DESPRE CHIPUL OMULUI NOU

DESPRE CHIPUL OMULUI NOU

Ierom. Martirie Păduraru

www.mirem.ro

2

CU HRISTOS PE STADION

„Nu puteţi sluji la doi domni” preciza însuşi Hristos

acum 2000 de ani apostolilor săi, precum şi urmaşilor lor.

În cele ce urmează vom vedea însă că cele ce la

Dumnezeu „nu sunt cu putinţă” la oameni sunt cu

putinţă. Despre ce este vorba? Un însemnat ziar ieşean

relata un fapt nemaiîntîlnit în istoria Bisericii Ortodoxe

Române (şi nu numai): organizarea unei „olimpiade

ortodoxe”(!?) intitulată „Cupa parohiilor” eveniment ce a

întrunit tineri „credincioşi” practicanţi ai 11 discipline

sportive din care amintim doar câteva: baschet, fotbal,

tenis, cros, atletism, ciclism, badminton, etc.

La înfăptuirea acestui mare „hram” sportiv şi-au adus

obolul păcătoşii smeritelor parohii: „Sf. Apostol Toma”,

„Sf. Lazăr”, „Sf. Haralambie”, „Pogorârea Sf. Duh”,

„Intrarea Domnului în Ierusalim”, etc. (Iaşi)

Din judeţ au participat parohiile Bârnova şi Dancu, iar

din depărtate „pustii”: Protopopiatul Roznov (jud.

Neamţ) şi Săveni şi bineînţeles Asociaţia Umanistă

Italiană „Il Chicco”. Gazdă a acestui „sfânt” eveniment:

Parohia Bârnova cârmuită de preotul Mihai Doroşincă cel

ce a purtat totodată greaua cruce a arbitrajului

„misionar”.

Fericiţii beligeranţi invitaţi să jertfească zeului

„SPORT” copii intre 10-14 ani şi tineri între 15-18 ani,

doritori de a se încununa cu laurii jocului şi norocului

(ortodox?).

Acestea fiind spuse ne întrebăm nedumeriţi: Ce

legătură este oare între Biserică şi sport? Ce sporturi au

practicat mucenicii, apostolii şi însuşi Hristos? Are

3

Biserica tradiţie patristică în aceste deprinderi

inovatoare? Este canonic oare ca Biserica să se

îndeletnicească cu păgâneştile performanţe ale trupului

stricăcios, performanţe ce duc pe sportiv la trufie, părere

de sine, dispreţuirea celui neputincios? „Blestemaţi cei ce

se abat de la poruncile tale” (ps.118) spune proorocul

David „abateri” ce privesc nu doar pioniereştile păcate:

înjuratul, fumatul, beţia, cearta, limbajul vulgar,

minciuna, etc. ci mai ales deprinderile civice şi obşteşti,

activităţi care astăzi mai mult ca oricând distrag şi

împrăştie atenţia omului în diferite chipuri pentru a nu

lua aminte la dezastrul duhovnicesc personal şi a celor

din jur.

Dacă în antichitate păgânii romani şi nebotezaţii elini

preocupaţi fiind de performanţele trupului îşi etalau

curajul şi dibăcia în circuri, teatre, iarmaroace şi spelunci

astăzi s-ar fi cuvenit să fie altfel.

Parcă adresându-se atât anticilor cât mai ales Bisericii

„modernilor” pontici „de 2000 de ani creştini” (să ne

convingă) Hristos-Mântuitorul ne prooroceşte

lămurindu-ne : „…şi acestea le vor face pentru că n-au

cunoscut nici pe Tatăl nici pe Mine” (Ioan16,3)

Sarcina Bisericii este să-i desprindă pe oameni de lumea

aceasta şi de toate lucrurile ei fie ele „sportive” şi „

culturale”, „ artistice” şi „estetice” oricât ar părea de

blânde şi domestice. „Nu iubiţi lumea nici cele ce sunt în

lume …” ne sfătuieşte însuşi Hristos-Dumnezeu. De ce?

Fiindcă „…lumea şi chipul ei vor trece…”. Aşadar

Biserica bineştiind că tot ce este trecător este şi înşelător şi

că totodată vom da socoteală pentru ceea ce se

„organizează” în afara poruncilor lui Hristos inclusiv

olimpiade, jocuri, concursuri şi competiţii ar trebui să-şi

4

înfrâneze atât blagosloveniile cât mai ales participarea

directă (ortodoxă?!) la aceste bâlciuri.

Hristos s-a întrupat pentru ca oamenii întrecându-se

duhovniceşte (pe ei înşişi şi unii pe alţii) nu trupeşte să

treacă peste legile trupului îndemnându-ne prin gura

sfântului apostol Pavel ca „dacă trăim în Duhul în Duhul

să şi umblăm” fiindcă noi „suntem trupul lui Hristos şi

mădulare fiecare în parte”.

Legile sportului sunt înseşi legile trupului: „arata-ţi

forţa puterea şi tăria, întrece-i pe toţi, arată-le ce poţi,

demonstrează-le ce ştii, etc.” legi contrare vieţuirii lui (şi

în) Hristos şi poruncilor sale. Doar necunoscând ori

ignorând aceste aspecte „mărunte” au putut purcede la

treabă părintele paroh al comunei Bîrnova slujitor al

bisericii Sf. Ioan Botezătorul (ce-ar fi făcut Sfântul Ioan

parohului şi participanţilor dacă ar fi trăit între noi; ar fi

fost el arbitru ori jucător?) dimpreună cu oaspeţii şi edilii

primăriei.

Îngrijorător pentru noi creştinii de rând e faptul că la

această „sfântă” competiţie a mântuirii prin sport au fost

ademeniţi înşişi copii şi tinerii (botezaţi?!) cărora de le-ar

pricinui careva vre-o sminteala, spune Mântuitorul: „mai

bine i-ar fi fost lui să-şi fi atârnat o piatră de gât şi să se

arunce în apă”. Proorocul David arătând că şi tinerii sunt

chemaţi pe drumul mântuirii chiar dacă pomeneşte între

altele de-o „îndreptare”, „cale”, şi „păzire”: „Întru ce-şi

va îndrepta tânărul calea sa; când va păzi cuvintele tale”

(ps.118). Cum vor păzi copiii poruncile lui Hristos când

înşişi preoţii (lui Hristos?!) nu le dau voie, ba chiar

organizează sindrofii, ceremonii ce nu au nimic

duhovnicesc în sine? Cum să-şi îndrepte tinerii „căile”

când duhovnicii îi scot din Biserică ducându-i pe

5

stadioane şi orientându-i pe „celea eresului”? Sfântul

Ioan Hrisostom avertizează că: „dacă vremea aceasta nu

o vom cheltui cum se cuvine, ce răspuns vom da când

vom merge acolo (în faţa lui Hristos n.n.)”?, iar proorocul

David adaugă: „ în tot locul stăpânirii lui binecuvintează

suflete al meu spre Domnul.”

Dintre cei ce merg pe stadioane, în săli de sport,

ştranduri, etc. nimeni nu „cheltuie vremea cum se

cuvine”: nici organizatori, nici sportivi, nici suporteri şi

spectatori precizând totodată că respectivele „spaţii” nu

pot fi „locuri ale stăpânirii lui” şi nici nu sunt prielnice

pentru al „binecuvânta” creştinii „pe Domnul”. Nu ne

vom mira dacă slujitorii Bisericii fiind „posedaţi” de un

duh nou, mâine le vor propune creştinilor slujbe ale

mucenicilor sportului, sinaxare cu fotbalişti, celebrând

liturghii „sportive” în trening şi adidaşi totul culminând

cu dobândirea unui loc întâi în „raiul sportivilor”

blagosloviţi de Sarsailă cu harul lui Aghiuţă.

Dacă astăzi Biserica prin slujitori şi popor a ajuns într-o

situaţie atât de penibilă se întâmplă una ca aceasta

fiindcă toţi „au iubit slava oamenilor mai mult decât

slava lui Dumnezeu” (Ioan12,43) ne spune Hristos-

Dumnezeu. Pentru toţi creştinii (intrigaţi unii de aceste

comentarii) ţinem să precizăm: sportul (oricare ar fi el)

nu are nimic comun cu viaţa duhovnicească nici cu

virtuţile creştineşti; nu face parte din vieţuirea sfinţilor şi

a Bisericii; nu este binecuvântat de Hristos nici de sfinţi,

deci netrebuincios mântuirii.

Ştim că sfinţii poruncesc ca „toate câte le facem în

Hristos să le facem”. Sportivii însă chiar de s-ar strădui

nu ar putea îndeplini această poruncă tocmai pentru că

parte din timp ei îl dedică sportului. Aşadar lumea

6

sportului nu e prielnică vieţuirii în Hristos. Când

arhiereii şi duhovnicii binecuvintează ori participă la

astfel de evenimente nu ne surprinde faptul că în Biserică

poposesc „harisme” sportive: e semn vădit că slujitorii Sf.

Altar şi-au uitat menirea.

Pentru sfinţiţii slujitori, pentru ostenitorii sportivi şi

pentru noi toţi: „vremea este să lucreze Domnul pentru

că oamenii au stricat legea Ta Doamne” (ps.118) bine

ştiind că „pe cei ce se abat la îndărătnicii îi va duce

Domnul cu toţi cei ce lucrează fărădelegea.” (ps.118).

7

„DE CE CĂLUGĂR…?”

„Dar ce, în lume nu te poţi mântui; în lume nu te poţi

ruga, nu poţi posti, nu poţi să fii creştin”, spun unii

cetăţeni?!

Alţii mai „biblici” te întreabă: „dacă toţi s-ar face

călugări cum s-ar mai înmulţi oamenii că doar a spus

Dumnezeu lui Adam: ”<<creşteţi şi vă înmulţiţi şi

stăpâniţi pământul>>”? Întrebări ce pe mulţi îi frământă

chiar dacă puţini le rostesc!… sau mai curând reproşuri

ce oglindesc complexe şi nelinişti mocnite împotriva

celor ce nu se integrează în turma „bunilor cetăţeni”

cuminţi. Adevărat că şi în lume te poţi mântui, oriunde

poţi fi bun creştin: mărturisesc despre acestea vechile

martirologii şi sinaxare; adeveresc cronicile şi

calendarele Bisericii pecetluiesc aceste mărturii

nenumăratele biografii şi memorii de mărturisitori ucişi

în temniţe ori gulaguri comuniste.

Dumnezeu oferă tuturor, pretutindeni, în mod egal

dreptul de a fi creştini, posibilitatea de a se mântui chiar

dacă nu au toţi aceeaşi dispoziţie de iubire pentru

Dumnezeu.

Dea lungul vremurilor unii s-au mântuit ca ţărani,

meşteşugari, oşteni, pelerini prin sate şi oraşe având

familii; monahi sihăstrind prin munţi şi pustii, iar alţii ca

înalţi demnitari sau chiar voievozi şi împăraţi.

Iată aşadar că mântuirea nu este rezervată unei singure

ierarhii sociale şi în consecinţă NU TREBUIE CA „TOŢI”

SĂ SE FACĂ MONAHI după cum insinuează unii

„creştini”. Ne întrebăm acum: de unde această

exclusivistă revoltă faţă de monahi de vreme ce însuşi

Dumnezeu prin tainica pronie a rânduit ca dobândirea

8

mântuirii să fie posibilă tuturor categoriilor sociale, deci

şi călugărilor iar nu numai familiştilor, ori celibatarilor?

Dacă Dumnezeu celor ce trăiesc între grijile şi bucuriile

acestei lumi nu le pretinde virtuţi monahale pentru a se

mântui de ce „stimaţii concetăţeni” invită pe monahi să

lase pustia pentru a intra în graţiile lumii tânjind

neîmpăcaţi, chinuindu-se?!

Cât despre cota demografică periclitată de utopica

migraţie a poporului către mănăstiri îi asigurăm pe

domnii binefăcători ai societăţii că sunt mai multe

avorturi (zeci de milioane) în lume decât monahi în

sfintele locaşuri şi iată lumea nu a dispărut! Şi chiar dacă

printr-o „minune” globală Dumnezeu i-ar convinge pe

„toţi” să se facă monahi, care-i necazul: În ce fel s-ar

păgubi Hristos şi poruncile Lui? Dimpotrivă ar fi mai

puţine fărădelegi pe întinsul pământului, mai puţini

păcătoşi şi păcate, mai puţine desfrânări, avorturi,

divorţuri, handicapaţi, demonizaţi; ar dispare bazele

civice/sociale ale apostaziei, ateismului, ereziilor de tot

felul, păgânismului idolatru. Dacă „pământul”, obsesia

acestei lumi, n-ar mai fi populat fiindcă „toţi deodată”

(ceea ce practic e imposibil nu însă şi pentru fabulaţiile

fricoşilor de neperpetuarea speciei şi în consecinţă

copleşiţi de „riscul” singurătăţii şi dispariţiei) s-ar

călugări, cu siguranţă nu iadul, ci raiul ar fi suprapopulat

spre bucuria lui Hristos. Precizăm pentru toţi că

îngrijorările distinşilor domni (nu creştini) pentru soarta

pământească a acestei lumi „discriminate” de existenţa

cinului monahal pleacă din necunoaşterea Sfintei

Scripturi şi a Vieţilor Sfinţilor Bisericii; din necredinţa în

existenţa vieţii veşnice şi în mântuirea sufletului; din

neîncrederea că Hristos Cel istoric era cu siguranţă nu

9

doar om ci şi Dumnezeu, şi că El n-a murit ci există şi în

prezent trupeşte, fizic: Întreg, Viu, Nevătămat, Biruitor al

morţii; şi că El răsplăteşte faptele fiecăruia.

Cei incomodaţi de bărboşii „excentrici” sunt în adâncul

sufletului muşcaţi de şarpele apostaziei, şarpe care le

şopteşte că aici, în lumea aceasta câştigi ori pierzi totul

restul … „nimeni nu ştie sigur”, „cine s-a întors de

dincolo”, etc.

Aşadar „nu există”: Rai, Iad, diavoli, înfricoşata

judecată; „nu există” viaţă veşnică nici răsplată pentru

cele săvârşite pe pământ; „nu există” Cine să-ţi

răsplătească adică Hristos-Dumnezeu.

Dacă „dincolo” nimic nu există iată că sărmanii

cetăţeni-atei pricepuţi doar în cele ce cad sub simţuri te

întreabă firesc revoltaţi: „Ce faceţi voi călugării în

mănăstiri, pierdeţi vremea în lene trăind fără griji nici

probleme; vă interesează doar liniştea voastră egoistă

căci nu luaţi parte la frământările cotidiene”!? La aceste

întrebări noi răspundem astfel: „Câţi dintre voi vă luptaţi

zilnic cu propriile patimi sufleteşti şi trupeşti? Câţi dintre

voi citesc zilnic sau rareori de-a lungul anului:

Evanghelia, Vieţile şi scrierile Sfinţilor Părinţi dimpreună

cu psalmi, acatiste, paraclise, pentru: săraci, bolnavi şi

infirmi; câţi cercetează pe cei aflaţi în: spitaluri, aziluri şi

închisori; câţi purtaţi de grijă de posturi, spovedanie,

prezenţa neabătută la slujbele Bisericii şi pelerinaje la

mănăstiri; câţi vă îngrijoraţi duhovniceşte de păcatele

zilnic săvârşite de milioane şi miliarde de oameni

înaintea Lui Hristos; cât vă pasă de soarta celor adormiţi

în fărădelegi şi nemântuiţi? Câţi vă îngrijoraţi de

apostazia contemporană a fiilor Bisericii, ortodocşii şi a

întregii lumi de care toţi suntem vinovaţi? Cum vă

10

împotriviţi acestor păcate, în ce fel vă puneţi sufletul

pentru Hristos? Întemeind familii şi crescând copii

degeneraţi şi atei; ridicând gospodării; asudând în

meserii şi funcţii; înfiinţând legi şi constituţii ce vă dau

dreptul juridic de a vă lepăda de Hristos, trăind după

voile şi poftele voastre legalizate; petrecând în serbări şi

distracţii, greve, revoluţii, războaie, etc.? Toate pentru

lumea aceasta şi pentru plăcerile voastre; pentru tihnă,

răsfăţ şi pentru a nu fi puşi în situaţia de a vă umili

cerând aşteptând şi primind de la Hristos cele de folos

vieţii, cele ce îndeobşte le dobândiţi prin priceperea

minţii şi hărnicia mâinilor iar nu prin sfinţenia vieţuirii şi

prin credinţa curată!”

Pentru sufletul monahului „UNICUL NECESAR” este

Hristos. Poruncile lui sunt „lege” şi „constituţie”,

„instruire”, „ştiinţă”, „artă”, „cultură”, „educaţie”,

„pricepere”, „hărnicie” şi tot ceea ce în lume este apreciat

ca: bun, frumos, drept, adevărat, înalt, valoros,

extraordinar.

Pentru monah a fi: generos, cinstit, serios, onest,

riguros, instruit, învăţat, cult, însă fără a trăi în poruncile

lui Hristos, toate aceste mincinoase „virtuţi” umaniste

înseamnă: făţărnicie, sperjur, ipocrizie, demagogie, hoţie,

viclenire şi plagiere a virtuţilor creştine singurele virtuţi

neinventate de om, adevărate, mântuitoare.

În viziunea monahului: omul de ştiinţă, savantul,

geniul, eroul (fie el chiar al neamului): necreştin,

nebotezat, neiubitor de Hristos nu este decât o tristă

„sintagmă” evoluată, supusă patimilor şi păcatelor iar:

„cetăţenii de onoare”, ”binefăcătorii societăţii”,

„luptătorii pentru pacea şi fericirea omenirii” sunt

sărmane existenţe amăgite de demoni, naive şi trufaşe de

11

realizările lor îndărătul cărora nu Hristos se află ci duhul

acestei lumi înşelate. Nimic fără Hristos, acesta este

gândul monahului; Totul fără Hristos este gândul

oamenilor. „CU HRISTOS se dobândesc virtuţi” spune

monahul; „Prin TINE însuţi, având încredere ÎN TINE,

LIBER DE HRISTOS să aduni virtuţi” răspunde

omenirea.

Aşadar nevrând să fie bun, deştept, puternic fără

Hristos, sesizând păcatele proprii (pe care oamenii şi le

trec sub tăcere) neîmpăcat cu „manierele şi corectitudinea

omenească tânărul alege să-l caute pe Hristos în

mănăstire pentru a-şi afierosi doar lui întreaga viaţă.

Aici în faţa Sfântului Altar de faţă fiind obştea şi în

chip nevăzut Hristos, lepădându-se de trecutul păcătos şi

de însuşi sufletul său monahul, pune început vieţuirii ce

nu se va sfârşi decât odată cu moartea, luând încă de pe

acum crucea morţii prin care va afla viaţa.

Departe de obligaţiile de familie şi sociale, izbăvit de

trauma convieţuirii cu părinţi imorali, atei ori eretici şi de

posibilitatea căsniciei supusă „eşecului” ferit de

influenţele atee ale societăţii necreştine, de dorirea celor

lumeşti şi de pretexte (familie, copii, serviciu,

gospodărie) prin care omul îşi iartă păcătuirea, monahul

desprins de grijile lumii trăieşte doar cu o singură grijă:

Cum să placă lui Hristos prin toate gândurile, cuvintele şi

faptele lui; cum să moară şi să învie zilnic în şi pentru

Hristos!?

Mănăstirile sunt astăzi singurile locuri unde TIMPUL

(mai) este oferit lui Hristos şi celor „incorigibili”: monahi,

orfani, handicapaţi, săraci, sărmani lipsiţi de perspective,

pelerini iubitori de Hristos, oameni mânaţi de nevoi

duhovniceşti ori trupeşti. Când pretutindeni TIMPUL

12

este stăpânit de grijile trupului şi suveran peste cei ce „nau

timp” (nu doar pentru cele duhovniceşti ci nici pentru

cele lumeşti) monahii cer de la Dumnezeu îndelungă

răbdare, îngăduinţă şi TIMP pentru mântuirea lumii şi a

celor ce „nu au somn” din cauza monahilor.

Când „domnii cetăţeni” ai onorabilei societăţi plictisite

de Dumnezeu aruncă pe Hristos la marginile lumii,

călugării la fel de „privilegiaţi” purtători ai însemnelor

Marelui Proscris mor şi învie odată cu El strigând lumii:

Căutaţi mai întâi împărăţia Lui şi toate acestea (ale lumii)

se vor adăuga vouă.” (Luca12,31) fiindcă: „Cine va căuta

să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îl va pierde acela

îl va dobândi” (Luca17,23).

13

ÎNTRE HRISTOS ŞI LOCUL DE

MUNCĂ

„Nu am timp”, „Sunt la serviciu”, „Muncesc de

dimineaţă şi până seara”, „Vin acasă foarte obosit” etc

sunt scuze pe care creştinul le aduce în faţa duhovnicului

atunci când e întrebat de programul zilnic în cele

bisericeşti. Justificări întemeiate, frecvente, deja obişnuite,

atât pentru creştini, cât şi pentru duhovnici, justificări ce

motivează zeci de ani a zeci şi sute de mii (chiar

milioane) de creştini ce nu cunosc şi nu trăiesc după

poruncile lui Hristos.

Ce ştiu majoritatea creştinilor acestei ţări despre

Evanghelie, Vieţile Sfinţilor, Proloage, Pateric? Când şi

câţi le-au citit ori măcar ştiu că există ele? Câţi din popor

cunosc cât de puţin din istoria Bisericii Ortodoxe

(Române şi Universale) ori au cunoştinţe sumare despre

Tainele Bisericii? Între grijile casei şi obligaţiile sociale

dintre care prioritar e serviciul, pentru care e alocată cea

mai mare parte a zilei, nu mai rămâne loc şi pentru alte

îndeletniciri; astfel, e firesc ca mult lăudatul „om nou”,

produsul acestei societăţi, să fie apostat, ateu, departe de

orice preocupări creştineşti. Dacă astfel stă situaţia, ce

pretenţii duhovniceşti poate avea duhovnicul faţă de

creştinul căruia, pentru dezlegarea păcatelor, i se

încredinţează o rânduială creştinească zilnică?

Ce curaj trebuie să aibă preotul faţă de muncitorul

ostenit după o zi de muncă pentru a-i cere să se

ostenească puţin pentru Hristos şi pentru propriul suflet

în metanii, închinăciuni, citiri de psalmi şi rugăciuni,

14

precum Acatiste şi Paraclise etc? De rugăciuni pentru

suferinzi, flămânzi, săraci, pribegi fără căpătâi, bolnavi,

aflaţi în închisori etc nici nu poate fi vorba! Infailibila

societate iubitoare de oameni nu mai are timp (şi) pentru

om; tehnologia, progresul, bună-starea dimpreună cu

toate reformele sociale pentru „o viaţă mai bună” ţes

libertatea creştinului în gratii numite „obligaţii civice”,

„prestări de activităţi sociale”, „servicii publice” etc,

adevărate „găuri negre” ce sorb în neştire minute şi ani

din viaţa omului şi a întregului neam, vlăguindu-l.

Uzina, fabrica, şantierul, biroul, adevărate temniţe în care

omul petrece zile şi nopţi sunt mai importante decât

propria familie, decât mântuirea, decât Însuşi Hristos

Dumnezeu: aici îşi asigură existenţa muncind, aici

petrece cea mai mare parte a zilei, aici glumeşte, se

bucură, se întristează, aici îşi jertfeşte anii tinereţii şi mai

bine de jumătate din viaţă. Aici, la locul de muncă,

deprinde creştinul viaţa fără Hristos în atmosferă propice

doar progresului, producţiei, între maşini şi aparate, hale

şi furnale, birouri şi cabinete, spaţii străine de orice mesaj

creştin, departe de învecinarea cu veşnicia. Pe strung, la

ghişeu, în oţelărie, printre macarale şi poduri rulante,

daruri duhovniceşti precum: trezvia atenţiei, gândul la

moarte, rugăciunea nerisipită, lacrimile duhovniceşti,

dorirea celor veşnice, pacea lui Hristos nu pot poposi în

inima creştinului. Într-o atare atmosferă, în care

singurului ideal este munca, nimeni nu are păcate,

nimeni nu se întreabă de păcatele proprii, nimeni nu se

căieşte de vreun „rău”, fiindcă gândul tuturor e „să facă

treabă bună” şi „să meargă producţia”, fiind vigilenţi faţă

de un singur „păcat”: neîndeplinirea „planului”,

15

întârzierea la locul de muncă, abaterea de la program,

încălcarea regulamentului.

Când instruirea, învăţătura, cultura anticreştină,

agenţi ai viitorului Antihrist, baze teoretice ale societăţii

industriale, Îl înlocuiesc pe Hristos, devenind idoli

„europeni” ai sufletelor noastre, sfârşind prin a face din

muncă, hărnicie, pricepere virtuţi publice, daruri

„cereşti”, pentru care trăim şi murim, teologie

antihristică prin care societatea ia locul lui Dumnezeu.

Societatea – Zeus, „mamă” a gândurilor noastre, Marele

Cenzor de conştiinţe, se revendică astfel „corect, elegant

şi legal” ca Mare Stăpân cu drepturi „divine” peste

popoare, înlăturând discret pe Hristos dintre oameni,

trasând între El şi creştini adânca prăpastie a „drepturilor

omului” de a trăi împotriva lui Hristos, de a-I nesocoti

Evanghelia şi poruncile Bisericii în schimbul acordării

prestigiului de „cetăţean de onoare”, „exemplu de

dăruire civică”, „luptător pentru fericirea omenirii” etc,

„virtuţi cu care însuşi Antihrist va amăgi lumea. Aşadar

iată cum tandemul obligaţiilor şi recompenselor sociale

face din fiecare slujbaş sclav al binelui obştesc o

marionetă la dispoziţia poporului democrat, robot pentru

care nu există: rai, iad, fericire ori chinuri veşnice; nu

există Hristos, ci singurul „bine” prezent şi veşnic este

„bunăstarea socială”; singurul „rai”, bucurie, fericire,

destin unic şi ultim al omenirii. De aici, din această

mocirlă a competenţei, profesionalismului, abnegaţiei

pentru bunul mers al societăţii, ia fiinţă omul apostat cu

psihologie şi trăsături antihristice, omul european, care,

din prea multă jertfire pentru societatea dorită perfectă,

nu mai are timp de Hristos; serviciul, funcţia, grijile

profesionale îl absorb până într-atât încât nu se roagă, nu

16

se închină, nu se spovedeşte, nu poartă grija mântuirii

sufletului său, rupe orice legătură cu Dumnezeu. Aceasta

e societatea ce-l scoate pe creştin din Biserică, desparte

ucenici de duhovnici, făcându-se zid între creştini şi

Hristos; acesta e antihristicul monstru ce foarfecă zilnic

suflete şi vieţi a milioane de clăcaşi, porecliţi „salariaţi”,

robi ai marii colectivizări antihristice numită „integrare

europeană”, Marele Prieten al omului nou, funcţionarul

european, cândva creştin, acum apostat, iar în viitor

discipol-fruntaş, copil de suflet al Marelui Binefăcător al

Umanităţii, integristul tătuc Antihrist al cărui „suflu

nou” inspiră, însufleţeşte şi învăluie deja babilonica

Europă.

17

ÎNTRE VIRTUŢILE ERETICILOR ŞI

PĂCATELE ORTODOCŞILOR

Astăzi tot mai mulţi ortodocşi (prin naştere nu prin

convingere) reproşează ortodocşilor practicanţi şi multor

slujitori ai Bisericii abateri de la conduită: făţărnicie,

snobism, alunecarea în mimetism, automatism

funcţionăresc, ritualism, etc. acuze ce în parte sunt

adevărate. Motive pentru care se îndepărtează de Biserică

preferând „protestul” prin dezinteres şi ignoranţă faţă de

cele duhovniceşti ori mai rău orientarea către ereticile

„culte” şi „confesiuni”.

Aşadar sărmanii protestatari între ereziile „morale” şi

dreapta credinţă a ortodocşilor „imorali” aleg pe cele

dintâi pierzând astfel harul Sf. Botez adică unirea cu

Biserica lui Hristos şi cea mai înaltă dovadă că încă mai

erau ortodocşi. Ignorantului dezgustat de păcatele

fraţilor săi ortodocşi îi poate Dumnezeu rândui

întoarcere către cele duhovniceşti prin boli şi necazuri

căci având Sf. Botez are şi harul lui Hristos, har fără de

care „întoarcerea” nu ar fi posibilă; nebotezatului în

Biserică, ori apostatului căzut din Ortodoxie încrederea

că se află pe calea mântuirii îl lasă fără întoarcerea către

dreapta credinţă.

Sf. Teodor Studitul (+826) precizează: „Chiar dacă am fi

păcătoşi în multe, totuşi suntem ortodocşi şi mădulare ale

Biserici Universale” înţelegând astfel că deşi păcătoşi

totuşi nu pierduţi ci aflaţi în dreapta credinţă,

nedespărţiţi de Biserică. Sf. Teodosie de la Pecerska

(+1073) întăreşte: „Numai cel ce trăieşte în credinţa ortodoxă

îşi va mântui sufletul”. Unora mai concesivi înduioşaţi de

18

suferinţele lumii, aceste cuvinte li se vor părea lipsite de

înţelegere şi compasiune, ba chiar inchizitoriale: acestora

însă le amintim că însuşi Hristos-Dumnezeu avertizează:

„Mulţi îmi vor zice în vremea aceea (la înfricoşata judecată

n.n.): Doamne oare nu în numele Tău am proorocit şi nu în

numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni

multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am

cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi

fărădelegea”. (Matei 7/22,23) Aşadar a fi: moral, cinstit,

onest, serios, harnic, educat, cult, etc. nu este suficient

pentru a te mântui; poţi fi: înţelept, spiritual, credincios,

religios, mistic, făcător de minuni, înzestrat cu capacităţi

paranormale, etc. dar lipsit fiind de apostolica ortodoxie

să nu vezi Raiul.

Iată cum mari personalităţi ale omenirii numite: genii,

savanţi, filozofi, iluminaţi, iniţiaţi, guru, papi, şefi

spirituali, etc. lepădând smerenia de a fi simpli şi neştiuţi

ucenici ai lui Hristos prin mijlocirea Bisericii Ortodoxe,

singura care sfinţeşte şi mântuieşte –sunt după cuvântul

Evangheliei „călăuze oarbe orbilor” agonisind loruşi şi

celor ce îi urmează osândă veşnică. Aceasta este răsplata

bunătăţii, învăţăturii, ştiinţei fără Hristos şi a oricăror

virtuţi practicate în afara Bisericii lăudate însă de

oameni. Sf. Ioan Gură de Aur (+407) spune: „ Nimic nu

foloseşte viaţa virtuoasă, dacă credinţa nu este sănătoasă”. Cei

intrigaţi de păcatele ortodocşilor necunoscând

dedesubturile luptei duhovniceşti, făcând abstracţie de

existenţa diavolilor şi de puterea lor asupra sufletului

păcătuiesc ei înşişi când judecându-i pe credincioşi în loc

să-i îndrepte prin exemplul vieţii lor îi lasă în cele despre

care îi judecă; lipsiţi fiind ei înşişi de virtuţile ce le

pretind, ba mai rău nici la măsura inculpaţilor.

19

Acestora le pot fi judecători înşişi „păcătoşii” care deşi

„murdari” au marele merit că nu-şi părăsesc ortodoxia ci

conştienţi (unii dintre ei) de „făţărnicia”, „formalismul”,

şi „ritualismul” lor răbdându-şi atât „falimentul” cât şi

criticile „corecţilor” nădăjduiesc cu smerenie nu că se vor

mântui, ci că vor fi mântuiţi prin mila Bisericii; virtute

„de sus” prin care mântuirea este posibilă atât pentru

păcătoşi cât şi pentru nepăcătoşi nu însă şi pentru cei ce

părăsesc Biserica atraşi de virtuţile fără Hristos ale

ereticilor.

Despre cei din urmă, despre apostaţi pomeneşte

Mântuitorul când spune: „Nu oricine Îmi zice: Doamne,

Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia

Tatălui meu celui din ceruri.” (Matei 7,21). Cuvinte ce se

potrivesc ereticilor dar care şi pe ortodocşi îi vor osândi.

Atât păcătoşi cât şi eretici au existat din totdeauna: primii

datorită păcatului strămoşesc, al neştiinţei şi slăbiciunii

firii; ceilalţi datorită trufiei, părerii de sine şi neascultării.

Păcatul aduce smerenie, smerenia supunere iar

supunerea faţă de poruncile Bisericii Lui Hristos izbăvire

de păcat şi întoarcerea la viaţă după cuvântul

Mântuitorului: „Nu voiesc moartea păcătosului ci să se

întoarcă şi să fie viu”, cuvânt ce îndeamnă pripiţii

„scrupuloşi” la dobândirea virtuţilor ce le lipsesc:

răbdare faţă de păcătoşii „ipocriţi” până se vor îndrepta

şi omeneasca compasiune, atât de străină „judecătorilor”.

Deseori curata nepăcătuire trupească încununată cu

păcătuirea în suflet (poftirea) ascunde în om răutăţi

nebănuite: trufie, părere de sine, dispreţuirea celor

neputincioşi, împietrirea inimii; păcate ale virtuoşilor

rigorişti care culminează îndepărtarea harului, hulirea

dreptei credinţe, părăsirea Bisericii, căderea în patimi

20

ruşinoase, ieşire din minţi, înfrăţirea cu ereticii,

deznădejdea şi uneori chiar moartea prin sinucidere. Iată

cum orgolioasa nepăcătuire este nu doar prea puţin

ortodoxă ci chiar călăuză către erezii şi pierzanie veşnică.

Păziţi de aceste primejdii vor fi doar cei ce-şi păzesc ei

înşişi dreapta credinţă ortodoxă depărtându-se de

întruniri cu ereticii (oricum s-ar numi : catolici,

protestanţi, etc) întruniri ce au ca pretext „comuniunea”

şi „pacea” despre care Sfântul Ioan Gură de Aur spune că

: „…nu este aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune

fără rost <…> ci ea (pacea) vine de la unirea duhovnicească”

fapt ce presupune în prealabil aderarea deplină şi

unanimă la dogmele, canoanele şi rânduielile ortodoxe a

tuturor „cultelor” şi „confesiunilor” şi lepădarea în

public de propriile erezii. Până atunci: „De mii de ori este

mai bună dezbinarea care se face pentru cuvintele bunei

credinţe ortodoxe decât pacea, când aceasta este unită cu

patimile” (Sf. Grigore Teologul +389) fiindcă: „atunci se

măreşte numele păcii, când nu ne vom împotrivi părerilor

sfinţilor.” (Sf. Chiril al Alexandriei +444). Păcătoşi ori nu

să rămânem ortodocşi ai Bisericii, iar nu „drepţi” înfrăţiţi

cu ereticii „prieteni”, fii ai pierzării.

21

APOSTAZIA CONTEMPORANĂ - O

PRIMEJDIE REALĂ ÎMPOTRIVA

ORTODOXIEI

Întâlneşti deseori în viaţă oameni care

purtaţi de valuri încoace şi-n colo, îngrijoraţi doar de

bucata de pâine şi de confortul familiei îşi topesc zilele în

dulceaga rutină a bucuriei de a exista. Nu-şi ostenesc

inima cu durerile altora, nu-şi un întrebări dezmorţitoare,

nu-şi frământă sufletul cu tainice zbateri: plutesc inert în

toropeala traiului molcom şi fără probleme. Ei bine,

aceştia sunt creştinii zilelor noastre; creştini de

circumstanţă; oameni care au devenit creştini prin

descendenţă, iar nu prin asumarea conştientă a

ostenelilor sfinţitoare în viaţa personală şi socială, atât de

proprii adevăratului creştin.

Ne întrebăm oarecum retoric, cuprinşi de o adâncă

durere a inimii: Oare generaţiile veacului nostru nu mai

poartă într-însele germenii adevărului, nu-şi mai

preţuiesc de loc zestre chemării la viaţa creştină, zestre

scump apărată, cu sânge pecetluită de strămoşii noştri? Sa

stins oare din firea neamului nostru scânteia sfintelor

năzuinţe, izbucnirea mucenicească împotriva fărădelegii

care ne sfărâmă puterile, cocoţată la tribuna dreptăţii?

Oare românul şi-a uitat cu totul vocaţia sfinţeniei,

puterile neşovăitoare în lupta cu păcatul? Oare a pierdut

cu totul dorinţa unei alte ordini, alta decât cea impusă

tuturor creştinilor din partea mai marilor lumii, cu

sprijinul politicii vânzătorilor de neam şi ţară?

Iată întrebări care ar trebui să zguduie tihna

ruşinoasă a fiecărui român şi a fiecărui creştin, întrebări

22

care dacă noi nu ni le punem, fiecare în parte: mamă,

tată, tânăr, bătrân, ţăran, muncitor, intelectual şi întreaga

suflare, vom pieri ca neam şi ca etnie. Sunt întrebări cu

care ne vor judeca în faţa lui Dumnezeu, atât înaintaşii,

cât şi urmaşii noştri, sunt întrebări care, cândva, la

judecata neamurilor ne vor acuza că le-am lăsat fără

răspuns din cauza sfâşietoarei ignoranţe care ne macină

existenţa.

Poate unii nedumeriţi se întreabă: „De fapt, care-s

primejdiile, care ne pândesc, cum ne atacă, unde ţintesc,

unde sfârşesc, etc?”

Primejdiile sunt multiple. Manifestările lor sunt şi

ele multiple. Unele-s dulci, altele amare. Unele resping,

altele atrag, în funcţie de formele pe care le îmbracă şi de

dispoziţia fiecăruia în parte de a se lăsa momit. Dar,

totuşi, cel mai bine le gustă cei care duc viaţă adevărat

creştinească; cei ce „gustă” dramatic din durerile vieţuirii

creştine; cei care nu cochetează diplomatic cu poruncile

aspre ale Evangheliei, ci le împlinesc cu sfânta lor râvnă,

şi nici nu fac concesii „pietist - ecumeniste” în faţa lumii

şi a năravurilor ei.

Mergând pe firul problemei, cred că cea mai

înspăimântătoare primejdie, atât pentru toţi creştinii, cât

şi pentru fiecare în parte, este apostazia. Astăzi există mai

mult ca oricând o mentalitate şi o societate cu o uimitoare

predispoziţie spre apostazie. Dar ce fel de apostazie? Este

ea identică cu apostazia primelor secole creştine, aşa cum

apare ea din manualele de istorie bisericească şi din

Vieţile Sfinţilor? Şi da, şi nu. De ce? DA, pentru că te

dezbină tot de Hristos, tot de Biserică, tot de mântuire,

folosind parţial aceleaşi mijloace ca-n vremea marilor

apostaţi. NU, pentru că apostazia vremurilor noastre, pe

23

lângă formele clasice, prezintă şi unele forme noi,

„simpatice”, „binevoitoare”, „umaniste şi ocrotitoare”.

Vechea apostazie era tiranică, oprimantă, chinuitoare

astfel încât îţi punea la treabă, împotrivirea, dârzenia,

capacitatea de rezistenţă, de a acţiona într-un mod vulgar

şi vizibil; dându-ţi posibilitatea de-a o identifica direct şi

implicit, de a o contracara. Presiunile fiind de natură

externă, torturile vizând distrugerea fizică a creştinului,

sufletul îşi păstra o anumită independenţă şi putere de

răzvrătire, ceea ce era, şi este, fundamental important

pentru un creştin în lupta cu păcatul şi cu apostaziile

vremii.

Dar astăzi ce se întâmplă? Apostazia

omniprezentă ne pândeşte hoţeşte din fiecare ungher al

societăţii, din fiecare loc de muncă, din fiecare prieten şi

vecin, chiar şi prin casnicii noştri (mamă, tată, frate, soră),

pătrunde răbdătoare precum cariul în lemn în minţile

noastre, în inimile noastre, în sufletele noastre. Trebuie să

ştim însă că cei mai feriţi de apostazie sunt creştinii care

permanent, zilnic, îşi hrănesc sufletele cu neîmpăcarea cu

apucăturile şi cu rânduielile acestei lumi, prin citirea

neobosită a Sfintei Evanghelii, a Vieţilor Sfinţilor şi

scrierilor Sfinţilor Părinţi, care dau vigoare şi bărbăţie

sufletului spre a se împotrivi prin înfrânare şi nevoinţă

duhului apostaziei.

Având în vedere că apostazia pătrunde în inimile

noastre prin trup şi prin suflet, pe acestea se cuvine să le

păzim. Această păzire creştinii o numesc înfrânare. Ne

înfrânăm împotriva fiecărui păcat. Ne folosim de

înfrânare împotriva tuturor păcatelor cu care ne ispiteşte

societatea contemporană apostată. Hărţuiala creştinului

vremurilor de acum vine din toate direcţiile cu paşi de

24

pisică şi cu iuţime de fulger. Nu iartă pe nimeni. Nici pe

preşedinte, nici pe primar, nici pe deputat, nici pe savant,

nici pe analfabet, absolut toţi sunt încercuiţi de păcatele

lumii.

Unii vor fi crezând că lepădarea de Hristos

e mai iertătoare cu stăpânii Bisericii, că apostazia acesta

generală „tremură” şi „se dă de ceasul morţii” în faţa

prelaţilor noştri arhierei şi clerici, şi din păcate, unele

„cinstite feţe” se cred chiar aproape infailibile în faţa

rătăcirilor moderne.

Ei bine, nu-i chiar aşa. De ce? Fiindcă astăzi,

lepădarea sau apostazia a ajuns să ia chiar şi chipul lui

Hristos, chip paşnic şi blând, conciliant şi iubitor.

Întâlnim acest chip atât în conferinţe pan-ortodoxe, cât şi

în întâlniri şi alianţe „de pace”, în fundaţii şi organizaţii

cu caracter ecologist-umanist, cât şi în întruniri, mitinguri

şi dezbateri sociale, politice, umanitare.

Oare acesta să fie într-adevăr chipul lui Hristos?

Cu siguranţă nu. Oare pentru aceasta s-a întrupat,

răstignit şi înviat Hristos? Pentru confort, pentru „o

pâine mai albă”, pentru un serviciu mai bun, pentru

„mărirea salariilor”, pentru „schimbarea nivelului de

trai”, pentru „o lume mai bună” şi „pace între popoare”?

Oare Hristos s-a răstignit pentru desăvârşirea şi

prosperitatea omenească a societăţii şi a întregii lumi?

Orice drept-credincios (ortodox) ştie că nu. Atunci, dacă

mă mântuiesc prin bunăstare de ce mai postesc, de ce mă

mai înfrânez, de ce să mai mă nevoiesc? Înseamnă că nici

dreapta credinţă nu contează dacă o mai păstrez. Dacă

mă mântuiesc prin „progres” şi „ordine socială”

înseamnă că strămoşii noştri care n-au cunoscut

„progresul” nostru şi nici „ordinea noastră socială” nu s25

au mântuit, şi nici nu se vor mântui. Înseamnă că nici noi,

nu ne mântuim, şi nici cei de după noi şi aşa mai departe,

pentru că fiecare generaţie este depăşită în aceste

„dezvoltări” de generaţia următoare.

Această „Teologie umanistă” ne învaţă să alergăm

şi să ne îmbuibăm cu bunătăţile acestui veac care bucură

trupul, dar întristează sufletul, căci răpeşte ortodoxului

dorirea şi aşteptarea vieţii veşnice. A fost sesizată şi

aspru criticată de toţi marii Sfinţi nevoitori ai Bisericii

Ortodoxe (în vremea noastră de Sfinţii Teofan Zăvorâtul,

Ignatie Briancianinov, Ioan Maximovici, Serafim Rose,

Iustin Popovici, Paisie Aghioritul, Arhiepiscopul

Averchie Tauchev, Ioan Iacob Hozevitul, etc) cât şi de

gânditori precum Dostoievschi, Leontiev, Rozanov,

Soljeniţîn,etc.

Acest „umanism universal”, la origine catolicoprotestant,

cu îndepărtate ecouri din lumea Greciei antice

(Protagoras: „omul este măsura tuturor lucrurilor”) care-l

pune pe om deasupra tuturor lucrurilor, este încurajat şi

întreţinut inconştient de noi toţi, iubitori ai simţurilor şi

aserviţi „ societăţii de consum”.

Ce este această „societate de consum” pentru toţi

oamenii şi mai ales pentru noi ortodocşii secolelor XX -

XXI e foarte bine să ştim. E societatea care nu

precupeţeşte nici un efort ca omul să fie un „bun al

poporului”, iar poporul un „bun” al elitei conducătoare.

E societatea care sacrifică şi „absoarbe” pe individ în

vidul „demono-craţiei” absurd şi abstract al „poftelor

legiferate”, al „poftelor constituţionale” ocrotite (şi

ocrotitoare) de masele populare şi conducătorii lor.

Trebuie să recunoaştem că omul zilelor noastre, nu

face diferenţa dintre social şi moral. Dacă un om

26

săvârşeşte un act imoral dar necondamnat constituţional

şi social, el nu sesizează că a păcătuit ca om creştin în faţa

lui Dumnezeu, că a călcat porunca lui Hristos, că este în

lepădare faţă de Biserică şi faţă de legile mântuirii; el nuşi

sesizează apostazia. Pentru acest om, dumnezeu este

Statul, dumnezeu este Guvernul, dumnezeu este

Constituţia, dumnezeu este poporul, societatea şi legile

ei, adică lumea acesta, iar Dumnezeu nu mai este

Dumnezeu. Acest soi de om săvârşeşte păcatul, iar apoi

îşi ia liniştit dejunul, pleacă liniştit la serviciu, se întoarce

liniştit acasă, se bucură liniştit de familie fără lăuntrice

mustrări şi sufleteşti frământări. E tipul celui care

săvârşind păcatul, e vesel, mulţumit, bine dispus că şi-a

făcut conştiincios „datoria”. E cel care în faţa mustrărilor

răspunde senin şi candid: „am avut ordin”, „nu mi-am

făcut decât datoria”, „sunt nevinovat, şeful răspunde”,

„eram în misiune” etc.

Acest gen de oameni au fost uneltele ideale ale

democraţiei, comunismului şi ale tuturor regimurilor

sataniste, acest soi de oameni mişună printre noi şi astăzi

şi tot ei vor fi călăii noştri de mâine. Vinovaţi nu-s doar

ei, ci şi noi, pentru că suntem uneori pilde de astfel de

moravuri, alteori favorizând răspândirea lor, cedând în

faţa puterii, a serviciului, a unui profit nemeritat, a

şantajului, etc.

Toate acestea la un loc, toată nesiguranţa, toată

ezitarea, toată frica de teama şi de dragul lumii sunt fiice

ale apostaziei; sunt lepădări de adevăr, lepădări de

dreptate, lepădări de curaj, lepădări de mucenicie,

lepădări de dragoste pentru sufletul omului, lepădări de

neam, lepădări de credinţă, lepădări de Dumnezeu,

lepădări de mântuire, de rai, de veşnicie.

27

Un mare cuvios al vremii noastre, părintele Paisie

Aghioritul, observând toate aceste răni ale societăţii,

numea lumea contemporană „GENERAŢIA

NEPĂSĂRIII”, adăugând că „Nepăsarea faţă de

Dumnezeu aduce nepăsarea faţă de toate celelalte.”

Da, într-adevăr, în nepăsarea faţă de Dumnezeu

stă tot dezastrul lumii noastre, toate eşecurile noastre,

toată deznădejdea noastră, toată teama de viaţă şi de

moarte. Dacă trândăvia şi necredinţa au adus atât nor de

nepăsare şi amorţeală în sufletele noastre, oare ce va fi cu

generaţiile viitoare? Nu cumva îşi vor urî propria viaţă,

oare nu îşi vor urî strămoşii, adică pe noi şi înaintaşii

noştri, oare nu va fi o lume demonică pe pământ? Vai

celor de mâine, şi vai nouă celor de azi, că suntem

vrăjmaşii copiilor, copiilor noştri, suntem vrăjmaşii

strămoşilor noştri, vrăjmaşii mântuirii neamului

românesc, vrăjmaşii lui Hristos cel răstignit, Care ne

mustră cu cuvintele acestea: «Dar voi întreceţi măsura

părinţilor voştri! Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de

osânda gheenei?» (Matei 23, 32-33)

28

ASTĂZI LA MĂNĂSTIRI - TURIŞTI

ORI PELERINI ?

Pelerinajul creştin

Întreaga suflare creştină, prin dumnezeiasca

înţelepciune şi sfântă iconomie e permanent răscolită,

îmboldită încă din primele veacuri spre dorirea perpetuă,

veşnic însetată de cereştile taine. Aceste scumpe nelinişti

omul contemporan le scaldă în apele nepăsării, în traiul

monoton şi molcom, sărac de fapte mari, searbăd şi

nevolnic, omorâtor de mântuitoare trudiri. Noi cei de azi

care ne revendicăm a fi adevăraţi creştini, uităm că

Mântuitorul Hristos a propovăduit un altfel de creştinism

decât acest „creştinism de seră”, mult iubit nouă,

zămislind din zbuciumul prigonirilor îndurate, nu creştin

„de vitrină”, ci după modelul primilor creştini, apostolii,

creştinul purtător de Hristos era creştinul-sărac,

creştinul-flămând, creştinul- de lume îngrijorat, creştinulurgisit,

creştinul-pribeag, mâhnit de această lume. Ştim

foarte bine, măcar unii dintre noi, că Mântuitorul nu s-a

învoit, resemnat şi complice, cu fărădelegile lumii, nici nu

a acceptat „îndulciri” de la oameni pentru a avea o viaţă

tihnită şi „confortabilă”, nu S-a zbătut să-Şi câştige o

anume „prestanţă”, să-Şi facă un „rost în viaţă”.

Statornice pravile în această lume a nestatorniciei, rămân

pildele Lui de părtăşie cu sfintele chinuri îndurate

împreună cu cei fără de casă, fără de masă, fără nici o

„omenească menire” cu toţi „răii” şi „antisocialii”

neştiutori de principii tăioase ori norme rigide. Da, a băut

din paharul amărăciunii cu toţi „zoioşii”, cu „lichelele” şi

29

„drojdia societăţii”, oameni care nefiind pecetluiţi cu

„înalte” şi „alese” chemări, slobozi de cărturăreasca

chemare, au dibuit cu inima tainele mântuirii fără

cârteală, fără sminteală, fără „înţelepte” reflecţii ori

„şovăieli precaute” ţâşnite din ungherele minţii. Ei,

lepădăturile lumii, ei, nespălaţii, dezmoşteniţi ai soartei

odată cu Apostolii, străini de nodurile încâlcite ale

treburilor şi nevoilor, au împărţit cu Hristos ocări,

umilinţe, batjocuri, lipsuri şi nevoi, colindând dosădiţi pe

coclauri şi prin târguri. Cred că aceştia sunt primii

oameni care, părăsind toată trufia pământească, purtaţi

de Duhul, au purces pe căi neumblate să „apostolească”

pe meleaguri păgâne, vestind nesmintit Adevărul. Ei au

pus temeliile viitorilor pelerini, nebunilor mistici,

iubitorilor de slobodă vieţuire, lepădând straiul strâmt al

nevoilor vieţii şi al grijilor lumii. Ei sunt cei care, uitând

de metehnele firii, cuprinşi de „smintită” râvnă, au ales

acea „bogăţie” pe care fricosul bogat o dispreţuise:

veşnica nemurire lipsită de griji. Iată „ispita” de care sunt

învinşi, odată cu bogatul mai sus pomenit, toţi bogaţii

acestei lumi: „mergi, vinde tot ce ai, dă averea ta

săracilor şi vei avea comoară în cer şi apoi, luând crucea

vino şi urmează Mie”.(Marcu 10,21)

Bogăţia lumii e bine să ştim că e una din marile

ispite ale tuturor vremurilor care îl duce pe creştin

(uneori vădit) inconştient la o perpetuă apostazie.

Bogăţiile acestei lumi îi încătuşează creştinului superficial

libertatea de a mărturisi, clătinându-i sufletul între cer şi

pământ, şi tot bogăţia a fost una din cele trei ispite,

„probe de foc”, cu care a fost încercat Mântuitorul pe

muntele Carantania. Da, iubirea de arginţi este una din

cele mai primejdioase patimi pentru creştinul care alege

30

viaţa de pelerin. De această nemiloasă ispită pelerinii

tuturor religiilor, dar mai ales pelerinii creştini, de-a

lungul istoriei, s-au lipsit prin dramatice chinuri

îndurând aspre nevoi de suflet sfinţitoare în lupta cu

viclenele duhuri.

„Pelerinii” contemporani

Acum, după ce cititorul, prin cuvintele de mai sus

este măcar succint pus în temă în privinţa originilor

istorice ale pelerinajului şi, în mod deosebit, cu primele

forme de pelerinaj creştin, vom prezenta cât mai fidel

pelerinajul şi pelerinul creştin, aşa cum se descoperă în

lumea noastră contemporană totalitară, atee şi ignorantă,

fudulă şi superficială. În primul rând ţinem să subliniem

faptul că sunt numiţi impropriu „pelerini” cei care se

„ostenesc” să ne viziteze istoricele vetre monahale:

mănăstirile. De ce? Pentru faptul că atitudinea, „scopul”

cât şi vestimentaţia îi trădează pe cei mai sus pomeniţi ca

fiind binecunoscuta specie din „fauna plimbăreţilor”-

turistul. Ce este turistul? Este cel ce se plimbă prin

Ortodoxie, „încântat de sine” ca „Vodă prin lobodă”,

confundând mediul bisericesc cu o splendidă „experienţă

spirituală”. Turistul este acel „burghez fudul” cu

pretenţii de intelectual rafinat, iubitor de „subţirimi

culturale”, rătăcind impetuos plin de o „gravă

importanţă” în sobrietatea ctitoriilor voevodale privind

absent, rece, distant, uşor dispreţuitor la necioplitele

gazde, tineri pletoşi şi bărboşi, fremătând încoace şi

încolo, mânaţi de nevoile zilei. Dacă ar fi doar atât, ar fi

bine, dar diversitatea „speciei” e mult mai complexă. Îi

vezi pe unii făcând printre straturi adevărate slalomuri,

31

pe alei îndrăzneţe „maratonuri”, pe alţii râzând

zgomotos, perorând strident, fără pic de jenă, copii

ţopăind încoace şi încolo, fluierând, îmbrâncindu-se

vesel, înhăitaţi în fel de fel de hârjoane, cu părinţii unii

din ei tăifăsuind liniştiţi pe alături, păşind „senini”,

„calmi”, „fără probleme”, neafectaţi de vacarmul

propriilor odrasle, deoarece „aşa sunt ei”, „sunt mici şi

neştiutori”, „sunt nevinovaţi”, „doar şi noi am fost

copii”, etc. Grav nu e atât că aceşti oameni sunt cu

asemenea „maniere” ci faptul că, fiind lipsiţi de o minimă

etică (creştinească, nici atât), săvârşesc toate acestea în

mănăstiri scuzându-se „candid” şi „legitim” cu expresii

precum: „am plătit”, „nu am ştiut”, „să nu fim absurzi”,

etc., atunci când sunt mustraţi şi chestionaţi. Acestora

însă, noi le spunem: chiar dacă „ai plătit”, bădărănia,

lipsa de elementare norme creştine, impertinenţa şi

agresivitatea verbală nu se pot justifica cu astfel de

„scuză” mai ales într-un mediu unde atitudinea

duhovnicească nu poate fi trecută cu vederea. „N-am

ştiut”, „să nu fim absurzi” sunt scuze puerile şi

copilăreşti nedemne de un adevărat creştin pentru că

aceste scuze nu rezolvă nimic, nu salvează în nici un fel

problema, nu te „educă” absolut deloc, ba dimpotrivă.

Cine te-a oprit „să ştii”? Cine ţi-a spus că „neştiinţa” e o

virtute, că nu-i nevoie „să ştii”? Cât despre „absurditate”

e bine să ştim că, precum noi suntem consideraţi acum, la

fel şi Hristos şi apostolii şi proorocii şi mucenicii, cu tot

alaiul sfinţilor au fost consideraţi „absurzi” din

totdeauna şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor căci

lumea trăieşte în minciună şi înşelare şi, bineînţeles, tot

astfel şi gândeşte. Da, astăzi, într-adevăr, turiştii, „fiarele

Ortodoxiei” aduc mari prejudicii vieţuirii monahale.

32

Răspândesc în mănăstiri duh nou de lux şi confort,

poluează fonic liniştea codrilor noştri şi văile mănăstirilor

cu instrumente muzicale, alarme, claxoane, casetofoane,

radiouri, etc. încălcând fără scrupule, dornici de aventuri

nesătule, rânduielile statornicite de veacuri în obştile

monahale. Peste tot, în poieni şi izvoare, pe râuri şi

dealuri, prin desişuri şi luminişuri, zac aruncate în

neştire pungi, etichete, ambalaje şi sticle, urme ale

„civilizaţiei” marilor oraşe, mărturii ale „conştiinţei

creştine”, „barbarie modernă”, în lumea de basm a

falnicilor codri. Oare acesta să fie mesajul lumii către noi,

oare acesta este chipul creştinismului dătător de viaţă,

oare aceasta să fie destinaţia mănăstirilor noastre: coşuri

de gunoi pentru mizeriile lumii? Căci ce poţi spune când,

cu impudică îndrăzneală se încalcă sobrietatea specific

monahală, vieţuirea ascunsă şi austeră întru osteneala

duhului de cei ce nu deosebesc mănăstirile de staţiuni

balneo-climaterice, parcuri de agrement, confundând

mănăstirile cu mari „edificii de cultură şi civilizaţie”?

Îmbrăcaţi în tricouri multicolore (sigur îmbrăcaţi?), cu

forme ostentativ dezgolite, cu ţigara ostentativ fumegând

în colţul gurii, ori mestecând plictisiţi şi „importanţi”

chewing-gum, ţăcănind în stânga şi dreapta cu blitzuri,

prosperi şi distraţi, aceştia sunt „pelerinii” vremii.

Lipsiţi de evlavie, penibil de serbezi în vorbe,

stângaci închinându-se în grabă, sec privind la icoane ori

miopi cu o tâmpă uimire, încremeniţi precum „pigmeul

în faţa statuii” ei sunt mostre ale omului „nou”, înţărcuit

în definiţii pompoase, străini de realităţile veşnice,

tributar raţionamentului scolastic ucigător de suflet.

Femei cu „libere concepţii”, deocheat aranjate, doldora

de podoabe, strident „împănate” cu toate culorile

33

curcubeului, cu chipuri de plastic, dezgustător

„smălţuite”, greu „aromind” a parfum de-ţi taie suflarea,

trec porţile mănăstirilor cu aerul că „totu-i normal”, că

„aşa e viaţa”, „n-ai ce-i face”, fără cât de uşoare mijiri de

ruşine, inconştiente de faptul că în mănăstiri e „altfel”, că

acolo guvernează o anumită stricteţe, cu mari eforturi

păstrată, proprie cinului monahal. Pentru monahul

vremii noastre poate că aceasta e una din cele mai mari

„torturi” - faptul că propria sa generozitate îl pierde, că

îngăduinţa sa faţă de oameni este răsplătită cu încălcarea

legilor monahale de către aceştia. Adică venirea

nestăvilită a mirenilor în mănăstiri schimbă viaţa

monahului, slăbesc sufletul lui în lupta cu partea văzută

a lumii, făcându-l nevolnic. Datorită acestei situaţii,

monahul nu ajunge la lupta duhovnicească ci rămâne

într-o luptă trupească, ducând o luptă „profană”,

„păgână”, nereuşind să păşească peste pragul văzut al

virtuţilor. Cele mai sus menţionate sunt „roade” ale

laicizării monahismului iar nu ale lumii „îmbisericite”

aşa cum ar fi trebuit să fie. Deci iată că astăzi lumea

schimbă pe monah, iar nu monahul pe oameni. Şi acest

mare neajuns vine din faptul că mireanul, turistul vine în

mănăstire cu un anume „aer” de „stăpân”, de

„mântuitor” al celor lipsiţi şi umili, vine hotărât să-ţi

„ofere”, să-ţi „cumpere” liniştea şi negrija cu un

pomelnic, să-ţi vândă totul din mofturile lumii, aspecte

pe care monahul, bineînţeles nu le sesizează în goana sa

după huzur. Căci, cinstit vorbind, când turismul devine

sursă de permanent profit pentru o mănăstire, obştea

acelei mănăstiri se dezvaţă a lupta pentru existenţă,

monahul ocoleşte munca „grea”, munca ţăranului şi a

călugărului de demult, nu-şi mai câştigă pâinea prin

34

osteneala braţelor sale, ci preferă să presteze o activitate

strict legată de „avantaj fără efort”, devenind „angajat al

poporului”, stând la dispoziţia turistului precum

hangiul aşteptându-şi „muşteriii”. Acesta poate fi numit

fără nici un dubiu „monahul-mercenar” fiind, totodată,

modelul cel mai preferat şi apreciat atât de turişti, pentru

că face „treabă bună”, că e „descurcăreţ”, „isteţ” şi „ager”

la „chilipiruri” cât şi de mai-marii mănăstirilor şi prelaţii

bisericii care îl recomandă drept „chip de desăvârşire”

pentru deosebita şi marea lui „ascultare”. E monahul cel

mai departe de adevăratul monahism dintre toate

„rasele” de monahi „cuminţi” care-s bucuroşi de

prosperitatea vremii, trăind în dulcea vieţuire tihnită a

„monahului-nabab”, lipsit de „drame” şi mântuitoare

„frisoane”. Dar revenind la atitudinea ignorantă a

turiştilor „noştri” adăugăm şi acestea: lipsiţi de o minimă

înţelegere a comportamentului în biserică îi vezi pe unii

cum se îmbrâncesc agitaţi, dând năvală „ca la meci”,

grăbiţi şi sălbatec pentru un pomelnic, o lumânare, o

iconiţă, etc. şi toată această îmbulzeală are loc în timpul

dumnezeieştilor slujbe. Ne întrebăm cu firească „uimire”:

cât înţeleg ei din slujbe? Cât preţuiesc ei liniştea celor din

jur? Câtă bună-cuviinţă au dumnealor atunci când în

„mare viteză”, „mâzgălind” neglijent în aer nişte „semne

stâlcite”, „jumătăţi de cruci”(batjocura dracilor), tropăie

zgomotos, scot din bagaje pungi foşnitoare, se plimbă

neliniştiţi gesticulând haotic în toate direcţiile „posibile”,

aleargă nestăpânit „dezlănţuiţi” la toate icoanele,

înfierbântaţi de o „stranie” „râvnă”? Oare nu această

dezordine a înfierat-o Hristos când a biciuit pe zarafi şi

pe negustori în templu, răsturnându-le tarabele? Oare am

uitat noi cuvântul apostolului care zice: „Hristos ieri, azi

35

şi în veac este acelaşi”? Căci astăzi Hristos de ar fi din

nou printre oameni, în chip văzut, cred că şi pe noi ne-ar

biciui cu aceeaşi „sfântă mânie” ca şi în acele vremuri. În

primul rând pe noi, mai marii bisericii care, de dragul

socotelilor omeneşti, din „sfiala” cea ruşinoasă faţă de

oameni nu mai povăţuim poporul, iar apoi pe norod ar

pedepsi Hristos căci trândăvia duhovnicească în care se

complace, mândria „noilor concepţii” îl face surd la

mustrările Bisericii, purtându-se îndrăzneţ şi neruşinat cu

puţinii clerici ce-şi mai fac datoria prin mustrări,

înfricoşări şi cuvenite „pedepse”. Nici Botezătorul Ioan

nu cred că ar fi mai încântat de „năravurile” creştinilor

vremii, nici de „turisticele” deprinderi cu nuanţe de bâlci

răspândite-n biserici şi-n mult încercata ortodoxie, el care

a vorbit drept, fără înconjur în faţa mulţimii, ridicând

glas împotriva tuturor fărădelegilor săvârşite nu doar de

popor, ci chiar de însuşi Irod, stăpânul Galileii. Da, au

mustrat şi apostolii, în frunte cu marele Pavel, pe stăpâni

şi pe robi, pe femei, pe văduve, pe bărbaţi, pe părinţi şi

copii, etc. Mustrăm şi noi toate relele înconjurătoare după

îndemnul apostolic: „…dojeniţi pe cei fără de

rânduială…”(Tesaloniceni I, 5, 14) şi „Propovăduieşte

cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp, mustră, ceartă,

îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi

învăţătura.”(Timotei II, 4, 2?) şi iarăşi: (pe cei

necredincioşi, răzvrătiţi şi neascultători) „…mustră-i cu

asprime, ca să fie sănătoşi în credinţă”(Tit 1,13). Deci iată

„leacurile” ce lipsesc din Biserică astăzi, mai mult ca

oricând, acum când îndrăzneala oamenilor nu are

margini, când omul „corectează” Biserica, iar nu invers,

acum când clerul se luptă mai mult pentru ambiţii

personale, iar poporul e lipsit de călăuzitori încercaţi,

36

bărbaţi fără teamă şi ezitări, când rânduielile Bisericii

sunt de toţi încălcate „de la Vlădică până la opincă”

datorită preocupărilor deşarte şi a dorinţei de „trai bun”,

acum când sectele, ereziile, guvernele şi politicienii

pregătesc Bisericii un viitor sumbru. E bine ca slujitorii

sfintelor altare să nu-şi rateze menirea, să-i înveţe pe

creştini tainele credinţei, să le explice ce înseamnă în

Biserică slujbele, care-i rolul lor în oraşe, în sate, în

familie, de ce şi cum să se roage omul, cum să postească,

cum să se spovedească, ce înseamnă a merge constant la

biserică, cum să se îmbrace şi cum să stea omul la slujbe,

cum şi de ce ne închinăm, ce înseamnă şi cum se fac

parastasele, pomelnicele (la vii şi la adormiţi), cum să se

poarte creştinii în mănăstiri. Căci tocmai aceste „mici

neştiinţe” crează probleme creştinilor, mănăstirilor şi

întregii ortodoxii contemporane. La fel şi părinţii, când

vin la mănăstiri, să facă un „instructaj” în prealabil

copiilor lor, ca să nu fie povară nici unii, nici alţii obştilor

monahale.

Dacă cele mai sus pomenite nu le are, nu le

cinsteşte şi nu le iubeşte creştinul, degeaba face mii de

donaţii, mari ctitorii, etc., toate acestea rămân doar

„boierii electorale”. Cu asemenea „amăgiri” nu ne

deosebim prea mult de oricare „păgân miliardar” ori

„magnat american” care „zideşte”, „construieşte”,

„investeşte” şi se afirmă, rămânând însă acelaşi păgân,

ateu, iubitor de mită, corupţie, afaceri necurate, fumător,

beţiv, curvar, etc. Biserica are nevoie nu de „boieria”

boierilor - a politicienilor, a patronilor, etc. - ci de

vieţuirea lor după poruncile lui Hristos, după cuvintele

Evangheliei. Aceasta aşteaptă Biserica de la ei şi de la noi:

un suflet curat, un suflet ortodox, o viaţă neprihănită, o

37

vieţuire „mai” creştină, care să-l deosebească pe ortodox

de mincinoasa „ortodoxie” a celor din jur. Încheiem

aceste cuvinte cu îndemnul marelui Pavel: „DREPT

ACEEA NU FIŢI FĂRĂ DE MINTE, CI ÎNŢELEGEŢI

CARE ESTE VOIA DOMNULUI” (Efeseni 5, 17).

38

TÂNĂRUL MONAH - „RUŞINEA

FAMILIEI”

Vezi uneori, când treci pe stradă, ori stând liniştit

într-o staţie cum priviri curioase, speriate, contrariate,

alunecând pieziş, te spionează minuţios, cu

superstiţioasă rezervă ori „superioară” ignoranţă, vrând

parcă să-ţi „ghicească” „tiparul”, „categoria”, „breasla”

din care faci parte în această lume. Vor să te „identifice”.

Să te aşeze într-un „standard” „sigur”, „cuminte”,

„obişnuit” şi „normal”. Pentru această lume. Pentru

„pacea” ei. Pentru „liniştea” şi „fericirea” poporului. Da,

reprezinţi o „ameninţare”, stârneşti bănuieli. Păi, cum

altfel? Când toţi în jurul tău sunt „aranjaţi”, „ferchezuiţi”,

debordând o adâncă „înţelegere” a vremii, tu eşti „altfel”,

eşti „diferit”, deosebindu-te de „spiritul majoritar”, „te ţii

deştept”, nevrând să intri „în rândul lumii”. Da, aceasta

este marea noastră neobrăzare, începând cu Hristos,

continuând cu noi cei de azi şi sfârşind doar la apusul

veacurilor: să nu fim „ca lumea”. Căci ce e lumea? O

mare a plăcerilor în care, odată scufundat, te îneci în

veşnica moarte a nepăsării generale egal „distribuită”

tuturor „candidaţilor” la deşertăciune. Da, când toţi cei

din jur gândesc „comunitar”, iubesc „comunitar”, urăsc

„comunitar”, păcătuiesc „comunitar” şi toate le fac în

comun, monahul, în chip „dezbinător”, se abţine, se

împotriveşte, nu participă „smerit” şi „supus” la

„năravurile” vremii, stârnind oprobiul public. Căci aşa

zic unii: de ce „porţi barbă”? De ce haine lungi şi cernite?

De ce încuiat în sihăstrie, când lumea e „atât de

frumoasă”? Dar totuşi, zâmbind ironic, „confidenţial”, îţi

39

fac din ochi „înţelegători”, zicându-ţi: ei, „las’ că ştim

noi”, „te înţelegem”, etc., şoptindu-ţi încurajator că „mai

sunt şanse” că fiind încă „băiat tânăr”, „frumos” şi

„simpatic”, poţi lua totul „de la capăt”, uitând tot ce a

fost, că doar nu vei sta o viaţă la mănăstire, ci trebuie săţi

faci şi tu un viitor, că vezi tu, „timpul trece” şi „e

păcat”…

Oameni cu asemenea mentalitate, atât de

„curajoşi” şi „optimişti” trăiesc printre noi, ne sunt

prieteni, vecini, rude, etc. şi după asemenea concepţii se

cred „ortodocşi”(adică drept-credincioşi), nebănuind că

un adevărat drept-credincios gândeşte altfel decât ei. E

bine ca toată lumea să înţeleagă că în mănăstiri intră cei

ce nu pot fi mulţumiţi cu „dulcegăriile lumii”, adică acei

„nesătui de viaţă”, cei care, mânaţi de imboldul inimii,

„nebuni după Dumnezeu”, nu pot fi mângâiaţi de

limitele vieţii, ci pe toate le „calcă” pentru „nebunia” lor.

Deci iată că nu lipsurile, nu „sentimentale decepţii” ori

„complexe de personalitate”, nici „incapacitatea de

adaptare” sau cine ştie ce tainice „refulări” determină pe

tânăr să intre în monahism. Nimic din toate acestea. Ci

acel „ceva” fără nume, acel dor lăuntric, sfâşietor şi

„nebun”, acea zvârcolire a sufletului viteaz, doar acestea

sunt cauzele „nebuniei” copilului nostru.

Căci astăzi, mai mult ca oricând, în societatea

„noastră”, demonic organizată, nimeni nu admite,

împăcat şi senin, plecarea propriului fiu la mănăstire ci

toţi sunt cuprinşi de o înverşunată revoltă pentru

asemenea „îndrăzneală”. Părinţii îşi blesteamă „odrasla”,

fraţii se străduiesc să-l „salveze”, rudele propun să fie

grabnic internat „la psihiatrie”, prietenii îl ironizează

zeflemitor, socotindu-l „iremediabil pierdut”, vecinii,

40

profesorii şi toţi cei ce îl cunosc pe acest „vinovat” de tot

„necazul” familiei, „îl plâng”, „îl scuză”, „îl acuză”

şoptindu-i de „frumuseţile lumii”, iar dacă acesta nu

renunţă la „himerele sale” atunci tot grav şi îngrijoraţi îl

înfierează cu aspre cuvinte numindu-l: „om fără inimă”,

„îngust la minte”, nerecunoscător, egoist, obsedat doar

de propria fericire, etc. şi scârbindu-se ca de o „ciumă”,

se hotărăsc „să-i uite” numele şi amintirea. Dar, mai

presus de toate, sunt surprinşi cum de acest „monstru”

fără milă a putu rămâne „nesimţitor” la lacrimile

părinţilor care „l-au crescut”, „l-au îngrijit”, etc. iar el,

„nerecunoscător”, pleacă la mănăstire lăsându-i „fără

sprijin la bătrâneţe”. Ei bine, ne întrebăm noi: oare aceşti

oameni nu ştiu că Cel ce a făcut cerul şi pământul a păzit

şi tinereţea părinţilor „necăjiţi” şi tot El va păzi şi

bătrâneţea lor? Nu ştiu ei că dacă Dumnezeu, ca Cel ce

are drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor făpturilor,

are drept şi asupra copilului lor şi deci îl ia pentru Sine la

mănăstire, fără a putea fi judecat ori întrebat? Nu ştiu toţi

aceştia că numai dragostea pentru Dumnezeu e

mântuitoare şi deci pe primul loc în sufletul copilului, iar

dragostea de părinţi poate fi uneori chiar primejdioasă

pentru copii (mai ales când astăzi exemplul celor mari

lasă de dorit). Căci numai Dumnezeu nu greşeşte,

pe când părinţii, fiind şi ei oameni, sunt supuşi poftelor

omeneşti deci, uneori, „sminteală” pentru cei mici.

Da, orice conflicte între părinţi şi copii, când

ultimii pleacă la mănăstire, apare din faptul că primii şiau

„socotit” viitorul „mângâiat”, asigurat doar de

omeneşti ocrotiri, iar nu de Dumnezeu. În tulburarea lor,

părinţii, arată multă apostazie şi puţinătate sufletească

căci tremură biruiţi de păgâna frică. Ei nu înţeleg că peste

41

toţi veghează Dumnezeu, nu doar de la naştere şi până la

moarte, ci din veac şi până în veac. Da, dragostea lor de

copii nu e totdeauna plăcută lui Dumnezeu pentru că e o

dragoste posesivă, omenească, prin care copilul devine

„monopol” al părinţilor, nefiind dăruit lui Dumnezeu. Să

ne închipuim că şi Dumnezeu-Tatăl, din „milă” şi

„dragoste” de Sine, n-ar fi lăsat pe Fiul să urce pe cruce

pentru a nu i se întâmpla „ceva rău”. Oare cine ar mai fi

adormit dintre pământeni cu nădejdea învierii, oare cine

ar mai învia dintre noi, cum ne-am mai bucura noi de

sărbătorile creştine? Căci temelia celor mai sus pomenite

e răstignirea lui Hristos pe care o repetă fiecare monah în

parte şi fiecare creştin, totodată. Acestea să le afle părinţii

noştri îngrijoraţi doar de soarta lor în această lume,

acestea să-i ruşineze în cugetele lor. Căci precum Hristos

a luat crucea fără „jelanie”, fără „smiorcăieli”, fără

„tânguiri” şi fără „tremurături”, la fel şi „scumpele” şi

“dulcile” lor odrasle se cuvine a lua crucea vieţuirii

monahale fără nici un fel de „mofturi” şi „fasoane” din

partea părinţilor lor. Iar dacă Dumnezeu-Tatăl n-a

împiedicat pe Hristos să se răstignească, nu L-a

„corcolit”, nici „mustrat”, socotindu-L cumva „Fiu fără

inimă”, „răzvrătit”, „iremediabil pierdut” ori „bolnav

mintal” pentru că merge la „moarte ruşinoasă” (răstignit

precum tâlharii), nici părinţii şi toţi ceilalţi să nu-şi mai

împiedice fiii de a urma vieţuirea monahală, să nu-i mai

hulească pentru alegerea lor. Da, e o mare cinste pentru

familie când un copil pleacă la mănăstire. De ce? Pentru

că acest „copil” e mai viteaz decât toţi „maturii” la un loc.

Nu „tremură” nici pentru gospodărie, nici pentru funcţie,

nici pentru salariu, nici pentru „vorbele lumii”, nici

pentru „traiul bun de acasă”, temei care pentru toţi cei

42

din jur îi paralizează, îi „leagă” de mâini şi de picioare.

Da, spunem toate acestea pentru că toţi „cei mari”, în

îngâmfarea şi închipuirea lor, dându-l pe Dumnezeu

deoparte, neglijând menirea fiecăruia preştiută de El mai

înainte de veacuri, îşi propun ca să-i facă pe „cei mici”

„oameni mari”, adică le pregătesc o viaţă după voile şi

poftele lumii, o viaţă întru toate lumească.

Societatea duce lipsă de sfinţi. Oamenii nu ştiu

aceasta şi nici nu-i interesează. Câţi părinţi s-au gândit

să-şi „facă” în viaţă copiii sfinţi? Cât s-au gândit să-i

„facă” mucenici? Să-i facă monahi, cuvioşi, mari

căpetenii duhovniceşti? Întâlnim astfel de părinţi citind

vieţile celor de demult sfinţi ai noştri. Da, pentru a forma

călăuzitori duhovniceşti, trebuie ca tu însuţi, ca părinte,

să fii călăuzitor duhovnicesc. Dar astăzi, însă, părinţii

noştri trupeşti au pierdut ei înşişi calea spre mântuire

pierzând astfel posibilitatea de a ne-o arăta nouă. Da,

astăzi, ei pregătesc fiilor lor o pâine pentru viaţă. De

parcă menirea copiilor lor pe pământ ar fi să mănânce

bine, parcă s-ar naşte ca să „se sature”.

Ne uimim şi ne ruşinăm de „dragostea” părinţilor

noştri când ea ne făgăduieşte „deplină îmbuibare”, când

această „dragoste” alintă patimile noastre şi e potrivnică

chemării noastre: mântuirea. Dar mântuirea se câştigă cu

suferinţă, cu necaz, cu trudă şi obidă, cu răstignirea

zilnică pe crucea necazurilor, virtuţi de care fug atât

părinţii cât şi noi învăţaţi de ei, spre a ne „corcoli”,

poftind o „pâine mai albă”, fără mari osteneli dobândită

ci, dimpotrivă, comod şi fără probleme.

Într-o lume a pornografiei, a delicvenţei şi

corupţiei, a politicianismului de naţie omorâtor, într-o

lume a nesiguranţei crescânde, aceste îngrijorări mai sus

43

pomenite, aceste „alarme” sunt socotite astăzi drept

„idealuri poetice”, „visuri de adolescent”, etc., aspecte

fără importanţă peste care omul cotidian, prins în mrejele

grijilor proprii, trece senin, împăcat, resemnat, fără

remuşcări.

Dar, totuşi, revenind la subiectul iniţial, ne

întrebăm retoric: ce ar fi fost monahismul românesc în

trecut dacă lumea, părinţii, familia trecutelor generaţii de

monahi ar fi gândit ca părinţii noştri de astăzi? Dacă

poporul nu ar fi înţeles menirea monahilor? Ar mai fi

strălucit în calendarul neamului memoria marilor sfinţi

precum Daniil Sihastrul, Nicodim de la Tismana,

Ghelasie de la Râmeţ, Antonie de la Iezerul, Calinic de la

Cernica, cuvioasa Teodora de la Sihla, etc., soli plecaţi în

împărăţia luminilor pentru a ne arvuni veşnica fericire?

Dacă aceşti sfinţi ar fi trăit acum, în vremea noastră, dacă

ei s-ar fi confruntat în familiile lor cu acelaşi dezgust faţă

de Ortodoxie cu care noi înşine ne-am confruntat, dacă ai

lor părinţi le-ar fi „trasat” sarcini precise în spiritul

timpului: „te fac mecanic, te fac şofer, inginer, savant,

explorator, scafandru, alpinist, etc.”, încurcându-le

drumul sfinţeniei, ar mai fi fost cinstiţi în lume ca sfinţi,

ca pătimitori pentru poruncile Evangheliei, ca modele de

mântuire? Bineînţeles că nu. Căci trebuie să

conştientizăm că şi-au sfinţit vieţuirea nu întru lumeşti

ranguri şi ocupaţii, ci luând calea mănăstirilor pe care

atât de mult le detestăm.

Da, îi atenţionăm pe părinţi că sfinţenia, lupta

întru desăvârşire îşi are legile şi asprimile ei altfel decât

legile şi asprimile lumii şi dacă sfinţii mai sus pomeniţi

au făcut mari sacrificii este înţelegerea noastră, pentru a

fi recunoscuţi şi iubiţi ca sfinţi, ei bine, aceleaşi rânduieli

44

şi „sminteli”, aceleaşi „nebuneşti” făptuiri care-i intrigă

pe părinţi şi pe toţi cei din jur, sunt şi rămân legi

neschimbate ale sfinţeniei, ale mântuirii.

Pentru că nu fiind absorbit de nevoile zilnice te

mântuieşti. Nu stând „la o cafea” cu „amicii” ori

practicând „aerobică” înfrunţi necazurile de suflet

sfinţitoare. Nu jucând table în parc ori robingo te numeşti

creştin. Nu hoinărind prin bazar ori plimbând „dogul”

eşti mâhnit de nevoile duhovniceşti ale lumii. Nu

completând rebusul, „pufăind” plictisit o ţigară ori

vizionând, îndârjit şi aprins, la TV „marea finală”, faci

voia lui Dumnezeu. Da, acestea arată un suflet surd şi

mort la chemarea firii omeneşti spre mântuire, acestora le

lipseşte, din fire, vitejia monahului. Nu pot fi atraşi la

înalta lui vieţuire (doar cu rare excepţii) şi din nefericire

nu reprezintă în faţa părinţilor lor „ruşinea familiei”, nu

ei sunt cei „cu probleme” ci, dimpotrivă, „năravurile” lor

sunt etichetate ca obişnuinţe fireşti ale lumii de azi, ca

fapte ce nu impietează deloc calitatea de creştin, iar

ceilalţi copii, cuminţi şi hotărâţi în calea cea bună,

preocupaţi de mântuire, supăraţi pe păcatele lumii, atraşi

de feciorelnica chemare - monahismul, aceştia sunt deci,

consideraţi de ai lor părinţi, „dezonoarea neamului”,

„ruşinea familiei”, „extremişti şi habotnici”, „învechiţi în

concepţii”, „decăzuţi”, „pierde-vară”, „buni-de-nimic”,

„paraziţi ai familiei”, etc. Da, aceştia sunt „stigmatizaţii”,

aceşti mari „paria” în căminul lor, izgoniţi din conştiinţa

familiei, da, ei se roagă pentru mântuirea lor şi a celor

din lume, ei se roagă pentru mântuirea adormiţilor

înaintaşi, pentru mântuirea celor ce „n-au timp” să se

roage, preocupaţi doar de a „gusta” netulburaţi din

bucuriile vieţii (viteji întru poftele lor), se roagă pentru

45

cei bolnavi şi lipsiţi, pentru cei asupriţi de războaie şi

toate tulburările lumii. Da, ei sunt „neisprăviţii” lumii

care, stârnind zâmbete şi dispreţ, uneori printre

„oameni”, ironizaţi cu subtile aluzii, ţinte ale unor

bancuri murdare şi „zeflemele de bâlci”, ei adresează

tuturor „vitejilor” şi „isteţilor” de pretutindeni această

chemare: cine-i „tare” să vină alături de noi, toţi acei de

pe margini, „fără de teamă“ bărbaţi „încercaţi” şi

„răzbătători”, dând „pronosticuri grele” asupra noastră,

plini de sine şi de „putere”, îi aşteptăm să îngroaşe

rândurile noastre, ale monahilor, ale celor „slabi şi

neisprăviţi”, cu nădejdea că văzându-le „destoinicia”

vom fi şi noi „mai bărbaţi”.

46

SĂRBĂTOAREA SATANEI PENTRU

FIICELE DIAVOLULUI – BUCURII

DEGENERATE PENTRU SUFLETE

MOARTE

LIBERTATEA din anul acesta ne anunţă că în perioada 1-

8 martie vor sosi în România ortodoxă fiii satanei:

“Chippendales”, maeştrii curviei, onanişti de prestigiu

internaţional.

Cum să interpretăm acest act de “cultură”

contemporană? Ofrandă adusă lui Dumnezeu pentru a

ne binecuvînta noul an, din partea unui neam înnebunit

de dulceţile Sodomei şi Gomorei? Recunoştinţă naţională

închinată lui Hristos, pentru că încă ne mai rabdă,

ferindu-ne cu milostivirea Lui de încercările Serbiei?

Prinos de mulţumire adusă Răstignitului pentru faptul că

încă trăim? Nimic din toate acestea nu se potriveşte

“evenimentului”. Noi o să-l numim ”sărbătoarea

satanei”. Căci, într-adevăr, patronul şi organizatorul

orgiei masculine cu public feminin este chiar tatăl

întunericului. Brutele dezbrăcate sînt doar nada

patimilor ce colcăie în momîile hămesite.

Jurnalul citat prezintă reîntoarcerea la noi a acestor clone

umanoide ca pe o performanţă cosmică, numind-o

extaziat “bucuria româncelor”. Socotim această

nechibzuită infamie drept hulă fără margini la adresa

bunicelor, mamelor, soţiilor şi fiicelor neamului ortodoxromânesc.

Cei ce rostesc astfel de blasfemii nu cunosc nici

vieţuirea tradiţională a femeii românce, nici deosebirea

47

dintre omul încreştinat prin botez şi nebotezatul care se

laudă cu trupul şi cu cele ale trupului. Bucuria femeii

românce de odinioară era bucuria curată, nepătimaşă a

vieţii cumpănite între grijile sufletului şi grijile vieţii. Dea

lungul istoriei, cu simplitatea şi răbdarea lor, mamele şi

bunicile au ţinut vie în satul şi familia tradiţională

dreapta-credinţă a Bisericii, punîndu-şi sufletul pentru

nevoile casei atunci cînd bărbaţii erau la ţarină ori la

oaste. Nu, femeia româncă nu s-a reconfortat vizionînd

spectacole de teatru şi telenovele, participînd la

conferinţe, demonstraţii, colocvii şi simpozioane, ori

poate militînd pentru emancipare. Emanciparea ei era

biserica; bucuria ei – Hristos; filosofia ei – dreapta

credinţă, păzită cu sfinţenie, prin jertfe. Dacă astăzi parte

din femeile acestui pămînt românesc preferă delicii

erotice la vedere şi oficializate, ei bine, aceste creaturi cu

gusturi morbide nu sînt reprezentativc pentru neam, ci

căzături, pleavă şi fiice ale satanei. Căci român numim

noi pe cel ce nu huleşte poruncile lui Hristos, lăsate

Bisericii, iar nu pe cel ce, născut după trup român,

trăieşte ca un păgîn. Mă întreb: Care-i starea bărbaţilor

care ştiu că soţiile lor le-au dat pauză, pentru că-s

ocupate cu “vizionările”? Cum îşi justifică “plimbarea

vinovată” cea care se întoarce în familie? Mai este ea

mamă cu suflet curat? Îşi mai priveşte copiii în ochi? Va

avea ea liniştea de odinioară, ca atunci cînd era nepătată?

Mai păstrează această femeie feciorelnicia firii, care o face

să fie auzită de Dumnezeu cînd strigă în necazuri?

Întrebări pe care, de şi le-ar pune, soţii ar dobîndi multă

pace înainte de a consimţi la păcat. S-ar evita astfel

viitoare conflicte şi eventuale divorţuri. Iar copiii s-ar

bucura de împreuna-vieţuire cu ambii părinţi.

48

Vinovaţi de apariţia în zonă a maimuţoilor erotci sînt cei

ce patronează această desfrînare publică, oameni pe carei

întrebăm: Cui slujesc aceste programe? Elevează aceste

mizerii pe român? În ce fel salvează ele poporul din criza

actuală? Ce legătură au ele cu firea şi trecutul poporului

nostru? Fortifică moral pe români pentru lupta cu viaţa?

Sînt aceste manifestări plăcute lui Dumnezeu? Sfinţii,

bătrînii şi marile personalităţi ale neamului au practicat

astfel de orgii? Nu pentru aceste scabroase hidoşenii au

luptat strămoşii la Posada şi Rovine, nu pentru zbînţuieli

porcoase au căzut viteji la Giurgiu şi Vidin, nu pentru

sodomiţi băloşi şi-au dat viaţa la Baia şi Podu-Înalt sau la

Călugăreni oştenii bărbaţi. Jertfele strămoşilor ne acuză,

ei ne vor judeca în ziua cea mare. Ei, care au adormit

pentru Hristos, pentru ca neamul acesta să nu se înece în

pofte şi în robie, ci să poarte drept crucea suferinţei, cu

credinţă şi osteneală, pînă la ceasul din urmă.

Nu avem dreptul să călcăm în picioare jertfele lor, de

dragul poftelor noastre. La ironia cinică a jurnalistului,

cum că venirea troglodiţilor degeneraţi va avea loc în

perioada 1-8 martie, interval dedicat cadourilor pentru

ziua femeii, adăugăm şi noi: Pentru deosebitele merite ale

sponsorilor, organizatorilor, protagoniştilor şi ale

secăturilor spectatoare, ce cadou ar fi oferit Ştefan al

Moldovei, tăietorul de trădători? Dar Ţepeş, jurnalistului

ironic?

49

MINCIUNILE HOROSCOPULUI –

PĂCATELE TAINICE ALE

HOROSCOPULUI

Că vom avea o zi bună sau rea, nu hotărăsc aştrii,

planetele sau galaxiiile. Horărăşte doar Dumnezeu şi

cuminţenia noastră. După principiul: “Cine seamănă vînt

culege furtună”, ziua de azi e urmarea zilei de ieri:

moştenesc acum ceea ce mi-am arvunit mai demult.

În vremea noastră, oamenii (unii chiar botezaţi) gîndesc

altfel: dimineaţa, înainte de începerea programului,

cetăţeanul îşi cumpără nerăbdător ziarul, pentru a-şi lua

porţia de încredere sau neîncredere a acelei zile din

rubrica “Horoscop”.

Superstiţii abil exploatate în lumea contemporană, în care

omul-demiurg, lipsit de modestie, neştiutor de propriile

limite, vrea să afle totul despre toate. După moda

statisticilor ce contabillizează pînă şi cele mai intime

secrete ale naturii omeneşti, care desacralizează tainele

omului, făptură a lui Dumnezeu, singurul atotştiutor.

Dar păcatele horoscopului, deşi nu se văd, sînt multe şi

îngrijorătoare pentru cel ce vrea să se mîntuiască, pentru

ortodoxia noastră.

Aşadar, să le identificăm, întrebîndu-ne: cîţi dintre noi

ştim că avem datoria de a ne păzi credinţa curată, ferindo

de inovaţii lumeşti ori “spirituale”? Cîţi ne întrebăm

despre păstrarea credinţei? Are horoscopul învăţături

comune Bisericii lui Hristos, ori dimpotrivă? Se

raportează el la Dumnezeul evanghelic în ceea ce

îndeamnă, promite, descoperă etc.? Arată horoscopul

calea binelui şi răului? În cel fel?

50

Cel ce se încrede în horoscop suferă de necredinţă. Nu

crede cu toată inima, din tot sufletul, că Dumnezeu îi

poartă de grijă, că Cel ce a făcut astrele şi planetele îl

poate apăra de toate predestinările “proorocite” de

horoscopul tiran, care paralizează libertatea celui

temător.

Încrederea acordată horoscopului umileşte persoana,

reducînd-o la o banală maşinărie teleghidată de capriciile

meteoriţilor neînsufleţiţi, fără gînd şi cuvînt.

Dar poate că cea mai mare vină a horoscopului e că

schimbă concepţia despre omul biblic, falsificînd chipul

şi asemănarea lui Dumnezeu, întipărite în om încă de la

începutul existenţei lui. Învăţătura biblică ne arată că

Dumnezeu l-a făcut pe om raţional şi cuvîntător, liber şi

nemuritor, atribute după care ştim că ne asemănăm cu

Ziditorul (nu că am fi egali cu El). Iată că horoscopul ne

învaţă dimpotrivă: că nu gîndim ce vrem, nu cuvîntăm ce

hotărîm, nu alegem, nu sîntem liberi să muncim cît şi

unde vrem, nu ne odihnim cît avem nevoie, nu ne

mişcăm cît, unde şi cum voim, ci în toate sîntem obligaţi,

forţaţi, predestinaţi. Hule şi aberaţii, care în mod necesar

şi automat nu lovesc în omul bine-frumos-armonios creat

de Dumnezeu, ci chiar în Dumnezeu, despre care ni se

sugerează că n-ar fi chiar un Ziditor deplin, iscusit,

desăvîrşit în facerea omului, care e sclav al

constrîngerilor exterioare voinţei lui, predestinat traiului

de cobai-robot. Da, omul ar fi un fel de încercare

nereuşită, o greşeală a cerului, un mutant strivit şi

batjocorit de soartă.

Altă slăbiciune a ideilor horoscopice e profanarea tainei

umane, prin sondarea indiscretă şi nepermisă a pornirilor

şi simţirilor ascunse în cutele sufletului omenesc. Cînd

51

cele lăuntrice sînt înregistrate, contabilizate, analizate în

cîntarul minţii omeneşti, fiind apoi arătate prin

intermediul horoscopului mulţimii amatoare de

divertisment şi senzaţii tari, pricepem clar natura şi

menirea sa: pîngărirea omului, banalizarea

desacralizantă a celui pentru care S-a născut şi S-a

răstignit Hristos.

De 2000 de ani încoace, Evanghelia lăsată de Hristos

omenirii nu încetează să ne spună că singurii responsabili

de faptele noastre sîntem noi. singurii şi marii vinovaţi de

păcatele noastre sîntem noi, în faţa lui Dumnezeu şi a

istoriei. Noi, prin fapte noastre, izvorîte din patimi. Nu

Dumnezeu, nu horoscopul, nici vreo altă existenţă a

universului ne va sta împotrivă la judecata cea mare, ci

noi înşine. Cei ce cred în “tainele” horoscopului sînt

pîndiţi de cea mai perversă înşelare: de ideea că nu sînt

vinovaţi de cele săvîrşite, de autoeliminarea din cursa

celor ce făptuiesc ceva nobil pentru ei şi pentru ceilalţi,

de deznădejdea şi neîncrederea că Dumnezeu ar putea

să-i scoată din ghearele horoscopului, culminînd în final

cu lipsa oricărui efort pentru dobîndirea mîntuirii prin

creştineasca perseverenţă.

Da, pentru omul “horoscopic” totul pare a fi zadarnic,

fad, implacabil, amorf. Amorţeala horoscopică te

otrăveşte cu panică ori apatie faţă de chemările

duhovniceşti, legitimîndu-ţi discret chiar eventuala

sinucidere.

Stăpîn peste clipe şi ani, Dumnezeu binecuvintează zilele

spre tot lucrul bun pe care vrem a-l săvîrşi. Dacă astăzi

Europa şi lumea întreagă se află într-o criză fără

asemănare, vina e a apostaziei generale, iar nu a vreunei

52

răutăţi “naturale” imprimate în destinul continentului

european.

La fel, orice zi pe Terra nu este stigmatizată genetic spre a

fi purtătoare de germeni “buni” ori “răi”. Dacă clipele

sînt deasupra noastră, hotărînd totul, se stinge orice

logică a existenţei şi a istoriei şi nu mai putem vorbi

despre mîntuirea propovăduită de Biserică. Sub tirania

zilelor ce-ţi taie libertatea de a fi bun ori rău, nimeni nu

poate fi socotit păcătos, iar întruparea lui Hristos, precum

şi răsplătirile veşnice pentru faptele săvîrşite rămîn o

poveste dibace pentru încîntarea babelor şi cuminţirea

pruncilor. Pentru conformitate: Cum se face că aceeaşi zi

e bună pentru mine şi rea pentru tine? “Celui curat, toate

îi sînt curate.”

53

DUMNEZEU – VINOVAT DE

DURERILE LUMII. DUMNEZEU –

INAMICUL PUBLIC

“Dumnezeu nu i-a dat lumină în ochi”, “Dumnezeu a

făcut ca şi copilul să fie blestemat cu sănătatea”,

“Dumnezeul întors cu faţa de la ea…”

Iată că nu omul e responsabil de faptele sale, ci

Dumnezeu. Iată cauza relelor noastre, rădăcina

handicapurilor care nu ne lasă întregi: Dumnezeu.

Dumnezeu cel “rău” şi “crud” cu “săracii oameni”,

“drepţi” şi “nevinovaţi”. Aceste aberaţii ne sînt sugerate

de citatele de mai sus, dintr-un articol în care gazetarul

milos deplînge soarta unei nevăzătoare şi a copilului ei.

Să ne înduioşeze neputinţa unui sărman e firesc, dar să

spunem că Dumnezeu e vinovat de aceasta e o blasfemie.

În Cartea Facerii ni se spune că, făcînd cerul şi pămîntul,

cu toate ale lor, Dumnezeu le-a făcut “bune”, şi încă

“bune foarte”. Nepieritoare, nestricăcioase,

neschimbătoare. Toate aveau pecetea Lui: veşnicie,

putere, armonie, frumuseţe – atribute dumnezeieşti cu

care Ziditorul şi-a înzestrat făptura.

Dacă omul este chip şi asemănare a lui Dumnezeu, cum

spune cineva că Dumnezeu nu le-a dat unora “lumină în

ochi”, iar altora le-a “blestemat copii cu sănătatea”?

Însuşi Hristos a arătat narura bolilor atunci cînd,

vindecîndu-i pe suferinzi, îi avertiza: “Să nu mai

păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie mai rău.”

În Vechiul Testament, Dumnezeu îi mustră pe evrei prin

Prooroci, pentru necredinţa şi păcatele lor, vestindu-le

suferinţele ce-i aşteaptă, iar alteori lămurindu-le pricina

54

pentru care ajunseseră în criză. Pentru păcatele şi

neînfrînările lor, Dumnezeu îngăduia – nu hotăra, sau

predestina! – cuminţirea lor, “cu potop, cu foc, cu

foamete, cu năvălireea altor neamuri asupra lor şi cu

războaiele dintre ei”. Poftele şi exagerările noastre, lipsa

discernămîntului, a dreptei socoteli, viaţa nechibzuită –

toate acestea şi multe altele – sînt numite de Biserică

păcat, iar de medicină - vicii. Aceste păcate aduc bolile şi

suferinţa în lume. Nu-i vinovat Dumnezeu că ai făcut

insolaţie sau reumatism, ci nechibzuinţa cu care te-ai

expus soarelui sau umidităţii. Ce I se poate reproşa lui

Dumnezeu dacă-ţi sînt afectaţi plămînii, fiind fumător,

ori dacă, ştiindu-te lacom, te îneci în propria grăsime,

obosit şi bolnav?

E adevărat că mulţi se nasc cu malformaţii şi vizibile

neputinţe. Se întreabă unii: Cu ce sînt vinovaţi aceştia?

Cînd şi cum au păcătuit, de vreme ce sînt bolnavi chiar

din naştere?. Unde e păcatul? Este şi e chiar istoric.

Hiroshima şi Nagasaki sînt culmi ale păcatului. Dezastrul

de la Cernobîl şi cel de la centrala din Bulgaria sînt tot

păcate. Păcate ale guvernelor şi ale marilor industrii.

Păcate care, la un loc cu experienţe nucleare din deşrtul

Nevada şi cu armele bacteriologice folosite în războiul

din Golf şi din încercata Serbie, produc mari seisme pe

întinsul planetei. Poluarea, marele păcat al

industrializării, otrăveşte totul: ape, păduri, aerul şi orice

vietate. Acest recul al civilizaţiei numit industrializare

generează la rîndu-i alt recul, care-i pedepseşte

necruţător chiar pe cei ce au inventat civilizaţia

industrial-războinică, pe ei şi pe odraslele lor. Fiecare

nou-născut este un moştenitor al acestei civilizaţii.

Fiecare nou-născut mutant poartă în gena sa pecetea

55

industrializării, germenele-păcat al bolii aducătoare de

chinuri şi moarte. Precum moşteneşte din însăşi firea

strămoşilor darul gîndirii, al vorbirii, al rîsului şi

plînsului, şi toate celelalte capacităţi sufleteşti şi trupeşti,

tot aşa moşteneşte nu doar păcate, ci şi urmări ale

păcatelor neamului său. Precum orice creangă din

coroana stejarului poartă în ea firea rădăcinii din care se

trage, la fel şi pruncul va purta instincte, patimi şi virtuţi

ale neamului jsău, cu toată încrengătura subtilă,

neobservată ce va purcede din ele.

Astfel se face că, împărţind cu strămoşii păcatele,

împărţim şi datoriile lor către Dumnezeu. Datorii “de

familie”, împreună-pătimiri întru mîntuire cu cei din

veacuri adormiţi: părinţi, bunici, străbunici, bunici ai

străbunicilor, cu tot neamul lor mergător pe firul istoriei,

neam din a cărui fiinţă sîntem şi noi cei de azi.

AND – ul purtător de informaţii, prin care vrem-nu vrem

sîntem oameni şi nu alte fiinţe, acesta poartă în el

metabolismul duhovnicesc al tuturor generaţiilor din

care ne-am născut. Prin acesta sîntem una cu toţi

înaintaşii, prin el ei sînt în noi, aşa cum într-o picătură de

apă e apa întregii lumi, din punct de vedere chimic.

Aşa privind lucrurile, vom înţelege de ce “unii nu au

lumină”, ori nu aud, de ce alţii nu merg ori nu vorbesc.

Vom înţelege uşor ceea ce ni se pare naiv şi superstiţios,

atunci cînd bătrînii, văzînd un copil mai sărac cu duhul,

spun că “trage păcatele neamului”.

Dar pentru toţi Dumnezeu a lăsat un leac: credinţa în

Hristos, Împăratul Vieţii, şi vieţuirea duhovnicească

după poruncile Bisericii. Nădejdea în Hristos-Dumnezeu

şi vieţuirea după poruncile Lui ne pot nu doar vindeca, ci

pot chiar şterge păcatele strămoşilor “ştanţate” în AND56

ul ce-l purtăm, păcate de care izbăvindu-ne, vom fi

sănătoşi trupeşte şi sufleteşte. Căci nici o lege genetică nu

ne împiedică libertatea de a-L iubi pe Hristos, şi, iubindu-

L, nu doar ne însănătoşim, ci ne mîntuim. Pînă la urmă,

bolnavilor li se dă un mare privilegiu, pe care noi, cei

sănătoşi, nu vrem să-l primim: bucuria de a se ruga lui

Hristos pentru întreaga lume. Şi tot lor, Hristos le dă o

mare cinste: aceea de a Se proslăvi prin ei, atunci cînd,

vindecîndu-i în chip minunat, amuţesc hulitorii.

57

INVITAŢIE LA AUTODEMASCARE –

DICTATURA ORGANISMELOR

AUTOPROCLAMATE AGENŢI AI

DREPTĂŢII

Sub titlul “Protestele faţă de războiul din Irak iau

amploare”, “Evenimentul zilei” din 20 ianuarie ne aduce

la cunoştinţă că, atît în lumea arabă, cît şi în Europa, au

fost organizate ample manifestaţii împotriva invaziei

americane în Irak.

Între multele informaţii, ne-a stîrnit interesul una

mai “picantă”: vizita în zonă a inspectorului ONU Hans

Blix, a şefului agenţiei internaţionale pentru energie

atomică, Mohamed El Baradei, şi a unor delegaţi ai Casei

Albe pentru depistarea armelor nucleare de pe teritoriul

Irakului.

Termeni precum: “inspecţii globale”, “cooperare

activă”, “a umili”, “a insulta”, “manieră cît mai corect

posibilă”, “a produce dovada evinovăţiei”, “necesitatea

furnizării de informaţii”, “efortul de a aduce dovezi”, fac

parte din vocabularul celor doi diplomaţi. Cu aceşti

termeni ne vom confrunta. Cu ale lor implicaţii şi

consecinţe din punct de vedere moral şi politic.

În urma inventarierilor făcute, inspectorul ONU

anunţă necesitatea unor “inspecţii globale” şi a

“cooperării active” din partea Irakului. Cum se vor face

respectivele inspecţii, pe ce criterii, cînd şi de cine, nu ni

se spune. Vor fi ele drepte, imparţiale? Cine şi cum ne

dovedeşte? Dar de ce inspecţii? Şi de ce le patronează

ONU? De cine e autorizată ONU, de cine sînt mînaţi cei

58

din spatele acestei organizaţii, şi căror interese slujesc?

Ştim noi totul despre ONU, pentru a-i da încrederea

noastră în ceea ce săvîrşeşte?

Faptul că aceste inspecţii trebuie să fie “globale”

iarăşi e un mister. De ce globale? Cum arată o inspecţie

globală? De unde începe şi unde se termină

“globalismul” unei inspecţii şi cărei etici moral-juridice

se raportează? În spatele acestor cuvinte - credem noi –

se ascund sensuri tainice pe care nu le pricepem.

Zăbovind asupra lor, vom simţi cum ne rostogolim,

absorbiţi în “găuri negre” nesfîrşite, eterne. Da, expresii

care vorbesc fără să descrie.

Să continuăm dar. Acelaşi reprezentant al Naţiunilor

Unite cheamă Irakul la “cooperare activă”, invitaţie

tragi-comică, din trei motive: orice cooperare nu poate fi

decît activă; inamicii nu pot coopera, căci aceasta

înseamnă prietenie, afinităţi şi interese comune;

cooperarea e condiţionată de libertatea de alegere,

presupunînd egalitatea de şanse a ambelor forţe, ceea ce

în cazul de faţă nu se prea potriveşte.

Iată deci cum stăpînul propune (ordonă) robului

colaborare după principii de el stabilite.

În continuare, diplomatul precizează că “experţii în

dezarmare” nu sînt în Irak pentru a “umili” sau pentru a

insulta, ci pentru a inspecta “într-o manieră cît mai

corect posibilă”. Intenţii bine camuflate, îndărătul acestor

declaraţii. Chiar ai putea crede că inspecţiile sînt doar un

pretext pentru a schimba politeţuri şi amabilităţi delicate

între două percheziţii. N-avem voie să nu-i credem, cînd

declaraţia e făcută de o voce a “experţilor în dezarmare”.

Ce-o fi aia, noi nu cunoaştem. De unde-şi au sorgintea

aceste “bresle”? Termenul e puţin ridicol şi oarecum

59

paradoxal: de experţi în înarmare am mai auzit şi sună

normal, dar invers parcă nu e logic şi zgîrie auzul. Cu ce

se ocupă aceşti experţi ni se sugerează, dar nu ni se

explică. Care e treaba lor concretă, de unde şi pînă unde

se mişcă, nu trebuie să ştim. Dacă ar trebui, ni s-ar spune.

Noi credem că rolul acestor experţi e să împiedice

pregătirile de război ale oricărei naţii care are gust de

independenţă. Această slujbă degradantă revine unei

armate universale (NATO, ONU), alcătuită din

mercenari ai statelor-rechin, armată ce încorporează şi un

segment funcţionăresc. Aceşti “gînditori-săgeată” nasc

legi prin care interzic celui atacat să se apere. Ei merg în

zonă cu scopul de a-şi convinge victimele să nu se apere.

Victimele vor fi crezute că sînt cuminţi abia după

inspecţia-percheziţie. Conform acestor constatări,

estimăm că în viitor conceptul de auotoapărare va fi nu

doar exclus din vocabular, ci va fi socotit delict,

infracţiune.

Dar să revenim la “experţii dezarmării”, care nu sînt

în Irak pentru “a umili sau a insulta”, ceea ce şi noi

înţelegem. Dar e imposibil să inspectezi fără să umileşti.

Prin percheziţia lor, inspectorii ONU încalcă

suveranitatea unui stat, ceea ce nu-i este îngăduit

nimănui să ignore. Organismele internaţionaliste o fac.

Beneficiind de puteri nelimitate asupra popoarelor,

erijîndu-se în agenţi ai dreptăţii, ei săvîrşesc nedreptăţi şi

abuzuri. Aceste manevre “de pace”, încălcînd principiile

democratice ale drepturilor omului, nu fac decît să

umilească şi să insulte libertatea unei naţii, tocmai prin

“maniera cît mai corectă posibilă”. “Maniera corectă”,

termen opac, scorţos, irelevant. Cum arată concret o

“manieră corectă” nimeni nu poate explica. Există oare

60

maniere corecte – maniere incorecte? Căror principii

morale o raportăm ca să-i stabilim corectitudinea? Dacă

principiile morale stau la baza “manierei” nu le ştim

(căci nu trebuie să le ştim), cum vom stabili că ceea ce

spun şi fac experţii e corect?

Deci iată-ne luminaţi, ca şi anticul Socrate, de

constatarea că ştim că nu ştim nimic. Şi, ca luminata

noastră neştiinţă să fie amplă şi prolifică, aflăm că şeful

agenţiei internaţionale pentru energie atomică,

Mohamed el Boradei, a cerut irakienilor să furnizezte

“informaţii, documente şi cît mai multe dovezi” că Irakul

nu mai deţine armament interzis. Balet de cuvinte,

acrobaţii de sensuri, piruete anormal-paranormale.

subtile reforme de logică în limbajul juridic internaţional.

Noi ştim că nevinovăţia rezultă firesc din lipsa probelor

de vinovăţie. Orice om e nevinovat nu prin cea ce

dovedeşte, ci prin ceea ce nu a făptuit. Mai nou, prin

procedura aplicată de organismele internaţionale,

nevinovăţia trebuie dovedită, acuzarea rezervîndu-şi

dreptul de a nu se lăsa convinsă de ceea ce nu i se poate

dovedi. Aşa stînd lucrurile, încet şi sigur dispare

prezumţia de nevinovăţie, ceea ce presupune că soarta

Irakului e doar un preludiu al viitoarei dictaturi

universale ce va domni peste popoare.

De-a lungul istoriei, un stat îşi apăra integritatea

naţională prin “secretele de stat” ce însumau înarmare,

strategie, tehnică militară etc., aspecte vitale pentru sorţii

războiului. Astăzi, conform tratatelor de pace, eşti

obligat să-ţi trădezi secretele ţării, furnizînd mercenarilor

ONU, NATO etc., exact ceea ce strămoşii n-ar fi furnizat:

informaţii, documente, şi cît mai multe dovezi. Invitaţie

la autodemascare, termen consacrat în perioada terorii

61

comuniste din Estul Orodox. Mai concret: Adă tu ceea ce

eu ar trebui să caut, dar n-am chef, şi nu vei muri. Sînt

sfidate cu această logică orice norme şi posibilităţi fireşti

de autoapărare şi dreptul la liberă existenţă al unei ţări.

Obiectul acestor analize nu este islamul ori Irakul, ci

infracţiunile politico-militare legalizate de cei puternici.

Irakul este doar un exemplu semnificativ, ilustrînd

limpede cum eşti pus, prin cnstrîngeri legale, în situaţia

de a solicita dreptul la sinucidere. Astăzi –

fundamentaliştii musulmani, mîine – ortodocşii

extremişti. Totuşi, ni se acordă încă o şansă: să dovedim

lumii a noastră nevinovăţie: nici ortodocşi, nici romăni.

62

ORTODOXIA UMANISTĂ

De la o zi la alta, ortodoxia se „smereşte”

alarmant, convertindu-şi generos rînduielile tradiţionale

după duhul înnoitor al vremii. De la tablourile religioase

cu pretenţii de icoane, cucifixuri cu leduri, policandre

elecrificate, microfoane şi dufuzoare plasate printre sfinţi

cu proporţii de bucătari – pînă la corala rece-academică

combinată cu „conţana” ori tînguirile romanticlacrimogene

ale „oastei Domnului”. Semne ale priorităţii

omenescului în luptă cu rînduielile Duhului aflăm şi în

predicile moi şi pufoase ale amvonului, cît şi în paginile

unor publicaţii „ortodoxe”.

Astfel, revista Lacrimi, editată de Mănăstirea

Robaia – Argeş, invită cititorul la un adevărat maraton

umanist printre articole pătut-ortodoxe. În cuvîntul

introductiv, semnat de un cunoscut vlădică, românii

pravoslavnici sînt ispitiţi să-şi revizuiască ortodoxia

„mucegăită”, prin abordarea unui limbaj neo-ortodox

profesional, praspăt şi spilcuit, doct-academic, scuturat

de orice rezonanţă „noduroasă”. Termeni precum

„armonia din Univers”, „fiinţa noastră”,

„superficialitate”, „delicateţe sufletească pentru cele

sfinte”, „înaintarea celor spirituale” etc. împănează

respectivul articol, cumpănindu-l parcă între un nobil

discurs catolico-protestant şi orientala morală pacifistunicersalistă

a „integrării în absolut”. Ce să înţelegem din

această paradă de sofisme duhovniceşti? Că ortodoxia

contemporană şi-a pirdut pînă într-atît vlaga, încît nici

„grai” nu mai are? Că pentru a fi citit şi admirat, limbajul

trebuie să-ţi fie neapărat „cult” şi „elegant”? Că smerenia

trebuie să-ţi fie „graţioasă”, iar căinţa „politicoasă”?

63

Pentru a ne edifica deplin asupra incursiunilor

umnaiste pe tărîmurile ortosoxiei, să purcedem spre

identificarea de noi sensibilităţi „ortodoxe”, zăbovind

asupra isoricului Mănăstirii Robaia, unde ni se spune că

lăcaşul „se înscrie planimetric (!) în categoria

construcţiilor exleziastice de plan trilobat (!), cu abside

poligonale (!), absida altarului prezentînd un uşor decroş

(!).”

Ce să însemne aceste rînduri pentru gospodina din

piaţă cu bărbat strungar? Că doar şi ea e ortodoxă şi

merge la biserică? Aşa se întreabă săraca “fiinţă”, şi mulţi

alţii, şi noi odată cu ei; oare să fie ortodoxia un bun al

celor deştepţi, rezervată elitelor? Să fie mai multe

„ortodoxii”: una o universitarilor, a teologilor, a

doctoranzilor, şi alata a nevoiaşilor şi prostimii

neînvăţate?

În continuare, ni se vorbeşte în acelaşi limbaj

dulceag, pretenţios, „important”, despre „membrele

comunităţii monahale”, „pioşi donatori”, „altare de

credinţă”, „har artistic”, „orizont de viaţă” etc.

În graiul Sfinţilor Părinţi, toţi cei botezaţi în Hristos

sînt numiţi creştini, bine-credincioşi, nevoitori, dreptcredincioşi,

de Hristos iubitori etc., iar în Rînduiala

Botezului cel chemat să devină ortodox este „robul lui

Dumnezeu”, în nici un caz „membru”, „cetăţean”,

„domn”, „tovarăş”… în Hristos, ori „avă civic” al

vreunui „Pateric umanist”.

Cît despre „pioşii donatori” ai „altarelor de

credinţă”, ce putem spune? Le urăm să devină „ctitori

evlavioşi” ai „duhovniceştilor sihăstrii” – vetre de

pocăinţă întru smerită vieţuire călugărească – iar nu iar

64

nu „sponsori” ai „centrelor de iradiere culturală”, după

cum se revendică orgolios unele mănăstiri.

Iată cum, înşelaţi de mirajul „harului artistic”,

cărturarii monahi „împătimiţi de frumos”, prind a se

prosterna „suav” şi „divin” noului „orizont de viaţă”:

monahismul umanist; căruia, dîndu-i „viaţă din viaţa

lor” 8după cum spune însuşi autorul elogiilor aduse

maicilor), îl usucă apocaliptic, lipsindu-l de Hristos, cAre

e viaţa Sfinţiţilor Mucenici şi a cuvioşilor monahi.

În încheierea acelui articol, cititorul ortodox e

informat că rostul mănăstirii - aşezată în „locuri

mirifice” – e altul decît îşi poate închipui şi diferit de ceea

ce Biserica, prin Sfinţii de Dumnezeu purtători, a hotărît,

anume – zice revista - „altar al încrederii în veşnicia

neamului”, adică loc de umanistă închianare la neam şi la

„sfînta încredere”. Paşoptism religios, în care neamulidol

ia locul lui Hristos, Cel uzurpat de umaniştii

naţionalişti şi de patrioţii nihilişti.

Mai mult decît atît nici marele apostat reformator

Cuza Vodă nu şi-ar fi dorit: o Biserică în care nu Hristos e

atotputernic, ci neamul plin de patimi (fie el şi românesc:

e tot urmaş al lui Adam cel înşelat de diavol, adică

„integrat” morţii, după cum zilnic observăm), care neam

– iată – a devenit dogmă, canon, altar căruia pînă şi

veşnicia i se supune cu „încredere”.

Poate unii cititori mai „naţionalişti” vor striga

patriotic, cu umanistă indignare: „De unde aceste hule

«globaliste» împotriva bietei ţărişoare?” Acestora le

răspundem cu creştinească înţelepciune: Oricît de

„drept” şi „sfînt” ar fi un neam (ceea ce e cu neputinţă),

nu poate fi mai presus de Hristos şi de Biserică, şi nici

65

măcar egal. Nu neamul (care într-adevăr e „trunchiul

mlădiţei”), ci Hristos, Mîntuitorul tuturor.

Dar, pentru că obiectul discuţiei noastre nu e

neamul 8căruia îi vom rîndui un articol aparte cîndva), ci

prezenţa umnaismului prozelitist în lumea ortodoxă,

camuflat în fel şi chip, continuăm citirea revistei noastre.

Şi ce mai aflăm? „Cuvîntul de folos” din articolul

„pedagogia creştină aplicată la Mănăstirea Robaia”

(semnat de stareţa petronela dobrescu). Aici, cititorul este

vătămat fără rezerve de limbajul gnostico-scolastic al

smintelilor sincretist-umaniste, care te lasă năuc de atîta

„cultură ortodoxă”: se vorbeşte de izbăvirea păcatelor

printr-o „pedagogie creştină”, ce „are ca ideal punerea în

acord a vieţii umane cu voinţa lui Dumnezeu”, temă

protestantă ce vizează crearea unei parităţi egalitariste

între om şi Dumnezeu, prin mijlocirea moralei simplistpietiste.

Pentru a risipi orice bănuială faţă de bunele-i

intenţii, maica autoare ne avertizează că încrederea în

„sentimentul religios nativ”, stimulat printr-o „edcaţie

religioasă adecvată”, este argumentată de însuşi

Pestalozzi, „marele pedagog şi gînditor umanist”. Despre

liberalismul ateu propovăduit în învăţămîntului elveţian

şi european îndeobşte de raţionalistul Pestalozzi,

dimpreună cu alţi „iluminaţi” (de focul iadului), s-ar fi

cuvenit să ştim nu numai noi, ci şi maica iubitoare şi

ostenitoare întru umnaistă rucodelie.

Apoi, articolul purtător „de mare forţă evocatoare”

ne poartă paşii tandru şi ocrotitor către “puritatea

copilăriei cîştigată prin tAina sfîntuui Botez”. Iată-ne

aşadar pricopsiţi vrînd-nevrînd cu o nouă dogmă: dogma

sfintei copilării, princare mica obrăznicătură e slobozită

66

de păcat şi pusă în rîndul sfinţilor. Curată infailibilitate

umanistă. Responsabil de această teologumenă: Sfîntul

Botez, împuternicit cu duioasele înnoiri.

Nu ne miră această supra-venerare a „purităţii”,

adevărată blasfemie asupra sfinţeniei şi a dogmelor

ortodoxe, cînd ştim bine că Biserica, devenită instituţie

umanitară, se dedică împlinirilor pămînteşti - „păcii

lumii”, „egalităţii sexelor”, „drepturilor omului”,

„eradicării şomajului”, „promovării valorilor culturale”

şi aşa mai departe - „idealuri” pe care nu Hristos i le-a

hărăzit, ci singură şi le-a luat, din încredinţarea

„Pedagogului suprem” - un fel de „Spirit universal”

stăpîn peste lojele iniţiaţilor – confundat în articol cu

Mîntuitorul.

Mai departe, apologia „bunătăţii” şi înăscutei

cuminţenii, ce are „rădăcini adînc împlîntate în interiorul

sufletului”, prin mijlocirea perfecţionistei „evoluţii

spirituale” ajutată de o „educaţie bună”, ajunge la culme

vorbind de o nimicnicire hinduist-nirvanică în „realitatea

supremă, atotputernică, dumnezeu” (nu ni se spune

care).

Taoişti şi confucianişti, shintoişti şi budişti,

brahmani, şamani, ocultişti, umanişti, nihilişti, anarhişti

şi alţi antihrişti ai tuturor „cultelor”, cu dogmele şi

filosofiile lor, se regăsesc în aceste „reflexe ale

principiului divin”. Găzfuiţi inconştient (sau poate nu) în

paginile aceste reviste (în care hristos e „Marele

Anonim”, ce apare sporadic, secundar ori deloc), se

propovăduiesc „noi sfere de viaţă”, o nouă ortodoxie:

ortodoxia fără Hristos, în care adevăratul stăpîn va fi

OMUL apostat, eretic, omul umnaist-ecumenist al

viitotului-prezent.

67

SUPĂRAT PE ŞTEFAN CEL MARE.

EXCLUSIVISM CONDAMNABIL FAŢĂ

DE EROI

La rubrica „Note proaste”, sub titlul „Megaloman”,

jurnalul „Libertatea” din 21 ianuarie, 2003, îşi exprimă

supărarea că, după amplasarea băncuţelor tricolore în

Cluj, primarul Gheorghe Funar pune la cale o nouă

ispravă „sinistră”: ridicarea unei statui a lui Ştefan cel

Mare, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la moartea

voievodului.

Deci necazurile autorului acestui articol (căruia nu-i

reţinem numele) sînt două: tricolorul şi voievodul. Să le

analizăm pe rînd. Culori naţionale, steme, blazoane etc.

Are orice popor pe drapelul naţional. Aşa a fost

dintotdeauna, în orice regiune, land, district, canton,

provincie, regat ş.a.m.d.

Că aceste însemne erau arborate cu mare cinste pe ziduri

de cetăţi, la castele, hanuri, conace în zile de sărbătoare, şi

nu numai, ori erau purtate în lupte pentru – a-i însufleţi

pe ostaşi era firesc şi nu deranja pe nimeni. Aşa a fost şi

în ţările române. Voievozi, boieri, oşteni plecau în bătălii

nu doar cu sîneţe, săbii, arcuri etc., ci şi cu steagurile

strămoşilor, steaguri împodobite cu chipuri de mucenici

ocrotitori. (Sfîntul Gheorghe, Sfîntul Mercurie ş.a.) ori

brodate cu fir cu semnul Sfintei Cruci. Sub aceste drapele

au biruit străbunii noştri pe turc, tătar, poleac, ungur, cu

ele în mîini au răposat şi tot su al lor priveghi erau

prohodiţi pe cîmpul de luptă.

68

Ei bine, de cînd e lumea şi pînă acum, nimeni nu a blamat

aceste fapte, numindu-le „megalomanii”. Nici voievozi,

nici boieri, nici cronicari ori istorici, nimeni nu le dat vreo

„notă proastă”. O dovedeşte faptul că nici azi drapelul

(acum lipsit de creştineştile însemne) nu e uitat, fiind

prezent la diferite ceremonii şi comemorări. Atunci de ce

atîta supărare?. Iar dacă băncile tricolore îi deranjează pe

unii, îi sfătuim să le ocolească. Dacă culorile Americii sînt

astăzi prezente pe toate meridianele pe diferite obiecte şi

reclame, de ce ar trebui să fim complexaţi de culorile

noastre naţionale? N-ar fi democratic şi nici n-ar lăsa

indiferente mediile europene, atît de receptive şi

îngrijorate de orice forme de şovinism, care, iată, se

manifestă acum prin aversiunea faţă de culorile propriei

patrii. Iar dacă pe români îi îngrozeşte tricolorul, nu-l pot

înlătura din viaţa publică fără învoirea minorităţilor

etnice, care s-ar putea simţi discriminate de o asemenea

hotărîre.

A doua atitudine xenofobă a jurnalistului e faţă de statuia

lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, ce va fi amplasată în Cluj de

amintitul primar.

Orice om îşi preţuieşte strămoşii. Orice stat îşi preţuieşte

eroii şi oamenii cei mai de seamă. America nu-l uită pe

Washington, nici Germania pe Bismark. Anglia se

mîndreşte cu Nelson, iar Franţa cu Napoleon. Noi de ce

nu ne-am mîndri cu voievozii noştri, în cazul de faţă cu

Marele Sfînt Ştefan? O atitudine diferită faţă de ţările

menţionate, ţări cu o adîncă tradiţie democratică n-ar fi

nimerită, ci, dimpotrivă, lipsită de tact. Căci, dacă sîntem

reci faţă de strămoşii noştri, vom putea cinsti pe cei din

alte neamuri?. Aşa gîndind, nu ne intrigă ingeniosul

proiect prin care se cinsteşte memoria pomenitului

69

înaintaş, ci-l socotim o nouă formă de integrare în rîndul

valorilor europene. Fiecare naţie oferă Europei ceea ce-i

este mai drag, mai specific. Nouă ne sînt dragi toţi cei ce

au înfruntat puhoaiele duşmane pentru Crucea lui

Hristos şi pentru neam. Voievozii şi Sfinţii adormiţi întru

dreapta credinţă: Mircea cel Bătrîn, Vlad Ţepeş, Matei

Basarab, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Constantin

Brîncoveanu, Dragoş Vodă şi Alexandru cel Bun,

dimpreună cu întreaga seminţie a Muşatinilor sînt cele

mai vii exemple de demnitate europeană. Cu ei intrăm în

această Europă, pe care dibăcia, credinţa şi vitejia lor au

salvat-o adeseori de iminenţa integrării în Imperiul

Semilunei. Lor deci le sîntem recunoscători pentru

credinţa pe care o moştenim şi pentru limba ce o vorbim.

Lor le închinăm imne de slavă şi creştinească cinstire.

Prin ei ne integrăm Europei, tocmai pentru că ştim înalta

preţuire pe care o’ are omul european valorilor noastre

naţionale. Căci ce poate fi mai plăcut Europei decît

voievodul creştin apărător al acestor valori?

Din această perspectivă, amplasarea în Cluj a statuii

voievodului moldovean e un act de firească solidaritate

cu năzuinţele europene, act ce nu poate fi interpretat în

mod tendenţios şi separatist. O altă atitudine decît cea

prezentată, noi o numim exclusivism retrograd faţă de

valorile democratice, ba chiar încălcare a drepturilor

omului în dorinţa de a-şi cinsti strămoşii.

70

CHIPUL LUI HRISTOS ÎN PICTURA

DOMNULUI SABIN BĂLAŞA –

SINCRETISME ARTISTICE

Sabin Bălaşa – un nume celebru în arta românească,

personalitate amplu mediatizată. Aşa se explică de ce în

luna august a anului trecut, aflîndu-mă la Iaşi, nu mi-am

refuzat ocazia de a admira lucrările domniei sale, expuse

la “Sala paşilor pierduţi” a Universităţii.

Ajuns acolo, ce să vezi? Pichete de paznici ai artei, artistic

mobilizaţi, pigmentau fioros zona, dîndu-ţi penibilul

sentiment de presupus infractor. Driblînd cu dibăcie pe

aceşti Rambo autohtoni ai trupelor de pace, iată-mă ajuns

în sfîrşit în cuibul frumuseţii. Aici însă... surprizesurprize,

de cine credeţi? De Sabin Bălaşa, bineînţeles.

Într-o înghesuială de bazar: strigăte, icnete, uimiri,

comentarii, declaraţii, interviuri, în sfîrşit, o democratică

hărmălaie. Erau oameni de toată mîna: tineri, bătrîni,

intelectuali, artişti, oficialităţi locale şi, bineînţeles,

reprezentanţi ai Bisericii, toţi sub supravegherea sinceră

şi prietenoasă a reprezentanţilor păcii în zonă, simpaticii

bodigarzi. În fine, pentru a nu pune la grea încercare

răbdarea cititorului, să trecem dar la datele problemei:

surprizele domnului Bălaşa, concretizate în exponatele

domniei sale. Da, căci tematica şi cromatica pieselor

expuse era atît de alambicată, încît, năucit de straniile

arătări înrămate, mă-ntrebam de-i coşmar ori aievea ceea

ce dibuiam halucinant: cai, păsări, peşti, ape, mări, scoici,

ţărmuri, arbori, femei, aştri şi alte lighioane terestre,

extraterestre – fragmentate, ştirbite, subţiate, îngroşate,

71

ciobite, lungite, turtite, lăţite, lărgite, chircite, pătrăţite,

rotunjite. În sfîrşit, un amalgam de vîrcolaci şi dihănii

artistic stilizate. În acet magic spectacol al demenţei şi al

hazardului, totul era grotesc şi haotic şi nimic normal:

capete, mîini, picioare, copite, aripi, nasuri, ochi, urechi

etc., aruncate pe pînză bezmetic, amestecate cu ierburi şi

ape, cu lumini şi umbre, în nuanţe de iad şi străluciri

“nucleare”, descărnate, electrizate, contorsionate,

crispate, adevărată antologie a delirului fără margini.

Această nesfîrşită gamă de nuanţe “artistice”, care în

Occidentul apostat, lipsit de norme creştin-ortodoxe, o

identificăm în lumea consumatorilor de droguri, la noi

era cîndva un argument solid pentru stabilirea unui

diagnostic medical. Acum însă, boala e numită “artă”, pe

care ar iscusi-o mulţi suferinzi internaţi în spitalele de

neuro-psihiatrie.

După atîtea observaţii “răuvoitoare şi tendenţioase”, se

pune întrebarea: De ce pictura Domnului Bălaşa e aşa, şi

nu altfel? Ce are rău pictura domniei sale? Vom încerca

să răspundem printr-o logică şi normală abordare a

problemei. Răul care nu ne dă pace e de mai multe

“culori”: piesele expoziţiei nu au o identitate precisă, nu

prezintă un mesaj clar şi logic, înşelînd orice ordine şi

certitudine. Căci, întrebat fiind de autor ce înţelegi din

tablourile sale, poţi oferi o mie de răspunsuri, la capătul

cărora maestrul să-ţi răspundă candid: “Ai greşit,

răspunsul e altul.” Iată deci că acest tip de artă

relativizează orice logică, orice valoare, înlocuind-o cu

supoziţii dezechilibrante. Dar cheia problemei cred că e

alta: n-am întîlnit chipul lui Hristos în pictura Domnului

Bălaşa. Tablourile lui sînt orfane de frumuseţea lui

Hristos, văduvite de armonia şi normalitatea valorilor

72

creştine. Au duhul european al filosofiei lui Nietzsche,

Freud şi ceilalţi, nihilişti potrivnici logicii creştine,

părinţii culturii europene de azi. Aşa tătici – aşa cultură:

cultura-avorton. Da, producţia lui Sabin Bălaşa are duhul

spaimelor cubiste ale lui Picasso, duhul chinurilor

expresioniste ale lui Kokoscha şi Chagal, duhul ţicnelilor

futuriste ale lui Boccioni şi, nu în ultimul rînd, duhul

degeneratului suprarealism al isterico.maniacului Dali.

Deci creaţiei d-lui Bălaşa îi lipseşte duhul lui Hristos,

duhul ordinii şi al echilibrului, duhul frumuseţii şi al

liniştirii, duhul adevărului şi al cuminţeniei creştine,

duhul sever şi tranşant al sufletului nebîntuit de himere

şi cumplite obsesii. Căci, dacă arta nu spune adevărul,

zicînd binelui bine şi răului rău, descoperindu-ne pe

Dumnezeu ori pe diavol prin înfăţişările ei, atunci nu

rămîne decît mijloc de perpetuare a fricii şi nesiguranţei,

a minciunii şi iluziei, promovare a întunericului,

neantului, morţii şi nimicului în tot şi în toate. Aşadar,

ştiind că fără Hristos orice artă e un rînjet al morţii, chiar

o apologie a sinuciderii, sugerăm artiştilor, şi mai ales

maeştrilor penelului, să-şi supună conştiinţa unei

“expertize” creştine, întrebîndu-se onest de cine sînt

inspiraţi şi cui slujesc producţiile lor, lui Dumnezeu, ori

lui Mamona, ştiind că “cine nu e cu Hristos e împotriva

Lui”.

73

NIHILISMELE ARTEI – CRIZA

NORMALULUI ÎN SOCIETATEA

CONTEMPORANĂ. O CRITICĂ

ORTODOXĂ

Nu sînt pictor şi nici critic de artă, dar ocazional nu-mi

refuz o incursiune prin “galerii”. Copleşită de

“frumuseţile industriale”, firea îşi caută diferite remedii,

dîndu-ţi ghes să mai schimbi decorul, ieşind la plimbare.

Plimbare pîndită de unele riscuri, căci “frumuseţile”

întîlnite în cale pot fi prelungiri ale “minunilor” dinainte,

eventual mai stilizate, mai estompate, rotunjind artistic

cutele prea ostentative, muchiile şi asperităţile prea

evidente ale civilizaţiei. Aşa se face că dovezile

incontestabile ale “culturii” contemporane te însoţesc

obsesiv orişiunde. Uimitoarea “estetică a urîtului” şi

penibilului e cu noi, pe stradă, în magazine, în tramvai, în

cartier, în parc, la teatru, la serviciu. Peste tot – acelaşi

nihilism artistic, prezent în tot ce ne înconjoară: aplice de

plastic, “icoane”-ceas, mobilă din furnir, bibelouri de

plastic, postere cu pisicuţe, persane turceşti etc. – în case.

Iar prin tîrg: “troiţe” cu led-uri, biserici cu termopane,

vehicole ornate cu postere şi reclame, manele prin pieţe,

monumente din fontă, “frumuseţi” ale absurdului,

mărturii ale “omului mort”.

Cînd, obosit de acest babilon artistic, tînjind după o lume

normală, poposeşti într-o galerie de artă, socotind că te-ai

izbăvit, cruntă îţi este dezamăgirea: exponatele nu te

iartă, ci-ţi prezintă simptomatic poezie cu miros de

morgă, întîmpinîndu-i căutările cu baudelair-ice detalii şi

ciorăneşti amănunte. Din orice piesă purced către privitor

74

psihozele veacului: învălmăşeli de cuburi, linii, cercuri,

forme bizare, fulgerate de mediane metalice, coşmaruri

psihedelice, vîscoase apariţii ezoterice, paranormale

străluciri şi explozii, apocaliptice estompări ale straniului

şi grotescului.

Apologii ale nebuniei, hazardului, nimicului. Vid de

identitate, abstract eteric, neant nirvanic. Artă fără

certitudini, în afara oricărui mesaj concret, precis,

raţional, în care tot ce e normal şi frumos, tot ce e logic şi

firesc e hulit, lepădat, aruncat. Într-o lume în care totul

este cum nu este şi cum nu trebuie să fie, în care utopiile

sînt prezentate drept realităţi, iată că nici arta nu e altfel.

Cum n-ar fi aşa, cînd arta e vocea a ceea ce sîntem noi,

vestind semenilor normalul din noi? Dar mai avem noi

oare o noţiune precisă a normalului? Mai vrem noi să fim

normali? Mai putem noi fi normali? Întrebări la care

pentru început răspundem tot printr-o întrebare: De ce

nu sîntem normali? Răspunsuri sînt multe, dar pentru că

vin din minte omenească nu pot fi depline. Motivaţiile

nedesăvîrşirilor noastre ar fi: educaţia, predispoziţiile,

conjuncturile, sărăcia, bogăţia, mediul, obişnuinţa,

zestrea genetică, predestinarea etc., scuze mai mult

închipuite.

Nu, nu acestea sînt izvoarele schizofreniei generale, ci

lipsa Dumnezeului celui viu din viaţa particulară a

fiecăruia şi din toate segmentele sociale contemporane.

Fără Hristos, Cel atoate-îndumnezeitor, nimeni şi nimic

nu este şi nici nu va fi normal: nici omul, nici gîndurile

lui, nici filosofiile lui, nici pasiunile lui, nici politicile lui,

nici guvernele lui, nici pedagogiile lui, nici democraţiile

lui, nici artele lui, nici culturile şi civilizaţiile lui, nimic

din ale omului şi din tot ce există oriunde. Deci, toate

75

întrebările şi preocupările de pe Terra îşi află răspunsul

unic în Hristos cel înviat, fără de care totul este mort,

inclusiv vinovata artă pe care o comentăm. Căci ce e arta

fără Hristos? Un cadavru original căruia toţi i se închină.

O democratică anarhie de idei, culori, sunete, forme,

căreia fiecare îi spune cum vrea, botezînd-o romantism,

realism, cubism, futurism, impresionism, fovism,

expresionism, abstracţionism, suprarealism, sumedenie

de deformări şi fărîmiţări. Aceste fracţionări externe sînt

urme “artistice” ale bolilor noastre sufleteşti, ale

sufletului orfan de Hristos.

Dăm glas acestor reflecţii fiindcă astăzi nu afli chipul lui

Hristos nicăieri în artă. Nicăieri în artă nu se vorbeşte de

Hristos, nu întîlneşti învăţăturile lui Hristos, nici o artă

nu poartă sfinţenia lui Hristos, căci nu slujeşte lui

Hristos. De aici şi abundenţa de curente şi stiluri cu

multele lor variante: temelia tuturor artelor e omul

neliniştit, chinuit, nestatornic, zbuciumat, bolnav,

niciodată acelaşi. Cînd Hristos va fi cap şi inimă

preocupărilor noastre, artele toate vor fi şi ele

dumnezeieşti şi îndumnezeitoare. Cînd Hristos va fi

miezul societăţii, tot ce înseamnă cultură va fi sfinţit şi

sfinţitor. Atunci omul va fi izbăvit de groteştile şi

înşelătoarele dedublări culturale, care se vor arunca în

haznaua istoriei.

76

APOSTATI CONTEMPORANI

Întâlnesti deseori în viată oameni care purtati de valuri

încoace si-n colo, îngrijorati doar de bucata de pâine si de

confortul familiei îsi topesc zilele în dulceaga rutină a

bucuriei de a exista. Nu-si ostenesc inima cu durerile

altora, nu-si pun întrebări dezmortitoare, nu-si frământă

sufletul cu tainice zbateri: plutesc inert în toropeala

traiului molcom si fără probleme.

Ei bine, acesti apostati contemporani sunt tot mai multi

printre crestinii zilelor noastre; crestini de circumstantă,

oameni care au devenit crestini prin descendentă, iar nu

prin asumarea constientă a

ostenelilor sfintitoare în viata personală si socială, atât de

proprii adevăratului crestin.

Ne întrebăm oarecum retoric, dar cuprinsi de o adâncă

durere a inimii: oare generatiile veacului nostru nu mai

poartă într-însele sământa adevărului, nu-si mai

pretuiesc ele zestrea chemării la viata crestină, zestre

scump

apărată si cu sânge pecetluită de strămosii nostri? S-a

stins oare din firea neamului nostru scânteia sfintelor

năzuinte, izbucnirea mucenicească împotriva fărădelegii

care ne sfărâmă puterile, cocotată la tribuna

dreptătii? Oare românul si-a uitat cu totul vocatia

sfinteniei, puterile nesovăitoare în lupta cu păcatul? Oare

a pierdut cu totul dorinta unei alte ordini, alta decât cea

impusă omenirii de mai marii lumii, cu sprijinul politic al

vânzătorilor de neam si tara?

77

Iată întrebări care ar trebui să zguduie tihna rusinoasa a

fiecărui român si a fiecărui crestin, întrebări pe care dacă

noi, fiecare în parte, nu ni le punem, vom pieri ca neam si

crestini. Sunt întrebări cu care ne vor judeca

în fata lui Dumnezeu, atât înaintasii, cât si urmasii nostri,

sunt întrebări care, cândva, la judecata neamurilor ne vor

acuza ca le-am lăsat fără răspuns din cauza sfâsietoarei

ignorante care ne macină existenta.

Chipurile apostaziei pot fi dulci sau amare

Dar poate unii nedumeriti se întreabă: "De fapt, care-s

primejdiile care ne pândesc, cum ne atacă, unde tintesc,

unde sfârsesc etc.?"

Primejdiile simt multe. Chipurile lor sunt si mai multe.

Unele-s dulci, altele amare. Unele resping, altele atrag, în

functie de formele pe care le îmbracă si de dispozitia

fiecăruia în parte de a se lasă momit. Dar, totusi,

cel mai bine le cunosc, pentru că se luptă cu ele, cei care

duc viata adevărat crestineasca; cei ce nu se tem de

durerile vietuirii crestine; cei ce râvnesc bucuriile

suferintei, care nu cochetează cu poruncile aspre ale

Evangheliei, ci le împlinesc cu sfânta lor râvnă, fără

viclene concesii moderniste si ecumniste.

Mergând pe firul problemei, cred că cea mai

inspăimântătoare primejdie, atât pentru toti crestinii, cât

si pentru fiecare în parte, este apostazia.

Exista astăzi mai mult ca oricând o mentalitate si o

societate cu o uimitoare predispozitie spre apostazie. Dar

ce fel de apostazie? Este ea identica cu apostazia primelor

78

secole crestine, asa cum apare ea din manualele de istorie

bisericeasca si din Vietile Sfintilor? Numai partial.

Se aseamănă cu cea istorica, pentru că dezbină de

Hristos, de Biserica, de mântuire. Dar apostazia

vremurilor noastre, pe lângă formele clasice de afirmare,

prezintă si chipuri noi, "atrăgătoare", "binevoitoare",

"umaniste

si ocrotitoare". Vechea apostazie era tiranică, grosolană,

dar mai ales fătisă, astfel incit iti solicita împotrivirea,

dârzenia, capacitatea de rezistentă, dându-ti posibilitatea

de-a o identifica direct si implicit, de

a o contracara. Presiunile fiind de natură externă,

torturile vizând distrugerea fizică a crestinului, sufletul

îsi păstra o anumită independentă si putere de răzvrătire,

ceea ce era, si este, fundamental important pentru

un crestin în lupta cu păcatul si cu apostaziile vremii.

Apostazia lucrează în noi precum cariul în lemn

Dar astăzi? Apostazia în forme dintre cele mai rafinate

este omniprezenta si se insinuează hoteste în fiecare din

noi si în fiecare ungher al societătii.

Chiar si prin casnicii nostri, adeverind cuvântul

Evangheliei, apostazia lucrează răbdătoare în noi precum

cariul în lemn.

Dar asta nu înseamnă că nu ne putem împotrivi ei.

Având în vedere că apostazia se strecoară în inimile

noastre prin trup si prin suflet, pe acestea se cuvine să le

79

păzim mai întâi. Această păzire crestinii o numesc

înfrânare. Ne înfrânăm împotriva fiecărui păcat. Ne

folosim de înfrânare împotriva tuturor păcatelor cu care

ne ispiteste societatea contemporană apostată.

Trebuie să stim însă că cei mai feriti de apostazie sunt

crestinii care, zilnic, îsi hrănesc sufletele nu cu ziare sau

televiziune, nu cu preocupările desarte ale acestei lumi,

nu cu îmbuibare, desfrânare, slavă desartă sau lăcomia

banilor, ci care se hrănesc cu iubirea lui Dumnezeu, cu

citirea neobosită a Sfintei Evanghelii si a Vietilor Sfintilor,

cu meditarea la cuvintele Sfintilor Părinti, care dau

vigoare si bărbătie sufletului spre

a se împotrivi păcatului si apostaziei.

O teologie "umanistă", socială si conciliantă

Hărtuiala vine astăzi din toate directiile, cu pasi de pisică,

iar păcatul loveste cu iutime de fulger. Nu iartă pe

nimeni. Nici pe presedinte, nici pe primar, nici pe

deputat, nici pe savant, nici pe omul de rând - absolut

toti

suntem încercati de păcate.

Unii vor fi crezând că lepădarea de Hristos e mai

iertătoare cu întâistătătorii Bisericii, că apostazia aceasta

generală ocoleste constiintele prelatilor nostri, arhierei si

clerici.

Ei bine, nu-i chiar asa. Nimeni nu este infailibil în fata

rătăcirilor moderne. Lepădarea sau apostazia, astăzi ca si

80

întotdeauna, poate să ia chiar si chipul lui Hristos, chip

pasnic si blând, conciliant si iubitor.

Întâlnim acest chip atât în conferinte pan-ortodoxe, în

aliante "de pace", în bănci ale "religiilor", în fundatii cu

caracter ecologist sau umanist, în întruniri, mitinguri si

dezbateri cu scopuri, desigur, dintre cele mai

"nobile".

Oare acesta să fie chipul lui Hristos? Cu sigurantă nu.

Oare pentru aceasta s-a întrupat, răstignit si înviat

Hristos? Pentru concesii, compromisuri si calcule

meschine, pentru progres, confort, pentru diplomatie sau

pentru "o

lume mai bună" si "pace între popoare"?

Dar orice drept-credincios stie că răspunsul este nu. Dacă

mă mântuiesc prin bunăstare de ce mai postesc, de ce mă

mai înfrânez, de ce să mă mai nevoiesc? Dacă mă

mântuiesc prin "progres" si "ordine socială" înseamnă că

strămosii nostri care n-au cunoscut "progresul" si nici

"ordinea socială" modernă nu s-au mântuit.

Aceasta teologie "umanistă", socială si conciliantă, pune

accentul pe acest veac, spre bucuria trecătoare a trupului,

dar întristează sufletul, căci răpeste ortodoxului dorirea

si asteptarea vietii vesnice. A fost sesizată si

aspru criticată de marii sfinti nevoitori ai Bisericii

Ortodoxe (în vremea noastră de Sfintii Teofan Zăvoritul,

Ignatie Briancianinov, Ioan Iacob Hozevitul, Pavel

Florenski, Ioan Maximovici, Serafim Rose, Iustin

Popovici,

81

Paisie Aghioritul etc.) cât si de gânditori ortodocsi

precum Dostoievski,

Leontiev etc.

Omul - un "bun" al unei oligarhii comerciale

Acest "umanism universalist", la origine catolicoprotestant,

cu îndepărtate ecouri din lumea Greciei antice

(Protagoras: "omul este măsura tuturor lucrurilor"), care-l

pune pe om deasupra tuturor lucrurilor, este încurajat

si întretinut inconstient de noi toti, iubitori ai simturilor

si aserviti "societătii de consum".

Dar ce este această "societate de consum" e foarte bine să

stim, ca să fim prevăzători. E societatea care-l transforma

pe om într-un "bun" al unei oligarhii comerciale. E

societatea care a făcut din marketing unicul ei

principiu: religios, moral, social.

Trebuie sa recunoastem că omul zilelor noastre, nu face

diferentă dintre social si moral. Dacă un crestin

săvârseste un act imoral, dar necondamnat constitutional

si social, el nu sesizează că a păcătuit în fata lui

Dumnezeu, că a călcat porunca lui Hristos, că este în

lepădare fată de Biserică si fată de legile mântuirii; el nusi

sesizează apostazia. Pentru acest om, dumnezeu nu

mai este Hristos, ci Statul, Guvernul, Constitutia,

sau poporul, lumea si legile ei. Acest soi de om săvârseste

păcatul, atent doar la datoria sa publică, iar apoi se poate

întoarce linistit acasă, îsi ia dejunul, se bucurăă linistit de

familie fără lăuntrice mustrări si sufletesti frământări. E

tipul celui care săvârsind păcatul, e vesel,

82

multumit, bine dispus că si-a făcut constiincios "datoria".

E tipul celui care în fata mustrărilor răspunde senin si

candid: "eram la serviciu", "am procedat după lege", "am

avut ordin", "mi-am făcut datoria", "seful

răspunde" etc.

Generatia nepăsării

Acest gen de oameni au fost uneltele ideale ale tiraniei

politice, de la comunism la orice regim satanic; acest soi

misună printre noi si astăzi, unii îsi spun chiar

"credinciosi", dar ei vor fi călăii nostri de mâine.

Vinovati suntem toti cei care ne facem pilde de astfel de

moravuri, favorizând răspândirea lor, cedând în fata

puterii, a santajului, a unui interes meschin, a asigurării

unui servici, a unui profit nemeritat etc.

Toate acestea la un loc, toata nesiguranta, toată ezitarea,

toată frica de teama si de dragul lumii sunt fiice ale

apostaziei; sunt lepădări de adevăr, lepădări de dreptate,

lepădări de curaj, lepădări de mucenicie, lepădări de

dragoste pentru sufletul omului, lepădări de neam,

lepădări de credintă, lepădări de Dumnezeu, lepădări de

mântuire, de rai, de vesnicie.

Un mare cuvios al vremii noastre, părintele Paisie

Aghioritul, observând toate aceste răni ale societătii,

numea lumea contemporana "GENERATIA

NEPĂSĂRII", adăugând că "nepăsarea fată de Dumnezeu

aduce nepăsarea fată de

toate celelalte."

83

Da, într-adevar, în nepăsarea fată de Dumnezeu stă tot

dezastrul lumii noastre, toate esecurile noastre, toată

deznădejdea noastră, toată teama de viată si de moarte.

Dacă trândăvia si necredinta au adus atât nor de

nepăsare si amorteală în sufletele noastre, oare ce va fi cu

generatiile viitoare? Nu cumva îsi vor urî propria viată,

oare nu îsi vor urî părintii,oare nu va fi o lume demonică

pe pământ? Vai celor de mâine, si vai nouă, celor de azi,

că suntem vrăjmasii copiilor nostri, suntem vrăjmasii

strămosilor nostri, vrăjmasii mântuirii neamului

omenesc, vrăjmasii lui Hristos cel răstignit, Care ne

mustră cu cuvintele acestea: (Matei 23, 32-33).

84

HARRY POTTER, MICUL VRÃJITOR

Pentru creştinii ortodocşi, seria de filme şi cărţi sub

numele de Harry Potter este o subtilă invitaţie la

vrăjitorie. Cele trei producţii cinematografice - "Piatra

Filosofală", "Camera Secretelor" şi "Închisoarea Alkazar"

sunt adevărate capodopere de iniţiere în ocultism ce

înlocuiesc deochiul ţigăncilor cu de acum "universitara şi

ştiinţifica" magie pe care fiecare nestingherit o poate

deprinde acasă. Trebuie doar să ai o baghetă, multă

voinţă şi să crezi... iar zborul pe mătură sau mutarea

obiectelor devin doar o chestiune de timp. Bineînţeles,

puterea lui Harry se transmite doar celor însemnaţi cu un

fulger pe frunte...

Această vrăjitorie "domestică" nu este altceva decât

reînvierea într-o nouă formă a păgânismului ce întunecă

mintea şi înrobeşte voinţa oamenilor spre a-i conduce în

cele din urmă la venerarea lui Satan.

HARRY POTTER Este un orfan isteţ şi atrăgător care

locuieşte cu nesuferitele lui rude. Pe când era copil,

Voldemor, vrăjitorul cel rău, i-a ucis pe părinţii lui -

vrăjitori şi ei, încercând să-l ucidă şi pe el. Dar Harry

Potter, având puteri supranaturale, a reuşit să scape. La

vârsta de 11 ani a primit o invitaţie pentru a studia la

şcoala de vrăjitori Hogwarts. Acolo descoperi, după o

scurtă pregătire, faptul că şi el de asemenea, este vrăjitor,

chiar unul de calitate. Treptat este iniţiat în lumea

vrăjitoriei care se prezintă cititorului ca una plină de

provocări, fascinantă şi misterioasă.

Această nouă lume aparent inocentă este zugrăvită în

cuvinte de Joanne K. Rowling, care într-un interviu dat

ziarului Times a declarat că este membră a bisericii lui

85

Satan din USA şi că donează jumătate din venitul ei

acestei organizaţii. Astăzi, mai mult de 14.000.000 de

copii din toată lumea aparţin bisericii lui Satan în

principal datorită propagandei personajului Harry

Potter.

Ecranizările celor de la Warner Bros. Company

(statistic, 41% din întregul colectiv de 856 oameni poartă

nume evreieşti iar compania ce se ocupă cu efectele

speciale se numeşte Lucas Digital Ltd.) ţintesc asupra

copiilor între 6 şi 18 ani, saturaţi de platitudinea vieţii

moderne, de neînţelegerea vieţuirii creştine caracterizată

ca fiind învechită, de oprimare şi nedreptate. Orice copil

are cel puţin un motiv temeinic pentru a se regăsi în

pielea lui Harry Potter. Iar de aici încep toate ispitirile

ocultismului asupra sufletului şi a conştiinţei.

Dar iată cum ajung să descrie copii lumea magică din

cărţile cu Harry Potter:

1. O fetiţă de 12 ani scrie: "Am citit toate cărţile de trei ori.

Când le citesc călătoresc într-o lume magică. Aş vrea să devin

şi eu vrăjitoare."

2. Un băieţel de 10 ani afirmă: "Când mă voi face mare as

vrea să învăţ despre necromanţie putând în acest fel să invoc

marii demoni de pe pământ."

3. O fetiţă de 9 ani zice: "Sunt o cititoare înfocată a lui

Harry Potter şi as fi vrut ca în lumea noastră să existe magie."

FILOSOFIA ANTIHRISTICã

În primul rând în nici un film HP nu se rosteşte

numele lui Hristos şi nici nu se pomeneşte de Dumnezeu.

Totul este magie, vrajă, mister, iniţiere, putere. Câştigă

cine e mai iscusit în folosirea baghetei şi rostirea

formulelor. Ce e Crucea pentru creştin este bagheta

pentru cei din "lumea cealaltă". Însă micuţul Harry are o

86

harismă specială: este un mesia, un invincibil, un protejat

celest, care după ce trece de toate obstacolele îşi arată

adevărata putere: IUBIREA de părinţi şi de cei din jurul

său. Iubirea este cea care-l ajută să-l învingă pe Vrăjitorul

cel Rău cu mâinile goale, iubirea este pricina pentru careşi

pune viaţa în pericol pentru aproapele. Magia l-a făcut

să înţeleagă şi să aleagă iubirea, nu Dumnezeu. Magia

este calea către iubire, magia este iubire, magia este

pricina a tot binele ce vine din iubire. Restul e o

"problemă de alegere" ce nu are nici o legătură cu Hristos

şi dragostea Lui răstignită.

Prin orice privitor la aceste seriale, se împlineşte o

profeţie rostită la început de Vrăjitorul cel Bun numit

Albus Dumbledore (ce seamănă perfid de bine cu

Bătrânii Ortodoxiei): "Acest băiat va fi faimos: nu va fi un

copil în toată lumea care să nu-i ştie numele." Într-adevăr

trebuie să-i dăm dreptate, căci orice privitor sau cititor

este transformat într-un personaj ce trăieşte alături de

eroul principal, chiar după terminarea filmului sau a

cărţii, prin afecţiunea faţă de HP şi pomenirea numelui

acestuia. Aşa cum rostirea numelui Voldemort provoacă

teribilă frică în lumea vrăjitorească, aşa şi proorocitul

nume Harry trebuie să devină o incantaţie bineplăcută

copiilor din lumea reală.

Imaginativa lume din inima castelului Hogwards este

ispititoare. Acolo totul este magie. Cerul este o vrajă,

fantomele bântuie nestingherite, ţi se poate întâmpla

orice oricând. Hrana se dă prin vrajă, uşile se deschid

prin vrajă, blestemele se dezleagă prin vrajă, micile

neîmpliniri tot prin vrajă se rezolvă. Omul vrăjitor şi

alchimist este creatorul şi stăpânul acestui demonic

univers.

87

DrãcuSori simpatici

Majoritatea personajelor virtuale, sunt fiinţe neumane cu

chip de draci. Chiar dacă arată "bestial" filmele ni-i

prezintă a nu fi precum susţine Biserica: trufaşi, vicleni,

pizmaşi, hidoşi şi plini de pofte spurcate.

Nu, "micii demonaşi" - goblini, trolli, elfi, fantome cu şi

fără cap - nu sunt chiar aşa răi şi urâţi, ci prin binele

antihristic "devin" simpatici şi nevinovaţi. Aşadar este de

ajuns pentru un copil să creadă că uneori şi demonii pot

fi "de treabă" dacă eşti bun cu ei, arătându-se chiar

"frumoşi" dacă-ţi împlinesc dorinţele dând inimii bucurie

şi că în general "spiritele" nu pot face nici un rău celor

care posedă forţe magice.

Recuzita vrãjitoreascã

Ceea ce vedem petrecându-se cu personajele sunt

întruparea unor practici vrăjitoreşti: profesoara

McGonagall transformându-se în pisică şi invers, mături

zburătoare, licori cu putere asupra vieţii şi a morţii,

levitaţii de obiecte, incantaţii paralizante. Toate

preînchipuie manifestări demonice la care se adaugă un

fundal şerpesc terifiant şi puţin sânge negru pentru ca

scena să fie desăvârşită şi captivantă, pentru a stârni

pasiunea pentru mister, ocult, întunecime. Auzirea şi

citirea numelor drăceşti (Draco şi Lucius Malfoy, casa

Viperinilor, Snape (snake), lord Voldemort, Salazar

(nume de diavol), aleea Diagon-dragon) este o chemare a

forţelor răului pe tot parcursul filmului, o permanentă

incantare şamanică şi nu în cele din urmă o familiarizare

a pruncilor cu macabrul. Sfântul Ciprian, fost vrăjitor,

spunea despre trecutul său întunecat că demonii aşa

88

mare putere i-au încredinţat, încât putea amăgi minţile

oamenilor făcând în chip real cele de mai sus; şi tot

sfântul mărturiseşte că doar cu harul lui Dumnezeu a

reuşit să se izbăvească de o aşa mare înşelare.

Prin tot ceea ce face Harry Potter stârneşte uimire şi

admiraţie. Lupta lui pentru bine (binele antihristic) este

uşa de intrare în sufletul admiratorilor săi a întregii

influenţe magico-demonice. De unde are HP aceste

puteri supranaturale şi cum le poate stăpâni? Filmele ne

răspund că de fapt toţi avem în noi aceste "afinităţi

magice" şi "predispoziţii sufleteşti", doar că încă nu ştim

a ni le trezi şi le pune la treabă. Harry a fost creat tocmai

pentru a apărea ca un nou salvator, chip animat al

viitorului Antihrist. El îşi înfrânge duşmanii şi îşi

salvează prietenii într-un mod supranatural. Cărţile

despre el, treptat şi parcă programatic, învaţă totul

despre vrăjitorie şi despre modul folosirii ei pentru a-i

influenţa pe ceilalţi şi a te răzbuna pe duşmani. Ele

prezintă de asemenea lumea magiei ca fiind de două

tipuri: magia albă, considerată ca bună şi magia neagră,

privită ca Satanism. Totuşi, în caz că eşti în pericol,

pentru a te păzi de niscai probleme, ţi se permite să

foloseşti şi magia neagră. Semnul fulgerului de pe

fruntea HP este un semn satanist, este chiar semnul fiarei.

În film mai e o parşivenie. Toate scenele în care HP şi

prietenii săi ajung la situaţii limită (întâlnirea cu

vrăjitorul-vampir, cu păianjenii etc.) apare ca din senin,

neprogramată şi neaşteptată, soluţia salvatoare. Dată cu

mărinimie de "atotputernicul supranatural", de cel care se

lasă în umbră subînţeles a exista şi a conduce totul, de cel

care se multiplică în multe şi nebănuite chipuri şi forme

în imaginaţia privitorului. Dar nu vă lăsaţi amăgiţi, căci

89

despre Satana e vorba, nu de Dumnezeu-Hristos, carele

toate le lucrează la lumină şi toate ale Lui îi poartă

întipărite numele, crucea, chipul şi asemănarea.

Amuzament sau batjocurã?

Discutând cu mulţi potterişti, nu am fost surprinşi să

aflăm că reeducarea ce li s-a făcut este foarte perfidă şi

greu de îndreptat. Pentru mulţi puterea magică e ca o

credinţă pe care o doresc pentru a face binele. Şi mai

mulţi s-ar lăsa de şcoală şi ar urma iniţierile de la

Hogwarts. Dar toţi s-au lăsat vrăjiţi de filme şi s-au

amuzat copios de întâmplările scornite. Însă de toţi

aceştia, la urmă, s-a mai amuzat cineva. Este cel care nu

rabdă lumea aceasta creată armonios de Dumnezeu şi

inventează universuri în care mintea să nu mai poată

avea oprelişti în Lege sau Cruce, o altă lume în care

cuvântul Evangheliei nu are nici o putere. E cel ce

plăsmuieşte spaţii "libere" în care oamenii pot trăi mai

bine fără Hristos, în care oamenii se fac ei înşişi hristoşi

în locul lui Hristos. E acelaşi Satan care-i batjocorea acum

2000 ani pe cei ce huleau Chipul Împăratului Răstignit.

Pentru cei mari filmul este destul de "neserios" pentru

a ridica sus-numitele probleme creştin-educaţionale. Este

"doar" o relaxare de câteva ore a întregii familii. Ceea ce

pe cei mari îi îndulceşte, pe cei mici îi împătimeşte prin

faptul că în imaginaţia celor tineri minciuna ia chipul

adevărului, faptele magice petrecându-se cu adevărat ca

realităţi nemincinoase. Harry impune copiilor un model de

vieţuire ce renunţă la valorile tradiţional creştineşti,

preschimbându-le oricum şi oricând voiesc. Tutorii

refuzând cercetarea ortodoxă a lucrurilor, nu vor mai

putea vedea alunecarea spre demonism a copiilor,

90

afinităţile acestora spre ocult, vor privi mai "îngăduitori"

micile lor "năstruşnicii magice". Nu vor mai vedea nici un

conflict între învăţătura Bisericii şi "aplicaţiile" de la

Hogwarts. Astfel de alunecări educative nu vor mai

putea urmări nici controla micuţilor dezvoltarea noului

"univers paralel" în care libertatea totală, fără legi,

interdicţii, dogme sau canoane, este dumnezeul căruia pe

nesimţite ajung să i se-nchine.

A vieţui şi a vorbi ca şi cum Hristos nu ar exista, ori a

huli în chip vădit pe Hristos, păcatul este acelaşi. A

viziona un film erotic, ori o ecranizare potteriană, păcatul

este identic: satisfacerea poftelor lăuntrice şi batjocorirea

chipului lui Dumnezeu din om.

Iată de ce atragem atenţia fiilor Bisericii Ortodoxe de a se

feri de aceste manifestări nemântuitoare de suflet şi

pierzătoare de Hristos Dumnezeu.

91

COMPLEXELE UNORA DINTRE

FRAŢII NOŞTRI, CUCERNCI PREOŢI

DE MIR

Suntem tentaţi adeseori să apreciem pe cei de

lângă noi după capriciile în care am fost crescuţi, după

măsura duhovnicească la care ne aflăm. Astfel, cei ce

trăiesc lumeşte, neavând ca îndreptar al minţii şi faptelor

lor pe Hristos, Evanghelia şi Biserica, rareori te înţeleg şi

mai rar sunt de acord cu faptele tale, simţindu-se

incomod când le stai în preajmă; şi nu sunt puţini…

Alţii mai „rigorişti”, ştiutori de citate şi definiţii,

posedaţi şi răpuşi de neînduplecatul duh al normelor şi

formulelor, dând sentinţe ce te aruncă în deznădejde,

sugerează că cine nu e instruit, învăţat, cult cu greu se va

mântui. Nici aceştia nu sunt puţini!

Împlinind ori cunoscând teoretic pravile şi

rânduieli, purtând grijă de anumite nevoi bisericeşti,

socotiţi, aşadar, „oameni ai Bisericii”, mulţi dintre aceştia

rămân totuşi lumeşti, neschimbaţi în fire şi gânduri,

neînnoiţi duhovniceşte, robiţi vechilor deprinderi, deşi

„zilnic” în biserică. Dintre aceştia fac parte şi unii slujitori

ai Sfântului Altar, clerici ce nu se sfiiesc să-şi

dispreţuiască confraţii, dispreţ ce vizează îndeobşte

aspecte ale ortodoxiei tradiţionale, oarecare detalii ce ţin

de „pravoslavnicia” sănătoasă, dar anacronică a unui

preot: păr mare, barbă netunsă, totdeauna cu reverendă

(dacă e monah cu dulamă şi rasă), simplitate în ţinută,

naturaleţe în gesturi şi priviri, vorbire hotărâtă şi fără

ocolişuri, slujbe „lungi” „necenzurate”, săvârşite cu

cuvenita evlavie, lipsiţi de maliţioasă grandoare ori ştiuta

92

indiferenţă. Dacă acest preot face parte din cinul

monahal, frate în Hristos, preotul de mir se va simţi cu

atât mai îndreptăţit să-l dispreţuiască.

Când repudiatele virtuţi (cândva fireşti, astăzi rar

întâlnite) ale respectivului preot sunt însoţite de trăirea în

sărăcie, înfrânare, asprime, adăugând şi neabsolvirea

studiilor superioare („păcat capital”), atunci omul lui

Dumnezeu e „depăşit”, iremediabil „ratat” în ochii

„doctoranzilor”. Astfel de sentinţe nutresc îndeobşte unii

preoţi de mir (şi nu numai) faţă de monahi şi preoţii

monahi socotiţi paraziţi ai societăţii, analfabeţi şi inculţi,

arborând faţă de aceştia o mină sobră şi distantă,

eventual „înţelegându-i” cu superioară îngăduinţă. În

opinia acestor confraţi mănăstirile sunt asociate cu oarece

cătune preistorice, iar călugării confundaţi cu vreo specie

de inguşi trăitori în rezervaţii.

Faptul că mulţi dintre monahi duc un trai auster,

se poartă modest îmbrăcaţi, lipsiţi de rafinamente

„cultural-artistice”, vorbesc nepretenţios, adoptând

uneori atitudini naive trădează mai degrabă dreaptă

socoteală, delicateţe şi mărime de suflet, nicidecum

blazare, ignoranţă, mitocănie, cum vor să se înţeleagă

„subţirii” înnoitori.

Mândria lumească şi mirenească deşteptăciune

este înaintea Mântuitorului Hristos, - dispreţuit de

emancipaţii gnostici, cândva numiţi ”cărturari”, acum

„teologi”; - orgolioasă venerare a deducţiilor,

silogismelor şi ideilor tributare cunoaşterii intelectuale,

simptome ale gnozei „încreştinate” de clerici deopotrivă

cu scolastica atât de fecundă în universităţile teologice,

cât şi în biserici.

93

Iscodirea umanistă, omeneasca mintoşenie

antihristică numită capacitate, ştiinţă, cunoaştere, cultură

etc., într-un cuvânt, emancipare, luând în Biserică locul

smereniei şi pocăinţei statornicite de sfinţi atât turmei, cât

şi păstorilor (deci inclusiv clericilor şi teologilor), a

devenit astăzi piatră de poticnire pentru „intelighenţia”

ortodoxă (?!) prinsă în capcana părerii de sine cu ajutorul

„marilor idei” slobozite în minţile tuturor de duhul

trufiei şi al slavei deşarte.

Dobândirea pe cale intelectuală a cunoştinţelor

teoretice despre cele ce, fiind lucrări duhovniceşti, cer a fi

cunoscute pe cale duhovnicească, adică prin făptuire,

naşte între clericii „emancipaţi” înşelarea potrivit căreia

vieţuirea duhovnicească (în duh, asemenea „duhurilor”,

îngerilor) ar fi un privilegiu al celor preocupaţi de studiu

şi intelectuala cunoaştere, a titraţilor, licenţiaţilor şi

împătimiţilor de cultură. Dacă ar fi fost cu putinţă

mântuirea şi înduhovnicirea prin cultură mintea

omenească ar fi fost proclamată infailibilă încă din rai,

Adam s-ar fi împotrivit cu puterea propriei capacităţi

cerebrale ispitirii şarpelui, iar întruparea Mântuitorului

Hristos pentru neamul omenesc n-ar mai fi fost necesară.

Dacă cultura ar fi fost încă din primele veacuri creştine

calea către cer pustnicii s-ar fi nevoit în universităţi,

pustiurile ar fi fot transformate în academii, iar mucenicii

s-ar fi jertfit „intelectual”, murind teoretic, iar nu prin

muceniceasca chinuire a simţurilor trupului.

Datorită înşelătoarei „culturi duhovniceşti”,

proestoşii, deveniţi sclavi ai trândăviei duhovniceşti

pricinuitoare de nepricepere duhovnicească, se refugiază în

ortodoxia universitară a duhovniciei teoretice prin

intermediul facultăţilor teologice.

94

„Compensând” lipsa ortodoxiei lăuntrice a

viitorului preot, ortodoxia instituţional-administrativă oferă

tânărului student nu doar iluzia de a se fi izbăvit de

trauma sterpiciunii duhovniceşti înrădăcinată în suflet, ci

chiar şansa de a se „angaja” şi „munci” în ortodoxie ca

funcţionar, respectiv „salariat” al vieţuirii duhovniceşti

(îngereşti). Aşadar slujitorul altarului cel întocmai cu

îngerii slujeşte lui Hristos Cel Prigonit pentru că e plătit,

înduhovnicind sufletele cu cunoştinţe teoretice pe care le

ştie fiindcă le-a învăţat.

Un astfel de cleric, complexat de sindromul

instruirii, va iubi tot ce ţine de învăţare, de prolifica

învăţătură a minţii căzute a umanităţii. Se va simţi atras

de multele ştiinţe, descoperiri, cercetări, studii, reguli de

politeţe, maniere, fast, eleganţă, rafinament, diplomaţie,

galanterie etc.: mode, tradiţii, obiceiuri, datini, ceremonii,

marile înfăptuiri ale omenirii din toate timpurile

înmănuncheate în ceea ce numim „cultură”.

Impresionat de felurimea titlurilor şi premiilor

(printre care se numără şi licenţa în teologie), adevărate

dovezi de recunoştinţă oferite truditorilor minţii

hipnotizaţi de marile idei, tânărul preot-mercenar al

ortodoxiei publice nu se va lăsa ispitit de vieţuirea

proscrisului Hristos, nici nu va ezita să-şi dispreţuiască

confratele ce conştient şi voluntar ori din obişnuinţa firii

nu iubeşte nimic din „frumuseţile” culturii şi odihna

traiului înstărit, fapte pentru care acesta din urmă va fi

socotit nătărău, învechit, om de nimic.

Biruit de ceea ce într-un cuvânt numim complexele

deşteptăciunii, cărturarul preot, nutrind „fireşti” reţineri

faţă de tagma monahală, este prezent totdeauna acolo

unde este lăudată „mintea”: la festivaluri, cenacluri,

95

simpozioane, întâlniri literare, expoziţii de artă etc., însă

rar ori deloc la uşile marilor duhovnici trăitori în

mănăstiri.

Optând pentru titlul pretenţios de „personalitate

culturală” şi om al „cetăţii” neştiutele virtuţi monahale

ale pribegilor de prin munţi şi păduri nu-i răscolesc firea

spre a rupe cât de puţin din tihna de popă chivernisit

dator să-şi agonisească ceva din sfânta nelinişte a celui

neîmpăcat cu cele lumeşti virtute atât de rară între

cucernicii preoţi ucenici şi urmaşi ai Celui ce nu avea

«unde să-Şi plece capul».

Este bine să se ştie că mulţi monahi, deşi la prima

vedere par „depăşiţi” de evenimente, „întârziaţi” ori

„săraci cu duhul” având o înfăţişare deseori „ştearsă”,

„comună” în „simplitatea” lor ascund virtuţi ce scapă

trufiei „cărturarilor”, virtuţi care dacă ar fi etalate spre

cinstire ar complexa cu siguranţă pe „înalţii cugetători”.

Faptul că monahul se sileşte să fie neîncetat şi fără a-şi

pretinde pentru aceasta merite deosebite, gazdă

generoasă tuturor pelerinilor (inclusiv celor ce îi privesc

infatuat, cam „de sus” pe monahi adresându-li-se deseori

ca unor slugi de casă preaîndatorate înalţilor oaspeţi) în

orice oră de zi şi de noapte, neplângându-se şi

nereproşând acestora „îndrăznelile necreştineşti şi de

departe antimonahale de care mulţi dintre ei adesea sunt

vinovaţi (ţinută, gălăgie, pretenţii de confort, strigăte,

alergări, muzică în incinta mănăstirii, alarme, claxonări

declanşate în vremea când monahii se roagă ori se

odihnesc în „liniştea” schitului, îndrăciţi şi bolnavi mintal

ce tulbură liniştea obştii, fumători şi beţivi ce nu-şi

întrerup nici în aceste locuri urâtele patimi etc.) faptul că

îşi ia asupră-şi crucea răbdării unor astfel de „oameni”,

96

deşi la fel ca „domnii intelectuali” şi preoţii cu obraji

catifelaţi posedă la rându-i dovada absolvirii unor studii

superioare, „slăvita” diplomă atât de des şi penibil

invocată orişiunde, lăsând în urmă poate o carieră

profesională şi o situaţie prosperă nu chiar de lepădat şi

cu toate acestea acceptându-şi împăcat umila şi

neînsemnata treaptă de „rândaş” nebăgat în seamă,

aşadar acestea, credem noi, sunt suficiente motive pentru

ca monahului să i se dea cinstea ce i se cuvine, chiar dacă

el nu-şi revendică acest drept, încredinţat fiind de

deşertăciunea aprecierilor omeneşti (atât de „zgârcite”

faţă de el şi iluzorii totodată) şi de dobândirea bărbăţiei

sufleteşti totodată pricinuită de atitudinea unora dintre

fraţii lor liturghisitori cu suflete mici şi cugete înalte.

97

CUVÂNT LA DUMINICA A NOUA

DUPĂ POGORÂREA DUHULUI SFÂNT

– OMUL NOU

Valuri înviforate, furtună, Hristos pe ape, spaimă

între apostoli, izbăvire; acestea sunt principalele

amănunte ale acestei evanghelii pe care orice creştin le

remarcă cu uşurinţă. Îndărătul acestor evenimente, însă,

dibuim taine pe care puţini dintre pământeni le intuiesc:

sunt nepătrunsele taine ale preschimbării firii,

preschimbare ce din zbucium şi groază, din tânguiri,

chinuri şi lacrimi zămisleşte o nouă făptură: omul

duhovnicesc, omul crucii, omul lui Hristos. Astfel,

Evanghelia acestei Duminici putea fi numită cu adevărat

Evanghelia omului lui Dumnezeu, Evanghelia omului

nou. Dar cine este acesta? Este, oare, „omul nou” al

cinicilor, stoicilor, epicureilor şi al altor învăţături

filosofice din antichitate? Recunoaştem în omul lui

Hristos pe omul lui Seneca, Platon ori Socrate etc., om ce

rătăceşte căutând zadarnic în sine adevărul , dreptatea,

curajul, puterea, credinţa, nădejdea, dragostea şi toată

virtutea şi înţelepciunea; ori pe acel om despre care unul

din marii înşelaţi antici, Protagoras, spunea că e „măsura

tuturor lucrurilor”? Ori ar putea fi raţionalistul lui Kant

şi Spinoza, trufaşul ateu al lui Voltaire, misoginul

măcinat de complexe al lui Schopenchauer? Nici una din

aceste falnice caricaturi, jaloane patologice ale rătăcirilor

europene numite „cultură” nu e omul lui Dumnezeu.

Nici umanistul lui Dante ori Pestalozzi, nici romanticul

lui Dumas, nici aventurierul neliniştit al lui Jules Vernes,

nici vitalistul educat al lui Rousseau nu este omul înnoit

98

întru Hristos prin pătimirile crucii, prin lepădarea

îngâmfării autonome atât de străină de Duhul lui

Dumnezeu. Cum ar putea fi creştinul lui Hristos

vrăjitorul lui Roger Bacon, numit alchimist, scabrosul

represiv torturat de coşmaruri al lui Baudelaire,

diplomatul viclean, crud şi făţarnic al lui Machiavelli,

nihilistul lui Feuerbach, Baknain, Neceaev, eternul

răzvrătit împotriva ordinii creştine, revoluţionarul lui

Marx, Engels, Lenin, industriaşul pragmatic al ui Bergson

şi Spengler etc.?! Iată că Petru apostolul, ajutat de furtună

şi de ape, vădeşte minciuna acestor filosofi atunci când,

fiind primejduit de valuri, strigă: «Doamne, scapă-mă!»

Înseşi stihiile mărturisesc nevolnicia făpturii numită om.

Fără Hristos nu există om nou, fără pătimire nu există în

lume om în Hristos, ci trupescul om: gospodar, priceput,

harnic, destoinic, muncitor etc. Astfel de însuşiri omul le

poate dobândi şi fără a fi botezat şi credincios în Iisus

Hristos, fără a cunoaşte şi a pătimi pentru dreapta

credinţă, fără a trăi absolut deloc în Biserică.

Dovedesc acest fapt popoarele păgâne şi eretice,

nebotezate în dreapta credinţă ortodoxă, naţii în care ştim

bine că lumeştile virtuţi, precum bunătatea, pacea,

liniştea, cuminţenia, cinstea etc. sunt la mare cinste, însă

nu şi vieţuirea după Evanghelia Mântuitorului şi după

învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Sfântul Apostol Petru,

suntem siguri, era şi el înzestrat cu aceste virtuţi atât de

iubite astăzi de necredincioşii numiţi nihilişti, atei,

apostaţi ori de majoritatea necredincioşilor „ortodocşi”,

însă nimic nu i-au folosit până nu a strigat cu dreaptă

credinţă la Dumnezeu. Strigătul şi frica l-au apropiat de

Hristos, nu virtuţile păgâneşti-antihristice arătate mai

sus. Nici ceilalţi apostoli aflaţi în corabie, de ar fi fost ei

99

genii, artişti, filosofi, savanţi, oameni de ştiinţă, educaţi,

oneşti, serioşi, corecţi, punctuali, riguroşi, manieraţi,

respectuoşi, instruiţi, învăţaţi, culţi etc. nu l-ar fi putut

izbăvi de moarte de nu ar fi lucrat în sufletul lui frica şi

credinţa în Iisus Hristos.

Primejdia deschide inima către tainele lui

Dumnezeu, neputinţele îl dezbracă pe om de toate

părerile înalte ce le are despre sine, păreri ce-l împietresc

spre a nu striga la Hristos în marile încercări. Pentru

aceasta Dumnezeu lasă peste omenire necaz şi suferinţă,

ca omul să-şi cunoască măsura de pleavă trecătoare în

această lume şi astfel să devină simţitor faţă de Hristos,

dobândind despre sine cuget smerit. Cuviosul Serafim

Rose ne spune: „Cu cât eşti mai în suferinţă şi în greutăţi

şi eşti mai «deznădăjduit» după Dumnezeu, cu atât mai

mult El îţi vine în ajutor şi îţi arată calea de a scăpa”(Mai

aproape de Dumnezeu).

Vieţile şi scrierile Sfinţilor Părinţi, mărturisirile

celor ce au pătimit pentru Hristos în temniţele comuniste,

precum şi suferinţele multor oameni din popor adeveresc

că nimeni nu-L întâlneşte şi nu-L cunoaşte pe Hristos

Dumnezeu până nu e frământat în aluatul ispitelor şi al

durerii. Ştim că astăzi înţelepţii veacului plămădesc o

nouă Ortodoxie: cuminte, caldă, paşnică, respectuoasă cu

omul, smerită în faţa trufiei „omului nou”, mutilat după

chipul şi după asemănarea lui Freud şi Nietzsche, o

ortodoxie în care „revoluţionari ortodocşi” nu prididesc

să aducă în vieţuirea creştinească „reforme” din ce în ce

mai odihnitoare pentru a feri „corabia” de „valuri”, ca

nici un „Petru” să nu mai strige la Hristos. Dacă „valuri”

nu vor mai fi, atunci cu cine se va mai lupta corabia-

Biserica? Cum va mai străluci dreapta credinţă,

100

osebindu-se de rătăcitele credinţe. Cine va mai striga pe

cine? Cum vor arăta somnambulii credincioşi aflaţi într-o

„corabie” tihnită ce pluteşte pe o „mare” în care „nimic

nu se întâmplă”? Prin ce anume vor fi stârniţi cei rău

credincioşi pentru a căuta „salvarea” în „corabie”?

Evanghelia acestei zile ne arată nu doar naşterea

adevăratului om nou, ci şi faptul că, odată cu frica şi

strigătul, s-a petrecut minunea. Însă nu „minunea” cea

după care aleargă astăzi poporul necredincios, căutând

rezolvări şi tămăduiri la feluriţi vraci şi vrăjitori numiţi

academic radiestezişti, bioenergeticieni şi alţi înşelaţi şi

înşelători dintre „iluminaţii” „vindecători spirituali”, ci

„minunea creştină” din smerenie răsărită şi de precauţie

străjuită. Sfântul Evanghelist Matei ne arată că Petru,

văzând pe Hristos umblând pe apă, nu s-a pripit în a

crede că este chiar El Însuşi, ci, crezând că «este o

nălucă», «a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să

vin la Tine pe apă». Mulţi ortodocşi, înainte de a crede un

vis, o proorocie, o vedenie şi orice fel de „minune”, s-ar

cuveni să urmeze exemplul lui Petru, căci mai bine este a

confunda pe Hristos cu vreo părută „nălucă” decât a-l

confunda pe diavol cu Hristos şi a i te închina, neştiind

cui te închini. Aşadar orice minune trebuie „testată” cu

creştineasca „frică”: frică de gândurile tale, de simţurile

tale, de propriile păreri şi ambiţii ce te pot duce în

înşelare. Această frică a deschis ochii lui Petru spre a-şi

vedea măsura credinţei şi a necredinţei, făcând din el

adevăratul om nou prin mijlocirea minunii în Hristos

Dumnezeu, Singurul Izbăvitor din apele învolburate ale

omenirii, Singurul înnoitor al omului învechit în păcate,

înecat în bătrâneţea anilor trăiţi în deşert.

101

CUPRINS

DESPRE CHIPUL OMULUI NOU .......................................................1

CU HRISTOS PE STADION .................................................................2

„DE CE CĂLUGĂR…?”........................................................................7

ÎNTRE HRISTOS ŞI LOCUL DE MUNCĂ.........................................13

ÎNTRE VIRTUŢILE ERETICILOR ŞI PĂCATELE ORTODOCŞILOR

..............................................................................................................17

APOSTAZIA CONTEMPORANĂ - O PRIMEJDIE REALĂ

ÎMPOTRIVA ORTODOXIEI ...............................................................21

ASTĂZI LA MĂNĂSTIRI - TURIŞTI ORI PELERINI ?.....................28

TÂNĂRUL MONAH - „RUŞINEA FAMILIEI” ................................38

SĂRBĂTOAREA SATANEI PENTRU FIICELE DIAVOLULUI –

BUCURII DEGENERATE PENTRU SUFLETE MOARTE................46

MINCIUNILE HOROSCOPULUI – PĂCATELE TAINICE ALE

HOROSCOPULUI ...............................................................................49

DUMNEZEU – VINOVAT DE DURERILE LUMII. DUMNEZEU –

INAMICUL PUBLIC ...........................................................................53

INVITAŢIE LA AUTODEMASCARE – DICTATURA

ORGANISMELOR AUTOPROCLAMATE AGENŢI AI DREPTĂŢII

..............................................................................................................57

ORTODOXIA UMANISTĂ.................................................................62

SUPĂRAT PE ŞTEFAN CEL MARE. EXCLUSIVISM

CONDAMNABIL FAŢĂ DE EROI.....................................................67

CHIPUL LUI HRISTOS ÎN PICTURA DOMNULUI SABIN BĂLAŞA

– SINCRETISME ARTISTICE..............................................................70

NIHILISMELE ARTEI – CRIZA NORMALULUI ÎN SOCIETATEA

CONTEMPORANĂ. O CRITICĂ ORTODOXĂ...............................73

HARRY POTTER, MICUL VRÃJITOR...............................................84

102

COMPLEXELE UNORA DINTRE FRAŢII NOŞTRI, CUCERNCI

PREOŢI DE MIR..................................................................................91

CUVÂNT LA DUMINICA A NOUA DUPĂ POGORÂREA

DUHULUI SFÂNT – OMUL NOU.....................................................97