CAPITOLUL VI
împovărați, și Eu voiu odihni pre voi.
/Mt. 11:28/
219
arhim. SERAFIM
Alexiev
Una dintre întrebările cele mai arzătoare este cea a înțelesului
suferinței. Mulțime de oameni se întreabă: De ce ne-a zidit Dumnezeu
ca să suferim în lumea aceasta felurite boli, scârbe, nenorociri,
neplăceri și neizbândiri, de patimi în lăuntrul nostru, din pricina
oamenilor răi în afară, de pizma semenilor, de ura vrăjmașilor?
Pentru cei ce nu cred în Dumnezeu, lumea aceasta este o vale fără
de nădejde a necazurilor. Viața, pentru ei, este o tristă simfonie de
vaiete și tânguiri. Unii chiar, în deznădejdea lor, spun că nu există
alt iad dincolo de mormânt, că iadul este aici pe pământ. Astfel,
scârbele de pe pământ, neluminate de nădejdile Descoperirii cerești,
duc la un pesimism deplin. Și cel mai înfricoșat lucru în astfel de
cazuri este că suferințele nu ascund într’însele nici un înțeles care să
le ușureze, de aceea ele apasă îndoit.
Ne vom osteni în cele ce urmează să cercetăm suferințele în lumina
Dumnezeieștii Descoperiri.
Am fost zidiți spre chin sau spre bucurie ?
Înainte de toate, trebuie să ne fie limpede un lucru: Dumnezeu ne-a
zidit nu pentru durere, ci pentru bucurie. Unde îl vedem noi mai
întâi pe om? În Rai! După mărturia Sfintei Scripturi, mai cu seamă
a Noului Legământ, omul este menit pentru Rai, și nu pentru
iad. Faptul că mulți pier nu înseamnă că așa au fost vrerile lui
Dumnezeu pentru om. Nu! „Dumnezeu dragoste este.” /I In. 4:8/
220
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
El nu vrea moartea păcătosului, /Iez. 33:11/ ci dimpotrivă, ca
„toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vie.”
/I Tim. 2:4/ Plină de mare însemnătate este următoarea împrejurare:
la Înfricoșata Judecată, Mântuitorul va spune drepților: „Veniți
binecuvântații Părintelui meu, moșteniți împărăția cea gătită vouă
de la întemeierea lumii.” Iar păcătoșilor le va spune: „Duceți-vă de
la mine, blestemaților, în focul cel vecinic, carele este gătit diavolului
și îngerilor lui.” /Mt. 25:34,41/
De aici se vede limpede că după planul cel bun al lui Dumnezeu,
Raiul a fost pregătit pentru oameni, iar iadul pentru diavoli.
Adam
Și iată că Dumnezeu l-a așezat pe Adam în Rai. În acest minunat
loc al bucuriilor, omul cel dintâi era nespus de fericit, căci se afla în
preajma lui Dumnezeu. Fericirea este la Dumnezeu. În afara Sa sau
departe de Dânsul nu există nici o bucurie adevărată și trainică. În
Împărăția lui Dumnezeu, în care Dumnezeu singur va împărăți, nu
va fi nici o scârbă.
„Va șterge Dumnezeu toată lacrăma de la ochii lor.” /Apoc. 7:17/
Adam a fost fericit în Rai atâta vreme cât s’a aflat lăuntric în legătură
cu Dumnezeu, prin har. Dar de unde s’au ivit durerile? Din păcat.
De cum a păcătuit Adam, a început să se chinuiască, chiar dacă încă
era în Rai. Păcatul își poartă în sine pedeapsa. Diavolul îi pierde pe
prietenii săi, pe cei care îi împlinesc voia. Cugetul îl mustră pe cel
ce merge împotriva lui Dumnezeu și calcă poruncile Sale. Înainte
ca Dumnezeu să-l izgonească pe Adam din Rai, acesta, lăuntric, l-a
părăsit de unul singur, călcând legea lui Dumnezeu și pierzând harul.
El a început să sufere din clipa în care a căzut. Și, astfel, nu Dumnezeu
este vinovat de suferința lui Adam, ci Adam însuși! Dumnezeu l-a
zidit pentru bucurie, iar el a ales suferința.
221
arhim. SERAFIM
Alexiev
Creștinii
Dar unii vor spune: dacă Adam a păcătuit, de ce trebuie să suferim și
noi astăzi din pricina lui? Pentru că sântem copiii lui și, astfel fiind,
împărtășim soarta părintelui nostru dintâi. Acest răspuns se referă
numai la o parte a problemei, cea obiectivă. Dar aici este și o altă
parte, cea subiectivă. Tocmai în ea se cuprinde puterea și mângâierea
credinței noastre. Noi nu suferim din pricina vreunei trebuințe care
nu ține de noi. Fiecare își făurește propria soartă. În puterea acestui
fapt, nu sântem datori a fi părtași la toate nenorocirile și suferințele
cărora le-a căzut pradă Adam, din vreo „fatală nevoie.” Putem, dacă
vrem, să alegem altă cale în viață - nu calea neascultării și a mândriei,
care l-a dus pe Adam la pierzanie, ci calea ascultării și a smereniei, și
să fim încă de aici, de pe pământ, fericiți. Acest lucru, în parte, a fost
cu putință încă din vremea Vechiului Legământ. Și atunci au fost
drepți, ca de pildă Sfântul Împărat David, care au aflat în dorirea
lor după Dumnezeu bucuria pierdută a vieții omenești. Cu atât mai
mult este cu putință acest lucru în Noul Legământ, după venirea
lui Iisus Hristos, Care pentru aceasta S’a pogorât pe pământ - să
înnoiască și să renască firea omenească cea căzută în păcat, să ne
întoarcă harul și fericirea cea pierdută a Raiului!
Cuvântul lui Dumnezeu dă mărturie despre Mântuitorul și despre
faptele Sale cele minunate și pline de har: „Iar câți au priimit pre
dânsul, dat-au lor stăpânire copii ai lui Dumnezeu să se facă, celora
ce cred întru numele lui.” /In. 1:12/ Să ajungi fiu al lui Dumnezeu
- nu este oare aceasta întocmai cu a te întoarce în Raiul cel pierdut?
Nu înseamnă aceasta chiar mai mult? Iată cât de bun este Dumnezeu
cu noi, fiii lui Adam. El ne-a dat putința de a ocoli nefericita soartă
a strămoșului nostru, numai să vrem aceasta. Adam a fost dăruit de
Dumnezeu cu voie slobodă, dar a dat o rea folosință libertății sale,
222
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
a călcat legea lui Dumnezeu și de aceea a început să sufere. Și noi
avem de la Dumnezeu acest mare dar, libertatea. Dacă îmbrățișăm
legea lui Dumnezeu, dacă ne supunem voia păcătoasă voii sfinte a
lui Dumnezeu, nu vom suferi ca Adam, ci vom gusta încă din viața
aceasta bucuriile Raiului, iar în veacul ce va să vină vom fi veșnic
fericiți împreună cu cei ce au bineplăcut lui Dumnezeu. Mărturie
despre aceasta sânt sfinții. Ei încă de pe pământ au trăit ca-n Rai,
căci au fost neîntrerupt în tainică unire cu Dumnezeu, niciodată nu
s’au lepădat de legea Sa și prin smerenie și ascultare au stat tare în
har, care i-a făcut nemăsurat de fericiți. Unul dintre cei mai luminoși
sfinți, ce a murit acum mai bine de un veac, Sfântul Serafim din Sarov,
ajunsese la o așa de mare bucurie pe pământ, încât aceasta se revărsa
peste hotarele sufletului său și-i mângâia pe toți cei ce veneau la el
cu credință. Sfântul Sarovului îi întâmpina pe toți cu care se întâlnea
prin cuvintele: „Ce te aduce la sărmanul Serafim, bucuria mea?” Pe
fiecare om, pe fiecare păcătos chiar, Sfântul Serafim îl numea „bucuria
mea.” Ardea într’o stare de fericire și bucurie atât de mare,
încât se simțea mereu ca în ziua Învierii. Iată de ce adesea, chiar și
în toiul iernii fiind, le spunea celor cu care se întâlnea: „Hristos a
înviat, bucuria mea!” Mai mult, Sfântul Serafim din Sarov a viețuit
într’o minunată pace și cu animalele. La el venea un urs uriaș din
pădure, ca să mănânce pesmeți din palmă. Pe Sfânt îl întovărășeau
păsările pădurii. Nu amintește aceasta de starea lui Adam în Rai?
Cu atât mai minunată este starea drepților acolo sus în ceruri!
Bucurie în neca z
Și astfel, noi nu suferim din pricina unei trebuințe. Suferința în sine
nu este nimic altceva decât îndepărtarea de Dumnezeu. Împreună
cu Dumnezeu, chiar și în iad ar fi bine. Se știe că înainte de venirea
223
arhim. SERAFIM
Alexiev
lui Iisus Hristos nici un drept nu a putut intra în Rai. Prin urmare,
drepții Vechiului Legământ care au murit întru credință s’au dus în
iad, unde au așteptat să fie izbăviți. Dar chin nu s’a atins de ei, căci
erau cu Dumnezeu. În cartea Înțelepciunii lui Solomon se spune:
„Iar sufletele drepților sânt în mâna lui Dumnezeu, și nu se va
atinge de dânsele muncă. Părutu-s’au întru ochii celor fără de minte
a muri […] iar ei sânt în pace.” /Înț. Sol. 3:1-3/
Fără Dumnezeu, chiar și în Rai ar fi înspăimântător.
Iată, aceasta este pricina tainică a suferinței: îndepărtarea de
Dumnezeu și părăsirea lui Dumnezeu. Dacă este cu Dumnezeu,
omul este fericit și spune cu Psalmistul: „Că ce este mie în cer? și
de la tine ce am voit pre pământ?” /Ps. 72:24/ Izvorul bucuriilor
este Dumnezeu, iar izvorul suferințelor, diavolul. De aceea și
suferințele, care ne vin din voia lui Dumnezeu în viața aceasta
vremelnică, ascund în sine bucurie și duc spre slava cerească, numai
de le vom răbda cu credință și nădejde în buna purtare de grijă a
lui Dumnezeu. Și dimpotrivă, vremelnicele bucurii păcătoase, cu
care ne ademenește
diavolul, ascund în sine otravă, și sfârșitul
lor este dezamăgirea deplină. Cel ce urmează lui Dumnezeu, și
în suferință este fericit, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: „Ca
niște întristați, dar pururea bucurându-ne.” /II Cor. 6:10/ Însă cel
ce urmează diavolului, și în bucuriile
sale pământești este nefericit.
Cât de mulți necredincioși duc în lumea aceasta o părelnică viață
bună. Dar pătrundeți în inimile lor! Veți vedea într’însele atâta
suferință, atâta pustietate! Adevărat este că nici drepții nu sânt
lipsiți de suferință în viață. Însuși Mântuitorul
a spus mai înainte
Apostolilor săi: „În lume necaz veți avea” /In. 16:33/ și Sfântul
Apostol Pavel grăiește nemijlocit: „Toți cari voiesc cu bună-cinstire
a viețui întru Hristos Iisus, prigoni-se-vor.” /II Tim 3:12/ Dar cât
de deosebite sânt aceste suferințe, prigoniri și pătimiri pentru
224
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Hristos și întru Hristos de suferințele celor necredincioși! La
aceștia, suferințele duc la deznădejde și disperare, iar la cei drepți la
nădejde și bucurie. Suferințele celor fără credință sânt furtuni care
pustiesc totul, pe când lacrimile credincioșilor sânt ca o ploaie liniștită,
dătătoare de har, ce ajută să crească și să înflorească în suflet
cele mai frumoase flori ale virtuților. Iată ceea ce este neobișnuit
în scumpa noastră credință Creștină: ea aduce bucurii și în suferințe.
Preschimbă și necazurile în fericire.
La Cina cea de Taină, cu puțin înainte ca Iisus Hristos să părăsească
viața pământească, le-a lăsat poruncă iubiților Săi ucenici, ca un dar
preascump, necazurile și lacrimile: „Amin, amin zic vouă că voi
veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura; voi vă veți
întrista, ci întristarea voastră spre bucurie se va face.” /In. 16:20/
Dar El a făcut aceasta nu pentru a osândi la suferințe nemângâiate
pe iubiții Săi ucenici, ci pentru a zugrăvi pe fondul acesta întunecat
al suferinței, încă și mai strălucitoare, bucuria negrăită ce-i așteaptă.
„Întristarea voastră spre bucurie se va face,” /In. 16:20/ le-a spus,
„și bucuria voastră nimenea va lua de la voi.” /In. 16:22/ O astfel
de bucurie veșnică, pe care nimeni nu o poate lua, o poate da numai
Hristos. În propovăduirea Sa de pe munte, i-a numit fericiți pe cei
pe care lumea aceasta păcătoasă îi socotea ca fiind cei mai vrednici
de plâns. „Fericiți cei săraci cu duhul… Fericiți cei ce plâng…
Fericiți cei blânzi… cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate…
cei prigoniți pentru dreptate…” și așa mai departe. /Mt. 5:3-11/
Tuturor acestora Mântuitorul le spune: „Bucurați-vă și vă veseliți!”
/Mt. 5:12/ Ce lucru de mirare! Să te bucuri când ești nefericit, sărac,
neputincios, prigonit, îndurerat, disprețuit, urât, clevetit! Lumea,
până la Hristos, nu știa să se bucure de astfel de nenorociri. Dar
iată, acum totul s’a prefăcut prin puterea Dumnezeului-Om. Acum
și suferința după Dumnezeu naște bucurie. „Celora ce iubesc pre
225
arhim. SERAFIM
Alexiev
Dumnezeu toate împreună-lucrează spre bine.” /Rom. 8:28/ Pentru
cei credincioși durerea și-a pierdut vena sa otrăvitoare. Liniștita
nădejde a înlocuit amara drojdie a suferințelor. Ele nu mai sânt de
acum grele, cu neputință
de purtat, căci dau roade dulci. Bucurați-vă
și vă veseliți, căci aceste suferințe sânt foc curățitor, în care aurul se
face și mai curat! Aceste suferințe sânt ciocanul cu care sculptorul
face sculptura și mai frumoasă. Aceste suferințe sânt potecile
strâmte și pline cu spini care duc către vârfurile însorite și zările
Raiului. Bucurați-vă și vă veseliți, căci însuși Iisus Hristos a sfințit cu
nevoința Sa calea pătimirii! Bucurați-vă și vă veseliți, „căci pentru
Hristos s’a dăruit vouă nu numai în El a crede, ci și pentru dânsul
a pătimi.” /Fil. 1:29/ Cuvântul lui Dumnezeu numește suferința
pentru Dumnezeu dar. Ea este însemnul aleșilor lui Dumnezeu. Ea
este medalie a celor iubiți ai lui Hristos. Când Sfinții Apostoli au
fost întemnițați pentru că propovăduiau învățătura lui Hristos, când
apoi au fost judecați de sinedriul Iudeilor, bătuți și amenințați să
nu vorbească despre numele lui Hristos, și când, în cele din urmă,
au fost sloboziți, ei au ieșit „bucurându-se de la fața soborului, căci
pentru numele lui [Hristos] s’au învrednicit a se necinsti.” /F. Ap.
5:41/ Astfel, cei dintâi Creștini au socotit suferințele pentru Hristos
o mare cinste și s’au bucurat întru dânsele. În acest duh au învățat
și Sfinții Apostoli pe următorii credincioși a lui Hristos. De pildă,
Sfântul Apostol Iacov scrie: „Toată bucuria socotiți, frații mei, când
în multe feluri de ispite cădeți.” /Iac. 1:2/ După cum dă mărturie
Sfântul Dimitrie al Rostovului, „prin cuvintele «feluri de ispite»,
se înțeleg aici orice dureri, întristări, nenorociri, prigoniri, fărădelegi,
boli, sărăcire, suferințe, care se întâmplă fie din îngăduința lui
Dumnezeu, fie din răutatea omenească, fie firesc, fie întâmplător,
fie prin lucrare diavolească.” În toate aceste împrejurări, Sfinții
Apostoli
îi povățuiau pe Creștini să se bucure și să încredințeze
226
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Domnului durerea lor. Ce înțelegere înaltă și desăvârșită aveau cei
dintâi Creștini asupra suferințelor și a înrâuririi lor harice pentru
sufletul care le îndură cu răbdare!
Mucenici, care cu bucurie și cu cântare pe buze au mers la moarte
pentru Răscumpărătorul lor. Neînfricarea lor și pregătirea pentru
orice chin adeseori îi dezarmau pe chinuitori, încât aceștia erau
siliți să se minuneze cu glas tare: „Ce este această nouă învățătură
care face muncile noastre pline de bucurie chiar și în cele mai grele
dureri? Ce este această putere care-i face să iubească și pătimirile?
Cine este acest Dumnezeu nou și necunoscut care le insuflă atâta
bărbăție, încât nu numai că nu fug de moarte, ba chiar și-o doresc?”
Într’adevăr, neobișnuite erau toate acestea în ochii păgânilor. Să fii
neînfricat înaintea morții - o puteau și eroii, și ostașii lor. Dar să-ți
dorești moartea ca pe un bun mai mare decât viața, ca o ușă prin
care se intră la Dumnezeu, așa cum și-a dorit-o Sfântul Apostol
Pavel /Fil. 1:23/ - era un lucru de neînțeles și înfricoșător pentru necreștini.
Ei nu puteau să priceapă această nouă învățătură, în care
mormântul nu înseamnă sfârșitul vieții, ci un adăpost de moarte. Și
pe cât de neobișnuit era acest lucru pentru păgâni, cu atât mai firesc
era pentru Creștini, a căror bărbăție minunată își lua puteri din
această taină descoperită de Dumnezeu: „Căci de viem, Domnului
viem, și de murim, Domnului murim. Deci sau de viem sau de
murim, ai Domnului sântem. Că spre aceasta Hristos și au murit,
și au înviat, și au viețuit, ca să stăpânească și pre cei morți și pre cei
vii.” /Rom.14:8-9/ „Iar Dumnezeu nu este al morților, ci al viilor, că
toți lui viază.” /Lc. 20:38/
227
arhim. SERAFIM
Alexiev
Pentru păgâni, moartea era plină de beznă și deznădejde. Chiar dacă
și la ei, într’un loc sau altul, a luminat gândul de nemurire, această
nemurire nu a fost nici pe departe atât de adevărată și atât de plină
de bucurie precum ne-o descoperă Dumnezeul-Om și Sfinții săi
Apostoli. Sfântul Apostol Pavel, de pildă, grăiește: „Cele ce ochiul
nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului s’au suit,
acestea au gătit Dumnezeu celor ce iubesc pre dânsul.” /I Cor. 2:9/
Moartea de acum nu mai este înspăimântătoare pentru credincioșii
și lucrătorii faptelor bune, căci printr’însa se intră în lumea bucuriei
unde Dumnezeu a gătit bunuri negrăite aleșilor Săi. Iar aleșii
lui Dumnezeu sânt cei ce singuri L-au ales, din sloboda lor voie,
în viața aceasta, pe Dumnezeu. Acești aleși ai lui Dumnezeu, știind
că Dumnezeu a binevoit a-i face urmași ai Cereștii Sale Împărății,
au răbdat cu bucurie aici pe pământ, pentru sfântul Său nume,
toate suferințele de scurtă durată, amintindu-și cuvintele Sfântului
Apostol Pavel: „socotesc că nu sânt vrednice pătimirile vremii de
acum a se asemui cu cea viitoare slavă carea se va descoperi nouă.”
/Rom. 8:18/ În același duh, și Sfântul Serafim din Sarov i-a spus
unuia dintre oamenii duhovnicești apropiați lui: „Bucuria mea!
Dumnezeu a gătit pentru noi o slavă așa de mare și atâta fericire
în ceruri, că dacă întreagă această încăpere ar fi plină cu viermi, și
ei ar mânca trupul nostru, și noi de vii am putrezi, tot ar trebui să
îndurăm cu bucurie aceste chinuri, pentru Împărăția Cerurilor!” Așa
au răbdat toți sfinții cu bucurie, credință și nădejde în purtarea de
grijă cea bună a lui Dumnezeu. Ei nu s’au spăimântat de suferințele
vremelnice care îi apropiau de Dumnezeu, ci se temeau numai de
păcat - care rupe sufletul de har și de bucurie, aruncându-l în bezna
veșnicelor suferințe.
228
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Credința și dragostea sfinților
Nouă, celor de astăzi, ni se pare uimitor cum toți sfinții au fost tari
și de neclintit în bine, cum s’au bucurat și în suferințe, cum s’au
hotărât a lupta cu păcatul, „împotrivindu-se până la sânge,” /Evr.
12:4/ cum au fost gata chiar să moară - numai să nu calce poruncile
lui Dumnezeu. Pentru noi, bărbăția, lepădarea de sine și înaltele
virtuți ale sfinților sânt o taină nedezlegată, pentru că astăzi nici pe
departe nu-l iubim pe Domnul cu atâta înflăcărare cum l-au iubit ei,
pentru că am iubit păcatul în locul Domnului. Cine a gustat că este bun
Domnul, /I Pet. 2:3/ acela pe toate le lasă, pe toate le uită și neîncetat,
cu sete neostoită, aleargă la acest izvor bun al nesfârșitelor bucurii.
Dragostea față de Dumnezeu este o putere uriașă. Dacă păcătoasele
patimi omenești obișnuite sânt în stare să-l împingă pe om la uitarea
tuturor primejdiilor și suferințelor, numai spre a-și satisface dorințele
nebineplăcute lui Dumnezeu, atunci ce putere cerească îi cuprinde
pe cei ce se înflăcărează cu iubire de serafimi după Dumnezeu! Iată,
de pildă, cel cuprins de patima îmbogățirii, nu doarme nopți întregi,
cugetând la cum să-și sporească bogăția, se tulbură, suferă, face
călătorii lungi și primejdioase peste mări și munți - și pe toate acestea
le îndură cu bărbăție, în numele lui Mamona.
Omul rănit de iubirea
de slavă deșartă se frământă cum să se răzbune, este gata, chiar cu
riscul de a muri, să se înfățișeze la duel. Cel împătimit de curvie știe
că va plăti cu sufletul său acest păcat de moarte, dar este pregătit chiar
și pentru chinurile veșnice, numai de-și va împlini iubirea de păcat.
Dacă păcătoasele desfătări pământești pot birui teama de suferințe,
atunci, oare, dragostea cerească față de Dumnezeu nu va putea izgoni
șovăiala în fața necazurilor vremelnice,
trecătoare, de scurtă durată,
în fața chinurilor și a prigoanelor prin care se dobândește fericirea
cea veșnică a Raiului? Toți sfinții au așteptat să meargă în Împărăția
229
arhim. SERAFIM
Alexiev
Cerurilor, au crezut cu tărie în Dumnezeu, și într-această credință
au aflat puteri prin care s’au ridicat deasupra neputințelor lor
omenești și s’au întărit în trudnica nevoință a virtuților. Slăbiciunile
și înclinațiile lor păcătoase s’au veștejit la umbra harului precum
iarba deasupra căreia o pădure deasă și puternică a împletit ramuri
viguroase. Mângâierile pe care Dumnezeu le-a trimis lor le-au dat
aripi ca să zboare ușor către cer. Prin apropierea de Dumnezeu, ei
au gustat bucuriile Raiului încă din viața aceasta. Purtând, după
cuvintele lui Hristos, Împărăția Cerurilor înlăuntrul lor, /Lc. 17:21/
ei au socotit a fi neînsemnate suferințele vremelnice, pricinuite lor de
oamenii răi, nu au căzut în cârtire, mânie, răzbunare sau în vreo altă
patimă necurată, ci în fiecare clipă au luat seama, cu ajutorul harului
lui Dumnezeu care-i călăuzea, cum să făptuiască spre împlinirea voii
lui Dumnezeu. Ei au păstrat și în cele mai grele încercări o cumpătare
minunată și, ca niște adevărați împărați, și-au stăpânit simțurile,
cugetele și dorințele; cu voia lor întărită în bine, și-au îndreptat toate
puterile sufletești către bine. Sfântul Serafim din Sarov, de pildă,
a fost atacat odată de tâlhari. Aceștia veniseră să-i jefuiască coliba
pustnicească din pădure, socotind că vor afla într’însa mulți bani.
După ce au scotocit toată chilia și nu au aflat nimic, de mânie, l-au
bătut atât de crunt pe sfânt, încât acesta abia a rămas viu și întreg, iar
apoi a mers gârbovit toată viața. Dar chiar și în aceste grele suferințe,
Sfântul Serafim
nu s’a abătut de la calea dumnezeiască. Când tâlharii
au fost prinși, el, cu mare stăruință și cu lacrimi în ochi, a cerut
stăpânirii să nu fie pedepsiți din pricina lui, păcătosul!
Păcatele noastre
Dacă comparăm felul cum ne purtăm noi în împrejurări asemănătoare
cu cele ale sfinților, vom vedea cât de departe sântem de
230
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
pilda lor. Mai sus am arătat că Adam a început să pătimească
din pricină că a folosit rău voia slobodă dată lui de Dumnezeu,
supunând-o păcatului. Sfinții nu au întrebuințat rău acest mare dar
al lui Dumnezeu, voia slobodă, ci au căutat întotdeauna ca faptele
lor să fie după legea lui Dumnezeu. De aceea, ei au aflat bucurie și
în suferințe. Noi, astăzi, asemenea lui Adam, dăm neîncetat o rea
întrebuințare voii noastre slobode, păcătuind și călcând în picioare
poruncile lui Dumnezeu. De aici și toate suferințele noastre, de
aici și lipsa mângâierii noastre într’însele. Dar oare cu care dar al
lui Dumnezeu nu s’a deprins omul modern să păcătuiască înaintea
Sa și să-i fie necredincios? Iată, Dumnezeu ne-a dăruit sănătate, ca
printr’însa să putem să slujim și Lui, și semenilor noștri! Iar noi
folosim rău acest dar prețios de la Dumnezeu, întrebuințându-l spre
păcat și spre viclenie. Dumnezeu ne-a dăruit bogății ca printr’însele
să slujim fraților Săi mai mici. Dar noi și bogățiile le folosim rău!
Dumnezeu ne-a dat virtuți, ca printr’însele să-l putem preaslăvi.
Dar noi, adesea, cu aceste calități, necinstim sfântul nume al lui
Dumnezeu. Îndeajuns este să amintim, de pildă, pe acei scriitori
care-și folosesc darul spre a-i huli pe Dumnezeu și pe sfinți. Nu
este, oare, tot o folosire rea a darurilor primite de la Dumnezeu
și uimitoarele realizări ale tehnicii de astăzi, prin care în loc să se
zidească, să se ridice bunăstarea omenirii, au putința de a nimici
din văzduh orașe întregi și de a ucide sute și mii de oameni pașnici?
Adesea, toate bunurile și toate însușirile pe care le-am primit de la
Dumnezeu le punem în slujba satanei. Printr’însele căutăm slavă
de sine și desfătări, printr’însele ne aducem mulțumire de sine,
printr’însele ne trufim, printr’însele îi vătămăm și pe semenii noștri.
Mergem, astfel, pe calea cea largă și pierzătoare care duce la iad. Iar
Dumnezeu, Cel Bun, Cel ce are dragoste îmbelșugată, nu vrea să
pierim, ci să ne mântuim și să ajungem la cunoașterea adevărului.
231
arhim. SERAFIM
Alexiev
/1 Tim. 2:4/ Dar cum să ne mântuiască? Binefacerile Sale către
noi, darurile Sale, îndelunga Sa răbdare, nu ne înțelepțesc și nu ne
îndreaptă. Atunci El caută în alt chip mântuirea noastră. Vede că
folosim spre rău bunătatea și binefacerile Sale, și atunci ne trimite
dureri și pedepse, ca măcar așa să ne trezească, să ne înțelepțească și
să ne aducă către Sine.
Pedepsele lui Dumne zeu 19
Dumnezeu este nesfârșit de înțelept, bun și luminos. Tot ceea ce
face El este bine. Și durerile ni le trimite spre binele nostru. Noi nu
putem întotdeauna să înțelegem acest lucru în toată adâncimea și
dreptatea lui, încă din viața aceasta. Dar dacă am putea să privim
din cer păcătoasele noastre cărări pământești, dacă am putea
vedea de la înălțimea lui Dumnezeu și cu îndelunga lui vedere
ce fel de foc al iadului ne aprindem prin faptele cele rele, singuri
am încuviința că ne rămân numai două căi: fie să fim azvârliți în
chinurile veșnice, fie să fim înțelepțiți, învățați prin pedepse vremelnice
și suferințe în viața aceasta. Față de chinurile veșnice din
iad, cele de aici par o adevărată milostivire din partea lui Dumnezeu,
atât de ușoare și lesne de purtat sânt! Atât de mântuitoare!
Atât de trebuincioase pentru îndreptarea noastră! Dacă într’o școală
elevii sânt mereu neastâmpărați și se împotrivesc pedepselor, dacă
împiedică desfășurarea cursurilor și, în felul acesta, se vatămă și pe
ei și pe colegii lor - nu va dăuna, oare, înaltei lucrări a învățării și a
educării copiilor, acel dascăl care ar răbda toate aceste neorânduieli
din slăbiciune de caracter și bunăvoință? Și nu ar fi oare el de folos
acestei lucrări dacă ar fi mai „rău” cu elevii, adică dacă i-ar pedepsi pe
19 Pedeapsa, în Greacă pedevsis, înseamnă o mustrare cu scop pedagogic, de
îndreptare, nu o ispășire sau răzbunare împotriva unor greșeli. (n.ed.)
232
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
cei ce fac neorânduială, asigurând astfel rânduiala, buna învățătură
și educația în școală? Toată această lume este o uriașă școală, iar noi
sântem elevi în ea. Dacă vom fi sinceri, vom recunoaște că sântem
niște elevi foarte răi, neliniștiți, nesupuși, care ne facem voia proprie.
Cum poate Dumnezeu să ne învețe Sfânta Sa Lege dacă avem o astfel
de purtare rea, decât numai prin trimiterea pedepselor? Așa cum
învățătorul aspru este bun, la fel și Dumnezeu care ne pedepsește
este bun. La încheierea școlii, elevul conștiincios își spune: „Slavă
lui Dumnezeu că învățătorul nostru a fost atât de aspru și a cerut
atât de mult de la noi. El ne pedepsea, dar măcar ne-a învățat ceva!”
Încheindu-și calea pământească, sufletul credincios spune Domnului
cu ușurare și recunoștință: „Bine este mie că m’ai smerit, ca să mă
învăț îndreptările tale.” /Ps. 118:71/ Îți mulțumesc, Doamne, că m’ai
pedepsit și prin aceasta m’ai mântuit! Văzute de sus, suferințele pe
care Dumnezeu ni le trimite în viață sânt o adevărată fericire. Sântem
încă prea departe de culmile dumnezeiești, încă alergăm în văile de
aici, încă sântem foarte încâlciți în grijile vieții vremelnice pentru a
putea înțelege cu dreptate, încă de pe acum, întreaga însemnătate
pedagogică și mântuitoare a suferințelor. Dar va veni, poate, și
ziua în care vom binecuvânta bățul cu care Domnul ne-a bătut.
Deocamdată însă, cât sântem școlari, cugetăm încă școlărește. De
aceea nu este îndreptățită înțelegerea noastră cârtitoare a suferințelor
vieții. Cât sântem în trup, prețuim mai mult interesele și foloasele
noastre pământești, uitând de suflet și de năzuințele lui cele veșnice.
Dumnezeu, însă, Care știe că întreaga noastră viață pământească va
trece ca floarea câmpului și care ne învață
că sufletul cel nemuritor
este cel mai de preț lucru al nostru, ne trimite adesea dureri trupului
ca să ne mântuiască sufletul - așa cum Sfântul Apostol Pavel a
poruncit Corinthenilor ca omul curvar să fie dat satanei, „spre
pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască.” /I Cor. 5:5/ O, de-am
233
arhim. SERAFIM
Alexiev
ști noi cât de folositoare sânt suferințele pentru mântuirea sufletelor
noastre, singuri le-am alege în locul plăcerilor și desfătării lumești!
Într’un loc, Iisus Hristos spune: „Eu sânt buciumul viței cel adevărat
și Tatăl Meu lucrătorul este. Toată vița carea nu aduce roadă întru
Mine, scoate pre ea, și toată carea aduce roadă, curățește pre ea, ca
mai multă roadă să aducă.” /Io. 15:1-2/
O curățește. Ce înseamnă aceasta? Cum se curățește via? Ea se
curățește prin tăiere și altoire. Iar dacă via începe să fie tăiată, părțile
tăiate încep să plângă. Plâng pentru că suferă. Dar dacă acea vie ar
ști că lucrătorul o taie spre binele ei, ca s’o ferească de nerodire, ca
să nu fie tăiată de la rădăcină și aruncată în foc, dacă ar putea să se
vadă încărcată toamna cu ciorchini grei și dulci, ea ar striga: „Binecuvântate
lacrimi, binecuvântate suferințe care m’au făcut atât de
roditoare!”
Cârtirea este de la diavol
Iată cu ce scopuri înalte și purtătoare de grijă ne trimite Dumnezeu
suferințele! Avem însă un vrăjmaș cumplit, care caută să strice tot
ce e bine și să facă rău. Acesta este diavolul. El l-a mințit pe Adam
în Rai că va ajunge dumnezeu dacă va gusta din roadele cele oprite
ale pomului cunoștinței binelui și răului. Adam a gustat, a cunoscut
răul, a pierdut binele și nu s’a făcut dumnezeu, ci a căzut mai jos
decât dobitoacele, în unele privințe. Astfel, diavolul i-a insuflat
neascultare față de Dumnezeu, Care îi dăduse poruncă să nu mănânce
din acest pom, și astfel l-a dus la pierzanie. Iar acum, când
Dumnezeu ne trimite iarăși suferințele spre binele nostru, diavolul
caută să strice și acest bine, încât nici din ele să nu avem folos, ci
numai vătămare sufletului nostru. Dar cum caută să facă el aceasta?
Viclene și subțiri sânt mrejele Celui Viclean. Când Dumnezeu ne
234
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
trimite suferințe spre înțelepțirea noastră, ca să ne atragă către Sine
și să ne despartă de Cel Viclean, diavolul ne învață să cârtim împotriva
lui Dumnezeu și prin aceasta, în mijlocul suferințelor, ne ține în
puterea sa. Astfel, el își atinge un îndoit țel întunecat: vom rămâne
și aici în suferințe, căci nu avem putere să le îndepărtăm, vom fi și în
veacul ce va să vină în chinurile iadului, căci am cârtit - și, prin cârtire,
am pierdut roadele suferințelor. Cârtirea este ca bruma de toamnă
care, când cade, distruge toată truda grădinarilor. Puțini înțeleg cât
de pierzătoare pentru suflet este cârtirea. Aproape toți o socotesc un
păcat mic. De fapt, se poate să aibă înfățișarea unui păcat mic, dar
are multe urmări triste. În vremea toamnei, înainte să cadă bruma,
grădinarii cei bătrâni și iscusiți, văzând semnele răcirii vremii, își
cheamă tinerele ajutoare să culeagă ardeii și roșiile. Tinerii râd: „De
ce să le culegem? Vremea este încă atât de frumoasă!” Dimineața următoare,
însă, văd că a dat prima brumă și a prăpădit grădinile. Rup
un ardei, caută să-l încerce, dar acesta este amar ca otrava, nu poate
fi mâncat! Puțină nebăgare de seamă a dus la pierderea întregii lor
osteneli... La fel, și cârtirea mănează toate virtuțile sufletului și face
amare toate roadele pline de har ale suferințelor. Adeseori, cârtirea
poate ajunge, din înrâurirea diavolului, la nemulțumire și chiar la
hulă împotriva lui Dumnezeu. Nu ați văzut, oare, oameni nefericiți,
aflați în suferință, căzuți la pat, care mult timp, cu îndelungă-răbdare
și-au purtat crucea, dar din insuflarea diavolului, dintr’odată, încep
să cârtească, să fie nemulțumiți, și chiar să-l hulească pe Dumnezeu?
Sărmanii, prin aceasta nu-și ușurează soarta, ci dimpotrivă, și-o fac
mai rea, căci suferă și aici, și în veacul ce va să vină se vor chinui din
pricina hulelor împotriva Ziditorului, dacă nu se pocăiesc de acest
păcat mare a lor. Diavolul i-a prins în mrejele sale și-i ține strâns,
dacă nu se vor desprinde cu putere din ghearele lui.
235
arhim. SERAFIM
Alexiev
Evloghie și săracul cel slăbănog
În minunata carte „Lavsaiconul” a Episcopului Paladie al
Elenopolisului se istorisește o întâmplare plină de tâlc. Un oarecare
monah, anume Evloghie, se întreba ce cale de nevoință călugărească
să aleagă. Viața mănăstirească nu îi era pe plac, iar pentru
însingurarea pustnicească nu se hotăra. Pe când șovăia el așa, a
văzut un oarecare olog, care nu avea nici mâini, nici picioare, zăcând
lepădat în uliță. Săracul avea numai limbă ca să ceară milostenie
trecătorilor. Evloghie s’a oprit, a privit la el și s’a rugat lui Dumnezeu,
făgăduindu-se lui cu acestea: „Doamne, pentru numele tău, voi lua
pe acest slăbănog și-l voi odihni pe el până în ziua morții lui, ca și eu,
pentru aceasta, să mă mântuiesc. Și-mi dă mie, Doamne, răbdare ca
să slujesc lui.” Deci, apropiindu-se de slăbănog, i-a zis lui: „Voiești,
prietene, ca să te iau în casa mea și să te odihnesc pe tine?” și i-a
zis lui slăbănogul: „Adevărat, stăpâne, voiesc!.” Evloghie l-a suit
pe slăbănog pe un catâr, l-a dus la sărăcăcioasa lui casă și l’a îngrijit
pe el în toate trebuințele lui. Așa au petrecut cincisprezece ani. Iar
Evloghie îi slujea ca unui părinte și-l iubea pe el cu totul: îl spăla, îl
hrănea și-l purta cu mâinile sale. Însă după acei cincisprezece ani,
din lucrarea diavolului, slăbănogul s’a răzvrătit într’atât, încât a
început cumplit a se mânia și a-l defăima pe Evloghie: „Tu ești rob
și de la stăpânul tău ai fugit, că avuția lui i-ai furat și acum, arătând
că ești milostiv, luându-mă pe mine în casa ta, voiești, prin mine, a
te mântui! Aruncă-mă iarăși pe ulițe! Eu carne vreau să mănânc!”
Iar răbdătorul Evloghie i-a adus lui carne, însă, văzând-o, acesta a
răcnit iarăși: „Nu mai pot să mai fiu numai cu tine singur, ci popor
vreau să privesc. De ce mă ții aici ca un întemnițat? Du-mă de unde
m’ai luat!” Dracul îl mânia în așa măsură, încât dacă ar fi avut mâini,
și-ar fi luat viața.
236
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Atunci Evloghie, plecând, s’a dus să ia sfat de la niște călugări
nevoitori și binecinstitori, zicând: „Ce voi face, că în deznădăjduire
m’a adus pe mine slăbănogul acesta? Să-l lepăd pe el iarăși în uliță?
Dar m’am făgăduit lui Dumnezeu și mă tem. Iar de nu o voi face,
îmi va amărî întreaga viață și mă pune în mare încercare.” Și i-au zis
lui aceia: „Să mergi la Marele Antonie, ia-l într’o corabie pe slăbănog
și-l du la mănăstire, așteaptă până ce va ieși din peșteră și lasă-i lui
hotărârea. Cere-i sfatul și fă după cum îți va spune, căci Dumnezeu
îți va grăi printr’însul.” Iar Evloghie, închinându-se, i-a ascultat pe
dânșii, urcând cu corabia pe Nil până la mănăstire, la Marele Antonie.
Acesta era în pustie, unde se nevoia, dar în scurtă vreme s’a întors
în mănăstire. Era seară. Mult norod îl aștepta pe Sfântul Antonie,
care a ieșit degrabă. Deși nimeni nu-l înștiințase despre numele oaspeților
săi, a strigat în întunericul nopții: „Evloghie! Evloghie! Evloghie!”
Călugărul din Alexandria tăcea, socotind că Sfântul Antonie
pe vreun alt cunoscut lui îl strigă, tot Evloghie. Dar Antonie
a rostit iarăși cu glas mare: „Ție îți vorbesc, Evloghie, cel venit
din Alexandria.” Evloghie s’a cutremurat și a strigat: „Rogu-te, ce
poruncești?” Antonie zise: „Pentru ce ai venit?” Răspunse Evloghie:
„Cel ce ți-a descoperit numele meu, ți-a descoperit și pricina.” Îi zise
Antonie: „știu pentru ce ai venit, dar spune înaintea tuturor fraților,
ca să audă și ei!” Spuse Evloghie: „Pe acest slăbănog l-am aflat lepădat
pe uliță și m’am făgăduit lui Dumnezeu să-l îngrijesc în boala
lui, ca și eu să mă mântuiesc prin el și el să fie odihnit de mine. Și
iată, sânt cincisprezece ani de când sântem împreună, și osteneală
multă îmi face mie acum. Pentru aceasta am venit la Sfinția ta, ca să
mă înveți ce să fac eu și să te rogi pentru mine, căci acum cumplit
mă ostenește.” Iar Antonie i-a grăit lui cu glas greu și mânios: „Oare
îl vei lepăda? Dar Hristos nu se va lepăda de el. Cu adevărat vrei
să faci aceasta? Tu îl vei lepăda pe el, dar Domnul îl va socoti mai
237
arhim. SERAFIM
Alexiev
bun decât tine.” Și aceasta auzind, Evloghie s’a înspăimântat. Iar
lăsând pe Evloghie, Marele Antonie a început a bate prin cuvânt pe
slăbănog, grăind lui: „Șchiopule și slăbănogule, nevrednic cerului și
pământului! Cum îndrăznești a te împotrivi lui Dumnezeu? Au nu
știi că Hristos este cel ce-ți slujește ție? Cum îndrăznești a-l huli pe
Hristos? Au doară nu pentru Hristos s’a robit Evloghie pe sine a-ți
sluji ție?” Iar, după ce l-a mustrat și pe acesta prin cuvinte, a mai
tăcut puțin. Și, după aceasta, i-a învățat pe amândoi și le-a zis lor:
„Să mergeți cu pace și să nu vă depărtați unul de altul! Că ispita v’a
venit vouă de la satana, de vreme ce știu că amândoi sânteți aproape
de sfârșit și vrednici de cununi veți fi de la Hristos. Deci, de acum nimic
rău să nu mai gândiți, că atunci când va veni îngerul și nu vă va
afla pe voi împreună la același loc, lipsiți de cununi veți fi...” Iar ei
îndată s’au întors acasă, și după patruzeci de zile a murit Evloghie,
iar, după acesta, la nici trei zile, a murit și slăbănogul, ducându-se
amândoi la Dumnezeu.
Răbdare și smerenie
Cât de multă învățătură cuprinde această istorisire vrednică de
crezare! Amândoi eroii ei pătimeau în viață, schilodul suferea
de greaua lui neputință, iar Evloghie de bună voie, slujind celui
schilod! Pe amândoi îi aștepta mare răsplată în cer, pentru ducerea
cu răbdare a crucilor lor. Dar cel viclean căuta să piardă osteneala
celor doi, îndemnându-i să cârtească. De aceea Sfântul Antonie i-a
mustrat cu asprime pe amândoi. Iar apoi, descoperindu-le cât de
aproape le este sfârșitul, i-a sfătuit să rabde, ca să nu-și piardă cununile,
din înrâurirea drăcească. Prin răbdarea lor, cei doi s’au mântuit
cu adevărat. Nu cârtire, ci răbdare în suferințe vrea Dumnezeu de la noi.
„Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre.” /Lc. 21:19/
238
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ne-a poruncit Mântuitorul, căci „prin multe necazuri se cade nouă a
intra în Împărăția lui Dumnezeu.” /F. Ap. 14:22/ În această Împărăție
a lui Dumnezeu nu se intră cu mândria care ne învață să cârtim, ci
cu smerenia care ne îndeamnă să răbdăm. Nu există învățători mai
buni spre smerenie decât necazurile. De aceea, însuși Dumnezeu ne
trimite suferințele, ca să ne smerim înaintea lui. Nimeni nu s’a mântuit
prin mândrie. Căci „Dumnezeu celor mândri le stă împrotivă, iar celor
smeriți dă har.” /I Pet. 5:5/ Porțile Împărăției Cerurilor sânt foarte
joase, încât cel mândru nu poate intra prin ele. Printr’însele poate trece
slobod numai cel smerit și zdrobit în suferințele vieții. Mândria este un
păcat foarte josnic înaintea lui Dumnezeu. Diavolul nici nu a ucis, nici
nu a furat, nici nu a săvârșit desfrânare sau alt păcat. El doar s’a trufit
- și acest singur păcat l-a făcut din înger al luminii, satană întunecat.
Spre a ne izbăvi de această mândrie pierzătoare, Dumnezeu ne trimite
suferințe
puternice, spre a ne smeri. Cât de mult trebuie să-i mulțumim
lui Dumnezeu pentru necazurile pe care ni le trimite, care ne smeresc
și ne mântuiesc! „Smeriți-vă subt cea tare mână a lui Dumnezeu, ca să
înalțe pre voi la vreme” /I Pet. 5:6/ spune Sfântul Apostol Petru. Iar
Psalmistul grăiește: „Fericit este omul, pe carele vei certa, Doamne, și
din legea ta vei învăța pre el.” /Ps. 93:12/ Prin necazuri, Dumnezeu ne
păzește de multe și mari nenorociri. Cei care nu cunosc ce este boala,
necazul, neizbândirea, se trufesc și uită de sine.
Să ne amintim de Napoleon Bonaparte. La începutul veacului al XIXlea,
el era cea mai vestită personalitate din lume. A cucerit aproape
întreaga Europă. Nimic nu l-a putut opri și nu l-a putut împiedica
în expedițiile sale de cucerire. Orice armată vrăjmașă se risipea
înaintea puterii sale precum fulgerul. Și, iată, ajuns în fața zidurilor
Moscovei, a poruncit în orbirea sa trufașă să se scrie pe un steag:
„Cerul este al tău [al lui Dumnezeu], pământul este al meu!” Din
acea zi au început pentru Napoleon nenorocirile. Generalul Kutuzov
239
arhim. SERAFIM
Alexiev
l-a zdrobit și a nimicit restul jalnicei sale oștiri, izgonind-o peste
hotarele Rusiei. Atunci, pe un alt steag, ofițerii ruși au poruncit
să se scrie: „Spatele este al tău, iar biciul este al meu!” Steaua lui
Napoleon a apus de pe bolta cerească. Marele conducător de oști
și-a sfârșit viața surghiunit pe insula Sfânta Elena. Și acolo, smerit
de dreapta lui Dumnezeu, el a scris vestitele cuvinte: „Alexandru,
Cezar, Carol cel Mare și eu am întemeiat mari împărății, dar pe ce
temelie ne-am înălțat creațiile geniului nostru? Pe putere. Numai
Iisus și-a întemeiat împărăția pe iubire, încât și astăzi sânt milioane
de oameni gata să moară pentru El.”
Se istorisește despre un preot Rus foarte evlavios că i-a spus odată
unui enoriaș, care trăia în îndestulare și nu știa ce înseamnă necazul
și suferința: „Dumnezeu te-a părăsit, fericitule nefericit! Roagă-te,
să vină să te cerceteze cu vreo pedeapsă ca să te izbăvești din trufia
și îndestularea ta de sine!” Nu după multă vreme, casa acelui bogat
a ars. Acesta a plâns mult și, cugetând la cuvintele bunului preot, a
întâmpinat cu smerenie pedeapsa de la Dumnezeu, care pentru el a
fost o adevărată binecuvântare dumnezeiască, căci din ziua aceea
s’a făcut un bun Creștin. Astfel, prin necaz s’a mântuit omul acesta.
Într’însul s’au împlinit cuvintele lui Moisí: „Întru necazul tău… te
vei întoarce la Domnul.” /Deut. 4:29-30/ O, câtă înțelepciune aduc
în viață suferințele! Numai prin ele se înțelepțește omul, după cum
grăiește Psalmistul: „Mai înainte de ce m’am smerit, eu am greșit;
pentru aceasta cuvântul tău am păzit.” /Ps. 118:67/
Psal mul 72
În minunata Carte a Psalmilor, blândă mângâietoare pentru toată
inima aflată în suferință și care caută pe Dumnezeu, se găsește
un psalm precum balsamul pentru rănile sufletului, slăbind și
240
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
tămăduind durerile acestuia. Acesta este Psalmul 72. În el, de
Dumnezeu însuflatul cântător dă răspuns chinuitoarei întrebări: De
ce adesea necredincioșii au viață bună pe pământ și nu știu ce este
durerea, pe când cei drepți suferă? Iată și cuvintele Psalmistului:
„Cât este de bun Dumnezeul lui Israíl, celor drepți la inimă. Iar
mie puțin de nu mi s’au alunecat picioarele, puțin de nu s’au vărsat
pașii mei. Că am râvnit asupra celor fără de lege, pacea păcătoșilor
văzând. Că nu este chin întru moartea lor.”
Luați aminte! Numai până la moartea lor nu este suferință pentru
ei! Iar după moarte? O, atunci vor începe chinurile veșnice pentru
necredincioșii care nu s’au pocăit! Mai departe, psalmistul urmează
prin a zugrăvi trufașa lor purtare pe pământ: „și întărire [este] în
bătaia lor. Întru ostenelele oamenilor nu sânt și cu oamenii nu vor
lua bătăi. Pentru aceasta a cuprins pre ei mândria lor până în sfârșit,
îmbrăcatu-s’au cu nedreptatea și cu păgânătatea lor. […] Iată aceștia,
păcătoșii și cari se îndestulează în veac, au cuprins avuție. Și am zis:
Au doară în deșert am îndreptățit inima mea, și am spălat întru cei
nevinovați mâinile mele? Și am fost bătut toată ziua, și mustrarea
mea în dimineți. (adică: Oare în zadar m’am nevoit și am viețuit
cu credincioșie?)… Și am socotit să cunosc aceasta, osteneală este
înaintea mea. Până ce voiu intra la sfințitorul lui Dumnezeu
și voiu
înțelege spre cele de apoi ale lor.”
Iată unde poate fi înțeleasă taina vieții, în lăcașul cel sfânt a lui
Dumnezeu! Și, apoi, sfârșitul ne dă dezlegarea tuturor tainelor.
Sfârșitul încununează lucrarea! Aici vin cele mai pline de tâlc
gânduri ale cântătorului de Dumnezeu însuflat. El grăiește mai
departe: „Însă pentru vicleșugurile lor ai pus lor rele, doborât-ai
pre ei când s’au înălțat. Cum s’au făcut întru pustiire; îndatăși s’au
stins, pierit-au pentru fărădelegea lor. Ca visul celui ce se deșteaptă,
Doamne, în cetatea ta chipul lor de nimica vei face. […] Că iată cei
241
arhim. SERAFIM
Alexiev
ce se depărtează pre sineși de la tine vor pieri, pierdut-ai pre tot cel
ce curvește de la tine.”
Păcătoșii fericiți
Tocmai prin aceste cuvinte insuflate de Dumnezeu, primim
răspunsul la anevoioasa întrebare: De ce sânt fericiți cei
necredincioși? Răspunsul este: Fericirea lor este vremelnică pe
acest pământ, căci sânt păcătoși neîndreptați, pe care Domnul i-a
părăsit, fiindcă nici suferințele nu i-ar mai putea îndrepta. Pe căi
lunecoase i-a pus Dumnezeu și i-a doborât când se înălțau. Noi
știm că copiii în timpul iernii caută povârnișurile alunecoase, ca
să se dea pe ele cu sania. Și cât de plăcut le este când alunecă în
jos pe ele! Dar dacă în calea lor este vreo piedică, deși zboară în
jos ca săgețile, cei nechibzuiți cad în groapă, își sparg capul, își
frâng mâinile sau picioarele! Și atunci abia văd cât de scump i-a
costat această plăcere! Dar este prea târziu! Asemenea este și cu
bunăstarea necredincioșilor neîndreptați din lumea aceasta. Și ei
alunecă pe sania ușoară a reușitelor lor necontenite, pe calea cea
largă a plăcerilor și se desfată cu veselie de-a lungul întregii lor
vieți. Pentru ei nu există opreliști neplăcute. Ei zboară în jos ca
săgețile… spre pierzanie! O, de-ar fi în calea lor opreliști! Negreșit
le-ar strica rânduiala, i-ar chinui, dar ar însemna pentru ei o
adevărată binecuvântare, căci i-ar opri și i-ar feri de alunecarea lor
în prăpastia fără de fund a pierzaniei veșnice! O, de-ar fi pentru ei
suferințe! De n-ar fi existența lor pământească numai încântare și
bucurie! Atunci și-ar aminti cu drag de Dumnezeu și s’ar mântui.
Dar vai! „Nu este chin întru moartea lor.” /Ps. 72:4/ Pentru ei,
suferințele sânt păstrate până după moartea lor. Și când mor, adică
la vremea când se trezesc din scurtul și fericitul, dar mincinosul
242
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
lor somn pământesc, vor vedea că toate bunurile pământești, toate
bucuriile și desfătările au dispărut, așa cum piere visul după trezire,
și cu amărăciune vor înțelege că chipul lor de nimic s’a făcut… dar
va fi târziu, prea târziu!...
Suferințele sânt fericire
De aici se vede limpede ce fericire mare sânt pentru noi suferințele
vieții. Așadar, vom mai cârti când Dumnezeu îngăduie necazurile?
Nu, ci vom săruta mâna nevăzută care ne pedepsește.
„Că pre carele iubește Domnul, îl ceartă, și bate pre tot fiul pre
carele priimește. De veți suferi certarea, ca unor fii vouă se va afla
Dumnezeu. Căci care fiu este pre carele nu-l ceartă tatăl? Dară de
sânteți fără de certare, căreia toți s’au făcut părtași, iată dar că sânteți
copii din curvie, iar nu fii.” /Evr. 12:6-8/
Nu se află nici măcar un sfânt care să nu fi mers pe calea pătimirilor,
până la mântuire. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Să nu socotim
când ni se aduc ispitiri drept un semn că Dumnezeu ne-a părăsit și
ne-a disprețuit, ci aceasta să ne fie încredințare că Domnul se grijește
de noi, căci prin îngăduirea acestor ispitiri ne curățește păcatele!”
Dumnezeu nu l-a uitat pe cel căruia îi trimite suferințe și încercări,
ci tocmai prin aceasta își arătă apropierea de el.
„Aproape este Domnul de cei zdrobiți la inimă și pre cei smeriți cu
duhul va mântui. Multe sânt necazurile drepților, și din toate acelea
va izbăvi pre ei Domnul.” /Ps. 33:17-18/
Cu cât este mai adânc necazul, cu atât mai aproape fi-vom de
Dumnezeu, cu cât mai întunecată este noaptea, cu atât mai puternic
străluci-vor stelele! Toți cei aflați în necazuri și smeriți sânt plăcuți
lui Dumnezeu. Oare Dumnezeu îi va lăsa pe ei? Nu, nu-i va părăsi
nici în lumea aceasta, nici în cea viitoare. Iată, pe toți cei ce suferă
243
arhim. SERAFIM
Alexiev
îi cheamă cu blândețe să vină la Dânsul: „Veniți către Mine toți cei
osteniți și împovărați, și eu voiu odihni pre voi.” /Mt. 11:28/ Încă din
Vechiul Legământ, Domnul a dat o minunată mângâiere poporului
Său iubit: „Au doară uita-va muierea pre copilul ei, au nu va avea
milă de odrasla pântecelui ei? Iară de va și uita muierea acestea, ci
eu pre tine nu te voiu uita, zice Domnul.” /Is. 49:15/
Pentru fiecare fiu credincios al Său, însuși Dumnezeu grăiește prin
gura Psalmistului: „Că spre mine a nădăjduit, și voiu izbăvi pre el;
acoperi-voiu pre el, că a cunoscut numele meu. Striga-va către mine,
și voiu auzi pre el, cu dânsul sânt în necaz, scoate-voiu pre dânsul
și-l voiu slăvi.” /Ps. 90:14-15/
Nu sânt, oare, toate acestea, o adâncă mângâiere pentru fiecare
inimă ce suferă? Creștine, tu, care vei afla aceste rânduri și le vei
citi, află prin ele mângâiere în durerea ta, dacă suferi! Să știi că
Dumnezeu numai pe cei ce și-au vândut sufletele diavolului ca
să dobândească de la acesta toate bucuriile și plăcerile pământești
nu-i pedepsește! Dumnezeu numai pe cei ce nu sânt ai Săi nu-i
pedepsește, așa cum orice tată nu este îngrijorat de îndreptarea
și educarea copiilor străini!
Fiecare tată își pedepsește fiii săi.
Dacă Dumnezeu îți trimite încercări și necazuri, nu te întrista
fără mângâiere, „ci te bucură că ești fiul Său, că El se îngrijește de
mântuirea ta!” Întristează-te, nu este un păcat! Dar întristează-te cu
credință! Plângi, dar nu fără mângâiere! Varsă-ți durerea înaintea
Domnului, dar nu cârti. „Aruncă spre Domnul grija ta, și el te
va hrăni.“ /Ps. 54:25/ „Rabdă pre Domnul; îmbărbătează-te, și
să se întărească inima ta, și rabdă pre Domnul.” /Ps. 26:20/ Prin
suferințe, Dumnezeu te tămăduiește și te pregătește pentru slava
cea mare ce va să vină!
244
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Sfântul Ioan cel Milostiv și fe meia
Cei mai adânci lucrători de taină ai credinței au prețuit suferințele
ca niște mângâieri ale lui Dumnezeu, niște încredințări ale dragostei
nespuse a lui Dumnezeu, ale grijilor părintești și purtătoare de grijă
ale lui Dumnezeu - pe care noi, în lumea aceasta, nu le putem încă
înțelege pe deplin, dar care privite din viața viitoare ni se vor părea
ca binecuvântare a lui Dumnezeu. Predania Bisericii istorisește
că Sfântul Ioan cel Milostiv, sfârșind într’o zi Dumnezeiasca Slujbă,
a băgat de seamă că o femeie plânge amarnic într’un colț al
bisericii. L-a privit pe diaconul său și i-a spus: „Mergi și adă pe
femeia aceea, să vedem de ce este atât de plânsă: oare bărbatul ei
a murit sau copiii îi sânt bolnavi, sau vreo altă nenorocire i-a trimis
Dumnezeu?” Diaconul a mers și a adus-o pe aceea la sfânt. Când
Patriarhul Ioan cel Milostiv a întrebat-o de ce plânge, nemângâiată,
ea i-a spus: „Cum să nu plâng, sfinte Vlădică! Iată, sânt trei ani de
când nici un necaz nu s’a mai abătut asupra mea. Dumnezeu parcă
ne-a uitat cu totul. Nici o boală nu este în casa noastră, nici boul
nostru nu s’a pierdut, nici vreo oaie nu a murit și casnicii mei au
început să trăiască fără grijă și cu nepăsare. Mă tem ca nu cumva să
pierim din pricina vieții noastre în bunăstare. Iată, de aceea plâng!”
Sfântul Vlădică s’a minunat de răspunsul ei și l-a preaslăvit pe
Dumnezeu. Așa priveau odinioară Creștinii suferințele, ca o venire
a lui Dumnezeu, și se îndurerau când nu aveau suferințe! Și dacă ei
aveau nevoie de încercări în viață, spre a nu uita de Dumnezeu și a
nu se răci de Dânsul, cu atât mai trebuincioase și mai mântuitoare
sânt suferințele pentru noi, Creștinii de astăzi, care ne-am cufundat
în păcate! Dumnezeu nu ne-ar trimite în viață dureri, dacă nu ar
avea puterea să ne mântuiască de chinurile veșnice ale iadului.
245
arhim. SERAFIM
Alexiev
noastre păcate, mai cu seamă mândria, și ne smeresc. Când doctorul
îl vindecă pe cel bolnav, el nu îi dă dulciuri, ci leacuri amare. Dacă cel
bolnav este înțelept, primește aceste doctorii amare cu recunoștință și
fără cârtire, știind că ele îl vor tămădui. Numai copiii cei neînțelepți
se încruntă și nu vor să bea leacurile tămăduitoare din pricină că sânt
amare la gust! Cât de mult ne asemănăm acestor copii neînțelepți,
atunci când cârtim împotriva suferințelor și necazurilor vieții
pe care ni le trimite Dumnezeu! Trebuie să ne amintim în clipele
celor mai grele necazuri de dreptul Iov, care fără vină a suferit și, în
ciuda acestui fapt, a răbdat cu bărbăție toate nenorocirile care s’au
revărsat asupra sa fără să cârtească sau să-l hulească pe Dumnezeu.
Și-a pierdut și averea, și turmele, și slugile, și copiii săi. Primea una
după
alta cumplitele vești despre nenorocirile ce se abăteau asupra
lui, însă, la fiecare veste rea, rostea minunatele cuvinte: „Domnul au
dat, Domnul au luat, cum au plăcut Domnului, așa s’au și făcut: fie
numele Domnului binecuvântat. Întru acestea toate ce s’au întâmplat
lui, nu a păcătuit Iov înaintea Domnului, nici a socotit
neînțelepție
la Dumnezeu.” /Iov 1:21-22/
Răbdare până la sf ârșit
Prin suferințe, Iov mare s’a făcut și s’a mântuit. Nu toate suferințele
însă sânt de folos sufletului, nu toate îl înalță și-l duc în Împărăția
Cerurilor, ci numai acelea care sânt îndurate cu răbdare, cu
mulțumire, cu nădejde în Dumnezeu și fără cârtire. Mare răbdare
trebuie să aibă cei pătimitori spre a aștepta să vadă roadele verzi
și amare care atârnă de crengile vieții virtuoase, cum încet, sub
246
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
înrâurirea soarelui dreptății cel dătător de har, se coc și se prefac
în roadele dulci ale desăvârșirii și ale mântuirii. Mare răbdare se
cade a avea cei aflați în suferință pentru a nu deznădăjdui și, din
pricina nerăbdării lor, roada să cadă înainte de vreme, necoaptă,
amară și acră. În acest caz, suferința lor a fost zadarnică. Numai
„cela ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui.” /Mt. 24:13/
După învățătura Sfântului Efrem Sirul, „Creștinul trebuie să stea
în mijlocul feluritelor necazuri și ispite ca pe o nicovală, care, deși
neîncetat este lovită, totuși nu fuge de la locul ei, nici nu se strică,
ci rămâne la fel de tare.” Nu ne putem mântui fără suferințe, căci
cum altfel ne va cerca Dumnezeu dacă am fost tari și neclintiți în
bine? Multe lucruri din viața noastră le rânduiește Dumnezeu așa
încât omul să fie ispitit, încât voia lui cea slobodă să se vădească,
și astfel, prin răbdarea tuturor încercărilor, să afle mântuire. Căci,
după cuvintele Sfântului Macarie cel Mare: „ceia ce viețuiesc în
pătimiri și ispite, și până la sfârșit le rabdă, nu vor pierde Împărăția
Cerurilor.”
Se istorisește despre un sfânt că, asemenea Sfântului Apostol
Pavel, a fost răpit cu duhul și luat la ceruri, unde a văzut lăcașurile
cele luminoase ale drepților. S’a oprit sfântul în fața unei cămări
minunate în care strălucea fericitul suflet al unui drept, și l-a întrebat
pe locuitorul ceresc: „Ce-ai fost tu pe pământ?” El i-a răspuns: „Am
fost lepros și neîncetat am mulțumit lui Dumnezeu pentru această
milă.” Iată care sânt roadele suferințelor răbdate cu mulțumire și
fără cârtire! Unii se tulbură la gândul dacă nu cumva suferințele
lor sânt deșarte și neroditoare pentru mântuirea sufletelor lor.
Ei își spun: Sfinții au răbdat pentru Hristos și de aceea au fost
încredințați că prin răbdarea suferințelor își mântuiesc sufletele.
Dar noi suferim sau pentru păcatele noastre, sau din pizma
oamenilor răi, sau din vreo întâmplare. Și pentru că nu suferim
247
arhim. SERAFIM
Alexiev
pentru Hristos, suferințele ne apasă ca fiind lipsite de rost - și, prin
nefolosul lor, îndoit mai mult ne chinuiesc. Trebuie să răspundem
la acestea că în lume nimic nu este întâmplător, fără voia sau
îngăduința lui Dumnezeu. Nici un fir de păr de pe capul tău nu
va cădea fără voia lui Dumnezeu. /Lc. 12:7/ Dacă suferim pentru
păcatele noastre, dar răbdăm și ne căim înaintea lui Dumnezeu,
aceste suferințe ne curățesc de pedepsele viitoare
din lumea de dincolo și ne mântuiesc.
Tâlharul care s’a mântuit a fost răstignit pe Cruce de-a dreapta lui
Hristos, pentru păcatele sale. Dar prin răbdare și pocăință, a intrat în
Rai. Suferințele sânt pentru suflet ceea ce este focul pentru minereu.
Minereul, amestecat cu pământ, pietre și alte necurății, se curățește
când este trecut prin foc. Sufletul tulburat de păcate se limpezește
când trece răbdător prin suferințe. Chiar dacă păcătosul nu suferă
pentru Hristos precum mucenicii, dar este cuprins de dorința de a
se mântui, dacă se smerește în necazurile sale, dacă se căiește pentru
păcatele săvârșite și spune: „Pentru fărădelegile mele eu merit mult
mai multe suferințe decât mi-a trimis milostivul Dumnezeu” - atunci
aceste suferințe ale sale îi vor fi socotite ca pătimiri pentru Dumnezeu
și-l vor mântui. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „sufletul se curățește
când rabdă scârbe pentru Dumnezeu.” Apa cea tulbure nu se
poate limpezi până ce nu trece prin filtrul nisipului. Tot astfel, nici
sufletul nu se poate curăți până nu trece prin suferință… Potrivit
cuvintelor Sfântului Dimitrie al Rostovului, de suferim fără vină,
din pricina răutății oamenilor răi, și mulțumim lui Dumnezeu, și nu
cârtim, ne va fi socotită ca o suferință pentru Hristos și ne va încununa
cu cunună mucenicească. Astfel, fiecare suferință poate deveni o
pătimire pentru Dumnezeu.
248
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Nu e oare fiecare nenorocire a noastră o pedeapsă dreaptă de la
Dumnezeu, pentru fărădelegile noastre văzute sau ascunse, pentru
păcatele noastre cele cunoscute și necunoscute? Păcatele noastre
sânt peste măsură de multe. Și dacă Dumnezeu nu ne pedepsește în
clipa în care le săvârșim, este din pricină că Dumnezeu așteaptă să
ne pocăim. Iar dacă vede că în noi nu există pocăință, ne trimite pedepse.
Adesea ne gândim că suferim fără vină, dar dacă pătrundem
mai adânc, ne aflăm vina.
Odată, Sfântul Efrem Sirul a pornit pe cale către o cetate. Pe drum,
s’a oprit într’un sat și s’a abătut să înnopteze la o văduvă bătrână,
bună Creștină, pe care o cunoștea de mai demult. Văduva l-a
întâmpinat foarte bine, l-a ospătat cu lapte de la singura vacă pe
care o avea, iar dimineața l-a dus pe cale. În cetate, Sfântul Efrem
a aflat o mare zarvă. Era zi de târg. Sfântul Efrem s’a amestecat în
mulțime, ca să vadă ce și unde se vinde. Într’un loc unul își lăuda
marfa, altundeva
striga un altul, dincolo un al treilea se târguia
zgomotos cu cumpărătorii… Însă, după o vreme, pe neașteptate,
o ceată de ostași a prins un grup de oameni între care se găsea
din întâmplare și Sfântul Efrem. Toți au fost puși în temniță. S’a
vădit mai târziu că aceștia erau niște tâlhari care coborâseră din
munți, se amestecaseră cu poporul și unelteau să jefuiască în toiul
zarvei și al învălmășelii. Dar străjerii i-au aflat la vreme și i-au
oprit. În încăperea întunecată
și umedă a temniței, tâlharii strigau,
blestemau, și se plimbau mânioși încolo și-ncoace. Sfântul Efrem,
așezându-se liniștit într’un colț, osebit de ei, se ruga cu smerenie
la Dumnezeu, neînțelegând nenorocirea ce se abătuse asupra lui.
Nebăgat în seamă de nimeni, el vorbea în rugăciune cu Dumnezeu
249
arhim. SERAFIM
Alexiev
și întreba cu durere în suflet: „Doamne, pentru ce m’ai adus în
temnița aceasta? Cei de aci primesc răsplata cuvenită faptelor lor,
au fost prinși și întemnițați pentru nelegiuirile lor, dar eu… pentru
ce?” Multă vreme s’a rugat și a plâns așa Sfântul Efrem. În cele din
urmă, a adormit. Și iată că în somnul lui aude un glas: „Îți amintești
că atunci când erai la văduva cea săracă, ai uitat să închizi când ai
ieșit poarta de la drum? În curte păștea vaca văduvei. Vaca aceea a
ieșit pe poartă și s’a pierdut! Și de la ea se hrănea sărmana femeie.
Iată, de aceea a îngăduit Dumnezeu să suferi și tu!”… Sfântul
Efrem a tresărit și s’a trezit. Și-a amintit că toate fuseseră așa cum
i s’au descoperit în vis. Și atunci a ridicat mâinile sale către ceruri,
a proslăvit pe Dumnezeu și i-a mulțumit că e pedepsit cu dreptate
pentru păcatul său fără voie și neștiut…
Oare care este numărul păcatelor noastre cele fără voie? Cât de
multe sânt cele cu voie? Și dacă un păcat fără voie al Sfântului
Efrem nu a rămas nepedepsit, oare ne va cruța pe noi Dumnezeu,
cu toate păcatele noastre cele făcute cu știință? Păcatele noastre
sânt atât de multe, încât merităm să ne muncim veșnic în iad. Dar,
iată, Bunul Dumnezeu a găsit o cale pentru a ne învrednici Raiului,
ne-a trimis suferințele și necazurile de scurtă durată din viața
trecătoare, pe care
vrea să le răbdăm cu pocăință și fără cârtire.
Dumnezeu amestecă suferințele cu bucurii, omoară amărăciunea
necazurilor cu dulceața mângâierilor cerești, iar noi tot cârtim! O,
dacă am putea să vedem cât de cumplite sânt păcatele noastre, am
mulțumi cu cutremur pentru îngăduința lui Dumnezeu, înțelegând
că „nu dupre fărădelegile noastre au făcut nouă, nici dupre păcatele
noastre au răsplătit nouă.” /Ps. 102:10/
250
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Partea de -a dreapta și cea de -a st ânga
Pentru cei care, cu toate acestea, se chinuie, tulburați fiind din pricină
că suferă fără vină, vrednicul de pomenire cuvios de la Optina,
marele Stareț Ambrosie, ne dă o învățătură minunată.
Tâlcuind cuvintele Mântuitorului: „Ci de te va lovi cineva preste
obrazul drept, întoarce lui și pre celălalt,” /Mt. 5:39/ el cugetă astfel:
„În chip obișnuit, omul lovește cu mâna sa dreaptă, astfel încât palma
cade pe obrazul stâng al celui lovit. Iar Hristos spune: „De te va lovi
cineva preste obrazul drept…” Putea Atotștiutorul să nu ia în seamă
aceste amănunte caracteristice? Bineînțeles că nu! Și dacă totuși a
spus: „De te va lovi cineva preste obrazul drept,” înseamnă că dacă
te vatămă vreodată cineva atunci când ai dreptate și ești nevinovat,
întoarce-i și celălalt obraz, adică partea stângă, amintește-ți de
păcatele și nedreptățile tale și ți se va stinge tulburarea că pătimești
în chip nedrept.”
Chiar de ni se va întâmpla să pătimim, întru totul nevinovați fiind,
și atunci, după învățătura și cuvântul lui Dumnezeu și al Sfinților
Părinți, nu trebuie să cădem pradă deznădejdii, ci dimpotrivă, să ne
bucurăm.
„Că aceasta har este, de rabdă cineva întristăciune pentru cugetul
lui Dumnezeu, pătimind pre nedrept. Că ce laudă este de veți răbda
bătaie,
păcătoși fiind? Ci bine făcând și pătimind, de veți răbda,
aceasta e har înaintea lui Dumnezeu.” /I Pet. 2:19-20/
Pilda cea mai mare de suferință fără vină este însuși Iisus Hristos,
„lăsându-ne pildă, ca să urmăm urmelor lui.” /I Pet. 2:21/ În Viețile
Sfinților sânt zugrăvite o mulțime de mișcătoare suferințe pe nedrept,
251
arhim. SERAFIM
Alexiev
îndurate cu răbdare nemaiauzită pentru numele lui Hristos. Cel ce
vrea să-și mângâie inima cu astfel de pilde, să citească viața Sfântului
Pimen, cel cu multe dureri, sfânt din Lavra Pecerska (7 August) și
a Cuviosului Dula, purtătorul de chinuri (15 Iunie). Vom pomeni
aici numai o întâmplare, legată de marele Sfânt și bineplăcut al lui
Dumnezeu Macarie.
Viețuia el ca monah într’o peșteră de lângă cetatea Alexandriei,
unde bine se nevoia. Ziua întreagă împletea coșuri și se ruga lui
Dumnezeu. La el venea un Creștin binecinstitor, mijlocitor între el și
cetate. El ducea coșnițele Sfântului Macarie în Alexandria, le vindea
acolo și cumpăra din banii câștigați pesmeți și altele de trebuință
sfântului. Astfel a trăit vreme îndelungată în liniște și tăcere Sfântul
Macarie. Iar mijlocitorul său se lăuda neîncetat în cetate, printre
cunoscuți: „Ah, ce om cunosc, un adevărat înger în trup! Cât de
sfânt trăiește! și cum se nevoiește!”… La scurtă vreme după aceasta
însă asupra peșterii liniștite a Sfântului Macarie s’a abătut o furtună
îngrozitoare. O oarecare fecioară din oraș a rămas însărcinată.
Când, după ceva vreme părinții ei au văzut aceasta, foarte îngrijorați
au întrebat-o: „De ce ai adus așa rușine în casa noastră? Cu cine
ai păcătuit?” Fata, tulburată, nu a vrut să-l vădească pe adevăratul
vinovat și, ca să-l ascundă, a spus: „Acel pustnic, Macarie, a făcut
aceasta!” Părinții au fost cutremurați și tulburați până în adâncul
sufletului. În curând s’a răspândit în întreaga cetate vestea despre
ce a săvârșit Macarie. Oamenii dădeau târcoale mijlocitorului său
și îi reproșau: „Îl lăudai pe Macarie că este sfânt și iată ce a făcut! A
nenorocit o fecioară. Nu e sfânt, ci mincinos și fățarnic!” Plecându-și
capul, mijlocitorul nu știa ce să răspundă, dar în sinea sa nu putea
crede că blândul și temătorul de Dumnezeu monah Macarie a putut
să facă un păcat atât de mare. Părinții tulburați ai fecioarei au mers
la Macarie, l-au scos cu sila din peștera lui, l-au dus în oraș și, în bat252
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
jocură și mustrare obștească, au hotărât să-l poarte așa pe cele mai
zgomotoase ulițe ale cetății. Întreaga Alexandrie a aflat despre cele întâmplate.
Săracul Macarie, tulburat de ispita ce l-a ajuns deodată, s’a
încredințat voii lui Dumnezeu și a hotărât să nu se îndreptățească, ci
să rabde totul pentru Domnul. Cetatea s’a însuflețit. L-au purtat pe
sfânt pe cele mai îmbulzite ulițe. De pretutindeni se auzeau șușoteli
și batjocuri la adresa monahului fără apărare. Oamenii schimbau
priviri și râdeau batjocoritor. Unii îl loveau pe Sfântul Macarie cu
pietre, alții se apropiau de el și îl scuipau pe față. Iar el, cu capul
plecat, mergea acoperit de necinste, hulit de către toți și se ruga în
taină la Dumnezeu. Seara, judecătorii cetății au hotărât: Macarie
se va îngriji de întreținerea fecioarei și a copilului, după ce se va
naște. Sfântul Macarie s’a întors în peștera sa și, rămânând singur,
s’a așezat iarăși să împletească coșuri. Multă vreme a împletit și s’a
rugat lui Dumnezeu. În cele din urmă a venit vremea să doarmă, dar
Sfântul Macarie a început să plângă și să-și spună sieși: „Macarie,
Macarie, nu ți se cuvine să dormi ca până acum, de acum înainte va
trebui să muncești îndoit mai mult, căci trebuie să întreții și femeie.
Apoi și copilul te așteaptă.” Astfel, fără cârtire, Sfântul Macarie
și-a purtat crucea cea grea și aducătoare de rușine, îngăduită de
Dumnezeu, trimițând cu rânduială în fiecare săptămână bani pentru
întreținerea fecioarei - căci așa glăsuia osânda judecătorilor cetății.
Dar nu așa a hotărât și judecata lui Dumnezeu. Domnul a vădit curând
nevinovăția celui bineplăcut al Său. A venit vremea ca fecioara
să nască. S’a chinuit ea, ceasurile treceau, chinurile ei se întețeau - și
ea tot nu putea să nască. Au trecut câteva zile în astfel de suferințe
groaznice. Fecioara se afla înaintea morții. Atunci a înțeles că nu
poate să nască pentru că a clevetit om nevinovat, s’a căit înaintea lui
Dumnezeu, a mărturisit totul și a arătat cine este adevăratul vinovat.
Și încă în ceasul acela ea a născut. Părinții și rudele care se aflau în
253
arhim. SERAFIM
Alexiev
preajma ei au fost nespus de tulburați și înfricoșați. Au început să se
căiască că au batjocorit într’atât un om nevinovat, și toți se minunau
de răbdarea lui. Nevoința lui a crescut înaintea ochilor lor la măsuri
uriașe. Și-au amintit cum a răbdat el fără cârtire rușinea, cum s’a
lăsat batjocorit și scuipat, cum nu s’a îndreptățit. Așa că au hotărât
să meargă la el și să-i ceară iertare. Auzind aceasta mijlocitorul lui,
cuprins fiind de mare bucurie, a alergat înaintea tuturor la peștera
Marelui Macarie, unde l-a aflat pe sfânt împletind liniștit coșuri și
rugându-se. El a strigat: „Bucură-te, Părinte Macarie! Nevinovăția ta
s’a făcut vădită!,” și i-a povestit tot, și cum vin oamenii din cetate ca
să-i ceară iertare. Iar Sfântul Macarie, în loc să se bucure, a strigat:
„Vai mie, căci am pierdut răsplata cea cerească!” - și a alergat, ascunzându-
se în alt loc, ca să nu fie slăvit de oameni.
Iată cât de minunate au fost nevoințele sfinților în suferințe! În
mijlocul lor, și mai mult au strălucit ei în lumina cea cerească. S’au
sfințit încă și mai mult, scăldați în propriile lor lacrimi. Și dacă au
îndurat cu atâta bărbăție acele necazuri la care au fost supuși fără
vină, ce putem spune despre noi, cei de astăzi, care suferim din
vina nenumăratelor noastre păcate și, cu toate acestea, cârtim! Nu
trebuie să cârtim, ci să ne minunăm de milostivirea lui Dumnezeu,
care prin suferințele vremelnice caută să ne facă vrednici de Rai. „Că
pre carele iubește Domnul, îl ceartă, și bate pre tot fiul pre carele
priimește.” /Evr. 12:6/ Ca să ne primească în Împărăția sa cea
Cerească, Dumnezeu ne încearcă și ne pedepsește puțin în această
viață. Suferințele vremelnice ne izbăvesc de muncile veșnice, oricât
de osebite ar fi unele de celelalte. Dar tocmai într’aceasta se ascunde
înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu. Cunoscându-le, mulți
sfinți s’au rugat lui Dumnezeu ca să-i pedepsească în viața aceasta
scurtă, și în cea veșnică să-i miluiască. Sfântul Efrem Sirul grăiește:
„Pedepsește-mă aici, Mântuitorule, și dincolo mă iartă!” Iar noi
254
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
vrem ca și aici, și acolo să fim numai în bucurii și plăceri. Dar este
cu neputință! Să ne închipuim că Dumnezeu ne spune să alegem
una din cele două, fie să suferim o zi ca să fim apoi întreaga viață
sănătoși și fericiți, fie să ne veselim și să trăim în ospețe o singură zi,
și după aceea întreaga viață să fim nefericiți și bolnavi. Ce am alege?
Fără îndoială, cea dintâi: să fim numai o zi în suferință și viața întreagă
în bucurii. Ei bine, nu se întâmplă așa și cu viața noastră?
Viața noastră pământească este ca o zi dacă o asemănăm cu veșnicia.
Cu atât mai bine este să suferim aici și să îndurăm fără cârtire
necazurile, iar dincolo să ne aflăm la loc de bucurie! Sfântul Ioan
Gură de Aur, minunându-se că Dumnezeu este atât de milostiv în
purtarea sa de grijă, spune: „El a rânduit ostenelile pentru aici, unde
viața este scurtă, iar cununile le-a păzit pentru cele ce vor fi, unde
viața este veșnic tânără și nemuritoare!”
Un ceas în iad
Sfântul Episcop Theofan Zăvorâtul ne înfățișează o pildă plină
de multă învățătură, care deslușește mai bine decât orice altceva
adevărul că suferințele răbdate fără cârtire, aici, pe pământ, slobozesc
sufletul păcătos de muncile veșnice din lumea de dincolo.
„Un om zăcea greu bolnav de ani mulți și le răbda pe toate cu
bărbăție. Când trupul lui a început să putrezească, nu a mai putut
îndura durerile mari și mirosul greu, și a strigat: „Doamne, nu mai
pot răbda! Ia-mi sufletul!” În aceeași clipă, i s’a înfățișat un înger al
Domnului și i-a spus: „Domnul a auzit rugăciunea ta. Dar pentru
că după judecata dreaptă a lui Dumnezeu îți rămâne să suferi încă
un an pe pământ ca să te curățești pe deplin de păcatele tale, El îți
lasă să alegi una din două: sau încă un an să te chinui bolnav, sau
trei ceasuri să-ți fie dus sufletul în iad. Bolnavul s’a gândit:
„Un an
255
arhim. SERAFIM
Alexiev
întreg încă de chinuri în patul acesta este de neîndurat! Nu, mai bine
în iad vreme de trei ceasuri”… Îngerul i-a luat sufletul, l-a închis în
iad și l-a lăsat singur. De îndată ce îngerul a zburat, a pierit și ultima
scânteiere de lumină din acel înfricoșat loc al chinurilor. Bolnavul
auzea numai vaietele deznădăjduite ale păcătoșilor, care se chinuiau
în focul cel veșnic, vedea cum se perindau înaintea lui chipurile
pline de răutate ale dracilor și, simțindu-se singur și părăsit de toți,
începu să strige deznădăjduit - dar la țipetele lui răspundea numai
ecoul surd al beznei întunecimii iadului. Nimeni nu i-a sărit în ajutor,
căci fiecare păcătos era ocupat cu propriile chinuri. Astfel, bietul
bolnav a început să sufere în chip de neîndurat. Clipele treceau ca
ceasurile, ceasurile ca zilele, zilele ca anii. I se părea că se muncește
de veacuri întregi în temnița iadului și a deznădăjduit că se va
mai izbăvi vreodată din acest loc cumplit al chinurilor. A început să
geamă și să urle din toate puterile… În cele din urmă, s’a revărsat
asupra lui o lumină lină și s’a arătat îngerul. „Cum te simți aici,
frate?” l-a întrebat acesta. Iar bolnavul, în chinurile sale, i-a răspuns
cu amărăciune: „N’am crezut că un înger poate minți!” „Cum așa?”
l-a întrebat îngerul. Iar bolnavul a urmat: „Mi-ai făgăduit că după
trei ceasuri mă vei scoate de aici. Și iată că veacuri întregi au trecut
în aceste chinuri ale mele!” „Ce veacuri?,” i-a răspuns cu un zâmbet
blând îngerul. „A trecut numai un ceas, îți mai rămân încă două
ceasuri de ședere în iad.” „Încă două ceasuri?” a strigat îngrozit
bolnavul. „A trecut numai un ceas? O, nu mai pot răbda! Nu mai
am putere! Dacă Dumnezeu are milă de mine, rogu-te, ia-mă de
aici! Mai bine să sufăr pe pământ ani și veacuri… Sânt gata să sufăr
acolo chiar și până la a Doua Venire, doar scoate-mă de aici!” Îngerul
i-a spus atunci: „Bine. Dumnezeu a îngăduit să te chinui în iad
ca să vezi din ce munci vrea El, din dragostea Sa, să te mântuiască
prin durerile tale vremelnice, ca, știind aceasta, să nu cârtești în
256
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
suferințele tale.” La auzul acestor cuvinte, bolnavul a deschis ochii,
s’a trezit iarăși în trupul lui și din acea zi a răbdat cu dulceață boala
sa grea, care a început să i se pară un nimic, nespus de ușoară față
de chinurile veșnice ale iadului.”
chinuite din aceste cuvinte dumnezeiești înfățișate în multe locuri,
cuvinte luate din Sfânta Scriptură și din pildele minunate ale
Sfinților bineplăcuți lui Dumnezeu. Nu sânteți singuri în suferința
voastră. Ascultați făgăduința Domnului: „Cu dânsul sânt în necaz;
/Ps. 90:15/ Aproape este Domnul de cei zdrobiți la inimă și pre cei
smeriți cu duhul va mântui;” /Ps. 33:17/ Întru carea bucurați-vă,
deși acum, pentru puțină vreme, trebuință ar fi a vă întrista întru
multe feluri de ispite.” /I Pet. 1:6/
Osteniți-vă să nu cârtiți! Amintiți-vă de răbdarea lui Iov și de smerenia
lui David! Nu ne sânt trimise fără rost necazurile pe pământ. Celor
cercați prin suferință, Domnul „roadă de pace a dreptății dă.” /Evr.
12:11/ Cuvântul lui Dumnezeu mărturisește: „Pentru că necazul
nostru ușor și curând trecător, vecinică și preste măsură greutate a
slavei lucrează nouă.” /II Cor. 4:17/ Amintiți-vă că Dumnezeu este
dragoste și că El, când pedepsește, iubește cel mai mult, căci prin
pedepsire își arată grija pentru voi și caută să vă mântuiască. De
aceea, „Dumnezeu […] nu va lăsa pre voi să vă ispitiți mai mult
decât puteți, ci împreună cu ispita va face și sfârșitul, ca să o puteți
suferi.” /I Cor. 10:13/
Dumnezeului nostru, Care ne mângâie și întru pedepse,
fie slava în veci. Amin.
ÎNȚELESUL SUFERINȚELOR
Veniți către Mine toți cei osteniți șiîmpovărați, și Eu voiu odihni pre voi.
/Mt. 11:28/
219
arhim. SERAFIM
Alexiev
Una dintre întrebările cele mai arzătoare este cea a înțelesului
suferinței. Mulțime de oameni se întreabă: De ce ne-a zidit Dumnezeu
ca să suferim în lumea aceasta felurite boli, scârbe, nenorociri,
neplăceri și neizbândiri, de patimi în lăuntrul nostru, din pricina
oamenilor răi în afară, de pizma semenilor, de ura vrăjmașilor?
Pentru cei ce nu cred în Dumnezeu, lumea aceasta este o vale fără
de nădejde a necazurilor. Viața, pentru ei, este o tristă simfonie de
vaiete și tânguiri. Unii chiar, în deznădejdea lor, spun că nu există
alt iad dincolo de mormânt, că iadul este aici pe pământ. Astfel,
scârbele de pe pământ, neluminate de nădejdile Descoperirii cerești,
duc la un pesimism deplin. Și cel mai înfricoșat lucru în astfel de
cazuri este că suferințele nu ascund într’însele nici un înțeles care să
le ușureze, de aceea ele apasă îndoit.
Ne vom osteni în cele ce urmează să cercetăm suferințele în lumina
Dumnezeieștii Descoperiri.
Am fost zidiți spre chin sau spre bucurie ?
Înainte de toate, trebuie să ne fie limpede un lucru: Dumnezeu ne-a
zidit nu pentru durere, ci pentru bucurie. Unde îl vedem noi mai
întâi pe om? În Rai! După mărturia Sfintei Scripturi, mai cu seamă
a Noului Legământ, omul este menit pentru Rai, și nu pentru
iad. Faptul că mulți pier nu înseamnă că așa au fost vrerile lui
Dumnezeu pentru om. Nu! „Dumnezeu dragoste este.” /I In. 4:8/
220
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
El nu vrea moartea păcătosului, /Iez. 33:11/ ci dimpotrivă, ca
„toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vie.”
/I Tim. 2:4/ Plină de mare însemnătate este următoarea împrejurare:
la Înfricoșata Judecată, Mântuitorul va spune drepților: „Veniți
binecuvântații Părintelui meu, moșteniți împărăția cea gătită vouă
de la întemeierea lumii.” Iar păcătoșilor le va spune: „Duceți-vă de
la mine, blestemaților, în focul cel vecinic, carele este gătit diavolului
și îngerilor lui.” /Mt. 25:34,41/
De aici se vede limpede că după planul cel bun al lui Dumnezeu,
Raiul a fost pregătit pentru oameni, iar iadul pentru diavoli.
Adam
Și iată că Dumnezeu l-a așezat pe Adam în Rai. În acest minunat
loc al bucuriilor, omul cel dintâi era nespus de fericit, căci se afla în
preajma lui Dumnezeu. Fericirea este la Dumnezeu. În afara Sa sau
departe de Dânsul nu există nici o bucurie adevărată și trainică. În
Împărăția lui Dumnezeu, în care Dumnezeu singur va împărăți, nu
va fi nici o scârbă.
„Va șterge Dumnezeu toată lacrăma de la ochii lor.” /Apoc. 7:17/
Adam a fost fericit în Rai atâta vreme cât s’a aflat lăuntric în legătură
cu Dumnezeu, prin har. Dar de unde s’au ivit durerile? Din păcat.
De cum a păcătuit Adam, a început să se chinuiască, chiar dacă încă
era în Rai. Păcatul își poartă în sine pedeapsa. Diavolul îi pierde pe
prietenii săi, pe cei care îi împlinesc voia. Cugetul îl mustră pe cel
ce merge împotriva lui Dumnezeu și calcă poruncile Sale. Înainte
ca Dumnezeu să-l izgonească pe Adam din Rai, acesta, lăuntric, l-a
părăsit de unul singur, călcând legea lui Dumnezeu și pierzând harul.
El a început să sufere din clipa în care a căzut. Și, astfel, nu Dumnezeu
este vinovat de suferința lui Adam, ci Adam însuși! Dumnezeu l-a
zidit pentru bucurie, iar el a ales suferința.
221
arhim. SERAFIM
Alexiev
Creștinii
Dar unii vor spune: dacă Adam a păcătuit, de ce trebuie să suferim și
noi astăzi din pricina lui? Pentru că sântem copiii lui și, astfel fiind,
împărtășim soarta părintelui nostru dintâi. Acest răspuns se referă
numai la o parte a problemei, cea obiectivă. Dar aici este și o altă
parte, cea subiectivă. Tocmai în ea se cuprinde puterea și mângâierea
credinței noastre. Noi nu suferim din pricina vreunei trebuințe care
nu ține de noi. Fiecare își făurește propria soartă. În puterea acestui
fapt, nu sântem datori a fi părtași la toate nenorocirile și suferințele
cărora le-a căzut pradă Adam, din vreo „fatală nevoie.” Putem, dacă
vrem, să alegem altă cale în viață - nu calea neascultării și a mândriei,
care l-a dus pe Adam la pierzanie, ci calea ascultării și a smereniei, și
să fim încă de aici, de pe pământ, fericiți. Acest lucru, în parte, a fost
cu putință încă din vremea Vechiului Legământ. Și atunci au fost
drepți, ca de pildă Sfântul Împărat David, care au aflat în dorirea
lor după Dumnezeu bucuria pierdută a vieții omenești. Cu atât mai
mult este cu putință acest lucru în Noul Legământ, după venirea
lui Iisus Hristos, Care pentru aceasta S’a pogorât pe pământ - să
înnoiască și să renască firea omenească cea căzută în păcat, să ne
întoarcă harul și fericirea cea pierdută a Raiului!
Cuvântul lui Dumnezeu dă mărturie despre Mântuitorul și despre
faptele Sale cele minunate și pline de har: „Iar câți au priimit pre
dânsul, dat-au lor stăpânire copii ai lui Dumnezeu să se facă, celora
ce cred întru numele lui.” /In. 1:12/ Să ajungi fiu al lui Dumnezeu
- nu este oare aceasta întocmai cu a te întoarce în Raiul cel pierdut?
Nu înseamnă aceasta chiar mai mult? Iată cât de bun este Dumnezeu
cu noi, fiii lui Adam. El ne-a dat putința de a ocoli nefericita soartă
a strămoșului nostru, numai să vrem aceasta. Adam a fost dăruit de
Dumnezeu cu voie slobodă, dar a dat o rea folosință libertății sale,
222
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
a călcat legea lui Dumnezeu și de aceea a început să sufere. Și noi
avem de la Dumnezeu acest mare dar, libertatea. Dacă îmbrățișăm
legea lui Dumnezeu, dacă ne supunem voia păcătoasă voii sfinte a
lui Dumnezeu, nu vom suferi ca Adam, ci vom gusta încă din viața
aceasta bucuriile Raiului, iar în veacul ce va să vină vom fi veșnic
fericiți împreună cu cei ce au bineplăcut lui Dumnezeu. Mărturie
despre aceasta sânt sfinții. Ei încă de pe pământ au trăit ca-n Rai,
căci au fost neîntrerupt în tainică unire cu Dumnezeu, niciodată nu
s’au lepădat de legea Sa și prin smerenie și ascultare au stat tare în
har, care i-a făcut nemăsurat de fericiți. Unul dintre cei mai luminoși
sfinți, ce a murit acum mai bine de un veac, Sfântul Serafim din Sarov,
ajunsese la o așa de mare bucurie pe pământ, încât aceasta se revărsa
peste hotarele sufletului său și-i mângâia pe toți cei ce veneau la el
cu credință. Sfântul Sarovului îi întâmpina pe toți cu care se întâlnea
prin cuvintele: „Ce te aduce la sărmanul Serafim, bucuria mea?” Pe
fiecare om, pe fiecare păcătos chiar, Sfântul Serafim îl numea „bucuria
mea.” Ardea într’o stare de fericire și bucurie atât de mare,
încât se simțea mereu ca în ziua Învierii. Iată de ce adesea, chiar și
în toiul iernii fiind, le spunea celor cu care se întâlnea: „Hristos a
înviat, bucuria mea!” Mai mult, Sfântul Serafim din Sarov a viețuit
într’o minunată pace și cu animalele. La el venea un urs uriaș din
pădure, ca să mănânce pesmeți din palmă. Pe Sfânt îl întovărășeau
păsările pădurii. Nu amintește aceasta de starea lui Adam în Rai?
Cu atât mai minunată este starea drepților acolo sus în ceruri!
Bucurie în neca z
Și astfel, noi nu suferim din pricina unei trebuințe. Suferința în sine
nu este nimic altceva decât îndepărtarea de Dumnezeu. Împreună
cu Dumnezeu, chiar și în iad ar fi bine. Se știe că înainte de venirea
223
arhim. SERAFIM
Alexiev
lui Iisus Hristos nici un drept nu a putut intra în Rai. Prin urmare,
drepții Vechiului Legământ care au murit întru credință s’au dus în
iad, unde au așteptat să fie izbăviți. Dar chin nu s’a atins de ei, căci
erau cu Dumnezeu. În cartea Înțelepciunii lui Solomon se spune:
„Iar sufletele drepților sânt în mâna lui Dumnezeu, și nu se va
atinge de dânsele muncă. Părutu-s’au întru ochii celor fără de minte
a muri […] iar ei sânt în pace.” /Înț. Sol. 3:1-3/
Fără Dumnezeu, chiar și în Rai ar fi înspăimântător.
Iată, aceasta este pricina tainică a suferinței: îndepărtarea de
Dumnezeu și părăsirea lui Dumnezeu. Dacă este cu Dumnezeu,
omul este fericit și spune cu Psalmistul: „Că ce este mie în cer? și
de la tine ce am voit pre pământ?” /Ps. 72:24/ Izvorul bucuriilor
este Dumnezeu, iar izvorul suferințelor, diavolul. De aceea și
suferințele, care ne vin din voia lui Dumnezeu în viața aceasta
vremelnică, ascund în sine bucurie și duc spre slava cerească, numai
de le vom răbda cu credință și nădejde în buna purtare de grijă a
lui Dumnezeu. Și dimpotrivă, vremelnicele bucurii păcătoase, cu
care ne ademenește
diavolul, ascund în sine otravă, și sfârșitul
lor este dezamăgirea deplină. Cel ce urmează lui Dumnezeu, și
în suferință este fericit, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: „Ca
niște întristați, dar pururea bucurându-ne.” /II Cor. 6:10/ Însă cel
ce urmează diavolului, și în bucuriile
sale pământești este nefericit.
Cât de mulți necredincioși duc în lumea aceasta o părelnică viață
bună. Dar pătrundeți în inimile lor! Veți vedea într’însele atâta
suferință, atâta pustietate! Adevărat este că nici drepții nu sânt
lipsiți de suferință în viață. Însuși Mântuitorul
a spus mai înainte
Apostolilor săi: „În lume necaz veți avea” /In. 16:33/ și Sfântul
Apostol Pavel grăiește nemijlocit: „Toți cari voiesc cu bună-cinstire
a viețui întru Hristos Iisus, prigoni-se-vor.” /II Tim 3:12/ Dar cât
de deosebite sânt aceste suferințe, prigoniri și pătimiri pentru
224
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Hristos și întru Hristos de suferințele celor necredincioși! La
aceștia, suferințele duc la deznădejde și disperare, iar la cei drepți la
nădejde și bucurie. Suferințele celor fără credință sânt furtuni care
pustiesc totul, pe când lacrimile credincioșilor sânt ca o ploaie liniștită,
dătătoare de har, ce ajută să crească și să înflorească în suflet
cele mai frumoase flori ale virtuților. Iată ceea ce este neobișnuit
în scumpa noastră credință Creștină: ea aduce bucurii și în suferințe.
Preschimbă și necazurile în fericire.
La Cina cea de Taină, cu puțin înainte ca Iisus Hristos să părăsească
viața pământească, le-a lăsat poruncă iubiților Săi ucenici, ca un dar
preascump, necazurile și lacrimile: „Amin, amin zic vouă că voi
veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura; voi vă veți
întrista, ci întristarea voastră spre bucurie se va face.” /In. 16:20/
Dar El a făcut aceasta nu pentru a osândi la suferințe nemângâiate
pe iubiții Săi ucenici, ci pentru a zugrăvi pe fondul acesta întunecat
al suferinței, încă și mai strălucitoare, bucuria negrăită ce-i așteaptă.
„Întristarea voastră spre bucurie se va face,” /In. 16:20/ le-a spus,
„și bucuria voastră nimenea va lua de la voi.” /In. 16:22/ O astfel
de bucurie veșnică, pe care nimeni nu o poate lua, o poate da numai
Hristos. În propovăduirea Sa de pe munte, i-a numit fericiți pe cei
pe care lumea aceasta păcătoasă îi socotea ca fiind cei mai vrednici
de plâns. „Fericiți cei săraci cu duhul… Fericiți cei ce plâng…
Fericiți cei blânzi… cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate…
cei prigoniți pentru dreptate…” și așa mai departe. /Mt. 5:3-11/
Tuturor acestora Mântuitorul le spune: „Bucurați-vă și vă veseliți!”
/Mt. 5:12/ Ce lucru de mirare! Să te bucuri când ești nefericit, sărac,
neputincios, prigonit, îndurerat, disprețuit, urât, clevetit! Lumea,
până la Hristos, nu știa să se bucure de astfel de nenorociri. Dar
iată, acum totul s’a prefăcut prin puterea Dumnezeului-Om. Acum
și suferința după Dumnezeu naște bucurie. „Celora ce iubesc pre
225
arhim. SERAFIM
Alexiev
Dumnezeu toate împreună-lucrează spre bine.” /Rom. 8:28/ Pentru
cei credincioși durerea și-a pierdut vena sa otrăvitoare. Liniștita
nădejde a înlocuit amara drojdie a suferințelor. Ele nu mai sânt de
acum grele, cu neputință
de purtat, căci dau roade dulci. Bucurați-vă
și vă veseliți, căci aceste suferințe sânt foc curățitor, în care aurul se
face și mai curat! Aceste suferințe sânt ciocanul cu care sculptorul
face sculptura și mai frumoasă. Aceste suferințe sânt potecile
strâmte și pline cu spini care duc către vârfurile însorite și zările
Raiului. Bucurați-vă și vă veseliți, căci însuși Iisus Hristos a sfințit cu
nevoința Sa calea pătimirii! Bucurați-vă și vă veseliți, „căci pentru
Hristos s’a dăruit vouă nu numai în El a crede, ci și pentru dânsul
a pătimi.” /Fil. 1:29/ Cuvântul lui Dumnezeu numește suferința
pentru Dumnezeu dar. Ea este însemnul aleșilor lui Dumnezeu. Ea
este medalie a celor iubiți ai lui Hristos. Când Sfinții Apostoli au
fost întemnițați pentru că propovăduiau învățătura lui Hristos, când
apoi au fost judecați de sinedriul Iudeilor, bătuți și amenințați să
nu vorbească despre numele lui Hristos, și când, în cele din urmă,
au fost sloboziți, ei au ieșit „bucurându-se de la fața soborului, căci
pentru numele lui [Hristos] s’au învrednicit a se necinsti.” /F. Ap.
5:41/ Astfel, cei dintâi Creștini au socotit suferințele pentru Hristos
o mare cinste și s’au bucurat întru dânsele. În acest duh au învățat
și Sfinții Apostoli pe următorii credincioși a lui Hristos. De pildă,
Sfântul Apostol Iacov scrie: „Toată bucuria socotiți, frații mei, când
în multe feluri de ispite cădeți.” /Iac. 1:2/ După cum dă mărturie
Sfântul Dimitrie al Rostovului, „prin cuvintele «feluri de ispite»,
se înțeleg aici orice dureri, întristări, nenorociri, prigoniri, fărădelegi,
boli, sărăcire, suferințe, care se întâmplă fie din îngăduința lui
Dumnezeu, fie din răutatea omenească, fie firesc, fie întâmplător,
fie prin lucrare diavolească.” În toate aceste împrejurări, Sfinții
Apostoli
îi povățuiau pe Creștini să se bucure și să încredințeze
226
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Domnului durerea lor. Ce înțelegere înaltă și desăvârșită aveau cei
dintâi Creștini asupra suferințelor și a înrâuririi lor harice pentru
sufletul care le îndură cu răbdare!
Mucenicii
Istoria nu cunoaște nevoințe mai uimitoare decât cele ale SfințilorMucenici, care cu bucurie și cu cântare pe buze au mers la moarte
pentru Răscumpărătorul lor. Neînfricarea lor și pregătirea pentru
orice chin adeseori îi dezarmau pe chinuitori, încât aceștia erau
siliți să se minuneze cu glas tare: „Ce este această nouă învățătură
care face muncile noastre pline de bucurie chiar și în cele mai grele
dureri? Ce este această putere care-i face să iubească și pătimirile?
Cine este acest Dumnezeu nou și necunoscut care le insuflă atâta
bărbăție, încât nu numai că nu fug de moarte, ba chiar și-o doresc?”
Într’adevăr, neobișnuite erau toate acestea în ochii păgânilor. Să fii
neînfricat înaintea morții - o puteau și eroii, și ostașii lor. Dar să-ți
dorești moartea ca pe un bun mai mare decât viața, ca o ușă prin
care se intră la Dumnezeu, așa cum și-a dorit-o Sfântul Apostol
Pavel /Fil. 1:23/ - era un lucru de neînțeles și înfricoșător pentru necreștini.
Ei nu puteau să priceapă această nouă învățătură, în care
mormântul nu înseamnă sfârșitul vieții, ci un adăpost de moarte. Și
pe cât de neobișnuit era acest lucru pentru păgâni, cu atât mai firesc
era pentru Creștini, a căror bărbăție minunată își lua puteri din
această taină descoperită de Dumnezeu: „Căci de viem, Domnului
viem, și de murim, Domnului murim. Deci sau de viem sau de
murim, ai Domnului sântem. Că spre aceasta Hristos și au murit,
și au înviat, și au viețuit, ca să stăpânească și pre cei morți și pre cei
vii.” /Rom.14:8-9/ „Iar Dumnezeu nu este al morților, ci al viilor, că
toți lui viază.” /Lc. 20:38/
227
arhim. SERAFIM
Alexiev
Pentru păgâni, moartea era plină de beznă și deznădejde. Chiar dacă
și la ei, într’un loc sau altul, a luminat gândul de nemurire, această
nemurire nu a fost nici pe departe atât de adevărată și atât de plină
de bucurie precum ne-o descoperă Dumnezeul-Om și Sfinții săi
Apostoli. Sfântul Apostol Pavel, de pildă, grăiește: „Cele ce ochiul
nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului s’au suit,
acestea au gătit Dumnezeu celor ce iubesc pre dânsul.” /I Cor. 2:9/
Moartea de acum nu mai este înspăimântătoare pentru credincioșii
și lucrătorii faptelor bune, căci printr’însa se intră în lumea bucuriei
unde Dumnezeu a gătit bunuri negrăite aleșilor Săi. Iar aleșii
lui Dumnezeu sânt cei ce singuri L-au ales, din sloboda lor voie,
în viața aceasta, pe Dumnezeu. Acești aleși ai lui Dumnezeu, știind
că Dumnezeu a binevoit a-i face urmași ai Cereștii Sale Împărății,
au răbdat cu bucurie aici pe pământ, pentru sfântul Său nume,
toate suferințele de scurtă durată, amintindu-și cuvintele Sfântului
Apostol Pavel: „socotesc că nu sânt vrednice pătimirile vremii de
acum a se asemui cu cea viitoare slavă carea se va descoperi nouă.”
/Rom. 8:18/ În același duh, și Sfântul Serafim din Sarov i-a spus
unuia dintre oamenii duhovnicești apropiați lui: „Bucuria mea!
Dumnezeu a gătit pentru noi o slavă așa de mare și atâta fericire
în ceruri, că dacă întreagă această încăpere ar fi plină cu viermi, și
ei ar mânca trupul nostru, și noi de vii am putrezi, tot ar trebui să
îndurăm cu bucurie aceste chinuri, pentru Împărăția Cerurilor!” Așa
au răbdat toți sfinții cu bucurie, credință și nădejde în purtarea de
grijă cea bună a lui Dumnezeu. Ei nu s’au spăimântat de suferințele
vremelnice care îi apropiau de Dumnezeu, ci se temeau numai de
păcat - care rupe sufletul de har și de bucurie, aruncându-l în bezna
veșnicelor suferințe.
228
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Credința și dragostea sfinților
Nouă, celor de astăzi, ni se pare uimitor cum toți sfinții au fost tari
și de neclintit în bine, cum s’au bucurat și în suferințe, cum s’au
hotărât a lupta cu păcatul, „împotrivindu-se până la sânge,” /Evr.
12:4/ cum au fost gata chiar să moară - numai să nu calce poruncile
lui Dumnezeu. Pentru noi, bărbăția, lepădarea de sine și înaltele
virtuți ale sfinților sânt o taină nedezlegată, pentru că astăzi nici pe
departe nu-l iubim pe Domnul cu atâta înflăcărare cum l-au iubit ei,
pentru că am iubit păcatul în locul Domnului. Cine a gustat că este bun
Domnul, /I Pet. 2:3/ acela pe toate le lasă, pe toate le uită și neîncetat,
cu sete neostoită, aleargă la acest izvor bun al nesfârșitelor bucurii.
Dragostea față de Dumnezeu este o putere uriașă. Dacă păcătoasele
patimi omenești obișnuite sânt în stare să-l împingă pe om la uitarea
tuturor primejdiilor și suferințelor, numai spre a-și satisface dorințele
nebineplăcute lui Dumnezeu, atunci ce putere cerească îi cuprinde
pe cei ce se înflăcărează cu iubire de serafimi după Dumnezeu! Iată,
de pildă, cel cuprins de patima îmbogățirii, nu doarme nopți întregi,
cugetând la cum să-și sporească bogăția, se tulbură, suferă, face
călătorii lungi și primejdioase peste mări și munți - și pe toate acestea
le îndură cu bărbăție, în numele lui Mamona.
Omul rănit de iubirea
de slavă deșartă se frământă cum să se răzbune, este gata, chiar cu
riscul de a muri, să se înfățișeze la duel. Cel împătimit de curvie știe
că va plăti cu sufletul său acest păcat de moarte, dar este pregătit chiar
și pentru chinurile veșnice, numai de-și va împlini iubirea de păcat.
Dacă păcătoasele desfătări pământești pot birui teama de suferințe,
atunci, oare, dragostea cerească față de Dumnezeu nu va putea izgoni
șovăiala în fața necazurilor vremelnice,
trecătoare, de scurtă durată,
în fața chinurilor și a prigoanelor prin care se dobândește fericirea
cea veșnică a Raiului? Toți sfinții au așteptat să meargă în Împărăția
229
arhim. SERAFIM
Alexiev
Cerurilor, au crezut cu tărie în Dumnezeu, și într-această credință
au aflat puteri prin care s’au ridicat deasupra neputințelor lor
omenești și s’au întărit în trudnica nevoință a virtuților. Slăbiciunile
și înclinațiile lor păcătoase s’au veștejit la umbra harului precum
iarba deasupra căreia o pădure deasă și puternică a împletit ramuri
viguroase. Mângâierile pe care Dumnezeu le-a trimis lor le-au dat
aripi ca să zboare ușor către cer. Prin apropierea de Dumnezeu, ei
au gustat bucuriile Raiului încă din viața aceasta. Purtând, după
cuvintele lui Hristos, Împărăția Cerurilor înlăuntrul lor, /Lc. 17:21/
ei au socotit a fi neînsemnate suferințele vremelnice, pricinuite lor de
oamenii răi, nu au căzut în cârtire, mânie, răzbunare sau în vreo altă
patimă necurată, ci în fiecare clipă au luat seama, cu ajutorul harului
lui Dumnezeu care-i călăuzea, cum să făptuiască spre împlinirea voii
lui Dumnezeu. Ei au păstrat și în cele mai grele încercări o cumpătare
minunată și, ca niște adevărați împărați, și-au stăpânit simțurile,
cugetele și dorințele; cu voia lor întărită în bine, și-au îndreptat toate
puterile sufletești către bine. Sfântul Serafim din Sarov, de pildă,
a fost atacat odată de tâlhari. Aceștia veniseră să-i jefuiască coliba
pustnicească din pădure, socotind că vor afla într’însa mulți bani.
După ce au scotocit toată chilia și nu au aflat nimic, de mânie, l-au
bătut atât de crunt pe sfânt, încât acesta abia a rămas viu și întreg, iar
apoi a mers gârbovit toată viața. Dar chiar și în aceste grele suferințe,
Sfântul Serafim
nu s’a abătut de la calea dumnezeiască. Când tâlharii
au fost prinși, el, cu mare stăruință și cu lacrimi în ochi, a cerut
stăpânirii să nu fie pedepsiți din pricina lui, păcătosul!
Păcatele noastre
Dacă comparăm felul cum ne purtăm noi în împrejurări asemănătoare
cu cele ale sfinților, vom vedea cât de departe sântem de
230
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
pilda lor. Mai sus am arătat că Adam a început să pătimească
din pricină că a folosit rău voia slobodă dată lui de Dumnezeu,
supunând-o păcatului. Sfinții nu au întrebuințat rău acest mare dar
al lui Dumnezeu, voia slobodă, ci au căutat întotdeauna ca faptele
lor să fie după legea lui Dumnezeu. De aceea, ei au aflat bucurie și
în suferințe. Noi, astăzi, asemenea lui Adam, dăm neîncetat o rea
întrebuințare voii noastre slobode, păcătuind și călcând în picioare
poruncile lui Dumnezeu. De aici și toate suferințele noastre, de
aici și lipsa mângâierii noastre într’însele. Dar oare cu care dar al
lui Dumnezeu nu s’a deprins omul modern să păcătuiască înaintea
Sa și să-i fie necredincios? Iată, Dumnezeu ne-a dăruit sănătate, ca
printr’însa să putem să slujim și Lui, și semenilor noștri! Iar noi
folosim rău acest dar prețios de la Dumnezeu, întrebuințându-l spre
păcat și spre viclenie. Dumnezeu ne-a dăruit bogății ca printr’însele
să slujim fraților Săi mai mici. Dar noi și bogățiile le folosim rău!
Dumnezeu ne-a dat virtuți, ca printr’însele să-l putem preaslăvi.
Dar noi, adesea, cu aceste calități, necinstim sfântul nume al lui
Dumnezeu. Îndeajuns este să amintim, de pildă, pe acei scriitori
care-și folosesc darul spre a-i huli pe Dumnezeu și pe sfinți. Nu
este, oare, tot o folosire rea a darurilor primite de la Dumnezeu
și uimitoarele realizări ale tehnicii de astăzi, prin care în loc să se
zidească, să se ridice bunăstarea omenirii, au putința de a nimici
din văzduh orașe întregi și de a ucide sute și mii de oameni pașnici?
Adesea, toate bunurile și toate însușirile pe care le-am primit de la
Dumnezeu le punem în slujba satanei. Printr’însele căutăm slavă
de sine și desfătări, printr’însele ne aducem mulțumire de sine,
printr’însele ne trufim, printr’însele îi vătămăm și pe semenii noștri.
Mergem, astfel, pe calea cea largă și pierzătoare care duce la iad. Iar
Dumnezeu, Cel Bun, Cel ce are dragoste îmbelșugată, nu vrea să
pierim, ci să ne mântuim și să ajungem la cunoașterea adevărului.
231
arhim. SERAFIM
Alexiev
/1 Tim. 2:4/ Dar cum să ne mântuiască? Binefacerile Sale către
noi, darurile Sale, îndelunga Sa răbdare, nu ne înțelepțesc și nu ne
îndreaptă. Atunci El caută în alt chip mântuirea noastră. Vede că
folosim spre rău bunătatea și binefacerile Sale, și atunci ne trimite
dureri și pedepse, ca măcar așa să ne trezească, să ne înțelepțească și
să ne aducă către Sine.
Pedepsele lui Dumne zeu 19
Dumnezeu este nesfârșit de înțelept, bun și luminos. Tot ceea ce
face El este bine. Și durerile ni le trimite spre binele nostru. Noi nu
putem întotdeauna să înțelegem acest lucru în toată adâncimea și
dreptatea lui, încă din viața aceasta. Dar dacă am putea să privim
din cer păcătoasele noastre cărări pământești, dacă am putea
vedea de la înălțimea lui Dumnezeu și cu îndelunga lui vedere
ce fel de foc al iadului ne aprindem prin faptele cele rele, singuri
am încuviința că ne rămân numai două căi: fie să fim azvârliți în
chinurile veșnice, fie să fim înțelepțiți, învățați prin pedepse vremelnice
și suferințe în viața aceasta. Față de chinurile veșnice din
iad, cele de aici par o adevărată milostivire din partea lui Dumnezeu,
atât de ușoare și lesne de purtat sânt! Atât de mântuitoare!
Atât de trebuincioase pentru îndreptarea noastră! Dacă într’o școală
elevii sânt mereu neastâmpărați și se împotrivesc pedepselor, dacă
împiedică desfășurarea cursurilor și, în felul acesta, se vatămă și pe
ei și pe colegii lor - nu va dăuna, oare, înaltei lucrări a învățării și a
educării copiilor, acel dascăl care ar răbda toate aceste neorânduieli
din slăbiciune de caracter și bunăvoință? Și nu ar fi oare el de folos
acestei lucrări dacă ar fi mai „rău” cu elevii, adică dacă i-ar pedepsi pe
19 Pedeapsa, în Greacă pedevsis, înseamnă o mustrare cu scop pedagogic, de
îndreptare, nu o ispășire sau răzbunare împotriva unor greșeli. (n.ed.)
232
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
cei ce fac neorânduială, asigurând astfel rânduiala, buna învățătură
și educația în școală? Toată această lume este o uriașă școală, iar noi
sântem elevi în ea. Dacă vom fi sinceri, vom recunoaște că sântem
niște elevi foarte răi, neliniștiți, nesupuși, care ne facem voia proprie.
Cum poate Dumnezeu să ne învețe Sfânta Sa Lege dacă avem o astfel
de purtare rea, decât numai prin trimiterea pedepselor? Așa cum
învățătorul aspru este bun, la fel și Dumnezeu care ne pedepsește
este bun. La încheierea școlii, elevul conștiincios își spune: „Slavă
lui Dumnezeu că învățătorul nostru a fost atât de aspru și a cerut
atât de mult de la noi. El ne pedepsea, dar măcar ne-a învățat ceva!”
Încheindu-și calea pământească, sufletul credincios spune Domnului
cu ușurare și recunoștință: „Bine este mie că m’ai smerit, ca să mă
învăț îndreptările tale.” /Ps. 118:71/ Îți mulțumesc, Doamne, că m’ai
pedepsit și prin aceasta m’ai mântuit! Văzute de sus, suferințele pe
care Dumnezeu ni le trimite în viață sânt o adevărată fericire. Sântem
încă prea departe de culmile dumnezeiești, încă alergăm în văile de
aici, încă sântem foarte încâlciți în grijile vieții vremelnice pentru a
putea înțelege cu dreptate, încă de pe acum, întreaga însemnătate
pedagogică și mântuitoare a suferințelor. Dar va veni, poate, și
ziua în care vom binecuvânta bățul cu care Domnul ne-a bătut.
Deocamdată însă, cât sântem școlari, cugetăm încă școlărește. De
aceea nu este îndreptățită înțelegerea noastră cârtitoare a suferințelor
vieții. Cât sântem în trup, prețuim mai mult interesele și foloasele
noastre pământești, uitând de suflet și de năzuințele lui cele veșnice.
Dumnezeu, însă, Care știe că întreaga noastră viață pământească va
trece ca floarea câmpului și care ne învață
că sufletul cel nemuritor
este cel mai de preț lucru al nostru, ne trimite adesea dureri trupului
ca să ne mântuiască sufletul - așa cum Sfântul Apostol Pavel a
poruncit Corinthenilor ca omul curvar să fie dat satanei, „spre
pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască.” /I Cor. 5:5/ O, de-am
233
arhim. SERAFIM
Alexiev
ști noi cât de folositoare sânt suferințele pentru mântuirea sufletelor
noastre, singuri le-am alege în locul plăcerilor și desfătării lumești!
Într’un loc, Iisus Hristos spune: „Eu sânt buciumul viței cel adevărat
și Tatăl Meu lucrătorul este. Toată vița carea nu aduce roadă întru
Mine, scoate pre ea, și toată carea aduce roadă, curățește pre ea, ca
mai multă roadă să aducă.” /Io. 15:1-2/
O curățește. Ce înseamnă aceasta? Cum se curățește via? Ea se
curățește prin tăiere și altoire. Iar dacă via începe să fie tăiată, părțile
tăiate încep să plângă. Plâng pentru că suferă. Dar dacă acea vie ar
ști că lucrătorul o taie spre binele ei, ca s’o ferească de nerodire, ca
să nu fie tăiată de la rădăcină și aruncată în foc, dacă ar putea să se
vadă încărcată toamna cu ciorchini grei și dulci, ea ar striga: „Binecuvântate
lacrimi, binecuvântate suferințe care m’au făcut atât de
roditoare!”
Cârtirea este de la diavol
Iată cu ce scopuri înalte și purtătoare de grijă ne trimite Dumnezeu
suferințele! Avem însă un vrăjmaș cumplit, care caută să strice tot
ce e bine și să facă rău. Acesta este diavolul. El l-a mințit pe Adam
în Rai că va ajunge dumnezeu dacă va gusta din roadele cele oprite
ale pomului cunoștinței binelui și răului. Adam a gustat, a cunoscut
răul, a pierdut binele și nu s’a făcut dumnezeu, ci a căzut mai jos
decât dobitoacele, în unele privințe. Astfel, diavolul i-a insuflat
neascultare față de Dumnezeu, Care îi dăduse poruncă să nu mănânce
din acest pom, și astfel l-a dus la pierzanie. Iar acum, când
Dumnezeu ne trimite iarăși suferințele spre binele nostru, diavolul
caută să strice și acest bine, încât nici din ele să nu avem folos, ci
numai vătămare sufletului nostru. Dar cum caută să facă el aceasta?
Viclene și subțiri sânt mrejele Celui Viclean. Când Dumnezeu ne
234
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
trimite suferințe spre înțelepțirea noastră, ca să ne atragă către Sine
și să ne despartă de Cel Viclean, diavolul ne învață să cârtim împotriva
lui Dumnezeu și prin aceasta, în mijlocul suferințelor, ne ține în
puterea sa. Astfel, el își atinge un îndoit țel întunecat: vom rămâne
și aici în suferințe, căci nu avem putere să le îndepărtăm, vom fi și în
veacul ce va să vină în chinurile iadului, căci am cârtit - și, prin cârtire,
am pierdut roadele suferințelor. Cârtirea este ca bruma de toamnă
care, când cade, distruge toată truda grădinarilor. Puțini înțeleg cât
de pierzătoare pentru suflet este cârtirea. Aproape toți o socotesc un
păcat mic. De fapt, se poate să aibă înfățișarea unui păcat mic, dar
are multe urmări triste. În vremea toamnei, înainte să cadă bruma,
grădinarii cei bătrâni și iscusiți, văzând semnele răcirii vremii, își
cheamă tinerele ajutoare să culeagă ardeii și roșiile. Tinerii râd: „De
ce să le culegem? Vremea este încă atât de frumoasă!” Dimineața următoare,
însă, văd că a dat prima brumă și a prăpădit grădinile. Rup
un ardei, caută să-l încerce, dar acesta este amar ca otrava, nu poate
fi mâncat! Puțină nebăgare de seamă a dus la pierderea întregii lor
osteneli... La fel, și cârtirea mănează toate virtuțile sufletului și face
amare toate roadele pline de har ale suferințelor. Adeseori, cârtirea
poate ajunge, din înrâurirea diavolului, la nemulțumire și chiar la
hulă împotriva lui Dumnezeu. Nu ați văzut, oare, oameni nefericiți,
aflați în suferință, căzuți la pat, care mult timp, cu îndelungă-răbdare
și-au purtat crucea, dar din insuflarea diavolului, dintr’odată, încep
să cârtească, să fie nemulțumiți, și chiar să-l hulească pe Dumnezeu?
Sărmanii, prin aceasta nu-și ușurează soarta, ci dimpotrivă, și-o fac
mai rea, căci suferă și aici, și în veacul ce va să vină se vor chinui din
pricina hulelor împotriva Ziditorului, dacă nu se pocăiesc de acest
păcat mare a lor. Diavolul i-a prins în mrejele sale și-i ține strâns,
dacă nu se vor desprinde cu putere din ghearele lui.
235
arhim. SERAFIM
Alexiev
Evloghie și săracul cel slăbănog
În minunata carte „Lavsaiconul” a Episcopului Paladie al
Elenopolisului se istorisește o întâmplare plină de tâlc. Un oarecare
monah, anume Evloghie, se întreba ce cale de nevoință călugărească
să aleagă. Viața mănăstirească nu îi era pe plac, iar pentru
însingurarea pustnicească nu se hotăra. Pe când șovăia el așa, a
văzut un oarecare olog, care nu avea nici mâini, nici picioare, zăcând
lepădat în uliță. Săracul avea numai limbă ca să ceară milostenie
trecătorilor. Evloghie s’a oprit, a privit la el și s’a rugat lui Dumnezeu,
făgăduindu-se lui cu acestea: „Doamne, pentru numele tău, voi lua
pe acest slăbănog și-l voi odihni pe el până în ziua morții lui, ca și eu,
pentru aceasta, să mă mântuiesc. Și-mi dă mie, Doamne, răbdare ca
să slujesc lui.” Deci, apropiindu-se de slăbănog, i-a zis lui: „Voiești,
prietene, ca să te iau în casa mea și să te odihnesc pe tine?” și i-a
zis lui slăbănogul: „Adevărat, stăpâne, voiesc!.” Evloghie l-a suit
pe slăbănog pe un catâr, l-a dus la sărăcăcioasa lui casă și l’a îngrijit
pe el în toate trebuințele lui. Așa au petrecut cincisprezece ani. Iar
Evloghie îi slujea ca unui părinte și-l iubea pe el cu totul: îl spăla, îl
hrănea și-l purta cu mâinile sale. Însă după acei cincisprezece ani,
din lucrarea diavolului, slăbănogul s’a răzvrătit într’atât, încât a
început cumplit a se mânia și a-l defăima pe Evloghie: „Tu ești rob
și de la stăpânul tău ai fugit, că avuția lui i-ai furat și acum, arătând
că ești milostiv, luându-mă pe mine în casa ta, voiești, prin mine, a
te mântui! Aruncă-mă iarăși pe ulițe! Eu carne vreau să mănânc!”
Iar răbdătorul Evloghie i-a adus lui carne, însă, văzând-o, acesta a
răcnit iarăși: „Nu mai pot să mai fiu numai cu tine singur, ci popor
vreau să privesc. De ce mă ții aici ca un întemnițat? Du-mă de unde
m’ai luat!” Dracul îl mânia în așa măsură, încât dacă ar fi avut mâini,
și-ar fi luat viața.
236
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Atunci Evloghie, plecând, s’a dus să ia sfat de la niște călugări
nevoitori și binecinstitori, zicând: „Ce voi face, că în deznădăjduire
m’a adus pe mine slăbănogul acesta? Să-l lepăd pe el iarăși în uliță?
Dar m’am făgăduit lui Dumnezeu și mă tem. Iar de nu o voi face,
îmi va amărî întreaga viață și mă pune în mare încercare.” Și i-au zis
lui aceia: „Să mergi la Marele Antonie, ia-l într’o corabie pe slăbănog
și-l du la mănăstire, așteaptă până ce va ieși din peșteră și lasă-i lui
hotărârea. Cere-i sfatul și fă după cum îți va spune, căci Dumnezeu
îți va grăi printr’însul.” Iar Evloghie, închinându-se, i-a ascultat pe
dânșii, urcând cu corabia pe Nil până la mănăstire, la Marele Antonie.
Acesta era în pustie, unde se nevoia, dar în scurtă vreme s’a întors
în mănăstire. Era seară. Mult norod îl aștepta pe Sfântul Antonie,
care a ieșit degrabă. Deși nimeni nu-l înștiințase despre numele oaspeților
săi, a strigat în întunericul nopții: „Evloghie! Evloghie! Evloghie!”
Călugărul din Alexandria tăcea, socotind că Sfântul Antonie
pe vreun alt cunoscut lui îl strigă, tot Evloghie. Dar Antonie
a rostit iarăși cu glas mare: „Ție îți vorbesc, Evloghie, cel venit
din Alexandria.” Evloghie s’a cutremurat și a strigat: „Rogu-te, ce
poruncești?” Antonie zise: „Pentru ce ai venit?” Răspunse Evloghie:
„Cel ce ți-a descoperit numele meu, ți-a descoperit și pricina.” Îi zise
Antonie: „știu pentru ce ai venit, dar spune înaintea tuturor fraților,
ca să audă și ei!” Spuse Evloghie: „Pe acest slăbănog l-am aflat lepădat
pe uliță și m’am făgăduit lui Dumnezeu să-l îngrijesc în boala
lui, ca și eu să mă mântuiesc prin el și el să fie odihnit de mine. Și
iată, sânt cincisprezece ani de când sântem împreună, și osteneală
multă îmi face mie acum. Pentru aceasta am venit la Sfinția ta, ca să
mă înveți ce să fac eu și să te rogi pentru mine, căci acum cumplit
mă ostenește.” Iar Antonie i-a grăit lui cu glas greu și mânios: „Oare
îl vei lepăda? Dar Hristos nu se va lepăda de el. Cu adevărat vrei
să faci aceasta? Tu îl vei lepăda pe el, dar Domnul îl va socoti mai
237
arhim. SERAFIM
Alexiev
bun decât tine.” Și aceasta auzind, Evloghie s’a înspăimântat. Iar
lăsând pe Evloghie, Marele Antonie a început a bate prin cuvânt pe
slăbănog, grăind lui: „Șchiopule și slăbănogule, nevrednic cerului și
pământului! Cum îndrăznești a te împotrivi lui Dumnezeu? Au nu
știi că Hristos este cel ce-ți slujește ție? Cum îndrăznești a-l huli pe
Hristos? Au doară nu pentru Hristos s’a robit Evloghie pe sine a-ți
sluji ție?” Iar, după ce l-a mustrat și pe acesta prin cuvinte, a mai
tăcut puțin. Și, după aceasta, i-a învățat pe amândoi și le-a zis lor:
„Să mergeți cu pace și să nu vă depărtați unul de altul! Că ispita v’a
venit vouă de la satana, de vreme ce știu că amândoi sânteți aproape
de sfârșit și vrednici de cununi veți fi de la Hristos. Deci, de acum nimic
rău să nu mai gândiți, că atunci când va veni îngerul și nu vă va
afla pe voi împreună la același loc, lipsiți de cununi veți fi...” Iar ei
îndată s’au întors acasă, și după patruzeci de zile a murit Evloghie,
iar, după acesta, la nici trei zile, a murit și slăbănogul, ducându-se
amândoi la Dumnezeu.
Răbdare și smerenie
Cât de multă învățătură cuprinde această istorisire vrednică de
crezare! Amândoi eroii ei pătimeau în viață, schilodul suferea
de greaua lui neputință, iar Evloghie de bună voie, slujind celui
schilod! Pe amândoi îi aștepta mare răsplată în cer, pentru ducerea
cu răbdare a crucilor lor. Dar cel viclean căuta să piardă osteneala
celor doi, îndemnându-i să cârtească. De aceea Sfântul Antonie i-a
mustrat cu asprime pe amândoi. Iar apoi, descoperindu-le cât de
aproape le este sfârșitul, i-a sfătuit să rabde, ca să nu-și piardă cununile,
din înrâurirea drăcească. Prin răbdarea lor, cei doi s’au mântuit
cu adevărat. Nu cârtire, ci răbdare în suferințe vrea Dumnezeu de la noi.
„Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre.” /Lc. 21:19/
238
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ne-a poruncit Mântuitorul, căci „prin multe necazuri se cade nouă a
intra în Împărăția lui Dumnezeu.” /F. Ap. 14:22/ În această Împărăție
a lui Dumnezeu nu se intră cu mândria care ne învață să cârtim, ci
cu smerenia care ne îndeamnă să răbdăm. Nu există învățători mai
buni spre smerenie decât necazurile. De aceea, însuși Dumnezeu ne
trimite suferințele, ca să ne smerim înaintea lui. Nimeni nu s’a mântuit
prin mândrie. Căci „Dumnezeu celor mândri le stă împrotivă, iar celor
smeriți dă har.” /I Pet. 5:5/ Porțile Împărăției Cerurilor sânt foarte
joase, încât cel mândru nu poate intra prin ele. Printr’însele poate trece
slobod numai cel smerit și zdrobit în suferințele vieții. Mândria este un
păcat foarte josnic înaintea lui Dumnezeu. Diavolul nici nu a ucis, nici
nu a furat, nici nu a săvârșit desfrânare sau alt păcat. El doar s’a trufit
- și acest singur păcat l-a făcut din înger al luminii, satană întunecat.
Spre a ne izbăvi de această mândrie pierzătoare, Dumnezeu ne trimite
suferințe
puternice, spre a ne smeri. Cât de mult trebuie să-i mulțumim
lui Dumnezeu pentru necazurile pe care ni le trimite, care ne smeresc
și ne mântuiesc! „Smeriți-vă subt cea tare mână a lui Dumnezeu, ca să
înalțe pre voi la vreme” /I Pet. 5:6/ spune Sfântul Apostol Petru. Iar
Psalmistul grăiește: „Fericit este omul, pe carele vei certa, Doamne, și
din legea ta vei învăța pre el.” /Ps. 93:12/ Prin necazuri, Dumnezeu ne
păzește de multe și mari nenorociri. Cei care nu cunosc ce este boala,
necazul, neizbândirea, se trufesc și uită de sine.
Să ne amintim de Napoleon Bonaparte. La începutul veacului al XIXlea,
el era cea mai vestită personalitate din lume. A cucerit aproape
întreaga Europă. Nimic nu l-a putut opri și nu l-a putut împiedica
în expedițiile sale de cucerire. Orice armată vrăjmașă se risipea
înaintea puterii sale precum fulgerul. Și, iată, ajuns în fața zidurilor
Moscovei, a poruncit în orbirea sa trufașă să se scrie pe un steag:
„Cerul este al tău [al lui Dumnezeu], pământul este al meu!” Din
acea zi au început pentru Napoleon nenorocirile. Generalul Kutuzov
239
arhim. SERAFIM
Alexiev
l-a zdrobit și a nimicit restul jalnicei sale oștiri, izgonind-o peste
hotarele Rusiei. Atunci, pe un alt steag, ofițerii ruși au poruncit
să se scrie: „Spatele este al tău, iar biciul este al meu!” Steaua lui
Napoleon a apus de pe bolta cerească. Marele conducător de oști
și-a sfârșit viața surghiunit pe insula Sfânta Elena. Și acolo, smerit
de dreapta lui Dumnezeu, el a scris vestitele cuvinte: „Alexandru,
Cezar, Carol cel Mare și eu am întemeiat mari împărății, dar pe ce
temelie ne-am înălțat creațiile geniului nostru? Pe putere. Numai
Iisus și-a întemeiat împărăția pe iubire, încât și astăzi sânt milioane
de oameni gata să moară pentru El.”
Se istorisește despre un preot Rus foarte evlavios că i-a spus odată
unui enoriaș, care trăia în îndestulare și nu știa ce înseamnă necazul
și suferința: „Dumnezeu te-a părăsit, fericitule nefericit! Roagă-te,
să vină să te cerceteze cu vreo pedeapsă ca să te izbăvești din trufia
și îndestularea ta de sine!” Nu după multă vreme, casa acelui bogat
a ars. Acesta a plâns mult și, cugetând la cuvintele bunului preot, a
întâmpinat cu smerenie pedeapsa de la Dumnezeu, care pentru el a
fost o adevărată binecuvântare dumnezeiască, căci din ziua aceea
s’a făcut un bun Creștin. Astfel, prin necaz s’a mântuit omul acesta.
Într’însul s’au împlinit cuvintele lui Moisí: „Întru necazul tău… te
vei întoarce la Domnul.” /Deut. 4:29-30/ O, câtă înțelepciune aduc
în viață suferințele! Numai prin ele se înțelepțește omul, după cum
grăiește Psalmistul: „Mai înainte de ce m’am smerit, eu am greșit;
pentru aceasta cuvântul tău am păzit.” /Ps. 118:67/
Psal mul 72
În minunata Carte a Psalmilor, blândă mângâietoare pentru toată
inima aflată în suferință și care caută pe Dumnezeu, se găsește
un psalm precum balsamul pentru rănile sufletului, slăbind și
240
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
tămăduind durerile acestuia. Acesta este Psalmul 72. În el, de
Dumnezeu însuflatul cântător dă răspuns chinuitoarei întrebări: De
ce adesea necredincioșii au viață bună pe pământ și nu știu ce este
durerea, pe când cei drepți suferă? Iată și cuvintele Psalmistului:
„Cât este de bun Dumnezeul lui Israíl, celor drepți la inimă. Iar
mie puțin de nu mi s’au alunecat picioarele, puțin de nu s’au vărsat
pașii mei. Că am râvnit asupra celor fără de lege, pacea păcătoșilor
văzând. Că nu este chin întru moartea lor.”
Luați aminte! Numai până la moartea lor nu este suferință pentru
ei! Iar după moarte? O, atunci vor începe chinurile veșnice pentru
necredincioșii care nu s’au pocăit! Mai departe, psalmistul urmează
prin a zugrăvi trufașa lor purtare pe pământ: „și întărire [este] în
bătaia lor. Întru ostenelele oamenilor nu sânt și cu oamenii nu vor
lua bătăi. Pentru aceasta a cuprins pre ei mândria lor până în sfârșit,
îmbrăcatu-s’au cu nedreptatea și cu păgânătatea lor. […] Iată aceștia,
păcătoșii și cari se îndestulează în veac, au cuprins avuție. Și am zis:
Au doară în deșert am îndreptățit inima mea, și am spălat întru cei
nevinovați mâinile mele? Și am fost bătut toată ziua, și mustrarea
mea în dimineți. (adică: Oare în zadar m’am nevoit și am viețuit
cu credincioșie?)… Și am socotit să cunosc aceasta, osteneală este
înaintea mea. Până ce voiu intra la sfințitorul lui Dumnezeu
și voiu
înțelege spre cele de apoi ale lor.”
Iată unde poate fi înțeleasă taina vieții, în lăcașul cel sfânt a lui
Dumnezeu! Și, apoi, sfârșitul ne dă dezlegarea tuturor tainelor.
Sfârșitul încununează lucrarea! Aici vin cele mai pline de tâlc
gânduri ale cântătorului de Dumnezeu însuflat. El grăiește mai
departe: „Însă pentru vicleșugurile lor ai pus lor rele, doborât-ai
pre ei când s’au înălțat. Cum s’au făcut întru pustiire; îndatăși s’au
stins, pierit-au pentru fărădelegea lor. Ca visul celui ce se deșteaptă,
Doamne, în cetatea ta chipul lor de nimica vei face. […] Că iată cei
241
arhim. SERAFIM
Alexiev
ce se depărtează pre sineși de la tine vor pieri, pierdut-ai pre tot cel
ce curvește de la tine.”
Păcătoșii fericiți
Tocmai prin aceste cuvinte insuflate de Dumnezeu, primim
răspunsul la anevoioasa întrebare: De ce sânt fericiți cei
necredincioși? Răspunsul este: Fericirea lor este vremelnică pe
acest pământ, căci sânt păcătoși neîndreptați, pe care Domnul i-a
părăsit, fiindcă nici suferințele nu i-ar mai putea îndrepta. Pe căi
lunecoase i-a pus Dumnezeu și i-a doborât când se înălțau. Noi
știm că copiii în timpul iernii caută povârnișurile alunecoase, ca
să se dea pe ele cu sania. Și cât de plăcut le este când alunecă în
jos pe ele! Dar dacă în calea lor este vreo piedică, deși zboară în
jos ca săgețile, cei nechibzuiți cad în groapă, își sparg capul, își
frâng mâinile sau picioarele! Și atunci abia văd cât de scump i-a
costat această plăcere! Dar este prea târziu! Asemenea este și cu
bunăstarea necredincioșilor neîndreptați din lumea aceasta. Și ei
alunecă pe sania ușoară a reușitelor lor necontenite, pe calea cea
largă a plăcerilor și se desfată cu veselie de-a lungul întregii lor
vieți. Pentru ei nu există opreliști neplăcute. Ei zboară în jos ca
săgețile… spre pierzanie! O, de-ar fi în calea lor opreliști! Negreșit
le-ar strica rânduiala, i-ar chinui, dar ar însemna pentru ei o
adevărată binecuvântare, căci i-ar opri și i-ar feri de alunecarea lor
în prăpastia fără de fund a pierzaniei veșnice! O, de-ar fi pentru ei
suferințe! De n-ar fi existența lor pământească numai încântare și
bucurie! Atunci și-ar aminti cu drag de Dumnezeu și s’ar mântui.
Dar vai! „Nu este chin întru moartea lor.” /Ps. 72:4/ Pentru ei,
suferințele sânt păstrate până după moartea lor. Și când mor, adică
la vremea când se trezesc din scurtul și fericitul, dar mincinosul
242
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
lor somn pământesc, vor vedea că toate bunurile pământești, toate
bucuriile și desfătările au dispărut, așa cum piere visul după trezire,
și cu amărăciune vor înțelege că chipul lor de nimic s’a făcut… dar
va fi târziu, prea târziu!...
Suferințele sânt fericire
De aici se vede limpede ce fericire mare sânt pentru noi suferințele
vieții. Așadar, vom mai cârti când Dumnezeu îngăduie necazurile?
Nu, ci vom săruta mâna nevăzută care ne pedepsește.
„Că pre carele iubește Domnul, îl ceartă, și bate pre tot fiul pre
carele priimește. De veți suferi certarea, ca unor fii vouă se va afla
Dumnezeu. Căci care fiu este pre carele nu-l ceartă tatăl? Dară de
sânteți fără de certare, căreia toți s’au făcut părtași, iată dar că sânteți
copii din curvie, iar nu fii.” /Evr. 12:6-8/
Nu se află nici măcar un sfânt care să nu fi mers pe calea pătimirilor,
până la mântuire. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Să nu socotim
când ni se aduc ispitiri drept un semn că Dumnezeu ne-a părăsit și
ne-a disprețuit, ci aceasta să ne fie încredințare că Domnul se grijește
de noi, căci prin îngăduirea acestor ispitiri ne curățește păcatele!”
Dumnezeu nu l-a uitat pe cel căruia îi trimite suferințe și încercări,
ci tocmai prin aceasta își arătă apropierea de el.
„Aproape este Domnul de cei zdrobiți la inimă și pre cei smeriți cu
duhul va mântui. Multe sânt necazurile drepților, și din toate acelea
va izbăvi pre ei Domnul.” /Ps. 33:17-18/
Cu cât este mai adânc necazul, cu atât mai aproape fi-vom de
Dumnezeu, cu cât mai întunecată este noaptea, cu atât mai puternic
străluci-vor stelele! Toți cei aflați în necazuri și smeriți sânt plăcuți
lui Dumnezeu. Oare Dumnezeu îi va lăsa pe ei? Nu, nu-i va părăsi
nici în lumea aceasta, nici în cea viitoare. Iată, pe toți cei ce suferă
243
arhim. SERAFIM
Alexiev
îi cheamă cu blândețe să vină la Dânsul: „Veniți către Mine toți cei
osteniți și împovărați, și eu voiu odihni pre voi.” /Mt. 11:28/ Încă din
Vechiul Legământ, Domnul a dat o minunată mângâiere poporului
Său iubit: „Au doară uita-va muierea pre copilul ei, au nu va avea
milă de odrasla pântecelui ei? Iară de va și uita muierea acestea, ci
eu pre tine nu te voiu uita, zice Domnul.” /Is. 49:15/
Pentru fiecare fiu credincios al Său, însuși Dumnezeu grăiește prin
gura Psalmistului: „Că spre mine a nădăjduit, și voiu izbăvi pre el;
acoperi-voiu pre el, că a cunoscut numele meu. Striga-va către mine,
și voiu auzi pre el, cu dânsul sânt în necaz, scoate-voiu pre dânsul
și-l voiu slăvi.” /Ps. 90:14-15/
Nu sânt, oare, toate acestea, o adâncă mângâiere pentru fiecare
inimă ce suferă? Creștine, tu, care vei afla aceste rânduri și le vei
citi, află prin ele mângâiere în durerea ta, dacă suferi! Să știi că
Dumnezeu numai pe cei ce și-au vândut sufletele diavolului ca
să dobândească de la acesta toate bucuriile și plăcerile pământești
nu-i pedepsește! Dumnezeu numai pe cei ce nu sânt ai Săi nu-i
pedepsește, așa cum orice tată nu este îngrijorat de îndreptarea
și educarea copiilor străini!
Fiecare tată își pedepsește fiii săi.
Dacă Dumnezeu îți trimite încercări și necazuri, nu te întrista
fără mângâiere, „ci te bucură că ești fiul Său, că El se îngrijește de
mântuirea ta!” Întristează-te, nu este un păcat! Dar întristează-te cu
credință! Plângi, dar nu fără mângâiere! Varsă-ți durerea înaintea
Domnului, dar nu cârti. „Aruncă spre Domnul grija ta, și el te
va hrăni.“ /Ps. 54:25/ „Rabdă pre Domnul; îmbărbătează-te, și
să se întărească inima ta, și rabdă pre Domnul.” /Ps. 26:20/ Prin
suferințe, Dumnezeu te tămăduiește și te pregătește pentru slava
cea mare ce va să vină!
244
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Sfântul Ioan cel Milostiv și fe meia
Cei mai adânci lucrători de taină ai credinței au prețuit suferințele
ca niște mângâieri ale lui Dumnezeu, niște încredințări ale dragostei
nespuse a lui Dumnezeu, ale grijilor părintești și purtătoare de grijă
ale lui Dumnezeu - pe care noi, în lumea aceasta, nu le putem încă
înțelege pe deplin, dar care privite din viața viitoare ni se vor părea
ca binecuvântare a lui Dumnezeu. Predania Bisericii istorisește
că Sfântul Ioan cel Milostiv, sfârșind într’o zi Dumnezeiasca Slujbă,
a băgat de seamă că o femeie plânge amarnic într’un colț al
bisericii. L-a privit pe diaconul său și i-a spus: „Mergi și adă pe
femeia aceea, să vedem de ce este atât de plânsă: oare bărbatul ei
a murit sau copiii îi sânt bolnavi, sau vreo altă nenorocire i-a trimis
Dumnezeu?” Diaconul a mers și a adus-o pe aceea la sfânt. Când
Patriarhul Ioan cel Milostiv a întrebat-o de ce plânge, nemângâiată,
ea i-a spus: „Cum să nu plâng, sfinte Vlădică! Iată, sânt trei ani de
când nici un necaz nu s’a mai abătut asupra mea. Dumnezeu parcă
ne-a uitat cu totul. Nici o boală nu este în casa noastră, nici boul
nostru nu s’a pierdut, nici vreo oaie nu a murit și casnicii mei au
început să trăiască fără grijă și cu nepăsare. Mă tem ca nu cumva să
pierim din pricina vieții noastre în bunăstare. Iată, de aceea plâng!”
Sfântul Vlădică s’a minunat de răspunsul ei și l-a preaslăvit pe
Dumnezeu. Așa priveau odinioară Creștinii suferințele, ca o venire
a lui Dumnezeu, și se îndurerau când nu aveau suferințe! Și dacă ei
aveau nevoie de încercări în viață, spre a nu uita de Dumnezeu și a
nu se răci de Dânsul, cu atât mai trebuincioase și mai mântuitoare
sânt suferințele pentru noi, Creștinii de astăzi, care ne-am cufundat
în păcate! Dumnezeu nu ne-ar trimite în viață dureri, dacă nu ar
avea puterea să ne mântuiască de chinurile veșnice ale iadului.
245
arhim. SERAFIM
Alexiev
Suferințele sânt un leac
Suferințele sânt leacuri amare cu urmări bune. Ele vindecă feluritelenoastre păcate, mai cu seamă mândria, și ne smeresc. Când doctorul
îl vindecă pe cel bolnav, el nu îi dă dulciuri, ci leacuri amare. Dacă cel
bolnav este înțelept, primește aceste doctorii amare cu recunoștință și
fără cârtire, știind că ele îl vor tămădui. Numai copiii cei neînțelepți
se încruntă și nu vor să bea leacurile tămăduitoare din pricină că sânt
amare la gust! Cât de mult ne asemănăm acestor copii neînțelepți,
atunci când cârtim împotriva suferințelor și necazurilor vieții
pe care ni le trimite Dumnezeu! Trebuie să ne amintim în clipele
celor mai grele necazuri de dreptul Iov, care fără vină a suferit și, în
ciuda acestui fapt, a răbdat cu bărbăție toate nenorocirile care s’au
revărsat asupra sa fără să cârtească sau să-l hulească pe Dumnezeu.
Și-a pierdut și averea, și turmele, și slugile, și copiii săi. Primea una
după
alta cumplitele vești despre nenorocirile ce se abăteau asupra
lui, însă, la fiecare veste rea, rostea minunatele cuvinte: „Domnul au
dat, Domnul au luat, cum au plăcut Domnului, așa s’au și făcut: fie
numele Domnului binecuvântat. Întru acestea toate ce s’au întâmplat
lui, nu a păcătuit Iov înaintea Domnului, nici a socotit
neînțelepție
la Dumnezeu.” /Iov 1:21-22/
Răbdare până la sf ârșit
Prin suferințe, Iov mare s’a făcut și s’a mântuit. Nu toate suferințele
însă sânt de folos sufletului, nu toate îl înalță și-l duc în Împărăția
Cerurilor, ci numai acelea care sânt îndurate cu răbdare, cu
mulțumire, cu nădejde în Dumnezeu și fără cârtire. Mare răbdare
trebuie să aibă cei pătimitori spre a aștepta să vadă roadele verzi
și amare care atârnă de crengile vieții virtuoase, cum încet, sub
246
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
înrâurirea soarelui dreptății cel dătător de har, se coc și se prefac
în roadele dulci ale desăvârșirii și ale mântuirii. Mare răbdare se
cade a avea cei aflați în suferință pentru a nu deznădăjdui și, din
pricina nerăbdării lor, roada să cadă înainte de vreme, necoaptă,
amară și acră. În acest caz, suferința lor a fost zadarnică. Numai
„cela ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui.” /Mt. 24:13/
După învățătura Sfântului Efrem Sirul, „Creștinul trebuie să stea
în mijlocul feluritelor necazuri și ispite ca pe o nicovală, care, deși
neîncetat este lovită, totuși nu fuge de la locul ei, nici nu se strică,
ci rămâne la fel de tare.” Nu ne putem mântui fără suferințe, căci
cum altfel ne va cerca Dumnezeu dacă am fost tari și neclintiți în
bine? Multe lucruri din viața noastră le rânduiește Dumnezeu așa
încât omul să fie ispitit, încât voia lui cea slobodă să se vădească,
și astfel, prin răbdarea tuturor încercărilor, să afle mântuire. Căci,
după cuvintele Sfântului Macarie cel Mare: „ceia ce viețuiesc în
pătimiri și ispite, și până la sfârșit le rabdă, nu vor pierde Împărăția
Cerurilor.”
Se istorisește despre un sfânt că, asemenea Sfântului Apostol
Pavel, a fost răpit cu duhul și luat la ceruri, unde a văzut lăcașurile
cele luminoase ale drepților. S’a oprit sfântul în fața unei cămări
minunate în care strălucea fericitul suflet al unui drept, și l-a întrebat
pe locuitorul ceresc: „Ce-ai fost tu pe pământ?” El i-a răspuns: „Am
fost lepros și neîncetat am mulțumit lui Dumnezeu pentru această
milă.” Iată care sânt roadele suferințelor răbdate cu mulțumire și
fără cârtire! Unii se tulbură la gândul dacă nu cumva suferințele
lor sânt deșarte și neroditoare pentru mântuirea sufletelor lor.
Ei își spun: Sfinții au răbdat pentru Hristos și de aceea au fost
încredințați că prin răbdarea suferințelor își mântuiesc sufletele.
Dar noi suferim sau pentru păcatele noastre, sau din pizma
oamenilor răi, sau din vreo întâmplare. Și pentru că nu suferim
247
arhim. SERAFIM
Alexiev
pentru Hristos, suferințele ne apasă ca fiind lipsite de rost - și, prin
nefolosul lor, îndoit mai mult ne chinuiesc. Trebuie să răspundem
la acestea că în lume nimic nu este întâmplător, fără voia sau
îngăduința lui Dumnezeu. Nici un fir de păr de pe capul tău nu
va cădea fără voia lui Dumnezeu. /Lc. 12:7/ Dacă suferim pentru
păcatele noastre, dar răbdăm și ne căim înaintea lui Dumnezeu,
aceste suferințe ne curățesc de pedepsele viitoare
din lumea de dincolo și ne mântuiesc.
Tâlharul care s’a mântuit a fost răstignit pe Cruce de-a dreapta lui
Hristos, pentru păcatele sale. Dar prin răbdare și pocăință, a intrat în
Rai. Suferințele sânt pentru suflet ceea ce este focul pentru minereu.
Minereul, amestecat cu pământ, pietre și alte necurății, se curățește
când este trecut prin foc. Sufletul tulburat de păcate se limpezește
când trece răbdător prin suferințe. Chiar dacă păcătosul nu suferă
pentru Hristos precum mucenicii, dar este cuprins de dorința de a
se mântui, dacă se smerește în necazurile sale, dacă se căiește pentru
păcatele săvârșite și spune: „Pentru fărădelegile mele eu merit mult
mai multe suferințe decât mi-a trimis milostivul Dumnezeu” - atunci
aceste suferințe ale sale îi vor fi socotite ca pătimiri pentru Dumnezeu
și-l vor mântui. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „sufletul se curățește
când rabdă scârbe pentru Dumnezeu.” Apa cea tulbure nu se
poate limpezi până ce nu trece prin filtrul nisipului. Tot astfel, nici
sufletul nu se poate curăți până nu trece prin suferință… Potrivit
cuvintelor Sfântului Dimitrie al Rostovului, de suferim fără vină,
din pricina răutății oamenilor răi, și mulțumim lui Dumnezeu, și nu
cârtim, ne va fi socotită ca o suferință pentru Hristos și ne va încununa
cu cunună mucenicească. Astfel, fiecare suferință poate deveni o
pătimire pentru Dumnezeu.
248
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Sfântul Efrem Sirul
Dar care dintre noi, cei de astăzi, se poate lăuda că suferă fără vină?Nu e oare fiecare nenorocire a noastră o pedeapsă dreaptă de la
Dumnezeu, pentru fărădelegile noastre văzute sau ascunse, pentru
păcatele noastre cele cunoscute și necunoscute? Păcatele noastre
sânt peste măsură de multe. Și dacă Dumnezeu nu ne pedepsește în
clipa în care le săvârșim, este din pricină că Dumnezeu așteaptă să
ne pocăim. Iar dacă vede că în noi nu există pocăință, ne trimite pedepse.
Adesea ne gândim că suferim fără vină, dar dacă pătrundem
mai adânc, ne aflăm vina.
Odată, Sfântul Efrem Sirul a pornit pe cale către o cetate. Pe drum,
s’a oprit într’un sat și s’a abătut să înnopteze la o văduvă bătrână,
bună Creștină, pe care o cunoștea de mai demult. Văduva l-a
întâmpinat foarte bine, l-a ospătat cu lapte de la singura vacă pe
care o avea, iar dimineața l-a dus pe cale. În cetate, Sfântul Efrem
a aflat o mare zarvă. Era zi de târg. Sfântul Efrem s’a amestecat în
mulțime, ca să vadă ce și unde se vinde. Într’un loc unul își lăuda
marfa, altundeva
striga un altul, dincolo un al treilea se târguia
zgomotos cu cumpărătorii… Însă, după o vreme, pe neașteptate,
o ceată de ostași a prins un grup de oameni între care se găsea
din întâmplare și Sfântul Efrem. Toți au fost puși în temniță. S’a
vădit mai târziu că aceștia erau niște tâlhari care coborâseră din
munți, se amestecaseră cu poporul și unelteau să jefuiască în toiul
zarvei și al învălmășelii. Dar străjerii i-au aflat la vreme și i-au
oprit. În încăperea întunecată
și umedă a temniței, tâlharii strigau,
blestemau, și se plimbau mânioși încolo și-ncoace. Sfântul Efrem,
așezându-se liniștit într’un colț, osebit de ei, se ruga cu smerenie
la Dumnezeu, neînțelegând nenorocirea ce se abătuse asupra lui.
Nebăgat în seamă de nimeni, el vorbea în rugăciune cu Dumnezeu
249
arhim. SERAFIM
Alexiev
și întreba cu durere în suflet: „Doamne, pentru ce m’ai adus în
temnița aceasta? Cei de aci primesc răsplata cuvenită faptelor lor,
au fost prinși și întemnițați pentru nelegiuirile lor, dar eu… pentru
ce?” Multă vreme s’a rugat și a plâns așa Sfântul Efrem. În cele din
urmă, a adormit. Și iată că în somnul lui aude un glas: „Îți amintești
că atunci când erai la văduva cea săracă, ai uitat să închizi când ai
ieșit poarta de la drum? În curte păștea vaca văduvei. Vaca aceea a
ieșit pe poartă și s’a pierdut! Și de la ea se hrănea sărmana femeie.
Iată, de aceea a îngăduit Dumnezeu să suferi și tu!”… Sfântul
Efrem a tresărit și s’a trezit. Și-a amintit că toate fuseseră așa cum
i s’au descoperit în vis. Și atunci a ridicat mâinile sale către ceruri,
a proslăvit pe Dumnezeu și i-a mulțumit că e pedepsit cu dreptate
pentru păcatul său fără voie și neștiut…
Oare care este numărul păcatelor noastre cele fără voie? Cât de
multe sânt cele cu voie? Și dacă un păcat fără voie al Sfântului
Efrem nu a rămas nepedepsit, oare ne va cruța pe noi Dumnezeu,
cu toate păcatele noastre cele făcute cu știință? Păcatele noastre
sânt atât de multe, încât merităm să ne muncim veșnic în iad. Dar,
iată, Bunul Dumnezeu a găsit o cale pentru a ne învrednici Raiului,
ne-a trimis suferințele și necazurile de scurtă durată din viața
trecătoare, pe care
vrea să le răbdăm cu pocăință și fără cârtire.
Dumnezeu amestecă suferințele cu bucurii, omoară amărăciunea
necazurilor cu dulceața mângâierilor cerești, iar noi tot cârtim! O,
dacă am putea să vedem cât de cumplite sânt păcatele noastre, am
mulțumi cu cutremur pentru îngăduința lui Dumnezeu, înțelegând
că „nu dupre fărădelegile noastre au făcut nouă, nici dupre păcatele
noastre au răsplătit nouă.” /Ps. 102:10/
250
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Partea de -a dreapta și cea de -a st ânga
Pentru cei care, cu toate acestea, se chinuie, tulburați fiind din pricină
că suferă fără vină, vrednicul de pomenire cuvios de la Optina,
marele Stareț Ambrosie, ne dă o învățătură minunată.
Tâlcuind cuvintele Mântuitorului: „Ci de te va lovi cineva preste
obrazul drept, întoarce lui și pre celălalt,” /Mt. 5:39/ el cugetă astfel:
„În chip obișnuit, omul lovește cu mâna sa dreaptă, astfel încât palma
cade pe obrazul stâng al celui lovit. Iar Hristos spune: „De te va lovi
cineva preste obrazul drept…” Putea Atotștiutorul să nu ia în seamă
aceste amănunte caracteristice? Bineînțeles că nu! Și dacă totuși a
spus: „De te va lovi cineva preste obrazul drept,” înseamnă că dacă
te vatămă vreodată cineva atunci când ai dreptate și ești nevinovat,
întoarce-i și celălalt obraz, adică partea stângă, amintește-ți de
păcatele și nedreptățile tale și ți se va stinge tulburarea că pătimești
în chip nedrept.”
Chiar de ni se va întâmpla să pătimim, întru totul nevinovați fiind,
și atunci, după învățătura și cuvântul lui Dumnezeu și al Sfinților
Părinți, nu trebuie să cădem pradă deznădejdii, ci dimpotrivă, să ne
bucurăm.
„Că aceasta har este, de rabdă cineva întristăciune pentru cugetul
lui Dumnezeu, pătimind pre nedrept. Că ce laudă este de veți răbda
bătaie,
păcătoși fiind? Ci bine făcând și pătimind, de veți răbda,
aceasta e har înaintea lui Dumnezeu.” /I Pet. 2:19-20/
Pilda cea mai mare de suferință fără vină este însuși Iisus Hristos,
„lăsându-ne pildă, ca să urmăm urmelor lui.” /I Pet. 2:21/ În Viețile
Sfinților sânt zugrăvite o mulțime de mișcătoare suferințe pe nedrept,
251
arhim. SERAFIM
Alexiev
îndurate cu răbdare nemaiauzită pentru numele lui Hristos. Cel ce
vrea să-și mângâie inima cu astfel de pilde, să citească viața Sfântului
Pimen, cel cu multe dureri, sfânt din Lavra Pecerska (7 August) și
a Cuviosului Dula, purtătorul de chinuri (15 Iunie). Vom pomeni
aici numai o întâmplare, legată de marele Sfânt și bineplăcut al lui
Dumnezeu Macarie.
Viețuia el ca monah într’o peșteră de lângă cetatea Alexandriei,
unde bine se nevoia. Ziua întreagă împletea coșuri și se ruga lui
Dumnezeu. La el venea un Creștin binecinstitor, mijlocitor între el și
cetate. El ducea coșnițele Sfântului Macarie în Alexandria, le vindea
acolo și cumpăra din banii câștigați pesmeți și altele de trebuință
sfântului. Astfel a trăit vreme îndelungată în liniște și tăcere Sfântul
Macarie. Iar mijlocitorul său se lăuda neîncetat în cetate, printre
cunoscuți: „Ah, ce om cunosc, un adevărat înger în trup! Cât de
sfânt trăiește! și cum se nevoiește!”… La scurtă vreme după aceasta
însă asupra peșterii liniștite a Sfântului Macarie s’a abătut o furtună
îngrozitoare. O oarecare fecioară din oraș a rămas însărcinată.
Când, după ceva vreme părinții ei au văzut aceasta, foarte îngrijorați
au întrebat-o: „De ce ai adus așa rușine în casa noastră? Cu cine
ai păcătuit?” Fata, tulburată, nu a vrut să-l vădească pe adevăratul
vinovat și, ca să-l ascundă, a spus: „Acel pustnic, Macarie, a făcut
aceasta!” Părinții au fost cutremurați și tulburați până în adâncul
sufletului. În curând s’a răspândit în întreaga cetate vestea despre
ce a săvârșit Macarie. Oamenii dădeau târcoale mijlocitorului său
și îi reproșau: „Îl lăudai pe Macarie că este sfânt și iată ce a făcut! A
nenorocit o fecioară. Nu e sfânt, ci mincinos și fățarnic!” Plecându-și
capul, mijlocitorul nu știa ce să răspundă, dar în sinea sa nu putea
crede că blândul și temătorul de Dumnezeu monah Macarie a putut
să facă un păcat atât de mare. Părinții tulburați ai fecioarei au mers
la Macarie, l-au scos cu sila din peștera lui, l-au dus în oraș și, în bat252
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
jocură și mustrare obștească, au hotărât să-l poarte așa pe cele mai
zgomotoase ulițe ale cetății. Întreaga Alexandrie a aflat despre cele întâmplate.
Săracul Macarie, tulburat de ispita ce l-a ajuns deodată, s’a
încredințat voii lui Dumnezeu și a hotărât să nu se îndreptățească, ci
să rabde totul pentru Domnul. Cetatea s’a însuflețit. L-au purtat pe
sfânt pe cele mai îmbulzite ulițe. De pretutindeni se auzeau șușoteli
și batjocuri la adresa monahului fără apărare. Oamenii schimbau
priviri și râdeau batjocoritor. Unii îl loveau pe Sfântul Macarie cu
pietre, alții se apropiau de el și îl scuipau pe față. Iar el, cu capul
plecat, mergea acoperit de necinste, hulit de către toți și se ruga în
taină la Dumnezeu. Seara, judecătorii cetății au hotărât: Macarie
se va îngriji de întreținerea fecioarei și a copilului, după ce se va
naște. Sfântul Macarie s’a întors în peștera sa și, rămânând singur,
s’a așezat iarăși să împletească coșuri. Multă vreme a împletit și s’a
rugat lui Dumnezeu. În cele din urmă a venit vremea să doarmă, dar
Sfântul Macarie a început să plângă și să-și spună sieși: „Macarie,
Macarie, nu ți se cuvine să dormi ca până acum, de acum înainte va
trebui să muncești îndoit mai mult, căci trebuie să întreții și femeie.
Apoi și copilul te așteaptă.” Astfel, fără cârtire, Sfântul Macarie
și-a purtat crucea cea grea și aducătoare de rușine, îngăduită de
Dumnezeu, trimițând cu rânduială în fiecare săptămână bani pentru
întreținerea fecioarei - căci așa glăsuia osânda judecătorilor cetății.
Dar nu așa a hotărât și judecata lui Dumnezeu. Domnul a vădit curând
nevinovăția celui bineplăcut al Său. A venit vremea ca fecioara
să nască. S’a chinuit ea, ceasurile treceau, chinurile ei se întețeau - și
ea tot nu putea să nască. Au trecut câteva zile în astfel de suferințe
groaznice. Fecioara se afla înaintea morții. Atunci a înțeles că nu
poate să nască pentru că a clevetit om nevinovat, s’a căit înaintea lui
Dumnezeu, a mărturisit totul și a arătat cine este adevăratul vinovat.
Și încă în ceasul acela ea a născut. Părinții și rudele care se aflau în
253
arhim. SERAFIM
Alexiev
preajma ei au fost nespus de tulburați și înfricoșați. Au început să se
căiască că au batjocorit într’atât un om nevinovat, și toți se minunau
de răbdarea lui. Nevoința lui a crescut înaintea ochilor lor la măsuri
uriașe. Și-au amintit cum a răbdat el fără cârtire rușinea, cum s’a
lăsat batjocorit și scuipat, cum nu s’a îndreptățit. Așa că au hotărât
să meargă la el și să-i ceară iertare. Auzind aceasta mijlocitorul lui,
cuprins fiind de mare bucurie, a alergat înaintea tuturor la peștera
Marelui Macarie, unde l-a aflat pe sfânt împletind liniștit coșuri și
rugându-se. El a strigat: „Bucură-te, Părinte Macarie! Nevinovăția ta
s’a făcut vădită!,” și i-a povestit tot, și cum vin oamenii din cetate ca
să-i ceară iertare. Iar Sfântul Macarie, în loc să se bucure, a strigat:
„Vai mie, căci am pierdut răsplata cea cerească!” - și a alergat, ascunzându-
se în alt loc, ca să nu fie slăvit de oameni.
Iată cât de minunate au fost nevoințele sfinților în suferințe! În
mijlocul lor, și mai mult au strălucit ei în lumina cea cerească. S’au
sfințit încă și mai mult, scăldați în propriile lor lacrimi. Și dacă au
îndurat cu atâta bărbăție acele necazuri la care au fost supuși fără
vină, ce putem spune despre noi, cei de astăzi, care suferim din
vina nenumăratelor noastre păcate și, cu toate acestea, cârtim! Nu
trebuie să cârtim, ci să ne minunăm de milostivirea lui Dumnezeu,
care prin suferințele vremelnice caută să ne facă vrednici de Rai. „Că
pre carele iubește Domnul, îl ceartă, și bate pre tot fiul pre carele
priimește.” /Evr. 12:6/ Ca să ne primească în Împărăția sa cea
Cerească, Dumnezeu ne încearcă și ne pedepsește puțin în această
viață. Suferințele vremelnice ne izbăvesc de muncile veșnice, oricât
de osebite ar fi unele de celelalte. Dar tocmai într’aceasta se ascunde
înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu. Cunoscându-le, mulți
sfinți s’au rugat lui Dumnezeu ca să-i pedepsească în viața aceasta
scurtă, și în cea veșnică să-i miluiască. Sfântul Efrem Sirul grăiește:
„Pedepsește-mă aici, Mântuitorule, și dincolo mă iartă!” Iar noi
254
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
vrem ca și aici, și acolo să fim numai în bucurii și plăceri. Dar este
cu neputință! Să ne închipuim că Dumnezeu ne spune să alegem
una din cele două, fie să suferim o zi ca să fim apoi întreaga viață
sănătoși și fericiți, fie să ne veselim și să trăim în ospețe o singură zi,
și după aceea întreaga viață să fim nefericiți și bolnavi. Ce am alege?
Fără îndoială, cea dintâi: să fim numai o zi în suferință și viața întreagă
în bucurii. Ei bine, nu se întâmplă așa și cu viața noastră?
Viața noastră pământească este ca o zi dacă o asemănăm cu veșnicia.
Cu atât mai bine este să suferim aici și să îndurăm fără cârtire
necazurile, iar dincolo să ne aflăm la loc de bucurie! Sfântul Ioan
Gură de Aur, minunându-se că Dumnezeu este atât de milostiv în
purtarea sa de grijă, spune: „El a rânduit ostenelile pentru aici, unde
viața este scurtă, iar cununile le-a păzit pentru cele ce vor fi, unde
viața este veșnic tânără și nemuritoare!”
Un ceas în iad
Sfântul Episcop Theofan Zăvorâtul ne înfățișează o pildă plină
de multă învățătură, care deslușește mai bine decât orice altceva
adevărul că suferințele răbdate fără cârtire, aici, pe pământ, slobozesc
sufletul păcătos de muncile veșnice din lumea de dincolo.
„Un om zăcea greu bolnav de ani mulți și le răbda pe toate cu
bărbăție. Când trupul lui a început să putrezească, nu a mai putut
îndura durerile mari și mirosul greu, și a strigat: „Doamne, nu mai
pot răbda! Ia-mi sufletul!” În aceeași clipă, i s’a înfățișat un înger al
Domnului și i-a spus: „Domnul a auzit rugăciunea ta. Dar pentru
că după judecata dreaptă a lui Dumnezeu îți rămâne să suferi încă
un an pe pământ ca să te curățești pe deplin de păcatele tale, El îți
lasă să alegi una din două: sau încă un an să te chinui bolnav, sau
trei ceasuri să-ți fie dus sufletul în iad. Bolnavul s’a gândit:
„Un an
255
arhim. SERAFIM
Alexiev
întreg încă de chinuri în patul acesta este de neîndurat! Nu, mai bine
în iad vreme de trei ceasuri”… Îngerul i-a luat sufletul, l-a închis în
iad și l-a lăsat singur. De îndată ce îngerul a zburat, a pierit și ultima
scânteiere de lumină din acel înfricoșat loc al chinurilor. Bolnavul
auzea numai vaietele deznădăjduite ale păcătoșilor, care se chinuiau
în focul cel veșnic, vedea cum se perindau înaintea lui chipurile
pline de răutate ale dracilor și, simțindu-se singur și părăsit de toți,
începu să strige deznădăjduit - dar la țipetele lui răspundea numai
ecoul surd al beznei întunecimii iadului. Nimeni nu i-a sărit în ajutor,
căci fiecare păcătos era ocupat cu propriile chinuri. Astfel, bietul
bolnav a început să sufere în chip de neîndurat. Clipele treceau ca
ceasurile, ceasurile ca zilele, zilele ca anii. I se părea că se muncește
de veacuri întregi în temnița iadului și a deznădăjduit că se va
mai izbăvi vreodată din acest loc cumplit al chinurilor. A început să
geamă și să urle din toate puterile… În cele din urmă, s’a revărsat
asupra lui o lumină lină și s’a arătat îngerul. „Cum te simți aici,
frate?” l-a întrebat acesta. Iar bolnavul, în chinurile sale, i-a răspuns
cu amărăciune: „N’am crezut că un înger poate minți!” „Cum așa?”
l-a întrebat îngerul. Iar bolnavul a urmat: „Mi-ai făgăduit că după
trei ceasuri mă vei scoate de aici. Și iată că veacuri întregi au trecut
în aceste chinuri ale mele!” „Ce veacuri?,” i-a răspuns cu un zâmbet
blând îngerul. „A trecut numai un ceas, îți mai rămân încă două
ceasuri de ședere în iad.” „Încă două ceasuri?” a strigat îngrozit
bolnavul. „A trecut numai un ceas? O, nu mai pot răbda! Nu mai
am putere! Dacă Dumnezeu are milă de mine, rogu-te, ia-mă de
aici! Mai bine să sufăr pe pământ ani și veacuri… Sânt gata să sufăr
acolo chiar și până la a Doua Venire, doar scoate-mă de aici!” Îngerul
i-a spus atunci: „Bine. Dumnezeu a îngăduit să te chinui în iad
ca să vezi din ce munci vrea El, din dragostea Sa, să te mântuiască
prin durerile tale vremelnice, ca, știind aceasta, să nu cârtești în
256
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
suferințele tale.” La auzul acestor cuvinte, bolnavul a deschis ochii,
s’a trezit iarăși în trupul lui și din acea zi a răbdat cu dulceață boala
sa grea, care a început să i se pară un nimic, nespus de ușoară față
de chinurile veșnice ale iadului.”
Cititori îndurerați !
Voi, care citiți aceste rânduri, luați învățătură pentru inimile voastrechinuite din aceste cuvinte dumnezeiești înfățișate în multe locuri,
cuvinte luate din Sfânta Scriptură și din pildele minunate ale
Sfinților bineplăcuți lui Dumnezeu. Nu sânteți singuri în suferința
voastră. Ascultați făgăduința Domnului: „Cu dânsul sânt în necaz;
/Ps. 90:15/ Aproape este Domnul de cei zdrobiți la inimă și pre cei
smeriți cu duhul va mântui;” /Ps. 33:17/ Întru carea bucurați-vă,
deși acum, pentru puțină vreme, trebuință ar fi a vă întrista întru
multe feluri de ispite.” /I Pet. 1:6/
Osteniți-vă să nu cârtiți! Amintiți-vă de răbdarea lui Iov și de smerenia
lui David! Nu ne sânt trimise fără rost necazurile pe pământ. Celor
cercați prin suferință, Domnul „roadă de pace a dreptății dă.” /Evr.
12:11/ Cuvântul lui Dumnezeu mărturisește: „Pentru că necazul
nostru ușor și curând trecător, vecinică și preste măsură greutate a
slavei lucrează nouă.” /II Cor. 4:17/ Amintiți-vă că Dumnezeu este
dragoste și că El, când pedepsește, iubește cel mai mult, căci prin
pedepsire își arată grija pentru voi și caută să vă mântuiască. De
aceea, „Dumnezeu […] nu va lăsa pre voi să vă ispitiți mai mult
decât puteți, ci împreună cu ispita va face și sfârșitul, ca să o puteți
suferi.” /I Cor. 10:13/
Dumnezeului nostru, Care ne mângâie și întru pedepse,
fie slava în veci. Amin.
Nessun commento:
Posta un commento