SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL

SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL

Învăţături şi scrisori
despre viaţa creştină
Traducere de Elena Dulgheru şi Richard Sârbu
Tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Părinte Galaction,
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
la editura Sofia, Bucureşti, 2001
Ediţie electronică
APOLOGETICUM
2006
Sfântul Teofan Zăvorâtul
2
Volumul poate fi distribuit liber pentru uz personal.
Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de spiritualitate creştină ortodoxă şi de istoria
neamului românesc. Ea poate fi utilizată, copiată şi distribuită LIBER cu menţionarea sursei.
Scanare text: Corina
Corectură text: Florentina, Elena, Apologeticum
Digitalizare pdf : Apologeticum
ISBN: 973-8207-01-0
© 2006 APOLOGETICUM
http://apologeticum.net
http://www.angelfire.com/space2/carti/
apologeticum2003@yahoo.com
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
3
SCRISORI
1. Despre nevoinţa silirii
Dumnezeu să vă ajute să vă întăriţi cu putere în Duhul Său - căci trebuie să aveţi grijă
de asta, şi să suferiţi, dacă nu aveţi rânduială lăuntrică, şi în suferinţă să cădeţi în faţa
Domnului. Aceasta nu se dobândeşte de la sine şi nici fără osteneală. Şi dintr-o parte şi din
cealaltă se cere nevoinţa.
La început Dumnezeu a creat lumina şi apoi a adunat-o în astre. Aşa e şi cu noi. Binele
există, dar e risipit sau revărsat. Totul trebuie strâns laolaltă. Şi se pare că însuşi sufletul o
cere... dar nu pricepe îndeajuns acest lucru. Cea mai importantă este mila de sine. Doamne,
miluieşte-ne! Fără trudă şi silire, nu izbutim nimic. Să ne silim cât de puţin, măcar o picătură!
Când există sârguinţă şi râvnă, totul merge bine. Dar râvna adevărată este neîndurătoare faţă
de sine.
Există oare, mai presus de asta, o temelie, şi este ea bună? Iată care este temelia:
sentimentul adânc al păcătoşeniei şi al lipsei de răspuns în faţa lui Dumnezeu. Toată nădejdea
rămâne atunci în Mântuitorul; şi, de aici, necontenitul: „Doamne, miluieşte!”.
2. Despre lacrimi
Plângeţi adesea, după cum înţeleg din spusele dumneavoastră de mai înainte şi din
întâmplarea ce mi-aţi povestit-o. Există lacrimi pricinuite de slăbiciunea inimii, de marea
moliciune a caracterului, de durere, şi altele ne fac cu de-a sila să plângem, există şi lacrimi
harice.
Preţul lacrimilor nu stă în apa care curge din ochi, ci în ceea ce se află în suflet odată
cu ele şi după ele. Neavând harul lacrimilor, nu mă voi apuca să cuget asupra lor, ci doar
bănuiesc că lacrimile harice se leagă de multe prefaceri din inimă.
Cel mai important este ca inima să ardă atunci în focul judecăţii lui Dumnezeu, dar
fără durere şi pârjol, ci cu umilinţă, adusă de nădăjduirea primită de la tronul Domnului
milostiv, Care judecă păcatul şi îl iartă pe păcătos. Mai presupun că lacrimile acestea trebuie
să vină abia spre sfârşitul strădaniilor, nu a celor exterioare, ci al strădaniilor de curăţire a
inimii, ca o ultimă spălare sau limpezire a sufletului. Şi încă ceva: ele durează nu un ceas, nu
o zi sau două, ci ani întregi1.
Şi mai există, se zice, un fel de plâns fără lacrimi al inimii, dar tot atât de preţios şi de
puternic ca lacrimile. Acest plâns este cel mai bun pentru cei ce trăiesc laolaltă cu alţii, care îi
pot vedea. Căci pe toate le zideşte Domnul a-toţi-izbăvitorul!
3. Despre predarea în voia lui Dumnezeu
Vai de omul care în inima sa este sătul şi mulţumit! Când este flămând şi sărac, este cu
mult mai bine. Cerşetorul, chiar de e ger cumplit, aleargă pe la ferestrele oamenilor şi
cerşeşte. Oare s-ar mai duce el, dacă ar avea o bucată de pâine?
Când se simte nenorocirea, grijile şi strădaniile omului nu mai contenesc. Acelaşi
lucru se întâmplă şi cu inima. Când e atinsă de simţământul nenorocirii, al sărăciei şi frigului,
1 Aşa spune Sfântul Isaac Sirul, (n.n.)
Sfântul Teofan Zăvorâtul
4
ea nu mai dă pace nici trupului, nici sufletului. Face şi una, se-agită şi cu alta! Atunci mila de
sine nu-şi mai găseşte locul şi orice trudă e în van. Iar foamea şi nenorocirea le trimite
Domnul celui ce se roagă şi cere. Sunt semnele sănătăţii. Bolnavul nu are poftă de mâncare, el
e sătul chiar dacă nu mănâncă săptămâni întregi. Doamne, miluieşte-ne!
Pasărea legată cu o sfoară scurtă dă puţin din aripi şi cade. Când sfoara e lungă,
pasărea se poate înălţa şi îndepărta în zbor, dar rămâne priponită în acelaşi loc. Dacă nu ar fi
fost sfoara, pasărea ar fi zburat spre lunci minunate. Şi în coliviile mari păsările zboară, dar nu
sunt libere. Cum să se elibereze?
Când focul îl ameninţă pe cel legat, acesta se smulge atât de aprig, încât rupe şi un lanţ
de fier, darămite o sfoară slabă. Problema nu e mare: trebuie să aprindem nenorocirea din
jurul nostru! Dar toate îşi au vremea lor - cu toate că şi pentru faptul că ne lipseşte timpul,
uneori tot noi suntem vinovaţi.
Mai bine este să nu ne facem planuri dinainte - nici în mănăstire, nici în afara
mănăstirii; căci nu aici este problema. Trebuie să pornim la atac împotriva lumii noastre
lăuntrice, s-o zdruncinăm, ca să nu adormim, în somn 1-au legat pe Samson şi 1-au tuns,
lipsindu-l de puteri. Când ai în inimă mănăstirea, este indiferent dacă alcătuirea ta este, sau nu
mănăstirească. Dacă ai în inimă mănăstirea, asta înseamnă: Dumnezeu şi sufletul. Când
Dumnezeu te conduce spre mănăstire, trebuie să mergi. Numai să nu încercaţi să vă gândiţi
dinainte ce veţi întâlni acolo. Nici să nu cutezaţi să vă imaginaţi aşa ceva! Fiecare întâlneşte
acolo ceea ce îi este numai lui de trebuinţă. Unul întâlneşte una, altul alta. Mai bine lăsaţi-vă
în voia lui Dumnezeu şi primiţi totul ca din mâinile Lui.
4. Despre rugăciune, meditaţie şi lectură
Dumnezeu să vă ajute să vă înţelepţiţi întru mântuire! Această lucrare nu este grea şi
nici prea complicată. Cel mai important este bunul început. Când este pus începutul, totul
merge bine de la sine. Dar cum anume trebuie pus începutul, este greu de lămurit. Duhul2
suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel
este cu oricine e născut din Duhul (Ioan 3, 8). Trebuie să ne rugăm şi Domnul ne va da totul,
căci El este dăruitor de bine. Oriunde şi cât de puţin s-ar deschide porţile inimii, El vine acolo
deîndată. Trebuie doar să ai dorinţă hotărâtă şi sinceră şi să nu amesteci lucrurile. Iar dacă-i
una, una să fie.
Proorocul ne mustră: „Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele?” (III Regi
18, 21). Şi Apostolul: „Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” (Iacov l, 8). Şi
Domnul: „Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona “ (Luca 16, 13). Dacă e una, una să
fie. Maria partea cea bună şi-a ales: singurul lucru de trebuinţă (cf. Luca 10, 42). Când va veni
această putere, unificatoare a tuturor năzuinţelor, de la ea vor porni atunci şi toate celelalte.
Totul va decurge cu bine. Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea această putere.
Unii oameni au multă bunătate, dar ea e spartă, fărâmiţată în bucăţi şi spulberată, ca
cioburile unui vas de sticlă. Va veni focul şi va reface din ele un vas de cinste, dar mai întâi le
va mistui în flăcările sale.
Mă întrebaţi ce înseamnă să punem pe jar nenorocirea din jurul nostru? Aceasta este o
simţire adâncă a primejdiei propriei vieţi, a unei primejdii cumplite, de la care nu mai există
altă izbăvire, decât în Domnul Iisus Hristos. Această simţire ne va sili să-L implorăm mereu:
„Ajută-ne, apără-ne”! Sentimentul acesta a existat la toţi sfinţii şi niciodată nu i-a părăsit.
Contrar acestuia este sentimentul mulţumirii de sine, care linişteşte omul şi stinge din el orice
gând de mântuire. Eşti sătul, ce să-ţi mai doreşti? Eu am înţeles aici nu numai aducerea
aminte a păcatelor, ci şi sentimentul general că n-ai încotro să mergi, decât la Domnul.
N-aveţi nimic de spus la spovedanie? Asta fiindcă sunteţi neprihănită. Ne vom ruga la
Dumnzeu să vă facă păcătoasă, adică să ajungă la dumneavoastră glasul vameşului: „Doamne,
2 În Biblia editată de B.O.R.: Vântul.
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
5
fii milostiv cu mine, păcătoasa!”. Rugaţi-vă aşa: „Fă-mă, Doamne, să-mi văd păcatele”... Iar
în acest timp trudiţi-vă şi deprindeţi-vă să umblaţi în faţa Domnului. Pe măsura însuşirii
acestei deprinderi, veţi începe să coborâţi de pe treptele neprihănirii în mijlocul păcătoşilor...şi
când vă veţi alătura lor, nici nu vă veţi mai putea număra toate păcatele.
Nu numai fapta poate fi păcătoasă, ci şi gândurile, simţămintele şi dorinţele pot fi
păcătoase. Acestea din urmă nu se văd, căci nu există ochi care să se uite în inimă şi să zică:
„iată neprihănirea!”. Ochiul nu poate privi când este înceţoşat de deşertăciune, ca de praf.
A umbla înaintea lui Dumnezeu înseamnă a nu-ţi îndepărta atenţia de la El: acesta este
ţelul. Dar a cugeta despre El în treacăt şi fără continuitate nu e deajuns. Când va veni, Domnul
îţi va judeca gândurile şi închipuirile. Iată că ţi se vor descoperi păcatele! Vai şi-amar câte se
vor găsi!
Rugăciunea, meditaţia şi lectura sunt lucruri diferite.
Rugăciunea este căderea îndurerată în faţa Domnului, cu adâncă durere şi smerenie.
Ea poate fi, cum se spune, şi fără metanii. De pildă, «când ne rugăm» la nevoie, în prezenţa
altora sau la drum; cel mai adesea ea nu poate fi despărţită de metanii. Metaniile sunt urma
rugăciunii lăuntrice.
Lectura şi meditaţia merg împreună; ele ne pot pregăti pentru rugăciune sau pot
rămâne zadarnice. Dar ele singure nu sunt rugăciune şi nu o pot înlocui. Limita cititului este
atingerea obiectului care să încătuşeze atenţia şi să o oprească numai asupra sa. La fel este şi
meditaţia. Şi aici este o trecere îndelungată către rugăciune sau către starea de rugăciune. Bine
este ca dimineaţa, după rugăciune, să ajungem la aceasta, citind. Să citim câte puţin... Cititul
cu căldură nu înseamnă încă totul... Acolo, în starea de rugăciune, se întrerupe cititul, iar
mintea se opreşte, nu se mai agită, şi bine îi este aşa. Impuneţi-vă să citiţi rugăciunile pe care
vi le-a arătat preotul. Ele sunt porţile. Cum să intri înăuntru fără să deschizi poarta? Biruiţi-vă
plictisul. Nu sunt multe rugăciuni. Gândiţi-vă că, citindu-le, vorbiţi cu Domnul şi El vă aude.
Aceste rugăciuni pot fi învăţate, recitate din memorie, desluşite atât pentru inimă, cât şi pentru
Dumnezeu, însă trebuie să vă biruiţi firea. Dumnezeu să vă fie ajutor!
5. Despre rugăciune
Singur Dumnezeu este biruitorul tuturor neputinţelor noastre, iar puterea Lui nu o
putem primi decât prin rugăciune. Ea este izvorul tuturor împlinirilor, oricare ar fi acestea. Tot
prin ea cerem şi dobândim umblarea în faţa Domnului.
Lucrarea aceasta este foarte simplă. Totul este să stai cu înţelepciune înaintea lui
Dumnezeu, ca înaintea unui Stăpân, în frică plină de evlavie, fără a-ţi desprinde de la El ochii
minţii. Condiţia pentru aceasta este cugetul curat în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Rânduiala vieţii lumeşti trebuie strunită, fără petreceri. Să mergem la biserica lui Dumnezeu,
să citim scrierile Părinţilor despre luare-aminte şi trezvie, să fugim de odihna trupească, să ne
nevoim trupul câte puţin, de dragul Domnului. Mai presus de toate, să-L rugăm pe Domnul să
ne dăruiască această putere. Cu deprinderea de a ne înfăţişa înaintea Domnului va începe
curăţirea inimii, a simţămintelor, a dorinţelor, a gândurilor, căci până atunci în suflet domnea
o mare învălmăşeală... Aţi avut, oare, o rugăciune plină de căldură, în timpul căreia totul să vă
fugă din sfera atenţiei şi să rămână doar Domnul şi strigătul inimii către El? Dacă aţi avut-o,
aceasta este starea necontenită a celor ce umblă înaintea Domnului.
Câte puţin, treaptă cu treaptă, ajungem la liman... iar treptele acestea nu au sfârşit. Şi
ajung cei ce râvnesc la sporirea duhovnicească. Doar că trebuie să ne apucăm cu râvnă.
Străduiţi-vă, nu vă lăsaţi! Iar de deşertăciuni ce rost are să vă apucaţi? Ce folos să zideşti cu o
mână, iar cu cealaltă să dărâmi? Este aceeaşi strădanie, dar fără folos. Domnul să vă
înţelepţească, rugaţi-vă pentru asta!
Sfântul Teofan Zăvorâtul
6
6. Despre aceeaşi
Slavă Ţie, Doamne! Cât m-am bucurat de frământarea pe care v-a pricinuit-o
rugăciunea! Îngerul dumneavoastră păzitor este cel care v-a tulburat, ca să aflaţi că trebuie să
vă rugaţi şi în timp ce citiţi. Căci în rugăciunile noastre nu e multă vorbărie. E scris mereu
acelaşi lucru: Doamne, miluieşte! Însă în felurite chipuri, pentru neputinţa noastră.
Nu ne putem compara cu Macarie Egipteanul, în stările harice pe care le zugrăveşte
din proprie experienţă, el n-a privit nici la lumină, ci s-a înfundat undeva într-un ungher şi a
înmărmurit acolo de umilinţă, în foc dumnezeiesc şi în lumină. Numai iubirea de fraţi îl
chema înapoi, ca pe unul să-l povăţuiască, pe altul să-l mângâie. Cum a ajuns la aceasta? Oare
s-a încumetat să înceapă dintr-o dată cu o rugăciune scurtă? Nu. Rugăciunea nu se dobândeşte
fără osteneală. Sfinţii lui Dumnezeu se rugau chiar fără cuvinte. Asta nu pentru că nu voiau să
citească rugăciuni, ci pentru că puterea lăuntrică a rugăciunii le lega limba, iar ei stăteau în
faţa lui Dumnezeu, stăteau îndelung, nopţi şi zile, fără să se mişte din loc, neistovindu-se şi
nesimţind nevoia de somn şi de hrană. Dacă, imitându-i, ne vom ţine de pravila lor, adică să
nu vorbim mult (în rugăciune), atunci să le urmăm şi exemplul: să stăm îndelung cu o
rugăciune scurtă. Unde să stăm? Când sunt multe rugăciuni, oricum zăbovim la ele; însă de
îndată ce nu mai avem în mână cartea de rugăciuni, atunci facem o metanie două şi este
deajuns.
Ca să ne atragă şi să ne reţină în rugăciune, ocrotitoarea noastră mamă, Biserica ne-a
rânduit să citim cu atenţie şi cu frângere a inimii diferite rugăciuni. Dar, pentru cei sporiţi în
viaţa duhovnicească, Biserica are o regulă: ca de îndată ce sufletul se aprinde în rugăciune şi
nu mai cere cuvinte, să întrerupă cititul şi să se roage numai cu inima. Aceasta este esenţa
rugăciunii.
Când Dumnezeu vă va trimite o asemenea rugăciune, preţuiţi-o şi întrerupeţi cititul.
Luaţi aminte doar că legarea limbii trebuie să vină dinăuntru, iar nu pentru a întrerupe
rugăciunea, ci numai ca să vă rugaţi lui Dumnezeu cu profundă căldură adunată, căzând cu
pocăinţă şi smerenie şi suspinând la gândul ticăloşiei dumneavoastră. Noi, prin rugăciunea
noastră, parcă I-am face o favoare lui Dumnezeu. Dar trebuie să ajungem să o recunoaştem ca
netrebnică, apoi chiar păcătoasă; apoi iarăşi la rugăciune „să ne simţim” păcătoşi şi să stăm ca
la judecată. Căci întotdeauna Dumnezeu este Judecătorul nostru; dar sufletul nu înţelege prea
bine acest lucru şi îşi dă curaj să I se înfăţişeze ca drept. Dumnezeu este milostiv şi ne rabdă;
chiar şi aşa cum este, dar numai să vină „rugăciunea”!
7. Despre aceeaşi
Domnul să vă ajute şi să vă chivernisească drumul spre El! Există multe căi şi toate
duc în acelaşi loc. Cu cât sunt mai aproape de acest loc, cu atât sunt mai apropiate unele de
altele; iar la început cât sunt de diferite şi cu totul potrivnice, ca de la Tver şi Riazan la
Moscova! De aceea, este greu de ghicit ce şi cum îi trebuie, fiecăruia. De aceea, există o lege
neclintită pentru cei ce merg către Domnul: legea devotamentului faţă de Dumnezeu. Noi
auzim cuvântul şi îl citim şi îl judecăm, dar faptele nu se desfăşoară după socoteala noastră.
Domnul să vă înţelepţească!
M-a preocupat starea inimii dumneavoastră după împărtăşirea cu Sfintele Taine. Căci
Sfintele Taine sunt preînchipuite de mană. Aceasta primea gust după nevoile fiecăruia. Iată că
şi împărtăşirea cu Sfintele Taine v-a dat să gustaţi ceea ce aveaţi nevoie. Acum ştie inima
dumneavoastră ce înseamnă să fii cu Domnul şi ce înseamnă să fii fără El. Ce bine este când
El este aproape, când ne încălzeşte şi ne desfată! Dar ce se întâmplă cu sufletul, când El se
retrage!
Îmi vine în minte comparaţia lui Macarie Egipteanul dintre lucrarea harului dumnezeiesc
şi cea a mamei faţă de pruncul ei. Când pruncul aţipeşte de la legănatul necontenit al
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
7
mamei, el uită cât de dragă îi este mama; atunci când mama îl lasă singur şi se ascunde,
copilul începe să ţipe, văzându-se singur. Mama însă este în preajmă şi din nou îl ia în braţe.
Ce tare se strânge atunci la sânul ei! Iar până atunci se uita în toate părţile, era împrăştiat,
râdea, uitând de mamă. Tot astfel este cu sufletul. Datoria noastră este să primim totul şi să
mulţumim pentru toate. Fie slava Domnului în veac!
Greu ne este să cuprindem cu mintea, şi cu atât mai mult să simţim cu inima ce
înseamnă să fim singuri. Toată viaţa trebuie să învăţăm acest lucru, asta este marea învăţătură.
Sporirea în această direcţie merge mână în mână cu smerenia şi cu umilirea de sine. Fără
aceasta nu vom înţelege nici măcar cât de firească este smerenia cea mai profundă a sfinţilor.
Iar adevărata frică de Dumnezeu vine pe aceeaşi cale. Frica de Dumnezeu nu trebuie niciodată
să părăsească inima. Iubirea izgoneşte o faţă a ei, dar naşte o altă faţă. Şi puterile cereşti stau
în faţa lui Dumnezeu cu frică şi cu înfiorare, în ea nu există chin şi teamă, ci o dulce răcoare,
dar totuşi este frică, încât uneori ţi se cutremură oasele! Aşa şi trebuie să fie! Să ne rugăm,
aşadar: frica Ta sădeşte-o în inima mea.
Rugăciunea este acel lucru cel mai important. Ea este calea noastră către Dumnezeu;
toate celelalte sunt doar mijloace ajutătoare ale acesteia. Spun însă că trebuie să facem o cât
de mică pregătire înainte de rugăciune. Nu treceţi dintr-o dată la Dumnezeu; trebuie să vă
gătiţi duhovniceşte. Cum face lumea când merge la împărat? Măcar puţin înainte de aceasta să
ne gândim şi la noi înşine, şi la Dumnezeu. Cine suntem noi şi cine este Acela cu Care vrem
să vorbim? Ce ne este nouă de trebuinţă şi cu ce drept îndrăznim să-I cerem acestea? Şi aşa
mai departe.
Principalul este ca de la început să ne aşezăm cu umilinţă în faţa lui Dumnezeu şi să-I
vorbim parcă la ureche, simplu, copilăreşte. Ce bine este să faci metanii, ce bine este să stai în
poziţie de drepţi, fără a-ţi slăbi alene şi neglijent mâinile şi picioarele, ci ţinându-le într-o
oarecare încordare! Doamne, miluieşte-ne! Să ne dea Domnul să ne nevoim, fiecare cu
puterea şi cu sârguinţa pe care o are. Maica Domnului să vă acopere cu acoperământul Ei!
8. Despre împrăştierea gândurilor
Cât este de bine că Dumnezeu v-a adus într-un sfânt lăcaş, şi încă într-unul al Maicii
Domnului! Acum puteţi judeca de ce nu se plictisesc călugării şi, în general, cei ce se alipesc
de casa Domnului. Acolo îngerii Domnului împart desfătări duhovniceşti, ca să ne atragă cu
ele pe calea cea îngustă anevoioasă. Căci în aceasta este toată puterea. Plăcerile şi mângâierile
sunt un lucru străIoan Dar cum noi suntem neputincioşi, suntem vânaţi cu ele. Israeliţii au
mâncat miel înaint plecării din Egipt, dar apoi ce au întâlnit în pustiu? Fiecare trebui să
străbată acest pustiu, pentru a ajunge la pământ făgăduinţei. Căci însuşi Domnul pe toate le
rânduieşte. Iar noi trebuie să ne rugăm: Atotţiitorule, mântuieşte-mă!
Eu am vrut doar să vă aduc aminte despre aceasta, ca să nu vă pierdeţi şirul gândurilor,
când vă aflaţi uneori în stări de mângâiere. Aceasta nu este încă lucrarea şi nici începutul ei.
Începutul ei este atunci când frica de Dumnezeu începe să-ţi zdrobească oasele. Nu este o
metaforă, ci un fapt. Pentru aceasta să vă rugaţi: Frica Ta, Doamne, sădeşte-o în inima mea.
Mintea noastră, prin firea ei, este vie. Deşertăciunea o împovărează. Când, puţin câte
puţin, cade de pe ea această povară, mintea începe să plutească pretutindeni, înconjoară şi
cerul şi pământul, pe toate le vede, pe toate le înţelege şi simte se uşurată. Nimic nu este rău
aici; dar şi foloase sunt puţine. Această minte-pasăre zburătoare trebuie băgată în colivie şi
trebuie să-i spunem: „Stai numai aici şi iată ce trebuie să cânţi, dar de zburat încolo-încoace să
nu îndrăzneşti, că te va prinde uliul!”
Iarăşi mă gândesc la călătoria dumneavoastră, mă bucur şi Îi mulţumesc Domnului.
Căci lucruri întâmplătoare nu sunt pe lume. Totul este supus voinţei lui Dumnezeu.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
8
9. Despre predarea în voia lui Dumnezeu
Facă-se voia Domnului! Să se împlinească şi cu dumneavoastră voinţa Lui cea bună!
Aveţi credinţa şi întipăriţi-vă adânc în inimă că nu există nimic fără Dumnezeu, până în cele
mai mici amănunte. Toate sunt la El rânduite. Datoria noastră este să le îndreptăm pe toate
spre mântuirea sufletului şi să reţinem din toate foloase sufleteşti. În aceasta stă toată
înţelepciunea noastră. Dar cum să ne chivernisim pe noi, încă nimeni nu a descoperit cu de la
sine putere. Totul este ca un păienjeniş. Sărmanul om împleteşte şi iar împleteşte, dar suflă
Vântul şi le spulberă pe toate. Dar când ţese Domnul, totul e trainic! Este subţire, dar tare, ca
o frânghie. Fericit sufletul care se odihneşte în mâinile lui Dumnezeu! Ca un prunc la sânul
mamei, la fel se odihneşte sufletul sub acoperământul Domnului. Să înţelegi aceasta, ba mai
mult, să o simţi, este lucru anevoios. Dumnezeu să vă ajute! Cel ce cade cu durere la
Dumnezeu nu este uitat.
10. Despre scopul creării omului
Îmi scrieţi: Dumnezeu l-a creat pe om pentru societate. Corectaţi această idee: omul
este creat pentru comuniunea cu Dumnezeu, în aceasta constă principala sa menire. De aceea,
când omul a căzut de la Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Unicul Născut a binevoit să Se
coboare pe pământ, pentru ca să-l unească din nou pe om cu Dumnezeu. Într-atât de
importantă şi necesară este această comuniune cu Dumnezeu! Dar, întrucât ca să intre în
această comuniune şi să se întărească în ea, omul trebuie să trăiască o scurtă vreme pe pământ
şi, deoarece a trăi singur aici îi este greu, îi este dată pentru un timp atracţia către societate
(sociabilitatea), dar nu ca o înclinaţie principală, ci ca una secundară, pe lângă alte înclinaţii
lumeşti. Toate acestea îşi au lăcaşul în suflet... Duhul, însă, nu este pământesc... De aceea,
când prinde putere, înăbuşă glasul trebuinţelor sufleteşti şi descătuşează toate legăturile care
ţin sufletul prizonier - legături pe care sufletul, singur, nu le poate rupe. Atunci omul se simte
uşor şi liber: este în elementul său.
Vai de acea societate în care opinia publică se impune drept scop! Atunci, centrul este
strămutat şi începe tulburarea şi dezordinea.
V-a încântat muzica, dar i-aţi supraapreciat valoarea. Una este sfera muzicii şi alta, cea
a rugăciunii. De aceea, trecerea de la una la alta poate fi numai întâmplătoare. Există multe
fantome ale lucrurilor duhovniceşti, care doar par, dar nu sunt duhovniceşti.
Îmi spuneţi că uneori vă simţiţi aşa de bine şi de uşor, dar alteori totul se spulberă...
Viaţa merge cu perioadele ei... Da! Ceva se desprinde... Însă eu cred că asta se întâmplă
întotdeauna din vina noastră. Domnul este aproape. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o
va urgisi. Când există asta, atunci totul există. Atunci sufletul este învăluit ca într-un
veşmânt... altminteri este golaş şi înfrigurat. Ce să-i faci, oamenii sunt neputincioşi.
Aha, aţi înţeles!... Domnul este gelos! Nimănui nu voi da slava Mea, zice El (Isaia 42,
8). Domnul cere exclusivitate deplină. Abaterea inimii este trădare, care este amendată. Cu cât
stăruie cineva mai mult în iubire, cu atât mai mare este reproşul pentru inima care se abate.
Orice risipire, orice alipire a inimii de altceva decât de Dumnezeu - totul se ia în socoteală şi
se pedepseşte.
11. Despre pregătirea pentru pocăinţă
Acum este săptămâna vameşului şi a fariseului. Aţi auzit sunet de trâmbiţe. Trebuie să
vă pregătiţi de nevoinţă. Va mai răsuna încă o dată şi o dată... Apoi se vor deschide porţile
pocăinţei... Să mergem toţi şi să cădem la picioarele Domnului Celui milostiv. Îmbrăţişările
Tatălui le sunt deschise tuturor. Să ne aruncăm la ele cu îndrăzneală şi să ne topim în marea
nesfârşită a milostivirii lui Dumnezeu!
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
9
Ceea ce v-a spus N.N. este un sofism al egocentrismului, al autocompătimirii,
întemeiat pe o experienţă reală greşit înţelească sau rău tălmăcită.
După agitaţie şi distracţii, sufletul, dacă nu este stricat cu totul, se tânguieşte. Inima,
chinuindu-se în înăbuşitoarea atmosferă străină, se închide în sine şi se jeluieşte lui Dumnezeu
şi chiar omului că o asupreşte zadarnic. Astfel, această rugăciune este strigătul de tămăduire al
bolnavului. Domnul trimite asemenea clipe de umilinţă după distracţii şi chiar în timpul lor,
ca să-i aducă aminte omului că se poartă cum nu se cuvine, pierzându-şi în van timpul în
deşertăciune şi păgubindu-şi sufletul. Iar N.N. consideră asta drept temei pentru desfătări.
Este ca şi cum un bolnav ar lua otravă şi ar striga. I se curmă durerea? Hai să-i dăm otravă...
De ce ar tăcea? Lasă-l să strige! Este bine aşa? Întrebaţi-o care este sensul unei rugăciuni
tăcute cu sârguinţă după toate aceste vânturări şi agitaţia deşartă. Ce spune sufletul? „Slavă
Ţie, Doamne, că m-am distrat pe săturate!” sau: „Am greşit, Doamne, miluieşte-mă!”. Prima
variantă este absurdă; iar la a doua trebuie adăugat: nu mai fac şi, ca atare, să renunţăm, căci
pe Dumnezeu nu-i putem înşela.
Iată ce spune experienţa. Tânjirea inimii după distracţii este la început puternică, iar
apoi din ce în ce mai slabă; la început se repetă adesea, dar apoi este tot mai rară... şi în cele
din urmă încetează... Totul se linişteşte. Lucrurile se lămuresc: aşa şi trebuie... când ajunge în
vârstă sau în pragul bătrâneţii.
Omul se dezmeticeşte, aruncă o privire în urmă: multe s-au adunat, înainte, mai are
zile puţine... E greu şi nu mai are rost să înceapă. Ce mai poate face? N-are decât să rămână
aşa... şi iată deznădejdea! Atunci, n-are decât să chefuiască... Aşa este sfârşitul vieţii lumeşti.
Şi încă ceva: ce fel de filozofie este aceasta: monotonia naşte indiferenţă şi răceală?
Lumea şi le strămută pe ale ei şi asupra celor ale lui Dumnezeu, în lucrurile create, monotonia
duce la plictiseală, pentru că ele sunt finite. De vei bea dintr-un pahar cu apă dulce, chiar
puţin câte puţin, îl vei termina; aşa este orice plăcere lumească. Inima bea din ea tot ce-i dulce
şi gata... ce urmează mai departe este nehrănitor şi o plictiseşte. În legătură cu Dumnezeu,
lucrurile stau cu totul altfel. El este binele nemărginit, atotîndestulator pentru toţi şi pentru
toate veacurile, în viaţa viitoare, toţi cei ce s-au pregătit pentru aceasta vor gusta din această
unică fericire şi vor fi mulţumiţi şi nu o vor epuiza; ci tot mai mult vor înseta şi vor stărui în
înşelare şi în desfătare.
Întrebaţi-vă de ce părintele Serafim, părintele Partenie nu s-au plictisit într-o viaţă atât
de monotonă, ba chiar extrem de monotonă? Biserica şi chilia, biserica şi chilia... ba, pe
deasupra, şi zăvorârea!... Doamne, miluieşte! Să te ucizi singur?! Dar ei nici nu se gândeau să
se chinuiască, ci, dimpotrivă erau fericiţi. Au avut şi sfinţii lui Dumnezeu momente şi zile de
răcire, cum le numesc ei, dar pricina acestora nu a fost nicidecum monotonia, căci „o cauză”
este la Domnul şi alta este la noi.
Căldura duhului vine de la adierea harului. Dar în preajma ei se află orgoliul nostru.
Din cauza prelungirii acestei stări fericite, omul va începe ori să trâmbiţeze în jurul său, ori îşi
va însuşi acest bine, ori va nădăjdui mai mult decât trebuie: „Ei, de-acum, chipurile, ne-am
căpătuit”. Când aceasta se produce în om, Domnul îşi retrage harul şi îl lasă pe om singur. Iar
omul cu ce rămâne? Va simţi dezgust faţă de tot ce este duhovnicesc, apăsare şi indiferenţă...
ca şi cum toată căldura s-ar fi risipit printr-o ferestruică deschisă. Trebuie făcut focul, dar
lemnele nu se vând în forfota lumească, ci se păstrează în prăvălia Domnului. Deschide
prăvălia şi ia-ţi... Nu trebuie să fii ales ca să poţi intra. Cheia este plânsul, pocăinţa, frângerea
inimii sau pur şi simplu un strigăt răbdător către Domnul, un strigăt chiar fără chef, de
nevoie... Atunci Domnul ne va întoarce iarăşi căldura Sa... Asta se numeşte o retragere
pilduitoare a harului.
Noi avem propriul nostru motiv pentru pierderea chefului şi pentru răcire. Ele sunt
inevitabile pe calea spre izbândă. Se potrivesc cu zicala: „De un mal s-a-ndepărtat, la celălalt
n-a acostat”. Este un fel de stare de cumpănă, care nu este de început, iar apoi, pe drum, mai
revine din când în când... Inima nu s-a desprins încă complet de cele sensibile, şi nici nu s-a
înrădăcinat în cele duhovniceşti. Chemări dintr-o parte şi dintr-alta o vor ameţi şi o vor învălui
Sfântul Teofan Zăvorâtul
10
în ceaţă pentru o vreme... de aici, indiferenţa şi lipsa de chef... Trebuie să răbdăm puţin şi va
trece...
Iată, deci! Să ne nevoim câte puţin cu răbdare şi cu dăruire faţă de Domnul. Puţin a
rămas! Va veni ceasul, când ne vom înfăţişa în faţa Domnului şi ce-I vom spune? Că ştim să
dansăm, să vorbim franţuzeşte, să apreciem cu se cuvine piesele de teatru? Vai nouă!
Cumplită nenorocire! Atunci ne vom zbate de colo-colo, dar va fi prea târziu... Dă-ne,
Doamne, o clipă, o clipă să ne căim! Iar dacă nu ni se va da... este pentru că am tulburat
rugăciunea cu baluri şi cu teatre...
Când, fiind în vizită la dumneavoastră, v-am vorbit despre stările schimbătoare de
căldură sufletească, N.N. care se afla şi ea acolo, a spus: „Ah, eu am ajuns la disperare pentru
că nu mai am căldura dinainte...”. Dar eu vorbeam despre altceva. Iată ce i se potriveşte:
aşteptând-o să se lepede de obişnuinţele lumeşti, Domnul a vizitat-o cu mângâieri lăuntrice;
dar cum ea nu a luat aminte la ele şi a continuat să facă acelaşi lucru, a părăsit-o... Rămâi cu
teatrele tale... şi flămânzeşte! Această retragere a harului este spre pedepsire. Şi nu se face
spre pagubă, ci spre bună povăţuire. Aşadar, să luăm aminte.
Ce fel de carte v-a tulburat?... Toate traducerile apusene despre viaţa duhovnicească
nu ni se potrivesc. Există în ele un dram de adevăr; dar şi cele mai bune conţin multe himere
şi neadevăruri; flatează, dar nu hrănesc... este ca în zicala: „pe buze a curs, dar în gură n-a
nimerit”. Luaţi-o pe cea mai bună şi mai lăudată dintre ele: Imitarea lui Iisus Hristos de Toma
de Kempis... Citiţi-o cu atenţie şi comparaţi: oferă ea oare acelaşi lucru ca Macarie
Egipteanul, Isaac Sirul sau cuvintele Părinţilor noştri: Serafim, Partenie?... Apusenii vor să se
mântuiască singuri; şi ajung prin strădanii proprii într-o stare de liniştire a inimii,
asemănătoare cu pasivitatea la tăcerea altor forţe. Aici fantezia le zugrăveşte imagini, iar ei se
topesc de admiraţie... Aruncaţi-le! Dumneavoastră vă sunt de ajuns sfinţii pe care îi aveţi.
Oare sunt o sută de adevăruri? Există un singur adevăr. Oare există o sută de căi?
Există o singură cale. Oare sunt o sută de dumnezei? Există Unicul Dumnezeu, o singură
credinţă, un singur botez. Şi cum să fie asta totuna?... Acelea ne sunt oare nouă egale, care nu
au nici preoţime, nici sfânta împărtăşanie şi nici pocăinţă? Cum ni se vor ierta păcatele?... Şi
cu ce ni se va hrăni duhul? Cu nimic nu se aseamănă toată această filantropie. Ei nu pot
rezolva problema: dar ce înseamnă alte confesiuni? Dar, dacă nu o putem rezolva cum se
cuvine, nu trebuie să o tălmăcim greşit, ci să înţelegem lămurit adevărul. Vedeţi ce se
întâmplă într-o fotografie? Figura naturală a omului este cea mai fidelă imagine a lui. Se fac
poze, apoi se tipăresc fotografiile. La unul a ieşit prea întunecoasă, la altul, prea luminoasă,
unul nu a nimerit focala, la altul a pozat într-o atitudine nefirească. Dar există şi fotografii
destul de fidele originalului. Iar retuşul cu cât schimbă caracterul trăsăturilor? Examinând
acum toate aceste fotografii, putem spune, oare, că toate sunt egale, când printre ele sunt unele
în care nu se recunoaşte nici cel care a fost imortalizat. Lui Moise aşa i-a spus Dumnezeu:
„Vezi să faci acestea toate (cortul) după modelul ce ţi s-a arătat în munte” (Ieş. 25, 40).
Şi aşa a fost până la pogorârea lui Hristos. Domnul, când a venit, ne-a adus din ceruri
un alt cort - sfânta credinţă şi Biserica, chivernisită după cum a văzut şi a auzit El de la Tatăl,
în sfătuirea dinainte de veci a Dumnezeului Triipostatic. Dar au apărut fotografi samavolnici...
ca să retuşeze, să facă alte fotografii, şi au acoperit imaginea... Chipul Bisericii este unul; dar
în fotografiile amatorilor, la unul au ieşit două capete, la altul au dispărut mâinile şi
picioarele, colo ochii au ieşit schimbaţi, dincolo veşmintele sunt cu totul altele şi aşa mai
departe... Dar la toţi apare una şi aceeaşi inscripţie: „Biserica”... Te tot uiţi şi te uiţi şi eşti
obligat să recunoşti: „Nu, nu este ea”. S-ar mai cuveni oare ca după toate acestea noi, cei ce
păstrăm chipul originar al Bisericii, să ne aşezăm alături de ceilalţi? Dar ce să mai vorbim de
alţii? Îl lăsăm pe Atotţiitorul să Se îngrijească de ei. El ne oferă mărturia palpabilă că
originalul este la noi: acestea sunt darurile facerii de minuni, pe care le poate vedea oricine,
ale clarviziunii, ale neputrezirii moaştelor, ale fenomenelor extraordinare - pe toate acestea le
vedem în zilele noastre. Ce să mai vrem? Dumnezeu nu va fi îngăduitor cu mincinoşii.
Domnul e cu noi şi Duhul Său sălăşluieşte în Biserica noastră... Acest lucru îl simţim fiecare
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
11
... aşadar, Biserica noastră este adevărată, este din ceruri pogorâtă şi statornicită pe pământ.
Iar aceia? Ştie Domnul de ei. El nu-şi dezvăluie judecăţile... Va veni şi ziua în care va aduce
la lumină cele tăinuite... Dar deocamdată să ne mulţumim şi cu această rază de lumină,
mărturia de netăgăduit a adevărului.
12. Despre post
Aşadar, sufletul vă este tare strâmtorat! Îl va încălzi Domnul şi se va lărgi. Răbdarea,
predarea totală în mâinile lui Dumnezeu şi aşteptarea hotărârilor Lui sunt cei mai buni
călăuzitori ai vieţii noastre. Iar rugăciunea este atmosfera în care trebuie să trăim şi să
respirăm. Totul este aici. Este mai bine să ne mişcăm puţin câte puţin, decât în salturi. Staţi şi
aşteptaţi.
Dar iată că vine şi postul: Să postim, fraţilor, cu o postire plăcută. Vai, când postul nu
ne este plăcut nici nouă, nici lui Dumnezeu! Cât de neputincioşi am devenit! Şi toate acestea,
pentru că ne socotim drepţi... Păcătosul nu se va cruţa pe sine; iar când îşi va simţi
păcătoşenia, atunci să te ţii, trup păcătos!
13. Despre călugărie
Mâine începe postul. Vă va ajuta, oare, Dumnezeu să postiţi cum se cuvine? Dacă aţi
merge la mănăstire, ar fi altceva... Vedeţi, şi mănăstirile sunt de trebuinţă uneori, şi
călugării...Şi nu unuia, la doi sau la trei. Şi totuşi există oameni care nu privesc cu ochi buni
călugăria, cu toate că a fost instituită de însuşi Mântuitorul.
Dar ce se înţelege prin călugărie? Rasa, potcapul, mătăniile şi toate celelalte ce ţin de
înfăţişare nu sunt instituite de Mântuitorul... Însă puterea şi spiritul vieţii monahale sunt
arătate de El însuşi: în propria Sa persoană, în persoana Maicii Domnului, a înaintemergătorului
Domnului şi, am putea spune, în persoana tuturor apostolilor. Călugăria, împreună cu
lepădarea de toate, este petrecerea neîntreruptă cu mintea şi cu inima în Dumnezeu. Monah
este acela al cărui interior este astfel alcătuit, încât nu Se află acolo decât Dumnezeu şi el,
dispărând în Dumnezeu.
Întrucât unei asemenea dispoziţii sufleteşti nu-i prieşte deloc viaţa de familie şi cea
publică, cei ce o caută se îndepărtează de societate, îşi rup relaţiile familiale sau nu intră deloc
în astfel de relaţii... În această direcţie avem şi îndrumarea Mântuitorului, şi anume despre
celibat şi despre totala neagonisire. Apoi, când în Corint s-au produs neînţelegeri referitoare la
fecioarele care nu doreau să se mărite, Apostolul Pavel, în Epistola pe care le-a trimis-o, le-a
arătat cum să procedeze. Mesajul Epistolei era că nu face rău cel ce se căsătoreşte, dar a nu te
căsători este mai bine. În vremurile apostolilor existau asceţii - în timpurile din urmă tot ei
sunt pustnicii, monahii... Biserica le-a dat numai o organizare exterioară, căci în Biserică toate
trebuie să fie cu cuviinţă şi după rânduială (I Cor. 14, 40), şi nu le-a rânduit scorneli. Nici
politica, nici evenimentele lumeşti nu au luat parte la aceasta. Viaţa monahală nu vine din
afară... ea purcede din duhul creştinătăţii şi chiar din firea duhului omenesc.
Există, de pildă, oameni care se dedică ştiinţei, artei... De ce? Acesta le este talentul.
De ce însă nu binevoim a ne alătura celor ce se consacră lui Dumnezeu? Căci şi acesta este un
dar dumnezeiesc, aşa este alcătuirea sufletească... Cine poate înţelege, să înţeleagă (Matei 19,
12).
Se spune că nu este nici un folos de la călugărie. Oare puţin folos a fost şi este de la
părintele nostru Serafim? În acest fel judecaţi şi despre ceilalţi. Lărgiţi cercul folosului
dincolo de interesele materiale... adăugaţi aici cucernicia, bunele moravuri, curăţenia inimii şi
socotiţi, de la cine veţi aştepta foloase pentru aceste lucruri nelipsite de importanţă? Dar
creştinismul ce doreşte? Căutaţi cele de sus... Cugetaţi cele de sus... Viaţa voastră este ascunsă
cu Hristos întru Dumnezeu (Col. 3, 1-3) şi aşa mai departe. Aceasta este călugărie, punct cu
punct... Nu rasa neagră şi potcapul înseamnă călugăria, nici măcar viaţa în mănăstire... Chiar
Sfântul Teofan Zăvorâtul
12
dacă toate acestea s-ar schimba, viaţa monahală va rămâne în veci... cât timp va exista pe
pământ omul creştin.
Când cineva îl iubeşte pe Dumnezeu, nu se cuvine să numească aceasta iubire
contemplativă şi ideală. Dumnezeu premerge iubirii noastre şi cuprinde totul în iubirea Sa...
Suntem înconjuraţi de ea... Dacă nu-i simţim razele care ne încălzesc, este datorită împietririi
noastre în cele ale simţurilor... Dar este suficient ca sufletul să se elibereze cât de puţin din
aceste legături şi să renunţe la orice pentru Dumnezeu, că Dumnezeu va intra în el... şi Se va
împărtăşi cu el... şi sufletul se va trezi înviorat şi încălzit. Din acest izvor decurge apoi şi
binefacerea faţă de aproapele şi desăvârşirea de sine. Începutul acestora este pocăinţa: ea duce
la nevoinţele purificatoare ale ascetismului. Pe măsura purificării, inima se întăreşte în iubirea
de Dumnezeu. O inimă cu totul curată are iubire deplină de Dumnezeu. Mare păcat că
filozofii noştri 1-au transformat pe Dumnezeu într-o idee... şi uită mereu că omul este o
creatură căzută... El nu se mai poate restaura decât prin Domnul Iisus Hristos, prin Sfânta
Biserică.
Vă voi descrie pe scurt esenţa credinţei noastre. Dumnezeu, Tatăl Cel în Treime
închinat, Fiul şi Sfântul Duh, Atotcreatorul şi Atoateproniatorul ne mântuieştepe noi, cei
căzuţi şi pierduţi, iar noi ne mântuim prin bunăvoinţa Tatălui, în Domnul nostru Iisus Hristos,
prin harul Preasfântului Duh, în Sfânta Biserică şi prin Sfintele Taine - punând aici începutul,
germenele şi plămădeala mântuirii, iar în veacul viitor ajungând la mântuirea deplină. Aceasta
este sămânţa, miezul teologiei şi al oricărei filozofii sănătoase. După această idee se mişcă tot
lanţul evenimentelor. Domnul ocârmuieşte... Legiuitorii, educatorii, dacă doresc să ajungă pe
calea cea dreaptă - care este singura cale a pronierii lui Dumnezeu sau direcţia voinţei lui
Dumnezeu - trebuie să se pună de acord cu acestea... Altminteri, vor bate apa-n piuă, se vor
agita în van, dar toate nu vor avea nici o noimă.
Astfel, căzuţi fiind, Domnul ne va tămădui în lăcaşul Său de vindecare - Biserica... Nu
trebuie, deci, să ne gândim la mângâieri... Bolnavul are nevoie când de o tăietură, când de o
cauterizare, când de plasturi... Sunt procedee dureroase, iar mângâierile vin după însănătoşire...
Dar, cum sănătatea deplină ne este făgăduită doar pentru viaţa viitoare, pe seama celei
prezente ne rămân doar durerile şi truda. Să ne nevoim cât de cât! E lungă, oare, viaţa de
acum?... Cealaltă nu are sfârşit. Dar dacă nimerim de-a stânga... ce va fi? Vom plânge în
hohote şi vom striga, dar zadarnic. Mai bine să ne trudim puţin aici în curtea milostivului
nostru Stăpân şi a Domnului, decât să pătimim acolo...
Ce fel de judecată e asta? De parcă acum, pentru prima dată, trebuie să descoperim
calea pierdută a mântuirii! Totul este bine cunoscut. Şi câţi oameni nu au parcurs, deja,
această cale... şi au primit răsplată!... Prin urmare, este un lucru fără putinţă de tăgadă! Pe ce
cale au mers sfinţii lui Dumnezeu?... Pe calea îndulcirilor!? Se află, oare, printre ei cineva
care să nu fi fost în suferinţă, care să nu se fi trudit, să nu fi vărsat sudoare şi sânge? Toţi au
mers pe urmele Domnului... pe calea ponegririlor, spre Golgota, de unde şi-au încredinţat
sufletul Domnului, îi vor primi oare în ceata lor «a drepţilor» pe cei ce au cedat îndulcirilor?
Şi oare Domnul îl va îngădui pe unul ca aceştia să ajungă la ei?... La asta să luaţi aminte...
Largă şi uşoară e calea lumii... dar capătul ei e fundul iadului! Aşa vorbesc propovăduitorii
îndulcirilor cu mintea lor trupească... Mintea le este înceţoşată de principii preluate din viaţa
senzuală, lumească. Ce lumină să mai aştepţi de la o astfel de minte? Deci luaţi seama cu
grijă, cum umblaţi (Efeseni 5, 15)... Nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile, dacă sunt
de la Dumnezeu... (I Ioan 4, 1).
14. Despre întristare şi pocăinţă
V-aţi simţit posomorâtă, înstrăinată, v-aţi necăjit că nu aţi apucat să vă plimbaţi în
săptămâna lăsatului de sec. Da, e un sentiment absolut firesc, numai că nu este întrutotul drept
şi trebuie să vă ocărâţi sufletul şi inima pentru el. Căci a fi înstrăinat de lume este o poruncă.
Prin urmare, nu e rău că v-aţi simţit înstrăinată. Citiţi Cuvântul 64 al lui Isaac Sirul. De unde
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
13
acest sentiment de părăsire şi de tristeţe? Oare noi ne desprindem de un mal, ca la celălalt să
nu ajungem? Ne înstrăinăm de lume ca să fim cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi, adică părăsim o
societate rea şi pătrundem într-alta... şi o părăsim tocmai pentru a intra în aceasta din urmă. Ci
v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc
şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească şi de Biserica celor întâi născuţi, care sunt
scrişi în ceruri şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi,
şi de Iisus, Mijlocitorul Noului Testament (Evr. 12, 22-24). Vedeţi ce societate? Iar sufletul e
trist şi strigă: „Sunt orfan!”. De aceea trebuie dojenit:... „Nu uita, nu uita!”... De asta apare
tristeţea, că sufletul a uitat, iar sentimentul comuniunii a pierit din inimă, în asemenea clipe
trebuie să ne înviem în cuget amintirea lumii duhovniceşti şi să ne mişcăm inima, ca să se
nască în ea pătimirea. Nu reuşiţi? Mergeţi la Biserica lui Dumnezeu... Nici aşa nu reuşiţi?
Răbdaţi, strigând la Dumnezeu să vină în ajutorul sărmanei inimi, dar totuşi rămâneţi întraceleaşi,
adică nu vă aruncaţi în desfrâu. Căci se întâmplă ca, văzându-te amărât, cineva să-ţi
spună: „Du-te să petreci puţin”... Fă-o numai o dată, şi în fiecare zi te vei mâhni... şi în fiecare
zi vei simţi chemarea să petreci. Iată desfrâul continuu! Iată câştigul! Va rămâne doar
amintirea. Plicticos este acest drum, greoi, singuratic.
Iată că pe pagina următoare v-aţi îndreptat şi v-aţi aşezat unde vă este rangul şi locul;
aţi găsit şi societatea lui Dumnezeu... Acum vă e şi cald, şi bine. Nu-i aşa? Numai să nu vă
faceţi planuri personale, ci dăruiţi-vă Domnului. Fie ca El să ne desluşească treptele
«urcuşului duhovnicesc» şi să ne cântărească valoarea simţămintelor. Iată care-i măsura
noastră: când simţim că în jurul nostru sunt lucruri necurate şi că mântuirea ne vine numai din
nemărginita milă a lui Dumnezeu, este bine. De îndată ce începem să ne atribuim chiar şi o
mică parte de dreptate, e rău. Atunci trebuie, mai degrabă, să dezlănţuim o aprigă ocară
împotriva noastră.
Aminteaţi pe undeva că nu aţi încercat rugăciuni exaltate. Domnul să vă izbăvească de
ele! Entuziasmele, tulburările puternice cu emoţii sunt pur şi simplu mişcări ale sângelui
sufletesc, datorate imaginaţiei înflăcărate. Ignaţiu de Loyola a scris multe îndrumări pentru
ele. Unii ajung la aceste exaltări şi cred că au ajuns la trepte înalte, pe când, de fapt, toate
acestea nu sunt decât baloane de săpun. Adevărata rugăciune este tihnită şi liniştită; şi este aşa
pe toate treptele. La Isaac Sirul sunt arătate cele mai înalte trepte ale rugăciunii, dar nu sunt
amintite exaltările...
De ce mergeţi ca o cucernică la spovedanie? Sunt convins că nu spuneţi: „sunt altfel
decât ceilalţi”... ar fi prea de tot. Dar este prea puţin să aveţi un sentiment general al
nevredniciei personale. Este cu putinţă să ajungeţi să puteţi spune: „Şi în asta sunt păcătoasă,
şi cu asta am păcătuit”. Căci spuneţi: Am greşit cu cuvântul, cu fapta şi cu gândul. Nu sunt
vorbe goale? Nu e de râs? Nu pierdeţi, oare, vremea cu fleacuri? Nu aţi dus pe nimeni în
ispită? Iar gândurile vă sunt, oare, întotdeauna bune? Eu cred că, dacă pătrundem în gânduri,
se adună o grămadă de păcate, că nu le poţi ridica. Trebuie să ne aşezăm lângă inimă şi să ne
deprindem a observa gândurile şi sentimentele care izvorăsc din ea. Atunci veţi vedea ce lucru
urât mirositor este inima noastră, pe care o considerăm bună. Şi va veni atunci pocăinţa
necontenită şi mărturisirea în faţa lui Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni şi e atoatevăzător.
Domnul să vă ajute!
În ziua sfintei împărtăşiri aţi fost tristă. Ce-i de făcut? Şi pentru asta trebuie să-I
mulţumiţi Domnului. Pentru toate să-I mulţumiţi. Iată ce trebuie să faceţi: nu trebuie să vă
măsuraţi, adică să căutaţi a vedea cu câţi arşini3 v-aţi ridicat de la pământ... mai bine este să
uitaţi cu totul de această măsură. Ea poate să existe, dar nu ne este de nici o trebuinţă. Dacă ne
aflăm, sau nu pe drumul cel drept, mărturia pentru aceasta nu este căldura simţămintelor - deşi
nu e lucru rău - ci tăria de a lucra şi de a fi pe plac lui Dumnezeu, până la punerea vieţii, fără a
mai băga de seamă dacă avem căldură în suflet sau ne este sufletul uscat şi fără chef. Stările
schimbătoare ale inimii trebuie să le suportaţi cu împăcare şi să-I spuneţi Domnului:
3 1 arşin = 0,71 m.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
14
Nu merit ceva mai bun... Încă e prea puţin... mai adaugă, mai adaugă suferinţă – şi
altele asemenea.
Ce vom face? Suntem oameni, oameni slabi şi nestatornici... şi mai cu seamă iubitori
de îndulciri. Tare ne dorim să mâncăm numai dulciuri... şi cum dăm de amăciune, nu ne mai
place... Dar acestea toate sunt trecătoare. Nu vă tulburaţi nici de faptul că aceasta vi s-a
întâmplat în ziua împărtăşaniei. În această zi, Domnul rânduieşte pentru suflet tot ceea ce îi
este mai de trebuinţă... Pentru dumneavoastră, tristeţea a fost mai folositoare, şi ea vi s-a dat.
Spuneţi, aşadar: Slavă Ţie, Dumnezeul meu, pentru toate!
Ce fel de înlesnire v-a scris N.N.: Nu te ruga când nu ai chef? Poate că lui4 îi merge
aşa; dar nu se poate face din asta o regulă generală. Vă amintiţi povestirea despre călugărul
care era asuprit de vrăjmaş înainte de începutul pravilei de rugăciune? Îl cuprindeau frigurile
şi fierbinţeala, îl dureau toate, aproape că dădea de ceasul morţii. Ce făcu călugărul? „Ei,
suflete! - îşi zice - mi-a venit ceasul morţii, haide să ne mai rugăm o dată şi să plângem în faţa
Domnului pentru ultima oară”. Se cufundă în rugăciune şi se nevoi. Capul îi plesnea, dar el o
ţinea una şi bună... Îşi isprăvi pravila şi durerea îi trecu... A doua zi la fel... Atunci înţelese de
unde veneau atacurile... şi de atunci încolo niciodată nu îşi lăsă pravila, orice piedică s-ar fi
ivit. De n-ar fi vrăjmaşul, mai treacă-meargă, dar el este şi trebuie să ne ţinem urechile ciulite.
Numai cu trudă şi cu silinţă ne putem deprinde cu binele. Şi multă sudoare trebuie să vărsăm
până când acesta se va altoi în noi, până când ne va deveni familiar, firesc, uşor...
Astfel, pentru Dumnezeu, fugiţi de înlesniri! Vedeţi pravila lui Macarie Egipteanul: să
te sileşti pentru fiecare faptă bună... Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc
pun mâna pe ea (Matei 11, 12). În noi se amestecă binele cu răul şi fiecare bine îşi are răul său
potrivnic... Trebuie să-l înăbuşim pe acesta din urmă şi să-l înviem pe cel dintâi. Cum face
asta, oare, fără osteneală, când nu putem nici să ne întoarcem de pe o parte pe alta fără trudă?
Mai bine limitaţi-vă doar la vorbe, altfel vă puteţi încurca. Vă veţi pierde firul... Discuţii
generale puteţi purta cu oricine, dar când este vorba de fapte, trebuie să ascultaţi de unul
singur. Despre probleme duhovniceşti, în general, puteţi discuta cu oricine... Este bine: mişcă
sufletul, curăţă aerul sufletesc.
15. Despre rugăciune
Acum am deschis o carte de Sfântul Isaac Sirul, acest unic învăţător al vieţii de
priveghere. Oriunde v-aţi afla, purtaţi cu dumneavoastră această carte. Am început să citesc şi
din primele rânduri am dat peste ceea ce aveţi nevoie. Iată ce laudă le aduce celor ce îl văd
întotdeauna pe Dumnezeu în inimă:
„Cel ce se află cu gândul mereu la Dumnezeu, acela alungă demonii şi dezrădăcinează
sămânţa răutăţilor lor. Cel care, ceas de ceas, priveghează asupra sufletului său, inima aceluia
se înveseleşte de descoperiri dumnezeieşti. Cel ce îşi aţinteşte ochiul minţii în suflet, acela
vede înlăuntrul său zorile duhovniceşti. Cel ce a dispreţuit orice rătăcire a minţii, acela îl vede
pe Stăpânul său în inima sa.” (Cuvântul al 8-lea).
Iată, bunăoară, părintele nostru Serafim a stat toată viaţa sa în faţa Domnului şi a ars
ca o lumânare. La fel şi toţi ceilalţi. N-au fost şi ei oameni? A fost, oare, menirea lor alta decât
a noastră? Viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu (Col. 3, 3). Aceasta a spus-o
Apostolul despre toţi; şi nu a spus că trebuie să fie ascunsă, ci că este deja ascunsă, ca să arate
că este creştin acela care cu toată fiinţa lui s-a ascuns în Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus
Hristos. Iar cuvântul Apostolului: rugaţi-vă neîncetat (I Tes. 5, 17) cui se adresează? Aleşilor
sau tuturor, fără excepţie? Tuturor!... Prin urmare, trebuie împlinită această poruncă...
Dumnezeu să vă binecuvânteze!
4 Este vorba de două personaje cu aceste iniţiale, unul feminin şi altul masculin. Aici este menţionat pentru prima
dată personajul masculin, (n.t.)
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
15
16. Despre harul Duhului Sfânt
Binecuvântat eşti Hristoase, Dumnezeul nostru... Prăznuim Cincizecimea. Fie ca
Atoatedătătorul să vă acopere cu adierea Duhului Său! Căldura Lui să vă încălzească inima tot
mai mult, «până când se va aprinde focul cel dogoritor şi mistuitor! Dă Doamne, să fie aşa! Şi
va fi, dacă veţi face trudă sârguincioasă şi veţi cădea cu durere în faţa lui Dumnezeu. Căci
Domul este mărinimos şi milostiv.
Iată că au apărut închinătorii! Toţi caută. Foarte bine. Numai să nu credeţi că Domnul
este mai aproape de Kiev sau de Moscova, de Atena sau de Ierusalim decât de alte locuri.
Locul Lui este în inima noastră. Şi când va intra în inimă şi va cina cu noi; avem şi
Ierusalimul, şi mai mult decât Ierusalimul! Asta trebuie să ne preocupe. Inima este în noi, dar
până la inimă e cale lungă, iar uneori e chiar o călătorie foarte îndelungată. Această călătorie
este mai anevoioasă şi mai de preţ în ochii Domnului, şi mult mai rodnică. Cine o săvârşeşte
nu va dori să pribegească prin străini, ci îi va place să stea acasă, singur-singurel. Nu va voi
nici să vadă, nici să audă, nici să vorbească şi să umble... Pentru că în el există o viziune!
Minunată preafrumoasă, care îi absoarbe toată atenţia, toată! dragostea toată grija. Fie ca
Domnul să ne dăruiască şi nouă harul acesta, izvorul tuturor fericirilor!
17. Despre mâhnire
Liniştiţi-vă! Căci Domnul nu Se mânie în fiecare zi (Ps. 7, 11). Inima lui Dumnezeu
este nespus de largă... A noastră-i ca de vrabie. Ce-i de făcut?... Cel ce va răbda până la sfârşit
va fi mântuit a spus Domnul, dar nu a pomenit când, cu ce fel de sfârşit, nici ce va avea de
îndurat: o furtună mai mică sau uragan. Iar cum anume trebuie să stai, nu ştii, şi nici cum stau
ceilalţi nu poţi ghici. În mâna Ta, Doamne, ne predăm sufletul! Înţelegând aceasta, înţelegem
şi căile Domnului. Pocăinţa curăţă totul şi înduplecă mânia lui Dumnezeu. Inima înfrântă şi
smerită Dumnezeu nu o va urgisi.
Preacurata, Stăpâna noastră să vă dea mângâiere! Întăriţi-vă! Nu strică să vă întristaţi
un pic, căci oameni suntem; dar să vă mâhniţi până la istovire nu are nici un rost. Nu vă este
de folos o asemenea mâhnire, ci rugăciunea însoţită de blândă nădăjduire este cea care atrage
milostivirea lui Dumnezeu. Căci nu poţi smulge nimic cu forţa din mâinile lui Dumnezeu, dar
lacrimile pot totul. „Dă-ne, Doamne, dă-ne, Doamne!” Trebuie să insistăm!... căci dreptate nu
avem... ci îndurarea e totul!
Există îngrădiri puse de Dumnezeu, pe care nu le dărâmă nimeni. Cu rugăciune
puternică trebuie să le răzbim. Domnul, îndurându-Se, le va primi... şi atunci va veni bucuria
mântuirii!... Dar nădăjduirea trebuie să fie blândă, înfrântă şi smerită. Căci n-avem dreptul la
mila lui Dumnezeu. Domnul să vă liniştească!
Eu cred că, în general, nu are mare importanţă faptul că oamenii nu sunt întru totul
buni, şi că, de fapt, ei sunt buni. De aceea, este mai bine şi mai sigur să-i socotim pe toţi sfinţi.
Este chiar de preferat unei judecăţi drepte. Este o asceză aici, şi nu degeaba, ci ca să se
împlinească pravila cea bună: întotdeauna să vezi curată faţa aproapelui tău. Noi avem o
zicală: («Ce-i al meu şi-i nespălat este alb»; e o zicală păcătoasă. Trebuie să spunem
altminteri: Ce-i al meu şi e spălat este negru, şi ce-i al altuia şi e nespălat este alb.
18. Despre neatenţia faţă de sine
Este bine că v-aţi pocăit şi că I-aţi cerut iertare Domnului pentru intenţia de a vă
atribui faptele bune... Nu există lucru mai rău! Gândul, dacă este prins la intrare, ca un tâlhar,
nu e încă o nenorocire. Dar când umbra lui cade pe inimă şi o îndulceşte, inima trebuie bătută
zdravăn, pentru trădare. Căci toate îşi au pricina în neatenţie. Mintea nu observă cum cade
scânteia cea rea; nu observă, din cauza împrăştierii. N-aveţi decât să vă vedeţi de griji, dar nuSfântul
Teofan Zăvorâtul
16
L lepădaţi pe Domnul din minte şi de pe buze. Şi nu uitaţi să cădeţi Ia picioarele Lui. Chiar
dacă-i greu: cu atât mai de preţ este izbânda şi cu atât mai repede vi se va da harul. Dacă
îndeletnicirile sunt bune stăruinţa de a fi cu Domnul aduce mult folos.
Vom cădea şi vom striga: Doamne, miluieşte!
Această mică strâmtorare este pilduitoare şi mântuitoare... Există Domnul Atoatechivernisitor.
El va reface orice ruină... Că sfârşitul nu este aici, asta-i o altă problemă...
Rodul vieţii se va descoperi după trecerea vieţii... Mântuieşte-ne, Doamne, în acel straşnic
ceas! Iar aici este de ajuns un singur cuvânt: Facă-se voia Ta, Doamne!
19. Despre petrecerea întru Domnul
Ce lecţie pilduitoare avem de la spălătoreasă! Şi câţi alţi slujitori ascunşi ai lui
Dumnezeu, adevăraţi slujitori, mai sunt pe lume? Iar noi? Foiţa de staniol are ceva special,
este netedă... dar de-o atingi cu mâna, e moale, slabă, de nimic. Câte mistere are viaţa! Şi cât
de tainică este calea mântuirii! Şi cât de mult trebuie să priveghem, să ne stoarcem inima şi să
scoatem de acolo toată murdăria! Doamne, ajută-ne!
Iată că treburile v-au copleşit cu totul. Ţineţi-vă tare; este spre mântuire. Există
oameni care îşi văd de griji, dar nu se risipesc. Atâta timp cât Dumnezeu vă va trimite acest
dar, vom face cum vom putea. De ce v-aţi întristat? Tristeţea, liniştea tihnită, veselia sunt
lucruri schimbătoare, al căror izvor e greu de ghicit... Şi nici nu e nevoie să ne uităm la ele,
căci nu în ele este puterea... Aţi fost întristată, slavă Domnului!, v-aţi înveselit, slavă
Domnului!... Iar ce-i al tău e al tău.
Toate neputinţele sunt omeneşti! Dar să sfârşim cu treburile începute şi să ne apucăm
de ceea ce este mai important pentru noi. Există oameni care aşa s-au statornicit întru
Domnul, încât, în pofida faptului că sunt implicaţi în multe treburi, continuă să rămână cu
Domnul. Să le fie, oare, mai înaltă tăria duhovnicească, le este mai aprigă concentrarea
lăuntrică, sau focul iubirii şi căldura inimii le sunt mai puternice? Să ne rugăm ca Domnul să
ne dăruiască şi nouă acest dar. El iubeşte comuniunea şi vorbirea deschisă. Sârguinţa, truda,
căutarea nu le trece cu vederea. El însuşi ne-a scris: Căutaţi şi veţi afla (Matei 7, 7). Să căutăm
şi să aflăm!
Trăind printre oameni, în relaţie cu ei, nu e cu putinţă, desigur, „«să sporim» repede;
dar se poate. Şi nici moartea nu e departe. Este bine să murim în stare de căutare, dacă nu ne
binecuvântează Domnul să murim în stare de desăvârşire. Şi în lumea de apoi va exista un
urcuş de la cele mai de jos spre cele mai înalte.
Dar iată că am şi uitat despre acea lume: grijile ne-au scos-o din minte. Să ne căim, să
ne scuturăm de adormirea în distracţii, să pătrundem în liniştea trezviei şi totul va fi bine. Este
mai bine, desigur, să ţinem neîntrerupt firul întins; dar ce să-i faci când se rupe? Îl răsucim din
nou şi întindem aceeaşi aţă... Căci toată viaţa noastră este toarcerea unui singur caier. Totul se
înfăşoară, se înfăşoară şi se formează un mare ghem. În lumea de apoi, întreg acest ghem va fi
desfăcut... Vor cerceta cu de-amănuntul calitatea firului - în arşini, pătrare, verşoci5. Cine a
tors, va sta şi va aştepta cu frică să afle ce vor spune în cele din urmă: este bine sau este rău?
20. Despre rugăciune, lectură şi lucru de mână
Domnul să vă întărească în strădania de a vă ruga tot mai mult. Rugaţi-vă nu pentru că
vă place, ci pentru că trebuie. Mai cu seamă, deprindeţi-vă cu rugăciunea lui Iisus. Aşa să vi
se lipească de limbă, încât să o repete conştient şi inconştient. Asta nu se întâmplă dintr-o
dată. Cred, de fapt, că nici nu v-aţi apucat de această lucrare. Este grea la început. Dar biruiţivă.
Dumnezeu să vă ajute!
5 Unităţi tradiţionale de măsură a lungimii.
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
17
Problema dumneavoastră m-a uluit... E greu de explicat, aşa cum este greu de explicat ce este
ziua. Aveţi, se pare, puţină râvnă spre a-I fi pe plac Domnului. Iar cât priveşte punerea vieţii,
pentru mucenici acest lucru avea semnificaţia cea mai directă, iar pentru noi înseamnă să
lucrezi Domnului fără cruţare de sine. Aceasta are semnificaţia cea mai cuprinzătoare!... De
ce, de pildă, nu vreţi să vă sculaţi dintr-o dată? Vă e milă de dumneavoastră. De ce nu vreţi să
vă aşezaţi la rugăciune? Vă e milă de dumneavoastră. De ce nu vreţi să renunţaţi la un fel de
mâncare sau la altul? Vă e milă de dumneavoastră. Şi multe, multe altele. Trupul începe să
ţipe de parcă e dus la spânzurătoare. Cel care-l răpune, acela îşi jertfeşte viaţa... şi asta se
poate face în fiece clipă, prin lepădare de toate şi fără autocompătimire.
Desigur, trebuie să ne îngrijim în fel şi chip pentru ca ceasul morţii să fie un ceas
fericit; dar dacă este şi va fi aşa pentru toată lumea, asta nu putem prevedea... De aceea,
trebuie să o aşteptăm cu frică şi cu cutremur. Bunătatea lui Dumnezeu este nemărginită: El nu
ne doreşte nenorociri şi chinuri, dar ce-i de făcut dacă noi ne facem nevrednici de ea? Ce-i de
făcut cu cel care spune: „Pleacă de la mine; nu vreau să cunosc căile Tale “? Cine altcineva
decât sfinţii asceţi a cunoscut mai mult bunătatea lui Dumnezeu - nu cu mintea, ci cu inima?
Dar frica de moarte şi de Judecată nu s-a îndepărtat niciodată de la ei.
Slavă Domnului că aveţi iubire de Dumnezeu şi dorinţa de a-I fi pe plac. Fie ca El să
păstreze în dumneavoastră acest simţământ cuvios, această flăcăruie uşoară, desigur, şi
ameninţată de multe vânturi, şi fie ca să o prefacă în flacăra lui Serafim. Acest simţământ, mai
cu seamă, aveţi grijă să-l păstraţi! Va fi jale când se va stinge! Se va face întuneric beznă, vor
domni frigul şi toată neorânduiala. Cel mai bun sprijin în menţinerea lui este nevoinţa faptelor
bune, împletită cu cea a rugăciunii, în asta stă toată calea mântuirii. Se pare că nu-i complicat,
nici anevoios.
Nevoinţa faptelor bune cuprinde:
1. Faptele bune pe care Dumnezeu le trimite şi care ne întâmpină pe fiecare în fiecare
zi, de la trezire până la culcare.
2. Bunele simţăminte: smerenia, blândeţea, cumpătarea, milostivirea şi altele.
3. Hotărârea, tare ca moartea şi sărguinţa de a lucra Domnului în toate, până la jertfa
de sine. Toate acestea trebuie să fie împreună şi ele formează o singură lucrare. Primele, fără
celelalte nu-s de ajuns, nici ultimele două fără primele.
Le aveţi? Slavă Domnului! Nu? Trebuie să le dobândiţi, să vă chivernisiţi şi să
deprindeţi nevoinţa faptelor bune în toate formele ei.
Iată în ce constă nevoinţa rugăciunii. Cu mintea în inimă înaintea Domnului, să privim
pururi către Domnul, să umblăm în faţa Lui, înălţându-ne către El şi căzând cu umilinţă
necontenit în faţa Lui - şi în timp ce şedem, şi în timp ce umblăm, şi în timp ce vorbim. Da,
nu este uşor. De aceea se şi numeşte nevoinţa rugăciunii. Unii însă zic că-i uşor... De îndată ce
aud de aceasta, ei zic: „A, dar asta nu-i lucru mare, aşa voi face. Nu e nevoie în timpul
rugăciunii nici de plecăciuni, nici de metanii, nici de citirea rugăciunilor, nici de mers la
biserică, nici de vreo altă osteneală trupească de acest fel. Mintea şi inima sunt în mâinile
mele! Cu ele mă voi ruga!”. Şi iată că vine clipa când se apucă. Dar mintea o ia razna şi
visează, inima se alintă şi nu iese nimic. Nu! În lucrarea faptelor bune se cere nevoinţa
rugăciunii ascetice, înfăptuită trupeşte cu atenţie: şi cu mintea, şi cu inima. Şi Dumnezeu,
văzând această trudă, vă va da rugăciunea inimii, uşoară, dulce şi atotdesfătătoare. Însufleţiţivă
cu răbdare şi siliţi-vă la această osteneală!
Ceea ce spuneţi despre lenevirea trupului, la Isaac Sirul se numeşte odihna trupului şi
el îi atribuie multe rele. Aşa şi este. Aţi văzut o maşină electrică? Dacă circuitul de la cilindru
este dus la pământ, oricât ai învârti roata, electricitatea nu va fi simţită: totul se va scurge în
pământ. Un astfel de duşman este odihna trupului. Izgoniţi-l. Supăraţi-vă pe trup şi chinuiţi-l
un pic. Rugaţi-vă pentru aceasta şi Domnul vă va ajuta. Căci e mult rău în această odihnă.
Timpul dumneavoastră este numai acela pe care-l aveţi când sunteţi la dumneavoastră
în cameră. Străduiţi-vă să-l împărţiţi astfel încât să-I aparţină Domnului în întregime, mai cu
seamă ceasurile dimineţii, de la trezire până la amiază, în acest răstimp, faceţi-vă rugăciunea
Sfântul Teofan Zăvorâtul
18
de dimineaţă. De îndată ce v-aţi trezit, sculaţi-vă din pat. Nu cruţaţi trupul. Dacă vrea să
lenevească, mâniaţi-vă şi alungaţi-vă jos din pat. Bine ar fi dacă imediat aţi trece la rugăciune,
ca toţi să creadă că încă dormiţi. Ştiţi deja că metaniile aduc umilire. Da, metaniile sunt foarte
importante. Cu ele trebuie început: trei, cinci, zece... până când se încălzeşte inima; căci la
trezire ea este totdeauna moleşită şi rece. Apoi citiţi rugăciunile de dimineaţă fără grabă, cu
atenţie, văzându-L în faţa dumneavoastră pe Domnul. Cititul însoţiţi-l cu metanii mici sau
mari, în funcţie de mişcarea inimii; cu cât mai des, cu atât mai bine... Sfârşiţi cititul tot cu
metanii, rugându-L pe Domnul să vă ajute! Tot ce simţiţi că aveţi nevoie, până când inima vi
se va sătura. Numărul metaniilor, dacă e nevoie, stabiliţi-vi-l singură, cam atât cât îi prieşte
sufletului... chiar şi o sută. După săvârşirea rugăciunii spuse cu buzele, e bine să petreceţi un
timp în cugetare la Dumnezeu sau în repetarea rugăciunii lui Iisus. Aşezaţi-vă sau staţi în
picioare, sau umblând, repetaţi: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă...
Repetaţi această rugăciune de cât mai multe ori... nu mai puţin de o sută de ori. Apoi şi în
timpul zilei, cât se poate de des, să faceţi această rugăciune. Şi de icoană, în timpul zilei, este
bine să vă apropiaţi adesea şi să faceţi metanii cu sârguinţă: cinci, zece, mai multe, spunând
rugăciunea: Doamne miluieşte, Dumnezeule fii milostiv mie... Asta-i tot. Înainte de culcare,
aceeaşi pravilă, adică puţine metanii la început, rugăciunile pentru somn, iarăşi câteva metanii
şi cel puţin de o sută de ori rugăciunca lui Iisus.
Ce bine este să mergem la biserică pentru educarea duhului de rugăciune! Le ştiţi pe
toate acestea... Faceţi în aşa fel încât să zăboviţi cât mai mult în biserică, după-amiaza sau la
vecernie, cum puteţi. Dacă aţi merge la biserică în fiecare zi şi la toate slujbele, izvorul
rugăciunii inimii se va revărsa mai repede, din abundenţă... Veniţi cât mai des cu putinţă. La
această osteneală a rugăciunii trebuie să adăugaţi citirea cuvântului lui Dumnezeu şi al
Sfinţilor Părinţi. E bine să citiţi în fiecare zi Evanghelia şi Apostolul zilei. Faceţi aceasta
dimineaţa, după rugăciunea lui Iisus. Dar citiţi pe îndelete, meditând, adâncindu-vă în puterea
cuvintelor şi, pe cât vă este cu putinţă, aducându-le până la inimă. Este bine când vreun loc
„din Scriptură” ne ocupă tot sufletul. Cu el putem umbla toată ziua, ţinându-l în minte.
Citiţi din Sfinţii Părinţi: pe Sfinţii Isaac Sirul, Efrem Sirul, Macarie Egipteanul, „Cuvinte
vrednice de ţinut minte”, „Scara” 6, pe Varsanufie şi pe Ioan 7 şi pe alţii. Din ei citiţi în fiecare
zi câte ceva. Mult nu trebuie... Citind ceva, rumegaţi ideea până va străbate la inimă. Este
destul. Iată semnul unei lecturi folositoare! Este bine când un asemenea pasaj vă acaparează
atât de tare, încât toate gândurile şi atenţia vi se concentrează asupra lui. Orice altfel de
lectură este deşartă.
Seara sau după-amiază este bine să citiţi din vieţile sfinţilor zilei. Pentru aceasta aveţi
la îndemână Mineiul. Aveţi vreo îndeletnicire de lucru manual? Dacă nu, născociţi-o. E rău
fără lucru de mână. Să citiţi şi să vă rugaţi (mă refer la rugăcinea spusă şi cu buzele) nu se
poate la nesfârşit. Iar dacă staţi trândăvind, gândurile încep să rătăcească; tocmai de aceea
trebuie să vă veniţi singură în ajutor, născocind un lucru de mână. Lucrul de mână terminat
vindeţi-l sau daţi-l de pomană, cerându-I Domnului să vă ajute în ştiinţa de a vă ruga. Cum să
vă împărţiţi timpul între rugăciune, lectură, lucru de mână - asta hotărâţi dumneavoastră mai
bine. Însă drămuiţi-vă astfel timpul, încât să nu rămână nici o clipă pierdută. (La intrarea în
cameră, câteva metanii; la ieşire, la fel, de fiecare dată.)
6 Sf. Ioan Scărarul, Scara, în “Filocalia”, vol. IX, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1980. Traducere, introducere şi note de Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae; reeditare Editura
Humanitas, Bucureşti, 2002; Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1992. Traducere, introducere şi note de Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae; FILOCALIA.
Versiunea în limba româna a antologiei în limba greacă, publicată la Veneţia, în 1782, de Sfântul Nicodim
Aghioritul şi Sfântul Macarie mitropolitul Corintului, la care s-au adăugat şi alte texte. Ediţie îngrijită, note, nota
asupra ediţiei şi postfaţa de DOINA URICARIU. Studiu introductiv de academician VIRGIL CÂNDEA. Editura
Universalia, New York, 2001, 2 volume, 680 + 688 pagini. (n. Apologeticum).
7 Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în 848 de întrebări şi răspunsuri, în “Filocalia”, vol. 11, Editura
Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990. Traducere, introducere şi note de Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae. (n.
Apologeticum).
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
19
Se pare că am spus totul. Domnul să vă binecuvânteze şi să vă înţelepţească. Ţineţi minte
numai că inima este totul, inima care arde pentru Domnul şi care cade la El cu necontenită
frângere lăuntrică. Trebuie să suferi, să te struneşti, să te chinuieşti fără milă. Dar vrăjmaşul
nu doarme şi te tot îndeamnă: asta să nu faci, asta nu-i de folos! Ajutor îi este mintea noastră,
sau, mai bine zis, şmecheriile minţii noastre. Doamne, miluieşte-ne!
21. Despre rătăcirea catolică
Mâhnirea mea, pricinuită de atacurile Apusului era cât pe ce să se domolescă. Acum,
însă, a revenit cu o forţă mai mare. O să vă expun în grabă câteva gânduri. La prima vedere,
noi avem cu romano-catolicii multe asemănări: dogmele sunt aceleaşi, cu excepţia celor noi,
inventate de ei despre obârşia Sfântului Duh şi - mai recentă - despre nepărtăşia Maicii
Domnului la păcatul primordial. O altă dogmă a lor este primatul papal. Tainele sunt aceleaşi,
dar aproape toate şi-au schimbat forma şi se deosebesc formal nu numai de Biserica
Răsăriteană, ci şi de propriile lor rânduieli strămoşeşti. Au vecernie, utrenie, liturghie şi alte
slujbe bisericeşti, ca şi noi. Dar, la o privire mai atentă, vedem cât de lipsit de suflet şi chiar
fără sens este totul! La o cercetare amănunţită, este evident oricui cât de departe sunt de
adevăr. Propagandişti vicleni încearcă să ne smintească cu imaginea de ansamblu,
ascunzându-ne deosebirile. Deosebirile care sar în ochi, ei le atenuează prin strâmbă tâlcuire.
De pildă, la Gagarin... „La voi - spune el - nu este lămurit soborniceşte cum trebuie să credem
în originea Sfântului Duh; de aceea, pentru voi credinţa despre purcederea Sfântului Duh şi de
la Fiul este o părere personală, pe care dacă cineva o acceptă, în nici un chip nu va fi supus
judecăţii Bisericii sale”. Observaţi sofismul? Dar, oare, credinţa neîncetată a Bisericii, că El
nu purcede de la Fiul, nu reprezintă tocmai glasul Bisericii? Şi dacă dogma lor nu a fost
acceptată, oare nu înseamnă că întreaga Biserică spune că nu trebuie să se creadă în ea? Iar
Sinodul din vremea patriarhului Fotie şi a papei Ioan al VIII-lea nu a anatemizat, oare, pe cei
ce acceptau purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul? Apoi, toate scrierile teologice din Răsărit,
toate catehismele - ce altceva înseamnă, dacă nu exprimarea învăţăturii Bisericii Ortodoxe?
Potrivit acesteia, a crede că Sfântul Duh purcede de la Dumnzeu-Tatăl este o dogmă
obligatorie, iar „a crede latineşte” că El purcede şi de la Fiul este o abatere de la Biserică, o
erezie. Lămuriţi-vă în privinţa acestui sofism!
Se mai spune: „Ce ne împiedică să credem în provenienţa Sfântului Duh şi de la Fiul?
Asta nu vă distruge dogma, ci îi adaugă un nou adevăr; a cunoaşte cinci adevăruri este,
desigur, mai bine decât a şti patru”. Ce curse! E bine să se adauge la un adevăr un alt adevăr,
dar dacă se adaugă o minciună, atunci adevărul se deformează. Dacă amesteci amar cu miere,
strici mierea. Aspră judecată le e scrisă celor ce fac asemenea adaosuri.
Cu aceste şi alte asemenea sofisme ei netezesc deosebirile prea evidente. Eu cred că
bunul simţ este de ajuns pentru a desluşi viclenia. De aceea, ei nu propovăduiesc asemenea
lucruri cunoscătorilor, ci dau drumul în aer la baloane de săpun, la nimereală, poate se lasă
careva amăgit.
Am fost întrerupt, şi chiar pentru multă vreme... Am uitat ce am vrut să vă mai spun.
Aşa - iată ce! Duhul catolicismului este pământesc. Biserica este pentru ei, în concepţia lor, o
corporaţie politică, sprijinită prin forţe şi mijloace omeneşti - cum sunt Inchiziţia, indulgenţele
- şi cu o căpetenie văzută. Biserica Ortodoxă este comuniunea duhovnicească a tuturor în
Iisus Hristos şi, prin El, comuniunea reciprocă între semeni. Biserica este cârmuită în taină de
Domnul şi se îndreaptă spre scopul ei. La ei o conduce papa, şi încotro?!! Deocamdată, destul.
Pentru Dumnezeu, păziţi-vă de spiritele acestea linguşitoare, şi păziţi-i şi pe ceilalţi! Străduiţivă
să citiţi „Adevărul Bisericii universale”, „Cuvântul catolicismului ortodox” de A.N.
Muraviov8 şi în franceză: „Question religieuse d'Orient et d'Occident”, Moskva, 1857. Acolo
toate sunt bine lămurite...
8 Sfântul are în vedere cartea Adevărul Bisericii Universale despre catedrele patriarhale romană şi celelalte şi
Cuvântul Ortodoxiei universale (catolice) adresat catolicismului roman (n.r.r.).
Sfântul Teofan Zăvorâtul
20
Fie ca Domnul să vă aibă în paza Lui şi să vă binecuvânteze pe toţi cu toate
binecuvântările.
22. Despre trezvie
Mă mir şi nu pot să-mi dau seama ce s-a întâmplat cu dumneavoastră. Să-I fim
recunoscători Domnului, că totul a trecut cu bine. Să ne rugăm să nu se mai repete,
întunecimea sa, cneazul veacului acestuia, a ajuns până la dumneavoastră şi vrea să vadă din
ce parte poate să vă răpună. Ispite în jur sunt destule. Alergaţi la acoperământul Maicii
Domnului şi al sfinţilor lui Dumnezeu! Nimeni nu poate scăpa de ispite, dar căderile pot fi
evitate! Singur nu e cu putinţă, ci doar cu Dumnezeu şi cu ajutorul ceresc - care ne este
pregătit, îl înconjură pe fiecare, trebuie doar să nu ne desprindem de el şi să nu-l alungăm. El
este izgonit de gândurile, de simţirile şi de dorinţele pătimaşe. Domnul ne priveşte în inimă; şi
aşa cum este inima faţă de El, aşa este şi Domnul faţă de ea. Apoi, legea neclintită pentru toţi
cei ce-L caută pe Domnul este trezvia lăuntrică sau viaţa trăită în luare-aminte şi în
priveghere. Aveţi „Dobrotoliubie”9? Căutaţi acolo la Isihie10, la Filotei Sinaitul11, la Teolipt12
şi la Diadoh13, episcopul Foticeei - găsiţi la ei totul despre trezvie. Cu ajutorul lor veţi înţelege
ce înseamnă trezvia, veghea duhovnicească şi privegherea. Există o zicală: „E aşa linişte, că
se aude musca”... La fel de linişte este în inima celui care priveghează. Ca o lumânare, arde
inima necontenit în înălţarea ei către Dumnezeu. Iar de se iveşte în suflet ceva străin, sufletul
îl zăreşte şi îl alungă, şi iarăşi e linişte... şi tot aşa...
Asta trebuie să dobândiţi. Faceţi aşa. Vă este cunoscut locul rugăciunii sau locul inimii
care se roagă cu căldură? Stăruiţi cu atenţia în locul unde simţiţi căldură în timpul rugăciunii
şi rămâneţi acolo fără a dori să ieşiţi, dar nu staţi singură, ci cu gândul la Domnul, Care Se
află şi în dumneavoastră. În acest timp îngrijiţi-vă de un singur lucru: să păstraţi nestinsă
această căldură către Domnul! Aceasta este principalul! Când veţi începe această trudă
lăuntrică, ea singură vă va învăţa cum să faceţi: ce vă este de ajutor şi ce anume vă încurcă.
Apucaţi-vă de aceasta. Numai atunci când se instaurează căldura, începe curăţirea lăuntrică.
Când metalul pur ajunge să se separe de minereu? Când minereul se încinge... Aşa
este şi aici. Iar tot ce este până atunci, nu că n-ar fi nimic, dar nu are nici o valoare sigură şi
trăinicie.
Aceasta să vă fie lecţia! Învăţaţi-o şi veţi spune ce va fi cu dumneavoastră şi în sufletul
dumneavoastră! Când veţi stărui în inimă cu gândul la Domnul, mintea se va opri o vreme, va
obosi şi va începe să alerge încolo-încoace, de parcă ar vrea să o ia la fugă. Atunci daţi-i
numele dulce al Domnului nostru Iisus Hristos, adică rugăciunea lui Iisus, ca să o repete
mereu. Dar luaţi aminte că frica de Dumnezeu trebuie să împrospăteze de la început aerul
inimii, să-l împrospăteze şi să-l purifice întruna...
Există o cădere cu evlavie şi cu umilinţă la picioarele lui Dumnezeu, care îl preface pe
om în praf şi pulbere în faţa Domnului... Faceţi aşa... Iată cum vom proceda: dimineaţa, o dată
cu deşteptarea, împrospătaţi-vă cu frică tot lăuntrul... apoi rugăciunea vă va încălzi...
rugăciunea lui Iisus, împreună cu căderea lăuntrică la picioarele Domnului vor prelungi
această căldură... şi slavă Domnului! Dar este nevoie să o dobândiţi. Asta nu se întâmplă
dintr-o dată; nu e la fel cum se învaţă croşetatul: te-ai uitat şi gata, ştii totul. De mare ajutor
9 Adică Filocalia. (n. Apologeticum).
10 În Filocalia, vol. 4, Institutul de Arte Grafice “Dacia Traiană” S.A., Sibiu, 1947. Traducere din greceşte de
Prot. stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, profesor la Academia teologică “Andreiană”, reeditat la Editura Harisma,
Bucureşti, 1995 şi la Editura Humanitas, Bucureşti, 2000. (n.A).
11 În Filocalia, vol. 4, ediţiile citate. (n.A).
12 În Filocalia, vol. 7, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977. Traducere,
introducere şi note de Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, reeditat la Editura Humanitas, Bucureşti, 1999. (n.A).
13 În Filocalia, vol. 1, Institutul de Arte Grafice “Dacia Traiană” S.A., Sibiu, 1947. Traducere din greceşte de
Prot. stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, profesor la Academia teologică “Andreiană”, reeditat la Editura Harisma,
Bucureşti, 1993 şi la Editura Humanitas, Bucureşti, 1999 şi 2005. (n.A).
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
21
pentru păstrarea căldurii sufleteşti este cititul de dimineaţă şi ideea ce se desprinde din lectură,
care ne fixează atenţia şi pătrunde ca o rază în inimă, unde luminează totul. Această idee
trebuie apoi pomenită şi învârtită în minte cât mai des. Putem stabili şi o pravilă: de îndată ce,
în timpul lecturii, întâlnim o astfel de idee, trebuie să întrerupem cititul. Această lucrare îşi are
mulţi duşmani - veţi vedea singură... - dintre aceştia, cei mai importanţi sunt: ochii, urechile şi
mişcările limbii, adică vederea de multe, auzirea de multe, multa vorbire, mişcarea după bunul
plac.
Cum poţi duce un pahar cu apă stătută (cu sedimente), fără să se tulbure apa? Trebuie
să păşeşti foarte uşor. Veţi vedea totul singură, atunci când veţi începe lucrarea. Dar începeţio
odată, altminteri vă paşte nenorocirea! Vă veţi încurca. V-a atins ispita gândurilor de slavă
deşartă, de automulţumire şi de laudă de sine! Iată ce obiecţie apare: „Cum de-i cu putinţă?
Eu, să nu fiu, oare, smerită?”. Aveţi răbdare! Străduiţi-vă să faceţi totul după pravilă... Şi
atunci, ce-o fi, o fi... Iar acum, ce să mai vorbim? Până când sufletul nu se aşază cu mintea în
inimă, el nu se poate vedea, nici recunoaşte pe sine cum se cuvine. Laudele, cum am mai
scris, sunt ca o piedică pusă în drumul alergătorului... se împiedică imediat... Îşi sparge
nasul... iar altul poate să-şi dea şi duhul... Doamne fereşte!
Ei, cred că v-am istovit! Dar este o lecţie... Faceţi acum cum vreţi, dar osteniţi-vă,
dacă vă doriţi binele şi îl iubiţi pe Dumnezeu... Trudiţi-vă. De îndată ce veţi avea un cât de
mic succes, toată lenevia vă va părăsi imediat.
L-am răsfoit pe Isaac Sirul şi am nimerit peste un capitol, pe care n-ar fi rău să-l citiţi
şi să vi-l însuşiţi în întregime. Ni se desluşeşte toată viaţa noastră, şi cea lăuntrică, şi cea
exterioară. Este Cuvântul al 47-lea.
23. Despre paguba adusă de abaterea de la rânduială în viaţa duhovnicească
V-am recitit scrisoarea, mirându-mă într-una: Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră? Ei,
dar când totul va trece, ne vom ruga să nu se mai repete. Sunt foarte bucuros că aţi ajuns iarăşi
la vechea rânduială. Reţineţi, vă rog, că pentru cel ce n-a început pravila vieţii duhovniceşti,
ruinarea lăuntrică şi neîngrijirea vieţii nu sunt lucruri cutremurătoare. Dar cel ce a început
această lucrare şi o abandonează este în mare pagubă. Sămânţa care nu a degerat în ger nu va
pieri, în ea se păstrează puterea vieţii; dar o floare îngheţată - o sămânţă a vieţii deja deschisă
- va muri sau se va ofili, pe măsura gerului. Aşa e şi aici. Cel a cărui viaţă a început să se
manifeste e în mare pagubă dacă o abandonează. Luaţi aminte la aceasta. După fiece abandon,
puterile vor fi tot mai slabe. Iar, în cele din urmă, vor slăbi de tot, va rămâne doar numele, o
rânduială exterioară a vieţii, fără corespondenţa ei lăuntrică. Doamne, izbăveşte-ne de
aceasta!... Domnul să vă ferească de purtări uşuratice în cele duhovniceşti! Dacă aţi început,
nu mai daţi înapoi! Chiar şi câte puţin, dar trebuie.
Iată ce înseamnă cuvintele lui Avva Dorotei, extrase de dumneavoastră. Ele au în
vedere ruinarea lăuntrică. Şi pilda Mântuitorului înseamnă acelaşi lucru... Într-o casă necurată
şade un drac, iar într-una curăţită, dar părăsită din neglijenţă, se întorc şapte.
Concluzia dumneavoastră nu este justă: făcând ceva bun, nu îi aducem o binefacere lui
Dumnezeu, ci ne împlinim datoria... Şi ce dovezi mai bune doriţi? Cum a fost şi în ce hal a
ajuns starea dumneavoastră sufletească în aceste douăzeci de zile! Aşa că, de-acum înainte
privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită (Matei 26, 41).
24. Despre rugăciunea lui Iisus
V-aţi cam risipit cu totul. Dacă v-aţi găsit liniştea în casă şi în relaţiile linguşitoare cu
cei din jur, aţi uitat, pare-se, că trebuie să ţineţi urechea ciulită. Vrăjmaşul nu doarme, îţi
ameţeşte puţin capul şi chiar în acel moment îţi strecoară câte-o capcană, un şiretlic. Mi se
pare că v-am prescris o dată lecţia necesară. A ajuns până la dumneavoastră? Puneţi-vă mintea
şi sufletul la treabă ca să înţelegeţi această lucrare!
Sfântul Teofan Zăvorâtul
22
Este bine, desigur că este bine! Dar vi s-a legat de limbă numele - dulcele nume - al
Domnului? Trebuie să dobândiţi ca el să se repete singur. Chiar dacă gândul ar fugi pe
undeva, revenindu-şi, el să găsească pe limbă acelaşi nume... Căutaţi să dobândiţi aceasta. Şi
în inimă veţi avea mai multă căldură. Acesta-i raiul: e pe pământ, dar e raiul ceresc! Ce
altceva să mai cauţi? Moartea-necredincioasa va veni, ne va închide ochii, ne va lega mâinile,
ne va cosi picioarele şi le va da viermilor. Cât este de neîndurată! Şi nici nu afli cum se
furişează... Iar apoi, ce va fi! Acolo, socoteala e scurtă! Sărmanul suflet este gol-goluţ, singursingurel,
totul se vede printr-însul... Se vede pe sine, şi toţi ceilalţi îl văd... dar nu are unde să
se ascundă şi să fugă. Iată nevoia şi strâmtorarea! Ţineţi minte ceasul şi clipa aceea! Şi
Domnul vă va ajuta să vă pregătiţi pentru ea şi să vă înfăţişaţi Lui cu îndrăzneală şi să-I
spuneţi: cu nevoinţa cea bună m-am nevoit.
Domnul ne-a dat pocăinţa, ca pe o baie cerească. Ea ne curăţă tot sufletul şi îl face alb
ca zăpada. Să plângem şi să ne întristăm. Păcate avem multe, bunătate nu avem. Ce să facem?
Doamne, miluieşte! Că, nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ţie,
ca unui Stăpân, noi păcătoşii robii Tăi, miluieşte-ne pe noi! Cât de dulce îi este Domnului
acest glas din gura şi din inima păcătosului! Să ne aşezăm în rândul păcătoşilor. Glasul lor
înfrânt străpunge cerul şi îl aduce de acolo pe Dumnezeu pe pământ. Strigătul nepocăiţilor îl
cheamă pe Domnul la judecată, ca glasul Sodomei, dar strigătul păcătoşilor care se căiesc îl
cheamă spre milostivire, ca cel al Ninivitenilor.
Cum să trecem noi în rând cu drepţii?! Vai nouă, când gândul ne duce la autoîndreptăţire...
Ce rău este gândul acesta! Cum ucide el sufletul! E la fel ca o rouă ucigătoare pe o
floare gingaşă sau ca un vânt îngheţat care usucă totul în jur.
Altceva este cu păcătosul care se căieşte. Îmbrăţişările Tatălui îi sunt deschise. A căzut
pe grumazul lui şi l-a sărutat (Luca 15, 20). Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu n-o va urgisi.
Haideţi să facem aşa. Când vom gusta din dulceaţa pocăinţei, nici nu vom mai dori vreo alta.
25. Despre atenţia minţii
Iată că începeţi a învăţa să prindeţi muşte. Este bine. Vă înţeleg osândirea. Numai că
nu-i destul doar să spuneţi, trebuie să vă pară rău, să vă frângeţi şi, cu frică, să-I mărturisiţi
Domnului gândul cel păcătos, ca la judecată. Aşa trebuie să faceţi în orice împrejurare, în
aceasta constă căinţa necontenită, care este lucrarea de căpătâi a celor ce-şi poartă grijă de
suflet. Când vă asaltează cugetele rele, trebuie să vă întoarceţi de la ele ochiul minţii şi,
întorcându-vă către Domnul, să le alungaţi cu numele Lui. Iar când gândul cel rău vă mişcă
inima, şi aceasta, vicleană, încetul cu încetul se lasă îndulcită cu el, atunci trebuie să vă
ocărâţi şi să-L imploraţi pe Domnul ca să vă ierte şi să vă zdrobiţi până când în inimă se va
naşte un simţământ opus; de pildă, în loc de osândire - preamărirea celuilalt sau, cel puţin, un
sentiment de respect faţă de el. Lauda de sine şi osândirea celorlalţi sunt două dintre cele mai
comune îndeletniciri ale noastre. Inima vicleană e o scursură infamă, dar trâmbiţează sus şi
tare: „nu e alta ca mine!”. Şi câte nuanţe nu sunt aici, că-s cu neputinţă de numărat.
Trudiţi-vă cu mai multă râvnă să vă întăriţi în trezvia minţii şi veţi vedea ce fel de
comoară e inima noastră! Faceţi aşa: de dimineaţă întăriţi-vă mai adânc în cugetarea la
Domnul, staţi cu mintea în faţa Lui în timpul rugăciunii; iar apoi stăruiţi-vă toată ziua să nu vă
îndepărtaţi de El, luând ca îndreptar dulcile Său nume. Dacă faceţi ceva, de vorbiţi cu cineva,
dacă mergeţi, şedeţi sau mâncaţi - mintea să vă fie tot timpul la Domnul. Dacă vă risipiţi,
iarăşi întoarceţi-vă la Domnul şi ocărâţi-vă cu zdrobire... şi tot aşa... În asta constă truda
atenţiei minţii.
Atunci, la lumina Domnului, nici un gând nu se va mai ascunde, cântărirea lor va fi
dreaptă şi se vor risipi toate înşelăciunile. Iar între timp sufletul se va alipi tot mai tare de cele
nevăzute şi va deveni tot mai puternic. Ţineţi minte ce vi s-a întâmplat în mănăstire? Acestea
erau chemări neînsemnate. Dar tulburarea aceea din timpul postului, atunci când cu bătăile de
inimă - aceea a fost mai puternică. Pot fi şi mai puternice... Şi atunci unde să ne ascundem?
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
23
Va trebui din vreme sa ne pregătim un locşor liniştit în inimă, la picioarele Domnului. Apare
tulburarea?... Alergăm de îndată acolo, strigând şi iar strigând, de ca şi cum am exorciza
neagra neputinţă, şi Domnul ne va ajuta: totul se va linişti. Dacă iarăşi vine furtuna, facem din
nou acelaşi lucru. Iată întregul program vieţii! Domnul să vă ajute! Numai să nu vă leneviţi!
Domnul va vedea că vă osteniţi în priveghere şi în pomenirea Lui şi va da acest har... Dar
strădania este totuşi necesară, chiar dacă singură nu rezolvă totul.
Uneori vi se întâmplă în timpul rugăciunii să nu vreţi să rostiţi cuvinte sau să citiţi -
foarte bine: nu vorbiţi, nici nu citiţi, ci staţi aşa în picioare sau faceţi metanii... Cât este de
bine să nu risipiţi această stare şi să o prelungiţi cât se poate mai mult! Dar vrăjmaşul este
iscusit. De îndată vă strecoară vreo treabă, ca să vă preocupe şi totul se risipeşte. Privegheaţi
şi nu vă lăsaţi biruită! Totuşi, rugăciunea fără cuvinte şi fără citit nu poate fi pusă ca pravilă
generală, nimeni nu a pus-o aşa niciodată. Pravila personală trebuie să o împlinim, totuşi, cum
se cuvine... şi, dacă în timpul ei va veni căldura şi ne va lega limba, atunci cititul trebuie oprit
pentru o vreme... Dar! când avem o căldură uşoară, care se menţine numai prin citit, atunci
trebuie să citim în continuare. La fel, citirea cărţilor ascetice este o condiţie necesară pentru
întărirea în luare-aminte; dar numai citirea cărţilor despre trezvie, luare-aminte şi rugăciune.
Celelalte cărţi distrag atenţia.
Să continuăm discuţia. Credeţi că vă trudiţi în zadar cu rugăciunea lui Iisus, vă vin
asemenea gânduri. Nu credeţi, oare, că în cuvinte este toată puterea? Cuvintele sunt un
îndreptar pentru o minte neputincioasă, nedoritoare să stea locului şi să se aţintească asupra
unui singur obiect. Pe când esenţa acestei lucrări este a sta cu mintea în faţa Domnului - cu
frică şi cu cutremur - necontenit, neabătut, însoţind aceasta cu căldura inimii, care strânge
laolaltă toate gândurile, simţămintele şi dispoziţiile. Când aveţi căldură în inimă, când aveţi
evlavie, când mintea îl vede pe Domnul - aceasta este toată esenţa lucrării... Îmbrăcaţi în
forma cuvântului această stare şi va rezulta: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă! Şi invers - când acea stare nu există, rugăciunea aceasta o va produce; dar
trebuie rostită cu atenţie, cu mintea şi conştiincios. Ce folos e să rosteşti fără să
conştientizezi? Că doar nu spui aşa, o vorbă-n vânt. Dacă vă este mai pe plac rugăciunea
Născătoarei de Dumnezeu, spuneţi-o... sau Tatăl nostru... sau alt verset, care ţine mintea în
bună orânduială. Şi Părinţii au făcut la fel, nu au repetat cu toţii aceeaşi rugăciune. La
Ioanichie cel Mare era astfel: Nădejdea mea este Tatăl, scăparea meu este Fiul, acoperământul
meu este Duhul Sfânt... Dar cu toţii recunosc rugăciunea lui Iisus - după rânduiala Mariei,
căzută la picioarele Mântuitorului - acesta este singurul lucru de trebuinţă.
Aţi observat în dumneavoastră o dedublare şi vă miraţi cum de este cu putinţă. Este
normal să fie aşa. La început, omul era unit cu sine însuşi. După cădere, a apărut un alt om,
loial opus primului. Până la convertirea omului pe calea adevărului, omul pătimaş - alcătuit în
întregime din patimi - îl biruie, îl înăbuşă pe cel despătimit, curat, dar nu îl distruge. Când, cu
ajutorul lui Dumnezeu, omul se va trezi din adormire, el va începe să lupte, să se smulgă din
ghearele omului pătimaş sau să se smulgă bucată cu bucată: unul stă de o parte, celălalt, de
cealaltă, iar între ei se iscă o bătălie cumplită. Dar conştiinţa omului este una singură, chiar
dacă mişcările lăuntrice îi sunt dedublate. Şi iată că nu pricepem cum, dintr-o singură inimă,
ies două glasuri potrivnice. Fiţi cu luare-aminte pe cele rele alungaţi-le, iar de cele bune
alipiţi-vă. Vedeţi la Macarie Egipteanul (dar pesemne că aţi citit), ce minunat este descrisă
această dedublare. Mai citiţi încă... ce scrie Apostol Pavel: văd în mădularele mele o altă lege,
luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului (Romani 7, 23): este
dubla noastră alcătuire.
Omul care se află cu conştiinţa şi cu inima de partea celui pătimaş este plin de patimi
şi Îi este neplăcut Domnului. Omul care se află de partea celui fără patimi - deşi patimile
există în el şi se luptă cu el - acesta îi este plăcut Domnului, din pricina neiubirii patimilor şi a
dorinţei de a nu le face pe plac, ci a face voia lui Dumnezeu. Prin această ofrandă curată a
inimii şi prin hotărârea de a-I fi pe plac lui Dumnezeu, el este socot nevinovat de patimile
care-l ispitesc, căci nu şi le doreşte. Până vor amuţi, va trebui să strige cu tărie spre
Sfântul Teofan Zăvorâtul
24
Dumnezeu. Umblăm ca pruncii în hamuri, dar sub picioarele noastre zac un vulcan care stă
gata să erupă... O, Maica Domnului! Acoperă-ne cu cinstitul tău acoperământ!
Dacă să citiţi şi alte articole din „Dobrotoliubie”14? Vă sunt deajuns cele pe care vi leam
arătat. Nu vă tulburaţi că în ele sunt recomandate şi unele fapte trupeşti, ca de pildă
reţinerea respiraţiei, şederea pe scăunaş, întunecimea locului şi altele. Toate acestea le sunt
multora de trebuinţă şi nu privesc esenţa lucrării, ci împrejurarea, potrivirea celor din afara
cele lăuntrice - ceea ce nu este lipsit de folos. Când întâlnit ceva neînţeles, încercaţi să aflaţi
ce este. Reţinerea respiraţiei nu înseamnă întreruperea ei, ci doar o încordare a laringelui. Şi
dumneavoastră faceţi aceasta, dar nu băgaţi de seamă. Când imploraţi ajutorul, cu durere,
vorbirea vine din laringele încordat şi cu o respiraţie reţinută. Nu-i aşa?... Despre asta se
vorbeşte acolo. Efectul este luat drept mijloc de producere cauzei, în articolul lui Xenofont, al
lui Ignatie şi, pare-se, Nichifor15 este scris mult despre aceasta, şi la Grigorie Sinaitul16. Dacă
vă cad în mână, nu vă tulburaţi. Aceasta este împrejurarea, mijlocul, îndreptarul, dar nu esenţa
lucrării.
P. S. Vă trimit cu această ocazie un caiet: despre îndreptarea inimii în lupta cu păcatul.
Citiţi-l cu atenţie. Aceste capitole vă vor arăta ce se întâmplă înăuntrul nostru din pricina
păcatului care sălăşluieşte în noi (vezi Anexele B, C).
26. Despre frica de Dumnezeu
Slavă Domnului! Iată că aţi început să înţelegeţi că avem nevoie de frică: frica este
paza cea bună. Rugaţi-vă Domnului şi Preacuratei împărătese ca frica de Dumnezeu să vă
umple inima. Ea nu are nimic bolnăvicios, ci este un simţământ evlavios, de trezvie şi de
înviorare, este ca boarea dimineţii: nu fură căldura, ci îi dă temperatura reală. Numai iubirea
îmblânzeşte şi îmbună.
Dar există şi o căldură înşelătoare - de la altul - o stare asemănătoare cu cea a iubirii,
unde, însă, nu există iubire, ci doar fantoma ei. Aceasta preface sufletul într-un stăpân
despotic, şi atunci el îşi acordă libertăţi şi privilegii, de parcă ar avea vreun drept, purtându-se
dispreţuitor şi nedorind să dea vreun răspuns. Este bine când totul se sfârşeşte cu bine şi fără
urmări, când îngerul păzitor ne ţine, parcă, de mână şi alungă toate nenorocirile; altminteri,
totul s-ar putea sfârşi cu: azi o înlesnire, mâine altă înlesnire, şi adio!
Din pricina acestei nenorociri, o frică grozavă îi însoţea mereu pe sfinţi, până la
sfârşitul vieţii lor şi, apoi, până la Judecata lui Dumnezeu. Ea, frica, alungă orice alintări
străine şi pune sufletul în stare de veghe. Dar trebuie să ne rugăm! Frica Ta, Doamne, sădeşteo
în inimile noastre, cei care îţi cântăm Ţie!
Iată cum a fost postul dumneavoastră în Vinerea Mare! În zadar însă vă năpustiţi
asupra postului şi vă supăraţi atâta pe el, zicând că niciodată nu veţi mai posti astfel. Cum va
da Dumnezeu! S-ar putea chiar să postiţi şi o săptămână şi să nu se întâmple nimic deosebit.
Prin asta, Domnul a vrut să vă arate că sunteţi singură, lipsită de învăluirea harului Său
ocrotitor, în acest răstimp, Domnul S-a depărtat puţin de dumneavoastră - nu v-a părăsit, ci Sa
îndepărtat; şi aţi rămas singură, cu propriile puterile şi cu tot ce se află în dumneavoastră.
Aşa este legea înţeleptului har dumnezeiesc. La început revarsă în suflet felurite mângâieri şi
totul îi este uşor; inima este învăluită de căldură, ca de o haină, iar mintea este cuprinsă de
lumina contemplării. Dar şi gândul ispitei se află în preajmă: ei, slavă Domnului..., acum, se
pare că ne-am aşezat (există în scrisoarea dumneavoastră această expresie) - nu e ca mai
înainte... lucrurile merg bine... inima nu stă rău, dar nici mintea nu-i mai prejos...
14 Adică din Filocalia.
15 Despre scrierile lui Nichifor din Singurătate a se vedea Filocalia, vol. 7, Institutul Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977. Traducere, introducere şi note de Preot Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae; reeditat la Editura Humanitas, Bucureşti, 1999. Redactor Rodica Pandele.
16 Vezi Filocalia, vol. 7, ediţiile citate.
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
25
Ceea ce a fost bine mai înainte, nu vi s-a datorat defel puterilor şi strădaniilor
dumneavoastră, ci Domnului, în unica Lui bunătate; dumneavoastră însă aţi visat sau v-aţi pus
nădejdea în propriile forţe sau v-aţi simţit puternică şi în siguranţă. Domnul v-a luat
veşmântul harului Său şi aţi rămas singură... totul a devenit uscat, aspru, întunecat... Adică
Domnul a răspuns gândului pe care l-aţi avut: „Iată, priveşte ce este inima ta şi ce este mintea
ta!” - şi voinţa şi-a pierdut orice râvnă. Iată, deci, lecţia pe care v-a dat-o Dumnezeu, învăţăţio,
şi să nu vă vedeţi altfel, decât cum aţi fost în ziua aceea. Dacă veţi fi mai bună, puneţi
aceasta pe seama Domnului şi mulţumiţi-I şi tânguiţi-vă cu cutremur: „Doamne, nu-mi lua
acoperământul harului Tău!”; dar să vă socotiţi mereu că sunteţi aşa cum aţi fost în ziua aceea.
Harul poartă sufletul, precum o mamă îşi poartă pruncul. Când copilul, în loc să se uite după
mamă, începe să se uite ştrengăreşte după altele, mama lasă copilul singur şi se ascunde.
Observând că e singur, copilul începe să ţipe şi să-şi strige mama... Mama se iveşte iarăşi, ia
copilul în braţe... şi copilul se strânge şi mai tare la pieptul ei.
La fel face şi harul. Când sufletul îşi ia nasul la purtare şi uită că este purtat şi că se
menţine prin har, atunci harul se retrage... şi lasă sufletul singur... De ce? Pentru ca sufletul să
se dumirească, să simtă nenorocirea retragerii harului şi să înceapă a se lipi mai strâns de el şi
să-l caute. O astfel de retragere nu se datorează mâniei, ci iubirii educative a lui Dumnezeu şi
se numeşte retragere povăţuitoare. La Macarie cel Mare şi la alţii se vorbeşte mult despre
aceasta... şi la Diadoh, pare-se, la sfârşit.
Ce bine că vi s-a întâmplat acest lucru! Învăţaţi de aici. Iar de post să nu vă înstrăinaţi.
Este un lucru foarte plăcut, însă treptat... În general, faceţi aşa, ca după mâncare totul să
rămână în suflet ca mai înainte, adică să rămână şi aceeaşi căldură a sufletului, şi aceeaşi
strălucire a minţii. Asta-i măsura. Asta va stabili şi cantitatea. Un post deosebit trebuie să
ţinem atunci când avem o trebuinţă lăuntrică deosebită - când ne cere sufletul, când ne obligă
conştiinţa... atunci şi forţa ne va fi mai mare, căci atunci sufletul va fi supărat pe trup şi va
vrea să-l muncească.
M-am risipit foarte mult (m-am pierdut cu firea)... Ce să spun, ce despotism! Doar
suntem oameni... de te abaţi puţin, urmează Judecata... e plictisitor; înainte aveam mai multă
pace şi mai multă veselie.
Ce vorbă cumplită v-a scăpat! Este ca şi cum aţi zice: pleacă, nu vreau să cunosc căile
tale! Căiţi-vă şi plângeţi cu tărie în faţa Domnului, ca să nu Se mânie pe acest capriciu şi să
spună: Dacă nu vrei, du-te de la Mine... Există o judecată lăuntrică, nevăzută a lui Dumnezeu
şi respingerea lui Dumnezeu. Vai, Doamne, izbăveşte-ne de aceasta! Desigur, suntem oameni
ca toţi oamenii şi nu putem să ne debarasăm dintr-o dată de toate, dar această înlesnire trebuie
să ne-o acordăm siliţi, cu osândire de sine, iar nu cu îndreptăţire. E drept, suntem păcătoşi,
nevrednici de nici o mângâiere... Dacă Domnul a lăsat pe pământ mângâierile exterioare şi pe
cele lăuntrice, a făcut-o numai ca să nu cădem în deznădejde, adică pentru a ne arăta că este
gata să ne miluiască, iar nu pentru că am avea noi dreptul la mângâiere. Celui întemniţat i se
dă uneori câte o înlesnire, dar asta nu pentru vreun drept al lui, ci din mila împăratului -
aceştia suntem noi.
Înainte aveam mai multă pace şi mai multă veselie. Ceea ce a fost înainte nu este
acelaşi cu ceea ce va urma. Astea-s năluci ale păcii şi ale veseliei, într-o uitare de sine soră cu
beţia. Dacă vă veţi trudi, Domnul vă va da pacea cea trainică şi adevărată. Dar trebuie să vă
osteniţi.
De te abaţi, ai parte de judecată şi de tulburare. Slavă Domnului că există judecată şi
tulburare, şi vai când va amuţi glasul mustrării. Chiar vreţi să vă aruncaţi cu capul înainte, fără
nici un fel de reţinere şi înfrânare?...
Ce mai despotism! Cui îi spuneţi asta? Păi, Domnul este Cel Care vrea să vă
stăpânească, sau vrea ca dumneavoastră să-I daţi Lui dreptul să vă stăpânească? Vă socotiţi un
fel de stăpână?! Sunteţi o roabă, cumpărată cu preţ de sânge, care strigă mai tare decât sângele
lui Abel - sau întru îndreptăţirea dumneavoastră - dacă veţi asculta de Mântuitorul - sau întru
osândire, dacă vă veţi revolta. Reţineţi bine aceasta şi daţi ascultare glasului care vă spune:
Sfântul Teofan Zăvorâtul
26
asta nu-i bine, nu mai face; asta e bine, asta să faci (citiţi capitolul al VI-lea din Epistola către
Romani).
Pentru Dumnezeu, conlucraţi-vă cu cutremur mântuirea! Nu vă permiteţi să daţi frâu
liber, cu frivolitate, sufletului dumneavoastră! El trebuie ţinut mereu legat - şi în gânduri, şi în
sentimente, şi în dorinţe - tocmai fiindcă nu sunt bune, nu ne sunt binevoitoare, ci au făcut
pact cu voievodul veacului acestuia împotriva lui Dumnezeu, Cel ce S-a răstignit pentru noi.
Mai înainte v-am rugat, iar acum vă implor să daţi ascultare vocii lăuntrice; răspundeţi chiar
acum cerinţelor ei! Nu daţi libertate sufletului. Despre ce-am tot vorbit până acum? Şi ce folos
avem, când cu o mână construim şi cu cealaltă dărâmăm? Dumneavoastră daţi libertate
gândurilor, vorbelor, faptelor, din considerentul că vă silesc alţii. De ce ne îngrijim noi acum,
dacă nu de păstrarea unei minţi lucide, în pofida tuturor tulburărilor din afară? Dacă veţi
rămâne cu mintea adunată atunci când staţi singură, când citiţi, când meditaţi, când vă rugaţi
în acestea nu este nici un fel de izbândă. Acestea sunt fireşti. Ar fi culmea dacă şi în acest caz
mintea ar lua-o razna! Dar adevărata vitejie este să stai cu mintea în faţa Domnului, în pofida
tuturor celor care încearcă s-o îndepărteze din faţa Lui. Adânciţi-vă în această lucrare şi asta
căutaţi! Cum anume? Când veţi începe, veţi vedea cum. Nu vă îngăduiţi vorbe deşarte, glume,
râsete. Limba trebuie legată. Căci ea este ca o roată, care în cea mai mare parte a timpului se
învârte cu ajutorul aburilor iadului (vezi Iacov 3, 6). Vorbiţi când sunteţi obligată. O singură
vorbă trebuie să aveţi: Doamne, miluieşte-mă - rugăciunea luminată de preadulcele nume al
Domnului. Aceasta este o lege neclintită, iar nu unul dintre acele lucruri care poate fi făcut
sau nu. Nu vă supăraţi că v-am scris cu asprime, dar aşa este, altfel nu se poate. Domnul să vă
dea înţelepciune!
V-a plăcut cuvântul nu trebuie să vă măsuraţi17. Dar aţi înţeles bine ce înseamnă? Să
nu ne măsurăm înseamnă să nu ne gândim că, iată, am crescut deja cu un arşin, cu zece
stânjeni, iar altul numai cu o jumătate de arşin, iar acela nu are nici un sfert... şi altele; ci să
credem că suntem nimic, dar fără să ne oprim, ci râvnind tot mai mult la izbândă, după cum
spune Apostolul: Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte (Fil. 3, 14),
până vom ajunge toţi... la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos
(Efeseni 4, 13).
Pentru Dumnezeu, să nu înţelegeţi aceste cuvinte aşa: este destul atât cât este, de ce să
mă mai nevoiesc? Nu. Să-mi fiţi mie următori - spune Apostolul - precum şi eu lui Hristos (I
Cor. 4, 16). Întipăriţi-vă în minte aceste principii şi sârguiţi-vă să le creaţi o reprezentare
interioară. Aţi crezut, se pare, că vi se aşază o pernuţă moale la căpătâi, ca să dormiţi mai
bine. Dumnezeu să vă apere! Numai să aveţi sârguinţă!
„Nu-i minunat, oare?” - ziceţi dumneavoastră. Ce ni se pare mai cunoscut decât inima?
Dar iată că nu ştim unde se găseşte şi nu ştim să-i aflăm locul. Dar trebuie. Dumnezeu să vă
binecuvânteze! Osteniţi-vă, dar fără încordări şi munci deosebite. Rugaţi-vă ca Domnul şi
Preacurata Sa Maică să vă ajute.
Îmi amintesc, mi-aţi scris că truda trezviei vă dă dureri de cap. Aşa este, dacă lucraţi
doar cu capul, dar când veţi coborî în inimă, nu va mai fi nici o osteneală, capul vi se va goli
şi gândurile vor lua sfârşit. Ele se află toate în cap şi aleargă unul după altul, iar să le
stăpâneşti nu-i cu putinţă. Dacă însă vă veţi afla inima şi veţi şti să stăruiţi în ea, atunci, de
fiecare dată când vor începe să vă tulbure gândurile, va trebui numai să coborâţi în inimă, şi
gândurile se vor risipi. Acesta va fi un colţişor plăcut, un liman ferit de pericole. Nu vă
leneviţi să coborâţi... În inimă este viaţă, acolo trebuie să trăim. Să nu credeţi că aceasta este o
treabă pentru cei desăvârşiţi. Nu. Este treaba tuturor celor care încep să-L caute pe Domnul.
Abia atunci va începe viaţa, când în inimă se va naşte căldura concentrată şi de nestins; iar
căldura uşoară e cu totul netrainică. La început, Dumnezeu a creat lumina revărsată, iar în
ziua a patra a concentrat-o în jurul soarelui. Tot aşa e şi în viaţa duhovnicească - căldura apare
17 Vezi cap. 14.
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
27
în inimă şi în timpul cititului, şi în timpul cugetării la Dumnezeu, şi în timpul rugăciunii, şi la
biserică şi în timpul discuţiilor - dar este o căldură uşoară, adusă ca de o adiere, iar nu
înrădăcinată. Ea trebuie să se concentreze în inimă, să se înrădăcineze în ea, să mocnească şi
să ardă. Atunci veţi avea bucurie. Acesta este focul pe care Domnul l-a adus pe pământ.
Domnul să vă binecuvânteze. Osteniţi-vă, dar să nu credeţi că singură veţi putea face prea
mult, ci strigaţi cu durere: Doamne, ajută-mă! Doamne, aprinde acest foc!
Un călugăr bătrân, Maxim Capsocalivit, doi ani a implorat-o pe Preacurata Născătoare
de Dumnezeu; ea i-a dat focul, şi - după cum spune - a fost bine. Rugaţi-vă şi dumneavoastră
şi osteniţi-vă, căutaţi, adică, cum să vă statorniciţi în inimă. Şi Domnul, văzându-vă truda şi
dorinţa sinceră de a dobândi acest bun, vă va da harul arderii în inimă. Asta înseamnă să te
aşezi în inimă. Numai atunci te poţi aşeza în inimă, când ea se aprinde, iar până atunci este
greu. Nu vă sfiiţi. Fugiţi de orice fel de închipuiri. Nu e nimic deosebit în ele. Aceasta este
calea tuturor, întăriţi-vă. Maica Domnului vă va fi de ajutor... Părintele nostru Serafim vă va
învăţa. Ţineţi minte cum odată, în timpul prânzului, el fu cuprins de focul inimii. Iată ce stare
de fericire! Şi noi putem ajunge la ea. Nu cere multă osteneală, dar să fie continuă. Iată raiul!
Căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide (Matei 7, 7).
Pentru Dumnezeu, daţi ascultare inimii cu privire la faptele altora! Veţi găsi priceperea
să-i iertaţi. Vă cuprinde uneori o puternică tulburare a inimii. Lăsând totul deoparte - pe drept
sau pe nedrept - mă adresez numai inimii şi iată că văd acolo incendiu, rană şi durere,
îndreptaţi-vă într-acolo şi fie-vă milă de dumneavoastră! Ce grijă să avem de alţii, când casa
noastră este incendiată?!... Să ne grăbim să ajungem în casă ca să începem stingerea focului!
Pregătiţi-vă dinainte de luptă, şi anume închipuiţi-vă toate situaţiile posibile, cântăriţi-le şi
stabiliţi prin ce gânduri să loviţi răul într-un caz sau într-altul. Un astfel de procedeu ajută
mult; căci nu veţi fi luată prin surprindere.
Timpul şi experienţa vă vor învăţa restul. Numai nu abandonaţi niciodată buna
hotărâre de a vă curăţi şi a vă îndrepta! Să lucrăm Domnului cu hotărâre neclintită, chiar cu
preţul vieţii - aceasta este rădăcina vieţii. Când aceasta există, există viaţă, când nu există, nici
viaţă nu există, în această hotărâre pot fi şi greşeli, şi abateri, ba chiar şi căderi serioase; dar
când ea este întreagă, încă nu e nenorocire. Dacă cineva cade, se ridică; dacă se loveşte, se
vindecă. Ea, hotărârea, este firul pe care atârnă toate bunătăţile; dar ea este şi cuţitul cu care se
retează tot ce e rău. Păstraţi această râvnă sufletească, predându-vă Domnului în fiecare clipă.
Iar dacă uneori apar, după împrejurări şi fără voia noastră, scăpări, abateri, chiar paşi greşiţi...
ce să-i faci? Numai să nu vă căutaţi îndreptăţire în ele. Osândiţi-vă în faţa Domnului, zdrobiţivă
şi mărturisiţi-vă Lui. Şi încă ceva: niciodată să nu vă îngăduiţi, cu bună ştiinţă, ceva după
bunul plac. Răbdaţi-L pe Domnul în toate rătăcirile, în toate tulburările şi în toate vitregiile. El
le vede pe toate şi va măsura cu dreaptă măsură ce sunteţi. Iar noi, păcătoşii, cum putem ghici
ce suntem? Pământ şi cenuşă! Întăriţi-vă puţin câte puţin în rugăciune, împărăţia lui
Dumnezeu nu îşi anunţă ceasul când vine. Ca ploaia pe lână, va coborî la ceas de noapte,
neştiut de nimeni. Şi nu „va veni” dintr-o dată, ci trebuie să ne trudim. După trudă vine şi
odihna, pacea dumnezeiască, care întrece orice închipuire. La părintele Serafim aceasta se
numeşte aşezarea paşnică a inimii. Domnul să vă aibă în pază! Har şi pace să vă dăruiască!
Rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine.
27. Despre luarea-aminte
Domnul să vă mântuiască şi să vă miluiască! Săptămâna trudelor noastre a trecut,
urmează alte trude, mai mici. Iată că am ajuns şi eu în rândul confesorilor. Eu nu sunt decât
un martor. Dar cât de perceptibil putem simţi lărgimea îmbrăţişărilor multmilostivului
Mântuitor, Care-l primeşte pe orice păcătos! Cele cinci răni ale Domnului răstignit nu sunt
mari, dar în spatele lor se află încăperi nemăsurate. Oricât de multe persoane ar veni şi cu
oricât de multe păcate, toţi se pot ascunde acolo.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
28
Scrieţi-mi tot ce aveţi pe suflet, dar să nu credeţi că dumneavoastră sau eu sau
altcineva poate să înţeleagă bine puterea şi semnificaţia celor ce vi se întâmplă. Dumnezeu
este singurul Care le cunoaşte. Din partea noastră se cere doar o predare desăvârşită în voia lui
Dumnezeu şi un strigăt adânc: Atotţiitorule, mântuieşte-mă!
Vă temeţi să nu ajuneţi la egoism prin luare-aminte faţă de sine. Data trecută v-am
scris despre practica luării-aminte. Începeţi să faceţi aşa şi nu vă temeţi. Egoismul se
formează în urma succeselor văzute, neavând atenţia îndreptată spre intenţia lor. Dar cel ce se
apleacă sincer cu luare-aminte asupra sa şi se statorniceşte în această lucrare, acela va începe
de îndată să primească chiar de la el însuşi cele mai convingătoare lecţii de smerenie. Căci
atunci se va descoperi câtă necurăţie se află pe fundul inimii. Gândurile, mişcările, dorinţele
care se ivesc în fiece clipă din inimă - şi care nu sunt întotdeauna bune - vor mărturisi că
inima nu este altceva decât o bubă cu puroi care răspândeşte o duhoare respingătoare. Acest
simţământ va coborî adânc în suflet - şi unde mai este aici loc pentru egoism?
Calea atenţiei faţă de sine este calea adevăratei smerenii şi este singurul drum spre
aceasta. Chiar dumneavoastră îmi scrieţi: se iscă ceva potrivnic binelui. De unde se iscă? Tot
din suflet. Care va să zică, înlăuntrul sufletului există o rezervă potrivnică binelui. Cum poate
fi socotit acest suflet? De bună seamă că nu sfânt. Cine face doar fapte ascetice exterioare şi
nu ia aminte la sine, acela într-adevăr ajunge să cadă în egoism. Face câteva metanii, şade şi
cugetă: „Gata, ne-am trudit deja” - Chipurile, I-a făcut lui Dumnezeu un serviciu. Sau nu
mănâncă pe săturate şi cugetă: aşa au făcut toţi sfinţii; adică s-a trecut deja în rândul sfinţilor...
şi altele ca acestea.
Nevoinţele exterioare sunt şi ele hotărâtoare, dar este primejdios să ne mărginim
numai la ele. Aţi întâlnit la Sfinţii Părinţi expresia: făptuire şi judecată, în care ei contopesc
toată truda pentru mântuirea sufletului? Este ca şi cum am spune: asceză şi luare-aminte.
Iertaţi-mă! Vă doresc toate cele bune. Domnul să vă aibă în pază!
28. Despre trezvie
Mântuiţi-vă! Să înălţăm mulţumiri Domnului pentru toate cele întâmplate cu
dumneavoastră şi pentru cele de acum! Orice binefacere este de la El - Părintele luminilor!
Dar ce fel de închipuiri au început să vă dea târcoale? Mă ia cu frică din cauza lor. Străduiţivă
să le stingeţi chiar şi amintirea! Câţi dintre asceţii slăviţi de întreaga lume nu au căzut în
acest mod în cursa vrăjmaşului! E nenorocire. Ne trebuie aşa mult ca să ne încurcăm?
Unul trebuia să găsească ceva în chilie, dar era întuneric, a apărut o luminiţă care i-a
arătat lucrul căutat. Aşa a început, dar a ajuns până să se înalţe mai sus de Domnul Iisus
Hristos şi totul s-a sfârşit în nebunie. Uitaţi-vă în Istoria Lausiacă18, câte exemple sunt! De
aceea, Părinţii au scrisă o pravilă aspră: să nu te încrezi în miracole, în nici un fel de lumină şi
altele asemenea. Nu este un păcat dacă, din prudenţă, nu vom crede într-un fenomen adevărat,
dar e mare nenorocire dacă vom da crezare minciunii. Căci atunci vrăjmaşul se va înfige în
noi şi ne va trage tot mai sus şi mai sus, ca apoi să ne arunce. Rugaţi-vă să nu aveţi prin
preajmă nici un fel de miracole. Nu vă sunt de folos. Ele sunt trebuincioase acolo unde nu este
credinţă. Dar dumneavoastră la ce vă trebuie? Rugaţi-vă Domnului să vă abată gândul de la
ele. Şi repetaţi mereu: Domnul să mă izbăvească! Toate cele exterioare nu au nici o
însemnătate în viaţa duhovnicească, în inimă stă toată lucrarea.
Iar cât priveşte lecţia despre pomenirea lui Dumnezeu, trebuie să vă trudiţi, îmi
spuneţi: are rost, oare, să încep? Credeţi că asta se lasă la bunul plac? Nu. Este un lucru
obligatoriu. Dumnezeu este pretutindeni, şi vede în profunzime tot sufletul nostru. Trebuie să
stăm în faţa Lui şi cu conştiinţa. După cum toţii îngerii şi sfinţii îl privesc şi nu-şi dezlipesc
ochii de la El, la fel şi noi, încă în trup fiind, trebuie să-L privim. Aşa cum soarele ţine
planetele şi le poartă după el, la fel toată lumea duhovnicească - adică şi sufletele noastre -
18 În româneşte: Paladie, Istoria Lausiacă (Lavsaicon), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993.
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
29
trebuie să se ţină de Dumnezeu şi să se lase condusă de El. Şi asta nu un ceas-două, ci
necontenit, din momentul trezirii până la uitarea de sine, până la somn. Aşa, dintr-o dată nu te
poţi transpune în această stare. Trebuie nevoinţă. Este ceea ce avem nevoie acum! Apucaţi-vă!
N-aveţi de ce vă teme.
Pentru lămurirea problemei citiţi în „Dobrotoliubie”19 capitole despre înfrânare.
Trebuie să vă aşezaţi cu atenţia aţintită asupra inimii. Din cap, trebuie să coborâţi în inimă.
Acum aveţi gândurile despre Dumnezeu în cap, iar Dumnezeu este cumva în afară - şi rezultă
o lucrare exterioară. Atâta timp cât vă aflaţi în cap, gândurile nu se vor aşterne în pace, ci vor
continua să roiască, ca ninsoarea sau roiurile de ţânţari, vara. Pe măsura pătrunderii cu atenţia
aţintită în inimă, gândurile vor începe să se aştearnă şi se vor aşterne de tot, iar atmosfera
sufletească va deveni cu totul curată. Atunci, chiar de ar zbura o muscă, o veţi observa
imediat, dar până atunci fusese beznă de nepătruns, începutul rodului este căldura necontenită,
concentrată în inimă. Aici este totul.
Numai că familiaritatea cu Domnul trebuie să o lăsaţi deoparte. Se cere o mare frică.
Aşa cum marii demnitari stau drepţi în faţa împăratului, tot astfel trebuie să stea şi sufletul
nostru în faţa lui Dumnezeu. Ceea ce este poziţia necuviincioasă a corpului în faţa
împăratului, sunt gândurile neisprăvite ale sufletului în faţa lui Dumnezeu; iar uitarea lui
Dumnezeu, chiar şi pentru o clipă, este totuna cu a sta cu spatele la împărat.
Aţi spus cândva că gelozia e prezentă în faptele duhovniceşti. Este, şi încă e mare!
Veţi vedea singură. Pătrundeţi-vă sufletul cu frică. Ea nu îmbolnăveşte, ci înviorează. Ea este
începutul, dar nu ne abandonează nici pe drum, doar că se face din ce în ce mai curat,
însingurarea şi cititul sunt cele două aripi ale acestei lucrări, începeţi, aşadar, şi veţi vedea
singură totul. Vi se va dezvălui imediat tot ce ajută şi tot ce strică. Dar trebuie să le îndepliniţi
cu stricteţe pe cele pe care deja le-aţi aflat. Conştiinţa îşi va intra în drepturile ei şi va începe
să vă dojenească. Daţi-i ascultare. Câte pretenţii va avea! Împliniţi-le. După aceasta, totul se
va aranja şi se va netezi. Domnul să vă ajute! Îngerul păzitor să vă ocrotească! Acoperământul
împărătesei noastre să vă acopere!
29. Despre rugăciunea lui Iisus
Slavă Domnului că aţi început să învăţaţi lecţia. Domnul să vă binecuvânteze, pentru
slava numelui Său celui sfânt. Este greu la început şi pare o neghiobie, o ciudăţenie - câte şi
mai câte gânduri nepotrivite se pot isca despre această lucrare! Principalul este să stai drept cu
mintea în inimă în faţa Domnului, să stai în faţa Lui neabătut, zi şi noapte, până la sfârşitul
vieţii Faceţi-o cu un pic de trudă. Durata de deprindere a lecţiei poate fi şi lungă şi scurtă,
după cum este credinţa şi truda. Nu vă destindeţi. Veţi avea şi bănuieli faţă de cel ce v-a
sfătuit şi lipsa de bunăvoinţă faţă de însăşi fapta rugăciunii - hulă împotriva ei - şi istovire, şi
dorinţă de a renunţa - tocmai pentru că nu este simplu. Atenţie la primejdie! Nu le daţi
ascultare şi ţineţi-vă de lucrarea începută. Mai mult decât orice, vrăjmaşul însămânţează hulă
împotriva acestei rugăciuni. Căci atunci focul îl arde şi îl izgoneşte. El nu are acces la
persoana în a cărei inimă este înrădăcinată rugăciunea lui Iisus. Dulcele nume al Domnului,
care necontenit răsună şi glăsuieşte în inimă, chiar şi fără ştirea dumneavoastră, îl va lovi.
Căci se întâmplă uneori ca sufletul, din neglijenţă sau din nechibzuinţă, să uite de sine şi să
cadă în reverie, dar revenindu-şi şi întocându-se la sine, descoperă că în inimă răsună una şi
aceeaşi cântare: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine,
păcătosul!
Gândul dumneavoastră despre sfărâmarea în pulbere în faţa Domnului este miezul
acestei lucrări. Fiţi aşa necontenit, căci totul este aici. În rugăciune trebuie să stai ca la
Judecata de Apoi: drepţi. Asta înseamnă a nu-ţi îngădui mişcări libere şi a nu da pace trupului.
Orice pace a trupului este vătămătoare pentru suflet. Mai târziu veţi afla singură... Numai
19 Adică Filocalia.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
30
puneţi-vă ca măsură: căderea cu căldură în faţa lui Dumnezeu, în asta este fericirea. Tot ce vă
încurcă, socotiţi-l duşman.
Mâine este sâmbăta lui Lazăr, veţi citi, desigur, versetele de Paşti. Hristos a înviat!
Repetaţi aceasta de la mine şi tuturor cunoscuţilor. Dar, mai înainte, trebuie să trecem de
Patimi, să ne adâncim în ele şi să învăţăm iubirea de la Domnul, Care S-a istovit cu totul
pentru noi, trebuie să învăţăm cum să-I aducem ca jertfă arderea noastră de tot. Doamne,
binecuvântează! Pacea Domnului fie cu dumneavoastră!
P.S. Intenţionam mai demult să vă trimit un caiet. Iată că, în sfârşit, vi-l trimit. Citiţi-l!
(vezi Anexa D)
30. Despre calea cea îngustă, care duce la fericirea cea veşnică
S-a terminat şirul Patimilor! A fost nevoie de Crucea Domnului, ca să pună frâu
tuturor neputinţelor, păcatelor şi fărădelegilor noastre. Doamne, miluieşte-ne şi atrage-ne spre
Crucea Ta! Uneori Domnul ne lasă să umblăm slobozi, în voia inimii, până la o vreme.
Plimbaţi-vă în voie, plimbaţi-vă! Dar dăruieşte-ne, Doamne, şi harul zdrobirii inimii.
Ciupeşte-ţi obrazul ca să-ţi vii în fire şi să ţi se învioreze puţin mintea. Dar, ce să mai vorbim?
Nimănui nu-i place calea strâmtă. Dacă ne năpădesc strâmtorările din afară, cârtim. Iar noi
înşine nu vrem să ne strâmtorăm. Căutăm libertatea. Câte a pătimit Domnul şi ce a rămas în
El fără să fi pătimit! Ce trădări nu a îndurat pentru noi... - cu totul S-a istovit - dar iubirea este
de nestăvilit... aşa se cuvine.
Iată potrivirea întocmai cu voia dumnezeirii triipostasice. Şi noi avem poruncă, dată
prin faptă. La toate trebuie să răspundem: aşa se cuvine. Şi se vor sfârşi gândurile rele şi
cârtelile. S-a spus: să se lepede de sine (Matei 16, 24) - aşa se şi cuvine. S-a spus: Temeţi-vă
de Dumnezeu (I Petru 2, 17) - aşa se şi cuvine. S-a spus: viaţa voastră este ascunsă cu Hristos
întru Dumnezeu (Col. 3, 3) - aşa se şi cuvine. S-a spus: încingând mijloacele cugetului vostru,
trezindu-vă, nădăjduiţi desăvârşit (I Petru l, 13; 5, 8) - aşa se şi cuvine. Iar, în general, ce se
cuvine? Să ne apucăm de lucru cum trebuie, căci cu întreruperi nu vom izbuti nimic. Când se
zăgăzuieşte un heleşteu, cum se face? Se stăvileşte brusc trecerea apei. Dar dacă se pune doar
o mână de pământ şi se abandonează lucrarea, apa îl împrăştie. Dacă iar se pune un bulgăre de
pământ şi iar se întrerupe lucrul, apa iarăşi împrăştie pământul. Astfel, truda-i fără sfârşit, dar
heleşteul tot nu-i putem zăgăzui. Aplicaţi aceasta la suflet. Fluxul gândurilor, ca un fluviu, se
revarsă repede din minte şi din inimă. Trecerile trebuie zăgăzuite brusc şi ţinute aşa în
continuare. Iar dacă le ţinem puţin şi apoi le dăm drumul, nu va avea nici un rost. Este ca şi
cum ai zidi şi apoi ai distruge.
Aduceţi-vă aminte ce v-am mai scris, pare-se, cândva: de îndată ce observaţi ceva care
vă distrage de la bunul dumneavoastră început, să nu vă lăsaţi în nici un chip copleşită de acel
lucru! Aceasta e legea. Pentru Dumnezeu, biruiţi-vă în multe privinţe. Fugiţi de multa vorbire,
de glume şi de râsetele deşarte: în ele este răul cel mai mare. Vedeţi şi singură aceasta. Oare
se cade să râzi şi să flecăreşti înaintea Domnului? Aţi uitat că vă aflaţi înaintea Lui, şi iată că
toate încep să meargă cum nu trebuie. Cel mai important este să cădeţi la picioarele
Domnului. Păstraţi acest bun simţământ sau această faptă bună a sufletului. Cred că pentru ea,
Domnul nu vă va lăsa să vă îndoiţi la orice suflare a gândurilor, ci va insufla din El putere
asupra dumneavoastră, şi astfel vi se va curma fluxul gândurilor. Şi atunci veţi zări lumina. Se
va face senin, ca în Sfânta înviere a Domnului. Căci aceasta este şi învierea sufletului, sau
germenul acestei învieri.
Pretutindeni este nevoie de răbdare. Fără ea ce putem face? Orice lucru cât de
neînsemnat cere răbdare. Dar şi Domnul preamilostiv binecuvântează truda îndelung
răbdătoare şi cu bună-credinţă; iar de la lenevie şi nepăsare îşi întoarce ochii, încordarea
puterilor, oricât de mică, dar făcută întru slava lui Dumnezeu, este rodnică; cel puţin pune
început obişnuinţei, iar obişnuinţa în cele bune este lucru mare. Vă voi reda într-un fel
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
31
cuvintele Domnului de pe Cruce. El spune: „Eu atâta Mă istovesc, iar voi dormiţi”. Fie ca să
ne cuprindă şi pe noi râvna cea biciuitoare a cărnii!
Rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine. Vă doresc toate cele bune!
31. Despre gânduri, atenţie şi cădere
Vedeţi cât de generos este Domnul. El v-a făcut să simţiţi ceea ce ar trebui să căutaţi şi
ceea ce neîncetat ar trebui să aveţi în inimă. Este căldura, arderea inimii la gândul către
Domnul Atotvăzător şi omniprezent, un gând însoţit de cutremur. Stăruiţi ca să-l dobândiţi.
Dar să nu vă închipuiţi că-l veţi dobândi dintr-o dată. Aşa spun Sfinţii Părinţi: ce se câştigă
repede, repede se şi pierde. Ceea ce veţi câştiga cu trudă, cu sudoare şi cu sacrificii, veţi preţui
mai mult şi veţi păstra cu mai multă grijă. Numai să nu vă sfiiţi, ci ţineţi-o tot una şi bună. Vă
vor veni felurite gânduri. Nu le primiţi, izgoniţi-le cu numele Domnului, aşa cum aţi mai
făcut, adresându-vă Domnului ca un copil. Nu vă opriţi atenţia asupra lor şi nu încercaţi să
vorbiţi cu ele.
Isihie, mi se pare, lămureşte clar totul: alipirea este gândul primordial, intenţia, prima
treaptă; apoi luarea-aminte, a doua treaptă, adică reţinerea gândului în suflet şi convorbirea cu
el. Deja este rău, întrucât convorbirea se face şi cu cel care strecoară gândul. Mai departe
urmează desfătarea cu gândul. Este şi mai rău. Apoi, căderea de acord sau plecarea voinţei: ne
aflăm deja aproape de lucrul care hotărăşte căderea. Cine retează gândul, acela pune capăt la
toate; iar cel ce se lasă furat de gând, cade în primejdia să se ducă tot mai departe. La ce să vă
mai scriu? Citiţi în Dobrotoliubie şi veţi vedea acolo totul. L-aţi citit pe Isihie20? Citiţi-l pe
Filotei21, Teolipt22, pe Nichifor23. Dar nu citiţi totul din Dobrotoliubie. Este destul cât v-am
indicat.
Am aruncat o privire pe perete; părintele Serafim priveşte înspre mine. Mi-am amintit
pe loc. Aţi citit învăţăturile lui? Citiţi-le şi veţi vedea că şi el vorbeşte despre aceleaşi lucruri.
Iată şi portretul Preasfinţitului Inochentie Penzenski... Citiţi scrisorile lui şi veţi vedea că şi el
vorbeşte despre acelaşi lucru. La oricine aţi merge, toţi vorbesc despre acelaşi lucru.
Aşadar, n-aveţi de ce să renunţaţi. Pur şi simplu, începeţi lucrarea şi trudiţi-vă cu ea
până veţi ajunge la capăt.
Fie ca Domnul nostru să vă trimită pacea Lui!
32. Despre stăruinţa în rugăciune şi despre găteli
Mă bucur că acum sunteţi în mănăstire. Acolo Maica Domnului vă va învăţa toate
faptele cele bune. Tare m-am speriat când am citit despre împotrivirea faţă de rugăciune. Cel
mai rău dintre duhuri este duhul împotrivirii. Este un adevărat duh satanic. El i-a pierdut şi îi
pierde pe toţi demonii. Ei ni-l transmit şi nouă, sau îl sădesc şi îl aprind în noi ca să ne ducă la
pierzanie. Dar apoi tare m-am bucurat că v-aţi revenit repede în fire şi că v-aţi îndreptat. Slavă
Domnului!
Pentru Dumnezeu, păziţi-vă cu luare-aminte! Mai înainte, când nu vă apucaseţi de
treabă, totul mergea cum mergea. Acum, orice abatere şi orice mişcare greşită a gândurilor şi
a inimii este foarte dăunătoare. Să vă izbăvească împărăteasa Cerurilor! Că vă vin gânduri,
încă nu-i mare pagubă, nenorocirea e atunci când inima şi voinţa cad de acord cu ele.
Îndreptarea-i mai anevoioasă. Chiar aţi trecut deja puţin prin această stare de împotrivire
conştientă: aţi văzut cât de greu a fost să vă îmblânziţi inima, învăţaţi acum din experienţă!
20 Filocalia, vol. IV, Institutul de Arte Grafice “Dacia Traiană” S.A., Sibiu, 1947. Traducere din greceşte de
Prot. stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, profesor la Academia teologică “Andreiană”; volum reeditat la editura
Harisma, Bucureşti, 1995 şi la Editura Humanitas, Bucureşti, 2000. (n. A.).
21 În Filocalia, vol. IV, ediţiile citate. (n. A.).
22 În Filocalia, vol. VII, ediţiile citate. (n. A.).
23 Ibidem. (n. A.).
Sfântul Teofan Zăvorâtul
32
Vedeţi acum singură cum să faceţi ca să ieşiţi din încurcătură - ceea ce aţi şi făcut. Scuturaţivă
în fel şi chip, aşa cum se scutură părţile amorţite ale corpului... cu rugăciune, cu metanii, cu
biserica, cu trudire, cu milostenie.
Vă spun dinainte: poate că vă vor veni gânduri mult mai groaznice, aşa-numitele
gânduri de hulă: din inimă vă va ieşi hula împotriva lui Dumnezeu şi a tuturor Tainelor
creştine. Staţi atunci dreaptă şi nu vă înspăimântaţi, lovindu-l pe cel ce vi le insuflă. Citiţi
despre aceasta la Sfântul Dimitre al Rostovului.
Ce v-a venit să vă preocupaţi atâta de găteli şi de podoabe? Iată, suflă duhul lumii şi le
răspândi pe ale sale! Dumnezeu să vă izbăvească de orice abatere. Gătelile nu sunt mare lucru,
încă nu-i nenorocire. Dar aţi văzut cum se joacă biliard? Se pune bila, se ia tacul, se fixează...
abia se atinge şi bila se rostogoleşte în afară, în punga din stânga. Exact în aceeaşi situaţie vă
pot aduce şi gătelile. Păziţi-vă, aşadar, cu atenţie! Cred că mănăstirea vi le-a lămurit deja pe
toate.
Domnul să vă chivernisească drumul!
33. Despre tulburarea gândurilor
Nu vă temeţi! Tot ce vă vine în minte este o simplă năvală a ispitelor. Inima, cum
vedeţi, este total străină oricăror îndoieli. Gândurile care vă dau târcoale nu sunt ale
dumneavoastră: nu le luaţi în seamă! Aşa ne sfătuieşte Sfântul Dimitrie al Rostovului. Iată
care-i cauza.
Aţi auzit cândva vorbe deşarte, ele vă rămân în memorie. Vrăjmaşul strânge toate
aceste fărâme de memorie şi urzeşte din ele o plasă înaintea ochilor minţii, ca să o încurce.
Coborâţi atunci în inimă, întorcându-vă ochii de la nălucirile vrăjmaşe şi chemaţi-L pe
Domnul. Faptul că nu vedeţi rezultatele nu e rău, e chiar bine. Nenorocirea-i când le veţi
vedea. Nevăzând rezultatele, sporiţi râvna şi rugăciunea pentru izbândă, şi nu vă lăsaţi pradă
nepăsării. Doar nu se poate totul dintr-o dată! Este bună ideea ce v-a venit, să plecaţi la
mănăstire, plecaţi cât mai repede! Aţi auzit vorbe deşarte şi v-aţi tulburat.
Comparaţi starea în care vă aflaţi când aveţi credinţă neclintită şi sunteţi în bună
rânduială, cu starea în care vă aduc aceste vorbe goale, şi veţi vedea unde este adevărul şi
unde e minciuna. Sunt la fel ca raiul şi iadul. Nu cumva vreţi să fiţi propriul dumneavoastră
duşman, părăsind prima stare şi înclinând spre a doua?
Veţi spune: „Cum de alţii sunt liniştiţi?”. Este doar o aparenţă a liniştii. Duhul le este
mort: viaţa sufletească şi cea trupească este o viaţă tulbure, lipsită de bucurii. De s-ar trezi cât
de puţin, atunci ar rosti altfel de vorbe. Aşa că, vă rog, nu vă îndoiţi din cauza lor. Nu aveţi
destule mărturii? Dar mângâierile lăuntrice, dar apropierea Maicii Domnului, dar ajutorul
neaşteptat şi grabnic primit şi multe altele? Ce mai vreţi? Vreţi s-ajungeţi în cer dintr-o dată!
Aşteptaţi! Toate îşi au vremea lor.
Iar faptul că firul vieţii se împleteşte neuniform, aşa se întâmplă la toţi. Aşa că, vă rog,
nu vă intimidaţi. Tulburarea va trece. Veţi începe să citiţi, să vă rugaţi, şi totul se va linişti.
Între timp scrieţi, scrieţi totul... Când veţi scrie totul, totul se va spulbera.
34. Despre însingurarea monahală
Dumnezeu să vă ajute! Mântuiţi-vă! Aşa vă veţi afla la liman neprimejduit. Slavă
Domnului! Să dea Domnul ca să nu vă pună piedici cei ce urmează să năvălească. Aveţi
înţelepciunea de a sta în casă! Bine ar fi să vă luaţi adio de la toţi şi să vă retrageţi undeva atât
mai departe, încât nici zvonurile lumii să nu vă ajungă la urechi. Aţi ales acum partea cea
bună. Să dea Domnul ca acest timp să nu treacă pentru dumneavoastră în zadar. Fireşte că nici
nu va trece în zadar. Dar eu aş dori să fiţi mai râvnitoare şi să nu vă îngăduiţi să treacă nici o
clipă, fără să dobândiţi ceva foarte folositor pentru suflet.
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
33
Cineva a spus cândva: Fă în aşa fel ca gândurile tale să nu treacă de zidurile mănăstirii, şi
îndată vei dobândi dulcea linişte a însingurării mănăstireşti. Aceasta - care este partea cea mai
bună a Mariei - se va aranja astfel încât în minte să nu mai existe altceva decât biserica şi
chilia. Cum nu se poate mai bine! Cred că nici nu poate fi descrisă fericirea acestei stări.
Atingerea lumii rău ne pătează sufletul. Şezi apoi şi curăţă! Şi e destul de trudit! Apoi,
vine moartea! Nici n-apuci să te dumireşti, că îşi cere drepturile. Să ne trudim, cel puţin, cât
putem. Pocăinţei îi sunt deschise porţile. Strădudiţi-vă să plângeţi înaintea Domnului, dar cât
mai profund. Altă problemă este ce-I dăm. Dacă nici lacrimi nu avem, să spunem: Nu am
nimic, Doamne. Mântuieşte-ne, Atotţiitorule, numai mântuieşte-ne!
Pentru citit, îl aveţi pe Sfântul Isaac24... Bine că l-aţi luat cu dumneavoastră, acolo este
totul. Dar fiţi atentă! Adunaţi şi iar adunaţi! Aceasta vă este rezerva. Căci sunteţi în vizită la
Maica Domnului. Iar ea este bună primitoare de oaspeţi. Ce bine că v-aţi ascuns aici! Domnul
să vă ajute în toate. Domnul să vă dea toate bunătăţile!
35. Despre aceeaşi
Fie ca Domnul să vă binecuvânteze şederea în mănăstire. Maica Domnului să vă
încălzească şi să vă curăţe de tot ce v-au adus vânturile ordinii zgomotoase ale vieţii lumeşti.
Vă veţi odihni, vă veţi linişti, vă veţi veni în fire, şi apoi veţi porni cu forţe noi spre noi
nevoinţe. Dar, Dumnezeu ştie, s-ar putea să se ivească posibilitatea unei noi rânduieli. Ce bine
ar fi! Pacea lăuntrică şi liniştea din afară sunt două împrejmuiri pentru omul cel tainic al
inimii. Acum toţi îl sâcâie, iar el nu are puterea să se statornicească. Domnul să vă fie în toate
de ajutor! Nu dintr-o dată, ci cu răbdare se seamănă, cu răbdare se aşteaptă încolţirea,
creşterea şi roadele; cu răbdare se şi păstrează toate. Aici este înţelepciunea.
Este bine că v-aţi luat cu dumneavoastră şi prietenii: scrierile sfinţilor asceţi. Sub
influenţa liniştii mănăstireşti şi a dispoziţiei pentru rugăciune, poveţele lor vă vor fi mai
aproape de inimă şi vor fi mai bine însuşite. Strângeţi, aşadar, mierea din flori, ca albina.
Viitorul vă va oferi locul şi prilejul de a pune totul în practică. O provizie cât de mică nu
strică. Există un proverb: „Strânge bani albi pentru zile negre”. În viaţă sunt multe cheltuieli.
Strângeţi, aşadar, fără osteneală. Totul vă va fi de trebuinţă.
Domnul să vă dea toate binecuvântările Sale!
36. Despre aceeaşi
Mântuiţi-vă! Sunteţi la Maica Domnului! Slavă lui Dumnezeu! Citindu-vă scrisorile,
rosteam într-una: Slavă Domnului!
În lucrarea începută este foarte păgubitor să daţi înapoi. Aceasta începe cu cele mai
nevinovate - în aparenţă - amănunte şi înlesniri, la care îşi cere dreptul sufletul care nu s-a
trudit îndeajuns. Am nădăjduit şi nădăjduiesc ca Maica Domnului să vă ocrotească
întotdeauna.
Încingeţi-vă sufletul cu răbdare. Să nu vă tulbure lipsa reuşitei. Treaba noastră este să
ne trudim, să căutăm şi să alergăm, dar când se va împlini lucrarea, asta numai Unul
Dumnezeu ştie.
Un stareţ de la Athos (despre care e scris în Dobrotoliubie) a sâcâit-o timp de doi ani
pe Maica Domnului să-i dăruiască focul din inimă şi a fost auzit. Nu vă stabiliţi termene, ci
faceţi şi rugaţi-vă ca Cel care dăruieşte rugăciune celor ce se roagă să v-o dăruiască şi
dumneavoastră. Căutaţi şi veţi afla. Aţi văzut că se simte un oarecare efect. Slavă Domnului!
Dar lucrarea e încă la început! Nu vă istoviţi peste măsură. Când veţi fi la mănăstire, vă veţi
mai linişti. Dar mai bine v-ar fi dacă v-aţi însingura mai mult, pe cât vă este cu putinţă.
Domnul să vă binecuvânteze din belşug!
24 Filocalia, vol. X, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981. Traducere,
introducere şi note de Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
34
37. Răvaş de răspuns la întrebările despre lupta cu păcatul
Spuneţi că vi se adresează câte cineva cu întrebări despre unele puncte din articoleleanexă,
îndeosebi cele despre lupta cu păcatul. Adunaţi aceste întrebări şi trimiteţi-mi-le mie:
vă voi răspunde la ele25, dacă acest lucru vă va fi de folos. Sigur că ar fi fost mai bine dacă
fiecare ar fi început cu adevărat această luptă. Atunci i s-ar fi lămurit imediat toate punctele.
Iar speculaţiile ce rost au? Desigur, nu sunt rele, dar nici prea însemnate.
38. Despre cum să te mântuieşti
Cine v-a sâcâit atât cu întrebarea, cum să te mântuieşti? De parcă n-ar fi fost încă
lămurită, şi noi am fi primii care trebuie să începem această lucrare! Ce este creştinismul?
Este modelul mântuirii celui căzut. Domnul Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe
cei păcătoşi (I Tim. l, 15). Chestiunea este limpede. Ce să mai stăm pe gânduri? Câţi mântuiţi
nu cunoaştem? Şi cum s-au mântuit ei? În Biserica lui Hristos. Să trăiască aşa cum porunceşte
Biserica şi se va mântui. Să creadă tot, în simplitatea inimii necercetătoare, să lepede duhul
iscodirii şi al întrebărilor fără rost şi să nu tulbure cu ele sfera liniştită al credinţei.
Cui nu-i este limpede cum şi prin ce se săvârşeşte mântuirea în Biserica lui
Dumnezeu, aceluia iată ce trebuie să i se spună:
„Crezi în tot ce-ţi porunceşte să crezi Sfânta Biserică şi, primind puterile harice prin
Sfintele Taine şi, încălzindu-le prin participarea la toate celelalte sfinte slujbe şi prin
împlinirea tuturor celorlalte rânduieli ale Sfintei Biserici, mergi neabătut, sub oblăduirea
păstorilor legiuiţi, pe calea poruncilor pe care ni le-a dat Domnul Iisus Hristos, şi te vei
mântui”.
Dacă privim în jur, vedem că toate acestea se înfăptuiesc deja. Să nădăjduim, aşadar,
cu smerenie în harul care ni s-a dat prin revelaţia lui Iisus Hristos, fără să ne îndoim între
şovăieli şi nedumeriri.
39. Despre însingurarea din mănăstire
Ei, dacă te duci la mănăstire, te duci la însingurare. Greu o duce în mănăstire cel ce
vrea să trăiască cu alţii laolaltă, ca în societate. Acolo trebuie să ştii un singur lucru:
arhimandridul sau părintele duhovnicesc şi stareţul; iar în privinţa celorlalţi, trebuie să te simţi
de parcă nici n-ar exista. Atunci totul va merge bine, altminteri ar fi o harababură, mai mare
decât la balurile petersburgheze. Studiile, înalte sau medii, sunt un lucru străin pentru cei ce
doresc să meargă la mănăstire. Principalul este calea de mijloc, adică o bună dispoziţie a
inimii şi un ţel bun.
Înţelesurile luminoase despre toate lucrurile vor veni mai târziu de la sine, va veni şi
nobleţea inimii şi chiar nobleţea mijloacelor, cum ne arată nu puţine exemple. E adevărat că
viaţa actuală din mănăstire nu se aseamănă, cum se zice, cu cea de odinioară, dar când
Dumnezeu îţi chiverniseşte calea, te va duce acolo unde îţi va fi bine şi loc de mântuire.
Credeţi în aceasta!
40. Despre influenţa nefastă asupra noastră a Apusului şi despre frică
Mi-aţi amintit un sfat pe care vi l-am dat odinioară, în timpul ultimului război: să nu
mergeţi la teatru numai în timpul acelui război. Foarte bine. Pot adăuga ceva?
Întrucât războiul se iscă prin uitarea lui Dumnezeu în timp de pace, rezultă că în timp
de pace trebuie să fugim în fel şi chip de tot ce duce la uitarea lui Dumnezeu. Iar teatrele nu
25 Aceste răspunsuri, scrise în diferite perioade, au fost tipărite împreună, începând cu Scrisoarea 79. ( n.r.r.).
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
35
au, oare, această menire? Amintiţi-vă ce se întâmplă cu sufletul la teatru şi după aceea. Turcii
nu au teatru, ei îl înlocuiesc cu opiul. Opiul şi teatrul sunt unul şi acelaşi lucru. Teatrul este o
îndeletnicire total necreştină şi înţelept este cel care nu-l frecventează. Noi l-am preluat din
Apus. Cu Apusul ne-a pedepsit şi ne va pedepsi Domnul, iar noi nu ne învăţăm minte.
Un alt lucru rău este literatura noastră, îmbâcsită de spirit apusean, şi pe aceasta o
curăţeşte Domnul tot prin lovituri din Apus. Dar tot nu avem astâmpăr. Ne-am întinat în
murdăria apuseană până în gât şi totul e bine! Avem ochi, dar nu vedem; avem urechi, dar nu
auzim; şi cu inima nu pricepem. Doamne, miluieşte-ne! Trimite-ne lumina Ta şi adevărul
Tău!
Cum de-aţi devenit atât de temătoare? Nu este normal. Rugaţi-vă Domnului Celui
milostiv şi El vă va da bărbăţie, îndrăzniţi, deci, îndrăzniţi, oameni ai lui Dumnezeu, căci El
va învinge! În biserica mănăstirii care se află pe câmpul de la Borodino26 se citeşte necontenit
Psaltirea pentru ostaşii ucişi. Noaptea o citesc pe rând măicuţele. Una dintre ele mi-a spus că,
atunci când îi venea rândul, mai că nu leşina şi adesea fugea afară din biserică, însă apoi
părintele duhovnic a îndrumat-o să se roage în mod special pentru alungarea fricii. Ea s-a
rugat cu post şi frica a părăsit-o.
41. Despre împărtăşirea cu Sfintele Taine
Ce de comori v-aţi cumpărat! În Triod se află toată plângerea sufletului tânguitor
pentru păcatele sale. Dar Efrem Sirul! Cu el şi cel mai neplângăcios începe să plângă. Pe Isaac
Sirul deja îl cunoaşteţi. La el totul este înfăţişat mai profund, şi toată calea lui Dumnezeu este
arătată limpede, ca în palmă. El spune că rugăciunea scurtă, cu puţine cuvinte, şi chiar cea
fără cuvinte, vine singură, când se curăţă inima.
Aţi întrebat despre Sfânta împărtăşanie. Nimic nu ne împiedică să ne împărtăşim
adesea, cu o pregătire adevărată. Bine ar fi în fiece post, iar în Postul Mare şi în cel al
Crăciunului, e bine chiar de două ori. De fapt, faceţi aşa cum Domnul vă va pune în inimă:
numai să vă împărtăşiţi cum se cuvine. Căci aici este viaţa!
Sunt momente în care avem mare trebuinţă de cuvânt. Sărăcia cuvântului este
pedeapsa lui Dumnezeu. Doamne, miluieşte-ne!
Ce aţi întâlnit la Petersburg, sau cum v-a întâmpinat el? Ciudat mai e acest oraş! Un
adevărat model al omenirii căzute!
Pe N.N.- ierusalimiteanca27 mi-o amintesc. Nu se gândeşte cumva să pornească din
nou într-acolo? Destul! Trebuie să ne zidim la noi acasă propriul Ierusalim. Iar aceluia îi este
sortit să fie călcat în picioare de neamuri, până ce se vor împlini vremurile neamurilor (Luca
21, 24).
42. Despre cartea împotriva Bisericii Ortodoxe
De ce spuneţi că sunteţi zdrobită şi sufleşte, şi trupeşte? O aveţi acolo pe Maica
Domnului, de aceea, nu-mi vine să cred că sunteţi răvăşită sufleteşte; sau poate că nu
observaţi zidirea celor dinăuntru, petrecută în acelaşi timp cu ruinarea celor dinafară. Praful
ridicat de cea din urmă n-o lasă să se vadă pe prima. Domnul să vă întărească!
Vă mulţumesc pentru carte (e o carte străină, împotriva Bisericii Ortodoxe). Iată că
veni vremea să intrăm şi noi în polemică deschisă cu Apusul. Latinii îşi înalţă sus ochiul lor
mândru. Siguranţa mulţumită de sine nu-i lasă să pătrundă adevărul. Chiar şi bunul simţ vede
minciuna primatelor lor, a părerilor lor despre provenienţa Sfântului Duh şi a noilor lor
dogme, şi a multor altora. Toate aceste noutăţi, după mărturisirile latinilor înşişi, s-au format
26 Locul uneia dintre cele mai importante bătălii din războiul ruso-francez, soldată cu înfrângerea armatei
napoleoniene (1812).
27 Cea care a fost în pelerinaj la Ierusalim, (n.t.)
Sfântul Teofan Zăvorâtul
36
din secolul al XI-lea. Şi în carte este consemnat acest lucru, dar cu strâmbă tâlcuire. Nu le
putem înşirui pe toate.
În lăcaşul liniştit trebuie doar să vă rugaţi. Aminteaţi că sunteţi ruptă de legăturile
lumeşti. Grăbiţi-vă să vă legaţi prin cele duhovniceşti, ca să nu se adeverească zicala: „De un
mal s-a-ndepărtat, la celălalt n-a acostat”.
43. Despre teatru
Nu pot să-mi explic această atracţie a dumneavoastră pentru teatru. Teatrul nu are nici
un rost. Ştiţi asta. De ce totuşi vreţi să mergeţi? Iar de vă vin gânduri, lăsaţi-le la o parte!
Goniţi-le şi luptaţi! Altora li se trimit ispite mai mari; a dumneavoastră-i mai uşoară, e o ispită
a gândului. Arătaţi credinţă Domnului şi în această mică încercare. Vicleanul vrea să ne
îndepărteze cu orice mijloace sufletul de la Domnul - dacă nu printr-un rău direct, măcar prin
fleacuri. Alţii facă cum vor. Fiecare va trebui să răspundă pentru sine în faţa lui Dumnezeu.
Teatrele au fost născocite de guvern pentru cei ce nu caută mântuirea, pentru ca aceştia să nu
cadă pradă unor vicii mai rele. Pentru cei ce caută mântuirea există Biserica, în care
Dumnezeu, îngerii şi toţi sfinţii se împărtăşesc cu noi în mod real, iar nu în mod reprezentat!
Banii pe care-i cheltuiţi pe teatru nu ar fi mai bine să-i daţi nevoiaşilor? Mă tem ca nu cumva
să cădeţi în mrejele vrăjmaşului. Vrăjmaşul e abil. La început îţi cere o concesie mică, apoi
una mai mare şi tot aşa, la nesfârşit. Cu cât mergi mai adânc în pădure, cu atât lemnele-s mai
multe. Ce v-ar mai dojeni părintele nostru Serafim! Cine-i cel ce vă îndepărtează de la
rugăciune şi să atrage spre teatru? Vedeţi cine? Să-ţi plângi păcatele şi să frecventezi teatrul -
nu se leagă defel! Trebuie să plângem, şi ziua şi noaptea.
Nu-mi amintesc ce a fost cu mine şi unde am fost când aţi participat la slujba aceea.
Este Domnul, Cel Care v-a trimis în acest fel o consolare pentru grija arătată faţă de
aproapele. Rugaţi-vă mai des pentru nevrednicia mea, pentru ca Domnul să-mi dea duhul
pocăinţei. Cât de bine este cu el, cu duhul pocăinţei, şi cât de rău, fără! Suflarea creştinului
trebuie să fie alcătuită din expiraţii ale pocăinţei, iar când acestea lipsesc, înseamnă că omul sa
sufocat. Doamne miluieşte! Domnul să vă dea toate binecuvântările!
44. Despre iubirea de sine şi despre slava deşartă
Sunteţi lăudată. Ce-i de mirare în asta? Unde nu-i peşte, şi racul e peşte - cum obişnuia
să spună părintele nostru Partenie. Acest lucru, însă, este foarte recomandat în societatea
noastră, în care există simpatie chiar şi pentru o umbră de bine... În acelaşi timp, acest lucru
este foarte inconvenabil pentru dumneavoastră. Picătura care cade repetat străpunge piatra.
Câte o picătură din fiecare laudă se aşază peste viermele iubirii de sine şi al vanităţii, şi îl
hrăneşte; el creşte neobservat, mai îngăduie o vreme şi simţămintele de smerenie, până nu se
întăreşte. Iar când creşte mare, devorează totul dintr-o dată. Este mare primejdie! Şi încă ceva.
Lauda gâdilă inima, stăvileşte râvna şi o slăbeşte. Este ca şi cum i-ai pune piedică
aleargătorului. Oprirea în viaţa duhovnicească este deja un pas înapoi. Şi este rău! Ce-i de
făcut? Smeriţi-vă şi înăbuşiţi înălţarea gândurilor şi a inimii prin tot felul de sentimente
smerite faţă de sine. Când vorbele dulci vă lovesc în urechi, ca pietrele, coborâţi în inimă şi
umiliţi-vă în fel şi chip înaintea Domnului şi a sfinţilor Lui. Câte trude n-au îndurat ei ca să
fie pe plac Domnului? Iar noi ce facem? Mergem o dată la biserică, facem cinci metanii acasă,
citim o pagină dintr-o carte mântuitoare de suflet - şi gata, am ajuns între sfinţi! Exact aşa!
Osteneala trupească, umilitoare ajută foarte mult. Slugile sunt, deasemeni, buni învăţători
întru smerenie. Doriţi-vă jigniri şi, mai ales, dintre cele nedrepte; cel puţin,
Întâmpinaţi-le ca pe un plasture salvator, pus de Domnul pe rana semeţiei. Dar nu
încercaţi să întreprindeţi ceva de una singură! Alergaţi la Domnul, Care S-a smerit pe Sine
până a luat chip de rob. El vă va învăţa. Nu vă neglijaţi însă această stare. Laudele vă vor
îngheţa şi vă veţi preface într-o statuie de marmură, nerespingătoare pe dinafară, dar lipsită de
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
37
viaţă. Maica Domnului să vă izbăvească de aceasta! Mai bine e să te tăvăleşti în noroi şi să fii
călcat în picioare de toţi, decât aşa.
Îmi scrieţi: În vis mă rog fierbinte şi cu sârguinţă, iar când sunt trează, cu lenevie.
Slavă Ţie, Doamne! Este bine că sufletul se roagă în vis atunci când nu-i lăsăm libertatea să se
roage îndeajuns ziua. Acesta este, însă, un bun avertisment! Vi se dă de ştire să vă lipiţi de
rugăciune şi să vă rugaţi fără lenevire... V-a fost bine în vis, când v-aţi rugat, şi ziua, când vaţi
sculat... Prin această experienţă parcă vi s-ar spune: „Priveşte, iată unde-i dulceaţa şi
fericirea, iată roadele rugăciunii! Aşa că nu lenevi”.
Dacă veţi da ascultare acestui sfat, vă va fi bine. Iar de nu-i veţi da ascultare? Poate că
se va mai repeta o dată şi încă o dată şi gata. „Nu-i nimic de făcut cu ea - vor zice. I se dă să
simtă limpede ce bine este să te rogi, şi nu vrea. Las-o în pace, să facă cum ştie”. Aşa este
drept. Dumnezeu nu Se lasă profanat. El este foarte îngăduitor cu neputinţele noastre, dar nu
poate răbda nesupunerea. Mulţumiţi-I Domnului pentru toate! Domnul să vă fie de ajutor.
45. Despre pronierea lui Dumnezeu şi despre smerenie
Slavă Domnului pentru toate! Aţi dori să aflaţi din ce cauză Domnul îngăduie de-atâta
timp necredincioşilor să-i subjuge pe ortodocşi. Putem noi, oare, să atingem culmile cele mai
înalte şi să vedem gândurile adânci ale lui Dumnezeu? Nu este al nostru a şti anii sau
vremile28 (cf. Fapte 1, 7). Vedeţi cum este priceperea noastră? Se prezic (în calendar) 15
grade de căldură, dar se înregistrează minus 20 de grade. Şi asta, în lucrurile obişnuite. Iar
până la căile lui Dumnezeu, putem noi să ajungem? Pe cine îl iubeşte Domnul, îl ceartă şi
biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte (Evr. 12, 6). Nu ne este oare de ajuns? Suferinţele nu
sunt semnul respingerii, ci al bunăvoinţei.
Visul acela v-a fost de trebuinţă. Întipăriţi-vă în inimă vorbele pe care vi le-a spus
cineva: „Nu sunt cuvinte pentru a descrie fericirea care este acolo”... (vezi I Cor. 2, 9). Pentru
aceasta, să ne înmulţim strădaniile, ca să ajungem acolo, chiar de-ar fi să ne târâm pe brânci.
Doamne, ajută-ne!
Iarăşi vă repet: feriţi-vă de laude. Ce trebuie să faceţi? Ocărâţi-vă mai mult şi, mai
ales, rugaţi-vă Domnului ca să vă aşeze în inimă o adâncă smerenie. Puteţi crede acum din
proprie experienţă ceea ce a spus Sfântul Isaac Sirul în Cuvântul întâi: „Mai că nu se află om
care ar putea să îndure cinstea fără schimbarea celor lăuntrice”. Iată ce lucru a scornit
vicleanul! Iar că este vorba de lucrarea lui, credeţi mărturiei Sfântului Ioan Scărarul (Cuvântul
al 26-lea, punctul 8). Răbdaţi. Acesta este, cum se vede, ultimul şiretlic, dar e primejdios şi de
lungă durată. Să vă ajute Domnul să rezistaţi!
P.S. Iată încă două articole: al Margaretei şi cuvântul de învăţătură al unui părinte
bătrân. Ce nu găsiţi aici! Sunt tâlcuite în întregime şi rânduirea lăuntrică, şi cea din afară a
vieţii, din diferite unghiuri şi în felurite abordări. Hrăniţi-vă cu această pâine şi împărţiţi-o şi
altora, dacă aveţi ocazia! Aceasta, pentru ca, în situaţia în care nu veţi izbuti să împliniţi cele
citite, Domnul să vă miluiască pentru că le vor împlini alţii, cărora le veţi fi citit. Voi revedea,
voi transcrie şi vă voi trimite curând şi restul.
46. Despre predarea de sine în voia lui Dumnezeu
Domnul să vă mângâie! Părerea mea este ca mai bine să lăsaţi totul în voia lui
Dumnezeu. El este singurul Care ştie ce-i trebuie fiecăruia şi cum să le chivernisească pe
toate. De aceea, nu încercaţi să ghiciţi nimic despre destinul dumneavoastră. Timpul şi
împrejurările vi-l vor arăta. Prietena dumneavoastră suferă sufleteşte şi este îndurerată. Fie ca
Dumnezeu să o mângâie! Mucenicii erau purificaţi şi pregătiţi pentru împărăţia lui Dumnezeu
prin foc, prin strujire în carne vie şi prin tăiere... Nouă, însă, ni se dă o altă purificare.
28 În Biblia editată de B.O.R..: Nu este al vostru...
Sfântul Teofan Zăvorâtul
38
Fiecăruia, atât cât i se potriveşte: unuia mai mult, altuia mai puţin. Doamne, miluieşte-ne şi ne
povăţuieşte!
Iată că anul e pe sfârşite. Cât de repede trece viaţa, ceas după ceas, zi după zi! Te uiţi
şi în faţa ochilor îţi apare poarta mormântului. Ce-i de făcut cu sufletul? Avem nevoie de o
mare dibăcie ca să căpătăm stăpânire asupra noastră. Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi se biruiau
pe sine, dar nici ei nu reuşeau întotdeauna. Aici să tot tâlcuieşti despre puterea voinţei şi
samavolnicia sufletului! Unde este sufletul? Arătaţi-mi-1, filozofilor! Numai aceluia ce se
predă cu totul Domnului, îi este dată puterea stăpânirii de sine, sau este revărsată în el această
putere. Şi să vezi atunci cum va începe acela să răsucească sufletul! Geme, săracul suflet, dar
n-are ce-i face. Trebuie să se supună!
47. Despre credinţă
Mântuiţi-vă! Pace vouă! Ciudatul N.N.29 s-a încurcat în ideea luterană despre
justificare (adică: Crede şi te vei mântui. Faptele nu ajută). Luteranii sunt într-o mare confuzie
referitor la această problemă. Care încotro!
Iată cum trebuie să credem. Omul, prin firea sa, este obligat să împlinească voia lui
Dumnezeu, trebuie să-L iubească pe Dumnezeu şi pe semenii săi - şi să arate asta prin fapte;
dar el a căzut şi a devenit neputincios. A venit Domnul şi a chivernisit pe pământ calea
mântuirii în Sfânta Sa Biserică. Aici se ridică păcatele şi se dă puterea de a împlini voia lui
Dumnezeu. Pentru ce se dă această putere, dacă nu pentru fapte? Apostolul Pavel le
porunceşte celor botezaţi să umble întru înnoirea vieţii (Rom. 6, 4). În alt loc spune că noi
suntem aleşi şi chemaţi să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Domnului, în iubire (Efeseni l,
4). La Apostolul Petru «aflăm răspuns la întrebarea»: Pentru ce ne-au fost date toate puterile
dumnezeieşti? Spre viaţă şi spre bună cucernicie (II Petru 1, 3).
Cum îşi curăţeşte omul inima? Prin trudă întru împlinirea poruncilor, care sunt
potrivnice patimilor. Cere ajutor, dar sârguieşte-te şi singur! Fără propria trudă, nici ajutorul
nu va veni. Dar şi truda, fără ajutor, este zadarnică. Şi una, şi alta sunt de trebuinţă. În sens
moral, propunerea lui N.N. are temei. Iată în ce fel: lucrează iar şi iar, dar nu te bizui pe fapte
şi nu te încânta de ele, ci fă cum spune Apostolul: Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând
către cele dinainte (Fil. 3, 14).
Vă doresc toate bunătăţile Domnului.
48. Despre liber-cugetători
Am crezut că N.N. se va supăra pe mine, dar ea a făcut altfel; este adevărat, este bună
şi smerită! Doamne, mântuieşte-ne! Fără frica de Dumnezeu nu putem face nimic. Rău este să
trăieşti în dezordine. Ce înseamnă să lucrezi la doi stăpâni? Trebuie una şi bună. Cine aleargă
încoace şi încolo nu va avea nici o noimă. Lumina nu-şi are părtăşie cu întunericul. Pace de la
Domnul vă doresc.
Ştiţi ce gânduri triste mă apasă? Şi nu fără temei. Întâlnesc oameni, care se socotesc
ortodocşi, dar care, ca spirit, sunt voltairieni, naturalişti, luterani şi alte soiuri de libercugetători.
Ei au parcurs toate ştiinţele în învăţământul nostru superior. Şi nu sunt proşti, nu
sunt nici răi dar, cât priveşte credinţa şi Biserica, nu sunt buni de nimic. Taţii şi mamele lor
erau credincioşi; stricarea a apărut în perioada şcolarizării lor în afara casei părinteşti.
Amintirea copilăriei şi a spiritului părinţilor îi mai ţin încă în anumite limite. Dar cum vor fi
proprii lor copii? Şi ce îi va ţine pe aceia în limitele cuvenite? Conchid de aici că peste o
generaţie, cel mult două, se va stinge Ortodoxia noastră. Ce-i de făcut? Să stăm cu braţele
încrucişate? Nu, trebuie să facem ceva!.30
29 Referire la personajul masculin.
30 Sublinierea traducătorului.
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
39
Principiile nefaste au intrat în ştiinţe şi în viaţă, noi nu avem cărţi care să-i deştepte pe
cei care încă mai pot fi deşteptaţi... E nevoie de cărţi înflăcărate, care să ne apere de toate
răutăţile. Trebuie angajaţi scribi şi să li se poruncească să scrie.
49. Despre metaniile mari
Ce se întâmplă cu dumneavoastră? Învăţaţi să faceţi metanii până la pământ! Aţi văzut
cum în binerânduita mănăstire toţi, după rang, ies de la locurile lor şi încep să facă metanii
sau să stea în picioare, închinându-se cu plecăciuni. Iar dumneavoastră v-aţi lăsat pe tânjală.
Să slăvim pe Domnul! Vai nouă! Ne-a încurcat satana şi nu putem să ne descâlcim.
Ne-a prescris legi atât de tiranice, încât nu avem putere «să ne împotrivim», ci le urmăm şi le
împlinim cu grijă. Câtă otravă! Cred că le ştiţi pe toate acestea. Aţi păţit destule din pricina
lor. Răbdaţi şi rugaţi-vă. Domnul este atotputernic. Nici nu veţi băga de seamă, cum vă va
smulge din această vâltoare. Doar veţi clipi din ochi şi vă veţi minuna cum s-au aranjat
lucrurile. Dar vi se va întâmpla iarăşi, dacă va fi de trebuinţă. Noi, cu dorinţele noastre,
născute din vanitate şi autocompătimire, nu putem şi nu ştim să facem nimic bun pentru noi
înşine. Minunat! Şi apucăm o bucată de cărbune în loc de aur.
Vai, ce gânduri triste ne vin câteodată! La ce ne vor duce modul nostru de a gândi,
literatura noastră, obiceiurile noastre? Facă-se cu noi voia Ta, Doamne! Cu mâna Ta
preaputernică risipeşte norii liberei cugetări, ai necredinţei, ai indiferenţei şi desfătărilor de
toate felurile, care ne-au învăluit. Domnul Dumnezeul nostru să vă trimită pacea Sa!
50. Despre falsa proorocită
Iată şi ghicitoarea, care nu a întârziat să ajungă pe la dumneavoastră; scrie cu
creionul!31 E grozavă! E ceva în genul meselor care se învârt32. Numai că nu cred ca acesta să
fie vreun dar de la Dumnezeu. Darurile supranaturale de la Dumnezeu se dobândesc cu
greutate, dar aşa, din senin, nu iese nimic bun. Preotesele păgâne ghiceau şi ele, de multe ori
cu succes.... Dar nu erau proorocite adevărate. Câte duhuri înşelătoare nu există!
În Lavra Pecerska a Kievului trăia un bătrân care ştia Vechiul Testament pe de rost,
fără să-l fi învăţat. Orice îl întrebau, ştia şi spunea pe de rost, din minte. Dar ştia doar Vechiul
Testament şi nimic din Noul Testament. L-au suspectat stareţii şi s-au rugat pentru el, şi a
uitat totul. Aşa-i şi aici. Ar fi bine să-i fie citite «ghicitoarei» rugăciuni de dezlegare şi abia
apoi să fie întrebată. Dar cred că, şi dacă ar sta cineva în picioare în faţa ei, având un puternic
duh de rugăciune, i-ar putea lega dibăcia proorocească.
Dar n-ar fi mai bine să vă ţineţi cât mai departe de asemenea oameni? Toate cele de
trebuinţă ni le-a spus, prin viu grai, însuşi Domnul. Ce mai doriţi altceva? Doamne,
mântuieşte-ne!
51. Articolul „Despre rugăciunea lui Iisus” şi despre viaţa părintelui Serafim
Te-ai înălţat în slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru. Felicitări de sărbători, pace vouă!
Unde stă Domnul, Care şade de-a dreapta lui Dumnezeu..., acolo trebuie să şadem şi noi cu
mintea.
Am deschis din întâmplare „Viaţa părintelui Serafim”, în locul unde se află „Povestire
folositoare de suflet”, iar înaintea acesteia, „Despre rugăciunea lui Iisus”. Cât de binefăcătoare
sunt şi una, şi cealaltă! Străduiţi-vă să le citiţi şi să le recitiţi. Aici se arată totul, întregul
traseu.
Domnul să vă binecuvânteze truda, deocamdată materială, pentru a trece la cea a
minţii; obişnuiţi-vă să număraţi boabele de la mătănii, dar continuând să rostiţi rugăciunea!
31 Este vorba de scrierea automată săvârşită în stare de transă. (n.A.).
32 Spiritism. (n.A.).
Sfântul Teofan Zăvorâtul
40
Maica Domnului să vă ajute! Pace adâncă vă doresc. Fie ca focul, adus de Domnul pe pământ,
să vi se înrădăcineze în pământul inimii. Rugaţi-vă pentru aceasta şi aceasta căutaţi! Domnul
să vă binecuvânteze!
P.S. Pe lângă acesta, mai sunt alte şase articole, de la al 4-lea la al 9-lea inclusiv. Nu
am izbutit să termin totul.
52. Despre distracţii şi despre cunoştinţe
V-aţi distrat, e vremea să vă cuminţiţi, să lăsaţi totul şi să vă aşezaţi în inimă.
Amintiţi-vă de post şi comparaţi-l cu starea de acum. Nici nu se pot compara!
Dar desigur că veţi fi la Iver când vă va parveni această scrisoare, acolo totul e altfel.
Apucaţi-vă de citit şi rupeţi-vă de toţi. Cât de mult vă distruge starea în care vă aflaţi! Faceţi
cumva ca rugăciunea, cititul, lucrul de mână să decurgă una după alta. Reduceţi legăturile cu
ceilalţi. Numai Dumnezeu şi dumneavoastră, ce bine este aşa! Dar când va fi aceasta, să-L
lăsăm pe Domnul să hotărască. Treaba se face mai bine când decurge de la sine, căci atunci ea
se aranjează nu după mintea omenească, ci prin voia lui Dumnezeu. Altminteri, unde
ajungem!? Singură aţi început să legaţi cunoştinţe şi să căutaţi distracţii. Mai e loc de glumit?
Azi-mâine vine moartea. Iar atunci nu cărţile de joc ne vor hotărâ soarta.
53. Despre taina împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului
Cine a vorbit atât de stupid despre taina Trupului şi a Sângelui lui Hristos? Ideea
aceasta este calvinistă. Iar în mod ortodox, iată cum trebuie să credem: cine nu mănâncă din
Trupul Domnului şi nu bea Sângele Lui, acela nu are viaţă în El. Cine sălăşuieşte în Domnul?
Acela care mănâncă Trupul Lui şi bea Sângele Lui (vezi Ioan, 6, 53, 56). Nu e nimic neclar şi
nici un fel de alegorie. Aşa au crezut toţi cei mântuiţi întru Domnul, aşa se cade să credem şi
noi.
Multe îndrugă cei ce nu înţeleg şi nici nu vor să pătrundă adevărul lucrurilor! Ba încă
mai tâlcuiesc despre o anume mângâiere! De unde să vină la ei mângâierea? Domnul nu intră
în inima necredincioasă, chiar dacă stă la porţile ei şi bate, iar în afara Domnului ce mângâiere
să fie? Vai de ei, sărmanii!
Să nu tăceţi! Nu e cazul să vă înfierbântaţi, ci să spuneţi adevărul, simplu şi pe scurt;
este de datoria noastră să-l mărturisim. Mărturisirea lui nu este lucru neînsemnat. Cu el este
Domnul, iar unde este Domnul, acolo este puterea lui Dumnezeu, adică şi fapta. Spuneţi-l din
inimă. Acesta va fi atunci cel mai grăitor adevăr.
Aţi citit povestirea despre vămile văzduhului. Unde mai găsiţi aşa ceva? Este şi
impresionantă, şi povăţuitoare. În Minei este cuprinsă aproape toată istoria Bisericii, care
toată este aşa: trezeşte, smereşte şi te întoarce la Dumnezeu.
54. Despre iubitorii de cele lumeşti
Dumnezeu să vă ajute, mântuiţi-vă!
Cu frică şi cu cutremur se cuvine să ne împlinim lucrarea, viaţa şi slujirea, fiecare ce,
unde şi cum îi este hărăzit. Ca o pasăre din rai trebuie păzită această frică, să nu-şi ia zborul.
Dacă-şi ia zborul, e greu de prins. Iar ca să nu-şi ia zborul, trebuie închise uşile coliviei: să ne
adunăm gândurile şi să ne legăm simţurile prin trezvie. Ca ajutor pentru aceasta, trebuie să
avem şederea acasă şi însingurarea. Le aveţi şi pe una, şi pe cealaltă. Aşadar, trebuie numai să
vă feriţi ca nu cumva vreo veche prietenă să vă ademenească mai întâi la o discuţie, apoi la o
plimbare. Dar dumneavoastră aţi rămas destul de mult în urma altora! Mai puteţi să-i
ajungeţi? N-ar fi mai bine să rămâneţi cu totul în urma lor şi să nu trageţi cu ochiul spre cei ce
trăiesc în duhul acestei lumi? Cred c-ar fi mult mai bine. Dar dacă va trebui cândva să staţi
faţă în faţă cu lumea, se cade să vă ţineţi capul şi inima aşa cum se cuvine creştinilor, fără să
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
41
cedaţi. Mare pagubă că nu aveţi ceea ce au iubitorii de cele lumeşti! Şi parcă e o noutate
pentru dumneavoastră! Este calea pe care aţi pornit. Şi cred ar fi cazul să aveţi ceva
însufleţire, văzând contrastul atât de izbitor dintre orientarea dumneavoastră şi năzuinţele
lumeşti, întrucât înseamnă că aţi avut ceva sporire în cele începute.
Dar de unde v-a venit ideea că aţi rămas în urmă? Se potriveşte, oare, acest cuvânt cu
cele despre care vorbim? Unul a plecat înainte, iar altul a rămas în urmă. Asta se poate spune
despre cei ce merg pe acelaşi drum. Dar despre cei care merg pe drumuri diferite, şi chiar
opuse, nu se poate spune. Iubitorii de cele lumeşti aleargă spre Apus, iar cei ce se înstrăinează
de duhul lumii merg spre Răsărit, aşadar fiecare pe drumul său. Despre cei ce privesc spre
Răsărit, chiar dacă n-ar merge într-acolo, ci ar sta pe loc, trebuie spus că sunt mai realizaţi
decât iubitorii de lume, care cu siguranţă se străduiesc neobosiţi, dar spre fundul iadului...
Căci acesta este adevărul! De ce atâtea îndoieli? Nu vă lăsaţi ispitită de bunătatea
aparentă a oamenilor de societate. Cercetaţi cu intuiţia pe care o aveţi dacă există la ei, adică
în inimile lor, vreo legătură cu Domnul şi veţi vedea că nu e nici una, iar eleganţa lor ce
altceva este, dacă nu împodobirea unui mormânt? Într-adevăr, aşa este. Aşa că să vă păzească
Dumnezeu să cedaţi cumva gândului că iubitorii de cele lumeşti ar avea vreo superioritate faţă
de cei ce doresc a trăi în duhul Evangheliei! Că doar nu suntem noi primii! Va veni o zi se va
lămuri cine este în câştig, iar ziua aceea nu este departe pentru fiecare din noi: poate e azi,
poate e mâine, îmbărbătaţi-vă, aşadar, şi întăriţi-vă cu inima! Domnul să vă dăruiască toată
mângâierea!
55. Despre distracţii
Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră? Întăriţi-vă şi însufleţiţiţi-vă! Dar să nu credeţi că
vă veţi afla ajutor în distracţii. Distracţiile sunt oricum aducătoare de melancolie, iar
melancolia le face şi mai triste. Da, aşa este. În momentele de veselie exterioară uităm de
durerea inimii, dar după terminarea petrecerii şi a veseliei, când sufletul rămâne singur, el îi
dă de veste despre sine stăpânului său, printr-o întristare şi o amărăciune dublă, triplă şi chiar
înzecită. Toată lumea ştie aceasta, dar nu vrea să asculte, orice i s-ar spune. Aşa şi
dumneavoastră, în urma tuturor... V-a cuprins întristarea şi căutaţi distracţii!
Renunţaţi, mai bine cereţi milă şi mângâiere de la Domnul şi de la Preacurata Stăpâna
noastră. Căci dacă vă dau Ei, Ei vă dau mângâieri trainice. Adresaţi-vă Lor! Pentru aceasta,
desigur, este mai bine să staţi acasă şi să vă rugaţi, sau să mergeţi la biserică, unde să faceţi
acelaşi lucru; şi să cugetaţi câte puţin, şi să citiţi câte ceva este bine. Văd că îl înţelegeţi bine
pe Sfântul Isaac Sirul, aşa că nu-l lăsaţi. El vă va învăţa totul.
Vă doresc toate mângâierile de la Domnul. Rugaţi-vă şi Domnul, tămăduitorul tuturor
neputinţelor, vă va vindeca.
56. Despre neosândirea altora
Scrieţi despre N.N. Ce fel de suflet mai are şi ea, că reuşeşte să-i umbrească prin
vorbele ei pe toţi şi pe toate!
Pe toate treptele există păcătoşi, şi milostivirea lui Dumnezeu îi acoperă, aşteptându-le
întoarcerea. Nu trebuie să generalizăm cazurile particulare, adică pe baza unui singur caz să
tragem concluzii despre caracterul unui om, şi pe baza unui singur om, despre o întreagă clasă
de oameni. Este timpul să nu-i mai daţi crezare, acoperind totul cu o glumă. Şi întotdeauna
ţineţi-vă de regula de a nu da crezare învinuirilor. Un stareţ bătrân, când a venit la el cineva şi
a început să-l vorbească de rău pe un altul, l-a întrebat: „De unde ştii asta?”. Acela i-a
răspuns: „Un om bun mi-a povestit”. „Ba nu, nu a fost un om bun - i-a răspuns bătrânul. Dacă
ar fi fost bun, n-ar fi vorbit de rău pe altul”. La fel trebuie să facem şi noi. Domnul să ne
izbăvească de vederea greşelilor altora, iar zvonurilor să nu le dăm crezare, şi sufletul ne va fi
curat. Dar cu păcatul osândirii ce ne vom face? Căci, de îndată ce osândirea faptelor altora se
Sfântul Teofan Zăvorâtul
42
împleteşte cu dispreţuirea lor, iar nu cu suferinţa frăţească pentru ei şi cu păstrarea cinstirii
pentru persoana lor - aceasta înseamnă osândire şi este un mare păcat! Luaţi aminte!
57. Despre ispită
Mare păcat aţi făcut ademenind-o pe draga de N.N. să bea lapte miercurea. Că doar nu
mureaţi de foame! Altceva este dacă aţi fi ajuns într-o situaţie de moarte şi nu puteaţi găsi
nimic în afară de lapte. Atunci n-ar fi fost nimic: puteaţi mânca sănătoasă! Dar aşa cum aţi
făcut dumneavoastră este păcat. Acest păcat este şi mai mare, din pricină că N.N. pleca la
Petersburg, unde sunt o mulţime de ispite. Acum, pe drum, i-aţi zdruncinat pravilele şi i-aţi
spulberat frica de a le încălca sub un pretext oarecare. De la lucrul acesta mai mic, înlesnirea
poate să treacă la un al doilea, la un al treilea şi aşa mai departe, tot mai mult. Răspunderea
pentru toate cade asupra dumneavoastră. Nu este o judecată exagerată, ci chiar adevărul. Dar
şi dumneavoastră, ce, sunteţi tătăroaică, de aţi mâncat de dulce la vreme nepotrivnită? Nu este
de înţeles!...
Porunca privitoare la hrană a venit, oare, de la dumneavoastră, încât să dispuneţi de ea
cum doriţi, iar alţii nu? Ciudat! Dar şi mai ciudat este că asta vi se pare o problemă străină...
Dar eu cred altfel: eu cred că în această privinţă ar trebui să vă deplângeţi mai mult pe
dumneavoastră. Căci acele N.N. nu v-au fost încredinţate pentru a le învăţa să încalce postul.
Ele se uită la dumneavoastră ca la o bună creştină, pe care ar trebui să o imite şi, poate că s-au
încumetat să se înfrupte numai din cauza dumneavoastră, ca să nu vă fie ruşine să loviţi de
una singură atât de nemilos obrazul maicii noastre, Biserica. Să loveşti obrazul propriei
mame! Vedeţi cum stau lucrurile? Iar dumneavoastră aţi gândit cu multă uşurătate despre asta.
Doriţi să vă dezleg. Bine, vă iert şi de acest păcat, pe dumneavoastră şi pe toţi, cu puterea ce
mi-a fost dată, cu toate că şi eu am multe păcate. Dar ce folos aveţi de aici? Dezlegarea prin
corespondenţă are, oare, putere? Mergeţi la duhovnicul dumneavoastră, osândiţi-vă în faţa lui
şi cereţi-i epitimie. Pentru Dumnezeu, nu neglijaţi acest lucru... Cu o piatră de moară la gât să
sari în apă - cine merită asta? Acela care te duce în ispită. Şi întristaţi-vă, suferiţi şi bateţi
metanii şi înduioşaţi-L pe Domnul atotmilostiv. El este milos, dar cu cei ce se pocăiesc.
Vă mulţumesc pentru lemn şi pentru pietricică. Desigur că nu sunt rele, dar mai
trebuincioasă e piatra din inimă, aceea pe care se cade să stăm bine cu picioarele minţii, fără a
ne clătina încolo-încoace. Doamne, ajută!
De ce v-aţi înfuriat aşa? Doar toată vina nu cade pe oameni, ci pe vicleanul, ispititorul
oamenilor. Aşa se cuvine. Şi nu păcătuiţi gândind şi simţind altfel.
58. Despre petrecerea timpului şi despre alegerea prietenilor
Să lăsăm lucrurile să se desfăşoare după cursul lor. Treaba noastră este să ne supunem
necesităţii şi să le împlinim pe cele folositoare, iar la toane de ce să ne dedăm? Trebuie să fim
stăpâni pe noi înşine. Pentru asta suntem zidiţi, pentru asta suntem şi rezidiţi de Domnul!
Noi avem două laturi: o curgere nedesluşită a dorinţelor şi a gândurilor şi o activitate
conştientă, liberă şi raţională. Cea din urmă trebuie să spulbere bezna celei dintâi. Aceasta se
aşterne pe suflet ca o ceaţă, iar dacă sufletul nu se cuminţeşte şi nu se aşază la rangul său,
atunci poate fi atras către fapte şi preocupări deşarte, nefolositoare şi uneori chiar dăunătoare.
Legea noastră e una singură: să dobândim, pe cât putem, starea în care din suflet dispare totul,
rămânând numai Dumnezeu. O, de ne-ar ajuta Domnul! Să ne rugăm, căci El este iubitor de
oameni. Să-I deschidem uşa inimii şi a minţii. De legat, El nu ne leagă.
Fiecare să facă şi singur câte ceva, să se silească. Aceste siliri nu privesc numai
lucrurile exterioare, ca de pildă sculatul, mersul la biserică şi aşa mai departe; ci mai cu seamă
pe cele lăuntrice, şi anume dispoziţia către anumite lucruri şi respingerea altora - toate după
îndrumarea poruncilor şi după cerinţa vieţii începute. Căci şi ea ne învaţă. Numai după
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
43
această silinţă vine apoi şi ajutorul lui Dumnezeu şi orânduieşte atât lucrarea lăuntrică, cât şi
conduita din afară. Domnul să vă ajute!
Mergeţi la biserică - e bine; şi acasă totul va fi bine rânduit: ba să citiţi câte puţin, ba
să vă rugaţi un pic, ba să lucraţi câte ceva. Dar distracţiile, mai cu seamă cele zgomotoase,
trebuie evitate în fel şi chip: ele strică pacea sufletului şi seamănă dorinţele rele.
Ceea ce aţi întâlnit la N.N. a fost bun. Să vi se întâmple cât mai des astfel de lucruri!
Atunci aţi văzut că nu sunteţi bună de nimic şi că aţi fost părăsită. Acest simţământ trebuie săl
încălzim şi să-l înălţăm în noi, pentru ca să devenim într-adevăr pribegi şi străini pe acest
pământ. Cum? Cu ajutorul unor întâmplări asemănătoare. Căci nouă ne tot place să trâmbiţăm
în jurul nostru şi ne credem aureolaţi în lumină. Şi atunci ni se va spulbera ceaţa aceasta!
Aşadar, este bine; dar că o oarecare filozoafă şi un oarecare filozof s-au cunoscut, nu
ştiu dacă e bine. Acum nu se vede, după aceea veţi vedea singură. Dacă vor dori să ştie
adevărul, să le spuneţi cu smerenie ceea ce ştiţi, iar dacă vor să fie cu dumneavoastră numai
aşa, de dragul petrecerii plăcute a timpului, atunci mai bine să-i părăsiţi.
Astronomia este un lucru simplu: putem afla şi din cărţi cele accesibile tuturor. Căutaţi
cartea lui Naum despre lumea lui Dumnezeu. Acolo este scris totul, poate înţelege şi un ţăran.
În cărţile de acest fel ce apar în zilele noastre te poţi încurca. Necazul este că astronomii noştri
adaugă faptelor teoriile lor, şi cel mai adesea se încurcă şi cad în neadevăr, potrivnic
cuvântului lui Dumnezeu. De aceasta trebuie să vă temeţi.
Este un fapt binecunoscut că trebuie să facem cunoştinţă numai după ce ne-am
încredinţat în comuniunea de cuget şi de intenţii, iar, fără aceasta, înmulţirea cunoştinţelor nu
este decât o distrugere. Câte cunoştinţe aveţi dumneavoastră! N.N., N.N. şi altele, ca ele să tot
fie cu sutele, că nu le mai ştii numărul! Aici, numărul nu înseamnă nimic: toţi sunt ca unul şi
chiar să n-ai unde arunca un fir de ac, eşti tot singur. Să nu-ţi faci pe nimeni prieten dacă nu 1-
ai încercat.
Dar aceasta nu-i încă lucrul cel mai înseninat. Sunt altele mai importante, îmi scrieţi
„Abia mă mai pot ruga; vorbind deschis, citesc aşa, fără chef, şi cartea îmi cade din mâini „.
Cum aţi adormit aşa? Nu trebuie să treceţi cu nepăsare pe lângă aceste momente. Trebuie să
vă mai sporiţi frica, să vă mai mişcaţi memoria. Este bine că apoi vi s-a mai înmuiat puţin
inima în biserică, altminteri vă paşte pierzania. Cu frică şi cu cutremur conlucraţi-vă
mântuirea. Desigur că nici nu este în puterea dumneavoastră să aveţi totală stăpânire peste o
asemenea înverşunare a sufletului; însă nu trebuie să rămâneţi indiferentă la această stare, ci
cel puţin chemaţi-L pe Domnul şi pe Stăpâna noastră. Dar despre asta, pare-mi-se, a mai fost
vorba, şi nu o singură dată.
59. Despre comportarea în societate
Ce-i cu harababura asta din casa dumneavoastră? Cum v-am citit scrisoarea, am şi
simţit vântul cum umblă prin camere. Nu e ceea ce trebuie. Desigur, nu toate sunt în puterea
dumneavoastră, dar unele sunt. De pildă, în vizite să ne manifestăm reţinut, cu gândul la
Domnul şi cu frică de Dumnezeu, să nu vorbim în plus, să nu osândim şi să nu ne facem
planuri deşarte; toate acestea şi multe altele sunt în puterea noastră. Iar din moment ce sunt în
puterea noastră, şi răspunderea pentru ele cade asupra noastră.
După ce i-am petrecut pe oaspeţi şi am rămas singuri, trebuie să ne îngrijim imediat de
suflet şi să ne grăbim a curăţa tot ce a fost semănat în el, să-l aşezăm iarăşi înaintea Domnului
într-o stare de evlavie şi să reluăm cursul preocupărilor obişnuite, de mai înainte: cititul,
lucrul de mână şi altele. Despre întoarcerea vizitelor nu vă faceţi griji; dacă aţi izbutit, e bine,
dacă nu, nu-i nici o nenorocire. Aşa să faceţi. Numai la biserică să vă duceţi în zbor, de ca şi
cum aţi avea aripi, şi adunaţi de acolo aroma rugăciunilor şi a cugetării de Dumnezeu.
Domnul să vă binecuvânteze!
Vă miraţi de tristeţea sau de sentimentul de nemulţumire al N.N. Este în firea
lucrurilor! Duhul ei le cere pe ale sale: pe cele duhovniceşti, pe cele cereşti. Iar ea nu îi oferă
Sfântul Teofan Zăvorâtul
44
aceasta. De aceea, el o sâcâie. Să-şi schimbe viaţa, să lase la o parte deşertăciunea. E atât de
greu? Să-şi schimbe doar intenţiile şi să renunţe la unele obiceiuri, căci viaţa ei nu este
ruşinoasă... Dar ea nu vrea şi nu vrea; de aceea suferă. Cine-i vinovat?
Dar iată că şi dumneavoastră o luaţi tot într-acolo! Aţi ajuns să gândiţi despre post ca
musulmanii33! Uitaţi-vă ce scrie în canon! Scrie să mâncăm câte puţin, pesmeţi sau vreo
fierturi de post, şi să mâncăm târziu. Ce, se ţine cont numai de cantitate? Nu numai de
cantitate, ci şi de calitate. Şi încă ţintiţi să vă socotiţi în rândul ortodocşilor! Puteţi fi bună de
ceva cu un asemenea cap?!
60. Despre curiozitatea minţii
Ce fel de lucruri aţi mai citit? Şi aţi găsit acolo folositor şi potrivit pentru viaţă? Acest
din urmă semn trebuie să fie dovada bunei cercetări a Scripturilor. Dar mai există şi o altfel de
cercetare, de nici un folos: curiozitatea stearpă a minţii. Iată cum să faceţi deosebirea.
Pacă, ascultând, vedeţi că toate gândurile - chiar dacă sunt frumoase - sunt goale, ca
baloanele de săpun şi se sparg repede la mişcarea uşoară a aerului unei raţiuni sănătoase,
atunci să ştiţi că cele auzite sunt lucrări ale curiozităţii deşarte.
Dar dacă ascultând, veţi găsi că cele auzite se aşază pe inimă şi se strâng în ea şi o
apasă, zdrobind-o, sau o lărgesc, înveselind-o cu speranţe nepământene, atunci să ştiţi că cele
auzite nu sunt rodul curiozităţii deşarte, ci adevărul cunoscut din experienţă.
Pentru unii, cercetarea Scripturilor poate fi o mare ispită. Vă veţi mira? Aşa este.
Ţineţi minte cum Avva Serida l-a bătut pe Dositei pentru că acesta din urmă începuse fără nici
o trebuinţă să întrebe ce înseamnă una şi alta, de ce este scris aşa şi nu altminteri? Iată şi un alt
exemplu, în Filipi era o fecioară care avea un duh al ghicirii şi Apostolul Pavel l-a izgonit
(vezi Fapt. 16, 16-18). Mai citiţi şi din Filotei34 şi din Diadoh35 (în Filocalie). Acolo se
socoteşte că nu e un lucru bun când dorinţa sau impulsul ne distrag de la trezvie şi rugăciune,
îndemnându-ne la teologhisiri. Multe alte asemenea sfaturi veţi găsi în privinţa cercetării
Scripturilor. V-aţi dat seama cum au apărut ereticii? Toţi până la ultimul, din cercetarea
Scripturilor. Este, aşadar, o sabie cu două tăişuri! Şi, va să zică, trebuie să ştii cum să o
mânuieşti.
Iată ce vă spun, ca să deosebiţi duhul adevărului de duhul minciunii, în această
privinţă.
Creştinul ortodox citeşte cuvântul lui Dumnezeu; îşi întipăreşte în inimă adevărurile
conţinute acolo nemijlocit, fără să îşi întindă gândurile dincolo de cele conţinute şi fără să-şi
înalţe, autoritar şi samavolnic, mintea deasupra, ci i se supune smerit. De exemplu: ascultaţi
pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având
să dea de ele seamă... (Evr. 13, 17; Rom. 13, 11). Totul este foarte clar! Nici nu avem ce
comenta, întipăreşte-ţi în inimă şi gata, asta-i tot... Dacă întâlneşte ceva greu de înţeles,
ortodoxul caută dezlegarea nu în mintea sa, nu în presupunerile sale, ci în Biserică,
păstrătoarea oricărui adevăr, cu alte cuvinte caută o dezlegare gata făcută, recunoscută de toţi
şi propusă tuturor, în Biserică. De exemplu: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi biserica
Mea... (Matei 16, 18). Nu e de înţeles cum Biserica poate fi întemeiată pe Petru, când temelia
ei este Domnul, astfel încât nu poate exista nici o altă întemeiere. Fără a specula în van pentru
lămurirea acestei nedumeriri, adresaţi-vă Bisericii şi primiţi accepţiunea care există, şi anume,
că aici cuvântul „Petru” nu semnifică persoana Apostolui Petru, ci mărturisirea neclintită a
credinţei în Domnul nostru Iisus Hristos. Această neclintire i-a făcut ca stânca pe mucenici.
Loveşti stânca oricât, dar nu o sfarmi. Iar catolicii au căutat dezlegarea cu mintea lor şi au
ajuns la papă. Oricât ar fi de absurd, iată că ei până astăzi se încăpăţânează.
33 Triburi asiatice de religie musulmană.
34 Este vorba de Filotei Sinaitul. (n.A.).
35 Este vorba de Diadoh al Foticeei. (n.A.).
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
45
Dacă un loc oarecare din Scriptură îi pune gândul în mişcare, şi gândul începe să tragă
concluzii care se îngrămădesc, fireşte, în minte, nu-i nimic: ortodoxul nu se dă la o parte, ci
tratează aceste concluzii, aceste roade ale minţii sale nu ca pe nişte copii naturali, ci ca pe
nişte fii vitregi. Le supune unor încercări nemiloase, şi anume: le introduce în ansamblul
adevărurilor de credinţă (acestea sunt toate adevărurile conţinute în catehism) şi vede dacă se
leagă cu ele şi, dacă nu se leagă ori i se opun, le alungă din minte, ca pe nişte odrasle
nelegitime. Dacă nu poate face singur această deosebire, atunci se adresează iarăşi
învăţătorilor în viaţă sau celor de odinioară. Iată cum face ortodoxul şi cum se cuvine să facă.
Neortodoxul nu face aşa. Când i se nasc în minte oarece cugete (bune-rele, lui nu-i
pasă, doar să-i fie pe plac), el începe să scormonească în Scriptură şi să le caute confirmarea.
Cu o astfel de intenţie, desigur că orice verset şi chiar frază care se apropie cât de puţin de
iluziile căutătorului este luat drept mărturie valabilă. Se adună câteva texte cărora li se dau
tâlcuiri arbitrare, apoi se trage concluzia, adică gândul care se născuse încă dinainte de citirea
Scripturii şi, în sfârşit, se exclamă: „Aşa ne învaţă întreaga Scriptură!”.
Aşa s-au format toate ereziile, aşa s-a format protestantismul, aşa s-a format
papalitatea, cu deosebirea faţă de primii că acestea încă mai scormonesc în jurul Sfinţilor
Părinţi şi îi siluiesc (cum au făcut nu demult, cu noua dogmă). De acelaşi soi sunt şi cele pe
care vi le-a citit N.N.
61. Despre mânie
Sunteţi bolnavă; iar eu vă înţelesesem astfel starea; de aceea, mă pregătisem să mă
năpustesc cu tunete asupra dumneavoastră, cu cele mai năprasnice şi mai ocărâtoare reproşuri
pentru imensa izbucnire de vanitate, legată de supărarea cu N.N. şi încă pentru ceva - am
uitat: este ceva de domeniul trecutului.
Acum văd că toate acestea sunt urmarea irascibilităţii nervilor, cauzată de boală.
Maica Domnului să vă întărească! Luaţi doar cunoştinţă de faptul că asemenea izbucniri nu
sunt un lucru prea virtuos. Iată-l, într-adevăr, pe satana cu chip de înger al luminii. În
aparenţă, este vorba numai de simţul dreptăţii. Dar inima începe să clocotească şi este gata să
se lase tăiată cu lama pentru dreptate, limba este încărcată de reproşuri, că dreptatea este uitată
şi călcată în picioare de altul. Iar acest altul, care a cutezat să o încalce, ne apare cu totul
neghiob şi chiar rău intenţionat. Şi o astfel de judecată ne apare atât de dreaptă, încât credem
că toată lumea, dac-ar fi de faţă, ar aproba-o negreşit. Vedeţi cum totul este luminos şi legal?
Dar, de fapt, aşa stau lucrurile?
De fapt, întotdeauna se întâmplă ca la temelia unui asemenea sentiment de încălcare a
dreptăţii să stea sentimentul vanităţii ofensate, al înjosirii demnităţii noastre sau al tratării ei
fără consideraţia şi preţuirea cuvenită. Focul râvnei după dreptate nu decurge din dragostea
noastră de dreptate, ci din faptul că cineva a îndrăznit să o încalce, în raport cu noi. De-ar fi
fost în raport cu alţii, încă ar mai fi fost suportabil, adică am fi rostit, poate, printre dinţi: „da,
este jenant”, şi gata. Şi poate că i-am fi iertat. Observaţi că strigătul după dreptate este doar
unul exterior, în timp ce la mijloc se află lupta pentru propriul eu? Iată că se vede acum cine-i
îmbrăcat în veşminte de înger!
Toate acestea vi le-am amintit aşa, pentru orice situaţie. Sufletul dumneavoastră este
înţelept. Dacă este într-o stare bună sau rea, ca mărturie stă pacea sau tulburarea lui. Când
aveţi tulburare în suflet, în legătură cu orice problemă, nu daţi crezare sufletului în acest timp:
minte tot ce spune! Atunci sufletul este povăţuit de satana şi, desigur, nu întru mântuirea lui;
iar el, sărmanul, se zbate din toate puterile. Căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui
Dumnezeu (Iac. 1, 20).
Toate cele ale lui Dumnezeu sunt paşnice, liniştite, dulci şi lasă în suflet această
dulceaţă, pe care o revarsă în jur din belşug, cu toate că uneori par să şi ocărască. Şi în acest
caz există căldură şi chiar ardoare, dar de un cu totul alt fel: este smerită, nezgomotoasă. Aţi
înţeles acum?
Sfântul Teofan Zăvorâtul
46
62. Despre gândul la Dumnezeu
Faceţi-vă treburile încet, pe îndelete, cu sârguinţă, iar la roadele văzute gândiţi-vă mai
puţin Trebuie să vă căiţi în toate cele. Şi să aveţi grijă de gânduri! De ce să rătăciţi pe la
răspântii? Cum putem vedea soarele, când praful e gros şi e ceaţă în jur? Feluritele reverii îl
acoperă pe Dumnezeu. Ce poate fi mai dulce şi mai frumos decât El? De ce să ne desprindem
de El şi să privim spre nimicnicie?
63. Despre plâns
Cum aşa? Aţi trecut pe la mănăstire şi nu aţi ştiut ce să faceţi? Râsete, plimbări şi
pălăvrăgeală! De citit nu citiţi, la biserică mergeţi anevoie, înseamnă că aţi mers acolo pentru
desfătare. Faptul că înainte de plecare aţi avut anumite dificultăţi nu este o justificare. Haideţi,
apucaţi-vă mai repede de treabă! Trebuie să vă frângeţi puţin, să plângeţi şi să suferiţi puţin
înaintea Domnului, în asta constă, pe scurt, toată lucrarea. Cei ce se îndreaptă plâng fiindcă
sunt neisprăviţi, iar cei îndreptaţi plâng fiindcă nu sunt încă atât de isprăviţi pe cât ar trebui şi
ar vrea să fie. Aşa că să plângem! Doamne, miluieşte!
64. Despre ducerea în ispită
Mântuiţi-vă! Pace vă doresc de la Domnul. Furtuna care este în noi nu e un mare
necaz, ci e o stare a lucrurilor aproape obişnuită. Trebuie să vă ţineţi tare. Exact aşa cum
faceţi, strigând către Domnul, către Preacurata Stăpână şi către toţi sfinţii. Va trece. Din ce
pricină se întâmplă asta? Nu poţi ghici şi nici nu trebuie să ghiceşti. Toţi cei ce urmează
această cale încearcă acest sentiment. E drept, însă, că Domnul nu ne părăseşte, ci este prezent
şi priveşte cum se va lupta sufletul în bătălia care i-a fost îngăduită. Nu îngăduie El să ne lase
ispitiţi mai mult decât putem. Staţi, aşadar, dreaptă! Domnul să vă liniştească!
65. Despre Sfântul Adevăr
De ce N.N. m-a considerat ursuz? Iată, acum şi-a schimbat părerea.
Totuşi, când este vorba de fapte, nu trebuie să recomandăm înlesniri. Cu vorbele
obişnuite ne mai jucăm, treacă-meargă, dar adevărul lui Dumnezeu nu avem voie să-l
strâmbăm. Nu este al nostru, ci ne-a fost dat. E de datoria noastră să îl împărtăşim şi să îl
transmitem tuturor, aşa curat cum a ajuns la noi din gura lui Dumnezeu. De trăit, trăim rău;
măcar adevărul lui Dumnezeu să-l propovăduim fără adaosuri! Astăzi pe toţi îi zăpăceşte
învălmăşeala de idei şi de legi. Trăim vremuri grele! Dar Domnul îi păzeşte pe ai Săi şi le
îngăduie să vadă şi să simtă palpabil Sfântul Adevăr.
66. Despre post
Dumnezeu să vă ajute! Domnul să vă binecuvânteze pentru fapta cea bună a postitului.
Dar iată ce este! Mergeţi la care biserică vreţi, dar la una singură. Dar să rătăciţi prin diferite
biserici, aşa cum vă propun unii, este stupid. Oare postul este vreme de distracţii? Să plângem
se cuvine!
Am auzit despre icoana făcătoare de minuni, dar începutul mi-a fost povestit altfel.
Dar e totuna. Fapt este că în preajma noastră este împărăteasa Cerurilor. Ne sunt de mare
trebuinţă acum manifestările puterii lui Dumnezeu asupra noastră. Mulţumiri Domnului!
Aşadar, El nu vrea să ne părăsească, ci să ne ţină în adevărul Său.
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
47
Bine că v-aţi răzgândit să mergeţi la Serghie36. Nu e acum vremea să vă gâdilaţi auzul.
La noi la biserică se citeşte bine, slavă Domnului. Ce mai vreţi? Dacă n-ar fi aşa, am putea să
ne obişnuim să ne rugăm şi singuri, în tăcere. Dumnezeu să vă blagoslovească!
67. Despre rugăciune
Ieri a trecut N.N. El posteşte pe ascuns, în alte locuri e jale dacă nu mergi la biserică;
la noi, dacă mergi la biserică, ai neplăceri. Iată progresul! Dar există progres şi spre fundul
iadului! Ce întristătoare e starea mentală a acelor oameni!
Ce fel de înfricoşări aţi avut? Puterea Crucii este cu noi. Întărindu-vă cu nădăjduire şi
credinţă - căci ce e-n noi e mai mare decât ce-i în lume - apăraţi-vă cu semnul crucii! Dar
poate că a fost o întâmplare trecătoare. O aveţi pe Maica Domnului.
Ce să vă spun despre rugăciune? Nu puteţi să nu vă rugaţi. Osteniţi-vă la rugăciune cât
puteţi. Puteţi să rămâneţi numai la metanii, fără citirea rugăciunilor, puteţi să vă rugaţi şi
şezând, când sunteţi slăbită, şi niciodată să nu vă depărtaţi cu mintea de la Domnul. Domnul
să v-ajute! Faceţi cum puteţi, dar nu vă îngăduiţi să rămâneţi fără nevoinţa rugăciunii. Pentru
citit îl aveţi pe Sfântul Isaac Sirul. Este bine că îl aveţi. Acolo e totul, numai să citiţi cu luareaminte.
Domnul să vă binecuvânteze!
68. Despre rugăciune şi metanii
Mântuiţi-vă! Ştiţi deja din experienţă că tot ce v-a spus N.N. este o minciună sfruntată.
Nici metaniile nu-s făcute în van, nici acatistele nu-s lipsite de însemnătate.
Să vă povestesc o întâmplare. Răposatul Teofan, arhimandridul din Kirilovsk,
călătorind din Petersburg, s-a oprit ca să înnopteze. Acolo erau unii care se pregătiseră să-l ia
la bătaie. Ucenicul a observat şi i-a spus stareţului, şi bătrânul şi-a dat seama că aşa este. Fără
însă a băga în seamă aceasta, el a aprins cu nădejde o lumânare şi a început să citească un
acatist Maicii Domnului, pravila lui dintotdeauna. Nu a ajuns cu acatistul la jumătate, că au şi
început să bată în geam nişte trecători - un convoi parcă - şi să strige: „Părinte arhimandrit!
haide să mergem, că împreună ne va fi mai vesel, înhamă caii, te aşteptăm”. Au înhămat caii
pe dată, au ieşit din curte şi au pornit-o la drum. Când au depăşit pericolul, convoiul a
dispărut, iar părintele arhimandrit a ajuns cu bine la mănăstirea sa. Iată că acatistul nu a fost
citit în zadar.
Dacă vom face speculaţii filozofice, ne vom încurca la orice mărunţiş, dar dacă în
simplitatea inimii vom accepta toate pravilele, ne va fi spre mântuire. Toţi sfinţii care I-au
bineplăcut lui Dumnezeu, câte metanii n-au făcut - nimeni nu le ştie numărul - şi câte
rugăciuni n-au spus? Cu toţii au petrecut lăuntric în nevoinţa rugăciunii şi s-au mântuit prin
ea.
Dar ce, N.N. vrea să primească harul căscând gura, ca şi quakerii37 sau molocanii38,
care spun: „Biserica e în coaste, nu în grinzi”39? Căci fără această pravilă de rugăciune şi
ascetică, omul va sta ca în bătaia vântului, sau, mai rău, ca şi cum ar fi gol-goluţ în arşiţa
gerului. Iar umblând în această pravilă, este şi cum ar fi îmbrăcat în haine călduroase şi
ocrotitoare. Dar dumneavoastră le ştiţi pe toate acestea. Va să zică, n-aveţi de ce să vă îndoiţi
din pricina unor vorbe goale. Privitor la ceea ce a fost, nu pot să vă spun nimic; luaţi-o ca pe o
încuviinţare de la Maica Domnului, că drumul pe care mergeţi este cel drept.
36 Probabil, Serghiev Posad, localitatea unde se află mănăstirea cu hramul şi moaştele Sfântului Serghie de
Radonej.
37 Sectă creştină răspândită în Anglia şi S.U.A.
38 Sectă creştină din Rusia.
39 Idiom rimat sugerând respingerea Bisericii de către sectanţi, ca instituţie, pe principiul, Biserica este în suflet,
nu între ziduri.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
48
Asemenea semne sau îndrumări nu se dau sfinţilor, ci celor care îşi caută mântuirea şi
au nevoie de povăţuire. Vedeţi singură că se întâmplă la vremea cea mai potrivită. Şi înălţaţi
mulţumiri Preacuratei Stăpânei noastre, care s-a pogorât atât de mult în întâmpinarea
neputinţei dumneavoastră, ca să vă risipească îndoiala. Aşa să gândiţi, că dumneavoastră - cea
neputincioasă şi cuprinsă de îndoieli - aţi avut nevoie de povăţuire - care vi s-a dat, şi n-are
nici un rost să vă înălţaţi. Să mulţumim Preacuratei Ocrotitoarei noastre, şi să plângem că o
obosim atât de mult cu îndoielile noastre, încât trebuie să facă mereu câte ceva pentru noi.
Iar calea începută nu e deşartă, şi lucrarea nu vă este fără izbândă. Vrăjmaşul întunecă
totul şi face gălăgie. Staţi dreaptă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă!
De unde v-au apărut răceala şi uscăciunea? Le aveţi de demult? Răbdaţi şi nevoiţi-vă
cu răbdare când la rugăciune, când la citit, dar mai bine plângeţi că nu aveţi nimic şi că nu
sunteţi de nici o trebuinţă.
Tulburarea din suflet se datorează, cred, împrăştierii. Adunaţi-vă şi vă veţi linişti.
Stând acasă, chemaţi-L pe Domnul. Domnul să vă ajute ca să depăşiţi cu bine starea în care vă
aflaţi. Nădăjduiţi cu tărie! Maica Domnului să vă ajute!
P.S. Iată, în sfârşit, vă trimit şi celelalte articole, de la al 10-lea la al 17-lea. Acordaţi
mai multă atenţie mai ales ultimelor, unde se vorbeşte despre trezvia în rugăciune şi, în
general, despre starea minţii atunci când îl cheamă pe Dumnezeu. Însoţesc aceste articole cu
unica dorinţă ca ele să vă slujească la ceasul potrivit pentru trezirea minţii... şi să vă învioreze
lăuntric, aşa cum răcoarea dimineţii înviorează aerul. Mai am câteva articole de acelaşi fel,
dar mă gândesc să le introduc în Patericul mare, sub forma unei anexe, sau să le includ ca
articole cu conţinut corespunzător.
69. Despre statul acasă
Este bine că găsiţi plăcere în statul acasă; cu cât mai mult, cu atât mai bine. Plăcerile
din afară, chiar cele nevinovate, rareori duc la bine; pentru rău însă, deschid imediat uşile. Ele
slăbesc sufletul, îl scot din îngrădirea lui lăuntrică. În urma lor, omul arată ca zdrobit, parcă
nu mai este el. Când cineva cade fără să vrea şi se loveşte, este compătimit, dar când cineva se
prăbuşeşte la pământ din neatenţie şi îşi rupe toate oasele, nu numai că nu este compătimit, ba
este şi certat. Ce nevoie este să ne defăimăm pe noi înşine? A fost, oare, mare lucru mâncatul
unui măr, frumos şi plăcut? Dar după aceea, Fiului lui Dumnezeu I-a fost dat să fie crucificat
pentru a îndrepta fapta.
Ce fel de muzică vă pregătiţi să ascultaţi? Cea mai mare parte a pieselor noastre
muzicale de astăzi sunt o porcărie: gâdilă urechea, fără a da nimic. Eu nu vă leg, dar îmi pare
rău dacă o să vă duceţi, căci numai vă veţi zăpăci şi vă veţi întrista. Când ascultaţi muzica din
afară, cea lăuntrică se perturbă pentru o vreme. Să nu iubiţi lumea, nici pe cele din lume!
Puteţi, oare, acolo să fiţi cu Domnul? E prea puţin cu putinţă, căci care-i societatea? Lumea
artelor este o lume sufletească şi chiar una senzuală, iar nu una duhovnicească. Este greu să
renunţaţi, e adevărat; doar petrecerea cu Domnul este răstignire adevărată, iar nu metaforică.
Când se va înfăptui? La aceasta să râvniţi. Căci atunci va începe să ţâşnească din inimă
izvorul mângâierilor, care vor stinge orice sete pentru mângâieri de alt soi.
Slavă Domnului! Iată că v-aţi liniştit. Să vă ajute Dumnezeu să nu vă ruinaţi niciodată.
Dar facă-se voia Domnului. Respiraţia putredă a duhului minciunii, care lucrează în fiii
împotrivirii, poate sminti pe oricine.
Lenea pentru îndeletniciri duhovniceşti provine din pasiunea cu care v-aţi apucat de
lucru. Nu vă împătimiţi prea mult cu lucrul, căci vi se va înceţoşa mintea. După înceţoşarea
minţii urmează înceţoşarea inimii.
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
49
70. Despre jignire
Mare scofală că aţi întâmpinat neplăceri! Toate acestea sunt în firea lucrurilor. Adică
nu aveţi de ce să vă tulburaţi. Iată la ce să vă gândiţi, mai bine: cum să suportaţi o lovitură
peste obraz şi, mai mult, cum după această palmă să întoarceţi şi celălalt obraz? Căci aceasta
este porunca Domnului! Dacă ceea ce s-a întâmplat este o palmă peste un obraz, întoarceţi-l şi
pe celălalt. Iar dumneavoastră vreţi să o ştergeţi! Bună elevă a lui Hristos! Iar acesta-i abia
alfabetul, adică stă scris pe primele pagini, la începutul Evangheliei. Răbdaţi, aşadar! Dar cred
că acum deja totul s-a aranjat, şi nu mai scormoniţi în trecut. Iată că şi părintele v-a acordat
atenţie, de ce credeţi, oare? Ca să vă bucuraţi cu duhul. Aşadar, bucuraţi-vă cu duhul! După
mine, acesta este cazul cel mai neînsemnat, iar faptul că v-a tulburat într-atât s-a datorat stării
de atunci a duhului dumneavoastră - o stare trecătoare. Pace vă doresc!
Şi, la orice vreme, nu trebuie să întreprindeţi nimic în stare de tulburare, căci această
stare este nechibzuită, şi cu atât mai mult nu trebuie să întreprindeţi ceva hotărâtor. Liniştiţivă!
71. Despre jocul de cărţi şi despre teatru
Dumnezeu să vă ajute! Nu trebuie să jucaţi cărţi şi să mergeţi la teatru. Acolo, vorbesc
ce au de vorbit, apoi încetează şi vă părăsesc. Dacă veţi face aşa, vor veni şi la dumneavoastră
cu cărţi şi vă vor chema mereu la teatru. Vicleanul vă va pune atunci multe la dispoziţie,
numai să vă zdrobească capul. Nu trebuie să faceţi aşa. Refuzaţi! Căci veţi ajunge la o
dezbinare lăuntrică. De ce să nu spuneţi oricui: „Eu acţionez din convingere. Cărţile de joc
sunt un lucru deşart; teatrul, unul dăunător. Pentru un creştin, sunt necuviincioase şi una, şi
alta. Aşa sunt convinsă, aşa fac; iar dumneavoastră faceţi cum vreţi!”. Şi lăsaţi-i să-şi vadă de
drumul lor. Ei, de veţi face aşa, va fi spre dezonoarea şi spre ruşinea lor.
72. Despre zăvorâre
Domnul să vă binecuvânteze să vă trudiţi; dar numai cu mintea. Gândul că ar trebui să
vă aflaţi undeva şi că ar fi nevoie ca cineva să fie la dumneavoastră nu vă va da pace.
Străduiţi-vă să vă rânduiţi astfel, încât să vă displacă să mergeţi în vizite şi, la fel, să
nu vă placă să vedeţi pe cineva la dumneavoastră. La stareţii de demult era scris: atâta vreme
cât ai plăcerea de a da şi a lua, nu aştepta liniştea. Această frază: a da şi a lua, cuprinde totul,
orice fel de relaţii cu alţii. Nu poţi ajunge la aceasta dintr-o dată, dar începutul trebuie făcut
imediat. Bunul Dumnezeu să vă dăruiască dulceaţa petrecerii laolaltă cu El!
73. Despre aprinderea inimii
Mântuiţi-vă! Slavă Domnului că aveţi pace în suflet şi că aţi răbdat totul. Păstraţi
întotdeauna o astfel de linişte când aveţi nemulţumiri, lăsându-vă în voia lui Dumnezeu, şi nu
vă agitaţi. Rugaţi-vă ca toate să vă fie după voia lui Dumnezeu şi este deajuns.
Faceţi-vă regulă să nu întreprindeţi nimic când aveţi duhul tulburat, nici măcar să
vorbiţi. Oricât de cuviincioasă ar fi izbucnirea şi oricât de drept v-ar părea ceea ce vreţi să
spuneţi sau să faceţi în acel moment, totuşi, în această vreme sufletul nu poate respecta
măsura cuvenită, cu atât mai puţin curăţenia,, căci această stare este, de felul său, întotdeauna
amestecată cu părerea de sine. Dumnezeu să vă ajute!
Sfântul Teofan Zăvorâtul
50
74. Despre articolul „Începutul vieţii creştine”
Aţi luat în seamă, oare, ce scrie în articolul „Începuturile vieţii creştine”? Aici este
programul întregii vieţi, deşi este înfăţişat doar începutul. Căci, după o regulă simplă, un
început bun înseamnă treaba pe jumătate făcută; iar în creştinism un început bun înseamnă
toată treaba făcută, căci acolo se află sămânţa viitorului copac, cu frunze, cu flori şi cu roade.
De aceea, unui începător i-ar fi de trebuinţă să răsfoiască acest articol. Multă lume nu priveşte
predicile cu bunăvoinţă. Foarte rău. Predica ce se revarsă din suflet este mare lucru. Căutaţi şi
veţi afla.
75. Despre învăţăturile Sfântului Ioan Gură de Aur
Pentru Dumnezeu, nu uitaţi să-l citiţi din când în când pe Sfântul loan Gură de Aur,
orice carte de-a lui v-ar cădea în mâini. El scria simplu, fără pregătiri, aşa cum se coceau
lucrurile în spiritul lui şi cum i se aşezau în inimă gândurile. La el, multe par la început lucruri
neînsemnate, dar continuaţi mai departe şi veţi găsi o comoară de nepreţuit. Alţii spun că
Gură de Aur a înfăţişat rânduiala generală a vieţii creştine. În mare parte este adevărat, dar nu
întru totul. Aproape în fiecare dialog se găsesc cuvinte ce înfăţişează partea cea mai ascunsă a
vieţii spiritului. Aceasta să o studiaţi şi să o păstraţi în inimă, pentru cazuri de necaz şi de
nevoie.
76. Despre cărţile Sfinţilor Macarie şi Isaac Sirul
Sfântul Macarie este pragul către Sfântul Isaac Sirul. Când gândul neadunat va pierde
toate căile de intrare în luminătorul lăuntric, deschideţi această carte şi citiţi-o. Ea vă va
conduce, ca pe nişte scări spre lăcaşul împărătesc şi vă va prezenta chipului luminos al
împăratului.
Există o artă a deosebirii gândurilor. De aici veţi învăţa această artă, care cuprinde o
subîmpărţire subtilă a gândurilor pe genuri şi în funcţie de subordonările lor reciproce. Există
o sferă superioară tăinuită a spiritului. Aici se începe înfăţişarea ei în tablouri expresive. Vreţi
să aflaţi rădăcinile păcatului şi schimbările înşelătoare ale patimilor? Aici le veţi afla.
77. Rugăciune către Sfântul Isaac Sirul
Preacuvioase părinte Isaac! Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi şi cu rugăciunea ta
luminează mintea noastră, ca să înţeleagă înaltele contemplări de care sunt pline cuvintele
tale, şi mai ales călăuzeşte-ne şi ne înalţă în tainele rugăciunii, ale cărei rostire, trepte şi putere
înfăţişează atât de bine învăţăturile tale; pentru ca, înaripaţi de ea, să putem merge liberi,
neabătuţi pe calea poruncilor Domnului, ocolind piedicile de pe cale şi biruind duşmanii care
se înarmează împotriva noastră!
78. Despre citirea Scripturii
În fiecare zi se cade să citim câte un capitol din Evanghelie. Este o lecţie a Sfintei
Biserici pentru copiii ei. Trebuie să studiaţi... Dimineaţa, când sufletul este neîntinat de
impresii străine, rugându-vă să vă înţelepţească Dumnezeu, pătrundeţi cu luare-aminte în
această tainiţă a judecăţilor dumnezeieşti şi vedeţi ce grăieşte Domnul Cel de-a pururi viu prin
acest cuvânt, în aparenţă lipsit de viaţă...
Sunt oameni care îşi întipăresc în memorie gândurile născute în inimă de la cuvântul
lui Dumnezeu - cum se nasc scânteile din cremene, cu amnarul - având credinţa că sunt
învăţături date de îngerul păzitor. Aşa şi este. La vreme de nevoie, astfel de gânduri vor fi
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
51
pentru suflet pâinea cea de toate zilele. Cel ce le păstrează face la fel ca cel ce strânge bani
albi pentru zile negre. Un călugăr bătrân avea toţi pereţii scrişi cu astfel de gânduri. La
mănăstirea Sfântului Sava de lângă Ierusalim sunt multe culegeri de manuscrise cu cugetări
ale Părinţilor. Se poate spune că toate au aceeaşi provenienţă. Le ştiţi acum şi dumneavoastră.
Uitaţi-vă, de pildă, la cel de-al doilea capitol al Margaretei. Chiar de nu avea titlu, puteţi ghici
că toate aceste cugetări s-au născut din suflet la citirea scrierilor Părinţilor, de unde sunt luate
uneori cuvânt cu cuvânt, alteori sunt exprimate cu vorbe proprii. În capitolul al 11-lea al
dumnezeiescului părinte Leontie sunt cuprinse gânduri născute în suflet cu precumpănire la
citirea cuvântului lui Dumnezeu. Oricine poate să procedeze aşa. Nu acesta-i rostul? Trebuie
doar să vă faceţi o pravilă din asta şi totul va merge bine.
79. Despre viaţa creştină şi despre conceptele greşite40
La toţi oamenii, viaţa creştină autentică începe cu o asemenea transformare radicală
dureroasă, cum este înfăţişat în cartea „Lupta cu păcatul”? Şi este adevărat că cine nu a trăit o
asemenea transformare radicală, încă nu a început să trăiască creştineşte?
Nu, nu la toţi. Cei ce şi-au păstrat harul botezului în toată puritatea lui nu încearcă
acest seism. Dar şi în cazul lor este vizibil momentul în care încep să trăiască viaţa creştină în
mod conştient. Acesta este acel moment când ei încep, în mod conştient, să considere
obligatorie pentru ei acea rânduială a vieţii, în care se aflaseră încă din copilărie, datorită
îndrumării educatorilor, prin imitaţie sau din obişnuinţă. În acest caz, nu poate niciodată
exista o ruptură dureroasă, deoarece, ajungând la convingerea că este pentru binele lor să fie
creştini, şi hotărându-se în acest sens, ei găsesc deja pregătit - şi în afara lor, şi înăuntru - tot
ce le trebuie ca să trăiască creştineşte; adică atât concepţiile, sentimentele şi dispoziţiile lor,
cât şi rânduială exterioară a vieţii şi a moravurilor şi toate regulile au fost formate şi până
acum în duhul lui Hristos. În acest caz, lor nu li se adaugă nimic nou, în afara faptului că, tot
ceea ce până atunci făcuseră din obişnuinţă sau din imitare, din acest moment încep să facă
din simţul datoriei.
Fericite aceste suflete! Dar cât sunt de rare! Cel mai adesea, ajungând la gândul că
trebuie să se mântuiască, oamenii găsesc în ei şi în organizarea vieţii lor foarte multe lucruri
care nu duc la mântuire, ci la pierzanie, adică ori concepţiile nu le sunt drepte, ori
simţămintele şi dispoziţiile le sunt rele, ori obişnuinţele le sunt pătimaşe, ori legăturile cu
ceilalţi le sunt josnice, şi aşa mai departe. Astfel de oameni, când se hotărăsc să trăiască
creştineşte, nu pot evita ruptura dureroasă, deoarece le este cu neputinţă să nu simtă mânia lui
Dumnezeu pentru ofensa adusă cu bună ştiinţă măreţiei Lui, şi întrucât trebuie să-şi desprindă
inima de ceea ce, până atunci, fusese pentru ea o desfătare şi să o apropie de ceea ce i se pare
neplăcut. Cu cât cineva are mai multe obişnuinţe şi simţăminte pătimaşe şi cu cât a trăit în ele
mai îndelung, cu atât mai dureros şi mai greu îi este sufletului să se întoarcă la Dumnezeu. În
cartea „Lupta cu păcatul” este înfăţişată convertirea unui mare păcătos.
Mai există şi o a treia categorie de oameni, care, după rânduială exterioară a vieţii lor,
sunt creştini desăvârşiţi, dar înlăuntrul lor nu ştii ce poţi găsi. Aceştia nu cred că trebuie să
schimbe ceva în ei şi rămân aşa cum sunt. Totuşi, starea lor este proastă. Acestea sunt
fecioarele cele nebune! Pe dinafară şi ele au candele, cum se cuvine, dar pe dinăuntru e
pustiu: nici ulei, nici feştilă. Doamne, izbăveşte-ne de aceasta! Iată că şi aceştia, fără să
trăiască dureroasa ruptură, se consideră în rândul creştinilor bineplăcuţi Domnului! Dar este o
mare deosebire faţă de primii. Aceia au trăit şi ţin minte momentul când şi-au asumat
conştient jugul cel bun al lui Hristos sau când au considerat obligatoriu pentru ei ceea ce mai
înainte luau drept obişnuinţă - atât pentru însemnătatea acelui moment din viaţa lor, cât şi
pentru starea deosebit de fericită pe care o încearcă atunci sufletul. Iar aceştia din urmă nu au
trăit această experienţă şi nu o ţin minte, ci îşi duc traiul aşa cum s-au obişnuit. Şi asta încă n-
40 De aici încep răspunsurile la întrebări. (n.r.r.)
Sfântul Teofan Zăvorâtul
52
ar fi nimic, dar necazul este că, oprindu-se la forma exterioară a vieţii creştine mântuitoare, ei
nu pătrund înăuntru, ca să vadă ce este în inimă şi în minte, ci îngăduie acolo să crească tot
felul de necurăţenii şi de nimicuri; aceştia rămân, parcă, îngheţaţi în afară. Dar ceea ce este
mai important: considerându-se pe ei drepţi, îi aşază pe toţi ceilalţi în rândul păcătoşilor,
îndeosebi pe cei care nu le recunosc pretinsa „sfinţenie”; din această pricină, bănuiala şi
clevetirea, amestecate cu lauda de sine constituie principala lor infirmitate. Doamne,
izbăveşte-ne, ca să nu ajungem pe acest făgaş!
80. Despre harul lui Dumnezeu
Dacă harul este cel care începe şi fără el nu putem face nimic, de ce să ne mai
îngrijim? Trăieşte cum doreşti, până când va veni puterea care te va deştepta! Dacă cineva se
încumetă să caute singur şi va căuta şi va tot căuta, oare nu se va îndura de el şi nu-i va da
celui ce cere harul Său Cel Ce a spus: „ Cereţi şi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se
va deschide “ (Matei 7, 7)? Iar dacă este aşa, atunci de ce nu vine harul de la sine?
Trebuie să distingem clar două lucruri: simplul gând că trebuie să ne mântuim sufletul
sau să ne îndreptăm viaţa, şi începutul real al lucrării mântuirii şi al îndreptării de sine. La
primul se poate ajunge şi de unul singur, întrucât cuvântul referitor la aceasta este semănat
pretutindeni în jurul nostru. Citirea cărţilor şi ascultarea cuvintelor mântuitoare, întâlnirea cu
un om care râvneşte la mântuire, privirea obiectelor sfinţite, o simplă inscripţie de pe o carte
şi multe altele pot să ne apropie de gândul mântuirii, chiar să ne oblige a cugeta destul de
serios la aceasta sau să pornim discuţii despre îndreptarea de sine. Dar toate acestea nu
înseamnă încă trecerea la fapte. Cât timp nu a venit harul - cel care ne trezeşte din somnul
păcatului - oricât de dulci şi de ample ar fi discuţiile sufletului cu sine însuşi şi cu alţii, de
îndată ce se apucă cu adevărat de treabă, se retrage imediat înapoi, întrucât este legat de mâini
şi de picioare. El se aseamănă cu leneşul care stă într-un loc liniştit. Cugetă cu plăcere şi de
unul singur, vorbeşte şi cu alţii că trebuie să facă şi să dreagă; dar toate acestea până la prima
mişcare, când amână totul pentru o altă dată. Aşa este sufletul singur. Cine, văzându-şi
păcatul sau vreo patimă rea, şi ştiind că acestea îl vor ucide - cine nu se gândeşte că trebuie să
renunţe, în sfârşit, la ele? Dar nenorocirea este că nu are destulă putere, mâinile îi cad şi
picioarele i se înmoaie. Ce-i de făcut? „Să strige sufletul din toată puterea la Domnul, ca prin
harul Duhului Său să ne învrednicească a ne elibera de patimi” - spune Macarie cel Mare41.
Şi acasă să vă rugaţi, şi la biserică să mergeţi, şi să nu vă înstrăinaţi de toate lucrările
sfinţitoare, citiţi şi discutaţi, într-un cuvânt, ţineţi-vă sub ocrotirea armelor harului, până când
va cădea de undeva scânteia divină şi va aprinde în inimă râvna dătătoare de toate, mărturie
tare şi puternică a vizitei harului dumnezeiesc... Domnul, văzând osteneala şi auzind strigătul
sufletului, se va îndura de suflet şi îi va trimite harul. Numai că la ce ceas, cum şi în ce loc -
asta nu o poate spune nimeni. Vine nu de la sine... şi, mai întotdeauna, nu atunci şi nu acolo,
unde şi când este aşteptat. Vedeţi acum ce anume nu putem face singuri! Uitaţi-vă în „Lupta
cu păcatul”, la pagina 339 şi mai departe (vezi Anexele). Cred că aceste două probleme sunt
destul de bine conturate acolo.
De un singur lucru am putea să ne temem: ca nu cumva să uite pe cineva harul lui
Dumnezeu. Dar este o grijă zadarnică. Căci am putea spune că suntem învăluiţi de revărsarea
lui. De nimeni nu se îndepărtează până la mormânt, ci ne tot îmboldeşte şi ne deşteaptă.
O să vă povestesc vedenia unui călugăr bătrân. El a văzut un câmp foarte întins. Pe el
mergeau o mulţime de oameni diferiţi. Mergeau prin noroi, unii până la genunchi şi mai rău,
dar credeau că merg printre flori; toţi erau zdrenţuroşi, murdari şi urâţi, dar credeau că sunt
frumoşi şi bine îmbrăcaţi. Nici unul dintre ei nu era liniştit, toţi erau tulburaţi şi îngrijoraţi, fie
că erau în bună înţelegere, sau în certuri unii cu alţii... Spre răsărit se întindea o poiană ceva
mai înaltă, acoperită cu iarbă şi flori, dar care lor li se părea uscată, nisipoasă şi pietroasă.
41 Cuvântul 6. Despre iubire, cap. 16.
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
53
După această poiană se ridica un munte, întrerupt de creste înălţate în diferite direcţii, tot mai
sus şi mai sus... De după munte se vedea o lumină orbitoare de o frumuseţe neasemuită, care
orbilor le ridica de pe ochi ceaţa nevederii. Razele acestei lumini cădeau din plin pe gloata
zgomotoasă, care rătăcea pe câmpul murdar. Spre fiecare cap se îndrepta câte o rază. Dar ce
făceau oamenii? Nici prin minte nu le trecea să privească la lumina de după munte. Iar
referitor la raze, unii nici nu le simţeau atingerea; alţii, simţindu-le lovitura tulburătoare, doar
îşi ştergeau capul, fără să-l ridice şi continuau să facă ceea ce făcuseră până atunci; alţii îşi
ridicau capul şi îşi îndreptau privirea înapoi, dar imediat îşi reînchideau ochii şi reveneau la
cele dinainte. Unii, fixându-şi ochii în direcţia razei, stăteau îndelung, cercetând lumina cu
atenţie şi se minunau de frumuseţea ei; dar toţi stăteau pe loc nemişcaţi şi, în sfârşit, fie de
oboseală, fie îmboldiţi de alţii, porneau iarăşi pe drumul pe care merseseră înainte. Cu totul
rari erau aceia care, impresionaţi de rază şi supunându-se indicaţiei ei, lăsau totul, îşi
îndreptau paşii spre poiana cu flori şi mergeau apoi tot mai departe şi mai departe spre munte
şi apoi pe munte, spre lumina care le strălucea de după munte.
Sensul viziunii se înţelege de la sine... Vedeţi, aşadar, că pe nimeni nu-l părăseşte
harul cel trezvitor; numai ca oamenii să nu fie îndărătnici!
81. Despre aceeaşi
Cum putem deosebi lucrarea harului de propria noastră dorinţă de bine?
Nici nu trebuie să facem deosebirea. Adevărata viaţă creştină se rânduieşte reciproc -
prin har şi prin propria noastră dorinţă şi libertate - astfel încât harul, fără libera hotărâre a
voinţei, nu va face nimic cu noi, dar nici propria noastră dorinţă, fără a fi întărită de har, nu
poate reuşi nimic. Ambele se întâlnesc într-o singură lucrare, de chivernisire a vieţii creştine;
iar ce anume aparţine în fiecare lucrare harului, şi ce anume propriei dorinţe, este greu de
deosebit şi nici nu este nevoie. Să ştiţi că harul niciodată nu sileşte libera manifestare a voinţei
şi niciodată nu o lasă singură, fără ajutorul lui, atunci când este vrednică de aceasta, când are
nevoie de ajutor şi îl cere.
Domnul este aproape! Rugaţi-vă! Există o viaţă neharică, asemănătoare celei harice.
Deosebirea dintre ele constă în dispoziţia lăuntrică a inimii şi în tăria morală. Unde este una şi
unde e alta, poate distinge doar ochiul lui Dumnezeu. Iar noi trebuie să privim la noi înşine şi
cu durere să ne rugăm Domnului: O, Doamne, mântuieşte-mă! Doamne, grăbeşte în ajutorul
meu!... Iar pura curiozitate este mai bine s-o alungăm.
82. Despre viclenia ascunsă în voinţa răzvrătită a omului
Aţi scris: Unul începe singur să-şi înlăture viciile, dar continuă această muncă puţină
vreme şi o abandonează. Această îndreptare este autodidactă, fără duhul lăuntric al vieţii.
Cum aşa? Să existe, oare nedreptate la Dumnezeu? Totuşi, omul a dorit şi s-a trudit. De ce
este lăsat fără sprijin?
Nu vă neliniştiţi! Domnul nu nedreptăţeşte pe nimeni. Nici un pahar cu apă nu rămâne
uitat, darămite o osteneală mare. Trebuie numai ca ceea ce facem, să fie făcut pentru El şi să-I
fie dedicat, din inimă. Însă adesea se întâmplă că, în aparenţă se face lucrarea lui Dumnezeu,
dar de fapt este cu totul altceva. Câtă viclenie se ascunde în voinţa răzvrătită a omului! Şi cine
are puterea să desluşească toate abaterile şi încâlcelile ei? Vă voi povesti o întâmplare
petrecută la Moscova în anul 1812, aşa cum mi s-a povestit şi mie.
Era la Moscova un om evlavios, postitor, om de rugăciune, milostiv. Toţi îl preţuiau şi
erau încredinţaţi de tăria virtuţii lui. Dar, când ruşii părăsiră Moscova şi francezii pătrunseră
în oraş, toate rânduielile noastre se destrămară şi fiecare putea să trăiască după bunul său plac.
Atunci acest om, rămas în Moscova nu se ştie din ce motive, s-a dedat beţiei şi unei vieţi
Sfântul Teofan Zăvorâtul
54
murdare cu atâta nestăpânire şi neruşinare, cum rar se întâlnea la păcătoşii înveteraţi. Numai
Unul Dumnezeu ştie ce înseamnă aceasta!
Dar iată ce cred eu - şi fac asta nu spre osândirea acelui om (căci multe sunt uneltirile
vrăjmaşului şi mari sunt neputinţele noastre), ci numai pentru limpezirea ideii pe care vreau să
v-o supun atenţiei. Poate că, în inima sa, el avusese întotdeauna un impuls spre astfel de
lucruri şi că niciodată nu a renunţat cu inima la ele. Împrejurarea exterioară de mai înainte îl
menţinea într-o conduită dreaptă. Dar când acest obstacol dispăru, dispoziţiile ascunse în
inimă au ieşit la iveală şi s-au manifestat în fapte corespunzătoare. Câte astfel de persoane nor
exista pe lume! Până la o vreme toate-s bune, iar apoi totul decade şi nu mai este bun de
nimic. De ce? Pentru că totul a fost făcut din motive exterioare şi, o dată cu înlăturarea lor, sau
întrerupt şi lucrările. Cine are o astfel de rânduială a vieţii? Nimeni nu ştie, afară de
Dumnezeu.
Fiecare să cugete despre sine, dacă nu cumva buna lui purtare se clădeşte pe o astfel de
temelie şubredă? Dar dacă cineva are o astfel de bună purtare şi apoi decade - ce pierdere să
aibă harul, de vreme ce acela n-a făcut nimic pentru Domnul. Şi ce vină are calea mântuirii,
de vreme ce acela nu a avut-o deloc în vedere?
83. Despre îndreptarea vieţii păcătoase
Ce înseamnă a-ţi restrânge sfera mişcărilor păcătoase?
Este acelaşi lucru cu a-ţi reface rânduială vieţii exterioare şi a preocupărilor, în spiritul
noii vieţi. Când omul dedat este păcatului, toate puterile sufletului şi toate funcţiunile trupului
slujesc acestui păcat şi, la fel, modul de viaţă de acasă şi din relaţiile exterioare sunt pătrunse
de acelaşi duh. Dar, dacă după convertire păcătosul nu renunţă la preocupările sale de dinainte
şi la vechiul său mod de viaţă, atunci acestea îl readuc cu uşurinţă la cele vechi. Trebuie
reclădit totul şi noile rânduieli trebuie introduse pretutindeni. Aşadar, ochiul era obişnuit să
privească ceea ce hrănea păcatul, urechea - să audă ceea ce măgulea patimile, şi celelalte
simţuri erau, de asemeni, unelte ale înclinaţiilor vicioase. Acum trebuie, dimpotrivă, să le
facem unelte ale adevărului. Fie ca ochiul să vadă, în loc de imagini mârşave, înfăţişarea
înfricoşătoarei Judecăţi sau un chip oarecare... Fie ca urechea să audă cântări bisericeşti, în loc
de cântece ademenitoare şi altele. Au existat conversaţii prieteneşti, plimbări şi altele de acest
fel... toate acestea trebuie abandonate şi înlocuite cu alte mijloace de comunicare cu semenii,
cum ar fi, de pildă, mersul la biserică, discuţiile cu oameni duhovniceşti şi altele. Exista
obiceiul culcării şi sculării la o anumită oră, ca masa să fie de un anume fel, pentru că atunci
erau alte nevoi. Acum tuturor lucrurilor trebuie să li se dea o altă rânduială în timp şi un alt
conţinut... Înainte se citeau cu plăcere cutare tip de cărţi. Acum trebuie aruncate şi trebuie
luat în mâini cuvântul lui Dumnezeu şi Scrierile Părinţilor... În acest fel trebuie să-ţi revezi
întreaga conduită şi toate preocupările şi peste toate să-ţi aşezi ca regulă să faci tot ce îţi cere
spiritul noii vieţi. Acest gen de noi preocupări sunt ca un plasture pe rană pentru sufletul rănit
de păcate, care caută vindecare!... Cel care, rămânând la vechile obiceiuri, vrea să se
curăţească de patimi, acela degeaba se amăgeşte cu speranţe zadarnice. De ce Maria
Egipteanca42 nu s-a întors în Egipt, ca să se mute în pustiile de acolo, ci a plecat în pustiul de
după Iordan? Fiindcă, înainte de a ajunge la pustiul egiptean, ar fi trebuit să se întâlnească cu
vechile lucruri, şi abia dac-ar fi putut rezista ademenirilor păcatului, venite de acolo... Aşa
trebuie să procedeze fiecare. Punând început bun întru îndreptare, trebuie să te lepezi de toate
cele dinainte şi să-ţi aşezi noi rânduieli şi noi obiceiuri. Astfel, înclinaţiile păcătoase şi
patimile vor fi asuprite şi subjugate.
42 Viaţa ei se află scrisă în Triod. A se vedea şi Vieţile sfinţilor pe luna aprilie, ziua întâia, Editura Episcopiei
Romanului şi Huşilor, 1995, pp. 7-24. (n. A.).
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
55
84. Despre trezvie şi despre dreapta socotinţă
Aţi scris: Doi străjeri vigilenţi trebuie să aibă oşteanul lui Hristos: trezvia şi dreapta
socotinţă. Trezvia - este de la sine înţeles. Dar referitor la dreapta socotinţă: cum putem afla
ce vom întâmpina în cursul zilei şi ce mişcări se pot naşte în suflet din această cauză, cu
prilejul diferitelor întâlniri?
Desigur că totul este imposibil de ghicit, dar multe pot fi prevăzute, mai ales pentru
cei ale căror treburi zilnice decurg mai mult sau mai puţin după o rânduială prestabilită.
Mergând într-o casă, ne putem imagina dinainte pe cine vom întâlni acolo, despre ce vom
discuta şi altele şi, de aceea, putem presupune ce patimi se vor isca acolo: vanitatea, mânia
sau altele - şi, ca atare, ne putem pregăti pentru a le respinge. Chiar dacă nimic din cele
presupunse nu se va întâmpla, simpla supoziţie a atacului ne va ţine sufletul într-o stare de
priveghere, şi asta nu e puţin lucru.
Unii pot crede că vor născoci pe loc cum să procedeze când li se va întâmpla aşa ceva.
Desigur că este aşa, dar se poate întâmpla ca, mai înainte de a apuca să chibzuiască, inima să
li se aprindă deja de o patimă şi înăbuşirea acesteia să nu mai fie posibilă. Mai ales această din
urmă împrejurare face ca să fie necesară o pregătire prealabilă pentru întâmpinarea unor
situaţii de tot felul. Cei ce au trecut prin multe şi au ieşit de multe ori învingători se stăpânesc
cu uşurinţă, orice s-ar întâmpla, întrucât, fiind îndelung încercaţi, sunt pregătiţi pentru orice;
începătorii, însă, este mai bine să se pregătească dinainte. Pentru întâmpinarea unor situaţii
neprevăzute, ce depăşesc domeniul faptelor obişnuite, este bine să ne exersăm în bătălii
înadins închipuite cu mintea. Şi anume, fiind cu sufletul liniştit, să ne închipuim că suntem
sub înrâurirea unor diferite simţăminte şi mişcări ale inimii, şi imediat să chibzuim ce ripostă
să le dăm, sau cum să ne întoarcem sufletul pe făgaşul cel bun.
De pildă, într-un caz oarecare se poate aprinde mânia, de la vorbe, priviri, judecăţi şi
altele. Ea trebuie potolită prin cutare sau cutare reprezentări. Undeva se poate stârni invidia;
ea trebuie izgonită în următorul fel... şi aşa mai departe. Dacă toate simţămintele şi mişcările
nefaste vor fi trecute prin astfel de exerciţii, atunci sunt slabe şanse ca vreo scânteie de patimă
să surprindă nepregătiţi.
Un astfel de exerciţiu deprinde sufletul cu dibăcia sau cu iscusinţa de a se înclina în
direcţia opusă predispoziţiilor vicioase, ale inimii, astfel încât, dobândind această obişnuinţă,
să poată trece fără prea multă trudă dintr-o stare pătimaşă într-una nepătimaşă. Căci în aceasta
constă izbânda, sau evitare bătăliei.
85. Despre gândul de ispită
Când anume trebuie să acţionăm în atac şi când în apărare?
Experienţa ne învaţă aceasta. Unora le e mai bine să acţioneze în primul fel, altora - în
al doilea, sau când într-unul, când în altul. Dar îndeobşte se ştie că pe primele trepte este mai
bine să acţionăm în apărare sau în retragere... Adică, atunci, când ne vine un gând de ispită
sau un simţământ păcătos, să nu ne apucăm a căuta gândurile şi acţiunile cu care să-l
alungăm, ci, abătându-ne atenţia de la ele, să ne adresăm Domnului şi, alipindu-ne de El
vederea minţii, să-L implorăm cu osârdie ca să ne izbăvească de duşmanii năvălitori,
asemenea copiilor neputincioşi la ivirea unui pericol din partea oamenilor sau a animalelor,
care nu se iau la luptă cu aceştia, ci aleargă ţipând la tata sau la mama, nădăjduind că ei îi vor
scăpa de necaz. Unii rămân toată viaţa cu această singură armă. Dumneavoastră, pare-se,
Sfântul Teofan Zăvorâtul
56
cunoaşteţi acest lucru din capitolele lui Isihie Presbiterul43. Dacă aţi uitat, recitiţi-le. Stăruiţi în
această din urmă direcţie şi niciodată nu veţi fi în pierdere.
86. Despre prevenirea împotriva căderii
Ce înseamnă că, aflându-ne în toiul luptei, nu trebuie să luăm măsuri pentru viitoarea
preîntâmpinare a ei?
Se pare că este foarte clar şi că nu necesită lămuriri. Sufletul doritor de curăţenie, şi
mai ales cel ce a gustat deja din dulceaţa liniştii lăuntrice, nu poate să nu sufere când se
stârnesc în el patimile murdare sau când i se tulbură în vreun fel liniştea lăuntrică. El este
atunci nemulţumit de sine şi se mânie din pricina stării neplăcute în care se află. Dorind să se
păzească pe viitor de asemenea situaţii, el trebuie să-şi impună regulile cunoscute pentru
respingerea cauzelor acestei stări. Dar nu trebuie să facă asta în acea stare de nemulţumire, de
ciudă şi de maniere împotriva sa, căci mânia nu cunoaşte măsură şi îl va îndeamnă să-şi
asume pravile atât de aspre, pe care nu va fi în stare să le respecte întocmai şi, ca atare, va
trebui să le schimbe. Iar schimbarea este o nouă înfrângere, care nu este deloc neprimejdioasă.
Să lămurim aceasta cu un exemplu. Aţi dormit o oră în plus; din această pricină simţiţi
slăbiciune şi răceală şi o instabilitate a gândurilor. Vă este ciudă, cu atât mai mult cu cât aţi
pierdut, dormind, şi ora rugăciunii sau vreo slujbă de la biserică. Cauza somnului în plus a
fost faptul că aţi mâncat mai mult ca de obicei, şi asta fiindcă înainte de masă a venit cineva şi
v-a distras atenţia, iar apoi aţi mâncat cât aţi vrut fără să vă daţi seama. Judecând cele
întâmplate, înciudată vă impuneţi să nu primiţi pe nimeni, la masă să vi se servească un singur
fel de mâncare, ori comandaţi mâncare uscată, să dormiţi nu pe pat, ci şezând în fotoliu...
Dispoziţiile sunt date, şi patul este scos din cameră. În ziua următoare, cineva vine şi este
refuzat. Vi se spune că este cutare sau cutare, o persoană importantă cu care negreşit trebuia
să vă vedeţi. Vă e ciudă, dar nu puteţi da înapoi. A venit ora mesei. Aţi mâncat ceva. Simţiţi
că masa a fost sărăcăcioasă şi vă pare rău că bucătăreasa nu v-a încălcat dispoziţia şi că nu a
pregătit un fel de mâncare în plus... În sfârşit, e vremea culcării... Vă aşezaţi în fotoliu...
moţăiţi, dar nu dormiţi... aşa trece mult timp... Aţi adormit, în sfârşit, dar vă treziţi repede.
Până în zori mai este mult, dar nu puteţi dormi, deşi aţi avea nevoie să mai dormiţi. Trece aşa
o oră, două. Trebuie să vă sculaţi. Vă sculaţi... În cap totul e nebulos, vă dor şalele, picioarele
abia vă mai umblă, mâinile nu vă mai ascultă. Vi se pare că sunteţi bolnavă. Porunciţi să vi se
aducă patul şi, comandând un prânz gustos, vă culcaţi. Săturându-vă de somn, prânziţi copios
la o oră târzie; seara îi primiţi pe toţi şi vorbiţi mult, vrute şi nevrute. Iată unde aţi ajuns! Şi
care-i cauza? Cauza constă în faptul nu aţi început la timp să preveniţi căderea.
87. Despre aplicarea la mireni a regulilor de mântuire scrise pentru călugări
Toate articolele trimise de dumneavoastră conţin povăţuiri adresate aproape în
totalitate călugărilor. Mirenilor nu li se potrivesc. Vă transmit părerea persoanelor cărora
am avut ocazia să le citesc câteva din aceste articole.
Degeaba cred astfel. După mine, poveţele acelea se potrivesc oricui râvneşte să se
mântuiască. Această râvnă îl va învăţa cum să se folosească de toate şi cum să aplice chiar şi
regulile monahale. Iar celui ce nu are această grijă, aceluia nici un fel de scriere povăţuitoare
nu i se potriveşte. Se spune: inima inimii îi transmite veşti. Cei ce au dat poveţe, le-au dat din
suflet, aşa cum li s-au format în inimă, din propriile lor cugetări şi experienţe. Ele sunt un
ecou al stării inimii lor. Căci duhul care i-a însufleţit în general, pe ei şi toate dispoziţiile lor, a
fost duhul râvnei întru mântuirea de sine şi a oricărui om. Acelaşi duh se reflectă şi în
43 Isihie Presbiterul din Ierusalim a trăit în veacul V şi este altul decât Isihie Sinaitul. Vezi Introducere la
Filocalia, vol. IV, ediţiile citate. (n. A.).
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
57
cuvântul lor şi pătrunde orice scrierea lor. Aşadar, orice râvnitor la mântuire, citindu-le
poveţele, prin litera din afară va pătrunde până la duhul lor şi, prin duhul râvnei care îl
mistuie, va intra într-o dispoziţie sufletească asemănătoare cu a celor care le-au scris şi în
asentiment cu toate trăirile care le-au umplut acelora inima, care apoi le-au pătruns din inimă
în scrieri şi aproape că alcătuiesc conţinutul lor esenţial.
Dispoziţiile sufleteşti ale celor ce caută mântuirea sau dispoziţiile cu care trebuie
negreşit să ne deprindem pe calea spre mântuire, sunt aceleaşi pentru toţi, fie ei călugări sau
nu. Deosebirea apare doar în faptele din afară, care exprimă aceste dispoziţii. Iată de ce
presupun că orice povăţuire, alcătuită de un sihastru pentru sihastri, este o dulce hrană
duhovnicească pentru orice râvnitor întru mântuire. Acolo va găsi ceea ce are nevoie şi va şti
să adapteze totul la modul său de viaţă, hotărând dacă sunt destinate pentru realizarea lucrării
lui, sau dacă sunt nepotrivite cu rânduiala vieţii sale.
Că doar călugării sunt, şi ei, creştini, şi cei ce păşesc în monahism nu se îngrijesc şi nu
se ostenesc pentru altceva, decât pentru a fi creştini adevăraţi. Şi mirenii sunt creştini şi
trebuie să râvnească a fi creştini adevăraţi. Cu alte cuvinte, călugării se aseamănă cu mirenii
în problema cea mai importantă. Cum, aşadar, poveţele pentru monahi să nu se potrivească
mirenilor? Există o parte a vieţii monahale care nu se potriveşte mirenilor, dar ea ţine numai
de rânduiala exterioară a vieţii şi a relaţiilor cu alţii, iar nu de duh şi de dispoziţiile lăuntrice.
Acestea din urmă trebuie să fie aceleaşi la toţi, căci este un Domn, o credinţă, un botez
(Efeseni 4, 5).
Iată de ce bunii mireni, râvnitori la mântuirea sufletului nu se mai satură citind
scrierile ascetice ale părinţilor Macarie cel Mare, Isaac Sirul, Ioan Scărarul, ale Sfântului
Dorotei, Efrem Sirul, Filocalia şi altele. Iar despre cei ce se îndepărtează de povăţuirile din
scrierile lor, vă daţi singură seama ce trebuie spus: „Nu au duhul lui Hristos”. Aspru este
cuvântul acesta, dar n-avem ce face!
Să chibzuiască singuri... Despre ce este scris în acele capete? Despre cum să biruim
patimile, cum să ne curăţim inima, cum să sădim în ea bunele începuturi, cum să ne rugăm şi
să sporim în rugăciune, cum să ne rânduim bine gândurile, cum să ne păstrăm necontenit
atenţia nerisipită şi altele. Iar acestea nu ar trebui, oare, să fie în grija oricărui creştin? Oare nu
ne-au dat pentru toate acestea porunci Domnul şi Apostolii? Iată ce spune Domnul:
Privegheaţi şi vă rugaţi (Matei 26, 41); privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă (Luca 21,
36). Aceasta este porunca privegherii sau a luării-aminte la sine, una dintre principalele
nevoinţe duhovniceşti, care se mai numeşte şi trezvie, după cuvintele Apostolului, care spune:
Fiţi treji, privegheaţi (I Petru 5, 8). Iar pentru ca cineva să nu creadă că acest lucru îi priveşte
doar pe Apostoli sau numai pe creştinii desăvârşiţi, cei asemenea lor, Domnul a adăugat: Iar
ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Privegheaţi! (Marcu 13, 37).
Cu ce drept, aşadar, să socotim că toate învăţăturile despre luare-aminte, trezvie a
duhului şi priveghere - un subiect cu precădere al scrierilor ascetice şi al capetelor pe care vi
le-am trimis - să socotim că se referă numai la monahi şi nu şi la mireni? Chibzuiţi în acest fel
şi despre celelalte. Astfel, când ni se spune că strâmtă este poarta şi îngustă este calea care
duce ta viaţă (Matei 7, 14), ni se dă de ştire că ele sunt strâmte şi înguste nu numai pentru
monahi, ci, în general, pentru toţi cei ce se îngrijesc să intre în viaţă şi că, prin urmare, cei ce
trăiesc în largheţe nu vor avea loc acolo, fie ei monahi ori mireni. Mai scrie, de asemenea, că
oricine se luptă se înfrânează de la toate (I Cor. 9, 25), că trebuie să omorâm mădularele
noastre, cele pământeşti (cf. Col. 3, 5), că trebuie să căutăm cele de sus şi să cugetăm cele de
sus, nu cele de pe pământ (cf. Col. 3, 1-2), să ne rugăm neîncetat (cf. I Tes. 5, 17) şi să facem
ca viaţa noastră să fie ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu (cf. Col. 3, 3) - şi în acest fel li se
stabilesc ca obligatorii tuturor, fără excepţie, ascetismul, mortificarea trupului, renunţarea la
toate cele pământeşti, rugăciunea neîncetată, dispariţia în Dumnezeu44. Căci doar despre
acestea se vorbeşte în scrierile călugărilor!
44 În sensul de contopire cu Dumnezeu, iar nu de dispariţie a persoanei (n.t.).
Sfântul Teofan Zăvorâtul
58
Dar acum se aude: „Cui îi plac toate acestea? Cine nu le ştie şi cine nu vorbeşte despre
ele?”. Dar nu despre asta vorbim noi acum. Căci nu legea lui Dumnezeu trebuie să o supunem
înclinaţiilor noastre, denumite îndeobşte neputinţe, ci grumazul nostru trebuie să-l aşezăm sub
jugul sfintei şi neschimbătoarei legi dumnezeieşti! Nu ştim, oare, că Domnul, generos şi
milostiv, nu încarcă jugul peste puteri, dar nici nu îngăduie nici un fel de favoruri? Ce rost are
să mai vorbim despre asta? Cârtitorii dumneavoastră nu aparţin, oare, celor care spun
îndeobşte: „Dar ce, sunt eu preot, sunt călugăr? Doar sunt mirean!”, eschivându-se astfel de la
stricta împlinire a poruncilor Evangheliei? Dar înţeleg ei, oare, cum se cuvine ceea ce spun?
Eschivându-se nu doar să împlinească nişte reguli, ci să şi audă de ele, în calitatea lor de
mireni, nu ajung astfel să se alăture lumii, celei opuse Evangheliei? Iar aşa ceva este
înfricoşător. Lumea este tărâmul pierzaniei. Despre creştini vorbeşte Domnul45 în persoana
Apostolilor: Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din
lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte (Ioan 15, 19). Astfel,
adevăraţii creştini, chiar şi mirenii, nu aparţin acestui groaznic tărâm al lumii urâtoare de
Hristos şi respinse de Dumnezeu şi nu socotesc străin nici un cuvânt rostit de gura Domnului
Iisus Hristos şi a Sfinţilor Lui Apostoli, şi nu se îndepărtează de nici o învăţătură cuprinsă în
Sfânta Biserică Ortodoxă, nu o dispreţuiesc şi nu se înstrăinează de ea.
Dar destul despre aceasta. Este trist că un asemenea mod de gândire se extinde tot mai
mult. Desigur, adevărul lui Dumnezeu nu are de suferit din cauza aceasta. El rămâne
neschimbat în veac; dar este foarte trist că cei ce se îndepărtează de el vor pieri. Ei se
aseamănă celor care vor, cu o lovitură de pumn, să tocească tăişul unei săbii ascuţite. Vor
reuşi? Nu! Sabia cuvântului lui Dumnezeu nu poate fi nimicită. Este greu să loveşti cu
piciorul în ţepuşă!
88. Despre calea cea strâmtă şi calea cea largă în această viaţă
Iată ce se mai vorbeşte într-una pe la noi: „Domnul, creându-l pe om, l-a adus în rai
şi l-a înzestrat cu de toate, ca să se desfăteze în voie. După cădere, deşi omul a fost izgonit
din rai, însuşirea de a se desfăta şi mijloacele de desfătare i-au fost lăsate: florile - pentru
îndulcirea mirosului, fructele -pentru gust, cerul înstelat - pentru vedere, cântecul păsărilor -
pentru auz; apoi, după aceste modele, omul a inventat muzica. Dar, de fapt, toate lucrurile
din natură vorbesc despre bunătatea Ziditorului! Apar, însă, oameni care, contrar bunei
voinţe a lui Dumnezeu, vor să strâmtoreze totul şi să pună obstacole peste tot. Ei siluiesc
natura şi îl prezintă pe Dumnezeu drept altcineva decât este!
Iată, va să zică, unde s-a ajuns! Iar eu, scriindu-vă ultima dată că nici mirenii, dacă
doresc să fie adevăraţi creştini, nu trebuie să renunţe la austeritatea monahală, am crezut că iam
convins pe toţi şi că am lămurit toate nedumeririle. Ce mai încurcătură de idei! Iar
dumneavoastră de ce aţi ajuns în încurcătură, de parcă adevărul ar fi de partea lor? Să le fi
răspuns: Foarte bine, petreceţi, prieteni! Deschideţi larg porţile plăcerilor şi desfătărilor!
Veseliţi-vă la ospăţul vieţii... Nimeni nu vă constrânge şi nu vă pune nici un fel de piedici!
Trăiţi cum vă place. Numai că, prin cuvântul Domnului, vi se spune că există două căi pe care
merg fiii oamenilor: calea cea strâmtă şi calea cea largă, şi că prima duce la viaţă, iar cealaltă
la pierzanie. N-ar fi mai bine să citească ei înşişi, cum se spune despre aceasta în Evanghelie:
Intraţi prin poarta cea strâmtă - spune Domnul - că largă este poarta şi lată este calea care
duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care
duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află (Matei 7, 13-14)? De vreţi să ascultaţi, ascultaţi, iar
de nu vreţi, cum doriţi... Aceasta nu este o născocire omenească, ci e porunca Domnului. Şi
încă cum! Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă - zice Domnul altă dată - că mulţi, zic
vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea (Luca 13, 24). Siliţi-vă... adică să vă grăbiţi, ca la
45 Referindu-Se la apostoli, (n.t.).
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
59
întrecere, certându-vă unii cu alţii pentru această cale strâmtă şi pentru aceste porţi înguste,
dobândind-o în pofida altora, răpind-o de la alţii: „lăsa-ţi-mă să intru! lăsaţi-mă să intru!”,
temându-vă ca nu cumva să nu se închidă uşile... De ce este aşa? - nu este treaba noastră să
judecăm. Aşa a poruncit Domnul, asta-i tot. Şi ce fel de Domn? Unul, Care, pentru mântuirea
noastră, a parcurs El însuşi înaintea noastră calea cea strâmtă şi, după tot felul de suferinţe, Şia
predat de pe Cruce duhul Său lui Dumnezeu, spunând tâlharului răstignit: astăzi vei fi cu
Mine în rai (Luca 23,43). Căci El este Mântuitorul nostru!... Şi toţi cei ce vor să fie mântuiţi
trebuie să meargă pe urmele Lui. Iar a merge pe urmele Lui nu se poate altfel, decât cu
Crucea: Oricine voieşte sa vie după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze
Mie (Marcu 8, 34).
Şi iată că toţi cei ce şi-au dorit mântuirea au pornit după El pe calea cea strâmtă şi
anevoioasă: apostolii, mucenicii, sfinţii, cuvioşii şi toţi cei mântuiţi, care sălăşluiesc acum în
cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul ceresc. Ce să-i faci? E adevărat că nu te poţi mântui altfel,
de vreme ce printre mântuiţi nu se află nici unul care să fi dobândit locul liniştii veşnice altfel,
decât pe calea cea strâmtă. Nu este mai bine să ne supunem acestei cerinţe, deşi nu este foarte
dulce? Căci a te chinui veşnic este mai rău. Fie ca cei ce doresc mântuirea să se trudească întrun
fel sau altul, fără să se eschiveze. E greu, dar ce să-i facem? De aceea se şi numeşte o astfel
de viaţă ascetică sau eroică, aşa cum spune despre sine Apostolul: lupta cea bună m-am luptat
(II Tim. 4, 7). Iar cei ce nu vor, treaba lor... Dar să ştie că feluritele strâmtorări nu sunt o
născocire omenească, ci poruncă dumnezeiască.
Am putea aduce în plus unele lămuriri, de ce este nevoie de o strâmtorare sau de alta...
de ce, de pildă, este nevoie de post, însingurare, de nevoinţa rugăciunii şi de altele. Dar las
asta la o parte... Cei ce merg pe calea mântuirii ştiu cât de trebuincioase sunt toate acestea, iar
celor ce se abat de la această cale degeaba le vorbim!... Cât priveşte strâmbele tâlcuiri pe care
mi le-aţi scris, despre asta v-am mai vorbit. Şi în rai erau multe lucruri în măsură să producă
omului plăcere, dar acestea alcătuiau o podoabă exterioară, străină a vieţii din rai, iar nu
menirea omului. Menirea era alta: petrecerea în comuniune cu Dumnezeu prin libera împlinire
a voinţei Sale. Dacă raiul ar fi rămas pentru totdeauna lăcaşul omului, atunci toţi oamenii s-ar
fi desfătat şi cu cele din afară, dar nimeni nu s-ar fi gândit şi nu ar fi avut nici un fel de grijă
pentru aceasta: ar fi fost o umbră firească a unei vieţi plăcute Domnului.
Aşa că, vedeţi că nici în rai oamenii nu ar fi discutat şi nu s-ar fi preocupat de
satisfacţii; iar la noi, după ce au pierdut raiul, vor să pună desfătarea drept scop principal al
vieţii. Căci, dacă desfătările ar fi putut, prin lege, să fie soarta omenirii căzute, nu i-ar mai fi
izgonit Domnul din rai pe protopărinţii căzuţi. Iar când i-a izgonit, prin aceasta le-a arătat că
celui căzut nu i se potriveşte o viaţă liniştită. Căci prin cădere s-a schimbat toată starea
lucrurilor! Vieţii omului i s-a mai adăugat un scurt răgaz de viaţă prezentă, plină de durere şi
nenorociri, cu scopul de a-l înţelepţi, îndrepta şi curaţi, ca să devină vrednic a se desfăta întrun
alt rai, veşnic. Adevărata viaţă a omului este dincolo de mormânt sau, mai bine zis, după
înviere, iar viaţa prezentă este doar pridvorul ei sau o pregătire pentru ea. În chivernisirea ei,
Domnul a prevăzut felurite supărări şi necazuri exterioare şi a prescris diferite pravili de
strâmtorare, ca măsuri de curăţire. Pe mucenici i-au strujit cu ghiare de fier şi aşa i-au pregătit
pentru rai. Acesta este adevăratul mod de viaţă al omului, în care fiecare se pregăteşte, prin
strâmtorări purificatoare, ca prin strujiri, pentru fericita veşnicie!
Iată ce decurge de aici: lăsaţi omul să înţeleagă bine şi să-şi aşeze în inimă
convingerea că viaţa noastră prezentă este atât de scurtă, şi că frământările şi strâmtorările ei
ne dau multe roade pentru viaţa viitoare, care este nesfârşită; iar omul nu numai că nu le va
evita, ci, dimpotrivă, le va cere şi va umbla după ele ca după o binefacere. Aşa fac toţi cei ce
înţeleg cum se cuvine rostul vieţii prezente...
Din faptul că şi după izgonirea din rai ne-au mai fost lăsate unele lucruri plăcute, cu
care să ne putem desfăta, nu reiese că în ordinea vieţii prezente nu-şi găsesc locul nici un fel
de constrângeri.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
60
Ca explicaţie, mi-am amintit cuvintele dragului nostru egumen I.K. Amfiteatrov. S-a
întâmplat odată să merg cu el printr-o pădurice. Şi l-am întrebat aşa, ca în treacăt: „De ce
există astfel de discordanţe - şi încă unele foarte neplăcute - printre obiectele din natură şi
fenomenele atmosferice? Iată o culoare plăcută, iar alături o urzică sau un dafin... iar cerul
este când luminos, când posomorât?”. „Ce om ciudat eşti tu! - mi-a răspuns el. Aceste
discordanţe sunt o înfăptuire măreaţă în iconomia pronierii lui Dumnezeu pentru mântuirea
noastră. Milostivul Dumnezeu îţi spune, în acest fel:
Ar trebui ca sudoarea să nu ţi se usuce niciodată pe faţa istovită şi ostenită, dar Eu îţi
dau uneori să guşti din bucuria vieţii, îngădui ochilor tăi să se lumineze, frunţii tale să se
descreţească şi zâmbetului să-ţi apară pe buze, ca să nu-ţi pierzi nădejdea şi să nu cazi în
disperare; ar trebui ca pământul să rodească pentru tine numai spini şi lemn câinesc, dar iată,
Eu poruncesc uneori pământului să-ţi dea din belşug totul spre desfătare, ca tu să nu îţi pierzi
încrederea în putinţa redobândirii fericirii pierdute; ar trebui ca în văzduh, deasupra capului
tău şi în jurul tău să fie numai furtuni cu tunete şi fulgere, dar iată că tu vezi adesea soarele
senin cu răcoarea proaspătă a dimineţii şi cu pacea încântătoare a serii, pentru ca să ţii minte
că cerul nu este cu totul închis pentru tine, că îmbrăţişările Mele îţi sunt deschise şi că sunt
gata să te primesc în lăcaşurile cereşti”.
Iată, aşadar, de ce ne-au mai fost lăsate şi dincolo de rai, în natură, unele lucruri
plăcute, dar nu pentru ca din aceste fărâmituri să ne facem un ospăţ vesel pentru întreaga
viaţă, sau pentru ca, din toate aceste frânturi, să ne zidim pe pământ un templu al fericirii. Dar
aceşti petrecăreţi ai noştri înţeleg cu totul altfel acest lucru. După părerea lor, orice oprelişte şi
orice obstacol în faţa plăcerilor este o violare a firii omului şi este potrivnică voii lui
Dumnezeu. Că nu este potrivnică voii lui Dumnezeu, am spus la început, căci Domnul a
poruncit să mergem pe calea cea strâmtă, iar că nu există aici nici o constrângere a firii
omului, veţi înţelege din cele de mai jos.
Când omul a căzut, el nu numai că a coborât sub menirea lui, dar a lăsat să pătrundă în
el şi unele începuturi străine firii lui, ca pe un fel de seminţe ale oricărui rău. Va să zică, în
omul căzut trebuie să deosebim ceea ce îi este propriu, de ceea ce îi este impropriu, chiar dacă
şi asta există în el. Toate pravilele şi canoanele de strâmtorare, prescrise şi rânduite de
Domnul sunt îndreptate exclusiv împotriva relelor seminţe venetice, pentru a le înăbuşi şi
strivi şi pentru a elibera, astfel, adevărata fire a omului.
Astfel, strâmtorările nu sunt o violare a naturii, ci o binefăcătoare mână de ajutor dată
ei. Ele sunt ca o operaţie de amputare a unui membru bolnav, sau ca un plasture care absoarbe
substanţele vătămătoare. Firea noastră se află în captivitate. Domnul, prin strâmtorarea celor
captivi, voieşte să o elibereze, dar noi strigăm: „nu ne atinge, nu ne apăsa!” şi, în acest fel, în
loc să ne ridicăm în apărarea noastră, lucrăm împotriva noastră. Iar petrecăreţii sunt nişte
oameni jalnici, pierduţi!
Nu vreau să spun că în viaţă nu şi-ar mai găsi locul nici o alinare; ci să le primim pe
toate cu recunoştinţă, din mâinile Domnului şi că nu trebuie să alergăm după ele, şi cu atât
mai puţin să le socotim drept scop principal al vieţii, ba încă să ne răzvrătim împotriva
oricăror îndrumări constrângătoare şi să nu vrem să ştim că ele ne sunt prescrise de însuşi
Domnul. În acestea din urmă, în afara neînţelegerii faptelor, se vede chiar răscularea
împotriva lui Dumnezeu. Iată unde s-a ajuns! Iar ei gândesc totul cu superficialitate.
Deocamdată, încă nu-i nimic. Dar ce va fi pe lumea cealaltă? Ce strâmtorări vor fi acolo,
contrare voii noastre, strâmtorări amarnice şi lipsite de nici o bucurie, întrucât sunt zadarnice.
Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte!
89. Despre post
Cât de multe comentarii se fac despre post, cum se ridică oamenii împotriva lui,
spunând: „De ce ne trebuie postul, şi încă unul aşa sever, de vreme ce însuşi Domnul zice că
nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din inimă (vezi Mt. 15, 11), iar
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
61
Apostolul ne învaţă: cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă (Rom. 14, 3) şi
Ioan Gură de Aur, în ziua Sfintelor Paşti, îi cheamă la veselie pe toţi, şi pe cei ce au postit, şi
pe cei ce nu au postit?”
Cred că, după cele ce vi le-am scris mai înainte, prezenta argumentaţie nu vă va pune
la încurcătură. Sărmanul post! Câte reproşuri, câte defăimări şi prigoane nu îndură! Dar iată
că, totuşi, prin mila lui Dumnezeu, dăinuieşte. Altfel, cum s-ar putea? Căci temelia lui este
trainică! Domnul a postit, apostolii au postit, şi încă nu puţin, ci cum spune despre sine
Apostolul Pavel: în posturi de multe ori (II Cor. 11, 27); şi toţi sfinţii lui Dumnezeu au ţinut
post aspru, astfel încât, dacă ni s-ar da să cercetăm toate lăcaşurile raiului, nu am găsi acolo
nici unul care să nu fi postit. Căci aşa se cuvine. Prin încălcarea postului se pierde raiul;
ţinerea unui post aspru trebuie să se numere printre mijloacele de redobândire a raiului
pierdut. Oare Maica noastră, Sfânta Biserică, cea cu inimă îndurătoare, ne este mamă vitregă?
Ne-ar supune ea, oare, la o asemenea povară grea şi netrebuincioasă? Dar iată că ne
împovărează! Înseamnă că nu se poate altfel. Să ne supunem, aşadar... De fapt, se supun toţi
cei ce vor să se mântuiască... Uitaţi-vă în jur. Cât de puţin i se trezeşte cuiva grija de suflet,
imediat începe să postească, şi cu cât mai mare îi e grija, cu atât mai mult şi mai aspru
posteşte. Din ce motiv? De aceea, că prin post sporeşte mai repede şi îşi stăpâneşte mai uşor
sufletul. Cine refuză postul, acela înseamnă că nu pune preţ pe mântuire. Căci, unde pântecele
face legile, acolo dumnezeu este pântecele. Iar pentru cine dumnezeu este pântecele, acela
este duşmanul Crucii lui Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru.
Iată cum să faceţi pe viitor: când cineva va începe să se ridice împotriva vreunei
rânduieli de nevoinţă dumnezeieşti, întrebaţi-l ce anume acceptă el din aceste rânduieli? De
pildă, pe cel care refuză postul, întrebaţi-l dacă la biserică trebuie să mergem, dacă acasă
trebuie să ne facem pravila de rugăciune, dacă trebuie să ne spovedim şi altele... şi veţi vedea,
probabil, că va refuza totul. Şi veţi înţelege că nu postul este problema lui, ci orice
constrângere, în general... El îşi doreşte să trăiască în largul său... N-are decât să trăiască! Dar
să-i spuneţi negreşit sentinţa lui Dumnezeu cu privire la calea cea largă! Este de datoria
oricărui om care cunoaşte această sentinţă! După ce îl veţi întreba despre toate acestea, veţi
vedea că acest soi de „filozof parcă ar fi de o cu totul altă credinţă. Şi spuneţi-i acest lucru,
spuneţi-i: „Tu, frate, ai un alt dumnezeu, alte legi, alte nădejdi!... Iar noi îl avem ca Dumnezeu
pe Domnul Iisus Hristos, care a postit, mama noastră este Sfânta Biserică, care prin
rânduielile ei ne cere să postim. Ocrotitorii noştri - Sfinţii Apostoli, preoţii şi învăţătorii lumii,
cu toţi au fost postitori şi sunt întemeietorii postului! Aşa că nici noi nu putem face altfel. Iar
tu vezi-ţi de drumul tău”.
Să nu credeţi că-i veţi putea convinge pe unii ca aceştia!... Da de unde! Au capul tare
şi ceafa groasă! Ce puteţi face cu ei? Să nu credeţi că au vreunele motive temeinice. Nu. Au
doar o puternică încăpăţânare. Acele strâmbe tâlcuiri pe care le-aţi auzit de la ei, ei le socotesc
drept idei înalte. Dar priviţi ce este de fapt!
Se spune că nu ceea ce intră în gură spurcă pe om... Cine contrazice aceasta? Oare cei
ce postesc se reţin de la mâncare pentru că se tem să nu se spurce cu ea? Doamne fereşte!
Nimeni nu gândeşte astfel. Sunt minciuni născocite de aceşti şarlatani lumeşti, pentru a se
ascunde cumva sub masca bunei cuviinţe. Cei ce încalcă postul se spurcă, însă nu cu mâncare,
ci prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu, prin nesupunere şi îndărătnicie. Nici cei ce postesc,
dar nu-şi păstrează inima curată, nu se pot socoti curaţi. Este nevoie şi de una, şi de alta: şi de
post trupesc, şi de post sufletesc. Aşa se vorbeşte în învăţături, aşa se cântă şi în biserică.
Dacă cineva nu împlineşte aceasta, nu-i postul de vină! De ce să renunţe la post sub acest
pretext? Bine ar fi să-i întrebaţi pe cei ce nu voiesc să postească, dacă îşi păstrează inima
curată! Nu poate fi cu putinţă! Dacă prin post şi alte nevoinţe, abia dacă putem să ne ţinem în
frâu scumpa noastră inimă, atunci fără post, nici nu poate fi vorba de asta! Ţineţi minte cum
un stareţ a întâlnit un tânăr monah, care ieşea dintr-o cârciumă, şi i-a spus: „Frăţioare! Nu-i
bine să vii pe aici!”, iar acela i-a răspuns: „Ba pot! Dacă inima îmi este curată...”. Atunci
bătrânul i-a spus cu uimire: „De câţi ani trăiesc eu în pustie şi postesc, şi mă rog, şi rareori
Sfântul Teofan Zăvorâtul
62
dacă merg undeva - dar încă n-am dobândit inimă curată; iar tu, un tânăr, mergând prin
cârciuni, ai izbutit să dobândeşti inimă curată?! Mare minune!”. Aşa să-i spuneţi oricui
renunţă la post!
Iar cât priveşte ce se spune mai departe: cel ce nu mănâncă să nu-i judece pe cel ce
mănâncă, asta nu duce la nimic. Aceasta este o îndrumare. Numărându-ne printre postitori,
mulţumim pentru sfat sau pentru aducerea aminte. Dar cel ce nu posteşte nu se eliberează
astfel de obligaţia de a posti şi de răspunderea sa pentru că nu posteşte. Cine îl judecă pe cel
ce nu posteşte păcătuieşte, dar cel ce nu posteşte nu devine drept prin aceasta. Şi să nu-i
judecăm! Fiecare să facă cum ştie. Dar pravila sau legea postului trebuie să o ţinem şi să nu
îngăduim liber-cugetătorilor să născocească minciuni viclene.
În sfârşit, îngăduinţa lui Ioan Gură de Aur faţă de cei ce nu postesc înseamnă doar
bunătatea inimii lui şi dorinţa ca, de Sfânta înviere a Domnului, toţi să se bucure şi să nu
existe nici o faţă tristă. Aceasta este dorinţa sfântului părinte, dar dacă se împlineşte de fapt,
Dumnezeu ştie! Dacă-i spuneţi unui bolnav: fii sănătos, fii sănătos... - se va înzdrăveni el,
oare, din asta? La fel şi acolo. Pe toţi îi invită să se bucure, dar toţi, oare, se bucură cu
adevărat? Ce facem cu conştiinţa? Zgomotul şi zarva nu sunt bucurie. Bucuria este în inimă,
care nu se bucură întotdeauna de veselirile din afară. Iată că Sfântul Ioan Gură de Aur,
presupunând că pe unii îi apasă conştiinţa pentru că nu au postit, ia această apăsare drept
pocăinţă şi epitimie şi le îngăduie tuturor să se bucure şi să se veselească... Aşadar, iată că
această mică parte a celor ce se căiesc pentru că nu au postit va gusta, într-adevăr, din
mângâierea duhovnicească sau din înduioşarea inimii, dar ceilalţi, puţin probabil! Dar fie şi
aşa; legea şi obligativitatea postului pentru toţi nu se micşorează cu nimic din cauza asta.
90. Despre clevetiri
Mântuiţi-vă! Vedeţi să nu cădeţi în pierzanie! V-au copleşit grijile. E vremea să vă
maturizaţi şi să vă aşezaţi la locul cuvenit, altfel vi se vor dezbina toate încheieturile. Nu veţi
avea trăinicie în ceea ce faceţi.
Pentru ceea ce aţi gândit despre pronierea lui Dumnezeu (cârtelile), trebuie să luaţi
epitimie. Cum puteţi să vă îngăduiţi astfel de gânduri? Este pur şi simplu hulă, direct în ochii
Domnului. Dacă n-aţi fi ştiut nici o buche, ar fi fost altceva; pe când aşa, se pare că vă
descurcaţi deja să desluşiţi silabele, şi totuşi lăsaţi să vă intre în cap asemenea prostii! Cu asta
nu-i de glumit. Cugetările despre Dumnezeu sunt un lucru înalt, fiindcă se săvârşesc înaintea
ochilor Lui. Cum poţi gândi la aşa ceva în mod uşuratic? Ei, iar e vorba despre N.N.? Nu cred
că are o bună dispoziţie a inimii. Dacă a adus întuneric cu cuvintele ei, înseamnă că ceea ce a
spus nu a ieşit din izvorul cel bun. Lăsaţi-o... sau purtaţi cu ea discuţii care niciodată să nu se
refere la persoana altora.
Ce înseamnă această preocupare meschină de a urzi clevetiri? Pregătiţi-vă un bold şi
purtaţi-l întotdeauna cu dumneavoastră. De îndată ce limba va începe să clevetească,
împungeţi-o fără cruţare.
91. Despre închinători şi închinătoare
Mântuiţi-vă! Ei, se pare că v-aţi nenorocit cu totul! Ori v-au târât alţii, ori vă distrugeţi
singură. E vremea să vă aşezaţi şi să vă găsiţi locul. Grăbiţi-vă să vă puneţi în ordine şi să vă
chivernisiţi, şi puneţi odată punct! Dar iată că N.N. a izbutit să ajungă la dumneavoastră. Va
începe acum să strângă închinători şi închinătoare!
Întrebaţi-o dacă este spre mântuire să te lipeşti de primul venit? Şi încă ceva: poate fi
bună o asemenea faptă, de vreme ce ea este legată de tulburarea altora? Pe cel de care avem
nevoie ni-l trimite Dumnezeu, dar de ce să ne invităm singuri? Un adevărat pelerin nu vei
reuşi să aduci, şi rar poţi să-l întâlneşti... De altfel, fiecare îşi are mentalitatea sa şi constituţia
inimii sale. Pe toate, însă, trebuie să le aducem jertfă lui Dumnezeu.
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
63
Dar grijile pe care le aveţi în faţă acum sunt de mai mare însemnătate. Aici nu este
nimic egoist. Numai trebuie ca totul să decurgă în ordinea cuvenită, fără apel la viclenii şi
ocoliri pe la spate. De va rândui Domnul, aşa să fie; iar de nu, facă-se sfânta Lui voie.
Ce mai progresistă aveţi acolo la dumneavoastră! Este încredinţată că acţionează după
principiile creştinismului. Să ia aminte că progresul creştin este cu totul altceva decât crede
ea. Progresul în duhul lumii este o iluzie. Neîndoielnic este că orice grădină care nu a fost
sădită de Tatăl Ceresc se stârpeşte şi că cel ce nu este în Hristos se usucă ca o creangă şi este
aruncat în foc. Doamne, miluieşte-ne! Câte năluci mincinoase nu există, care ne atrag, în locul
adevărului... Câţi truditori şi truditoare nu se ocupă cu bătutul apei în piuă! Facă-se cu ei voia
lui Dumnezeu!
Binecuvântează-ne pe toţi, Doamne, ca să parcurgem drumul vieţii în pace,
mângâindu-ne unii pe alţii şi povăţuindu-ne, iar nu distrugându-ne.
92. Despre ocări şi mustrări
De ce vă tot îndreptăţiţi? Toată scrisoarea dumneavoastră la asta se referă. E drept că
dumneavoastră v-au revenit toate ocările şi mustrările. Sunt vinovat! Altceva este că aşa
trebuie. Acum, desigur că v-aţi îndreptat. Ei, vi s-a mai aşezat sufletul? Trebuie şi e vremea să
vă liniştiţi cât de cât. Să vă ajute Dumnezeu! Multă vreme o să staţi înţepenită? E rău să staţi
în bătaia vântului, înveliţi-vă cât de cât! Puteţi o zi, două să nu primiţi absolut pe nimeni,
numai ca să vă liniştiţi. Iar între timp citiţi câte ceva, rugaţi-vă câte puţin şi cugetaţi. Şi va
veni pacea, ca ploaia pe lână.
Iată că Dumnezeu v-a trimis un nou cunoscut. Simţămintele lui sunt demne de respect.
Dar concluzia lui, că, dacă lui N.N.46, cel atât de bun la suflet, i se va întâmpla vreun necaz
sau nenorocire, atunci el se va îndoi de pronierea lui Dumnezeu, este o concluzie greşită:
nicăieri Dumnezeu nu a spus că virtutea îşi are toată răsplata aici, pe pământ. Ar fi fost
înjositor chiar pentru virtute. Dumnezeu îngăduie uneori nedreptatea aici, pentru ca să-l înalţe
pe cel ce o rabdă în veacul viitor.
Aţi început să citiţi câte ceva? Este timpul, începeţi cu Macarie cel Mare şi treceţi apoi
la Isaac Sirul sau la altul. Dar nu trebuie să rămâneţi aşa. Vă veţi sufoca, căci fără lectură ne
sufocăm şi sufletul flămânzeşte. Dar cred că acum, în însingurare, vă ocupaţi cu aceasta. Pace
vă doresc.
93. Despre părerea de sine
Sunt bucuros că aţi început să intraţi pe propriul făgaş. Grăbiţi-vă. Dar vedeţi, nu vă
îndulciţi prea mult cu fantasmele părerii de sine şi nu alungaţi gândurile de umilinţă. Aceasta
este pentru noi cea mai cuviincioasă haină. Bateţi-vă sufletul cât mai des, ca să nu se înalţe
prin ceva, căci nu are de ce. Aşezaţi-vă şi faceţi socoteală: Ce aţi făcut până acum? Şi dacă
din ceea ce aţi făcut rezultă vreo învăţătură sau totul este doar sclipire amăgitoare? Doamne,
miluieşte-ne! Vă repet acelaşi lucru: cândva va trebui să ne înfăţişăm la Judecată, unde toate
ne vor fi socotite: şi cuvântul, şi fapta, şi privirea, şi gândul. Dacă veţi face aşa cum se cuvine,
veţi întâlni multe imbolduri spre plâns şi zdrobire a inimii, iar nu spre înfumurare. Cât de
multe înţelesuri au împrejurările în care se află omul! Aceste împrejurări îl înalţă până în rai şi
îl coboară până la iad. Şi asta, pe oricare dintre noi. Va să zică, trebuie să ne ciulim urechile.
Privegheaţi în toată vremea!
N.N.47 discută cu încredere cu dumneavoastră, învăţaţi-l. Nu este nevoie de prea multă
isteţime. Spuneţi-i adevărul cu simplitate, aşa cum îl aveţi în inimă. Dacă va începe să facă pe
deşteptul, spuneţi-i ca, pentru speculaţii, să meargă la filozofi. În problemele credinţei şi ale
mântuirii nu se cere filozofie, ci simpla, supusa primire a celor ce ne-au fost date. Să primim
46 Este vorba de personajul masculin.
47 Este vorba de personajul masculin.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
64
totul în tăcere. Iar draga noastră minte trebuie călcată în picioare, la fel cum Arhanghelul
Mihail calcă în picioare pe satana, în tablou. Arhanghelul Mihail reprezintă mintea cea supusă
adevărului lui Dumnezeu, iar satana, mintea cea răzvrătită, liber-cugetătoare, de la care se trag
toate revoluţiile - şi în sânul familiei, şi în Biserică...
Să nu creadă că în domeniul credinţei nu există filozofie... Nu! Ci totalitatea
adevărurilor credinţei este cea mai armonioasă, înălţătoare, mângâietoare şi însufleţitoare
filozofie, pe care n-o oferă nici un sistem filozofic. Numai că la contemplarea acestui sistem
nu se poate ajunge dintr-o dată. Trebuie să primeşti cu inimă curată adevăr după adevăr, aşa
cum ţi se oferă, fără să despici firul în patru şi să le aşezi în inimă... Când se vor aduna toate
adevărurile, atunci conştiinţa, sensibilizată prin rugăciune, va vedea alcătuirea lor şi se va
desfăta cu ele. Această adâncă înţelepciune este din veac tăinuită! Lumea ascultă unele aiureli,
chiar şi, de pildă, pe cele hegeliene, cu răbdare, până la capăt, deşi nu înţelege nimic din ele.
Să procedeze la fel şi în privinţa adevărurilor dumnezeieşti. Deosebirea va fi că aici orice
adevăr este clar şi în cele din urmă va străluci în suflet o mare şi neasemuită lumină. Iar
dincolo, şi în continuare, şi la sfârşit rămâne acelaşi întuneric dezolant.
94. Despre risipirea atenţiei
Iarăşi v-aţi împrăştiat! Cuminţiţi-vă odată! Vedeţi că iscusite sunt şiretlicurile
vrăjmaşului... Observaţi că primul său pas sau prima lui lovitură este atunci când vă îngăduiţi
drepturi la înlesniri. Când apar înlesnirile, trebuie să lăsaţi toate deoparte şi, izolându-vă, să vă
cercetaţi şi să vă reaşezaţi la rangul cuvenit.
În neorânduielile de zi cu zi nu este, oare, uşor să vă pierdeţi cu totul? Nici nu veţi
băga de seamă cum vă veţi răci şi împrăştia. Vă veţi apuca iarăşi de treabă, dar nu vă va fi
uşor să reveniţi. Vedeţi la ce aţi ajuns: lecturi sterile şi discuţii deşarte... două lucruri foarte
dăunătoare! Ascultaţi ce vă spune conştiinţa după aceste lecturi - şi este de ajuns. Vi le-aţi
îngăduit o dată, este destul, acum trebuie să încetaţi. Renunţaţi şi împrejmuiţi-vă cu frica de
Dumnezeu. Cu inima nu-i de glumit, ea este naivă. Şi nu observi cum se va strâmba. Rugaţivă!
Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru
adevăr. Voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi şi-i va mântui pe
dânşii... (Ps. 144, 18-19). Nu se ştie, poate că şi moartea este aproape. Trebuie să fim pregătiţi
să ne înfăţişăm Domnului.
Îmi scrieţi că v-aţi plictisit de viaţă, că aţi vrea să vă odihniţi cât mai repede cu odihna
cea veşnică. E adevărat, viaţa este foarte grea şi anevoioasă. Dar odihna? O veţi avea, oare?
Trebuie mai întâi să ne trudim... Fără trudă, despre ce fel de linişte poate fi vorba? Să ne
străduim, aşadar, în grădina lui Dumnezeu. Stăpânul casei, în prag de seară, ne va plăti pentru
tot, chiar şi pentru un ceas. Căci este multmilostiv. Păziţi-vă! Multe uneltiri şi multe ocolişuri
are vrăjmaşul... El este iscusit, ştie pe ce căi să ademenească.
95. Despre mânie
Supărarea dumneavoastră pe N.N. este un rău progres! Căci puteţi spune ceea ce aveţi
de spus şi fără să puneţi la inimă. Judecând drept, nu există lucru pe lume pentru care ar trebui
să ne supărăm. Ce este mai scump decât sufletul şi liniştea lui? Iar supărarea ne răpeşte
această linişte. Atunci, omul îşi este singur ponegritor. Şi tot el le mai şi umflă, sporind în
suflet nedreptăţile altuia... Şi toate acestea, din lipsa atenţiei faţă de sine, numaidecât se
aprinde! Ne-am însuşit şi ne-am înrădăcinat adânc în inimă dreptul de a-i judeca pe alţii şi de
a-i pedepsi pentru păcatele lor, în loc să ne osândim pe noi înşine. Aici este totul... Dacă omul
s-ar vedea pe sine păcătos, simţind toate urmările păcatului, el nu s-ar mai supăra.
Este bine că, de la mânie, aţi trecut cu gândul la moarte. Aşa trebuie. Şi să nu ieşiţi cu
gândul din mormânt! Rămâneţi acolo cu gândul şi imploraţi-L pe Domnul să vă miluiască!
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
65
96. Despre falsa înţelepciune
Vreau să vă spun cât mai grabnic ceva despre N.N. Este de mirare cum se lăudase el
cu credinţa lui curată, neavând însă credinţă, ci numai teoretizând în gol. Toţi cei de soiul lui
îşi arogă un ton înalt de judecată sănătoasă, suferind, de fapt, de îndepărtarea de la modelul
cuvintelor sănătoase, pe care ni le-au arătat Sfinţii Apostoli.
Nu cred că ar trebui să-i dezminţiţi în scris toate ideile pe care vi le-a expus. Le
cunoaşteţi falsitatea, aţi cunoscut din experienţă puterea mântuitoare a întregii chivernisiri din
Biserica lui Dumnezeu, în toate amănuntele ei, până la tămâia din cădelniţă şi la simpla
ofrandă adusă în biserică. Iar dacă toate acestea sunt născociri - aşa cum spun ei - atunci sunt
născociri mântuitoare. Suntem protejaţi ca de un gard împrejmuitor şi acoperiţi ca de o
platoşă, de duhul Bisericii noastre. Aceşti domni liber-cugetători vor să facă din noi o ţintă
directă pentru săgeţile vrăjmaşului. Presupuneţi că cineva trage în dumneavoastră cu săgeţi.
Vă apăraţi cu un scut. Se apropie N.N. şi spune: „Renunţaţi, că este lucrarea mâinilor
omeneşti!”. - Fugi de-aici, falsule cugetător! Nu-i acum timp de speculaţii, când vrăjmaşul stă
în faţa ochilor noştri şi nu face decât să se folosească de întrebările tale deşarte!
Dacă nu ar fi fost cercetată prin experienţă puterea mântuitoare a tuturor celor pe care
le avem, atunci speculaţiile şi-ar mai fi avut rostul; dar când această descoperire există, la ce
să mai filozofăm în van? Putem spune oricui: Vino şi vezi. Odinioară, exista credinţa: „din
Nazaret poate fi ceva bun?” şi toţi credeau aşa, chiar şi Natanael (Ioan l, 46). Dar realitatea se
dovedi alta. Iată că şi „cugetătorii” noştri se ţin de credinţa că nu ar exista nimic bun în
Biserica lui Dumnezeu sau în ceea ce ei numesc ierarhie făcută de mâini omeneşti. Dar şi-a
propus măcar vreunul dintre ei să le verifice în practică? Dacă le-ar fi verificat, ar fi încetat să
mai facă pe cugetătorii. Iar de verificat nu vor, fiindcă aceasta necesită trudă şi schimbare a
vieţii.
Acele întrebări uşurele pe care le-aţi auzit nu sunt decât faţa văzută a gheţarului. În
adâncime se află un întreg sistem de rătăciri, dintre cele mai primejdioase şi ucigătoare pentru
om şi pentru omenire. Este vorba de confruntarea dintre samavolnicia minţii omeneşti şi
puterea netăgăduită a lui Dumnezeu asupra minţilor, exprimată într-un anume mod de gândire
şi de mărturisire a credinţei.
Deştepţii noştri nu vor să asculte de nimeni, decât de propria lor minte. Dar, întrucât
conştiinţa le spune că nu au voie să încalce poruncile lui Dumnezeu, ei afirmă: „Pe Dumnezeu
suntem gata să-L ascultăm, dar pe oameni, pentru nimic în lume. Poruncile lui Dumnezeu
sunt cuprinse în cuvântul lui Dumnezeu”. Mai au şi o vorbă: „să ascultăm numai cuvintele lui
Dumnezeu” - adică ceea ce este scris, iar în afară de asta, nimic. Dar cum ascultă ei acest
cuvânt? Aşa cum îl pricep. Şi cum îl pricep? Aşa cum doresc să-l priceapă, după înţelegerea
lor. Şi rezultă că, şi în acest caz, ei îşi respectă doar mintea lor şi consideraţiile ei arbitrare.
Cuvântul lui Dumnezeu este pentru ei doar un pretext, o mască care să le acopere
samavolnicia..., iar de fapt au o neînfrânată pornire de a-şi arăta puterea propriei lor minţi.
Uitaţi-vă ce au făcut în Germania asemenea oameni. De ce? Din pricină că nu vor să
se supună nimănui, în afară de Evanghelie. Iar Evanghelia nu vor să o înţeleagă altfel, decât în
măsura în care o găsesc asemănătoare cu propriile lor consideraţii. Care este sfârşitul?
Sfârşitul lor este David Fiedrich Strauss48... altfel spus, respingerea totală a creştinismului, şi,
ca urmare, pierzania, căci fără Izbăvitorul Hristos nu există mântuire. Germania le-a dovedit
prin fapte pe toate acestea.
În Sfânta Biserică a lui Dumnezeu nu este posibilă o asemenea şovăială şi oscilare a
ideilor şi a speculaţiilor deşarte. Aici, norma cugetărilor este stabilită o dată pentru totdeauna
în Sfântul Crez, fiind transmisă încă de la Apostol şi cuprinsă de Sfânta Biserică Ortodoxă.
Iată ce lege avem noi: ascultă ce spun toţi, de la Sfinţii Apostoli şi până la noi, de pe întregul
48 Strauss David Fiedrich (1808-1974) - teolog şi filozof german, care a negat autenticitatea istorică a pildelor
Evanghelice. (n.r.r.)
Sfântul Teofan Zăvorâtul
66
teritoriu al adevăratei Biserici a lui Hristos şi supune-te acestora. Vedeţi ce cetate avem?
Toată mulţimea celor care s-au mântuit şi se mântuiesc astfel se ţine. Ce înseamnă aici
persoanele răzleţe, care vorbesc împotriva adevărului? Fiecare din noi este puternic, aşa cum
puternică este întreaga Biserică a lui Dumnezeu. Şi să-I mulţumim Domnului!
De aici puteţi deja să vă daţi seama cât de lipsită de sens este expresia „ierarhie făcută
de mâini omeneşti”, întrebarea este: care ierarhie? Desigur că nu cea prezentă. Căci cea
prezentă suntem noi, noi preluăm tot ceea ce a fost înainte şi ne socotim obligaţi să păstrăm
tot ce am preluat. Dacă predecesorii noştri ar fi în viaţă, şi ei ar răspunde la fel la această
întrebare şi aşa mai departe ...
În ceea ce ne priveşte însă pe noi, ruşii - noi n-am născocit nimic. Noi facem aşa cum
stă scris în pravilă, iar pravila este luată de la greci. Adică, dacă a fost „lucrare de mâini
omeneşti”, cum spun ei, atunci ea trebuie căutată înainte de secolul al IX-lea. Mergeţi mai
departe şi întrebaţi-i pe greci: de unde aţi luat aceste rânduieli bisericeşti? Răspunsul e unul
singur: tot de la predecesori. Uitaţi-vă la sinoade, cum îşi rezolvau problemele? Urmând pe
Sfinţii Părinţi, cei care au trăit înaintea noastră... Şi aceasta, începând cu al şaptelea Sinod şi
până la primul, toţi spun „urmând pe Sfinţii Părinţi”.
Aşadar, nici un sinod nu a născocit nimic, ci a întemeiat ca lege şi a promulgat ca lege
ceea ce fusese conţinut dintotdeauna în toate sinoadele. Trebuie să presupunem, de aceea, că
nici ierarhia grecească din timpul sinoadelor nu a întreprins nimic de la sine, ci doar a preluat
şi a păstrat...
Mergeţi înapoi, de la primul Sinod până la apostoli. Atunci, vreme de două veacuri,
Biserica a fost prigonită şi persecutată cu cruzime. Era, oare, vreme de născociri proprii? Da'
de unde! Măcar să se păstreze cele încrediinţate!
Judecând astfel cu mintea liniştită, trebuie să presupunem că nici ierarhia noastră, şi
nici cea grecească nu a inventat nici o rânduială proprie. În orice epocă, ierarhiile existente au
preluat ce li s-a transmis şi au păstrat aceasta ca pe lumina ochilor, temându-se să schimbe cât
de puţin din aceste porunci. Toate ierarhiile sunt robi supuşi ai rânduielii statornicite.
Astfel, urmărind tot lanţul evenimentelor, veţi vedea mai clar că izvorul tuturor
pravilelor bisericeşti se află la Sfinţii Apostoli... Căci ei nu au scris tot ce i-au învăţat pe alţii
şi ce au introdus în Biserică. Foarte multe au rămas nescrise, dar au fost puse în practică.
Acestea s-au păstrat în practica vie şi astfel au ajuns şi la noi. Va să zică, cine se laudă cu
supunerea faţă de apostoli, acela trebuie să primească toate cele cuprinse în Sfânta Biserică.
Dar destul. V-am scris câte ceva, ştiind că vă mulţumiţi şi cu puţin... V-aţi tulburat!
Nu se poate să nu te tulburi. Căci, ce-s aburii iadului - duhoare şi scrum... Aşadar, îmbărbătaţi-
vă! Mai mare este ceea ce este în noi, decât ceea ce este în lume.
97. Despre aceeaşi
Data trecută v-am scris că acei domni „cugetători” au în vedere nu atât cazurile
particulare pe care le indică, ci mult mai mult: eliberarea gândirii de orice autoritate, chiar şi
de cea a lui Dumnezeu, căci cu toţii tâlcuiesc Scriptura după bunul lor plac. Şi nu e totul. Ei
caută şi eliberarea de orice obligaţie de a lucra în duhul şi după rânduială credinţei, ca şi de
osteneala de a se comporta cum se cuvine unui ortodox.
Vedeţi: credinţa noastră, cu dogme şi cu porunci, este transpusă în întregime în
practică. De exemplu, vă faceţi cruce cu cuvintele: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh”; aici se mărturiseşte Taina Preasfintei Treimi, taina răscumpărării şi a
întrupării... Sau postiţi: aici este dogma despre cădere, despre necesitatea purificării prin
mărturisire şi a împărtăşaniei cu Sfintele Taine. La fel e şi cu toate celelalte...
Iar aceşti domni vor să se mântuiască, fără să se obosească măcar să-şi facă pe frunte
semnul crucii. Iată-i că se tot agită de colo colo, strigând că toată practica Bisericii este
lucrare omenească, adaosuri şi rutină. „Noi - cică - vrem să credem curat!”... Şi iată-i crezând
atât de curat, până la goliciune. Cum au ajuns aşa? Pentru că nu vor să-I ofere Domnului nici
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
67
o clipă din timpul lor şi nici cea mai mică încordare a forţelor. Nu-i nici vorbă acolo de sculat
pentru utrenie, de mers la biserică, de postit, de pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie. Vor să
trăiască în voia lor, considerându-se, totodată, pe placul lui Dumnezeu, dar numai pe
dinăuntru, însă fără nici un fel de întoarcere a inimii spre Dumnezeu. Fiindcă, de îndată ce
există cele dinlăuntru, există şi cele din afară. Vedeţi unde ţintesc ei?... Să întemeieze pe
pământ o împărăţie a făţarnicilor, care se prefac a-L sluji pe Dumnezeu, dar care sunt
înstrăinaţi cu inima de El...
Ceea ce spun ei, cum că, pasămite, s-ar conduce cu stricteţe după Evanghelie şi după
apostoli, sunt vorbe goale... I-au citit, oare? E prea puţin cu putinţă! De exemplu, faptul că
trebuie să meargă la biserică, după părerea lor, este o invenţie a ierarhilor... Dar după părerea
noastră este o poruncă a Apostolului, care a poruncit să nu renunţăm la adunări49 (cf. Evr. 10,
25). După părerea lor, rugăciunile din biserică sunt tot lucrare omenească, dar de fapt sunt
porunci ale Apostolului, care spune:... ci vă umpleţi de Duhul, vorbiţi între voi în psalmi şi în
laude şi în cântări duhovniceşti... (Efeseni 5, 18-19); căci slujbele noastre din ce altceva sunt
alcătuite, dacă nu din psalmi şi din cântări?
Iar despre comunicarea cu sfinţii, oare nu ne-au învăţat apostolii? Uitaţi ce se spune: ...
ci v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel
ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, şi de Biserica celor întâi născuţi,
care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor
desăvârşiţi... (Evr. 12, 22-23).
Credinciosul se află în vie comuniune cu toată lumea nevăzută. În ce se exprimă
această comuniune? Pe lângă multe altele, şi în modul în care s-a produs această comuniune
pe pământ: în rugăciune. Apostolii ne-au cerut să ne rugăm pentru ei şi le-au poruncit tuturor
să se roage unii pentru alţii. Acelaşi lucru trebuie respectat şi referitor la ortodocşii adormiţi
întru Domnul şi, în general, la întreaga lume nevăzută, cu care comuniunea este tot atât de
reală ca şi cu cea văzută. De aceea noi îi rugăm pe sfinţii lui Dumnezeu să se roage pentru
noi... Iar referitor la aceia de care nu suntem siguri că au putere în faţa lui Dumnezeu, pentru
aceia ne rugăm noi...
În toate acestea, după cum vedeţi, noi acţionăm nu numai în spiritul, ci şi în litera
învăţăturii apostoleşti, iar nu ca să facem pe plac „născocirilor” ierarhilor. Nu-i aşa? În acelaşi
fel cugetaţi şi despre celelalte.
Vedeţi acum că aceşti domni, cu credinţa curată, lăudându-se că se ţin de apostoli, se
îndepărtează de ei, de fapt, şi îşi curăţesc cu prea mult zel credinţa - în zadar, cum se spune.
Scrieţi-mi dacă v-a mai rămas ceva în suflet din cuvintele lui N.N.: şi urma lor trebuie
alungată! Iată-l, cum se tânguie şi tânjeşte! Spuneţi-i că este din pricina neîmplinirii inimii şi a
duhului. Iar împlinirea este una singură: în Domnul, Care este totul pentru noi. Atâta timp cât
nu va crede din toată inima şi nu va primi din tot sufletul modelul de învăţătură predat de
Biserică, nu va avea linişte. Sufletul flămânzeşte, cere credinţă hrănitoare, iar el îl bate la cap
cu pisălogeala falsei cugetări. Să nu creadă că dispoziţia iscoditoare a minţii lui ţine de
perfecţiune şi că este la înălţime pentru că a ajuns la aceste întrebări. Este pur şi simplu
aroganţă. Rugaţi-l să se gândească puţin la el însuşi, dar nu aşa, în treacăt, ci cât mai serios.
Căci există moartea şi Judecata... La Judecată va judeca Domnul, dar nu cu isteţimea
molocanilor50, ci după pravila bisericească. Acum suntem largi în vederi... N-are decât să se
înfăţişeze înaintea Judecătorului nemitarnic şi va vedea... dacă va putea acolo să scape cu
întrebările lui? El nu poate spune: „n-am ştiut”, căci a văzut totul aievea, înaintea ochilor.
Câtă milă mi-e de el!... Ştie el, oare, că duhovniceşte, după modul lui de a gândi, el nu mai
este membru al Bisericii şi că s-a rupt singur de ea, deşi public Biserica nu îl respinge,
aşteptând îndreptarea lui?
49 În sensul de biserică, (n.t.).
50 Vezi nota de la Scrisoarea a 68-a.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
68
Fie ca Domnul să-l înţelepţească! Iar pe dumneavoastră să vă ferească de toate
îndoielile ce vă încearcă cu ocazia acestor întâlniri. Ce să-i faceţi? Trăiţi în lume. Răbdaţi!
Dar poate că vă este spre folos, şi dumneavoastră şi lui. Pace vouă!
98. Despre Biserica lui Dumnezeu
Doresc să vă clarific puţin cu ce dispoziţii şi simţăminte trebuie să ne înfăţişăm în
biserica lui Dumnezeu. Ştiţi că Domnul Atotmilostiv binevoieşte cu deosebire să fie prezent
în bisericile, sfinţite prin chemarea în rugăciune a harului Său... De aceea, asemenea biserici
se numesc pe drept cuvânt cortul legământului lui Dumnezeu cu oamenii, lăcaşul deosebitei
statorniciri a lui Dumnezeu între oameni, cum însuşi El ne încredinţează: voi aşeza locaşul
Meu în mijlocul lor - spune El - şi voi umbla printre ei, voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi
poporul meu (cf. Lev. 26, 12). În vechiul Israel aceasta s-a adeverit într-un mod vizibil
tuturor. Un nor a acoperit cortul şi din nor a ieşit glas. Apoi, în timpul călătoriei israeliţilor
prin pustie, un stâlp de nor, înălţându-se şi oprindu-se deasupra cortului, le-a fost călăuză în
mersul către Canaanul făgăduit. Deasupra bisericilor creştine nu se vede un nor material, dar
cu toate acestea în ele este prezentă, cu adevărat, umbrirea harului lui Dumnezeu. Aceste
biserici nu se ridică şi nu se deplasează asemenea cortului sfânt, dar, cu toate acestea, ele sunt
adevăratele călăuze pentru cei ce merg spre Canaanul ceresc.
Această ultimă însuşire a bisericilor noastre îmi aduce aminte de pribegia israelitenilor
şi mă face să mă gândesc că şi noi trebuie, desigur, să ne învăluim bisericile noastre cu
sentimente şi dispoziţii asemănătoare, astfel încât ele să ne poată fi călăuze pe drumul vieţii,
într-acolo unde Dumnezeu ne-a hărăzit să sălăşluim în veci.
Când sfântul cort fu ridicat şi sfinţit, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise ca, din acel
moment, să-şi organizeze astfel mersul prin pustie, încât trei seminţii de israeliteni să meargă
înaintea cortului, trei în urma lui, trei pe latura din dreapta şi trei pe cea stângă, iar în mijloc
se deplasa cortul însuşi, purtat de seminţia lui Levit. Amintindu-ne de această rânduială şi
fiind încredinţaţi că şi bisericile noastre sunt, de asemeni, călăuzitoare, şi că şi noi mergem, pe
lângă ele, în împărăţia Cerească, ne străduim şi noi, fără să vrem, să aflăm ce anume din
sentimentele şi dispoziţiile noastre sufleteşti faţă de Biserică ar putea corespunde celor trei ce
merg înainte, celor trei ce merg în urmă şi celorlalte trei, de pe laturi. Iată cum îmi imaginez
eu aceasta.
Trei înainte, spre răsărit. Aici trebuie aşezate cele mai înalte simţiri duhovniceşti. Care
ar fi acestea? Socotesc că ele sunt: a) Credinţa că Domnul Se află într-adevăr în biserică, prin
prezenţa Sa harică deosebită, că biserica este casa lui Dumnezeu, înspre care este îndreptat
încontinuu ochiul Său şi unde petrece întotdeauna inima Lui; b) speranţa că Domnul; Cel ce
sălăşluieşte în biserică, ia aminte ca un tată iubitor de fii la toate rugăminţile adresate Lui şi
este gata să le împlinească pe toate, dacă fericirea noastră veşnică cere acest lucru; c)
dragostea faţă de Biserică, datorită căreia ne este dulce petrecerea în ea, ca în casa
părintească, şi prin care duhul nostru în pace se linişteşte în biserică, aşa cum se linişteşte
pruncul la sânul mamei. Acestea sunt principalele dispoziţii sufleteşti, începătoare şi tainice,
faţă de Biserica lui Dumnezeu, care au rolul de a provoca şi a da naştere altor dispoziţii. Ele
cresc în duh şi sunt îndreptate, am putea spune, faţă către faţă spre Dumnezeu însuşi - către
acest Răsărit al minţii.
În partea opusă, din spate, spre apus, trebuie, să aşezăm ceva trupesc, călăuzit însă de
duh. Vom pune aici trudele săvârşite cu trupul legate de casa lui Dumnezeu, ca lăcaş al
rugăciunii. Acestea pot fi grupate în trei, şi anume: a) truda mersului sârguincios la biserică, la
toate slujbele, de la prima chemare, fără ocolişuri, fără cruţare de sine, fără născocirea unor
obstacole închipuite, după următoarea regulă: de îndată ce ai auzit clopotul ce cheamă la
slujbă, lasă totul şi grăbeşte-te la biserică; b) truda şederii răbdătoare în biserică de la
începutul slujbei şi până la sfârşit, într-un singur loc, fără mişcări de colo-colo, fără o ţinută
neglijentă a membrelor, cu o anumită încordare înviorătoare; c) truda statului evlavios în
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
69
picioare - în linişte, cu metanii, cu ochii îndreptaţi în jos, sau în sus la icoane sau la picturile
cu faptele sfinţilor, cu urechile îndreptate la cele ce se cântă şi se citesc, cu limba tăcută, fără
priviri în jur şi rătăciri ale ochilor şi fără discuţii. Toate aceste fapte exprimă truda trupească
din timpul rugăciunii, susţinută de duhul lăuntric al rugăciunii, care, la rându-i, o susţine.
Acum, ce aţi aşeza dumneavoastră la dreapta şi la stânga, pe această linie de răspântie?
Cred că aici trebuie aşezate trudele sufleteşti din nevoinţa rugăciunii. Şi anume:
În partea dreaptă vor sta trei fapte pozitive. Acestea sunt: a) aşezarea cu mintea în
inimă, în prezenţa lui Dumnezeu, însoţită de o frică înviorătoare, care îmbărbătează şi ne
împrospătează templul lăuntric, asemenea aerului reavăn de dimineaţă; b) pătrunderea
profundă în puterea şi în înţelesul tuturor celor cântate şi citite şi a actelor liturgice, cu inima
deschisă pentru primirea simţămintelor şi a dispoziţiilor care urmează să se nască de aici, cu
hotărârea de a le păstra în noi pentru totdeauna şi de a lucra în spiritul lor, ca după îndrumările
lui Dumnezeu; c) dispoziţia paşnică a duhului binevoitor faţă de toţi oamenii, chiar şi faţă de
duşmani, după porunca Domnului, astfel încât, dacă în biserică îţi vei aduce aminte că fratele
tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul înaintea altarului şi mergi de te împacă cu el (cf. Mt. 5,
23-24).
În partea stângă vor sta trei fapte negative. Şi anume: a) neprădarea gândurilor, adică
neîngăduinţa ca mintea să rătăcească pe la diferite locuri şi lucruri, atunci când stai în biserică,
şi reîntoarcerea ei la lucrarea sa, de fiecare dată când se lasă cuprinsă după voia ei de visare;
b) neîmpovărarea inimii cu grijile lumeşti, care îl împing fără cruţare tot mai departe pe cel ce
li s-a predat şi nu îi lasă timp pentru a se preocupa de cele cereşti; c) neataşarea faţă de nimic
din cele pământeşti sau eliberarea de toate patimile care-l trag în jos şi care nu lasă mintea să
se înalţe.
Priviţi: s-a format o cruce a rugăciunii, care se statorniceşte în duh în fiinţa noastră
atunci când mergem la biserică şi ne rugăm cum se cuvine. Sub umbrirea acestei cruci sau sub
influenţa simţămintelor şi a dispoziţiilor care o alcătuiesc se lucrează însăşi rugăciunea, atât
ca rugăciune rostită însoţită de metanii, cât şi ca îndreptare liniştită a simţămintelor spre
Dumnezeu, şi ca şedere tainică înaintea lui Dumnezeu sau adâncire cu duhul în Dumnezeu.
Aşa cum cortul, situat între cele douăsprezece seminţii, era îngrădit de acestea şi, laolaltă cu
ele, le dădea o structură, tot aşa şi rugăciunea, în toate formele ei, se îngrădeşte cu mai sus
pomenitele dispoziţii sufleteşti şi cu trudele de rugăciune şi, la rândul ei, le înviorează şi le
chiverniseşte.
Asta-i tot! Cine se dispune astfel faţă de Biserică, acela-şi găsi chiar în această
dispoziţie o călăuză sigură şi un mijloc pentru a ajunge la împărăţia cerească (căci cu aceasta
am început discuţia noastră). Un astfel de om, putem spune că se află în zbor către ea.
Observaţi cum simţămintele arătate şi faptele de rugăciune, dispuse în ordinea corespunzătoare,
reprezintă o pasăre în zbor?... Scrieţi-mi şi veţi vedea că este aşa.
Aşezaţi acolo unde trebuie să se afle capul faptele duhului în rugăciune, adică credinţa
că Domnul se află în biserică, speranţa că îl va auzi pe cel ce se roagă şi iubirea faţă de
Biserică, ca faţă de casa părintească. Unde trebuie să fie aripa dreaptă, scrieţi preocupările
pozitive ale sufletului în rugăciune, şi anume: ţinuta dreaptă în prezenţa lui Dumnezeu, luareaaminte
la toate cele din biserică, cu inima deschisă pentru primirea înrâuririlor tainice ale lui
Dumnezeu şi împăcarea cu toată lumea. Pe locul aripii stângi puneţi ceea ce51 nu trebuie să
facă sufletul în timpul rugăciunii, şi anume: neîmprăştierea minţii sau trezvia, lipsa de griji şi
nepătimirea. După aceasta, pentru coadă rămân nevoinţele trupeşti în rugăciune: nevoinţa
mersului la biserică, nevoinţa statului în picioare în biserică şi nevoinţa făptuirii rugăciunii cu
trupul. Iar trupul acestei păsări îl alcătuieşte însăşi rugăciunea, sub toate formele ei.
Iată pasărea-rugăciune! Să nu credeţi că sunt exagerări sau născociri arbitrare. Doar
imaginea este inventată, dar lucrarea rugăciunii, în esenţa ei, aşa este. La fel ca pasărea,
inspirând aerul şi expirându-l, punându-şi în mişcare aripile, capul şi celelalte părţi, ea zboară
51 Dubla negaţie presupune, în acest text, o simplă negaţie, (n.t.)
Sfântul Teofan Zăvorâtul
70
cu uşurinţă, sau zboară numai atunci când acţionează cu toate acestea: tot aşa, şi înălţarea prin
rugăciune spre Dumnezeu nu este altfel cu putinţă, decât atunci când există în noi toate faptele
şi dispoziţiile sufleteşti amintite. Dacă lipseşte ceva, lucrarea rugăciunii se îngreunează sau
chiar se întrerupe. Orice truditor în rugăciune ştie aceasta din experienţă, iar despre cei ce nu
se roagă, ce să mai vorbim!
99. Despre scopul predicii
Aţi fi dorit să aveţi predicile pe care le-aţi ascultat. Vi le alătur, punându-vi-le în
totalitate la dispoziţie: este un dar de ziua onomastică, ziua îngerului dumneavoastră păzitor.
Au fost întocmite în grabă, aş fi dorit şi aş fi putut să spun mai multe. Am avut puţin timp...
Ce anume lipseşte, după socotinţa dumneavoastră, judecaţi singură: nu le poţi zice pe toate de
la amvonul bisericii.
Dar trebuie spus că şi necesităţile ascultătorilor sunt diferite. Unul are nevoie de
judecată, altul doar de o descriere pitorească a subiectului, fiecare are trebuinţa sa, dar scopul
vorbitorului şi al ascultătorilor este unul singur: pătrundeţi-vă de el şi citiţi, însufleţindu-vă să
împliniţi cu fapta cele citite.
Sfârşit
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
71
ÎNVĂŢĂTURI
A. Şapte cuvinte în săptămâna pregătitoare de post
şi în prima săptămână a postului
1. În săptămâna vameşului şi a fariseului
Deschide-mi porţile pocăinţei, Dătătorule de viaţă! Această smerită cântare de
rugăciune ne este aşezată pe buze de Sfânta Biserică, care începe să ne pregătească pentru
pocăinţă. Mai sunt trei săptămâni până la post şi probabil că nimeni nu se gândeşte la el; dar
ea ne arată de departe porţile lui şi doreşte să ne predispună din vreme pentru intrarea în el.
Vrând-nevrând, trebuie să ajungem şi la perioada postului; da Sfânta Biserică, vrea ca noi să
întâmpinăm şi să petrecem această perioadă cum se cuvine. Şi iată că astăzi, în duminica
viitoare şi în continuare ea ne arată una după alta regulile călăuzitoare în două pilde şi în două
întâmplări admirabile, dintre care cu una a început istoria actuală a omenirii, iar cu cealaltă se
va sfârşi. Vom învăţa şi vom lua aminte la lecţiile mamei noastre!
Astăzi, prin pilda vameşului şi a fariseului i se spune fiecăruia dintre noi: „Nu te bizui
pe dreptatea ta, asemenea fariseului, ci toată nădejdea mântuirii tale pune-o pe seama
nemărginitei mile a lui Dumnezeu, strigând, asemenea vameşului: Doamne, milostiv fii mie,
păcătosul! Căci, iată că fariseul chiar avea, pare-se, bună purtare, dar nu a fost îndreptăţit
înaintea lui Dumnezeu”.
Este de neînţeles pentru noi, cum se face că faptele bune sau dreptatea sunt obligatorii
pentru noi, ca o condiţie necesară mântuirii, dar totuşi nu putem să ne întemeiem pe ele
această nădăjduire; ci oricât de multe fapte bune am avea, pe toate trebuie să le socotim
neîndestulătoare şi pentru împlinirea lor trebuie să alergăm la alte mijloace. Este de neînţeles
pentru noi, dar aşa este.
Creştinul trebuie să poarte în inimă încredinţarea profundă asupra netrebniciei sale,
oricât ar fi el de drept, sau cu toată bogăţia faptelor sale bune, la care însă trebuie să râvnească
fără preget. Astfel s-au mântuit toţi cei care s-au mântuit; prin exemplul lor, ei ne-au arătat
posibilitatea unor astfel de simţăminte şi imboldul spre înflăcărarea lor în sufletul nostru.
Uitaţi-vă la rugăciunile de pocăinţă, care sunt revărsarea sufletelor sfinţilor lui Dumnezeu, cei
proslăviţi de Biserică. Cum se mai osândesc ei pe sine înaintea Domnului!... Dar, în acelaşi
timp, cei care-i cunoşteau îi considerau curaţi şi neprihăniţi în faţa lui Dumnezeu!... Credeţi că
era vorba de nesinceritate? Nu! Era sincera tânguire a sufletului după Dumnezeu!
Şi, prin urmare, există posibilitatea ca în străfundul sufletului să te consideri netrebnic,
cu toată curăţenia vădită a sufletului sau cu toată corectitudinea şi cinstea în purtări. Dar cum
ar putea să fie altfel? Presupuneţi că Dumnezeu ne cere să fim cu totul drepţi sau să avem
virtute desăvârşită, şi că numai o asemenea dreptate şi o astfel de virtute pot fi puse la temelia
mântuirii noastre şi să ne hrănească cu bună nădăjduire. Vedeţi, aşadar, câte cere aceasta!
Dreptatea desăvârşită, sau virtutea atotcuprinzătoare, se compune din următoarele trei
componente:
1) Din faptele bune vizibile tuturor, săvârşite cu trupul, la vreme potrivită şi în locul
potrivit. Iată despre ce este vorba: daca îţi cere cineva de pomană, dă-i. Dacă ţi-a pricinuit
careva supărare, iartă-l. De va veni la tine un duşman, dă-i să mămânce. Când te-ai aşezat la
masă, mănâncă după pravilă şi înfrânare. A venit vremea rugăciunii - roagă-te cu evlavie şi
cum ţi s-a poruncit... Când mergi la serviciu, munceşte cu sârguinţă, şi aşa mai departe. Orice
Sfântul Teofan Zăvorâtul
72
clipă şi fiece loc îşi au faptele lor bune, pe care trebuie negreşit să le făptuiască cel ce trece
prin ele. În această privinţă, toată viaţa omului trebuie să fie lanţ neîntrerupt de fapte bune, din
momentul în care devine conştient pe această lume şi până când iese din ea...
La fel ca în cazul celor ce brodează tablouri cu perle şi montează perlele una după alta
la locurile lor, fiecare perlă la locul ei şi numai acolo, şi numai atunci când respectă toate
acestea, şi nu admit întreruperi sau omisiuni, tabloul îşi primeşte înfăţişarea cuvenită şi
numele - tot aşa este şi în privinţa noastră: numai atunci va considera Domnul pe cineva că
este virtuos, când acesta va dezvolta întreg tabloul vieţii sale, fel încât să nu omită nici un loc
şi nici un moment în care să nu facă o faptă obligatorie pentru el în momentul şi la locul
respectiv. Stai acum aici, sprijinindu-te pe dreptatea ta, şi spune: oare aşa trăieşti tu, încât faci
întotdeauna binele şi n-ai omis niciodată un lucru obligatoriu pentru tine, şi nu ai îngăduit un
lucru bun numai pe jumătate ori chiar cu totul rău? Dacă-i aşa, bazează-te pe dreptatea ta, iar
dacă nu, caută-ţi un alt sprijin pentru mântuire!
2) Cea de-a doua parte, care intră în componenţa dreptăţii săvârşite, constă din bunele
simţăminte şi dispoziţii, ascunse sub faptele săvârşite în mod văzut. Acestea sunt iubirea,
pacea, răbdarea, blândeţea, mila, stăpânirea de sine, smerenia, evlavia, renunţarea la toate şi
altele. Faptele bune săvârşite în mod văzut, ca să fie într-adevăr bune şi să slujească mântuirii,
trebuie să fie negreşit expresia unuia dintre bunele simţăminte lăuntrice; astfel încât, dacă la
baza lor nu se află un simţământ bun, de care acestea trebuie să fie însufleţite, atunci ele sunt
netrebnice şi neplăcute lui Dumnezeu. Astfel, de pildă, îndreptarea evlavioasă a minţii şi a
inimii către Dumnezeu este o dispoziţie interioară bună şi bineplăcută lui Dumnezeu. Când ea
există în suflet, ea cere, indiscutabil, şi fapte pe măsura ei, cum se şi întâmplă, şi anume:
rugăciunea de acasă, metanii îndelungate, mersul la slujbe, la biserica lui Dumnezeu, vizitarea
locurilor sfinte, cinstirea icoanelor, aprinderea candelelor şi a tămâii şi altele.
O asemenea sumă de fapte vădite există şi pentru exprimarea fiecărui simţământ
lăuntric; de pildă, pentru exprimarea milostivirii există şapte fapte ale milei trupeşti şi şapte
fapte ale milei sufleteşti. Dar întotdeauna trebuie reţinut că ultimele, adică faptele văzute,
numai atunci au preţ, când slujesc exprimării celor dintâi, adică simţămintelor lăuntrice.
Astfel, toate faptele văzute ale cucerniciei: metaniile, rostirea de rugăciuni, mersul la biserică
şi altele vor fi într-adevăr bune numai atunci, când vor sluji exprimării evlaviei noastre
lăuntrice sau îndreptării evlavioase a minţii şi a inimii noastre către Dumnezeu, iar fără
aceasta din urmă, ele sunt de nimic. Acelaşi lucru trebuie spus şi despre toate faptele
milostivirii, că ele numai atunci sunt într-adevăr bune, când exprimă sincera iubire frăţească
faţă de toţi, spre slava lui Dumnezeu, şi nu vreo ataşare faţă de unii, dorinţa de a poza, sau,
cum se spune astăzi adesea, o dorinţă de manifestare a umanismului; aceasta este păgânism în
haine creştine.
Acelaşi lucru trebuie să spunem şi despre toate celelalte fapte văzute: că adevărata lor
valoare este stabilită de dispoziţia lăuntrică... Căci altminteri se poate ca, de pildă, cu trupul să
fii în biserică, iar cu sufletul în rătăcire, cu limba să ierţi cu mărinimie, iar în inimă să
osândeşti, prin atitudinea corpului să arăţi preţuire, iar înlăuntrul tău să nutreşti dispreţ, cu
ochii, în aparenţă să nu te uiţi la feţele oamenilor, dar în suflet să te aprinzi de pofte trupeşti,
şi aşa mai departe.
Privite din afară, toate aceste fapte sunt bune, însă valoarea lor este anulată în faţa lui
Dumnezeu de simţămintele nutrite în suflet la săvârşirea lor. Ca urmare, ne putem întemeia
mântuirea pe dreptate numai atunci când putem fi încredinţaţi că toate simţămintele şi
dispoziţiile noastre sufleteşti sunt drepte şi pe placul lui Dumnezeu - şi asta nu numai pentru
un ceas-două, ci pentru toată viaţa şi fără întrerupere.
Aşadar, vino aici, cel ce vrei să-ţi întemeiezi mântuirea pe buna ta purtare, şi spune: în
spatele faptelor tale bune vădite, nu s-au strecurat niciodată simţăminte rele, care să le
murdărească?... Dacă nu (dar cine poate spune aceasta?), atunci linişteşte-te în dreptatea ta;
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
73
dar dacă s-au strecurat - aşa cum oricine trebuie să recunoască - atunci resemnează-te şi caută
o altă temelie pentru nădejdea mântuirii tale!
3) Cea de-a treia parte a dreptăţii desăvârşite o constituie râvna, tare ca moartea, spre
slava lui Dumnezeu, însufleţită de iubirea înflăcărată de Dumnezeu şi însufleţitoare a tuturor
simţămintelor bune ale inimii şi a tuturor faptelor bune văzute.
Când avem o buna dispoziţie a inimii, se pare că am putea să ne mai liniştim în
privinţa sorţii noastre. Dar iată, fraţilor, la ce să luaţi aminte. Noi suntem creaţi de Dumnezeu,
creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, suntem creaţi ca să slăvim în tot universul
numele lui Dumnezeu, sau ca toţi să ne dăruim, cu totul lui Dumnezeu... Dar iată ce se poate
întâmpla. Unul poate fi milos şi mila sa să o arate în fapte, dar să n-aibă nici un gând îndreptat
spre Dumnezeu, cu toate faptele şi simţămintele sale milostive. Mila unuia ca acesta nu se
pomeneşte înaintea lui Dumnezeu, întrucât nu este privită ca o poruncă a Lui şi nu îi este Lui
închinată, ca slujire şi jertfă. Un altul poate fi blând şi nemânios şi această dispoziţie să o
arate în fapte, şi să nu-şi îngăduie să se lase cuprins de sentimente de vrajbă şi de răzbunare;
dar prin aceasta el urmează unui soi de instinct care-l îndeamnă spre îngăduinţă, născut din
conştiinţa neputinţei sale şi din timiditate, iar nu din porunca Domnului, Care spune: Iartă! A
mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti! (Rom. 12, 19). Blândeţea unuia ca acesta nu are valoare
înaintea lui Dumnezeu. Un altul este cumpătat, chiar foarte cumpătat: doarme puţin, aproape
că nu mănâncă şi nu bea, rareori este văzut în lume, întotdeauna este acasă cu treburi; dar nu
lui Dumnezeu îşi dedică truda, ci ori interesul lui, ori slavei deşarte omeneşti. Cumpătarea şi
hărnicia unuia ca acesta nu sunt recunoscute de Domnul ca fiind vrednice de răsplată. La fel şi
în toate celelalte cazuri.
Nu este destul să ai bune sentimente şi dispoziţii (care pot fi şi naturale, înnăscute), ci
mai trebuie ca ele să fie conduse de o dispoziţie de căpătâi: râvna întru slava lui Dumnezeu,
ele trebuie să fie pătrunse de această râvnă şi să fie expresia ei. Dacă asta nu există sau dacă
nu există în măsura cuvenită, toată bunătatea noastră nu este nimic în faţa lui Dumnezeu, Care
va spune cândva: Depărtaţi-vă de Mine, nu vă cunosc! (Matei 7, 23; 25, 12). „Nu vă cunosc
pe voi, întrucât, în cursul vieţii voastre, nu Mi-aţi dat de ştire despre voi, căci nu Mi-aţi
închinat Mie sentimentele şi faptele voastre bune!”
Aşadar, tu, cel ce îţi aştepţi mântuirea de la dreptate, vino şi spune dacă întotdeauna, şi
dacă întotdeauna în măsura cuvenită, a existat în tine râvna întru slava lui Dumnezeu şi dacă
întotdeauna ea era cea care îţi însufleţea bunele sentimente şi fapte? Dacă este aşa (dar cine
poate spune aceasta?), atunci linişteşte-te în dreptatea ta, iar dacă nu - caută-ţi un alt mijloc
pentru îndreptăţirea ta înaintea lui Dumnezeu şi un alt sprijin pentru mântuirea ta!
Aşadar, cine vrea, poate să-şi întemeieze nădejdea mântuirii şi pe dreptate, dar să facă
aşa încât această dreptate să fie desăvârşită, deplină şi atotcuprinzătoare... adică, toată viaţa lui
să fie un şir neîntrerupt de fapte bune, fără întreruperi şi omisiuni, iar în spatele acestor fapte
să se afle întotdeauna bune sentimente şi dispoziţii, a căror expresie văzută trebuie să fie, şi ca
toate aceste sentimente şi dispoziţii să fie însufleţite numai de râvna întru slava lui Dumnezeu,
sau să fie jertfe aduse lui Dumnezeu...
De aceea, cel care le ai pe toate acestea, vino şi stai cu îndrăzneală înaintea Domnului
şi spune-I, dacă cutezi şi de te lasă conştiinţa: „nu sunt la fel ca ceilalţi oameni!” Iar dacă îţi
lipseşte ceva, taci şi nu îndrăzni a-ţi ridica ochii la cer şi a-ţi deschide gura, strigând din
adâncul sufletului cu glasul vameşului: Doamne, milostiv fii mie, păcătosul! Nu te uita că ai
câteva fapte bune şi sentimente bune şi că uneori simţi un val de râvnă fierbinte pentru
Dumnezeu. Dumnezeu nu cere câte ceva, ci totul, dreptatea desăvârşită şi bunătatea
desăvârşită, şi când omului îi lipsesc unele părţi ale acestora, El îl respinge cu totul, ca pe un
netrebnic.
Vă veţi lua, oare, o haină de la croitor, dacă are tot ce îi trebuie şi totul este bine făcut,
dar îi lipsesc poalele sau mânecile? Sau, când tâmplarul vă aduce o masă bine lucrată, dar fără
un picior sau fără vreo altă parte, îi ziceţi: „bine, las-o aici”? La fel este şi în privinţa noastră:
Sfântul Teofan Zăvorâtul
74
Dumnezeu nu poate să-l socotească pe cineva drept, dacă îi lipsesc unele componente ale
dreptăţii. Dar dacă nimeni nu se poate lăuda că a făcut numai fapte bune, fără excepţie, şi că
toate sentimentele i-au fost bune şi că întotdeauna a fost însufleţit cu toată puterea de râvnă
faţă de Dumnezeu, atunci mai bine să nu se gândească să-şi întemeieze mântuirea pe dreptate,
pentru ca la ceasul cuvenit să nu se înşele cu această nădejde; mai bine să uite de această
dreptate şi, oricât de mult bine ar fi făcut, să-şi păstreze în inimă simţământul netrebniciei sale
înaintea lui Dumnezeu şi să caute alte mijloace de îndreptăţire, pentru care are ca model pe
vameş!
Vino, cazi şi tânguieşte-te la picioarele Domnului, Cel care Le-a zidit, plângi cu
credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, Care a spălat cu sângele Său nepreţuit, vărsat pe
Cruce, toate păcatele noastre şi cu sfinţenia Sa nemărginită a împlinit toate neajunsurile
noastre! Râvneşte la virtute, nu-ţi lăsa ochii să adoarmă, ca să nu scapi prilejul de a face o
faptă bună, ca să nu îngădui nici un simţământ rău şi să nu slăbeşti în râvnă! Dar nădejdea
mântuirii las-o toată în seama Domnului, Care pentru noi S-a făcut... de la Dumnezeu şi
dreptate, şi sfinţire, şi răscumpărare (I Cor. l, 30). Amin.
2. În săptămâna fiului risipitor
Duminica trecută, prin cuvântul pildei evanghelice, Sfânta Biserică ne sfătuia să nu ne
bizuim pe dreptatea noastră. Şi am văzut că nu există nici un fel de posibilitate să ne
întemeiem pe ea nădejdea mântuirii noastre. Căci, cum am putea să trăim astfel încât toată
viaţa noastră să fie un şir neîntrerupt de fapte bune şi, mai mult, ca în spatele acestor fapte
bune să se afle întotdeauna bune simţăminte şi dispoziţii ale inimii, iar mai departe - ca toate
aceste sentimente şi dispoziţii, laolaltă cu toate faptele să fie înflăcărate de unica râvnă întru
slava lui Dumnezeu? Putem noi, oare, să trăim astfel? Dar, cu toate acestea, toate aceste fapte
şi simţăminte - dar numai luate împreună - alcătuiesc dreptatea desăvârşită, astfel încât, de
îndată ce îi lipseşte ceva, acea dreptate nu mai este dreptate şi nu mai are puterea de a ne
deschide intrarea în împărăţia Cerurilor.
Dar, pe de altă parte, numai drepţii, cei curaţi şi sfinţii pot moşteni împărăţia lui
Dumnezeu, fiindcă în aceasta nu va intra nimic necurat. Aşadar, ce-i de făcut? Cum să
prefacem viaţa noastră nedreaptă într-una dreaptă? Cum să ne îndreptăţim nedreptatea? Unde
să ne ascundem păcatele şi cu ce să ne înălbim necurăţiile şi murdăriile sufletului? Căci, pe
lângă faptul că ne lipseşte dreptatea, dacă nu o vom dobândi nici pe aceasta şi nu vom face
ceea ce decurge de aici, atunci nu mai avem nădejdea mântuirii! Şi am pierit! Dumnezeul
dreptăţii nu face favoruri şi nu caută la faţa omului: ori fii drept, ori caută-ţi îndreptăţire
nemincinoasă înaintea Dreptului şi Nemitarnicului Judecător!
Dar, vai! Mult ne strâmtorează amândouă! Şi această strâmtorare trebuie să o suporte
orice suflet care caută mântuirea. Nevăzând în sine dreptate, sufletul se loveşte de sentimentul
mâniei lui Dumnezeu şi este gata-gata să cadă în deznădejde. Dar, slavă Domnului, iată că
sufletul aude glasul mângâietor adresat tâlharului de pe cruce: astăzi vei fi cu Mine în rai!
(Luca 23, 43) şi învie cu bună nădăjduire... Ah, fraţilor! Dacă nu ar fi crucea, nu ar exista
niciodată nici un fel de bucurie în nici un suflet; ar fi numai tristeţe şi strâmtorare şi în viaţa
aceasta, şi în cea viitoare.
Aţi auzit voi cu inima, fraţilor, această chemare a Domnului: „veniţi la Mine toţi cei ce
vă trudiţi în simţăminte dezordonate şi împovăraţi de păcate, şi Eu vă voi alina: vă voi lua sub
acoperământul Meu, vă voi linişti, vă voi uşura şi vă voi umple sufletul cu bună nădăjduire!”
Veniţi, aşadar, toţi cei ce căutaţi mântuirea! Veniţi să ne plecăm şi să cădem la
picioarele lui Hristos, strigând către El din adâncul sufletului: „Mântuieşte-ne, Fiul lui
Dumnezeu, mântuieşte-ne! Căci în afară de Tine, alt Mântuitor nu ştim!”
Aşadar, iată calea directă şi nerătăcitoare spre mântuire, iar nu dreptatea! De aceea,
Noul Testament începe aşa: Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie (Marcu l, 15). Pocăiţi-vă:
recunoaşteţi-vă ca păcătoşi, fără răspuns în faţa lui Dumnezeu şi plângeţi pentru aceasta în
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
75
amărăciunea inimii voastre! Credeţi în Evanghelie: credeţi că, o dată cu Domnul pe cruce, au
fost bătute în piroane şi toate păcatele noastre, că a fost rupt zapisul lor şi că fiecare păcătos
care crede în El, primeşte iertare şi este socotit drept în faţa dreptăţii lui Dumnezeu.
Şiroaie de lacrimi ale pocăinţei, ale inimii zdrobite de păcate, dizolvate şi înmuiate de
credinţa în moartea pe cruce a Domnului - iată temelia îndreptăţirii noastre şi, prin urmare, a
mântuirii noastre. Iată de ce Ioan înaintemergătorul, pregătind poporul pentru întâmpinarea
Domnului, spunea: pocăiţi-vă... !
Iată de ce însuşi Domnul Şi-a început predica cu acelaşi cuvânt: pocăiţi-vă! Iată de ce
şi Sfânta Biserică, învăţându-ne să ne câştigăm mântuirea în postul ce se apropie, ne pune în
gură fiecăruia dintre noi această cântare: Deschide-mi porţile pocăinţei, Dătătorule de viaţă!
Ea ne-a oferit deja pilda vameşului şi a fariseului, ca să ne înveţe că mântuirea constă în acea
bătaie cu pumnul în piept şi cu strigăt de pocăinţă a vameşului: Doamne, milostiv fii mie,
păcătosul!, iar nu în înfumurarea îndreptăţirii de sine: nu sunt ca ceilalţi oameni... mulţumiri
îţi înalţ Ţie, şi altele (Luca 18, 10-14). Iar astăzi ne propune pilda fiului rătăcitor, ca să ne
arate că Părintelui Ceresc îi este mai drag fiul care, adresându-I-se după ce a păcătuit, îi zice:
Nu sunt vrednic să mă numesc fiul Tău - decât fiul care, crezând că niciodată nu îi încalcă
voia, îi spune: niciodată n-am călcat porunca Ta... (Luca 15, 11-32).
Veniţi, aşadar, să plângem înaintea Domnului, Cel ce ne-a zidit, înaintea Domnului
celui drept, dar gata să ne miluiască pentru lacrimile noastre de zdrobire...
Să nu creadă cumva cineva, judecând după modelul vameşului şi al fiului rătăcitor, că
lacrimile de pocăinţă le sunt de trebuinţă numai acelora ce s-au afundat în patimile necinstei şi
în păcate mari, nu şi celor care au încetat să mai păcătuiască şi duc o viaţă îndreptată! Nu, în
nici un caz! Lacrimile de pocăinţă le sunt trebuitoare tuturor şi nimeni pe lume nu are
mântuire fără ele; totodată, este nevoie de lacrimi necontenite, iar nu aşa: am plâns puţin
odată, ne-am spovedit şi gata... Plânsul este în viaţă ca un câmp sau ca un fundal al unui
material colorat. Aşa cum câmpul de o singură culoare serveşte ca fundal al florilor şi
completează spaţiile goale dintre ele, tot aşa lacrimile pocăinţei slujesc ca temelie a dreptăţii
şi completează neajunsurile faptelor bune din viaţa noastră. Aşadar, n-avem de ce să căutăm
ocolişuri! Trebuie să plângem şi iarăşi să plângem!
Ca să vă fie mai clar ce înseamnă lacrimile şi cum trebuie să plângem, vă voi prezenta
câteva întâmplări privitoare la aceasta, din vieţile sfinţilor. Un bărbat sfânt, mi se pare că
Efrem Sirul, mergea cu ucenicii săi într-un oraş sau într-un sat şi, trecând pe lângă cimitir,
văzu o văduvă, care vărsa lacrimi amare deasupra unui mormânt... şi, oricât o mângâiau
rudele din preajma ei, ea nu voia să asculte pe nimeni. Părea că uitase de toate, că nu vedea şi
nu auzea nimic; amărăciunea îi cuprinsese toată inima şi sufletul. Trecând pe lângă ea,
bătrânul, adresându-se ucenicilor săi, le-a spus: ,Aşa cum se zbate această văduvă pe acel
mormânt, tot astfel şi noi trebuie să ne zdrobim plângând pentru sufletul nostru, pe care l-am
ucis cu păcatele noastre şi l-am înmormântat într-un pământ care îi este străin, cel al lumii şi
al poftelor trupeşti”. Spunând aceasta, bătrânul începu să plângă şi plânse în hohote tot
drumul, până când au ajuns într-un loc unde a trebuit să-şi ascundă lacrimile.
Şi mai este o poveste despre un bătrân călugăr, care, lăsând lumea, s-a îndepărtat în
locuri pustii, dar nu şi-a construit chilie, ci mergea aşa dintr-un loc într-altul, ca o pasăre
călătoare. Dacă l-a văzut cineva gustând vreodată mâncare, nu se ştie: dar nimeni, niciodată,
nu l-a văzut fără lacrimi, fără plânset şi tânguieli. Dacă se întâmpla ca să se apropie, ca o
turturea a deşertului, de vreun oraş sau vreun sat, el nu intra înăuntru, ci se aşeza în afara lui,
pe vreo piatră şi, plecându-şi capul în piept, striga cu lacrimi în ochi: „Of! Of! Of! Vai! Of!
Jale nouă! Vai, ce nenorocire! Ce va fi cu noi? Ce va fi?”. Se întâmpla ca locuitorii acelui oraş
sau sat să-i vină în întâmpinare şi, din compătimire, să încerce să-l mângâie, dar asta îi stârnea
şi mai mult jalea şi îi sporea plânsul şi lacrimile. Îi ofereau şi hrană, şi îmbrăcăminte, şi bani,
dar nimic nu-i mângâia, nimic nu-l interesa, căci lacrimile îi erau pâinea şi ziua, şi noaptea.
Uneori i se adresau, spunându-i: „De ce plângi şi ce nenorocire te-a lovit? Spune-ne: poate că
te vom ajuta, după puterile noastre, şi îţi vom uşura soarta amară”. Dar bătrânul, la aceste
Sfântul Teofan Zăvorâtul
76
cuvinte, izbucnea în plâns şi mai tare, acoperindu-şi faţa cu aceleaşi tânguieli şi strigăte, fără
să mai aibă puterea de a mai rosti vreun cuvânt articulat. Şi numai după îndelungi sâcâieli,
printre lacrimi şi suspine, rostea uneori: „Nu ştiu dacă mă veţi ajuta, dar iată nenorocirea mea:
stăpânul meu mi-a încredinţat o mare avere, iar eu am cheltuit-o pe toată în baluri, la teatre,
chefuri, în petreceri şi într-o viaţă luxoasă, necurată, cu desfrânatele. Acum stăpânul meu mă
caută şi, după ce mă va găsi, mă va supune judecăţii şi unei pedepse ruşinoase. Şi nu ştiu ce să
fac. Ce va fi? Ce va fi?” - şi iarăşi se pornea pe plâns în hohote şi strigăte tânguitoare. Aţi
înţeles de ce plângea el? Plângea din cauza păcatelor şi se temea de judecata Stăpânului
tuturor, de Dumnezeu!... Aşa să plângem şi noi şi poate că ne va izbăvi Dumnezeu!
Să nu care cumva să spună cineva la aceasta: „Numai plânset, gemete şi lacrimi! Îi
este bineplăcută, oare, Domnului însuşi o astfel de stare nefirească? Da, îi este bineplăcută.
Da, numai lacrimile îi sunt bineplăcute Domnului, şi numai pe cei ce vin la El cu zdrobire de
inimă îi primeşte cu milostivire şi bunăvoinţă.
În legătură cu un suflet care-şi căuta mântuirea, iată ce i-a arătat Domnul într-un vis: i
s-a arătat că s-ar afla parcă într-o mulţime, în curtea spaţioasă a unui sfânt lăcaş, în mijlocul
căreia era o preafrumoasă biserică. Toţi aşteptau ceva. Deodată se auzi o voce: „Vine, vine
păstorul!...”. Mulţimea se dădu în lături şi toţi îl văzură venind pe Mântuitorul, în haine de
păstor. Faţa Lui era de o frumuseţe neasemuită şi privirea Lui binevoitoare revărsa bucurie
peste tot unde cădea. El parcurse spaţiul dintre popor şi biserică şi se opri la porţile acesteia.
Ochii tuturor erau aţintiţi asupra Lui... Cu un gest al mâinii şi cu un semn din ochi, El începu
să cheme la Sine din mulţime pe cei de care avea nevoie. Cei chemaţi se învăluiau în lumină
şi, cu cât veneau mai aproape, cu atât deveneau mai luminoşi... Se vedea că acestea erau
semne deosebite ale harului şi ale bunăvoinţei. Dar, după ce chemă pe vreo doi-trei,
Mântuitorul Se opri, cumva nedumerit.
Sufletul care avusese această viziune, fără a avea o viaţă netrebnică, fără a fi străin de
ascetism şi de nevoinţe, şi care a făcut atâtea fapte bune cât a putut, imediat după apariţia
Domnului a crezut că, pentru o asemenea slujire adusă Domnului, sau pentru că nu este la fel
ca ceilalţi, desigur că Domnul îi va arăta un semn oarecare de deosebită bunăvoinţă a Sa. De
aceea, când a încetat să mai cheme sufletele la El, i s-a părut că i-a venit şi lui rândul. Ieşind
în faţa celorlalţi, I s-a adresat Domnului: „Nu pe mine m-ai chemat, Doamne?...”. Dar
Domnul nici nu s-a uitat la acest suflet, ci doar privirea Lui şi mişcarea capului exprimau
dispreţ şi respingere. Ca de o săgeată fu lovit acest suflet, văzând aceasta, şi căzu cu strigăt de
deznădejde. Cei din jur au vrut să-i sară în ajutor, dar el îi respingea pe toţi, strigând mereu:
„Sunt păcătos... sunt pierdut... Domnul m-a respins... iar fără El, cum să trăiesc şi unde să caut
mântuirea?”. Dar Domnul era aproape şi sufletul, suspinând cu amărăciuine, abia că şi-a
înălţat puţin capul şi L-a zărit pe Domnul, Care stătea deasupra lui cu braţele deschise, gata
să-l ridice. Şi un cuvânt mângâietor ieşi din dumnezeiasca Lui gură: „Iată cum trebuie să se
vină la Mine!”. Şi cu aceasta visul luă sfârşit.
Vedeţi, aşadar, cum trebuie să venim la Domnul! Nu este nimic de filozofat aici!
Această cale de rugăciune a hotărât-o Domnul însuşi: pe această cale vom merge. El a venit în
lume ca să-i mântuiască pe păcătoşi: ca păcătoşi să ne ducem la El, numai ca păcătoşi, care ne
plângem păcatele cu hotărârea de a nu le mai repeta. Nici unul nu este drept pe pământ; toţi
sunt păcătoşi şi toţi îşi primesc îndreptăţirea în dar, prin harul Domnului Iisus Hristos, pentru
credinţa în El şi pentru lacrimile de pocăinţă şi de zdrobire! Să plângem pentru păcatele
noastre şi ne vom mântui! Amin.
3. În săptămâna lăsatului sec de carne
În duminica răstrecută, maica noastră, Sfânta Biserică ne-a spus: „Râvniţi în orice chip
la o viaţă virtuoasă, dar nu vă mândriţi cu faptele voastre bune, pentru că nu puteţi face atâtea,
încât să vă puteţi bizui în totalitate pe ele pentru mântuirea voastră. De aceea, fără a înceta
faptele bune, nu vă bizuiţi pe dreptatea voastră!”.
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
77
În duminica trecută, Sfânta Biserică ne-a spus: „Numai cei curaţi şi sfinţii vor intra în
împărăţia lui Dumnezeu... Dar cum voi nu sunteţi curaţi în faţa Domnului prin împlinirea
neabătută a poruncilor Lui, atunci râvniţi să vă curăţiţi de orice păcat prin lacrimi de pocăinţă.
Plângeţi pentru păcatele voastre aşa cum se plânge un mort, ca prin plâns să dobândiţi iertare
de la Dumnezeu”!”.
Ce ne spune Biserica astăzi? Astăzi ea ne zugrăveşte înfricoşata Judecată a lui
Dumnezeu, dorind astfel să-şi însufleţească fiii cei ascultători pentru nevoinţe tot mai mari,
iar pe cei nepăsători şi lipsiţi de griji să-i trezească din adormire. Celor dintâi le spune:
„Osteniţi-vă şi nu slăbiţi în strădaniile voastre, căci, când va veni Domnul şi toţi sfinţii îngeri
cu El, atunci El vă va aşeza la dreapta Sa şi vă va spune: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu,
moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii (Matei 25, 34). Şi din acel
moment veţi începe să gustaţi fericirea care nu poate fi descrisă cu cuvintele limbii omeneşti.
Atunci veţi uita de toate strădaniile şi durerile voastre”.
Iar celorlalţi, adică nepăsătorilor, astăzi Sfânta Biserică le spune aşa: ,,Fiii mei,
neîncetat vă învăţ să trăiţi aşa cum se cuvine să trăiască adevăraţii creştini, iar voi nu auziţi...
Vă chem la pocăinţă, dar voi vă astupaţi urechile la chemarea mea; vă zic: plângeţi pentru
păcate, iar voi nu numai că nu plângeţi, dar vă mai şi bateţi joc de cei ce plâng, vă bateţi joc
chiar şi de canonul de pocăinţă, ca şi de toate rânduielile vieţii creştine. Temeţi-vă! Va apune
chipul lumii acesteia şi va veni Judecătorul cel aspru, şi vă va nimici cu respingerea Sa
mânioasă: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului
şi îngerilor lui (Matei 25, 41)”.
Iată lecţia de astăzi! Ea este limpede şi completă, cu toată simplitatea şi scurtimea ei.
Şi nu-mi mai rămâne nimic să-i adaug, decât un singur lucru: întipăriţi-vă imaginea Judecăţii
lui Dumnezeu în mintea şi în inima voastră şi purtaţi-o mereu cu voi, fără a vă desprinde
atenţia de la ea. Veţi vedea singuri cu câtă însufleţire şi cu ce râvnă pentru orice fel de
nevoinţe vi se va umple duhul, dacă veţi avea cât de puţină grijă pentru mântuirea sufletului
vostru! Pe de altă parte, ce frică şi zdrobire se vor revărsa în inimile celor ce nu sunt cu totul
îndreptaţi, care lasă loc patimilor şi voii lor proprii! Putem spune că, dacă s-ar putea cumva
întipări profund în sufletul oamenilor această imagine a Judecăţii lui Dumnezeu, atunci toţi ar
deveni în scurtă vreme râvnitori neobosiţi spre fapte bune.
Presupuneţi că ar veni din ceruri o veste bună: că mâine sau poimâine vine Domnul!
S-ar mai deda, oare, cineva la plăceri şi la distracţii?... Ar mai da slobozenie patimilor şi ar
mai face păcate? Ar mai amâna pocăinţa şi îndreptarea? Numai un smintit ar face aşa, dar toţi
cei ce nu şi-au pierdut minţile s-ar grăbi să facă cât mai repede tot ce se mai poate face în
acest scurt răgaz. Precum elevii care au de dat un examen şi se gândesc la un singur lucru,
cum să se pregătească: unul nu doarme mai deloc şi nu mănâncă, iar de joacă şi de glume nici
nu-i trece prin cap - aşa ar fi şi cu noi, dacă amintirea Judecăţii lui Dumnezeu nu ne-ar ieşi
niciodată din minte...
Numai să avem grijă cum să împlinim fără abatere toate cele cerute de Domnul şi prin
aceasta să ne înfăţişăm plăcuţi Lui în ceasul Judecăţii. Dar aici este necazul nostru, că ne-am
obişnuit să îndepărtăm în mintea noastră ceasul acesta, ne-am obişnuit sau ne-am îngăduit
acest drept. Îşi zice câte unul în inima sa: „De câtă vreme trăiesc, tot aud: Vine Judecata! Vine
Judecata! Dar până acum nu a venit nici o Judecată”. Poate că nu va fi încă curând. Părinţii
noştri, moşii şi strămoşii noştri au aşteptat şi ei Judecata, dar iată că nici noi încă nu o vedem,
la atâta vreme după ei. Aşa este.
Mai putem adăuga încă şi faptul că, iată, sunt optsprezece veacuri de când Domnul a
vorbit de Judecată şi de când este ea aşteptată, dar totuşi nu a venit. Şi ce-i cu asta? Nu a fost
până acum, dar, poate că nici nu apucăm să ieşim din această biserică, şi va veni Domnul.
Căci este neîndoielnic că El va veni şi că nimeni nu poate spune precis când va veni. Nici nu
vom apuca să răsuflăm, că va veni. Noe le spunea conetăţenilor săi: „încetaţi să mai păcătuiţi,
căci altfel cu potop vă va potopi Domnul!”. Poate că, la începutul proorocirii, careva se mai şi
îndrepta, dar apoi, după zece, douăzeci, o sută de ani şi mai mulţi, fiecare îşi îngăduia să nu
Sfântul Teofan Zăvorâtul
78
mai creadă în ameninţarea care de atâta vreme nu s-a împlinit, însă, această necredinţă nu a
îndepărtat evenimentul în sine. A venit potopul şi a luat cu el totul... Poate că, chiar cu o clipă
înainte de potop, Noe şi-a repetat proorocirea, dar au râs de el, şi totuşi s-a împlinit ceea ce a
hotărât Domnul; poate că pe unii potopul i-a surprins chiar în timp ce râdeau.
Tot astfel, şi la noi există nu puţini oameni care îndepărtează din minte ceasul
Judecăţii; unii poate că nici nu cred în ea; dar toate acestea nu o înlătură şi va veni clipa când
se vor împlini toate cele hotărâte de Domnul, se vor împlini când nu ne aşteptăm, luându-ne
prin surprindere.
În zilele lui Noe - spune Domnul - oamenii mâncau, beau, se însurau, se măritau,
construiau şi târguiau... Nimeni nu se gândea la potop. Dar potopul veni dintr-o dată şi îi luă
pe toţi... Iată, şi noi mâncăm, bem, ne veselim şi ne îngrijim de fel de fel de lucruri, iar la
Judecata lui Dumnezeu nu ne gândim; dar poate că El va veni chiar acum şi ne va găsi în ceea
ce ne aflăm. Căci asemenea fulgerului, care se arată într-o parte a cerului şi într-o clipită
ajunge în cealaltă parte şi cuprinde tot cerul - tot aşa de fulgerătoare şi de neaşteptată va fi şi
venirea Fiului Omului.
Iar noi tot îndepărtăm de noi această clipă hotărâtoare, o îndepărtăm la o dată
nedeterminată, încât abia dacă mai putem întrezări sfârşitul, când aceasta va veni. Dar iată ce
este: îndepărtaţi Judecata lui Dumnezeu cu cât poftiţi! Poate că, într-adevăr, Domnul nu va
veni prea curând ca să judece viii şi morţii; dar ce avantaj sau înlesnire avem de aici? Totuşi,
El va veni şi ne va judeca şi pe noi, ne va judeca fără părtinire, în legea Evangheliei, pe care
am primit-o. Datoria noastră de a fi adevăraţi creştini nu se micşorează cu nimic din această
cauză. Chiar şi acum, chiar şi peste o mie de ani va trebui să ne înfăţişăm, totuşi, la Judecata
de Apoi, şi la acea Judecată va trebui să dăm socoteală despre cum ne-am folosit de ceasurile
de acum, de zilele şi de anii noştri prezenţi, iar nu de cei viitori, închipuiţi.
Aşadar, n-ar fi oare mai bine să ne purtăm în fiece clipă ca şi cum Domnul ar veni
chiar acum sau, mai bine, ca şi cum am sta la Judecată? O, de ne-ar ajuta Domnul să ne
aducem mintea într-o asemenea stare! Ce râvnă pentru sfinţenie ar începe să ne mistuiască
atunci! Vrăjmaşul ştie puterea acestui gând şi încearcă în fel şi chip să ni-l scoată din cap prin
felurite presupuneri rezonabile.
Dar, fraţilor, să ne înţelepţim şi să aşezăm împotriva tuturor uneltirilor lui un simplu
raţionament. Să îi spunem aşa: „Chiar dacă Judecata nu va fi în curând, dacă putem obţine
vreo favoare din asta, este numai pentru aceia care pot fi încredinţaţi că ceasul morţii lor va
coincide cu ceasul Judecăţii celei îndepărtate; dar noi ce avem de aici? Iată că astăzi sau
mâine va veni moartea şi va încheia tot ce am făcut şi va pecetlui cu ea destinul nostru pentru
totdeauna, căci după moarte nu există pocăinţă. În ce ne va găsi moartea, în aceea ne vom
înfăţişa la Judecată. De ne va afla moartea păcătoşi nepocăiţi, tot păcătoşi nepocăiţi ne va găsi
şi dreptul Judecător şi ne va osândi. De ne va găsi moartea căindu-ne pentru păcate şi râvnind
la cele bune, tot aşa ne va recunoaşte şi Domnul, Care ne va judeca şi ne va milui. Dar când
anume va veni moartea noastră, nimeni nu poate spune. Poate că mai avem o singură clipă şi
gata, sfârşitul... şi ne vom duce la tronul lui Dumnezeu, şi ne vom auzi osânda, pe care nimeni
nu o va mai putea schimba”.
O astfel de cugetare să îndreptăm împotriva vrăjmaşului celui viclean care, cu gândul
la prea îndepărtata Judecată a lui Dumnezeu, încearcă să ne întunece în minte tabloul acestei
Judecăţi şi să ne slăbească, astfel, râvna. Şi, într-adevăr, ce folos avem să tot îndepărtăm până
dincolo de munţi momentul înfricoşătoarei Judecăţi, de vreme ce moartea, care este nu mai
puţin groaznică şi categorică decât ea, ne pândeşte din spate?
Să ne supunem deci, ca nişte copii ascultători, poveţelor mântuitoare ale maicii noastre
- Biserica! Să ne umplem mintea cu imaginea Judecăţii lui Dumnezeu şi să nu ne dezlipim
atenţia de la ea!
De la Judecată adie nu numai frica şi spaima... Ea ne poate da şi multă alinare. Căci
acolo nu se va spune numai: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor... ci şi: Veniţi, binecuvântaţii
Tatălui Meu... - şi ultima este rostită înaintea celei dintâi. Trebuie numai ca, meditând la
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
79
Judecata lui Dumnezeu, să ne rânduim astfel viaţa, încât să nu nimerim de-a stânga, cu
caprele, ci de-a dreapta, cu oile. Şi de ce avem nevoie pentru aceasta? Să împlinim poruncile
lui Dumnezeu cu toată râvna, iar de mai cădem în vreun păcat, să ne căim pentru acesta şi să
plângem, înduplecându-ne necontenit sufletul cu astfel de cântări bisericeşti:
„Trăind pe pământ, suflete al meu, pocăieşte-te: ţărâna în mormânt nu cântă şi de
greşeli nu izbăveşte. Strigă, dar, către Hristos Dumnezeu: Cunoscătorule de inimi, greşit-am,
ci, înainte de a mă osândi, miluieşte-mă!
Până când, suflete al meu, vei petrece în păcate? Până când tot amâni pocăinţa? Adu-ţi
aminte Judecata ce va să fie şi strigă către Domnul: Cunoscătorule de inimi, greşit-am, ci,
înainte de a mă osândi, miluieşte-mă!” (tropare după Catisma a 3-a).
„Suflete, pocăieşte-te înainte de ieşirea ta, că judecata păcătoşilor este nemitarnică şi
neîndurătoare. Strigă dar, către Domnul, cu inimă umilită: Greşit-am Ţie cu ştiinţă şi fără
ştiinţă, îndurate! Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, milostiveşte-Te şi mă
mântuieşte.” (tropar după Catisma a 4-a).Amin.
4. În săptămâna lăsatului sec de brânză
Sfânta Biserică dedică ziua de azi pentru pomenirea căderii protopărinţilor noştri. Aţi
auzit ce tânguiri jalnice pune ea în gura strămoşilor noştri izgoniţi din rai şi care s-au aşezat
chiar în spatele raiului! Atât de viu fusese atunci sentimentul pierderii! Raiul se vedea şi din el
poate că răzbăteau miresme de flori şi de pomi, amintind de viaţa fericită, din care, în
nevinovăţia lor, gustaseră până nu demult. Nu puteau să nu se tânguiască strămoşii noştri!
Dar aceasta nu era tânguirea lui Adam şi a Evei, ci se tânguia firea omenească
decăzută! Din toate puterile sufletului şi din toate părţile trupului ieşea un plânset amarnic. Şi
numai prin cuvânt, protopărinţii noştri au transmis acest plânset întregii făpturi şi viitorilor
urmaşi. Din acel moment, tânguirea, plânsul şi tristeţea s-au înrudit cu firea omenească şi au
ajuns să alcătuiască tonul fundamental al sentimentelor şi dispoziţiilor noastre sufleteşti. Şi
cine dintre urmaşii celui dintâi creat, moştenitori ai firii omeneşti căzute, nu va mărturisi
aceasta din propria sa experienţă?
Într-adevăr, ne place să ne veselim, dar ce înseamnă că sufletul, după cea mai aprigă
veselie, se cufundă în întristare, uitând de toate desfătările, datorită cărora, mai înainte, uitase
de toate? Oare nu cumva din străfundul fiinţei noastre i se dă sufletului de ştire cât de
meschine sunt toate aceste veseliri, în comparaţie cu fericirea pierdută o dată cu pierderea
raiului? Noi suntem gata să ne bucurăm laolaltă cu cei ce se veselesc, dar oricât de felurite şi
de înalte ar fi motivele bucuriilor omeneşti, ele nu lasă în noi o urmă adâncă şi sunt uitate în
scurtă vreme52. Dar dacă vedem o mamă plângând la căpătâiul fiului pierdut, singurul ei
sprijin, sau o soţie sfâşiindu-se pe mormântul soţului iubit, durerea străbate adânc în sufletul
nostru, iar cuvântul şi chipul celor ce se tânguiesc ne vor rămâne neşterse în memorie. Nu
înseamnă aceasta, oare, că tristeţea ne este mai apropiată şi mai înrudită, decât bucuria?
Ascultaţi un cântec sau o melodie: este plăcut, desigur; tonurile vesele se răsfrâng în suflet,
dar ele alunecă doar pe suprafaţa lui, fără să lase o urmă observabilă, în schimb tonurile triste
cufundă sufletul adânc în sine însuşi şi stăruie pentru multă vreme în memorie, întrebaţi un
călător şi vă va spune că, din multitudinea celor văzute, îi stăruie cu precădere în minte acele
obiecte şi locuri care 1-au cufundat într-o tristă îngândurare.
Aceste exemple sunt destule, cred, pentru a lămuri ideea că sentimentul fundamental
al inimii noastre este tristeţea. Aceasta înseamnă că firea noastră plânge după raiul pierdut
şi că, oricât am încerca noi să înăbuşim acest plânset, el răzbate din străfundul inimii
noastre, în pofida tuturor veselirilor ameţitoare, şi îi spune omului cu glas desluşit:
„încetează să te mai veseleşti în uitare de sine! Tu, cel ce ai căzut, mult ai pierdut! Vezi mai
bine dacă nu există vreun mijloc să redobândeşti cele pierdute ... !”53
52 Sublinierea traducătorului.
53 Sublinierea traducătorului.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
80
Un păgân a ascultat acest plânset al sufletului omenesc şi iată în ce pildă şi-a
înveşmântat acest gând:
Un înţelept nins de zile umbla în singurătate, cufundat în cugetare despre destinele
omenirii. Din această stare de îngândurare fu scos de întrebarea: „L-ai văzut? Cu siguranţă că
1-ai văzut! Spune-mi încotro a luat-o! O să merg pe urmele lui şi poate că o să-l ajung”,
Întorcându-se, înţeleptul văzu o fecioară. Era îmbrăcată în haine de fiică de împărat, dar rupte
şi ponosite. Faţa îi era întunecată şi arsă de soare, dar trăsăturile îi trădau marea frumuseţe de
odinioară. Privind-o pe călătoare, înţeleptul a întrebat-o: „Ce îţi este de trebuinţă?”.
Ea a repetat: „Cu siguranţă că îl cunoşti, spune-mi unde şi cum să-l găsesc.” „Dar
despre ce este vorba?”, a zis înţeleptul. „Oare nu ştii nimic?, a răspuns fata. Of! iar eu
credeam că nu există om care să nu fi aflat de amărăciunea mea”, înţeleptul a întrebat-o cu
interes: „Spune, care e nenorocirea ta şi, poate, o să găsesc cum să te ajut”. „Gândeşte-te şi
ajută-mă - a răspuns ea. Iată ce-ţi voi povesti.
Am fost într-o ţară luminoasă, plină de bucurie, îmi era acolo atât de bine! Se pregătea
nunta... Mirele meu, nu îmi amintesc trăsăturile feţei lui, era de o frumuseţe negrăită... Am
uitat aproape tot..., dar îmi amintesc că totul era pregătit pentru nuntă..., când iată că veni
cineva şi îmi spuse cuvinte atât de dulci... Apoi îmi dădu ceva să beau. Am băut şi pe loc miam
pierdut conştiinţa sau am adormit. Trezindu-mă - ah, mai bine nu m-aş mai fi trezit
niciodată! - trezindu-mă, m-am pomenit pe acest pământ întunecos şi înăbuşitor. Unde a
dispărut casa mea cea luminoasă, unde este mirele meu şi ochii lui veseli? - n-am mai ştiut. La
început tot alergam în neştire încoace şi încolo, îmi smulgeam părul, mă băteam cu pumnii în
piept de chinul îngrozitor ce îmi cuprinsese sufletul. Dar liniştindu-mă puţin, m-am hotărât să
caut ce am pierdut... Şi iată de cât amar de vreme umblu pe acest pământ şi îl caut pe cel pe
care l-a îndrăgit sufletul meu. Ziua întreb soarele, iar noaptea - luna şi stelele, în fiecare zi şi
noapte dau ocol pământului, întrebând; „Nu l-aţi văzut cumva pe cel pe care-l caută sufletul
meu? Iar ele nu îmi dau nici un răspuns... Mai există, oare, munţi până la care să nu fi răzbătut
glasul meu? Să mai fie oare păduri prin care să nu fi străbătut strigătul meu? Să mai fie vai,
oare, dealuri necălcate de picioarele mele? Iată de câtă vreme tot rătăcesc, căutând ceea ce am
pierdut, şi nu găsesc. Dar spune, tu nu ştii, ori n-ai auzit unde sunt cele după care tânjeşte
sufletul meu?.
Înţeleptul se gândi puţin şi spuse: „Dacă mi-ai spune numele mirelui tău şi numele
împărăţiei lui şi al ţării unde era casa ta cea luminoasă, ţi-aş arăta drumul spre ea, dar după
cele spusede tine nimeni nu te poate îndruma! Spunând acestea, înţeleptul se întoarse, iar fata
plecă mai departe să caute ceea ce a pierdut şi nu putea găsi.
Este clară semnificaţia acestei pilde. Ea înfăţişează sufletul care se tânguieşte după
pierderea raiului şi a comuniunii cu Dumnezeu, sufletul care caută raiul şi nu îl mai găseşte.
Aşa spun toate sufletele. La fel sunt, prin firea lor, şi sufletele noastre. În ce constă, însă,
deosebirea? În aceea că sufletul păgân caută iar caută, dar nu găsea ceea ce căuta, şi păgânul
nu putu merge mai departe!
Raţiunea întâlneşte semne clare - indicii căderii şi ai pierderii raiului - dar nu se
pricepe să găsească mijlocul pentru restaurarea celui căzut şi pentru întoarcerea celor pierdute.
Dar noi, fraţilor, nu suntem fiii nopţii şi ai întunericului ci fii luminii şi ai zilei. Noi nu
putem avea nici un fel de nedumenre în aceasta privinţă. Noi ştim că însuşi Domnul şi
Mântuitorul nostru a venit pe pământ să-l caute şi pe cel pierdut; El însuşi îi cheamă la Sine
pe toţi: „Veniţi la Mine... şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28) Aţi pierdut împărăţia. Dar
iată că aceasta s-a apropiat. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie şi Eu vă voi lua la Mine şi veţi
fi cu Mine în rai vă veţi veseli şi veţi cina în locaşurile Tatălui Meu”
Aşadar, fraţilor, cununia este din nou pregătită, însuşi Domnul Se oferă pe Sine ca
Mire al sufletului care se căieşte, fapt pentru care a trimis în lume peţitori - la început pe
apostoli apoi pe urmaşii lor - ca aceştia să logodească cu El sufletele oamenilor care se
tânguiesc după pierderea comuniunii de taina cu El şi să I le încredinţeze, prin mijlocirea
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
81
lucrărilor sfinţitoare ale Bisericii, ca pe nişte fecioare curate, fară nici o urâţenie sau beteşug,
ori altele ca acestea.
Să-I mulţumim Domnului! Iată că şi noi am fost chemaţi la nunta. Iată că şi noi ne
aflăm deja în lăcaşul mireselui Hristos, în Sfânta Biserică. Iată că şi sufletele noastre au
primit semnul cununiei - semnul logodnei cu Sfântul Duh, în Sfintele Taine, ca pe un fel de
inel de logodnă! Ce ne mai rămâne de făcut? Ne rămâne să aşteptăm când se vor deschide
porţile şi va ieşi Mirele şi ne va chema la El, în veşnicele lăcaşuri. Atunci se va bucura inima
noastră şi nimeni nu ne va mai putea lua bucuria. O, dă-ne, Doamne, aceasta54.
Dar, fraţilor, vă sunt cunoscute condiţiile în care toate cele făgăduite ni se vor dărui cu
adevărat! Ni se va înapoia raiul şi comuniunea nupţială cu Domnul, dacă ne vom înfăţişa
curaţi şi fără de păcat înaintea Lui, atunci când ne vom arăta Lui după ieşirea din această
viaţă. Noi suntem deja curăţiţi prin botez şi ne-am curăţit de multe alte ori prin pocăinţă. Dar
să ne privim mai bine: oare, nu au mai rămas în noi pete, care să ne spurce chipul ori
îmbrăcămintea? — Şi să ne grăbim să le spălăm iarăşi cu lacrimile pocăinţei. Acum este
vremea potrivită, astăzi este ziua mântuirii! Vor veni zilele de curăţire! Să ne folosim de
aceste vremuri prielnice! Căci mult păcătuim, cu toţii. Chiar dacă nu toţi au păcate de moarte,
totuşi şi aceia au păcate. Chiar dacă cel ce s-a umplut pe drum de praf nu este la fel cu cel
căzut în mocirlă, totuşi nici acesta nu poate rămâne aşa. Trebuie să-şi spele şi faţa, şi hainele
să şi le curăţe. Tot aşa, şi cei ce merg pe drumul vieţii acesteia pline de multe ispite nu pot să
nu se pângărească cu câte ceva. Orice ar fi şi oricât de neînsemnată ar părea, nu avem voie să
lăsăm murdăria asupra noastră, ci trebuie să o curăţăm. Căci Domnul spune că în împărăţia
Lui nu va intra nimic necurat. Când spune „nimic necurat”, înseamnă că nu numai o
necurăţenie mare, ci şi una mică ne închide calea către împărăţia lui Dumnezeu...
Având în vedere aceasta, să stăruim cu râvnă a ne curaţi în zilele următoare de orice
spurcăciuni ale trupului şi ale sufletului, pentru a nu ne lipsi pentru totdeauna de lăcaşul fericit
care ni se înapoiază cu atâta mărinimie. Amin.
5. În miercurea din prima săptămână a postului
Iată că am străbătut deja jumătate din perioada postului! Încă puţin, şi vom ajunge la
tainele pocăinţei, astfel încât, curăţiţi cum se cuvine, să ne învrednicim de împărtăşania cu
sfintele, preacuratele şi de viaţă dătătoarele Taine ale lui Hristos, pentru tămăduirea sufletului
şi a trupului, iar nu spre judecată sau spre osândă. Fie ca Domnul să ne învrednicească de
acest înalt dar al harului Său! Şi ne va învrednici, dacă nu-L vom împiedica să ne
învrednicească. Căci El doreşte cu dorinţă fierbinte ca toţi să se împărtăşească cu El, şi pe toţi
doreşte să-I împărtăşească cu Sine; iar dacă acest lucru nu se întâmplă, noi suntem de vină.
Iată de ce anume trebuie să ne îngrijim mai ales în perioada ce ne-a mai rămas: să
îndepărtăm cauzele care îl pot împiedica pe Domnul cel iubitor de comuniune cu oamenii să
intre în comuniune cu noi, căci în aceasta constă esenţa împărtăşaniei! Dar ce ar putea să
împiedice acesta? În principal, un singur lucru: necurăţia inimii. Cum va intra Preacuratul în
templul inimii, de vreme ce acesta este necurat? Să-l curăţim, aşadar!
Desigur, cel mai bine ar fi să ne păstrăm inima întotdeauna curată şi astfel să fim
întotdeauna gata să-L primim pe Domnul sau, altfel spus, să fim în stare să-L purtăm
întotdeauna în noi. Dar dacă nu suntem atât de fericiţi în această privinţă, dacă, nepăzindu-ne,
am căzut în păcate, ne-am încurcat în patimi şi astfel ne-am spurcat templul lăuntric, să ne
grăbim a-l spăla în oferita baie a pocăinţei. Când Domnul ne cere curăţenie şi sfinţenie, nu ne
cere necontenit o necontenită sfinţenie; ci ni ne cere o neîncetată curăţire a păcatelor, prin
pocăinţă şi spovedanie. Păcatele îl împiedică pe Domnul de la comuniunea cu noi, dar nu
păcatele săvârşite, ci păcatele care, după săvârşire, rămân neplânse şi nespovedite. O! dă-ne,
54 Sublinierea traducătorului.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
82
Doamne, belşug de lacrimi de frângere şi de sinceră mărturisire a păcatelor, fără cruţare de
sine!
Dar, fraţilor, să ne nevoim puţin şi noi singuri a ne înmuia inima! Ne-am pregătit
îndeajuns în zilele trecute pentru aceasta. Postul ne-a îmblânzit cât de cât trupul şi ne-a uşurat
sufletul; însingurarea în casă şi mersul la biserică ne-au risipit pâcla deşertăciunilor lumeşti;
ascultarea celor ce se cântă şi se citesc în biserică şi rugăciunile de acasă, alături de lectura
(cine poate) a cărţilor mântuitoare de suflet, ne-au înlocuit multe închipuiri necurate cu
gânduri bune. Toate acestea sunt de trebuinţă. Continuând şi mai departe să procedăm
neîncetat în acest fel, să mai adăugăm încă o nevoinţă sau un mijloc menit să ne zdrobească
inima împietrită.
Experimentatorii din domeniul ştiinţelor naturii au o instalaţie care constă dintr-o
farfurie mare curbată care, primind razele de căldură, le adună într-un punct şi aprinde
substanţa care este aşezată acolo. Ceva asemănător putem face şi noi, cu inima. Să strângem
pe bolta minţii noastre toate adevărurile minunate pe care ni le oferă sfânta credinţă şi să le
îndreptăm către inimă. Apăsată şi pătrunsă de ele din toate părţile, inima poate că va ceda
puterii lor, se va înmuia, se va încălzi, se va topi şi va emana aburi de suspine, şi se va aprinde
cu focul arzător al zdrobirii.
Socotesc că nu e lipsit de importanţă să enumăr aceste adevăruri: dumneavoastră le
cunoaşteţi. Iată, de pildă: iubirea nemărginită a Creatorului şi a Proniatorului este ofensată de
un păcat, făgăduinţele botezului sunt încălcate; în al doilea rând: Domnul şi Mântuitorul
nostru este răstignit (adică, atunci când am păcătuit, noi L-am vândut, asemenea lui Iuda, Lam
clevetit, L-am scuipat, L-am ocărât cu vorbe murdare şi, la urmă, L-am răstignit); prin
păcat se pierd toate înaltele valori creştine - şi nu numai cele creştine, ci şi cele omeneşti, în
general - şi omul ajunge să se asemene animalelor.
Şi iată ce mai adaug: azi-mâine vine moartea, apoi Judecata, pe care, fără pocăinţă, nu
o mai putem schimba. Şi încă ceva: poate că nouă, ca şi smochinului neroditor, ni s-a îngăduit
numai acest răstimp de pocăinţă, în speranţa că vom aduce rodul lacrimilor, iar dacă nu va fi
aşa, vom fi retezaţi. Adunaţi în suflet aceste gânduri şi alte asemenea gânduri cutremurătoare
şi loviţi-vă cu ele inima... Faceţi aceasta mai ales în timpul rugăciunii. Truda fără cruţare de
sine, la care se adaugă rugăciunea, se încununează sigur de succes! Un singur lucru numai să
nu uitaţi: să nu vă încredeţi în inima voastră!... Ea este vicleană şi este primul nostru trădător.
Ea trebuie luată în mâini, strânsă fără milă şi bătută, aşa cum se storc şi se bat rufele la spălat;
inima trebuie bătută, fiindcă a absorbit, ca un burete lacom, orice necurăţie întâlnită, şi trebuie
stoarsă, ca să elimine această necurăţie. Când inima se înmoaie, este uşor de stăpânit. Atunci
ea devine pregătită pentru orice şi este mlădioasă, ca o pânză de mătase. Atunci face orice i-ai
spune. Dacă îi spui „plângi!”, va plânge; dacă-i spui „mărturiseşte-ţi păcatele!”, le va
mărturisi; dacă-i spui „încetează să mai păcătuieşti!”, îţi va răspunde: „voi înceta, voi înceta!”.
Atunci ne mai rămâne de făcut cu ea un singur lucru: să îndreptăm asupra ei oglinda
cuvântului lui Dumnezeu, sau a poruncilor dumnezeieşti şi să o obligăm să se privească în ea.
Ea se va reflecta în această oglindă cu toate petele, cu zbârciturile şi cu rănile ei, adică cu
toate păcatele, mari şi mici; aici îşi va vedea şi mândria, şi trufia, şi desfrâul şi îngâmfarea,
părerea de sine şi senzualitatea, ocările, mânia, zavistia şi toate celelalte... În general, toate
cele prin care o inimă este păcătoasă înaintea lui Dumnezeu. Întrebaţi-o atunci: „Tu eşti, oare,
aceasta?”. Iar ea va răspunde cu hotărâre: „Da, sunt eu, nefericita!”, iar cu o altă ocazie, se va
ascunde sau va arăta către altul. Întrebaţi-o: „De toate acestea tu eşti vinovată?”. Ea va
răspunde: „Da, eu sunt vinovată şi le-am făcut singură, de bunăvoie, pe toate acestea”, iar cu
altă ocazie nu va răspunde aşa. Spuneţi-i: „Eşti iresponsabilă!”; „Da, sunt iresponsabilă!”, iar
cu altă ocazie va aduce o sumedenie de justificări şi de scuze. Mai spuneţi-i, în cele din urmă:
„Cazi la picioarele milostivului Dumnezeu şi imploră-I iertare... plângi şi zdrobeşte-te,
mărturiseşte-ţi toate păcatele şi fixează-ţi ca regulă neclintită să nu mai faci pe placul
patimilor, să nu mai păcătuieşti şi, prin aceasta, să nu-L mai superi pe Domnul tău!”. Şi pe
toate acestea inima le va săvârşi ca un copil ascultător; iar cu altă ocazie, degeaba îi spui!
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
83
Iată cât de preţioasă este îmblânzirea şi zdrobirea inimii! Aceasta singură înlocuieşte
toate regulile şi toate îndrumările. De obicei, se scriu multe reguli despre pregătirea pentru
pocăinţă şi despre cum să o aducem la împlinire... Dar eu vă spun un singur lucru: înmuiaţi-vă
inima şi zdrobiţi-o, şi atunci ea vă va învăţa totul! Aşa cum săracul, aflat la strâmtorare,
născoceşte orice pentru uşurarea sorţii sale, sau pentru a se ajuta - tot astfel va apărea şi inima
zdrobită... Căci ea va fi atunci la strâmtorare, ca tâlharul prins şi dovedit. Cum se va mai
îngriji atunci să-şi aline durerea şi să evite primejdia care se apropie! Cât de bucuroasă va
alerga atunci la mijloacele propuse de Biserică - mijloace înspre care, altădată, trebuie să fie
trasă cu odgonul, ca robul leneş - şi se va apuca de ele cu atât mai bucuroasă, cu cât aceste
mijloace sunt atât de necomplicate: Recunoaşte-ţi toate păcatele, adică toate faptele păcătoase,
cuvintele, gândurile, simţămintele şi stările păcătoase ale sufletului, apoi du-te şi spovedeştete
la părintele tău duhovnicesc! Şi vei fi fără de prihană, şi vei ieşi din baia pocăinţei curat ca
valul şi alb ca neaua. Asta este totul! Vedeţi ce puţin este? Iar care sunt roadele? Sunt atât de
bogate, încât nu pot fi descrise. Căci pe acela ce va face astfel, Domnul nu îl va socoti nedemn
ca să intre în el, ci va face cu el după făgăduinţa Sa: „Vom veni la el şi vom clădi lăcaş la el,
împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, prin unirea cu Sângele şi cu Trupul Meu”. Iată, atunci,
împărăţia! Iată tot ce căutăm cu atâta înfrigurare şi pentru ce luptăm cu atâta sudoare!
Aşa să facem, fraţilor! Să ne grăbim să ne pregătim astfel pentru vremea împărtăşirii
cu Sfintele Taine, pentru ca, prin aceasta, să ne învrednicim a fi una cu Domnul. O, Doamne,
ajută-ne! O, Doamne, grăbeşte-te spre noi! Amin.
6. În vinerea din prima săptămână a postului
Când într-un oraş oarecare este aşteptată venirea împăratului, locuitorii lui se îngrijesc
în fel şi chip să se pregătească de primirea lui cum se cuvine: îndreaptă drumurile, repară
străzile şi casele, şi mai ales se îngrijesc să împodobească casa unde va locui stăpânul, după
cum se cuvine unei feţe împărăteşti. Apoi, când aproape totul este pregătit, la vremea stabilită
a venirii lui, îi ies în întâmpinare. Iar aici, dacă se întâmplă să vorbească, vorbesc numai
despre înaltul oaspete. Apoi, când, în sfârşit, răzbate vestea că soseşte, toţi se cufundă într-o
adâncă tăcere, numai ochii şi-i îndreaptă într-acolo, de unde se aşteaptă sosirea lui.
Exact aşa se întâmplă şi la noi acum. Sfânta Biserică ne-a vestit de mult, deja: va veni
Domnul, vine la toţi cei ce vor să-L primească. Păşind în Sfânta Patruzecime, am început să
ne pregătim de întâmpinarea Lui cu credinţa nestrămutată că va sosi la noi în Sfânta Taină a
Trupului şi a Sângelui Său şi că Se va sălăşui în noi prin Sfânta Împărtăşanie. Pentru aceasta
am lăsat la o parte treburile lumeşti, am postit, am mers la biserică, ne-am însingurat, ne-am
rugat, am citit şi am ascultat ceea ce se citeşte. Apoi, parcurgându-ne în gând întreaga viaţă, a
trebuit să îndreptăm ce-i strâmb şi să netezim ce-i ascuţit, prin spovedanie şi prin făgăduinţa
de a nu mai strâmba drumul pe care mergem; a trebuit să aşezăm la rangul cuvenit toate
funcţiunile şi necesităţile trupului - aceste străzi pe care va trece Domnul; şi, mai mult ca de
orice, a trebuit să ne îngrijim să ne facem ordine în templul inimii, prin trezirea în el a unor
simţăminte şi dispoziţii bune ale sufletului, astfel încât Domnul, sosind, să Se liniştească în el,
în templul inimii, iar prin liniştea Lui să ne odihnească şi pe noi cu fericire desăvârşită. Oare,
s-au făcut toate acestea, fraţilor, cum se cuvine? Dacă da, atunci suntem întru totul pregătiţi
să-L întâmpinăm pe Domnul. Şi El Se va bucura de noi... iar noi vom fi bucuraţi de El. Iar
acum, ce mai e de făcut?... Acum ieşiţi în întâmpinarea Lui!
Încă puţin şi Domnul va sosi! Îl vom aştepta în adâncă tăcere, aşa cum îl aşteaptă
cetăţenii amintiţi pe stăpânul lor! Fie ca toate simţirile să amuţească în noi, iar ochiul minţii să
privească neabătut într-acolo, de unde nădăjduieşte să-L întâmpine pe Cel dorit, adâncindu-se
în Taina Trupului şi a Sângelui. Vi s-a întâmplat vreodată să şedeţi la miezul nopţii într-o
cameră izolată? Aţi simţit, desigur, atunci, cum peste toate se aşterne pecetea tăcerii şi cum
întreaga lume este străbătută de o linişte măreaţă, care face să se observe cea mai uşoară
mişcare. Într-o asemenea stare să ne transpunem şi noi din acest moment, în aşteptarea
Sfântul Teofan Zăvorâtul
84
pogorârii asupra noastră a Domnului, şi la vremea cuvenită El Se va pogorâ la noi, ca ploaia
pe lână şi ca picăturile ce cad pe pământ (Ps. 71, 6). Fecioarele înţelepte L-au întâlnit pe
Domnul în miez de noapte şi au fost duse de El în palatul de nuntă. Să ne facem şi noi în
suflete tăcere de miez de noapte, şi aşa să îl întâmpinăm pe Domnul. Israel, fiind adus de
Moise, după trei zile de pregătiri, la poalele muntelui Sinai, L-a aşteptat pe Dumnezeu în
tăcere deplină, cu frică şi cu cutremur - pe Dumnezeul Care avea să i se arate pe munte şi să îi
vorbească. Tot astfel să ne chivernisim şi noi sufletele şi să aşteptăm cu evlavie nu ivirea
înspăimântătoare, cu tunete şi fulgere, a lui Dumnezeu, ci ivirea Domnului aducătoare de
belşug şi de îndurări.
Vor zice unii: Cum adică într-o profundă tăcere? Adică, fără nici un fel de sentimente?
Nu, nu fără nici un fel de sentimente, ci fără mişcări deşarte şi furtunoase, ci cu un simţământ
paşnic de umilinţă, pătruns de nădăjduirea plină de bucurie de a-L gusta cu adevărat pe
Domnul. Dar iată că vine Domnul cel mare! Cum să nu ne temem şi să nu ne cutremurăm? Ci
cu frică şi cu cutremur ieşiţi în întâmpinarea Lui, însă nu cu o frică chinuitoare, care să vă
facă să fugiţi şi să vă ascunderi, ci cu acea frică cu care heruvimii şi serafimii stau în faţa
înfricoşătorului tron al lui Dumnezeu, gustând prin ea fericirea, dincolo de toată înfricoşarea.
Dar aceia sunt fără trup şi curaţi, pe când noi suntem cu trup şi plini de păcate! Cu păcate nu e
îngăduit a ne apropia de Domnul, şi să nu vă apropiaţi! Dumnezeu este foc care mistuie şi va
mistui - ca pe Datan şi pe Abiron55 - pe oricine vine la El cu păcate. Dar vi se potrivesc, oare,
vouă aceste temeri? Dacă v-aţi recunoscut toate păcatele, dacă aţi suferit şi v-aţi zdrobit
pentru ele, dacă le-aţi mărturisit părintelui duhovnic şi v-aţi propus cu tărie să nu mai
păcătuiţi, atunci credeţi că în momentul dezlegării preoţeşti toate păcatele voastre sunt şterse
în întregime şi sunteţi socotiţi nevinovaţi şi îmbrăcaţi în haina împărătească a dreptăţii, în care
puteţi veni cu îndrăzneală la petrecerea de nuntă a Fiului împăratului! Dacă sigur v-aţi pregătit
cum se cuvine, atunci nu-L supăraţi cu temeri deşarte pe Domnul, Care vine la voi cu belşug
de îndurări, îndreptaţi-vă ochii plini de iubire evlavioasă către El şi topiţi-vă astfel în El, prin
calda înălţare spre El a inimii voastre, până când va veni şi Se va sălăşlui în voi.
Aşadar, fraţilor, încă un pic, şi în curând Cel Aşteptat va veni şi nu va întârzia. Cu
credinţă şi cu dragoste să ne apropiem, ca să fim părtaşii vieţii celei veşnice; cu credinţă şi cu
dragoste să-L întâmpinăm şi să-I deschidem porţile inimilor noastre, ca să Se pogoare în noi
şi să cineze cu noi. De acum înainte să ne îngrijim să pregătim cina însăşi. La această cină;
El Se va aduce pe Sine, dar noi ce vom aduce? Noi vom aduce pâinea şi sarea. Sarea este
plânsul şi zdrobirea pentru păcatele săvârşite; pâinea este hotărârea fermă de a nu mai păcătui.
Iată ce doreşte El mai mult să guste în noi, atunci când ne împărtăşim cu El. Aceasta şi este
cuvenita întâmpinare a Lui, este aşternutul liniştit pe care El Se va odihni, îndestulându-Se cu
noi şi săturându-ne pe noi cu El!
Fie ca Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos să vă dea, după bogăţia slavei
Sale, să vă întăriţi în omul vostru lăuntric cu puterea Duhului Său şi fie ca Hristos să Se
pogoare cu credinţă în inimile voastre, prin împărtăşirea cu Sfintele Sale Taine. Amin.
7. În sâmbăta din prima săptămână a postului
Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie, Doamne! Îţi mulţumim Ţie,
Doamne, Dumnezeul nostru, că nu ne-ai respins pe noi, păcătoşii, ci ne-ai făcut părtaşi
sfinţeniilor Tale! Mulţumim Ţie, Doamne, că ne-ai îngăduit şi nouă, netrebnicilor, să ne
împărtăşim cu preasfintele şi cereştile Tale Taine! Facă-se cu noi după cuvântul Tău,
Doamne: Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el
(Ioan 6, 56).
Aşadar, fraţilor, acum nu e vreme de discuţii şi de povăţuiri, ci de slavoslovire şi de
mulţumire! Către Unul Dumnezeu, Care v-a vizitat, să vă fie îndreptată luarea-aminte! Acum
55 Vezi Num. 16, 1-35.
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
85
îi purtaţi în voi pe toţi învăţătorii unicului învăţător... De El să ascultaţi! Luaţi aminte la ceea
ce vă va spune El în taina fiinţei voastre, ascuns, dar nu mai puţin adevărat. El nu va vorbi
sufletelor voastre într-o vorbire desluşită, ci va pecetlui direct în inima voastră poveţele de
care aveţi nevoie în viaţă. Păstraţi-vă doar cu mai multă tărie pacea lăuntrică, ciuliţi-vă
urechea inimii şi apropiaţi-o de buzele Lui şi ascultaţi.
Fiecăruia, El îi dăruieşte cele ce îi sunt de bună trebuinţă: unuia - pacea puterilor
sufleteşti, altuia - luminarea ochilor inimii, altuia - tămăduirea rănilor sufletului, altuia -
trezirea râvnei spre faptele cele bune, unuia - pregătirea pentru nevoinţe şi lepădare de sine,
altuia - convingerea în adevăr, fiecăruia - ale sale. Dar, cu cât cineva arată mai multă luareaminte
şi este gata pentru ascultare activă, cu atât mai multe învăţături va primi, învăţături
care nu sunt adresate memoriei, ci se pecetluiesc în întreaga fiinţă. Nu vă lipsiţi singuri de
acest bun! Nu îl împiedicaţi pe Domnul să lucreze în duhul vostru: încuiaţi-i, duhul nostru şi
Domnul, singuri în templul inimii! Ca să rămână acolo amândoi, împreună. Aşa cum în
parabolă mirele, intrând înăuntrul palatului de nuntă al fecioarelor înţelepte, a încuiat uşa şi
nimeni din cei de afară nu le-a mai putut împiedica comuniunea - la fel şi voi, primindu-L pe
Domnul, zăvorâţi-vă toate intrările şi ieşirile şi încuiaţi-vă cu El înăuntru şi îndepărtaţi orice
tulburare din afară.
Am fost bolnavi, într-o măsură mai mare sau mai mică; acum L-am primit pe
Vindecătorul şi doctoria atoatetămăduitoare. Să lăsăm această doctorie să acţioneze în noi pe
de-a-ntregul şi să ne pătrundă, mădular după mădular, toată alcătuirea fiinţei, să pătrundă în
toate măruntaiele, în pântece, în inimă, să cureţe sufletul, să lumineze gândurile, să întărească
părţile alcătuitoare împreună cu oasele, să lumineze simpla cincime a simţurilor şi să ne arate
ca pe un lăcaş al Duhului unic, iar nu ca pe un lăcaş al păcatului, să ne arate ca pe o casă a lui
Dumnezeu, din care să fugă orice răufăcător şi orice patimă. Iată câte trebuie să mai facă
Doctorul! Să nu-L împiedicăm! Se spune că somnul bolnavului favorizează acţiunea
doctoriei. Să ne liniştim şi noi, ca şi cum am adormi faţă de toate cele din afară, ca să dăm
libertate Doctorului şi doctoriei primite să lucreze neîngrădit în noi, cu toată puterea Sa.
Şi este, oare, timp acum să ne ocupăm de ceva din afară? Lăsaţi sufletul să se bucure
de Domnul şi pe Domnul, să Se bucure de suflet! De multă vreme nu s-au mai revăzut!
Păcatele i-au despărţit! O, dacă niciodată nu s-ar mai repeta aceste păcate! După cum
drumeţului venit de pe drum îi este dragă odihna, tot aşa Domnului îi este dragă acum
odihnirea în sufletele noastre. EL este ostenit de căutarea noastră şi de căutarea intrării în
sufletele noastre. Prin păcatele, prin patimile şi prin obiceiurile noastre lumeşti, noi L-am
izgonit. Şi iată că în tot acest răstimp El ne-a căutat, ba ca pe drahma cea pierdută, ba ca pe
oaia rătăcită, şi nu ne-a găsit, pentru că noi născoceam fel de fel de şiretlicuri ca să ne
ascundem de El. Uneori se întâmpla să ne prindă pe undeva, Se oprea la portile inimii şi bătea
ca să I deschidă dar noi nu-i deschideam: bătea cu cuvintele adevărului şi noi nu luam aminte
la ele; bătea cu neliniştea conştiinţei, dar noi o înăbuşeam; bătea cu suferinţele din afară, dar
nici acestea nu ne-au înţelepţit. În sfârşit, a venit perioada prielnică a postului. Ne-am
îndreptat cât de cât, ne-am ostenit în nevoinţele rugăciunii şi ale stăpânirii de sine, ne-am
venit în fire, I-am deschis inima prin spovedanie şi zdrobire, şi El a intrat în noi prin Sfânta
Împărtăşanie. Să-L lăsăm să Se desfete cu sufletul nostru! Să nu-i tulburăm tihna printr-o
grabnică reînnoire a năravurilor deşarte şi, cu atât mai mult, a faptelor şi a obiceiurilor
pătimaşe...
De câte ori nu L-am izgonit deja.... Să-L păstrăm în noi, măcar acum. Este adevărat,
că milostiv este Domnul! Desigur că iarăşi va căuta intrarea în noi şi iarăşi va intra56.
Dar ce va fi, dacă această pogorâre a Sa de acum în noi este ultimul hotar al
îndelungatei Sale răbdări?... Ce va fi dacă, fiind nevoit şi de această dată să plece de la noi, El
va rosti sentinţa definitivă: Iată, vi se lasă casa voastră pustie (Luca 13, 35)?! Rareori se
întâmplă aceasta, dar se întâmplă. De aceea, să ştim că s-ar putea să se întâmple şi cu noi acest
56 Sublinierea traducătorului.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
86
lucru, dacă ne vom îngădui iarăşi să-I mâhnim inima, cea arzătoare de iubire pentru noi!
Atunci ce va fi? Atunci vor intra în noi şapte demoni din cei mai cumpliţi şi vor trăi în noi,
chinuindu-ne şi sfâşiindu-ne. Ah, fraţilor, să ne temem de asta!
Această frică să o aşezăm la porţile inimii noastre, drept străjer şi paznic din afară, iar
dinăuntru să-L îmbrăţişăm cu toată iubirea pe Domnul, şi în această dulce comuniune să
petrecem cu El până la mormânt, păstrând cu tărie legământul făcut cu El acum şi
făgăduinţele date la spovedanie: „Nu voi fi păcătos, nu voi fi păcătos”, umblând aşa, ca şi
cum abia am fi ieşit din cristelniţă, întru înnoirea vieţii noastre. Amin.
B. Despre îndreptarea inimii
Fii ai celui căzut, zămisliţi în fărădelege şi ieşiţi la lumină cu o fire stricăcioasă, în
sfânta cristelniţă a botezului noi renaştem spre viaţa cea sfântă, iar în Taina Mirungerii
primim puterea Sfântului Duh pentru o viaţă sfântă. De aceea, dacă nimeni nu se poate lăuda
cu neprihănirea şi cu lipsa de păcate, totodată nu poate renunţa, fără să-l apese conştiinţa, la
sacra datorie de a se înfăţişa ca un sfânt în faţa lui Dumnezeu. Atunci, ce anume trebuie [să
facă]57 fiecare să-şi trezească şi să-şi încălzească în inimă, dacă nu hotărârea însufleţită de
autoîndreptare şi râvna dumnezeiască pentru curăţirea inimii de tot ce este potrivnic lui
Dumnezeu? Dar formarea în noi a tot ce e sfânt este atât de anevoioasă şi de complicată, iar
calea spre bine trece printr-o aşa mulţime de răspântii ascunse, încât cel ce se apucă de
nevoinţa cea bună a îndreptării de sine trebuie negreşit să-şi planifice mai întâi în minte ce şi
cum anume trebuie să îndrepteze, şi să ţină neîncetat în minte şi în inimă acest plan, pentru ca,
avându-l alături ca pe o călăuză credincioasă, să poată duce la capăt fără piedici şi cu mai
multă siguranţă lucrarea începută.
1. Aşadar, ce anume trebuie să îndreptăm în noi?
Aproape tot ce este în noi. Păcatului îi place stăpânirea deplină. Dacă este îndrăgit de
inima noastră, atunci el pune deja stăpânire în întregime pe ea şi învăluie omul cu forţa lui
malefică. Pentru omul păcătos şi pentru omenire stă scris un singur lucru: Din creştet până în
tălpile picioarelor nu-i nici un loc sănătos (Isaia l, 6). Oricine se poate lesne convinge de
aceasta, dacă îşi aţinteşte privirea înlăuntrul inimii păcătoase. Acolo va vedea sămânţa
izvorâtoare a răutăţii, va vedea principalele tulburări ale păcatului, precum şi lucrurile în care
aceasta se descoperă.
Sămânţa întregului rău moral este iubirea de sine. Ea zace chiar la fundul inimii. Prin
menirea lui, omul ar trebui să uite de sine în viaţa şi în activitatea sa, ar trebui să trăiască
numai pentru Dumnezeu şi pentru semeni. Sfinţindu-şi activitatea prin înălţarea vieţii sale ca
jertfă de mulţumire Mântuitorului Dumnezeu, omul ar trebui să-şi pună în întregime viaţa în
folosul semenilor şi să reverse asupra lor tot ce primeşte de la Dăruitorul - Dumnezeu. Aici nu
pot exista una fără alta: nu-L poţi iubi pe Dumnezeu, fără să-ţi iubeşti semenii, şi nu poţi să-ţi
iubeşti semenii fără să-L iubeşti pe Dumnezeu; tot aşa, iubind pe Dumnezeu şi pe aproapele,
nu se poate să nu te jertfeşti pe tine pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele aproapelui.
Dar, când omul îşi întoarce faţa de la Dumnezeu cu gândul, cu inima şi cu dorinţa şi, ca
urmare, îşi întoarce faţa şi de la semeni, atunci el se opreşte, natural, numai asupra sa, se pune
pe sine ca punct central, către care îndreaptă totul, fără să-i pese nici de legile lui Dumnezeu,
nici de binele semenilor.
Iată rădăcina păcatului! Iată sămânţa întregului rău moral! Ea se ascunde adânc în
măruntaiele inimii. Crescând şi urcând mai aproape de suprafaţa inimii, această sămânţă iese
din inimă sub trei înfăţişări, ca din trei trunchiuri, pătrunse de puterea ei şi încărcate de viaţa
57 Cuvintele din paranteza dreaptă sunt adăugate de Apologeticum, pentru a da sens propoziţiei.
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
87
ei: în înălţarea de sine, în lăcomie şi în iubirea de desfătări. Prima îl obligă pe om să rostească
în inima sa: „Cine este ca mine?!”; cea de-a doua: „Pe toate vreau să le stăpânesc!”; iar a
treia: „Vreau să trăiesc aşa cum îmi place!”.
„Cine este ca mine?!”. Care suflet nu a simţit înlăuntrul său o atare mişcare? Nu
numai cei care au fost înzestraţi de la natură cu înalte desăvârşiri sau cei care, prin osteneala
lor, au reuşit să facă ceva important şi folositor, ajung să se înalţe cu gândul deasupra
celorlalţi. Mărirea de sine se întâlneşte la toate vârstele, rangurile şi stările sociale; ea
urmăreşte omul pe toate treptele desăvârşirii lui mentale şi morale; ea nu se supune nici unor
relaţii exterioare şi, chiar dacă omul ar trăi singur, necunoscut şi departe de toţi, el niciodată şi
nicăieri nu ar fi scutit de această ispită a preamăririi de sine. Din clipa în care a pus la inimă
prima linguşire a şarpelui: veţi fi ca Dumnezeu (Fac. 3, 5), din acel moment omul a început să
se înalţe pe sine deasupra celorlalţi, ca dumnezeu, a început să se ridice deasupra hotarului pe
care a fost aşezat de natură şi societate: aceasta este boala comună a tuturor şi a fiecăruia, în
parte. În fond, ce-i aşa rău să mă las încântat de gândul că sunt mai presus de unul, de altul, de
un al treilea? Dar uitaţi-vă, de fapt, cât rău şi câte consecinţe întunecate decurg din acest gând,
după părerea noastră, lipsit de însemnătate.
Cel ce s-a înălţat cu mintea şi cu inima deasupra tuturor, dacă întreprinde ceva, o face
nu la imboldul raţiunii şi al conştiinţei, nu la poveţele înţelepţilor ori sub înrâurirea cuvântului
lui Dumnezeu, ci după consideraţiile lui proprii, el întreprinde acel lucru pentru că aşa vrea el:
este samavolnic; dacă aduce la împlinire ceea ce a hotărât, se bazează numai pe sine: este
încrezător în propriile puteri, îngâmfat; când împlineşte ceva, pe toate şi le atribuie sieşi şi,
din cauza aceasta, este trufaş, mândru, pretenţios, nerecunoscător; în relaţiile cu ceilalţi,
doreşte ca pretutindeni şi în toate să se împlinească voia lui, ca toate să se mişte la un semn
dat de el: este dornic de stăpânire şi înclinat spre violenţă; în atitudinea faţă de cei din jur, el
nu le poate răbda influenţa, oricât ar fi ea de neînsemnată: este dispreţuitor şi refractar; dacă
vede că îi este încălcată voinţa, îşi iese din fire, ofensat, şi se aprinde de dorinţa de răzbunare;
este însetat după cinstire şi slavă, atunci când are un caracter puternic; şi este prefăcut şi
trufaş, când este slab sufleteşte; este îndrăzneţ, capricios, îngâmfat, înclinat către prejudecăţi,
atunci când este josnic. Iată în ce forme apare mărirea de sine, iată câte mişcări păcătoase îi
sunt îndatorate pentru apariţia lor! E foarte puţin probabil ca cineva să nu se descopere în
acestea, într-o formă sau alta.
„Vreau ca toate să fie ale mele !”, gândeşte cel lacom - iată cea de-a doua ramură a
răului moral înrădăcinat. Aici se descoperă cel mai pronunţat duhul iubirii de sine. El se
manifestă aici, într-un fel, de sine stătător, omul interesat nu va spune un cuvânt, nu va face
un pas, nici o mişcare, fără ca din asta să nu aibă vreun câştig. Totul la el este astfel calculat,
totul este astfel rânduit, tuturor li s-a dat un asemenea curs, încât şi timpul, şi locul, şi
lucrurile, şi persoanele - toate de care se atinge mâna sau mintea lui - îi aduc un tribut pentru
cămara lui proprie. Câştigul personal, interesul reprezintă pentru el un resort fundamental,
care întotdeauna şi oriunde îi pune în mişcare rapidă toată fiinţa, la impulsul acestuia el este
gata să transforme totul într-un mijloc de împlinire a ţelurilor sale: va căuta cele mai înalte
trepte ale demnităţilor şi onorurilor, dacă asta este avantajos pentru el; îşi va asuma cea mai
grea sarcină, dacă este mai profitabilă decât altele; este în stare de orice: să nu mănânce, să nu
bea - numai să rămână în câştig. El este ori lacom, ori strângător, ori zgârcit şi numai sub
influenţa puternică a vanităţii poate iubi strălucirea şi luxul. Tot ce îi aparţine îi este mai
scump decât propria persoană, mai scump decât oamenii şi decât poruncile lui Dumnezeu.
Sufletul îi este parcă înghiţit de lucruri şi nu trăieşte prin el, ci prin aceste lucruri. Iată puterea
şi domeniul celei de-a doua ramuri a sămânţei celei rele - iubirea de sine! Dar cine nu are
astfel de lucruri, de care îl doare tot atât de mult să se despartă, ca şi cum şi-ar pierde inima,
ca şi cum s-ar despărţi de fericire?
„Vreau să trăiesc aşa cum îmi place!”, spune cel înrobit trupului şi care trăieşte după
bunul său plac. Sufletul i se înglodează în trup şi în simţuri. La cer, la trebuinţele spiritului, la
cerinţele conştiinţei şi ale datoriei el nu se gândeşte, nu vrea şi nici nu poate să se gândească
Sfântul Teofan Zăvorâtul
88
(v. Rom. 8, 7). El a cunoscut doar felurite moduri de desfătare; numai cu ele ştie să se
descurce, doar despre ele ştie să vorbească şi să gândească. Câte bunătăţi sunt pe pământ, câte
trebuinţe există în trupul său, câte domenii pline de satisfacţii sunt pentru cel dedat
senzualităţii - pentru fiecare dintre acestea se naşte în el o înclinaţie aparte. De aici - lăcomia,
multa mâncare, răsfăţul, luxul, trândăvia, desfrâul - înclinaţii a căror forţă este egală cu forţa
legii naturii, care constrânge libertatea.
Când vrea să-şi desfete gustul, devine voluptuos; jocul culorilor îl învaţă preţiozitatea;
varietatea sunetelor - vorbăria; nevoia de a se hrăni îl conduce la multa mâncare; nevoia de
autoconservare - la trândăvie; alte nevoi - la desfrâu.
Aflându-se, prin trup, într-o vie legătură cu natura, cel sufleteşte supus trupului se
adapă din ea cu satisfacţii prin tot atâtea canale, câte funcţii sunt în trup şi, împreună cu
desfătările, el absoarbe şi duhul fundamental al naturii - duhul acţiunilor mecanice
involuntare. De aceea, cu cât are cineva mai multe desfătări, cu atât mai strâmt este cercul
libertăţii lui, iar cel ce s-a robit cu totul desfătărilor, am putea spune că este complet legat în
mrejele trupului.
Iată cum creşte în noi răul dintr-o sămânţă mică, aproape neobservată. În adâncul
inimii, cum am văzut, se află sămânţa răului - iubirea de sine; de la aceasta pornesc trei
ramificaţii ale răului, pătrunse de puterea ei - trei ipostaze ale ei: mărirea de sine, lăcomia,
senzualitatea; iar acestea trei nasc deja o mulţime nenumărată de patimi şi de înclinaţii
vicioase, întocmai cum într-un pom, din ramurile principale se desprind o mulţime de alte
ramuri şi lăstari, aşa se formează şi în noi un întreg pom al răului care, înrădăcinându-se în
inimă, se răspândeşte apoi în toată fiinţa noastră, iese în afară şi acoperă tot ce ne înconjoară.
Putem spune că un astfel de pom există în orice om a cărui inimă iubeşte cât de cât păcatul, cu
singura deosebire că la unii se arată mai dezvoltată o latură, în timp ce la alţii - altă latură a
copacului.
Dar care este motivul pentru care noi, cel mai adesea, nu observăm răul din noi şi
adesea credem şi spunem fără ruşine, cu voce tare: „Ce am făcut rău?” sau: „Ce neajuns am?”.
Cauza este foarte firească, şi anume, o nouă izbucnire a păcatului ce trăieşte în noi. Nu
observăm pentru că nu putem. Nu ne îngăduie păcatul: el este foarte ager şi prevăzător.
Pomul răului, neacoperit cu frunze, cum l-am înfăţişat mai sus, dacă s-ar arăta aşa de
prima dată în faţa ochilor minţii, ar putea să fie respins de toţi; de aceea, el, păcatul, se
grăbeşte să-l îmbrace cu frunze, să-i acopere urâţenia, şi-l acoperă atât de bine, încât sufletul
în care creşte acest pom nu-i mai poate desluşi nu numai rădăcinile şi trunchiul, dar nici
ramurile. Aceste înfrunziri sunt risipirea şi grija de multe. Celui risipit nu-i place să trăiască
adunat în sine, cel cu multe griji nu are nici o clipă de timp liber. Unul nu poate, altul nu are
când să observe ce se întâmplă înlăuntrul său. O dată cu prima trezire din somn, sufletul lor
iese afară din ei - la primul pleacă în lumea fantasmelor, iar la cel din urmă se cufundă în
oceanul de treburi, pasămite, foarte necesare. Prezentul pentru ei nu există, ceea ce, de fapt, le
caracterizează întreaga activitate. Unul preferă să trăiască într-o lume creată de el, iar cu
realitatea are de-a face rareori, din întâmplare şi superficial; celălalt, şi cu gândul şi cu inima
este mereu înainte. Se grăbeşte să încheie orice lucru început cât mai repede cu putinţă, pentru
a trece la altul; începe alt lucru şi zoreşte spre un al treilea; în general, cu prezentul se ocupă
la el doar mâinile, picioarele, limba şi celelalte, dar gândurile îi sunt aţintite în întregime spre
viitor. Cum ar putea aceştia, la un asemenea curs al mişcărilor lor lăuntrice, să observe ce li se
ascunde în inimă?
Dar păcatul nu se mulţumeşte cu acest acoperământ de frunze: prin frunziş se mai
poate pătrunde, frunzele pot fi date la o parte de vântul supărărilor şi al zdruncinărilor
lăuntrice ale conştiinţei, dezvăluind astfel urâţenia păcatului care se ascunde sub frunziş. De
aceea, păcatul urzeşte din sine însuşi un fel de acoperământ de nepătruns, asemenea tulburei
ape stătute, în care îşi afundă trunchiul cu frunzele lui. Acest acoperământ este alcătuit din
necunoaştere, nesimţire şi nepăsare. Nu cunoaştem pericolul ce ne paşte, de aceea nici nu-l
simţim; nu-l simţim, de aceea şi suntem cuprinşi de nepăsare. Şi orice aţi face pentru
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
89
îndreptarea unui astfel de păcătos, totul va fi zadarnic. El este adânc cufundat în păcat, ca întro
mare. Dacă produceţi sunete deasupra apei, oricât ar fi ele de puternice, cel ce se află în apă
nu aude nimic, încercaţi să-l înfricoşaţi prin orice pe nesimţitorul păcătos, el nu se va tulbura
deloc. Zugrăviţi-i propria lui stare sufletească - el vă va spune: „nu sunt eu acesta!”. Înfăţişaţii
pericolul de moarte care îl paşte - vă va încredinţa că nu îl priveşte pe el. Treziţi-l din
adormire - el nu se va ruşina să declare: „eu lucrez!”. Atât de des este acoperământul în care
se ascunde păcatul, până la urmă, de privirile celui pe care îl poartă!
Iată, în linii generale, tot ce trebuie să schimbăm în noi, iată largul ogor al lucrării în
sfânta nevoinţă a îndreptării de sine. Trebuie să dăm jos acoperământul care ascunde păcatul:
trebuie să alungăm din suflet nepăsarea, nesimţirea, autoamăgirea, risipirea şi grija de multe;
trebuie să-i retezăm ramurile: toate patimile şi dispoziţiile păcătoase; în sfârşit, păcatul trebuie
smuls din rădăcini şi trebuie alungată trufia, prin lepădarea de sine. Munca aceasta nu este nici
mică şi nici uşoară! Necurăţenia păcatelor, înfăţişată mai înainte, acoperă sufletul nu ca un
praf, care poate fi scuturat la o uşoară adiere a aerului. Nu, ea ne-a pătruns în toată fiinţa, s-a
altoit pe ea, a devenit ca o parte a ei: de aceea, a ne elibera de ea este acelaşi lucru cu a ne
desprinde de noi înşine, cu a ne scoate un ochi, cu a ne tăia o mână. O atare greutate nu
trebuie, însă, să ne oprească în loc, ci să ne scoată din lâncezeală. Cel ce îşi doreşte sincer
mântuirea nu se uită la piedici; ci ele îl fac să-şi ia mai mare avânt, să înceapă mai hotărât şi
mai cu râvnă lucrarea mântuitoare a îndreptării de sine.
2. Cum să săvârşim, aşadar, această lucrare? Cu ce să începem, ce să facem apoi,
care va fi, în general, cursul îndreptării de sine lăuntrice?
Inima omului este adâncă. Cum putem afla ce se petrece în ea şi, mai ales, ce trebuie
să se petreacă în anumite împrejurări?
Fiecare îşi are caracterul său, dispoziţia sa, pasiunile, predispoziţiile şi obiceiurile lui.
De aceea, la fiecare cursul autoîndreptării lăuntrice trebuie să fie altul; nu putem deloc stabili
un singur traseu general pentru toţi. Îndreptarea de sine nu este o treabă a raţionamentelor
reci, ci este o lucrare vie şi plină de râvnă, săvârşită în adâncul inimii. Creştinismul este o
taină, nu numai în temeiul lui, ci şi în modul său de practicare. Cursul dezvoltării lui în inimă
este asemănător mersului pe un drum subteran ascuns şi încurcat. Celui ce se încumetă la
acest drum i se spune: „iată calea!”, şi cel ce s-a hotărât să meargă pe el, merge singur. Cine,
aşadar, poate fi mântuit? - se va întreba cineva, imaginându-şi toate greutăţile îndreptării de
sine. Răspundem cu răspunsul Mântuitorului la o întrebare asemănătoare: La oameni aceasta
e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă (Matei 19, 25-26).
Cel ce s-a hotărât să înceapă o viaţă creştină, va primi prin Sfintele Taine harul
Duhului, care sfinţeşte, întăreşte şi alină. Petrecând nedespărţit de om, el îl călăuzeşte în
modul cel mai înţelept şi mai precaut pe tot parcursul primejdioasei sale călătorii pământeşti.
Şi cine, oare, poate nădăjdui să-şi îndrepte singur inima sa? Oare, în această sfântă lucrare
poate cineva să se aştepte ca izbânda să vină de la ajutorul omenesc şi de la iscusinţa
omenească? Ascultaţi ce spune Domnul: Vă voi stropi cu apă curată şi vă veţi curaţi de toate
întinăciunile voastre (...) vă voi curaţi. Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din
trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne. Pune-voi înlăuntrul vostru
Duhul Meu (Iez. 36, 25-26). Toate sunt de la Domnul. Lui să ne încredinţăm, deci: să ne
înfăţişăm în faţa Lui, să ne supunem, ca un amestec necurat şi diform, lucrării Lui harice, ca
să facă din noi, precum artistul şi meşteşugarul, vase bune în cinstea înfăpturii lucrării celei
bune. Din partea noastră putem să-I înfăţişăm lui Dumnezeu numai dorinţa sinceră de
autoîndreptare şi deplina hotărâre de a ne supune îndrumărilor Lui. Ce se întâmplă cu acela pe
care îl vizitează harul Domnului? Şi cum anume îl va călăuzi acesta pe calea curăţirii, până la
starea de curăţenie şi de neprihănire? Acestea ni le-a zugrăvit Mântuitorul în parabola despre
fiul rătăcitor.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
90
Mai înainte de toate, harul îl învaţă pe om cum să-şi demaşte şi să-şi arunce de pe el
acoperămintele: altfel, cum ar fi cu putinţă să începi să lucrezi, fără să vezi ce anume ai de
prelucrat? În această lucrare, dispare de pe ochii minţii orbirea, în inimă se întoarce simţirea,
iar voinţa se trezeşte din nepăsarea în care dormea. Totodată, fără voie, sufletul îşi opreşte
atenţia asupra sa şi se concentrează înăuntrul său: durerea şi frica, ducând sufletul dincolo de
mormânt, la tronul Judecăţii, îl rup de lume şi îi oferă un alt obiectiv, înalt şi veşnic, de care
să se îngrijească. Pomul desfrunzit al păcatului stă acum în văzul ochilor minţii păcătosului, în
toată goliciunea sa hidoasă, şi acum - ceea ce nu-i este propriu! - rodeşte osândire de sine,
acoperă cu ruşine, arde cu judecată acuzatoare şi cu mustrări de conştiinţă. Raza milostivirii
lui Dumnezeu naşte în sufletul smerit căldura umilinţei şi izvorăşte şuvoaie de lacrimi de
pocăinţă; belşugul de lacrimi necurmate smulge din inimă, în cele din urmă, întregul pom al
păcatului, cu rădăcini cu tot. Astfel se întâmplă totul. Omul stă acum pe pământul curat al
neprihănirii şi râvneşte la sfânta cucernicie.
Prezentată într-o descriere, lucrarea îndreptării de sine este scurtă şi uşoară; dar nu atât
de scurtă şi de uşoară este de fapt. Nevoile noastre sunt felurite, felurite sunt şi lucrările
oblăduitoare ale harului în noi: pe unul îl primeşte direct într-o linişte fericită, îl aduce în
pajiştea duhului, îl paşte şi îl desfată; pe altul îl încearcă prin multe ocolişuri, şi abia după
felurite peregrinări îl conduce acolo, ca pe un călător istovit şi împovărat.
Umblă cu el cu faţa ascunsă şi-l încearcă la început cu ispite şi-l înfricoşează, şi-l
strâmtorează, şi-l chinuieşte cu învăţătura sa, până ce va prinde încredere în el şi-l va ispiti
întru îndreptările sale. Şi iarăşi se va întoarce drept la el şi-l va veseli şi îi va descoperi lui cele
ascunse ale sale (Sir. 4, 18-20).
Să ne grăbim, aşadar, către această linişte harică, spre locul veselirii duhovniceşti, în
tainiţele cele mai ascunse ale lucrării şi sfinţirii dumnezeieşti! E greu! Dar ce se face fără
trudă? De când pământul împreună cu muncile lui a fost blestemat din pricina omului, omul
îşi câştigă cu sudoarea frunţii bunurile trupului şi mai ales pe cele ale duhului. În schimb, câte
mângâieri vin la dobândirea lor, în cele din urmă! Femeia când e să nască, se întristează, dar
de bucuria pruncului născut, uită toate supărările de mai înainte (Ioan 16, 21). Pătimirile
vremii de acum nu sunt vrednice de mărimea care ni se va descoperi (Rom. 8, 18) - vor
apărea şi aici, în duh, şi acolo, în toată fiinţa noastră.
Şi ce altceva ne mai poate sluji ca mângâiere? Faptul că lucrarea de autoîndreptare nu
este atât de anevoioasă în realitate, pe cât ni se pare la început. Ea pare de necuprins numai
privită din afară, atâta timp cât nu ne-am apucat de ea. Şi aici, ca şi în lucrurile obişnuite, totul
depinde de însufleţirea cu care fiecare se apucă de treabă. Întrebaţi pe orice om de acţiune
neprefăcut, întrebaţi-l de greutatea muncii lui: el vă va răspunde acelaşi lucru, că eforturile lui
pot fi socotite şi cântărite doar de alţii, iar pentru el acestea nu există şi nu le observă.
Însufleţirea, punându-i în mişcare rapidă toate puterile, îi absoarbe toate neliniştile, îl ridică
deasupra tuturor obstacolelor şi el păşeşte printre neajunsuri ca pe un drum neted şi larg. La
fel este şi în lucrarea mântuirii: strâmtă este calea către împărăţie, anevoios ne pare jugul lui
Hristos: dar numai atâta timp cât rămânem în afară, cât timp ne imaginăm şi plănuim cursul
noii vieţi. Dar din momentul în care hotărârea mântuitoare încolţeşte în inimă şi se înfiripă, ea
aduce cu sine şi însufleţirea pentru lucrarea cea bună. Însufleţitul urmaş al lui Hristos merge
pe urmele Lui, bucurându-se şi binecuvântând-o58 şi binecuvântând cele primite de la El. Din
afară va fi văzut trudindu-se, plin de răni şi de îndârjire, dar el, ca înaintea Cunoscătorului de
inimi, mărturiseşte în numele tuturor cu voce tare, că el şi toţi cei asemenea lui trăiesc ca nişte
necunoscuţi, deşi bine cunoscuţi, (...) ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-se59; ca nişte
săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc (II Cor. 6, 9-
10).
Veţi întreba de unde să luaţi o asemenea însufleţire? Să ne rugăm, şi rugăciunea
credinţei va face să se pogoare acest foc dumnezeiesc. Să ne rugăm pentru însufleţire, pentru
58 Ambiguitate în text: sau însufleţirea, sau lucrarea cea bună. [Lucrarea cea bună ă zicem noi. (n. A.).].
59 Textul biblic B.O.R. este la pers. I-a.
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
91
hotărâre şi pentru trezirea din somnul păcatului. Acum mântuirea este mai aproape de noi (...)
Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape (Rom. 13, 11-12). Dumnezeu a zis: „Strălucească,
din întuneric, lumina”, fie ca să strălucească în inimile noastre, să strălucească cunoştinţa
slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos (cf. II Cor. 4, 6); fie ca Dumnezeul nădejdii să ne
umple pe noi de toată bucuria şi pacea, în credinţă, ca să prisosească nădejdea noastră, prin
puterea Duhului Sfânt60 (cf. Rom. 15, 13).
C. Despre lupta cu păcatul
După ce omul, prin voinţa sa, s-a împotrivit voinţei lui Dumnezeu, făcând pe plac
voinţei diavolului, el a căzut sub stăpânirea acestuia şi a pierdut puterea ce i s-a dat dintru
început, de a umbla liber şi bucuros în voia lui Dumnezeu. Acum, dimpotrivă, în suflet i s-a
întipărit dorinţa nesupunerii faţă de Dumnezeu şi de a trăi după bunul său plac. Această
pornire greşită a inimii omului a trecut de la un om la toţi oamenii şi toţi au devenit în aceasta
ca unul: păcatul... a trecut la toţi oamenii (Rom. 5, 12). Iar această poftă de a ne satisface
doar propria noastră voie, fără a ne supune voii lui Dumnezeu, refuzul de a ne împotrivi nouă
înşine şi a ne supune lui Dumnezeu - este ceea ce se numeşte păcatul care sălăşluieşte în noi
(Rom. 7, 17-20, 23).
Păcatul, cuibărindu-se chiar în adâncul sufletului, o dată cu aceasta şi-a supus şi toate
puterile sufleteşti: mintea, voinţa şi simţurile şi, ca urmare, s-a descompus într-o mulţime de
înclinaţii, patimi şi gânduri păcătoase; din suflet a trecut în trup, de aici, în fapte şi în gesturi
şi, în acest fel, a pătruns în toată conduita şi în toate relaţiile omului. Astfel, „păcatul s-a
înrudit cu întreaga fiinţă a omului - şi cu sufletul, şi cu gândurile, şi cu mintea - şi a
cutremurat toate părţile trupului; şi nimic - nici din suflet şi nici din trup - nu rămâne slobod şi
departe de influenţele păcatului ce sălăşuieşte în noi”61. „Tot omul e învăluit în acest păcat, ca
să nu mai poată vedea, aşa cum ar vrea, ci să vadă rău, să audă rău, ca picioarele să-i fie iuţi la
ticăloşii şi mâinile întinse la fărădelegi, iar inima, preocupată cu gânduri necurate”62.
Păcatul care trăieşte în noi, împreună cu diavolul - tatăl lui - este despotul care ţine
sufletul în robia sa şi nu-i dă voie omului să facă ceea ce nu îi este pe plac. Ca un instinct, îl
ademeneşte pe păcătos pe drumul obştesc tot mai departe şi mai departe, fără să-i dea răgazul
să chibzuiască şi să-şi curme cumva lanţul dorinţelor păcătoase. De cele mai multe ori,
păcătosului nici prin minte nu-i trece să-şi schimbe viaţa: el nici nu se gândeşte că păcătuieşte,
„cufundat în marea uitării şi în bezna patimilor, de parcă şi-ar fi făcut lăcaş la porţile
iadului”63. „În jurul inimii s-a lăsat parcă un fel de perdea de întuneric, un fum - vă spun - ce
iese din focul duhului lumesc, care nici gândului nu îi dă voie să comunice cu Dumnezeu, nici
sufletului să se roage din proprie dorinţă sau să creadă, sau să-L iubească pe Dumnezeu”64.
Dar chiar dacă păcătosul vede, chiar dacă află că nu trebuie să facă una sau alta, că o
dorinţă sau alta, o înclinaţie sau alta sunt imorale - chiar şi atunci, ce folos? El nu vrea să
ridice un deget, să mişte un picior împotriva vreunei dorinţe sau a unei înclinaţii nelegiuite;
pentru că, în general, el nu doreşte să nu păcătuiască, nu vrea să se împotrivească sieşi şi să se
supună dreptăţii lui Dumnezeu. El este un prizonier ce s-a văzut legat de mâini şi de picioare
şi s-a lăsat nepăsător în voia sorţii înjositoare de rob. Aceasta este boala de căpătâi, este răul
înrădăcinat, care susţine toate celelalte boli sufleteşti, care hrăneşte toate pornirile păcătoase:
lipsa dorinţei de a ne ridica împotriva păcatului, lipsa dorinţei de a ne supune voinţei lui
Dumnezeu...
60 Textul biblic B.O.R. e la pers. a II-a.
61 Cuviosul Macarie cel Mare, Convorbiri despre starea vătămată şi cea înnoită a omului, p. 4.
62 Ibid., pp. 1-2.
63 Cuviosul Macarie cel Mare, Cuvântul al 4-lea, Despre răbdare şi despre deosebirea lucrurilor, cap. 18.
64 Ibid., cap. 5.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
92
Cine vrea să se elibereze din robia păcatului, cine vrea să-şi cureţe sufletul de toate
spurcăciunile, acela, mai întâi de toate, trebuie să urască păcatul, să îşi aprindă în el dorinţa de
a i se împotrivi, să stârpească în el împotrivirea faţă de legea lui Dumnezeu şi să îşi aprindă
dorinţa de a umbla în această lege; el trebuie negreşit să-şi înfrângă voia proprie. Fără aceasta
este cu neputinţă să faci vreun bine, este cu neputinţă să birui vreo mişcare a păcatului.
Este adevărat - spune Sfântul Macarie - „sunt unii care se abţin de la orice desfrânare,
de la hoţii şi de la lăcomie şi de la alte păcate asemănătoare, şi de aceea se consideră sfinţi:
dar în realitate se află chiar foarte departe de sfinţenie. Căci în minţile lor sălăşluieşte multă
răutate şi trăieşte acolo şi se târăşte şi încă nu i-a părăsit”65. „Căci nu numai simpla abţinere
de la rele - spune el în altă parte - este curăţire: ci stârpirea desăvârşită a acestora din
conştiinţă este curăţirea. Oricine ai fi, străbătând gândurile care se nasc şi cresc în tine,
pătrunde până la sufletul tău prizonier şi rob al păcatului, şi scrutează-ţi gândurile până în
străfund şi cercetează-ţi adâncimile cugetărilor; şi vei vedea în străfundurile sufletului tău
şarpele care se târăşte, se cuibăreşte şi te ucide, otrăvindu-ţi sufletul, bucată cu bucată. Căci
inima este o prăpastie fără fund: dar dacă vei ucide acest şarpe, te vei lăuda înaintea Domnului
cu curăţenia ta; iar dacă nu - smereşte-te ca un neputincios şi păcătos”66.
Această răutate, acest şarpe, care s-a ascuns în inimă - dorirea păcatului şi nedorirea
dreptăţii - este cel care trebuie stârpit dintru început. Fără aceasta nu este cu putinţă nici o
izbândă: orice vei face, parcă vei avea mâinile tăiate.
Fără îndoială, nu se va curăţi dintr-o dată în mod sesizabil nici acela în care s-a
petrecut deja schimbarea radicală a voinţei, împotriva lui se vor ridica patimile, înclinaţiile,
obiceiurile - tot ceea ce făcea mai înainte cu plăcere şi cu ce se îndeletnicea nestingherit; dar,
cel puţin după această schimbare, el are posibilitatea să se împotrivească acestor porniri, să le
slăbească, să le micşoreze şi să le împuţineze. După schimbarea dispoziţiei principale,
urmează schimbarea puterilor sufletului - ale simţurilor, ale voinţei şi ale minţii, iar apoi
slăbirea sau chiar stingerea completă a patimilor şi a înclinaţiilor, unele după altele, deşi toate
acestea nu se petrec dintr-o dată, nici imediat. Să cazi este uşor, dar nu e uşor să te ridici; e
uşor să alergi la vale, dar nu-i uşor să urci la deal.
După aceasta este clar că nu e cu putinţă să te eliberezi fără luptă de jugul robiei
păcatului, şi fără o luptă încrâncenată, îndelungată, şi că această luptă este de două feluri, sau
poate fi purtată în două moduri.
Mai întâi, trebuie să te ridici împotriva păcatului, urându-l în general, să-l izgoneşti
din sălaşul său de căpetenie prin schimbarea radicală a voinţei, prin deşteptarea setei de a te
împotrivi păcatului şi prin supunerea faţă de voia sfântă a lui Dumnezeu. Iar abia apoi poţi să
te răzvrăteşti şi împotrivii plozilor acestui păcat, să stârpeşti rămăşiţele lui din tine, dacă este
cu putinţă, până la decimarea lui deplină. Acolo se dă bătălia decisivă, iar aici doar se potolesc
răzvrătirile răzleţe ale celui învins; acolo se dărâmă principala redută a vrăjmaşului, iar aici el
este izgonit pentru totdeauna de pe pământul restituit prin biruinţă stăpânului legitim şi este
urmărit până la ultimele lui hotare.
A. Iar biruinţa principală a sufletului împotriva păcatului trebuie să o punem, în
general, pe seama luptei creştinului cu păcatul, întrucât, deşi în cadrul ei lucrează, cu
precădere, harul, totuşi rămâne destul loc şi pentru folosirea liberă a propriilor puteri
sufleteşti, aşa cum vom vedea şi din descrierea luptei.
1. Prima lucrare în suflet - trezirea - aparţine harului. Păcatul îşi ascunde lanţurile cu
care leagă sufletul, iar acesta, orbit fiind, se deprinde cu robia sa şi chiar începe să o
îndrăgească. Păcătosul, nebănuind nici un fel de primejdie pentru el, doarme în somn de
moarte. El nu se va ridica şi nu va învia, dacă harul nu îl va trezi şi nu îl va înviora. De aceea,
Mântuitorul stă şi bate la porţile inimii. Clipa, mijlocul, împrejurarea acestei revolte sunt
65 Cuvântul 5, Despre înălţarea minţii, cap. 20.
66 Cuviosul Macarie cel Mare, Cuvântul 5, Despre înălţarea minţii, cap. 2
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
93
ascunse cu desăvârşire în înţeleapta proniere a harului dumnezeiesc. El vine pe neaşteptate, îl
smulge pe păcătos din iureşul păcatului şi îl aşază în afara lui, fără vreo contribuţie din partea
omului, deşi luând întotdeauna în seamă deschiderea morală a omului. Pentru cel trezit de har,
totul se luminează într-o clipă, ca într-o străfulgerare totală, atât în el, cât şi în jurul lui. În faţa
lui se dezvăluie cu o deosebită putere însuşirile lui Dumnezeu, dependenţa omului de
Dumnezeu, menirea omului şi îndeosebi starea lui sufletească actuală. Este ca şi cum ar fi pus
acum în relaţia şi în legătura cuvenită cu toate cele de care trebuie să fie legat. O asemenea
clarviziune, răsfrângându-se în inimă, naşte în om sentimentul propriei depravări, al înjosirii
şi mâhnirea surdă că s-a lăsat dus până aici, convingerea profundă că nu se cade ca el să fie
aşa şi nevoia de a ieşi din această depravare, ca şi o oarecare presimţire a unei vieţi superioare
şi a unei stări mai bune.
Starea în care se află sufletul la trezirea harului este o stare care poate fi produsă
numai de har. Desigur, despre tot ce se întâmplă atunci în sufletul omului poate judeca şi orice
păcătos, singur cu sine, chiar poate să-şi trezească simţăminte asemănătoare; dar aceste
acţiuni ale libertăţii sunt cu totul altceva decât trezirea harică. Propriile meditaţii ale
păcătosului deviază, de regulă, spre lucrurile din afară, pe când lucrarea harică restrânge
atenţia păcătosului numai asupra lui; din această cauză, gândurile îi alunecă numai pe
suprafaţa sufletului, fără a se atinge de inimă, şi dacă uneori o ating, o ating uşor, fără a
pătrunde în adâncul ei; în timp ce trezirile harice pătrund chiar în adâncul fiinţei omeneşti şi
ating cele mai fundamentale temelii ale ei; căci lui Dumnezeu îi este propriu să vorbească
inimii direct. Iar simţămintele pe care şi le trezeşte uneori păcătosul printr-o îndelungată şi
încordată meditaţie asupra celor mai uluitoare obiecte sunt total lipsite de trăinicie. Ele se
înghesuie cu putere în inimă, se menţin nestingherite în ea, dar sunt gata să dispară o dată cu
întreruperea încordării, fără a lăsa după ele vreo urmă vizibilă; pe când simţămintele trezite de
har ajung până la temeliile inimii, acolo se întipăresc, o cuprind chiar dacă am vrea să le
risipim prin meditaţii încordate, iar când se liniştesc, lasă întotdeauna după ele urme adânci.
De aceea, în zadar nădăjduieşte cineva că singur, fără har, ar putea să se trezească din
somnul păcatului. Tot ceea ce rămâne aici în sarcina libertăţii omului este rugăciunea pentru
această trezire - sârguincioasă, sinceră, însoţită de făgăduinţa de a urma neabătut chemarea lui
Dumnezeu.
„Căci răutatea nu este proprie fiinţei noastre, ci, prin nelegiuirea primului om, s-a
furişat din afară şi omul a preluat-o înăuntrul său, şi parcă s-a preschimbat chiar în fiinţa
noastră. Astfel - vă spun - prin ceea ce nu este propriu firii noastre, prin darul ceresc al
Duhului, ea trebuie să fie alungată iarăşi din fiinţa noastră, pentru a restabili în noi curăţenia
cea dintru început. Iar acest lucru îl poate dobândi sufletul numai prin multe cereri şi
rugăciuni”67.
„Fie ca sufletul să strige cu toată puterea la Dumnezeu, pentru ca prin harul Duhului
Său să-l învrednicească a se elibera de patimi68”.
2. Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva... (Apoc. 3, 20). Păcătosul trezit aude; dar
se poate ca cel ce aude încă să nu deschidă poarta. Între auzul bătăii şi deschisul uşii mai trece
o vreme, mai lungă sau mai scurtă, de îndoială a celui care aude: dacă să deschidă sau nu.
Păcătosul trezit este aşezat de har la mijloc, între două drumuri: cel al păcatului şi cel al
dreptăţii; este aşezat altfel încât i se dă posibilitatea să aleagă viaţa în duh, în adevăr şi
dreptate, fără a mai fi ţinut prizonier de legea trupului sau a păcatului, după care a voi se află
în mine, dar a face binele nu aflu (Rom. 7, 18).
Acum, libertatea omului urmează să încline cu hotărâre spre partea binelui, să facă aşa
încât această dispoziţie să devină dominantă şi să se însufleţească cu hotărârea de a începe
imediat această îndreptare; acestea - spunem - trebuie să le facă libertatea, întrucât harul, care
mai înainte precursese oricărei lucrări, merge aici în urma dispoziţiilor libertăţii şi nu pătrunde
67 Cuviosul Macarie cel Mare. Cuvântul 5, Despre înălţarea minţii, cap. 5.
68 Idem, Cuvântul 6, Despre iubire, cap. 12.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
94
în suflet altfel, decât cu îngăduinţa lui şi în urma rugăciunii, şi nu îl cuprinde decât după ce
sufletul îşi deschide singur buzele pentru primirea lui.
„Harul care se pogoară - spune Macarie cel Mare - nu acţionează astfel încât, prin
forţa sa constrângătoare, să lege voinţa, ca în acest mod să-i pironească în bine şi pe cel care
vrea, şi pe cel care nu vrea aceasta; ci harul prezent cedează locul liberei stăpâniri, ca prin
aceasta să încerce voinţa şi să afle dacă «omul» îşi cinsteşte sau nu sufletul său şi dacă este,
sau nu de acord cu harul”69.
Cum anume împlineşte şi cum trebuie să împlinească sufletul aceste cerinţe, putem
stabili numai în linii generale.
a) Astfel, pentru inclinarea voinţei de partea binelui, ca şi pentru toate cele ce
urmează, cea dintâi condiţie şi, totodată, primul mijloc este strădania încordată şi dorinţa
rugătoare de menţinere cât mai mult timp cu putinţă în starea în care am fost aduşi de lucrarea
harului. De aceea, de îndată ce vei simţi lucrarea harului, nu fugi de ea, nu îl stinge cu
împrăştierea ta sau cu orice alte preocupări, ci grăbeşte-te să îţi creezi un sincer acord
interior cu tot ceea ce îţi insuflă harul; nu îţi abate atenţia de la el, ci supune-i-te smerit şi
predă-i-te în întregime; nu cugeta asupra posibilităţii de existenţă a stării în care te afli, ci, mai
degrabă, adaugă la convingerile produse de har şi alte adevăruri zguduitoare (de pildă, tu
înjoseşti chipul lui Dumnezeu, îl răstigneşti pe Hristos; vai de tine, dacă vei continua să fii
neascultător: sabia este deasupra capului tău! - şi altele), sau dezvoltă-le pe cele pe care deja
le cunoşti.
Acum, cugetarea va avea o cu totul altă răsfrângere, decât în starea de insensibilitate
şi de răceală, obişnuită pentru păcătos; ea va merge direct la inimă, prin imitarea harului şi
prin împreună-lucrare cu el, limitându-se numai la tine şi întorcând spre tine obiectele cu
acele laturi care pot naşte în tine cele mai puternice impresii, iar tu nu vei mai gândi cu o
detaşare rece ci, umbrit de gândul luminat, vei trece de la o senzaţie vie la o altă senzaţie
vie70. Nu este cu putinţă ca, astfel, inima să nu se încălzească şi să nu vrea să se lepede de
păcat şi să înceapă o viaţă nouă, în Hristos: Dumnezeu îţi va vedea dorinţa de a te îndrepta
spre bine şi de a-I închina voinţa ta.
„Trebuie să te constrângi spre bine, chiar dacă, din pricina păcatului cuibărit în inimă,
n-ai avea această dorinţă. Atunci Domnul, văzându-ţi această intenţie şi râvnă atât de bună, Se
va milostivi, te va izbăvi de vrăjmaşi şi de păcatul care vieţuieşte în tine, umplându-te de
Duhul Sfânt71”.
b) Dar, în timp ce omul este gata, cu sufletul şi cu inima, să se înalţe spre cer, lanţurile
păcatului îl trag cu toată puterea în jos. Toate lucrurile faţă de care inima sa căpătase mai
înainte o înclinaţie statornică se ridică acum împotriva lui, tot ce înseamnă emoţiile lui
esenţiale şi fundamentale începe să i se împotrivească. Acum, de fapt, îi revine lupta cu sine
însuşi, îi revine ceea ce am numit bătălia decisivă. A stabili tot ce se întâmplă aici este absolut
cu neputinţă. Această stare a sufletului este cea mai ascunsă şi cea mai de nepătruns. Cine a
văzut cum se produce dospirea elementelor din ou? Cine va spune în ce stare se află
embrionul în sămânţa putrezită?
Punctele principale ale acestei bătălii pot fi, însă, stabilite bazându-ne pe experienţele
îndreptării păcătoşilor. Cu ce anume păcatul îl opreşte din drum, cu precădere, pe păcătosul
care se îndreaptă? Asupra căror lucruri trebuie el să-şi concentreze toate eforturile? Acestea
sunt principalele direcţii ale păcatului, sunt patimile de căpătâi ale inimii păcătoase.
Ele sunt: dorinţa de a-şi fi sieşi pe plac (grija de sine), izvorâtă din tonul fundamental
al sufletului căzut de la Dumnezeu, în virtutea căreia omul are grijă de sine ca mama de unicul
ei fiu; apoi, izvorâtă din principala neorânduială a fiinţei omeneşti: înclinaţia spre sensibil,
spre cele văzute, izvorâtă din principalul teritoriu în care se descoperă păcatul: puterea acestui
veac (sau dorinţa de a fi pe plac oamenilor).
69 Cuvântul 1, Despre păzirea inimii, cap. 12.
70 Sublinierea traducătorului.
71 Cuviosul Macarie cel Mare, Cuvântul 1, Despre păzirea inimii.
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
95
Dorinţa de a-şi fi sieşi pe plac (grija de sine), exterioritatea, puterea acestui veac72: iată
lanţurile de căpătâi ale păcatului. Ele trebuie aruncate, în momentul trezirii păcătosului şi al
înclinării voinţei sale spre partea binelui, ele par neobservate, întrucât sufletul stă încă pe loc;
dar de îndată ce este nevoit să treacă la fapte, să pornească pe calea cea nouă, ele, legăturile
păcatului, sunt primele care se fac resimţite, sunt primele care îngrădesc drumul.
„Când păcătosul, mişcat de harul lui Dumnezeu, începe să se căiască - spune episcopul
Tihon de Voronej - el este întâmpinat de încercări diferite. Când omul începe să se apropie de
Hristos, satana îl urmăreşte şi îl abate de la Hristos; când începe să lucreze pentru Hristos,
vrăjmaşul îl împiedică şi îi întinde diferite curse”73. De aceea, grăbeşte-te să înăbuşi prima lor
izbucnire şi alungă-le din dorinţele tale printr-o deosebită tensiune a iubirii faţă de Domnul.
Iar acum lasă toată libertatea dreptei socotinţe şi ţine-ţi neabătut inima în această stare.
La început, luminată de adevărul dobândit prin lucrarea tainică a harului, înţelegerea
îţi va prezenta aceste obiecte sub adevărata lor înfăţişare, va ridica vălul înşelător ce le
ascunde hidoşenia, iar inima, dacă nu şi-a pierdut complet gustul, va simţi atunci o totală
repulsie faţă de ele; apoi, înţelegerea îţi va reprezenta toată primejdia prieteşugului cu ele, iar
tu pune asta la inimă, şi inima se va aprinde de ura faţă de aceste legături ale păcatului, care o
duc la pierzare; în sfârşit, când înţelegerea îţi va zugrăvi în faţa conştiinţei toată frumuseţea
vieţii duhovniceşti, toată fericirea comuniunii cu Dumnezeu şi cu sfinţii, toată dulceaţa tihnei
şi a libertăţii duhovniceşti, atunci inima va fugi ca de foc de legăturile durerii şi se va îndrepta
către aceste bunătăţi, ca cerbul către izvoarele apelor (Ps. 41, 1).
În general, din această bătălie inima trebuie să-şi extragă dispoziţiile hotărâtoare,
opuse cerinţelor păcatului: setea de suferinţă - contrară grijii de sine (sau dorinţei de a-şi fi
sieşi pe plac); îndepărtarea de cele văzute, trupeşti şi încordarea atenţiei către cele nevăzute,
duhovniceşti - opusă exteriorităţii; supunerea la toate nedreptăţirile şi defăimările - potrivnică
dorinţei de a fi pe plac oamenilor şi puterii acestui veac. De aceea, pentru terminarea fericită a
bătăliei, inima trebuie să culeagă cu râvnă şi cu toată iuţeala de care este în stare toate
imaginile, cât mai zguduitoare, în măsură să îi învie aceste dispoziţii. Cel ce va face aşa cu
bună credinţă, le va reînvia în el neîndoielnic, harul va întări în el aceste dispoziţii, iar
năzuinţa spre viaţa trăită după duh va deveni dominantă în sufletul său.
c) Iată că sufletul se află deja chiar la marginea teritoriului păcatului; doar o dungă
îngustă îl desparte de tărâmul luminii, al libertăţii şi al fericirii! Lanţurile au căzut şi sufletul,
ca o porumbiţă curată, este gata să-şi ia zborul într-acolo. Însă viclenia păcatului şi a
părintelui său nu s-a istovit încă, mai are săgeţi, care-i aduc mai întotdeauna un câştig sigur.
De îndată ce sufletul îşi încordează forţele ca să treacă la fapte, atenţia îi este surprinsă
de un strigăt de tânguire: „mai lasă o zi, şi gata!”; „mâine vei trece hotarul!”. Strigătul este
foarte ademenitor. Păcatul se află acum în spatele nostru, implorându-ne să ne îndurăm de noi
înşine; dar, de te apleci cât de puţin la ademenirile lui, numaidecât toată gloata de gânduri
rele, izgonite abia acum din inimă, te va cuprinde într-o singură clipită din toate părţile, ca la
un semn, şi te va înăbuşi sub greutatea ei. Omul, care mai înainte ajunsese să se însufleţească,
iarăşi nu vrea să ridice o mână, sau să mişte un picior.
De aceea, însufleţeşte-te cu bărbăţie, nu socoti că acest gând ar proveni de la tine, nu-l
lăsa să stăruie multă vreme în suflet şi, mai ales, nu-i îngădui să ajungă la inimă. Grăbeşte-te
să-l alungi printr-o înţelegere clară a lipsei lui de chibzuinţă şi a primejdiei amânării; fii
încredinţat că această mică cerinţă reprezintă pe scurt totul, toate relele, este imaginea
înşelătoare a robiei sub formă de libertate, este o prietenie linguşitoare, care ascunde un
duşman de neîmpăcat, însufleţeşte-te: înfrângând acest duşman, vei obţine o victorie
hotărâtoare. Spune-ţi: „inima mea este gata”... „ridicându-mă, pornesc”...
d) Cum să mergi la Dumnezeu, la Dreptul Judecător? Uită-te câte păcate de necinste
ai! Împreună cu Iuda, L-ai vândut pe Hristos, împreună cu Caiafa L-ai dus la judecată, L-ai
72 Iisus Hristos le indică atunci când ne cheamă să-L urmăm cu crucea, şi din lupta cu ele se alcătuieşte crucea
lăuntrică (v. Marc. 8, 34-38). (n.a.)
73 Tihon de Voronej, Învăţături pentru monahi.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
96
înjosit; L-ai schimbat pe un tâlhar, L-ai răstignit. Ca un trăsnet loveşte sufletul această voce a
vicleanului, răsuflarea lui infernală îl cuprinde şi este gata să-l mistuie în focul ei. Vezi
adâncimea pierzaniei, dar întoarce-te şi priveşte spre adâncimea milostivirii care te-a cruţat
până acum. Dacă înainte, când nici nu te gândeai la Dumnezeu, El te-a cruţat, acum, cu atât
mai mult! Atunci nu aveai nimic, iar acum ai, chiar dacă puţin… Îmbărbătează-te! Grăbeşte-te
să extragi de aici leacul care se pune pe rană; Crucea Mântuitorului înseamnă atoateiertare.
Prinde-te de ea cu tăria credinţei; ea te va ocroti de săgeţile dreptăţii lui Dumnezeu. Grăbeştete
la biserică, acolo se află un balsam tămăduitor: taina pocăinţei. Spovedeşte-ţi păcatele,
primeşte dezlegarea. Aşa cum apa răcoroasă îl înviorează pe însetat, tot aşa de la capul tău,
prin mâinile duhovnicului se va revărsa peste tine raza îndreptăţirii harului lui Dumnezeu.
Întipăreşte-ţi pentru totdeauna în fiinţa ta puterea harului. Aşa cum pecetea se imprimă numai
pe ceara topită, la fel e şi aici. Te vei răci şi totul este pierdut. Şi cu adevărat te vei răci,
întrucât mişcarea cea bună, care există acum în sufletul tău, nu a fost încă însuşită de tine.
Încă nu ţi-ai câştigat dreptul la ea. Eşti încă legat, şi pe pământ, şi în cer. Să te dezlege Cel ce
are puterea să hotărască, şi atunci vei ieşi din cartea osândirilor şi vei fi înscris în rândul fiilor
şi prietenilor lui Dumnezeu, intraţi pe drumul mântuirii. Şi harul se va revărsa în şuvoi
îmbelşugat peste tine şi va pecetlui în tine acest drept de fiu al lui Dumnezeu şi de prieten al
sfinţilor.
3. Astfel, în cele din urmă, în suflet totul se linişteşte. Păcătosul trezit, eliberându-se
de toate lanţurile, rosteşte acum cu deplină hotărâre: „m-am sculat, iată, merg!” şi harul, care
lucrase până atunci ca un învăţător înţelept, veghind în taină la primele gesturi ale ostaşuluiucenic
al lui Hristos, îl va primi acum la sânul său, îl va îmbrăţişa şi, ca răsplată pentru
eroism, îi va umple cu sine fiinţa. Poarta inimii este deschisă, Hristos intră în suflet şi cinează
cu el.
„În noi, cei ce singuri ne silim să păstrăm neprihănit templul lui Dumnezeu, soseşte
cel ce a făgăduit să se sălăşluiască în noi şi să umble în noi; atunci, sufletul îşi va primi
moştenirea sa şi se va învrednici să fie templul lui Dumnezeu. Căci însuşi Dumnezeu,
alungând cu oastea Sa pe vicleanul, Se va întrona mai temeinic în noi”74.
Acum sufletul, răpit din cercul faptelor obişnuite, cu sentimentul deplinei libertăţi, cu
sabia de foc a hotărârii şi a râvnei după curăţie şi sfinţenie, îşi parcurge cu mintea întreaga sa
viaţă, îşi revede toate faptele, îşi cântăreşte toate gândurile, toate dorinţele, toate mişcările
ascunse ale inimii şi retează orice lucru, pe care s-ar afla vreo cât de mică urmă de păcat.
Acum, sufletul cheamă să iasă afară toată necurăţenia din el, o aduce înaintea oglinzii
conştiinţei şi o loveşte cu blestem.
„Sufletul, învrednicit de sus să primească puterea şi focul dumnezeiesc, se
îndepărtează de orice atracţie faţă de duhul lumesc şi se eliberează de lanţurile răutăţii,
lepădând împietrirea păcatelor, şi pe toate ca nimic le socoate şi le dispreţuieşte”75.
Acum se săvârşeşte o reînnoire a vieţii, grabnică, dar hotărâtoare şi însufleţită,
încheiată cu făgăduinţa sinceră de a fi întotdeauna credincios noului legământ al inimii, cu
voia lui Dumnezeu. Ca un biruitor desăvârşit, sufletul se plimbă acum în deplină libertate prin
tot teritoriul său, le rânduieşte pe toate în felul său, dându-le tuturor o nouă înfăţişare,
pretutindeni îi pune parcă în lanţuri pe învinşi şi nimeni nu i se opune. Este harul, care lasă
sufletul să guste toată fericirea libertăţii copiilor săi, atât ca răsplată pentru prima nevoinţă, cât
şi ca însufleţire în vederea biruinţelor ce vor urma. Sufletul se înalţă acum la o asemenea
înălţime, a cărei amintire îi va sluji apoi, pe tot parcursul vieţii, ca temelie însufleţitoare a
începutului; amintirea ei, păstrată în profunzimea inimii, îi va umple viaţa cu o sfântă
nostalgie după pierderea unui mărgăritar nepreţuit şi cu o puternică râvnă de a căuta comoara
ascunsă.
74 Cuviosul Macarie cel Mare, Cuvântul 4, Despre răbdare şi deosebirea lucrurilor, cap 19.
75 Cuviosul Macarie cel Mare. Cuvântul 5, Despre înălţarea minţii, cap. 9.
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
97
„La început - spune Sfântul Diadoh - harul luminează din belşug sufletul cu lumina sa,
astfel încât sufletul să îl poată simţi din plin, pentru a ne face să păşim cu bucurie pe calea
contemplaţiilor divine”76.
„La începutul desăvârşirii - spune el mai departe - dacă vom iubi cu râvnă virtutea lui
Dumnezeu, Preasfântul Duh lasă sufletul să guste cu toată simţirea şi pe săturate din dulceaţa
lui Dumnezeu, pentru ca mintea să aibă cunoştinţa exactă a răsplatei finale pentru strădaniile
bineplăcute lui Dumnezeu”77. Ce stare încântătoare! Însă omul, acoperit cu carne stricăcioasă,
nu poate să se menţină pentru totdeauna la o astfel de înălţime. Harul îl coboară repede iarăşi
în sfera obişnuită a vieţii, unde valurile păcatului se străduiesc din nou să-l acopere din toate
părţile şi unde îl aşteaptă noi bătălii.
„Se întâmplă - spune Macarie cel Mare - ca harul să atingă măsura desăvârşită şi ca
omul să fie slobod de orice păcat şi fără prihană; dar apoi, nu se ştie cum, harul se sfieşte din
nou şi se ascunde iarăşi de forţele potrivnice sub o pătură protectoare”78.
Observaţie. Astfel se produce schimbarea hotărâtă a voinţei: întâia şi principala
biruinţă asupra păcatului care sălăşluieşte în noi.
Atât începutul, cât şi sfârşitul acestei lucrări aparţin în mod egal lucrării
precumpănitoare a harului, doar că în primul caz această lucrare este o chemare la eroism, iar
în celălalt este răsplata pentru acesta; la început, harul doar îl aşază pe om într-o stare de
mijloc între viaţa trupească şi cea a duhului, chiar dacă îi dă avântul să treacă de la viaţa
trupească la cea duhovnicească; la sfârşit, îi dă să guste toată dulceaţa vieţii în duhul, din toată
bucuria Duhului Sfânt.
Mijlocul lucrării ţine şi de libera folosire a forţelor omului, sau de înclinaţiile liberului
său arbitru. Spunem asta nu pentru că omul ar fi lăsat aici definitiv în voia lui, întrucât tocmai
atunci îi este mai de trebuinţă ajutorul harului, când în toată făptura lui se petrece o schimbare
radicală; ci pentru că acum harul urmează întotdeauna mişcările liberului arbitru: pe cât omul
doreşte Duhul, pe atât se umple de El, şi cu cât îl doreşte mai mult, cu atât mai mult se umple
de El, astfel încât atunci când îl va dori pe de-a întregul, pe de-a întregul se va umple de El;
dacă va dori să se îndrepte spre bine, harul îi va da această îndreptare; dacă va dori să se
lepede de toate, se va lepăda; dacă va dori să înceapă de îndată să se îndrepteze, harul îl va
întraripa în această hotărâre.
Dacă ne vom imagina altminteri activitatea sufletului în această perioadă, atunci
libertăţii nu i-ar mai reveni nici un rol în schimbarea vieţii. Acesta este, putem spune,
principiul lui Macarie cel Mare: că harul oferă numai ceea ce sufletul doreşte şi caută. Acesta
este exprimat îndeosebi în Cuvântul pentru paza inimii, în capitolele al 12-lea şi al 13-lea.
Am prezentat aici în linii generale traseul lăuntric către schimbarea hotărâtă a voii,
care, oricât s-ar diversifica sub influenţa unor condiţii diferite, în esenţă rămâne întotdeauna
acelaşi pentru toţi. Căci cel ce nu s-a trezit, acela nu va lupta cu sine; iar cel ce nu luptă, nu va
învinge. Zadarnice sunt toate eforturile de a te ridica la hotărârea să fii bineplăcut Domnului
pe alte căi.
Se întâmplă ca unii să înceapă singuri, fără harul divin, să se silească spre bine, ca
singuri să-şi reteze viciile; însă ei continuă puţină vreme această muncă şi o abandonează, şi
chiar dacă nu o abandonează, reuşesc să se preschimbe prin ea în oameni curăţiţi numai pe
dinafară; aceasta este o îndreptare naturală; în ea nu se află duhul lăuntric al vieţii.
Principalul este aici trezirea harică: ea este mărturia alegerii lui Dumnezeu şi
făgăduieşte o deosebită ocrotire. De aceea, pentru ea trebuie să ne rugăm în primul rând, să ne
rugăm cu toată puterea credinţei şi cu toată tăria nădăjduirii.
76 Cuvânt despre cunoaştere şi deosebirea duhovnicească, p. 69.
77 Idem, p. 90.
78 Cuvântul 6, Despre iubire, cap. 9, 10.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
98
Liberul arbitru, în esenţa sa, ba înclină spre bine, ba înlătură piedicile, ba trece la
fapte, şi în toate aceste momente, conform legăturii lui esenţiale cu gândurile, el trebuie să fie
condus şi întărit de intenţii bune deosebite, a căror calitate este determinată de adaptarea lor la
scop. Oricum ar fi intenţiile bune, ele sunt cele mai bune, dacă în cazul respectiv înclină spre
bine, ori fac ca predispoziţia pentru bine să precumpănească, ori trezesc o hotărâre de
neclintit.
Trebuie să credem că, întrucât fiecare om îşi are o dispoziţie a sa personală, înseamnă
că pentru fiecare om trebuie să existe şi un gen numai al lui de intenţii bune, deosebit de
mişcătoare şi de cutremurătoare, sau măcar o intenţie dominantă oarecare, atotbiruitoare.
Orice obiect produce un anumit sunet, iar când dorim să-l facem să emită un sunet, fără a-l
lovi, numai un sunet înrudit cu acesta va produce în el ecou79. De aceea, pe unul îl uimeşte
îndeosebi bunătatea lui Dumnezeu, pe altul, asprimea dreptei Lui judecăţi, pe altul,
superioritatea virtuţii, pe altul, josnicia viciului, iar pe alţii, multe altele nu atât de generale şi
de importante. Ca urmare, efortul omului de a se ocupa, în timpul luptei cu sine, când cu
unele intenţii, când cu altele, sau - ceea ce corespunde mai bine experienţei - schimbarea
involuntară a unora cu altele - nu reprezintă altceva, decât năzuinţa sufletului către acea
imagine, unica în măsură să le înlocuiască pe toate şi a cărei prefigurare este parcă purtată în
suflet.
De aceea, în locul tuturor regulilor din cadrul celor trei lucrări ale sufletului arătate
mai sus, se poate pune una singură: trece mai repede în revistă toate imaginile care îţi pot
stârni voinţa, şi opreşte-te mai mult asupra aceleia, care de prima dată îţi străpunge inima ca o
săgeată. Aceasta este a ta: dezvolt-o cu toată puterea: ea te va mântui!
Lentila îndreptată spre un obiect nu îl aprinde dintr-o dată, întrucât focarul ei nu
coincide dintr-o dată cu suprafaţa materialului ce trebuie aprins; la fel e şi cu înţelegerea:
aşezând înaintea inimii o serie de obiecte binefăcătoare, acestea nu o vor frapa dintr-o dată, ci
numai atunci când vor întipări în ea pricipalul gând declanşator. Atunci ea se va încălzi şi se
va înflăcăra într-o clipită. Şi acum se pogoară asupra inimii focul Duhului, Care o va purta pe
celestele sale tărâmuri şi o va înveşmânta în libertate şi în putere de neatins.
b) Uluitoare este puterea ascunsă în taina pocăinţei! Recunoaşterea păcatelor numai cu
gândul, fără spovedanie şi dezlegare, nu este de ajuns pentru cel ce se căieşte, şi în viaţă
rămâne aproape întotdeauna neroditoare. Tocmai aici are loc pecetluirea creştinului - cea
harică. Din propria noastră voie, nu putem lua nimic de la Domnul. Nu este de mirare, de
aceea, că toate gândurile şi dorinţele celor ce merg pe calea mântuirii sunt îndreptate către
Mântuitorul... În El este bucuria, în El este toată mângâierea. De aceea, pe buze şi în inimă
stăruie neîncetat... cel mai dulce nume - Iisus.
B. Şi după prima biruinţă principală împotriva voinţei răzvrătite, omul mai are de
purtat alte bătălii cu sine însuşi, deşi nu tot atât de anevoioase, în schimb mai dese, sau, mai
precis, o singură luptă necontenită, căreia numai moartea îi pune sfârşit.
1. Care este caracterul lăuntric, dispoziţia sufletească a ostaşului care porneşte la
bătălie?
De la înălţimea la care harul îl înalţă, sufletul - care s-a hotărât pentru o viaţă nouă
aduce, ca pe o reflectare văzută şi sensibilă a slavei, râvna pentru curăţie şi sfinţenie - o râvnă
însufleţită, care, de altfel, este de acum încolo îndreptată în întregime asupra sa. În primele
momente, ea nu se poate manifesta altfel decât ca ură împotriva răului observat pretutindeni în
suflet şi ca o persecutare neabătută a acestuia. Practicarea virtuţilor şi plăcerea - iubirea
binelui - rămân, în mare parte, încă la stadiul dorinţei: el, ostaşul lui Hristos, vrea ca inima săi
fie la fel de înclinată spre duhovnicesc, cum mai înainte fusese înclinată spre senzualitate, el
îi cere o astfel de dispoziţie, dar nu o găseşte. El năzuieşte acum cu toată înflăcărarea să o
79 Este vorba de fenomenul de rezonanţă. (n. A.).
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
99
silească, împotrivindu-se din răsputeri răului şi forţându-şi inima către bine80. Împotrivirea
faţă de sine şi autoconstrângerea sunt cei doi poli ai râvnei lui însufleţite. Nemulţumit de
sine, el nu acordă atenţie faptului că o asemenea lucrare îl va costa multă trudă, că ea îi va lovi
necontenit cu tristeţe şi cu durere inima, neobişnuită cu împotrivirea; că va scădea, poate, în
ochii altora, că va deveni ţinta urii şi a persecuţiei lor; căci este însufleţit de setea de a se
împotrivi propriei inimi, de a se chinui, de a se defăima. Greutăţile nu îl tulbură: el s-a predat
harului lui Dumnezeu şi e convins că tristeţea bătăliei lăuntrice va înceta curând şi că pentru
el va începe încă de aici lumea fericită a sufletului - acea stare când, fără nici un fel de
constrângere şi de osteneală, el va dori binele şi va iubi cele duhovniceşti. Iată dispoziţia
lăuntrică a celui ce porneşte la luptă. Dispreţuind orice speranţă pământească, însetat de
suferinţe, de trude şi de a se împotrivi sieşi, el râvneşte să sporească în el iubirea pentru tot
binele, însufleţindu-se cu nădejdea că Domnul îi va oferi, în sfârşit, harul curăţiei şi al doririi
binelui - nesilite şi lipsite de împotrivire.
2. În ce stare se află sufletul omului care porneşte la luptă, al celui ce şi-a făurit
hotărârea neclintită de a trăi aşa cum se cuvine? Şi în ce relaţie se află noua stare a sufletului
cu alte dispoziţii sufleteşti?
Fie pentru că duhul, mai înainte ascuns atât de adânc sub mişcările sufletului şi chiar
ale trupului, iar acum slobozit, prin puterea harului, din această temniţă, primind libertatea
acţiunii şi independenţa vieţii, îi transmite conştiinţei înaltele sale cerinţe cu o asemenea
putere, încât până şi libera iniţiativă se mişcă neabătut spre îndeplinirea lor, fie pentru că
puterea harului s-a atins de suflet şi a pătruns conştiinţa şi iniţiativa atât de adânc şi de
profund, încât a lăsat în ele urmele de neşters ale unei stări duhovniceşti deosebite, dar numai
în cel ce s-a hotărât definitiv să înceapă o viaţă nouă - sufletul, aşa cum am văzut, simte o
ordine a vieţi şi a existenţei cu totul nouă şi, punându-şi în ea toată fericirea, doreşte cu
înflăcărare şi cu orice preţ să intre în această ordline. De altfel, el se află de la început de
partea ei.
Sufletul însetează după noua ordine a existenţei; neprecupeţindu-se, el este gata să
facă totul pentru a o înscăuna în sine, dar, în acelaşi timp, este încă pe de-a-ntregul învăluit şi
parcă acoperit cu ceva, ce nu numai că nu poate corespunde intenţiei lui, ci îi este de-a dreptul
potrivnic. Nu se află în suflet nici o putere care să îl înţeleagă, nu se află nici o mişcare care să
nu se ridice împotriva lui: ar vrea să gândească în noul mod, dar mintea nu se pricepe să
urmeze dorinţei, ar vrea să se desfete cu cele duhovniceşti, dar inima nu şi-a format încă
gustul pentru aceasta; iar sumedenia de patimi şi de înclinaţii obişnuite sunt gata să
izbucnească într-o clipă şi să mistuie cu puterea lor infernală lăstarul de viaţă nouă.
În general, cel ce s-a hotărât să se mântuiască este încă la fel cum fusese mai înainte,
doar că are un nou principiu de bază. Este la fel ca atunci când cineva ia un medicament, care
va pătrunde în trup. Tămăduirea este începută aici în centrul vieţii, dar mai trebuie să ajungă
până la ultimele terminaţii ale trupului, care încă rămân afectate de boală. De altfel, în
realitate şi după încredinţarea din experienţă a sfinţilor asceţi, orientarea sănătoasă către cele
duhovniceşti, către cele cu adevărat bune şi sfinte se află în temelia cea mai lăuntrică a
sufletului, iar orientarea către senzorialitate, către păcat - această boală a sufletului, se
menţine numai în mărginimile lui, oarecum la suprafaţa lui. Păcatul este acum izgonit din
fortăreţele lui, cucerite şi ocupate de bine, este nimicit şi risipit în puterile lui.
„Harul şi păcatul nu se ascund împreună în minte - spune Sfântul Diadoh - dar până la
botez (sau până la taina pocăinţei) harul imboldeşte din afară sufletul spre bine, iar satana este
cuibărit în adâncul lui, străduindu-se să îngrădească toate dreptele deşteptări ale minţii; dar
chiar din momentul în care renaştem, demonul se află în afara sufletului, iar harul,
înăuntru”81.
80 Cf. Cuviosul Macarie cel Mare, Cuvântul 1, Despre păzirea inimii, cap. 13.
81 Cuvânt despre cunoaştere şi deosebirea duhovnicească, p. 76.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
100
„Când harul nu locuieşte în om, demonii se cuibăresc, ca şerpii, în adâncul inimii,
nepermiţând sufletului defel să dorească binele; când însă în suflet pătrunde harul, atunci ei,
ca nişte nori întunecoşi, străbat părţile inimii, prefăcându-se în patimi păcătoase sau în diferite
distracţii, ca să întunece memoria şi să abată mintea de la convorbirea cu harul”82.
3. Din această stare a celui ce s-a hotărât să meargă pe calea cea îngustă, decurge de la
sine nevoia - imperioasă pentru el - de noi confruntări cu sine însuşi, sau nevoia unei singure
lupte neîncetate, care va dura - deşi nu cu aceeaşi intensitate - până când nu vor mai rămâne în
nici o parte a fiinţei lui urme vizibile ale mişcărilor păcătoase. El se împarte acum în două.
Părţile acestei divizări sunt radical opuse, ca orientare; totuşi, fiecare dintre ele poate
funcţiona numai cu aceleaşi forţe, ca şi cealaltă parte. Rezultă că ele trebuie neapărat să se
întâlnească, să se opintească una împotriva celeilalte, ca una să o răpună pe cealaltă, întrucât
fiecare caută întreaga putere şi năzuieşte spre stăpânire. Căci trupul pofteşte împotriva
duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia (Gal. 5, 17).
Acum, duhul s-a întărit în însăşi rădăcina vieţii omeneşti, şi-a pus cu putere piciorul în
prag, dar îi mai revine de împlinit o sarcină grea: să-şi alunge vrăjmaşul din toate locurile
unde poate să se mai ascundă; pe de altă parte, şi păcatul, trufaş şi plin de sine, atâta timp cât
mai există în el o cât de slabă mişcare a vieţii, nu-şi pierde niciodată nădejdea în victorie şi în
orice vreme se ridică şi se războieşte.
În clipa hotărârii însufleţite, duhul exaltat de har se plimbă liber în cercul vieţii sale şi
doboară totul fără nici o împotrivire, schimbă totul, tuturor le dă o nouă înfăţişare. De ce nu lam
menţine mereu la această înălţime? Săgeţile păcatului nu ajung până aici: omul ar scăpa de
sarcina luptei şi, totodată, de primejdia înfrângerii. Dar harul, care chiverniseşte mântuirea
păcătosului, îşi micşorează, în cea mai mare parte, acţiunea asupra sufletului şi îl aşază
îndeobşte într-o împrejurare care-i e proprie. Aşa lucrează harul asupra omului, întrucât aşa
cere sporirea lui duhovnicească.
Îndepărtarea pilduitoare a harului pune la încercare libera iniţiativă, ne învaţă smerenia
şi aprinde un foc şi mai mare83. În general, îndreptarea omului trebuie să fie o lucrare nu
numai a harului, ci şi a libertăţii. Harul lucrează atunci când omul conlucrează. Doreşte-ţi (de
pildă, rugăciune), străduieşte-te spre dobândirea binelui, şi vei primi harul împlinirii fără
împotrivire a celor dorite84. Dacă un alt mijloc de acţiune ar fi fost mai potrivit cu ordinea
morală, atunci fără îndoială că harul 1-ar fi ales. „El, ca o adevărată mamă, ne hrăneşte cu
scurte îndepărtări şi cu dese mângâieri”85.
4. Aşadar, şi după schimbarea hotărâtă a voii, creştinul trebuie să lupte cu păcatul.
(a) Cu a cui putere se va săvârşi această luptă?
(b) Cu ce armament? şi
(c) După ce reguli?
a) Puterea pentru ducerea luptei lăuntrice este dată de harul Sfântului Duh. Sub
înrâurirea lui sau condus de semnele lui tainice se războieşte sufletul, care a început prin har o
nouă viaţă duhovnicească86.
În general, întreaga Biserică există şi luptă sub conducerea şi îndrumările Domnului
Iisus Hristos; însă tot după înţeleapta Sa chivernisire, Bisericii îi este dăruit Duhul Sfânt, Care
uneşte din nou cu Hristos pe fiecare membru al ei, îl formează în duh creştin şi îl umple de
viaţa întru Hristos.
Iisus Hristos a săvârşit edificiul mântuirii noastre, iar Sfântul Duh ne dă nouă să ne
însuşim şi să ne asumăm această mântuire, mijloceşte între Hristos şi noi, ne conduce la El şi
82 Idem, p. 81
83 Vezi Fericitul Diadoh, Cuvânt despre cunoaştere şi deosebirea duhovnicească, pp. 90-100.
84 Cuviosul Macarie cel Mare, în multe locuri din Cuvintele sale.
85 Fericitul Diadoh, Cuvânt despre cunoaştere şi deosebirea duhovnicească, p. 86
86 Vezi Cuviosul Isaac Sirul, Cuvântul 9, Despre credinţă şi smerenie.
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
101
pe El îl sălăşluieşte în noi. Dacă acum, în drumul spre Hristos nu se poate să nu întâlnim ispite
şi să nu luptăm, atunci cu a cui putere, dacă nu cu a harului, se va săvârşi această luptă?
Se spune că harul, cu cel credincios umblă ... cu faţa ascunsă şi-l încearcă la început
cu ispite şi-l înfricoşează şi-l strâmtorează, şi-l chinuieşte cu învăţătura sa, până ce va prinde
încredere în el şi-l va ispiti întru îndreptările sale. Şi iarăşi se va întoarce drept la el şi-l va
veseli şi îi va descoperi lui cele ascunse ale sale (Sir. 4, 18-20).
Adică, toată mulţimea stărilor lăuntrice de încercare şi de ispitire ale creştinului-ostaş
depinde nemijlocit de har. Participarea harului la bătălia lăuntrică este atât de mare, încât el nu
numai că umple cu bărbăţie întru dreaptă împotrivire şi insuflă în taină mijloacele de
înfrângere a vrăjmaşului, ci chiar stabileşte şi momentul răzvrătirii păcatului şi măsura acestei
răzvrătiri. În acest sens, harul îngăduie păcatului să se răzvrătească numai atunci când aceasta
este necesar celui călăuzit de har, şi îngăduie întotdeauna atât cât îi este de trebuinţă acestuia
într-un moment sau altul al devenirii lui şi, în general, atât cât poate îndura fiecare. Principalul
lucru ce se cere acum omului este predarea faţă de Domnul, chemarea Lui necontenită în
ajutor şi supunerea copilărească faţă de însufleţirile spre bine izvorâte din inimă, venite la
vreme potrivită. Acest singur lucru ar putea înlocui şi toate armele, şi toate meşteşugurile, şi
toate regulile de luptă; dar, datorită nedeterminării şi a neorânduielii mişcărilor lăuntrice, este
nevoie şi de o conducere şi întărire văzută. Ostaşul lui Hristos le va găsi întotdeauna în Sfânta
Biserică, în persoana păstorilor încercaţi în lupta duhovnicească, a bătrânilor asceţi şi în
scrierile sfinte. Toate drumurile au fost deja străbătute şi indicate. Încearcă-le şi tu, ostaş al lui
Hristos, înţelepţeşte-te şi stai cu vitejie!
b) Armele cu care trebuie să fie înzestrat ostaşul lui Hristos, care porneşte la lupta cu
păcatul sunt următoarele:
Pe de o parte, sunt simţămintele şi dispoziţiile lăuntrice ascunse, care nu apar numai
din când în când, ci se află necontenit în inimă şi alcătuiesc starea ei permanentă. El îşi aduce
temelia lor din prima victorie, când principalele lui strădanii şi năzuinţe din timpul luptei,
încununate de succes, se sfinţesc apoi prin Tainele Sfintei Biserici şi când harul le întăreşte în
inimă, ca răsplată pentru biruinţă. Ca urmare, el are cea mai mare parte a armelor cu care
Apostolul Pavel îl îmbracă pe ostaş sau, mai bine zis, le are pe toate, dar în stadiu embrionar,
cum s-ar spune, la prima schiţă.
Aşadar, el este gata: aplecarea către senzualitate, grija de multe, nădejdea la cele
pământeşti nu îl împovărează; gândurile, simţămintele şi toate faptele sale el le îndreaptă
acum către cele de sus, duhovniceşti, unice. Are armură, alcătuită dacă încă nu din adevărul
desăvârşit, cel puţin din temelia harică a tuturor faptelor drepte: din ura faţă de păcat şi din
dorinţa râvnitoare de a se sili la bine. Are şi încălţăminte, adică este gata, fără a se cruţa, chiar
însetat de suferinţe, să meargă pe drumul adevărului fără să se întoarcă, fără să se oprească şi
fără să se abată.
Are coiful: nădejdea puternică în ajutorul harului şi speranţa neabătută că va veni o zi
când încă de aici îi va fi, în sfârşit, uşor să dorească şi să facă binele. Alte arme, de asemenea,
de mare trebuinţă pentru reuşita în lupta duhovnicească, încă mai trebuie să-şi procure şi să le
captureze, în cea mai mare parte, de la vrăjmaşi, cu ajutorul armelor pe care le are.
Astfel, el trebuie să-şi încingă şalele gândurilor: să dobândească minte nevisătoare şi
capacitatea de a judeca nu după cele văzute - în timp ce mintea i se avântă în orice clipă spre
distracţie, iar simţurile sau, mai bine zis, vechiul punct de vedere asupra lucrurilor îi îngrădesc
considerabil calea spre înţelegerea a ceea ce înseamnă lucrurile în sine. Numai printr-o
împotrivire încordată faţă de sine şi printr-un exerciţiu îndelungat şi răbdător va putea să-şi
dobândească cingătoarea gândurilor.
El trebuie să aibă scutul credinţei - întregul ansamblu al convingerilor morale
(convingerile dogmatice alcătuiesc credinţa, care acţionează cu precădere în prima bătălie
generală) şi, mai ales, al convingerilor opuse. Fiecare patimă, orice înclinaţie are la bază o
anumită convingere, care le ascunde de văzul conştiinţei şi al raţiunii reci, sau, mai precis, cu
care inima adoarme conştiinţa şi înşală raţiunea. De pildă, la baza mâniei se află întotdeauna
Sfântul Teofan Zăvorâtul
102
ideea că cineva ne supără intenţionat; la temelia slavei deşarte, că toţi sunt preocupaţi de noi;
la baza mândriei, că suntem mai buni decât toţi, şi aşa mai departe. Asemenea convingeri sunt
aşezate adânc în inimă şi alcătuiesc simţămintele ei cele mai ascunse. Atâta vreme cât ele se
află în inimă, nu putem fi liberi de patimi şi de înclinaţii, şi nu le putem birui: trebuie să le
legăm, să le îngrădim ieşirea din inimă, să le dezrădăcinăm cu totul. Iar aceasta nu poate fi
altfel dobândit, decât prin convingeri opuse şi simţăminte opuse.
Astfel, pentru îmblânzirea mâniei şi a ofenselor, a susceptibilităţii trebuie înnoită
convingerea că în toate tu însuţi eşti vinovat, că meriţi tot dispreţul şi defăimarea; împotriva
slavei deşarte: că nimeni nu se uită la tine; împotriva mândriei: că nu există creatură mai de
dispreţuit decât tine, şi aşa mai departe. Astfel de convingeri şi simţăminte sunt cu adevărat
cel mai puternic scut, pe care trebuie doar să-l ridici împotriva patimii stârnite, şi aceasta se va
potoli, întrucât va pierde reazemul din inimă. Baza acestor convingeri a fost pusă şi mai
înainte: în dorinţa şi într-un oarecare început al capacităţii de a ajunge la convingeri în cele
duhovniceşti; dar descoperirea lor în această formă, cu o astfel de aplicare concretă presupune
o strădanie deosebită: lectura atentă a descrierii experienţelor altora şi o severă cercetare a
sinelui.
Aceste convingeri dobândesc o putere şi o tărie deosebită când luptătorul are pentru
ele pregătită o temelie în Sfânta Scriptură. Cuvintele lui Dumnezeu, opritoare sau
poruncitoare, au o înrâurire deosebit de puternică asupra sufletului care lucrează pentru
Domnul. Prin puterea fundamentală pe care o ascund şi printr-o oarecare înrudire cu starea
lăuntrică a sufletului, ele îl aduc într-o dispoziţie de deosebită însufleţire, care îl smulge din
legătura obişnuită cu obiectele, în acest sens, cuvântul lui Dumnezeu este cu adevărat sabia
care retează orice părtăşie dintre luptător şi cel ce se ridică împotriva lui, despărţindu-l de
toate acestea şi izolându-l. Cel ce are această sabie, ori nu îngăduie deloc duşmanilor să se
apropie de el, ori îi nimiceşte din prima pe cei ce îndrăznesc să se apropie. Dar şi această
sabie trebuie dobândită: căci mai înainte păcătosul nu cunoştea şi chiar nu voia să cunoască
cuvântul lui Dumnezeu, iar, hotărând să se îndrepte, el a căpătat numai dorinţa sau chiar
numai intenţia de a-l cerceta, a pus numai temelia, peste care trebuie încă, cu răbdare, durată
zidirea. Se află în el şi temelia sigură pentru ultima armă - rugăciunea, în predarea lui sinceră
lui Dumnezeu Mântuitorul şi călăuzirii harului, în nădejdea pusă în Dumnezeu şi în lipsa de
încredere în sine: dar menţinerea într-o stare a duhului de neîncetată rugăciune cere strădanii
deosebite şi o încordare puternică a gândurilor şi a simţirii.
Pentru aprinderea duhului de rugăciune, ca şi pentru întărirea în inimă a tuturor
armelor duhovniceşti nu există mijloc mai bun decât participarea la toate slujbele şi
rugăciunile Bisericii, postul, spovedania şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, prietenia cu
râvnitorii în acelaşi duh întru mântuire - citind, discutând, făcând rugăciuni împreună, unul
pentru altul. Toate acestea laolaltă constituie parcă atmosfera caracteristică în care trebuie să
respire şi să crească omul haric, omul cel tainic al inimii. Iată toate armele de trebuinţă pentru
ostaşul lui Hristos!
Înarmat fiind cu acestea, iată care îi este starea lăuntrică: Renunţând la cele pământeşti
şi pregătindu-se pentru toate tristeţile şi suferinţele posibile, cu mânie faţă de orice păcat, el
păşeşte pe calea adevărului, stârpeşte, înflăcărat de râvnă, orice răzvrătire păcătoasă prin
convingerile arătate, prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune, aflându-se mereu în cadrul
tuturor aşezămintelor sfinţitoare ale Sfintei Biserici, veghind cu multă atenţie la tot ce intră şi
ce iese din inimă şi însufleţindu-se întotdeauna în această lucrare mult anevoioasă cu nădejdea
în ajutorul lui Dumnezeu şi cu speranţa în izbăvirea grabnică de puternicile tulburări ale
păcatului.
Această imagine aparţine ostaşului înarmat de Apostolul Pavel împotriva duhurilor
răutăţii (v. Ef. 6, 11-18). Întrucât, de vreme ce duhurile răutăţii nu pot acţiona asupra noastră
altfel, decât prin păcatul care sălăşuieşte în noi, iar, pe de altă parte, nici noi nu ne putem
opune lor altfel, decât acţionând contrar mişcărilor păcatului, aşadar Apostolul, arătând
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
103
armele împotriva duhurilor răutăţii, nu a făcut decât să ne prescrie armele împotriva păcatului
care locuieşte în noi.
b) Înarmat cu asemenea arme, ostaşul lui Hristos intră în luptă cu orice duşman, având
nădejdea deplină - nu în el, ci în harul lui Dumnezeu - că va obţine victoria şi că va nimici pe
vrăjmaş. Aceasta, de altfel, nu face de prisos anumite reguli ale înţelepciunii, care alcătuiesc
arta lui militară, dintre care unele ajută la preîntâmpinarea atacurilor, altele la uşoara şi reuşita
încheiere a bătăliei, iar altele la consolidarea mai profundă a roadelor victoriei sau la
distrugerea rapidă a urmărilor înfrângerii, şi care, de aceea, se împart, firesc, în trei categorii:
(i) reguli ce trebuie urmate înaintea bătăliei,
(ii) reguli ce trebuie urmate chiar în timpul bătăliei şi
(iii) reguli ce trebuie urmate după bătălie.
i) Înainte de luptă, ostaşul trebuie să facă astfel încât, prin activitatea sa ori să
preîntâmpine atacurile, ori să-şi ofere posibilitatea observării lor chiar de la început, ori chiar
să-şi pregătească victoria. De aceea, mai întâi de toate el trebuie să restrângă sfera mişcărilor
păcătoase, să le adune într-un singur loc, căci astfel nu numai că-i va fi mai uşor să observe
tulburările, ci va vedea mai bine încotro să-şi îndrepte forţele.
Conturul exterior al domeniului păcatului se prezintă, în general, astfel:
Întărindu-se în centrul vieţii - inima, păcatul străbate sufletul şi trupul în toate
direcţiile, trece apoi la toate relaţiile din afară ale omului şi, în cele din urmă, îşi aruncă vălul
asupra tuturor celor înconjurătoare. Acum, chiar şi izgonit din adâncul inimii, el încă mai
pluteşte în împrejurimile ei şi încă se mai hrăneşte cu ceea ce se hrănise înainte; persoanele,
lucrurile, întâmplările pot trezi cu uşurinţă aceleaşi gânduri şi sentimente care erau asociate cu
ele mai înainte, pe când omul lucra păcatului. Luptătorul înţelept trebuie să împiedice acum
vrăjmaşul să se mai alimenteze astfel din afară. Iar pentru aceasta el trebuie să-şi refacă
întreaga conduită exterioară: tuturor să le dea o înfăţişare nouă, noi înclinaţii, un nou timp şi
aşa mai departe, în duhul vieţii celei noi; să-şi împartă timpul astfel încât să nu-i rămână nici o
oră neocupată cu cele cuvenite; perioadele rămase libere de preocupările necesare nu trebuie
umplute cu orice, la întâmplare, ci cu preocupări care să înlesnească stârpirea păcatului şi
întărirea duhului: cât de folositoare sunt în acest sens unele nevoinţe trupeşti, opuse
înclinaţiilor observate, poate să verifice fiecare; să-şi lege simţurile, mai cu seamă: ochii,
auzul şi limba, cei mai uşori conductori ai păcatului din inimă în afară şi din afară în inimă; în
general, tuturor celor cu care trebuie să se confrunte - lucruri, persoane, întâmplări - să le dea
o semnificaţie duhovnicească şi, mai cu seamă, să-şi umple locul şederii permanente cu
lucruri cât mai cutremurătoare pentru suflet, pentru ca astfel, trăind în afară, omul să trăiască
într-un fel de şcoală dumnezeiască. În general, trebuie să-şi aranjeze toată înfăţişarea
exterioară astfel încât, pe de o parte, să nu-i ceară o atenţie deosebită şi să îl izbăvească de
orice grijă faţă de sine, iar, pe de altă parte, nu doar să îl ferească de neaşteptatele reveniri ale
păcatului, ci şi să-i hrănească şi să-i întărească noua viaţă în duh. Printr-o asemenea rânduială,
păcatul va fi complet izolat din afară, nu va mai primi de aici hrană şi întărire.
Dacă acum, din interior, omul îşi va folosi toate eforturile pentru a se păstra aşa cum
este, aşa cum a ieşit din prima victorie, adică dacă va încălzi necontenit în el acele simţiri şi
stări care s-au înfiripat în el atunci, atunci păcatul se va îngrădi şi dinlăuntru şi va rămâne aici
pentru totdeauna fără reazem şi fără vigoare. Păcatul, lipsit astfel de hrană şi de sprijin, dacă
nu este nimicit dintr-o dată, cel puţin va trebui să slăbească din ce în ce mai mult, până la
secătuirea lui definitivă.
După aceasta, lupta cu păcatul desigur că va slăbi şi se va concentra în întregime
asupra luptei cu gândurile (care vor înclina îndeosebi spre zdruncinarea noii ordini), rareori cu
patimile şi cu înclinaţiile, unde doar rămân să păzească minuţios...
Şi anume, doi străjeri vigilenţi trebuie să aibă în permanenţă ostaşul lui Hristos:
trezvia şi buna cercetare. Primul este îndreptat înăuntru, iar celălalt în afară; primul este atent
Sfântul Teofan Zăvorâtul
104
la mişcările care pornesc chiar din inimă, iar celălalt prevede mişcările ce vor apărea în el
datorită influenţelor din afară.
Pentru primul, legea este următoarea: după ce, prin amintirea prezenţei lui Dumnezeu,
ai izgonit din suflet orice cuget, stai la porţile inimii şi observă atent tot ce intră şi ce iese din
ea, mai cu seamă nu îngădui ca simţirea şi dorinţa ta să preîntâmpine faptele, căci de aici vine
tot răul;
Legea pentru cel de-al doilea străjer este: O dată cu începutul fiecărei zile, aşază-te şi
socoteşte toate situaţiile şi întâlnirile posibile, toate simţămintele şi mişcările care pot avea loc
din cauza lor, şi pregăteşte-ţi din timp pavăza de trebuinţă împotriva acestora, ca să nu-ţi
pierzi cumpătul şi să nu cazi, la o năvălire neaşteptată.
Pentru a acţiona cu mai mult succes în chiar timpul atacului, este de folos ca, în
prealabil, să-ţi organizezi intenţionat lupta în minte, să te pui cu mintea într-o împrejurare sau
alta, având unele simţăminte sau altele, având unele dorinţe sau altele, şi să născoceşti diferite
meşteşuguri prin care să te menţii în limitele cuvenite şi să observi ce anume te-a ajutat mai
mult într-un caz şi ce anume, într-altul.
Un astfel de exerciţiu premergător formează spiritul de luptător şi ne învaţă să-l
întâmpinăm pe vrăjmaş fără teamă şi să-l biruim fără multă trudă, după anumite procedee
învăţate din experienţă.
Pe lângă aceasta, mai înainte de a porni la luptă trebuie să aflăm din timp când trebuie
să acţionăm ofensiv, când în apărare şi când, în retragere. În afară de faptul că folosirea unui
procedeu de luptă sau a altuia corespunde gradelor de sporire duhovnicească (la început este
cel mai bine să ne retragem, adică să ne adăpostim sub acoperământul Domnului, fără să ne
împotrivim; apoi, după ce ne vom fi cunoscut duşmanii din experienţă şi le vom fi studiat
atacurile, îi vom putea respinge fără multă pierdere de vreme; însă nu trebuie să dăm libertate,
cu bună ştiinţă, patimilor să se trezească în noi, sau să ne punem în împrejurările în care ele
pot acţiona cu toată intensitatea, pentru a avea astfel ocazie de luptă şi de victorie) - în afară
de aceasta, există anumite stârniri vicioase, care pot fi înfrânte numai printr-un anume
procedeu sau printr-altul. (Cugetele trebuie neapărat izgonite; dar cu înclinaţiile şi cu patimile,
îndeosebi cu cele trupeşti, nu întotdeauna putem face acest lucru). Şi într-un caz, şi într-altul
victoria se poate pierde numai din neştiinţă.87
În sfârşit, niciodată nu trebuie să ieşim la luptă fără principalul gând învingător: el este
ca un drapel purtător de biruinţă. La fel cum, mai înainte, el a hotărât alegerea dintre bine şi
rău în favoarea binelui, aşa şi acum, în timpul luptei cu fiecare mişcare păcătoasă a sufletului,
în parte, gândul ne va face fără greutate biruitori. La apariţia acestui gând va trebui să se
risipească toate hoardele vrăjmaşilor, toate cugetele şi dorinţele vicioase. El are puterea să-l
însufleţească şi să-l ridice pe om deasupra lui însuşi; de aceea, trebuie să îl aducem cât mai
adesea în conştiinţă şi să îl aducem până la simţire - să întărim pentru totdeauna în tăria minţii
acest luminător care alungă întunericul. Nimic nu poate încălzi cu mai multă putere râvna
pentru stârpirea păcatului, decât acest gând - al râvnei - acest torent iute de apă vie care,
învolburându-se, dar fără a se tulbura, face neobservate toate valurile iscate de aruncarea
pietrelor ispitelor.
ii) Cu asemenea precauţiuni şi reguli, ostaşule al lui Hristos, mergi cu nădejde la
bătălie! De altfel, şi în toiul luptei trebuie să te supui anumitor reguli, ca să nu te asemui, în
apărare, duşmanilor care năvălesc în dezordine. Adesea, chiar şi numai organizarea faptelor,
fără o încordare deosebită, te poate încununa cu succes.
Observând apropierea vrăjmaşului - începutul unei tulburări ori al unui gând necurat,
al unei patimi, ori al unei înclinaţii - mai întâi de toate grăbeşte-te să-l recunoşti în acestea.
Este o mare greşeală, şi încă o greşeală generală, să considerăm că tot ce se naşte în noi este
de acelaşi sânge cu noi, şi că trebuie să ne luptăm pentru aceasta ca pentru noi înşine. Tot ce
este păcătos este venetic în noi; de aceea, trebuie mereu să-l despărţim de noi, altminteri vom
87 A se vedea şi învăţăturile Sf. Nicodim Aghioritul din lucrarea sa Războiul nevăzut. În româneşte Sf. Nicodim
Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Bunavestire, Bacău, 1999, 232 pagini. (n. A.).
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
105
purta în noi un trădător. Cel ce vrea să se lupte cu sine, trebuie să se împartă în două: el însuşi
şi vrăjmaşul care se ascunde în el.
Despărţind de tine respectiva mişcare vicioasă şi recunoscând-o ca duşman, transmite
apoi această descoperire şi simţirii, şi înnoieşte-ţi în inimă neplăcerea faţă de ea. Aceasta este
calea cea mai mântuitoare pentru alungarea păcatului. Orice mişcare păcătoasă se menţine în
suflet prin simţirea unei anumite plăceri faţă de ea: de aceea, când este trezită neplăcerea faţă
de ea, aceasta, lipsită de orice sprijin, dispare singură. Însă, acest lucru nu e întotdeauna uşor
şi nu e întotdeauna posibil: e uşor să răpui prin mânie cugetele, mai greu sunt de răpus
dorinţele, şi mult mai greu - patimile: căci ele însele sunt mişcări ale inimii.
Când aceasta nu ajută şi vrăjmaşul nu cedează victoria fără luptă, porneşte bărbăteşte
la război, dar fără să te înalţi şi fără să te încrezi în tine: nesiguranţa duce sufletul la tulburare,
la o oarecare şovăială şi la slăbire, iar dacă nu e întărit într-ale sale, poate cădea cu uşurinţă;
încrederea în sine şi părerea de sine sunt ele însele duşmanii cu care trebuie să luptăm: cine i-a
îngăduit, acela a căzut deja şi s-a predispus la alte căderi, deoarece ele duc omul la inactivitate
şi la greşeli.
A început bătălia: păzeşte-ţi cu precădere inima. Nu îngădui mişcărilor apărute să
ajungă până la simţuri, întâmpină-le chiar la intrarea în suflet şi străduieşte-te să le zdrobeşti
aici. Iar pentru aceasta grăbeşte-te să-ţi instaurezi în suflet convingeri opuse celor pe care se
bazează gândul de tulburare. În războiul minţii, astfel de convingeri opuse sunt nu numai un
scut, ci şi săgeţi: ele apără inima şi lovesc vrăjmaşul drept în inimă. Din acest moment, lupta
va consta în faptul că păcatul iscat se va îngrădi în permanenţă cu gânduri şi cu imagini care
să-l apere, iar luptătorul, pe de altă parte, va nimici aceste bastioane cu gânduri şi cu imagini
opuse. Durata luptei depinde de o mulţime de împrejurări diferite, care nu pot fi nicidecum
stabilite. Nu trebuie, însă, să cedăm în nici un fel, nici chiar cu gândul nu trebuie să înclinăm
de partea vrăjmaşului, şi victoria va fi sigură: căci mişcarea păcătoasă - aşa cum am observat
mai înainte - nu are în noi un sprijin puternic şi, de aceea, este firesc să înceteze curând.
Dacă şi după această acţiune de autoapărare, conştiincioasă de altfel, vrăjmaşul încă
mai stăruie ca o nălucă, în suflet, şi nu vrea să cedeze locul, este clar că este susţinut de o forţă
străină; de aceea, şi tu trebuie să apelezi la un ajutor străin, pământesc sau ceresc: să te
destăinui îndrumătorului tău şi, cu rugăciune sârguitoare, să-L chemi pe Domnul, pe toţi
sfinţii şi mai cu seamă pe îngerul păzitor. Predarea faţă de Dumnezeu niciodată nu a rămas
ruşinată.
Trebuie, însă, să remarcăm că:
Una înseamnă lupta cu gândurile, alta - cu patimile, şi alta - cu dorinţele; şi gând de
gând se deosebeşte, dorinţă de dorinţă, şi patimă de patimă. În toate acestea trebuie folosite
procedee deosebite, care trebuie stabilite în prealabil ori prin raţionament, ori din experienţele
şi învăţăturile ascetice;
Nu întotdeauna trebuie să recurgem cu fermitate la împotrivire: uneori numai dispreţul
îl alungă pe vrăjmaş, în timp ce împotrivirea făţişă doar îl înmulţeşte şi îl îndârjeşte;
Pe vrăjmaş trebuie să-l urmărim până când nu mai rămâne din el nici urmă. Altminteri,
chiar şi un simplu cuget rămas în inimă, ca o sămânţă rea, îşi va aduce rodul său, printr-o
imperceptibilă înclinare a sufletului către el; în timpul bătăliei nu trebuie folosite nici un fel
de mijloace în vederea preîntâmpinării ei viitoare. Regulile născocite sunt de fiecare dată
foarte stricte, şi de aceea este mereu nevoie să fie schimbate şi, prin urmare, experienţa
trebuie socotită ca inconsistentă - «inconsistenţă» atât de dăunătoare în lupta duhovnicească şi
atât de ademenitoare pentru luptător.
iii) Bătălia s-a sfârşit. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru că te-a izbăvit de înfrângere,
dar nu te lasă pradă peste măsură bucuriei izbăvirii, nu-ţi îngădui nepăsarea, nu slăbi râvna:
adesea, vrăjmaşul doar se preface învins, pentru ca, atunci când te laşi cuprins de nepăsare, să
te înfrângă mai uşor printr-un atac neaşteptat. De aceea, nu-ţi da jos armele de război şi nu
uita regulile de prevedere. Fii întotdeauna un luptător viguros şi vigilent!
Sfântul Teofan Zăvorâtul
106
Mai bine, aşază-te şi fă-ţi socoteala prăzii: revezi tot cursul luptei: începutul,
continuarea şi sfârşitul, observă ce a stârnit-o, mai ales ce a înteţit-o şi ce anume i-a pus capăt.
Acesta va fi un fel de tribut al învinşilor, care-ţi va înlesni simţitor viitoarele biruinţe: astfel se
dobândeşte, în cele din urmă, înţelepciunea duhovnicească şi experienţa ascetică.
Nu vorbi nimănui despre izbândă: aceasta îl îndârjeşte mult pe vrăjmaş, iar pe tine te
slăbeşte. Trufia, care nu poate fi evitată cu acest prilej, va deschide porţile fortăreţei
sufletului, şi după victoria asupra unui singur vrăjmaş, va trebui apoi să înfrunţi o hoardă
întreagă.
Dacă, însă, vei fi răpus, zdrobeşte-te, dar nu fugi de Dumnezeu, nu te îndârji, grăbeştete
să-ţi înmoi inima şi s-o aduci la pocăinţă. E cu neputinţă să nu cazi; dar căzând, e posibil şi
trebuie să te ridici în picioare. Cel ce aleargă repede, dacă se şi poticneşte de ceva, repede se
ridică şi iarăşi se îndreaptă pe drumul său către ţintă: imită-l şi tu! Domnul nostru este
asemenea mamei, care îşi duce copilul de mână şi nu-l părăseşte, chiar dacă acesta se
împiedică foarte des şi cade;
Este mai bine ca, în locul unei mâhniri nelucrătoare, să te îmbărbătezi spre alte
nevoinţe, trăgând din căderea prezentă învăţăminte de smerenie şi precauţie, ca să nu mai
umbli pe unde este alunecos şi e cu neputinţă să nu cazi.
Dacă nu îndrepţi păcatul printr-o sinceră pocăinţă, atunci acesta, începând să se
întărească în tine, te va trage inevitabil în jos, la fundul mării păcatului. Păcatul va pune
stăpânire pe tine, iar tu va trebui să începi din nou, de la prima bătălie; însă Dumnezeu ştie
dacă aceasta va mai fi cu putinţă! Poate că, lăsându-te acum pradă păcatului, vei trece de
hotarul îndreptării; poate că după aceasta nu se va mai găsi nici un adevăr în stare să-ţi atingă
inima; poate chiar că nu ţi se va mai dărui harul. Asta înseamnă că încă de aici te vei număra
printre osândiţii la chinurile veşnice.
În general, despre regulile de luptă trebuie să observăm că:
În esenţa lor, ele nu sunt altceva decât aplicarea întregului arsenal la diferite cazuri
particulare şi, de aceea, este cu neputinţă să le înfăţişăm pe toate. Lucrarea luptei lăuntrice
este şi de nepătruns, şi ascunsă; situaţiile ei sunt deosebit de diverse; persoanele care se luptă
sunt şi ele prea diferite: ceea ce pentru unul este ispită, pentru altul nu înseamnă nimic; ceea
ce pe unul îl atinge, pe altul îl lasă complet indiferent. De aceea, a stabili o singură regulă
pentru toţi este, hotărât lucru, imposibil. Cel mai bun născocitor de reguli de luptă este
fiecare, pentru sine. Experienţa ne învaţă totul. Trebuie doar să avem dorinţa plină de râvnă de
a ne birui pe noi înşine. Primii asceţi nu au învăţat din cărţi, dar, cu toate acestea, reprezintă
modele de învingători.
Totuşi, nu trebuie să ne bizuim prea mult pe aceste reguli. Ele reprezintă doar conturul
exterior. Ceea ce alcătuieşte esenţa lucrării, fiecare o poate afla numai din proprie experienţă,
când va porni la luptă cu adevărat. Şi în această lucrare, călăuze îi rămân numai dreapta
socotinţă şi predarea de sine lui Dumnezeu.
Cursul lăuntric al vieţii creştine în fiecare persoană ne duce cu gândul la străvechile
drumuri subterane, extrem de întortocheate şi de ascunse. Păşind pe ele, cel încercat primeşte
câteva poveţe generale - aici să facă aşa, acolo să facă altfel, aici să se ia după un anume
semn, dincoace după alt semn, iar apoi este lăsat singur în întuneric, uneori cu o slabă lumină
de candelă. Toată lucrarea lui depinde de prezenţa de spirit, de înţelepciune şi de precauţie, ca
şi de o îndrumare nevăzută. O asemenea taină se află şi în viaţa lăuntrică creştină. Aici fiecare
merge singur, chiar de-ar fi înconjurat de o mulţime de povăţuitori şi dotat cu o mulţime de
reguli. Numai simţurile deprinse ale inimii şi, mai cu seamă, insuflările harului îi sunt
îndrumătorii permanenţi, neînşelători şi nedespărţiţi, în lupta cu sine - toate celelalte îl
părăsesc.
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
107
5. În încheiere vom indica, pe scurt:
a) sfârşitul luptei
b) roadele ei
c) cursul exterior şi
d) continuarea.
a) Ceea ce caută fiecare din cei ce se luptă este moartea inamicului, între ei nu este cu
putinţă nici un fel de împăcare. Amândoi, nesuportând a sta alături unul de altul, caută
stăpânirea deplină. În cele din urmă, în suflet ori va străluci lumina binelui, ori se va lăsa
întunericul păcatelor.
b) Fructele acestei lupte duhovniceşti sunt felurite. Cele mai importante dintre ele
sunt: tăria duhovnicească; înţelepciunea duhovnicească - referitoare nu numai la luptă, ci şi, în
general, la viaţa lăuntrică; curăţenia inimii: fiindcă în cele din urmă, păcatul atât de mult se
micşorează în ea, încât se face aproape inobservabil.
În general, când, după o luptă cu sine, mai mult sau mai puţin îndelungată, păcatul
slăbeşte simţitor, creştinul, în toată făptura sa, nu mai este acelaşi care fusese mai înainte: el
se ridică pe treptele sfinţilor; nimic nu împiedică acum harul să se deschidă în el, pe cât este
posibil.
c) Încă de prima dată, lupta este îndreptată în general împotriva tuturor păcatelor din
om; dar, cu trecerea vremii, păcatul fireşte că slăbeşte şi îşi micşorează volumul, reducânduse,
totodată, şi câmpul de luptă. Imaginea păcatului din noi este imaginea unui copac cu multe
ramuri. Prin luptă i se retează, treptat, când una, când alta din ramuri. Nu se poate spune cu
siguranţă care ramură va cădea mai înainte şi care mai târziu: căci aici contează foarte mult
starea firească şi starea dinainte a luptătorului cu păcatul. Se poate însă considera că această
cădere se produce începând cu ce este mai grosolan şi mai evident, şi terminând cu ce este
mai subţire şi mai ascuns. La început pierde putere trupul, apoi, în general, ataşamentul faţă
de cele văzute, apoi înclinaţiile şi patimile; mai mult decât toate se menţin tulburările şi
simţămintele înrădăcinate ale inimii păcătoase. Ele constituie obstacole pentru cei ce au
renunţat la priveghere, chiar şi pe cele mai înalte trepte ale desăvârşirii duhovniceşti.
De altfel, această gradare în micşorarea volumului şi în slăbirea încordării luptei are
loc doar în cursul ei general. Cât priveşte bătăliile particulare, deşi cantitativ urmează şi ele
aceeaşi regulă, prin forţa lor, însă, sunt complet independente de aceasta. În acest sens,
contează foarte mult stările fireşti ale omului (uneori el este trist, alteori, vesel, uneori este
deosebit de bun, iar alteori, chiar urător de oameni) şi stările de creştere duhovnicească
(uscăciunea, ardoarea râvnei, răcirea inimii şi altele ). Fiecare dintre aceste stări poate, de la
sine, fie să micşoreze puterea păcatului, fie să îi dea un teritoriu mai larg; de aceea, şi
răbufnirea păcatului într-un caz poate fi mai slabă, iar într-altul mai puternică, iar odată cu
aceasta, şi lupta poate deveni mai grea ori mai uşoară, întrucât aceste stări nu se supun legii
gradaţiei, ele exclud de la această lege şi forţa răbufnirilor păcătoase.
d) Se va sfârşi oare această luptă aici? Fie ca fiecare să-şi răspundă singur la această
întrebare, după experienţa sa. În general, putem spune doar atât: luptă cu nădejdea că această
bătălie va deveni pentru tine, în cele din urmă, foarte uşoară, că, dintr-o bătălie neîntreruptă,
ea va deveni cu întreruperi şi că intervalele acestea se vor mări tot mai mult şi mai mult! Dar
dacă va veni pentru tine vremea pe pământ când vei fi cu desăvârşire liber de tulburările
păcatului - asta vei afla când vei fi cu adevărat liber.
Macarie cel Mare (în multe locuri din cuvintele şi convorbirile sale)88 ne sfătuieşte să
pornim bărbăteşte la luptă cu pornirile păcătoase, pe deplin încredinţaţi că Domnul, văzând
zelul nostru, ne va da, în cele din urmă, harul doririi nestăvilite a binelui şi al păcii sufleteşti;
dar, dobândind această pace, nu trebuie niciodată să credem că suntem deja feriţi de atacuri şi
88 De exemplu, în Cuvântul 1, Despre păzirea inimii, cap. 12, 13.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
108
de căderi. Sufletul care s-a înrobit păcatului este în întregime întunecat. Chiar dacă, printr-o
trudă îndelungată, el a izbutit să-şi lumineze două părţi ale sale, celelalte rămân încă
neluminate. Trebuie să ne păzim: această beznă poate cu uşurinţă să ne acopere iarăşi tot
sufletul89. Apa tulbure stătută pare curată: dar dacă se agită, murdăriile depuse la fund se
răspândesc din nou prin toată apa. Mişcările păcătoase se alungă prin încordarea unei zone
neştiute a sufletului, dar sunt gata întotdeauna să reapară şi să-l acopere.
„Minte cel ce zice că are inima curată - spune Macarie cel Mare, căci niciodată nu se
întâmplă de fapt, ca cineva, după primirea harului, să devină imediat curat; ci se va da
vrăjmaşilor şi diferitelor ispite, ca pedeapsă şi învăţătură. Cei mai dintâi şi mai măreţi oameni,
înaintea desăvârşirii sunt ca sluga înaintea stăpânului sau ca un pârâu înaintea fluviului
Eufrat”90.
În general, ideea despre sfârşirea definitivă a luptei, din punct de vedere psihologic, nu
este justă, iar din punct de vedere moral, este atât de dăunătoare, încât chiar dacă ar fi justă, ar
trebui să o ascundem cu toată grija atât de noi, cât şi de ceilalţi, din cauza celor mai
primejdioase ademeniri, inevitabile, dacă am accepta-o.
Ce îi rămâne de făcut fiecărui creştin? Să se întărească în Domnul şi întru puterea
tăriei Lui; să ia toate armele lui Dumnezeu, ca să poată sta împotrivă în ziua cea rea (Efeseni
6,10, 13); să se îmbărbăteze, să se întărească, să rămână în picioare: căci numai cel ce va
răbda până în sfârşit, acela se va mântui (Matei 10, 22), şi numai celui ce biruieşte îi va da
Domnul să şadă cu El pe Scaunul Său (Apoc. 3, 21).
D. Despre harul Prea Sfântului Duh
Că umblă cu el cu faţa ascunsă şi-l încearcă la început cu ispite şi-l înfricoşează şi-l
strâmtorează, şi-l chinuieşte cu învăţătura sa, până ce va prinde încredere în el şi-l va ispiti
întru îndreptările sale. Şi iarăşi se va întoarce drept la el şi-l va veseli şi îi va descoperi lui
cele ascunse ale sale. Iar de va rătăci, îl va părăsi şi-l va da în mâinile căderii lui (Sir. 4,18-
21).
Există în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament multe locuri în care se zugrăveşte viu
şi precis starea lăuntrică a membrilor Bisericii harice neotestamentare. Printre cele mai bune
dintre ele se numără, fără îndoială, cel transcris mai sus, în care sub numele de înţelepciune91
putem înţelege lucrarea harului Preasfântului Duh, Care chiverniseşte cu înţelepciune
mântuirea fiecărui suflet.
Idei generale despre obiectul acestor versete
Ce anume se spune aici despre harul Duhului Sfânt, care îl călăuzeşte pe om spre
mântuire?
Se spune că acest har, când se sălăşluieşte în sufletul care i s-a deschis, la început
lucrează în el mai mult sau mai puţin în ascuns, şi - de cele mai multe ori, de altfel - cu
asprime şi oarecum poruncitor. Apoi, dacă în aceste condiţii cineva îi rămâne credincios şi nu
încetează să caute sfinţirea lui deplină, harul se îndreaptă spre acela direct, începe să lucreze
asupra sufletului în mod deschis, îl înveseleşte şi îi vesteşte tainele sale. Dimpotrivă, dacă
cineva îi nesocoteşte insuflările şi se rătăceşte, atunci şi harul îl părăseşte, lăsându-l pierzării,
pe care singur şi-a căutat-o.
89 Vezi Cuviosul Macarie cel Mare, Cuvântul 6, Despre iubire, cap. 31.
90 Cuvântul 1. Despre păzirea inimii, cap. 12. Vezi şi tot cap. al 14-lea din Cuvântul 5.
91 După cum se observă, cuvântul înţelepciune nu este prezent în paragraful citat, ci mai sus în textul biblic (Sir.
4, 12), fiind conţinut în chiar titlul capitolului (îndemn spre milostenie şi înţelepciune; folosinţele lor), (n.t.)
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
109
Ca să nu părem arbitrari în astfel de gânduri, referitoare tocmai la lucrările harului,
prezentăm părerea despre această chestiune a celui mai mare dintre asceţi.
„Harul - spune Sfântul Macarie cel Mare - este prezent necontenit în om (în creştin) şi,
unindu-se şi înrădăcinându-se în inima lui încă din fragedă copilărie, ca ceva natural şi de
nedespărţit, se contopeşte cu el, devenind ca o singură fiinţă cu el: însă îl influenţează pe om
în moduri diferite, după bunul său plac, şi ţinând seama de folosul urmărit”92.
Această putere a harului lui Dumnezeu, care se află în om şi este darul Sfântului Duh,
pe care sufletul credincios cu mare trudă se învredniceşte să îl primească, se dobândeşte cu
multă aşteptare, cu îndelungă răbdare, prin ispite şi prin încercări”93; „cu multă şi îndelungă
răbdare, cu înţelepciune şi prin tainică încercare a minţii începe să lucreze în omul care s-a
nevoit deja vreme îndelungată în diferite încercări. Şi numai atunci lucrarea harului se va arăta
în el desăvârşită, când, după multe încercări, voinţa lui se va înfăţişa bineplăcută Sfântului
Duh şi se va arăta vreme îndelungată răbdătoare şi de neclintit în această lucrare”94; „când
sufletul nu va mânia cu nimic Duhul, ci va fi de acord cu harul în toate poruncile, atunci el se
va învrednici să se elibereze de toate patimile şi va fi cu totul înfiat de Duhul”95. Aceste
cuvinte ale marelui ascet slujesc ca deplină perifrază96 a citatului de mai sus.
De ce harul Sfântului Duh lucrează astfel? De ce nu îşi revarsă din primele clipe
mângâierile asupra sufletului care îl caută pe Domnul, mai ales că aceste ispitiri servesc
uneori ca piatră de încercare pentru un suflet neexperimentat şi slab?
În general vorbind, la aceasta există un singur răspuns. Desigur că nu se poate lucra
altfel pentru convertirea şi îndreptarea păcătosului, dacă înţeleptul har dumnezeiesc alege
această cale şi nu o alta. Înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a pus parcă drept lege neabătută să nu
împlinească imediat făgăduinţele făcute, ci după o încercare destul de îndelungată şi uneori
deosebit de anevoioasă. Lui Avraam i s-a făgăduit înmulţirea urmaşilor ca stelele cerului şi ca
nisipul de la marginea mării, dar apoi i s-a poruncit ca însăşi sămânţa făgăduinţei să o aducă
jertfă Celui Care i-a dat făgăduinţa. Lui Iosif, visele îi vesteau slava şi înălţarea deasupra
fraţilor săi, dar până atunci el suferă chinuri, este vândut în ţară străină şi e aruncat în temniţă.
David este uns pentru împărăţie încă din tinereţe, dar câtă ocară, câtă prigoană şi câte
primejdii nu a îndurat până la dobândirea coroanei împărăteşti! Aceeaşi lege, a încetinirii întru
ispitire, o respectă şi preaînţeleptul har, chivernisind mântuirea sufletului păcătos. Mari sunt
făgăduinţele harului, dar pentru dobândirea lor trebuie să te aşezi sub greutatea crucii.
De altfel, întrucât Dumnezeu, preaînţelept în lucrarea Sa asupra făpturii, ia în
considerare şi însuşirile făpturii, atunci, bazându-ne pe noţiunea de stare păcătoasă a
sufletului, putem ajunge la unele temeiuri lămuritoare de ce harul lui Dumnezeu, chivernisind
mântuirea omului, lucrează la început în ascuns şi cu asprime. O astfel de lucrare a harului
este necesară, date fiind: însuşirea inimii păcătoase, care este curăţită de har; principala
condiţie de mântuire şi de transfigurare harică şi cu precădere, în scopuri morale.
Între convertire şi sfinţire, locul de mijloc trebuie să-l ocupe îndreptarea sau curăţirea:
altminteri, ce părtăşie are lumina cu întunericul? Această curăţire poate fi mai mult sau mai
puţin îndelungată, mai mult sau mai puţin anevoioasă, în funcţie de starea morală a celui adus
la cuvenita desăvârşire creştină; în orice caz, ea este chinuitoare. Păcatul a pătruns în adâncul
cel mai intim al fiinţei omeneşti, de acolo s-a ramificat în diferite porniri, obiceiuri şi patimi
şi, străbătând întreaga fiinţă a omului, s-a răspândit în afara lui şi l-a legat de lucrurile
sensibile cu legături, aproape tot atât de solide ca şi legăturile existenţei. Cu oricâtă grijă vei
curaţi de păcat fiinţa molipsită de el, nu poţi să nu-i pricinuieşti durere, după cum nu poţi să
92 Convorbiri 8, p. 2.
93 Convorbiri 9, p. 7
94 Convorbiri 1, p. 1
95 Convorbiri 1, p. 7.
96 Perifrază: tâlcuire pe larg a unei idei exprimate succint, (n.t.)
Sfântul Teofan Zăvorâtul
110
nu pricinuieşti durere când scoţi un ghimpe din carne vie. Inima, împătimită de ceva, pătrunde
parcă singură în obiectul patimii; rupând inima de obiectul patimii, ori rupând obiectul de ea,
desprindem parcă o parte chiar din inimă, îndreptarea este chinuitoare: de aceea, sufletul nu
vede mângâierile harului, care săvârşeşte această îndreptare.
„Celor ce încep să iubească cucernicia, drumul virtuţii li se pare aspru şi plictisitor nu
pentru că ar fi aşa în realitate, ci pentru că omul trăieşte în voia patimilor, încă din pântecele
maicii sale”97.
Mântuirea noastră este săvârşită de Domnul Iisus Hristos, prin suferinţele şi moartea
Lui. Acestea sunt cele care au dărâmat zidul despărţitor dintre om şi Dumnezeu şi au deschis
porţile tuturor binecuvântărilor cereşti peste neamul omenesc. Crucea este temelia împărăţiei
harice a lui Hristos. Şi fiecare om, ca să se învrednicească de făgăduinţele acestei împărăţii,
trebuie să se facă negreşit părtaş suferinţelor lui Hristos - nu cu gândul, ci cu fapta. O astfel de
împărtăşire pogoară har din plin în sufletul omului (vezi: I Petru 4, 13-14). De aceea, se poate
spune că harul mântuitor este cel ce produce în sufletul omului tristeţea, amărăciunea, frica,
chinurile lăuntrice, pentru ca, înălţându-l pe cruce (vezi Gal. 5, 24; 6, 14) şi împărtăşindu-l
astfel cu patimile lui Hristos, să-şi deschidă drum cât mai larg în sufletul omului şi să-l
sfinţească.
„Dumnezeu nu-l poate milui altfel pe omul care şi-a dorit să fie cu El, decât
supunându-l la ispite, pentru adevăr. Căci din veac şi din neam în neam, calea către El se ţine
prin cruce şi prin moarte. De aici putem afla că Dumnezeu Se îngrijeşte de om, atunci când îi
trimite necontenit întristări”98.
Dar, în principal, harul lui Dumnezeu îngăduie tristeţile şi îşi ascunde mângâierile şi
ajutorul vădit, lăsând omul parcă de unul singur, pentru formarea şi întărirea în el a
caracterului moral-creştin, şi anume:
a) Pentru a dezrădăcina încrederea în sine şi pentru a înrădăcina smerita nădăjduire în
Dumnezeu. Omul firesc este încrediinţat, de obicei, că are destule calităţi şi forţe. Acesta este
sentimentul lui permanent, care se întăreşte zi de zi prin succese în diferite treburi
neduhovniceşti. O asemenea dispoziţie se poate naşte în el chiar şi atunci când păşeşte deja în
împărăţia harului şi începe viaţa duhovnicească, întrucât ea îl pune pe om într-o situaţie
primejdioasă, apropiată de căderea decisivă, harul lui Dumnezeu se îngrijeşte să o stârpească
de la început; de aceea, ori îşi ascunde de om orice mângâiere, ori îl lasă fără nici un ajutor
vădit, atunci când inima i se tulbură, când se ridică cugetele şi patimile şi când toată necurăţia
i se arată în faţa conştiinţei, amintindu-i de cele trecute şi cerându-i noi satisfacţii.
Acum este momentul când se dezvăluie pe deplin ce înseamnă omul în sine! El se
grăbeşte cu râvnă să-şi restabilească pacea lăuntrică; dar nici prin cea mai puternică încordare
a voinţei, nici prin cea mai severă convingere a minţii, el nu poate stinge vreo patimă, nu
poate curma vreun gând păcătos. Numai chemarea cu nădejde a lui Dumnezeu astâmpără
furtuna lăuntrică a gândurilor pătimaşe şi, totodată, îi arată omului unde să caute ajutor, de
unde vine ajutorul şi prin ce poate fi el, omul, puternic. Repetată de câteva ori, o astfel de
experienţă înrădăcinează în om convingerea profundă că omul în sine este jalnic şi sărac: şi
sărac şi orb şi gol (Apoc. 3, 17) şi că, dacă a făcut ceva bun, dacă a biruit vreo patimă, dacă a
rezistat vreunei ispite - toate acestea i-au fost dăruite de Dumnezeu, în Care, de aceea, şi
trebuie să-şi caute mângâierea.
„Retragerea pilduitoare a harului - spune Diadoh - aduce sufletului o mare mâhnire, o
înjosire şi chiar o deznădejde măsurată, pentru ca, după cum se cuvine, să-i fie umilite iubirea
de sine şi mândria: de altfel, în acelaşi timp harul îi acordă şi ajutor - dar în mod tainic99”.
Harul îşi ascunde „de minte prezenţa şi, parcă cu bună ştiinţă, apropie sufletul de răutatea
demonilor, astfel încât, cunoscând câte puţin răutatea vrăjmaşului său, «sufletul» să caute cu
mare frică şi cu profundă smerenie ajutorul lui Dumnezeu - tot aşa cum mama îşi lasă pentru
97 Fericitul Diadoh, Cuvânt despre cunoaştere şi deosebirea duhovnicească, p. 93
98 Cuviosul Isaac Sirul, Cuvânt despre iubirea de lume.
99 Cuvânt despre cunoaştere şi deosebirea duhovnicească, p. 87
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
111
scurtă vreme din braţe pruncul, care nu vrea să sugă cum trebuie la sân, pentru ca acesta,
speriindu-se de oarecare oameni urâţi ori de animalele din preajmă, să se întoarcă cu strigăt,
cu temere şi cu lacrimi la sânul ei”100.
b) Pentru a nu viola libertatea. Nu încape îndoială că îndreptarea de sine trebuie să fie
o problemă de libertate, care este doar înlesnită de har. Dar dacă harul, deschizându-se de
prima dată cu toată puterea, nu şi-ar micşora niciodată lumina şi nu şi-ar ascunde lucrarea de
ochii sufletului, atunci sufletul s-ar lega, ca să zicem aşa, de har şi ar deveni oarecum obligat
să trăiască numai după insuflările lui: căci sufletul nu poate să nu se supună puterii divine a
harului, cel care dăruieşte fericirea.
„La început, în cei botezaţi - spune Diadoh - harul îşi tăinuieşte prezenţa, aşteptând
iniţiativa sufletului, dar de îndată ce omul se îndreaptă cu totul spre Domnul, el îi dezvăluie
sufletului prezenţa sa printr-un fel de senzaţie de nedescris; şi iarăşi aşteaptă mişcarea
sufletului, îngăduind în acelaşi timp săgeţilor diavoleşti să-l atingă până în adâncul simţirii,
pentru ca sufletul, cu voinţă râvnitoare şi cu dispoziţie smerită să îl caute pe Dumnezeu,
pentru ca astfel libertatea noastră să nu fie cu totul înlănţuită de legăturile harului”101.
c) Pentru ca să pună la încercare sau, mai bine zis, să pună în siguranţă credinţa
sufletului. Sufletul, în starea lui actuală, este foarte schimbător. Nu ne putem bizui pe el în
nici un fel. De aceea, harul nu se încredinţează sufletului dintr-o dată şi în întregime, nu îi
dăruieşte totul dintr-o dată, temându-se ca sufletul să nu cadă în uitare de sine şi, prin
nesocotirea darului, să nu se prăpădească, îl mângâie aşadar doar în parte, îi întinde în mod
vădit mâna de ajutor numai în cazuri rare şi dintre cele mai primejdioase. Prin astfel de vizite
ale harului, în suflet se formează o dispoziţie constantă de a recurge în nevoi numai la harul
lui Dumnezeu şi, totodată - pentru a se învrednici de ajutorul şi de bunăvoinţa harului - se
formează în el o grijă permanentă şi veghetoare de a-i fi credincios, de a dori şi de a face
numai ceea ce îi este plăcut harului şi ceea ce acesta îi cere. Printr-o dorinţă îndelungată de
acest fel, în suflet prinde rădăcini un astfel de devotament faţă de harul dumnezeiesc, prin care
să nu se îngăduie nici măcar în gând ceva ofensator la adresa Duhului lui Dumnezeu. Ce mai
poate împiedica, după aceasta, Duhul Sfânt să lumineze sufletul cu toată lumina Sa? Căci
putem deja nădăjdui că sufletul nu va întrebuinţa darul cu rele intenţii. În general, ceea ce se
obţine cu osteneală, se preţuieşte mult şi se păzeşte cu grijă. De aceea, sufletul ajunge la pace
abia după ce trece prin foc şi prin apă (Ps. 65, 12).
d) În sfârşit, pentru a distruge slava deşartă cea visătoare. Există, după observaţiile
marilor asceţi, un fel de forţă de neînfrânt, care îndreaptă sufletul asupra «contemplării» lui
însuşi, asupra demnităţii şi a desăvârşirii lui. Căci nu numai fapta bună, ci şi o simplă idee
onorabilă - mai ales la vederea unor neajunsuri la alţii - stârnesc sufletul să se laude faţă de el
însuşi şi să viseze la propriile eroisme şi fapte duhovniceşti. Tuturor le este cunoscută
primejdia unei astfel de îngâmfări. De aceea, harul lui Dumnezeu, călăuzind sufletul spre
mântuire, prin frecventa lui lăsare de unul singur, se străduieşte să-i sugereze că şi el are
aceleaşi neajunsuri pe care le vede şi la alţii, că şi el este încă departe de desăvârşirea pe care
o caută şi pe care şi-o atribuie acum, pe nedrept.
„Preasfântul Duh, deşi la începutul desăvârşirii dă sufletului să guste din dulceaţa lui
Dumnezeu cu toată simţirea şi pe îndestulate, pentru ca mintea să cunoască precis răsplata
finală pentru strădaniile bineplăcute lui Dumnezeu, apoi însă ascunde pentru multă vreme
acest nepreţuit dar dătător de viaţă, pentru ca, deşi am împlini toate celelalte virtuţi, să ne
considerăm de nimic pentru că nu am dobândit încă sfânta iubire, ca pe o deprindere”102.
În general, toate lucrările harului Sfântului Duh, de curăţire şi de îndreptare -
mâhnirile, îngăduirea căderilor, ispitele, îndepărtările şi mângâierile - au ca scop să formeze şi
100 Idem, p. 86
101 Cuvânt despre cunoaştere şi despre deosebirea duhovnicească, p. 86
102 Fericitul Diadoh, Cuvânt despre cunoaştere si deosebirea.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
112
să întărească omul lăuntric, să-l aducă la starea de sfinţenie şi, în acest fel, să îl facă templu
imaterial al lui Dumnezeu.
Lămurirea amănunţită a acestor versete.
Această idee generală despre prezenţa - la început ascunsă, începătoare şi apoi, în cele
din urmă, vădită - a harului în sufletele credincioşilor ni se va dezvălui mai limpede, dacă
vom pătrunde mai detaliat şi mai în particular sensul cuvintelor înţeleptului Sirah.
Versetul 18. Că umblă cu el cu faţa ascunsă şi-l încearcă la început cu ispite.
Harul Sfântului Duh, dăruit prin botez sau restabilit prin pocăinţă, îi este propriu
sufletului în permanenţă: umblă cu el pe toate drumurile lui, ca un prieten, îl păzeşte ca o
dădacă, se îngrijeşte de binele lui, ca o mamă de liniştea pruncului ei. Dar tocmai această grijă
educativă îl obligă, parcă, să umble la început cu el cu faţa ascunsă, adică sau indirect, nu faţă
către faţă, ci în ascuns, imperceptibil chiar pentru suflet, sau aspru, sever, cu un fel de
neiubire. (Prima idee se confirmă prin opoziţia dintre cuvintele umblă cu faţa ascunsă şi se va
întoarce drept la el, iar ultima idee, prin cuvintele care urmează: îl înfricoşează şi-l
strâmtorează, şi-l chinuieşte).
Şi-l înfricoşează şi-l strâmtorează. Iată prima descoperire în suflet a lucrării harului
purificator, în sufletul păcătos există un fel de insensibilitate, un fel de răceală faţă de lucrurile
duhovniceşti. Înrobindu-se şi încântându-se de succesele şi de desăvârşirile văzute, sufletul nu
se lasă impresionat de nimic nevăzut. El meditează sau citeşte despre starea jalnică a
păcătosului, despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, despre moarte, despre înfricoşătoarea
Judecată, despre chinurile veşnice - dar toate acestea sunt pentru el lucruri străine, care parcă
nu îl privesc. Astfel de gânduri - oaspeţi mântuitori ai sufletului - i se menţin uneori oarece
vreme în minte, pentru interesele cunoaşterii, dar apoi sunt înlăturate de alte gânduri mai
plăcute, nelăsând nici o urmă a influenţei lor asupra sufletului. Inima neînmuiată de har este
de piatră. Tot ce este sfânt ori păleşte în ea, ori este respins înapoi, lăsându-o la fel de rece ca
mai înainte. Păcătosul care se îndreaptă simte acut această împietrire şi, de aceea, mai înainte
de toate îl roagă pe Domnul ca să-l izbăvească de insensibilitatea cea împietrită şi să-i
dăruiască lacrimi sincere de pocăinţă103.
Harul mântuitor, în prima sa acţiune asupra inimii, restabileşte şi curăţeşte simţul
duhovnicesc. Acum sufletul, venindu-şi în fire, îşi vede totala neorânduială şi se gândeşte să
facă ba una, ba alta pentru îndreptarea sa; dar nu găseşte în sine nici forţa, şi nici dorinţa de
fapte bune. De aici, în mod firesc se naşte în el gândul: oare nu a depăşit, cumva, limita
dincolo de care nu mai există întoarcere la Dumnezeu? Nu s-a depravat oare într-atât, încât
nici puterea lui Dumnezeu nu poate să facă din el ceva bun? Un astfel de gând frânge sufletul.
În această tulburare, el se îndreaptă către milostivul Dumnezeu, dar conştiinţa muşcătoare i-L
prezintă mai viu pe Dumnezeu ca pe Dreptul judecător, ca pe asprul pedepsitor al nelegiuiţilor.
El îşi derulează toată viaţa şi nu găseşte nici o faptă bună, pentru care să se poată socoti
vrednic de preţuirea lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu, deasupra Căruia nu mai este nimeni, o
făptură atât de măruntă dintr-o lume atât de mare a cutezat să-L insulte, împotrivindu-se faţă
de voinţa Lui atotputernică! Apoi, groaza morţii, a Judecăţii, a chinurilor veşnice, închipuirea
că toate acestea îl pot ajunge peste câteva clipe, sau chiar acum - îi desăvârşesc înfrângerea.
Frica şi cutremurul se abat asupra lui şi întunericul îl acoperă (vezi Ps. 54, 6). În acest timp,
sufletul se atinge într-un fel de chinurile veşnice. Harul, care a adus sufletul în această stare
apăsătoare, îl păzeşte, totodată, de deznădejde şi, când cutremurul îşi produce efectul, îl ridică
până la cruce şi astfel revarsă în inimă nădejdea fericită a mântuirii. De altfel, această frică
mântuitoare nu mai părăseşte apoi sufletul pe tot parcursul îndreptării lui: numai la început ea
conlucrează obligatoriu la zdruncinarea din temelii a bolii păcatului, iar după aceea rămâne în
103 Vezi: Rugăciunea de seară - Rugăciunea a 7-a a Sfântului Ioan Gură de Aur, stihul al 4-lea.
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
113
suflet ca paznic împotriva căderilor, amintindu-i încotro duce păcatul. De aceea, când află
vreo ispită, când în inima necurăţită se mai naşte vreo aprindere pentru păcatele obişnuite,
sufletul se îndreaptă cu teamă şi cu frică spre Domnul, rugându-L să nu-l lase să cadă şi să-l
izbăvească de focul cel veşnic,. În acest fel, harul abate asupra sufletului frica mântuitoare pe
tot parcursul îndreptării şi chiar până la capătul vieţii, dacă sufletul nu reuşeşte să se înalţe
până la acea stare în care frica dispare în iubire.
„Când sufletul începe, cu multă luare aminte, să se curăţească - spune Diadoh - atunci
el simte frica de Dumnezeu ca pe un fel de leac dătător de viaţă, care, prin dezvăluirile
conştiinţei, îl arde în focul nepătimirii. Apoi, curăţindu-se puţin câte puţin, el ajunge la
purificarea deplină, sporind în iubire pe măsura micşorării fricii, şi în acest fel dobândeşte
iubirea desăvârşită”104.
Versetul 19. Şi-l chinuieşte cu învăţătura sa.
Adică, prin modul său de conducere şi de educare (paideia), prin îngăduirea ispitelor,
a nenorocirilor, a ademenirilor, a mişcărilor păcătoase, harul îl încearcă pe om şi îi dezvăluie
conştiinţei lui ce este el de fapt, care îi este starea, cât de sus se află în viaţa duhovnicească,
cât de mult a reuşit în îndreptarea sa (basanixw105 de la basanoz - piatră, prin care se
determină calitatea aurului). Pentru aceasta este de ajuns îngăduirea mişcării gândurilor.
Acum se dezvăluie complet ce se ascunde în străfundurile cele mai adânci ale inimii; căci
gândurile izvorăsc din adâncul ei. Apreciindu-şi calitatea gândurilor, omul află limpede cine
este şi ce îi rămâne de făcut. De altfel, oricum ar face harul aceasta, principalul ţel, ca să
spunem aşa, al călăuzirii lui constă în a-l face pe om în permanenţă pe deplin conştient de
neputinţele sale.
Sau, mai direct: îl chinuieşte cu învăţătura sa - adică prin modul său de călăuzire, prin
faptul că nu-i dezvăluie sufletului dintr-o dată toată lumina sa şi toată puterea mângâierii lui,
ci îl va ţine multă vreme într-o stare de oarecare amărăciune şi tristeţe(basanixw, adficio
quocunque modo – a înfrânge, a răni (prin orice mijloc))106.
Omul îndreptat poartă în mintea sa conturul desăvârşirii creştine şi al fericirii date de
viaţa în Hristos. Pe de altă parte, chiar la începutul drumului desăvârşirii, însuşi Preasfântul
Duh - cum conchide Diadoh - lasă sufletul să se înfrupte din dulceaţa lui Dumnezeu, cu toată
simţirea şi pe îndestulate. Apoi, când pentru multă vreme harul ascunde de suflet acest dar
nepreţuit, acesta este silit să se întristeze, amintindu-şi de iubirea duhovnicească ce l-a vizitat,
dar pe care acum nu o mai simte, şi este mâhnit, neavând puterea să renască în sine aceeaşi
desfătare, pare-se din neajunsul faptelor ascetice desăvârşite. Astfel se pot explica marile
strădanii, neobişnuitele privegheri, posturile ieşite din comun ale sfinţilor asceţi. Ei caută cu
lacrimi în ochi comoara nepreţuită, pe care au avut-o, dar pe care nu o mai au. Acesta este
marele dor după împărăţia cerească!
Până ce va prinde încredere în el (în suflet) şi-l va ispiti întru îndreptările sale: până
când va putea avea încredere în suflet şi îl va face iscusit şi încercat în toate drumurile lui,
cele prin care harul aduce în suflet îndreptăţire; sau, altfel spus, până când trezeşte în suflet
credinţa în el sau încrederea în el, astfel încât sufletul să aibă evlavie faţă de îndemnurile lui,
ca faţă de tot ce e mai sfânt şi dumnezeiesc; sau cât timp îl va călăuzi pe toate căile lui, acelea
prin care sufletul poate să-şi însuşească îndreptăţirea. Iată hotarul acţiunilor de ispitire ale
harului, iată limita de educare a sufletului, în urma căreia putem spune că ajunge la starea
bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos (Efeseni 4, 13).
Însuşi harul deţine un fel de schiţă a educaţiei (fără îndoială, schimbătoare, în funcţie
de persoanele educate), după care el nu îi arată deschis sufletului faţa sa, până când nu
împlineşte tot ce-i de trebuinţă pentru acesta; iar pe de altă parte, şi fiecare suflet are o limită a
lui, doar prin atingerea căreia se face vrednic de instaurarea deplină a harului. Acestea sunt,
104 Cuvânt despre cunoaştere şi deosebirea duhovnicească, p. 17.
105 (grec.) a încerca, a supune probei. ( n.r.r.)
106 Nota redacţiei ruse.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
114
după cum se vede, încrederea în suflet din partea harului şi credinţa în har, din partea
sufletului. Într-adevăr, după o asemenea stare a sufletului, nu-şi mai are locul îndoiala că
sufletul va rămâne credincios pentru totdeauna insuflărilor harului.
Această mobilitate a sufletului la semnul harului este primul lucru pe care se
străduieşte să-l formeze Duhul care educă sufletul, sau, altfel spus, în împărăţia harului,
mobilitatea sufletului reprezintă însuşirea cea mai importantă pe care trebuie să-o aibă sufletul
transfigurat de har.
„Omul care îl caută pe Domnul îşi supune mintea la ascultare faţă de Hristos şi se
învredniceşte de un acelaşi duh cu Domnul, pentru că niciodată nu îl mâhneşte pe Duhul
Domnului”107.
„Dumnezeu însuşi Se încredinţează inimii, când omul îi dedică sufletul şi gândurile
sale”108.
De altfel, pentru noi un astfel de hotar este slab definit. Mai precis îl explică Apostolul
Pavel. El spune: o urmăresc, că doar o voi prinde (Fil. 3, 12). Ce anume? Ca pe Hristos să
dobândesc, ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui
(Fil. 3, 8, 10). Ce face el pentru aceasta? Pe toate le socotesc că sunt pagubă... m-am lipsit de
toate şi le privesc drept gunoaie... ca... să mă aflu întru El (Hristos), nu având dreptatea mea
cea din Lege (Fil. 3, 8, 9).
Calea spre comuniunea vie cu Hristos este respingerea tuturor celor personale, o
anumită uitare de sine şi o totală înstrăinare de sine. În Iisus Hristos nu te poţi afla cu ceva al
tău, personal. De aceea, Diadoh spune:
„Când omul va dobândi toate virtuţile, dar mai cu seamă totala neagonisire, atunci
harul îi va lumina întreaga făptură, cu o anumită simţire deosebit de profundă”109. Aşa se pare
că trebuie să fie.
Căci ce înseamnă neagonisirea? Sau ce se întâmplă în suflet, când apare în el
neagonisirea? Duhul omenesc, prin firea sa, nu este lacom. El devine lacom atunci când este
dominat de suflet şi de trebuinţele trupeşti. Apoi, când, prin îndelungate strădanii şi eroisme,
cu ajutorul harului, duhul îşi supune complet şi sufletul şi trupul şi, primindu-le în sine,
înăbuşă în el mişcările şi astfel îl înduhovniceşte pe om în întregime - atunci în el nu trebuie
să mai rămână nici urmă de agonisire, dar totodată dispare şi orice piedică din calea instaurării
depline a harului în el.
De aceea, Diadoh spune: „Dacă cineva, încă trăind, va muri în urma strădaniilor
ascetice, acela va deveni întru totul lăcaş al Sfântului Duh: întrucât acesta încă înainte de a
muri, a înviat”110. Aşadar, neagonisirea poate fi socotită drept limită a curăţirii sufletului.
Versetul 20. Şi iarăşi se va întoarce drept la el...
Adică, cu cuvintele lui Macarie cel Mare: „după curăţirea omului, lucrarea harului se
arată în el cu desăvârşire şi el primeşte deplina înfiere a Duhului”; sau, cu cuvintele lui
Diadoh: „Harul îi luminează întreaga făptură, într-o anumită simţire deosebit de profundă, şi
el se face întru totul lăcaş al Sfântului Duh”. Şi o dată cu aceasta, după făgăduinţa Sa, Domnul
nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl vin la el şi îşi fac lăcaş în fiinţa lui sfinţită (vezi Ioan
14, 23). Şi se va însemna peste om lumina feţei lui Dumnezeu (vezi Ps. 4, 6).
Şi-l va veseli... Şi-l va întâmpina ca o mamă şi ca femeia tinereţilor îl va primi, îl va
hrăni cu pâinea înţelegerii şi cu apa înţelepciunii îl va adapă; şi... desfătare şi cunună de
bucurie şi nume veşnic va moşteni (Sir. 4, 20; 15, 2-3, 6).
A săltat fătul Ioan în pântecele mamei sale, când a simţit apropierea Domnului. Se
bucură şi saltă duhul nostru, când harul Sfântului Duh îl face părtaş la dumnezeire.
107 Cuviosul Macarie cel Mare, Convorbirea 9, p. 11
108 Idem, Convorbirea 14, p. 3.
109 Cuvânt despre cunoaştere şi deosebirea duhovnicească, p. 85
110 Idem, p. 82
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
115
Dumnezeul nostru este Dumnezeul fericirii. De aceea, toţi cei care I se fac părtaşi, se umplu
de o desfătare de negrăit. Sfinţii asceţi care s-au împărtăşit de această fericire nu găsesc
cuvinte pentru a o exprima.
„Uneori, lumina ce străluceşte în inima omului - spune Macarie cel Mare - îl pătrunde
pe dinăuntru atât de puternic, încât, cufundându-se pe de-a-ntregul în această dulceaţă şi în
această plăcută simţire, el iese afară din sine, din preaplinul iubirii şi de atâtea taine ascunse,
pe care le contemplă în el”111.
„Sufletul se înflăcărează în această stare - spune Diadoh - şi cu o bucurie şi o iubire de
negrăit năzuieşte atunci să iasă din trup şi să se ducă la Domnul, şi să nu mai cunoască această
viaţă trecătoare”112.
Versetul 21113. Şi îi va descoperi lui cele ascunse ale sale - Ce taine are harul? Tainele
harului sau ale lucrării harice a Sfântului Duh asupra omului. Harul îi dezvăluie discipolului
său:
a) Taina întrupării, a suferinţei, a morţii şi a învierii lui Iisus Hristos. Apostolul Pavel
pune acest lucru drept ţel al năzuinţelor creştinului (Fil. 3, 10), care fără îndoială că este atins
de cei desăvârşiţi, ajunşi la măsura vârstei plinirii lui Hristos. Nu se poate ca Domnul să nu-i
învrednicească a li Se dezvălui în toată plinătatea Lui, a Se dezvălui şi inimii, şi înţelegerii,
care stă toată în Domnul (vezi Evr. 3, 16-19). Şi ce este aici cu neputinţă, când însuşi Domnul
sălăşluieşte în această inimă?
b) Taina îndreptăţirii sau a însuşirii de către suflet a meritelor lui Hristos, după care
acestea se socotesc a fi ale lui. Apostolul Pavel pune drept mijloc de comuniune cu suferinţele
lui Hristos asemănarea cu El în moartea Lui (vezi Fil. 3, 10), iar această asemănare s-a
săvârşit deja în cel sfinţit, aşa cum am văzut mai sus. Acelaşi Apostol consideră îndreptăţirea
drept o urmare a sfinţirii: Dar v-aţi spălat - spune el - dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în
numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru (I Cor. 6, 11). Iar cel
îndreptăţit trebuie să simtă comuniunea cu suferinţele Domnului, comuniune care l-a
îndreptat;
c) Taina vieţii harice: iubirea şi, prin iubire, smerenia.
Dumnezeu este iubire; de aceea, numai cel ce s-a împărtăşit cu El are iubire şi ajunge
la ea.
„Mintea - spune Diadoh - cu toate că primeşte toate virtuţile prin simţire,
desăvârşindu-se cu o anumită ritmicitate şi cu o armonie inexplicabilă, totuşi nu poate
dobândi iubirea duhovnicească, dacă nu va fi pe deplin luminată de Sfântul Duh... Harul
divin, zugrăvindu-l pe om după asemănarea lui Dumnezeu, arată prin iluminarea iubirii că
chipul a primit întru totul frumuseţea asemănării”114.
„După arătarea crucii - vorbeşte Macarie cel Mare despre viziunea sa - harul lucrează
şi împacă toate mădularele şi inima, astfel încât sufletul, de mare bucurie, se arată ca un copil
lipsit de răutate, şi omul nu mai osândeşte pe elin sau pe iudeu, sau pe păcătos, ori pe cel
dedat lumii; ci omul lăuntric vede totul cu ochi curat şi se bucură de întreaga lume, şi doreşte
să-i cinstească în orice fel şi să-i iubească şi pe elini, şi pe iudei”115. Totodată, el uită de sine,
datorită prearevărsatei iubiri faţă de Dumnezeul cel sfinţilor.
„Eu cunosc un asemenea om - spune Diadoh - care într-atâta îl iubeşte pe Dumnezeu,
încât nu ştie ce este el însuşi. El îşi ascunde parcă în iubirea de Dumnezeu meritele dobândite
de la aceasta, şi întotdeauna se consideră pe sine ca rob netrebnic”116.
111 Convorbirea 8, p. 3
112 Cuvânt despre cunoaştere şi deosebirea duhovnicească, p. 13
113 În varianta B.O.R. este versetul 20
114 Cuvânt despre cunoaştere şi deosebirea duhovnicească, p. 89
115 Convorbirea 8, p. 6
116 Cuvânt despre cunoaştere şi deosebirea duhovnicească, p. 13
Sfântul Teofan Zăvorâtul
116
„Când mintea se luminează vizibil şi mulţumitor de sfântul har - spune el într-alt loc -
atunci sufletul are o smerenie parcă firească, întrucât, fiind hrănit de harul dumnezeiesc, el nu
se mai poate înfumura de slavă deşartă, chiar dacă ar împlini necontenit poruncile Domnului,
ci se consideră mai prejos decât toţi: căci s-a împărtăşit din blândeţea lui Dumnezeu”117.
Cât priveşte credinţa şi speranţa, acestea se desăvârşesc şi chiar sunt înghiţite de
iubire, care este mai mare decât ele. Diadoh, explicând înalta putere a iubirii, adaugă: „Cel, în
care Dumnezeu produce o astfel de iubire, acela se află în timpul acesta mai presus decât
însăşi credinţa, întrucât, prin înalta iubire, el îl cuprinde deja în simţirea inimii sale pe Cel
venerat de credinţă”118. Când Domnul Se află în inimă, atunci şi speranţa îşi atinge sfârşitul:
cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? (Rom. 8, 24).
Astfel de taine ajung parcă firesc în orice suflet, copleşit în întregime de har. Dar nu
încape îndoială că harul, uneori în viziuni sau în extaze, îi dezvăluie sufletului şi alte taine
cereşti, ca unei persoane care, prin desăvârşirile sale, este vrednică să le vadă aşa cum sunt.
Despre aceste dezvăluiri, Macarie cel Mare vorbeşte astfel:
„Unora li s-a arătat prin lumină seninul Crucii şi s-a pecetluit în omul lăuntric.
Altădată, stând cineva iarăşi la rugăciune, a fost parcă răpit în extaz şi s-a pomenit stând în
biserică înaintea altarului, unde i s-au adus trei pâini, care păreau frământate cu mir; şi cu cât
mânca mai mult din ele, cu atât mai mult se înmulţeau şi creşteau. Altora li s-a arătat un fel de
veşmânt luminos, cum nu se află pe pământ în veacul acesta şi care nu poate fi făcut de mâini
omeneşti. Căci aşa cum Domnul, urcând pe munte cu Ioan şi cu Petru, Şi-a prefăcut
veşmântul şi l-a făcut strălucitor, asemenea fulgerului - aşa era şi acel veşmânt, încât s-a
minunat şi s-a înspăimântat acel om, scoţându-şi-l de pe el”119.
„Uneori el, fiind ca un fiu de împărat, într-atât nădăjduieşte în Fiul lui Dumnezeu, ca
şi în Tatăl, că i se deschid porţile şi intră în multe lăcaşuri. Şi cu cât intră mai departe, tot mai
multe uşi i se deschid, de la o sută de lăcaşuri la altă sută de lăcaşuri; şi se îmbogăţeşte, şi cu
cât se îmbogăţeşte mai mult, cu atât mai mult i se arată în depărtare alte noi descoperiri
minunate. Şi i se încredinţează, ca unui fiu şi moştenitor, asemenea lucruri, pe care buzele şi
limba omenească nu le pot povesti şi descrie”120.
De altfel, chiar dacă această înălţime poate fi atinsă de omul care s-a dăruit cu totul lui
Dumnezeu, să se menţină în permanenţă la nivelul ei îi este cu neputinţă. Acest lucru nu poate
fi suportat de firea omenească. Un sfânt bărbat l-a rugat pe Domnul: „Doamne! Slăbeşte-mi
valurile harului Tău, căci altfel mor de plinătatea fericirii”.
Şi Macarie cel Mare, căruia Dumnezeu i-a dezvăluit atâtea taine (putem crede că
dezvăluirile despre care vorbeşte i-au fost arătate chiar lui), consideră că o astfel de înălţare
are loc numai din când în când.
„Dacă acele semne minunate care i se arată acum omului şi pe care le-a văzut din
proprie experienţă s-ar afla tot timpul cu el, el nu ar mai putea nici să primească cuvântul
slujbei, nici să împlinească anumite munci, nici să audă ceva, nici să se îngrijească de sine în
caz de nevoie, şi nici de ziua de mâine, ci doar ar sta într-un colţ, extaziat şi parcă îmbătat. De
aceea, nu îi este dată omului treapta desăvârşirii”121.
Versetul 22122. Iar de va rătăci, îl va părăsi şi-l va da în mâinile căderii lui.
De va rătăci - dacă va îngădui să se lase ademenit. Chiar şi după primirea (prin botez)
sau întoarcerea (prin pocăinţă) a darului harului, din inimă se nasc multe şi felurite cugete
păcătoase, întrucât potolirea lor completă nu se săvârşeşte dintr-o dată ci, putem spune, abia
după sfinţire. Dar, în acelaşi timp, din partea harului, prin intermediul conştiinţei capătă
117 Idem, p. 95.
118 Idem, p. 91.
119 Convorbirea 9, p. 3.
120 Convorbirea 9, p. 6.
121 Convorbirea 8, p. 6.
122 În varianta B.O.R. este versetul 21.
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
117
libertate şi trebuinţele legitime, care de obicei, la prima încercare a ispitei, sunt mai puternice
decât mişcările vicioase, sau cel mult egale cu acestea - dacă omul îşi va îndrepta întregul
suflet către îndemnurile harului. Atunci, de regulă, gândul vicios este izgonit din suflet, mai
devreme sau mai târziu, şi în suflet se întronează liniştea.
Dar dacă a îngăduit obiectului ispitei să zăbovească în suflet - la început, poate numai
ca să se amuze sau pentru distracţia minţii (acesta este primul pas spre cădere), atunci la
scurtă vreme i se alătură inima, care naşte o mişcare pătimaşă (este al doilea pas); slaba
voinţă, pe care inima s-a obişnuit să o conducă, începe să dorească (este al treilea pas); între
timp, glasul conştiinţei, trezită la început de har, se stinge tot mai mult; apare raţiunea, care
sub acoperirea inimii ticluieşte justificări sofiste; glasul conştiinţei amuţeşte; toată făptura s-a
aprins de dorinţă; voinţa s-a hotărât şi taina fărădelegii lăuntrice s-a înfăptuit (este al patrulea
pas). După aceasta, fireşte, urmează şi fapta însăşi (este al cincilea pas). Omul şi-a îngăduit să
se lase ademenit şi a căzut123.
Cu mult mai uşor se înfăptuieşte cea de-a doua cădere şi cu atât mai lesne a treia; şi cu
cât mai des se repetă căderea, cu atât mai mult păcatul se înrudeşte iarăşi cu sufletul, şi în cele
din urmă se cuibăreşte în el şi îl cuprinde în întregime. Bolovanul aruncat de pe povârnişul
unei prăpăstii nu se opreşte până când nu ajunge la fundul ei. Sufletul depravat nu mai este în
stare să se umple de har, la fel cum burduful vechi nu poate primi vinul nou, şi atunci harul îl
părăseşte.
De va rătăci, îl va părăsi şi-l va da în mâinile căderii lui. Păcătosul îşi pierde
libertatea. Sclav al păcatului, el i se supune în toate, ca un animal, instinctului. Întunericul i-a
orbit ochii, iar el nu mai vede încotro merge, nu îşi vede pierzania. În sfârşit, precum ochiul
lumina, un alt suflet va cere iarăşi lumina harică. În iad i se preface viaţa trăită în păcat!
Înflăcărându-se de râvnă, el intră din nou în rândul adevăraţilor fii, după duh şi după viaţă, ai
Bisericii. Dar un alt suflet cade iarăşi şi iarăşi se ridică; de câteva ori cade şi de câteva ori se
ridică. În acest timp, simţul îi amuţeşte din ce în ce mai mult, se înăspreşte, se pietrifică şi,
prin urmare, devine tot mai puţin capabil să perceapă insuflările harului şi să simtă starea în
care se află. Pentru un alt suflet este posibilă căderea definitivă în deznădejde, în urma căreia
nu mai există restabilire şi putinţă de înnoire prin pocăinţă. Atunci harul îl lasă pentru
totdeauna în mâinile căderii lui.
Atât de grijuliu este harul, atât de anevoioasă este îndreptarea, atât de bogate şi de
înalte sunt făgăduinţele harului, atât de primejdioasă este căderea, şi mai cu seamă căderea
repetată! Nu putem să încheiem mai bine cercetarea noastră, decât cu cuvintele lui Macarie
cel Mare:
„Cu adevărat, minunat este atunci când sufletul, afierosindu-se întru totul Domnului,
alipindu-se numai de El, Unicul, şi vieţuind fără prihană în poruncile Lui şi cinstind cu
evlavie Duhul lui Hristos, Care l-a găsit şi l-a acoperit - se va învrednici să fie de un singur
duh şi de o singură alcătuire cu El, aşa cum spune Apostolul: Cel ce se alipeşte de Domnul
este un duh cu El (I Cor. 6, 17).
Dacă însă cineva se lasă pradă grijilor sau slavei deşarte ori dorinţei de putere, ori se
agită în căutare de onoruri omeneşti, şi dacă sufletul acestuia se alipeşte şi se amestecă cu
cugetele lumii, ori se face robul vreunor lucruri ale acestei lumi şi se îngrijeşte de dobândirea
acestora - un asemenea suflet nu poate în nici un chip să evite, să îndepărteze şi să alunge
droaia de patimi, în care este ţinut prizonier de căpeteniile viclene; pentru că iubeşte şi
împlineşte voia căpeteniei întunericului şi nu se scârbeşe de începuturile cele rele.
Să ne sârguim, aşadar, cu tot sufletul şi cu toată gândirea, a ne alătura Domnului şi a fi
urmaşii lui Hristos, ca astfel să ne arătăm vrednici de împărăţia cea veşnică şi să ne facem
părtaşi cereştilor bunătăţi, proslăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în vecii vecilor”124.
Sfârşit
123 Vezi Cuviosul Filotei Sinaitul, Patruzeci de capete despre trezvie, p. 34-35.
124 Convorbirea 9, p. 12, 13.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
118
Indice de nume
Amfiteatrov, I. K., egumen, p. 60
Diadoh al Foticeei, p. 20, 25, 44, 97, 11, 113, 114-116
Dimitre al Rostovului, Sf., p. 31, 32
Dorotei, avva, p. 21, 57
Efrem Sirul, Sf., p. 18,35, 57, 75
Filotei Sinaitul, p. 20, 31, 44
Grigorie Sinaitul, Sf., p. 24
Ignatie, p. 24
Ignaţiu de Loyola, p. 13
Ioan Gură de Aur, Sf., p. 50, 62
Ioanichie cel Mare, p. 23
Ioan Scărarul, Sf., p. 37, 57
Inochentie Penzenski, p. 31
Isihie, p. 20, 31, 65
Isaac Sirul, Sf., p. 10, 12, 13, 14, 17, 18, 21, 33, 35, 37, 41, 47, 50, 57, 63
Leontie, părinte, p. 51
Macarie Egipteanul, Sf. p. 6, 7, 10, 14, 18, 23, 25, 50, 57, 63, 92, 94, 97, 107, 108, 114-117
Maria Egipteanca, p. 54
Maxim Capsocalivit, p. 27
Nichifor [din Singurătate], p. 24, 31
Partenie, p. 36
Serafim de Sarov, Sf., p. 10, 11, 14, 17, 27, 31, 36, 39
Serida, avva, p. 44
Teofan din Kirilovsk, arhim, p. 47
Teolipt, p. 20, 31
Tihon de Voronej, episcop, p. 95
Toma de Kempis, p. 10
Varsanufie şi Ioan, p. 18
Xenofont, p. 24
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
119
Cuprins
SCRISORI
1. Despre nevoinţa silirii …………………………………………………………… 3
2. Despre lacrimi …………………………………………………………………… 3
3. Despre predarea în voia lui Dumnezeu ………………………………………….. 3
4. Despre rugăciune, meditaţie şi lectură …………………………………………... 4
5. Despre rugăciune ………………………………………………………………… 5
6. Despre aceeaşi …………………………………………………………………… 6
7. Despre aceeaşi …………………………………………………………………… 6
8. Despre împrăştierea gândurilor ………………………………………………….. 7
9. Despre predarea în voia lui Dumnezeu ………………………………………….. 8
10. Despre scopul creării omului …………………………………………………… 8
11. Despre pregătirea pentru pocăinţă ……………………………………………… 8
12. Despre post ……………………………………………………………………… 11
13. Despre călugărie ………………………………………………………………… 11
14. Despre întristare şi pocăinţă …………………………………………………….. 12
15. Despre rugăciune ………………………………………………………………... 14
16. Despre harul Duhului Sfânt ……………………………………………………… 15
17. Despre mâhnire …………………………………………………………………. 15
18. Despre neatenţia faţă de sine ……………………………………………………. 15
19. Despre petrecerea întru Domnul ………………………………………………… 16
20. Despre rugăciune, lectură şi lucru de mână …………………………………….. 16
21. Despre rătăcirea catolică ………………………………………………………... 19
22. Despre trezvie …………………………………………………………………… 20
23. Despre paguba adusă de abaterea de la rânduială în viaţa duhovnicească ……… 21
24. Despre rugăciunea lui Iisus ……………………………………………………… 21
25. Despre atenţia minţii …………………………………………………………….. 22
26. Despre frica de Dumnezeu ………………………………………………………. 24
27. Despre luarea-aminte ……………………………………………………………. 27
28. Despre trezvie …………………………………………………………………… 28
29. Despre rugăciunea lui Iisus ……………………………………………………… 29
30. Despre calea cea îngustă, care duce la fericirea cea veşnică ……………………. 30
31. Despre gânduri, atenţie şi cădere ………………………………………………… 31
32. Despre stăruinţa în rugăciune şi despre găteli …………………………………… 31
33. Despre tulburarea gândurilor …………………………………………………….. 32
34. Despre însingurarea monahală …………………………………………………... 32
35. Despre aceeaşi …………………………………………………………………… 33
36. Despre aceeaşi …………………………………………………………………… 33
37. Răvaş de răspuns la întrebările despre lupta cu păcatul …………………………. 34
38. Despre cum să te mântuieşti ……………………………………………………... 34
39. Despre însingurarea din mănăstire ……………………………………………….. 34
40. Despre influenţa nefastă asupra noastră a Apusului şi despre frică ……………… 34
41. Despre împărtăşirea cu Sfintele Taine …………………………………………… 35
42. Despre cartea împotriva Bisericii Ortodoxe ……………………………………… 35
43. Despre teatru ……………………………………………………………………… 36
44. Despre iubirea de sine şi despre slava deşartă ……………………………………. 36
Sfântul Teofan Zăvorâtul
120
45. Despre pronierea lui Dumnezeu şi despre smerenie ……………………………… 37
46. Despre predarea de sine în voia lui Dumnezeu …………………………………… 37
47. Despre credinţă ……………………………………………………………………. 38
48. Despre liber-cugetători ……………………………………………………………. 38
49. Despre metaniile mari ……………………………………………………………... 39
50. Despre falsa proorocită ……………………………………………………………. 39
51. Articolul „Despre rugăciunea lui Iisus” şi despre viaţa părintelui Serafim ……….. 39
52. Despre distracţii şi despre cunoştinţe ……………………………………………… 40
53. Despre Taina împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului ………………………... 40
54. Despre iubitorii de cele lumeşti ……………………………………………………. 40
55. Despre distracţii ……………………………………………………………………. 41
56. Despre neosândirea altora ………………………………………………………….. 41
57. Despre ispită ……………………………………………………………………….. 42
58. Despre petrecerea timpului şi despre alegerea prietenilor …………………………. 42
59. Despre comportarea în societate …………………………………………………… 43
60. Despre curiozitatea minţii ………………………………………………………….. 44
61. Despre mânie ………………………………………………………………………. 45
62. Despre gândul la Dumnezeu ……………………………………………………….. 46
63. Despre plâns ………………………………………………………………………... 46
64. Despre ducerea în ispită ……………………………………………………………. 46
65. Despre Sfântul Adevăr ……………………………………………………………... 46
66. Despre post …………………………………………………………………………. 46
67. Despre rugăciune …………………………………………………………………… 47
68. Despre rugăciune şi metanii ………………………………………………………... 47
69. Despre statul acasă …………………………………………………………………. 48
70. Despre jignire ………………………………………………………………………. 49
71. Despre jocul de cărţi şi despre teatru ………………………………………………. 49
72. Despre zăvorâre ……………………………………………………………………. 49
73. Despre aprinderea inimii …………………………………………………………… 49
74. Despre articolul „începutul vieţii creştine” ………………………………………… 50
75. Despre învăţăturile Sfântului Ioan Gură de Aur ……………………………………. 50
76. Despre cărţile Sfinţilor Macarie şi Isaac Sirul ……………………………………… 50
77. Rugăciune către Sfântul Isaac Sirul ………………………………………………… 50
78. Despre citirea Scripturii …………………………………………………………….. 50
79. Despre viaţa creştină şi despre conceptele greşite ………………………………….. 51
80. Despre harul lui Dumnezeu ………………………………………………………… 52
81. Despre aceeaşi ……………………………………………………………………... 53
82. Despre viclenia ascunsă în voinţa răzvrătită a omului ……………………………… 53
83. Despre îndreptarea vieţii păcătoase ………………………………………………… 54
84. Despre trezvie şi despre dreapta socotinţă …………………………………………. 55
85. Despre gândul de ispită …………………………………………………………….. 55
86. Despre prevenirea împotriva căderii ……………………………………………….. 56
87. Despre aplicarea la mireni a regulilor de mântuire scrise pentru călugări …………. 56
88. Despre calea cea strâmtă şi calea cea largă în această viaţă ……………………….. 58
89. Despre post …………………………………………………………………………. 60
90. Despre clevetiri ……………………………………………………………………... 62
91. Despre închinători şi închinătoare ………………………………………………….. 62
92. Despre ocări şi mustrări …………………………………………………………….. 63
93. Despre părerea de sine ……………………………………………………………… 63
94. Despre risipirea atenţiei …………………………………………………………….. 64
95. Despre mânie ……………………………………………………………………….. 64
96. Despre falsa înţelepciune …………………………………………………………… 65
Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
121
97. Despre aceeaşi ……………………………………………………………………… 66
98. Despre Biserica lui Dumnezeu ……………………………………………………... 68
99. Despre scopul predicii ……………………………………………………………… 70
ÎNVĂŢĂTURI
A. Şapte cuvinte în săptămâna pregătitoare de post şi în prima săptămână a postului … 71
1. În săptămâna vameşului şi a fariseului ………………………………………………. 71
2. În săptămâna fiului risipitor …………………………………………………………. 74
3. În săptămâna lăsatului sec de carne …………………………………………………. 76
4. În săptămâna lăsatului sec de brânză ………………………………………………… 79
5. În miercurea din prima săptămână a postului ………………………………………... 81
6. În vinerea din prima săptămână a postului …………………………………………... 83
7. În sâmbăta din prima săptămână a postului ………………………………………….. 84
B. Despre îndreptarea inimii ……………………………………………………………. 86
1. Aşadar, ce anume trebuie să îndreptăm în noi? ……………………………………… 86
2. Cum să săvârşim, aşadar, această lucrare? Cu ce să începem, ce să facem apoi,
care va fi, în general, cursul îndreptării de sine lăuntrice? ……………………… 89
C. Despre lupta cu păcatul ………………………………………………………………. 91
D. Despre harul Preasfântului Duh ……………………………………………………… 108
Idei generale despre obiectul acestor versete …………………………………………… 108
Lămurirea amănunţită a acestor versete ………………………………………………… 112
Indice de nume ………………………………………………………………………….. 118

Învãtãtura Ortodoxã despre Bisericã si unitatea ei

Învãtãtura Ortodoxã despre Bisericã si unitatea ei

O sintezã eclesiologicã a pãrintelui prof. Dumitru Stãniloae
alcãtuitã de Mihail Pruteanu

1. Fiinta Bisericii

Mîntuirea oamenilor se realizeazã prin încorporarea si cresterea lor în Hristos, pînã la "mãsura bãrbatului desãvîrsit", care este Hristos (Ef. 4, 13). Hristos este cel care-i mîntuieste pe oameni întrucît se extinde în ei, întrucît îi încorporeazã în Sine si întrucît îi asimileazã treptat cu omenitatea Sa înviatã. Biserica este tocmai aceastã extindere a lui Hristos în oameni, acest laborator în care se realizeazã treptat asimilarea oamenilor cu Hristos cel înviat. Dacã credinciosii sînt adunati în acelasi Hristos, dacã El este Cel care-i încorporeazã pe toti cei ce se mîntuiesc, ridicîndu-i la starea umanitãtii sale, prin energia harului ce o transmite din Sine - mîntuirea nu se poate obtine în izolare. Mîntuirea se obtine numai în Bisericã si numai ea este cîmpul de actiune al energiei harului ce tîsneste din Hristos, adicã al Duhului Sînt care sãlãsluieste deplin în umanitatea lui Hristos cea înviatã si din ea ni se comunicã nouã.

Biserica, în esenta sa, este "trãirea comunã a oamenilor cu Sfînta Treime", participarea în comun a lor la viata lui Dumnezeu, e "o societate de persoane umane cu persoane divine, e viata care este de la început în sînul Tatãlui si care, fecundatã în taina lui Dumnezeu, se comunicã nouã si ne face sã trãim cu Hristos, în Dumnezeu, o viatã care e viata familiei Tatãlui Însusi".

Deci în Dumnezeu gãsim temeiul etern al Bisericii în ambele întelesuri: a) întrucît Treimea e comuniunea perfectã de Persoane si b) întrucît Fiul e locasul în care se aflã rãdãcinile tuturor fãpturilor si în care sînt chemate toate sã se adune.
Prin urmare Hristos, atît ca persoanã a Sfintei treimi, cît si ca Dumnezeu devenit Om, este principiul Bisericii, capul Bisericii (Ef. 1, 22), pe care "a iubit-o si S-a dat pe Sine pentru Ea, ca s-o sfinteascã, curãtind-o cu baia apei prin cuvînt. Si ca s-o înfãtiseze Siesi Bisericã slãvitã, neavînd patã sau zbîrciturã ori altceva de acest fel, ci ca sã fie sîntã si fãrã de prihanã" (Ef. 5, 25-27).

Biserica nu este, prin urmare, o institutie în sensul unui sistem de norme lipsit de Hristos si supravegheat de o autoritate impersonalã, nu e o institutie ce desparte pe oameni de Hristos, ci o institutie plinã de Hristos Cel iubitor, care îi priveste si îi ascultã pe toti, dar, în acelasi timp, o institutie plinã de Hristos Cel neschimbat în bunurile pe care le oferã si în poruncile ce le cere împlinite de la oameni ca mijloc de desãvîrsire al lor.

Aceastã comuniune între Hristos si Bisericã se bazeazã pe participarea Bisericii la Patima Învierii Domnului si se activeazã în ea. Aceasta însã se împlineste mai întîi sacramental în Taine, în Botez (Romani ca. 6), apoi prin Euharistie, pe care Clement Alexandrinul o numeste "hrana Bisericii si a membrilor ei". Aceastã putere sacramentalã a Bisericii izvorãste desigur din taina personei lui Hristos, lucru enuntat si de Origen în "Cuvînt asupra genezei" (Omilia 1) cînd spune cã "dupã cum luna ia lumina de la soare, pentru ca prin aceasta sã poatã fi luminatã chiar si noaptea, tot astfel si Biserica luînd luminã de la Hristos, lumineazã pe toti cei ce sînt cufundati în noaptea nestiintei".
Biserica, în calitate de Trup tainic, fiind încredintatã de Mîntuitorul cu administrarea Sfintelor Taine, ca organe ale harului, si cu pãzirea si propovãduirea nealteratã a învãtãturii revelate, este singurul cîmp în care se cîstigã în mod ordinar mîntuirea, si este înzestratã cu infailibilitate.

Sfintii Pãrinti au asemãnat Biserica cu corabia lui Noe, care singurã scapã de la pierzanie. Iar pierderea ereticilor si schismaticilor anatemei, au înteles-o ca o predare a lor satanei, dupã cuvîntul Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 5, 5). Desigur, Biserica a fãcut aceasta cu durere, dar a trebuit s-o facã pentru apãrarea corpului credinciosilor de infectare, iar expresia "Extra Ecclesiam nulla salus" s-a înteles în sensul cã "singurã Biserica este calea orînduitã de domnul spre mîntuire, pe cînd erezia si schisma nu sînt laboratoare de aceeasi putere ale mîntuirii rînduite de Dumnezeu. Cine se alãturã lor nu ajunge sigur la mîntuire. Ele amãgesc pe om cu false lumini, îl îndepãrteazã de la adevãrul revelat si deci, îl îndepãrteazã de la mîntuire. "De aici nu urmeazã cã toti cei din afarã de Bisericã (Ortodoxã) se pierd fãrã deosebire". Desigur, întrebarea cine din cei din afarã se mîntuieste nu poate fi decisã de oameni, care amestecã elemente personale într-o asemnea discutie si nu cunosc tainele sufletelor cum le cunoaste Dumnezeu. În ce priveste pe cei excomunicati din Bisericã, este evident cã "Biserica nu vrea sã-i lipseascã pe acestia de viata vesnicã, ci sã-i aducã la cunostintã si îndreptare. Soarta sufletului lor rãmîne în seama lui Dumnezeu, deoarece Biserica nu cunoaste ce s-a întîmplat în ultimele clipe ale vietii lor" (Hristu Andrutsos, Simbolica). Iar cei nãscuti în afarã de Bisericã si stãpîniti fãrã voia lor de nestiintã, pot sã fie judecati mai blînd. "Si precum revelatia lui Dumnezeu în natura externã duce pe multi la o cunoastere mai dreaptã a Lui, tot asa, si cu atît mai mult, adevãrul pe care-l propovãduiesc cei din afarã, în mãsura în care judecã drept, si desigur conformarea vietii lor cu acest adevãr, poate sã le foloseascã drept bazã de viatã si comunicare supranaturalã cu "Lumina care lumineazã pe tot omul ce vine în lume" (Ioan 1, 9). Aceasta cu atît mai mult, cu cît multi, desi sînt dornici sã îmbrãtiseze învãtãtura cea dreaptã si sã vinã la Biserica cea adevãratã, sînt împiedicati de o nestiintã de neînvins", iar nestiinta e scuzatã oarecum înaintea lui Dumnezeu. Astfel "extra Ecclesiam nulla salus" înseamnã cã "purtãtorul ordinar si orînduit al conditiilor mîntuirii e numai Biserica". Dar prin aceasta, dupã cum spune teologul grec H. Andrutsos, nu se exclud vehicolele extraordinare ale harului la cei ce petrec fãrã vinã în rãtãcire, nici nu se limiteazã atotputernicia lui Dumnezeu. Minunile sînt posibile si în ordinea naturalã si în cea supranaturalã. În general, putem zice cã afarã de Bisericã nu existã mîntuire, "dar e adevãrat de asemenea cã, Dumnezeu printr-o minune a harului Sãu dispune duhurile si inimile unor persoane ce nu apartin Bisericii în exterior, insuflîndu-le cunostinta si dragostea lui Hristos. Aceasta nu desfiinteazã dogma "extra Ecclesiam nulla salus", deoarece numai printr-o minune în ordinea supranaturalã se poate mîntui cineva dintre cei ce nu apartin Bisericii celei Una si Adevãrate". Dar întrucît numai Dumnezeu stie în cine lucreazã astfel harul dumnezeiesc si la cine e o nestiintã nevinovatã si la cine una vinovatã, chestiunea în concret cine în afarã de Bisericã se mîntuieste, nu o poate decide nici un om. Nouã ne este de ajuns sã stim cã numai Biserica Adevãratã (Ortodoxã) este organul ordinar si sigur al mîntuirii, pentru cel ce trãieste în conformitate cu învãtãtura Ei.

2. Însusirile Bisericii.

Simbolul niceo-constantinopolitan îi atribuie Bisericii patru însusiri. Ele constituie notele, prin care trebuie sã se caracterizeze adevãrata Bisericã.

a. UNITATEA. Biserica este una. Aceasta în întelesul de "unicã" si în întelesul de "unitarã".
În primul înteles existã o unicã Bisericã, pentru cã unul este Iisus Hristos. "Este un singur trup si un singur duh, dupã cum ati fost chemati la o singurã nãdejde... Este un singur Domn, o credintã, un botez, un Dumnezeu si Tatã al tuturor" (Ef. 4, 4-6). Unitatea Bisericii este o comunicare si o extensiune a unitãtii lui Dumnezeu. "Oare S-a împãrtit Hristos?" întreabã Sf. Apostol Pavel în fata tendintelor din Corint de a se constitui diferite grupuri (1 Cor. 1, 13). Dintre diferitele biserici crestine, care prezintã adevãrul revelat schimbat în diferite feluri, numai una poate fi cea adevãratã, cãci Dumnezeu-Adevãrul este Unul si nu Se poate contrazice cu Sine Însusi. Si anume Biserica cea Unicã este aceea în care s-a pãstrat adevãrul revelat neschimbat. "Ortodoxia este acea Bisericã unicã si adevãratã, care pãstreazã continuitatea vietii bisericesti, adicã a unitãtii traditiei" (Serghei Bulgakov, Ortodoxia). "Celelalte confesiuni crestine, care se pretind si ele adevãrata Bisericã, nu reprezintã nici una deplinãtatea Bisericii, ci au pãstrat ceva din fiinta Bisericii numai în mãsura în care au rãmas fiecare într-un real contact cu profunzimile Bisericii celei una" (Ibidem).

b. SFINTENIA. Aceasta este o calitate esentialã a Bisericii. Sfintenia Bisericii este sfintenia lui Hristos Însusi. Sfintirea ei, fãcutã prin Sîngele lui Hristos, a fost împlinitã de Duhul Sfînt care locuieste în ea. "Biserica este marele laborator de sfintire a membrilor ei. Ea a dat si dã nenumãrati sfinti. În ea se petrece un necontenit proces de sfintire a oamenilor. Dacã n-ar fi sfîntã prin puterea ei, prin mijloacele ei, n-ar putea sfinti; iar prezenta oamenilor pãcãtosi în ea, nu desfiinteazã sfintenia Bisericii. Un lac vindecãtor nu înceteazã a fi izvor de sãnãtate prin faptul cã se scaldã si bolnavii în el.

c. UNIVERSALITATEA (SOBORNICITATEA SAU CATOLICITATEA). A treia însusire recunoscutã Bisericii de Sinodul niceo-constantinopolitan este universalitatea (καφολικη). Aceasta are mai ξntîi un sens extensiv: Biserica e universalã întrucît e destinatã tuturor popoarelor, nu numai unui popor ales, ca Sinagoga iudaicã.
Dar universalitatea are si un alt înteles: ea indicã Biserica de peste tot si de totdeauna, spre deosebire de erezie care are o existentã localã si trecãtoare. Cînd apãrea într-o localitate vreo erezie, membrul comunitãtii crestine spunea ereticilor: "Noi sîntem Biserica Universalã; comunitatea noastrã e în legãturã cu Biserica din tot trecutul si de pretutindeni! Voi sînteti o aparitie localã si trecãtoare". Universalitatea în acest înteles exprimã ideea cã Biserica "rãmîne în tot timpul si în tot locul aceeasi si nesurpatã, în opozitie cu bisericile eretice locale" (H. Andrutsos, op. cit.).

Traducerea slavã a Simbolului de Credintã a redat termenul "καφολικη" prin "ρξáîðíîñòü". Acest termen aratã cã Biserica stã pe temelia Soboarelor Ecumenice Universale, spre deosebire de confesiunile care s-au rupt de Biserica Ortodoxã si care nu mai stau pe baza Sinoadelor Bisericii din vremea cînd cuprindea toatã crestinãtatea. Deci numai Biserica Ortodoxã este continuatoarea Bisericii Universale.
Tankov observã cã termenul grecesc "καθ ‘ολον" ξnseamnã "un întreg care nu se schimbã în fiinta lui prin împãrtire", ca, de exemplu, focul si scînteia, marea si rîul. E un întreg care si în cea mai micã parte pãstreazã aceeasi fiintã. Încã din primele veacuri s-a dat Bisericii atributul de catolicã (soborniceascã) si anume de Sf. Ignatie Teoforul (Epistola cãtre Smirnieni, 8, 2), în baza cã "aceastã comunitate e un întreg, o plenitudine sfîntã si totodatã o unitate desãvîrsitã, cu alte cuvinte, sfînta comuniune generalã", "umplutã întreagã cu puterea aceleeasi iubiri divino-cosmice, înnoitoare si formatoare, de aceeasi prezentã unificatoare a lui Hristos. El este în toti membrii Bisericii regionale (locale) ca principiu unificator, fãcîndu-i pe toti si pe toate, pãrti organice si nedespãrtite ale Bisericii celei Una" (D. Stãniloaie).

d. APOSTOLICITATEA. Însusirea aceasta aratã cã Biserica adevãratã este numai aceea care a pãstrat învãtãtura Domnului Iisus Hristos asa cum au comunicat-o Apostolii, martorii Lui, primele organe cãrora li S-a împãrtãsit, Proorocii Dumnezeului întrupat. Biserica aceasta este cea Ortodoxã, care n-a schimbat si n-a omis nimic din învãtãtura scrisã si oralã a Apostolilor si aceasta reprezintã semnul distinctiv esential al Bisericii Ortodoxe (M. P. Bratsiotis). Biserica noastrã n-a introdus înnoiri ca cea Romano-catolicã, spre exemplu. Ea stã pe temelia Apostolilor, Hristos fiind "piatra cea din capul unghiului" (Ef. 2, 20).

A sta pe temelia Apostolilor înseamnã a pãzi nu numai revelatia cuprinsã în Sf. Scripturã, ci si pe cea predatã oral de Sf. Apostoli, conform poruncii Acelora (2 Tes. 2, 15); 1 Cor. 11, 2; 2 Tim. 2, 2; 2 Tim. 3, 14). De aceea apostolicitatea stã în strînsã legãturã cu persistenta Bisericii Ortodoxe pe lîngã Sf. Traditie.

Apostolicitatea Bisericii Ortodoxe se aratã si prin succesiunea apostolicã a ierarhiei datoritã cãreia, harul episcopiei precum si învãtãtura nealteratã sînt transmise, fãrã întrerupere, de la Apostoli, prin episcopii timpurilor trecute, pînã la cei de azi.
Prin urmare, aceste patru însusiri sînt cele care caracterizeazã o adevãratã Bisericã. Adunarea care nu are mãcar una din însusiri este o falsã bisericã. Mai mult decît atît, pierderea unei singure însusiri duce la desprinderea de integritatea Trupului Tainic al lui Hristos Cel nedespãrtit si la pierderea tuturor celorlalte însusiri.

Dupã cum spune arhiepiscopul rus Serafim (Sobolev), nici nu poate fi numitã bisericã acea grupare care s-a desprins de adevãrata bisericã; acea grupare care a eliminat sfintenia prin excluderea preotiei si a unui sir întreg de Sfinte Taine fãrã de care nu ne putem mîntui. De asemenea nu poate fi vorba de o bisericã Protestantã sau Romano-Catolicã atunci cînd este vorba de cineva care a încãlcat hotãrîrile Sinoadelor Ecumenice prin dogma ereticã "Filioque", sau a mutilat si chiar a eliminat Sf. Traditie. Nu putem vorbi de o bisericã Protestantã pretinsã si Apostolicã, nici atunci cînd citim Faptele Apostolilor si vedem cã Apostolii hirotoneau (6, 6), spovedeau (19, 18), fãceau Taina Sf. Maslu (19, 12) etc. Noi nu putem pune nicidecum toate inovatiile apusene pe seama Sf. Apostoli, deci: nici biserica Romano-Catolicã, nici cea Protestantã nu sînt apostolice, nici sobornicesti, nici sfinte si prin urmare nu fac parte din Biserica cea Una întrucît s-au rupt din ea.

3. Necesitatea refacerii Unitãtii Bisericii

Refacerea Unitãtii Bisericii este o datorie si o misiune, pentru cã aceasta o vrea Însusi Mîntuitorul atunci cînd se roagã: "Ca toti sã fie una, dupã cum Tu, Pãrinte, întru Mine si eu întru Tine, asa si acestia în Noi sã fie una, ca lumea sã creadã cã tu M-ai trimis" (Ioan 17, 21). Dezbinarea Bisericii este condamnatã si de Sf. Apostol Pavel de nenumãrate ori: Ef. 4, 4-6; Filip. 2, 2-4; etc. Despre Unitatea Bisericii avem nenumãrate referiri si la Sfintii Pãrinti, în special la Sf. Ignatie Teoforul, Policarp al Smirnei, Irineu de Lion si Ciprian al Cartaginei. Cel din urmã spune astfel: "Mireasa lui Hristos este curatã si neprihãnitã, nu poate fi adulterã, o singurã casã cunoaste, cu o castã pudoare pãzeste jurãmîntul unui singur pat (Os. 1, 1-2)". Cine pãreseste Biserica lui Hristos nu va avea rãsplatã de la El, cãci devine un strãin, un profan, un dusman. "Cine nu are ca mamã Biserica nu poate avea ca Dumnezeu ca tatã" (Sf. Ciprian, Despre Unitatea Bisericii Universale, cap. 6); si tot el învatã în continuare: "Cãmasa Domnului Iisus Hristos n-a fost tãiatã si împãrtitã în mai multe bucãti, ci s-a tras sorti pentru ea, ca sã fie primitã întreagã si cel ce se îmbracã cu ea s-o aibã fãrã vreo lipsã si neîmpãrtitã cu altcineva. Cãci spune Sf. Scripturã: "Iar cãmasa, fiindcã nu era cusutã, ci fãcutã de sus pînã jos dintr-o singurã tesãturã, au zis între ei: sã n-o sfîsiem, ci sã tragem sorti pentru ea, si cui va cãdea a lui sã fie" (Ioan 19, 23-24). Ea avea acea unitate venind de sus în jos: adicã venind de la Tatãl ceresc si nu putea fi sfîsiatã de cãtre cel ce avea s-o foloseascã, fiindcã era una si indivizibilã prin formatia ei. Nu poate îmbrãca ves-mîntul lui Hristos cine scindeazã si divide Biserica lui Hristos" (Ibidem, cap. 7).

Deci, Dumnezeu vrea ca Biserica sã fie Una, Dar aceastã unitate oamenii o privesc diferit. Unii zic cã si biserica Romei face parte din Biserica Una si separatia lor este doar la suprafatã. Aceastã pãrere este sustinutã de un sir întreg de teologi rusi ca: Alexei Homeacov, Nicolai Afanasiev, Gheorghii Florovski si Alexandr Smemann.

Alti teologi, precum arhiepiscopul Serafim (Sobolev) si teologul Alexandr Gusev sustin cã Biserica a fost dintotdeauna una si unitarã si niciodatã n-a existat vreo dezbinare în corpul ei, ci a avut loc doar o "desprindere de organismul ei a unor elemente strãine [eretice], exact cum se întîmplã în permanentã în trupul nostru" (A. Gusev, "Starocatoliceskii otvet").

O adevãratã lãmurire a acestei probleme aduce pãrintele prof. Dumitru Stãniloae, atunci cînd spune: "Mãdularul este egal totului, dar numai în cadrul totului. Se poate merge mai departe: mãdularul nu e mai putin necesar totului decît totul mãdularului, dar se întelege nu în sensul cã fãrã unul sau mai multe mãdulare ar înceta sã mai fie un tot, ci în sensul cã totul nu poate exista fãrã mãdulare în principiu, aceasta se aratã în faptul cã nici totul nu existã înaintea mãdularelor, nici mãdularele înaintea totului, ci ambele încep sã existe odatã, asa cum oul, oricît de nediferentiat la început, cuprinde în sine virtual toatã diversitatea sa. Cînd a luat nastere la Ierusalim prima comunitate, ea a avut caracterul totului. Dar îndatã ce s-au nãscut încã douã-trei comunitãti, ele aveau nevoie de unitatea totului (comuniune) pe care îl constituiau si totul avea nevoie de ele". Prin urmare, "Universalitatea Bisericii întemeiatã pe recapitularea tutror în acelasi Hristos si pe lucrarea aceluiasi Duh în toti se manifestã empiric prin mãrturisirea aceleeasi credinte, pãstrate neschimbate de la Apostoli. În acest sens totul eclesial "rãmîne ca orice organism, continuu fidel" sie însusi. În aceasta se aratã nu numai unitatea si integritatea Bisericii dintr-o localitate, ci unitatea Bisericii de pretutindeni si de totdeauna" (D. Stãniloae, Biserica Universalã si soborniceascã, în "Ortodoxia" 2/1966).

Din aceastã învãtãturã de credintã a pãr. D. Stãniloae desprindem douã lucruri:
1. Biserica este Una de la Cincizecime. Dacã cineva se alipeste acestei unitãti sau se dezlipeste de ea, Unitatea în Sine nu este afectatã.
2. Dezlipirea de unitatea Bisericii se produce automat atunci cînd se denatureazã Învãtãtura de credintã a Bisericii Celei Una, iar alipirea la Biserica Cea Una se poate realiza doar prin renuntarea la învãtãtura gresitã si conformarea cu adevãrul universal al Bisericii.
Acelasi lucru îl desprindem si din forma simbolului de credintã. În el avem mai întîi expusã despre Tatãl, Fiul Cel de o fiintã cu tatãl si nãscut din tatãl si Sf Duh Purces numai din Tatãl, nu si din Fiul, cum zic apusenii; si numai dupã aceea se spune «Si întru Una Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã Bisericã…», deci este nevoie ca mai întîi sã avem aceeasi cu privire la persoanele Sfintei Treimi si numai atunci putem avea o singurã bisericã, cãci «învãtãtura de credintã sau mãrturisirea aceleasi credinte apostolice, luatã în totalitatea ei declarativ-practicã este criteriul Bisericii universale adevãrate. Învãtãtura identicã, spune pãr. D.Stãniloae, e un inel de legãturã universalã. Acesta e criteriul empiric vizibil cel mai cuprinzãtor în care se cuprinde însãsi Biserica. Cãci biserica nu se poate defini numai ca comunitate ce se împãrtãseste de Domnul (dupã cum credea în mod gresit N. Afanasiev), chiar dacã aceasta ar reprezenta momentul culminant al ei, ci si ca comunitatea celor ce s-au botezat pe baza aceleeasi credinte apostolice în Cuvîntul lui Dumnezeu cel întrupat, rãstignit si înviat, înãltat la ceruri, care va veni sã judece viii si mortii, trecînd pe cei drepti dupã învierea lor cu trupul în Împãrãtia Cerurilor» (Ibidem).

Deci nu ne putem uni, ba nici nu ne putem ruga, spune canonul 33 de la Laodiceea, cu cei ce nu mãrturisesc acelasi adevãr neschimbat si care a fost «dat sfintilor odatã pentru totdeauna» (Iuda 3).

În ce priveste primirea sau excomunicarea eterodocsilor din sînul Bisericii, Sf. Pãrinti s-au folosit atît de acribia (strictetea ) canoanelor, cît si de iconomia lor. În prezent, prin avîntul pe care l-a luat miscarea Ecumenicã, nu se prea tine cont de prevederile stricte ale Sf. Pãrinti si aceasta este în primul rînd o încãlcare a canoanelor, iar în al doilea rînd duce la sminteala «mãdularelor slabe» ale Bisericii. Desi biserica foloseste principiul iconomiei, iar Biserica Ortodoxã nici nu reboteazã, nici nu rehirotoneste pe romano-catolicii întorsi la ortodoxie, Tainele lor, afirmã pãr. Prof. D. Stãniloae, nu sînt valabile, adicã nu au har lucrãtor, pînã ce acestia nu se întorc la Biserica-Mamã. (Dogmatica, vol.3). Hotãrîrea privind aplicarea iconomiei la întoarcerea romano-catolicilor, a fost luatã la o întrunire a ortodocsilor de la Constantinopol în 1718 sub patr. ecum. Ieremia al III-lea, dar acest lucru era fãcut la Kiev încã din 1646 sub mitropolitul Petru Movilã. Si aceasta tocmai în scopuri misionare, dar nu pentru agravarea sau evidentierea rupturii ce s-a fãcut.

O adevãratã claritate în ce priveste pozitia ce ar trebui s-o aibã Biserica ortodoxã în legãturã cu aceasta, o aduce patr. Serghie al Moscovei prin publicatiile sale din anii treizeci. Pe atunci el spunea: « Biserica nu considerã pe eterodocsi ca ceva de sine stãtãtor si cu totul strãin pentru ea, în rînd cu cei de alte religii, cã eterodocsii sînt în esentã o categorie de cãzuti si penitenti; cãzutii sînt scosi de la comuniunea în taine (deci nu le pot primi pînã nu se întorc), iar unii si în rugãciuni, dar totusi ei se aflã încã în bisericã si sub lucrarea ei. Eterodocsii sînt mai înstrãinati de Bisericã, desigur, decît cei cãzuti; ei nu numai cã pãcãtuiesc, ci si contestã biserica si lupta împotriva ei. Cu toate acestea, relatia Bisericii cu ei rãmîne aceeasi ca si în general cu cei cãzuti, scosi de la Sf. Împãrtãsanie si de la comuniunea rugãciunii, dar nu cu totul strãini pentru bisericã. Calea spre restabilirea comuniunii pierdute si prin aceasta si mîntuirea vesnicã, e pentru cei cãzuti din comuniune aceeasi ca si pentru orice cãzut. Ei trebuie nu numai sã-si recunoascã gresalele înaintea Bisericii (adevãrate), ci si sã primeascã iertare de la Bisericã, care singurã are putere de a lega si a dezlega» (Patr. Serghie, Jurnal Moscovscoi Patriarhii nr. 23-24/ 1934).

Din cele relatate conchidem cã Biserica ortodoxã trebuie sã mãrturiseascã adevãrul ortodox si în spatiul crestin eterodox, dar trebuie sã-si pãstreze în acelasi timp identitatea Bisericii celei Adevãrate si una. Chiar dacã putem trece cu vederea unele lucruri ce tin de formele exterioare si care, dupã cum spune teologul S. Bulgacov, «Sînt create de oameni si pentru oameni», nu putem trece peste dogme, punînd adevãrul nostru alãturi de orice minciunã ereticã. Desigur, unii spun cã romano-catolicii (sau chiar protestantii), nu sînt eretici, ci doar schismatici, afirmatie fãcutã destul de des în cadrul, (sau în afara) conferintelor Miscãrii ecumenice, dar aceasta nu e nici pe departe asa. Schisma înseamnã rupere, dar care nu are în vedere si alterarea adevãrului dogmatic, ci este vorba mai mult de orgoliu si principii care ar putea fi depãsite prin dragoste si întelegere; dar din moment ce latinii au oficializat dogma ereticã «Filioque» (lzon, 1274), apoi multe alte învãtãturi gresite la conciliul din trident, ei au devenit eretici, de rînd cu macedonenii care de asemenea greseau în privinta Persoanei Sfîntului Duh; ei s-au opus în contradictie atît cu Traditia Bisericii, cît si cu Sf. Scripturã, lucru pe care nici un Sf. Pãrinte nu l-ar fi accepat ca fiind normal si posibil de trecut cu vederea.

În prezent, sub masca unei false iubiri crestine si în baza unui moralism occidental lipsit de spirit autentic crestin, se cam trece peste dogme si mai ales peste formularea concretã si strictã a lor. Se încearcã , printr-un înalt spirit speculativ, de a se da asa-numitele «declaratii comune» privind anumite învãtãturi de credintã crestinã, fãrã a se accentua prea mult deosebirile atît de mari dintre aceste confesiuni crestine. Totul se bazeazã pe o formulare cît mai scolasticã a învãtãturii, încît sã poatã împãca toate taberele. Pînã la sfîrsit nu se rezolvã nimic, cãci Dumnezeu nu vrea o realizare a unirii crestine bazatã pe relativism si interese politice sau materiale. N-a vrut o astfel de unire nici la Sinodul de la Constantz (1414-1418), nici la cel de la Ferara-Florenta (1438-1439). Cãci si atunci, ca si acum, se uitã de faptul cã «Adevãrul nu este conciliabil!» (S. Bulgakov, Lumina neinseratã).

Poate cã ar trebui sã avem mai multã tãrie a credintei si mai multã bãrbãtie pentru a apãra ceea ce au apãrat si Sfintii, adicã credinta Apostolilor. Nimic nu trebuie sã ne momeascã: nici cãlãtoriile în occident, nici dolarii occidentalilor. În acelasi timp, nu trebuie sã fim nici absurzi si nici exclusivisti. Noi detinem credinta adevãratã, dar avem în acelasi timp, datoria sfîntã de a o împãrtãsi si altora, cãci «cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mãrturiseste spre mîntuire» (Rom. 10, 10).

Fie ca Dumnezeul pãcii si al iubirii care are vointa vesnicã ca «tot omul sã se mîntuiascã si la cunostinta adevãrului sã vinã» (1 Tim. 2,4), sã ne ajute pe toti crestinii «sã ne iubim unii pe altii, ca într-un gînd sã mãrturisim: «pre Tatãl, pre Fiul si pre Sfîntul Duh, Treimea cea de o fiintã si nedespãrtitã».

Învățătura despre Post in Biserica Ortodoxă