1
Preot IOAN C. TEŞU
TEOLOGIA
NECAZURILOR SAU
A ÎNCERCĂRILOR
GÂNDURI DE FOLOS DUHOVNICESC
2
C U P R I N S
ÎNVĂŢĂTURA DESPRE LUME ÎN SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ
Invăţătura despre raţionalitatea lumii, imprimată prin creaţie
Sensurile duhovniceşti ale conceptului de lume. Atitudinea ascetică faţă de ea
Experienţa ascetică a “pustiei” şi retragerea interioară
Taina sau misterul “materiei înduhovnicite”, ţel final al epectazei creaţiei spre
desăvârşire
ASCEZA CREŞTINĂ: CALE ÎMPĂRĂTEASCĂ A ÎNDUMNEZEIRII FIRII
Concepţia despre rău în spiritualitatea răsăriteană
Fenomenologia răului şi a păcatului
Ispita, momeala sau atacul
Etapele păcatului
Rolul voinţei în lucrarea ascetică
Patima
Mijloace şi metode de îmbunătăţire a vieţii duhovniceşti în lupta împotriva păcatelor
şi a patimilor
TEOLOGIA NECAZURILOR SAU A ÎNCERCĂRILOR, CALE NEGATIVĂ DE
CUNOAŞTERE A IUBIRII DUMNEZEIEŞTI
Necesitatea sau obligativitatea încercărilor şi necazurilor
Cauzele încercărilor
Scopul încercărilor
Limitele încercărilor
Răbdarea necazurilor şi nădejdea
POCĂNŢA PERMANENTĂ SAU NEÎNCETATĂ
Universul spiritual al Tainei Pocăinţei
Rolul părintelui duhovnicesc în viaţa creştină
Pocăinţa permanentă sau neîntreruptă, sursă a vieţii duhovniceşti autentice
3
SFÂNTA SMERITĂ CUGETARE - ÎMPĂRĂTEASĂ A VIRTUŢILOR.
Fiinţa virtuţii smeritei cugetări
Esenţa virtuţii smeritei cugetări
Lucrarea cea duhovnicească a smeritei cugetări
RUGĂCIUNEA ÎN SPIRITUALITATEA FILOCALICĂ
Caracterizări ale rugăciunii, la Părinţii filocalici
Treptele rugăciunii
Rugăciunea - maică a virtuţilor
Timpul şi programul de rugăciune
Calitatea în rugăciune
Ispita în rugăciune
Adunarea şi paza minţii în rugăciune
Rugăciunea lui Iisus
Formularele rugăciunii lui Iisus
Tehnica corporală sau metoda rugăciunii lui Iisus
Puterea Numelui lui Iisus
“Darul rugăciunii”
Căldura şi lacrimile din rugăciune, lumina şi vedeniile
“Încredinţarea în rugăciune” sau eficacitatea rugăciunii
IUBIREA - “PRIMA ÎMPĂRĂTEASĂ ŞI DOAMNĂ A TUTUROR
VIRTUŢILOR”
Iubirea - numire a dumnezeirii
Iubirea - taină a vieţii creştine
Iubirea - culme a virtuţilor
Calea sau drumul iubirii
Filavtia (iubirea pătimaşă de sine) - începutul şi maica tuturor patimilor
Iubirea creştină
“Sfânta iubire după har”
Biciul dragostei
4
DARUL LACRIMILOR
Izvorul plânsului şi lacrimilor duhovniceşti
“Botezul lacrimilor” - rod al pocăinţei permanente
Plânsul duhovnicesc de fericire făcător
Tipologia lacrimilor
TĂCEREA - “TAINĂ A VEACULUI VIITOR”
Întâlnirile şi convorbirile - din dragoste şi “ca pentru Dumnezeu”
Poliloghia, judecarea, bârfirea sau osândirea aproapelui. Minciuna şi mustrarea
Liniştea duhovnicească. Paza gurii şi a lumbii. Tăcerea - “taină a veacului viitor”
5
Iubite cititorule,
Părinţii duhovniceşti ai Răsăritului ortodox, atunci când vorbesc despre viaţa şi
timpul acesta, le aseamănă cu călătoria pe o mare. Marea aceasta a vieţii este agitată,
pentru că din adâncurile ei tenebroase se înalţă către suprafaţă valurile periculoase şi
ucigătoare de suflet ale păcatelor şi patimilor. Ispitele de la suprafaţă, la rândul lor, ca
nişte vânturi puternice, caută să ne scufunde în beznă.
Dacă vrem ca această călătorie să nu fie o rătăcire, un naufragiu sau o scufundare
în zonele ei inferioare, ea trebuie făcută pe corabia credinţei, cu dragoste de Dumnezeu
şi de semeni.
Călătoria aceasta nu este uşoară şi lină, ci grea şi învolburată. Adevăratul călător
îşi probează şi dovedeşte tăria sa morală prin depăşirea necazurilor, a încercărilor sau
greutăţilor care vin asupra sa fără de voie. Înţelegerea profundei lor semnificaţii
duhovniceşti, este măsură a înaintării sale. Oricât de multe şi de mari ar fi ele, nu-i pot
împrăştia gândul de la Dumnezeu, a Cărui ajutor îl simte neîncetat, ci odată cu timpul, îi
dau statornicie şi rezistenţă. El dobândeşte astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, tăria stâncii
în faţa valurilor.
Am scris aceste gânduri în momente de nevoie sufletească, pentru a-mi afla un
reazim. Acesta nu poate fi altul, cu adevărat, decât Dumnezeu. Am căutat să mă edific şi
să mă întăresc duhovniceşte mai întâi pe mine, dar am avut bucuria, cu ajutorul lor şi în
calitate de umil preot, să dau un sens şi vieţii şi nevoinţelor celor apropiaţi.
M-ar bucura să ştiu că ele pot folosi şi altora, spre a descoperi adevărata valoare a
lumii şi vieţii acestea - de loc şi timp de pregătire a adevăratei vieţi veşnice şi fericite. În
astfel de vremuri, îndemnul plin de iubire şi autoritate duhovnicească a Părinţilor cu
viaţă îmbunătăţită, sfântă, are puterea de a da o orientare şi un sens călătoriei noastre,
pentru ca atunci când ea se va fi terminat, să o descoperim a fi fost o ancorare la ţărmul
liniştit al adevăratei fericiri, cea care nu se sfârşeşte niciodată.
6
ÎNVĂŢĂTURA DESPRE LUME ÎN
SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ
Pentru spiritualitatea creştină, în general, dar în mod deosebit pentru ascetica
ortodoxă, atitudinea faţă de lume şi faţă de lucrurile ce o compun este fundamentală în
planul mântuirii şi al eshatologiei.
Un prim pericol, urmare a păcatului originar, îl constituie acela de a înţelege
creaţia deformat, ca sursă de provocare a plăcerii, ceea ce o aruncă într-o existenţă
paranaturală, făcând din ea o cale spre iad. Contemplată, însă, în raţiunile ei divine,
duhovniceşti, ea devine o adevărată "arenă" sau "stadion"1, cum o numesc Părinţii
duhovniceşti ai Răsăritului ortodox, loc de exersare a puterilor spirituale superioare, o
cale spre rai, un drum spre îndumnezeire şi spre unirea cu Dumnezeu-Iubire.
Învăţătura creştină nu priveşte doar aspectul exterior al lumii şi nici nu o
consideră un simplu cadru sau mediu al vieţii raţionale, ci îi acordă acesteia o înaltă
valoare educativă şi soteriologică. Lumea, în învăţătura creştină, este drum sau cale spre
desăvârşire. Alături de om şi prin el, ea este chemată să participe la viaţa duhovnicească,
să fie restaurată şi recapitulată ontologic, mântuită, să "pătimească îndumnezeirea".
Deşi vorbeşte uneori, în sens negativ despre "lume", sensul pe care îl dă acesteia
spiritualitatea ortodoxă este pozitiv, lumea fiind chemată să devină un "laborator al
desăvârşirii şi sfinţeniei", pentru că îşi descoperă adevăratul rol şi adevărata semnificaţie
doar în legătură cu omul şi acesta, nu în starea de cădere, ci în aceea de restaurare.
Creaţia are un rol fundamental, este indispensabilă omului, nu doar din punct de
vedere fizic, material, ci şi spiritual. Ea este locul, mediul în care omul îşi lucrează
mântuirea, urcându-i variatele trepte, pe calea raţiunilor lucrurilor, deci este absolut
necesară desăvârşirii omeneşti, după cum nici ea nu-şi dobândeşte adevăratul ei sens
decât în legătură cu omul, cel care o mântuieşte.
Tot astfel, "mântuirea nu se obţine în izolare, ci în cadrul cosmic"2. Mântuindu-se pe
sine, omul înalţă lumea la treapta de "materie înduhovnicită"3 şi ridicând lumea, se
exersează duhovniceşte pe sine.
Privită doar în aspectul ei exterior, fizic, lumea este trecătoare. Ea nu îşi
descoperă scopul şi nu îşi atinge vocaţia decât în şi prin om, "chip al lui Dumnezeu".
1 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată
cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, volumul X. Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 263: “Lumea aceasta e un loc de luptă şi un stadion de curse. Şi timpul acesta e
un timp de luptă”.
2 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 166.
3 Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele teologice, volumul 3, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 417.
7
O primă delimitate este de ordin terminologic, dar cu implicaţii profunde. Părinţii
duhovniceşti vorbesc despre lume, folosind doi termeni oarecum diferiţi: cel de creaţie
şi cel de lume.
Conceptul de “cosmos” sau "creaţie" are un sens pozitiv şi o semnificaţie în
planul veşniciei, pe când "lumea" are nu un sens peiorativ, cât mai ales o conotaţie
negativă, în deplină continuitate faţă de învăţătura Noului Testament, potrivit căreia
"lumea zace sub puterea celui rău" (I Ioan 5,19; I Ioan 2, 15), înţelegându-se prin aceasta
lumea contaminată de păcat. Alteori, în scrierile duhovniceşti întâlnim o altă pereche de
sintagme: "chipul interior" şi "chipul exterior" al lumii, cu un înţeles oarecum apropiat
de cel de "creaţie" şi respectiv "lume", ceea ce dovedeşte faptul că Părinţii nu se
limitează la simple precizări de ordin tehnic, ci pătrund în esenţa problemei.
Prin urmare, spiritualitatea creştină vorbeşte sau distinge două aspecte, două laturi ale
lumii: prima în care lumea reprezintă mediul natural al vieţii noastre.
Pe aceasta omul are vocaţia de a o spiritualiza, de a o înduhovnici necontenit, spre
descoperirea şi experierea raţiunilor sale, conducându-o spre un “cer nou şi pământ
nou”. Alta este lumea păcatului, ostilă lucrării duhovniceşti şi prezenţei lui Dumnezeu în
ea. De aici decurg două atitudini ascetice faţă de lume: una pozitivă şi una negativă4.
Atunci când lumea este privită şi înţeleasă din punctul de vedere al originii şi
finalităţii sale, ea se descoperă în calitate de operă a iubirii lui Dumnezeu, pe care şi noi
trebuie să o iubim, la fel cum a iubit-o Dumnezeu Însuşi. Însă, atunci când ne referim la
lumea căzută în păcat, altfel decât cea pe care a făcut-o Dumnezeu, ea pare a fi, mai
degrabă, duşmanul lui Dumnezeu şi al nostru şi de aceea, trebuie să fie învinsă. Sensul
pe care îl dă spiritualitatea filocalică acestei lupte nu este acela de fugă de lume, ci de
biruinţă asupra ei, pentru a ne elibera de ea şi a o elibera şi pe ea de răul care încearcă să
o domine. Nu putem iubi lumea cu o dragoste adevărată dacă nu începem prin a e ne
elibera de ea; trebuie să urâm în lume păcatul, pentru a o mântui pe ea şi pe noi5.
Atunci când se referă la creaţie sau lume în sensul pozitiv, scriitorii filocalici arată
valoarea ei de suport pentru lucrarea mântuirii, subliniind, în acelaşi timp, rolul
responsabil al omului în această mişcare generală spre îndumnezeire. Însă, când se referă
la lumea păcatului, Părinţii duhovniceşti evidenţiază mai mult caracterul sau aspectul
dramatic, încordat al luptei de eliberare a acesteia din robia păcatului şi a morţii6.
Cu toate acestea, autentica atitudine, vom vedea că nu este nici cea de respingere
a lumii, dar nici cea de cufundare exclusivă în plăcerile pe care ea le poate oferi, ci ceea
ce în spiritualitatea filocalică se cuprinde sub titlul generic de nepsis sau trezvie, adică a
utilizare a ei cu discernământ, de consumare euharistică a ei, ca pe un mediu
4 Thomas Spidlik, La spiritualite de l’Orient chretien, Pontificium Orientalium Studiorum, Roma, 1978, p. 123-124. În
Izvoarele luminii. Tratat de spiritualitate, Editura Ars Longa, Iaşi, 1995, p. 154, Thomas Spidlik arată că termenul
“lume” poate avea patru semnificaţii principale: 1) lumea văzută şi nevăzută, adică tot ceea ce a creat Dumnezeu; 2) natura
văzută (spre deosebire de om); 3) societatea umană şi 4) societatea coruptă, mediul social pervers, ispitele, adică lumea în
sensul moral.
5 Louis Bouyer, Introduction a la vie spirituelle. Precis de theologie ascetique et mistique, Paris, 1960, p. 189.
6 De aici decurg,, de fapt, şi cele două atitudini ascetice, cu privire la lume: retragerea din lume şi slujirea ei. Adevăraţii
Părinţi duhovniceşti au ştiut însă să le îmbin.e. După o perioadă de solitudine, de autocunoaştere şi de biruinţă asupra
păcatelor şi patimilor, ei s-au pus în slujba comunităţii, a semenilor, a lumii.
8
sacramental, prin intermediul căreia Dumnezeu lucrează asupra noastră, îşi revarsă
darurile iubirii Sale nelimitate, de luptă pentru a descoperi raţiunile ei fundamentale şi
de biruinţă a lor asupra păcatului, trupescului, trecătorului.
În învăţătura duhovnicească a Răsăritului ortodox, această delimitate nu are un caracter
reducţionist, ci elastic. "Creaţia" sau "lumea" sunt una şi aceeaşi realitate de ordin
material, chemate să se spiritualizeze, dar în două aspecte sau în două manifestări ale
sale.
Învăţătura despre raţionalitatea lumii,
imprimată prin creaţie.
Părinţii spiritualităţii răsăritene dezvoltă adevărurile dogmatice fundamentale cu
privire la creaţie, dându-le nuanţări şi profunzime deosebite. Concepţia lor despre lume
este în continuitate faţă de adevărurile scripturisitice revelate şi faţă dogmele formulate
de sinoadele ecumenice, pe care le explicitează într-o manieră duhovnicească, ajungând
la învăţături de o valoare deosebită, cum este cea privind raţiunile lucrurilor sau
raţionalitatea creaţiei. Trăirea lor şi-a pus amprenta asupra cugetării lor, înălţându-o,
înduhovnicindu-o, ceea ce a determinat pe unii teologi să vorbească despre o adevărată
spiritualitate a "deşertului"7.
Învăţătura lor despre lume este atât de înaltă şi subtilă, încât putem vorbi, la unii
dintre ei, cum este Sfântul Maxim Mărturisitorul, de o adevărată "ontologie" sau
“ontoteologie” a creaţiei. În cadrul acestei ontoteologii, categoriile pe care le utilizează
Sfântul Maxim sunt filosofice, dar modul în care le valorifică din punct de vedere
spiritual, face ca acestea să devină curente în teologia şi spiritualitatea ortodoxă
ulterioară.
Întreaga creaţie este, în fiinţa ei, un mediu de reflectare, de străvedere a
transcendenţei8. Acest caracter de simbol şi această structură simbolică a lumii este
exprimată de Părinţii filocalici în învăţătura despre raţionalitatea ei.
Un prim argument pentru raţionalitatea creaţiei îl aflăm la Sfântul Maxim
Mărturisitorul, care consideră că tot ceea ce este făcut de Dumnezeu are un caracter
raţional. Singură patima - consideră Sfântul Maxim - este iraţională.
Dacă el afirmă raţionalitatea creaţiei, ca întreg, Calist Catafygiotul, scriitor filocalic din
veacul al XIV-lea, învaţă că fiecare lucru are un sens raţional, în planul iconomiei
divine. "Şi nu este în nici unul din lucruri - spune el - oricât ar fi de mic, ceva care să fie
lipsit de un înţeles. Şi aceasta este o rânduială foarte potrivită. Căci nimic din toate cele
7 John Meyendorff, St. Gregoire Palamas et la mystique orthodoxe, Paris, 1959, p. 7. Sfântul Isaac Sirul, în celebrele sale
Cuvinte despre sfintele nevoinţe..., p. 47, vorbeşte despre nevoitorii şi pustnicii care “au prefăcut pustia în cetate şi au
făcut-o locuinţă a îngerilor”.
8 Pr. Prof. D. Stăniloae, Simbolul ca anticipare şi temei al posibilităţii icoanei, în “Studii teologice”, VII (1957), nr. 7-8, p.
438.
9
făcute prin Cuvântul dumnezeiesc al Atotţiitorului pentru om, nu trebuia să se arate făcut
fără raţiune..."9.
În ideea de raţionalitate a lumii, în general şi a tuturor lucrurilor ce o alcătuiesc,
sunt cuprinse legăturile şi relaţiile fireşti, originare, dintre lucruri, căci numai Dumnezeu
există de la sine şi prin sine.
Creaţia şi lucrurile ei există în virtutea unei legi interioare, manifestată sub forma unei
legături interioare între ele. Fiecare lucru creat există pentru şi prin altul. Sensul fiecăruia
este de a fi suport pentru altceva mai înalt. La baza creaţiei stă această intercondiţionare.
Fiecare lucru are un sens propriu, o cauză şi o finalitate proprie, dar acestea nu sunt
înţelese ca ultimă realitate, ci în legătură cu raţiunile celorlalte lucruri.
Aşadar, lumea în ansamblul ei, precum şi fiecare lucru creat de Dumnezeu au o
raţionalitate, au fost create cu un scop şi spre o anumită finalitate. Scopul general al
creaţiei, dat încă de la facerea ei, îl constituie înălţarea ei, cu ajutorul omului, până la
treapta de suport pentru duhovnicesc, de cadrul optim al mântuirii.
Lumea, chiar şi după căderea în păcat a omului şi pervertirea raţiunilor ei iniţiale,
“nu e opacă, ci transparentă, spirituală”10, ea nu este străină omului, din punct de vedere
duhovnicesc, dar descoperirea adevăratelor ei semnificaţii şi a finalităţii ei necesită un
efort deosebit ascetic, de spiritualizare a fiinţei noastre, până la cele mai înalte trepte ale
contemplaţiei.
Sfântul Maxim Mărturisitorul are o concepţie şi viziune pozitivă, duhovnicească
asupra creaţiei, a lumii. Lumea este surprinsă nu în aspectul ei autonom, prin care se
înstrăinează de Creatorul ei, ci în ceea ce îi conferă adevărata sa valoare - legătura sa cu
Dumnezeu şi cu omul creat de Dumnezeu pentru a o guverna duhovniceşte. Sfântul
Maxim insistă asupra lucrării continue a lui Dumnezeu de unificare a elementelor
creaţiei sale. “Dumnezeu - spune el - după ce a făcut şi a adus toate la existenţă cu putere
nesfârşită, le susţine, le adună, le cuprinde şi le strânge întreolaltă şi la Sine prin purtarea
de grijă, atât pe cele cugetabile cât şi pe cele supuse simţurilor.... Prin aceasta toate sunt
aduse la identitatea nestricată şi netulburată a mişcării şi fiinţării, nici un lucru
nerăzvrătindu-se la început faţă de altul în temeiul deosebirii după fire sau mişcare.
Toate există în împreunare cu toate, fără confuzie, în temeiul legăturii unice şi
indisolubile în care le ţine începutul şi cauza unică a pazei, căci legătura aceasta
domoleşte şi acoperă toate relaţiile particulare văzute în toate după firea fiecărui lucru,
nu alterându-le şi desfiinţându-le şi făcându-le să nu mai fie, ci covârşindu-le şi
arătându-se mai presus de toate cum apare întregul faţă de părţi sau mai bine zis cauza
întregului, în temeiul căreia se arată şi există atât întregul cât şi părţile întregului”11.
Sfântul Maxim numeşte acest scop dat creaţiei "plan bun şi negrăit"12. Precum
lumea, în ansamblul ei are vocaţia de a urca spre îndumnezeire prin om, la fel, fiecare
din elementele ce o alcătuiesc, trebuie să servească drept ajutor pentru om în dobândirea
9 Calist Patriarhul, Capete care au lipsit, 30, în Filocalia..., volumul VIII, Bucureşti, 1979, p. 277.
10 Părintele Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, Editura Harisma, Bucureşti, 1991, p. 78
11 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, de Protopop-Stavrofor Dr. Dumitru Stăniloae, în “Revista Teologică”,
XXXIV (1944), nr. 3-4, p. 170.
12 Idem, Răspunsuri către Talasie..., p. 84.
10
mântuirii şi a îndumnezeirii. Creaţia şi omul au, prin voinţa divină, o vocaţie solidară.
Descifrând creaţia, omul se înalţă pe sine pe treptele spiritualului, ale duhovnicescului,
atrăgând după sine şi antrenând lumea într-un dinamism creştin al desăvârşirii, al
îndumnezeirii.
Lumea fizică, deşi nu e conştientă sau nu poate fi ea însăşi conştientă de iubirea lui
Dumnezeu, este făcută şi ea, ca mijloc al iubirii Lui faţă de oameni şi, ca atare, să se
arate tot mai străveziu El, sau ca oamenii să vadă în ea iubirea lui Dumnezeu, iradiind
prin ea lumina dumnezeiească de care se umplu, văzând-o coborâtă chiar în cele ale
lumii fizice13.
Vorbind despre relaţia dintre creatură şi Creator, Sfântul Maxim spune că
Dumnezeu a sădit în firea omului dorul de El şi i-a dat şi modurile împlinirii dorului14.
Într-un alt loc, Sfântul Maxim vorbeşte despre mintea omului ca despre "un adânc ce
caută adâncul dumnezeiesc", care caută de la Creator "să-i dăruiască zvonul căderilor de
apă, dar nu căderile însele, adică să-i dăruiască o oarecare înţelegere a credinţei, care să-i
facă cunoscute modurile şi raţiunile providenţei dumnezeieşti referitoare la toate cele ce
sunt"15.
Lumea se află, astfel, într-o mişcare de înaintare către Dumnezeu - Creatorul şi
Purtătorul ei de grijă, căci toată existenţa e făcută spre a fi atrasă sau spre a înainta,
ajutată de Dumnezeul iubirii, spre unirea tot mai mare şi mai fericită a ei cu El. Mişcarea
către “pătimirea îndumnezeirii” este legea fiinţială a lumii create de Dumnezeu, o
mişcare spaţială, de completare şi împlinire a aspectului ei exterior, al lumii acesteia care
trece, dar şi o mişcare dinamică de profunzime, calitativă, de spiritualizare, de
pnevmatizare a ei. Aşadar, o mişcare care structurează compoziţia lumii atât sub
aspectul formei, cât şi al structurii, o continuă desfăşurare, dezvoltare şi extensiune.
Mişcarea lumii împlică, deci, o ordine internă, spaţială, dar totodată calitativă şi
evolutivă16.
Modul descoperirii acestor raţiuni, a exprimării acestui dor ontologic de
desăvârşire, de plinătate duhovnicească, îl constituie lucrarea de restabilire a firii umane
în caracterul ei iniţial, ceea ce echivalează cu o lucrare ascetică de înduhovnicire a
întregii noastre fiinţe. La capătul ei vom auzi glasul lui Dumnezeu, glasul “căderilor
apelor Sale”, cum se exprimă Sfântul Maxim, în lume şi în conştiinţa noastră.
În Răspunsuri către Talasie, Sfântul Maxim spune că puterile de căutare şi de
cercetare a lucrurilor dumnezeieşti şi a raţiunilor lor sunt sădite în firea oamenilor de
către Creator, prin însăşi aducerea lor la existenţă. Însă, această lucrare nu este pur
naturală, ci una harică. În aflarea raţiunilor dumnezeieşti, omul este ajutat de Duhul
Sfânt, care îi potenţează firea slăbită de păcat, prin întrebuinţarea ei într-un mod potrivit
13 Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 31.
14 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua..., p. 307.
15 În aceeaşi lucrare, p. 306-307, Sfântul Maxim spune: “Cel ce a adus la subzistenţă toată firea cu înţelepciune şi a sădit în
chip ascuns în fiecare dintre fiinţele raţionale, ca primă putere, cunoaşterea Sa, ne-a dat nouă, umiliţilor oameni, ca un Stăpân
prea darnic, după fire, dorul de El, împletind cu acesta în chip natural, puterea raţiunii, ca să putem cunoaşte cu uşurinţă
modurile împlinirii dorului şi ca nu cumva, greşind, să nu nimerim la ceea ce luptăm să ajungem”.
16 Pr. Asist. Dr. Vasile Răducă, Teodicee şi cosmologie la Sfântul Grigore de Nyssa, în “Studii teologice”, XLIV (1992),
nr. 1-2, p. 86.
11
raţiunii ei, înălţându-o la înţelegerea celor dumnezeieşti. Deci, Duhul Sfânt este cel ce
caută şi cercetează în noi cunoştinţa lucrurilor. Dar nu caută pentru Sine, ceea ce caută,
fiindcă e Dumnezeu şi e mai presus de orice cunoştinţă, ci pentru om, care are o
cunoaştere limitată17.
Prin urmare, spiritualitatea ortodoxă vede, pe de o parte raţionalitatea creaţiei şi
arată necesitatea ei în desăvârşirea umană, însă cu ajutorul harului Duhului Sfânt, pe de
altă parte, evidenţiază rolul fundamental al omului în ordinea creaţiei.
Raţiunile divine sunt manifestări ale voinţei dumnezeieşti creatoare, iubitoare.
Dumnezeu a vrut ca prin crearea lumii să împărtăşească iubirea Sa treimică şi de aceea a
sădit în fiecare lucru o raţiune, un dar, o manifestare iubitoare a Sa18.
Ele sunt gândurile inteligibile şi totodată inexprimabile, inefabile ale lui
Dumnezeu. Ele - aşa cum le înţelege Sfântul Maxim - nu sunt coeterne cu Dumnezeu,
dar sunt totuşi veşnice, de o veşnicie relativă, actualizată într-un anumit moment bine
definit. Nu sunt identice cu fiinţa divină, nici nu se confundă cu aceasta, ci sunt expresia
lucrării ei iubitoare fată de creaţie şi om, a voinţei sale creatoare şi proniatoare. Raţiunile
divine subzistă unitar în monada treimică, actualizându-se devenind raţiuni ale lucrurilor
prin creaţie19.
Astfel, Sfântul Maxim, şi urmând lui, întreaga teologie şi spiritualitate ortodoxă,
fac mai multe distincţii sau nuanţări, în ceea ce priveşte ideea de raţiuni divine. Se
vorbeşte, la modul general, mai întâi de o raţiune ontologică a unui lucru sau fiinţe,
înţeles ca “temeiul care susţine în existenţă, defineşte sau dă semnificaţie specifică
(Bedeutung) unei unităţi din creaţie”20.
La modul particular, Sfântul Maxim distinge raţiunile naturale sau prime ale
lucrurilor în care sunt cuprinse scopurile lor naturale, originare şi, totodată, sunt date
scopurile lor finale. Raţiunile naturale au fost prin creaţie raţiuni divine, pentru că ele au
fost date de Dumnezeu. Lumea în totalitatea ei avea şi poartă în sine raţiunile
particulare ale lucrurilor, care, prin legăturile interioare ale lor, duc la raţiunile
generale 21.
17 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie.., p. 319.
18 Interesant de cunoscut este învaţătatura despre raportul dintre aceste raţiuni divine şi paradigmele - “modelele” sau
“predefiniţiile” dumnezeieşti, după care Dumnezeu a creat lumea. Paradigma este “elementul primordial al oricărei realităţi,
diferită, însă, de logoi, mijlocul concret de realizare în plan empiric a paradigmelor divine. Principala deosebire este aceea
ca, în timp, ce raţiunile divine - logoi - aparţin planului temporal şi lumii empirice, paradigmele «preexistă sintetic în
Dumnezeu, ca elemente primordiale ale oricarei realităţi». Paradigmele creaţiei există din veşnicie în Dumnezeu, dar nu o
veşnicie absolută, ci una relativă. Vezi Prof. N. Chiţescu, Paradigmele divine..., p. 45; Spre deosebire de acestea, logoi -
raţiunile dumnezeieşti ale tuturor celor ce exista, preexistau în voinţa divină, cf. Nikos A. Matsoukas, La vie en Dieu selon
Maxime le Confesseur. Cosmologie. Anthropologie. Sociologie, Editions Axios, 1994, p. 89-90.
19 Interpretând această antropoteologie a Sfântului Maxim Mărturisitorul, L. Thunberg, în monografia sa închinată acestui
Sfânt Părinte, Microcosm and Mediator. The Theological Anthropology of Maximus the Confessor, Lund, 1965,
numindu-L pe Hristos - Logosul divin distinge o întrupare graduală a Lui în lume şi în istorie: 1. Întruparea Logosului în
raţiunile creaturilor; 2. Întruparea Logosului în raţiunile Scripturii şi 3. Întruparea Logosului în umanitatea noastră, în trupul
nostru, ale cărui legi de fiinţare dau mărturie, la omul duhovnicesc mai ales, despre înţelepciunea Ziditorului.
20 Pr. Prof. D. Stăniloae, Creaţia ca dar şi Tainele Bisericii, în “Ortodoxia”, XXVIII (1976), nr. 1, p. 21, nota 6.
21 Părintele Stăniloae, interpretându-l pe Sfântul Maxim, vorbeşte despre un abis nesfârşit al raţionalitaţii, în sensul că
“raţionalitatea fiinţei spirituale este infinită în Dumnezeu, iar în om e însetată şi capabilă de o înaintare în infinit”. Vezi Studii
de Teologie Dogmatica Ortodoxă..., p. 273.
12
Raţiunile inferioare trebuie să fie suport pentru cele superioare, spirituale şi toate
acestea trebuie să ducă, asemenea unei piramide, către Raţiunea supremă, Raţiunea
divină sau Logosul dumnezeiesc. "Raţiunea mai generală e ca un vârf de piramidă faţă
de raţiunile particulare. Pe măsură ce ne ridicăm prin raţiuni tot mai generale în
cunoaşterea şi activitatea noastră, devenim mai virtuoşi şi ne apropiem de Raţiunea
supremă cea mai generală. Raţiunea cea mai generală a fiinţei noastre caută să le subordoneze
unei raţiuni generale mai înalte care îmbrăţişează mai multe fiinţe şi lucruri, iar
Raţiunea cea mai generală este Logosul divin"22.
Raţiunile lucrurilor sunt nu simplu materiale, ci duhovniceşti, îmbogăţindu-se şi
spiritualizându-se una pe alta, prin legătura dintre ele."Raţiunile inferioare nespirituale
ale creaţiunii sunt implicate în Dumnezeu în raţiunile treptelor spirituale ale creaţiunii.
Ierarhia existenţelor create implică o încordare a treptelor inferioare în cele superioare.
Treptele inferioare sunt o condiţionare pentru treptele superioare, iar treptele superioare
au menirea să spiritualizeze pe cele inferioare sau prin participarea lor la spiritualitatea
de care sunt capabile să le îndumnezeiască şi pe acelea. Toate treptele existenţei create
participă în ultimă analiză la Raţiunea divină cea una. Pe măsură ce creaturile participă
mai mult la Dumnezeu treptele inferioare ale lor sunt mai luminate de cele superioare şi
în ultimă instanţă îndumnezeite de Logosul divin"23.
Prin intermediul acestor raţiuni sădite în lucruri, Dumnezeu Se află într-o legatură
interioară cu lumea, cu creaţia24. Toate raţiunile lucrurilor sunt fixate ferm în Raţiunea
supremă. Ea cunoaşte pe toate înainte de facerea lor, în însuşi adevărul lor, ca pe unele
ce sunt toate în El şi la El. Aceste raţiuni există în El, dar sunt aduse efectiv la existenţă
la timpul potrivit, după voinţa atotînţeleaptă a Creatorului. Deosebirea este că "Făcătorul
există pururea în mod actual, pe când făpturile există în potenţă, dar actual încă nu"25.
Raţiunile lucrurilor, ale tuturor celor ce sunt şi vor fi în mod subzistent şi substanţial,
preexistă în Dumnezeu, aflându-se în El în chip neclintit. Căci nu e nici una din
existenţe a cărei raţiune să nu preexiste în chip sigur de Dumnezeu.
Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul şi apoi pentru întreaga spiritualitate
răsăriteană, creaţia şi Dumnezeu se află, aşadar, prin intermediul omului într-o mişcare
continuă, căutându-se una pe Altul. Dumnezeu coboară prin energiile şi lucrările Sale în
lume, ceea ce stimulează, din partea omului, o dorinţă de înălţare, de ridicare către lumea
celor spirituale şi către Dumnezeu. Dumnezeu Se află într-o stare de permanentă dăruire,
de coborâre şi chenoză voluntară jertfitoare şi iubitoare, după cum şi omul se află într-o
stare de urcuş permanent, într-o continuă epectază către îndumnezeire26. Prin om, creaţia
22 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., nota 17, p. 465.
23 Idem, Ambigua..., p. 81.
24 Vezi Dumitru Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate, Bucureşti, 1996, p. 204: “Lumea nu este autonomă, fiindcă
vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu, care păstrează o legătură cu creaţia, prin energiile necreate, fiindcă altfel
lumea s-ar întoarce în neantul din care a fost scoas6a la lumina de catre Creator”.
25 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 83.
26 Chiar şi acest urcuş către îndumnezeirea prin lucrare, este asemănat de Părinţi filocalici, precum Sf. Petru Damaschinul
(Învăţături duhovniceşti... , p. 111), cu un urcuş, cu un progres cosmologic: “Căci naosul din afară este chipul lumii
acesteia. Catapeteasma este chipul tăriei cerului. Iar Sfânta Sfintelor, este chipul celor mai presus de lume, unde Puterile
netrupeşti şi imateriale preamăresc pe Dumnezeu neîncetat şi-L roagă pentru noi... Astfel, cel ce intră înăuntrul
13
este chemată “să participe la plinătatea naturii divine, căci prin ea însăşi tinde spre
împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, dintru început creaţia e o pregătire a Bisericii, în sensul
că Biserica e o întrupare perpetuă, o unire perfectă şi indisolubilă, deşi neamestecată, a
celor două naturi, divină şi umană”27.
Prin păcat, omul s-a înstrăinat de creaţia încredinţată lui de către Dumnezeu spre
conducere într-o direcţie duhovnicească. Mai mult chiar, “ceaţa păcatului” sau “peretele
patimilor”, despre care vorbesc Părinţii duhovniceşti, au dus la slăbirea facultăţilor
spirituale ale omului, au întunecat puterea omului de a sesiza aceste raţiuni prime.
Păcatul aşează pe ochii sufletului o negură, omul nemaiputând cunoaşte raţiunile
naturale, divine, juste ale lucrurilor ce alcătuiesc creaţia. Prin păcat şi prin actualizarea
lui în patimă, omul ajunge să subiectivizeze raţiunile obiective ale lucrurilor,
conferindu-le înţelesuri pătimaşe, menite să astâmpere acea iubire păcătoasă de sine şi
de plăcere pentru sine. Prin aceste raţiuni pătimaşe sau subiective, "se acoperă raţiunile
mai adânci, mai "spirituale" ale lucrurilor, văzându-se numai latura materială şi de
utilitate trupească a acestora (...). Lumea devine exclusiv materială şi utilă sau utilizabilă
exclusiv trupeşte"28. Pentru cel pătimaş, lumea îşi pierde bogăţia sa originară de sensuri,
se sărăceşte în sensuri şi înţelesuri, devine unilaterală şi fără reliefuri şi contururi
duhovniceşti, manifestându-se doar în exacerbări şi explozii ale sensibilului. Ea devine
un “conţinut material consumabil, un zid impenetrabil, nestrăbătut de nici o lumină de
dincolo”29. Pe acestea, omul le depăşeşte prin asceză.
Pentru desăvârşirea sa, omul are, deci, nevoie să redescopere semnificaţia
autentică a lumii şi a lucrurilor ce o alcătuiesc. Contemplarea în duh a lumii este, prin
urmare, absolut necesară în urcuşul duhovnicesc.
Creaţia sau zidirea, atunci când este contemplată duhovniceşte, oferă cunoştinţa
binelui. Înţeleasă deformat, trupeşte, ea oferă cunoştinţa răului. De aceea, la adevărata
contemplaţie, omul nu ajunge decât în urma unui efort ascetic, a unei lucrări ascetice, al
cărui scop principal este spiritualizarea, înduhovnicirea materiei, a trupului şi a
simţurilor. Aceasta presupune o lucrare neîncetată de curăţire de gânduri şi înţelesuri
pătimaşe, de pază a minţii pentru a ajunge la contemplare. Această contemplare
presupune asceză, curăţire, pentru că sensurile autentice nu se descoperă decât minţilor
şi sufletelor curăţite de patimi. Ea are la bază "frica lui Dumnezeu prin fapte"30. Mintea
curăţită ajunge la întrevederea sensurilor şi raţiunilor reale, fundamentale, prime şi
ultime ale lucrurilor, precum şi la legătura lor cu Raţiunea supremă. În această stare de
restaurare ontologică a firii, "toate făpturile lui Dumnezeu, contemplate de noi prin fire,
cu ajutorul cuvenitei ştiinţe şi cunoştinţe ne vestesc în chip ascuns raţiunile după care scatapetesmei,
ajunge la pacea gândurilor şi se face fiu al lui Dumnezeu după har, cunoscând tainele dumnezeieşti ascunse
în Dumnezeieştile Scripturi”.
27 Doctorand Pr. Ilie Moldovan, Teologia învierii în opera Sfântului Maxim Mărturisitorul, în “Studii teologice”, XX
(1968), nr. 7-8, p. 516
28 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă..., p. 171.
29 Pr. Prof. Dr. Radu, Trăirea creştină. Curs pentru doctoranzii în Teologie. 1994-1995, p. 39.
30 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă..., p. 281.
14
au făcut şi ne descoperă prin ele scopul aşezat de Dumnezeu în fiecare făptură"31.
Raţiunile simple devin în mintea contemplativului raţiuni duhovniceşti, înalte.
Cunoaşterea şi contemplarea în duh a creaţiei îi descoperă caracterul ei de simbol.
Acesteia îi corespunde o cunoaştere simbolică, analogică, o cunoaştere raţională,
premiză a contemplaţiei spirituale. Contemplarea în duh ne duce la înţelegerea
fundamentelor lumii, a raţionalităţii ei, la sesizarea sensului ei de simbol şi de etapă spre
lumea cerească.
Prin lucrarea ascetică, eliberatoare de păcat şi de patimi, omul reuşeşte să unifice aceste
sensuri, uneşte omul şi lumea, îndreptându-le către Logosul divin, arhetipul lor etern.
Aceste raţiuni prime se descoperă şi devin tot mai accesibile credinciosului pe măsura
spiritualizării lui, a dobândirii şi lucrării virtuţilor. Progresul în descifrarea cu
cunoaşterea tot mai bună a acestora este legat indisolubil de progresul ascetic 32.
Raţiunile lucrurilor au un caracter dinamic, nu static, aflându-se într-o continuă
redescoperire a valorii lor. Acest dinamism vizează unificarea lor şi fixarea lor în
Dumnezeu.
Totuşi, Sfântul Maxim lasă să se înţeleagă că această cunoaştere a lui Dumnezeu
prin intermediul raţiunilor lucrurilor are un caracter limitat. Omul, contemplând raţiunile
duhovniceşti ale lucrurilor şi urcând pe calea deschisă de ele spre Raţiunea divină,
conştientizează existenţa unui Făcător al tuturor, "dar nu cugetă cum este Acela, căci
aceasta nu o poate înţelege nimeni. Făptura văzută ne ajută să înţelegem că este un
Făcător, dar nu şi cum este Făcătorul"33.
Evagrie Monahul vorbeşte despre un progres real în descifrarea acestor raţiuni, pe
măsura progresului nostru ascetic. Raţiunea supremă se descoperă, potrivit lui, doar în
starea de rugăciune 34.
Prin raţiunile sădite în fiinţa ei, lumea este chemată să îşi atingă desăvârşirea în Hristos,
prin om. De aceea, depinde de om cum o conduce: raţional, inspirat, adaptat la raţiunile
ei; sau despotic şi spre un ţel străin finalităţii ei.
Sensurile duhovniceşti ale conceptului de "lume". Atitudinea ascetică
faţă de ea
La modul neutru, prin “lume”, spiritualitatea răsăriteană înţelege tot ceea ce există
în afară de Dumnezeu, făpturile văzute şi nevăzute, însufleţite şi neînsufleţite, inclusiv
omul, care formează cu aceasta un întreg unitar şi armonios35.
31 Ibidem, p. 65.
32 Vezi Pr. Drd. Sterea Tache, Teologia Logosului la Sfântul Maxim Mărturisitorul, în “Studii teologice”, XXIX (1977),
nr. 5-8, p. 516-527.
33 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 223.
34 Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, în Filocalia..., volumul 1, p. 111.
35 Pr. prof. dr. Dumitru Radu, Dumnezeu Creatorul, în volumul Îndrumări misionare, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, p.
153.
15
În directă legătură cu această lume, spiritualitatea răsăriteană consideră că viaţa
creştină se desfăşoară în două planuri sau pe două dimensiuni: una orizontală, într-o
relaţie complexă cu lumea şi semenii, în spaţiul comuniunii umane şi una pe verticală,
expresie a dorului uman de desăvârşire, într-o relaţie multiplă, tot mai vie şi fiinţială,
existenţială, a omului cu Dumnezeu. Viaţa biologică, fizică, trăirea pe orizontală trebuie
să devină o tot mai accentuată experiere şi pătrundere de duhovnicesc, de transcendent,
să devină o trăire pe verticală, îndreptată către Dumnezeu şi către viaţa cea veşnică şi
fericită. Temporalul trebuie să tindă către împlinirea sa în supratemporal, în veşnicie36.
În Ambigua, Sfântul Maxim învaţă că locurile şi stările în care pot petrece
oamenii sunt trei: lumea aceasta, în care ne naştem, primind existenţa; locul de după
moarte, unde petrecem trecând de aici; şi veacul viitor, în care vom locui cu sufletele şi
cu trupurile. În funcţie de aceste trei stări, există trei moduri de fiinţare: existenţa sau
simpla existenţă (ειναι), cea după trup; existenţa cea bună (εν ειναι), dobândită prin
Botez şi existenţa veşnică (αει ειναι), prin preschimbarea harică de la Înviere; sau a fi,
a fi bine şi a fi pururea bine. Acestea sunt, de fapt, şi scopurile pentru care Dumnezeu
ne-a adus la existenţă37.
Cuviosul Nichita Stithatul arată că "viaţa omenească se împarte în două şi are trei
feluri de sfârşituri. Una este în societate şi în lume. Alta este în afară de societate şi mai
presus de lume. Cea din societate se deosebeşte în: cumpătată şi nesăturată. Cea din
afară de societate se deosebeşte în înţelepciunea lucrătoare, în ştiinţa firii şi în lucrarea
mai presus de fire"38. Tot el vorbeşte despre trei stări ale vieţii: trupească, sufletească
şi duhovnicească. Starea trupească a vieţii este înclinată exclusiv spre plăcerile şi
bucuriile trecătoare ale vieţii prezente, de aici, neavând nimic nici din starea sufletească,
nici din cea duhovnicească.
Starea sufletească este între păcat şi virtute. Ea are posibilitatea de a alege între aceste
două moduri de viaţă: păcătoasă sau virtuoasă, şi de cele mai multe ori se leapădă de
virtute, din cauza ostenelii pentru ele şi aleargă la faptele trupului, pentru uşurătatea lor.
Starea duhovnicească a vieţii “nu vrea să aibe nimic din cele două amintite şi nu vrea să
se coboare spre nici una din ele, amândouă rele. Ea e întreagă cu totul liberă şi de una şi
de alta. Fiind argintată de aripile dragostei şi ale nepătimirii, zboară deasupra
amândurora, nefăcând nimic din cele oprite şi fugind de lucrarea celor lăudate doar ca
bune”39.
Atunci când se referă, însă, la aspectul trecător şi subiectivizat, pătimaş al creaţiei,
Părinţii duhovniceşti îl numesc "lume" şi îi dau un sens aparent negativ. Sfântul Maxim
Mărturisitorul înţelege prin «lume» lucrurile materiale, iar prin «lumesc» pe cel ce
zăboveşte cu mintea în acestea40. La fel, Sfântul Isaac Sirul învaţă, de exemplu, că
36 Idem, Trăirea creştină..., p. 30-31.
37 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a treia..., p. 114
38 Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, în Filocalia...,
volumul VI. Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 324.
39 Ibidem, p. 256.
40 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua..., p. 91.
16
"lumea este un nume cuprinzător care îmbrăţişează şi patimile"41, dar îi recunoaşte şi
valoarea de loc de exersare a discernământului duhovnicesc, căci “de nu cunoaşte omul
mai întâi ce este lumea, nu ajunge să cunoască prin câte mădulare e despărţit de lume şi
prin câte e legat de ea”42.
Tot el ne spune că "lumea îşi are numele de la cunoaşterea ei prin contemplaţie şi
de la conţinutul cuprinzător ce îmbrăţişează patimile cele împărţite, în întregimea lor.
Căci, când voim să numim patimile în întregime, le numim patimi. Şi patimile sunt părţi
ale drumului lumii ce înaintează de la o stare la alta şi unde sfârşesc patimile, acolo
lumea se opreşte din această trecere de la o stare la alta"43. Pe scurt, Sfântul Isaac Sirul
consideră că "lumea este vieţuirea trupească şi cugetul trupesc"44.
În acelaşi sens, Cuviosul Isaia Pusnicul învaţă că "lumea este împrăştierea
păcatului. Lumea înseamnă a împlini cineva voile sale după trup. Lumea înseamnă a se
socoti pe sine trăind numai în veacul acesta. Lumea constă în a se îngriji cineva de trup
mai mult decât de suflet. Lumea constă în a te lăuda cu cele pe care le părăseşti aici"45.
Mai mult chiar, Sfântul Isaac şi Sfântul Ioan Scărarul spun că lumea este "o
amăgitoare", "o ispititoare" şi "o înşelătoare", care atrage prin poftirea frumuseţilor ei pe
cei ce o văd, la dorirea ei pătimaşă. Personificându-o, el descrie astfel robirea omului de
către lucrurile ce alcătuiesc lumea: "... cel ce a fost prins în parte de dorinţa ei şi s-a
împreunat cu ea nu mai poate scăpa din braţele ei până nu-l va dezbrăca pe el de viaţa
lui. Şi când îl va dezbrăca pe el de toate şi-l va scoate din casa lui, în ziua morţii lui,
atunci o va cunoaşte că este o amăgitoare şi o înşelătoare"46.
Omul este legat de lume prin trupul său. Părinţii filocalici vorbesc despre acesta
considerându-l "un prieten viclean şi nerecunoscător, căruia nu trebuie să i te încrezi
până la moarte"47, "duşman aspru"48; îl numesc "moarte" 49 sau "Antihrist"50, dar în
aceste exprimări nu este nici o urmă de platonism sau de maniheism. Aceste numiri vor
să ne prevină despre pericolul pe care îl reprezintă patimile, ce se pot naşte şi manifesta
prin trup.
Din icoană a Împărăţiei cereşti, din Biserică, lumea, prin falsa ei folosire, poate deveni
un loc al păcatului. Astfel, ea devine un simbol fals înţeles nu al nemărginirii divine,
care trebuie să-i fie ţinta, ci al aparentei libertăţi, în fond, o orbire şi o limitare
unilaterală, pe care o produce patima. Din simbol anticipativ al "cerului nou şi
pământului nou", spre care este chemată şi în loc de cale, de drum spre împărăţia
cerească şi în loc de rai, ea se transformă, se deformează, devenind cale spre moarte şi
spre iad.
41 Sfântul Isaac Sirul, op. cit, p. 168.
42 Ibidem.
43 Ibidem.
44 Ibidem.
45 Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte..., p. 154.
46 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 426.
47 Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş..., p. 197.
48 Ibidem, p. 150.
49 Ibidem, p. 229.
50 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua..., p. 30.
17
Părinţii duhovniceşti învaţă că lumea, privită în ea însăşi, este trecătoare, de ea
depinzând, însă, locul şi starea pe care o vom dobândi în Împărăţia cerurilor.
În faţa acestei lumi trecătoare şi "înşelătoare", Părinţii ne recomandă o atitudine
ascetică, de trezvie, înstrăinarea, retragerea, lepădarea şi moartea voluntară faţă de
ea, ura ei51 sau “răstignirea lumii”52. Cuviosul Nichita Stithatul consideră că "începutul
vieţii după Dumnezeu este fuga totală de păcatul din lume, tăgăduirea voilor
sufletului şi mutarea cugetului pământesc prin care, înălţându-ne spre cugetul
dumnezeiesc, ne facem din trupeşti duhovniceşti, omorâţi lumii cu trupul şi înviaţi cu
sufletul şi cu duhul”53. Sfântul Isaac spune că omul nu poate vedea frumuseţea ce se află
în lăuntrul lui, înainte de a dispreţui orice frumuseţe din afara lui54 şi că nimeni nu se
poate apropia de Dumnezeu dacă nu s-a depărtat de lume, adică dacă nu s-a eliberat de
patima lucrurilor din lume55, iar Sfântul Ioan Scărarul, în cel dintâi cuvânt al Scării sale,
intitulat Despre lepădarea de viaţa deşartă şi despre retragere, consideră retragerea
din lume sau înstrăinarea - "maica despătimirii", condiţia ei esenţială.
Sensul autentic al acestei retrageri sau lepădări de lume, esenţa acestora îl
constituie despătimirea, omorârea deplină a voii proprii56, adevărată "ştiinţă a firii"57.
Dincolo de aceste exprimări negative, cu privire la lumea păcatului, Părinţii asceţi au o
gândire pozitivă: Pentru a ajunge prin virtuţi, la nepătimire, trebuie să ne înstrăinăm de
păcatele şi de gândurile păcătoase, ce zămislesc împrăştierea.
Moartea faţă de lume sau mortificarea faţă de plăcerile ei înseamnă de fapt a
deveni, în urma unor încercări duhovniceşti, insensibili la ispitele ei. Iar aceasta nu
constă în "a se depărta cineva de părtăşia cu lucrurile lumii, ci şi în a nu mai dori vreuna
din bunătăţile ei în convorbirea cugetării lui"58.
Sfântul Grigorie Palama arată sensul autentic al acestei mortificări, spunând că "ni
s-a poruncit să răstignim trupul cu patimile şi poftele lui (Gal. 5,24), nu ca să ne
sinucidem, omorând toată lucrarea trupului şi toată puterea sufletului, ci pe de altă parte,
51 Louis Bouyer, Histoire de la spiritualite chretienne, Paris, 1960, p. 657.
52 Ava Dorotei, Ale celui între sfinţi, părintele nostru Dorotei. Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a părăsit
mînăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mînăstirea sa, după moartea Avei Ioan, proorocul, şi
după tăcerea desăvârşită a Avei Varsanufie. I. Despre lepădare, în Filocalia..., volumul IX, p. 488.
53 Ibidem, p. 212.
54 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 224.
55 Ibidem, p. 26.
56 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, în Filocalia..., volumul 6, p. 100, spune:
“Socoteşte, frate, că aceasta se numeşte retragerea deplină din lume: omorârea deplină a voii proprii”.
57 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 324.
58 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 208. În acelaşi mod, Sfântul Simion Noul Teolog, vorbind despre Ţelul vieţii creştine,
Editura Anastasia, 1996, p. 144-145, ne arată care este sensul autentic al acestei retrageri şi fugi de lume: “Nu cel care fuge
de lume şi de ispite - spune el - devine sfânt şi nepătimitor mai repede decât cel ce în plină lume şi vâltoare se luptă contra
patimilor sale. Adevărata nepătimire este aceea care nu mai provoacă nici o tulburare celui ce vine în atingere cu orice fel
de ispită. Aceasta este asceza adevărată şi mortificaţia oamenilor evlavioşi. Căci omorârea patimilor trebuie s-o urmărim,
iar nu asceza în sine, în locuri pustii şi lipsite de pericole. Scopul celor ce luptă după cuvântul Domnului este de a fugi de
lume pentru a fugi de păcat. Nu pentru că dragostea de lume ar fi vătămătoare prin ea însăşi, ci pentru că alipiea noastră de
ea ar fi păcătoasă, ne-ar îndepărta de Dumnezeu. Căci odată ce ne-am deprins cu plăcerile, chiar dacă ne ferim de cauzele
care le provoacă, totuşi poftele şi dorinţele către ele rămân în inima noastră”.
18
ca să ne eliberăm de poftele şi faptele rele şi să ne facem fuga de ele neîntoarsă, iar pe de
altă parte să ne facem bărbaţi ai poftelor Duhului"59.
De aceea, sensul pe care Sfântul Grigorie Palama îl dă nepătimirii, nu este acela
de omorâre a puterii pătimitoare, ci mutarea ei de la cele mai rele la cele mai bune şi
lucrarea ei îndreptată, prin deprindere, spre cele dumnezeieşti60.
Învăţătura creştină este aceea că nu poate dobândi cineva dragostea de Dumnezeu
odată cu poftirea lumii şi nici nu poate ajunge la comuniunea cu El, împreună cu părtăşia
de lume, precum nici să se îngrijească de Dumnezeu, odată cu grijile lumii61.
Detalii deosebite, în această privinţă, aduce Sfântul Petru Damaschinul.
Referindu-se la lume şi la lucrurilor ce o compun şi pot folosi omului, el descrie patru
reacţii faţă de acestea: unii urăsc lucrurile lui Dumnezeu, aşa cum o fac diavolii, care
luptă dintr-o pornire malefică, distructivă, de a le strica, de a le dezbina; alţii le iubesc
ca bune, dar cu patimă, cum fac dobitoacele necuvântătoare, lipsite de raţiune; alţii le
iubesc firesc, folosindu-se de toate cu înfrânare; iar alţii, cum o fac îngerii, privesc
toate spre slava Făcătorului, nefolosindu-se decât de cele trebuincioase şi cu
discernământ pentru viaţă62. Prin urmare, adevărata atitudine faţă de bunurile
lumii nu este cea de ură a lor, pentru că ar fi toate rele şi nefolositoare, dar nici de
iubirea neraţională, pătimaşă a lor, ca unele ce ar fi toate bune şi plăcute, ci aceea
de folosire a lor cu înfrânare, cu discernământ şi spre slava Creatorului.
Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte despre trei trepte ale acestei lepădării sau de trei
lepădări. Cea dintâi este lepădarea de toate lucrurile, de toţi oamenii, până şi de
părinţi. Cea de-a doua constă în lepădarea voii proprii, iar cea de-a treia este lepădarea
de slava deşartă, care urmează ascultării63.
Acestor etape ale lepădării le corespund alte patru trepte ale înaintării în virtute şi ale
nepătimirii, descrise de Sfântul Maxim. Prima etapă a înaintării constă în lucrarea simplă
a poruncilor, iar nepătimirea corespunzătoare este înfrânarea desăvârşită de la păcatul
cu fapta. A doua etapă este dobândirea tuturor virtuţilor prin lepădarea totală a
gândurilor care consimt cu plăcere. A treia duce la spiritualizarea firii, prin nemişcarea
totală a poftei spre patimi, iar cea de-a patra treaptă este curăţirea totală de
patimi, chiar şi de închipuirea lor.
"Ştiinţa firii" despre care vorbeşte Cuviosul Nichita Stithatul, ca exersare a fiinţei
noastre în planul spiritual, trebuie să fie o "lucrare permanentă a crucii"64. A muri lumii
înseamnă pentru el, "a muri mădularelor trupului", a desfiinţa robia faţă de trup şi a fi
purtaţi doar de legea superioară a duhului"65.
59 Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc ci evlavie. Al doilea din cele din urmă. Despre rugăciune,
în Filocalia..., volumul VII. Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1977,
p. 252.
60 Ibidem, p. 249.
61 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 40.
62 Sfântul Petru Damaschinul, Învăţături duhovniceşti..., p. 145-146.
63 Ibidem, p. 64.
64 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 64.
65 Ibidem, p. 342.
19
Experienţa ascetică a ”pustiei” şi retragerea interioară
Specifică spiritualităţii filocalice este insistenţa asupra unui alt spaţiu, cu profunde
conotaţii ascetice - pustiul. Locul predilect, preferat, al scriitorilor duhovniceşti ai
Filocaliilor nu este lumea, ci pustia, mediul, cadrul luptei duhovniceşti nevăzute. Pentru
cei din lume, pustiul sau pustia dă impresia de tărâm al ostracizării, al singurătăţii şi
uitării de sine. Dimpotrivă, pentru asceţi, ea devine locul de exersare prin excelenţă,
arena războiului nevăzut, loc al învierii duhovniceşti, în care este restabilit paradisul şi
restaurată armonia paradisiacă a omului cu Dumnezeu şi cu sine.
Scrierile filocalice, mai ales cele cu un pronunţat caracter ascetic, dau oarecum impresia
că pustiul ar fi “tipul perfect al lumii ostile lui Dumnezeu şi supusă Satanei”, “terenul
diavolului”66. În lupta duhovnicească, în războiul nevăzut, ea se dovedeşte a fi cu
adevărat un “laborator antropologic”67, o “şcoală şi academie a desăvârşirii”68.
Spiritualitatea monastică a deşertului a creat o demonologie care s-a integrat, ca un
element esenţial, în doctrina ascetică tradiţională. Ea îşi are fundamente încă din
lucrările lui Evagrie Monahul şi a Sfântului Ioan Casian69.
Pentru a deveni “duhovnicesc”, creştinul are nevoie să trăiască “experienţa
pustiei”, să experieze în viaţa sa această dimensiune a duhovnicescului, fie că este o
pustie exterioară, fie una interioară. Fuga de lume, către pustie, nu are doar un sens
exterior, fizic, ci şi adânci semnificaţii duhovniceşti, interioare, ascetice. A fugi de lume
nu înseamnă pentru Părinţii duhovniceşti ai Răsăritului a fugi de societate şi de oameni,
ci de păcatul care poate să se ascundă în lume şi de acolo să ne corupă odată cu lumea şi
prin lume.
Această retragere exterioară de lume este recomandată doar celor neexersaţi în
cele duhovniceşti, celor începători. Pentru cei încercaţi şi înaintaţi duhovniceşte, care
ştiu să se folosească de lucrurile lumii cu discernământ, aceasta este o adevărată arenă,
un loc de creştere şi sporire duhovnicească. Pentru aceştia, el consideră că "e de prisos
pustiul şi putem intra în Împărăţia cerurilor şi fără el, prin pocăinţă şi prin toată paza
poruncilor lui Dumnezeu, ceea ce se poate face în tot locul stăpânirii Lui70.
Fuga de lume sau izolarea de lume are, pentru ascetica filocalică, trei sensuri:
fuga în sens material, liniştea tăcerii şi liniştea inimii71. Dintre toate acestea, prima
este recomandată cel mai adesea celor neexersaţi, celor nedesăvârşiţi, cu scopul de
consolidare a firii lor în bine şi pentru dobândirea liniştii interioare, în timp ce celelalte
două forme sunt recomandate tuturor celor ce vor să dobândească desăvârşirea. Din
punct de vedere duhovnicesc, deci, liniştea cea mai înaltă sau cea mai adâncă este cea a
66 Teodor Baconsky, Râsul patriarhilor, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 336.
67 Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii. Prefaţa Olivier Clement. Traducerea Gabriela Moldoveanu, Asociaţia
filantropică medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1995, p. 66.
68 Ibidem, p. 335-336.
69 Thomas Spidlik, op. cit., p. 228.
70 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 242.
71 Thomas Spidlik, op. cit., p. 207
20
inimii - isihia - dar, potrivit isihaştilor, ea este inseparabilă de cea dintâi, de liniştea
materială, de fuga de lume şi de capcanele pe care ea le oferă la tot pasul72.
Însă, ceea ce recomandă, însă, ei insistent este retragerea interioară de lume,
fuga interioară de lume şi vieţuirea în “pustiul sufletului”, de care vorbeşte Ava
Dorotei, ucenic al Sfântului Ioan Scărarul73. Aceasta este, în schimb, necesară pentru toţi
cei ce vor să se desăvârşească.
În scrierile ascetico-mistice răsăritene, valoarea singurătăţii este aceea că, prin
intermediul ei şi prin adâncă meditaţie asupra noastră, omul “adâncul necunoscut” din
sufletul său, profunzimile sale sufleteşti, puterile sufleteşti care rezidă în acest adânc
sufletesc şi pe care de multe ori nu luăm cunoştinţă într-alt mod74. Fuga, asceza,
solitudinea au, pentru Părinţii duhovniceşti ai Filocaliei, un caracter predominant
interior.
Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că "pustia este firea omenească sau
lumea aceasta"75, iar Cuviosul Nechita Stithatul spune că pentru a vedea bunătăţile pe
care Dumnezeu le-a creat pentru cei ce-L iubesc "mută-te în pustiul lepădării de voia ta
şi fugi de lume"76. Şi tot el, întrebându-se "care este această lume", răspunde: "pofta
ochilor trupeşti, trufia gândurilor şi amăgirea celor văzute..."77, adică patimile noastre
interioare. Rodul acestei retrageri interioare, care de fapt este o "trezvie", o pază
permanentă a trupului şi a sufletului, a inimii şi a minţii, duce la dezrădăcinarea
patimilor şi la darul lacrimilor. "De nu va fugi omul de lumea păcatului, nu-i va fi nimic
fuga de lumea văzută, iar de se va elibera de păcate şi va dobândi virtuţile, descoperind
cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu din lăuntrul său, petrecând în mijlocul lumii şi al
poporului, va fi ca unul ce petrece în pustiu şi nu vede om"78.
Sfântul Ioan Scărarul, care se adresează în special monahilor, vorbeşte şi de o
fugă exterioară de lume, de o retragere din lucrările ei cotidiene. Dar cercetarea atentă a
învăţăturii sale, descoperă un sens interior, mai adânc al acestei retrageri sau fugi. Fuga
nu are ca obiect lumea. Nu de lume trebuie să ne retragem, să ne păzim şi să fugim,
ci de latura ei mai puţin luminoasă, negativă, de păcatul din ea.
Chiar şi pe treptele cele mai înalte ale spiritualului, omul duhovnicesc participă la
viaţa lumii, a semenilor şi a întregii creaţii, pentru care el devine pildă vrednică de
urmat. Atitudinea celui duhovnicesc nu este cea de dispreţ al lumii, ci încercarea de a-i
cunoaşte bucuriile şi necazurile, căderile şi urcuşurile, ispitele, păcatele şi aspectele
bune, potenţe ale lucrării prin ele a virtuţilor, în scopul de a o mântui. De aceea, Părinţii
duhovniceşti ai colecţiei filocalice învaţă prin cuvânt şi trăire că este nevoie să
cunoaştem limbajul lumii, să-i înţelegem suspinul ei ontologic după restaurare fiinţială şi
72 Ibidem.
73 Ava Dorotei, Epistola către fratele care a cerut să i se trimită «cuvintele» aflate ale părintelui nostru Dorotei, în
Filocalia..., volumul IX, p. 475.
74 Louis Bouyer, La spiritualite du Nouveau Testament..., p. 380.
75 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 146.
76 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 243.
77 Ibidem.
78 Ibidem.
21
mântuire, să-i surprindem sufleteşte nevoile, pentru a putea realiza ceva pentru
mântuirea ei79.
Prin aceasta, se descoperă viziunea globală a Părinţilor filocalici. Lumea este
considerată un stadion, o arenă, un loc de luptă, mediul războiului nevăzut. Ambele
tabere îşi au sediul aici, deşi vin din lumea inteligibilă, pentru că subiectul sau ostaşul lui
Hristos este omul. Aici sunt şi îngerii, care ne ajută, aici sunt şi diavolii care ne
războiesc80.
Dacă se vorbeşte, totuşi, de o fugă exterioară de lume, aceasta trebuie înţeleasă în
aspectul ei interior; nu de simplă ostracizare, ci de căutare şi descoperire a adevăratei
lumi, a celei interioare, a Împărăţiei lui Dumnezeu din noi, a cerului din sufletele
noastre, căci fuga interioară de lume este fuga de patimile ce pot demoniza materia şi
retragerea în adâncul sufletului, pe care să veghem şi să-l păstrăm curat şi neîntinat.
O actualitate deosebită are poziţia Părinţilor filocalici privind posibilitatea şi
accesibilitatea mântuirii, a desăvârşirii, pentru cei aflaţi "în lume". Este interesant de
precizat această poziţie, date fiind poziţiile oarecum exclusiviste la care s-a ajuns de-a
lungul istoriei creştine şi, uneori având suportul unor autorităţi monahale81, considerându-
se că "îndumnezeirea" ar fi apanajul unei "elite spirituale monahale". Mărturiile
filocalice privind desăvârşirea creştinilor sunt numeroase. Vom cita, aici, doar una dintre
ele dintre ele. Sfântul Ioan Scărarul - deşi se adresează preponderent monahilor - spune
foarte clar că mântuirea este accesibilă fiecărui creştin ce a intrat prin Botez în Împărăţia
harului. Creştinilor care doresc să-şi îmbunătăţească viaţa duhovnicească, el le
recomandă: "nu defăimaţi pe nimeni, nu vă înălţaţi faţă de nimeni, nu urâţi pe nimeni, nu
vă depărtaţi de adunările de la slujbele din biserică, pătimiţi împreună cu cei lipsiţi, nu
pricinuiţi nimănui sminteală, de ceea ce e al altuia să nu vă apropiaţi; îndestulaţi-vă cu
ceea ce vă pregătesc femeile voastre. De veţi face aşa, nu veţi fi departe de Împărăţia
cerurilor"82.
Prin urmare, am văzut că unii Părinţi filocalici vorbesc de o anume "fugă de
lume", de retragere sau chiar de o lepădare sau mortificare faţă de lume. Trebuie, însă,
subliniat clar că sensul tuturor acestor exprimări, oarecum negative, este acela de despă-
79 Preot Nicolae Stoleru, Slujirea ortodoxă şi slujirea creştină. Teză de doctorat, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 30-31.
80 Pentru modul în care a luat naştere şi s-a dezvoltat această învăţătură, atât de exploatată în literatura filocalică, a se vedea
Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti. Traducere Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu. Introducere, indici şi note
de Prof. Dr. N. Chiţescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1992. La Cuviosul Nechita Stithatul aflăm temeiuri pentru ceea ce teologia
contemporană denumeşte tehnic "monahismul interior sau interiorizat". "A te face monah - spune el - nu înseamnă a ieşi
dintre oameni şi din lume, ci a te părăsi pe tine, ieşind din voile trupului şi plecând din pustiul patimilor".
Mărturia că această idee a fost înţeleasă în sensul ei interior, profund, o constituie istoria întregului monahism răsăritean,
organizat cenobitic sau de obşte. Chiar şi pustnicii care duceau o viaţă idioritmică, după ce se exersau trupeşte şi
duhovniceşte în retragere, în locuri singuratice şi tainice, se întorceau apoi în comunităţile monahale, pentru a îndruma cu
experienţa lor, ucenicii şi creştinii dornici de desăvârşire. Aceasta dovedeşte, de fapt, sensul autentic al monahismului
răsăritean şi, în fond, al creştinismului ortodox, acela de a fi "luminător al lumii" şi "sare a pământului". Rolul duhovnicesc al
monahismului este de a fi o mărturie vie, de a propovădui într-o formă mult mai interiorizată, idealul desăvârşirii printre
oameni. Sfântul Isaac Sirul ne arată că pustnicii, chiar şi în retragere, în izolare, "au prefăcut pustia în cetate şi au făcut-o
locuinţă a îngerilor".
81 Vezi Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos. Volumul I. Monahismul aghioritic. Traducere de Preot profesor Ioan I.
Ică. Prezentare de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, p. 193.
82 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 56.
22
timire, de dobândire a nestricăciunii şi nepătimirii. Prin oricare din aceste expresii, ei nu
condamnă lumea, ci păcatul sau patima ce se poate lucra în şi prin intermediul lumii.
Lumea nu este rea, pentru că este opera lui Dumnezeu; patima pe care o ataşează omul
prin exerciţiul falsificat al liberei sale voinţe, o devalorizează şi o contraface, o
perverteşte.
A părăsi păcatul din lume echivalează, pentru Părinţii filocalici, cu a descoperi
ceea ce este mai frumos şi nobil în fiinţa noastră, a ne regăsi vocaţia noastră iniţială şi
deplină, a ne regăsi în ceea ce este mai adânc şi profund în noi înşine, adică a ne întâlni
cu Hristos şi Duhul Sfânt, sălăşluiţi în noi înşine, prin Botez. Celui ce s-a apropiat de
poarta credinţei, după ce a părăsit lumea iluzorie şi fantasmele ei ucigătoare de suflet şi
bate, cu smerenie, la poarta poruncilor lui Hristos, îi deschide "portarul", adică însuşi
Duhul Sfânt, ajutându-l să înţeleagă adevărata dimensiune şi semnificaţie a lucrurilor,
imprimate lor de Dumnezeu, prin creaţie.
Sensul acesta al lucrurilor ce alcătuiesc lumea are un pronunţat caracter
duhovnicesc.
Taina sau misterul "materiei înduhovnicite",
ţel final al epectazei creaţiei spre desăvârşire
Potrivit învăţăturii ortodoxe, omul şi creaţia au un destin solidar, prin legătura ce
există între ele. Omul, prin trupul său, este legat de lumea creată, de materie, dar prin
sufletul său, el este chemat să participe la viaţa desăvârşită, îndumnezeită,
spiritualizându-şi trupul şi, prin acesta, înduhovnicind materia cu care trupul său se află
în legătură.
Concepţia spiritualităţii creştine privind lumea şi realităţile ce o alcătuiesc este
una pozitivă, duhovnicească. Sensul lumii este de a deveni treaptă spre desăvârşire, de aşi
redescoperi raţiunile şi valorile ei autentice şi, prin aceasta şi lucrarea raţională a
omului, de a se înduhovnici. De aceea, concepţia creştină vorbeşte de un anume
"materialism mistic" sau "misterul materiei înduhovnicite", o "sfântă materie"83, prin
care se cuprinde ideea potrivit căreia creaţia trebuie să fie obiectul unei lucrări de pnevmatizare,
prin lucrarea omului restaurat în Hristos şi sub asistenţa Duhului Sfânt.
Spiritualitatea creştină nu neagă şi nici nu minimalizează sensul vieţii şi al lumii
acesteia, dar trăieşte în pregătirea şi aşteptarea vieţii şi a veacului viitor. Lumea şi viaţa
aceasta au şi dobândesc sens numai în legătură cu lumea şi cu viaţa viitoare. Sensul
creştin integral al lumii şi al vieţii nu constă în chipul acesta pieritor, care trece, căci
astfel ar fi un nonsens şi nu ar avea nici o valoare din perspectiva veşniciei, ci tocmai în
accepţiunea şi înţelesul ei fundamental de treaptă spre o ordine şi o lume deplină.
"Lumea şi omul sunt absurde când sunt considerate ultima realitate (...) Ele îşi au sensul
83 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă..., volumul 3, p. 417.
23
când sunt văzute avându-şi existenţa în Dumnezeu şi înaintând în bogăţia lui de viaţă..."
84.
Materia nu are sens prin ea însăşi, ci prin om, care îi dă sens, o umple de virtuale
potenţe. În afara prezenţei dătătoare de valoare a omului, ea nu îşi descoperă sensul ei
fundamental, de treaptă spre spiritual. Prin om, ea este chemată să devină un mediu de
lucrare şi reflectare a bogăţiei de sensuri, pe care îl cuprinde în sine viaţa spirituală.
Omul se află în lume, "are nevoie de lume, dar ca de un drum în care nu se fixează
niciodată definitiv într-o etapă, ci urcă spiritual mai sus. Trebuie să depăşească lipirea
egoistă de ea, dar nu anulându-o, ci făcându-o transparentă şi sfinţindu-o pe ea şi pe sine
prin despătimirea de ea"85. Prin asceză, creştinul ridică şi alungă de pe lume vălul de
întuneric şi-i redă acesteia frumuseţea şi transparenţa ei iniţială, expresie şi ecou al
Raţiunii divine86.
Această pnevmatizare are înţelesul unei subţieri a elementului material şi
umplerea lui de semnificaţie duhovnicească, a unei covârşiri a materialului, de către
spiritual.
Creaţia este chemată ca, prin om, să se pnevmatizeze şi să se sfinţească. Ea este
chemată să redevină Biserică, să restabilească ordinea paradisiacă în lume. Menirea ei
fundamentală este de a săvârşi lucrarea fundamentală a cultului iubirii: liturghia
cerească, prin intermediul preotului ei - omul. În acest cosmos-biserică, operă şi mărturie
a lui Dumnezeu-Iubire, toate primesc prin legea credinţei "o singură formă şi numire
dumnezeiască, adică existenţa şi numele de la Hristos; şi o singură şi neîmpărţită relaţie
prin credinţă, simplă şi fără părţi, care nu lasă să fie cunoscute relaţiile cele multe şi
nenumărate ale fiecăruia, nici măcar că sunt, din pricina raportării şi concentrării universale
a tuturor spre ea"87. Această lucrare de armonizare a lucrurilor şi existenţelor create
nu înseamnă o anulare a individualităţii lor. Sfântul Maxim spune că această unire sau
unificare o înfăptuieşte Dumnezeu Însuşi, în chip neamestecat, "îndulcind şi aducând la
identitate deosebirile dintre ele (...) prin raportarea lor la El şi prin unirea cu El, ca
pricină, început şi scop"88.
Prin urmare, "universul întreg este chemat să intre în Biserică, să devină Biserică
a lui Hristos pentru a fi prefăcut, după sfârşitul veacurilor, în veşnica Împărăţie a lui
Dumnezeu"89.
Lumea are un sens numai din perspectiva originii şi a finalităţii ei. Prin aceasta îşi
descoperă valoarea ei eshatologică. Ea are sens din perspectiva înduhovnicirii, a sfinţirii.
Sfinţenia, ca "taină luminoasă şi activă a prezenţei Dumnezeului transcendent, taină care
luminează şi transformă"90, preface, transfigurează, schimbă la faţă lumea. Sensul lumii
stă în prefacerea ei, în dinamica ei spre desăvârşire, spre pnevmatizare. Sensul materiei
84 Idem, Iisus Hristos, Lumina lumii şi îndumnezeirea omului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 26.
85 Ibidem, p. 24.
86 Pr. prof. dr. Dumitru Radu, Trăirea creştină..., 1994-1995, p. 39.
87 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia..., p. 171.
88 Ibidem, p. 172.
89 Vladimir Lossky, Teologia mistică..., p. 140.
90 Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, în româneşte de Marilena Rusu, Deisis,
Sibiu, 1995, p. 56.
24
este de a fi copleşită, condusă de spirit, de a-i deveni acestuia un mediu transparent de
reflectare a perfecţiunii şi nicidecum de a se transforma într-un mediu opac sau refractar.
Lumea este chemată să progreseze duhovniceşte până când în ea şi prin om -
regele ei - se vor actualiza deplin toate paradigmele sădite în ea, până când raţiunile
lumii se vor umple de paradigmele raţiunilor divine, actualizate în structurile şi raţiunile
lor91.
Sensul spiritual al creaţiei este de a fi treaptă spre desăvârşire, prin contemplarea
ei duhovnicească. Părinţii duhovniceşti ai Ortodoxiei învaţă că lumea văzută este, mai
înainte de toate, o “şcoală pentru suflete”, pentru conducerea omului la cunoaşterea lui
Dumnezeu92. Alături de Sfânta Scriptură, ea este absolut necesară devenirii noastre întru
Hristos.
Ea este chemată să slujească liturghia cosmică a lumii. Ea are valoare doar prin lucrarea
şi efortul ascetic, curăţitor al fiinţei umane. Totodată, omul trebuie să-şi actualizeze
potenţa sa de slujitor al liturghiei cosmice, de preot al creaţiei. Vocaţia eclesială a
omului este de a se sfinţi pe sine şi lumea, supunându-se voii Arhiereului ceresc. Prin
depăşirea ascetică şi creatoare de valoare duhovnicească a lumii, omul se spiritualizează
pe sine şi creaţia, el devenind "om ceresc şi înger pământesc", iar creaţia înduhovnicindu-
se şi devenind o Biserică în extensiune, în manifestare, o icoană a paradisului
primordial, în care legea ce conservă şi leagă toate este legea duhovnicească, a armoniei
spirituale. Prin aceasta, dintr-o "lume de confuzie şi de haos"93, ea devine Împărăţia lui
Dumnezeu în mijlocul nostru, în lumea aceasta. Prin "pătimirea îndumnezeirii", omul şi
creaţia depăşesc ordinea naturală, intrând în Împărăţia harului.
*
* *
Pentru spiritualitatea ortodoxă, atitudinea faţă de om, de lume şi de lucrurile ce o
alcătuiesc este fundamentală în planul mântuirii şi al eshatologiei.
Lumea are valoare educativă şi soteriologică, desăvârşirea omului neputându-se
realiza izolat, ci în cadrul acestei lumi.
În starea primordială, lumea a fost o Biserică. Păcatul, însă, a dus la
îndumnezeirea creaţiei, la înţelegerea greşită a raţiunilor ei. Întruparea Mântuitorului a
restaurat ontologic firea omenească şi lumea.
Deşi vorbesc despre retragerea, fuga, lepădarea de lume, ura ei, răstignirea ei,
moartea faţă de ea, sensul general, pe care i-l dau Părinţii filocalici tuturor acestor
exprimări, este acela de despătimire.
Pentru spiritualitatea ortodoxă, lumea este o treaptă spre desăvârşire. Sensul ei se
descoperă în "misterul sau taina materiei înduhovnicite". Ei nu neagă şi nu
minimalizează sensul vieţii şi lumii acesteia, dar trăiesc în pregătirea şi aşteptarea vieţii
91 Pr. lector Gheorghe Popa, Raţionalitatea creaţiei la Sfântul Maxim Marturisitorul, în “Analele Ştiinţifice ale
Universitaţii «Al. I. Cuza» din Iaşi (Serie noua). Teologie, tomul I (1992), p. 61.
92 Thomas Spidlik, op. cit., p. 124.
93 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 196.
25
şi veacului viitor. Prin om, materia este chemată să devină un mediu de reflectare a
bogăţiei ei de sensuri. Ea este chemată să se schimbe la faţă, să se pnevmatizeze, să
devină un mediu de reflectare a raţiunilor divine.
Lumea nu este rea în sine, deşi se poate demoniza. Ea este operă a iubirii lui
Dumnezeu şi de aceea a fost creată bună. Păcatul însă i-a întunecat adevăratele raţiuni,
care nu mai pot fi descoperite decât de cel duhovnicesc şi nici de acesta oarecum, ci la
capătul unei asceze pronunţate.
Dacă nu mai este exclusiv bună, ca în starea creaturală, ea nu este nici rea, ci mai
degrabă neutră din punct de vedere duhovnicesc. Omul, însă, o poate folosi, exploata
într-o direcţie sau alta: spre exersare duhovnicească în bine până la înduhovnicerea lui
şi, implicit, şi a ei, sau o poate arunca într-o existenţă paranaturală, demonică, şi pe el
odată cu ea. În calitate de creatură a lui Dumnezeu, el poate conduce lumea către
Dumnezeu, o poate înduhovnici, spiritualiza în raţiunile ei şi conduce până la “pătimirea
îndumnezeirii” ei sau o poate duce într-o direcţie opusă, străină şi ostilă planului şi
iconomiei lui Dumnezeu şi familiară răului, păcatului şi patimilor.
Lumea, această “arenă” sau “stadion” duhovnicesc poate deveni, prin
pnevmatizare tot mai accentuată, mărturie că lumea şi Împărăţia lui Dumnezeu este
înlăuntrul nostru şi este inaugurată acum şi aici, dar, tot ea poate deveni, atunci când este
înţeleasă deformat, fără discernământ duhovnicesc, expresia decăderii, după exemplul
căderii îngerilor.
Ea este pentru unii cale spre rai, iar pentru alţii - drum spre iad. Contează
perspectiva pe care i-o acordăm şi către care o îndreptăm: ascetică, spirituală sau
antiduhovnicească, exclusiv materială şi pătimaşă.
Omul are datoria de a păstra creaţia în elementele şi în ansamblul ei, de a o
conduce spre adevărata ei finalitate, opera iubirii treimice, manifestată în afară. Ea
trebuie să restaureze paradisul primordial şi să devină o Biserică în actualitate, o Biserică
în extindere.
Prin urmare, pentru ascetica şi mistica ortodoxă, viziunea asupra lumii şi a omului
este una pozitivă, “într-o continuă ascensiune spre Dumnezeu pentru eternizare în El
întru desăvârşire în Hristos, iubirea pură în care existăm ca iubire pură şi în care
devenim dumnezei după har în legătura nezdruncinată a iubirii”94.
Toate lucrurile, împreună cu raţiunile sădite în ele, au menirea de a participa, alături de
om, la epectaza către desăvârşire, creaţia fiind absolut necesară în acest urcuş neîncetat
omului, după cum şi creaţia are absolută trebuinţă de conducere sau guvernare din partea
omului. Epectaza creaţiei spre om are sens şi finalitate numai dintr-o perspectivă
antropocentrică, după cum şi lucrarea umană are o implicaţie în plan cosmologic.
Viziunea care prevalează asupra lumii şi a vieţii este cea duhovnicească. Într-un
limbaj de o frumuseţe lirică, poetică şi de o profunzime deosebită, Sfântul Isaac Sirul,
comparând trecerea noastră prin lume cu o călătorie pe o mare agitată de păcatele şi
94 Drd. Gheorghe Petraru, Desăvârşirea omului în Hristos la Sfântul Maxim Mărturisitorul, în “Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, LIX (1983), nr. 7-9, p. 374.
26
patimile personale, ne recomandă să o facem pe corabia pocăinţei, având drept cârmaci -
frica lui Dumnezeu.
Atunci, călătoria noastră nu va fi o rătăcire în bezna şi întunericul acestei lumi, un
naufragiu şi un eşec existenţial, o scufundarea în hăurile sau abisurile ei pătimaşe, în
“împletiturile” şi “întunericul lumii”, ci o ancorare la ţărmul fericirii, în odihna şi iubirea
Sfintei Treimi95.
95 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 364: “Dar precum nu e cu putinţă a trece marea cea mare fără vapor şi corabie, aşa nu
poate trece cineva spre dragoste, fără frică. Marea cea rău mirositoare aşezată între noi şi raiul înţelegător, n-o putem
străbate decât prin corabia pocăinţei, mânată de vâslaşii fricii. Dacă vâslaşii aceştia ai fricii nu cârmuiesc corabia
pocăinţei, prin care străbate marea lumii acesteia spre Dumnezeu, ne înecăm în marea cea rău mirositoare. Pocăinţa este
corabia; frica este cârmaciul ei; dragostea este limanul dumnezeiesc. Deci frica ne aşează în corabia pocăinţei şi ne trece
peste marea vieţii celei rău mirositoare şi ne conduce spre limanul dumnezeiesc, care este dragostea, la care străbat toţi cei
ce se ostenesc, toţi cei împovăraţi de pocăinţă. Şi când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu. Şi calea noastră s-a
săvârşit şi am trecut la ostrovul ce se află dincolo de lume, unde e Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.
27
ASCEZA ORTODOXĂ - CALE ÎMPĂRĂTEASCĂ A
ÎNDUHOVNICIRII FIRII
Ţinta eforturilor noastre ascetice o constituie desăvârşirea prin har sau lucrare.
Până a ajunge, însă, la aceasta, omul are de luptat permanent pentru a înlătura ispitele
şi atacurile vrăjmaşe, în vederea dobândirii şi dezvoltării virtuţilor creştine.
Caracterul dinamic şi existenţial al acestei lupte spirituale îl subliniază şi Părintele
Stăniloae, arătând că “există a împărăţie adâncă a răului, cum există una înaltă a
binelui, există un drum lung în depăşirea tot mai deplină a egoismului păcatelor. E un
ocean al binelui şi al răului, solicitându-ne amândouă. Dar oceanul răului este
întunecat, tumultuos, omorâtor de spirit, anulând libertatea, ucigător de curăţie şi
linişte; e negru, e subteran, e înăbuşitor, ca un noian de ape, pe când oceanul binelui,
al dragostei, este mai degrabă ca un văzduh sau o atmosferă curată, care ne dă
respiraţie largă, liberă, care filtrează în noi o viaţă reînnoită şi o bucurie necontenită şi
negrăită; e atmosfera de dragoste şi de comuniune curată, dătătoare de viaţă, care
trezeşte toate puterile noastre sufleteşti şi le dă putere să înainteze”96.
Viaţa creştină este o luptă neîncetată a creştinului de ieşire din oceanul acesta
tumultuos şi întunecat, către zările luminoase şi senine ale virtuţilor. Creştinul are de
luptat cu patimile şi păcatele care caută să-l atragă şi să-l robească; în încordarea sa
de dobândire a virtuţilor şi prin aceasta a desăvârşirii.
Adeseori, în cursa încordată a vieţii, omul contemporan acordă importanţă exclusivă
unor realităţi sau momente secundare, fără a mai avea timpul şi puterea de a discerne
clar asupra valorii lor. Preocupat mai mult de cele exterioare, materiale, telurice şi
trecătoare, el uită adeseori că este “taina creaţiei”. Îndreptat mai mult spre trup şi spre
ceea ce i-ar putea procura plăcere, uită, adeseori, de realitatea cea mai importantă a
constituţiei sale - sufletul - şi de adevărata ei vocaţie - de a fi mijloc prin care
Dumnezeu lucrează spiritualizarea trupului şi a întregii noastre fiinţe.
Acest om consideră asceza o simplă tehnică exagerată, lipsită de valoare reală şi caută
evitarea ei, printr-o concepţie hedonistă şi utilitaristă. Într-o lume în care este căutată
preferenţial plăcerea, printr-o fugă exagerată de durere, de nevoinţă, de osteneli şi de
suferinţă, asceza, de la formele ei simple - trupeşti - şi până la cele mai înalte -
trezvia, nepsis-ul, paza sau supravegherea întregii vieţi duhovniceşti - pare ceva
perimat şi anacronic, ca şi cei care o practică.
Cuvintele ce urmează constituie chemarea sau apelul spiritualităţii ortodoxe,
exprimată prin Părinţii ei filocalici, de a trăi viaţa “din belşug”, dar un belşug nu
material, căci acesta este cel mai sărac, mai lipsit de consistenţă şi orizont
96 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p.
110-111.
28
duhovnicesc, ci un belşug spiritual, în legătură cu Viaţa cea adevărată - Hristos
Domnul.
Pentru aceasta, socotim necesară o introducere generală în temă, prin
prezentarea succintă a concepţiei spiritualităţii ortodoxe cu privire la rău, la formele
sale de manifestare - păcatul şi patima, pentru a putea sublinia şi câteva concluzii şi
modalităţii de înlăturare a lui.
Concepţia despre rău în spiritualitatea răsăriteană
Problema existenţei răului în lume şi a formelor pe care el le îmbracă, face
parte din problemele eterne ale omului şi ale omenirii, de modul rezolvării şi
înlăturării lui depinzând, pentru om, conduita sa prezentă, în această lume şi în
această viaţă, dar şi răsplata sau osânda viitoare 97.
“Teologia răului” şi problema în care acesta poate fi înlăturat din viaţa lumii şi a
omului, constituie “una dintre cele mai vechi şi mai grele probleme care frământă pe
om de la apariţia lui. Viaţa însăşi este o formă a luptei duse împotriva răului, căci nu
se poate spune că omul şi societatea n-au încercat, de-a lungul istoriei, să combată
răul”98. Sau cum, pe bună dreptate, constată un moralist român contemporan, criza
sau drama omului modern şi a lumii în care el trăieşte este că “piere şi nu-şi dă seama
de unde-i vine pieirea. Aruncă vina pe crizele economice, sociale şi politice,
socotindu-le ultimele şi singurele cauze ale răului de care suferă, dar ignoră cauza
adevărată a tuturor relelor: păcatul”99.
Concepţia teologiei creştine privind originea, manifestările şi modalităţile de
luptă împotriva răului, este superioară oricărei morale, ontologii şi metafizici, tocmai
prin această dimensiune duhovnicească şi în acelaşi timp practică; ea nu se limitează
doar la constatarea existenţei şi prezenţei unei puteri şi lucrări rele în lume şi viaţă, ci
o explică şi ne dă şi mijloacele de contracarare a ei. De aceea, numai teologia creştină
este în măsură să aducă soluţia practică la o asemenea problemă100. “Explicaţia
creştină a răului din libertate - spune Părintele Dumitru Stăniloae - e singura care nu
leagă răul de esenţa realităţii eterne sau a celei create de Dumnezeu, luând totuşi răul
în serios. Şi e singura care salvează însăşi existenţa libertăţii în realitatea existenţei.
Orice altă explicaţie compromite iremediabil existenţa şi neagă libertatea, adică însăşi
demnitatea umană”101.
Cu privire la existenţa şi realitatea răului, există mai multe ipoteze:
materialistă, substanţialistă - potrivit cărora răul are o cauză şi o existenţă în sine; şi
97 Prof. Dr. Constantin C. Pavel, Problema răului la Fericitul Augustin, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 8.
98 Pr. prof. Ioan G. Coman, Dumnezeu nu este autor al răului, în “Studii teologice”, V (1953), nr. 1-2, p. 38.
99 Prof. Dr. Constantin C. Pavel, op. cit., p. 9.
100 Ibidem, p. 11.
101 Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, ediţia a doua, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p.
309.
29
o ipoteză negativistă, după care răul nu are o cauză în sine însuşi, nu e coexistent cu
Dumnezeu, ci este un adaos la existenţă102.
O definiţie largă, fundamentală, din care distingem şi unele note esenţiale ale
răului, aflăm la Dionisie Pseudo-Areopagitul, în lucrarea sa “Despre numele
divine”103: “Răul nu este din bine, iar dacă este din bine, nu este rău... Şi dacă toate
câte există sunt din bine (căci natura binelui este să producă şi să conserve, a răului
însă să distrugă şi să nimicească), atunci nimic din cele ce există nu vine de la rău.
Răul chiar nici nu există, deşi el îşi este sieşi rău... Răul însă nu este nici în cele ce
există, nici în cele ce nu există; ci el este cu mult mai departe de bine, decât chiar neexistenţa,
fiind ceva străin şi având mai puţină existenţă decât aceasta (ne-existenţa)...
Căci răul n-are existenţă şi nici nu este generator de existenţă, însă are existenţă prin
acţiunea binelui şi, existând ca bine, este şi producător de bunuri”104.
În mod deosebit, subliniem din definiţia dată de Dionisie Areopagitul
următoarele aspecte:
1) Originea răului nu este din bine, deci nu este de la Dumnezeu, autor al
binelui suprem;
2) Răul nu are o existenţă în sine şi de la sine;
3) El nu există în esenţa celor ce există, dar se poate infiltra în ea. Cu toate
acestea, el rămâne totuşi pentru ea ceva străin, şi prin aceasta ne uşurează lupta
împotriva lui;
4) Problema răului se pune numai în raport cu binele, cu modul de participare
sau neparticipare la bine. Intensitatea întunericului se dovedeşte prin lipsa calităţii
luminii; la fel, amploarea răului, prin măsura îndepărtării de bine.
Transferând problema în sfera metafizicii şi încercând să definească răul,
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că “răul nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin
firea proprie. Căci nu are în nici un fel fiinţă, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau
lucrare în cele ce sunt. Nu e nici calitate, nici cantitate, nici relaţie, nici loc, nici timp,
nici poziţie, nici acţiune, nici mişcare, nici aptitudine, nici patimă (pasivitate, afect)
contemplată în chip natural în vreo existenţă şi în nici una din acestea toate nu
subzistă prin vreo înrudire naturală. Nu e nici început (principiu), nici mijloc, nici
sfârşit. Ci ca să-l cuprind într-o definiţie, voi spune că răul este abaterea lucrării
puterilor (facultăţilor) sădite în fire de la scopul lor şi nimic altceva. Sau iarăşi, răul
este mişcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în
urma unei judecăţi greşite”105.
102 Preot Dr. Ioan Chioar, Binele şi răul în viziunea creştină (Sensul vieţii şi al morţii), Cuvânt înainte de Maria Fanache,
Editura Universal Dalsi, 1996, p. 94.
103 Traducere de Cicerone Iordăchescu şi Theofil Simensky. Postfaţă de Ştefan Afloroaiei. Institutul European, Iaşi, 1993.
Nu intrăm în detalii privind autorul şi originalitatea celebrelor opere care alcătuiesc corpus-ul dionisian.
104 Ibidem, p. 86-88.
105 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie. Traducere, introducere şi note de Preot Profesor Doctor
Dumitru Stăniloae. Membru al Academiei Române, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum
se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, ediţia a II-a, Harisma, Bucureşti, 1994, p. 31.
30
Sintetizând, Sfântul Maxim consideră că răul constă în “necunoaşterea cauzei celei
bune a lucrurilor”106. Acesta, orbind mintea şi deschizând larg simţirea, îl
îndepărtează pe om de Dumnezeu, sădind în locul dragostei de Dumnezeu, iubirea
pătimaşă a lucrurilor ce cad sub simţuri107.
La fel, Sfântul Ioan Scărarul spune că “răutatea nu este în ea însăşi nimic, căci nu e
nici o fiinţă oarecare şi nu are nici ipostas”108.
Dintre definiţiile date răului, în teologia răsăriteană, urmând demonstraţiilor lui
Dionisie Pseudo-Areopagitul, s-a impus aceea de “accident”, de “defect” şi de “lipsă
de perfecţiune”, iar dintre cauzele lui, cel mai des se arată că răul nu are o cauză
eficientă, ci una deficientă. Adevărata şi ultima lui cauză o constituie voinţa liberă a
omului sau mai exact liberul arbitru, gnomi, din terminologia Sfântului Maxim
Mărturisitorul, îndreptată într-un sens, o direcţie şi către o finalitate negativă, opusă
binelui, adică vieţuirii celei bune şi virtuoase. Răul este o scădere, o lipsă, un minus
în existenţă. Răul împlinit deplin este non-existenţa, pervertirea, robirea şi
desfiinţarea existenţei, în temeliile sale. El nu este totuşi o lipsă deplină, totală a
existenţei, ci o ştirbire gravă a ei, o afectare radicală, o slăbire sensibilă a ei, o lipsă
de realitate şi consistenţă autentică109.
Deşi unii teologi şi moralişti vorbesc despre o cauză suplimentară a răului, în
sensul că “originea răului se află parţial şi în diavol, căci răul s-a instalat în el cu atâta
putere încât ambii aproape se identifică”110, totuşi originea sa reală o constituie libera
alegere sau liberul arbitru. În centrul chipului lui Dumnezeu, din constituţia umană,
se află acest dor şi bun firesc - libertatea de deliberare, alegere şi hotărâre, chiar dacă
adeseori ea este întunecată, eclipsată sau restrânsă ca manifestare, datorită păcatelor
care o pervertesc şi o subjugă. Dar, oricât de restrânsă ar fi ea, dă omului, totuşi,
posibilitatea de alegere între bine şi rău. Stăruinţa în virtute dă autoritate şi fermitate
în firea noastră binelui, obişnuinţa în rău îi dă acestuia o putere asupra sufletului.
Prin urmare, răul nu are nici o definiţie, nici cauză şi nu este în conformitate cu
natura; el este, de fapt, o lipsă, o neputinţă, o slăbiciune, o abatere şi cădere de la
adevărata fiinţă şi esenţială, cea a binelui111.
Răul este, în lume, în viaţă şi în om, un defect ontologic. Pentru acest motiv se
spune că el nu are o “cauză eficientă”, cu una “deficientă”, în calitate de lipsă a
binelui. Răul nu are o existenţă ipostatică şi nici un ipostas propriu, o fiinţă sau esenţă
proprie, ci este neexistenţă, în sensul lipsei de participare în colaborare cu binele.
Răul este, în teologia lui Dionisie “alăturea de drum, alături de scop, alături de natură,
alături de cauză, alături de început, o disproporţie, o slăbiciune, o eroare... El este fără
106 Ibidem, p. 34.
107 Ibidem.
108 Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş. Traducere, introduceri şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în
Filocalia ..., volumul IX, EIBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 578.
109 Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă..., vol. 1, p. 311.
110 Pr. prof. Ioan G. Coman, art. cit., p. 44.
111 Pr. Magistrand Mircea Nişcoveanu, Teologia lui Pseudo-Dionisie Areopagitul în opera «Despre numele divine>, în
“Ortodoxia”, XVI (1962), nr. 2, p. 258.
31
ţintă, fără frumuseţe, fără minte, fără raţiune, imperfect, fără temei, fără cauză,
nedeterminat, steril, neavând existenţă de sine nicicând şi sub nici o formă”112.
El este dezordine, neexistenţă, mască a ordinii şi existenţei, minciună, chip ireal al
realităţii, caricatură a binelui, reflecţie falsă a adevărului.
Concluzia pe care o trage Dionisie Areopagitul cu privire la rău este că el “nare
o existenţă ipostatică (substanţială), ci numai o umbră de substanţă, pentru că se
produce din cauza binelui şi nu din cauza proprie”113. Răul ca rău “n-are existenţă,
nici nu este între cele existente”114.
Răul, deci, nu este o substanţă, nu este ceva real, ci lipsa binelui din substanţă,
un defect şi nu o entitate115. Potrivit lui Diadoh al Foticeii, răul nu este în fire, căci
nimeni nu este rău prin fire. El se produce prin pofta inimii care dă formă la ceea ce
nu are fiinţă, la ceea ce nu există, prin gânduri şi sentimente rele, păcătoase. Dar,
oricât de multe şi variate ar fi acestea, Sfântul Diadoh ne arată clar că “e mai
puternică firea binelui, decât deprinderea răului”116.
O altă problemă, pe care a pus-o în discuţie Dionisie, este existenţa răului
personalizat - diavolii sau modul lor de implicare la rău. Dionisie susţine că răul nu
îşi are originea sau nu izvorăşte de la îngerii răi, deşi se identifică cu ei. Potrivit
teologiei sale, îngerii răi nu sunt astfel - răi - prin firea lor, ci au devenit aşa prin
cădere. Atât timp cât şi-au păstrat legătura cu Dumnezeu, Creatorul lor, au fost buni,
ca de altfel întreaga operă a lui Dumnezeu. Odată căzuţi, s-au îndepărtat de izvorul
binelui şi al luminii şi se apropie tot mai mult de oceanul tenebros al întunericului şi
păcatului. Răul nu îşi are originea în ei, deşi s-a instalat în ei definitiv, încât aproape
că se identifică. Demonii, pentru Dionisie nu sunt răi prin fire, ci prin lipsa virtuţilor
îngereşti iniţiale, întru care au fost creaţi. Răul dintr-înşii este “o pervertire, o slăbire
de la situaţia cuvenită lor, un defect, o imperfecţiune, o neputinţă, o slăbire, o
pierdere, o scădere a puterii care trebuia să le păstreze perfecţiunea în ei”117. Răul
demonic constă în mânie iraţională, dorinţă nechibzuită, imaginaţie nestăpânit118.
În cadrul acestui ontologism, Dionisie susţine că demonii au un dor de bine, de
frumos. Prin faptul că au dobândit fiinţa de la Dumnezeu, ei sunt - consideră Dionisie
- buni şi doritori de frumos şi de a vedea binele, pentru că doresc să fie, să existe, să
trăiască, să înţeleagă cele ce sunt. Însă, prin căderea lor şi lipsa sau pierderea
bunurilor pentru care au fost creaţi, ei sunt răi. Ei - spune Dionisie - sunt răi întrucât
nu există, iar dorind ceea ce nu există, ei doresc răul119.
112 Dionisie pseudo Areopagitul, Despre numele divine, p. 97-98.
113 Ibidem, p. 97.
114 Ibidem, p. 98.
115 Diac. prof. N. Balca, Concepţia despre lume şi viaţă în teologia Fericitului Augustin, în “Studii teologice”, XIV
(1962), nr. 3-4, p. 194.
116 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia..., volumul 1, Traducere, introducere şi note de Preot
Profesor Doctor Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, ediţia a IV-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1993, p. 414.
117 Dionisie pseudo Areopagitul, op. cit., p. 92-93.
118 Ibidem, p. 93.
119 Ibidem, p. 93.
32
Pentru demon, spune Dionisie, “răul constă în aceea că el este contrar gândului celui
bun; pentru suflet în a fi contra raţiunii, pentru trup, în a fi contrar firii”120.
În cadrul acestei complicate teorii, vădit influenţată de platonism şi de Plotin,
nu putem să nu notăm faptul că bunătatea demonică, despre care vorbeşte Dionisie,
rămâne o “simplă ipoteză în cadrul unui ontologism general”121, o concepţie care, de
altfel, nu numai că nu a fost dezvoltată ulterior, ci chiar greu acceptată.
O altă problemă este existenţa răului în lume şi în om. Tot Dionisie ne spune
că răul nu există în întreaga natură, nici chiar la fiinţele iraţionale122.
Răul din natură este, de fapt, ceea ce este contra ei, privarea de la cele fireşti,
naturale. El constă în neputinţa unui lucru de a-şi urma traiectoria normală, de a se
desfăşura potrivit funcţiunilor sale fireşti.
Chiar şi formele răului fizic, în trupul omenesc, urâţenia, boala, infirmitatea, sunt un
“defect de formă şi o lipsă de ordine”123. Răul sufletesc, spune Dionisie, nu are altă
cauză decât mişcarea dezordonată, nefirească, pervertită a gândurilor şi trăirilor
noastre124.
Şi astfel ajungem la răul ultim, care este răul moral şi care, în plan moral, se
manifestă sub forma păcatului şi a complicaţiilor lui. Din această perspectivă
duhovnicească, toate relele apar drept consecinţe ale răului moral125.
La întrebarea de ce Dumnezeu acceptă sau îngăduie răul, răspunsul general este
acela că prin aceasta vrea să facem fiecare exerciţiul libertăţii noastre, să facă posibilă
funcţionarea libertăţii cu care ne-a înzestrat prin creaţie şi, prin aceasta, în funcţie de
atitudinea noastră: de ură şi lepădare de rău sau aruncare cu toată fiinţa în braţele şi
cursele sale, să ne luăm răsplata sau pedeapsa. Răul, în numeroasele sale manifestări,
între care: suferinţa, bolile şi, în final, moartea, constituie un exerciţiu al libertăţii şi
un examen moral pentru om. În această calitate, răul îl demonstrează pe Dumnezeu a
fi adevăratul cârmuitor spre bine şi desăvârşire a lumii şi constituie o încercare, un
“mijloc de expiere, sacrificiu, condiţia meritului şi consecinţa libertăţii, imboldul
progresului şi condiţia mântuirii”126.
Aşadar, originea reală a răului nu este Dumnezeu, nici diavolii, nici lumea, deşi
Părinţii duhovniceşti ne recomandă să avem discernământ în raport cu acestea, ci
omul, voinţa sa proprie, alegerea lipsită de dreaptă socotinţă sau deosebire. Sfântul
Maxim Mărturisitorul, vorbind despre “izvoarele şi pricinile întregii răutăţi”, notează
trei dintre ele: neştiinţa, iubirea trupească de sine şi ura. De acestea se foloseşte
diavolul pentru a abate puterile sufleteşti către o rea întrebuinţare127.
120 Ibidem, p. 98.
121 Pr. prof. Ioan G. Coman, art. cit., p. 43-44.
122 Dionisie pseudo Areopagitul, op. cit., p. 94.
123 Ibidem, p. 95.
124 Ibidem.
125 Drd. Liviu Stoina, Valoarea binelui în viaţa creştină, în “Studii teologice”, XXXVII (1985), nr. 9-10, p. 651.
126 Prof. Dr. Constantin C. Pavel, Problema răului..., p. 223.
127 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a patra, în Filocalia.... Traducere, introducere şi note de
Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae. Membru al Academiei Române, ediţia a II-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1993, p.
145.
33
Din această perspectivă, responsabilitatea morală îi revine omului, căci este o
învăţătură tradiţională şi realistă a spiritualităţii ortodoxe aceea că pricinuitorul
mântuirii sau desăvârşirii noastre este Dumnezeu, în timp ce al căderii şi osândirii
noastre este voia noastră proprie, liberă, sau, cum spune Petru Damaschinul, “cel ce
lucrează binele trebuie să-I mulţumească lui Dumnezeu, ca Celui ce ne-a dăruit toate
după existenţă. Iar cel ce alege şi face cele potrivnice, să se învinovăţească numai pe
sine, pentru că nimeni nu-l poate trage cu sila, odată ce Dumnezeu l-a făcut liber”128.
Fenomenologia răului şi a păcatului
Scriitorii duhovniceşti ai Răsăritului vorbesc, în legătură cu asceza şi urcuşul
duhovnicesc al omului, de un adevărat “război nevăzut” sau “inteligibil”. Dincolo de
a fi o metaforă şi cu atât mai puţin o hiperbolă, el este o realitate spirituală dintre cele
mai adânci, de înfrângerea sau biruinţa noastră depinzând şi osânda sau cununa pe
care o vom primi la sfârşitul eforturilor noastre.
Caracterizările asceţilor creştini sunt pe cât de numeroase, pe atât de
amănunţite şi practice. Spre exemplu, Filotei Sinaitul vorbeşte, în comparaţie cu
luptele exterioare, de un război nevăzut, care se poartă în ascunsul nostru, prin
gânduri, cu sufletul. Ca şi într-un război văzut, şi în cel tainic, nevăzut, se întâlnesc
arme, tehnici sau strategii de luptă, ciocniri sau înfruntări a două tabere, biruinţe sau
înfrângeri. Singurul lucru pe care nu îl are stabilit războiul nevăzut este vremea
hotărâtă a războiului, pentru că vrăjmaşul sufletelor noastre atacă fără veste, ţintind
cele mai dinăuntru părţi ale inimii”129.
Despre un război îndoit vorbeşte şi Sfântul Petru Damaschin. Unul se duce
împotriva celor văzute, exterioare, care atacă şi momesc sufletul, căutând să-l târască
în păcat şi să-l împătimească; şi un război sau o luptă împotriva “începătoriilor,
stăpâniilor şi stăpânitorului cumplit al lumii”130.
Acest război se dă pretutindeni, acolo unde există viaţă duhovnicească şi
dorinţă de desăvârşire. Numai acolo unde creştinii au depus armele şi au capitulat,
lucrând răul, păcatul şi patima, domneşte o “pace” aparentă, pacea morţii sufleteşti.
Războiul nevăzut se poate observa de cel duhovnicesc în toată creaţia. Oriunde ar
merge sau s-ar afla acesta, va afla război: în pustie, în linişte sau în lume. În pustie, va
da de fiare şi diavoli, de greutăţi, tresăriri şi spaime. În linişte, de felurite ispite, iar în
lume, între oameni, de semeni care ispitesc131.
Dintre cauzele generale ale acestui război, Sfântul Ioan Scărarul numeşte trei:
negrija de cele duhovniceşti şi iubirea de plăceri; mândria şi invidia dracilor132.
128 Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschin, în Filocalia.... Traducere, introducere şi note de Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, Editura şi Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1976, p. 35.
129 Filotei Sinaitul, Capete despre trezvie, în Filocalia..., volumul 4, p. 119.
130 Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschin..., p. 357.
131 Ibidem, p. 206.
132 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 318.
34
În legătură cu acestea, Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre lucrarea
vicleană a diavolilor, despre “însoţirile şi disimulările lor nevăzute”, despre
“subţirimile (nuanţele), micimile, mărimile şi umflările lor uriaşe, cum cedează; se
retrag, încetează, stăruie, năvălesc mai repede sau mai domol; care sunt justificările
lor în faţa sufletului ca în faţa unui tribunal şi hotărârile ce se dau de către cugetare;
înfrângerile şi biruinţele văzute şi starea lăuntrică ce-o însoţeşte pe fiecare; care e
pricina pentru care li se îngăduie dracilor să tulbure sufletul cu multe patimi şi aceasta
fie prin ei înşişi, fie prin alţii (altele); prin ce gând ne aduc în faţa minţii fără de
vreme materiile proprii, prin care pornesc în chip ascuns războiul amarnic împotriva
noastră, care ne preocupăm de cele ce nu sunt de faţă de parcă ar fi prezente,
întinzându-se spre materii, sau fugind de ele şi anume primul lucru pătimindu-l de
dragul plăcerii, al doilea din pricina durerii; despre modul prezenţei lor în noi şi
despre nălucirile complicate şi variate ce le stârnesc în visurile din vremea
somnului”133.
Despre aceeaşi varietate a ispitelor prin care încearcă diavolul să ne
îndepărteze de scopul bun al vieţii noastre, vorbeşte şi Cuviosul Isaia Pusnicul,
arătând că “un demon săgetează ochiul aţâţându-l spre pofte; altul săgetează auzul
spre a asculta cu plăcere cele ce nu trebuie; altul, limba aceluia spre vorbirea
împotriva altora şi spre ascultarea mâniei; altul mişcă pântecele spre lăcomie; altul
mişcă mâinile spre moleşeală; altul îndeamnă picioarele spre a alerga spre păcat; altul
aţâţă trupul spre desfrânare şi adulter şi lene; altul îl atrage spre ceartă şi pismă şi
ciudă; altul îl împinge spre ură şi spre ascuţirea răului; altul îl sfătuieşte spre mese
bogate şi griji lumeşti; altul îl îndeamnă spre preoţie şi egumenie; altul îl îndeamnă
spre vizitarea fraţilor, rudeniilor şi a prietenilor...”134.
În cadrul acestei învăţături duhovniceşti generale despre un adevărat “război
nevăzut”, Părinţii filocalici vorbesc mai întâi despre o primă etapă a lui - ispita,
momeala sau atacul diavolesc, iar în legătură cu această ispită, despre cauzele,
felurile şi mecanismele ei; despre atitudinile şi rostul ei, despre gradul de culpabilitate
şi modalităţile de tăiere a ei.
Ispita, momeala sau atacul
Definind ispita sau momeala (προσβολι), “o mişcare fără imagini a inimii”,
Sfântul Marcu Ascetul arată că aceasta este universală, întrucât “a nu avea experienţa
momelii răului e propriu firii neschimbabile, nu celei omeneşti”135. Cu toate acestea,
Sfântul Isaac Sirul nuanţează, referindu-se la diferite grade, nuanţe sau intensităţi ale
ispitei diavoleşti şi subliniază că diavolul are putere de ispitire numai asupra celor pe
133 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 28.
134 Cuviosul Isaia Pusnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, în Filocalia..., volumul XII, Traducere din greceşte, introducere şi
note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, Editura Harisma, Bucureşti, 1991, p. 275.
135 Marcu Ascetul, Despre Botez, în Filocalia..., volumul 1, p. 370.
35
care îi îngăduie Dumnezeu. Motivele acestei îngăduinţe sunt lenevirea, mândria,
îndoiala şi risipirea minţii omeneşti136. Lucrând cu îngăduinţa lui Dumnezeu, diavolii
ispitesc numai pe măsura puterii celor ispitiţi, nu “după pofta lui”137.
Alături de acestea, Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază că Dumnezeu îngăduie ca
diavolul să “tâlhărească” sufletul nostru pentru ca omul să facă experienţa răului şi
să-l urască şi totodată pentru a-şi cunoaşte mai bine dispoziţia sufletului şi a
conştiinţei sale138.
Ispitele îi vin omului de la diavol, de la lume şi de la propria sa fire, iar cauzele
generale ale acestei ispite sunt, potrivit aceluiaşi Sfânt Părinte, cinci:
a) Pentru ca omul, prin încercare, să dobândească puterea de a deosebi virtutea
de păcat;
b) Pentru a dobândi prin luptă şi durere, virtutea şi a o avea sigură şi
nestrămutată;
c) Pentru ca, înaintând în dobândirea şi lucrarea virtuţii, să dobândească şi
smerita cugetare;
d) Pentru ca, din experienţa ispitelor, să urâm păcatele pe care ele le
declanşează, cu ură desăvârşită.
f) Pentru ca, odată ajunşi la nepătimire sau biruinţă asupra păcatelor, încă din
faza de ispită; să nu uităm slăbiciunea noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat139.
Evagrie Monahul învaţă că diavolul ispiteşte pe om, ca om sau ca oricare
animal, ca pe un dobitoc necuvântător. Ca om, încearcă să strecoare în mintea omului
gânduri de slavă deşartă, de pizmă sau învinuire. Pe cei cu o viaţă trupească
exacerbată, diavolul îi ispiteşte trupeşte, cu patimi comune dobitoacelor: mânia şi
pofta de fire140.
Evagrie vorbeşte, la modul general, despre un drac, pe care el îl numeşte “rătăcitor” şi
care “se înfăţişează mai ales în zorii zilei înaintea fraţilor şi le poartă mintea din
cetate în cetate, din sat în sat şi din casă în casă, prilejuindu-le simple întâlniri, apoi
convorbiri mai îndelungate cu cei cunoscuţi, care tulbură starea celor amăgiţi şi puţin
câte puţin îi îndepărtează de cunoştinţa de Dumnezeu şi-i face să-şi uite de virtute şi
de făgăduinţă”141.
Sfântul Ioan Scărarul ne spune că acest duh rătăcitor poate fi izgonit prin rugăciune,
când ne culcăm, seara şi prin trezvie. În acest fel, când ne sculăm din somn, vom fi
mângâiaţi în chip ascuns de sfinţii îngeri şi ne vom trezi paşnici, plini de bunătate şi
iubire142.
Majoritatea Părinţilor filocalici vorbesc despre trei căpetenii ale dracilor sau
despre trei “uriaşi ai patimilor”, care atacă sufletul: lăcomia pântecelui, iubirea de
136 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, în Filocalia..., volumul X, Traducere, introducere şi note de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 266.
137 Ibidem, p. 273.
138 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 308.
139 Ibidem, p. 93-94.
140 Evagrie Monahul, Capete despre deosebirea gândurilor, în Filocalia..., volumul 1, p. 89-90.
141 Ibidem, p. 80.
142 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 240.
36
argint şi slava deşartă143. În Tratatul practic, Evagrie face referire la “doi demoni
foarte ageri, depăşind aproape rapiditatea minţii noastre: demonul preacurviei şi cel
care ne stârneşte să-l hulim pe Dumnezeu144. Ei nu fac la început altceva, decât să
stârnească filavtia sau iubirea de sine, care este “iubirea neraţională a trupului”145,
considerată “maica relelor”146. Din ea se naşte toată lista patimilor.
Diavolul, ne arată Sfântul Ioan Scărarul, ne sapă trei gropi, adică trei ispite:
prin cea dintâi încearcă să ne împiedice să lucrăm binele. Prin a doua, chiar dacă îl
facem, să nu-l facem pentru Dumnezeu, ci spre mândria noastră. Dacă nu a reuşit prin
aceste două curse, ne dă o îndrăzneală nejustificată în săvârşirea lui, pentru a ne
aduce pe culmile mândriei. Sufletul are împotriva acestor trei ispite trei arme
specifice: pentru cea dintâi - sârguinţa şi gândul la moarte; pentru cea de-a doua -
supunerea şi ocara; iar pentru cea din urmă - defăimarea de sine147.
Petru Damaschinul, autor duhovnicesc din Filocalia V, spune că viaţa
duhovnicească a creştinului este permanent primejduită de şase curse: de-a dreapta şi
de-a stânga, sau a prea multor osteneli şi a prea puţinelor; a celei de sus şi de jos, sau
a înălţării şi descurajării; a celei dinăuntru şi din afară, adică a fricii şi a îndrăznelii148.
Sfântul Maxim vorbeşte, la rândul lui, despre o ispită generală a firii omeneşti,
prin care se schimbă starea organică a trupului şi a minţii. Factorii care influenţează
această modificare sunt îngerii, diavolii, aerul şi hrana149.
Tot Sfântul Maxim împarte ispitele în de voie, care provoacă plăcere şi bucurie în
trup şi tristeţe şi durere în suflet; şi ispite fără de voie, ce aduc dureri fără de voie
trupului, dar dau sufletului bucurie150.
Petru Damaschinul subliniază faptul că nu toate momelile sunt rele. În timp ce
ispitele sau momelile rele instigă spre rău, cele bune, îndeamnă spre lucrarea
virtuţilor151.
Ascetica ortodoxă diferenţiază, în funcţie de izvoarele păcatului, o ispită
externă şi o ispită internă.
Ispita externă îşi are începutul încă de la căderea primilor oameni. Potrivit
Sfântului Maxim Mărturisitorul, păcatul lui Adam şi al Evei a constat “necunoaşterea
cauzei celei bune”. Prin aceasta, omul s-a înstrăinat de cunoştinţa de Dumnezeu şi s-a
umplut de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor ce cad sub simţuri. În acest mod, omul “a
socotit zidirea văzută drept Dumnezeu, îndumnezeindu-o”, “a slujit cu toată sârguinţa
zidirii în loc de Ziditor”152.
143 Evagrie Ponticul, op. cit., p. 94.
144 Idem. Tratatul practic. Studiu introductiv, traducere şi comentarii de Cristian Bădiliţă, Polirom, Iaşi, 1997, p. 51.
145 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua, în Filocalia...,volumul 2, p. 92.
146 Ibidem.
147 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 318-319.
148 Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschinul..., p. 145.
149 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua, în Filocalia..., volumul 2, p. 100.
150 Ibidem, p. 308.
151 Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschin, p. 187.
152 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 35.
37
Părinţii filocalici, precum Marcu Ascetul şi Diadoh al Foticeii, acordă o
valoare esenţială Tainei Sfântului Botez, spunând că ea este Taina prin care în
sufletul noului creştin Se sălăşluieşte Hristos, Duhul Sfânt şi puterile îngereşti. Prin
această sălăşluire a lui Hristos, este alungat din suflet diavolul care “şerpuia”, în el,
căutând să ne ispitească. Începând din acest moment, lucrarea sau ispita diavolului
vine mai ales din exterior, şi constă în aceeaşi necunoaştere a lucrurilor, a raţiunilor
lor divine, duhovniceşti, primordiale.
Prin intermediul lucrurilor sensibile, aparţinând lumii exterioare omului,
diavolul caută să ne pregătească variate curse, crezând că va reuşi să ne înşele pentru
a nu putea să discernem adevărata lor valoare şi semnificaţie duhovnicească. Omul,
adeseori, în loc să le folosească duhovniceşte, cu discernământ, abuzează de creaţia
lui Dumnezeu şi lucrurile ce o compun, folosindu-le abuziv şi spre propria sa plăcere.
În această ispită, diavolul este ajutat adeseori de afecte şi simţuri, dacă acestea nu
sunt disciplinate, ci sunt satisfăcute peste trebuinţă. Fiind mai aproape de lumea
materială, între aceasta şi suflet şi mai înclinate spre ceea ce este material, trupesc,
simţurile se îndreaptă mai ales spre lucrurile sensibile şi corporale, în scopul
dobândirii şi folosirii lor, spre plăcerea sa trupească.
Diavolul ne ispiteşte nu doar prin lucruri, ci şi prin semenii noştri, care,
abandonând lucrarea cea duhovnicească, slujesc, adeseori fără să conştientizeze,
adică fără să ştie, diavolului, prin faptele lor rele.
De aceea, sensul ascezei externe vizează mai ales redescoperirea raţiunilor
iniţiale ale lucrurilor, care sunt raţiuni divine, duhovniceşti, curate şi să folosească
aceste lucruri conform acestor raţiuni înalte ale lor, zidite de Dumnezeu în firea lor,
prin creaţie şi experierea bogăţiei de sensuri a vieţii semenului, în calitatea sa de real
“chip” al lui Dumnezeu. Prin asceză, lumea aceasta şi trupul nostru, prin care suntem
în proximitate faţă de ea, îşi descoperă şi împărtăşesc adevărata lor valoare, de suport
pentru opera sau lucrarea duhovnicească, devin “templu” şi “sălaş” al Duhului Sfânt.
Prin ispita internă, diavolul ţinteşte distrugerea echilibrului inimii şi al minţii.
Isihie Sinaitul spune că toate păcatele bat mai întâi la uşa minţii, prin gânduri.
Mintea, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, este la mijloc între două fiinţe, care îşi
lucrează cele proprii, una virtutea, cealaltă răutatea; adică între înger şi diavol. Dar,
adaugă el, ea are permanent puterea şi libertatea să urmeze sau să se împotrivească
cui vrea153.
“Minte cu minte se încaieră în luptă în chip nevăzut, spune Isihie Sinaitul, mintea
drăcească cu mintea noastră”154.
Este o învăţătură tradiţională a spiritualităţii ortodoxe, cu adânci rădăcini în Sfânta
Scriptură, potrivit căreia îngerii răi nu cunosc inimile noastre. Singurul cunoscător al
inimilor noastre este Dumnezeu. Însă diavolii, iscodind toate mişcările şi cuvintele
nostre, cunosc, pe baza acestora, multe din mişcările inimii155.
153 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a treia..., p. 122.
154 Isihie Sinaitul, Capete despre trezvie..., p. 70.
155 Evagrie Monahul, Capete despre deosebirea gândurilor..., în Filocalia..., volumul 1, p. 98-99, spune că “: ... toate
înfăţişările pe care le luăm le iscodesc dracii şi nimic nu lasă necercetat din ale noastre, nici culcarea, nici şederea, nici starea
38
Evagrie spune că diavolul se poate atinge de creier şi să-l tulbure, îndemnându-l spre
slavă deşartă, însă cei care ne pot influenţa cu adevărat sunt Dumnezeu şi îngerii
buni. Aceştia, arătându-ni-se, opresc chiar şi numai cu cuvântul interior, lucrarea
potrivnică din noi şi mişcă lumina minţii la lucrarea fără rătăcire156. Îngerul bun are
puterea de la Dumnezeu să se arate minţii, să-l facă să-l primească şi să-i redea pacea
gândurilor, chiar dacă mintea nu vrea aceasta157.
În principal, lucrarea cea rea sau ispita cea rea se manifestă sub forma a doua
mecanisme pe care încearcă să le declanşeze diavolul, în scopul atragerii noastre la
păcat: cel al închipuirii sau imaginaţiei şi cel al amintirii. Prin cel dintâi, diavolul
caută să ne născocească tot felul de idei şi reprezentări păcătoase şi pătimaşe sau
atunci când nu reuşeşte aceasta, ne aduce aminte de păcatele trecute, prin declanşarea
mecanismului amintirii.
Cu privire la căile sau modalităţile de pătrundere a gândurilor păcătoase în
planul conştiinţei, Talasie Libianul vorbeşte despre: lucrarea simţurilor, amintirea şi
amestecarea din trup158, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre simţire,
despre schimbări în starea organică şi despre amintire, ca “prilejuri prin care mintea
primeşte înţelesuri pătimaşe”159.
În principiu, diavolul, spune Sfântul Petru Damaschinul, are obiceiul să
ispitească sau să atace sufletul cu ceea ce găseşte în faţa lui, adică cu bucurie şi
mândrie sau întristare şi deznădejde, fie cu oboseală şi nelucrare, fie cu lucruri şi
cugetări ivite nelavreme şi fără folos, fie cu dragoste exagerată, fie cu o ură pătimaşă
faţă de materie şi lucruri160. Sau, cum sublinia Sfântul Maxim Mărturisitorul, “dracii
iau prilejurile de-a stârni în noi gândurile pătimaşe din patimile aflătoare în suflet. Pe
urmă, războindu-ne mintea prin aceste gânduri, o silesc la consimţirea cu păcatul.
Astfel, biruitor fiind, o duc în sfârşit, ca pe o roabă, la faptă. După aceea, cei ce au
pustiit sufletul prin gânduri, se depărtează împreună cu ele şi rămâne în minte numai
idolul păcatului”161.
Diavolul are o conduită duplicitară sau adoptă o dublă strategie: până la
săvârşirea faptei rele, ne dă curaj şi îndrăzneală să primim ispita, să o însoţim cu
gânduri proprii, să consimţim la lucrarea ei şi să o producem, să o facem, iar după
în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea. Toate le iscodesc, toate le mişcă, toată ziua uneltesc vicleşuguri împotriva
noastră, ca să înşele în vremea rugăciunii mintea smerită şi să stingă lumina ei fericită”.
156 Idem, Cuvânt despre rugăciune..., în Filocalia..., volumul 1, p. 115.
157 Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschinul..., p. 237.
158 Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, în Filocalia..., volumul 4, p. 19.
159 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua..., p. 96: Prin acestea trei primeşte mintea
înţelesuri pătimaşe: prin simţire, prin schimbări în starea organică şi prin amintire. Prin simţire, când lucrurile de care suntem
împătimiţi, venind în atingere cu ea, o mişcă spre gânduri pătimaşe. Prin schimbări în starea organică, când mustul trupului,
schimbându-şi amestecarea printr-o hrană neînfrânată, sau prin lucrarea dracilor, sau prin vreo boală, mişcă mintea iarăşi spre
gânduri pătimaşe sau împotriva Providenţei. Iar prin amintire, când aceasta, aducând în legătură cugetările sale cu lucrurile
faţă de care am simţit vreo patimă, de asemenea mişcă mintea spre gânduri pătimaşe.
160 Învăţăturile duhovniceşti..., p. 218.
161 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua..., p. 87.
39
săvârşirea păcatului, caută să ne strecoare în suflet întristarea şi deznădejdea,
îngrozindu-ne cu spaimele judecăţii162.
Spiritualitatea ortodoxă vorbeşte despre trei cauze generale ale gândurilor:
teonomia, autonomia şi eteronomia, sau despre trei feluri de gânduri: dumnezeieşti
sau îngereşti; omeneşti şi drăceşti. Dintre acestea, cele rele sau drăceşti au drept cauză
“deprinderea rea”, păcatele sau, cum spune Sfântul Marcu Ascetul, “păcatele văzute,
pe care le săvârşim cu mâinile, cu picioarele şi cu gura”163.
Gândurile rele sau pătimaşe sunt alcătuite dinr-o idee sau un înţeles simplu, la
care s-a asociat o patimă. Acestea sunt complicate, “necurate”, groase (precum
curvia, desfrânarea, pizma), “urâte, jucăuşe, fermecătoare, vânătoare, comunicante,
ucigaşe” şi nu fac altceva decât să aţâţe partea poftitoare a sufletului, să o tulbure pe
cea irascibilă sau să o întunece pe cea raţională.
Lupta împotriva lor presupune lupta împotriva cauzelor lor şi este ajutată de
psalmodiere şi rugăciune, prin care mintea îşi reia lucrarea ei naturală şi firească
pentru care a fost creată. O cale esenţială în dobândirea darului deosebirii sau al
discernământului spiritual o constituie mărturisirea deplină a gândurilor noastre
duhovnicului sau părintelui nostru duhovnicesc, pentru că, aflăm de la Sfântul Ioan
Scărarul, “nimic nu dă dracilor şi gândurilor acestora atâta putere împotriva noastră,
ca faptul de a le hrăni şi ascunde în inimă nemărturisite”164, după cum şi nimic nu
umileşte pe demoni şi nu întăreşte sufletul şi nu luminează mintea şi nu dă strălucire
înţelegerii şi nu curăţeşte inima ca mărturisirea gândurilor şi arătarea celor cugetate
de Părinţii duhovniceşti.
Adevărata libertate în gânduri constă în aceea că “cel ce întreabă, să-şi dezvăluie
deplin gândul celui întrebat şi să nu ascundă ceva din el, nici să-l acopere cu ceva din
ruşine, nici să nu-l înfăţişeze ca pe al altuia, ci ca pe al său propriu, aşa cum este”165 .
Gândurile au ca scop să se elibereze, să se curăţe de înţelesurile pătimaşe şi
complicate ale lucrurilor şi să se întoarcă astfel spiritualizate, înduhovnicite în sediul
lor - mintea, şi aceasta curăţită la rândul ei şi unită cu inima. Gândurile trebuie să se
desprindă de pofte, de conţinuturile pătimaşe ale lucrurilor, de robia faţă de acestea,
să le întoarcă şi să le conducă spre o semnificaţie duhovnicească. Ele sunt chemate
“să lumineze lucrurile, să aducă la lumina sensibilă a acestora, să le expliciteze şi
ordoneze arhitectonic, în acord cu natura lor adevărată, adică în acord cu scopul pe
care li l-a dat Creatorul lor”166.
Aceasta se realizează, potrivit Părinţilor duhovniceşti ai Filocaliei, prin trezvie
sau nepsis, adică prin adunarea din rătăcire, din împrăştiere şi prin paza gândurilor şi
a minţii. Căile prin care se ajunge la această trezvie, după o lucrare ascetică deosebită,
162 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 229-230.
163 Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreaptă din fapte, în Filocalia..., volumul 1, p. 326.
164 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 297.
165 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia..., volumul 11, p. 379.
166 Panayotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit. Pentru o antropologie ortodoxă. Studiu introductiv şi traducere diac.
Ioan I. Ică jr., Editura Desis, Sibiu, 1994, p. 140.
40
privesc mai ales adunarea şi concentrarea minţii asupra Numelui lui Iisus din
rugăciunea minţii coborâte în inimă, încă din faza de “gând simplu şi prim”.
Lucrarea imaginaţiei sau a fanteziei, cea care rodeşte închipuiri sau năluciri -
fantasiai - are, după cum ne arată Calist şi Ignatie Xanthopol, trei aspecte sau lucrări:
1) printr-una dăm forme sau chipuri lucrurilor percepute prin mijlocirea simţurilor; 2)
printr-alta născoceşte imagini sau reprezentări noi, fără a avea vreo corespondenţă
reală (imaginaţia în înţeles propriu; şi 3) prin care dorim prietenia lucrurilor care ne
închipuim că produc plăcere şi ne arătăm adversari faţă de ceea ce provoacă durere167.
Dacă nu a reuşit să ne provoace fantezii noi sau gânduri pătimaşe noi, atunci
diavolul caută, sub diferite forme şi ispite, adesea venite din lumea exterioară, să ne
declanşeze mecanismul amintirii sau rememorării, cu scopul de a ne întoarce, măcar
cu mintea, la patimile şi păcatele de altă dată, fie ele chiar pocăite. Prin aceasta şi prin
stăruinţa minţii şi a gândurilor în ele, se poate ajunge, adesea, la reluarea lor.
Sfinţii Varsanufie şi Ioan ne spun că există şi o amintire bună, a păcatelor trecute,
urmată de conştiinţa păcătoşeniei şi smereniei noastre şi de lupta de îndreptare prin
fapte, dar există şi o amintire rea, de la vrăjmaşul. Dacă va cădea pradă acesteia,
sufletul va fi ajunge la păcate şi patimi şi mai rele.
De aceea, recomandările duhovniceşti se referă la folosirea cu discernământ a
amintirii; să zăbovim în cele bune şi curate, iar pe cele rele să le alungăm reprede de
la noi.
Tot în legătură cu mecanismul momelii sau ispitei, Părinţii filocalici fac des
referire şi descriu vicleşugurile vrăjmaşului, între care şi retragerea sau părăsirea
drăcească, adică oprirea pentru scurtă durată a luptei, pentru ca apoi să se pornească
şi mai rău asupra noastră. În acest timp, ei urmăresc să vadă care este punctul nostru
slab, pentru a izbi în el168.
Literatura duhovnicească a Ortodoxiei vorbeşte despre o intensificare a
ispitelor şi vicleşugurilor drăceşti, pe măsura eforturilor ascetice ale ostenitorului.
Scopul acestei sporiri a răutăţilor este tocmai acela de a ne înfricoşa de greutatea
dobândirii mântuirii şi de a ne descuraja, de a nu mai crede şi vedea ajutorul lui
Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul face referire la trei trepte ale ispitei, după
vrednicia celor încercaţi: a) cei ce s-au ridicat pe treapta cea mai înaltă a rugăciunii,
sunt ispitiţi să primească înţelesurile (chipurile) lucrurilor sensibile; b)
contemplativii, cei ce se îndeletnicesc cu cunoaşterea, să primească gânduri
mincinoase, pătimaşe; c) practicii - să păcătuiască cu lucrul169, iar Calist Patriarhul,
vorbind despre el şi despre o ispită gradată sau proporţională cu starea duhovnicească
a fiecăruia, învaţă că “de cei începători, sau aflători pe treapta morală sau făptuitoare,
demonul se apropie prin zgomote nearticulate sau şi articulate. Celor de pe treapta
167 A celor între monahi Calist şi Ignatie Xanthopol: Metodă şi regulă foarte amănunţită pentru cei ce-şi aleg să
vieţuiască în linişte şi singurătate, în Filocalia..., volumul VIII, p. 139.
168 Evagrie Ponticul, Tratatul practic..., p. 82.
169 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua..., p. 99.
41
vederii (contemplării), le înfiripă formele unor năluciri, încât li se pare că se
colorează aerul, ca lumină; alteori li le înfăţişează pe acestea şi ca foc, ca printr-o
făgăduinţă potrivnică să amăgească pe ostaşul lui Hristos170.
La cei duhovniceşti, ispitele sunt mult mai numeroase şi mai grele. Pentru a-i ispiti pe
aceştia, diavolii pornesc o lucrare dezlănţuită ziua şi noaptea, în somn şi în vis, în
rugăciune şi în lacrimi, încercând să-i îndepărteze de la lucrarea cea bună, mai ales
prin mândrie pentru faptele înalte de care s-au învrednicit.
“Dracii cei vicleni - spune Evagrie - aşteaptă noaptea ca să tulbure pe
învăţătorul duhovnicesc, prin ei înşişi; iar ziua, îi învăluiesc prin oameni în
strâmtorări, defăimări şi primejdii”171. Ispitele de noapte sunt şi mai cumplite. Cei
care ne atacă ziua, ne atacă şi noaptea, “prefăcându-se în alte şi alte feţe”172, în
încercarea lor de a-l arunca pe om în îndoială şi tulburare. Războiul de noapte este
îndoit, spun ei. Cauzele lui sunt: pe de o parte, ispita diavolului, pe de altă parte,
dragostea de plăceri.
Toţi aceşti sfinţi ne spun cum să ne izbăvim de aceste tulburări: să facem de şapte ori
şapte îngenuncheri, adică patruzeci şi nouă, rostind la fiecare rugăciuni scurte de
ajutor, în special rugăciunea lui Iisus173.
Ispitele din noapte pot fi, deci, de la diavoli sau de la fire. De cea de la fire
scăpăm culcându-ne cu pace şi după multe rugăciuni şi pecetluindu-ne cu numele şi
semnul Sfintei Cruci. La cei desăvârşiţi, aceste ispite fireşti dispar, pentru că ei au
stins prin nevoinţele lor, aprinderea firii, au mortificat mădularele lor, făcându-se
oameni duhovniceşti174.
Toate aceste ispite din vremea nopţii, din stare de veghe sau de somn nu
trebuie primite, ne spun Sfinţii Varsanufie şi Ioan, pentru că “pe Stăpânul Hristos nu-l
cunoaştem după trup şi de aceea diavolul încearcă să ne convingă prin minciună că El
este, ca, crezând înşelăciunii ca adevărului, să ne pierdem”175. “Iar de voieşti să scapi
de visurile necurate şi de nălucirile şi înrâuririle urâte ale demonilor, spune Cuviosul
Isaia Pusnicul - nu te da pe tine somnului oprit de canonul privegherii”176.
Forma cea mai dezlănţuită de ispită şi război o ia vrăjmaşul în timpul
rugăciunii. Scopul vrăjmaşului este “să fure rugăciunea ceas de ceas, de la noi”. Tot
războiul ce se aprinde între noi şi necuraţii diavoli, potrivit lui Evagrie Monahul - nu
se poartă pentru altceva decât pentru rugăciunea duhovnicească177. În timpul
rugăciunii, lupta şi năvălirea vrăjmaşului are amploarea şi răutatea fiarelor dintre cele
mai sălbatice. Ei se reped asupra rugătorului “în cârduri”, luând forme şi consistenţe
materiale dintre cele mai ciudate şi periculoase şi încercând să-l îngreuneze prin
170 Calist Patriarhul, Capete care au lipsit, în Filocalia..., volumul VIII, p. 232.
171 Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune..., p. 124-125.
172 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 204.
173 Ibidem.
174 Ibidem, p. 205.
175 Ibidem, p. 417.
176 Cuviosul Isaia Pusnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, în Filocalia..., volumul XII, p. 288-289.
177 Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune..., p. 111.
42
moleşeală, somn, vedenii, lumini, amăgiri, năluciri, tulburări chiar şi hormonale,178
ocări, loviri, strigăte, vătămări, formă de sabie. În toate aceste ispite, rugătorul are
ajutor pe îngerul cel bun, dat de la Botez şi pe ceilalţi îngeri, care “stau de faţă
împreună cu noi”179.
Cei mai râvnitori dintre toţi, au de luptat cu doi diavoli. Unul încearcă încă să
le mai supere şi să le tulbure trupul, printr-o poftă exagerată şi iraţională spre
împreunare. Altul supără sufletul, ducând la o râvnă exagerată în dragostea de
Dumnezeu, în sensul că ostenitorul vrea să nu mai placă şi altul lui Dumnezeu, în
afară de el. Împotriva acestor duhuri, spune Sfântul Diadoh al Foticeii, trebuie luptat
prin înfrânare, nemâniere, gândire adâncă la moarte, smerenie şi dragoste180.
Diavolii se pot strecura şi în manifestările noastre sufleteşti dintre cele mai
adânci, mai interioare. Ei ne pot ispiti chiar şi în momentele noastre de adâncă
pocăinţă, de plâns duhovnicesc şi de lacrimi sincere de pocăinţă. În acestea, el
încearcă să strecoare ispita slavei deşarte şi a mândriei. Din acest motiv, Sfântul Ioan
Scărarul ne recomandă: “Alungă câinele care vine când te afli în cel mai adânc plâns
şi îţi şopteşte că Dumnezeu e nemilostiv şi neîndurător”181 sau cel care, sub pretextul
aprecierii eforturilor noastre, ni le zădărniceşte.
Dacă pe cei ce se luptă în lume, diavolii îi ispitesc prin lucrurile din lume,
adică prin ispite mai groase, pe cei despărţiţi de lucruri, pe contemplativ, îl ispitesc
prin înţelesurile pătimaşe ale lucrurilor. Ori, “cu cât e mai uşor de a păcătui cu mintea
decât cu lucrul, cu atât e mai greu războiul cu gândurile decât cu lucrurile”182. Iar
viclenia şi perversitatea lor, în această privinţă, nu are nici o limită. Ei iau înfăţişările
pe care le voiesc, căutând să ne scoată din minţi.
Vorbind despre limitele şi modurile manifestării acestei lucrări rele, Cuviosul
Maxim Cavsocalivitul ne arată semnele generale după care putem deosebi lucrarea
diavolească. Astfel, duhul rău al amăgirii, când se apropie de om, îi zăpăceşte mintea
şi o sălbăticeşte; îi face inima aspră şi o întunecă; îi pricinuieşte frică, temere şi
mândrie; îi înăspreşte ochii, îi tulbură creierul, îi înfioară tot trupul; îi iscă, prin
nălucire, în faţa ochilor o lumină care nu străluceşte şi nu e curată; ci roşie; îi scoate
mintea din frâu şi o îndrăceşte; îl mişcă să spună cu gura cuvinte necuviincioase şi
hulitoare. Şi cel ce vede acest duh al amăgirii de mai multe ori, se mânie şi se umple
de laudă cu bunătăţile lui; e plin de slava deşartă şi fără înfrânare şi temere de
Dumnezeu şi totdeauna e stăpânit de patimi. Iar la urmă de tot îşi iese cu totul din
minţi şi vine la pierzania deplină183.
178 Ibidem, p. 118: “Când pizmaşul diavol nu poate mişca memoria în vremea rugăciunii, atunci sileşte starea hormonală a
trupului să aducă vreo nălucire ciudată înaintea minţii să o facă pe aceasta să primească o anumită formă. Iar mintea, având
obiceiul să petreacă în cugetări, uşor se încovoaie.
179 Ibidem, p. 116.
180 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia..., volumul 1, p. 472-473.
181 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 183.
182 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua..., p. 95.
183 Din viaţa Cuviosului părintelui nostru Maxim Cavsocalivitul, în Filocalia..., volumul VIII, p. 544.
43
O întrebare pe care şi-au pus-o Părinţii duhovniceşti şi pe care ne-o punem şi
noi este cea privind rostul acestor ispite, semnificaţia lor spirituală, precum şi
atitudinea faţă de ele.
Scopul sau rostul lor fundamental este îndreptarea noastră, căci spun Sfânţii
Calist şi Ignatie Xanthopol, ele fac mintea noastră să nu se mândrească de binele ce
l-a aflat, ci, dimpotrivă, războită, certată şi umilită, să sporească în smerita cugetare.
În legătură cu aceste momente, Părinţii filocalici vorbesc despre îngăduinţa sau
retragerea lui Dumnezeu sau despre ascunderea harului de la noi. Dar chiar în această
ascundere, harul ajută în chip tainic, neştiut, sufletul, ca să arate vrăjmaşilor lui că
biruinţa e numai a sufletului184.
Sfinţii Varsanufie şi Ioan vorbesc despre două atitudini în legătură cu momeala
sau ispită, în funcţie de tăria şi străduinţele noastre ascetice. Una este, spun ei,
intrarea gândurilor sau semănarea lor şi cu totul altceva este reaua lor folosire sau
învoirea cu ele. Prima dintre ele - ispita - nu este de osândit, sau cum spune spune
Sfântul Marcu Ascetul, “momeala nu e nici păcat, nici dreptate, ci dovada libertăţii
voii”185. Însă învoirea cu ele este un lucru vrednic de osândă. De aici şi două
principii: cel ce are puterea de a li se împotrivi, a lupta şi a birui aceste ispite, să le
lase să intre, pentru ca aflându-le pe terenul său să le pricinuiască o înfrângere grea,
însă cel slab, care nu are această putere, să le taie, alergând la Dumnezeu186.
Dacă gândul străin, ispita a pătruns, spun ei, să nu ne tulburăm, ci să aflăm în
care parte loveşte acesta şi descoperind aceasta, să lucrăm fără tulburare împotriva
lui, chemându-L pe Dumnezeu ca ajutor, căci “nu în intrarea tâlharului în casă stă
răul, ci jefuirea celor din casă. Iar dacă iese cu necinste, slava este a stăpânului casei,
iar necinstea a celui ce a ieşit fără să ia nimic”187.
Lupta cu păcatul, în orice fază a derulării sale ar fi, înseamnă, de fapt, lupta
împotriva cauzelor sale. Lupta împotriva faptei sensibile, învaţă Părinţii filocalici
trebuie dusă încă din etapa sau faza de gând prim sau întâi născut. Din acest motiv,
Evagrie Monahul ne cere să distrugem capul şarpelui.
Părinţii numesc păcatul furnico-leul, pentru că dacă nu avem grijă să îl
distrugem când este mic, încă din faza de ispită, de furnică, el creşte şi se dezvoltă în
sufletul nostru, ajungând la puterea harului. De aceea, Evagrie ne sfătuieşte ca, atunci
când suntem ispitiţi să prindem gândul străin şi viclean, să-l descoasem, cum şi din ce
este alcătuit pentru a şti cum să luptăm la înlăturarea lui188.
Dacă nu am reuşit să îl înlăturăm acum, în faza de ispită, de simplă posibilitate
teoretică, lipsită de o evidenţă practică constrângătoare, lupta deveni pe celelalte
trepte sau etape din fenomenologia păcatului mult mai grea, proporţională cu ierarhia
căderii.
184 A celor dintre monahi..., p. 186-187.
185 Marcu Ascetul, Despre Botez, în Filocalia..., volumul 1, p. 375.
186 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 427.
187 Ibidem, p. 436.
188 Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea gândurilor..., p. 90-91.
44
Etapele păcatului
Întreaga luptă duhovnicească a omului se dă în această viaţă în vederea
dobândirii vieţii viitoare, împotriva patimilor, a păcatului şi a răului, pentru
dobândirea şi lucrarea virtuţilor creştine. Ascetica ortodoxă şi scrierile duhovniceşti
vorbesc la modul cel mai adânc şi cuprinzător despre idealul vieţii spirituale -
desăvârşirea, sfinţenia, îndumnezeirea prin har şi lucrare, dar până ajunge la aceasta,
omul trebuie să biruie răul şi păcatul, până la a se statornici în practicarea binelui.
Păcatul este, în ultimă analiză, “pierderea sensului existenţei: o viaţă în
întregime superficială, materială, o viaţă de plăcere, egoistă, legată de conflictul cu
ceilalţi şi de uitarea lui Dumnezeu”189.
Păcatul este un act “care interesează toate dimensiunile omului”190. Păcatul şi
urmările sale se prezintă din punct de vedere moral o întoarcere şi cădere a fiinţei
noastre de la demnitatea şi vocaţia sa originară, o îndepărtare de izvoarele autentice
ale vieţii - Dumnezeu, şi o apropiere şi trăire în proximitatea apăsătoare a tenebrelor,
a iluziilor privind viaţa, căci păcatul nu realizează planul sau etajul inferior şi sărac în
care îşi trăieşte viaţa, ci, dimpotrivă, are credinţa că această viaţă este adevărată. El
percepe îngustarea vieţii spirituale prin prisma lărgirii faptelor sale pătimaşe.
Părinţii filocalici numesc variat păcatul. El este “zid între noi şi Dumnezeu”,
“prăpastie” şi “haos”. Prin păcat, omul refuză legătura cu Dumnezeu şi cu virtutea,
care are ca expresie supremă atributele dumnezeirii şi se scufundă într-o viaţă
paranaturală şi parafirească, desfiinţându-se ca fiinţă raţională. El distruge legătura
harică dintre Dumnezeu şi om, îndepărtându-l pe acesta din urmă de Creatorul său şi
până la urmă şi de el însuşi, de sinea sa autentică, în care se află, ca o pecete chipul şi
harul divin, cufundându-se în moartea spirituală.
Păcatul este considerat, în învăţătura ortodoxă, “călcarea cu deplină ştiinţă şi
voinţă liberă a voii lui Dumnezeu”.
În legătură cu originea păcatelor şi a patimilor, regăsim aceeaşi idee clară a
Părinţilor duhovniceşti: în timp ce virtutea şi faptele bune izvorăsc din împreună
lucrarea omului cu Dumnezeu, cu harul divin, faptele rele, păcătoase şi pătimaşe
aparţin exclusiv omului, voii sale libere. Mai mult chiar, “păcatul sau patima - aflăm
de la Sfântul Ioan Scărarul - nu se află în fire în chip natural. Căci Dumnezeu nu e
făcătorul patimilor”191. Cauzele păcatelor suntem noi. Nici chiar scuza că păcatul ar fi
o expresie a slăbiciunii trupului, nu rezistă, pentru că “unirea cu Dumnezeu Cuvântul
a întărit toată firea, prin dezlegarea ei de blestem, nelăsându-ne nici o scuză pentru
pornirea cea de bună voie spre patimi”192. Cauza sa generală nu este nici ispita
diavolului, nici slăbiciunea trupului, deşi acestea îl înlesnesc, ci “afecţiunea
189 M. Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae. Mică dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica. În româneşte de Maria-
Cornelia Oros, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 156.
190 Tomas Spidlik, La spiritualite de l’Orient chretien. Manuel systematique, Pontificium Institutum Orientalium
Studiorum, Roma, 1978, p. 191.
191 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 333.
192 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 262.
45
neraţională a sufletului faţă de plăcerea simţurilor”193. La fel, Sfântul Marcu Ascetul
spune că adevăratele cauze ale păcatelor depind de noi înşine. Oricât de puternică ar
fi ispita, consimţirea cu ea şi apoi lucrarea păcatului ne aparţine în exclusivitate.
Păcatul are, potrivit concepţiei sale două cauze: neîmplinirea poruncilor şi faptele rele
personale, de după Botez. Şi amândouă ne aparţin.
Orice păcat începe printr-o cădere a raţiunii din adevăr şi prin alunecarea vieţii
noastre întregi într-o direcţie greşită, într-o rătăcire alături şi împotriva firii.
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că prima formă de manifestare a păcatului
este căderea sau abolirea raţiunii din postul ei de străjer al sufletului. Facultatea
raţională a discernerii, precum şi lucrarea duhovnicească - a trezviei sunt abolite.
Căderea se produce mai întâi în plan mintal, interior. De aceea, el defineşte păcatul ca
fiind “întrebuinţarea greşită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a
lucrurilor”194 şi recomandă următoarele: “nu întrebuinţa rău ideile, ca să nu fii silit să
întrebuinţezi rău şi lucrurile. Căci de nu păcătuieşte cineva mai întâi cu mintea, nu va
păcătui nici cu lucrul”195.
Cu privire la felurile păcatelor, experienţa duhovnicească a Părinţilor filocalici
îşi spune şi de această dată cuvântul. Ei nu teoretizează şi nu speculează asupra unei
probleme atât de practice, existenţiale. Detaliile lor sunt esenţiale, fundamentale
pentru toţi cei iubitori de frumuseţe duhovnicească, de sfinţenie.
Pornind de la împărţirea sufletului în: raţiune, iuţime şi poftă, Sfântul Ioan
Damaschin vorbeşte despre păcatele din raţiune, precum: necredinţa, erezia,
nebunia, hula (blasfemia), încuviinţarea păcatelor născute din partea pătimitoare; de
păcate ale iuţimii: ura, pizma, uciderea, pomenirea şi cugetarea la rău; şi despre
păcetele părţii poftitoare, cum ar fi: lăcomia pântecelui, beţia, curvia, iubirea de
avuţii, pofta de slavă deşartă şi de plăceri trupeşti.
Sfântul Maxim Mărturisitorul face distincţia între păcatul cu mintea şi cel cu
fapta196, iar Sfântul Isaac Sirul face referire la păcatele ce se fac din slăbiciune şi fără
voie, la cele făcute din neştiinţă, la cele făcute cu voie şi la păcatul generalizat -
patima.
În legătură cu fenomenologia păcatului, adică privind modul de declanşare şi
manifestare a lui, din faza de ispită şi până la concretizarea sau manifestarea lui ca
faptă sensibilă, adică în legătură cu “teologia şi teomahia diavolilor”, despre care
vorbeşte Sfântul Ioan Scărarul, ascetica filocalică dă preţioase detalii de ordin
duhovnicesc.
Potrivit scrierilor ascetice, păcatul trece, de la faza de ispită şi până la cea de patimă,
prin mai multe faze. Cu privire la numărul exact, clar al acestor faze, Părinţii
filocalici se exprimă nuanţat.
193 Ibidem, p. 310.
194 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua..., p. 97.
195 Ibidem, p. 96.
196 Ibidem.
46
Potrivit Sfântului Maxim, fazele păcatului sunt: atacul (momeala) sau pofta;
deprinderea (habitudinea) răului sau consimţirea, lucrarea, fapta sau săvârşirea.
Sfântul Ioan Damaschinul dezvoltă această schemă, insistând asupra momentului de
luptă şi deliberare interioară. Potrivit lui, etapele, în număr de şapte, sunt următoarele:
momeala (atacul); însoţirea, lupta, patima, învoirea (consimţirea), lucrarea şi robia.
Momeala este gândul adus simplu în minte de vrăjmaşul.
Însoţirea este primirea gândului strecurat de vrăjmaş, preocuparea de el şi
convorbirea plăcută a voii noastre cu el.
Patima este, potrivit Sfântului Ioan Damaschinul, deprinderea cu gândul
strecurat de vrăjmaş, care se naşte din însoţire şi învârtirea necontenită cu cugetării şi
închipuirii în jurul lui.
Lupta este împotrivirea cugetării la săvârşirea păcatului.
Patima este ducerea silnică şi fără voie a inimii stăpânită de prejudecată şi de o
îndelungată obişnuinţă.
Învoirea este consimţirea cu patima din gând.
Lucrarea este împlinirea cu fapta a gândului pătimaş197.
În general, tradiţională a devenit în ascetica răsăriteană lista simplificată în
patru momente generale: Momeala - ca gând simplu sau icoană a ceva adus în inimă
în chip înţelegător; însoţirea - sub forma convorbirii cu ceea ce s-a arătat în chip
pătimaş sau nepătimaş în minte; consimţirea sau încuviinţarea - învoirea cu plăcere a
sufletului, cu ceea ce s-a arătat; şi patima, ca deprindere şi obişnuinţă rea a sufletului
în practicarea păcatului.
Din punct de vedere a culpabilităţii conştiinţei noastre la aceste momente,
situaţia este următoarea: Momeala, constând în venirea în minte a binelui sau a răului,
nu are nici răplată, dar nu este nici de ocară, ci dovadă a libertăţii cu care am fost
înzestraţi prin creaţie. Însoţirea, sub forma de convorbire cu momeala, fie spre
încuviinţare, fie spre lepădare, este bună, atunci când este spre o faptă bună şi este
rea, atunci când conduce către săvârşirea unei fapte rele. Lupta prilejuieşte cununa
sau osânda, în funcţie de biruinţa sau de înfrângerea sa. Încuviinţarea, robia şi patima
sunt toate vrednice de osândă.
Părinţii filocalici vorbesc despre o îndoită geneză a păcatelor şi patimilor. Unii
spun că ele se nasc din ispita exterioară, care, pătrunzând în suflet, îl târăşte în robie.
Alţii consideră că patimile se nasc şi se lucrează din mişcările interioare. Ascetica
răsăriteană posedă termeni speciali, distincţi pentru a desemna acţiunile practice,
variate ale duhurilor rele asupra omului. Logismoi sunt gândurile sau imaginile care
izvorăsc din subconştientul nostru pătimaş sau vin în chipuri ademenitoare, încercând
să acapareze şi să robească mintea noastră. Prosbole semnifică prezenţa unui gând
sau idei simple, din afară. Synkatatesis este etapa fundamentală, în care mintea
noastră aderă la acest gând străin. Pathi este fapta sensibilă sau etapa săvârşirii
păcatului.
197 Sf. Ioan Damaschin, Cuvânt de suflet folositor, în Filocalia..., volumul 4, p. 209-210.
47
Ascetica ortodoxă distinge cu privire la aceste momeli: logismoi noemata, specifice
primei etape; logismoi diaboloi, din etapa de prosbole; şi dialogismoi, din faza de
synkatatesis.
Rolul voinţei în lucrarea ascetică
În lucrarea duhovnicească a credinciosului, mai ales în faza ei ascetică, o
importanţă deosebită o are voinţa.
Teologia şi spiritualitatea ortodoxă subliniază ideea că voinţa este un bun sau un dar
natural, creatural, cu care fiinţa sau firea omenească a fost înzestrată încă de la
crearea sa şi are drept conţinut, după cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, “toate
proprietăţile înnăscute naturii în mod fiinţial”198.
Voinţa constituie “caracterul dinamic conştient al fiinţei umane”199; “afirmarea
ei în existenţă”, căci nu se poate cugeta fiinţa omenească fără voinţa ei de a fi şi de a
manifesta exact această voinţă200. Viaţa morală este domeniul voinţei morale,
marginile voinţei fiind şi marginile moralei201.
Voinţa, ca formă superioară a activităţii vieţii umane, expresie a chipului divin
din constituţia omenească, defineşte adevărata demnitate şi valoare a omului, prin
faptul că ea îl ridică la rangul de persoană, în universul libertăţii şi îl face subiect al
unei lucrări harice. Prin aceasta se demonstrează valoarea pe care a acordat-o
Dumnezeu prin creaţie omului şi faptul că viaţa sa este forma cea mai înaltă şi
organizată a existenţei, liberă de constrângere şi întâmplare, de hazard sau contingent.
Din punct de vedere moral-teologic, se vorbeşte despre voinţă în sens larg şi în
sens restrâns sau propriu. În sens larg, voinţa este definită ca fiind “totalitatea actelor
conştiente sau inconştiente prin care urmărim realizarea unui scop”202. În acest sens,
conţinutul voinţei însumează toate actele noastre reflexe, instinctuale, deprinderile
sau obişnuinţele, precum şi actele conştiente, deliberate, prin care se urmăreşte
realizarea sau împlinirea unui scop propus.
În sens restrâns sau propriu, prin voinţă se defineşte “funcţia psihică prin care ne
hotărâm în mod liber, în baza unei deliberări sau chibzuinţe, să facem sau să nu facem
o acţiune, prin care alegem o soluţie din mai multe posibile”203.
Cel care analizează cel mai bine rolul şi rostul voinţei în lucrarea ascetică este
Sfântul Maxim Mărturisitorul. “Învăţătura sa despre voinţă - spune Părintele
Stăniloae - ca ţinând de firea umană, sau despre fire ca voluntară prin ea însăşi, voind
198 Magistrand Ică I. Ioan, Probleme dogmatice în dialogul Sfântului Maxim cu Pyrrhus, în “Ortodoxia”, XII (1960), nr.
3, p. 356.
199 Preot Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă. Omul şi Dumnezeu, Editura
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 248.
200 Ibidem.
201 Magistrand Ierod. Irineu Crăciunaş, Rolul voinţei în viaţa morală, în “Studii teologice”, VIII (1956), nr. 3-4, p. 211.
202 Teologia morală ortodoxă pentru institutele teologice. Vol. I. Morala generală, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 255.
203 Ibidem.
48
prin ea să existe şi despre firea şi voinţa ei ca neaflându-se concret decât în persoane,
care precizează modul concret al folosirii voinţei, a dezvoltat-o Sfântul Maxim
Mărturisitorul, el arătând prin aceasta că chiar în voinţa naturală e dată şi putinţa
folosirii firii”204.
Sfântul Maxim face distincţie, mai întâi, între o voinţă naturală (telima
fisikon) şi o voinţă deliberativă sau gnomică (telima gnomikon). În Epistolele
hristologice şi duhovniceşti, Sfântul Maxim defineşte voinţa naturală a fi “o putere
(o facultate) doritoare a ceea ce e propriu firii care doreşte”205, o “dorinţă raţională şi
vitală”206.
Voinţa sau voirea naturală, susţine Sfântul Maxim, este bună şi năzuieşte spre bine
sau, în terminologia maximiană, spre a fi veşnic bună. Ea este, deci, “o năzuinţă
ontologică spre bine, ce doreşte binele şi are certitudinea lui absolută, excluzând
păcatul”207.
Această voinţă este comună firii, este voinţa generală a naturii umane. Dintre
voirile naturale sau fireşti, Sfântul Maxim enumeră: supunerea sub legea lui
Dumnezeu, căci omul e, prin fire, supus şi slujitor al lui Dumnezeu; apoi cele care
susţin natura sau viaţa umană firească, precum: foamea, setea, somnul şi cele
asemănătoare 208.
Paralel cu această voinţă, şi ca expresie a libertăţii ei, persoana umană este
înzestrată cu o voinţă deliberativă, de alegere sau gnomică, sau, cum simplu o
numeşte Sfântul Maxim - gnomi. În concepţia ascetică a Sfântului Maxim, această
libertate de alegere sau liber arbitru, nu numai că denotă imperfecţiunea, limitarea şi
căderea naturii umane209, ci are chiar caracterul de păcat. Originea răului şi a
păcatului privine, potrivit Sfântului Maxim din necunoaştere sau, cum vorbesc
Părinţii filocalici de la cei “trei uriaşi ai patimilor”: neştiinţa, uitarea şi ignoranţa.
Când omul discerne adevărul, voinţa înseamnă “lansarea în linie dreaptă a dorinţei
firii după ceea ce este potrivit pentru ea, iar aceasta e binele...”210.
Dacă voinţa naturală este generală, comună întregii firi umane, voinţa gnomică
este specifică, proprie persoanei, căci natura voieşte şi acţionează, doar persoana
alege, adică are posibilitatea şi libertatea de a alege între două sau mai multe
alternative211.
204 Preot Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 263.
205 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri. Partea a doua. Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti. Traducere din
greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 178.
206 Ibidem.
207 Magistrand Ică I. Ioan, atc. cit., p. 358.
208 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Natură şi har în teologia bizantină, în “Ortodoxia”, XXVI (1974), nr. 3, p. 405.
209 Vladimir Lossky, Chip şi asemănare (trad. de Lucian Turcescu), în “Studii teologice”, XLIII (1991), nr. 1, p. 62.
210 Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p. 175.
211 Vladimir Lossky, art. cit., p. 62.
49
În funcţie de modul de împlinire sau de concretizare a conţinuturilor acestor
forme de voinţă, în acord sau în dezacord cu firea sau cu natura, voinţa poate fi
raţională sau iraţională212.
Sfântul Nicodim Aghioritul vorbeşte despre două voinţe în om, contrare una
alteia. Cea dintâi, este o voinţă superioară, prin care se lucrează binele. Cea de-a
doua, este o voinţă iraţională, inferioară, sensibilă, a simţurilor, prin intermediul
căreia se manifestă poftele şi pasiunile trupeşti. Sfântul Nicodim învaţă că voinţa
raţională, superioară, se află la mijloc între voinţa divină şi între voinţa sensibilă, a
simţurilor, înclinând fie spre una, fie spre alta, în funcţie de imperativele morale.
Părinţii asceţi ai Răsăritului vorbesc, în legătură cu viaţa noastră
duhovnicească, despre trei voinţe: voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu sau
teonomia, care lucrează prin harul Botezului, sub forma chemării, a invitaţiei la
căinţă şi desăvârşire; voinţa omenească sau autonomia, care se manifestă cel mai
adesea sub forma unei voinţe deliberative, instabile şi problematizatoare; şi voinţa
drăcească sau eteronomia, o voinţă străină, care, odată ce a pus stăpânire pe viaţa
noastră sufletească şi duhovnicească, se manifestă cu o violenţă oarbă, în păcate şi
patimi dintre cele mai variate şi josnice213.
Studiind atent procesul prin care se actualizează această facultate sufletească,
Sfântul Ioan Damaschinul vorbeşte, la modul general despre actul involuntar şi
despre actul voluntar. Actul involuntar poate fi determinat, potrivit lui, de două
cauze: una de constrângere sau prin forţă şi alta datorată neştiinţei. Cea dintâi cauză
este independentă şi indiferentă, în raport cu voinţa noastră, lucrând ca un principiu
determinator, silnic. Acest principiu poate veni din exterior, prin altcineva sau altceva
sau poate proveni din interiorul nostru pătimaş, tulburat de mişcările necontrolate şi
rebele ale unei firi robite păcatului.
Actul involuntar izvorât din neştiinţă este acela în care mintea noastră, abdicată de la
rolul ei de cârmuitor al vieţii sufleteşti şi datorită obişnuinţei păcatului, deci datorită
lipsei de trezvie şi de pază, nu mai reacţionează la oprirea sau derularea acestui
mecanism psihologic, ci doar consimte sau îşi dă asistenţa la căderea duhovnicească a
omului.
Spre deosebire de această formă de lucrare a voinţei, actul voluntar este “orice act pe
care-l face omul, urmărind prin el în mod constant realizarea unui scop, sau este
lucrarea ce derivă din voinţă, cu cunoaşterea deplină a scopului”214. El este un act
liber şi personal, ca şi subiectul care îl lucrează215.
212 Prof. N. Chţescu, Premizele învăţăturii creştine despre raportul dintre har şi libertate, în “Ortodoxia”, XI (1959),
nr. 1, p. 27.
213 Paul Evdochimov, Vârstele vieţii spirituale. Cuvânt înainte şi traducere Pr. Prof. Ion Buga, Asociaţia filantropică
medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1993, p. 57-58.
214 Teologia morală ortodoxă..., Vol. I, p. 255.
215 Ibidem, p. 256: Manualele de morală vorbesc despre numeroase feluri de acte voluntare: necesar şi liber; deplin şi
nedeplin; voit în mod simplu (simplu liber) şi voit în mod parţial (parţial liber); direct şi indirect; pozitiv şi negativ; expres,
tacit şi prezumtiv; actual, virtual, habitual, interpretativ; explicit şi implicit, etc.
50
Ascetica ortodoxă vorbeşte despre trei momente ale actului voluntar şi
deliberarea, decizia şi executarea.
Deliberarea este faza de ezitare, de căutare şi formulare a circumstanţelor sau
motivelor ce au puterea să influenţeze mişcarea voinţei într-o direcţie sau alta. În
această etapă, mintea concepe una sau mai multe alternative, dintre care va alege în
funcţie de motivele sau mobilele cele mai puternice; reflecţia asupra şanselor sau
posibilităţilor de a duce la împlinire varianta aleasă. Prin aceasta, se formează o
judecată de utilitate sau de necesitate. Tot în această etapă, intervin circumstanţele
actului voluntar sau “detaliile”: cine, adică săvârşitorul; pe cine, adică cel ce suferă
acţiunea; ce, adică forma acţiunii; cu ce, adică instrumentul; unde şi când, adică locul
şi timpul; cum sau modul; pentru ce, adică pricina, cauza216.
Faza sau etapa hotărârii este etapa în care mintea se stabileşte asupra unui motiv,
eliminându-le pe toate celelalte alternative; iar faza înfăptuirii este faza săvârşirii
actului voluntar, în mod liber şi deliberat.
În funcţie de aceste etape, voinţa intervine, în cea dintâi, creator şi selectiv,
adunând alternativele cu variatele lor motivaţii şi selectându-o pe cea pe care o vede a
fi mai oportună; în cea de-a doua fază, prin decizie; iar în faza execuţiei, prin
judecarea faptelor, după efectele lor217.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a elaborat şi o terminologie specifică, în legătură
cu gradele de implicare ale voinţei în acest mecanism. El vorbeşte, astfel, despre o
voinţă nedeterminată (telisis), constând în năzuinţa de a se realiza, dar fără a-şi
preciza obiectul ei. Prin fixarea asupra unui scop, cert sau incert, realizabil sau
irealizabil, ea devine o voinţă determinată (boulisis). După acest moment, urmează
deliberarea sau chibzuinţa şi, ca efect, alegerea scopului posibil (bouli sau
boulevsis). Deliberarea oferă materialul din care voinţa alege sau asupra căruia
optează şi se decide (proairesis).
În legătură cu această alegere, Sfântul Maxim introduce voinţa deliberativă - gnomi.
În lucrarea de alegere sau selectare a alternativelor, a motivelor şi motivaţiilor pro şi
contra, voinţa nu lucrează automat, mecanic, ci deliberativ, discreţional, după un
mecanism complex, ce îmbină motivele raţionale cu cele sentimentale şi după o
logică adeseori paradoxală. Selecţia acestora o face dispoziţia sau gnomi, care este
subiectivă, slăbită de păcat şi de stăruinţa în el218.
216 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica. Ediţia a II-a. Traducere de Pr. D. Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 85.
217 Apropieri se pot face cu psihologia contemporană experimentală, care vorbeşte despre următoarele faze sau etape
ale actului voluntar: 1. Apariţia conflictului, ca o momeală, uneori chiar a unui conflict cu mai multe alternative. Când
toate au aceeaşi pondere, reflexiunea alege o soluţie, în funcţie de motivaţie. 2. Deliberarea este perioada în care este
analizată fiecare alternativă. Ea presupune alcătuirea unui plan pentru a putea elimina sau micşora riscurile în cazul
alegerii unei alternative. Ea poate dura multă vreme (ca în cazul alegerii unei profesii) sau mai puţin. Uneori deliberarea
e formală, iluzorie, căci hotărârea e luată, dar se caută argumente pentru a o justifica în faţa altora sau în faţa propriei
sale conştiinţe. 3. Decizia este momentul caracteristic al voinţei, în care mintea alege ferm varianta asupra căreia a
deliberat. 4. Executarea hotărârii, ceea ce în terminologia filocalică ar fi fapta sensibilă. Vezi Andrei Cosmovici,
Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 244-245.
218 Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit, p. 177; vezi şi Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului..., p. 173.
51
Voinţa gnomică sau personală este “voinţa deliberativă sau capacitatea de
înclinare şi decizie bilaterală”219. Ea este un efect al căderii şi al slăbiciunii şi
coruptibilităţii pe care păcatul le-a instalat în firea omenească. Ea nu exista în starea
primordială în om, atunci când voinţa era cu adevărat liberă, în sensul că distingea
binele şi îl lucra fără ezitare.
După cum o defineşte Sfântul Maxim, ca “alipire lăntrică de ceva”220, s-ar părea că
este supusă mai degrabă “logicii sentimentelor”, spre deosebire de fronisis - opinia
sau cugetarea prudentă 221, în care cea care alege alternativa este raţiunea.
Prin urmare, în baza libertăţii ei (exousia), voinţa, în funcţie de tăria ei, alege
între gnomi şi fronisis. Părinţii duhovniceşti ai Răsăritului fac distincţie între o
libertate structurală (elevteria), dată omului prin creaţie, care împlică în sine
existenţa unei libertăţi de alegere (proairesis). Adevărata dovadă a discernământului
duhovnicesc este tocmai întărirea libertăţii sau putinţei de alegere până la
statornicirea în bine, ceea că înseamnă că proairesis se transformă în elevteria, aşa
cum a fost în starea iniţială. Ori aceasta nu se poate realiza decât în spaţiul, în
universul sau orizontul iubirii creştine. Adevărata libertate este cea duhovnicească,
prin care creştinul deosebeşte, alege şi se îndreaptă fără nici un fel de ezitare către
Dumnezeu, la care nu se poate ajunge decât prin curăţia pe care o dă practicarea
virtuţilor.
Adevărata libertate a voinţei se manifestă deci printr-o discernere clară şi
efectivă a motivelor bune. Libertatea autentică a voinţei constă în faptul că ea
urmează întru toate voinţa divină, alegând, încă din faza de deliberare, binele şi îl
lucrează.
Liberatea reală - spune Sfântul Maxim - este un elan total orientat în întregime spre
bine şi care nu cunoaşte nici o interogaţie, nici o ezitare 222.
În vederea orientării voinţe noastre către lucrarea cea bună, către o finalitate
duhovnicească, Sfântul Nicodim Aghioritul ne recomandă următoarele metode de a
lupta împotriva voinţei iraţionale, sensibile, pentru a o statornici în bine:
1) Rezistenţa spirituală, pentru ca voinţa superioară să nu cedeze în faţa
voinţei deliberative;
2) Stricta supraveghere a simţurilor şi paza lor;
3) Ura actelor de voinţă inferioară223.
Prin aceasta, mişcarea sau lucrarea voinţei statornicită şi consolidată în bine va
fi lansarea dreaptă, rectilinie, la lucrarea binelui, spre înduhovnicirea întregii noastre
fiinţe.
219 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Natură şi har ..., p. 397.
220 Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 177.
221 Ibidem.
222 Evdochomov, La nouveaute de l’Esprit, Paris, p. 29. Hristu Andrutsos, în Sistem de morală, Sibiu, 1947, p. 135, arată
că libertatea voinţei poate fi privită dintr-un întreit punct de vedere: etic, psihologic şi moral.
223 Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut alcătuit pentru cel mai mare folos sufletesc de ieromonahul atonit şi editat la
cererea mai multor credincioşi creştini de P. Cuv. Ieromonah Gavril Aghioritul, f.loc, 1991, p. 28-29.
52
Voinţa are o valoare deosebită în lucrarea ascetică, întrucât ea are forţa de a
supune patimile şi a spiritualiza energia pe care acestea o posedă, îndreptându-o sau
dându-i o finalitate pozitivă. Ea poate disciplina aceste mişcări sufleteşti şi folosi
puterea acestora în scopuri morale înalte, superioare.
Cultivarea voinţei, prin dobândirea şi lucrarea deprinderilor morale superioare,
ascetice, se manifestă sub forma unei lupte încordate şi continui împotriva
împrăştierii sufleteşti, manifestată sub forma ispitei simplităţii şi lipsei de valoare
morală, singura valoare autentică, prin învingerea tuturor piedicilor, în “arta” sau
“meşteşugul” duhovnicesc al lucrării mântuirii proprii. Voinţa morală “face apel la
elementul eroic din sufletul nostru, care constă în puterea de a ne convinge şi a ne
învinge pe noi înşine”224.
Patima
Spre deosebire de păcat, care are un caracter accidental, patima este păcatul
generalizat, devenit obicei sau obişnuiţă. Patima nu este un singur păcat, izolat, ci “o
activitate continuă şi statornică prin care săvârşim răul”, “un păcat devenit cronic, un
lanţ greu de păcate”225.
Din punct de vedere psihologic, prin patimă se înţelege, în mod obişnuit, “suferinţa
sau aservirea individului la anumite atitudini”. Th. Ribot stabileşte o asemănare între
patimă şi instinct. Fiecare patimă mare, spune el, se aseamănă unui instinct: ea este un
automatism câştigat, care, atât cât durează, reacţionează cu o constantă
uniformitate226.
Deşi par să lărgească şi să îmbogăţească universul persoanei umane, în
realitate, ele îl îngustează şi îl sărăcesc, prin egoismul exagerat pe care îl manifestă227.
Ele constituie o întoarcere exagerată spre exterior, spre vieţuirea după simţuri, adică
prin partea cea mai superficială a fiinţei noastre, o ieşire a fiinţei noastre din regiunea
224 Magistrand Ierod. Irineu Crăciunaş, art. cit., p. 225.
225 Teologia morală ortodoxă pentru intitutele teologice, Volumul I, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 441. În limba română,
cuvântul patimă are trei sensuri diferite. Cel dintâi arată că patima este o suferinţă. Verbul care exprimă această suferinţă este
“a pătimi”. Al doilea sens este acela de suferinţă mântuitoare şi se referă la “patimile Mântuitorului”. Cel de-al treilea sens,
asupra căruia vom insista şi noi, este cel mai răspândit şi are semnificaţia de “păcat cronic”. Vezi Asist. Const. Pavel,
Patimile omeneşti, piedică în calea mântuirii, în “Sudii teologice”, V (1953), 7-8, p. 471. Sfântul Ioan Damaschin ,
Dogmatica..., p. 79, arată, despre acest cuvânt, că este omonim. Se numeşte patimă, patima trupească, dar şi starea de
pasivitate a omului în raport cu păcatul. Prin urmare, atât semnificaţia grecescului “pati”, cât şi cea latină de “passiones”
exprimă realitatea psihologică şi morală a vieţii duhovniceşti în care funcţiile spirituale ale omului sunt paralizate, aflându-se
într-o adevărată robie spirituală (Pr. lect. Gh. Popa, Pr. lect. Gh. Petraru, Patimile omeneşti şi implicaţiile lor moral-sociale,
în “Teologie şi viaţă”, V (1995), nr. 1-3, p. 60. Cu toate acestea, nu doar din punct de vedere psihologic, ci şi duhovnicesc,
sub aparenţa acestei pasivităţi sau înţepeniri în rău, patimile au o dinamică şi lucrare violentă. Ele nu sunt simple stări pasive
în viaţa duhovnicească a omului, ci “dovedesc un pronunţat caracter activ: sunt acte de lungă durată, care se întreţin prin
propria lor dinamică” C. Rădulescu-Motru, Curs de psihologie, Bucureşti, 1996, p. 300. De aceea, Sfântul Ioan Casianul
numeşte patimile “cai fără frâu”, datorită setei lor false de împlinire, de satisfacere.
226 C. Rădulescu-Motru, op. cit., p. 299.
227 Preot Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă. Omul şi Dumnezeu, Editura
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 302.
53
adevărurilor ontologice, din legătura cu izvoarele existenţei şi o petrecere pe
marginea prăpastiei nimicului, de la care, atunci când ne trezim, nu ne vine decât
senzaţia de gol şi zădărnicie.
Patima reprezintă “o totală imanentizare a condiţiei umane şi cu o totală
imanentizare a existenţei, aşa încât omul decade în dimensiunile firescului mult prea
firesc şi pierde orice şansă de deschidere spre un orizont duhovnicesc, pierdere prin
care făptura umană nu mai rămâne cununa creaţiei sau nu mai contează ca atare într-o
ordine axiologică sub semnul major al spiritului”228.
Iubirea patimii este de sine, dar de un sine fals şi ipocrit. “Dorul” patimii sau al
pătimaşului este un dor de absolut, dar un absolut legat de propria sa persoană şi de
satisfacţia sa, un dor de infinit, dar un infinit iluzoriu, fals, care, până la urmă se
dovedeşte a fi neantul, cu toate tenebrele şi abisurile sale.
Dorul şi dorinţa nemărginită, manifestate mult mai violent, mai brutal în patimi, decât
în păcat, sunt, de fapt, dor de existenţă, dar de o existenţă săracă şi în continuă şi
profundă sărăcire, searbădă, ascunsă sub iluzia plinătăţii de existenţă, dor de sărăcie
duhovnicească înfăţişată sub iluzia adevăratei vieţi, dor de moarte spirituală şi
desfiinţare, prin impresia unei dorinţe de existenţă reală, prin toţi porii vieţii, de
gustare a durerii şi morţii, sub masca vieţii de plăcere.
Dorul infinit, nemărginit al patimii, este îndreptat spre o ţintă falsă, care îi dă
doar iluzia infinitului şi nu infinitul însuşi, este un dor întors nu spre Dumnezeu, ci
spre lumea şi spre sinea sa egoistă, ca un centru exclusiv al lumii, un dor care până la
urmă îl îndepărtează pe pătimaş şi de Dumnezeu şi de lume şi de fiinţa sa229.
Mirajul patimii constă în faptul că “superficialul ne atrage ca ceea ce este mai
profund, consistent şi durabil. Atracţia şi setea de satisfacţie a patimii este produsul
amăgirii. Cu o sete infinită vrem “nimicul”, îl mărim, ne înflăcărăm de el, ne
consumăm pentru el, ne mişcăm în zona lui, depărtându-ne de sursele pozitive ale
existenţei.
Tocmai acest lucru îl vizează şi Sfântul Maxim, definind patima a fi “o mişcare
a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire neraţională, fie spre o ură fără o judecată a
vreunui lucru, sau din pricina vreunui lucru din cele supuse simţurilor”230.
Cuviosul Isaia Pusnicul spune că patima este îndreptată în mod neraţional spre
închipuirea bunelui şi a răului. Închipuirea binelui mişcă pofta, iar cea a răului mişcă
iuţimea231. Cu toate acestea, patimile atrag toate facultăţile spirituale ale omului,
orbindu-le şi robindu-le. Dezorganizarea pe care ele o produc în viaţa noastră
sufletească şi duhovnicească, se manifestă prin aceea că toate aceste facultăţi se
îngustează şi se pervertesc, în direcţia satisfacerii acestor plăceri trupeşti (cum este
cazul sentimentul), precum şi a clădirii de argumente şi sofisme în susţinerea lor şi a
practicii îndelungate în ele (aşa cum se întâmplă cu voinţa şi sentimentul, care sunt
aservite păcatului şi gândurilor păcătoase).
228 Pr. lect. Gh. Popa şi Pr. lect. Gh. Petraru, Patimile omeneşti.., p. 63.
229 Ibidem, p. 60.
230 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua..., p. 82.
231 Cuviosul Isaia Pusnicul, op. cit., p. 283.
54
Patimile, fie trupeşti, fie sufleteşti, interioare sau exterioare, se produc şi
lucrează după acelaşi mecanism ca şi păcatele, cu deosebirea că în patimă el se
manifestă automat, fără deliberare şi cu o violenţă deosebită. La rădăcina sau originea
lor stau aceleaşi cauze generale, însă dezvoltate până la paroxism. Literatura ascetică
lasă totuşi impresia că “patimile sufletului îşi au rădăcina în oameni, în timp ce
patimile trupului, în trup”232.
Ascetica ortodoxă vorbeşte despre următoarele opt patimi sau duhuri ale
răutăţii, corespunzând celor opt păcate capitale233. Acestea sunt:
1. Lăcomia pântecelui (gastromarghia), care se manifestă printr-o grijă
exagerată spre hrănirea trupului. Ea are trei forme: a) mâncarea înainte de ora de
masă; b) lăcomia la orice fel de mâncare; c) grija de a mânca hrănuri alese şi special
gătite.
2. Desfrânarea (porneia) cu o lucrare pătimaşă variată: ca relaţie trupească
între sexele opuse în afara căsătoriei religioase; relaţii exagerate fără respectarea
perioadelor de post şi fără finalitatea de a naşte copii; onania; relaţii contra firii între
acelaşi sex; vorbele, glumele, cuvintele uşuratice, triviale şi necumpătate, care
constituie aluzii la desfrânare.
3. Iubirea de argint sau avariţia (philargyria), goana exagerată şi
preocuparea pătimaşă de obţinere a unor bucuri materiale peste strictul necesar unei
existenţe modeste, furtul, înşelăciune, asuprirea semenului.
4. Mânia (orgi). Există şi o mânie mântuitoare, faţă de păcatele şi patimile
noastre, faţă de viaţa noastră de păcat. Mânia lumească sau pătimaşă, însă, se
manifestă prin uciderea, lovirea, înfurierea, strigarea la altă persoană sau orice
atitudine născută din violenţă, faţă de acesta.
5. Întristarea (lipe). Există o tristeţe datorată păcatelor noastre şi ale semenilor
noştri, prin care ne îndepărtăm de la faţa lui Dumnezeu, izvorul a tot binele şi al
iubirii supreme. Tristeţea sau angoasa pe care o provoacă lumea, pătimaşă, este
datorată nerealizării unui lucru dorit, frica, dejnădejdea, ţinerea de minte a răului.
6. Trândăvia (acedia) - “diavolul amiezii”, de care vorbeşte Evagrie, care ne
ispiteşte sub formă de moleşeală, somnolenţă, lipsă de procupare, delăsare de la
îndeplinirea celor folositoare vieţii.
7. Slava deşartă (kenodoxia) conduita epatantă, în scopul de a impresiona pe
cei din jur şi a fi, în acest mod, lăudat; trufie; dispute neîncetate în scopul de a ieşi în
evidenţă; păreri personale trufaşe, care merg prin lipsa lor de discernere şi echilibru,
până la erezie.
8. Mândria (hyperifania) - supraestimarea noastră şi dispreţuirea semenilor,
nesupunere, invidie, clevetire, blasfemie.
232 Evagrie Ponticul, Tratatul practic..., p. 76.
233 Pornind de la Deuteronom 7,1 “Onomastica Sacra” a lui Origen, “Capete despre deosebirea gândurilor” a lui Evagrie şi
“Despre cele opt gânduri ale răutăţii” , a Sfântului Ioan Casian, s-a impus în spiritualitatea ortodoxă schema celor opt patimi
generale.
55
Dintre cauzele generale, ascetica ortodoxă analizează mai ales: 1) mintea
slăbită în lucrarea ei autonomă şi proprie; 2) lucrarea de percepţie simţuală exagerată,
nesubordonată raţiunii; 3) alergarea exclusivă şi iraţională după plăcere. Prin acestea,
patimile se dovedesc a fi la marginea conştiinţei şi izvorând din zonele ei abisale şi
cele mai întunecate. Ele au un caracter profund antidivin, antipersonal, antiindividual,
antinatural, antiraţional şi antisocial, anticomunitar.
Referindu-se la procesul de împătimire, Evagrie Monahul vorbeşte despre
“dracul care face sufletul împătimit nesimţit”. “Când năvăleşte acela, iese sufletul din
starea sa firească şi leapădă cuviinţa şi frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socoteşte
păcat, fărădelegea n-o mai socoteşte fărădelege şi la osânda şi la munca veşnică se
gândeşte ca la nişte vorbe goale. De cutremurul purtător de foc, el râde. Pe
Dumnezeu, e drept, îl mărturiseşte, însă poruncile Lui nu le cinsteşte. De-i baţi în
piept când se mişcă spre păcat, nu simte; de-i vorbeşti din Scripturi, e cu totul
împietrit şi nu ascultă. Îi aminteşti de ocara oamenilor şi nu o ia în seamă. Pe dracul
acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei deşarte... De fapt dracul acesta este dintre
cei ce atacă rar pe fraţi”234. Calea de a izgoni acest demon sunt nenorocirile, bolile şi
suferinţele altora, care ne sensibilizează, care “pun pe fugă acest drac, întrucât
sufletul e străpuns puţin câte puţin şi e trezit la milă, fiind dezlegat de împietrirea
venită de demon”235.
Mijloace şi metode de îmbunătăţire a vieţii duhovniceşti,
în lupta împotriva păcatelor şi a patimilor
Părinţii duhovniceşti ai Răsăritului nu se mulţumesc numai să constate şi să
descrie existenţa, mecanismul şi modul de lucrare al păcatului şi al patimilor, ci sunt
preocupaţi mai ales de a da soluţii practice, remedii, în vederea mântuirii
credincioşilor.
Dacă toate păcatele încep printr-o iubire exagerată de sine, de trup - filavtia - şi de
lucrurile materiale, care pot provoca şi accentua această iubire de trup, primul mijloc
de slăbire a lucrării lor îl constituie cunoaşterea autentică de sine. Prin aceasta, vom
experia măreţia şi dragostea divină, pe de o parte, şi micimea şi slăbiciunea noastră,
pe de altă parte. Omul va ajunge astfel, prin exerciţiul discernământului duhovnicesc,
să deosebească adevărata valoare a lucrurilor şi să se poarte faţă de ele cu luciditate
duhovnicească.
Sfântul Marcu Ascetul numeşte “uriaşii puternici” prin care se lucrează patima:
uitarea, nepăsarea şi neştiinţa. Aceştia pot fi înlăturaţi prin gândul neîncetat la moarte
şi la cele ce vor urma după ea, care va conduce către adevărata ştiinţă şi cunoştinţă -
cea duhovnicească, a lucrurilor supranaturale. Paralel cu aceşti uriaşi ai patimilor, cei
mai mulţi Părinţi consideră rădăcini sau căpetenii ale patimilor: lăcomia pântecelui,
234 Evagrie Monahul, Capete despre deosebirea gândurilor..., p. 82-83.
235 Ibidem, p. 83.
56
iubirea de argint şi de slavă deşartă. Acestea se risipesc printr-o asceză intensă, prin
milostenie şi smerită cugetare.
Principiul de mare discernământ duhovnicesc în această privinţă, îl constituie lupta cu
patima dominantă, adică ofensiva împotriva patimii care ne înrobeşte cel mai tare şi
defensivă faţă de celalalte, iar după eliminarea celei dominante - declanşarea luptei
împotriva alteia, la fel de apăsătoare şi tot aşa până la dobândirea nepătimirii.
Am văzut că Părinţii vorbesc şi despre ispite bune, de aceea, un prim lucru este
discernerea lor şi a cauzelor care le provoacă. O ispită diavolească se recunoaşte,
potrivit criteriilor duhovniceşti răsăritene prin următoarele trăsături ale sale: 1. vine în
mod neaşteptat şi prin surprindere; 2. se manifestă cu o deosebită violenţă sufletească,
în scopul acceptării ei; 3. este de lungă durată, până la săvârşirea ei sau până la
distrugerea ei integrală.
Ca şi în cazul păcatelor, şi în cazul patimilor, dacă vrem să avem succes în nevoinţele
noastre de a le înlătura, trebuie să luptăm împotriva cauzelor care le-au produs, cu
scopul de a aşeza în locul unei patimi, după legea contrariilor, virtutea opusă236.
Astfel, lăcomia pântecelui e stinsă prin înfrânare; curvia, prin dorul dumnezeiesc şi
prin dorinţa bunurilor viitoare; iubirea de argint, prin compătimirea celor săraci;
mânia, prin dragoste faţă de toţi şi prin bunătate; întristarea lumească, prin bucuria
duhovnicească; trândăvia, prin răbdare, stăruinţă şi mulţumire către Dumnezeu; slava
deşartă prin lucrarea ascunsă a poruncilor şi prin rugăciunea necontenită întru
zdrobirea inimii; mândria, prin aceea că nu judecăm şi nu dispreţum pe nimeni, ca
fariseul, ci ne socotim pe noi ca pe cei de pe urmă dintre toţi.
Cel ce urăşte păcatele sale, nu le mai face - spune Sfântul Isaac Sirul, iar cel ce
le mărturiseşte, dobândeşte iertarea. Sfântul Maxim Mărturisitorul, vorbind despre
reţinerea de la patimi, menţionează între cauze: frica omenească, slava deşartă,
dorinţa de înfrânare şi teama judecăţilor dumnezeieşti, iar în alt loc vorbeşte despre
şase înfrânări, prin care sufletul poate ajunge să-l cunoască pe Dumnezeu. Prima este
cea de la săvârşirea păcatului, a doua de la hrană îmbelşugată, a treia de la amestecul
sau împreunare; a patra de la îndeletnicirile lumeşti care ne limitează timpul cugetării
la Dumnezeu; a cincea, de la pericolul avuţiei; iar a şasea, de la împlinirea voii
proprii. Aceasta - spune Sfântul Maxim - este lepădarea şi ascultarea adevărată şi
după Dumnezeu.
Dacă fazele săvârşirii păcatului şi a împietririi sunt: momeala, însoţirea,
consimţirea şi fapta păcătoasă, în lucrarea de eliberare de patimi trebuie să facem
drumul invers, până a ajunge la nepătimire. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul
vorbeşte despre 4 nepătimiri:
1) Oprirea de la săvârşirea păcatului, cu fapta;
2) Lepădarea totală a gândurilor pătimaşe din suflet;
3) Totala nemişcare a părţii poftitoare spre patimi;
236 Ava Dorotei, Ale celui între sfinţi, părintele nostru Dorotei. Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a părăsit
mănăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mînăstirea sa, după moartea Avei Ioan, proorocul, şi
după tăcerea desăvârşită a Avei Varsanufie, în Filocalia..., volumul IX, p. 605.
57
4) Curăţirea totală chiar şi de închipuirea simplă a patimilor237.
Sau, cum explică Sfântul Maxim, “cel ce se reculege din dezbinarea adusă de călcarea
poruncilor se desparte mai întâi de patimi, apoi de gândurile pătimaşe, apoi de fire şi
de raţiunile firii, apoi de idee şi de cunoştinţele aduse de ele şi, la urmă, străbătând
dincolo de varietatea raţiunilor Providenţei, ajunge în chip neştiut la însăşi raţiunea
Monadei”238.
Sfântul Nicodim Aghioritul, referindu-se la războiul nevăzut, ne dă
următoarele sfaturi privind lupta împotriva patimilor: “intră în inima ta şi cerceteaz-o
cu deamănuntul. Vezi ce gânduri, ce dispoziţii şi ce porniri o stăpânesc. Ia seama ce
pasiune o atacă mai mult şi ce patimă o terorizează. Ia aminte întâi împotriva acelor
patimi. Luptă. Iar de se întâmplă a fi ispitit şi de alte patimi, luptă totdeauna cu
patima cea mai apropiată care te atacă de-a dreptul şi cu putere. Apoi întoarce-te cu
războiul asupra a ceea ce te stăpâneşte mai mult”239.
Sfântul Nicodim distinge trei momente ale luptei cu patimile: anterior sau dinainte de
ispită, din timpul ispitei şi următor ispitei. Lupta în etapa anterioară ispitei trebuie
dusă mai ales împotriva cauzelor care o produc, iar metoda recomandă nu este
stârnirea sau declanşarea ei, pentru că nu ştim dacă putem să-i rezistăm, ci să o
evităm. Privegherea din această etapă trebuie să se extindă asupra a două lucruri
esenţiale: asupra ocaziilor care pot prilejui păcatul, adică prin care ne vine ispita -
pietenii neduhovniceşti, lecturi, discuţii ispititoare; şi asupra slăbiciunilor noastre
anterioare, atunci când o patimă a recidivat.
Dacă nu am reuşit să izolăm şi să distrugem ispita, ci ea a pătruns deja, trebuie să ne
conducem eforturile spre tăierea modurilor de manifestare şi apoi a cauzelor. De mare
folos ne sunt pocăinţa, smerenia şi rugăciunea. În timpul ispitei, trebuie să distingem
ispitele uşoare de cele grele, să le ţinem în defensivă pe cele mai uşoare şi
neprimejdioase sau împotriva cărora am mai luptat şi le-am înlăturat şi le cunoaştem
bine modul de risipire, iar pe cele violente să le atacăm frontal, încă din această etapă.
După producerea patimii, lupta este cu mult mai grea. După efectele ei
distingem şi specificul ei. În această stare trebuie luptat mai întâi pentru reducerea
efectelor ei, apoi a ceea ce constuie esenţa etapelor anterioare. După ispită, dacă am
căzut, nerezistând tentaţiei, să nu deznădăjduim, ci să ne căim şi să pornim din nou
lupta cu încredere în ajutorul lui Dumnezeu, iar de am biruit patima, “să ne păstrăm
mintea în iad”, adică să fim smeriţi şi să recunoaştem că dacă nu ne-ar fi ajutat
Dumnezeu, nu am fi reuşit nimic240.
În lupta noastră împotriva patimilor, pot fi deosebite două etape esenţiale:
1) Cunoaşterea specificului fiecărei patimi, a modurilor de lucrare ale ei, dar şi a
metodelor de eliberare de ea;
237 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 269-270.
238 Idem, Capete teologice (gnostice), în Filocalia..., volumul 2, p. 182.
239 Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut..., p. 38.
240 Nicolae Mladin, Prelegeri de mistică ortodoxă notate de studentul în teologia Nicolae Streza în anul universitar
1947-1948. Cuvânt înainte, note biografice şi ediţie întocmite de Preot Iconom Stavrofor Nicolae Streza, Editura Veritas,
Tîrgu-Mureş, 1996, p. 184-186.
58
2) Lupta efectivă împotriva patimilor, în vederea înlocuirii lor cu virtuţile contrare.
Această a doua etapă are mai multe faze:
a) Dezrădăcinarea patimii dominante;
b) Destrămarea acesteia, prin cunoaşterea manifestărilor ei şi lupta împotriva lor;
c) Pierderea sau eliberarea de gândurilor instigatoare către patima destrămată;
d) Fărâmarea, ca îndepărtare şi distrugere totală a ei şi a gândurilor care conduceau
spre ea 241.
Prin lucrarea sa ascetică, de eliberare de sub robia patimilor şi a păcatelor,
credinciosul redobândeşte starea de transcendenţă a sufletului său, curăţia pe care
păcatul a distrus-o, îşi redobândeşte calitatea de “chip” a lui Dumnezeu şi îşi reface
legătura de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii, premiză a unei vieţi de virtute, în
universul de taină, inepuizabil, al îndumnezeirii creştine.
Asceza creştină este calea îndumnezeirii noastre, calea spiritualizării firii
slăbite de păcat şi a înălţării ei autentice, a înduhovnicirii ei. Pe măsura înaintării în
această lucrare, creştinul îşi descoperă sinea sa autentică, se descoperă pe sine aşa
cum se doreşte el a fi - bun, şi cum îl doreşte Creatorul său să dăinuie. Lepădând
noroiul duhovnicesc al păcatelor, el descoperă seninul şi frumuseţea vieţii curate,
nepătimaşe şi nepăcătoase, singura care îi poate aduce fericirea adevărată şi
netrecătoare.
241 Ioasaf Popa, Învăţături patristice de îmbunătăţire a vieţii morale creştine în Ortodoxie, partea a II-a, în “Ortodoxia”,
XLII (1990), nr. 4, p. 154.
59
TEOLOGIA NECAZURILOR SAU A ÎNCERCĂRILOR,
CALE NEGATIVĂ DE CUNOAŞTERE A IUBIRII
DIVINE
Pentru spiritualitatea ortodoxă, viaţa duhovnicească este o permanentă tindere
înainte, o permanentă epectază către culmile desăvârşirii, trăită existenţial, până la
ţinta ei supremă - unirea cu Dumnezeu-Iubire. Această înaintare către desăvârşire nu
este doar un urcuş, din treaptă în treaptă, uniform, ci poartă permanent în sine
caracterul unei lupte încordate pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu, către
“pătimirea îndumnezeirii”, prin har şi lucrare.
Viaţa duhovnicească, o demonstrează experienţa marilor Părinţi duhoniceşti, se
desfăşoară între abisurile păcatului şi piscurile virtuţilor. Drumul către virtute trece,
vom vedea că obligatoriu, inevitabil, prin proba încercărilor duhovniceşti, a ispitelor
şi necazurilor, a “supărărilor fără de voie”1, a “pătimirilor fără de voie”2.
De aceea, ascetica ortodoxă face din răbdarea acestora o adevărată virtute (a şasea din
lista tradiţională a virtuţilor), în legătură cu smerenia şi iubirea, căci scopul lor
fundamental este dobândirea smereniei sau smeritei cugetări, ce duce la adevărata
iubire de Dumnezeu şi de semeni.
Înţelegerea adevăratei lor dimensiuni duhovniceşti ne apropie de ţinta vieţii creştine,
încercarea de a le evita, eschivarea sau aparentul lor refuz, le înmulţesc,
împovărându-ne înaintarea.
În justificarea acestei concepţii, spiritualitatea filocalică dezvoltă o învăţătură
duhovnicească de o deosebită profunzime, ale căror elemente esenţiale vom încerca
să le subliniem în cele ce urmează.
Necesitatea sau obligativitatea încercărilor
O primă idee, enunţată deja, este aceea a necesităţii lor. Aceste încercări, ne
spune Sfântul Isaac Sirul, sunt “neapărat folositoare oamenilor”3, indiferent de treapta
lor duhovnicească. Ele sunt necesare atât celor păcătoşi, pentru a-i întoarce la
1 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţe, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se
poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, volumul X,
EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 139.
2 Ibidem, p. 116
3 Ibidem.
60
adevărata viaţă spirituală, cât şi celor progresaţi duhovniceşte, pentru a-i întări şi ajuta
să progreseze în asemănarea cu Dumnezeu. Acelaşi Sfânt Isaac Sirul spune că “acela
care fuge de ispite sau de încercări, fuge, de fapt, de virtute”4. Vorbind despre
încercările sau necazurile trupeşti şi despre cele sufleteşti, el ne îndeamnă să ne
pregătim cu toată puterea pentru cele trupeşti, căci fără de acestea nu putem înainta
spre desăvârşire, nu putem ajunge la odihna dumnezeiască. Însă faţă de cele sufleteşti,
ne recomandă să ne ferim a le trăi, cerând ajutorul şi paza lui Dumnezeu.
În general, necazurile intră în mod necesar în iconomia mântuirii, cel ce le
primeşte fiind scutit de necazurile veşnice5. Există o alternanţă regulată între bucurii
şi necazuri în lumea aceasta. Lucrurile care cândva ne-au adus bucurii, mai târziu
pricinuiesc necazuri şi durere şi invers. În lucrurile care ne-au produs tristeţe şi necaz,
se întrezăreşte mila şi răsplata lui Dumnezeu, care sunt prilejuri de bucurie
duhovnicească.
Puterea sau rezistenţa noastră la încercări este un mod de a proba dragostea
noastră faţă de Dumnezeu. Cuviosul Nichita Stithatul consideră încercările mijlocul
cel mai eficient de probare a prezenţei sau a lipsei iubirii faţă de Creator, căci prin
ele, Dumnezeu urmăreşte să vadă aplecarea sufletului nostru, spre cine se înclină şi
cui se dăruieşte el: Creatorului sau ispitelor lumii acesteia6.
Răbdarea duhovnicească a încercărilor ne apropie de Dumnezeu. La început,
cel încercat se roagă lui Dumnezeu ca un străin, dar, pe măsura răbdării lor, se
apropie de Dumnezeu, devenindu-i fiu adevărat7. Calea apropierii de Dumnezeu nu
poate fi alta, pentru Părinţii filocalici, decât cea a încercărilor, a luptei, a lepădării şi
biruirii vrăjmaşului.
Cauzele încercărilor
Există o pedagogie divină, în baza căreia încercările sunt necesare tuturor, spre
exersare duhovnicească. “Încercarea - spune Sfântul Isaac - este de folos oricărui om
(...) Cei ce se nevoiesc sunt încercaţi, ca să sporească în bogăţia lor, cei leneşi, ca să
se păzească de cele ce-i vatămă...”8.
Cu privire la cauza acestor necazuri sau încercări fără de voie, Părinţii filocalici
ne dau detalii importante.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca de altfel întreaga literatură ascetică, consideră
toate aceste pătimiri fără de voie, pedeapsă pentru păcat. Cauza lor primă o
constituie, păcatul strămoşesc. Prin aceasta, ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul,
4 Ibidem, p. 234.
5 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 141-
142.
6 Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, în Filocalia..., volumul
VI, p. 261.
7 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 236.
8 Ibidem, p. 251-252.
61
omul a ajuns ca, în loc să acorde cinstea cuvenită Creatorului său Ziditorului său, a
îndumnezeit creaţia.
Aceasta corespunde, de fapt, definiţiei sau consistenţei răului, care constă în
“necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor”9. Aceasta, ne spune Sfântul Maxim,
orbind mintea omenească, dar deschizând larg simţirea, l-a înstrăinat pe om cu totul
de cunoştinţa de Dumnezeu şi l-a umplut de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor ce cad
sub simţuri. Astfel, protopărinţii au părăsit frumuseţea dumnezeiască menită să
alcătuiască podoaba lor spirituală şi au socotit zidirea văzută drept Dumnezeu,
îndumnezeindu-o datorită faptului că e de trebuinţă pentru simţirea trupului; iar trupul
propriu legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu, l-au iubit cu toată plăcerea. {i
aşa, prin grija exclusivă de trup, au slujit cu toată sârguinţa zidirii în loc de Ziditor10.
În acest mod ajungem la una dintre cele mai importante învăţături ale Sfântului
Maxim Mărturisitorul, cea privind cercul vicios, geneza lui, modul de declanşare şi
activare a lui, ca resort sau cauză iniţială a durerii. Autorul acestei dureri, ca şi a
plăcerii de care se leagă, nu este Dumnezeu, ci omul. Zidind firea omenească,
Dumnezeu - aflăm de la acelaşi Sfânt Părinte - nu a creat împreună cu ea nici
plăcerea, nici durerea din simţire, ci a dat minţii o anumită capacitate de plăcere, ca
dorinţă naturală a ei, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Plăcerea şi
durerea provin din călcarea poruncii date de Dumnezeu primilor oameni. Plăcerea
lucrează coruperea voinţei, durerea - osânda spre destrămarea firii. Plăcerea duce la
moartea de bunăvoie a sufletului, durerea - la nimicirea formei trupului11 .
Spre deosebire de plăcerea naturală, zidită în om, care se orientează spre
Dumnezeu, această plăcere este “o formă a senzaţiei modelate în organul simţului,
prin vreun lucru sensibil, sau un mod al lucrării simţurilor determinat de o poftă
neraţională”12. Prin păcat, plăcerea naturală s-a alterat, mişcându-se împotriva firii
spre împlinirea ei prin simţuri. De aceea, Dumnezeu, dorind mântuirea noastră, a
înfipt - spune Sfântul Maxim - provindenţial în această plăcere, ca pe un mijloc de
pedepsire, durerea şi moartea, ca să limiteze nebunia minţii13 .
Nici în urma căderii, omul nu a realizat gravitatea ei, ci a adâncit şi mai mult
acest cerc vicios. El a ajuns să aibă “toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre
durere”14. Pentru obţinerea celei dintâi, el luptă cu toată puterea, de cea de-a doua
fuge cu toată sârguinţa, crezând că poate să despartă plăcerea de durere şi să se
bucure numai de ea. Însă, în plăcere, este amestecat chinul durerii, chiar dacă pare
ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină patima plăcerii15. Încercând să-şi
provoace o plăcere mai mare, omul ajunge, de fapt, să-şi intensifice durerea.
9 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia..., volumul 3, p. 34.
10 Ibidem.
11 Ibidem, p. 348.
12 Ibidem, p. 110.
13 Ibidem, p. 336-337.
14 Ibidem, p. 32.
15 Ibidem, p. 32-33.
62
Aşadar, durerea, înţelegându-se prin aceasta suferinţa care însoţeşte orice necaz
sau încercare, şi moartea, au fost aşezate providenţial de Dumnezeu, în firea omului,
ca o piedică în calea păcatului şi a răului. Durerea conformă cu raţiunea - spune
Sfântul Maxim - este un “antidot”, iar moartea - “o consecinţă cuvenită”. Durerea fără
de voie şi moartea de pe urma ei sunt pedeapsă pentru plăcerea de bunăvoie16.
Chiar şi după cădere, Dumnezeu, din iubire nemărginită faţă de creaţia sa, a
rânduit un “plan prea bun şi negrăit în legătură cu ea”17, restaurarea ontologică şi
îndumnezeirea omului prin har. Calea ruperii acestui cerc vicios al plăcerii de
bunăvoie şi al durerii fără de voie l-a constituit înomenirea Fiului lui Dumnezeu. Prin
Întrupare şi Jertfă, Mântuitorul a primit de bunăvoie pedeapsa pentru plăcerea
voluntară a firii şi durerea ce o însoţeşte18. Omul, pentru a se îndrepta, pentru a-şi
reveni din această stare vicioasă, trebuia să fie zguduit stihial, să fie cutremurat în
temeliile fiinţei sale, ori încercările sunt astfel de zguduiri ale fiinţei noastre19.
Prin Întruparea Sa şi viaţa Sa de iubire şi jertfă, Mântuitorul a dat un temei ontologic
încercărilor noastre. Pilda Sa ne este exemplu deplin de răbdare şi smerenie. Jertfa Sa
pentru noi şi pentru a noastră mântuire trebuie să ne devină un permanent îndemn de
a ne lua fiecare crucea şi de a ne o purta pe calea cea strâmtă, dar fericită, a vieţuirii
virtuoase.
Prin Întruparea Sa, Mântuitorul a venit în maximă apropiere de omul pe care a
vrut să-l conducă spre culmile sfinţeniei.
Spre acestea, spune Sfântul Maxim, Dumnezeu ne conduce pe două căi: prin
Providenţă sau pe cale pozitivă şi prin Judecată sau pe cale negativă.
Pe calea pozitivă, Dumnezeu îl cheamă pe om la desăvârşire, la sfinţenie, prin
darurile cu care îi binecuvintează viaţa duhovnicească, prin săvârşirea binelui şi
sesizarea raţionalitaţii creaţiei.
Pe cale negativă sau prin Judecată, omul Îl cunoaşte pe Dumnezeu prin
privarea pedagogică, iconomică de aceste daruri, prin insuccesele, necazurile, bolile,
suferinţele personale sau ale celor apropiaţi, care trezesc în fiinţa noastră
responsabilitatea şi încălzesc rugăciunea către Dumnezeu20. Această cunoaştere este
palpitantă, apăsătoare, dureroasă, este o cale mai dramatică de cunoaştere a lui
Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul nostru.
Însă, ceea ce subliniază permanent scrierile duhovniceşti ortodoxe este faptul
că, spre deosebire de calea pozitivă sau prin Providenţă de cunoaştere a lui
Dumnezeu, în care omul se angajează benevol, din proprie iniţiativă, dintr-un dor de
desăvârşire, calea negativă o străbate fără să vrea, involuntar, din pedagogie divină şi
din necesitate duhovnicească.
Cele două căi, după cum vom vedea, se îmbină. La cunoaşterea lui Dumnezeu
prin darurile Sale, deci la plăcerea în suflet sau la bucuria duhovnicească se ajunge
16 Ibidem, p. 348
17 Ibidem, p. 84.
18 Ibidem, p. 349.
19 Vezi şi Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediiţia a II-a, Editura Omniscop, Craiova, 1993.
20 Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele teologice, vol. 1, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 140.
63
prin îndelungi osteneli şi încercări. Tot aşa, în judecata lui Dumnezeu se întrezăreşte
speranţa în dragostea şi bunătatea Sa nemărginită. Dacă Dumnezeu ne face să trecem
prin aceste încercări, o face pentru că vrea şi aşteaptă să ne întoarcem la viaţa
duhovnicească cea fericită, pe care o aduce virtutea.
În primul caz, Dumnezeu ne dă bunurile netrecătoare, invitându-ne să ne unim
cu El şi cu alţii în iubire. În al doilea caz, ne mustră pentru că nu am făcut aceasta mai
înainte şi de bunăvoie şi ne cheamă la pocăinţă, prin săvârşirea în viitor a ceea ce nu
am făcut în trecut21. Însă, amândouă sunt situaţii existenţiale, în care Dumnezeu ne
cheamă la dialog şi ne îndeamnă la iubire, aşteptând, din partea noastră răspunsul la
această iubire.
Pronia şi Judecata sunt prezente şi oarecum devin constante ale vieţii noastre
duhovniceşti, împletindu-se, căci am văzut că Sfântul Maxim spune clar că nu se
poate despărţi plăcerea de durere. Nimeni nu poate să aibă parte numai de plăcere, cu
atât mai mult duhovnicească, după cum şi în durerea, de cele mai multe ori trupească,
se ascunde nădejdea şi speranţa în bucuria ce va urma plăcerii.
Precum Pronia este o activitate permanentă a lui Dumnezeu, tot aşa şi Judecata
Sa se exercită permanent. Prin cea dintâi, ne cheamă spre cele bune, arătându-ne
frumuseţea lor, prin cealaltă, ne îngrozeşte cu cele contrare. Însă, în ambele, El ne
conduce, precum un tată bun îşi educă şi îndrumă copilul pe calea cea dreaptă, atât
prin îndemnuri pozitive, cât şi prin privare de daruri şi chiar prin pedepse 22.
Sfântul Maxim exprimă pe larg această alternanţă între bucurii şi necazuri,
între Pronie şi Judecată, spunând că “există o regulă şi o lege a Providenţei aşezată în
făpturi, potrivit căreia cei ce s-au arătat nerecunoscători pentru bunurile primite, sunt
povăţuiţi spre recunoştinţă prin cele potrivnice, trebuind să facă experienţa celor
contrare ca să cunoască purtarea dumnezeiască care le-a dăruit bunurile. {i s-a rânduit
aşa, ca nu cumva, îngăduindu-ni-se de Providenţă să ne păstrăm neclintită părerea de
noi înşine pentru faptele cele bune, să ne rostogolim în dispoziţia opusă a mândriei,
socotind virtutea şi cunoştinţa ca izbânzi fireşti ale noastre, nu ca daruri dobândite
prin har“23.
Prin urmare, încercările sau necazurile fără de voie sunt cauzate de abaterea
noastră de la calea cea dreaptă a vieţii virtuoase.
Cauza generală a încercărilor, a suferinţei şi durerii duhovniceşti o constituie
păcatul, ca stare paranaturală, paranormală a vieţii duhovniceşti. Ele se produc atunci
când omul face lucruri potrivnice firii lui24. De aceea, ele urmăresc restaurarea firii
umane. Sfântul Marcu Ascetul spune că “necazurile care vin asupra oamenilor sunt
roadele păcatelor proprii”25. La rândul lui, Sfântul Maxim spune că omul trebuie “să
21 Ibidem, p. 144.
22 Idem, Spiritualitatea ortodoxă..., p. 134.
23 Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 228-229.
24 Ava Dorotei, Ale celui între sfinţi, părintele nostru Dorotei. Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a părăsit
mânăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mânăstirea sa, după moartea Avei Ioan, proorocul, şi
după tăcerea desăvârşită a Avei Varsanufie, în Filocalia..., volumul IX, p. 607.
25 Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreaptă din fapte, în Filocalia..., volumul 1, p. 311.
64
bea paharul judecăţii dumnezeieşti”26 cu un întreit scop: stingerea păcatelor trecute,
îndreptarea neatenţiei prezente şi ocolirea păcatelor viitoare.
Sfântul Maxim dezvoltă această idee, arătând că Dumnezeu îngăduie să fim încercaţi
pentru cinci pricini sau din cinci cauze. Cea dintâi, pentru ca fiind încercaţi, să
dobândim discernământul spiritual, care distinge clar virtutea de păcat. A doua,
pentru ca dobândind virtutea prin luptă şi durere, să “o avem sigură şi nestrămutată”.
A treia, pentru ca înaintând în practicarea virtuţii, să nu ne îngâmfăm, ci să ne
smerim. A patra, ca după ce am fost ispitiţi de păcat, am luptat cu el şi l-am biruit, săl
urâm cu “ură desăvârşită”. A cincea, considerată mai presus de toate, este ca,
eliberându-ne de păcat şi de patimă şi înaintând în viaţa de virtute, să nu uităm
slăbiciunea noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat27.
Sfântul Maxim lărgeşte şi mai mult numărul cauzelor pentru care omul este
încercat, spunând că “omul rabdă pătimiri pentru una din acestea: sau pentru
dragostea lui Dumnezeu, sau pentru nădejdea răsplătirii, sau de frica muncilor, sau de
frica oamenilor, sau pentru fire, sau pentru plăcere, sau pentru câştig, sau pentru slava
deşartă, sau de nevoie”28.
La acestea cauze, pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi sau pentru care
părăseşte pe cel păcătos, Cuviosul Nichita Stithatul adaugă: slava deşartă, osândirea
aproapelui şi fălirea cu virtuţile.
Cei păcătoşi sunt încercaţi datorită păcatelor lor, pentru a le părăsi şi a se întoarce pe
calea virtuţii. Harul îngăduie ca încercările şi necazurile să se întărească asupra
omului, spune Sfântul Isaac Sirul, atunci când vede că în el a început să răsară
mândria sau slava deşartă, până când omul îşi va da seama de slăbiciunea şi neputinţa
sa şi va căuta să-L dobândească pe Dumnezeu, cu smerenie 29.
Acestea sunt, aşadar, încercările generale prin care trece omul căzut din starea
harică dobândită în Taina Sfântului Botez, până la restaurarea ontologică a firii sale,
până la redobândirea conştiinţei prezenţei şi lucrării harului sfinţitor în el.
Însă nu doar cei căzuţi în păcat sunt încercaţi, ci şi cei înaintaţi în viaţa
duhovnicească. La aceştia, încercările sunt urmări ale râvnei şi stăruinţei pe calea
desăvârşirii. Pentru aceştia, ne spune Sfântul Isaac, necazurile sunt mai aspre şi mai
tari şi izvorăsc din toate părţile30.
Lucrarea virtuţii este grea şi însoţită de necazuri, de aceea drumul virtuţii este
considerat “drumul răstignirii”31, ale cărui căi sunt aspre şi valuri înfricoşătoare.
Pentru cei înaintaţi spiritual, “reaua pătimire” şi suferinţele duhovniceşti devin o cale
a crucii, a apostolatului, a muceniciei.
Oricât ar încerca cineva să evite şi să se ferească de aceste încercări, ele sunt
absolut necesare şi prezente în viaţa aceasta. Ele constituie o încercare de fiecare zi şi
26 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, în Filocalia..., volumul 2, p. 311.
27 Ibidem, p. 93-94.
28 Ibidem, p. 119.
29 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 101.
30 Ibidem.
31 Ibidem, p. 104.
65
de fiecare ceas a iubirii noastre faţă de Dumnezeu. Lupta cu ispitele de voie şi fără de
voie face parte din iconomia divină. Întreaga viaţă duhovnicească este o luptă pentru
dobândirea asemănării cu Dumnezeu, care ia forme variate, uneori dramatice.
Viaţa, atât a celui drept, cât şi a celui păcătos, este presărată cu necazuri. De
aceste încercări nu se poate eschiva nimeni. Contează, însă, modul în care cel încercat
le înţelege, le valorifică spiritual şi le depăşeşte: prin pocăinţă şi spre mântuire sau
prin desnădejde şi spre osânda sa. Celui dintâi, ele îi sunt mântuitoare, celui din urmă
stricătoare şi pierzătoare.
Aceste încercări au un caracter dramatic şi paradoxal şi de aceea fiecare şi le
face sprijin sau piedică în calea apropierii sale de Dumnezeu. În ele sunt amestecate
“mângâierea şi strâmtorările, lumina şi întunericul, îngustarea şi lărgimea”32.
Dacă sunt înţelese în adevărata lor raţiune, duhovniceşte, ele sunt semn al urcuşului
duhovnicesc al credinciosului. Dacă sunt acceptate cu revoltă sau chiar cu
învinovăţirea altora - Dumnezeu, semeni şi diavoli, atunci ele sunt prilej de îndoită
suferinţă şi de osândă. Înţelese duhovniceşte, ele sunt spre creşterea şi înaintarea
noastră spre unire în lumină cu Dumnezeu. Acuzate, ele ne devin cale spre o şi mai
accentuată cădere spirituală.
Evenimentele vieţii au un profund caracter şi rost pedagogic: cele bune sunt
mărturie, cele rele - mustrare spre îndreptare.
Scopul încercărilor
Cele mai frumoase sentinţe sau exprimări despre rolul duhovnicesc al
încercărilor şi suferinţelor din această viaţă ni le-au lăsat Sfântul Marcu Ascetul,
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Scărarul şi mai ales Sfântul Isaac Sirul,
care vorbeşte despre o adevărată teologie a necazurilor sau a încercărilor.
Necazurile, în viziunea acestor Părinţi duhovniceşti au mai multe dimensiuni şi
urmăresc mai multe scopuri, în planul iconomiei divine, cu privire la fiecare persoană
umană.
Mai întâi, prin necazuri, Dumnezeu ne îndepărtează de păcate şi de patimi.
Fiind o consecinţă a păcatelor noastre sau ale altora, încercările pot fi evitate prin ura
păcatului. Pe de altă parte, ele îndeamnă la o tot mai accentuată pocăinţă, prin care se
restabileşte transparenţa firii noastre în plan duhovnicesc.
Încercările au la bază “o judecată dreaptă a lui Dumnezeu”33.
Scopul lor general este dobândirea vieţii virtuoase întru smerită cugetare. Sfântul
Isaac spune că virtutea est maica întristării, iar aceasta naşte smerenia, care aduce
harul Sfântului Duh34. Ele sunt un mijloc de verificare a ataşamentului ostenitorului
faţă de Dumnezeu sau faţă de lume şi ispitele ei. Celor dintâi, spune Cuviosul Nichita
32 Ibidem, p. 224.
33 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 111.
34 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 202.
66
Stithatul, adică celor ce sporesc în dragostea faţă de Dumnezeu, El le dăruieşte har
îndoit, în timp ce pe cei robiţi lumii şi amăgirilor ei, Dumnezeu îi biciuieşte cu ispite
şi necazuri şi mai mari, până când vor ajunge şi ei, prin lacrimi, să câştige neplăcerea
faţă de lucrurile văzute şi nestatornice, îndreptându-se spre Dumnezeu, sensul şi
raţiunea lor supremă35.
Prin osteneli şi necazuri, spune Sfântul Maxim, sufletul se curăţă de “murdăria
plăcerii şi smulge cu totul afecţiunea faţă de lucrurile materiale, descoperindu-i
paguba ce o are din iubirea faţă de ele”36.
Scopul lor este, deci, profund duhovnicesc: evitarea mândriei şi dobândirea
smeritei cugetări. Ele au scopul de a dobândi conştiinţa neputinţei noastre şi
conştiinţa puterii dumnezeieşti, de a dobândi simţirea curată, duhovnicească a harului
Duhului Sfânt37.
Sfântul Isaac spune că răsplata nu se dă virtuţii, nici ostenelii pentru ea, ci smereniei
ce se naşte din ele. Dacă aceasta lipseşte, dacă încercările sau necazurile nu îl conduc
pe pătimitor la smerenia adevărată, în deşert se fac cele dintâi”38.
Necazurile ce vin asupra noastră au scopul de a ne proba, de a ne încerca tăria
credinţei şi puterii noastre duhovniceşti, dar, în acelaşi timp, ele dau firii umane tărie,
răbdare, înţelepciune şi nădejde.
Limitele încercărilor
O învăţătură constantă a Părinţilor filocalici este că încercările vin asupra
noastră, în limitele rezistenţei nostre duhovniceşti, a puterii noastre de a le
suporta şi proporţional cu păcatele sau virtuţile personale.
Ava Dorotei ne spune că Dumnezeu nu îngăduie să vină asupra noastră vreun
lucru peste puterea noastră39, iar Sfântul Isaac Sirul spune acelaşi lucru, în exprimare
pozitivă: Dumnezeu îngăduie să se trimită omului încercări pe măsura lui, ca să poată
purta greutatea lor. Deci ele sunt în limitele firii, suportabile.
La fel, după răbdarea de care dăm dovadă, ni se uşurează greutatea acestora şi
ni se dă mângâiere. Iar după mângâiere, se măreşte şi dragostea noastră către
Dumnezeu40. Virtuţile au împletite cu ele întristările, ostenelile, necazurile, însă pe
măsura acestora este şi mângâierea din partea lui Dumnezeu.
Cuviosul Nichita Stithatul ne arată că ostenelile sunt la început sau începătorilor,
pricinuitoare de durere. Cei de pe treapta de mijloc, deprinşi cu nevoinţa, descoperă
în răbdarea lor o anumită plăcere şi o linişte neînţeleasă. Iar pe cei în care s-a sălăşluit
prin lucrarea deplină a virtuţilor Duhul Sfânt, ele îi umplu de o bucurie şi o veselie
35 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 261.
36 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 111.
37 Ibidem, p. 229
38 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 202.
39 Ava Dorotei, op. cit., p. 611.
40 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 247-248
67
negrăită, deschizându-li-se un izvor de lacrimi, ca un efect al pocăinţei41. Tot
Cuviosul Nichita, referindu-se la bolile trupeşti şi la semnificaţia lor duhovnicească,
ne spune că: “Bolile sunt folositoare celor începători în viaţa virtuoasă. Ele fac trupul
neputincios, ca să-l ajute în vestejirea şi slăbirea aprinderii aflătoare în el; iar cugetul
pământesc al sufletului îl subţiază, în vreme ce-i întăresc şi îi împuternicesc curajul,
de poate spune după dumnezeiescul apostol: «Când sunt slab, atunci sunt tare» (2
Cor. XII,10). Dar pe cât sunt de folositoare bolile acestora, pe atât de vătămătoare
sunt ele celor ce-au sporit în ostenelile virtuţilor şi s-au ridicat deasupra simţurilor şi
au ajuns la vederi cereşti. Căci îi întrerup de la îndeletnicirea cu cele dumnezeieşti, le
îngroaşă prin dureri şi greutăţi partea înţelegătoare a sufletului, o tulbură cu norul
descurajării şi usucă lacrimile umilinţei cu seceta durerilor”42.
Gradul de încercare este proporţional cu patimile noastre sau cu treapta
desăvârşirii nostre duhovniceşti. În general, există o simetrie între acestea. Cel mai
greu încercaţi sunt cei mai împătimiţi, mai robiţi patimilor trupeşti şi sufleteşti şi cei
mai înaintaţi în lucrarea virtuţilor. Cei învârtoşati trec prin “probe înfricoşătoare”,
până se întorc la pocăinţă. Cei înaintaţi sunt şi mai greu încercaţi, pentru a se arăta
tăria lor în virtute.
Întristările pe care Dumnezeu le îngăduie asupra noastră au mai multe nuanţe
sau etape. Părinţii duhovniceşti vorbesc despre întristare, mânie, retragere şi
părăsire din partea lui Dumnezeu.
Întristarea pe care sufletul o simte în încercări este de două feluri: în legătură
cu afectele de plăcere, sau cu cele de durere, despre care am văzut că vorbeşte Sfântul
Maxim.
Cea dintâi, întristarea lumii sau, mai degrabă, după plăcerile şi ispitele lumii, este o
patimă aducătoare de stricăciune în suflet şi în trup şi izvorăşte din neliniştea faţă de
cele vremelnice, trecătoare. Cea de-a doua, întristarea după Dumnezeu, este
folositoare, mântuitoare, lucrând răbdarea ostenelilor şi ispitelor şi ducând sufletul
către pocăinţă. Ea subţiază prin lacrimi iarna patimilor şi norii păcatului, linişteşte
marea cugetării şi duce, în final, la restabilirea stării noastre harice naturale, iniţiale,
de transparenţă faţă de lucrarea şi conlucrarea cu el.
Sfântul Maxim Mărturisitorul mai vorbeşte despre o întristare interioară şi o
întristare exterioară sau despre una ascunsă în suflet şi alta arătată prin simţire.
Cea dintâi este urmarea bucuriei din suflet, iar cea de-a doua este urmarea plăcerii
trăită cu simţurile. Cea din simţuri este urmare a patimilor de bună voie ale simţurilor,
cealaltă a celor fără de voie sau a încercărilor, a necazurilor ce vin asupra noastră din
iconomie43.
Această îndoită întristare este urmare a celor două feluri de ispite. Întristarea
simţirii se naşte din lipsa plăcerilor trupeşti, pe care omul nu şi le mai poate procura.
Cea din suflet sau din minte se produce din lipsa bunurilor sufletului.
41 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 220.
42 Ibidem, p. 248-249.
43 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 308.
68
Spre deosebire de întristarea din simţuri, pe care o provoacă patima, întristarea
cea după Dumnezeu, ce însoţeşte încercările şi pătimirile cele fără de voie e
împreunată cu bucuria duhovnicească. Dintre roadele acesteia, Sfântul Casian spune
că “face pe om osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit,
blând, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea, ca una ce e cu
adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfântului Duh, care sunt:
bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa şi înfrânarea. De la
întristarea cea potrivinică, însă, cunoaştem roadele duhului celui rău, adică trândăvia,
lipsa de răbdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt, lenea la rugăciune...”44.
Tot Sfântul Maxim împarte întristarea în supărare, necaz, pizmă şi milă,
arătând că “întristarea cea de laudă” sau “întristarea mântuitoare”, cea după
Dumnezeu este “stăpână neîndurerată a patimilor” şi “maica cuvioasă şi slăvită a
virtuţilor”45.
Această întristare este hrănită de cugetarea la judecată şi este susţinută de nădejdea
învierii. Arma ei de luptă este blândeţea, rodul ei este iubirea, iar sfârşitul spre care
conduce ea este Împărăţia cerurilor şi bucuria în bunătăţile viitoare. Rodul ei este
virtutea cea mai înaltă - smerita cugetare.
Această întristare produce în sufletul credinciosului teama sau temerea.
Aceasta este şi ea de două feluri: una curată, a celor drepţi, teama de Dumnezeu. Ea
rămâne în veacul veacului şi se manifestă prin grija faţă de curăţia şi neprihănirea
conştiinţei. Cea de-a doua, necurată, este a celor păcătoşi, care aşteaptă de la
Dumnezeu pedepse pentru greşeli. Aceasta din urmă se stinge şi trece prin pocăinţă46.
Tot în legătură cu încercările sau necazurile fără de voie, scrierile ascetice
vorbesc despre mânia lui Dumnezeu. Aceasta este totdeauna o “mânie
mântuitoare”, sub forma îngăduinţei ce o acordă Dumnezeu duhurilor rele să
războiască sufletul şi mintea ostenitorului. Scopul acestei mânii mântuitoare este ca
mintea “pătimind cele de necinste, după ce s-a lăudat cu virtuţile, să cunoască cine
este dătătorul lor sau ca să se vadă dezbrăcată de bunurile străine, pe care a socotit că
le are de la sine, fără să le fi primit”47
.
Dacă nici acum credinciosul nu înţelege rostul încercărilor şi stăruie mai
departe în păcat sau patimă, el este părăsit de harul Duhului Sfânt şi de Dumnezeu
Însuşi. Harul Duhului Sfânt, primit la Botez, se retrage, aşteptând ca, prin încercările
mai mari, ce vor urma, sufletul să se întoarcă, prin pocăinţă, spre virtute.
Acest har, spun Sfinţii Calist şi Ignatie, este primit prin Taina Sfântului Botez,
“cu totul desăvârşit”48. Lucrarea patimilor, grija exclusivă de cele vremelnice şi reaua
lor întrebuinţare fac ca patimile să întunece şi să acopere harul.
44 Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia...,volumul 1, p. 153-154.
45 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri. Partea a doua. Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti. Traducere din
greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 41.
46 Idem, Răspunsuri către Talasie..., p. 62.
47 Ibidem, p. 234.
48 Calist şi Ignatie Xanthopol, A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol: Metodă şi regulă foarte amănunţită
pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate, în Filocalia..., volumul VIII, p. 24.
69
Sfântul Grigorie Sinaitul vorbeşte depre două trepte ale acestei lepădări harice: una în
sensul de lepădare propriu-zisă, datorită lucrării stăruinţei în săvârşirea patimilor.
Această învârtoşare a sufletului şi insensibilitatea la lucrarea sfinţitoare a harului duce
la lipsirea desăvârşită de el, prin care omul se face sălaş al patimilor, “acum şi în
veacul viitor”. Depărtarea harului este echivalată de Calist Patriarhul cu pierderea
chipului dumnezeiesc al vieţii şi introducerea celui al fiarei sau dobitocului.
Celor ce vieţuiesc, însă, curat, Duhul Sfânt se face “suflet sufletului”, iar
roadele împărtăşirii şi revărsării lui sunt: dorirea Lui întru smerenia sărăciei, lacrima
fără durere, pururea curgătoare, iubirea întreagă şi nemincinoasă faţă de Dumnezeu şi
de aproapele, bucuria din inimă şi veselia de Dumnezeu, îndelunga răbdare în cele ce
suntem datori să le răbdăm, blândeţea faţă de toţi, bunătatea, unirea minţii, vederea şi
lumina, puterea fierbinte pururea mişcătoare a rugăciunii, negrija de cele trecătoare,
prin ţinerea de minte a celor veşnice”49.
Părăsirea din partea lui Dumnezeu se întâmplă atunci când omul face lucruri
potrivnice stării lui naturale, harice.
Această părăsire îmbracă şi ea două forme: una în sens de povăţuire, ca o
îngăduinţă, iar alta de lepădare. Cea în sens de îngăduinţă sau povăţuire, aflăm de la
Sfântul Marcu Ascetul, nu lipseşte sufletul de lumina dumnezeiască, ci harul îşi
ascunde prezenţa sa, cu scopul ca sufletul lipsit de harurile sale duhovniceşti şi ispitit
de diavoli, să caute cu frică şi mai multă ajutorul lui Dumnezeu. Spre deosebire de
cea dintâi, părăsirea în sens de lepădare lipseşte cu totul sufletul de ajutorul lui
Dumnezeu şi îl predă “legat dracilor”50.
Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că sunt patru feluri generale ale părăsirii din
partea lui Dumnezeu: din iconomie, ca prin păruta părăsire cei încercaţi să se
mântuiască; spre dovedire, ca la Iov şi Iosif, spre întărire în credinţă; spre povăţuire
duhovnicească, ca la Apostolul, ca smerindu-se în cugetare, să păstreze covârşirea
harului; spre pedeapsă, spre pocăinţă 51.
Notele specifice părăsirii povăţuitoare sunt: ea aduce sufletului întristare multă,
o anumită smerenie şi deznădejde măsurată. Ea produce în inimă frica de Dumnezeu
şi lacrimi de mărturisire, însoţite de dorinţa de tăcere.
Părăsirea în sens de lepădare lasă sufletul să se umple de deznădejde, de necredinţă,
de fumul mândriei şi al mâniei.
Când suntem cuprinşi de părăsirea cea povăţuitoare sau mântuitoare, trebuie
să-I aducem lui Dumnezeu mulţumire însoţită de rugăciuni de iertare. În cazul celei
de-a doua, trebuie să-i aducem mărturisirea pentru păcatele săvârşite şi lacrimi de
pocăinţă52. Părinţii duhovniceşti subliniază faptul că şi atunci când suntem încercaţi
fără de voie, în aceste necazuri sau pătimiri se ascunde harul Sfântului Duh şi mila lui
Dumnezeu. Ele exprimă paradoxul iubirii lui Dumnezeu: în toate durerile fără de voie
49 Calist Patriarhul, Capete care au lipsit, în Filocalia..., volumul VIII, p. 280-281.
50 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia..., volumul 1, p. 461.
51 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua, în Filocalia..., volumul 2, p. 142.
52 Sfântul Marcu Ascetul, op. cit., p. 461
70
se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăinţă pe cel ce le rabdă şi îl păzeşte
de muncile veşnice53. De aceea, şi Sfântul Maxim consideră că toate felurile de
părăsire sunt mântuitoare şi pline de iubirea de oameni a lui Dumnezeu54.
Întristările ne sensibilizează la lucrarea harului. Acesta, spune Sfântul Isaac,
vine în minte înainte de încercări şi ne ajută, însă în simţire, după acestea. Simţirea
încercărilor vine înaintea simţirii harului, pentru dobândirea libertăţii noastre, căci
harul nu forţează niciodată. Tot aşa, el nu se arată niciodată în cineva înainte de a
gusta încercările55. Tot el ne spune că acelora încercaţi, Dumnezeu le dă răsplata sau
darul simţirii păcatelor proprii, ca nu cumva să plece de aici împovăraţi de aceste
necazuri 56.
Rădarea necazurilor şi nădejdea.
Încercările sunt considerate “toiagul Judecătorului”57 şi de aceea omul trebuie
să le primească pe acestea, ca de la Dumnezeu şi spre folosul său duhovnicesc, cu
smerenie şi nădejde.
Sfântul Isaac ne spune că dacă le primim cu răbdare, cu smerenie şi cu nădejde,
dacă ne aducem aminte de nedreptăţile săvârşite şi le mărturisim cu pocăinţă lui
Dumnezeu, atunci Dumnezeu ne va încerca prin necazuri scurte şi mai mici. Dacă,
însă, nu dovedim smerenie şi pocăinţă, ci, în loc de a ne recunoaşte păcatele pentru
care suntem pedepsiţi, ne învârtoşăm în necazurile noastre şi învinovăţim pe
Dumnezeu pentru ele, pe oameni sau pe draci, considerându-ne pe noi înşine
nevinovaţi, atunci toate acestea ne pricinuiesc “o mâhnire neîncetată şi necazurile
noastre se fac cumplite”58.
Dacă ne vom aminti necontenit - spune Sfântul Antonie - că în viaţă trebuie să
răbdăm mici şi scurte necazuri, după moarte ne vom bucura de cea mai mare plăcere
şi de fericirea veşnică.
Împrejurările dificile din viaţa noastră, care se înfing ca nişte cuie în fiinţa noastră, ne
îndeamnă la rugăciune mai simţită, iar în cursul acestei rugăciuni, prezenţa lui
Dumnezeu ni se face şi mai evidentă59. Este o prezenţă iubitoare, asemenea unui tată
bun ce îşi iubeşte copilul şi, cu durere în suflet, este nevoit să recurgă la o pedeapsă,
din perspectiva îndreptării copilului său şi a înaintării lui pe calea cea bună.
Isihie Sinaitul ne învaţă ca atunci când am fost cuprinşi de necazuri, descurajări
şi deznădăjduiri, să facem ceea ce a făcut David: “să ne vărsăm inima noastră înaintea
lui Dumnezeu şi rugăciunea şi necazul nostru să le vestim Domnului.” {i El, care ne
53 Ibidem, p. 329.
54 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste..., p. 142.
55 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 243
56 Ibidem, p. 359.
57 Ibidem
58 Ibidem.
59 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă..., vol. 1, p. 141.
71
cunoaşte starea sufletului nostru, ne va cârmui cu înţelepciune, uşurând necazul
nostru şi înălţându-ne din întristare”60 .
Sfinţii Varsanufie şi Ioan ne dau următorul sfat, în răbdarea încercărilor şi
înţelegerea lor duhovnicească: “Iar despre celelalte gânduri, pune în seama lui
Dumnezeu tot gândul, zicând: “Dumnezeu ştie ce e de folos.” {i te vei odihni. {i pe
încetul îţi va veni puterea să rabzi. Nu înceta să spui. Iar de spui că nu eşti auzit, şi
nici nu afli har (ascultare) în cuvântul tău, să nu te întristezi. Căci te vei folosi şi mai
mult”61 .
Calea ieşirii sau izbăvirii din aceste necazuri este întoarcerea spre Dumnezeu
cu lacrimi de pocăinţă, răbdarea lor prin rugăciune. Dumnezeu, văzând smerenia
noastră, uşurează greutatea necazurilor noastre. Stăruinţa în rău face, însă, ca
necazurile şi durerile noastre să se înmulţească şi să se amplifice.
Ava Dorotei arată că purtarea cu răbdare, smerenie şi nădejde a încercărilor îl
ajută pe cel încercat să treacă prin ele nevătămat. Iar dacă acesta se necăjeşte şi se
tulbură, se chinuie pe sine însuşi şi se vatămă, îngreunându-şi suferinţa. Mai mult
chiar. Potrivit Sfântului Isaac Sirul, “toate greutăţile şi necazurile ce nu sunt
răbdate, au în ele un chin îndoit. Căci răbdarea micşorează apăsarea lor”62.
În toate pătimirile fără de voie trebuie să privim la sensul lor adânc, profund
duhovnicesc, să le privim ca pe lucrări de întărire a noastră. Calea de a scăpa de ele
nu este revolta faţă de lucrarea iconomică a lui Dumnezeu, ci răbdarea lor întru
smerită cugetare, cu nădejdea că Dumnezeu ştie ceea ce ne este de folos şi ne va
scăpa de ele, neîncercându-ne peste puterile noastre slăbite de păcat.
Ca principiu, ni se recomandă, în necazuri, întoarcerea noastră imediat spre
Dumnezeu şi cererea ajutorului Său. Stăruinţa în păcat înseamnă, de fapt, o
amplificare a suferinţei.
Sau, cum rezumă Cuviosul Nichita Stithatul modul de a ne comporta sau conduita
noastră morală în suferinţe, constă în lepădarea pricinii care a provocat părăsirea şi
alergarea spre înălţimea smeritei cugetări63.
Orice încercare, ce vine asupra noastră trebuie să fie un prilej de adâncă
meditaţie la regresul nostru duhovnicesc, căruia i se datorează şi la progresul nostru
spiritual, pe care îl poate aduce. Tocmai pentru acest motiv, Părinţii filocalici, precum
Sfântul Isaac, vorbesc alături de Sfânta Taină a Pocăinţei de o pocăinţă permanentă,
de fiece clipă şi de o meditare neîncetată la judecată, dublate, însă, de o cugetare
continuă, prin rugăciune, la ajutorul şi mila lui Dumnezeu.
De teologia încercărilor sunt legate răbdarea şi nădejdea, ca virtuţi
duhovniceşti, Pe acest motiv, Talasie Libianul defineşte răbdarea ca fiind “iubirea de
osteneli a sufletului”, ce constă în “osteneli de bunăvoie şi din încercări fără de
60 Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, în Filocalia..., volumul 4, p. 91.
61 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia..., volumul XI, p. 41.
62 Sfântul Isaac Sirul, op. cit. p. 247-248
63 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 231.
72
voie”64. Semnul răbdării este dragostea de osteneli, din care izvorăşte o nădejde, ce
devine apoi o certitudine în dragostea şi răsplata lui Dumnezeu.
Această nădejde este un plus de cunoaştere. Cu ajutorul ei, descoperim adevăratele
raţiuni sau adevărata semnificaţie a necazurilor. Nădejdea aceasta este “o vedere cu
inima, cu partea cea mai adâncă a spiritului nostru, deci e o convingere intimă,
tainică, o stare de transparenţă a fiinţei noastre faţă de cele de dincolo de lumea
aceasta”65.
Ea ne dă certitudinea răsplatei, căci aşa cum spune Sfântul Antonie cel Mare,
“omul care rabdă necazurile cu inimă bună şi cu mulţumită, va lua cununa
nestricăciunii, virtutea şi mântuirea”66.
{i, ca o treaptă supremă de dezpătimire, Părinţii ne învaţă că cei desăvârşiţi
ajung să privească necazurile ce vin asupra lor cu un râs interior, cu un râs
duhovnicesc, rod al “plânsului de bucurie făcător”, un râs superior, al celui întărit în
încercări şi care a întrezărit în acestea adevăratul lor sens, de cale spre Dumnezeu.
Necazul care este suportat cu răbdare - ne spune Petru Damaschinul - este bun
şi folositor, iar cel care nu este suferit astfel este semn al lepădării de la Dumnezeu şi
e fără de folos67.
Necazurile trebuie răbdate cu smerenie şi nădejde, căci Dumnezeu a rânduit
după încercări şi darurile. În necazurile ce vin asupra noastră trebuie să vedem
purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi cinstea pe care o primeşte sufletul nostru din
partea măririi Sale, căci “pe măsura întristării - spune Sfântul Isaac - e şi
mângâierea”68.
Aşadar, viaţa noastră duhovnicească se desfăşoară într-un registru spiritual
foarte larg: din adâncurile păcatului şi din “ceaţa patimilor” spre culmile virtuţii şi
lumina dumnezeiască. În funcţie de eforturile noastre ascetice este şi starea noastră pe
treptele ei atât de numeroase. “De pe dealurile bucuriilor - spune Părintele Stăniloae -
în văile necazurilor, aşa decurge viaţa omului duhovnicesc; dar ea înscrie un real
progres în aceste alternanţe. Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai curate, mai
spiritualizate, mai nepătate de mulţumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm
răbdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranţa necazurilor ce vor veni, iar
necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de râs interior, cum ar zice Ioan
Scărarul, prin siguranţa bucuriilor ce vor veni la rând. Deci, fie cât de schimbăcioase
împrejurările externe în care se desfăşoară viaţa omului duhovnicesc, lăuntric ea a
ajuns la un fel de nivelare, care îi dă o statornică linişte. E tăria spiritului în faţa
valurilor lumii”69.
64 Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, în Filocalia..., volumul 4, p. 33.
65 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă..., p. 145.
66 Sfântul Antonie cel Mare, op. cit., p. 53.
67 Sfântul Petru Damaschinul, Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschinul, în Filocalia..., volumul V, p.
109.
68 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 242.
69 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă..., p. 142.
73
Oscilând între aceste două limite, viaţa trece inevitabil prin proba încercărilor
duhovniceşti, în vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de desăvârşire.
Necazurile neacceptate ne dublează greutatea suferinţei, cele înţelese duhovniceşte,
ne-o înjumătăţesc.
Dacă vrem ca viaţa noastră să fie o înaintare din treaptă în treaptă spre piscul
sfinţeniei creştine, proba pătimirilor fără de voie trebuie trecută cu răbdare, nădejde,
pocăinţă şi smerenie, toate acestea în rugăciune curată către Tatăl nostru Cel ceresc,
de la Care ne vine tot ajutorul.
Acesta este drumul vieţuirii duhovniceşti creştine: împreuna pătimire cu
Hristos, cu nădejdea învierii şi răsplatei, pe măsura eforturilor noastre ascetice. Este
calea pe care au străbătut-o toţi cei iubitori de frumuseţe spirituală, urmând pilda
Mântuitorului: Sfinţii Apostoli, mucenicii, mărturisitorii, cuvioşii, monahii şi nu în
ultimul rând creştinii obişnuiţi. La aceasta ne îndeamnă Hristos, cerându-ne să purtăm
jugul sau crucea desăvârşirii, a încercărilor şi necazurilor din această viaţă şi lume
trecătoare, asigurându-ne totodată că biruinţa Lui va fi şi biruinţa noastră.
74
POCĂINŢA PERMANENTĂ SAU NEÎNCETATĂ
Viaţa duhovnicească a credinciosului este o permanentă epectază, o continuă
înaintare către limanul vieţii şi al iubirii - Dumnezeu Cel în Treime. Urcuşul acesta,
constând în renunţarea tot mai accentuată la iubirea egoistă de noi înşine (filavtia),
care provoacă îngustarea şi sărăcirea universului nostru spiritual în zonele cele mai
întunecate, subterane ale vieţii şi conştiinţei noastre, şi în dobândirea virtuţilor, ca
iradieri ale vieţii dumnezeieşti în existenţa noastră, nu este un urcuş sau un proces
uniform şi monoton, ci dinamic, având caracterul unor osteneli şi nevoinţe
permanente, susţinute, pentru dobândirea desăvârşirii, a asemănării cu Părintele
nostru Cel ceresc.
Antrenat în acest dinamism prin firea sa, omul oscilează între slăbiciune şi
putere, între cădere şi ridicare, între abisurile păcatului şi înălţimile senine, însorite
ale virtuţilor, culminând în iubire. Între aceste limite, viaţa creştină are nevoie, pentru
a-şi atinge adevăratul ei sens, de forţa sau puterea duhovnicească a pocăinţei, cea care
este în stare să reclădească pe locul patimilor trecute - prezentele virtuţi, să
transforme neputinţa şi slăbiciunea în putere şi hotărâre de îndreptare.
Într-un limbaj de o frumuseţe am putea spune lirică şi de o profunzime
duhovnicească deosebită, Sfântul Isaac Sirul, comparând trecerea noastră prin această
lume şi viaţă cu o călătorie pe o mare agitată, arată cât de necesară este pocăinţa
pentru a da răspuns bun, în clipa judecăţii, asupra modului în care am ştiut să
fructificăm acest dar dumnezeiesc pentru apropierea de Dumnezeu şi de semeni.
“Pocăinţa - spune Sfântul Isaac - este corabia, frica este cârmaciul ei; dragostea este
limanul dumnezeiesc. Deci frica ne aşează în corabia pocăinţei şi ne trece peste marea
vieţii celei rău mirositoare şi ne conduce spre limanul dumnezeiesc, care este
dragostea, la care străbat toţi cei ce se ostenesc, toţi cei împovăraţi de pocăinţă. {i
când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu”1.
Sau, în tâlcuirea inspirată a Părintelui Stăniloae, considerat, pe bună dreptate,
nu doar un simplu traducător, ci şi “un întregitor al Filocaliei, un iubitor de texte
filocalice, ca şi primii autori ai Filocaliei”2: “Drumul pe marea vieţii acesteia, dacă
vrem să fie o continuă apropiere de ţărmul raiului, de ţărmul dragostei, care e Hristos
Însuşi, şi nu o rătăcire fără ancorare şi până la urmă o scufundare în bezna ei, dacă
vrem să fie adică un drum spre desăvârşire şi spre viaţă, trebuie să-l facem neîntrerupt
1 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi
care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 364.
2 Pr. Constantin Karaisaridis, Sfântul Nicodim Aghioritul şi activitatea sa în domeniul liturgic, teză de doctorat în
teologie (partea I), în “Studii teologice”, XXXIX (1987), nr. 1, p. 29.
75
în corabia căinţei pentru nedeplina dragoste ce am arătat-o prin păcatele noastre,
pentru că voinţa unei iubiri mai mari ne mână tot mai departe. Ea ne ţine deasupra
valurilor uriaşe ale răului sau egoismului ce se ridică din noi şi ne duce tot mai
înainte. Numai aşezaţi în barca pocăinţei călcăm în fiecare clipă peste valurile
păcătoase ale egoismului, care tind să se ridice din adânci dedesubturi din noi şi de
sub noi. Numai prin ea suntem mereu deasupra noastră şi în mişcare dincolo de
punctul la care ne aflăm, mai aproape de dragostea deplină, mai aproape de raiul în
care se află pomul vieţii, adică Hristos, izvorul dragostei ce nutreşte spiritul nostru”3.
Viaţa omului, după căderea în păcatul strămoşesc, se desfăşoară în dramatismul
tensiunii dintre cădere şi înălţare, dar într-o continuă mobilitate. Deşi ţine de
libertatea umană, păcatul nu este ceva constitutiv ei, prin creaţie, ci i s-a adăugat din
exterior, ca o stare paranaturală, prin folosirea greşită a acestei voinţe libere.
Acestea sunt, pentru literatura duhovnicească, cele două limite ale existenţei:
căderea şi ridicarea. Numai îngerilor - arată Sfântul Ioan Scărarul - le este propriu să
nu cadă. Oamenilor, le este propiu să cadă şi să se ridice iarăşi de câte ori s-ar
întâmpla aceasta. Diavolii, odată căzuţi, nu se mai pot ridica4. Într-un mod
asemănător, Sfântul Petru Damaschinul, fin cunoscător al sufletului, al încercărilor şi
curselor ce îi primejduiesc mântuirea, ne dă următorul sfat: “Ai căzut, ridică-te. Ai
căzut iarăşi, ridică-te iarăşi. Numai pe Doctorul tău să nu-L părăseşti, căci atunci vei
fi osândit de deznădejde mai rău decât un sinucigaş. Stăruie pe lângă El şi El Îşi va
face milă cu tine, fie prin întoarcerea ta, fie prin încercare, fie prin altă faptă a purtării
Sale de grijă, fără să ştii tu”5.
Literatura ascetică, operă a Părinţilor cu viaţă îmbunătăţită este paradoxală,
surprinzând duhovniceşte foarte subtil adâncurile păcatelor în care se poate ruina
fiinţa umană, precum şi culmile virtuţilor, la care se poate înălţa ea.
Aflat între aceste limite, între cădere şi ridicare, creştinul are ca mijloc haric deosebit
de important pocăinţa, prin care redobândeşte starea de har. Curăţia sau nepătimirea
creştină se dobândeşte prin Taina Sfântului Botez, iar apoi prin actualizarea acesteia
în “botezul lacrimilor” sau pocăinţă.
În trăirea şi experienţa ortodoxă, adevăratul criteriu sau condiţia supremă,
esenţială, a mântuirii este pocăinţa. Cuviosul Nichita Stithatul ne spune astfel că este
de prisos pustiul, retragerea din lume, căci putem intra în Împărăţia cerurilor şi fără
această retragere, dar ne este de absolută necesitate pocăinţa şi paza poruncilor lui
Dumnezeu, ceea ce se poate face în tot locul stăpânirii Lui6.
Acelaşi lucru ni-l sugerează şi Teognost, autor duhovnicesc din Filocalia IV,
când spune că nu vom fi pedepsiţi şi osândiţi în veacul viitor pentru că am păcătuit,
deoarece avem o fire nestatornică şi schimbătoare, slăbită de păcatul strămoşesc şi de
3 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p.
110.
4 Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, în Filocalia..., volumul IX, p. 96.
5 Sfântul Petru Damaschinul, Învăţăturile duhovniceşti, în Filocalia..., volumul V, p. 218.
6 Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, în Filocalia...,
volumul VI, p. 242.
76
cele personale. Dar vom da, cu certitudine, socoteală că, păcătuind nu ne-am pocăit,
nici nu ne-am întors de la calea cea rea spre Domnul, odată ce am primit putere şi
vreme de pocăinţă7.
Pentru spiritualitatea filocalică, pocăinţa este cea mai înaltă dintre virtuţi.
Lucrarea ei, după cum ne încredinţează Sfântul Isaac Sirul, nu încetează niciodată şi
se potriveşte tuturor: păcătoşi sau drepţi, începători sau desăvârşiţi duhovniceşte;
lucrarea ei nesfârşindu-se niciodată. Ea trebuie să însoţească toate faptele noastre
bune sau rele, păcatele sau virtuţile personale. În această perspectivă duhovnicească,
Sfântul Ioan Scărarul defineşte astfel valoarea pocăinţei şi darurile pe care ea le
conţine şi le dăruieşte celor care ajung la o autentică experiere a ei: “Pocăinţa este
aducerea înapoi (reîmprospătare) a botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu
pentru o a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este
necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri trupeşti. Pocăinţa este gândul
osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijită de sine. Pocăinţa este fiica nădejdii şi
tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte, se osândeşte pe sine, dar scapă
neînfruntat. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună
a celor potrivnice păcatelor. Pocăinţa este răbdarea de bună voie a tuturor necazurilor.
Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea tare a
pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă”8.
Pocăinţa este constitutivă dinamismului uman sau tensiunii fiinţiale, ontologice
umane de a se împlini într-un plan superior, adică în universul spiritual şi în ambianţa
duhovnicească a virtuţilor creştine. Pocăinţa este o notă esenţială a universului
spiritual atât de variat şi complex al omului duhovnicesc.
Ea este cea mai înaltă dintre virtuţi, izvorul celorlalte virtuţi pentru că,
nemulţumindu-se cu ceea ce înfăptuiesc acestea, întreţine tensiunea lor după mai
bine9.
Pocăinţa este suportul şi însoţitoarea tuturor celorlalte virtuţi creştine. Ea este mama,
temelia sau rădăcina lor, dar şi sora lor, care le ajută să se desăvârşească. Edificiul
duhovnicesc uman se fundamentează, se înalţă pe punctele de rezistenţă ale pocăinţei.
Conştiinţa imperfecţiunilor şi păcatelor noastre întreţine dinamismul nostru sufletesc
către o viaţă mai înaltă din punct de vedere duhovnicesc. Fiecare nouă virtute
dobândită şi fiecare faptă virtuoasă se face motiv sau cauză a unei noi perfecţiuni şi
tot aşa, spre desăvârşire.
Fiinţa pocăinţei are un caracter dialectic, dinamismul şi experierea ei se
exprimă în termeni antinomici, paradoxali. Pe de o parte, omul simte intens propria sa
insuficienţă sau limitare, pentru care se smereşte, dar în acelaşi timp, simte la fel de
accentuat chemarea şi ajutorul lui Dumnezeu, în lucrarea sa încordată de desăvârşire.
Simte micimea sa şi infinitatea lui Dumnezeu, dar nu deznădăjduieşte, ci are ferma
speranţă şi încredere în ajutorul divin.
7 Teognost, Despre făptuire, contemplaţie şi preoţie, în Filocalia..., volumul IV, p. 284-285.
8 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 136-137.
9 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă ..., p. 109.
77
Prin urmare, asemenea smereniei, din a cărei familie duhovnicească face parte,
pocăinţa are un caracter dialectic, cuprinzând în sine poziţii contradictorii, care îi
măresc bogăţia şi complexitatea: o necontenită nemulţumire faţă de treapta pe care ne
aflăm, iar pe de altă parte, o încredere în puterile firii omeneşti, ajutate de harul
dumnezeiesc. Ea exprimă, pe de o parte, neputinţa proprie, iar pe de altă parte,
experienţa bogatelor resurse duhovniceşti, ce sunt în puterea omului.
Pocăinţa, ca Taină a refacerii fiinţei umane şi a dezlegării ei din servitutea
păcatelor şi din neputinţele produse de ele10, reprezintă “o trebuinţă firească a
sufletului omenesc, căreia creştinismul i-a dat o semnificaţie şi un conţinut nou prin
faptul că o consideră ca un mijloc prin care credincioşii sunt scoşi din închistarea
egoistă în care îi aruncă păcatul, pentru a fi readuşi la comuniunea cu Dumnezeu şi
aproapele”11.
Părinţii duhovniceşti ai Filocaliei dezvoltă cea mai înaltă învăţătură despre
“harul pocăinţei”, ca fundament al vieţii şi desăvârşirii creştine.
O primă remarcă este aceea pe care o fac aceşti Sfinţi Părinţi, vorbind despre două
forme de pocăinţă: Pocăinţa ca Sfântă Taină şi pocăinţa permanentă sau
neîncetată asupra căreia insistă în mod deosebit Evagrie Monahul, Sfântul Marcu
Ascetul, Sfântul Ioan Scărarul şi Sfântul Isaac Sirul12.
Universul spiritual al Tainei Pocăinţei
Părinţii duhovniceşti ai spiritualităţii răsăritene sunt conştienţi şi vor să ne
sensibilizeze şi pe noi duhovniceşte în ceea ce priveşte valoarea deosebită a Sfintei
Taine a Pocăinţei sau a Mărturisirii. Fără ea, nu există progres în viaţa noastră
spirituală, ci o cădere permenentă într-o existenţă fără sens duhovnicesc, un continuu
regres către zonele cele mai întunecate ale existenţei umane: adâncul sau abisul
păcatelor şi patimilor. Cunoscând aceste realităţi de ordin spiritual şi ştiind că viaţa
omenească are momente de slăbiciune, de cădere, Părinţii ne recomandă să ne ţinem
permenent legată conştiinţa de pocăinţă.
În legătură cu universul spiritual al Tainei Pocăinţei, Părinţii filocalici insistă în
mod deosebit asupra elementelor interioare, profunde ale acesteia, şi nu atât asupra
elementelor ei exterioare. Vom afla astfel adevăruri adânci privind calităţile şi arta
duhovnicească a părintelui duhovnicesc, valoarea lucrării sale în viaţa noastră, modul
de căutare a unui duhovnic sau învăţător duhovnicesc bun, care să ne lumineze calea
spre eliberarea de păcat şi spre desăvârşire, despre dragostea ucenicului faţă de
părintele său duhovnicesc, despre calitatea în spovedanie, precum şi roadele căinţei.
10 Idem, Taina Pocăinţei ca fapt duhovnicesc, în “Ortodoxia”, anul XXIV (1972), nr. 1, p. 5-14.
11 Pr. Asist. Dumitru Popescu, Pocăinţa ca refacere a legăturilor credincioşilor cu Dumnezeu şi cu semenii, în
“Biserica Ortodoxă Română”, LXXXIX (1971), nr. 9-10, p. 1022.
12 Împrumutând, în această privinţă, limbajul biblic, Părinţii greci folosesc doi termeni pentru a desemna procesul
duhovnicesc al pocăinţei: verbul metanoein, care se referă mai ales la schimbarea interioară şi epistrefein, care arată
mai mult o schimbare în conduita practică. Vezi Thomas Spidlik, op. cit., cap. La penitence.
78
Sfânta Taină a Pocăinţei este Taina esenţială, fundamentală a vieţii creştine, de
ea atârnând, alături de celelalte două Taine creştine: Botezul şi Euharistia, viaţa
noastră creştină.
Pocăinţa este un mijloc de restaurare a legăturii cu Dumnezeu şi cu aproapele.
Pentru acest motiv, ea este considerată “al doilea Botez” şi precede Taina Sfintei
Împărtăşanii, a comuniunii depline cu Hristos. Pocăinţa este Taina împăcării cu
Dumnezeu şi cu semenii, fiindcă aduce în sufletele credincioşilor acea armonie care
vine de la Dumnezeu13.
Potrivit Sfântului Ioan Scărarul, “botezul lacrimilor” este mai de preţ decât
Botezul cel dintâi, pentru că el ne iartă nu păcatul strămoşesc, ci păcatele personale.
De aceea, el consideră pocăinţa “aducerea aminte (reîmprospătarea) Botezului şi
“împăcarea cu Domnul prin lacrimi”14. Ea este “har peste har”, “a doua naştere din
Dumnezeu” şi “uşa milei”, prin care intrăm la Dumnezeu15.
Credinciosul este supus mereu ispitelor şi încercărilor şi nu totdeauna găseşte
în firea sa slăbită, lovită mortal de păcat, resursele să le evite sau să le înlăture.
Căderea în păcat este dovada unei abdicări de la vocaţia noastră fundamentală -
desăvârşirea.
Experienţa duhovnicească ne demonstrează că nimic nu este definitiv cât suntem în
această viaţă, că existenţa însăşi nu este un univers închis, ci o permanentă încercare,
un permanent dialog, uneori chiar dramatic, de ridicare din starea de cădere a fiinţei
noastre, către zările senine pe care le deschide universul spiritual al unei vieţi
virtuoase, spre asemănarea cu Dumnezeu.
Viaţa noastră religioasă ne demonstrează uşurinţa căderii şi dificultatea sau
dramatismul ridicării din cădere. Alunecarea în păcat presupune o ispită la care
mintea, oarecum paralizată, consimte, nerealizând la început urmările şi implicaţiile
faptei păcătoase şi vinei pentru ea, în timp ce eliberarea de păcat şi de patimă
presupune un efort încordat, dramatic de a ne lupta cu noi înşine şi, paradoxal,
înfrângându-ne pe noi înşine, de a ieşi învingători.
Metanoia sau pocăinţa este angajarea şi lupta noastră împotriva păcatului şi
patimilor care, după expresia Sfântului Maxim Mărturisitorul, produc “sfâşierea firii”
şi o ruinează. Părinţii filocalici subliniază valoarea pocăinţei în lucrarea de restaurare
a adevăratei vieţi, cea harică.
Păcatul, considerat de aceşti Părinţi duhovniceşti “întrebuinţarea greşită a
ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor”16. El nu se află în fire, în
chip natural, căci Dumnezeu nu e făcătorul patimilor17, ci reprezintă un adaos la
aceasta, sufletul fiind prin fire nepătimaş (fără patimi)18. Originea păcatului, pentru
Sfântul Maxim Mărturisitorul îl constituie “reaua întrebuinţare a puterilor
13 Preot Asistent Dumitru Popescu, art. cit., p. 1028.
14 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 136.
15 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 361-362.
16 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua, în Filocalia..., volumul 2, p. 97.
17 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 334.
18 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 407.
79
(facultăţilor) sufletului: a celei poftitoare, irascibile şi raţionale”19, ele provocându-se
prin “afecţiunea neraţională a sufletului faţă de plăcerea simţurilor”20.
Spre deosebire de păcat, care are caracterul unui accident, a unui fapt izolat,
patima este păcatul generalizat sau obişnuinţa păcatului. Definită ca o “mişcare a
sufletului împotriva firii, fie spre o iubire neraţională, fie spre o ură fără judecată a
vreunui lucru, sau din pricina vreunui lucru din cele supuse simţurilor”21, patima este
“un perete în faţa virtuţilor ascunse ale sufletului”22. Păcatele şi patimile sunt ca o
“ceaţă groasă”, aşezată pe puterea străvăzătoare a sufletului, pe care îl întunecă23. Ele
întunecă mintea, orbesc înţelegerea şi nu o lasă să pătrundă la razele adevărului, nici
să deosebească binele de rău24.
În cadrul cercului vicios plăcere-durere, care are drept centru filavtia - iubirea
patimaşă de sine, păcatul apare ca “abaterea lucrărilor puterilor sădite în fire de la
scopul lor”25, “mişcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul
lor, în urma unei judecăţi greşite...”26. El constă în “necunoaşterea cauzei celei bune a
lucrurilor. Aceasta, orbind mintea omenească, dar deschizând larg simţirea, l-a
înstrăinat cu totul pe om de cunoştinţa lui Dumnezeu şi l-a umplut de cunoştinţa
pătimaşă a lucrurilor ce cad sub simţuri27.
Păcatul şi patima reprezintă căderea într-o existenţă paranaturală28. Din această
stare de eşec ontologic, de naufragiu existenţial încearcă să ne scoată pocăinţa,
ancorând puterile noastre duhovniceşti în transcendent, în dragostea de Dumnezeu şi
de semeni.
Păcatul este, deci, o alterare a conştiinţei noastre şi de aceea, pentru îndreptare
ei nu este suficientă doar voinţa penitentului, ci este nevoie de un ajutor mult mai
puternic, venit din afara noastră. Acesta este, în fond, ajutorul lui Dumnezeu, pe care
ni-l trimite prin intermediul, adică prin persoana şi lucrarea părintelui nostru
duhovnicesc, a duhovnicului, potrivit concepţiei ortodoxe că adevăratul săvârşitor al
Tainei este Mântuitorul Iisus Hristos, duhovnicul nefiind altceva decât un martor al
stării de cădere şi a dorinţei de căinţă a penitentului.
Părinţii filocalici, ei înşişi Părinţi duhovniceşti, care au trăit în preajma unor
asemeni “îngeri pământeşti”şi “oameni cereşti” şi apoi au devenit ei înşişi Părinţi
duhovniceşti, învrednicindu-se de mari daruri: al cardiognoziei, al deosebirii
gândurilor sau al discernământului duhovnicesc, ne relatează psihologia paradoxală a
căderii şi ridicării din păcat.
19 Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit. , p. 102.
20 Idem, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia..., volumul 3, p. 310.
21 Idem, Capete despre dragoste..., p. 82.
22 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 347.
23 Calist Catafygiotul, Despre unirea dumneziească şi viaţa contemplativă, în Filocalia..., volumul VIII, p. 517.
24 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste..., p. 191.
25 Idem, Răspunsuri către Talasie..., p. 31.
26 Ibidem.
27 Ibidem.
28 Idem, Răspunsuri către Talasie..., Introducerea Părintelui Stăniloae, p. 14.
80
Exprimările lor, de o profunzime aparte, adeseori neînţelese şi inaccesibile
omului neduhovnicesc, arată valoarea de temelie, de fundament al Tainei Pocăinţei,
în viaţa creştină.
Mărturisirea păcatelor are valoare capitală în viaţa noastră spirituală şi în
progresul nostru în ea. Ea este arma duhovnicească cea mai puternică, “unica virtute
ce nu poate fi umilită de draci”29, căci, spune Sfântul Ioan Scărarul: “nimic nu dă
dracilor şi gândurilor acestora atâta putere împotriva noastră, ca faptul de a hrăni şi
ascunde păcatele în inimă, nemărturisite”30, iar Cuviosul Isaia Pusnicul ne spune să
nu ne ruşinăm să spunem celui mai mare orice gând care ne războieşte, dacă vrem să
dobândim uşurarea. Căci duhurile cele rele nu găsesc alt loc decât în omul care tace
despre gândurile lui, fie că sunt bune, fie că sunt rele31. Acelaşi sfânt spune că îngerii
şi cerul suspină şi plâng pentru negrija noastră faţă de suflet, pentru nepocăinţa
noastră, spre pieirea lui.
Ea este pentru suflet ca un “frâu” care îl împiedică să păcătuiască, pe când
păcatele nemărturisite sunt săvârşite fără frică şi ruşine, ca în întuneric32. Deci Taina
Sfintei Spovedanii are o pronunţată valoare ascetică, ea înfrânându-ne de la săvârşirea
păcatelor. Păcatele nemărturisite îndeamnă, instigă singure la păcate şi mai mari, prin
simpla constatare a urmărilor lor. Este o învăţătură esenţială, constantă a Părinţilor
duhovniceşti că între păcate şi patimi există un circuit sau o intercondiţionare. Una se
provoacă sau declanşează pe alta, spre surparea, spre uzurparea fiinţei umane.
Împotriva acestor efecte şi mai apoi împotriva păcatului însuşi luptă pocăinţa.
Ea este o piedică în calea înmulţirii păcatelor şi a efectelor acestora. Pocăinţa luptă cu
un trecut păcătos, pătimaş, vrednic de osândă, pentru clădirea unui viitor curat, fericit,
veşnic.
Prin urmare, căderea în păcat, ca act individual, particular, la care se asociază
efectele şi urmările sale, ne paralizează facultăţile noastre sufleteşti, încât omul pare
că, neputând să se elibereze din acest cerc vicios, se complace în el. Obişnuinţa
devine o a doua natură, păcatul se săvârşeşte aproape automat, de la sine,
complicându-se cu diversele circumstanţe şi ducând la patimi dintre cele mai groase,
josnice. Omul nu mai realizează, nu mai conştientizează semnificaţia acestor fapte ale
sale, dând dovadă de o conştiinţă alterată, duplicitară, scindată, ieşită din limitele sale
fireşti, naturale, raţionale.
Într-o astfel de situaţie, ceea ce îl poate trezi pe om este un cutremur stihial,
ontologic, în temeliile fiinţei sale. Acesta se manifestă adesea negativ, prin încercările
sau necazurile provocate de tulburările insinuate de păcat în viaţa şi existenţa noastră.
Astfel de situaţii limită, de momente de eşec existenţial ne conduc către o revizuire a
relaţiilor şi raporturilor noastre, în primul rând cu noi înşine, cu Dumnezeu şi cu
semenii, ne duc către pocăinţă.
29 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 303.
30 Ibidem, p. 287.
31 Cuviosul Isaia Pusnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, în Filocalia.... volumul XII, p. 57.
32 Ibidem, p. 108.
81
Pocăinţa pătrunde până la hotarele profunde dintre bine şi rău, denunţă
primejdia şi caducitatea păcatului, trezeşte forţa vie, credinţa şi speranţa şi “tinde să
repare dezordinea, să restabilească armonia în compoziţia valorilor noastre”33.
Rolul părintelui duhovnicesc în viaţa creştină
Un rol fundamental, de căpetenie, îl are în viaţa noastră, conform scrierilor
ascetice, părintele duhovnicesc. Rolul său este esenţial în lucrarea de restabilire a
adevăratei legături de viaţă şi în restaurarea noastră ontologică, în fundamentele vieţii
noastre creştine comunitare.
“Arta duhovnicească”, de care vorbeşte Sfântul Ioan Casian, este “cea mai grea
dintre toate meşteşugurile” şi de aceea ea are nevoie de învăţător, pentru că este
“ascunsă şi nevăzută şi numai de inima curată poate fi văzută. Neizbutirea în această
artă nu aduce, potrivit lui, numai paguba vremelnică, în această lume, ci şi moartea
veşnică a sufletului”34.
Cel care nu are un duhovnic şi nu umblă potrivit sfatului acestuia, “seamănă
foarte multe cu osteneală şi cu sudoare, lucrând ca în vis, dar nu seceră cu adevărat
decât foarte puţin”35.
Cu privire la modul de alegere a duhovnicului, prevalează motivele sau
argumentele de ordin duhovnicesc, referitoare la viaţa sa interioară şi la darurile sale
duhovniceşti, dobândite ca urmare a unei vieţuiri curate.
Principiul fundamental al alegerii sale este acela ca el să fie “un povăţuitor şi dascăl
neamăgitor”36, adică să fie bun cunoscător al învăţăturii de credinţă, iar prin viaţa sa
să fie adevărat mărturisitor al ei. El trebuie să fie înalt la înţelegere, smerit la
cugetare, blând în toate purtările sale 37.
Dintre toate darurile pe care trebuie să le căutăm şi să le apreciem la părintele
duhovnicesc, cel mai de preţ este dreapta socoteală sau discernământul duhovnicesc.
Un astfel de duhovnic poate să discearnă felurile gândurilor care ne învăluie: îngereşti
sau dumnezeieşti, omeneşti sau drăceşti şi să le dea sfatul mântuitor, de suflet
folositor. Adevăratul duhovnic “trebuie să aplice leacurile potrivite. Celor împovăraţi
de păcate grele şi uşor aplecaţi spre deznădejde, le este potrivit leacul al doilea: jugul
blând şi sarcina uşoară. Celor ce tind spre un cuget înalt şi mândru, le este potrivit
leacul dintâi - calea îngustă şi plină de necazuri”38.
Părintele duhovnicesc trebuie să fie un bun cunoscător al realităţilor
duhovniceşti, al luptei sau războiului nevăzut, nu atât din citiri, cât mai ales din
experienţă, pentru a putea discerne în viaţa ucenicilor săi de ce fel este războiul sau
33 Pr. Constantin Galeriu, Sensul creştin al pocăinţei, în “Studii teologice”, XIX (1967), nr. 9-10, p. 676.
34 Sfântul Ioan Casian, Cuvânt despre sf. Părinţi din Skkit, în Filocalia..., volumul 1, p. 176.
35 Ibidem, p. 34.
36 Calist şi Igantie Xanthopol, op. cit., p. 32-33.
37 Ibidem.
38 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 440.
82
părăsirea: dumnezeiească sau drăcească. Sfântul Nil Ascetul, autor din Filocalia,
volumul întâi, spune că povăţuitorul trebuie să aibă mai întâi de toate ştiinţă, adică
viaţă şi cunoştinţe duhovniceşti, pentru ca să nu-i fie necunoscută nici una din
uneltirile vrăjmaşilor şi să poată discerne, adică să sesizeze, să înţeleagă şi să dea
remediul cel mai bun pentru toate ispitele ascunse ale războiului la care sunt supuşi
ucenicii săi. În felul acesta, spune Sfântul Nil, le va face celor încredinţaţi lui, biruinţa
neostenicioasă şi îi va scoate încununaţi din luptă39. Dar, adaugă el, “e rar un
povăţuitor ca acesta şi nu se găseşte uşor”40.
Sfântul Petru Damaschinul arată că adevăratul duhovnic are o instituire divină
şi daruri duhovniceşti deosebite: “De aceea, zice el, nu este tot omul vrednic de
încredere, ca să dea sfat celor ce-l caută, ci numai acela care a luat de la Dumnezeu
darul deosebirii şi a dobândit din străduinţa în nevoinţă, o minte străvăzătoare... Iar
acesta trebuie să fie cu multă smerenie şi să nu dea sfaturi tuturor, ci numai celor ce le
cer de bunăvoie şi-l întreabă nesilit şi învaţă după rânduială”41.
În istoria spiritualităţii Răsăritului ortodox sunt consemnate numeroase cazuri de
duhovnici cu daruri deosebite. Darul discernământului duhovnicesc - to dioratikon
harisma - este un semn al prezenţei şi lucrării în şi prin acesta a Duhului Sfânt şi se
manifestă sub forma a două daruri duhovniceşti esenţiale: cunoaşterea tainelor lui
Dumnezeu (teologia) şi cunoaşterea secretelor sau tainelor inimilor (cardiognosia).
El dobândeşte o perspicacitate duhovnicească, spirituală, care vede prin trup, dincolo
de spaţiu şi timp (proorasis)42.
Darul discernământului - diacrisis - primează asupra tuturor celorlalte, atunci
când este vorba de conducerea spirituală a oamenilor. Diacriticos, părintele
duhovnicesc era adeseori şi dioraticos, având darul citirii în inimile ucenicilor43.
Acelaşi Sfânt Nil Ascetul subliniază legătura duhovnicească creată între
duhovnic şi ucenici, spunând că neiscusinţa învăţătorului pierde pe învăţăcel, după
cum şi negrija învăţăceilor aduce primejdie învăţătorului, mai ales când la neştiinţa
aceluia se adaugă trândăvia lor. “Căci nici învăţătorul nu trebuie să uite ceva din cele
ce ajută la îndreptarea supuşilor, nici învăţăceii nu trebuie să treacă cu vederea ceva
din poruncile şi sfaturile învăţătorului. Pentru că e lucru grav şi primejdios atât
neascultarea acelora, cât şi trecerea greşelilor cu vederea de partea acestuia”44.
Odată găsit sau aflat un astfel de părinte duhovnicesc, trebuie să ne ataşăm de
el şi să-l ascultăm ca pe un vestitor pentru noi a voii lui Dumnezeu. Aceiaşi Sfinţi
Calist şi Ignatie Xanthopol arată că, aflând un astfel de povăţuitor, trebuie să ne lipim
de el cu toată fiinţa, ca nişte adevăraţi fii duhovniceşti, ascultându-i povăţuirile şi
socotindu-l ca pe Hristos Însuşi45.
39 Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, în Filocalia..., volumul 1, p. 226.
40 Ibidem.
41 Sfântul Petru Damaschin, op. cit., p. 159.
42 Thomas Spidlik, op. cit., p. 82.
43 Ibidem, p. 272.
44 Nil Ascetul, op. cit., p. 222.
45 Calist şi Ignatie Xanthopol, op. cit., p. 23.
83
Sfântul Simion Noul Teolog ne îndeamnă să ne descoperim în fiecare zi
gândurile noastre părintelui duhovnicesc şi să primim sfatul sau cuvintele sale “ca din
gură dumnezeiească”46, iar Cuviosul Isaia ne recomandă următoarele: “Primeşte
sfatul Părinţilor tăi şi vei trăi tot timpul tău în odihnă”47.
Sfatul duhovnicului este absolut necesar pentru a fi feriţi de căderi noi şi mai
mari, pentru restaurarea noastră şi progresul în această viaţă nouă, curată. Sfinţii
Calist şi Ignatie ne arată, în acest sens, că “acela care doreşte să vieţuiască fără
greşeală trebuie să petreacă într-o îndelungată deprindere şi în cunoaşterea celor
dumnezeieşti şi în viaţa împodobită cu cununa virtuţilor - şi să socotească porunca şi
sfatul lui ca pe cuvântul şi sfatul lui Dumnezeu. Căci mântuirea zice, este în sfătuire
multă” (Prov. 11, 14)48. Credinciosul trebuie să i se încredinţeze întru totul
duhovnicului său şi să aibă în el încrederea pe care o are în Însuşi Mântuitorul
Hristos, pentru că părintele duhovnicesc nu face altceva decât să exprime sau să
vestească ucenicului voia şi lucrarea lui Dumnezeu, în viaţa lui. De aceea, Sfântul
Ioan Scărarul spune că nu trebuie să ne îndoim niciodată de duhovnicul nostru, nici
chiar dacă l-am vedea curvind, căci, spune Sfântul Ioan, ochii adesea ne mint.
Dintre calităţile sau însuşirile adevăratei spovedanii, Părinţii filocalici insistă
asupra sincerităţii ei şi a conştiinţei păcătoşeniei noastre, care duc la adevărata căinţă.
“Trebuie să luăm aminte - spune Sfântul Diadoh al Foticeii - la simţirea cu care facem
mărturisirea, ca nu cumva conştiinţa noastră să se mintă pe sine, cugetând că s-a
mărturisit deajuns lui Dumnezeu. Fiindcă judecata lui Dumnezeu este cu mult mai
bună decât conştiinţa noastră ”49.
Roada mărturisirii curate, este, după cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul
nepătimirea sufletului, care înseamnă ştergerea păcatului50.
Sfântul Simion ne spune că pocăinţa spală de întinăciunea faptelor ruşinoase şi ne
mijloceşte primirea şi împărtăşirea Sfântului Duh. Darul suprem sau distinctiv al
adevăratei pocăinţe este neţinerea de minte a răului51. Sfântul Isaac Sirul ne dă şi un
criteriu după care să ne dăm seama că am dobândit iertarea pentru păcatele spovedite:
aceasta se înfăptuieşte atunci când sufletul va simţi că le urăşte cu desăvârşire şi când
va lucra cele contrare lor, adică virtuţile.
46 Sfântul Simion Noul Teolog, Capetele morale ale lui Simeon Evlaviosul, în Filocalia..., volumul VI, p. 98.
47 Cuviosul Isaia Pusnicul, op. cit., p. 126.
48 Calist şi Ignatie Xanthopol, Metodă şi regulă foarte amănunţită pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi
singurătate, în Filocalia..., p. 40.
49 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia..., volumul 1, p. 474.
50 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste..., p. 58.
51 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 198.
84
Pocăinţa permanentă sau neîncetată, sursă a vieţii
duhovniceşti autentice
Părinţi duhovniceşti ai Răsăritului arată că pocăinţa nu are limite de timp şi loc,
ci de stare duhovnicească. Adevărata Spovedanie sau Pocăinţă trebuie să conducă la
pocăinţa permanentă, ca stare de adevărată cunoaştere a noastră şi de adevărat
discernământ duhovnicesc. Ea trebuie să devină o atitudine permanentă în viaţa
noastră, “un neîncetat flux şi reflux, apus şi răsărit, început nou şi bun”52.
Am văzut că dinamismul vieţii duhovniceşti este legat de pocăinţa permanentă.
Aceasta întreţine în noi necontenit dorul de desăvârşire, de absolut, dorul de a ne
asemăna, cât ne este cu putinţă omeneşte, cu Dumnezeu. Părinţii spiritualităţii
răsăritene, vorbind despre înălţimea idealului creştin, au grijă, pe de altă parte, să
adauge, atunci când descriu mijloacele de atingere a lui, “atât cât este cu putinţă
omeneşte”, ceea ce constituie o probă de adevărată cunoaştere a firii omeneşti, cu
toate slăbiciunile şi puterile sale, dar şi de realism duhovnicesc.
Cea mai frumoasă descriere a lucrării şi valorii pocăinţei permanente pentru
urcuşul nostru spiritual, şi modul în care trebuie să se efectueze ea, îl evidenţiază
Sfântul Simion Noul Teolog: “Trebuie să ai totdeauna în tine frica lui Dumnezeu şi să
cercetezi în fiecare zi ce ai făcut bine şi ce rău. Iar de cele bune să uiţi, ca nu cumva
să cazi în patima slavei deşarte, iar faţă de cele potrivnice să te foloseşti de lacrimi
împreunate cu mărturisirea şi cu rugăciunea stăruitoare. Cercetarea să-ţi fie aşa:
Sfârşindu-se ziua şi venind seara, cugetă întru tine: Oare cum am petrecut ziua, cu
ajutorul lui Dumnezeu? N-am osândit pe cineva, nu l-am grăit de rău, nu l-am scârbit,
n-am căutat la faţa cuiva cu patimă, sau n-am fost neascultător celui mai mare în
slujbă şi nu mi-am neglijat-o pe aceasta? Nu m-am mâniat pe cineva, sau stând la
rugăciunea de obşte, nu mi-am ocupat mintea cu lucruri nefolositoare, sau n-am lipsit
de la biserică şi de la pravilă, îngreuiat de lene? Dacă te găseşti nevinovat de toate
acestea (ceea ce e cu neputinţă, «căci nimeni nu e curat de întinare, nici măcar o
singură zi din viaţa lui» - Iov 14,4 şi nimeni nu se la lăuda că are inima curată), strigă
către Dumnezeu cu multe lacrimi: Doamne, iartă-mi toate câte am greşit cu lucrul, cu
cuvântul, cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Căci multe greşim şi nu ştim”53.
Deci acest sentiment al pocăinţei permanente are la bază conştiinţa
pocătoşeniei noastre. Tot în legătură cu acestea, ca un mijloc esenţial de
conştientizare a stării noastre morale, Părinţii filocalici le leagă de gândul sau
meditarea permanentă la moarte, la judecata de după aceasta, la chinurile
iadului, pe care le vor suferi cei care şi-au irosit viaţa în păcate şi patimi, la bucuria
comuniunii şi a iubirii, de care se vor bucura cei drepţi.
Pentru Sfântul Isaac Sirul, conştiinţa păcătoşeniei proprii este mai importantă
decât harisma învierii morţilor. Cel ce suspină un ceas, consideră Sfântul Isaac, este
52 Pr. Constantin Galeriu, art. cit., p. 674.
53 Sfântul Simion Noul Teolog, op. cit., p. 98.
85
mai bun decât cel ce foloseşte lumii întregi prin gândirea sa, după cum cel ce s-a
văzut pe sine şi păcatele sale este mai bun decât cel ce a văzut pe îngeri54.
În legătură cu această cugetare la moarte, Evagrie Monahul ne dă următorul
sfat: “Aşezându-te în chilia ta, adună-ţi mintea şi gândeşte-te la ceasul morţii.
Priveşte atunci la moartea trupului, înţelege întâmplarea, ia-ţi osteneala, dispreţuieşte
deşertăciunea din lumea aceasta, atât a plăcerii, cât şi a străduinţei, ca să poţi să rămâi
nestrămutat în aceeaşi hotărâre a liniştii şi să nu slăbeşti. Mută-ţi gândul şi la starea
cea din iad, gândeşte-te cum se chinuiesc sufletele acolo, în ce tăcere prea amară? sau
în ce cumplită suspinare? în ce mare spaimă şi frământare? sau în ce aşteptare?
Gândeşte-te la durerea sufletului cea neîncetată, la lacrimile sufleteşti fără sfârşit.
Mută-ţi apoi gândul la ziua învierii şi la înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu”55.
Moartea de o va avea omul în minte, spune Sfântul Antonie, nemurire este,
însă, spune el, nu de moarte trebuie să ne temem, nu de ea trebuie să ne îngrijim, ci de
pierderea sufletului, care echivalează cu moartea veşnică56.
Fricii naturale, angoasei faţă de lume şi faţă de capcanele ei ademenitoare, îi ia
locul frica sau mai degrabă preocuparea de cele duhovniceşti.
Cea mai recomandată metodă a asceticii filocalice de pază faţă de păcat este
rugăciunea neîncetată, unită cu această cugetare la moarte şi la cele ce îi vor urma:
scaunul înfricoşat şi cutremurător al judecăţii, lacrimile sufleteşti fără sfârşit, spaima
şi frământările. Aceasta este aducerea aminte de moarte, moartea de fiecare zi,
suspinul de fiecare ceas, la care îndeamnă Sfântul Ioan Scărarul57.
Criteriul clasic de mare discernământ duhovnicesc este cel menţionat de
Evagrie: să ne purtăm în viaţa de zi cu zi ca şi cum am muri şi ar trebui să dăm
socoteală a doua zi, iar faţă de trup să ne îngrijim, ca şi cum ar trebui să trăim mulţi
ani58.
Această conştiinţă a păcătoşeniei noastre, izvor al căinţei permanente, este o
dovadă de autocunoaştere, de reală cunoaştere a noastră. Această cunoaştere ne ajută
să ne păzim conştiinţa - acel dar dumnezeiesc de care vorbesc Părinţii filocalici -
curată, faţă de Dumnezeu, de părintele nostru duhovnicesc, faţă de oameni şi lucruri.
Conştiinţa este “oglindă”59 a vieţuirii noastre. Curăţia sau întinarea ei stă în puterile
noastre. Omul o poate păstra curată şi luminată, privind în ea voia şi glasul lui
Dumnezeu, sau o poate călca, dispreţui, întuneca, devenindu-i potrivnic, iar la
judecată avându-o drept osânditor.
Ne păzim conştiinţa faţă de Dumnezeu când îi respectăm şi împlinim poruncile
sale; faţă de duhovnic, spovedindu-ne cu sinceritate şi înfăptuindu-ne canonul dat;
faţă de semeni, nefăcând nimic din ceea ce ştim că necăjeşte sau răneşte pe aproapele,
fie cu lucrul, fie cu cuvântul, fie cu înfăţişarea, fie cu privirea. Iar faţă de lucruri,
54 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 194.
55 Evagrie Ponticul, Schiţă monahicească, în Filocalia..., volumul 1, p. 69.
56 Sfântul Antonie cel Mare, Învaţături despre viaţa monahală, în Filocalia..., volumul 1, p. 27.
57 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 156.
58 Evagrie Ponticul, op. cit., p. 100.
59 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 114.
86
nefolosindu-l rău, nestricându-l, ci descoperindu-i adevărata sa raţiune, cea
dumnezeiească, în legătură cu Raţiunea supremă - Hristos.
Autocunoaşterea sau cunoaşterea de sine este una din cele mai adânci
cunoaşteri pe care o poate dobândi omul. Într-o primă fază, această cunoaştere de sine
are sensul cunoaşterii stării noastre de păcătoşenie, de nedeplinătate duhovnicească.
Ea se identifică, pe această treaptă cu conştientizarea propriei noastre păcătoşenii. Pe
o treaptă superioară, această cunoaştere obiectivă dobândeşte un sens moral mai
accentuat, constând în dorinţa de a ne elibera de patimi şi de a dobândi virtuţile,
pentru a ajunge la adevărata cunoaştere şi trăire a lui Dumnezeu.
A te cunoaşte pe tine înseamnă, pe treptele cele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, a fi
conştienţi de adâncul pe care îl reprezintă fiinţa umană, a descoperi Împărăţia lui
Dumnezeu din lăuntrul nostru, din adâncul nostru cel de taină, cum preferă aceşti
scriitori spirituali să numească inima noastră. Însă, a depista, sesiza şi experia
prezenţa harismatică a lui Dumnezeu, sălăşluit, cum spune Sfântul Marcu Ascetul, în
adâncul sufletului nostru, încă de la Botez, înseamnă a experia infinitatea de sensuri
şi înţelesuri, abisul de bunătăţi dumnezeieşti din sufletul nostru pe care păcatul nu le
poate decât acoperi, a actualiza toate aceste potenţe.
De aceea, celui ce se cunoaşte pe sine cu adevărat, i se dă cunoştinţa tuturor.
Aşa se întâmplă cu sfinţii, care, datorită vieţii lor îmbunătăţite dobândesc o
cunoaştere lărgită, extinsă, expresie a cunoaşterii şi inspiraţiei pe care le aduce Duhul
Sfânt. Sfinţii îşi cunosc deplin piscurile şi adâncurile sufletului, îi cunosc şi pe ceilalţi
ca pe ei şi au o anumită cunoaştere a celor viitoare.
Cunoaşterea de sine a celui duhovnicesc nu este o cunoaştere exterioară,
unilaterală, limitată, ci una interioară, în bogăţia de sensuri pe care o are viaţa
omenească. Este o cunoaştere experimentală, prin participarea şi unirea cu realitatea
cunoscută, care, pe treptele cele mai înalte este Însuşi Dumnezeu, izvorul oricărei
cunoaşteri şi autocunoaşteri. Cunoaşterea de sine este, la cei duhovniceşti, luminată
de Dumnezeu, căci nu putem cunoaşte bine, autentic şi nu ne putem cunoaşte cu
adevărat decât în Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Doar harul dumnezeiesc poate
potenţa firea umană până la sesizarea cât mai exactă, interioară, a realităţilor vieţii
sufleteşti.
Cunoaşterea de sine este totdeauna un act de pocăinţă, căci, pe măsură ce
înaintăm în această cunoaştere, pe lângă plusurile duhovniceşti, ne dăm seama
permanent şi de minusurile sau de scăderile noastre, nu atât intelectuale, raţionale, cât
mai ales morale, duhovniceşti. Adevărata cunoaştere de sine începe prin pocăinţă şi
nu se termină niciodată, cufundându-se tot mai mult în adâncul, în oceanul sau abisul
smereniei.
A te cunoaşte pe tine înseamnă a accepta să te smereşti, după cum în smerenie omul
are adevărata cunoaştere de sine, căci aceasta dă un plus de cunoaştere. Pe treptele
cele mai înalte, cunoaşterea de sine înseamnă a simţi deplin condiţia de creatură, faţă
de Creatorul iubitor.
87
{i, spune Sfântul Petru Damaschinul, celui ce se cunoaşte pe sine aşa cum este,
i se dă sau i se descoperă cunoştinţa tuturor. Spiritualitatea filocalică vorbeşte despre
părinţi duhovniceşti văzători cu duhul, care au darul străvederii sau înainte vederii, al
cardiognoziei, al sfatului, al proorociei sau profeţiei. Toate acestea sunt efectele pazei
minţii sau trezviei, la care se adaugă darul Sfântului Duh60.
La această cunoaştere de noi înşine, dovadă a discernământului duhovnicesc,
ne îndeamnă şi Ava Dorotei, ucenic al Sfântului Ioan Scărarul, spunându-ne că
“suntem datori să ne cercetăm nu numai în fiecare zi, ci şi în fiecare an şi lună şi
săptămână61 şi să zicem: «În prima săptămână, eram împovărat cu această patimă.
Oare cum sunt acum?» De asemenea, să se cerceteze toţi în fiecare zi pe ei înşişi,
întrebându-se: «Oare am înaintat puţin sau ne aflăm în aceleaşi, sau am căzut şi mai
rău?»62. Avem datoria să ne cercetăm zilnic, pentru modul în care ne-am petrecut ziua
şi noaptea, dacă am avut sau nu râvnă la rugăciune, la priveghere, la citirile
dumnezeieşti şi totodată să ne sârguim să ne pocăim şi să ne îndreptăm pe noi înşine,
având convingerea că pocăinţa permanentă duce la micşorarea răutăţilor, adică a
patimilor.
Tot în legătură cu această pocăinţă permanentă, Sfântul Marcu Ascetul ne
învaţă că trebuie să ne căim nu numai pentru păcatele deja săvârşite, ci şi pentru
binele înfăptuit, pentru că am fi putut să-l gândim şi să-l fi săvârşit înainte. Părinţii ne
dau temeiuri să ne pocăim deci pentru fiecare faptă bună sau rea, pentru cantitatea lor
de nedesăvârşire. Pocăinţa permanentă trebuie să urmeze tuturor faptelor, gesturilor,
cuvintelor şi gândurilor noastre păcătoase, pentru neputinţa noastră de a le curăţi şi
spiritualiza, dar totodată trebuie să însoţească fiecare faptă, cuvânt sau gând bun,
virtuos, pe care-l avem cu privire la acestea, trebuie să ne pocăim pentru ezitarea
noastră de a le fi săvârşit până atunci sau actualiza, precum şi pentru doza de
imperfecţiune, pentru amprenta de nedeplinătate a lor.
Regula Părinţilor filocalici este că pocăinţa trebuie să preceadă, să
însoţească şi să urmeze fiecare acţiune, lucrare, cuvânt sau gând al omului
duhovniceasc, pentru nedesăvârşirea lor.
În mod deosebit, darul pocăinţei este legat de smerita cugetare şi de darul
lacrimilor. Darul lacrimilor - donum lacrimarum - arată gradul sau nivelul pocăinţei
noastre. Sfântul Simion Noul Teolog spune: “să nu zică cineva că este imposibil a
plânge zilnic, căci cine vorbeşte astfel afirmă că este imposibil să te pocăieşti în
fiecare zi şi răstoarnă întreaga Sfântă Scriptură, ca să nu zic chiar porunca lui
Dumnezeu”63.
Lacrimile duhovniceşti se dobândesc pe măsura curăţirii şi spiritualizării firii
noastre şi sunt un semn al prezenţei şi lucrării dumnezeieşti în inima noastră. Aceste
lacrimi, ca de altfel şi pocăinţa şi plânsul duhovnicesc din care izvorăsc, au două
60 Sfântul Simion Noul Teolog, op. cit., p. 75.
61 Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte, în vremea sa, despre un bucătar care purta, la şold, o tăbliţă, pe care îşi însemna
toate păcatele pe care le săvârşea într-o zi, pentru a nu le uita, seara, la Spovedanie.
62 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 584.
63 Sfântul Simion Noul Teolog, op. cit, p. 200.
88
direcţii: o privire spre un trecut păcătos, pătimaş, şi o întoarcere către un viitor plin de
nădejdea iertării şi dobândirii mângâierii şi fericirii veşnice. La început, ele sunt
amare, de tristeţe, de regret pentru căderea firii noastre umane în starea antiharică a
păcatului. Pe măsura dobândirii iertării, ele devin tot mai dulci, devin lacrimi de
recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi de bucurie duhovnicească. Cele dintâi sunt “lacrimi
care ard”, cele care le urmează sunt “lacrimi care îngraşă”. Astfel, lacrimile de
pocăinţă, curăţitoare, devin, pe treptele superioare ale rugăciunii, lacrimi de bucurie,
de copleşire, de smerenie în faţa măreţiei şi bunătăţii divine.
Lacrimile ascetice, curăţitoare, purificatoare, lacrimi de pocăinţă, pe măsura
înaintării în lucrarea virtuţilor, se spiritualizează tot mai mult, devenind lacrimi
mistice, contemplative, harismatice, lacrimi ce exprimă bucuria desăvârşită a unirii cu
Dumnezeu. În general, trecerea de la cele dintâi lacrimi la cele de al doilea fel, este
considerat a fi semnul trecerii de la starea trupească la cea duhovnicească 64.
Pe treptele cel mai înalte ale pocăinţei, locul cuvintelor, care păstrează totuşi
ceva exterior, este luat de lacrimi, ca expresie a participării depline, integrale a fiinţei
noastre la viaţa duhovnicească. Când orice cuvânt tace, despre pocăinţa şi dragostea
noastră de Dumnezeu vorbesc lacrimile.
Plânsul şi lacrimile duhovniceşti, rod al curăţirii fiinţei noastre şi totodată al
prezenţei tot mai accentuate a harului în sufletul nostru, redau naturii omeneşti
transparenţa ei, din starea naturală, anterioară amestecării sale cu păcatul, ajutându-l
pe creştin să cunoască mai bine şi să zărească mai clar ţinta vieţii sale - sfinţenia.
Chiar şi din aceste scurte consideraţii privind valoarea pocăinţei în viaţa
duhovnicească, ne putem da seama că ea are un rol central şi reprezintă o lovitură
dată păcatului şi patimii, în încrengătura lor, în rodirile lor perverse şi păcătoase, dar
în acelaşi timp, la rădăcina lor. Pocăinţa loveşte în temeliile, în esenţa, în cauzele
păcatelor. Ea distruge nu numai manifestările lor, ci le şubrezeşte temelia, loveşte în
gândul prim sau intenţia păcătoasă. Ea nu este doar o piedică pusă în calea păcatului,
un frâu al firii, ci are un rol pozitiv, constând în darul ei de a reîntoarce aceste puteri
ale firii, care lucrau orbeşte păcatul, spre spiritualizarea lor, spre bine şi adevăr, spre
Dumnezeu şi semeni.
Căinţa este încercarea ascetică, profundă, curăţitoare, purificatoare, de ridicare
deasupra valurilor mării păcatului şi patimilor, pe marea liniştită a virtuţilor şi către
orizontul, către văzduhul infinit al desăvârşirii. Este ieşirea şi înaintarea din oceanul
tenebros al egoismului, al mulţumirii de sine şi al complacerii în această situaţie de
decădere a noastră, către văzduhul senin al iubirii şi respectului deplin.
Pocăinţa este o forţă morală de primă valoare, sursa oricărui progres spiritual al
creştinului. Legată de conştiinţa păcătoşeniei noastre, iar pe treptele ei cele mai înalte
izvorând lacrimi duhovniceşti, pocăinţa permanentă este calea şi sursa oricărui
progres duhovnicesc. Pocăinţa este cea care - după cum mărturiseşte Sfântul Ioan
Scăraul - învie, plânsul cel care bate la uşa cerului, iar cuvioasa smerenie, cea care îl
64 Ibidem, p. 437.
89
deschide65, de calitatea ei depinzând succesul sau încununarea oricărui efort
duhovnicesc al nostru.
Sfântul Ioan Scărarul ne avertizează că: “Nu vom fi învinuiţi, o prieteni, la
ieşirea sufletului, că nu am săvârşit minuni, nici n-am teologhisit, nici că n-am fost
văzători, dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns”66, adică pentru
faptul că nu ne-am pocăit. Ori de câte ori greşim, să ne pocăim, dacă vrem să avem
conştiinţa apărător şi să nu ne acuze şi să ne smerească însele faptele noastre. Iar dacă
vrem să nu avem pentru ce să ne pocăim - deşi Părinţii îi deplâng pe aceşti
“desăvârşiţi” - să nu greşim.
65 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 302.
66 Ibidem, p. 185.
90
SFÂNTA SMERITĂ CUGETARE - ÎMPĂRĂTEASĂ
A VIRTUŢILOR
Culmea vieţii duhovniceşti creştine o constituie, pentru trăirea ortodoxă, unirea
cu Dumnezeu, în stare de nepătimire şi smerenie, la capătul rugăciunii desăvârşite.
Această unire, care în termeni pozitivi înseamnă dobândirea deplinei asemănări cu
Dumnezeu, sfinţenia, are sensul unei depline spiritualizări, înduhovniciri a fiinţei
umane şi înălţarea ei pe cele mai înalte trepte ale desăvârşirii. Însă, chiar şi ajuns pe
aceste trepte înalte şi la aceste experienţe de vârf din punct de vedere duhovnicesc,
sfântul nu priveşte de sus, din calitate de dumnezeu prin har sau lucrare lumea şi cele
ale sale, ci cu iubire şi în “adânc de smerenie”.
Smerenia, această virtute generală, în care se concentrează şi sintetizează toate
celelalte virtuţi creştine, întreţine urcuşul neîncetat al creştinului, este sursa lui de tot
mai deplină înălţare şi înduhovnicire. Urcuşul acesta este primejduit de multe ispite şi
capcane, este ameninţat permanent cu regresul şi căderea. Actul de mare
discernământ care ne păzeşte de aceste dezechilibrări duhovniceşti şi de cădere, este
smerita cugetare.
Lipsit de smerenie, orice efort ascetic, oricât de aspru şi spiritual ar fi el, îşi pierde
conţinutul său profund şi se depărtează total de scopul adevărat, transformând
răsplata în pedeapsă; după cum şi prezenţa şi dobândirea smeritei cugetări înalţă
creştinul deasupra puterilor sale fireşti, făcându-l dumnezeu prin participare.
Smerenia este privirea noastră şi ochiul nostru critic ce ne face să vedem
adevărata valoare a faptelor, gândurilor şi cuvintelor noastre şi, raportându-le la un
criteriu profund duhovnicesc, să discernem şi să urmărim ceea ce este superior lor şi
tot aşa din desăvârşire în desăvârşire, către desăvârşirea finală - “pătimirea
îndumnezeirii”.
Smerenia are în trăirea creştină un rol capital. Alături de pocăinţă, ea ne ajută să ne
apropiem cu sfială cât mai mult de scopul existenţei nostre: actualizarea chipului lui
Dumnezeu din noi în asemănarea deplină cu El. Ea întreţine în noi dorul de culmile
existenţei creştine, ne arată calea sau modul împlinirii lui tot mai depline, iar odată
atinse aceste culmi, ne păzeşte să nu cădem din ele şi să risipim eforturile noastre.
Smerenia este deci virtutea care ne ajută la dobândirea şi lucrarea virtuţilor,
întreţinând în noi dorinţa ostenelii după ele, iar atunci când le-am dobândit, ne ajută
să le păstrăm şi ne introduce în universul de taină şi profund al spiritualităţii lor.
Din aceste motive, Părinţii duhovniceşti, cei care ne-au arătat că virtutea
smereniei, ca de altfel toate celelalte virtuţi sau însuşi procesul desăvârşirii nu are nici
91
un hotar pozitiv, pentru că lucrarea lor nu se termină niciodată, ci are doar o limită
negativă - căderea în păcat, sunt cei care, prin învăţătura şi viaţa lor, s-au convins şi
vor să ne convingă şi pe noi, spre folos duhovnicesc, de semnificaţia fundamentală în
plan spiritual a “sfintei smerenii”, această “împărăteasă a virtuţilor”.
Fiinţa virtuţii smeritei cugetări
Fiinţa virtuţii este Dumnezeu. Sfinţii Părinţi, împodobind cu smerenie faptele
lor bune, spun că toate acestea au ca autor prim pe Dumnezeu. Omul le săvârşeşte în
colaborare cu harul divin. Doar faptele rele, păcătoase, păcatul şi patima aparţin în
exclusivitate voinţei umane libere.
Virtutea, însă, nu o lucrează Dumnezeu fără voia noastră, ci cu ajutorul ei. Numai
pornind de la aceste realităţi, Sfântul Maxim a putut să definească în sinteză virtutea
ca fiind “unirea prin cunoştinţă a neputinţei omeneşti cu puterea dumnezeiască”1.
În mod logic şi duhovnicesc, fiinţa smeritei cugetări este tot Dumnezeu. Pe
măsura dobândirii ei şi a experierii ei tot mai accentuate, smerenia are ceva din
smerenia Mântuitorului pe Cruce şi de aceea este o forţă spirituală care ne dă putere şi
nădejde în sensul eforturilor noastre şi în valoarea lor în veşnicie, în înviere şi
fericirea veşnică.
Insistând asupra acestei legături dintre virtutea omenească şi fiinţa virtuţii -
Dumnezeu, Filotei Sinaitul consideră smerita cugetare “virtute dumnezeiască şi haină
domnească”2. Ea nu este o simplă virtute omenească, ci o virtute dumnezeiească,
îngerească şi omenească, pentru că “în această virtute se nevoiesc şi pe ea o păzesc şi
îngerii şi toate acele Puteri strălucite şi dumnezeieşti, ştiind cu ce cădere a căzut
satana, mândrindu-se”3.
Ea este dăruită din cer, prin harul lui Dumnezeu, la vremea sa, după multe lupte,
întristare şi lacrimi4. Aceeaşi fiinţă sau izvor dumnezeiesc al smereniei îl subliniază şi
Sfântul Petru Damaschinul atunci când spune că “sfânta smerenie e mai presus de fire
şi nu poate să o aibă cel ce nu crede, ci o socoteşte contrară firii”5.
Părinţii filocalici consideră, astfel, “comoara smereniei” inepuizabilă, fără de
sfârşit, ca şi izvorul ei şi inefabilă. Potrivit Avei Dorotei, despre smerenie nu poate
vorbi cu adevărat decât cel care a aflat-o prin “cercare”, prin nevoinţă, prin fapte.
1 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia sau culegere din Scrierile
Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Traducere, introducere
şi note de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române. Ediţia a II-a,
Editura Harisma, Bucureşti, 1994, p. 305.
2 Filotei Sinaitul, Capete despre trezvie, în Filocalia..., vol. 4, p. 122.
3 Ibidem.
4 Ioan Carpatinul, Una sută capete de mângâiere, în Filocalia..., vol. 4, p. 163.
5 Sfântul Petru Dmaschin, Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol. V, p. 257.
92
Celorlalţi, ea le este “dumnezeiască şi de neînţeles” şi nu poate fi tâlcuită prin
cuvinte6.
Ceea ce ne spun Părinţii este, însă, calea spre smerita cugetare, care este aceea
a ostenelilor trupeşti şi sufleteşti, născătoare de smerenie în trup şi în suflet, căci
spune acelaşi Părinte, “osteneala smereşte trupul, iar trupul smerindu-se, se smereşte
împreună cu el şi sufletul”7.
Această smerenie trupească trebuie să ducă la adevărata smerenie, cea interioară, la
darul “smeritei cugetări”. Eforturile şi nevoinţele trupeşti nu folosesc la nimic dacă
nu duc la conştiinţa smerită a păcătoşeniei noastre, a micimii şi nevredniciei
personale, în raport cu Dumnezeu şi cu semenii noştri. Însă adevărata stare de
smerenie nu se dobândeşte prin “încovoierea grumazului, prin râncezeala coamei sau
prin haina neîngrijită, aspră şi soioasă, în care mulţi socot că stă toată virtutea, ci ea
vine din inimă zdrobită şi stă în duh de smerenie”8.
Părinţii filocalici leagă permanent de “sfânta smerenie” darul pocăinţei
permanente, al plânsului celui de bucurie făcător şi al lacrimilor duhovniceşti.
Cuviosul Nichita Stithatul o consideră expresie a iubirii de Dumnezeu, a pocăinţei
neîncetate şi a umilinţei. Nimic - spune el - nu întraripează aşa de mult sufletul
oamenilor către dragostea lui Dumnezeu şi către iubirea de oameni, ca smerita
cugetare, umilinţa şi rugăciunea curată. Cea dintâi smereşte sufletul, îl face să
izvorască de la sine pâraie de lacrimi şi ne învaţă să ne cunoaştem cu adevărat măsura
faptelor noastre. Umilinţa curăţeşte mintea de cele materiale şi luminează ochii inimii
şi face sufletul întreg luminos. Rugăciunea curată uneşte pe omul întreg cu Dumnezeu
şi-l face să petreacă împreună cu îngerii, să guste dulceaţa bunătăţilor veşnice ale lui
Dumnezeu, îi dă visterii de taine mari, aprinzându-l de iubire9.
Smerenia este începutul şi culmea virtuţilor creştine, “mântuirea prescurtată”10,
ea “nu cade, ci ridică din cădere pe cei ce o au”11. Virtuţile creştine nu dau roade
duhovniceşti, bune, adevărate, decât dacă sunt păzite de către smerita cugetare, care îl
face pe credincios să nu se încreadă în sine şi să piardă fructele ostenelii sale.
Valoarea aceasta de temelie a edificiului sau a casei virtuţilor creştine şi de scară spre
Împărăţia cerească o evidenţiază Cuviosul Nichita Stithatul, spunând că: “Smerenia şi
iubirea sunt începutul şi capătul ultim al celor două părţi ale şirului dumnezeiesc al
tuturor virtuţilor. Căci smerenia e începutul de jos cel mai din cap al acestui şir, iar
iubirea, sfârşitul lui de sus cel mai din urmă. Sau altfel, ele sunt treptele opuse cele
6 Ava Dorotei, Ale celui între sfinţi, părintele nostru Dorotei. Felurite învăţături lăsate
ucenicilor săi când a părăsit mînăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu
mînăstirea sa, după moartea Avei Ioan, proorocul, şi după tăcerea desăvârşită a Avei
Varsanufie, în Filocalia..., vol. IX, p. 504-505.
7 Ibidem, p. 506.
8 Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre
cunoştinţă, în Filocalia..., vol. VI, p. 266.
9 Ibidem, p. 272-273.
10 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia..., vol. XI, p. 169.
11 Ibidem, p. 292.
93
mai din cap şi mai din urmă ale sfinţitei scări a virtuţilor dumnezeieşti. Smerenia
pune începutul urcuşului scării, iar iubirea, fiind sfârşitul treptelor virtuţii şi al
urcuşului scării spre înălţime, scoate pe cel ce îşi sprijineşte paşii pe ea la păşunile vii
şi nepătate ale firii dumnezeieşti”12.
Iubirea şi smerenia formează o “sfinţită pereche”13. Iubirea înalţă, în timp ce
smerenia, susţinându-i pe cei înălţaţi, nu-i lasă să cadă niciodată14. Smerenia este
atmosfera în care se nasc şi cresc florile frumoase ale virtuţilor creştine. Razele ei
aruncă o lumină datătoare de viaţă asupra oricărui efort duhovnicesc al nostru, oricât
de mic sau nesemnificativ ni s-ar părea el nouă. Smerita cugetare împodobeşte faptele
noastre, dându-le adevărată semnificaţie.
“Sfânta smerenie” este cheia care ne poate face liber accesul în “palatele
împărăteşti ale lui Hristos şi în ţinuturile dumnezeieşti şi pururea înverzite ale raiului
cunoscut cu mintea, unde sunt locuri luminoase, locuri răcoritoare, corturile drepţilor,
apa odihnei, bucurie, veselie şi fericire”15. Celui ce bate la poarta poruncilor şi
virtuţilor lui Hristos cu smerenie, prin durerile pocăinţei şi ale nevoinţelor îi deschide
portarul, adică Însuşi Duhul Sfânt, iar “după ce a intrat şi s-a desfătat prin făptuire şi
prin multe nevoinţe ale virtuţii de acele bunuri veşnice, îl scoate iarăşi de acolo la
păşunile contemplaţiei naturale ale făpturilor lui Dumnezeu”16.
Smerita cugetare este baza tuturor virtuţilor, pentru că nici una dintre acestea nu se
poate dobândi fără ea. Fără această “mamă a virtuţilor”17, toate ostenelile noastre sunt
zadarnice.
Sfântul Ioan Scărarul consideră virtutea smereniei “împărăteasa virtuţilor”18
“un har fără nume al sufletului”19, “unica virtute care nu poate fi umilită de draci”20.
Esenţa virtuţii smeritei cugetări
Cele mai frumoase definiţii şi caracterizări ale smeritei cugetări vin de la cei
care i-au cunoscut darurile şi binefacerile, de la cei ce şi-au spiritualizat atât de mult
lucrările şi voirile, încât au cunoscut “abisul” sau “adâncul” smereniei. Numai aceşti
lucrători ai smereniei până la culmile sfinţeniei şi desăvârşirii creştine au gustat
frumuseţile şi roadele acestei virtuţi şi i-au experiat paradoxul: atunci când te
smereşti, te înalţi, iar atunci când te mândreşti pentru ceva, chiar acel ceva te va smeri
pe tine. Faptele mici şi neînsemnate devin mari în plan duhovnicesc când sunt
12 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 382.
13 Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, în Filocalia..., vol. IX, p. 309.
14 Ibidem.
15 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 383.
16 Ibidem.
17 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia..., vol. 1, p. 444.
18 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 298- 299.
19 Ibidem, p. 298.
20 Ibidem, p. 303.
94
împodobite cu frumosul dar al “cuvioasei smerenii”, după cum şi faptele bune cele
mai importante îşi pierd adevărata lor valoare, atunci când le lipseşte nota lor
esenţială: smerenia, şi devin prilej de slavă deşartă şi pagubă spirituală, spre regresul
vieţii noastre duhovniceşti. Smerenia dă semnificaţie şi pune într-o lumină favorabilă
urcuşul noastru creştin, iar lipsa ei din viaţa şi faptele noastre îl goleşte de adevăratul
lui sens.
Lucrarea smereniei este paradoxală: cu cât te smereşti mai mult, cu atât vei fi
înălţat mai mult spre culmile sfinţeniei, şi, dimpotrivă, cu cât te înalţi pe tine mai
mult, cu atât afli prilejul să te smereşti mai adânc. Acest paradox al bogăţiei
duhovniceşti în sărăcie şi al sărăciei duhovniceşti în bogăţie îl notează şi Sfântul Ioan
Scărarul definind smerita cugetare drept “acoperământ dumnezeiesc, spre a nu fi
văzute izbânzile noastre”21, căci ea este “adâncul fără fund al puţinătăţii noastre, care
nu poate fi furat de nici un tâlhar”22.
Smerenia este har fără de nume al sufletului, acoperământul divin al faptelor
noastre bune. “Smerenia este - după cum arată Părintele Stăniloae - conştiinţa şi
trăirea supremă a infinităţii divine şi a micimii proprii. Ea este totodată conştiinţa că
infinitatea divină străbate prin toate şi prin toţi cei din jurul nostru...Dacă mândria
acoperă pentru ochii noştri infinitul realităţii lui Dumnezeu, smerenia îl descoperă...
Unde lipseşte smerenia, e superficialitate, e platitudine, e un univers închis, e sărmana
înfumurare care trezeşte zâmbetul de milă. În adâncurile indefinite şi pline de taină, în
Dumnezeu, trăieşte numai cel smerit... Trebuie să te faci mic de tot, mic până a te
socoti nimic, ca să vezi măreţia lui Dumnezeu şi să te simţi umilit de lucrarea Lui.
Smerenia este înţelepciunea cea mai larg cuprinzătoare. Cel smerit, departe de a
sărăci, îmbrăţişează din infinit mai mult decât oricare altul şi oferă altora”23.
Smerenia luptă în mod special împotriva egoismului şi egocentrismului nostru,
împotriva iubirii pătimaşe de sine - filavtia, maică a păcatelor şi se împotriveşte cu
toată puterea părerii de sine, slavei deşarte şi mândriei din firea noastră.
Cugetarea smerită stabileşte adevărata ordine spirituală. Spre deosebire de mândria
care în aparenţă înalţă, dar de fapt umileşte, coboară în zonele inferioare ale existenţei
raţionale şi ne înstrăinează de ţinta vieţii noastre, în adevărata smerenie, omul trăieşte
deplinătatea existenţei sale, adică sub forma coborârii, se înalţă până la cele mai înalte
trepte ale desăvârşirii. Starea de smerenie este adevărata creştere şi înălţare a fiinţei
umane pentru că este o creştere şi o înaintare spre şi în Dumnezeu, izvorul vieţii
veşnice. Lupta aceasta împotriva iubirii pătimaşe de noi înşine presupune o atitudine
de permanentă smerită cugetare şi pocăinţă. Smerenia este fereastra sufletului nostru
curăţată şi deschisă mereu către Dumnezeu şi spre umanitate, spre semeni şi spre noi
înşine. Ea este “conştiinţa şi trăirea supremă a majestăţii şi infinităţii divine şi a
micimii proprii, realizând un uriaş spor de cunoaştere pentru cel ce o are. Omul
21 Ibidem, p. 305.
22 Ibidem.
23 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica,
EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 115.
95
smerit se pleacă înaintea semenului său ca înaintea lui Dumnezeu, dar fără să
sărăcească cumva, ci cuprinzând şi îmbrăţişând mult mai mult decât oricare altul şi
oferind altora. Prin alţii în faţa cărora se deschide şi îi întâmpină cu respect şi iubire,
cel smerit reuşeşte să se cunoască şi mai bine pe sine însuşi”24.
Pe cât de mult ne limitează universul şi vederea duhovnicească slava deşartă şi
mândria, pe atât de mult ne deschide ochii sufletului şi ne descoperă adâncul infinit
de taine al acestei vieţi şi al celei viitoare “sfânta smerită cugetare”. Spre deosebire de
egoism şi slavă deşartă, ea ne face să ne vedem aşa cum suntem, să ne cunoaştem
neputinţele nostre fireşti, dar prin conştiinţa acestei neputinţe întreţine în noi continuu
arderea după depăşirea graniţelor noastre fireşti, către îndumnezeirea noastră.
Paradoxal, această smerire de sine, până la a ne vedea pe noi înşine ca fiind cei
mai păcătoşi, nu înseamnă o distrugere a eului nostru, o tăgăduire a chipului lui
Dumnezeu din noi, ci tocmai o revenire şi conştientizare a strălucirii acestui chip,
“revenirea firii noastre la starea de fereastră a infinitului şi de încăpere goală menită
să se umple de lumina dumnezeiească”25.
Omul îşi trăieşte adevărata sa vocaţie şi înălţimea demnităţii sale în cea mai
adâncă smerenie. Doar în smerenia fără sfârşit omul se descoperă pe sine şi bogăţia
de valori duhovniceşti pe care o poartă în sine. Cine acoperă faptele sale cu adevărată
smerenie şi se scufundă el însuşi în abisul smereniei, trăieşte, de fapt, experienţa
descoperirii sinelui propriu autentic, iar acesta nu ca un centru autarhic, izolat, egoist,
ci comunitar şi în legătură cu Dumnezeu.
Aceasta îl determină pe Calist Patriarhul să considere că “pricina înălţării cu
mintea se face prilej puternic de smerenie şi ceea ce înalţă sufletul la nesfârşit, aceea
îl smereşte în chip covârşitor. Smerenia e început al vederii şi vederea, desăvârşirea
smereniei. De-ar cunoaşte cineva înţelepciunea lumii întregi, fără smerenie e cu
neputinţă să dobândească vederea cea înaltă”26.
Trebuie să ne smerim neîncetat, dacă vrem ca faptele noastre să nu ne
smerească ele însele, prin puterea lor de evidenţă şi să nu se întoarcă împotriva
noastră. Să ne pocăim şi să ne smerim pentru şi după fiecare cuvânt, gest sau faptă a
noastră, dând loc lucrării tainice a smereniei şi nădejdii că Dumnezeu va completa şi
desăvârşi slăbiciunea şi neputinţa noastră.
Lucrarea cea duhovnicească a smeritei cugetări
Părinţii filocalici ne dau detalii duhovniceşti fundamentale privind modul de
dobândire a darului smeritei cugetări, felurile ei, lucrările, manifestările sau roadele
acesteia.
24 Preot Prof. Dr. Dumitru Radu, Trăirea creştină, curs pentru doctoranzii în Teologie, 1994-1995,
p. 43.
25 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 115.
26 Calist Patriarhul, Capete care au lipsit, în Filocalia..., vol. VIII, p. 266.
96
La întrebarea “Cum poate dobândi cineva smerenia?”, Sfântul Isaac Sirul dă
următorul răspuns: “Prin neîncetată pomenire a greşelilor sale şi prin conştiinţa
apropierii de moarte, prin îmbrăcăminte sărăcăcioasă, prin alegerea locului din urmă
în fiecare clipă şi prin alergarea la faptele cele mai înjosite şi mai de ocară în orice
lucru, prin a fi totdeauna ascultători, prin tăcerea neîncetată, prin neiubirea de
întâlnire în adunări şi prin voinţa de a fi necunoscut şi neluat în seamă, prin a nu ţine
la vreun lucru după regula proprie, prin a urî vorbăria cu multe persoane, prin a nu
iubi câştigurile. Şi după acestea, prin dispreţuirea de către minte a oricărei ocări şi
învinovăţiri din partea vreunui om şi a oricărei pizmuiri, prin a nu avea mâna sa
asupra nimănui şi mâna nimănui asupra sa, ci a fi singur şi înstrăinat în cele ale sale şi
a nu lua în lume grija cuiva asupra sa, afară de grija sa. Şi, pe scurt, la smerenie se
ajunge prin înstrăinare, prin sărăcie şi prin vieţuirea însingurată. Acestea nasc
smerenia care curăţeşte inima”27.
Diadoh, episcop al Foticeii vorbeşte despre două etape în dobândirea “sfintei
smerenii” sau despre două smerenii: una dobândită la mijlocul eforturilor noastre
ascetice sau la mijlocul nevoinţelor noastre şi alta, primită la sfârşitul acestora, ca dar
dumnezeiesc. “Smerita cugetare este un lucru greu de câştigat - spune el. Cu cât este
mai mare, cu atât se cer mai multe strădanii pentru dobândirea ei. Ea se iveşte în cei
părtaşi de sfânta cunoştinţă în două cazuri şi chipuri: când luptătorul pentru evlavie se
află în mijlocul drumului experienţelor duhovniceşti, el are un cuget mai smerit din
pricina neputinţei trupului, sau a celor ce duşmănesc fără temei pe cei ce se îngrijesc
de dreptate, sau a gândurilor rele; apoi când mintea e luminată de harul dumnezeiesc
întru simţire şi sârguinţă multă, sufletul are smerita cugetare ca pe o însuşire firească,
întrucât, fiind plină de bunătate dumnezeiească, nu mai poate să se umple de slavă
deşartă”28. Cea dintâi formă de smerenie produce întristare şi descurajare, cu privire
la noi înşine şi la neputinţa firii noastre, slăbită de păcat şi într-o luptă încordată, grea,
de înălţare spirituală. Cea de-a doua formă sau etapă a smereniei - smerita cugetare,
care se dăruieşte de către Însuşi Dumnezeu, celor ce s-au apropiat de desăvârşire,
cuprinde în sine o bucurie împreunată cu o sfială plină de înţelepciune şi nu o pot
mişca, impresiona nici măcar toate împărăţiile lumii, ea fiind duhovnicească. “Dar -
completează Sfântul Diadoh - tot cel ce se nevoieşte a trebuit să treacă prin cea dintâi
ca să ajungă la cea de-a doua. Căci dacă nu ne-ar înmuia harul, aducând asupra
noastră pătimirile povăţuitoare, ca să lămurească voia noastră cea slobodă, nu ne-ar
dărui strălucirea smereniei de pe urmă”29.
În privinţa felurilor smereniei, Sfântul Isaac Sirul delimitează, din punctul de
vedere al originii, două tipuri ale acesteia: o smerenie izvorâtă din frica de
Dumnezeu şi o smerenie dăruită de Dumnezeu. Smereniei izvorâte din frica de
Dumnezeu îi urmează bunătatea, simţiri bune, curate şi o inimă zdrobită toată vremea.
27 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, în Filocalia..., vol. X, p. 394-395.
28 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia..., vol. 1, p. 469-470.
29 Ibidem, p. 470.
97
Celei dăruită de Dumnezeu şi izvorâtă din bucurie, îi urmează multă simplitate şi o
inimă curată şi iubitoare la culme de Dumnezeu30.
Pornind de la cele două forme de vieţuire creştină: călugărească şi mirenească,
Ava Dorotei arată că, precum există o mândrie mirenească şi una călugărească, cu
manifestări specifice, tot aşa există două feluri de smerenie. O primă formă de smerită
cugetare constă în a socoti cineva pe fratele sau semenul său mai înţelept decât
este el şi în a se socoti pe sine mai prejos de toţi. Cea de-a doua formă de smerenie,
“smerenia desăvârşită a sfinţilor”, cum o numeşte Ava Dorotei, se naşte în suflet în
chip firesc din lucrarea poruncilor şi constă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate
faptele noastre bune. Aceasta este smerenia adevărată, a sfinţilor, ca un dar
dumnezeiesc.
Pe treptele cele mai înalte ale vieţuirii creştine, smerenia este definită a fi “o
putere tainică pe care o primesc sfinţii desăvârşiţi după desăvârşirea întregii lor
vieţuiri. Această putere nu se dă - spune Sfântul Isaac Sirul - decât numai celor
desăvârşiţi în virtute, prin puterea harului, atâta cât încape în hotarul firii”31.
Părinţii duhovniceşti ai Filocaliilor descriu lucrarea şi roadele binecuvântate
ale smereniei în cuvinte de o profunzime deosebită, îndemnându-ne la urmarea lor
întru totul. Astfel, Cuviosul Isaia Pusnicul, vorbind despre smerenie şi fapta
smereniei sau modul în care ea înfloreşte şi îşi răspândeşte darurile sale, consideră că
proba de adevărată smerenie este a se socoti cineva pe sine înaintea lui Dumnezeu că
este păcătos şi nu face nimic bun. Iar fapta smereniei este tăcerea şi a nu se măsura pe
sine în ceva, a nu se sfădi, supunerea, a căuta cu privirea jos, a se păzi de minciună şi
de vorbire deşartă, a nu se împotrivi celui mai mare, a nu voi să se impună cuvântul
său, a răbda defăimarea, a urî odihna, a se sili pe sine spre osteneală, a nu supăra pe
cineva32.
La acestea, Sfântul Isaac Sirul adaugă: “Iar smerita cugetare e urmată de
blândeţe şi de adunarea în sine. Ea se arată în neprihănirea simţurilor, în cuvântul
măsurat, în puţinătatea vorbirii, în nesocotirea de sine, în haina sărăcăcioasă, în
mersul nezburdalnic, în privirea aplecată, în prisosinţa milostivirii, în repeziciunea
lacrimilor, în sufletul însingurat, în inima zdrobită, în nemişcarea iuţimii (mâniei), în
simţurile neîmprăştiate, în puţinătatea lucrurilor, în puţinătatea oricărei trebuinţe, în
suportare, în răbdare, în neînspăimântare, în tăria inimii născută din neiubirea vieţii
vremelnice, în răbdarea încercărilor, în cugetări liniştite şi neuşuratice, în strângerea
gândurilor, în păzirea tainelor neprihănirii, în ruşine, în evlavie. Şi peste toate acestea,
în liniştirea neîncetată, în aducerea aminte neîncetată de necunoştinţa proprie33.
Cel smerit nu este tulburat de nici o silă, de nici un necaz sau neajuns şi aceasta
pentru că are cugetul toată vremea în odihnă, în afara lumii acesteia. De aceea, el le
primeşte pe toate cu mulţumire, ca venind de la Dumnezeu. El nu se schimbă şi nu se
30 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 300.
31 Ibidem, p. 109.
32 Cuviosul Isaia Pusnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, în Filocalia..., vol. XII, p. 150-151.
33 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 404-405.
98
întristează în supărări, după cum nici nu se bucură peste măsură. Adevărata lui
fericire şi veselie este de natură duhovnicească, constând în conştiinţa că lucrează
cele ale Domnului.
Smerenia nu are limbă - după cum spune acelaşi Isaia Pusnicul - să vorbească despre
semenii noştri care îşi neglijează sau nesocotesc lucrarea lor sau despre cei ce
gândesc răul despre altcineva. Ea nu are ochi şi privire care să ia seama la scăderile
altora; nici urechi să audă cele ce nu îi aduc vreun folos duhovnicesc. Singurul lucru
pe care îl cugetă, îl rosteşte, îl vede, îl aude şi îl arată tutoror este scăderile sale şi
lipsa sa de desăvârşire. Respectul faţă de propria sa persoană se exprimă prin aceea că
se ruşinează de sine, ori de câte ori se află singur.
Măsura adevărată a smereniei este discernământul cu privire la propria noastră
fiinţă sau autocunoaşterea. Numai smerindu-ne, vom dobândi sensibilitatea spirituală
care ne permite să ne vedem cum ne văd ceilalţi şi cum de fapt suntem în realitate. Iar
acest discernământ sau autocunoaştere nu este o simplă constatare pasivă, ci o forţă
care ne ajută să umplem golurile cu fapte bune, nu spoindu-le sau apărându-le, ci
zidindu-le, cum spune Ava Dorotei, cu “lutul smereniei”. Fără smerenie, adevărul
însuşi este orb, iar cel ce urcă la adevărata smerenie, coboară mai jos decât cugetul
său, unde se află adevărul şi se cunoaşte cu adevărat34.
Smerenia aduce în viaţa noastră duhovnicească adevărata lumină. Cel ce a
dobândit smerenia, se luminează şi este luminat şi mai mult; iar cel ce nu se smereşte
pe sine rătăceşte în întuneceric, căzând în fapte rele, asemenea diavolului.
Cuviosul Nichita Stithatul consideră cunoaşterea de sine roadă a adevăratei
smerenii, făcând următorul îndemn socratic: “Cunoaşte-te pe tine însuţi! Iar aceasta
este adevărata smerenie, care ne învaţă să cugetăm smerit, ne frânge inima şi ne
învaţă să lucrăm şi să păzim această stare. Iar dacă nu te-ai cunoscut încă pe tine, nu
ştii încă nici ce este smerenia, nici nu te-ai atins de adevărata lucrare şi pază”35.
Sfântul Simion face, mai departe, distincţie între vorbirea smerită, smerenie şi
smerita cugetare, arătând că “pe cât e de departe răsăritul de apus, pe atâta e de
departe vorbirea smerită de adevărata smerenie. Şi cu cât e mai mare cerul ca
pământul şi sufletul ca trupul, cu atât e mai desăvârşită şi mai mare smerita cugetare
dată celor desăvârşiţi, prin Sfântul Duh, decât adevărata smerenie”36.
Vorbirea smerită şi smerenia sunt dobândite de nevoitori prin ostenelile lor de
eliberare de păcat şi de dobândire a virtuţilor. Ele atârnă de noi, însă smerita cugetare
sau sfânta smerenie şi celelalte însuşiri ale ei, pe care Sfântul Simion le consideră
harisme, nu depid de noi, ci sunt darul lui Dumnezeu. Smerita cugetare, fiind “un
lucru dumnezeiesc şi înalt”37 pătrunde în adâncurile sufletului celor ce au trecut de
aceste eforturi ascetice, în dorinţa lor de contemplare a dumnezeirii.
34 Ilie Ecdicul, Culegere din seminţele înţelepţilor, în Filocalia..., vol. 4, p. 308.
35 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 269-270.
36 Ibidem, p. 267.
37 Ibidem, p. 266.
99
Smerenia adună mintea şi o păzeşte curată în rugăcine. Cel smerit, când se
roagă nici nu îndrăzneşte să roage pe Dumnezeu ceva, considerându-se nevrednic de
mila lui Dumnezeu, ci tace doar cu gândurile şi lacrimile sale, aşteptând mila
Părintelui său ceresc38. În această atitudine smerită este o putere şi o încredere, care îi
umple inima de credinţă şi simte ajutorul lui Dumnezeu, care îl conduce către limanul
mântuitor.
Desăvârşirea smeritei cugetări, ne arată acelaşi Sfânt Isaac Sirul, constă în a nu
ne supăra când suntem învinuiţi pe nedrept, ci a primi cu bucurie defăimările şi
învinovăţirile mincinoase, cerând iertare de la cel ce ni le aruncă ne nedrept39. Prin
urmare, cel ce a dobândit în inima lui smerita cugetare, s-a făcut mort lumii, păcatului
şi deci şi ispitei.
De treptele desăvârşirii, sufletul primeşte de la Dumnezeu darul smeritei
cugetări. Atunci, “îndată vine în suflet oarecare smerenie dumnezeiească mai presus
de cuvânt, aducând în inimă zdrobire şi lacrimi de umilinţă fierbinte, încât cel ce stă
sub lucrarea ei se socoteşte pe sine: pământ, cenuşă, vierme şi nu om, ba încă
nevrednic chiar de viaţa dobitocească. Aceasta din pricina covârşirii acestui dar al lui
Dumnezeu. Iar învrednicindu-se cineva să petreacă multă vreme în acest dar, se
umple de altă beţie negrăită: de umilinţa inimii şi pătrunde în adâncurile smeritei
cugetări. Acesta, ieşind din sine, nesocoteşte toate mâncările din afară, ca şi băutura şi
veşmintele trupului, necăutând cele peste trebuinţă, ca unul ce s-a schimbat ca
schimbarea dreptei Celui Preaînalt”40.
Cunoscând “comoara smereniei”41, roadele ei, dulceaţa şi frumuseţile acestora,
Cuviosul Nichita Stithatul ne îndeamnă să luptăm pentru dobândirea ei, iar atunci
când am primit-o, pentru păstrarea ei curată, căci în ea sunt ascunse visteriile
dragostei, mărgăritarele umilinţei şi în ea Se odihneşte, ca pe un tron, Mântuitorul
Iisus Hristos, împărtăşind celor hrăniţi de ea, darurile Sfântului Său Duh.
În opoziţie cu iubirea pătimaşă de sine, cu slava deşartă şi mândria, care
îngustează fiinţa umană, o limitează şi o umileşte, scufundându-o în marea păcatelor
şi patimilor, smerita cugetare ne înalţă cu adevărat spre vieţuirea autentică. În
smerenie, credinciosul experiază pe de o parte bogăţia acestei lumi duhovniceşti,
infinitatea tainelor pe care ea i le deschide şi în care pătrunde pe măsura eforturilor
sale ascetice şi a smeritei sale cugetări, iar pe de altă parte, limitele firii sale.
Smerenia întreţine în noi permanent tensiunea între ceea ce suntem şi ceea ce trebuie
38 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 405.
39 Ibidem, p. 283.
40 Cuv. Nichita Stithatul, op. cit., p. 271.
41 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 273.
100
să devenim şi ne arată, totodată, calea spre înaintarea către desăvârşire - viaţa
virtuoasă cea întru smerenie.
RUGĂCIUNEA ÎN SPIRITUALITATEA FILOCALICĂ
Ţinta sau scopul deplin al vieţii este, potrivit spiritualităţii ortodoxe, desăvârşirea
sau unirea cu Dumnezeu - ενωσις του Θεου, trăită ca o "pătimire a îndumnezeirii" -
παθειν τα θεια, cum o numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul. Iar la aceasta, omul nu
ajunge decât în urma unei susţinute lucrări ascetice, curăţitoare şi desăvârşitoare şi nu o
experiază decât în "abis de smerenie" şi în starea de "rugăciune de după rugăciune".
Cunoscând, astfel, semnificaţia şi valoarea rugăciunii, Părinţii duhovniceşti ai
Răsăritului vorbesc despre această "maică a bunătăţilor" sau despre "raiul rugăciunii", în
cuvinte şi exprimări de o profunzime şi frumuseţe duhovnicească deosebite.
Rugăciunea este piscul sau culmea vieţii şi a desăvârşirii, măsura apropierii sau
depărtării noastre de Dumnezeu, izvorul vieţii şi al iubirii. Rugăciunea este ambianţa
duhovnicească, locul şi starea în care Dumnezeu îşi revarsă dragostea Sa asupra noastră,
sub forma darurilor. Ea este, din punct de vedere duhovnicesc, starea culminantă a
umanităţii. De darul îndumnezeirii după har sau după lucrare, omul nu se învredniceşte
decât în starea culminantă a rugăciunii, căci toate darurile duhovniceşti de care se poate
împărtăşi firea umană, inclusiv desăvârşirea, sunt daruri pe care Dumnezeu le revarsă
asupra credinciosului în stare de rugăciune.
Viaţa fără rugăciune este ca trupul fără suflet. Viaţa sufletului lipsit de rugăciune
îşi pierde adevăratul ei sens şi de adevărata ei finalitate. Lipsirea lui de rugăciune este
"mai amară decât orice moarte"1.
Nimic nu echivalează, în plan duhovnicesc, cu lucrarea rugăciunii. Ea este - spune
Cuviosul Isaia Pustnicul - lumina sufletului2. Ea înlătură toate piedicile, netezeşte
cărarea virtuţii şi o face uşoară celui ce caută3.
1 Din viaţa Sfântului Grigorie, arhiepiscopul Salonicului. Făcătorul de minuni. Că toţi creştinii
îndeobşte trebuie să se roage neîncetat, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi, care
arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, volumul VIII. Traducere, introduceri şi note de
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 79.
2 Cuviosul Isaia Pusnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte. Cuvântul IV. Despre cunoştinţa celor ce şed
în chilii, în Filocalia..., volumul XII, p. 50-51.
101
Rugăciunea umple sufletul de harul dumnezeiesc şi de darurile (harismele)
duhovniceşti; cu cât se întipăreşte mai mult în inima omului, cu atât o umple mai mult
pe aceasta de harul dumnezeiesc4.
Rugăciunea face din oameni "biserici ale lui Dumnezeu"5. Mintea eliberată de
patimi devine, în starea de rugăciune, "altar al lui Dumnezeu în curăţie"6. Omul însuşi îşi
descoperă prin rugăciune trăsăturile spirituale ale chipului lui Dumnezeu, sădite în adâncul
fiinţei sale, căci, potrivit lui Evagrie Monahul, "rugăciunea este lucrarea demnă de
vrednicia minţii sau întrebuinţarea cea mai bună şi curată a ei"7 şi, în acelaşi timp, cea
care dă sens vocaţiei sale de preot al lumii. Omul îşi manifestă, prin rugăciune, vocaţia
sa originară, de preot al lumii, săvârşind "liturghia cosmică", de care vorbeşte Sfântul
Maxim Mărturisitorul, în Mistagogia sa.
Rugăciunea este - spune Ilie Ecdicul - "cheia Împărăţiei cerurilor. Cel ce o are pe
aceasta cum trebuie, vede bunătăţile rânduite pe seama prietenilor săi. Dar cel ce nu are
îndrăznire în aceea, nu vede decât cele de aici"8. De aceea, Sfântul Isaac Sirul spune că
acela care a ajuns la rugăciunea curată şi neîmprăştiată, a ajuns la vârful tuturor virtuţilor
şi a devenit locaşul Duhului Sfânt9. Harul Duhului Sfânt îi împodobeşte şi înmiresmează
viaţa, care devine o rugăciune continuă, oferită lui Dumnezeu pentru sine, pentru semeni
şi pentru lume, iar slujirea sa jertfelnică - o adevărată rugăciune - este o liturghie tainică,
interioară.
Caracterizări ale rugăciunii, la Părinţii duhovniceşti
Întreaga colecţie de scrieri filocalice cuprinde numeroase aprecieri şi caracterizări
ale rugăciunii, învăţătura despre rugăciune constituind, pentru spiritualitatea filocalică,
ţinta spre care se îndreaptă toate ostenelile credinciosului. Rugăciunea angajează
întreaga fiinţă umană, de aceea Părinţii au pus-o în legătură cu unele sau altele dintre
funcţiile vieţii omeneşti. Evagrie Monahul, spre exemplu, o compară cu vederea,
spunând că "precum cel mai de preţ dintre toate simţurile este vederea, aşa cea mai
dumnezeiască dintre toate virtuţile este rugăciunea"10. Tot el o consideră adevărata
hrană: "Precum pâinea este hrană trupului şi virtutea hrană sufletului - spune el - aşa
rugăciunea duhovnicească este hrana minţii"11.
3 Cuvântul lui Teolipt, mitropolitul Filadelfiei, despre ostenelile vieţii călugăreşti, în Filocalia...,
volumul VII, p. 50.
4 Din viaţa Sfântului Grigorie..., p. 551.
5 A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol: Metodă şi regulă foarte amănunţită pentru
cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate, în Filocalia..., volumul VIII, p. 79.
6 Cuviosul Isaia Pusnicul, op. cit., p. 70.
7 Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, în Filocalia..., volumul I, p. 117.
8 Ilie Ecdicul, Culegere din seminţele înţelepţilor, în Filocalia..., volumul IV, p. 317-318.
9 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, în Filocalia..., volumul X, p. 96.
10 Evagrie Ponticul, op. cit., p. 126.
11 Ibidem, p. 119-120.
102
Dar, atât Evagrie, cât şi Părinţii filocalici ulteriori pun rugăciunea în mod
deosebit, în legătură cu funcţiile superioare ale fiinţei umane, considerându-o o lucrare a
minţii. Evagrie, în Cuvântul despre rugăciune împărţit în 153 de capete12 numeşte
rugăciunea "urcuşul minţii spre Dumnezeu"13, "înţelegerea supremă a minţii"14. Ea este
"vorbirea minţii cu Dumnezeu"15.
Rugăciunea curată şi nematerială îl face pe om "împreună vorbitor cu Dumnezeu"16,
spune Cuviosul Nichita Stithatul, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă că
"rugăciunea înfăptuieşte unirea celui ce se roagă cu Dumnezeu"17.
Caracterizările făcute de Părinţi rugăciunii sunt cu mult mai multe, dar vom nota
îndeosebi doar două dintre ele, care pot fi considerate o adevărată sinteză a exprimărilor
filocalice, privind acest capitol al spiritualităţii ortodoxe.
Cea dintâi aparţine Sfântului Ioan Scărarul, care în Cuvântul al XXVIII-lea al
Scării sale, arată darurile de care se învredniceşte rugătorul: "Rugăciunea - spune
Sfântul Ioan Scărarul - este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui
Dumnezeu; iar după lucrare, susţinătoarea lumii. Este împăcare a lui Dumnezeu; maica
lacrimilor şi fiica lor; ispăşirea păcatelor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc
în faţa necazurilor; zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupeşti,
veselia ce va să vie, lucrarea fără margine, izvorul virtuţilor, pricinuitoarea
harismelor (a darurilor), sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, securea
deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea întristării, bogăţia călugărilor, visteria
sihaştrilor, micşorarea mâniei, oglinda înaintării, arătarea măsurilor, vădirea stării
dinăuntru, descoperirea celei viitoare, semnul slavei. Rugăciunea este celui ce se roagă
cu adevărat, tribunal, dreptar şi scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului
Judecăţii viitoare"18.
Sfântul Grigorie Sinaitul, adevăratul părinte al rugăciunii isihaste, evidenţiază mai
ales aspectul sacramental, comunitar al acestei lucrări teandrice, care este rugăciunea şi
semnificaţia ei, de temei şi împlinire a Tainei Botezului. "Rugăciunea este la începători -
spune el - ca un foc al veseliei, izbucnind din inimă; la cei desăvârşiţi, ca o lumină
lucrătoare bine mirositoare. Sau, iarăşi, rugăciunea este propovăduitoarea apostolilor,
lucrarea credinţei, mai bine zis, credinţa nemijlocită, ipostasul celor nădăjduite, dragoste
lucrătoare, mişcare îngerească, puterea celor netrupeşti, fapta şi veselia lor, Evanghelia
12 Ibidem, p. 111.
13 Ibidem, p. 109.
14 Ibidem.
15 Ibidem, p. 104
16 Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă.
Suta a treia a capetelor despre cunoştinţă, despre iubire şi despre desăvârşirea vieţii, în
Filocalia..., volumul VI, p. 286.
17 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie. Întrebarea 26: Nabucodonosor, sluga
Domnului, în Filocalia..., volumul III, p. 103.
18 Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş. Cuvântul XXVIII: Despre fericita
rugăciune, sfinţita maică a tuturor virtuţilor şi despre înfăţişarea văzută şi gândită în vremea
rugăciunii, în Filocalia..., volumul IX, p. 403.
103
lui Dumnezeu, încredinţarea inimii, nădejdea de mântuire, semn de curăţie, simbol al
sfinţeniei, cunoştinţă a lui Dumnezeu, arătarea Botezului, baia curăţiei, arvuna Duhului
Sfânt, bucuria lui Iisus, veselia sufletului, mila lui Dumnezeu, semn al împăcării lui
Dumnezeu, har al lui Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu, mai bine zis începătura
înţelepciunii de sine a lui Dumnezeu, arătarea lui Dumnezeu, lucru al pusnicilor, petrecerea
sihaştrilor (isihaştilor), prilej de liniştire, dovada vieţuirii îngereşti (...).
Rugăciunea este Dumnezeu, care lucrează toate în toţi..."19.
Atunci când este legată de practicarea virtuţilor, rugăciunea este considerată
"alungarea întristării şi a descurajării"20, "vlăstarul blândeţei şi al lipsei de mânie"21,
"rodul bucuriei şi al mulţumirii"22. Teodor al Edesei subliniază, însă, valoarea ei de vârf
al tuturor virtuţilor, încununare a întregului efort ascetic, curăţitor de patimi şi lucrător
de virtuţi.
Privită dintr-o perspectivă eshatologică, rugăciunea este mulţumirea pentru
bunurile primite şi cererea iertării greşelilor, "unirea cu Cel dorit şi împărtăşirea de El şi
învoirea deplină a întregii puteri a voinţei cu El"23.
Din punct de vedere al limbajului tehnic teologic, teologia rugăciunii a preluat din
scrierile ascetice trei definiţii ale rugăciuni:
1. Cerere către Dumnezeu a ceea ce este necesar;
2. Urcuşul minţii către Dumnezeu;
3. Convorbirea minţii cu Dumnezeu24.
Deşi aparţin - prima lui Origen, iar celelalte două lui Evagrie, ele s-au impus, devenind
tradiţionale în întreaga spiritualitatea răsăriteană.
Treptele rugăciunii
Sfântul Isaac Sirul ne vorbeşte despre "felurile şi chipurile rugăciunii cu care se
roagă omul"25, arătând că toate acestea sunt rânduite, "îşi întind hotarul", până la
rugăciunea curată. Dintre aceste feluri de rugăciune, el menţionează "suspinele şi
îngenuncherile", "cererile din inimă şi prea dulcile tânguiri", adică o rugăciune
trupească, implicând osteneală şi o rugăciune interioară, pornită din inimă, din
conştiinţa păcătoşeniei noastre; ambele fiind trepte către rugăciunea curată.
19 Ale celui dintre sfinţi părintelui nostru Grigorie Sinaitul. Capete foarte folositoare în acrostih,
în Filocalia..., volumul VII, p. 133.
20 Evagrie Ponticul, op. cit., p. 106.
21 Ibidem.
22 Ibidem.
23 Teodor al Edesei, Cuvânt despre contemplaţie, în Filocalia..., volumul IV, p. 263.
24 Tomas Spidlik, The Spirituality of the Christian East. A Sistematic Handbook. Translated by
Anthony P. Gythiel, Cistercian Publications Inc., Kalamazoo, Michigan, 1986, p. 308.
25 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 172.
104
Varietatea formelor de rugăciune ne-o arată Ilie Ecdicul, spunând că nu toţi au
acelaşi scop în rugăciune, ci unul se roagă pentru a avea în inima lui permanent rugăciunea,
altul pentru a înainta în ea, altul pentru a nu fi întrerupt în rugăciune de gândurile
ispititoare. Dar toţi, spune el, se roagă fie să fie păziţi în cele bune, fie să nu fie duşi de
cele rele26.
La fel şi Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă că "una este înfăţişarea celor ce se roagă,
dar în acelaşi timp, felurită şi deosebită. Unii se înfăţişează ca unui Prieten şi Stăpân,
aducându-I lauda şi cererea pentru alţii şi nu pentru ei. Alţii vin să ceară bogăţie şi slavă
şi îndrăzneală mai multă; alţii se roagă să fie desăvârşit izbăviţi de duşmanii lor. Unii cer
să capete o oarecare dregătorie; alţii, desăvârşita scăpare de vreo datorie; alţii, eliberarea
din închisoare; alţii, iertarea de niscai vinovăţii"27.
Din punct de vedere al orientării ei, urmând tradiţiei Părinţilor, se face o distincţie
între προσευχη - rugăciunea în sens propriu, către Dumnezeu şi δεεσις - cererea de
dobândire a ajutorului, pentru darurile spirituale. Evagrie a adăugat la acestea
rugăciunea de mijlocire pentru mântuirea aproapelui - ενθεουξις.
Sfântul Ioan Casian, bazându-se pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel, vorbeşte de patru
feluri de rugăciune: invocarea, cererea, mijlocirea şi darul rugăciunii sau rugăciunea
harismatică (harisma rugăciunii).
Cea dintâi este un strigăt de durere pentru păcatele noastre şi de pocăinţă pentru ele; a
doua - cererea - este o rugăciune clară, de invocarea a ajutorului divin, în scopul dobândirii
unor bunuri materiale sau spirituale; cea de-a treia este o rugăciune altruistă, pentru
binele şi mântuirea aproapelui, iar darul sau harisma rugăciunii este, deja, o anticipare
aici şi acum a fericirii viitoare, de care îi învredniceşte Dumnezeu pe drepţii Săi. Darul
rugăciunii curate, duhovniceşti, harismatice se exprimă în "rugăciunea neîncetată mai
presus de rugăciune", în care omul devine el însuşi o rugăciune întrupată
neîncetată28.
Părinţii filocalici fac mai întâi, o distincţie între rugăciunea materială sau în care
se cere ajutorul pentru dobândirea unor bunuri materiale, necesare vieţii de zi cu zi şi cea
spirituală sau duhovnicească, înţelegând prin aceasta, la modul general, orice formă
superioară de rugăciune, ce vizează dobândirea nu a bunurilor trecătoare, necesare vieţii
acesteia, ci a bunurilor spirituale, ce ajută la dobândirea vieţii veşnice, prin unirea şi
împărtăşirea de Dumnezeu. Cea dintâi este cea mai de jos treaptă a rugăciunii; ea nu este
nici măcar rugăciune, în sensul deplin al cuvântului, ci mai mult o cerere de ajutor. Ea
constă în citirea sau recitarea de texte, în efectuarea de închinăciuni şi metanii şi este
considerată de scriitorii duhovniceşti o pregătire necesară pentru rugăciunea mai
arătându-i treptele şi valoarea lor în desăvârşire.
26 Ilie Ecdicul, op. cit., p. 317.
27 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 404-405.
28 Myrrha Lot-Borodine, La Deification de l'homme selon la doctrine des Peres grecs, Editions du
Cerf, Paris, 1970, p. 130.
105
Evagrie Ponticul, punând rugăciunea în legătură cu treptele vieţii spirituale, arată
că pe fiecăreia din acestea trepte, rugătorului îi este specific un fel de rugăciune. Pe
fiecare treaptă, acesta trebuie să invoce ajutorul divin pentru dobândirea virtuţii necesare
lui. De aceea, Evagrie ne recomandă: "Roagă-te mai întâi să te curăţeşti de patimi; al
doilea, să te izbăveşti de neştiinţă şi uitare, al treilea de toată ispita şi părăsirea"29.
Ilie Ecdicul compară aceste trei trepte cu părţile locaşului sfânt. Cel împrăştiat la
rugăciune stă în afara catapetesmei, în curtea templului. Cel ce a ajuns la rugăciunea de
un gând pătrunde în locaşul sfânt. În sfânta sfintelor, însă, nu intră decât cel ce a
dobândit pacea gândurilor. Acesta contemplă cele dimprejurul fiinţei divine, lucruri ce
întrec orice cugetare naturală30. Tot el spune că rugăciunea începătoare este specifică
fiinţelor raţional-naturale. De cea mijlocie se apropie gândurile duhovniceşti, iar de
rugăciunea desăvârşită nu se pot apropia decât gândurile îngereşti31.
Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte de două feluri de rugăciune, în legătură cu
etapele desăvârşirii: una a făptuitorului - πραχτικος - a celui ce se îndeletniceşte cu
făptuirea, cu asceza; şi alta a contemplativului - θεωρετικος - adică a celui ce se
îndeletniceşte cu contemplaţia. Dacă prima se naşte în suflet din frica de Dumnezeu şi
din nădejdea cea bună, rugăciunea contemplativului izvorăşte din dragostea dumnezeiască
şi din curăţie.
Semnele după care Sfântul Maxim deosebeşte cele două trepte ale rugăciunii sunt,
pentru cea dintâi, faptul că "mintea se adună din toate ideile lumii şi-şi face rugăciunea
neîmprăştiată şi nesupărată, de parcă însuşi Dumnezeu ar fi în faţa ei, precum şi este"32.
Iar semnele celei de a doua constă în aceea că "mintea este răpită în cuvântul rugăciunii
de lumina dumnezeiască şi nemărginită şi nu se mai simte nici pe sine nici altceva din
cele ce sunt, decât numai pe Cel ce lucrează în ea prin dragoste această luminare"33.
Sfântul Ioan Scărarul învaţă că rugăciunea are trei trepte: începutul, mai mult o
luptă ascetică de eliberare a interiorului nostru de ispite, păcate şi patimi, prin chemarea
lui Dumnezeu, în ajutor; adunarea minţii, în care aceasta stă aţintită doar la rugăciune;
şi rugăciunea din inimă, o rugăciune extatică, în care sufletul este răpit de Dumnezeu,
în abisul Său de taine34.
Deşi însoţeşte toate cele trei trepte ale urcuşului duhovnicesc, în nuanţe diferite şi
tot mai accentuate, rugăciunea este legată, de la început, de asceză. Ea implică o lucrare
şi o luptă de dezpătimire, căci "nu poate dobândi prietenie faţă de rugăciune cel ce nu s-a
lepădat de toată materia, afară de viaţă şi de acoperământ"35.
29 Evagrie Ponticul, op. cit., p. 109.
30 Ilie Ecdicul, op. cit., p. 318.
31 Ibidem, p. 324.
32 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua, în Filocalia..., volumul II, p.
79-80.
33 Ibidem.
34 Protos Ioasaf Popa, Învăţătura ascetică a Sfântului Ioan Scărarul, în "Studii Teologice", X (1958)
, nr. 3-4, p. 266.
35 Ilie Ecdicul, op. cit., p. 316
106
Adevăratul început al rugăciunii este, potrivit lui Evagrie şi Sfântului Grigorie
Sinaitul, eliberarea de patimi. Căldura inimii arde astfel patimile şi naşte în suflet pace
şi bucurie, asigurând inima, printr-un dor şi printr-o încuviinţare lipsită de orice
îndoială36.
Această fază ascetică, practică, are la bază mai mult rugăciunea trupească, al
cărei conţinut îl constituie psalmodierea şi lectura duhovnicească a Sfintei Scripturi,
la care se adaugă pravila fiecăruia sau canonul rugăciunii.
Dintre toţi Părinţii filocalici, Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte cel mai pe
larg despre caracteristicile acestui prim fel de rugăciune. Însuşirile acestei rugăciuni
trupeşti sunt următoarele: "Când cineva face această rugăciune, îşi ridică mâinile şi ochii
împreună cu mintea la cer, iar mintea alcătuieşte înţelesuri dumnezeieşti şi-şi
închipuieşte frumuseţi cereşti, ierarhii de îngeri şi corturi de-ale drepţilor şi, simplu
vorbind, toate câte le-a auzit din Scripturi le adună în vremea rugăciunii în minte; el îşi
stârneşte astfel sufletul la dragostea dumnezeiască, privind la cer, ba uneori vărsând şi
lacrimi din ochi. Făcând aşa, se umflă dulce în inimă şi se mândreşte şi socoteşte că ceea
ce i se întâmplă este o mângâiere dumnezeiască. Drept aceea, se roagă să petreacă
pururea într-o astfel de îndeletnicire"37.
Această rugăciune este, însă, amăgitoare şi mulţi dintre cei ce au practicat-o fără a
fi sub ascultare de un duhovnic încercat au fost amăgiţi de diavol, ajungând chiar să-şi
pună capăt vieţii.
Alături de cercetarea unui duhovnic, ea cere a luptă de pază a minţii şi sufletului.
Osteneala sau efortul, în rugăciune, îi apasă pe începători ca "un stăpân aspru", dar celor
înaintaţi, ea le este ca dragostea, care împinge pe un flămând la ospăţ bogat38. Pentru
acest motiv, Ilie Ecdicul aseamănă eforturile rugătorului de a atinge rugăciunea curată,
cu durerile naşterii39.
Sfântul Isaac Sirul vorbeşte, cu privire la efortul din rugăciune despre "durerea
rugăciunii" şi despre "răstignirea în rugăciune", ca un efort suprem de eliberare de orice
gând pătimaş care ispiteşte mintea rugătorului.
În rugăciune, mintea întâlneşte propria sa transparenţă faţă de ceea ce este
spiritual sau duhovnicesc, făcându-şi drumul mai accesibil spre rugăciunea minţii sau,
dimpotrivă, se ciocneşte de opacitatea sa spirituală, întreţinută prin patimile proprii.
Dacă mintea este robită poftelor lumeşti, se creează o dispoziţie oarecum antispirituală,
bazată pe materialitatea poftelor şi patimilor sale, opusă duhului curat al rugăciunii.
Această rezistenţă faţă de rugăciunea curată este proporţională cu starea de împătimire
sau de robie spirituală a sufletului omenesc.
Ca o încununare a acestor eforturi ascetice, Dumnezeu dă celui ce face bine
rugăciunea trupească - spune Petru Damaschinul - rugăciunea cea din minte; şi celui
36 Sfântul Grigorie Sinaitul, Despre amăgire, în Filocalia..., volumul VII, p. 180-181.
37 Sfântul Simeon Noul Teolog, Metoda Sfintei rugăciuni şi atenţiuni, în Filocalia..., volumul VIII, p.
529-530.
38 Ilie Ecdicul, op. cit., p. 318
39 Ibidem.
107
ce o face cu sârguinţă pe aceasta, pe cea fără formă şi fără figuri, izvorâtă din frica
curată de Dumnezeu. Celui ce o face şi pe aceasta cu vrednicie, Dumnezeu îi dăruieşte
contemplaţia făpturilor, deasupra căreia se află meditaţia în Dumnezeu şi răpirea
minţii40.
Aşadar, superioară rugăciunii trupeşti, vocale sau orale, este rugăciunea
interioară, mintală. Aceasta este legată, îndeosebi, de lucrarea continuă de trezvie sau
de paza minţii şi a gândurilor, fiind superioară oricărei gândirii discursive. Mintea "se
retrage din cele supuse simţurilor, îşi păzeşte simţurile de cele din afară şi îşi adună toate
gândurile, ca să ia aminte la cererile ce le rosteşte cu gura către Dumnezeu, sau aci
atrage la sine gândurile robite (de diavol), aci, cuprinsă ea însăşi de patimă, începe să
revină la sine cu silire41.
Pericolul acestui fel de rugăciune îl constituie slava deşartă. De aceea, Sfântul Simeon
Noul Teolog consideră acest fel de rugăciune mai bun decât cel dintâi, "precum o noapte
cu lună plină e mai bună decât o noapte fără stele şi fără lumină"42.
Superioară acestor două forme de rugăciune este rugăciunea desăvârşită sau
rugăciunea curată, rugăciunea duhovnicească. Sfinţii Varsanufie şi Ioan definesc
conţinutul ei în faptul de "a grăi lui Dumnezeu, nehoinărind (cu gândul), în a-ţi aduna
toate gândurile în chip neîmprăştiat împreună cu simţurile"43.
Sfântul Simeon consideră acest fel de rugăciune "un lucru străin (minunat) şi greu
de tălmăcit. Iar pentru cei ce n-o cunosc, nu numai greu de înţeles, ci şi aproape de
necrezut. E un lucru care nu se întâlneşte la mulţi"44.
Această rugăciune nu începe prin înălţarea mâinilor şi cererilor noastre spre cer,
nici prin paza simţurilor de vrăjmaşii exteriori, fără o trezvie interioară, ci prin ascultare.
La ea ajunge omul nepătimitor, care îşi păstrează conştiinţa curată faţă de Dumnezeu, de
părintele său duhovnicesc, faţă de semeni şi de lume. În această stare, credinciosul este
cu luare aminte la cele interioare ale sale, dar îşi păzeşte, în acelaşi timp, mintea şi inima
în cugetarea neîncetată la Dumnezeu.
Sfântul Simeon arată că la această rugăciune nu ajunge decât cel ce a dobândit trei
lucruri: lipsa de griji, în privinţa lucrurilor neîndreptăţite şi îndreptăţite, ceea ce este
sinonim, în limbaj filocalic, cu "moartea faţă de lume"; conştiinţa curată şi nepătimirea.
Fundamental în această rugăciune sau luare aminte este ca mintea să păzească
inima, să se coboare în ea şi, împreună, să-şi înalţe cererile către Dumnezeu. În acest fel,
mintea, gustând că bun este Domnul (Ps. 35,9), nu va mai vrea să părăsească inima şi
amândouă se vor odihni în cugetarea şi simţirea lui Dumnezeu. Acest fel de rugăciune
pare celor ce nu o cunosc şi chiar celor înaintaţi în ea, "înăbuşitor şi obositor". Însă, după
40 Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschin, în Filocalia..., volumul V, p. 270.
41 Sfântul Simeon Noul Teolog, op. cit., p. 530.
42 Ibidem, p. 531.
43 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia..., volumul XI, p. 191
44 Sfântul Simeon Noul Teolog, op. cit., p. 531.
108
ce au gustat plăcerea ei, în adâncul inimii, o descoperă ca pe o "lucrare născătoare de
lumină şi plină de farmec"45.
Alături de rugăciunea curată, desăvârşită, Părinţii filocalici se mai referă, uneori,
la o stare superioară acesteia - rugăciunea mai presus de orice lărgime"46 sau
"rugăciunea de după rugăciune".
Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră aceasta "starea cea mai înaltă a
rugăciunii, în care mintea a ajuns în afară de trup şi de lume şi a devenit cu totul
imaterială şi fără formă în vremea rugăciunii"47.
Diadoh al Foticeii, Calist şi Ignatie Xanthopol consideră "rugăciunea mai presus de orice
lărgime" proprie numai celor ce au primit înăuntrul inimii, în chip mai presus de fire,
"iluminarea dumnezeiască, ce iradiază din ipostas"48 şi sunt plini în toată simţirea şi
încredinţarea lor de harul Duhului Sfânt49.
Sfântul Ioan Scărarul spune că pe această treaptă, "mintea ajunge deasupra
rugăciunii şi, prin aflarea a ceva mai înalt, rugăciunea încetează. Şi atunci nu se mai
roagă cineva cu rugăciunea, ci iese din sine (ajunge în extaz) în lucrurile neînţelese,
aflate mai presus de lumea muritorilor; şi în neştiinţa ei tace despre toate cele de aici.
Aceasta este neştiinţa mai presus de cunoştinţă (...) Aceasta este cea despre care s-a zis
că fericit este cel ce a primit neştiinţa nedespărţită de rugăciune..."50.
"Rugăciunea de după rugăciune" este experiată în stare de extaz, ca o răpire din
partea lui Dumnezeu. În această rugăciune, mintea se opreşte din mişcarea ei şi se
scufundă în oceanul dumnezeirii. Ea se botează, atunci, în "beţia fericită"51 sau în "beţia
adâncă"52 şi nu mai e în această lume.
Sfântul Isaac Sirul spune că "de la rugăciunea curată şi până la cele dinăuntru, după ce
trece de hotarul acesta, cugetarea nu mai are putinţă de lucrare nici în rugăciune, nici în
mişcare, nici în plâns, nici în stăpânire de sine, nici cerere, nici dorinţă, nici plăcere
pentru ceva din cele nădăjduite în viaţă, sau din cele din veacul viitor. De aceea, după
rugăciunea curată, altă rugăciune nu mai este (...). Iar după acest hotar are loc o răpire şi
nu o rugăciune. Pentru că au încetat cele ale rugăciunii şi se iveşte o vedere oarecare şi
mintea nu mai este în rugăciune..."53.
45 Ibidem.
46 A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol..., p. 151.
47 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua..., p. 93
48 A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol..., p. 151.
49 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia..., volumul I, p. 447
50 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 505.
51 A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol..., p. 119.
52 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 505.
53 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 172-173.
109
Pe această treaptă, întreaga existenţă umană devine liturgică, o permanentă
ofrandă închinată lui Dumnezeu, o "interiorizare şi cosmizare a tainelor, o mistagogie a
îndumnezeirii"54.
"Rugăciunea de după rugăciune" este o stare excepţională, cu care Dumnezeu
dăruieşte pe puţini dintre cei desăvârşiţi. Ea este un dar al Duhului Sfânt, rar întâlnit.
Sfântul Simeon Noul Teolog consideră că de această taină, dacă se învredniceşte un
singur om din fiecare neam.
În concluzie, teologia rugăciunii vorbeşte, în baza scrierilor ascetice răsăritene
mai întâi de o rugăciune materială, în care se invocă ajutorul lui Dumnezeu pentru
dobândirea unor bunuri materiale, pământeşti. Aceasta este treapta cea mai de jos şi,
potrivit Părinţilor filocalici, nici nu trebuie numită rugăciune în sensul propriu al cuvântului,
ci mai degrabă - cerere.
Deosebită de aceasta este rugăciunea interioară. Sub acest nume, am văzut că sunt
cuprinse toate formele înalte de rugăciune, ce vizează dobândirea unor bunuri spirituale,
între care culminant este asemănarea cu Dumnezeu, unirea cu El, prin rugăciune.
Rugăciunea duhovnicească este treapta cea mai înaltă a rugăciunii, de care se învredniceşte,
după cuvintele Sfântului Simeon unul din neam. Până la aceasta, rugătorul parcurge
mai multe etape, reduse, în general, la trei: rugăciunea trupească, orală sau vocală;
rugăciunea mintală sau a minţii şi rugăciunea inimii.
Deasupra tuturor acestora se află darul sau harisma rugăciunii, a cărei forme sunt:
rugăciunea continuă sau neîntreruptă, rugăciunea de după rugăciune sau mai presus de
orice lărgime, culminând în rugăciunea extatică, în care mintea este răpită în "abisul de
taine al dumnezeirii".
Aceste trepte sau etape ale rugăciunii, de la forma ei cea mai de jos - materială şi
orală - şi până la cea duhovnicească şi extatică sunt delimitate mai mult tehnic, fiind o
încercare de a explica taina, harisma sau darul rugăciunii.
Trăirea filocalică nu face o delimitare strictă a acestor trepte, deşi vorbeşte despre
ele, arătându-le conţinutul. În experienţa acestor rugători prin excelenţă, lucrarea
rugăciunii nu are limite, nu are margini sau graniţe. Fiind convorbire şi unire cu
Dumnezeu, ea este nemărginită ca şi Dumnezeu, a Cărui simţire o primeşte credinciosul
în rugăciune, înaintând în aceasta pe măsura eforturilor personale, susţinute de lucrarea
desăvârşitoare a Duhului Sfânt.
54 Olivier Clement, Sources. Les mystiques chretiens des origines. Textes et Commentaires, Stock,
1992, p. 188.
110
Rugăciunea - maică a virtuţilor
Părinţii filocalici evidenţiază permanent valoarea rugăciunii de izvor şi
încununare a tuturor virtuţilor.
Evagrie ne vorbeşte despre "calea fericită a rugăciunii"55, care este o cale a
virtuţilor, ce apropie de Dumnezeu. Sfântul Marcu Ascetul spune că rugăciunea este
numită virtute, dar ea este "maica virtuţilor", căci ea le naşte pe acestea, prin împreunarea
cu Hristos56, iar Sfântul Ioan Scărarul caracterizează rugăciunea ca fiind "izvorul
virtuţilor şi pricinuitoarea harismelor"57.
Părinţii leagă această virtute generală, atotcuprinzătoare, de alte virtuţi din
ierarhia ascetică răsăriteană tradiţională. Sfântul Maxim Mărtusitorul arată că rugăciunea
şi cererea îşi împlinesc consistenţa când le împodobim prin virtuţi58, când "cel ce se
roagă aduce rugăciunea sa lui Dumnezeu, împreună cu faptele poruncilor"59.
Rugăciunea devine lucrătoare şi tare, când este înaripată de virtuţi şi este
nelucrătoare şi inertă, atunci când rugătorul nu o însufleţeşte prin practicarea virtuţilor.
Teognost, în scrierea sa Despre făptuire, contemplaţie şi preoţie60 consideră că
"nimic nu este mai bun decât rugăciunea curată, din care ţâşnesc, ca dintr-un izvor,
virtuţile: înţelegerea, blândeţea, dragostea, înfrânarea, ajutorul care ne vine de la
Dumnezeu, deodată cu mângâierea"61.
Însă, în mod deosebit, Părinţii consideră rugăciunea curată un rod al smeritei
cugetări. Ilie Ecdicul spune că răbdarea constituie casa rugăciunii, căci este ţinută de ea,
iar smerenia este materia ei, căci se hrăneşte din ea62. Dacă nu împodobesc rugăciunea
noastră smerita cugetare, simplitatea şi bunătatea - spune Simeon Metafrastul -
rugăciunea aceasta sau mai bine zis păruta rugăciune, prea puţin ne poate folosi..."63.
Sporind prin smerenie, rugăciunea rodeşte în dragoste. Toate virtuţile ajută minţii să
câştige, în grade diferite, dragostea dumnezeiască. Dar, mai mult decât toate, rugăciunea
curată. Cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, caută compania Lui, vrea să-I simtă cât
mai mult prezenţa şi apropierea, în starea de rugăciune.
55 Evagrie Ponticul, op. cit., p. 127.
56 Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreaptă din fapte, în Filocalia..., volumul I, p.
315.
57 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 403.
58 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., în Filocalia..., p. 306.
59 Ibidem.
60 În Filocalia..., volumul IV.
61 Ibidem, p. 270.
62 Ilie Ecdicul, op. cit., p. 312.
63 Parafrază în 150 de capete a Sfântului Simeon Metafrastul la cele 50 de cuvinte ale Sfântului
Macarie Egipteanul. Despre desăvârşirea în duh, în Filocalia..., volumul V, p. 305-306.
111
Timpul şi programul de rugăciune
Rugăciunea este legată de virtuţi. Ea începe prin rostirea simplă, pentru ca mai
apoi, prin curăţirea de patimi şi practicarea virtuţilor, prin înaintarea în experierea ei,
către formele cele mai înalte, să devină rugăciune continuă, neîntreruptă sau neîncetată.
Aceasta cere, însă, multă stăruinţă şi osteneală. De aceea, Avva Filimon ne recomandă
să ţinem rugăciunea permanent în inimile noastre şi, fie că mâncăm, fie că bem, fie că ne
arătăm dragostea faţă de semeni, în drum sau în casele noastre, să avem cugetarea trează
şi mintea nerătăcită, rostind şi meditând la rugăciuni64.
Rugăciunea trebuie să rămână în minte - ne spune Ilie Ecdicul - precum raza în
soare. Căci fără rugăciune, grijile cotidiene despart mintea de strălucirea ei65.
Într-o exprimare epică de o deosebită frumuseţe, Ioan Carpatinul ne dă un îndemn
de o profunzime spirituală aparte: "Focul rugăciunilor către Dumnezeu şi sfânta
meditaţie a cuvintelor Duhului să ardă pururea pe altarul sufletului tău"66.
În general, Părinţii vorbesc despre rugăciunea după rânduială şi despre
rugăciunea liberă. Cea dintâi este săvârşită la momente stabilite şi intrate în practica
bisericească. Cea liberă, însă, nu este legată de circumstanţe de loc şi de timp, ci doar de
mod. Scopul ei este de a păstra gândul la Dumnezeu între momentele în care nu se
săvârşeşte rugăciunea "canonică", de a umple timpul dintre aceste rugăciuni după
rânduială, cu meditarea la Dumnezeu.
Rugăciunea personală, liberă nu se săvârşeşte la locuri şi timpuri hotărâte, ca
rugăciunea eclesială, sobornicească, ci oricând sufletul simte nevoia de a vorbi cu
Dumnezeu, când se aprinde în el dorul de desăvârşire.
Practicanţi ai rugăciunii curate şi neîntrerupte, Părinţii răsăriteni ne împărtăşesc
din experienţa lor duhovnicească. Recomandările lor sunt amănunţite, mergând până la
alcătuirea unui program complet de rugăciune, cu precizarea exactă a ceasurilor şi a
rugăciunilor ce trebuie făcute în fiecare moment al zilei.
Cu privire la rugăciunea diurnă, cuviosul Isaia Pusnicul ne spune să începem ziua
cu gândul la Dumnezeu şi apoi să ne lucrăm diferite noastre ascultări: "Când te scoli în
fiecare zi dimineaţa, înainte de-a te apuca de lucrul de mână, cugetă la cuvintele lui
Dumnezeu. Iar de este ceva de făcut înainte, fie patul, fie de spălat niscai vase, fie orice
alt lucru, fă aceea cu toată sârguinţa, fără zăbavă"67. Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune
că acela ce vrea să ajungă la nepătimire "trebuie să se îndeletnicească de dimineaţa cu
pomenirea lui Dumnezeu, prin rugăciune şi cu liniştirea inimii. În ceasul dintâi să se
roage cu dinadinsul; într-al doilea să citească; într-al treilea, să cânte; într-al patrulea, să
se roage; într-al cincilea, să citească; într-al şaselea, să cânte; într-al şaptelea, să se roage;
într-al optălea, să citească; într-al nouălea, să cânte; într-al zecelea, să mănânce; într-al
64 Despre Avva Filimon, în Filocalia..., volumul IV, p. 186.
65 Ilie Ecdicul, op. cit., p. 314-315.
66 Ioan Carpatinul, Una sută capete de mângâiere, în Filocalia..., volumul IV, p. 171.
67 Cuviosul Isaia Pusnicul, op. cit., p. 47.
112
unsprezecelea, să doarmă, dacă are trebuinţă; într-al douăsprezecelea, să cânte cele de
seară. Şi aşa, străbătând bine stadia zilei, va plăcea lui Dumnezeu68.
În ceea ce priveşte rugăciunea din timpul nopţii, Cuviosul Isaia Pusnicul ne
recomandă să rânduim o jumătate de noapte pentru priveghere în rugăciune, iar cealaltă
jumătate pentru odihna trupului. "Înainte de a te întinde pentru somn - spune el - priveghează
două ceasuri în rugăciune şi în cântări, apoi dă trupului tău odihnă. De-i este greu
trupului tău când trebuie să se scoale la rugăciune, spune-i: “Voieşti să te bucuri în acest
timp de odihnă, apoi să te pleci spre îndelungata pedeapsă? Nu e mai bine să te oboseşti
puţin aici, apoi să te odihneşti cu sfinţii, acolo, în veac? Deci aruncă de la tine lenea şi
atunci îţi va veni ajutorul dumnezeiesc"69.
Această rânduială, aflăm de la Sfântul Grigorie Sinaitul, este, însă, pentru
începători. "Privegherea nopţii - spune el - este de trei feluri: pentru începători, pentru
mijlocii şi pentru cei desăvârşiţi. Începătorii să doarmă jumătate de noapte şi jumătate să
privegheze, fie de seara, până la miezul nopţii, fie de la miezul nopţii, până dimineaţa;
cei de la mijloc să privegheze de cu seară un ceas sau două, apoi să doarmă patru ceasuri
şi apoi să se scoale la utrenie şi să se roage şase ceasuri până dimineaţa; pe urmă să cânte
ceasul întâi şi să şadă să se liniştească (...), apoi fie să păzească rânduiala lucrărilor după
ceasuri, fie să ţină într-o urmare necontenită rugăciunea, după deprinderea fiecăruia. Iar
cei desăvârşiţi să stea toată noaptea în picioare şi să privegheze"70.
Alături de aceste îndrumări practice, lucrările filocalice cuprind numeroase alte
rânduieli privind timpul de rugăciune71. Sfaturile Părinţilor filocalici, deşi au un
pronunţat caracter monahal, sunt deosebit de practice şi, în acelaşi timp, actuale. În baza
lor, teologia contemporană vorbeşte despre monahismul interior sau interiorizat, la baza
căruia stă practica rugăciunii neîntrerupte. La Sfinţii Varsanufie şi Ioan găsim următoarea
recomandare: "Când e cineva singur, trebuie să psalmodieze şi cu gura şi să se
roage şi în inimă. Dar de e cineva în piaţă sau cu alţii, nu e nevoie să psalmodieze cu
gura, ci numai cu cugetul. Dar trebuie să-şi păzească ochii, ca să nu hoinărească şi să nu
cadă în cursele vrăjmaşului"72.
Toate aceste îndrumări sau metode, pe care ni le recomandă Părinţii filocalici au
ca scop dezvoltarea în suflet, prin practică îndelungată a stării de rugăciune (orationis
status, în exprimarea Sfântului Ioan Casianul), prin care omul însuşi devine o rugăciune
68 Ale celui dintre sfinţi Grigorie Sinaitul..., p. 126
69 Cuviosul Isaia Pusnicul, op. cit., p. 262-263.
70 Ale celui dintre sfinţi Grigorie Sinaitul..., p. 126-127.
71 Părintele Stăniloae a publicat în Filocalia, volumul al VIII-lea şi apoi în volum studiul Din istoria
isihasmului în Ortodoxia română, Editura Scripta, Bucureşti, 1992, două metode sau rânduieli ale
unor călugări români, privind viaţa de rugăciune. Cea dintâi este Tipicul sfintei rugăciuni cea cu
mintea, precum s-a primit de la Părintele Iosif şi a fost consemnată de monahul Ghervasie, la anul
1910, iar cea de-a doua, mai largă, este intitulată Rânduiala cea bună luată din aşezământul Sfinţilor
Părinţi, cum se cuvine călugărului celui ce e în afară de viaţa de obşte şi petrece de sine , întru
luarea aminte a petrece precum şi cei de demult Părinţi au petrecut.
72 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 629.
113
neîncetată. Rugăciunea umple viaţa omului de harul dumnezeiesc, încât el ajunge să
trăiască totul ca pe o rugăciune, are o atitudine liturgică faţă de tot ceea ce-l înconjoară.
El vede prin lumina duhovnicească a rugăciunii adevărate, gândeşte în logica rugăciunii,
trăieşte în duhul şi respiraţia rugăciunii.
Pe treptele mai înalte ale rugăciunii, "timpul rugăciunii" devine un "timp sfânt", în
care omul dialoghează şi se întâlneşte cu Dumnezeu, Il contemplă. Timpul rugăciunii
devine astfel timpul veşniciei, timpul lui Dumnezeu - prezentul continuu.
Calitatea în rugăciune
Ca nişte adevăraţi maeştri ai artei duhovniceşti, ai "filosofiei divine" sau ai
"ştiinţei ştiinţelor", cum este considerată rugăciunea în scrierile ascetice, Părinţii filocalici
ne dau sfaturi practice, de o valoare capitală, privind modul săvârşirii acesteia.
În privinţa raportului dintre cantitate şi calitate, în rugăciune, spiritualitatea
filocalică, deşi bazată pe o rânduială precisă a rugăciunii, este unanimă în a evidenţia
calitatea, ca fiind elementul esenţial al ei, ce duce spre rugăciunea adevărată.
Evagrie spusese deja că "lauda rugăciunii nu stă în cantitatea, ci în calitatea ei"73,
pentru ca mai apoi Cuviosul Nichita Stithatul să afirme clar că "e bună şi cantitatea în
cântarea rugăciunilor, atunci când e stăpânită de stăruinţă şi luare aminte. Dar, ceea ce
dă viaţa sufletului este calitatea; aceasta pricinuieşte şi roada"74, arătând, în acelaşi timp,
în ce constă calitatea: în a se ruga cineva cu duhul şi cu mintea. Şi se roagă cineva cu
mintea când, priveşte la înţelesul ce se află în dumnezeiasca Scriptură şi primeşte prin
aceasta urcuşuri de înţelesuri în inima sa, prin cugetări vrednice de Dumnezeu75.
În efortul de a se aduna în sine în rugăciune şi de a se adresa lui Dumnezeu
neîmprăştiat, credinciosul nu trebuie să se piardă în amănunte privind cantitatea, măsura
sau modul de a rosti (intonaţia) stihurilor, după cum nici să-şi creeze reprezentări sau
imagini ale lucrurilor meditate, ci trebuie să pătrundă sensul şi semnificaţia lor
interioară, să se gândească la realităţile duhovniceşti înalte, pe care le evocă ele.
Cuviosul Nichita Stithatul ne recomandă ca mintea să stăruie în cugetarea lor, până ce
sufletul, uimit de iconomia lui Dumnezeu, se va trezi la înaltele lor înţelesuri şi, astfel, se
va mişca fie spre preamărirea Lui, fie spre întristarea cea de folos76.
Tot aşa, Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă să nu ne pornim la vorbărie multă, ca
nu cumva, prin căutarea cuvintelor, să suferim o împrăştiere a minţii, ci să ne aducem
aminte că un singur cuvânt al vameşului a făcut pe Dumnezeu îndurător şi un cuvânt
spus cu credinţă a mântuit pe tâlhar. În rugăciune, multa vorbire pricinuieşte minţii năluciri
şi împrăştiere, în timp ce scurtimea şi claritatea ei adună mintea77.
73 Evagrie Ponticul, op. cit., p. 126.
74 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 286-287.
75 Ibidem.
76 Ibidem, p. 183.
77 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 405.
114
Cel dintâi pericol, în privinţa cantităţii, îl constituie obişnuinţa, care poate duce la
o rostire mecanică, lipsită de profunzime, de duh, a rugăciunilor, fără surprinderea şi
experierea adevăratei lor rezonanţe interioare. Pentru a evita astfel de situaţii, Sfântul
Grigorie Sinaitul ne recomandă să alternăm rugăciunile, zilnic. Referindu-se la practica
rostirii psalmilor, el ne arată că "trebuie să se schimbe psalmii în fiecare zi, pentru a aţâţa
râvna şi ca să nu-şi piardă mintea plăcerea, cântând mereu aceleaşi, căci de i se va da
această libertate, se va întări şi mai mult în râvnă78.
Ca un remediu împotriva acestei stereotipizări a rugăciunii şi ca o modalitate de
adâncire a sensului ei profund, Cuviosul Nichita Stithatul ne îndeamnă ca, mai mult
decât îndeletnicirea cu stihurile, să iubim în rugăciune metaniile, care ţin locul slujirii.
Şi tot la fel, trebuie preţuită mai mult decât starea în picioare - citirea, care este "izvorul
rugăciunii curate".
Teolipt, mitropolitul Filadelfiei, ne recomandă plecarea genunchilor, care închipuie
căderea păcatului de la noi şi prilejuieşte mărturisirea lui, în timp ce ridicarea înseamnă
starea de pocăinţă, premiza unei vieţi întru virtute.
În Metoda lui Calist şi Ignatie Xanthopol aflăm şi o rânduială privind metaniile.
"Iar despre numărul mătăniilor - spun ei - ştim că dumnezeiştii noştri părinţi au rânduit
trei sute. Atâtea trebuie să facem în fiecare zi şi noapte, în cinci zile ale săptămânii. Căci
sâmbăta şi duminica, ca şi în unele săptămâni, ni s-a poruncit să ne oprim de la acestea,
pentru anumite raţiuni tainice şi negrăite. Dar sunt unii - adaugă ei - care trec peste acest
număr. Iar alţii le împuţinează. Fiecare după cum îi este puterea sau voinţa, încheind cu
îndemnul: Deci fă şi tu după putere. Dar fericit cu adevărat, şi aceasta în chip înmulţit,
este cel ce se sforţează pe sine în toate cele privitoare la Dumnezeu. Căci “Împărăţia
cerurilor se ia cu sila...” (Matei 11,12)79.
Ispita în rugăciune
Rugăciunea este cea mai înaltă lucrare a minţii, de aceea şi cea mai primejduită de
ispita diavolească. Evagrie Ponticul, scriitorul filocalic ce a descris cel mai clar şi în
detaliu lupta din rugăciune, spune că "tot războiul ce se aprinde între noi şi dracii
necuraţi nu se poartă pentru altceva decât pentru rugăciunea duhovnicească. Căci lor le
este foarte potrivnică şi urâtă, iar nouă foarte mântuitoare şi plăcută"80 sau, cum spune
Ioan Carpatinul, nouă ea ne este "apărătoare" a minţii, iar vrăjmaşului "vătămătoare"81.
Acelaşi lucru îl exprimă şi Sfântul Ioan Scărarul, atunci când spune că "scopul
furilor e să fure rugăciunea, ceas de ceas, de la noi"82.
78 Sfântul Grigorie Sinaitul, op. cit., p. 180.
79 A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol..., p. 97.
80 Evagrie Monahul, op. cit., p. 111.
81 Ioan Carpatinul, op. cit., p. 162.
82 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 412
115
Sfântul Grigorie Sinaitul ne avertizează că sunt două feluri de războaie în
vremea rugăciunii: unul al harului dumnezeiesc şi altul al înşelăciunii diavoleşti.
Dintre semnele înşelăciunii de la diavoli, Sfântul Grigorie enumeră: împietrirea inimii
cea lipsită de umilinţă, împreunată în unii cu lacrimi întunecate, înălţarea semeaţă,
îmbuibarea pântecelui, multa vorbire, trândăvia, închipuirea de sine şi lauda pentru
lucrare, căldura fără dulceaţă, umedă, stârnirea sălbatică a trupului, nălucirea chipurilor
care împing spre împreunarea trupurilor...83. Prin toate aceste ispite, diavolul încearcă să
îndepărteze de la noi rugăciunea curată.
Rugăciunea, fiind o lucrare spirituală, interioară şi ispita diavolului este, în
principal, de ordin interior, chiar dacă adesea, prin intermediul lucrărilor externe.
"Sufletul - spune Filotei Sinaitul - e împrejmuit şi îngrădit de către duhurile răutăţii şi
legat cu lanţurile întunericului, neputând, din pricina întunericului din jurul său, să se
roage cum vrea. Căci este legat întru ascuns, fiind orb cu ochii dinăuntru. Deci, când va
începe să se roage lui Dumnezeu şi să vegheze prin rugăciune, se va izbăvi prin
rugăciune de întuneric, căci altfel nu poate cunoaşte că înăuntru, în inimă, este o altă
luptă şi o altă împotrivire ascunsă şi un alt război, al gândurilor răutăţii"84. Această luptă
interioară din rugăciune, ce se poartă la nivelul conştiinţei, a minţii şi a inimii, este un
adevărat război împotriva gândurilor ispititoare, care caută împrăştierea minţii.
Năvălirea diavolilor are intensitatea şi răutatea fiarelor sălbatice. "Dacă te
îngrijeşti de rugăciune - spune Evagrie - pregăteşte-te împotriva năvălirii dracilor şi
rabdă, cu bărbăţie biciuirile lor. Căci vor veni asupra ta ca fiarele sălbatice şi tot trupul
ţi-l vor chinui"85.
Potrivit învăţăturii ascetice a Sfinţilor Părinţi, puterea diavolului se restrânge,
însă, numai la trup. Chinurile pe care le poate aduce el se răsfrâng mai ales asupra
trupului, deşi şi sufletul suferă odată cu el. El nu are putere de constrângere asupra voinţei
omului, pe care de altfel nici măcar nu o cunoşte, dar o bănuie, prin pânda lui. El
bănuie doar intenţiile şi gândurile noastre, după manifestările noastre externe, din
cuvintele, faptele, gesturile noastre. Neputând să pătrundă gândurile noastre cele mai
adânci, el încearcă să introducă în planul minţii năluciri din exterior, pentru a o risipi, a o
împrăştia din concentrarea pe care o implică rugăciunea.
De aceea, lupta pe care o dă rugătorul, în planul conştiinţei sale, împotriva
momelilor sau atacurilor diavolului, se referă, în principal, la închipuirile şi gândurile
rătăcitoare.
Rodul închipuirilor sau al imaginaţiei îl constituie închipuirile, fanteziile, lucrări
ale minţii căzute în păcat, lipsită de darul discernământului spiritual. Sfinţii Calist şi
Ignatie învaţă că lucrarea imaginaţiei are forme variate: reprezentarea, prin care dă
imagine lucrărilor percepute prin simţuri şi imaginaţia în sens propriu, o împrăştiere şi
rătăcire a minţii.
83 Ale celui dintre sfinţi Grigorie Sinaitul..., p. 167-168
84 Filotei Sinaitul, Capete despre trezvie, în Filocalia..., volumul IV, p. 126-127.
85 Evagrie Ponticul, op. cit., p. 118.
116
Aceste închipuiri pot izvorî din propria noastră minte - λογισμοι νοεματα - sau
pot fi provocate de diavol - λογισμοι διαβολοι. Când cele două forme se asociază, se
compun, dau naştere la ceea ce Părinţii numesc διαλογισμοι.
Când însă nu izbuteşte să născocească, în mintea celui ce se roagă, imagini sau
închipuiri care să-l îndepărteze de rugăciunea curată, atunci diavolul provoacă
mecanismul amintirii. "Amintirea - spune Evagrie - îţi aduce în vremea rugăciunii sau
închipuiri de ale lucrurilor de odinioară, sau griji noi sau faţa celui ce te-a supărat (...). El
nu încetează prin urmare, să pună în mişcare icoanele lucrurilor prin amintire şi să
răscolească toate patimile prin trup, ca să-l poată împiedica din drumul său mai bun şi
din călătoria către Dumnezeu"86.
Gândurile păcătoase λογοισμοι sunt o altă formă de ispită, pe care diavolul
încearcă să o strecoare în mintea celui ce se roagă. Împotriva ei, Petru Damaschinul
recomandă ca, în vremea rugăciunii, să ne facem mintea fără formă, fără chip, fără
culoare, neprimind niumic, fie că e lumină, fie foc, fie altceva şi să ne închidem cugetul,
să ne păzim mintea şi gândurile şi să le punem în legătură cu Dumnezeu, să i le jertfim
Lui. Acelaşi lucru îl cere şi Sfântul Marcu Ascetul, atunci când ne spune să toate gândurile
noastre trebuie închinate lui Hristos, încă din faza lor de geneză sau de "gând întâi
născut". Când ne rugăm, să nu îngăduim nicidecum nici unui gând să intre, nici alb, nici
negru, nici din dreapta, nici din stânga, nici scris, nici nescris, afară de cererea către
Dumnezeu şi de iluminarea şi de raza de lumină ce-i vine părţii conducătoare a sufletului
din cer"87.
Lupta aceasta, pe care o dă diavolul cu scopul de a ne sustrage rugăciunii
adevărate, neîmprăştiate, are forme multiple. Aceste "cârduri de draci" se arată
rugătorului deodată, din văzduh şi încearcă să-l înspăimânte şi să-i răpească mintea.
Acestea, însă, sunt simple stratageme, pentru că ele se tem de contemplativ, dar încearcă
să vadă dacă acesta le dă atenţie sau îi dispreţuieşte cu desăvârşire88. Diavolul ia diferite
înfăţişări, strecoară vedenii şi lumini, atrage sufletul slab într-o stare de fals extaz, dar
toate acestea sunt amăgiri, năluciri, înşelări, false vedenii şi tulburări drăceşti, de care
Părinţii ne avertizează, cerându-ne să ne ferim de ele şi să nu le primim.
Simeon Metafrastul ne spune că potrivnicul încearcă să zădărnicească eforturile
de stăruinţă ale rugătorului, căutând să strecoare în sufletul acestuia piedici precum:
somn, trândăvie, greutatea trupului, abaterea gândurilor, nestatornicia minţii, moleşeala
şi celelalte iscodiri ale păcatului; necazuri şi năvăliri ale duhurilor rele care ni se
împotrivesc şi se ridică cu mânie împotriva sufletului care caută cu adevărat să se
apropie de Dumnezeu.
86 Ibidem, p. 110.
87 Culegere din Sfinţii Părinţi. Despre rugăciune şi luare aminte, în Filocalia..., volumul VIII, p.
391.
88 Evagrie Ponticul, op. cit., p. 119.
117
Ispitele pe care le aduc ei asupra celui ce se roagă sunt "înfricoşătoare şi
sălbatice"89 şi tulbură mai ales pe cei ce se roagă stăruitor. Asupra acestora, ispita sau
năvălirea lor ia, cel mai adesea forme şi mai grele, mergând până la vederea de "forme
urâcioase şi sângeroase", de ocări, loviri, strigăte, vătămări, de sabie scoasă împotriva
celui ce se roagă sau de lampă năvălind spre vederea lui90.
El se poate strecura în simţirea sufletului, chiar când ne rugăm, zădărnicind
eforturile noastre. O astfel de ispită ne descrie Cuviosul Nichita Stithatul: "Rugându-te şi
cântând psalmi Domnului, ia aminte la viclenie. Căci dracii sau ne înşeală, furişându-ne
în simţirea sufletului să spunem unele în locul altora, abătând stihurile psalmilor spre
hulire, ca să zicem cu gura cele ce nu se cuvin; sau, făcând noi începutul psalmilor, pun
sfârşit cuvântului nostru, risipindu-le pe celelalte din minte; sau ne întorc mereu la
acelaşi stih, nelăsându-ne, din pricina uitării, să găsim stihul următor al psalmului, sau,
aflându-ne la mijlocul psalmului, iau deodată din mintea noastră toată amintirea stihurilor
rostite, încât nici nu ne mai aducem aminte ce stihuri aducem iarăşi pe limbă. Iar
aceasta o fac ca să ne arunce în negrijă şi în trândăvie şi ca să zădărnicească roadele
rugăciunii noastre, punându-ne în minte că s-a făcut târziu..."91.
La fel şi Sfinţii Varsanufie şi Ioan, ne recomandă ca, dacă ne-am împrăştiat cu
mintea în rostirea psalmilor, să-i reluăm, până când vom trăi sensul lor. Scopul
vrăjmaşului este de a împrăştia slăvirea lui Dumnezeu. Ori, a spune psalmii în
continuare înseamnă tocmai a slăvi pe Dumnezeu.
Împotriva acestei lucrări diavoleşti, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne recomandă
să ne păzim simţurile, să închidem poarta oricărei ispite şi să ne rugăm şi mai intens, să
ne adunăm în noi înşine, pentru că pe diavoli îi bate, nu mulţimea psalmilor, ci unirea
minţii cu raţiunea şi cu simţirea.
Părinţii filocalici, adevăraţii cunoscători şi lucrători ai rugăciunii desăvârşite, ne
avertizează şi asupra unei forme şi mai viclene de luptă a diavolului - "părăsirea
drăcească". Există şi o părăsire iconomică din partea lui Dumnezeu, însă, spre deosebire
de aceasta, care are un scop pedagogic, mântuitor, "părăsirea drăcească" caută
îndepărtarea nostră de rugăciune şi, prin acesta, moartea noastră sufletească. Vicleşugul
acesta constă în faptul că "pentru o vreme se despart dracii între ei înşişi. Şi dacă vrei să
ceri ajutor împotriva unora, vin ceilalţi în chipuri îngereşti şi alungă pe cei dintâi, ca tu
să fii înşelat de ei, părându-ţi că sunt îngeri"92. Părăsirea din partea diavolului este de
scurtă durată şi are ca scop alcătuirea de noi şi mai puternice curse, prin care să ne
înstrăineze de virtutea rugăciunii.
Pe cei începători pe calea către rugăciunea curată, îi ispitesc mai ales dracii de-a
stânga, însă, atunci când mintea a ajuns să se roage în mod nepătimitor, neîmprăştiat, vin
89 Ioan Carpatinul, op. cit., p. 152.
90 Evagrie Ponticul, op. cit., p. 118.
91 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 288.
92 Evagrie Ponticul, op. cit., p. 119.
118
asupra ei dracii de-a dreapta. Aceştia îl ispitesc pe contemplativ cu slava deşartă,
făcându-l să se încreadă în eforturile proprii şi să creadă că a ajuns la scopul rugăciunii93.
Şi, ca o formă dezlănţuită de tulburare, diavolul - aflăm de la Evagrie - atunci
când nu poate mişca memoria în vremea rugăciunii, sileşte starea humorală (hormonală)
a trupului să aducă vreo nălucire ciudată înaintea minţii şi să o facă pe aceasta să primească
o anumită formă.
Dacă am rezistat acestor ispite şi ne-am făcut rugăciunea noastră curat, trebuie să
ne păzim şi după aceasta de ispita diavolului, pentru că, după cum ne spune Sfântul Ioan
Scărarul, diavolii nu ne lasă nici după rugăciune, ci încearcă să ne supere cu "năluciri
necuvenite", căutând să ne prade "pârga sufletului"94.
Părinţii filocalici subliniază adeseori ideea că, în efortul nostru de a dobândi
adevărata rugăciune, omul are ca ajutor împotriva diavolilor, îngerii buni, care îi dau
întărire şi încredinţare şi îi luminează înţelesurile celor ce i se întâmplă. Îngerii buni stau
de faţă împreună cu noi în rugăciune şi ne îndeamnă să stăruim în ea, bucurându-se şi
rugându-se cu noi. "Dacă suntem, prin urmare, cu nepăsare şi primim gânduri
potrivnice, îi amărâm foarte tare, dat fiind că ei se luptă atâta pentru noi, iar noi nu vrem
să ne rugăm lui Dumnezeu nici pentru noi înşine, ci, dispreţuind slujba nostră şi părăsind
pe Stăpânul şi Dumnezeul nostru, petrecem cu necuraţii draci"95.
Adunarea şi paza minţii în rugăciune
Mintea este considerată de Sfântul Simeon Noul Teolog "soare spiritual, pentru
cele văzute şi supuse simţurilor", după chipul lui Dumnezeu, care este "Soare în cele
nevăzute şi neînţelese cu mintea" sau "mintea primă"96.
Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră mintea un "adânc ce caută Adâncul
dumnezeiesc", nu în sensul că ar fi astfel prin ea însăşi, prin fire, ci prin act; un loc al
Adâncului infinit al dumnezeirii, care o umple de înţelesuri infinite. Ea este un adânc
prin voinţă, un abis în potenţă, lărgindu-se şi îmbogăţindu-se cu noi sensuri
duhovniceşti.
Mintea este una după fiinţa ei, dar multiplă, variată, împrăştiată, după lucrările
sale. Această nestatornicie provine fie de la fire, fie din obişnuinţă, fie din nepurtare
de grijă.
Locurile în care poate sta mintea sunt, potrivit Părinţilor filocalici, după fire, mai
presus de fire şi împotriva firii, iar stările ei : una de împătimire, de robie a ei, iar alta
de neîmpătimire, de libertate.
93 Ibidem, p. 114-115.
94 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 263.
95 Evagrie Ponticul, op. cit., p. 110.
96 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, în Filocalia..., volumul VI, p.
58.
119
Potrivit acestei împărţiri filocalice, gândurile sunt, după origine îngereşti sau
dumnezeieşti; omeneşti sau diavoleşti, iar după esenţa sau conţinutul lor: simple sau
nepătimaşe şi compuse sau pătimaşe, adică la care s-a asociat un gând păcătos.
Potrivit asceticii ortodoxe, cauza principală a împrăştierii şi rătăcirii minţii a
constituit-o ruperea armoniei dintre ea şi inimă, aşa cum era în starea primordială. De
aceea, adunarea şi paza minţii constituie un efort de a ne păzi gândurile şi a le pune în
permanentă legătură cu Dumnezeu, aflat în adâncul sufletului nostru.
Calist Catafygiotul ne spune că mintea este "pururea mişcătoare", într-o mişcare
neîncetată, datorată gândurilor ce îi dau conţinut. Dinamismul ei în constituie tocmai
această tindere către Dumnezeu, cu care se uneşte în "odihna înţelegătoare", în "golul
îndumnezeitor", în "moartea mistică a minţii", de care vorbesc Părinţii.
Ascetica tradiţională distinge trei etape ale pazei minţii:
1) Adunarea minţii şi a gândurilor din împrăştiere, prin care acestea se unifică în
jurul unui centru;
2) Reunificarea lor şi readucerea lor la o gândire simplă;
3) Închiderea minţii în adâncul sufletului şi legarea ei de pomenirea neîncetată a
numelui lui Iisus.
Spiritualitatea ortodoxă subliniază permanent faptul că trezvia nu este o simplă
tehnică spirituală, un simplu exerciţiu sau performanţă intelectuală, ci rodul unei lucrări
constante, a unui efort susţinut de înaintare în viaţa creştină, pe calea eliberării de patimi
şi a dobândirii şi practicării virtuţilor, culminând cu smerenia, rugăciunea şi iubirea.
Între rugăciune şi trezvia minţii şi a inimii există o legătură indisolubilă. Trezvia
şi rugăciunea se susţin una pe alta, căci atenţia supremă vine din rugăciunea neîncetată;
iar rugăciunea din trezvia şi atenţia supremă. Isihie Sinaitul a arătat că atenţia în cugetare
apropie de Dumnezeu. "Cu cât eşti mai atent la cugetare - spune el - cu atât te vei ruga
cu mai mult dor lui Iisus. Şi, iarăşi, cu cât îţi încetezi cugetarea cu mai puţină grijă, cu
atât te vei depărta mai mult de Iisus"97.
Rugăciunea are nevoie de trezvie, precum "lampa de lumina făcliei"98 sau, chiar mai
mult, "precum nu e cu putinţă soarelui să lumineze fără lumină, aşa nu e cu putinţă să se
curăţească inima de întinăciunea gândurilor de pierzare, fără rugăciunea numelui lui
Iisus"99. Trezvia şi rugăciunea sunt, în plan duhovnicesc, poarta vieţii şi a morţii; de ne
curăţim prin trezvie, ne îmbunătăţim, iar de ne întinăm prin lipsa de pază, ne înrăim"100.
Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune că nimeni nu poate să-şi ţină singur mintea şi
nu poate alunga de la sine gândurile pătimaşe, dacă nu-l ajută Hristos.
Referindu-se la osteneala minţii, în rugăciune, Cuviosul Isaia Pusnicul vorbeşte de o
adevărată răstignire duhovnicească a ei cu Hristos, prin lucrarea virtuţilor; de moartea ei
duhovnicească cu Hristos şi înmormântarea ei cu Hristos, faţă de tot ceea ce este
97 Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, în Filocalia..., volumul IV, p. 79.
98 Ibidem, p. 82.
99 Ibidem, p. 101.
100 Avva Dorotei, Despre trebuinţa de a nu se încrede cineva în înţelepciunea sa, în Filocalia...,
volumul IX, p. 528-529.
120
simţual, lumesc; dar şi de învierea ei cu Hristos, ori de câte ori sufletul ascultă de voinţa
lui Dumnezeu şi o împlineşte.
Starea cea mai înaltă a minţii, experiată în stare de rugăciune curată, desăvârşită,
este "tăcerea" apofatică, taină a veacului viitor, cum o consideră Sfântul Isaac Sirul. În
stare de rugăciune, mintea se scufundă în abisul înţelesurilor dumnezeieşti, dialoghează
cu Dumnezeu, într-o bucurie sau beţie a luminii, inefabilă. Ea devine astfel necoloră,
neîmpărţită, fără formă, fără chip, meditând la Dumnezeu. Ea "pătimeşte" în sine
întipărirea frumuseţii mai presus de fire şi atotnegrăită. Ea se transcende pe sine, într-un
act de totală dragoste şi dăruire lui Dumnezeu. Mintea este răpită şi se scufundă într-un
adânc al minunării şi uimirii, ce o umple de o vedere fericită, în "noaptea mistică".
Aceasta este treapta cea mai înaltă de apofatism, trăită existenţial, deplin, în rugăciune.
În rugăciunea desăvârşită, mintea "pătimeşte" identitatea desăvârşită cu
Dumnezeu, după har şi descoperă tainele teologiei negrăite, sub forma unei neştiinţe
totale, în sens de depăşire.
Unirea minţii cu inima, împlinită în rugăciune, desemnează restaurarea naturii
decăzute şi fragmentate a omului, redobândirea unităţii sale originare. Rugăciunea inimii
este, în acest fel, o întoarcere în paradis, redobândirea stării primordiale de comuniune
cu Dumnezeu101. Mintea se cunoaşte pe sine, devenind transparentă,
atotstrăvăzătoare şi atot-înainte-văzătoare.
Rugătorul devine pe această treaptă "înger pământesc" şi "om ceresc", dobândind
adevărata pacea a minţii. Mintea curăţită devine ea însăşi "soare", "cer înstelat" slujind
liturghia tainică a lumii.
Dacă păcatul este considerat din punct de vedere spiritual şi ca o rupere a legăturii
şi armoniei dintre minte şi inimă, dintre facultăţile raţionale şi volitive cu cele afective,
pe treptele ei cele mai înalte, rugăciunea restabileşte adevăratul raport dintre puterile
spirituale ale fiinţei umane, ancorându-le în transcendent.
Rugăciunea lui Iisus
O formă deosebită de rugăciune, o constituie pentru Răsăritul ortodox,
rugăciunea lui Iisus.
Ea este cunoscută în spiritualitatea răsăriteană sub mai multe denumiri, fiecare
exprimând anumite particularităţi ale sale.
Se mai numeşte şi rugăciunea isihastă, pentru că a căpătat contur desăvârşit şi a
fost cunoscută într-un mediu mult mai larg în secolul al XIV-lea, datorită controversei
dintre călugării isihaşti, în frunte cu Sfântul Grigorie Palama şi scolastica apuseană,
străină trăirii răsăritene şi reprezentată de călugărul Varlaam din Calabria. În Triadele
sale împotriva lui Varlaam, Sfântul Grigorie Palama a fixat învăţătura, care ulterior va
101 K. Ware, Rugăciunea lui Iisus, Tesalonic, 1992, p. 40.
121
deveni tradiţională, definitorie pentru Răsăritul ortodox, privind necesitatea şi valoarea
acestei rugăciuni pentru desăvârşirea creştină.
Este cunoscută şi sub denumirea de rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii
deşi, pe treptele ei cele mai înalte ea este, de fapt, rugăciunea minţii coborâtă în inimă.
Mistica intelectualistă a lui Evagrie Ponticul, în centrul căreia se afla ideea de
curăţire a minţii, pentru a se putea uni cu Dumnezeu, în stare de rugăciune a minţii, a
primit un corectiv prin spiritualitatea Sfântului Macarie Egipteanul şi mai apoi a
Sfântului Diadoh al Foticeii, care au arătat rolul deosebit al minţii, dar, în acelaşi timp, şi
al inimii, în lucrarea de îndumnezeire a omului. "Rugăciunea minţii", despre care
vorbeşte Evagrie, devine, astfel, la ei, rugăciunea inimii. "Misticismului intelectualist" al
lui Evagrie, Sfântul Macarie îi opune un "misticism al conştiinţei harului, al sensibilităţii
dumnezeieşti", misticismul unei vieţi deplin conştiente de experienţa harului. La aceasta,
Diadoh adaugă o spiritualitate ce angajează omul întreg, întreaga fiinţă umană102.
Pe o altă treaptă, ea devine rugăciunea minţii în inimă sau rugăciunea minţii
unită cu inima, pentru că doar unificată în sine însăşi şi coborâtă în adâncul de taină al
fiinţei umane, acolo unde Hristos S-a sălăşluit prin Taina Sfântului Botez şi a luat chip
prin practicarea virtuţilor, adică în inimă, rugăciunea devine cu adevărat lucrătoare şi
conduce la o simţire şi o unire tot mai accentuată a celui ce se roagă cu Dumnezeu.
Numirea de rugăciunea lui Iisus evidenţiază aspectul ei cel mai important, nota
ei definitorie, caracteristică, aceea de a fi centrată pe invocarea neîncetată a Numelui lui
Iisus. Denumirea aceasta este folosită prima dată de Sfântul Ioan Scărarul care, tot el a
descris-o cel dintâi ca μονολογιστος Hρηστοs ενχι - rugăciunea lui Iisus,
monologistică sau concisă, constând dintr-o singură frază sau expresie103.
Aceste denumiri reprezintă nu numai distincţii de ordin terminologic, ci şi trepte
către rugăciunea adevărată. Începând ca un act conştient de recunoaştere a păcătoşeniei
proprii şi a măreţiei divine, ca o formă de dobândire a discernământului spiritual,
rugăciunea înaintează pe calea minţii, pe care o restaurează în înţelesurile prime ale
lucrurilor, în raţiunile lor prime, divine, pentru a se adânci apoi în inimă, de unde vine
ajutorul lui Hristos, fixându-se asupra invocării neîncetate a "preasfântului Său nume".
Umplându-se mereu de noi înţelesuri tot mai înalte, sensibilizându-se şi experiind în
inimă bucuria prezenţei divine, rugăciunea conduce la unirea cu Hristos şi prin El, cu
Dumnezeu Treime.
În această rugăciune, în acelaşi timp, hristologică şi trinitară, se află întreaga
Scriptură, întregul ei mesaj, redus la esenţa sa fundamentală: mărturisirea măreţiei lui
Hristos, a filiaţiei Sale divine şi, deci, a Treimii; apoi, prăpastia căderii şi, în sfârşit,
invocarea abisului milei divine. Această rugăciune răsună fără întrerupere în adâncul
sufletului, ia ritmul respiraţiei; numele lui Hristos este într-un fel “lipit” de respiraţie.
102 Vladimir Lossky, The Vision of God, The Faith Press, 1966, p. 91.
103 John Chryssavgis, Ascent to Heaven. The Theology of the Human Person according to Saint
John of the Ladder, Brookline, Massachusetts, 1989, p. 245.
122
Numele se înscrie (se gravează) în om; acesta se schimbă în numele lui Dumnezeu, în
Hristos104.
Formularele rugăciunii lui Iisus
Formula completă a acestei rugăciuni este "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă!" În spiritualitatea rusă, mai ales din secolul al XIX-lea, când
s-a produs o renaştere în centrul căreia s-a aflat spiritualitatea isihastă, s-au adăugat la
aceste cuvinte "pe mine păcătosul".
Aceasta este formula completă, însă rostirea ei integrală sau fragmentară, vom vedea,
depinde de treapta duhovnicească a celui ce o practică.
Cu privire la metoda rostirii ei, "dumnezeieştii Părinţi - spun Sfinţii Calist şi
Ignatie - nu ne-au predat toţi, totdeauna, rugăciunea întreagă. Ci, unul întreagă, altul
jumătate, al treilea, o parte, şi altul altfel, poate după puterea şi starea celui ce se
roagă105.
Sfântul Marcu al Efesului explică astfel conţinutul acestei rugăciuni: cuvintele
însele din care s-a alcătuit rugăciunea - spune el - nu au fost inventate de Sfinţii Părinţi
din proprie iniţiativă şi de către ei înşişi, ci "ei şi-au luat punctele de plecare din însăşi
dumnezeiasca Scriptură, de sus şi de la ucenicii de frunte (corifei al lui Hristos) sau, mai
bine zis, le-au primit şi ni le-au transmis şi nouă ca pe o moştenire care a coborât şi la ei
de la Părinţii". Tot el explică astfel cuvintele rugăciunii:
a) "Doamne" indică firea (Lui) dumnezeiască; sunt dezavuaţi cei ce cugetă că
Iisus este un simplu om;
b) Prin "Iisuse", care indică umanitatea (Lui), sunt daţi corbilor cei ce-L socotesc
a fi numai Dumnezeu şi că a venit ca om doar prin închipuire (nălucire);
c) "Hristoase", care conţine în sine cele două firi (ale Lui), face să înceteze pe cei
ce, socotindu-L a fi amândouă (firile), sunt de părere că (acestea) constituie două ipostasuri
despărţite între ele;
d) Iar prin "Fiul lui Dumnezeu" se închide gura celor ce cutează să introducă, în
sens invers, un amestec al firilor, proclamând firea dumnezeiască, şi de aici şi pe cea
omenească, ca (rămânând) neamestecate şi după unire. Astfel încât aceste patru rostiri
sunt ca nişte cuvinte ale lui Dumnezeu şi săbii duhovniceşti care separă între două
perechi de erezii opuse, între ele diametral opuse, dar deopotrivă cinstind lipsa de
evlavie (necredinţa).
e) Iar pentru cei prunci în Hristos şi nedesăvârşiţi în virtute s-a predat şi adaosul
foarte potrivit: "miluieşte-mă", care îi arată (pe aceştia) cunoscându-şi măsurile proprii,
şi având nevoie de multă milă de la Dumnezeu, imitând poate pe orbul acela care, dorind
să vadă, striga către Iisus care trecea pe lângă el : "Iisuse, miluieşte-mă" (Mc. 10, 47).
104 Paul Evdokimov, L'Orthodoxie, Desclee de Bouwer, Paris, 1990, p. 114.
105 A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol..., p. 110.
123
f) iar alţii, făcând ceva mai iubitor, aduc rostirea la plural şi rostesc rugăciunea
astfel: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi", ştiind (adică)
pe de o parte că iubirea agapică e plinirea Legii şi a Proorocilor (Rom. 13,10; Mt. 22,40)
- ca una ce conţine şi recapitulează în sine toată porunca şi făptuirea duhovnicească - iar
pe de alta aducând în mod iubitor şi pe fraţi în comuniunea rugăciunii şi provocând
astfel mai bine pe Dumnezeu spre milă, prin aceea că i se adresează lui Dumnezeu Însuşi
în interes comun şi cere o milă comunitară, decât este dispusă dumnezeiască (Lui) milă
să ne vină într-ajutor prin dreapta credinţă a dogmelor şi plinirea poruncilor, pe care
ambele le-a arătat cuprinzându-le acest scurt stih al rugăciunii106.
Sfântul Grigorie Sinaitul ne recomandă să strigăm stăruitor cu mintea şi cu
sufletul: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Pe urmă, spune el, pentru îngustimea,
osteneala şi greutatea lucrului, să ne mutăm mintea la cealaltă jumătate şi să
zicem: “Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” Fiecare din aceste părţi ale rugăciunii trebuie
spusă îndelung pentru ca mintea să se poată gândi la ele.
Tot Sfântul Grigorie Sinaitul, referindu-se la modul cum trebuie să se zică
rugăciunea, ne învaţă că, dintre Părinţi, unii o zic în întregime “Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”, iar alţii pe jumătate, şi anume: “Iisuse,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”, ceea ce este - spune el - mai uşor pentru neputinţa
minţii. Căci aceasta "nu poate să zică în chip tainic, singură de la sine “Domnul Iisus”,
întru curăţie şi în chip desăvârşit, decât în Duhul Sfânt (I Cor. XII,3). Altfel, va face
aceasta bâlbâindu-se ca un copil, neputând să o zică articulat"107.
În general, Părinţii filocalici ţin seama în recomandările lor privind tehnica sau
metoda acestei invocări, de starea sau treapta duhovnicească a rugătorului. Sfinţii Calist
şi Ignatie ne spun că "cei înaintaţi şi desăvârşiţi în Hristos se îndestulează cu gândirea
fiecăruia din cuvintele "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu", uneori şi numai
cu numele “Iisus”, pe care şi-l întipăresc înăuntru şi-l îmbrăţişează cu lucrarea întreagă a
rugăciunii, umplându-se, prin el, de o plăcere şi de o bucurie negrăită, care covârşeşte
toată mintea, toată vederea şi tot auzul. Prin aceasta, ei, ajungând în afară de trup şi de
lume, îşi închid simţurile prin darul şi harul dumnezeiesc şi, cuceriţi de iubire ca de o
beţie fericită, se curăţesc, se luminează şi se desăvârşesc ca unii ce oglindesc, de acum,
în chip neînţeles, ca o arvună, harul mai presus de fire, fără început şi necreat al dumnezeirii
mai presus de fiinţă"108. Cei progresaţi duhovniceşte se îndestulează, aşadar, cu
singura pomenire şi cugetare a fiecărui dintre numirile lui Cuvântului lui Dumnezeu-Om
şi prin aceasta se învrednicesc de răpiri, cunoştinţe şi descoperiri negrăite, în Duhul
Sfânt.
Pentru cei începători şi nedesăvârşiţi în virtute, "prunci" duhovniceşti, Părinţii au
legat de aceste cuvinte "izbăvitoare" ale rugăciunii, cuvântul "miluieşte-mă". "Cel ce
106 Sf. Marcu al Efesului, Explicarea cuvintelor rugăciunii lui Iisus (Prezentare şi traducere de drd.
Ioan I. Ică), în "Mitropolia Ardealului", XXXII (1987) , nr. 5, p. 38.
107 Sfântul Grigorie Sinaitul, Ale aceluiaşi: despre felul cum trebuie să şadă la rugăciune cel ce se
linişteşte, în Filocalia..., volumul VII, p. 186-187.
108 A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol..., p. 117.
124
zice lui Dumnezeu: "miluieşte-mă!", pe de o parte îşi recunoaşte propria neputinţă, iar pe
de altă parte înalţă către ceruri un strigăt de nădejde. El nu vorbeşte numai de păcat, ci şi
de biruinţa acestuia. El afirmă faptul că, în milostivirea slavei Sale, îl acceptă în ciuda
păcatelor săvârşite şi-i cere ca el să se socotească iertat. Rugăciunea lui Iisus conţine
astfel nu numai un apel la pocăinţă, ci şi certitudinea iertării şi a mântuirii"109. "Mila lui
Dumnezeu - spune Părintele Stăniloae - nu e numai un act exterior de dăruire a ceea ce I
se cere de către cei ce au nevoie de cele cerute... Mila lui Dumnezeu nu e numai un gest
exterior unit cu indiferenţa interioară, ci o participare lăuntrică la durerea acelora faţă de
care are milă. E o adâncă taină în această privinţă a lui Dumnezeu de a participa la
durerile făpturilor Sale... Dar tocmai participarea lui Dumnezeu la suferinţa făpturilor
Lui Îl îndeamnă să le dăruiască ceea ce le lipseşte, adică să Se dăruiască pe Sine însuşi,
şi dacă ele voiesc Să-L primească, prin aceasta să le vindece de durerile lor spirituale şi
trupeşti de care suferă. Aşa a rânduit Dumnezeu să fie raportul între Sine şi făpturile
Sale; nu un raport între Cel nesimţitor la durerile lor, care ştie doar teoretic, raţional, de
viaţa lor concretă cu lipsurile care pot să se ivească în ea şi între făpturi ce suferă din
lipsa comuniunii cu El, ci un raport viu, patetic, vibrant al ambelor părţi. Mila lui
Dumnezeu e taina unui Dumnezeu viu, nu a unui Dumnezeu, încremenit în simţirea
Lui"110.
Aceeaşi Părinţi Calist şi Ignatie Xanthopol consideră, însă, că este îngăduit şi
începătorilor să se roage uneori cu toate cuvintele rugăciunii, alteori cu o parte a ei, dar
"înăuntru inimii şi neîncetat" şi să nu schimbe des felul rugăciunii, ca nu cumva mintea,
prin schimbarea şi mutarea lor deasă să se obişnuiască cu nestatornicia şi cu abaterea şi
să pătimească, prin aceasta, o împrăştiere şi o rătăcire de la adevăratul sens al rugăciunii.
Prin invocarea repetată şi conştientă a cuvintelor “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu”, mintea se întinde, se înalţă în chip negrăit şi nematerial către Însuşi
Mântuitorul Iisus Hristos Cel pomenit. Iar prin invocarea iertării şi ajutorului divin -
“miluieşte-mă” - mintea se reîntoarce în sine însăşi, intră în adâncul de taine care este
însuşi sufletul omenesc.
Astfel, cel ce se nevoieşte în practica rugăciunii, ajunge la obişnuinţa de a se ruga
nesilit, neîmprăştiat, curat şi adevărat. Ajunge la deprinderea ca mintea lui să stăruie în
inimă şi să nu o introducă cu forţare sau fără luare aminte, ci să stăruie pururea în ea şi
să se roage astfel neîncetat111.
În privinţa modului rostirii rugăciunii, Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune că este
bine a rosti rugăciunea cu gura, meditând, în acelaşi timp cu mintea la esenţa ei, şi
aceasta, spune el, deoarece "uneori slăbeşte mintea a o grăi, lenevindu-se; iar alteori
gura. De aceea trebuie să ne rugăm şi cu gura şi cu inima. Dar trebuie să o spunem
liniştit şi fără zgomot, ca nu cumva glasul să tulbure simţirea şi atenţia minţii şi să le
împiedice. Aceasta până ce mintea, obişnuindu-se cu lucrarea, va înainta în ea şi va lua
109 K. Ware, op. cit., p. 26-27.
110 Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 202-203.
111 A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol..., p. 117.
125
putere de la Duhul să se roage în întregime şi cu putere. Atunci nu mai e de trebuinţă să
se rostească cu gura, dar nici nu se mai poate. Atunci ajunge să se facă toată lucrarea
numai cu mintea"112.
Spiritualitatea ortodoxă face, astfel, o ierarhizare şi în ceea ce priveşte treptele sau
gradele rugăciunii lui Iisus, până la rugăciunea inimii, gradul sau înplinirea ei deplină.
Există o formă orală sau vocală a ei, care are ca scop dezvoltarea uşurinţei şi
obişnuinţei de "adunare", de concentrare către interiorul fiinţei noastre şi, în acest fel, de
interiorizare a cuvintelor ei. Pe o treaptă mai înaltă, ea trece de pe buze, în interior, în
mintea noastră, curăţită de patimi, devenind o meditare continuă la Mântuitorul Iisus
Hristos şi la lucrarea Sa de restaurare ontologică a fiinţei noastre. Împlinirea deplină a
rugăciunii lui Iisus este rugăciunea inimii, superioară rugăciunii mintale, rugăciune a
întregii noastre fiinţe, a minţii unificată cu inima. Astfel, rugăciunea lui Iisus intră în
inimă, se uneşte cu respiraţia şi domină întreaga noastră personalitate. Omul însuşi
devine o rugăciune neîncetată, o fiinţă orantă. Rugăciunea inimii, la cei desăvârşiţi, ia
forma unei rugăciuni mistice neîncetate, "odată ce contemplativul nu se mai forţează să
se roage, iar rugăciunea există şi lucrează în el pentru că Duhul Sfânt se roagă în el113.
Aşadar, rugăciunea lui Iisus începe cu o fază orală sau vocală, ca o rugăciunea
exterioară, rostită; se înalţă către rugăciunea mintală, mult mai interioară; pentru a se
adânci, a se cufunda în inimă, ca rugăciune a inimii, adevărata rugăciune ce poate conduce
spre unirea cu Dumnezeu.
În privinţa numărului invocărilor, nu găsim o precizare clară în scrierile filocalice.
Părinţii duhovniceşti se mulţumesc să ne recomande să o practicăm până când ajunge să
se unească cu ritmul respiraţiei. Mai pe larg vorbeşte, însă, despre aceasta lucrarea de
profundă inspiraţie filocalică Pelerinul rus, în centrul căreia se află tocmai
recomandarea şi metoda invocării numelui lui Iisus. Pelerinul, un credincios simplu,
auzind în biserică îndemnul de a ne ruga neîncetat (I Tes. 5,17), primeşte sfat de la
Părintele său să practice rugăciunea lui Iisus, neîncetat. El începe cu 3.000 de invocări
pe zi, apoi ajunge la 6.000, iar apoi la 12.000. Practicând mai mult timp această
rugăciune, pelerinul ajunge la rugăciunea continuă, neîncetată.
Tehnica corporală sau metoda rugăciunii lui Iisus
Creştinismul depăşeşte toate celelalte concepţii despre trup, prin valoarea
deosebită pe care o acordă acestuia. Din temniţă sau închisoare a sufletului, trupul
devine în concepţia creştină, împreună colaborator al acestuia în lucrarea de mântuire,
"templu al Duhului Sfânt".
Rugăciunea implică fiinţa umană în întregimea ei - trup şi suflet. Numai
implicând activ trupul, rugăciunea poate aparţine cu adevărat omului în totalitatea sa. În
112 Sfântul Grigorie Sinaitul, op. cit., p. 186-187.
113 George A. Maloney S.J., Prayer of the Heart, Notre Dame, Indiana, 1981, p. 137.
126
concepţia biblică, fiinţa umană este un tot psiho-somatic şi nu un suflet încătuşat într-un
trup de unde ar voi să se se elibereze. Fiinţa umană este constituită de unitatea integrală
a sufletului şi a trupului. Trupul nu constituie un obstacol ce trebuie depăşit, un element
material destinat descompunerii şi uitării, ci are un rol pozitiv în viaţa duhovnicească,
fiind înzestrat cu energii specifice ce pot fi de mare folos în lucrarea rugăciunii114.
Tehnica corporală se referă, în special, la postura exterioară, la controlul
respiraţiei, precum şi la explorarea interioară.
În privinţa tehnicii sau a metodei corporale, trebuie precizat foarte clar că unii
dintre Părinţii filocalici, deşi prezintă unele metode fizice, trupeşti, de înlestire a rugăciunii
curate, a rugăciunii minţii spre interioarul sufletului, nu le consideră o condiţie
absolut necesar, indispensabilă progresului spre rugăciunea inimii. Această metodă sau
tehnică nu este un scop în sine, ci o lucrare auxiliară, menită să ajute omului să se adune.
Ceea ce accentuează, însă aceşti scriitori duhovniceşti, în mod constant, este că scopul
sau ţinta pe care o vizează ea este trezvia, paza minţii şi a inimii, nepătimirea, tăierea
oricărui prilej şi posibilitate de pătrundere a ispitei din exterior, în sufletul omului. Dacă
vorbesc totuşi despre această metodă "isihastă", se observă clar că o recomandă mai ales
celor începători în această lucrare martirică de trezvie.
Precizări mai în detaliu privind postura trupului şi ritmul respiraţiei aflăm la
Sfântul Grigorie Sinaitul şi la Nichifor din Singurătate.
Sfântul Grigorie Sinaitul, părintele rugăciunii isihaste, dă în această privinţă,
următoarea recomandare: "Şezând deci de dimineaţa pe un scaun ca de-o palmă, adunăţi
mintea din partea conducătoare, în inimă, şi ţine-o în ea. Aplecându-te apoi cu încordare,
ca să simţi durere în piept, în umeri şi în grumaj, strigă stăruitor cu mintea sau cu
sufletul: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!". Pe urmă, pentru îngustimea,
osteneala şi greutatea lucrului, ca unul ce e făcut continuu (fiindcă cele trei cuvinte nu
sunt o mâncare care se poate mânca continuu, iar cei ce Mă mănâncă pe Mine vor
flămânzi încă” (Înţel. Sir. XXXIX, 21), mută-ţi mintea la cealaltă jumătate şi zi: “Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă!”115.
Autor al Metodei sfintei rugăciuni şi
atenţiei − Μεθοδος τις προσευχος και προσοχος este considerat Sfântul Simeon
Noul Teolog, această metodă fiind un rezumat al spiritualităţii sinaite, pe care Sfântul
Simeon ar fi îndreptat-o spre isihasm116.
Sfântul Simeon Noul Teolog, vorbind despre trei feluri de rugăciune, arată modul
în care se poate ajunge la rugăciunea curată, ajutându-ne la această de această metodă
corporală: "şezând într-o chilie liniştită şi într-un colţ retras, ia aminte să faci ceea ce îţi
spun: Închide uşa şi ridică-ţi mintea de la tot ce e deşert sau vremelnic. Apoi întoarce-ţi
partea de jos a obrazului tău, sau barba ta spre pieptul tău, ca să iei aminte, cu mintea ta
şi cu ochii tăi sensibili la tine însuţi. Şi ţine puţin şi respiraţia ta, ca să ţii şi mintea şi să
114 K. Ware, op. cit., p. 43.
115 Sfântul Grigorie Sinaitul, op. cit., p. 186-187.
116 Magistrand Ion I. Bria, Simţirea tainică a prezenţei harului după Sfântul Simion Noul Teolog, în
"Studii Teologice", an VIII (1956 , nr. 7-8, p. 479-480.
127
afli locul unde este inima ta şi acolo să fie în întregime şi mintea ta. La început vei afla
un întuneric şi o grosime de nestrăbătut. Dar stăruind şi făcând acest lucru ziua şi
noaptea, vei afla, o minune, o bucurie nesfârşită. Căci îndată ce văzduhul ce se află în
mijlocul inimii, vede ceea ce nu crede. Vede văzduhul ce se află în mijlocul inimii şi se
vede pe sine în întregime luminoasă şi plină de puterea de deosebire. Şi de aci înainte,
îndată ce mijeşte un gând, încă înainte de a se alcătui şi de a lua chip îl izgoneşte cu
chemarea lui Iisus Hristos şi-l face să se mistuie"117.
Din ambele texte, se distinge clar rolul de accesoriu al acestei metode în
itinerariul spiritual către adâncul fiinţei noastre, loc al prezenţei Duhului Sfânt.
Puterea numelui lui Iisus
Rugăciunea lui Iisus, prin conţinutul şi roadele ei, se află în centrul întregii
spiritualităţi răsăritene, este "inima Ortodoxiei"118. Iar, în cadrul acesteia, locul esenţial îl
ocupă invocarea sau pomenirea numelui Său.
Paza inimii sau trezvia, spre care tinde rugătorul, se realizează prin pomenirea neîncetată
a numelui lui Iisus, prin care sunt îndepărtate toate ispitele.
Spiritualitatea filocalică acordă o valoare şi un rol deosebit numelui lui Iisus. Isihie
Sinaitul vorbeşte despre "dulcele şi bunul nume al lui Iisus"119, care aduce cu adevărat,
pace sufletului şi golire de gânduri pătimaşe; Filotei Sinaitul ne spune că prin invocarea
cu credinţă a "numelui sfânt şi prea cinstit al Domnului Iisus"120, rugătorul află reazemul
esenţial, ajutorul fundamental în lucrarea sa.
Prin invocarea neîncetată a lui Dumnezeu, ne curăţim inima noastră de "gândurile
pătimaşe" şi izgonim pe vrăjmaşii spirituali din ea, ne vindecăm de "răul uitării şi cele ce
izvorăsc din ea"121. Prin chemarea lui Dumnezeu, mintea primeşte o schimbare dumnezeiească.
Chemarea continuă a lui Iisus nimiceşte nu numai patimile, ci şi lucrarea lor. În
lipsa preasfântului şi preadulcelui nume, "totul se surpă în chip înfricoşat, mai bine zis,
117 Sfântul Simeon Noul Teolog, Metoda Sfintei rugăciuni şi atenţiuni..., p. 536-537.
118 Spidlik, op. cit., p. 3... Olivier Clement, în La priere de Jesus, arată că rugăciunea lui Iisus, "piatra
unghiulară" a spiritualităţii răsăritene, deşi a pătruns în medii occidentale largi, nu se bucură de o
apreciere corectă. Astăzi, în Apus, spune autorul, există uneori tendinţa de a obiectiva această
rugăciune, de a o asimila metodelor împrumutate din Orientul necreştin, precum dhikr-ul musulman,
japa-yoga hindusă, nembutsu japonez, adică de a o izola de contextul ei eclesial şi de aspectul ei
fundamental ascetic. Ea este privită mai ales ca o metodă sau tehnică individuală de progres spiritual şi
de contact cu divinitatea, percepută şi aceasta diferit.
Ruptă, însă, de contextul ei ascetic şi eclesial, rugăciunea lui Iisus îşi pierde valoarea ei, devenind o
tehnică la îndemâna tuturor, dar neducând la adevăratul ei sens, la adevărata ei finalitate.
119 Isihie Sinaitul, op. cit., p. 88.
120 Ibidem, p. 108.
121 Ibidem, p. 66.
128
nimic nu mai avem din cele ce ne sunt de folos"122, iar avându-l pe acesta în suflet, "tot
ce ne este potrivnic se depărtează, nici un bine nu ne mai lipseşte şi nimic nu ne este cu
neputinţă"123.
Chemarea, invocarea sau pomenirea Numelui Domnului este "lucrare
înfricoşătoare şi prea cinstită, mai presus de orice nume şi lucrare"124, "născătoare de
lumină şi desfătare, ce nu se poate învăţa decât prin experienţă"125.
Precum fără corabie nu se poate trece marea, tot la fel, fără rugăciunea şi
chemarea neîncetată a lui Iisus, "nu este cu putinţă a izgoni momeala gândului rău"126.
Numele lui Iisus "biciuieşte pe vrăjmaşi". Chemarea lui Iisus preface în cenuşă amăgirile
drăceşti, nepermiţându-le "să-şi arate minţii în oglinda cugetării, nici începutul intrării,
pe care unii o numesc momeală, nici vreun chip oarecare şi nici să grăiască niscai
cuvinte în inimă"127. Numele lui Iisus opreşte orice ispită, orice "chip drăcesc" să
pătrundă în planul conştiinţei, nimicindu-l încă din starea de momeală sau chiar şi mai
mult, de "cuvânt interior". Numele Domnului nostru Iisus Hristos, coborând în adâncul
inimii, "smereşte pe balaurul care stăpâneşte pe întinderile ei"128.
Prin aducerea aminte continuă a numelui lui Iisus, se curăţă văzduhul inimii şi al
minţii de nourii întunecoşi şi de vânturile duhurilor răutăţii. În acest orizont curăţit de
patimă şi păcat, străluceşte lumina dumnezeiască a lui Iisus. Această pomenire a
Domnului Iisus întoarce sufletul la strălucirea sa firească, dă inimii formă dumnezeiască,
naşte în mintea rugătorului o "anumită stare dumnezeiască"129. Numele lui Iisus, strigat
cu curăţie în adâncul inimii, e un izvor nesecat din care izvorăsc cu prisosinţă toate
bunătăţile130.
Filotei Sinaitul ne spune că "pomenirea bucuroasă a lui Dumnezeu, adică a lui
Iisus, obişnuieşte să împrăştie cu iuţimea inimii şi cu încruntarea mântuitoare toate
vrăjile gândurilor, înţelesurile, cuvintele, nălucirile, chipurile întunecoase şi, simplu
vorbind, toate mijloacele prin care luptă cu aprindere atotpierzătorul, căutând să înghită
sufletele. Iar Iisus cel chemat le arde pe toate cu uşurinţă, căci în nimic altceva nu se află
mântuirea noastră decât în Iisus Hristos. Numele Domnului Hristos, chemat neîncetat,
ne uşurează de toate greutăţile şi, cu vremea, când ne obişnuim şi ne îndulcim cu el,
ajungem să cunoaştem prin cercare că acest lucru nu e cu neputinţă, nici greu, ci cu
putinţă şi uşor131.
122 A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol..., p. 31-32.
123 Ibidem.
124 Ibidem.
125 Isihie Sinaitul, op. cit., p. 79.
126 bidem, p. 92.
127 Ibidem, p. 102.
128 A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol..., p. 110.
129 Isihie Sinaitul, op. cit., p. 80-81.
130 A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol..., p. 27.
131 Din viaţa Sfântului Grigorie, arhiepiscopul Salonicului..., p. 550.
129
Numele lui Iisus este numen praesens, Dumnezeu este cu noi, Emanuel.
Invocarea Sa prelungeşte Întruparea Sa în fiinţa noastră132. Numele Lui devine "temelia
ontologică a rugăciunii, substanţa ei, puterea, îndreptăţirea ei"133. El face simţită
prezenţa lui Iisus în viaţa noastră, o prezenţă lucrătoare prin dragoste134.
Numele lui Iisus, aflat în centrul rugăciunii către El, devine "o cheie mistică a
lumii, un instrument al ofrandei tainice a tuturor lucrurilor şi a tuturor fiinţelor, pecetea
dumnezeiască pe această lume"135.
Darul rugăciunii
Pe treapta ei cea mai înaltă, rugăciunea este trăită ca un dar cu care Dumnezeu
binecuvintează viaţa contemplativului. Viaţa lor însăşi, o respiraţie în Duhul Sfânt,
devine o rugăciune neîncetată.
Acest dar, această harismă excepţională este întâlnită la puţini dintre Părinţii
duhovniceşti. La aceştia, rugăciunea lui Iisus devine spontană, continuă, o stare
supranaturală, în marginile existenţei umane potenţată de lucrarea desăvârşitoare a
harului divin. La această "elită" duhovnicească, rugăciunea devine stilul sau ritmul vieţii
însăşi; ei devin rugăciune. Întreaga lor viaţă este o permanentă cugetare, o permanentă
trăire a comuniunii cu Dumnezeu, Cel invocat în rugăciune. Chiar şi în somn, ei au
mintea atentă la pomenirea lui Hristos. Nu numai stările lor conştiente, ci şi cele de
veghe, constituie o rugăciune.
Ascetica răsăriteană delimitează următoarele trepte, până la această stare:
1) Evitarea lăcomiei de somn şi practicarea veghei scurte;
2) Pătrunderea invocaţiei lui Iisus în planul conştiinţei, în starea de aţipire, de
veghe;
3) Meditarea neîntreruptă la Dumnezeu;
4) Etapa în care rugătorul este un veghetor, un achimit; el nu doarme aproape de
loc; însăşi starea de somn capătă la el consistenţă spirituală, devine conştiinţă a prezenţei
lui Dumnezeu în viaţa sa. El nu mai primeşte viziuni despre mundus imaginalis, pentru
că el a dobândit darul străvederii în cele duhovniceşti, el este un înainte-văzător sau un
vizionar, în adevăratul sens al cuvântului.
132 Paul Evdokimov, op. cit., p. 115.
133 S. Bulgakov, Filosofia imena, Paris, Ymca Press, 1953, p 212, la Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Spiritualitate şi comuniune..., p. 307. Foarte interesante şi de valoare sunt observaţiile făcute de
Tomas Spidlik, cu privire la justa valoare a invocării numelui lui Iisus. Cinstirea numelui lui Iisus este -
spune el - rezultatul unei conştientizări a sentimentului creştin, fiind asociat în general ascezei. Trebuie,
însă, evitată greşeala unor călugări ruşi, în frunte cu S. Bulgakov, numiţi "idolatri ai numelui", care, în
1912-1913 au tulburat Biserica rusă, prin doctrina despre o aşa-zisă putere dinamică şi cvasisacramentală
a numelui lui Dumnezeu.
134 George A. Maloney S. J., op. cit., p. 146.
135 K. Ware, op. cit., p. 70.
130
Darul rugăciunii este însoţit de unele semne sau fenomene spirituale deosebite,
extraordinare.
Căldura şi lacrimile din rugăciune, lumina şi vedeniile.
Părinţii vorbesc de unele fenomene, de natură sufletească, ce însoţesc uneori
treptele superioare de rugăciune, dintre care căldura, din care izvorăsc lacrimile şi
vedeniile sau descoperirile, extazul sau răpirile, pe care sufletul le are în starea de
rugăciune desăvârşită.
Căldura este considerată, în general, o roadă a rugăciunii curate şi neîmprăştiate.
Ea izvorăşte din dragoste şi duce la extaz. Autorii duhovniceşti ai Filocaliei disting o
căldură iniţială sau începătoare, care se iveşte la începutul rugăciunii, din osteneală şi
o căldură ce izvorăşte din rugăciunea desăvârşită şi se topeşte în râul lacrimilor.
Cea dintâi este mai mult un efect al lucrării ascetice şi a ostenelii în rugăciune.
Căldura ce izvorăşte din rugăciunea desăvârşită în inimă - spun Sfinţii Calist şi Ignatie
Xanthopol - "e focul pe care Iisus Hristos a venit să-l arunce pe pământurile inimii
noastre care mai înainte erau purtătoare de mărăcinii patimilor, iar acum sunt, prin har,
purtătoare de Duh..."136. Această rugăciune - spun ei - topeşte în chip negrăit tot ceea ce
împiedică rugăciunea cea dintâi să se facă rugăciune desăvârşit curată137.
Ioan Carpatinul vorbeşte chiar despre "focul rugăciunilor către Dumnezeu", iar
Sfântul Ioan Casianul vorbeşte despre o anume "rugăciune de foc", ca expresie a
dragostei depline faţă de Dumnezeu. Aceasta este experierea inefabilă a lui Dumnezeu,
stare ce depăşeşte orice sentiment omenesc şi nu poate fi surprinsă cu ajutorul
cuvintelor. Ea este, mai degrabă, o experiere a luminii dumnezeieşti, în suflet.
Sfântul Simeon Noul Teolog, teologul prin excelenţă al simţirii harului, îl
consideră pe Dumnezeu "foc", iar sufletul fiecăruia dintre noi - o "candelă", care se
împărtăşeşte de focul divin, pe măsura eforturilor sale138.
Părinţii spun că din această căldură suprafirească, roadă a intensităţii lucrării
Duhului Sfânt asupra sufletului ce se roagă, izvorăsc lacrimile. Sfântul Simeon,
considerându-l pe Dumnezeu soare sau foc duhovnicesc, în lumea celor necreate, arată
şi raportul dintre El şi firea creată. Căldura rugăciunii naşte foc - spune el - iar focul
iarăşi căldura şi din amândouă se aprinde flacăra, izvorul lacrimilor. De fapt, flacăra o
136 A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol..., p. 123.
137 Ibidem.
138 Diac. Asist. Ioan I. Ică, "Catehezele" Sfântului Simeon Noul Teolog - un program de înnoire
duhovnicească a Bisericii Ortodoxe. Duhul Sfânt - cheia Scripturii şi a vieţii creştine autentice.
Catehezele 24 şi 33 (traducere şi prezentare), în "Mitropolia Ardealului", an XXXIV (1989) , nr. 6, p.
71.
131
odrăsc şiroaiele, iar şiroaiele nasc flacără. Din această flacără, rod al lucrării harice, se
nasc "lacrimile dorului de Dumnezeu"139, care dau sufletului "o dulceaţă negrăită"140.
Plânsul duhovnicesc este, la Sfinţii Părinţi, expresia unei minţi şi a unui suflet
restaurate în starea de curăţie şi reajunse la "simţirea înţelegătoare". Este "străpungerea
inimii, cu durerea sufletului, cu mărturisirea greşelilor, cu suspiune nevăzute"141.
Plânsul - aflăm de la Sfântul Simeon Noul Teolog - este îndoit în lucrările lui.
Unul este ca "apa", care stinge prin lacrimi văpaia patimilor şi curăţeşte sufletul de
întinăciunea pricinuită de ele. Superior acestuia este unul ca "focul", care face viu, care
reaprinde şi încălzeşte şi face înfocată inima şi o înflăcărează de dragostea şi de dorul lui
Dumnezeu142. La fel, Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte despre un plâns, natural care
izvorăşte, de la fire şi unul duhovnicesc sau plânsul neîncetat după Dumnezeu, care ne
scuteşte de plânsul veşnic143.
Cel ce a ajuns la darul plânsului duhovnicesc, spune Petru Damaschinul, "se face
întărit ca o stâncă şi nu mai e clintit de nici un vânt sau val al vieţii, ci e pururea la fel, în
prisosinţă şi în lipsă, în bună stare, în cinste şi în ocară... El cunoaşte cu bună pătrundere
că toate trec, şi cele dulci şi cele dureroase şi că viaţa aceasta este cale spre veacul viitor
şi că chiar dacă nu vrem noi, se fac cele ce se fac şi în zadar ne tulburăm şi ne păgubim
de cununa răbdării şi ne arătăm potrivnici voii lui Dumnezeu, fiindcă toate câte le face
Dumnezeu, sunt foarte bune şi noi suntem neştiutori"144. Acest plâns rodeşte în lacrimi.
În trăirea şi simţirea duhovnicească a Părinţilor filocalici, lacrimile sunt de mai
multe feluri, după izvorul sau geneza lor. Există lacrimi fireşti sau naturale, ca un mod
de manifestare a sentimentelor fireşti, umane, şi există lacrimi duhovniceşti, expresie a
vieţii duhovniceşti îmbunătăţite.
În mod fundamental, darul lacrimilor este legat de smerita cugetare, căci, spune
Cuviosul Nichita, "este cu neputinţă să-şi deschidă cineva izvorul lacrimilor, fără o
adâncă smerită cugetare"145.
Sfântul Ioan Scărarul învaţă că lacrimile pot proveni de la fire, dintr-un necaz potrivnic,
din lăudare, din slavă deşartă, din curvie, din dragoste, din aducere aminte de moarte146.
Potrivit Sfântului Simeon, plânsului îi premerge smerenia şi îi urmează o bucurie şi o
veselie negrăite. Acestei bucurii îi urmează nădejdea, care face încredinţarea după
mântuire mai puternică147.
139 Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti, în Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990, p. 508.
140 Ibidem, p. 509.
141 Evagrie Ponticul, op. cit., p. 109.
142 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice..., p. 64.
143 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 172.
144 Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschin..., p. 54.
145 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 275.
146Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 174.
147Sfântul Simeon Noul Teolog, op. cit., p. 174.
132
Cuviosul Nichita consideră că organul din care izvorăsc lacrimile este "simţirea
înţelegătoare". Această expresie are, la Părinţii îmbunătăţiţi o valoare şi semnificaţie
profundă. Ea echivalează, oarecum cu mintea curăţită de orice reprezentare sau
închipuire. Ea se foloseşte mai ales atunci când este vorba de rugăciunea desăvârşită.
"Simţirea înţelegătoare" este mintea curăţită de orice gând şi coborâtă în inimă, în
continua meditare la numele lui Iisus. Simţirea înţelegătoare nu se referă la înţelegerea
teoretică, rece, obiectivă, nici la cunoaşterea discursivă, logică, ci este o conştiinţă şi
totodată o simţire a prezenţei lui Dumnezeu. Curgerea lacrimilor aduce "simţirii
înţelegătoare" uneori amărăciune şi durere; alteori veselie şi bucurie. Când ne curăţim
prin pocăinţă de veninul şi de întinăciunea păcatului, simţim mai mult greutate,
amărăciune şi durere. Dar când ne-am curăţit prin lacrimi şi am fost eliberaţi de patimi,
experiem, sub mângâierea Duhului Sfânt, bucuria şi dulceaţa de negrăit, pe care o provoacă
lacrimile de umilinţă148.
Sfântul Isaac Sirul vorbeşte de " lacrimi care ard" şi de "lacrimi care îngraşă".
Cele care ard sunt lacrimi de străpungere, de pocăinţă. Ele usucă şi ard trupul.
"Lacrimile din rugăciunea ta - spune Sfântul Ioan Scărarul - sunt un semn al milei lui
Dumnezeu, cu care s-a învrednicit sufletul tău în pocăinţa lui şi că a fost primită şi că a
început să intre prin lacrimi în câmpia curăţeniei. Căci ochii nu pot vărsa lacrimi de nu
vor fi înlăturate gândurile cele trecătoare"149. Aceste lacrimi izvorăsc mai mult din frica
de Dumnezeu şi de pedepsele pentru păcatele noastre, din frica de moarte şi de judecata
la care vom fi supuşi după moarte.
Ele sunt un al doilea botez curăţitor al sufletului, o prelungire în viaţa noastră a
apelor purificatoare ale Botezului. Efectul acestor lacrimi este asemănător cu cel al apei
baptismale, în care se dizolvă împietrirea sufletului şi prin care materia se spiritualizează,
se pnevmatizează. De aceea, Sfântul Grigorie Palama nu întâmplător consideră
botezul lacrimilor mai dureros decât Taina Sfântului Botez, dar nu mai mic decât acesta,
ci dimpotrivă, mai mare. Dacă primul Botez şterge păcatele săvârşite, fără a da puterea
de a nu mai păcătui, botezul lacrimilor de umilinţă şterge şi păcatele săvârşite de la
Botez.
Sfântul Ioan Scărarul consideră rugăciunea "maica lacrimilor şi fiica lor"150
deoarece adevărata rugăciune este legată de sentimentul de păcătoşenie, pe de o parte, de
nimicnicia fiinţei umane. Acestea sunt lacrimile curăţitoare, de pocăinţă, ce stau la baza
plânsului duhovnicesc şi a rugăciunii curate. Dar, legată de smerita cugetare, rugăciunea
curată se naşte din lacrimi şi rodeşte lacrimi, se naşte din lacrimile de pocăinţă ale
sufletului nostru şi rodeşte lacrimile duhovniceşti mântuitoare, rod al Duhului Sfânt, căci
lacrimile însoţite de pocăinţă sunt - potrivit Sfântului Simeon - semnul vizitei şi
ajutorului duhovnicesc.
148 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 241.
149 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 185.
150 Ibidem, p. 403.
133
Cele care îngraşă curg nesilit, de la sine, şi înfrumuseţează şi îngraşă trupul şi duc
la ţara bucuriei. Ele nu mai sunt lacrimi de teamă, de frică, lacrimi izvorâte din frica de
pedeapsă, lacrimi de robi, ci lacrimi de aleşi ai lui Dumnezeu, lacrimi de bucurie, care
hrănesc şi înmiresmează viaţa duhovnicească a rugătorului.
Lacrimile de pocăinţă, curăţitoare, devin, astfel, pe treptele superioare ale
rugăciunii, lacrimi de bucurie, de copleşire, de smerenie în faţa măreţiei şi bunătăţii
divine.
Lacrimile duhovniceşti sunt, astfel, expresia rugăciunii interioare, făcută cu
participarea întregii noastre fiinţe. Ele mărturisesc despre un suflet curăţit de păcate şi
patimi, devenit transparent lucrării harului divin. De aceea, în spiritualitatea ortodoxă,
"darul lacrimilor" - donum lacrimarum - este legat de darul discernământului
duhovnicesc şi al rugăciunii curate. Sfântul Grigorie Palama arată valoarea deosebită a
lacrimilor duhovniceşti în atingerea rugăciunii desăvârşite, spunând că aceste lacrimi
iubitoare de Dumnezeu "întraripează rugăciunea, luminează ochii minţii, păstrează harul
Botezului, iar dacă se pierde, îl readuce"151.
Sfântul Isaac vorbeşte despre un anume progres sau urcuş duhovnicesc real, prin
lacrimi. Iniţial, expresie a pocăinţei sufleteşti, lacrimile devin apoi lacrimi de mulţumire,
de recunoştinţă şi smerenie şi se prelungesc, în cei dăruiţi astfel de Dumnezeu, în lacrimi
harismatice. Acest progres este abia sesizabil, la început, pentru ca apoi să se ajungă la
lacrimile sufleteşti neîncetate, premergătoare ale vederii tainelor lui Dumnezeu.
Sfântul Simeon Noul Teolog închină versuri de o frumuseţe artistică şi spirituală
deosebită acestui dar sau harisme, caracteristică vieţii duhovniceşti îmbunătăţite. El
recomandă tuturor renunţarea la toţi şi la toate cele lumeşti, pentru dobândirea "plânsului
fericit", arătând că numai acest plâns "de fiecare zi", care este mai dulce decât orice
mâncare şi băutură, care dă cunoştinţa celor ce curg şi stau şi care desparte de lumea
întreagă, le izbuteşte pe toate. Acest plâns duhovnicesc, fericit, de fiecare clipă, spală
ochii spirituali ai inimii şi duce la vederea strălucirii luminii dumnezeieşti152.
Acest plâns dă naştere la "ploi de lacrimi", la "râuri de lacrimi", lacrimi de
pocăinţă, de curăţire, de dor, de mântuire, ce curăţă întunericul minţii, dăruindu-i
limpezime şi transparenţă în viaţa duhovnicească. Aceste "ploi de lacrimi" aprind dorul
de Dumnezeu, care, pe cei duhovniceşti îi preschimbă, îi face strălucitori, în "beţia
luminii", cum numeşte Sfântul Simeon această stare fericită153.
Răpirea sau starea extatică în rugăciune, este o lucrare cu totul excepţională
prin care Dumnezeu învredniceşte pe puţini dintre cei ce au ajuns la rugăciunea
desăvârşită, la rugăciunea de după rugăciune, să fie răpiţi în adâncul îndumnezeitor sau
în abisul tainelor divine, la vederea luminii dumnezeieşti necreate.
Rugăciunea sau extazul sunt specifice "rugăciunii mai presus de orice lărgime"
sau "rugăciunii de după rugăciune", de care vorbesc Părinţii filocalici. Extazul reprezintă
151 Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie. Al doilea din cele din urmă.
Despre rugăciune, în Filocalia..., volumul VII, p. 247-248.
152 Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti..., p. 348 şi 628.
153 Idem, Metoda Sfintei rugăciuni şi atenţiuni..., p.508.
134
o stare cu totul de excepţie, în care mintea cercetează adâncurile lui Dumnezeu şi caută
să guste "prea dulcea băutură a vederii (a contemplării)154.
Părinţii spun că el se produce rar, atunci când mintea vorbeşte cu Dumnezeu şi se
roagă ca un fiu cu un Tată prea iubitor, copleşită şi uimită de prezenţa divină. Atunci
mintea, înălţându-se, în chip tainic, mai presus de lume, în contemplarea descoperirilor
şi desăvârşirilor dumnezeieşti, se opreşte cu adevărat din lucrarea sa, se îndulceşte şi se
odihneşte în pacea Duhului155. Am văzut că Părinţii numesc această stare "golul minţii",
"odihna minţii", "moartea mistică a minţii".
Mintea, în această stare, se află în afară de trup, de lume şi, devenind imaterială,
contemplă sensurile şi raţiunile divine, pe care Dumnezeu va vrea să le descopere.
Sufletul, în stare extatică, se află sub lucrarea exclusivă a Duhului Sfânt. Lepădându-se
cu desăvârşire de cele materiale şi fiind în stare de totală nepătimire, ocupat în întregime
cu rugăciunea, sufletul nu mai vine jos când vrea, o dată ce se află deasupra zidirii, ci
când va socoti că e drept Cel ce poartă toate ale noastre cu cumpănă şi cu măsură156.
Această stare de rugăciune neîncetată, extatică, este numită de Părinţii filocalici
"liturghia tainică a minţii", "slujba sfântă cea de taină a minţii"157. Sufletul însuşi devine
"biserică a lui Dumnezeu", "templu al Duhului Sfânt".
Rugăciunea însăşi se întrerupe, iar mintea e prinsă şi scufundată în uimirea răpirii,
uitând de dorinţa din cererea sa. Mişcările ei se botează în beţia adâncă a dumnezeirii, în
afară de lume.
Semnele extazului adevărat, ale acestei "beţii duhovniceşti", potrivit Sfântului Isaac
Sirul, sunt: "faţa omului se face ca de foc şi plină de farmec şi trupul lui se încălzeşte.
Frica şi temerea se îndepărtează de la el şi îşi iese din sine (intră în extaz). Puterea ce
ţine mintea adunată pleacă de la el şi se face ca un ieşit din minţi. Moartea înfricoşătoare
o socoteşte bucurie şi niciodată vederea minţii lui nu află vreo întrerupere în înţelegerea
tainelor cereşti, iar nefiind de faţă, vorbeşte ca fiind de faţă, fără să fie văzut de cineva.
Cunoştinţa şi vederea lui naturală încetează şi nu-şi simte în chip trupesc mişcarea lui,
care se mişcă între lucruri. Chiar dacă face ceva, nu o simte aceasta deloc, ca unul ce are
mintea înălţată în vedere. Şi cugetarea lui parcă e îndreptată pururea spre altcineva"158.
Uneori, în starea de "rugăciune de după rugăciune", ca o manifestare a extazului
rugătorului i se descoperă lumina dumnezeiască necreată. Şi aceasta este o manifestare
de excepţie a dragostei divine faţă de firea umană limitată, prin care aceasta este potenţată
până la a sesiza şi a experia lumina dumnezeiască. Teologii şi trăitorii acestei stări,
care au descris în puţine, dar profunde cuvinte, experienţele lor duhovniceşti, pot fi
consideraţi Sfântul Simeon Noul Teolog şi Sfântul Grigorie Palama. Ei au subliniat
"esenţa luminoasă a lui Dumnezeu şi manifestarea Persoanelor treimice Însele prin
154 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 288-289.
155 Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, în Filocalia..., volumul
VIII, p. 484.
156 Ilie Ecdicul, op. cit., p. 333.
157 Sfântul Grigorie Sinaitul, op. cit., p. 131-132.
158 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 137.
135
lumina văzută de cei curaţi cu inima"159. Această lumină este "iradierea zâmbitoare a
dragostei divine, trăită în formă mai intensă în clipele de aţintire extatică spre Dumnezeu"
160.
Sfântul Simeon Noul Teolog caracterizează astfel această lumină iubitoare sau
iubire luminoasă:
"Ea e desfătare şi bucurie, blândeţe şi pace,
milă fără număr, abis de înduioşare,
nevăzutul văzut, neîncăputul încăput,
neatinsul, nepipăitul, prins de mintea mea"161.
Sesizarea şi simţirea sau experierea luminii dumnezeieşti, "nu este un produs al
simţurilor, odată ce nu se vede cu ele, nici un produs intelectual, odată ce se ajunge la ea
prin suprimarea oricărei activităţi intelectuale, nici o închipuire, pentru că aceasta este un
produs noetic şi nu s-ar cere pentru a o vedea desăvârşire morală. În special, ea nu este
ceva sensibil şi deci material, ci ceva spiritual sau duhovnicesc şi se vede printr-un simţ
spiritual162.
Asemeni Sfântului Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama subliniază
ideea că la această unire cu Dumnezeu şi vedere a luminii dumnezeieşti se ajunge prin
asceză îndelungată, prin efortul de a ne desăvârşi şi sfinţi viaţa. Lumina dumnezeiească
nu este experiată prin intermediul silogismelor, analogiilor, comparaţiilor sau deducţiilor
raţionale, ci numai prin voinţa noastră de a se asemăna cu Dumnezeu, răsplătită cu acest
dar şi aceasta deoarece "contemplarea adevărului nu stă la capătul ştiinţei, ci al
sfinţeniei, iar aceasta încă nu se dobândeşte prin mijloace ştiinţifice, ci prin fapte şi
viaţă"163.
Această lumină - învaţă Sfântul Grigorie Palama - este strălucire şi har
dumnezeiesc, văzută nevăzut şi cunoscută neînţeles, numai prin experienţă164. Unirea cu
Dumnezeu în lumină întrece puterea de cugetare omenească. Ea este mai presus chiar de
orice numire: unire, vedere, simţire, cunoştinţă, luminare şi este numită cu aceste
denumiri doar în sens de depăşire. Ea se experiază pe treptele cele mai înalte ale
rugăciunii, ca o lucrare a harului Duhului Sfânt. Ea este o "înţelegere mai presus de
înţelegere" şi o "simţire mai presus de simţire". Cel ce o experiază devine el însuşi întreg
lumină. Privindu-se pe sine, vede lumină, uitându-se la ceea ce priveşte, vede lumină;
puterea prin care vede fiind şi ea tot lumină165.
159 Pr. Prof. D. Stăniloae, Semnificaţia luminii dumnezeieşti în spiritualitatea şi cultul Bisericii
Ortodoxe, în "Ortodoxia", an XXVIII (1976 , nr. 3-4, p. 443.
160 Idem, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 280.
161 Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti..., p. 413.
162 Prof. Dr. D. Stăniloae, Calea spre lumina dumnezeiască la Sfântul Grigorie Palama, în "Anuarul
Academiei Teologice Andreiene", an VI (1929-1930) , p. 70.
163 Ibidem, p. 68-69.
164Idem, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, cu patru tratate traduse. Ediţia a doua cu o
prefaţă revăzută de autor, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 54.
165 Ibidem, p. 58.
136
Sfântul Simeon Noul Teolog exprimă într-o formă poetică sublimă, modul în care
este trăită această "beţie a luminii", "adâncul fără fund al iubirii de oameni a lui
Dumnezeu"166:
"Iarăşi îmi luminează lumina, iarăşi se arată limpede,
iarăşi deschide cerurile, iarăşi sfâşie noaptea,
iarăşi creează toate, iarăşi se arată singură,
iarăşi mă scoate afară din toate cele văzute
şi mă desparte de toate cele sensibile.
Iarăşi Cel ce e mai presus de toate cerurile
şi pe care nimeni dintre oameni nu L-a văzut vreodată,
fără să deschidă cerurile, fără să sfâşie noaptea,
fără să despartă văzduhul, nici să înlăture acoperământul casei,
se află deodată întreg cu mine, nevrednicul,
înăuntrul chiliei mele, înăuntrul minţii mele
şi în mijlocul inimii mele, o taină înfricoşătoare!
Rămânând toate cum sunt, lumina vine la mine
şi mă ridică pe mine dincolo de toate
şi fiind eu în mijlocul tuturor celor ce sunt,
mă scoate în afara tuturor.
Nu ştiu dacă şi cu trupul, dar sunt cu adevărat întreg
acolo sus (Efeseni IV,10), unde nu e decât lumină simplă
pe care văzându-o, mă fac simplu prin nerăutate"167.
Pentru Sfântul Simeon, lumina dumnezeiască "înseamnă o întâlnire cu
Dumnezeu, fie că omul e cel care urcă spre Dumnezeu, fie că e Cel care pogoară spre
om"169. Ea are caracterul unei comuniuni existenţiale168.
Sfântul Grigorie Palama, cel care a transcris în limbajul tehnic al teologiei
creştine această experienţă mistică spune că cel ajuns la lumina aceasta, vede şi nu vede,
cunoaşte şi nu cunoaşte, "vede şi lucrează în chip mai înalt decât omeneşte, ca unul ce a
ajuns mai înalt decât omul şi dumnezeu prin har şi este unit cu Dumnezeu şi prin
Dumnezeu vede pe Dumnezeu"169.
Tot Sfântul Grigorie Palama este cel ce sintetizează învăţătura filocalică, privind
adevăratele sau falsele fotofanii. Părinţii încercaţi sunt sceptici în privinţa vedeniilor în
rugăciune, a teofaniilor sau fotofaniilor, recomandând ucenicilor lor să le respingă, ca
fiind cel mai adesea de la diavol. Chiar şi cele adevărate nu pot fi cunoscute decât prin
166 Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti, p. 480.
167 Ibidem, p. 582.
168 Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, în româneşte de Maria Cornelia Oros. Studiu introductiv
diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 131.
169 Ibidem, p. 136.
137
cercetarea unui părinte care a dobândit darul discernământului sau al străvederii în cele
spirituale170.
Sfântul Maxim Mărturisitorul descrie astfel adevărata răpire a minţii în lumina
dumnezeiască: "mintea este răpită în avântul rugăciunii de lumina dumnezeiască şi
nemărginită şi nu se mai simte nici pe sine nici altceva din cele ce sunt, decât numai pe
Cel ce lucrează în ea prin dragoste această luminare. Atunci, mişcată fiind şi în jurul
raţiunilor despre Dumnezeu, primeşte curate şi limpezi arătările cu privire la El"171.
Sfinţii Calist şi Ignatie avertizează asupra calitătilor luminii dumnezeieşti şi a
celei false, mincinoase, amăgitoare. Lumina drăcească este în chipul focului supus
simţurilor, iar când o vede sufletul cumpătat şi curăţit, e dezgustat şi scârbit de ea. Iar
lumina bună a Celui bun este foarte plăcută şi curată şi când se arată, sfinţeşte şi umple
sufletul de bucurie şi de seninătate şi-l face blând şi iubitor de oameni172.
Dacă Sfântul Ioan Scărarul ne cere să nu primim nici o nălucire ce se naşte în
timpul rugăciunii, ca să nu suferim o ieşire din minţi, Calist Angelicude adoptă o poziţie
de mijloc, recomandându-ne nici să o primim, dar nici să o lepădăm, ci să întrebăm pe
cel ce are puterea să înveţe şi să afle adevărul173.
Poziţia Bisericii răsăritene, spre deosebire de cea apuseană, cu privire la aceste
apariţii sau vedenii, pe care sufletul le poate avea în stare de rugăciune, este cea exprimată
clar şi fără echivoc de Sfântul Simeon Noul Teolog: "Dacă în vreme ce te rogi, îţi
vine vreo frică sau vreo lovitură, sau străluceşte vreo lumină, sau se întâmplă altceva, să
nu te tulburi. Ci stăruie şi mai întins în rugăciune. Căci se iveşte vreo tulburare drăcească
sau vreo frică sau vreo ieşire din sine (extaz), ca slăbind, să laşi rugăciunea şi ca, ajuns la
un astfel de obicei, să te facă pradă lui. Dar dacă săvârşind rugăciunea, îţi străluceşte
vreo lumină cu neputinţă de tălmăcit şi sufletul ţi se umple de o bucurie negrăită şi de
dorinţa celor mai înalte şi încep să-ţi curgă lacrimile însoţite de pocăinţă, cunoaşte că
aceasta este o vizită dumnezeiască şi un ajutor dumnezeiesc"174.
Mistica răsăriteană - spune Paul Evdochimov - este antivizionară şi declară orice
contemplare imaginativă "capcană a diavolului", mintea fiind deformată de iluzia de a
“circumscrie divinitatea în imagini şi forme”. Contemplaţia corectă este inteligibilă şi
suprainteligibilă. Deasupra discursului şi a viziunii, se află iluminarea divino modo,
nevăzută, neauzită şi cu totul inexprimabilă. Cunoaşterea prin necunoaştere se varsă în
lumina intimităţii fără formă"175.
170 Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie; al treilea dintre cele din
urmă. Despre sfânta lumină, în Filocalia..., volumul VIII, p. 330.
171 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua..., p. 78-80.
172 A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol..., p. 134.
173 Calist Angelicude, Meşteşugul liniştirii..., p. 385.
174 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete..., p. 111.
175 Paul Evdokimov, op. cit., p. 107.
138
"Încredinţarea în rugăciune" sau eficacitatea rugăciunii
Sfântul Maxim Mărturisitorul leagă eficacitatea rugăciunii de lucrarea noastră
ascetică. Rugăciunea devine lucrătoare - ne învaţă el - atunci când cel ce se roagă, alături
de cuvintele rugăciunii, săvârşeşte faptele poruncilor. În acest mod, rugăciunea sa nu va
fi o simplă rostire, un sunet gol al vocii, lipsită de profunzime şi nelucrătoare, ci vie,
însufleţită de lucrarea poruncilor176.
Părinţii filocalici insistă în a arăta că după felul rugăciunii nostre ne cunoaştem
adevărata noastră stare sufletească. Rugăciunea este oglinda conştiinţei noastre curate
sau păcătoase. În această oglindă, mintea îşi vede limpede abaterile, rătăcirile, robirile,
trândăviile şi înşelările; dar nu numai acestea, ci şi văzduhul curăţiei, simplitatea şi libertatea
de chipuri a înţelegerii. Ea îşi vede năzuinţele ei sufleteşti, aşa cum sunt177.
La fel şi Sfântul Ioan Scărarul ne spune că după vieţuirea noastră este şi
rugăciunea noastră, căci "nu poate cere cele cereşti cel legat de cele pământeşti şi e cu
neputinţă să ceară cele dumnezeieşti cel ce se ocupă cu cele pământeşti. Pentru că
dorinţa fiecărui om se arată din faptele lui. Şi pentru lucrurile pentru care se străduieşte,
pentru acelea se luptă şi în rugăciune"178.
Tot Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă cum să ne rugăm pentru ca rugăciunea noastră
să-şi atingă scopul, să fie eficientă. Acest mod, ne spune el, a fost primit de la Îngerul
Domnului. Întâi de toate, trebuie să punem pe hârtia rugăciunii noastre o mulţumire
sinceră. În al doilea rând, mărturisirea şi zdrobirea sufletului întru multă simţire şi, doar
după aceea, să facem cunoscut Împăratului toată cererea noastră179.
Încredinţarea dobândirii cererilor noastre se iveşte în rugăciune sub forma
izbăvirii de îndoială. Dacă darul lui Dumnezeu întârzie, nu trebuie să ne întristăm, ci să
stăruim în rugăciune. "Iar de ceri lui Dumnezeu un lucru şi trebuie să aştepţi mult -
spune acelaşi sfânt - pentru că nu te ascultă degrabă, nu te întrista. Căci nu eşti tu mai
înţelept ca Dumnezeu. Aceasta ţi se întâmplă fie pentru că eşti nevrednic de ceea ce ceri,
fie pentru că nu sunt căile tale pe măsura cererilor tale, ci dimpotrivă, fie pentru că n-ai
ajuns la măsura de a primi darul pe care-l ceri. Pentru că nu trebuie să ne urcăm la
măsuri mai mari înainte de vreme ca să nu ni se facă fără de folos darul lui Dumnezeu,
prin grabnica primire a lui. Căci tot ce se primeşte uşor, repede se şi pierde. Fiecare
lucru dobândit cu durerea inimii e şi păzit cu grijă"180.
În cazuri extreme şi cu totul excepţionale, arată Părinţii, rugăciunea poate suplini
lipsa duhovnicului, a avvei. În aceste situaţii, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu pentru
lucrul dorit, cerându-i să nu ne lase să rătăcim. Gândul spre care va înclina mintea - spun
ei - "măcar cât un fir de păr", vine de la Domnul. Însă, când sufletul nu a dobândit
siguranţă în cererea sa, trebuie căutaţi şi întrebaţi Părinţii.
176 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 307.
177 A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol..., p. 258.
178 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 234.
179 Ibidem, p. 404-405.
180 Ibidem, p. 233.
139
Rugăciunea este, deci, absolut necesară desăvârşirii noastre duhovniceşti. Noi nu
putem progresa în relaţia noastră cu Dumnezeu, în apropierea de El, decât în funcţie de
urcuşul nostru spiritual, oglindit în progresul rugăciunii.
Lipsit de bunul său duhovnicesc suprem - rugăciunea - omul îşi pierde sensul său
de fiinţă de legătură între două lumi, ce se caută una pe alta: cea spirituală, care vrea săşi
manifeste posibilităţile sale asupra lumii spirituale, aflată în căutarea sensului şi a
finalităţii sale în planul duhovnicesc.
Rugăciunea este freamătul lumii, în aşteptarea ajutorului divin, spre existenţă şi
împlinire în plan spiritual. Ea este o epicleză continuă, căci omul nu încetează niciodată
să se adreseze Părintelui său ceresc şi să-i ceară darurile sale trecătoare şi, prin acestea,
şi pe cele ce duc spre existenţa fericită veşnică şi pentru că, în acelaşi timp, Dumnezeu
nu Îşi opreşte revărsările iubirii Sale nemărginite, cu care înalţă existenţa limitată, finită.
Lumea există în temeliile ei spirituale atât timp cât are cine să se roage pentru ea,
atât timp cât are cine să mijlocească pentru "buna ei întocmire", înaintea Împăratului
ceresc.
Alături de darurile duhovniceşti, pe care le aduce rugăciunea în sufletul şi viaţa
celui ce se roagă, am văzut că Sfântul Ioan Scărarul o consideră "tribunal, dreptar şi
scaun de judecată al Domnului înaintea scaunului judecăţii viitoare". De modul în care
vom împlini sau nu această poruncă, ne vom primi şi răsplata veşnică - comuniunea cu
Dumnezeu sau lipsirea de ea.
I U B I R E A - “PRIMA ÎMPĂRĂTEASĂ
ŞI DOAMNĂ A TUTUROR VIRTUŢILOR”
În spiritualitatea ortodoxă, scrierile filocalice ocupă un loc deosebit, putând fi
considerate o sinteză a gândirii şi evlaviei creştine a primelor paisprezece veacuri. Ele
au o valoare nu atât teoretică, pe cât practică, experimentală, oferind un model
autentic de vieţuire creştină, calea trăită, experiată, a desăvârşirii creştine, dobândită
ca o lepădare tot mai accentuată de patimile care îngustează şi distrug viaţa; şi ca o
dobândire şi transparenţă deplină faţă de lucrarea harului şi darurilor dobândite la
Botez. Filo-kalia este lucrarea prin excelenţă a Răsăritului creştin care ne descrie
viaţa ca iubire de frumos şi frumuseţe, o frumuseţe nu atât fizică, materială,
trecătoare, cât o frumuseţe şi armonie interioară, sufletească, duhovnicească, izvorâtă
din iubirea şi frumuseţea lui Dumnezeu.
Prin fiecare lepădare de sine, de egoismul sau iubirea pătimaşă de trup
(filavtia), ca început al nepătimirii, creştinul intră în acest spaţiu şi univers inefabil al
140
virtuţilor creştine, culminând în iubirea deplină, dragostea desăvârşită de Dumnezeu
şi de semeni.
Fiecare lepădare de patimi înseamnă dobândirea unei noi virtuţi; cu cât lepădarea este
mai deplină, cu atât virtutea dobândită înfloreşte şi se manifestă mai bogat. Paradoxal,
cu cât creştinul se înfrânge, se biruieşte mai mult pe sine, egoismul său, cu atât îşi
edifică mai mult firea sa curăţită de păcat. Fiecare nouă înfrângere este o nouă
biruinţă, o biruire a patimii şi o eliberare de păcat, prin dobândirea şi îmbogăţirea în
virtuţi.
Punctul culminant al acestor virtuţi, “prima împărăteasă şi doamnă a tuturor
virtuţilor”1 , cum o numeşte Sfântul Simeon Noul Teolog, este iubirea. Ea singură,
spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, arată pe om a fi chipul lui Dumnezeu2. Ea este
uşa prin care se intră în Sfânta Sfintelor, adică la desăvârşirea creştină, prin care omul
devine văzător al neapropiatei frumuseţi a Sfintei şi Împărăteştei Treimi3. Iubirea face
pe Dumnezeu om şi om pe Dumnezeu4.
Adevăraţi cunoscători şi practicanţi ai ei, Părinţii filocalici ne arată până unde
poate fi înălţată iubirea de Dumnezeu şi de semeni, sau, într-o altă exprimare, în ce
constă paradoxul iubirii: faptul de a nu avea nici o limită pozitivă, asemenea iubirii
divine, ci doar una negativă: păcatul şi ura.
Iubirea - numire a dumnezeirii
Dumnezeu este iubire. Lumea şi tot ceea ce există în ea este operă a iubirii Sale
nemărginite. Chiar şi după căderea acesteia în păcat, Dumnezeu nu şi-a închis
izvoarele iubirii Sale faţă de ea, ci ca o expresie a unei “iubiri rănite”, dar la fel de
puternice, a trimis pe Fiul Său în lume, pentru a o mântui, adică a o face să trăiască
viaţa cu adevărat şi din belşug. Mântuirea, a doua creaţie a lumii, este tot o expresie a
iubirii lui Dumnezeu, dar a unei iubiri jertfelnice, răstignite.
Iubirea este, prin urmare, un atribut esenţial al dumnezeirii. Pentru acest motiv,
Sfântul Ioan Scărarul spune că “cel ce voieşte să vorbească despre dragostea lui
Dumnezeu încearcă să vorbească despre Dumnezeu însuşi”5. Însă, vorbirea despre
Dumnezeu Iubire este măsură a curăţiei noastre sufleteşti. Nici măcar îngerii nu
cunosc iubirea lui Dumnezeu prin propria lor putere, ci prin iluminare, adică prin
dragostea şi bunăvoinţa Creatorului. De aceea, a vorbi despre Dumnezeu Iubire prin
1 Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti. Imnul 17, în volumul Preot Prof. Acad. Dr. Dumitru
Stăniloae, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 403.
2 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti. Traducere din greceşte, introducere şi
note Pr. prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 34
3 Ibidem, p. 35.
4 Ibidem, p. 34.
5 Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care
arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Traducere, introduceri şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
EIBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 425.
141
cuvinte e greşit şi primejdios celor ce nu iau aminte6. Cei ce vorbesc despre darurile
ei, fără a i le fi experiat, se aseamănă orbilor care caută să numere nisipul de pe
fundul oceanului7.
Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, iubirea “nu este din lume,/ nici peste tot
ceva din lume/ nici creatură. Căci e necreată/ şi în afara tuturor celor create/ E
necreatul din mijlocul celor create”8. Ea nu este nume, ci “fiinţă dumnezeiească/
participantă şi necuprinsă; dar în orice caz dumnezeiească.../ iubirea e sesizată
(cuprinsă) şi enipostaziată, ca participată şi cuprinsă”9.
Fiind dumnezeiească şi lucrare a Duhului Sfânt, ea este “foc şi strălucire/ se face şi
nor al luminii, dar este şi soare”10. Cel care nu are iubirea, este gol de slava
dumnezeiească11.
Din “adâncul fără fund al iubirii Sale de oameni”12, Dumnezeu Îşi împărtăşeşte
razele iubirii Sale sub forma lucrărilor şi darurilor Sale mântuitoare. La acest “foc al
iubirii”, muritorii, răniţi de flacăra lui, participă cu “lacrimile dorului” şi cu
“dragostea” lor, cu “scânteiele” şi “razele” iubirii, toate acestea într-o “beţie a
luminii”13.
Ca foc, iubirea dumnezeiească încălzeşte sufletul şi aprinde inima, stârnind
dorul şi dorinţa spre iubirea Creatorului. Ea învăluie sufletul ca o “flacără purtătoare
de lumină, care umple cu raze strălucitoare sufletul”14, luminează mintea şi o răpeşte
la înălţimea contemplaţiei15. Ea se face, acestora “dulceaţă” şi “mângâiere” a
sufletului16.
De această iubire dumnezeiască, însă, firea umană se împărtăşeşte prin
participare. Iubirea este considerată de către Sfântul Ioan Scărarul, după calitate,
adică în esenţa ei, a fi “asemănarea cu Dumnezeu, pe cât e cu putinţă muritorilor”17.
După lucrare sau după modul în care se manifestă, ea este “o beţie a sufletului”18.
Exprimări de acest gen nu fac altceva decât să evidenţieze faptul că “Ortodoxia
consideră dragostea ca o energie necreată, comunicată de Duhul Sfânt, o energie
dumnezeiească şi îndumnezeitoare, prin care participăm real la viaţa Sfintei
Treimi”19.
Adevărata iubire a adus-o în lume Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Care ne-a
arătat şi până unde poate fi ea dezvoltată: jertfa de sine pentru binele celorlalţi.
Iubirea pe care ne învaţă Mântuitorul să o lucrăm, “s-a dat în locul legii şi al
6 Ibidem.
7 Ibidem.
8 Sfântul Simeon Noul Teolog, op. cit. Imnul 17, p. 396.
9 Ibidem, Imnul 52, p. 662.
10 Ibidem, Imnul 17, p. 398.
11 Ibidem, p. 403.
12 Ibidem, Imnul 24, p. 480.
13 Ibidem, Imnul 25, p. 490.
14 Ibidem, Imnul 17, p. 398.
15 Ibidem.
16 Calist Patriarhul, Capete care au lipsit, în Filocalia..., volumul VIII, p. 305.
17 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit. Cuvântul XXX, p. 425.
18 Ibidem.
19 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, EIBMBOR, Bucureşti, 1992,
p. 256.
142
proorocilor”20. Ea este culme şi sinteză a învăţăturii creştine, din care răsar şi în care
se cuprind în mod unitar toate virtuţile. Adevărata dragoste este cea creştină, pentru
că întreaga învăţătură şi trăire creştină izvorăşte şi capătă putere de la Dumnezeu,
Care este iubire. “Mulţi au spus multe despre dragoste, arată Sfântul Maxim
Mărturisitorul. Dar numai căutându-o între ucenicii lui Hristos o vei afla. Căci numai
ei au avut Dragostea adevărată, ca învăţător al dragostei. Ei ziceau despre ea: “De aş
avea proorocie şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată cunoştinţa, iară dragoste nu am,
nimic nu-mi foloseşte”. Cel ce a dobândit prin urmare dragostea, a dobândit pe
Dumnezeu Însuşi, întrucât “Dumnezeu iubire este”21. Porunca dragostei, spune el -
“aceasta o strigă cele patru Evanghelii”22. Respectându-o şi împlinindu-o pe aceasta,
ne arătăm “fii ai lui Dumnezeu”, nerespectându-o şi călcându-o, ne facem “fii ai
gheenei”23.
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că “nimic nu e atât de mult în chipul
dumnezeiesc ca dumnezeieasca iubire, nici atât de tainic şi de înalt lucrător spre
îndumnezeirea oamenilor”24. Ea cuprinde în sine toate bunătăţile virtuţilor. Taina
iubirii adună şi uneşte cele împărţite, ne face din oameni - dumnezei25.
Iubirea este însuşire esenţială a dumnezeirii şi de aceea, prin practicarea ei,
creştinul se apropie cel mai mult de Dumnezeu. Fiecare virtute constituie o treaptă
nouă urcată spre desăvârşire, pe “drumul iubirii”, însă în ea însăşi, iubirea desăvârşită
cuprinde şi încununează toate aceste eforturi ascetice. Lipsirea de iubire, călcarea
poruncii iubirii echivalează, de aceea, pentru Părinţii filocalici, cu pervertirea
chipului lui Dumnezeu în noi şi stingerea dorului nostru de Dumnezeu. Dobândirea şi
cultivarea ei înseamnă restabilirea acestui chip şi desăvârşirea lui până la deplina
asemănare cu Dumnezeu, sfinţenia.
Creştinismul are adevărata dimensiune şi experienţă a iubirii. Adevărata iubire
este întru Hristos, sub razele mângâietoare ale Duhului Sfânt. Nu se poate trăi cu
adevărat la modul propriu existenţa şi nu se poate iubi curat, sincer şi profund, decât
în Dumnezeu. Numai în credinţă şi cu ajutorul ei ne descoperim vocaţia noastră
esenţială de fiinţe iubitoare, de fiinţe care se dăruiesc şi care doresc iubirea semenilor.
Credinţa ne descoperă iubirea în ceea ce are ea mai bun şi nobil: curăţia. Duhul Sfânt
este Duhul iubirii, al comuniunii. El luminează şi împodobeşte viaţa şi faptele noastre
cu lumina iubirii. Chiar şi faptele mărunte, nesemnificative, dobândesc o altă lumină,
atunci când sunt împodobite cu iubirea de Dumnezeu şi de semeni, după cum chiar şi
faptele cele mai mari, de slujire a lumii, atunci când nu sunt făcute în duh de dragoste
sinceră şi cu smerenie, sunt searbăde, seci, lipsite de adevărata lor consistenţă.
20 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri şi epistole..., p. 38.
21 Idem, Capete despre dragoste. Suta a patra, în Filocalia..., volumul 2, p. 143.
22 Ibidem, p. 140.
23 Ibidem, p. 127.
24 Idem, Scrieri şi epistole..., p. 27.
25 Ibidem.
143
Iubirea - taină a vieţii creştine
Ca de altfel întreaga viaţă creştină, iubirea este o taină. Părinţii duhovniceşti ai
Filocaliei, adevăraţi cunoscători ai vieţii şi sufletului omenesc, îl împodobesc pe
acesta cu însuşirea sau calitatea de taină. Dumnezeu este Taina deplină, aflat într-o
legătură tainică, iubitoare cu lumea. Omul este, la rândul său, o taină adâncă, după
modelul Tainei divine. Între sufletul omului şi Dumnezeu, ne spune Teognost, este o
mare taină. Ea este semn al iubirii, al curăţiei şi al nepătimirii.
Tinzând fiinţial spre Creatorul său, omul îşi este luişi o taină. Universul sau registrul
duhovnicesc în care el trăieşte este o taină, devenindu-i tot mai descoperit, mai intim,
pe măsura acestei curăţii şi iubiri.
Omul este o “taină teologică”, legătura sa cu Dumnezeu, Creatorul său este una
tainică. Lumea şi viaţa în care el trăieşte, au ca însuşire esenţială tocmai acest caracter
de taină. Universul virtuţilor este un orizont tainic, fără de sfârşit. Înaintând în această
viaţă virtuoasă, omul se întâlneşte şi desluşeşte tot mai mult taina pe care lumea, viaţa
şi el însuşi o reprezintă, dar nu ajunge niciodată să le epuizeze. Doar trăind pătimaş,
el stinge acest dor şi această conştiinţă a propriei sale taine. El explorează, atunci,
păcatul cu acelaşi dor infinit, dar un infinit fals, contrafăcut, care echivalează de fapt
cu distrugerea temeliilor vieţii sale. Explorând acest univers pătimaş, el se
îndepărtează tot mai mult de taina dumnezeirii, de semeni şi de sine însuşi.
Legătura de iubire dintre om şi Dumnezeu se realizează prin intermediul
sufletului. Această legătură constă în taina negrăită a iubirii. Ca şi viaţa şi sufletul, şi
legătura iubirii, oricât am exprima-o, rămâne o taină. Ea se îmbogăţeşte pe măsura
înaintării în universul ei. Taina iubirii constă în legătura inefabilă pe care o realizează
între cei ce se iubesc. Vorbind despre ea, Sfântul Maxim Mărturisitorul o numeşte
“binele cel dintâi şi prin excelenţă dintre toate cele bune”, pentru că ea “uneşte prin
sine pe Dumnezeu şi pe oameni”26. Ea constă în afecţiunea faţă de Dumnezeu -
Primul Bine şi Izvorul oricărei forme de iubire curată - şi faţă de semeni, în viaţa
cărora se reflectă această iubire.
Ava Dorotei, ucenic al Sfântului Ioan Scărarul, vorbind despre caracterul tainic
şi agapic al lumii, o aseamănă cu un cerc, al cărui centrul îl reprezintă Dumnezeu.
Razele care duc de la periferie către centru sunt căile sau vieţuirile omeneşti. Pe
măsura apropierii de centru, de Dumnezeu, oamenii se apropie şi între ei. În mod
contrar, cu cât se despart mai mult de Dumnezeu şi se întorc la cele din afară, cu atât
se depărtează mai mult unii de alţii. Apropierea de semeni înseamnă descoperire şi
apropiere de Dumnezeu; îndepărtarea de aproapele înseamnă tăgăduire şi lipsă de
sensibilitate faţă de prezenţa lui Dumnezeu în persoana acestuia. “Aşa este firea
iubirii” - spune Ava Dorotei27.
26 Ibidem, p. 34.
27 Ava Dorotei, Ale celui între sfinţi, părintele nostru Dorotei. Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a
părăsit mînăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mînăstirea sa, după moartea Avei Ioan,
proorocul, şi după tăcerea desăvârşită a Avei Varsanufie. Să nu judecăm aproapele, în Filocalia..., volumul IX, p.
548.
144
În experienţa duhovnicească filocalică, lumea se justifică în calitate de operă a
iubirii lui Dumnezeu şi de mediu transparent prin care străbate iubirea lui faţă de
lume şi oameni şi a oamenilor faţă de Creatorul lor şi de ei înşişi.
Viaţa se justifică şi se împlineşte ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor.
Cercul existenţei este cercul iubirii, căci aşa cum ne spune Sfântul Isaac Sirul,
“dragostea este mai dulce decât moartea”28. Viaţa îşi atinge ţinta sa - unirea cu
Dumnezeu Iubire - în măsura în care este o experiere tot mai accentuată a iubirii de
semeni, o înaintare tot mai accentuată în lepădarea de iubirea pătimaşă de sine
(filavtia) şi în iubirea şi dăruirea de sine.
Iubirea - culme a virtuţilor
Vorbind despre “şirul dumnezeiesc al tuturor virtuţilor”29 sau despre “sfinţita
scară a virtuţilor dumnezeieşti”, Părinţii filocalici arată că acesta are un început de jos
şi un sfârşit de sus. Acestea sunt smerenia şi iubirea, căci “smerenia şi iubirea sunt
începutul şi capătul ultim al celor două părţi ale şirului dumnezeiesc al tuturor
virtuţilor”30.
Smerenia pune începutul urcuşului scării, iar iubirea, fiind sfârşitul treptelor virtuţii şi
al urcuşului scării spre înălţime, scoate pe cel ce îşi sprijineşte paşii pe ea la păşunile
pururea vii şi nepătate ale firii dumnezeieşti31.
Smerenia şi iubirea sunt, prin urmare, începutul şi sfârşitul urcuşului spre Dumnezeu
şi spre Împărăţia Lui. Dacă smerenia duce la paza minţii şi nepătimirea, iubirea
conduce de acolo la Împărăţia lui Dumnezeu şi la unirea cu El, în “păşunile veşnice şi
preacurate ale îngerilor”32. Sfântul Ioan Scărarul subliniază această legătură spunând
că “începutul iubirii este mărirea smereniei”33.
Smerenia adevărată este o roadă a dragostei adevărate, căci sufletul cu adevărat
iubitor de Dumnezeu, spune Sfântul Simeon Metafrastul, chiar dacă ar săvârşi
nenumărate fapte de dreptate, chiar dacă şi-ar topi trupul cu posturile şi privegherile
cele mai aspre, chiar dacă s-ar învrednici de daruri felurite ale Duhului, de descoperiri
şi taine, e aşa de smerit ca şi când n-ar fi început petrecerea cea după Dumnezeu şi
nici n-ar fi dobândit vreun dar mai de seamă, căutând cu ardoare şi cu sete
neastâmpărată spre dragostea dumnezeiească a lui Hristos”34.
Aflată în legătură cu smerita cugetare, adevărata iubire este şi semn al
nepătimirii sufletului, întrucât “există o strânsă legătură între dragoste şi nepătimire.
Dragostea presupune nepătimirea şi o întăreşte la rândul ei, pentru faptul că e opusul
patimilor, care reprezintă egoismul. Unde sunt patimi, nu poate fi dragostea. De
28 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe. Cuvântul XXXVIII, în Filocalia..., volumul X, p. 205.
29 Cuviosul Nichita Stithatul, Vederea duhovnicească a raiului, în Filocalia..., volumul VI, p. 382.
30 Ibidem.
31 Ibidem.
32 Ibidem.
33 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit. Cuvântul XXVII, p. 378.
34 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., în Filocalia..., volumul 3, p. 359.
145
aceea, iubirea vine în suflet în toată amploarea ei după ce am ajuns la nepătimire,
după ce ne-am eliberat de patimi”35.
Patimile sunt expresii ale egoismului, ale iubirii pătimaşe de sine, în timp ce
dragostea de Dumnezeu, semn al nepătimirii, înseamnă întoarcerea noastră cu totul
spre Dumnezeu şi spre semeni şi lansarea în dialogul iubirii cu ei, o uitare a sinelui
păcătos şi o experiere a vieţii de comuniune.
Dintre toate virtuţile, cea care ajută cel mai mult la dobândirea dragostei
dumnezeieşti, este rugăciunea curată36. Între dragoste şi rugăciune este o legătură
duhovnicească profundă. “Cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, spune Sfântul
Maxim Mărturisitorul, acela se şi roagă cu totul neîmprăştiat. ªi cel ce se roagă cu
totul neîmprăştiat, acela şi iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat”37.
Dragostea este rodul rugăciunii, dar o întrece pe aceasta38. “Iubirea este mai mare
decât rugăciunea, ne încredinţează Sfântul Ioan Scărarul. Rugăciunea a fost socotită
totdeauna o virtute parţială; iubirea e cuprinzătoarea tuturor”39. Sfântul Simeon Noul
Teolog şi ucenicul său - Cuviosul Nichita Stithatul - ne învaţă că slujirea aproapelui
este mai mare decât rugăciunea şi fapta dragostei mai mare decât fapta şi darul
rugăciunii. De aceea, el ne dă următorul sfat: “De cânţi rugăciune lui Dumnezeu şi un
frate stă la uşa chiliei tale şi bate, să nu pui mai presus fapta rugăciunii decât fapta
dragostei şi să treci cu vederea pe fratele tău. Căci acest lucru nu e plăcut lui
Dumnezeu. El vrea untdelemnul iubirii şi nu jertfa rugăciunii. Lăsând deci darul
rugăciunii, dă cuvânt de iubire fratelui, slujindu-l pe el. Apoi, întorcându-te, adu darul
tău Tatălui duhurilor, cu lacrimi şi cu inimă zdrobită şi duh drept se va înnoi în cele
din lăuntru ale Tale”40.
Deşi cu acelaşi sens, subliniem, spre folos duhovnicesc şi un text sinonim al Sfântului
Simeon Noul Teolog: “Dacă în vreme ce-ţi faci rugăciunea în chilie, bate cineva la
uşă, deschide-i şi şezând vorbeşte-i cu smerenie despre ceea ce-l preocupă din cele
ce-i sunt de folos. De e apăsat de vreun necaz, sârguieşte-te să-l ajuţi, fie cu cuvântul,
fie cu lucrul. Apoi plecând acela, închizând uşa, reia-ţi rugăciunea. Căci slujirea celor
ce vin la tine este asemenea împăcării (Matei V,24). Dar nu trebuie făcut aşa când e
vorba de lucruri pământeşti. În acest caz, isprăveşte întâi rugăciunea şi apoi vorbeşte
cu el”41. Prin urmare, iubirea este mai înaltă chiar şi decât darul rugăciunii sau, altfel
spus, rugăciunea, până la treptele ele cela mai înalte şi duhovniceşti - rugăciunea
extatică sau ca răpire - creşte şi primeşte putere din iubire.
Iubirea este sinteza poruncilor şi culmea virtuţilor creştine, “cea mai generală
dintre virtuţi”42. Sfântul Simeon, care a cântat atât de frumos roadele iubirii, o
numeşte pe aceasta “Prima împărăteasă şi doamnă / a tuturor virtuţilor... Ea e capul
35 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 255.
36 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta întăia, p. 62-63.
37 Ibidem. Suta a doua, p. 78.
38 Sfântul Isaac Sirul, op. cit. Cuvântul LXIX, p. 351.
39 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit. Cuvântul XXVI, p. 335.
40 Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă. Suta a doua a
capetelor naturale, despre curăţirea minţii, în Filocalia..., volumul VI, p. 289.
41 Sfântul Simeon Noul Teolog, Capete morale ale lui Simeon Evlaviosul, în Filocalia..., volumul VI, p. 111.
42 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 151.
146
tuturor/ şi veşmântul şi slava.../ Deci virtuţile fără iubire/ sunt veştede şi
nefolositoare./ ªi e gol de slava dumnezeiească cel ce nu are iubirea”43.
Orice asceză, fie ea oricât de aspră, lipsită de iubire nu apropie de Dumnezeu, ci
dimpotrivă ne depărtează şi de El şi de semeni.
Iubirea creştină sădeşte în sufletul credincios darurile Duhului Sfânt. Prin aceasta se
vădeşte că ea este “sfârşitul tuturor bunătăţilor şi cauză a tot binele, pe cei ce umblă în
ea, ca una ce este ea însăşi credincioasă şi nu cade şi rămâne”44. “Calea prea slăvită a
iubirii” este, deci, “cu adevărat dumnezeiească şi îndumnezeitoare şi călăuzitoare spre
Dumnezeu”45.
Calea sau drumul iubirii
Sfântul Maxim Mărturisitorul, în celebrele sale Capete despre dragoste,
defineşte iubirea a fi “o dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu
cinsteşte nici unul dintre lucruri mai mult decât cunoştinţa lui Dumnezeu”46. Aceasta
este adevărata iubire creştină. La această definiţie, Sfântul Ioan Scărarul mai adaugă
următoarele însuşiri sau note duhovniceşti: “lepădare a tot cugetul potrivnic”,
“asemănare cu Dumnezeu, pe cât e cu putinţă muritorilor”, “beţie a sufletului”,
“izvorul credinţei, adâncul fără fund al îndelungii-răbdări, oceanul smereniei”47
Vorbind despre cauzele şi felurile iubirii, Sfântul Maxim Mărturisitorul
enumeră cinci, spunând că oamenii se iubesc unii pe alţii pentru cinci pricini:
1) sau pentru Dumnezeu, cum iubeşte cel virtuos pe toţi oamenii, drepţi sau
păcătoşi, buni sau răi. Aceştia au ajuns să dobândească iubirea desăvârşită, dragostea
duhovnicească, asemenea iubirii lui Dumnezeu faţă de lume şi om.
2) alţii iubesc pentru fire, cu o dragoste firească, asemenea celei a părinţilor pentru
copii şi a copiilor faţă de părinţi.
3) alţii iubesc cu o dragoste pătimaşă, pentru slava deşartă, aşa cum iubeşte cel
mândru pe cel care îl slăveşte, îl laudă;
4) pentru iubirea de argint, cum iubeşte cineva pe cel bogat care îl miluieşte sau
5) pentru plăcere, ca pătimaşii care iubesc şi slujesc patimilor lor.
Dintre toate aceste feluri de dragoste, cea duhovnicească este vrednică de laudă
şi de răsplată; cea firească este mijlocie, nici nu merită o răsplată deosebită, dar nici
nu e vrednică de osândă, în timp ce toate celelalte forme de iubire: din mândrie, din
iubire de argint şi din plăcere forme ale iubirii de sine, sunt pătimaşe, vrednice de
ocară şi osândă48.
Diadoh al Foticeii vorbeşte despre o dragoste naturală a sufletului şi despre
dragostea duhovnicească a acestuia, care vine de la Duhul Sfânt.
43 Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti. Imnul 17, p. 403.
44 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri şi epistole..., p. 29.
45 Ibidem, p. 36.
46 Idem, Capete despre dragoste. Suta întâia, p. 61.
47 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit. Cuvântul XXX, p. 425.
48 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua, p. 80.
147
Cea dintâi, dragostea naturală, “e moderată, nedeplină şi e pusă în mişcare şi de
voinţa noastră, atunci când vrem”49. De aceea ea este uşor supusă ispitei, creşterii şi
scăderii în intensitate şi spiritualitate, iar atunci când nu suntem fermi în practicarea
ei, când nu îi descoperim motivaţiile mai înalte - duhovniceşti, creştine, poate fi uşor
pierdută.
Cealaltă, dragostea venită în suflet ca un dar al Duhului Sfânt, “aşa de mult aprinde
sufletul de dragostea către Dumnezeu, încât toate părţile lui se lipesc de dulceaţa
negrăită a acestei iubiri, printr-o afecţiune de o simplitate infinită. Ea umple sufletul
de o “lucrare duhovnicească”, din care inundă, ca dintr-un izvor, pacea, dragostea şi
bucuria. Ea nu iese niciodată afară din inimă, nu slăbeşte deloc şi cheamă toate părţile
sufletului la dorul după Dumnezeu50. Semn al nepătimirii, dragostea duhovnicească
“înveseleşte tot sufletul cu o bucurie fără margini”51.
Calist Patriarhul vorbeşte despre “un întreit chip al iubirii” şi despre “trei iubiri
dintâi”, care conduc spre iubirea sau dragostea duhovnicească.
Cea dintâi este iubirea sensibilă, simţuală, senzitivă, adică a simţurilor, faţă de
unele supuse tot simţurilor. Aceasta este specifică animalelor necuvântătoare care se
conduc iraţional, după simţuri, dar caracterizează şi viaţa omului pătimaş tocmai
datorită acestei iraţionalităţi prin care se lasă condus de simţuri şi instincte. Această
iubire trupească se vestejeşte cu vremea, părăsindu-i pe cei despărţiţi parţial, care sunt
legaţi unul de altul prin ea. Fiind susţinută prin simţuri, ea nu poate lega pe cineva de
ceva care nu este prezent, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Aceasta nici nu ar trebui să se numească iubire, ci o simplă atracţie, o simpatie
naturală, simţuală, ea fiind forma cea mai de jos a iubirii. Obiectul ei îl constituie
plăcerea, iar atunci când ea nu poate fi satisfăcută sau nu aşa cum o vrea cel pătimaş,
ea se autodesfiinţează, dispare, căutând o altă persoană care ar fi capabilă să i-o ofere.
Cel care aleargă după o astfel de plăcere, nu înţelege niciodată adevăratul sens şi
adevărata valoare şi înălţime a iubirii şi fericirii, de aceea el este un veşnic neîmplinit,
suferind de o iubire neîmpărtăşită cum ar vrea el. Un astfel de pătimaş priveşte totul
prin ochiul trupesc şi acela întunecat de patimă şi de păcate. Trăieşte viaţa în sfera ei
inferioară, comună animalicului, iraţionalului, neînţelegându-i adevărata ei demnitate.
Adevărata semnificaţie a sentimentelor fireşti de simpatie sau a dragostei
naturale este aceea de a fi transfigurate, înduhovnicite, de a vedea persoana celui iubit
într-un mod duhovnicesc, ducând spre iubirea adevărată, care nu cade niciodată. Cel
care iubeşte natural, firesc, chiar dacă iubeşte curat, nu iubeşte deplin. Pe măsura
înaintării în adevărata iubire, pe măsură ce creştinul iubeşte mai mult, iubirea sa
devine tot mai curată, mai duhovnicească, curăţindu-se de tot ceea ce este pătimaş.
Superioară acestei iubiri este iubirea raţională, specifică fiinţei umane. Ea se
manifestă ca o dorinţă raţională a sufletului faţă de un lucru sau o fiinţă pe care o
consideră bună şi capabilă de a produce fericire. În această formă a iubirii prevalează
motivaţiile sufleteşti şi duhovniceşti. Sufletul se eliberează de gândurile josnice,
49 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia..., volumul 1, p. 428.
50 Ibidem, p. 450.
51 Ibidem.
148
păcătoase, de atracţie simţuală, căutând temeiuri duhovniceşti pentru emoţiile trăite
de sufletul său. Pe măsura descoperirii şi experierii acestor bogate motivaţii, iubirea
se curăţă, se purifică de înţelesurile ei inferioare, trupeşti.
A treia formă de iubire este iubirea înţelegătoare, cum o numeşte Calist
Patriarhul, adică iubirea duhovnicească. Ea este o lucrare care se naşte din Duhul de
viaţă făcător şi se revarsă în inimă “fără voie”, ca “o frumuseţe mai presus de fire”.
Ea este o lucrare a lui Dumnezeu în suflet, omul experiindu-o ca pe un dor şi ca pe o
unire cu Dumnezeu, în iubire, cu “fermecătoarea frumuseţe dumnezeiească”52.
Aceasta este adevărata iubire. Celelalte sunt doar nişte umbre şi chipuri ale ei53. Spre
deosebire de iubirea trupească, trecătoare, iubirea duhovnicească nu cade niciodată,
căci ea “îi are pururea împreună prezenţi spiritual pe cei uniţi prin ea, chiar dacă se
despart trupeşte unii de alţii, neputând fi circumscrisă de timp şi de loc. Căci îşi are
existenţa în minte, care nu se desparte niciodată de obiectul iubirii sau contemplaţiei
sale54.
Sintetizând chiar şi numai aceste exprimări ale Părinţilor filocalici, vedem că ei
vorbesc despre mai multe forme de iubire:
a) Iubirea dumnezeiească, prin care Dumnezeu a creat şi poartă de grijă lumii
create prin iubirea Sa.
b)Iubirea duhovnicească, a unei naturi ridicate deasupra firescului. Aceasta
conduce către iubirea sau dragostea extatică, pe care o cântă atât de frumos sfinţi
precum Simeon Noul Teolog, Sfântul Isaac Sirul, Calist şi Ignatie Xanthopol. Pe
treptele de cele mai înalte, ea este trăită ca un rod exclusiv al Duhului Sfânt.
c) Iubirea firească sau naturală, care trebuie să fie dezvoltată în iubirea creştină
şi să conducă spre cea duhovnicească.
d) Iubirea sensibilă, având ceva iraţional în ea, ca o conducere exclusivă prin
simţuri.
e) Inferioară chiar şi iubirii senzitive sau sensibile, este, pentru aceşti Părinţi
asceţi, iubirea pătimaşă de sine sau filavtia, expresie a unei naturi umane căzute şi
robite.
Arareori, în scrierile filocalice, găsim referiri la iubirea firească sau naturală şi
atunci doar tangenţial, Părinţii arătându-i adevăratul ei sens, de a fi înălţată la
adevărata iubire - cea duhovnicească. Oameni cu viaţă aleasă, autorii duhovniceşti ai
Filocaliei privesc viaţa ca o luptă de eliberare de patimi şi de păcat, în vederea
dobândirii nepătimirii - “cerul minţii în inimă” şi a “pătimirii îndumnezeirii”. Aceasta
îi face să vorbească mai mult, în legătură cu dragostea sau iubirea creştină, despre
iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu, revărsată în lume şi de modul în care se poate
ajunge la o măsură asemănătoare, prin lepădarea iubirii de sine şi prin lucrarea virtuţii
adevăratei iubiri.
52 Calist Patriarhul, Scrierile lui Calist patriarhul, în Filocalia..., volumul VIII, p. 305.
53 Ibidem, p. 306.
54 Sfântul Maxim Mărturisitorul. Scrieri şi epistole..., p. 56.
149
Filavtia (iubirea pătimaşă de sine) - începutul şi maica tuturor patimilor
În scrisul ascetic al Părinţilor filocalici găsim numeroase sentinţe şi
condamnări al adresa iubirii pătimaşe de sine sau filavtia. Aceasta este o dragoste
iraţională, simţuală, dorinţă de plăcere trupească şi sufletească, fără conştiinţa putinţei
sau neputinţei realizării lor, o dorinţă şi un dor infinit, dar fals, de satisfacere a tuturor
poftelor pătimaşe, spre fericirea personală.
Referindu-se la păcatul originar şi dându-i o interpretare psihologică şi
duhovnicească deosebită, Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că acesta a constat
în dorinţa de autonomie a omului, dorinţa acestuia de a se conduce singur, în vederea
propriei sale plăceri. Încercând să rupă lanţul sau “cercul vicios” plăcere-durere, omul
a căutat şi încearcă să se arunce cu toată puterea şi cu braţele larg deschise spre
plăcere şi să fugă cu toată puterea de orice i-ar putea provoca tristeţe şi durere. Omul
a ajuns astfel să iubească plăcerea trupească şi să urască orice formă de durere. Însă,
în orice bucurie sau plăcere pentru trup, potrivit unei înalte raţiuni dumnezeiaşti,
sufletul suferă, după cum şi nevoinţa sufletească, ofileşte plăcerile trupului.
Plăcerea şi bucuria trupului înseamnă tristeţea şi durerea sufletului, după cum şi
bucuria şi fericirea sufletului înseamnă necazul şi durerea trupului. Scopul ascezei
creştine nu este distrugerea sau eliminarea bucuriei trupului, ci spiritualizarea şi
înduhovnicirea ei, ridicarea trupului la rangul sau la treapta de suport pentru o viaţă
duhovnicească înaltă. Prin aceasta se restabileşte adevărata legătură sau armonie în
viaţa umană, iar trupul îşi redobândeşte autentica sa valoare, de “templu al Duhului
Sfânt”.
Viaţa creştină autentică începe cu lovitura dată filavtiei. Numai prin lepădarea
ei este posibil progresul duhovnicesc. În acest progres, în această lucrare de
înduhovnicire, omul are de luptat cu tot ceea ce este pătimaş şi păcătos, pentru a
dobândi şi practica virtuţile creştine, singurele care pot aduce omului adevărata
fericire. Plăcerea provocată de patimi este iluzorie, himerică, iar fascinaţia ei se
sfârşeşte odată cu apunerea ei, lăsând în urmă un acut sentiment al nimicului, al
zădărniei tutoror eforturilor, atât de încordate, de dobândire şi păstrare a acestei
plăceri, o durere sfâşietoare de a se fi terminat. Această “bucurie” trece ca umbra şi ca
fumul şi se stinge la cea mai uşoară adiere a unui vânt potrivnic.
Bucuria şi fericirea pe care o aduc virtuţile sunt netrecătoare, nepieritoare. Ele
cresc în intensitate pe măsura dobândirii şi lucrării virtuţilor. O bucurie curată şi
luminoasă, ce aduce dorul infinit de viaţă şi mai înaltă. Este bucuria duhovnicească,
dumnezeiească şi ea nu se stinge niciodată.
Pentru a dobândi această bucurie, creştinul trebuie să lupte spre a tăia de la rădăcină
toate pornirile sale pătimaşe, egoiste, expresii ale acestei iubiri păcătoase de sine.
“Nimic nu-l împiedică aşa de mult pe creştin de la lucrarea poruncilor - spune
Cuviosul Nichita Stithatul - ca atotreaua iubire de sine. Aceasta este piedica înaintării
celor ce vor să se sârguiască. Aceasta le pune în minte boli şi pătimiri ale trupului,
150
greu de vindecat, prin care se răceşte căldura sufletului şi-l înduplecă să se ferească
de greutăţi, ca fiind vătămătoare unei vieţi care vrea să se simtă bine”55.
Aceasta este filavtia sau “iubirea de sine”, adică “iubirea neraţională faţă de
trup”56. Ea este “începutul tuturor patimilor”57 şi cel ce are iubirea trupească de sine e
vădit că are toate patimile”58. Contrat adevăratei iubiri, filavtia distruge iubirea dintre
oameni şi chiar şi sufletul celui robit de ea îl împarte, făcându-l să caute apropierea
doar de cei care i-ar putea provoca fericire şi îndepărtarea şi respingerea tuturor
celorlalţi. Forme ale acestei iubiri pătimaşe de sine sunt iubirea şi nerenunţarea la
voia proprie, îndreptăţirea de sine, comoditatea în cele duhovniceşti, lenea,
încăpăţânarea, slava deşartă şi mândria.
Numai ştiindu-i răutăţile, Sfântul Maxim Mărturisitorul a putut să ne îndemne:
“Păzeşte-te de maica relelor, de iubirea de sine, care este iubirea neraţională a
trupului. Fiindcă din aceasta se nasc, după toate semnele, cele dintâi gânduri
pătimaşe, care sunt şi cele mai generale: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi
al slavei deşarte. Căci acestea îşi iau prilejuri din aşa zisa trebuinţă neapărată a
trupului. Din ele se naşte toată lista patimilor”59.
Filavtia este o mare autoînşelare, o autoamăgire. Sub forma iubirii de sine,
iubim, de fapt, nimicul sau ceea ce este mai rău şi păcătos în noi. Crezând că ne iubim
şi îngrijim de noi înşine, de fapt, ne urâm sufletul, trăim în sărăcia trupului, dar cu
sentimentul celei mai înalte bogăţii, trăim pe marginea prăpastiei, trăim golul, cu
ideea plinătăţii. “Prietenia lumii”, “iubirea de materie”, “iubirea de lume” devine un
lanţ şi o povară care trage în jos şi îngreunează. Doar iubirea de Dumnezeu şi de
poruncile Lui ne uşurează şi ne înalţă în viaţa duhovnicească.
Împotriva acestei trăiri sărăcite de semnificaţiile ei adânci, creştinul luptă prin
trezie, printr-o paza atentă a tuturor mişcărilor păcătoase, izvorâte din iubirea de sine.
Dacă vom reuşi să ne eliberăm de egoismul, egolatria sau egocentrismul nostru, vom
da lovituri de moarte nu doar filavtiei, ci tuturor patimilor, căci “cine a tăiat-o pe
aceasta, a tăiat deodată toate patimile ce se nasc din ea”60. Cel ce a lepădat de la sine
pe maica patimilor, spune Sfântul Maxim, uşor leapădă şi pe celelalte, ca mânia,
întristarea, pomenirea răului şi cele ce urmează61.
Ca metode de luptă împotriva acesteia, ascetica ortodoxă ne recomandă
nevoinţele şi ostenelile trupeşti şi sufleteşti, prin care se sting patimile, trezvia şi paza
minţii şi a gândurilor, necontenita cugetare la moarte şi judecată, rugăciunea,
închinăciunile şi metaniile. Toate acestea duc la dobândirea şi întreţin în sufletul
nostru smerita cugetare.
Opusul filavtiei este lepădarea desăvârşită de sine şi de lume, în sensul descoperirii
autenticului divin din acestea şi actualizarea lui în deplina “asemănare” cu
Dumnezeu. Actul de renunţare sau de lepădare de filavtia, este totdeauna un act de
55 Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete... Suta întâia a capetelor despre făptuire, p. 222.
56 Ibidem.Vezi şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a treia, p. 114.
57 Ibidem.
58 Ibidem, p. 103.
59 Ibidem. Suta a doua, p. 92.
60 Ibidem. Suta a treia, p. 114.
61 Ibidem. Suta a doua, p. 80.
151
pocăinţă, prin care omul îşi dă seama de căderea sa şi de efectele acesteia şi se
hotărăşte ca în locul iubirii de lume şi de sine să aşeze iubirea de semeni şi de
Dumnezeu.
Cel care s-a lepădat de iubirea pătimaşă, iraţională de sine, se înalţă deasupra
dragostei sensibile, lucrată prin simţuri, la iubirea naturală sau firească şi, pe măsura
curăţirii şi dragostei sale, înaintează, către adevărata iubire - cea înţelegătoare,
raţională şi duhovnicească.
Iubirea creştină
Eliberându-se de iubirea pătimaşă de sine, omul Îl descoperă pe Dumnezeu,
lumea, semenii şi pe sine şi se experiază ca iubire. Fiecare nouă biruinţă asupra
patimilor este o nouă dovadă a iubirii curate. Dragostea naturală şi curată se
înduhovniceşte şi devine un mod creştin, comunitar, de a privi lumea şi viaţa.
Cei însufleţiţi de această iubire nu se iubesc pentru frumuseţea trupului, ci pentru
bogăţia vieţii lor duhovniceşti, sunt răbdători cu toţi semenii, caută să sporească în
iubire cu cei mai înalţi în trăire şi să îndrepte cu dragoste pe cei căzuţi. Ei iubesc
lumea şi semenii cu o dragoste mântuitoare. Tot ceea ce vorbesc şi făptuiesc,
izvorăşte din iubire, este expresie a iubirii şi îndeamnă la o iubire şi mai înaltă şi
curată de Dumnezeu şi de semeni.
Atunci am dobândit adevărata iubire, când iubim pe toţi la fel, şi pe cel bun şi
pe cel rău, atunci când nu ne luăm după părerile oamenilor, pe unul iubindu-l, iar pe
altul urându-l pentru diferite motive sau pe acelaşi, o dată iubindu-l, altădată urândul62.
Dragostea deplină desfiinţează “sfâşierea firii”, depăşindu-o în Hristos, încât “cel
desăvârşit în iubire şi ajuns la culmea nepătimirii nu mai cunoaşte depsebirea între al
său şi al altuia, sau între a sa şi a alteia, sau între credincios şi necredincios, între rob
şi slobod, sau peste tot între bărbat şi femeie; ci, ridicat mai presus de tirania
patimilor şi căutând la firea cea una a oamenilor, priveşte pe toţi la fel şi are faţă de
toţi aceeaşi dragoste”63.
A iubi creştineşte înseamnă a iubi dumnezeieşte, adică a avea faţă de toţi şi de
toate dragostea lui Dumnezeu. Înseamnă a iubi pe toţi oamenii la fel: pe cei buni şi
nevoitori, ca pe prieteni; pe cei leneşi şi răi, ca pe duşmani, făcându-le bine, răbdând
îndelung şi suferind cele ce vin de la ei, cu nădejdea şi dorinţa de a-i face şi pe aceştia
buni şi prieteni, de este cu putinţă. Iar dacă nu, pentru a nu cădea din porunca
dragostei şi a nu pierde roadele ei64.
Iubirea de oameni constă, potrivit Sfântului Simeon Noul Teolog, în “a face
bine duşmanilor/ şi în a-i iubi pe ei ca pe prieteni,/ ca pe nişte adevăraţi binefăcători/
şi în a te ruga pentru toţi/ cei ce-ţi voiesc răul; în a acea o iubire lăuntrică egală/ faţă
62 Ibidem. Suta întâia, p. 72.
63 Ibidem. Suta a doua, p. 85.
64 Ibidem. Suta întăia, p. 72.
152
de toţi, buni sau răi,/ în a-ţi pune sufletul (viaţa) în fiecare zi/ pentru toţi, înţeleg
pentru mântuirea tuturor/ pentru a se mântui fiecare, sau toţi, de e cu putinţă”65.
Semnul iubirii supreme de aproapele este a răbda moartea pentru el, cu bucurie şi a
socoti aceasta ca pe o datorie66.
A iubi pe toţi nu înseamnă, însă, a fi şi iubit de toţi. Făcând distincţia între
“prietenia lui Hristos” şi “prietenia faţă de lume”, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne
mărturiseşte că “prietenii lui Hristos iubesc din inimă pe toţi. Dar nu sunt iubiţi de
toţi. Iar prietenii lumii nici nu iubesc pe toţi, nici nu sunt iubiţi de toţi. Prietenii lui
Hristos păstrează dragostea neîntreruptă până la sfârşit; ai lumii, până se ciocnesc
întreolaltă din pricina lucrurilor”67.
Iubirea adevărată înseamnă depăşire de sine şi iertare. Sfântul Maxim
Mărturisitorul ne dă următorul sfat: “De vrei să nu cazi din dragostea cea după
Dumnezeu, să nu laşi nici pe fratele tău să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu
te culci scârbit împotriva lui, ci “mergi de te împacă cu fratele tău” şi venind, adu lui
Hristos, cu conştiinţa curată, prin rugăciune stăruitoare, darul dragostei”68.
Cel care înaintează pe “drumul iubirii”69, nu este tulburat de nici un om, fie că
este bun, fie că este rău, ci mânat de dorul iubirii de Dumnezeu, caută să se
odihnească întru El. Acesta nu întristează pe nimeni şi nu se întristează pentru cele
vremelnice. Întristează şi se întristează însă cu singura întristare mântuitoare: durerea
pentru păcatele sale şi ale celorlaţi şi lipsa de pocăinţă adevărată70. Iubim cu adevărat
şi în sens duhovnicesc lumea şi semenii, atunci când o privim şi înţelegem cum o
priveşte, înţelege, iartă şi poartă de grijă Dumnezeu, când vom avea faţă de ea aceeaşi
înţelegere şi milă, din dorinţa de a-i mântui.
Adevărata dragoste de Dumnezeu şi de semeni înseamnă a trăi pe pământ
“viaţă îngerească”71, a preţui pe Dumnezeu mai mult decât lumea întreagă, sufletul
mai mult decât trupul, a dispreţui slava şi ocara, bogăţia şi sărăcia, plăcerea şi
întristarea, dar nu numai acestea, ci şi însăşi viaţa vremelnică şi moartea72, căci am
văzut că iubirea sau dragostea este mai dulce şi mai tare decât viaţa. Numai o astfel
de iubire de semeni conduce către adevărata iubire de Dumnezeu, dar al Duhului
Sfânt.
65 Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti. Imnul 40, p. 613-614.
66 Sfântul Petru Damaschinul, Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschinul, în Filocalia..., volumul 5,
p. 136.
67 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a patra, p. 142.
68 Ibidem. Suta întâia, p. 69.
69 Cuviosul Isaia Pusnicul, Două zeci şi nouă de cuvinte. Cuvântul XXI, în Filocalia..., volumul XII, p. 167.
70 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta întâia, p. 66.
71 Ibidem, p. 67.
72 Ibidem, p. 72.
153
“Sfânta iubire după har”
Unirea cu Dumnezeu se înfăptuieşte la capătul rugăciunii neîncetate şi este
expresie a iubirii desăvârşite, prin aceasta din urmă înţelegându-se suma şi culmea
tuturor virtuţilor. Ea se dobândeşte prin nevoinţă şi osteneală în scopul dobândirii
totalei nepătimiri şi a cununii virtuţilor - iubirea faţă de Dumnezeu.
În această iubire, se înaintează pe măsura nepătimirii noastre. Ea are un
început, care constă în dispreţuirea lucrurilor văzute şi omeneşti. Mijlocul ei este
curăţirea inimii şi a minţii, din care ne vine dezvăluirea minţii şi cunoaşterea
Împărăţiei cerurilor ascunsă în noi. Iar sfârşitul sau desăvârşirea ei este iubirea
deplină a lui Dumnezeu şi dorinţa firească a unirii cu El şi a odihnei în El73.
Pe această traptă a vieţii duhovniceşti, dragostea se manifestă ca un rod
exclusiv al harului, ca o lucrare exclusivă a Duhului Sfânt. Sufletul, dispreţuind toate
cele de jos şi “rănit în întregime de dragostea lui Dumnezeu”, încearcă a “ieşire
străină şi dumnezeiească”74. După ce a văzut limpede firile făpturilor şi raţiunile lor şi
a înţeles sfârşiturile lucrurilor omeneşti, nu mai rabdă să fie înăuntrul zidirii şi să mai
fie hotărnicit de ceea ce-l mărgineşte. Ci ieşind din hotarele nemărginite ale firii şi ale
lumii şi înălţându-se deasupra acestora, pătrunde, într-o “tăcere de negrăit”75, “în chip
negrăit”76, la cele cereşti, adică în întunericul cunoştinţei lui Dumnezeu şi priveşte,
prin iluminarea harului, frumuseţea Celui ce este, în lumina înţelesurilor Înţelepciunii
negrăite”77.
Prin iubirea tot mai deplină de Dumnezeu, omul îşi redescoperă, îşi regăseşte
odihna sufletului său, atât de zbuciumat prin ieşirea din albia adevăratei sale vieţi,
produsă de păcat. Îl redescoperă pe Dumnezeu ca fiind Subiectul sau Persoana care
are faţă de el cea mai curată, frumoasă şi bogată iubire, descoperă şi îşi dă seama că
fără dragostea Sa, el este nimic, că viaţa la nimic nu-i foloseşte, este o viaţă searbădă,
pustiită şi, în acelaşi timp, creşte în iubirea sa faţă de “Iubirea Cea dintâi” şi
“Suprema Dragoste”. Văzând cu ce iubire i Se dăruieşte Dumnezeu, omul îi răspunde
curat şi sincer, cu ceea ce are el mai bun de oferit lui Dumnezeu - dragostea curată şi
rugăciunea neîmprăştiată.
Omul simte această dragoste mai întâi ca “o căldură mai presus de fire şi când vine în
cineva fără măsură, face acel suflet să-şi iasă din sine (extaz). De aceea, inima celui
ce o simte nu o poate cuprinde şi suporta, dar pe măsura calităţii iubirii venite în el, se
arată în el o schimbare neobişnuită”78.
Potrivit Cuviosului Nichita Stithatul, unde este iubirea de Dumnezeu, acolo este şi
pacea puterilor sufletului, curăţirea minţii şi sălăşluirea Sfintei Treimi79. Cel care a
ajuns la această culme duhovnicească “a cunoscut adâncurile dumnezeieşti şi tainele
73 Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete... Suta a doua a capetelor naturale, despre curăţia minţii, p. 255.
74 Ibidem. Suta a treia a capetelor despre cunoştinţă, despre iubire şi despre desăvârşirea vieţii, p. 329
75 Ibidem, p. 330.
76 Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt pentru ceu ce se liniştesc cu evlavie. Al doilea din cele din urmă. Despre
rugăciune, în Filocalia..., volumul VII, p. 242.
77 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 330.
78 Sfântul Isaac Sirul, op. cit.. Cuvântul XXIV, p. 137.
79 Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete. Suta a doua..., p. 255.
154
Împărăţiei Lui”80. Ajuns la o astfel de dragoste, sufletul nu mai doreşte să rămână
aici. Căci dragostea scoate afară frica81. La această iubire desăvârşită, Dumnezeu
răspunde cu “sfânta iubire după har”82, cu iubirea extatică, prin care răpeşte pe
contemplativ în oceanul iubirii Sale nesfârşite. Această iubire uneşte cu Dumnezeu
pentru veacuri nemărginite şi rămâne pururea, crescând mereu mai sus de ea83.
Aici trăieşte “beţia iubirii”84, într-o stare ce nu poate fi destăinuită, nici explicată85, o
stare care depăşeşte orice judecată şi simţire, orice raţionament şi sentiment.
Sfântul Isaac Sirul descrie astfel semnele acestei iubiri şi răpiri extatice: “faţa
omului se face ca de foc şi plină de farmec şi trupul lui se încălzeşte. Frica şi temerea
se îndepărtează de la el şi îşi iese din sine (intră în extaz). Puterea ce ţine mintea
adunată pleacă de la el şi se face cu un ieşit din minţi. Moartea înfricoşătoare o
socoteşte bucurie şi niciodată vederea minţii lui nu află vreo întrerupere în înţelegerea
tainelor cereşti, iar nefiind de faţă, vorbeşte ca fiind de faţă, fără să fie văzut de
cineva. Cunoştinţa şi vederea lui naturală încetează şi nu-şi simte în chip trupesc
mişcarea lui, care se mişcă între lucruri. Chiar dacă face ceva, nu o simte aceasta
deloc, ca unul ce are mintea înălţată în vedere. ªi cugetarea lui parcă e îndreptată
pururea spre altcineva”86.
Un astfel de suflet, aflat în extaz, în focul dragostei de Dumnezeu, “nu se mai
simte nici pe sine, nici vreun lucru oarecare. Căci, luminat fiind de lumina
dumnezeiească cea nemărginită, părăseşte simţirea faţă de toate cele făcute de
Dumnezeu”87. Acum înţelege taina sufletului, care este iubirea şi bucuria ce izvorăşte
din aceasta, simţită ca o mângâiere şi o dulceaţă negrăite, o “beţie a dufletului”, “beţie
duhovnicească”, beţie fericită şi fericitoare. Sufletul se ridică deasupra mărginirii, a
limitatului şi contingentului, deasupra vieţii şi a morţii, odihnindu-se în întunericul
supraluminos, prin contemplaţie şi rugăciunea mai presus de toată lărgimea. El se
afundă pentru scurte clipe sau momente în oceanul luminos al iubirii divine, de unde
ieşind, împărtăşeşte frânturi din această dragoste, lumii întregi, împodobindu-o şi
înmiresmându-o. Acolo descoperă că, într-adevăr, după calitate, dragostea este
asemănarea cu Dumnezeu, pe cât poate suporta firea omenească înălţată. Pe această
treaptă, “iubirea este adâncul (abisul) luminării”88, ea dăruind proorocia şi pricinuind
minunile89.
Ea devine o ardere a inimii pentru toată creaţia, pentru oameni şi pentru toate
făpturile. Inima izvorăşte lacrimi de bucurie, dorind ca această stare să nu dispară şi
de ea să se bucure cât mai mulţi, întreaga lume.
80 Ibidem. Suta a treia a capetelor despre cunoştinţă, despre iubire şi despre desăvârşirea vieţii, p. 345.
81 Sfântul Isaac Sirul, op. cit. Cuvântul XXXVIII, p. 204.
82 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri şi epistole..., p. 27.
83 Idem, Capete despre dragoste. Suta a patra, p. 124.
84 Sfântul Grigorie Sinaitul, capete foarte folositoare în acrostih, în Filocalia..., volumul VII, p. 107.
85 Sfântul Simeon Noul Teolog, Ţelul vieţii creştine. Traducere de Arhimandrit Paulin Lecca după Episcopul
Veniamin Mîlov, Editura Anastasia, 1996, p. 164.
86 Sfântul Isaac Sirul, op. cit. Cuvântul XXIV, p. 137.
87 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta întâia, p. 62.
88 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit. Cuvântul XXX, p. 430.
89 Ibidem.
155
Dragostea de Dumnezeu. Pe aceasta o cântă întreaga literatură creştină,
culminând cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuviosul
Nichita Stithatul şi Sfântul Isaac Sirul, mistici experimentali, care i-au gustat roadele
ei îndumnezeitoare. Emoţia, delicateţea şi sinceritatea copleşesc şi înnobilează scrisul
duhovnicesc. Omul trăieşte legătura sa cu Dumnezeu la început sub forma unui dor,
asemenea dorului miresei de mirele său, a dorinţei de a-i fi în preajmă. Lipsa acestuia
îi provoacă lacrimi de dor şi de tristeţe şi dorinţa de a-l revedea curând. La fel
creştinul, simţind acest dor fiinţial, fără de încetare sau de slăbire, se curăţă sufleteşte
pentru a nu i se închide izvoarele harului şi ale iubirii, iar pe măsura acestei curăţiri,
începe să simtă razele mângâietoare şi dulceaţa iubirii crescând în sufletul său.
Depăşind iubirea pătimaşă, egoistă, de sine, el se înalţă deasupra iubirii fireşti sau
naturale, către iubirea creştină, duhovnicească şi apoi extatică. Se ridică prin viaţă
curată deasupra formelor de iubire trupească, simţuală, în dorinţa sa de a dobândi
dragostea cea înaltă.
Pe acest drum al iubirii, el se leapădă de prietenia şi iubirea faţă de lume, iar pe
măsura acestei lepădări, creşte în descoperirea şi experierea lui Dumnezeu, a
semenilor şi a lumii, ca fiind centru şi raze ale acestei iubiri. În această înaintare pe
“drumul iubirii”, el se leapădă de tot ceea ce este trupesc, material, simţual, ajungând
să îmbrăţişeze lumea şi pe semenii săi cu aceeaşi dragoste şi iertare pe care o are
Dumnezeu faţă de ei. Ajunge astfel să iubească pe toţi: buni sau răi, virtuoşi sau
păcătoşi, cu aceeaşi dragostea - dragostea desăvârşită, dragostea lui Dumnezeu.
Iubirea face din el acum un dumnezeu prin lucrare, de aceea bucuria lui o face
extazul, odihna cea fericită în oceanul infinit al iubirii dumnezeieşti. Dorul îşi află
împlinirea, lacrimile se curăţă, se înduhovnicesc, osteneala şi nevoinţa îşi găsesc
fericita odihnă. Totul, în jurul lui, este lumină şi iubire, el însuşi reflectă această
iubire. Lumea devine pentru el locul de manifestare a iubirii desăvârşite, către toţi
oamenii.
Biciul dragostei
Dacă iubirea este sinteză şi culme a tuturor virtuţilor, lipsa ei echivalează cu
pierderea tuturor acestora şi vieţuirea în spaţiul apăsător al păcatului şi formelor pe
care el le ia în patimi. De aceea, pentru cei ce au dobândit-o, puterea dragostei aduce
mângâiere şi bucurie, în timp ce pentru cei ce nu o cunosc în această viaţă, va fi chin
şi durere. Căci, potrivit Sfântului Isaac Sirul, dragostea lucrează în două feluri: pe cei
ce au păzit şi împlinit porunca ei îi fericeşte, iar pe cei păcătoşi, care au călcat-o, îi
chinuieşte. Chinul gheenei sau al iadului este, potrivit lui, “biciul dragostei”. “ªi ce
chin, exclamă Sfântul Isaac, mai amarnic şi mai cumplit decât chinul dragostei! Adică
cei ce simt că au greşit faţă de dragoste suferă un chin mai mare decât orice chin, fie
el cât de înfricoşător. Căci tristeţea întipărită în inimă de păcatul de dragoste e mai
156
ascuţit decât orice chin”90. Aceasta este împărăţia durerii, a întunericului şi a urii, fără
de sfârşit.
***
Izvorâte din iubirea lui Dumnezeu, lumea şi omul vor exista atâta vreme cât
vor exista suflete “rănite de dulcea săgeată a dragostei de Dumnezeu şi de semeni”91,
cât timp vor exista inimi mânate de dorul de a parcurge până la capăt “drumul
iubirii”, drumul sau scara virtuţilor creştine, culminând în iubirea cea mai presus de
fire, “iubirea cea după har”, care ne uneşte cu Izvorul Iubirii.
În această lume şi viaţă, însă, oricât am înainta pe acest drum minunat şi
îndumnezeitor, rămânem doar pelerini către iubirea desăvârşită. Abia dincolo, în
Împărăţia iubirii şi a roadelor sale, dacă ne vom strădui încă de aici şi de pe acum,
vom cunoaşte mai bine şi mai mult dulceaţa ei, vom proba adevărul că “dragostea
este mai dulce decât viaţa”.
90 Sfântul Isaac Sirul, op. cit. Cuvântul LXXXIV, p. 423.
91 Nichifor din Singurătate, Cuvânt despre rugăciune, în Filocalia..., volumul VII, p. 14.
157
DARUL LACRIMILOR
Viaţa creştină este o continuă tindere înainte către oceanul de taine al iubirii
dumnezeieşti. Pentru omul duhovnicesc, fiecare lucrare are un caracter ascetic,
ducând la o tot mai accentuată apropiere de Dumnezeu. Desăvârşirea are un caracter
eclesial, dar şi profund interior, fiind experiată în “abis de smerenie”, până la
“pătimirea îndumnezeirii” sau până la treapta supremă de spiritualizare, de
înduhovnicire, până la a deveni dumnezeu prin har, prin participare sau lucrare.
Spiritualitatea acestui urcuş este trăită în interior, astfel încât maximum de
sfinţenie înseamnă şi maximum de smerenie. Ancorată permanent în mistica eclesială,
comunitară, sacramentală, mistica ortodoxă este o continuă devenire întru Hristos, o
continuă îmbrăcare în virtute, după modelul Lui, până la statura bărbatului desăvârşit
Hristos, adică până la îndumnezeirea noastră şi unirea cu Hristos Cel în Treime.
Mijloacele creştinului de înaintare în această viaţă harică sunt Sfintele Taine şi
mijloacele ascetice şi urmăresc eliberarea de păcat şi patimă şi vieţuirea în orizontul
duhovnicesc al virtuţilor, culminând în smerenie şi iubire.
Oglinda acestei înaintări, în care omul îşi vede eforturile sale şi treapta
urcuşului său este rugăciunea tot mai curată şi neîncetată, izvorâtoare de lacrimi tot
mai transparente din punct de vedere duhovnicesc, mai dese şi mângâietoare.
“Darul lacrimilor” - donum lacrimarum - ca şi “rugăciunea neîncetată”, de
care se leagă, se circumscriu dimensiunii apofatismului specific vieţii duhovniceşti
răsăritene.
Una dintre învăţăturile cele mai de preţ ale spiritualităţii filocalice este cea
privind sălăşluirea tainică a lui Hristos şi a Duhului Sfânt, la Botez, în sufletul
creştinului. Prin lucrarea virtuţilor, Hristos devine tot mai vizibil în viaţa noastră
duhovnicească; de asemenea şi harul Sfântului Duh. În caz contrar, lipsa virtuţilor în
viaţa noastră spirituală acoperă lucrarea dumnezeiască din sufletul nostru 1.
Ori, Calist Patriarhul consideră un semn al simţirii prezenţei şi lucrării harului în
sufletul nostru, alături de iubirea de aproapele, de blândeţe, de bunătate, de îndelunga
răbdare, “lacrimile fără durere, pururea curgătoare” 2.
Botezul lacrimilor, spiritualitatea lor, frecvenţa şi bogăţia lor sunt semne privind
măsura înduhovnicirii, a spiritualizării fiinţei noastre, precum şi a transparenţei
1 Vezi Marcu Ascetul, Despre Botez şi Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în
Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii. Traducere, introducere şi note de Preot Profesor
Doctor Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, Ediţia a IV-a, Editura Harisma,
Bucureşti, 1993.
2 Calist Patriarhul, Capete care au lipsit, în Filocalia..., volumul VIII, p. 281.
158
noastre faţă de lucrarea Mântuitorului şi a Duhului Sfânt, în “adâncul nostru de
taină”.
Pentru spiritualitatea ortodoxă, lacrimile sunt un dar de preţ, drag, mult cerut şi
fundamental în apropierea noastră tot mai deplină de Dumnezeu. De aceea sfinţi
precum Simeon Noul Teolog, Ioan Scărarul, Isaac Sirul îi acordă o valoare deosebită
în viaţa duhovnicească, lăsându-ne pagini şi îndemnuri duhovniceşti de o frumuseţe
şi bogăţie duhovnicească cu adevărat “inspirate”.
Izvorul plânsului şi al lacrimilor duhovniceşti
Părinţii spiritualităţii răsăritene vorbesc despre lacrimi, de la treapta lor cea mai
de jos - naturale, trupeşti şi până la lacrimile spirituale, duhovniceşti, în exprimări de
o profunzime deosebită, de altfel ca şi adâncimea şi valoarea lor în plan duhovnicesc.
Întâlnim în scrierile filocalice, la care ne referim, explicată originea, natura,
felurile lor, precum şi modul de discernere între lacrimile drăceşti sau demonice, cele
naturale şi cele duhovniceşti sau spirituale.
O învăţătura constantă a Părinţilor duhovniceşti ai Filocaliei este aceea că la
originea lacrimilor naturale se află durerea, urmare a păcatului originar şi a durerii pe
care acesta a instalat-o în firea omenească şi perpetuată în noi prin obişnuinţa
păcatului. Deci durerea naturală, precum şi plânsul şi lacrimile naturale care o
acompaniază, sunt urmări ale păcatului şi ale stării de păcătoşenie.
Acest lucru îl subliniază clar Sfântul Ioan Scărarul care spune că adevărata
stare a firii umane este bucuria, veselia, iubirea şi râsul sufletesc. Înainte de cădere,
spune el, înainte de călcarea poruncii, nu era durere, precum nu va mai fi nici după
înviere, când va fi încetat păcatul. Deci durerea, necazurile, suferinţele, plânsul şi
lacrimile naturale sunt urmări ale păcatului. Nu se întâmplă la fel, după cum vom
vedea, în cazul plânsului şi lacrimilor duhovniceşti, care, pe treptele lor cele mai
înalte echivalează cu un dar sau o harismă excepţională, pe care Dumnezeu o
dăruieşte omului, la capătul eforturilor sale ascetice şi mistice. Cu toate acestea,
pentru creştin, suferinţa “este mai firească, având în vedere că în fiinţa lui e prezent
păcatul şi suferinţa e flacăra care consumă, purifică fiinţa umană de prezenţa
păcatului3.
O primă cauză a lacrimilor o constituie, potrivit Părinţilor filocalici - frica4.
Treapta aceasta este doar începutul drumului spre dobândirea curăţiei şi seninătăţii
“văzduhului sufletului”.
3 Profesor Dr. Nicolae Mladin, Prelegeri de mistică ortodoxă notate de studentul în Teologie
Nicolae Streza în anul universitar 1947-1948. Cuvânt înainte, note biografice şi ediţie întocmite
de Preot Iconom Stavrofor Nicolae Streza, Editura Veritas, Tîrgu-Mureş, 1996, p. 117.
4 Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Ambigua. Tâlcuiri ale unor locuri cu multe şi adânci
înţelesuri din Sfinţii Dionisie Areopagitul şi Grigorie Teologul. Traducere din greceşte,
introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1983, p. 185, vorbeşte
şase feluri de frică: “Iar frica o împart în şase: în amânare (tergiversare), în ruşine, în pudoare, în
spaimă, în groază, în chin. Amânarea spun ei că e frica de acţiunile viitoare; ruşinea, frica de
159
Părinţii duhovniceşti se dovedesc şi în această privinţă cunoscătorii adevăraţi,
profunzi, atât ai creaţiei lui Dumnezeu - lumea, cât şi ai omului, ai sufletului uman şi
ai încordatei lupte pentru dobândirea unirii cu Dumnezeu sau pentru “pătimirea
îndumnezeirii”.
Ei vorbesc mai întâi de o frică sau o teamă de lume. O angoasă, o spaimă
pătimaşă, izvorâtă din teama de a nu-şi putea împlini dorinţele privind lumea şi
lucrurile ei. Sfântul Maxim Mărturisitorul insistă asupra caracterului pătimaş al
acestei frici. Păcatul prim constă, pentru acest Sfânt Părinte, în îndumnezeirea
creaţiei, în loc de a acorda cinstea cuvenită Creatorului ei. Omul pătimaş nu are altă
grijă decât satisfacerea iraţională a dorinţelor sale păcătoase, prin intermediul lumii.
El nu caută altceva decât să-şi realizeze, prin intermediul lumii, dorinţele sale
pătimaşe, trăind permanent spaima, pe de o parte de lume, ca de ceva inexplorat
deplin, iar pe de altă parte, teama că ea nu va reuşi să-i ofere bucuria sau plăcerea
sperată.
Acelaşi Sfânt Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre lanţul vicios plăcere -
durere, care caracterizează viaţa pătimaşă. Omul cufundat în păcate crede că poate să
separe pe una de alta, evitând tot ceea ce i-ar putea provoca durere, şi alergând cu
toată fiinţa sa spre tot ceea ce este în stare să-i aducă plăcere. Iraţionalitatea patimii
constă tocmai în această focalizare, în această direcţionare a puterilor şi resurselor
sale spre dobândirea plăcerii trecătoare.
Experiind insuficienţa, neputinţa şi lipsa de deplinătate a bunurilor şi
mijloacelor pe care i le oferă lumea aceasta hilară şi amăgitoare, omul descoperă
durerile şi strâmtorările lumii. Iar acestea, în loc să-l spiritualizeze, îl aruncă iarăşi în
oceanul şi mai adânc al patimilor, scufundându-l în plăcerile sale ameţitoare şi
amăgitoare. Pe omul pătimaş, frica aceasta, în loc să-l întoarcă spre sine şi spre
Dumnezeu, îl leagă şi mai mult de lumea iluzorie, îndepărtându-l de la chemările mai
înalte ale lui Creatorului său5.
Omului pătimaş lumea nu i de descoperă în raţiunile ei şi nu este cale de
înaintare spre Dumnezeu şi spre fericirea veşnică, ci este o mare învolburată, ale cărei
valuri sunt patimile în infinitele lor manifestări şi nuanţe reproşabile. Neînţelegându-i
raţionalitatea, omul pătimaş nu se alege din această alergare fără ţintă şi sens
duhovnicesc decât cu o îndoită teamă: de obiectul căutat şi de negăsirea lui sau de
înşelarea aşteptărilor sale.
Omul duhovnicesc însă a depăşit logica finită, contingentă. Pentru el, după
cum arată Sfântul Maxim, contemplarea raţiunilor lucrurilor şi ale Sfintei Scripturi
devin căi de apropiere şi de înaintare în viaţa virtuoasă. La el, frica de lume este
înlocuită de “consumarea euharistică a creaţiei” şi de frica lucidă de a nu o fi ajutat
mustrarea viitoare; pudoarea, frica pentru fapta rea săvârşită; spaima, frica dintr-o chinuire
exagerată; groaza, frica din strigăte sau sunete mari, care suspendă simţirea; chinul (angoasa),
frica de păgubire, adică de nereuşită. Căci temându-ne de nereuşită, ne chinuim. Unii o numesc şi
pe aceasta temere”.
5 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Trăirea creştină. Curs pentru doctoranzii în Teologie. 1994-1995, p.
36.
160
să-şi împlinească, să-şi deruleze toate potenţele ei, imprimate de Dumnezeu prin
creaţie.
Omul nu se mai scufundă în lume, ci se înalţă împreună cu ea spre Dumnezeu,
într-o “liturghie cosmică”6.
Frica de Dumnezeu, spre deosebire de angoasa şi spaima provocată de lume,
este o forţă spirituală, pozitivă, izvorâtă din căinţă şi întreţinută de ajutorul divin.
Spre deosebire de frica de lume, care ne stăpâneşte şi ne paralizează voinţa şi
raţiunea, frica de Dumnezeu ne întăreşte voinţa, făcându-ne activi în lucrarea
mântuirii.
Acestei frici de Dumnezeu, Părinţii filocalici îi dau mai mult sensul de frică de
judecată. Sfântul Antonie, vorbind despre teama de moarte şi despre judecata divină,
surprinde într-o exprimare paradoxală dinamismul vieţii creştine autentice: “Moartea,
de-o va avea omul în minte - spune el - nemurire este, iar neavându-o în minte,
moarte îi este. Dar, continuă el, nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea
sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă
sufletului”7.
Evagrie Monahul recomandă, de aceea, să ne purtăm totdeauna ca şi cum am
avea de murit mâine şi, în acelaşi timp, să ne folosim de trup, ca şi când am avea de
trăit mulţi ani. Aceasta este adevărata înfrânare.
Alături de teamă, Părinţii filocalici vorbesc de o altă cauză a lacrimilor, în
legătură cu cea dintâi - întristarea8.
Întristarea pe care o trăieşte sufletul omului este de mai multe feluri. Sfântul
Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre o întristare interioară şi o întristare
exterioară, adică despre una ascunsă în suflet şi despre una arătată prin simţire. Cea
din suflet se naşte din lipsa bunurilor sufletului, în special cele ale evlaviei. Cea a
simţirii se naşte din lipsa plăcerilor trupeşti, pe care omul le caută cu toată puterea,
dar nu le poate dobândi în întregime.
Tot Sfântul Maxim face referiri la o întristare lumească, o întristare după
plăcerile şi ispitele pe care le oferă lumea şi pe care sufletul nu le poate dobândi la
intensitatea pătimaşă pe care ar fi dorit-o şi din care izbucneşte plânsul pătimaş; şi la
o întristarea după Dumnezeu, sursă a lacrimilor duhovniceşti, care este singura
folositoare, mântuitoare, căci conduce sufletul către adevărata căinţă. Ea împrăştie, cu
6 Vezi pentru detalii, Hans Urs von Balthasar, Liturgie cosmique. Maxime le Confesseur. Traduit
de l’allemand par L. Lhaumet et H.-A. Prentout, Paris, 1947.
7 Sfântul Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa monahală, în
Filocalia..., vol. I, p. 27.
8 Sfântul Maxim Mărturisitorul, face în Ambigua..., p. 185, următoarele distincţii duhovniceşti, în
această privinţă: “Întristarea iarăşi o împart în patru: în supărare, în necaz, în pizmă şi milă.
Supărarea spun că este întristarea ce amuţeşte pe cei în care se iveşte, din pricina trecerii în adânc
a cugetării; necazul e întristarea ce îngreunează şi supără din pricina unor împrejurări neplăcute;
pizma e întristarea pentru bunurile altuia; iar mila e întristarea pentru relele altora. Dar toată
întristarea au spus că e rea prin firea ei. Chiar dacă omul bun se întristează pentru relele altora,
pentru că e milos, nu se supără cu anticipaţie, pentru că aceasta premerge voinţei, ci de pe urma
unei împrejurări. Dar contemplativul rămâne şi în acestea nepătimitor, unindu-se pe sine cu
Dumnezeu şi întristându-se de cele de aici.”
161
ajutorul lacrimilor, iarna patimilor şi norii păcatului, linişteşte marea cugetării, dând
sufletului străvezime şi transparenţă în cele spirituale.
Această “întristare de laudă” sau “mântuitoare” este hrănită de cugetarea la
judecată şi întreţinută de nădejdea învierii. Arma ei de luptă este blândeţea, iar rodul
ei este smerita cugetare şi iubirea de Dumnezeu. De aceea, şi este considerată
“stăpâna neîndurerată a patimilor”, “maica cuvioasă şi slăvită a virtuţilor”9.
În contrast cu întristarea cea din simţuri, pe care o provoacă şi alimentează
patima, întristarea cea după Dumnezeu, ce însoţeşte necazurile sau pătimirile noastre
cele fără de voie, are împreunată în firea ei bucuria duhovnicească. Sfântul Casian
spune că această întristare din suflet sau din minte “face să se arate în om roadele
Sfântului Duh, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea,
credinţa şi înfrânarea. De la întristarea cea potrivnică - însă - cunoaştem roadele
duhului celui rău, adică trândăvia, lipsa de răbdare, mânia, ura, împotrivirea în
cuvânt, lenea la rugăciune...”10.
Un alt motiv al acestei întristări îl constituie, pentru cei începători, ostenelile
virtuţilor şi ispita diavolească. Drumul virtuţii însuşi provoacă întristare, ce duce la
smerenie. Din această cauză, Sfântul Isaac Sirul consideră virtutea a fi “maica
întristării” celei duhovniceşti, iar drumul virtuţii drumul răstignirii, ale cărui valuri
sunt înfricoşătoare şi căi aspre. Virtuţile, ne arată acelaşi sfânt, au împletite în ele
întristările şi de aceea, spune el, de voim virtutea, trebuie să ne predăm oricărui
necaz.
O altă cauză a acestei întristări este, pentru Părinţii duhovniceşti ai Filocaliei,
“părăsirea” din partea lui Dumnezeu. Sfântul Maxim vorbeşte de patru feluri
generale ale părăsirii: una din iconomia de la Dumnezeu sau din îngăduinţă. Alta spre
încercarea şi dovedirea credinţei; alta spre povăţuire duhovnicească şi smerenie şi a
patra - lepădarea din partea lui Dumnezeu, ca efect al păcatelor noastre şi al stăruinţei
în ele.
Dintre acestea patru, mântuitoare şi plină de bunătate este “părăsirea
povăţuitoare” sau “îngăduinţa în scop de povăţuire”, care, aflăm de la Sfântul Marcu
Ascetul, nu lipseşte sufletul de lumina dumnezeiească, ci caută să aducă în minte
adevărata smerenie, prin ascunderea harului şi simţirea neputinţei noastre. Părăsirea
aceasta povăţuitoare aduce sufletului întristare multă şi lacrimi numeroase, o
deznădejde măsurată şi smerită cugetare.
Întristarea cea după Dumnezeu, despre care vorbeşte Cuviosul Nichita
Stithatul, însănătoşeşte şi aduce puterile sufletului la starea lor normală, după fire, iar
prin “ploaia de lacrimi”, redă sufletului seninătatea.
Deosebită de această părăsire, ca îngăduinţă, Părinţii vorbesc şi de o altă cauză
a plânsului şi a lacrimilor noastre - părăsirea în sens de lepădare din partea lui
Dumnezeu. Aceasta umple sufletul de deznădejde, de necredinţă, de fumul mândriei
9 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri. Partea a doua. Scrieri şi epistole hristologice şi
duhovniceşti. Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,
EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 41.
10 Sfântul Ioan Cssian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia..., vol. I, p. 153-154.
162
şi de mânie, dezumanizând fiinţa umană şi îndepărtându-o de Dumnezeu, de semeni
şi de scopul existenţei sale11.
Tot în legătură cu zbuciumul sufletesc produs de frică şi întristare, Sfântul Ioan
Scărarul vorbeşte de “străpungerea inimii”. Astfel, el enumeră două feluri de
străpungeri ale inimii: una mincinoasă, drăcească şi una adevărată, duhovnicească.
Rodul străpungerii false, mincinoase, drăceşti alungă plânsul şi lacrimile spirituale şi
este închipuirea de sine, slava deşartă sau mândria. Străpungerea adevărată este
“durerea neîmprăştiată a sufletului”, care meditează neîncetat la cele duhovniceşti, iar
rodul ei cel mai de preţ este mângâierea. Cel duhovnicesc ajunge de la străpungerea
cea falsă o inimii, la “fericita tristeţe bucuroasă a străpungerii cuvoase”12.
În general, încercările ne fac mai receptivi, ne sensibilizează la lucrarea
harului. Totuşi, experiind existenţial, dramatic această întristare, creştinul adevărat
ajunge, ajutat de harul dumnezeiesc să-şi întoarcă privirea de la ceea ce nu are
semnificaţie şi sens duhovnicesc, la ceea ca are valoare în planul mântuirii. Lacrimile
din întristarea cea după lume sau a lumii, sunt iscate din pricina lipsei sau
insatisfacţiei celor vremelnice. De la această angoasă sau frică de lume şi de cele
lumeşti, creştinul ajunge printr-o atotînţeleaptă pedagogie divină să cunoască lipsa lor
de valoare. Lumea îşi descoperă valoarea sa reală, care este cea duhovnicească.
Tristeţea după cele materiale, vremelnice, devine astfel plâns de insatisfacţie faţă de
acestea şi pentru bunurile spirituale, netrecătoare. Omul face experienţa limitelor
acestei lumi şi a bunurilor ei, trăieşte insatisfacţia sufletească cea mai adâncă în
bogaţie. Sensul ieşirii din această criză a spiritului nu o dau decât pocăinţa şi plânsul
duhovnicesc, însoţite de nădejdea creştină. Omul se înalţă deasupra lipsurilor
cotidiene, căutând să-şi astâmpere setea sa fiinţială de spiritual, de infinit, de
Dumnezeu.
Chiar şi în întristarea cea mai adâncă, dramatică, omul credincios are conştiinţa
permanentă a ajutorului dumnezeiesc, din care izvorăsc răbdarea şi nădejdea, căci,
spune Sfântul Isaac Sirul - “Dumnezeu este aproape de inima întristată a celui ce
strigă în necazul lui, spre El. Şi dacă cineva e lipsit de cele trupeşti sau se află în
necaz ... Domnul Îşi arată în sufletul lui marea Sa iubire de oameni, potrivit cu
asprimea durerilor şi a întristării lui”13. Sau, cum spune şi Sfântul Ioan Scărarul,
întristarea şi plânsul au împletite în ele, ca mierea cu ceara, bucuria şi veselia14.
11 Diadoh al Foticeii, op. cit., p. 461.
12 Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, în Filocalia..., vol. IX, p. 167.
13 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, în Filocalia..., vol. X, p. 139.
14 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 178.
163
“Botezul lacrimilor” - rod al pocăinţei permanente
Părinţii duhovniceşti subliniază în mod deosebit legătura dintre smerenie,
pocăinţă şi “darul lacrimilor”. Nu atât din punct de vedere natural, firesc, cât mai ales
din perspectiva duhovnicească.
Ei pun plânsul duhovnicesc şi lacrimile ce le rodeşte acesta în legătură cu pocăinţa
adevărată, neîncetată. De fapt - spune Părintele Stăniloae, tâlcuitorul autentic al
scrierilor filocalice - darul lacrimilor devine îmbelşugat pe treptele mai înalte ale
vieţii duhovniceşti, dar întrucât pocăinţa fiind permanentă, se intensifică şi ea pe
treptele mai înalte, nu e greşit ca lacrimile să fie considerate ca stând într-o legătură
specială cu pocăinţa. Apoi ele nu trebuie să lipsească nici din pocăinţa începătoare,
deşi e mare deosebire între lacrimile fricii de la început şi lacrimile iubirii de pe
treptele superioare15.
În baza acestei legături dintre pocăinţă şi darul lacrimilor spirituale, Părinţii
vorbesc despre “Botezul lacrimilor”, care, potrivit Sfântului Ioan Scărarul este mai de
preţ decât Botezul cel dintâi, pentru că el ne iartă nu doar păcatul strămoşesc, ci şi
păcatele personale. De aceea, el consideră pocăinţa “aducerea aminte -
reîmprospătarea botezului” şi “împăcarea cu Domnul prin lacrimi”16.
Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază la fel de clar legătura dintre smerenie şi
plânsul duhovnicesc. În exprimarea lui, smerenia premerge plânsului după
Dumnezeu, după care urmează o bucurie şi o veselie negrăită. Între smerenie şi
lacrimi există o legătură interioară: “Cu cât coboară cineva mai mult în adâncul
smereniei şi se recunoaşte ca nevrednic de mântuire, cu atât se întristează mai mult şi
varsă şiroaie de lacrimi. Iar pe măsura acestora, ţâşneşte din inima lui bucuria, iar
împreună cu ea îzvorăşte şi creşte nădejdea, care face încredinţarea despre mântuire
mai puternică”17. “Şi pentru că astfel stau lucrurile - povăţuieşte Sfântul Simeon -
prima voastră grijă, fraţilor, să fie pocăinţa, plângerea care este legată de ea şi
însoţitoarele plângerii care sunt lacrimile; căci nu există pocăinţă fără plângere, cum
nici plângere fără lacrimi, ci acestea trei sunt legate unele de altele şi nu pot apare
decât împreunate”18.
Pocăinţa este “împărăteasă a virtuţilor”19. În ordinea spirituală, de fapt
adevărata ordine, “pocăinţa învie, plânsul bate la uşa cerului, iar cuvioasa smerenie o
deschide”20.
15 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica,
EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 115.
16 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 136.
17 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, în Filocalia..., vol. VI, p.
62-63.
18 Idem, Cuvântarea XXXIII, P.L. 120, 489 BC, la Mitropolit Nicolae Corneanu, Patristica
mirabilia. Pagini din literatura primelor veacuri creştine, Editura Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1987, p. 200.
19 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 298-299.
20 Ibidem.
164
“Abisul smereniei”, izvor al “darului lacrimilor duhovniceşti”, este pentru
Părinţi o stare inefabilă, ce nu poate fi exprimată în limbajul omenesc finit,
conceptualizat, ci este experiat ca un dar al harului divin în sufletul omenesc. Această
smerenie - învaţă Ava Dorotei - nimenea nu poate spune prin cuvânt cum este, sau
cum se naşte în suflet, de nu o află prin cercare. Dar prin cuvânt nu o poate învăţa
nimeni. Ea are puterea să atragă harul lui Dumnezeu în suflet21. Ea este
“dumnezeiească şi de neînţeles”22, dar cum se naşte ea în suflet şi cum sporeşte ea
“nimeni nu a putut spune, nici nu a putut să o priceapă cineva prin cuvânt, dacă nu s-a
învrednicit sufletul său să o cunoască pe ea din fapte”23. Ea se deprinde prin osteneala
trupului şi a sufletului, prin lucrarea poruncilor, iar roadele ei sunt cu adevărat
duhovniceşti: rugăciunea curată, plânsul duhovnicesc şi darul lacrimilor.
Înaintarea spre “abisul smereniei”, spre desăvârşirea creştină duce în acelaşi
timp către izvorul curat al lacrimilor. Cărarea către el este cea a pocăinţei de toată
vremea sau permanentă, neîncetată, la care se adaugă o undă dulce de sus a iubirii
divine, ce ajută eforturile noastre.
Prin urmare, darul lacrimilor este legat de gradul sau nivelul pocăinţei noastre,
de intensitatea căinţei pentru păcatelor noastre şi precum pocăinţa nu trebuie să
înceteze niciodată, tot aşa şi lacrimile nu trebuie să înceteze vreodată, în aspra noastră
călătorie spre desăvârşire.
Sfântul Simion exprimă acest adevăr în modul următor: “... să nu zică cineva că
este imposibil a plânge zilnic, căci cine vorbeşte astfel afirmă că este imposibil să te
pocăieşti în fiecare zi şi răstoarnă întreaga Sfântă Scriptură, ca să nu zic chiar porunca
lui Dumnezeu”24, iar Sfântul Ioan Scărarul ne face următoarea recomandare
duhovnicească: “Cere prin plâns, caută prin ascultare, bate prin îndelungă răbdare”25,
în aceasta constând, de fapt, secretul vieţii noastre creştine şi al înaintării în ea, căci -
spune acelaşi sfânt - “Nu vom fi învinuiţi, o, prieteni, la ieşirea sufletului, că nu am
săvârşit minuni, nici n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători, dar vom da negreşit
socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns”26.
Plânsul duhovnicesc cel de fericire făcător
Părinţii filocalici vorbesc despre plânsul duhovnicesc şi despre lacrimile
harismatice, ca fiind roade ale rugăciunii mai presus de rugăciune, ale rugăciunii
neîncetate, în care mintea este răpită de Dumnezeu în adâncul Său de taine.
21 Ava Dorotei, Ale celui între sfinţi, părintele nostru Dorotei. Felurite învăţături lăsate
ucenicilor săi când a părăsit mînăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu
mînăstirea sa, după moartea Avei Ioan, proorocul, şi după tăcerea desăvârşită a Avei
Varsanufie, în Filocalia..., vol. IX, p. 499.
22 Ibidem, p. 505.
23 Ibidem.
24 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântarea XXXIII, în op. cit., p. 200.
25 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 416.
26 Ibidem, p. 185.
165
Ei învaţă că lacrimile izvorăsc din căldura suprafirească a rugăciunii, roadă şi
aceasta a intensităţii lucrării Duhului Sfânt asupra sufletului celui ce se roagă. Sfântul
Simion, mistic prin excelenţă şi trăitor al acestor stări, descrie astfel acest proces
duhovnicesc suprafiresc: căldura rugăciunii naşte foc, iar focul iarăşi căldură şi din
amândouă se aprinde flacăra, izvorul lacrimilor. De fapt, flacăra o odrăslesc şiroaiele,
iar şiroaiele nasc flacără. Din această flacără, rod al lucrării harice, se nasc lacrimile
dorului de Dumnezeu”, care dau sufletului “o dulceaţă negrăită”27.
O primă distincţie pe care o fac ei este între cele două forme de manifestare ale
vieţii duhovniceşti. În acest sens, Calist Angelicude vorbeşte despre plânsul
duhovnicesc, care ar caracteriza viaţa începătorilor şi despre lacrimile duhovniceşti,
specifice celor ajunşi la desăvârşirea prin har: “... precum Dumnezeu şi omul sunt doi,
tot aşa sunt două, fie ca gen, fie ca specie, plânsul şi lacrimile. Căci una se deosebeşte
mult de cealaltă, măcar că amândouă sunt bune şi dăruite de Dumnezeu şi ne câştigă
bunăvoinţa lui Dumnezeu şi moştenirea hărăzită de ea. Plânsul are ca izvor frica de
Dumnezeu şi întristarea, iar lacrimile, dragostea dumnezeiească şi pe Dumnezeu Cel
dintâi nu veseleşte firea prea mult, cele de al doilea veselesc mult şi mai presus de
fire. Cel dintâi este al începătorilor, cele de al doilea, ale celor ajunşi la desăvârşirea
prin har”28.
Plânsul duhovnicesc este, la aceşti Sfinţi Părinţi, expresia unei minţi şi a unui
suflet restaurate în starea de curăţie şi reajunse la “simţirea înţelegătoare”. El este
“străpungerea inimii, cu durerea sufletului, cu mărturisirea greşelilor, cu suspine
nevăzute”29.
Plânsul - ne spune Sfântul Simion Noul Teolog - este îndoit în lucrările lui.
Unul este ca “apa”, care stinge prin lacrimi văpaia patimilor şi curăţeşte sufletul de
întinăciunea pricinuită de ele. Superior acestuia este plânsul ca “focul”, care face viu,
care reaprinde şi încălzeşte, face înfocată inima şi o înflăcărează de dragostea şi de
dorul lui Dumnezeu30. La fel, Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte despre un plâns
natural, care izvorăşte de la fire şi unul duhovnicesc sau plânsul neîncetat după
Dumnezeu, care ne scuteşte de plânsul veşnic31.
Plânsul duhovnicesc este dovadă a tăriei noastre în lupta împotriva păcatelor şi
a patimilor. Cel care a dobândit plânsul duhovnicesc, aflăm de la Sfântul Petru
Damaschinul, “se face întărit ca o stâncă şi nu mai e clintit de nici un vânt sau val al
vieţii, ci e pururea la fel, în prisosinţă şi în lipsă, în bună stare, în cinste şi în ocară...
El cunoaşte cu bună pătrundere că toate trec şi cele dulci şi cele dureroase şi că viaţa
aceasta este cale spre veacul viitor şi că chiar dacă nu vrem noi, se fac cele ce se fac şi
în zadar ne tulburăm şi ne păgubim de cununa răbdării şi ne arătăm potrivnici voii lui
27 Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti, la Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990, p. 509.
28 Calist Angelicude, Meşteşugul liniştirii, în Filocalia..., vol. VIII, p. 382.
29 Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, în Filocalia..., vol. I, p. 109.
30 Sfântul Simion Noul Teolog, Cele 225 de capete..., p. 64.
31 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 172.
166
Dumnezeu, fiindcă toate câte le face Dumnezeu, sunt foarte bune şi noi suntem
neştiutori”32. Acest plâns rodeşte în lacrimi.
Tipologia lacrimilor
În general, în spiritualitatea filocalică aflăm referiri la numeroase categorii de
lacrimi, care însă, se reduc la trei feluri: drăceşti sau demonice, trupeşti, naturale sau
senzuale şi duhovniceşti sau, în limbajul filocalic: diavoleşti, fireşti sau naturale şi
duhovniceşti sau harismatice.
Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte, mai întâi, despre plânsul şi lacrima firii
necuvântătoare. Astfel, el delimitează “lacrima fără înţeles”, care este proprie firii
necuvântătoare şi nu celei cuvântătoare33, dar de care, din nefericire, se apropie de
multe ori omul, prin obişnuinţa patimii, care, datorită iraţionalităţii ei şi a întunecării
fiinţei noastre, pe care o produce, are ceva animalic în ea, antinatural, ilogic.
Acelaşi Sfânt Părinte, vorbind despre geneza lacrimilor omeneşti, învaţă că
acestea pot proveni de la fire, dintr-un necaz potrivnic, din lăudare, din slava deşartă,
din curvie, din dragoste, din aducerea aminte de moarte şi din multe altele34, iar
Sfântul Ioan Casianul spune că “lacrimile nu vin totdeauna din acelaşi simţământ, ele
nu sunt privilegiul aceleiaşi virtuţi”35.
Prin urmare, cele trupeşti sau senzuale izvorăsc din dragoste şi din curvie. Cele
naturale, de la fire, dintr-un necaz potrivnic, din aducerea aminte de moarte, ca o
spaimă nejustificată, nenaturală a omului.
Cele drăceşti sau diavoleşti au ca sursă de cele mai multe ori vicleşugul
diavolesc prin care ne face să ne încredem în puterile noastre, prezentându-ne nouă
înşine şi altora ca smeriţi, plini de pocăinţă şi cu lacrimi multe de smerenie. De fapt,
sub aceste înfăţişări şi prin aceste lucrări, el provoacă în noi, fără să sesizăm, patima
slavei deşarte.
Total diferite de aceste două categorii de lacrimi sunt lacrimile duhovniceşti.
Aceste lacrimi se dobândesc pe măsura curăţirii şi spiritualizării firii noastre şi sunt
un semn al prezenţei şi lucrării dumnezeieşti în inima noastră. Aceste lacrimi, ca de
altfel şi pocăinţa şi plânsul duhovnicesc din care izvorăsc, au două direcţii: o privire
spre un trecut păcătos, pătimaş şi o întoarcere către un viitor plin de nădejdea iertării
şi dobândirii mângâierii şi fericirii veşnice.
32 Sfântul Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschin, în
Filocalia..., vol. V, p. 54.
33 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 169.
34 Ibidem, p. 174.
35 Sfântul Ioan Casianul, Convorbiri cu Părinţii, IX, 29, P.L. 49, 804 B- 805 A, la Mitropolit
Nicolae Corneanu, op. cit., p. 198.
167
De aceea, ele sunt la început amare, iar pe măsura pocăinţei şi dobândirii
iertării, devin tot mai dulci. Înmulţirea şi îndulcirea lor constituie “un aspect al
transfigurării totale a persoanei umane prin harul îndumnezeitor”36.
Lacrimile întoarse spre trecutul pătimaş sunt lacrimi de tristeţe, de regret
pentru căderea firii noastre umane în starea antiharică a păcatului. Cele îndreptate
spre viitor, semn al pocăinţei noastre, sunt lacrimi de recunoştinţă faţă de
Dumnezeu şi de duhovnicească bucurie.
Unele lacrimi izvorăsc dintr-o inimă care se pocăieşte pentru păcatele săvârşite
şi prin care a distrus curăţia Botezului celui dintâi şi sunt lacrimi de căinţă, în faţa
porţilor împărăţiei cereşti; altele izvorăsc deja dintr-o inimă curăţită, loc şi tron al lui
Dumnezeu. Unele sunt semnele începutului sau debutului nostru în viaţa creştină
îmbunătăţită, celelalte caracterizează treptele tot mai înalte ale acestui urcuş. Cele
dintâi consumă şi înlătură păcatele, celelalte veselesc.
Din acest motiv, Sfântul Isaac Sirul vorbeşte despre “lacrimi care ard” şi
despre “lacrimi care îngraşă”. Cele care ard sunt lacrimi de pocăinţă, de străpungere
adevărată a sufletului nostru. Aceste lacrimi izvorăsc, pe o primă treaptă, din frica de
Dumnezeu şi de pedepsele pentru păcatele noastre, din frica de moarte şi de judecata
la care vom fi supuşi după moarte. Ele usucă şi ard trupul, slăbindu-i partea poftitoare
şi irascibilă sau, cum se exprimă Evagrie Monahul, ele înmoaie sălbăticia sufletului şi
conduc spre pocăinţă şi iertare.
Cele care îngraşă curg nesilit, de la sine; ele înfrumuseţează şi îngraşă sufletul
şi duc la ţara bucuriei. Ele nu mai sunt lacrimi de teamă, de frică, lacrimi izvorâte din
frica de pedeapsă, lacrimi de robi, ci lacrimi de aleşi ai lui Dumnezeu, lacrimi de
bucurie, care hrănesc şi înmiresmează viaţa duhovnicească a credinciosului.
Lacrimile de pocăinţă, curăţitoare, devin, astfel, pe treptele superioare ale
rugăciunii, lacrimi de bucurie, de copleşire, de smerenie în faţa măreţiei şi bunătăţii
divine. Lacrimile din rugăciune sunt un semn al milei lui Dumnezeu, că pocăinţa
noastră a fost primită.
Sfântul Isaac Sirul vorbeşte despre un anume progres sau urcuş duhovnicesc
real, prin lacrimi, către “pătimirea îndumnezeirii”. Iniţial, expresie a pocăinţei
sufleteşti, lacrimile devin apoi lacrimi de mulţumire, de recunoştinţă şi smerenie
şi se prelungesc, în cei dăruiţi de Dumnezeu cu acest dar, în lacrimi duhovniceşti,
harismatice. Acest progres este abia sesizabil la început şi dureros, pentru ca apoi să
se ajungă la lacrimile sufleteşti neîncetate, dulci, premergătoare ale vederii
tainelor lui Dumnezeu.
Mai mult chiar. Potrivit Sfântului Ioan Scărarul, după plânsul său şi după
felurile lacrimilor sale, credinciosul poate să-şi dea seama de treapta de înduhovnicire
pe care se află, bineînţeles sub îndrumarea unui duhovnic încercat. Dintre roadele
diferitelor trepte ale plânsului duhovnicesc şi ale lacrimilor duhovniceşti, Sfântul Ioan
Scărarul menţionează: la cei ce au început vieţuirea îmbunătăţită, ele duc la înfrânare
36 Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică. Introducere de Maxime Egger. Traducere din limba
franceză Sora Eugenia Vlad, Asociaţia filantropică medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1996, p.
60.
168
şi tăcerea buzelor. Celor înaintaţi, le dăruieşte neţinerea minte a răului, iar celor
desăvârşiţi - smerita cugetare, setea de necinstiri, foame, necaz de bunăvoie,
neosândirea celor ce păcătuiesc, împreună-pătimirea37.
La cei începători, lacrimile sunt ascetice, curăţitoare, purificatoare, lacrimi
de pocăinţă. Pe măsura înaintării în lucrarea virtuţilor, acestea se spiritualizează tot
mai mult, devenind lacrimi mistice, contemplative, harismatice, lacrimi ce
exprimă bucuria desăvârşită a unirii cu Dumnezeu.
În general, trecerea de la cele dintâi lacrimi la cele de al doilea fel, sunt considerate a
fi semnul trecerii de la starea trupească la cea duhovnicească,de la omul cel vechi şi
exterior al păcatului, la omul lăuntric cel nou, duhovnicesc38.
Sfântul Simion vorbeşte în Imnele sale despre “lacrimile de mântuire”, care
curăţă întunericul minţii şi conduc către lumina dumnezeiească. El plânge şi se roagă
lui Dumnezeu să-i lumineze întunericul, să-i strălucească lumina Sa cea
dumnezeiească, iar când acesta se retrage, plânge şi se roagă cu “lacrimi de dor” să-i
răsară iarăşi, aducându-i pacea sufletului. El se roagă cu lacrimi de dor ca Dumnezeu
să nu-Şi ascundă strălucirea feţei Sale, pentru a nu fi acoperiţi de întuneric, înghiţiţi
de prăpastie şi pentru ca cerurile să nu ni se închidă39. Toată această rugăciune şi
plâns duhovnicesc al sale, urmăreşte ca duşmanii să nu se apropie de el, să nu-şi râdă
şi să nu-şi bată joc de el40.
Lacrimile, “ploile de lacrimi”, bogăţia şi intensitatea lor sunt semnul apropierii
tot mai depline a noastre de Dumnezeu. De aceea, Sfântul Simion vorbeşte despre
“multa mângâiere a lacrimilor de fiecare zi”41.
La început, lacrimile vin rar, greu şi sunt puţine, pentru că inima din care
pornesc ele este asemenea unui pământ arid, nedesţelenit şi părăsit, din care nu răsar
decât spinii şi buruienile păcatelor şi patimilor. Precum dintr-un astfel de pământ nu
pot răsări flori frumos pastelate şi mirositoare pentru că spinii patimilor le înăbuşă, tot
37 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 165.
38 Sfântul Simeon Noul Teolog, în Cuvinte despre nevoinţă..., p. 437, spune: “Căci lacrimile sau
pus de cugetare ca un hotar oarecare între cele trupeşti şi cele duhovniceşti şi între pătimire şi
curăţie. Până ce nu primeşte cineva darul acesta, lucrarea lui este încă în omul din afară şi nu
simte încă deplin lucrarea celor ascunse ale omului duhovnicesc. Căci când începe cineva să lase
cele trupeşti ale veacului de acum şi se arată trecând în lăuntrul hotarului acesta ce se află în
lăuntrul firii, îndată ajunge la harul acesta al lacrimilor. Şi de la cel dintâi sălaş al vieţuirii
ascunse (de la cea dintâi treaptă a ei) încep lacrimiler acestea şi ele duc la desăvârşirea dragostei
de Dumnezeu. ŞI cu cât înaintează, cu atât se îmbogăţeşrte în ele, până ce le va bea în mâncarea
lui şi în băutura lui din multa lor stăruire. Şi aceasta este semnul neîndoielnic, că cugetarea lui a
ieşit din lumea aceasta şi simte lumea aceea duhovnicească. Şi cu cât se apropie omul în cugetarea
lui de lumea aceasta, cu atât se sărăceşte în lacrimile acestea. Şi când cugetarea se va lipsi cu
desăvârşire de lacrimile acestea, este un semn că omul s-a îngropat în lacrimi”.
39 Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnul 49, la Archbishop Basil Krivocheine, In the Light of
Christ. St. Symeon the New Theologian. Life-Spirituality-Doctrine, St. Vladimir’s Seminary
Press, New York, 1986, p. 69.î
40 Idem, Cateheza 30, la Archbishop Basil Krivocheine, op. cit., p. 70.
41 Idem, Imnul 46, în Imnele iubirii dumnezeieşti, p. 628.
169
astfel dintr-un suflet pătimaş nu pot izvorî fapte virtuoase sau chiar şi puţinele fapte
bune sunt făcute într-un scop pătimaş şi spre slava deşartă.
Doar pe măsura curăţirii pământului sufletului de spinii şi pălămida patimilor,
pe acest pământ curăţit şi îngrijit se pot cultiva florile frumoase ale virtuţilor, udate de
roua duhovnicească a lacrimilor.
De aceea, la început, lacrimile vin rar şi greu, pentru că în dobândirea lor, sufletul are
de luptat cu pământul neîngrijit, părăginit de păcatele personale, de după Botez şi
devenit loc al taberei celei rele. În lupta de purificare a sa, omul trebuie să lupte în
mod paradoxal, cu el însuşi, cu omul cel trupesc şi vechi al păcatului, către statura
sfântului creştin şi tot în mod paradoxal, trebuie să se biruie pe sine. Când va reuşi săşi
curăţe inima de păcate, vor răsări florile virtuţilor, sub roua dulce, ocrotitoare şi
mângâietoare a lacrimilor duhovniceşti.
Pe de altă parte, Părinţii vorbesc îndeosebi în legătură cu rugăciunea curată,
despre “văzduhul inimii”. Această expresie duhovnicească are o semnificaţie adâncă.
“Văzduhul inimii” este, de fapt, locul de luptă între păcat şi virtute. Ispita sau
momeala diavolească aici este trimisă, nu în “adâncul de taină” al fiinţei umane care,
în antropologia filocalică este inima.
Ori, este clar că dintr-un astfel de văzduh, permanent în stare de asediu şi de
luptă, străbat către suprafaţă mai ales lacrimile de pocăinţă, de smerenie. Până să
ajungă la darul lacrimilor curate, omul trebuie să-şi curăţe acest văzduh de ispite, de
gânduri păcătoase şi de orice fel de fantezii, de născociri, să-l simplifice, în sensul de
a-l ridica deasupra stării de complicare, de multiplicare şi fragmentare, pe care o
provoacă patima. Numai o minte curăţită de înţelesuri pătimaşe, ridicată deasupra
acestora, către simplitatea Minţii Celei Una şi coborâtă în inimă, într-o neîncetată
rugăciune, dobândeşte, pe deplin, acest dar al lacrimilor curate. Atunci lacrimile nu
vor mai avea în ele amestecate durerea cu bucuria, ci plânsul omului duhovnicesc va
fi cu adevărat mângâietor şi dulce ca mierea.
Lupta pentru dobândirea plânsului şi a lacrimilor duhovniceşti are deci o
pronunţată dimensiune ascetică. Această luptă păstrează însuşirile fundamentale ale
oricărei lucrări ascetice: de dezrădăcinare, destrămare, fărâmiţare şi pierdere a
patimilor, pentru sădirea şi dezvoltarea în locul lor a virtuţilor. Înaintarea în această
viaţă duhovnicească constituie, în acelaşi timp, un progres proporţional de
spiritualizare a fiinţei noastre, până la “taina materiei înduhovnicite”42, când Duhul
Sfânt va fi tuturor toate întru totul.
Plânsul după Dumnezeu are deci acelaşi caracter dinamic, precum are întreaga
viaţă duhovnicească. El poartă în sine dorul ontologic al omului după Creatorul său.
El este definit de Sfântul Ioan Scărarul ca “o tristeţe a sufletului, o simţire a inimii
îndurerate care caută pururea nebuneşte pe Cel după care însetează; iar neajungându-
L, Îl urmăreşte cu osteneală şi se tânguieşte cu durere, alergând după El”43.
42 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele teologice,
vol. 3, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 414.
43 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 164.
170
Viaţa de sfinţenie înseamnă o viaţă de contemplare apofatică, negrăită, în
tăcere a tainelor supraraţionale ale universului duhovnicesc, în stare de rugăciune
curată. Pe treptele cele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, lacrimile se identifică cu
rugăciunea neîncetată. Ele sunt legate de ea; izvorăsc din rugăciune şi duc către o
rugăciune şi mai curată. Sfântul Simion vorbeşte în numeroase rânduri despre aceste
“lacrimi de dor”, care duc la contemplaţia şi unirea cu Dumnezeu.
Adevăratele lacrimi duhovniceşti sunt asemenea lacrimilor Mântuitorului şi
conduc către îndumnezeirea fiinţei umane. Ele sunt nedespărţite de rugăciune şi duc
spre unirea cu Dumnezeu. Plânsul şi lacrimile celor desăvârşiţi sunt sfinte, ca de altfel
orice lucrare a lor. Acestora, plânsul şi lacrimile le devin daruri cu care Dumnezeu a
binevoit să le împodobească viaţa, spre o mai bună cunoaştere a ei, a lor şi a vocaţiei
umane sfinte.
Lacrimile duhovniceşti sunt, astfel, expresia rugăciunii interioare, făcută cu
participarea întregii noastre fiinţe. Ele mărturisesc despre un suflet curăţit de păcate şi
patimi, devenit transparent lucrării harului divin. De aceea, în spiritualitatea ortodoxă,
“darul lacrimilor” este legat de darul discernământului duhovnicesc şi al rugăciunii
curate. Sfântul Grigorie Palama arată valoarea deosebită a lacrimilor duhovniceşti în
atingerea rugăciunii desăvârşite, spunând că aceste lacrimi iubitoare de Dumnezeu
“întraripează rugăciunea, luminează ochii minţii, păstrează harul Botezului, iar dacă
se pierde, îl readuce”44.
Un semn al acestei spiritualizări a naturii umane este şi împuţinarea cuvintelor
şi înmulţirea lacrimilor. Pe treptele cele mai înalte ale contemplaţiei, ale theoriei, în
“rugăciunea mai presus de orice lărgime”, în “rugăciunea mai presus de rugăciune”,
când toată firea tace, contemplând extatic tainele divine, lacrimile iau locul
cuvintelor. În locul cuvintelor prin care se invocă iertarea, care totuşi păstrează în ele
ceva exterior, trupesc, contemplativul participă în actul de metanoia cu întreaga sa
fiinţă, expresia acestei participări depline, integrale constituindu-o lacrimile. Când
orice cuvânt tace, despre pocăinţa şi dragostea noastră de Dumnezeu vorbesc doar
lacrimile. Şi dacă tăcerea este taina vieţii sau a veacului viitor, cum spune Sfântul
Isaac Sirul, atunci lacrimile sunt o arvună, o pregustare din fericirea celor viitoare şi
veşnice.
Darul plânsului şi lacrimilor duhovniceşti constituie totuşi un dar rar, dăruit
numai celor ale căror eforturi ascetice şi contemplative se apropie de “desăvârşita
desăvârşire nedesăvârşită a celor desăvârşiţi”45. Il menţionăm pe Sfântul Atanasie,
deşi nu aparţine colecţiei filocalice, dar era bun prieten al Cuviosului Antonie şi care
ne confirmă raritatea şi caracterul excepţional al acestui dar duhovnicesc, atunci când
ne spune că “nu mulţi sunt cei care au harisma lacrimilor, cei care nu se îngrijesc de
44 Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc în evlavie. Al doilea din cele din
urmă. Despre rugăciune, în Filocalia..., volumul VII, p. 247-248.
45 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 419.
171
trup, cei care şi-au mortificat mădularele, unora ca acestora care sunt deasupra
pământului doar li s-a dat plânsul lacrimilor”46.
La această harismă minunată, se referă şi Sfântul Ioan Scărarul, în cea de-a
şaptea treaptă a scrierii sale, spunând că atunci când sufletul a dobândit-o, plânge,
lăcrimează şi devine bun fără ca să ne sârguim şi grijim ori să alergăm, deoarece
Domnul a venit la noi nechemat şi ne-a dăruit buretele întristării cei de Dumnezeu
iubitoare şi răcoritoare a lacrimilor pioase pentru ca să ne putem şterge zapisul
greşelilor şi de aceea ne recomandă: “Să păzim deci acest dar al lacrimilor ca şi
lumina ochilor, până ce ni se va lua, căci el are mai multă tărie decât sârguinţa şi
gândirea noastră”47.
Sfântul Isaac Sirul vorbeşte despre o formă specială a acestui dar duhovnicesc,
despre “plânsul dragostei”, adesea însoţit de semne minunate. Deşi plânsul
duhovnicesc, ca de altfel şi lacrimile duhovniceşti, sunt expresii ale dragostei
sufletului uman de Dumnezeu şi de desăvârşirea la care El ne-a chemat, Sfântul
Simion vorbeşte despre această formă harismatică de trăire, particularizându-o.
Dragostea lui Dumnezeu este un foc nestins şi un izvor nesecat care inundă inima
credinciosului, făcându-o să rodească focul credinţei şi iubirii şi ploaia lacrimilor
dulci. Astfel, plânsul de bucurie făcător şi lacrimile sunt picături duhovniceşti din
roua cerului, semn că Dumnezeu S-a milostivit de noi, a ascultat rugăciunea noastră şi
ne-a primit pocăinţa.
Pe treptele desăvârşirii creştine, după cum arată Părinţii trăitori deplini ai
acestor adevăruri religioase, cel ce a dobândit asemănarea cu Părintele său Cel ceresc,
dobândeşte “râsul spiritual sau duhovnicesc” faţă de lume şi de ispitele ei atât de
ademenitoare, faţă de ceea ce nu-i aduce vreun folos duhovnicesc din perspectiva
judecăţii şi a eternităţii şi este dăruit cu darul “plânsului de bucurie făcător” după tot
ceea ce are semnificaţie în viaţa aceasta şi în cea viitoare.
Precum există o luptă grea pentru dobândirea lacrimilor duhovniceşti, tot aşa
există o luptă încordată de păstrare a lor.
Sfântul Ioan Scărarul avertizează că unii încep de la lacrimile din pornirile contrare
sau fireşti şi ajung la cele duhovniceşti, în timp ce alţii încep de la lacrimile bune şi
sfârşesc la cele rele48.
De aceea, acelaşi sfânt ne recomandă: “Când ai ajuns la plâns, ţine-l cu toată
tăria. Căci înainte de a se îmbiba în tine, uşor ţi se răpeşte. Şi e topit ca ceara de
tulburări, de griji trupeşti, de plăceri şi mai ales de multa vorbărie şi de glume
uşuratice”49. La această negrijă a noastră de a nu opri izvorul lacrimilor noastre, se
adaugă ispitele diavolului, pe care Sfântul Ioan Scărarul îl numeşte de această dată
câine. El încearcă să ne îndepărteze de rugăciunea curată şi de lacrimile duhovniceşti,
46 Sfântul Atanasie cel Mare, Despre feciorie, XVII, P.G. 28, 272 C, la Mitropolit Nicolae
Corneanu, op. cit., p. 207.
47 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 172.
48 Ibidem, p. 174.
49 Ibidem, p. 166.
172
ce o însoţesc, iar când nu reuşeşte, caută să le amestece pe acestea cu gânduri lumeşti
şi pătimaşe.
Părinţii ne recomandă să avem discernământ în lucrarea de dobândire a
lacrimilor, căci acestea sunt primejduite de diavol.
Am văzut că ei fac mai întâi o distincţie clară între lacrimile diavoleşti sau drăceşti şi
celalalte categorii de lacrimi şi tot ei avertizează că aceste lacrimi diavoleşti se pot
amesteca cu lacrimile duhovniceşti, întorcându-le de la scopul lor bun şi mântuitor.
Sfântul Ioan Scărarul ne cere să nu ne încredem sau să nu credem izvoarelor noastre
de lacrimi, înainte de curăţirea desăvârşită50, căci, spune el - “am văzut picături mici
ca de sânge, vărsate cu durere şi am văzut curgând izvoare fără durere. Eu judec -
spune el - pe cei ce se ostenesc, mai mult după durerea lor şi nu după lacrimă. Şi cred
că şi Dumnezeu51.
Criteriul de mare discernământ în această privinţă ni-l oferă tot Sfântul Ioan Scărarul:
“Nu acela a dobândit adevăratul dar al lacrimilor care plânge atunci când voieşte, ci
acela care varsă lacrimi pentru ce voieşte şi nu pentru ceea ce el voieşte, ci pentru
ceea ce voieşte Dumnezeu”52.
Tot ca o ispită a diavolului, sunt menţionate: încercarea de a ne face să ne fălim
cu lacrimile noastre sau de a osândi pe cei ce nu le au, ambele ducând la mândrie; sau
felul lui de a tulbura plânsul nostru cel mai adânc şi ne a ne şopti că Dumnezeu este
nemilostiv şi neîndurător53. Toate aceste ispite drăceşti au scopul de a face din maicile
virtuţilor, maicile păcatelor şi din mijloacele pricinuitoare ale smereniei, pricini ale
mândriei54.
Plânsul şi lacrimile duhovniceşti, rod al curăţirii fiinţei noastre şi totodată al
prezenţei tot mai accentuate a harului în sufletul nostru, redau naturii omeneşti
transparenţa ei, din starea naturală, anterioară amestecării sale cu păcatul şi patima,
ceea ce îl ajută pe om să se cunoască pe sine, să se vadă pe sine aşa cum este el de
fapt - egoist sau iubitor de Dumnezeu şi de semeni - şi să vadă mai clar, mai senin
ţinta sau scopul vieţii sale - sfinţenia. “Lacrimile - spune Părintele Stăniloae - spală
ochii şi-i fac frumoşi, pentru că spală inima şi o fac transparentă, frumoasă şi
nevinovată”55.
Omul are de înfruntat în viaţă momente dificile, grele. Adeseori acestea
marchează un eşec existenţial şi o hotărâre de pocăinţă. Reacţia sa de neputinţă se
manifestă în plânsul şi lacrimile fireşti, naturale, curăţitoare care, deşi sunt diferite şi
depărtate de lacrimile duhovniceşti, pot deveni cale spre acestea. Însă, după cum
exprima Părintele Stăniloae, “numai în Dumnezeu se poate plânge cu plânsul curat.
Dar în Dumnezeu nu plânge decât cel ce voieşte ceea ce voieşte Dumnezeu. De aici
50 Ibidem, p. 174.
51 Ibidem, p. 171.
52 Ibidem, p. 172.
53 Ibidem, p. 183.
54 Ibidem, p. 184.
55 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă..., p. 115.
173
încă se vede că întâlnirea cu Dumnezeu se înfăptuieşte în stare de plâns, de adâncă
înduioşare. Plânsul e un dar al lui Dumnezeu, al întâlnirii cu iubirea Lui”56.
Prin urmare, evenimentele şi prilejurile pe care El ni le oferă trebuie să fie tot
atâtea încercări de spiritualizare a fiinţei noastre. Iar, pe măsura înaintării şi
înduhovnicirii noastre, Dumnezeu ne va deschide şi înmulţi izvorul plânsului
mângâietor şi al fericitelor lacrimilor curate şi de adevărată viaţă dătătoare.
De la plânsul firesc, natural şi până la darul plânsului de bucurie făcător, e o
cale lungă, aceeaşi cu a rugăciunii, până la treapta de desăvârşire, de rugăciune
extatică, iar la capătul lor se află dragostea mântuitoare a lui Dumnezeu. Abia la
capătul acestui drum, credinciosul poate exclama asemenea Sfântului Ioan Scărarul:
“Adâncul (abisul) plânsului mângâiere a văzut”57.
56 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 172, nota 339.
57 Ibidem, p. 181.
174
TĂCEREA - “TAINĂ A VEACULUI VIITOR”
Experienţa ortodoxă este prin definiţie una apofatică. Apofatismul este o
învăţătură dragă Ortodoxiei, preţuită de ea, cu adânci implicaţii în lucrarea practică,
în opera ascetică. Teologia şi evlavia creştină răsăriteană vorbeşte, de aceea, atât de
insistent de taina creştină. Universul duhovnicesc al Răsăritului este un univers de
taine, viaţa însăşi este trăită ca o taină a comuniunii cu Dumnezeu şi semenii, teologia
este o taină, Liturghia este locul în care ne întâlnim şi ne unim ca Taina-Hristos. Pe
cele viitoare, creştinul le îmbracă cu atributul sau însuşirea de taine, pe care speră şi
cere ca Dumnezeu să i le descopere tot mai mult. Comuniunea în viaţa viitoare va fi
pentru cei care au ştiut să aleagă partea cea bună încă din această viaţă, o permanentă
înalţare în descifrarea şi experierea acestor taine.
Astfel, se vorbeşte, în spiritualitatea ortodoxă, despre un apofatism teologic, cu
privire la taina Persoanelor divine şi viaţa lor de comuniune, dar în acelaşi timp şi
despre un apofatism antropologic, cu referire la viaţa sufletească atât de bogată a
fiinţei umane, create “după chipul” şi “întru asemănarea” cu Creatorul ei, Părintele
său ceresc.
În baza legăturii ontologice, a dorului de desăvârşire sau a “pasiunii divinului”,
cum se exprima Sfântul Grigore Palama, pe care omul, “taină teologică”, o poartă în
adâncul de taină al sufletului său ca un dor ontologic, ca o sete nemărginită de infinit,
omul rămâne nu doar un paradox, într-o ecuaţie reductibilă la câţiva termeni sau
necunoscute, pe câteva coordonate, ci o taină a vieţii şi iubirii, în această lume şi
viaţă, dar ale cărei sensuri nu le vom afla decât în viaţa viitoare, sub forma
comuniunii cu Viaţa cea adevărată, cu Taina şi Iubirea supremă, esenţială.
Până atunci însă, omul experiază o sumă de adevăruri mântuitoare, în funcţie
de profunzimea acestui dor al său de sfinţenie, în legătură cu lucrarea sa ascetică,
eliberatoare din robia vicleană a păcatului şi de dobândire şi lucrare a virtuţilor. Ori,
un semn al înaintării în cunoaşterea tot mai adâncă a acestor realităţi de ordin
spiritual, duhovnicesc, culminând în stările de “răpire”, cu care Dumnezeu
împodobeşte şi încununează eforturile celor ce I s-au făcut întru toate următori, îl
constituie lipsa cuvintelor şi înmulţirea lacrimilor1.
1 Părintele Stăniloae, tâlcuind învăţăturile Sfinţilor Părinţi, vorbeşte în Teologia Dogmatică
Ortodoxă, despre două grade de apofatism, simultane: apofatismul a ceea ce se experiază, dar nu
se poate defini şi exprima şi apofatismul a ceea ce nici măcar nu se poate experia, datorită înălţimii
adevărurilor cuprinse. În Spiritualitatea ortodoxă: Ascetica şi mistica, Bucureşti, 1992, se referă
la trei grade ale acestei trăiri apofatice: apofatismul de gradul întâi sau apofatismul teologiei
175
Lipsa cuvintelor şi bogăţia lacrimilor duhovniceşti sunt semne ale pnevmatizării
fiinţei noastre şi dau dovadă de înălţimea vieţii şi experienţelor interioare ale noastre.
Marile iubiri - iar iubirea de Dumnezeu şi de semeni este iubirea şi slujirea
supremă a vieţii noastre - se petrec în stare de tăcere şi jertfă. Când totul tace, în
atmosfera de rugăciune, despre eforturile noastre şi ale lumii, vorbesc în faţa lui
Dumnezeu faptele noastre, iar când se împuţinează cuvintele, bogăţia noastră
sufletească o arată lacrimile duhovniceşti.
Despre toate aceste realităţi de ordin duhovnicesc dau mărturie şi pildă Părinţii
duhovniceşti ai Ortodoxiei, nu doar din timpurile vechi, ci şi mai noi. În mod
deosebit, Părinţii filocalici, adevăraţi cunoscători ai tainelor sufletului uman şi ale
mântuirii lui, au lăsat posterităţii în scrierile lor, deşi nu cu o intenţie vădită, expresă,
un adevărat cod al bunelor maniere duhovniceşti, care ne înlesnesc lucrarea
duhovnicească de apropierea unii de alţii şi a lumii de Creatorul ei. Sub forma unor
sugestii adânci, ele pot da farmec şi frumuseţe spirituală vieţii noastre duhovniceşti,
constituind o cale de aprofundare a universului de taină al legăturii noastre cu
Dumnezeu şi cu aproapele şi, în acelaşi timp, un îndemn de a urma această pildă de
dragoste şi comuniune cu Dumnezeu şi oamenii.
Viaţa şi conduita noastră în această lume au sens şi valoare în planul eternităţii,
al vieţii veşnice, de aceea se cuvine să dăm dovadă de receptivitate sufletească în
aflarea şi deprinderea lor.
Întâlnirile şi convorbirile - din dragoste
şi “ca pentru Dumnezeu”
Tăcerea este legată de către Părinţii duhovniceşti ai Filocaliei, mai ales de
singurătate şi linişte, dar nu numai o singurătate şi linişte exterioară, ca o pază de
lume şi de ispitele ei, ci mai ales de o pază interioară a gândurilor şi a minţii, de
efortul de adunare în sine, de trezvie şi isihie. Monahul, dar şi creştinul obişnuit
trebuie să se retragă în sine, să se interiorizeze, să descopere şi să pună în valoare
bogăţia Împărăţiei harice a lui Dumnezeu dinlăuntrul său. De aceea, orice ripisire
interioară sau exterioară este considerată o ispită, de care trebuie să ne păzim.
Iubitori ai singurătăţii şi liniştii sufleteşti, deşi sunt austeri în recomandările
lor, Părinţii filocalici nu sunt împotriva bucuriei pe care o creează comuniunea cu
semenii, ci arată că mai presus de acestea, în “abisul” tăcerii, cel duhovnicesc, ale
cărui simţuri s-au purificat şi unificat în practicarea virtuţii, trăieşte comuniunea şi
unirea mai presus de minte cu Dumnezeu.
Aşa se face că Sfântul Isaac Sirul, ne recomandă să evităm întâlnirile şi
convorbirile care nu au scop şi folos duhovnicesc, pe considerentul că ele “nu sunt de
intelectuale negative; apofatismul de gradul al doilea - apofatismul rugăciunii; şi apofatismul de
gradul al treilea sau apofatismul tăcerii, în faţa tainei incognoscibile a dumnezeirii.
176
folos în orice timp”2, iar Sfinţii Varsanufie şi Ioan consideră că nu trebuie să intrăm
în vorbă decât dacă suntem provocaţi, şi nici atunci totdeauna, ci doar când avem de
spus un cuvânt duhovnicesc, în măsură să aducă pacea şi liniştea. “Când te întâlneşti
cu cineva, spun ei, cuvântul tău să se oprească la bineţe. Încolo spune: “Roagă-te
pentru mine, merg să îndeplinesc o datorie”. Şi pleacă. Iar de te întreabă el despre
vreun lucru, de ştii, spune-i şi treci mai departe; iar de nu ştii, spune-i: “Nu ştiu” şi
treci mai departe”3. Într-un alt loc ei nuanţează această idee, arătând că motivul
pentru care trebuie să vorbim şi să ascultăm pe cineva este iubirea, sau “pentru
iubire”, cum le place părinţilor să spună. Dar şi atunci trebuie să avem grijă ca
vorbele noastre să fie duhovniceşti, să nu osândească şi să nu aducă vreo tulburare
sau vătămare sufletului4.
Cuviosul Isaia Pusnicul, referindu-se la valoarea duhovnicească pe care trebuie
să o aibă întâlnirile şi discuţiile noastre, ne face următoarele recomandări: “Iar
întâlnindu-vă în trecere, să nu vorbiţi în deşert, nici să nu îndrăzniţi orice, ci fiecare să
ia aminte, în frica de Dumnezeu, la sine şi la lucrul său de mână şi la meditaţie şi la
sufletul său în ascuns. Iar când se isprăveşte Liturghia, sau când vă sculaţi de la
mâncare, nu vă aşezaţi la vorbă lungă, nici la cuvinte despre Dumnezeu, nici despre
lume, ci fiecare să intre în chilia lui şi să plângă păcatele lui. Iar de se iveşte trebuinţa
să vorbiţi împreună, vorbiţi foarte puţin, cu smerenie şi evlavie, gândindu-vă că
Dumnezeu ia aminte la voi. Nu vă sfădiţi între voi şi nu vorbiţi împotriva cuiva, nici
nu judecaţi pe cineva, nu cârtiţi împotriva cuiva. Să nu iasă din gura voastră nici o
minciună. Să nu vorbiţi sau să auziţi ceva din cele ce nu vă folosesc”5.
Monahi prin excelenţă, Părinţii duhovniceşti recomandă, pe cât este posibil,
evitarea convorbirilor şi discuţiilor cu femeile pentru că din aceste discuţii se pot ivi
multe ispite şi pofte. Atunci când nevoile o impun însă, monahului i se cere să nu
zăbovească în convorbirea cu ele şi să nu arunce privirea spre ele, ci să se retragă
curând spre lucrarea şi ascultarea sa.
Criteriul de mare şi autentic discernământ duhovnicesc este ca atât vorbirea,
atunci când este nevoie, cât şi tăcerea, că fie ca “pentru Dumnezeu”, adică avându-L
pe El martor. De aceea, “cel ce grăieşte ... fără patimă, bine face, pentru că grăieşte
pentru Dumnezeu; şi cel ce vede că va grăi cu patimă şi de aceea tace, bine face,
pentru că a tăcut pentru Dumnezeu. Dacă trebuie să grăieşti pentru Dumnezeu, nu te
îngriji ce vei grăi, căci făcând aceasta, vei călca porunca (Mt. 10,19). Ci lasă în seama
lui Dumnezeu şi El va pune în gura ta ce să grăieşti cu folos. Căci Dumnezeu ştie să
ne încingă cu putere pe noi cei slabi şi El te va întări pe tine, frate”6.
2 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, în Filocalia sau culegere din scrierile
Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, traducere, introducere
şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, volumul X, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 301.
3 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia..., vol. XI, p. 330.
4 Ibidem, p. 456.
5 Cuviosul Isaia Pusnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, în Filocalia..., volumul XII, p. 40.
6 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 312.
177
Poliloghia. Judecarea, bârfirea sau osândirea aproapelui.
Minciuna şi mustrarea
Motivul pentru care sunt, de obicei, evitate aceste întâlniri şi discuţii fie cu alţi
monahi, fie cu mireni - bărbaţi sau femei - sunt urmările la care pot duce acestea:
vorbire multă şi fără rost şi semnificaţie duhovnicească, banală, judecarea aproapelui,
bârfirea sau osândirea lui, minciuna sau mustrarea.
Întâlnirile şi discuţiile prelungite ne risipesc, ne împrăştie de la lucrarea cea
folositoare sufletului.
Un prim pericol al acestora este multa vorbire sau poliloghia.
Pe aceasta, Sfântul Ioan Scărarul o numeşte “catedra slavei deşarte”7 şi o consideră
“semnul neştiinţei, uşa clevetirii, călăuza glumelor, slujitoarea minciunii, risipirea
străpungerii, născătoarea trândăviei sau pricinuitoarea ei, înainte mergătoarea
somnului, împrăştierea minţii adunate în sine, pierzătoarea pazei de sine, răcitoarea
căldurii, întunecarea rugăciunii”8.
Cauzele acestei vorbiri sunt, potrivit Sfântului Ioan Scărarul, reaua obişnuinţă
sau deprinderea omului cu ea, lăcomia pântecelui şi, mai ales la cei ce se nevoiesc,
slava deşartă deşartă9. Ea rodeşte lenea şi prostia10 pentru că între ceea ce spunem şi
ceea ce făptuim există un mare decalaj, al faptelor sensibile, văzute, şi dacă vrem să
scăpăm de el trebuie mai întâi să ne înfrânăm pântecele, închizându-ne astfel şi limba
şi multa ei vorbire în tăcere.
Alteori, întâlnirile şi discuţiile acestea trebuie evitate pentru că ne pot pune în
prezenţa unor oameni înclinaţi spre bârfă şi minciună. În acest sens, Sfinţii
Varsanufie şi Ioan ne spun că atunci când cineva începe să bârfească să-i tăiem
cuvântul său neziditor şi osânditor şi să conducem discuţia într-o direcţie
duhovnicească, folositoare sufletului şi vieţii noastre11. Cel ce ascultă cu plăcere
bârfele, săvârşeşte acelaşi păcat ca şi cel care le provoacă sau le întreţine şi de aceea
cade sub aceeaşi osândă cu bârfitorul12.
Sfântul Isaac Sirul ne învaţă că în ziua în care am deschis gura şi am clevetit,
am bârfit sau am vorbit împotriva cuiva, să ne socotim morţi în faţa lui Dumnezeu, iar
toate ostenelile noastre, zidite cu greu, risipite13.
Ori de câte ori auzim bârfe sau clevetiri despre aproapele noastru, să ne arătam trişti
şi nereceptivi la o astfel de convorbire, iar dacă cei ce o provoacă şi o întreţin nu
renunţă, să părăsim un astfel de mediu şi atmosferă.
Remediul împotriva bârfei şi a clevetirii vieţii, faptelor şi cuvintelor semenilor
noştri, ca şi împotriva bârfelor la adresa noastră nu este altul decât rugăciunea curată
de îndreptare şi dragostea faţă de cei în cauză. Numai rugăciunea iubitoare faţă de
7 Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, în Filocalia......, volumul IX, p. 204.
8 Ibidem, p. 204-205.
9 Ibidem, p. 206.
10 Cuviosul Isaia Pusnicul, op. cit., p. 123.
11 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 520.
12 Ibidem.
13 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 302.
178
semenii noştri are puterea de a acoperi toate lipsurile, acolo unde ele există.
Dragostea creştină este o forţă în plan spiritual, ea realizând unitatea de gândire şi
faptă a credincioşilor.
Adeseori, clevetitorul îşi clădeşte şi argumentează opinia sa cu ajutorul
minciunii, a cărei pricină, potrivit Sfântului Ioan Scărarul este vorba multă, gluma
prostească şi făţărnicia14. Alături de bârfirea sau clevetirea aproapelui nostru,
minciuna nu face altceva decât să tăgăduiască prezenţa lui Dumnezeu. Mincinosul are
o cutezanţă şi o îndrăzneală de a construi şi împleti minciunile în argumentarea
părerii sale pătimaşe şi crede că nimic şi nimeni nu îl poate descoperi. Însă cel ce are
frica lui Dumnezeu sădită în conştiinţa sa, glasul divin în om, e străin de minciună,
avându-şi conştiinţa judecător drept şi corect15.
Atitudinea de presupusă superioritate a noastră faţă de ceilalţi se dovedeşte prin
judecarea şi mustrarea lor, care de fapt, fiind expresii ale slavei deşarte şi mândriei,
trădează, un accentuat complex de inferioritate mascată.
Părinţii spirituali ai Filocaliei ne învaţă că judecarea altora şi vorbirea lor de
rău este un lucru pierzător. Cel care judecă pe semenul său se autoidolatrizează,
luând, în închipuirea sa, locul lui Dumnezeu, Dreptul Judecător. Dimpotrivă, omul
duhovnicesc acoperă lipsurile şi scăderile pe care le constată la alţii, cu dragoste şi
smerită cugetare, considerând că păcatele sale sunt mult mai multe şi mai mari şi că
trebuie să-l preocupe în mod deosebit curăţirea sa, asceza sa.
Nu judecarea aproapelui, ci propria noastră judecată trebuie să ne preocupe în
plan moral, spiritual. A judeca pe aproapele, consideră Sfinţii Părinţi, înseamnă a
uzurpa însuşirile şi atributele lui Dumnezeu, Singurul care cunoaşte cu adevărat
valoarea eforturilor, a faptelor bune sau rele ale noastre şi Care are dreptul de a lansa
o judecată de valoare asupra faptelor lor, de a lua hotărârea de a le răsplăti sau
pedepsi. Cel care judecă pe aproapele se aşează în locul lui Dumnezeu, în calitate de
judecător şi răsplătitor sau pedepsitor al faptelor omeneşti. Însă, numai Dumnezeu are
dreptul de a judeca. Cel care judecă pe aproapele său şi-l vorbeşte de rău, îşi însuşeşte
un drept al lui Dumnezeu şi puterea Lui, pe care de fapt nu le are. Se pretinde deci pe
sine dumnezeu, fără a fi. Vrea să ia locul Lui, fără a avea dreptul şi fără a o putea
face, fără a încerca să dobândească măcar asemănarea cu El16. În plus, cel care judecă
semenul său trebuie să se aştepte la o judecată mult mai aspră a lui Dumnezeu cu
privire la el, ca unul care în locul dragostei a aşezat - judecata, în locul milei - osânda.
Preocuparea esenţială trebuie să se îndrepte spre pe noi înşine, pentru realizarea
unei tot mai accentuate curăţiri de păcate şi patimi a noastră. Atunci când dorim
îndreptarea aproapelui, calea de urmat nu este judecata, bârfirea, clevetirea, ci sfatul,
ajutorul, dragostea şi mila, asemenea iubirii şi îndurării lui Dumnezeu faţă de noi şi
faţă de lume.
Nu vederea păcatelor altora contribuie la progresul noastru duhovnicesc şi în
definitiv la dobândirea mântuirii, a desăvârşirii, ci preocuparea insistentă faţă de
14 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 206.
15 Ibidem, p. 208.
16 Filocalia..., volumul XII, p. 268, nota 550 a Părintelui Stăniloae.
179
purificarea, faţă de curăţirea noastră de tot ceea ce este păcătos şi pătimaş, inclusiv în
relaţiile noastre cu semenii noştri, cu aproapele. Judecarea semenului, nu numai că
nu îi ajută duhovniceşte, dar reuşeşte să ne pericliteze şi nouă liniştea, pacea,
dragostea şi mântuirea.
De aceea, adevărata cale de îmbunătăţire a vieţii duhovniceşti a semenilor
noştri nu este clevetirea, judecata, minciuna sau mustrarea, ci dragostea jertfitoare,
după modelul iubirii divine, cu care a iubit Mântuitorul pe toţi oamenii, aducându-Se
jertfă tuturor pentru toate. Pentru acest motiv, ca o regulă de bun simţ duhovnicesc,
Cuviosul Isaia Pusnicul ne recomandă: “Să nu râzi de cineva, de-l vezi greşind. Să nu
osândeşti pe omul pătimaş asemenea ţie, când lunecă, nici să-l dispreţuieşti bătându-ţi
joc de el şi spunând fără judecată cele ce nu se cuvin. Căci dacă tu, care ai cunoştinţă
şi eşti priceput, râzi de cel simplu şi îl osândeşti, vei fi şi tu vorbit de rău şi osândit nu
numai de cei înţelepţi şi cărturari, ci şi de de cei simpli şi de femei şi de copii...”17.
În astfel de momente, trebuie să ne gândim la dragostea lui Dumnezeu faţă de
noi, Care este îndelung iertător şi răbdător, întârziind ca mânia Sa să se reverse asupra
noastră şi care aşteaptă întoarcerea noastră cu pocăinţă spre adevărata existenţă
fericită - cea duhovnicească.
Un părinte duhovnicesc, chiar şi atunci când trebuie să mustre, nu o face
imediat, cu mânie şi tulburare, ci în linişte, cu blândeţe şi smerenie, ca un tată iubitor
preocupat real de educaţia fiilor săi şi dornic să-i conducă spre mântuire.
Liniştirea duhovnicească. Paza gurii şi a limbii.
Tăcerea - “taină a veacului viitor”.
Împotriva tuturor acestor conduite neduhovniceşti, cu privire la semenii noştri,
literatura duhovnicească a Răsăritului ortodox ne recomandă o purtare de grijă
deosebită mai ales cu privire la eforturile noastre de spiritualizare, de înduhovnicire a
fiinţei noastre, în ansamblul ei.
Cel ce a dobândit liniştea cu privire la el însuşi şi a ajuns să-şi cunoască şi
recunoască starea sa de păcătoşenie, nu mai este preocupat atât de mult de căderile
altora, ci mai ales cum să se înalţe pe sine din propriile sale căderi şi eşecuri
spirituale. Preocuparea pentru izbăvirea semenilor este reală pentru omul duhovnicesc
în măsura în care ea îi ajută lui personal şi contribuie la sporul duhovnicesc al întregii
creaţii şi la izbăvirea ei din tirania păcatului de sub legea osândei şi a morţii
duhovniceşti.
Eforturilor de risipire, în aproximarea stării duhovniceşti a aproapelui şi de judecare a
căderilor altora, le iau locul, în viaţa celor duhovniceşti, eforturile de concentrare şi
adunare asupra lor, prin paza minţii, a gândurilor, prin trezvie, prin discernământ
duhovnicesc şi nu în ultimul rând prin paza gurii şi a buzelor.
Ori toate acestea sunt efecte ale adevăratei liniştiri duhovniceşti.
17 Cuviosul Isaia Pusnicul, op. cit., p. 270.
180
Sfinţii Varsanufie şi Ioan, referindu-se la aceasta, consideră că ea constă în a ne
aduna inima în ea însăşi, oprindu-o de la a da şi lua şi de la dorinţa de a plăcea
oamenilor şi de la celelalte lucruri18.
Liniştea face parte din acel “meşteşug duhovnicesc” sau din “filosofia cea
privitoare la lume”19. Din acest motiv, scriitorii asceţi vorbesc despre “liniştea cea cu
dreaptă judecată” şi de câştigul ei de fiecare zi. Sfântul Ioan Scărarul arată că
adevărata linişte cuprinde şi trupul şi sufletul. Liniştea trupului este “ştiinţa şi buna
aşezare a purtărilor şi a simţurilor”20, iar liniştea sufletului este “conştiinţa gândurilor
şi cugetarea nefurată”21.
Începutul liniştii stă în “alungarea zgomotelor ca a unora ce tulbură adândul.
Iar sfârşitul ei stă în a nu se teme de zgomote, ci în a fi nesimţitor la aceasta”22.
Adevărata linişte constă în “lepădarea gândurilor şi renunţarea la grijile
îndreptăţite”23.
Bunul înainte-mergător al liniştii este negrija de toate lucrurile. Ea duce la paza
inimii şi a minţii, la discernământul duhovnicesc şi la rugăciunea neobosită. Cel ce şia
făcut linişte în viaţa sa duhovnicească, în mintea şi sufletul său, este “casă a iubirii”,
blând, cu anevoie de urnit la cuvânt şi nemişcat spre mânie. El este “chipul pământesc
al îngerului”24.
Liniştea duhovnicească nu are sens negativ, de lipsă de gândire sau de orice
preocupare, ci are un sens profund duhovnicesc, de “reflexie sau meditaţie ascunsă”,
cum o numeşte Cuviosul Isaia25. Această meditaţie interioară la tainele cele
neapropiate şi la bogăţia şi frumuseţile vieţii duhovniceşti păstrează sufletul
netulburat şi neclătinat, asemenea unei stânci înfipte în apa învolburată a mării.
Liniştea este “maica pocăinţei”, a smeritei cugetări şi a plânsului
duhovnicesc26. Semnele ei sunt, potrivit Sfântului Ioan Scărarul: mintea neadormită,
cuget neprihănit, răpire la Domnul, închipuirea chinurilor, apăsarea de către gândul
morţii grabnice, rugăciunea nesăturată, străjuirea nefurată, topirea curviei,
necunoaşterea împătimirii, moartea lumii, încetarea lăcomiei pântecelui, îndemn
lăuntric la teologhisire, izvor de dreaptă socoteală, lacrima supusă, pieirea multei
grăiri şi altele asemenea lor. Semnele opuse ei sunt: sărăcia în bogăţie, creşterea
mâniei, îngrămădirea pomenirii răului, micşorarea dragostei, adaos de îngânfare etc27.
“Darul liniştii”, despre care vorbesc Părinţii, este rar şi greu de dobândit, însă
cel ce ajuns la linişte, “a cunoscut adând (abis) de taine. Dar n-a ajuns la aceasta -
spune acelaşi Sfânt Ioan Scărarul - dacă n-a văzut şi n-a auzit mai înainte zgomotele
18 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 332.
19 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 393.
20 Ibidem, p. 379.
21 Ibidem.
22 Ibidem, p. 379.
23 Ibidem, p. 392.
24 Ibidem, p. 382.
25 Cuviosul Isaia Pusnicul op. cit., p. 274.
26 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 193.
27 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit.., p. 388-389.
181
valurilor şi ale vânturilor şi n-a fost poate stropit de ele”28. Cu alte cuvinte, numai
navigatorul care a înfruntat adeseori pericolul şi furtuna poate simţi bucuria şi
frumuseţea valurilor liniştite şi a apusului de soare.
Liniştea nu este o simplă lipsă a gândurilor şi ispitelor, ci o luptă încordată,
continuă a adevăratei trezvii, o supraveghere atât a mişcărilor din afară, cât şi a celor
ce se ridică din sufletul nostru.
Cel ce se păzeşte de a bârfi şi cleveti, a cărui judecată şi mustrare este blândă şi
dulce, cel ce a dobândit liniştea sau înfrânarea, a ajuns la paza gurii şi a limbii.
“Cel ce iubeşte liniştea, şi-a pus lacăt gurii”, spune Sfântul Ioan Scărarul29, iar
îngrijirea de felul vorbirii şi de puţinătatea, dar bogăţia cuvintelor, “îl face pe om
vădit că este făptuitor”30, în timp ce needucarea lor înseamnă că nu are înlăuntrul său
virtutea. Prietenia şi iubirea tăcerii înseamnă apropiere de Dumnezeu. Înfrânarea sau
paza gurii “trezeşte conştiinţa către Dumnezeu, când cineva tace întru cunoştinţă”31.
Cel ce a ajuns la adevăratul sens al tăcerii, cel duhovnicesc, ca adevărata atitudine în
faţa tainelor divine, foloseşte cuvintele sacramental, liturgic, în sensul lor
fundamental, legat de Logosul divin sau Cuvântul dumnezeiesc. Pentru el, cuvântul
este ziditor, având puterea de a lega şi dezlega.
Acesta a ajuns la adevărata tăcere şi s-a învrednicit de adevăratele ei roade
duhovniceşti.
Cauzele tăcerii continui şi a păzirii liniştii sunt, potrivit literaturii duhovniceşti a
Răsăritului: slava deşartă de la oameni; căldura râvnei pentru virtute; şi convorbirea
dumnezeiască înlăuntru, care răpeşte cugetarea. Aceasta este “tăcerea întru
cunoştinţă”. Roadele ei sunt rugăciunea, supravegherea gândurilor, deschiderea
izvorului plânsului şi al lacrimillor duhovniceşti, prietena liniştii, adaos de cunoştinţă,
pricinuitoarea vederilor, înaintare nevăzută, urcuş neobservat32. Ea naşte în suflet
linişte plăcere şi mulţime de lacrimi.
Adevărata tăcere, “taină a veacului viitor” este o taină şi un dar. Numai în
măsura în care este dobândită şi trăită ca “dar” dumnezeiesc, devine oarecum
înţeleasă,experiată, deşi taina şi bogăţia ei sporeşte la infinit. Sfântul nu tace pentru că
nu ar avea şi nu ar şti ce să spună lumii, ci pentru că ştie atât de multe şi de înalte, dar
nu găseşte calea cea mai bună de a le spune, şi aceasta nu dintr-o lipsă a sa, ci datorită
nereceptivităţii noastre sufleteşti, urmare a păcatelor. Limbajul exprimă o parte
măruntă din adevărul pe care îl trăieşte sfântul. Pentru el cea mai adecvată formă de
exprimare a acestor “vederi” este limbajul liturgic, limbajul rugăciunii, lacrimile şi
tăcerea mistică. Pentru el, tăcerea este o cunoaştere autentică, în esenţa evenimentelor
spirituale. Sfântul acoperă, prin tăcere, faptele sale bune şi faptele rele ale semenilor
săi, într-o smerită cugetare.
28 Ibidem, p. 383.
29 Ibidem, p. 206.
30 Cuviosul Isaia Pusnicul, op. cit., p. 122.
31 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 30.
32 Ibidem, p. 190.
182
Pentru Părinţii duhovniceşti orientali, adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi a
adevărurilor despre cele divine, nu are un caracter simplu discursiv, raţional, ci
experimental. Cunoaşterea duhovnicească are sensul de experiere, trăire, practicare a
învăţăturilor mântuitoare, nu de simplu discurs sau vorbire despre ele. Teologia însăşi
este înţeleasă de aceşti Părinţi duhovniceşti ca theoreia şi theopateia, ca vedere şi
pătimire a unirii cu Dumnezeu. Iar aceste experienţe de culme ale vieţii duhovniceşti
sunt de netâlcuit, inefabile, circumscriindu-se apofatismului tăcerii mistice.
Tăcerea duhovnicească este semnul unei adânci experienţe interioare. Acolo
unde o întâlnim, ea este semnul că omul duhovnicesc, adică acela care a dobândit-o,
se află într-o lucrare profundă de adunare din rătăcirile şi împrăştierile pe care le
prilejuieşte lumea, într-un efort duhovnicesc de descoperire şi experiere a darurilor
lumii interioare, a Împărăţiei lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru, în care se află Hristos,
cetele îngereşti şi Duhul Sfânt.
Tăcerea duhovnicească, deosebită şi superioară mutismului, precum deosebită
este lumina de întuneric, este semn că “omul cel interior” are timpul şi viaţa ocupate
de vorbirea, de dialogul nu despre Dumnezeu, ci cu Dumnezeu, că mintea sa
contemplă cele înalte, inteligibile, suprafireşti. Înălţimea şi bogăţia experienţelor sale
duhovniceşti depăşesc logica şi dimensiunea limbajului. El “vede” ceea ce alţii aud
prin cunoaştere discursivă, mărginită şi exterioară, fără să încerce să tâlcuiască.
Cuvintele sunt pentru contemplativ limitate şi neputincioase să exprime înălţimea
acestor realităţi, încât el preferă să nu le ştirbească din farmec şi bogăţie chiar şi prin
intenţia de a le exprima în exterior.
Adevărata tăcere, cea “ca pentru Dumnezeu”, este expresia unei lucrări
duhovniceşti profunde, premiză a unei “vederi” sau “contemplări” duhovniceşti, a
“răpirii” şi “extazului” mistic. Din ea izvorăsc daruri duhovniceşti înalte, precum cel
al sfatului, al înţelegerii, al înţelepciunii.
Prin urmare, nu cât vorbim contează mai ales, ci cum şi ce fel, căci adevărata
tăcere nu înseamnă a tăcea cu gura. Pentru că există unii, aflăm de la Părinţii
filocalici, care spun zeci de mii de cuvinte folositoare şi li se socoteşte lor aceasta
tăcere, iar altul vorbeşte un singur cuvânt deşert şi i se socoteşte lui ca şi cum ar fi
călcat în picioare toate învăţăturile Mântuitorului33.
“Vorbirea întru cunoştinţă”, ca şi “tăcerea întru cunoştinţă”, făcute “ca pentru
Dumnezeu”, cum spun Părinţii, este dovada de mare discernământ spiritual. De aceea,
aflăm în literatura duhovnicească a Răsăritului ortodox îndemnuri precum cel al
Sfântului Isaac Sirul: “Mai presus de toate, iubeşte tăcerea, că ea te apropie de rod.
Căci limba e slabă în tâlcuirea celor dumnezeieşti. Întâi să ne silim să tăcem. Şi din
tăcere se naşte în noi ceva ce ne conduce spre tăcere... De începi această vieţuire, nu
ştiu câtă lumină îţi va răsări ţie de aici”34.
Sau, cum ne îndeamnă Cuviosul Isaia Pusnicul: “Ia aminte la tine cu
amănunţime şi sileşte-te să te deprinzi cu tăcerea, ca să-ţi dea Dumnezeu puterea să
lupţi şi să te deprinzi cu ea. Iar de ţi se iveşte trebuinţa să grăieşti şi faci întâi proba în
33 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 518.
34 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 189-190.
183
tine însuţi, că este o trebuinţă binecuvântată şi voită de Dumnezeu, ca mai degrabă să
grăieşti decât să taci, deschide gura cu frică de Dumnezeu şi cu cutremur, având faţa
în jos şi cuvântul cinstitor şi supus. Astfel de te întâlneşti cu cineva, să vorbeşti puţin,
din motiv de iubire şi să taci repede. Şi de eşti întrebat despre ceva, ascultă, cât e
nevoie să spui şi nu grăi nimic mai mult”35.
Adevăratele revoluţii duhovniceşti sunt interioare, pornesc din interior şi
privesc mai mult interiorul, un interior pătimaş, pe care tind să-l înduhovnicească tot
mai deplin. Exteriorului, extrovertirii îi ia locul duhovnicescul; introvertirea, ca o
preocupare preponderentă de eliberare de păcat şi ancorare în transcendent. Semnele
adevăratelor purificări duhovniceşti sunt tocmai lipsa cuvintelor, cărora le-au luat
locul, prin curăţia lor, lacrimile. Despre o fire izbăvită din robia lumii, în diversele ei
forme şi nuanţe, dă mărturie mai ales bogăţia şi spiritualitatea lacrimilor noastre. În
exprimarea suspinului omenesc după Părintele ceresc şi a neputinţei şi eşecului nostru
de a fi adevăraţi fii ai Lui, fără căderi şi fără evitarea unui dialog direct asupra stării
noastre duhovniceşti, cuvintele au un rol şi rost limitat. Mult mai mult decât ele pot
lacrimile. Bogăţia şi spiritualitatea lacrimilor noastre, izvorâte cel mai adesea în stare
de pocăinţă şi rugăciune, dau mărturie despre însemnătatea eforturilor noastre
ascetice, despre dorinţa noastră de a întoarce spatele unui trecut întunecat, ca şi
păcatele lui şi de a ne întoarce cu toată fiinţa noastră spre orizontul infinit şi senin al
virtuţilor, precum şi de a face lucrarea lor.
Dincolo de toate cuvintele, care totuşi, parcă poartă ceva exterior în ele, nu ne
reprezintă totdeauna şi nu exprimă autentic trăirile noastre sufleteşti şi duhovniceşti,
dincolo chiar şi de râurile şi ploile de lacrimi duhovniceşti, tăcerea este cea care arată
adevărata şi cuvioasa atitudine de uimire în faţa înălţimii şi bogăţiei de semnificaţie a
vieţii duhovniceşti. Cuvintele sunt “unealta acestei lumi”, însă tăcerea duhovnicească,
cea întru cunoştinţă, semn al preocupării de lumea şi Împărăţia interioară, iar pe
treptele cele mai înalte ale contemplării, ale theoriei, semn al convorbirii
duhovniceşti, rămâne ”taina veacului viitor”, ea putând fiind experiată încă de aici şi
de acum, după măsura eforturilor noastre ascetice şi contemplative.
Sensul fundamental al tăcerii, în planul vieţii duhovniceşti este acela de a
înlesni lucrarea de interiorizare a noastră, de a ne face mai receptivi şi mai preocupaţi
faţă de Împărăţia dinlăuntrul nostru şi la bunurile ei, precum şi asupra modului în care
aceste daruri duhovniceşti, care se află în mod tainic în adâncul sufletului nostru, pot
fi făcute efective, lucrătoare, spre împodobirea vieţii noastre sufleteşti.
Legată de “sfânta smerită cugetare” de darul duhovnicesc al deosebirii sau al
discernământului, tăcerea duhovnicească este trăirea autentică a omului, în ceea ce
are el profund, esenţial, interior. Tăcerea este trăirea adevărată a fiinţei umane, în
structura sa ultimă - teologică. Dumnezeu este taină suprafirească, omul este şi el
taină după chipul Tainei upă care a fost creat, iar limbajul tainei este apofatismul,
tăcerea adâncă şi smerită.
Semn al interiorizării noastre, autentica atitudine a noastră în faţa măreţiei
tainelor lui Dumnezeu, tăcerea rămâne starea specifică a omului duhovnicesc, trăitor
35 Cuviosul Isaia Pusnicul, op. cit., p. 238.
184
al realităţilor spirituale de culme, adevărata ei semnificaţii şi plinătatea ei de daruri
urmând a fi cunoscută abia în viaţa viitoare, când totul se va umple de duh.
La judecata ultimă, semn al dreptăţii, iubirii şi bunătăţii lui Dumnezeu, când
toată firea va tace şi doar faptele noastre vor vorbi, cuvintele vor fi neputincioase să
ne exprime viaţa şi faptele noastre. În faţa lui Dumnezeu, în faţa dreptăţii şi bunătăţii,
la scaunul judecăţii, omul va tace, încercând să acopere cu voalul tăcerii cantitatea şi
calitatea de nedeplinătate a existenţei şi lucrării sale. Atunci, cu toţii vom descoperi
adevăratul sens al cuvântului, al vorbirii şi tăcerii, al grăirii şi negrăirii, în legătură cu
Logosul, Cuvântul divin făcut om, pentru a noi şi pentru a noastră mântuire.