PREDANIE A SFINŢILOR ROMÂNI DIN ÎNCHISORI

PREDANIE A SFINŢILOR ROMÂNI DIN ÎNCHISORI
Ioan Ianolide
ÎNTOARCEREA LA HRISTOS
Document pentru o lume nouă
1982
AIUD * PITEŞTI *GHERLA* TÂRGU OCNA
1
Închin această carte tuturor sfinţilor şi martirilor din toate vremurile până în ziua de azi!
Am scris aceste pagini tensionat de frică. Când a fost să le revăd, cu ocazia aşezării lor într-un loc mai sigur, am încercat să le recitesc şi să le rescriu dar mi-a fost imposibil. Nu am liniştea necesară. Când văd toate aceste file mă înfioară pericolul de a fi descoperite de Securitate. Le las aşa cum au ieşit din primul condei, deşi regret că nu pot face un lucru deplin.
Iertaţi-mă, oameni!
Ioan Ianolide
Bucureşti, decembrie 1981
2
Frânturi de mărturisiri
(pentru coperta din spate sau ca introducere)
Timp de trei ani am scris aceste pagini tensionat, urmărit, singur. Nu le pot reciti. Nu le pot sistematiza.
Sunt bătrân şi bolnav. Nu mai pot lupta, nu mai pot rezista dar nu pot muri fără a mărturisi tuturor oamenilor, cinstit şi obiectiv, cele ce am trăit, am văzut şi am suferit.
Sunt 16 ani de când ne-am eliberat plângând, sufocaţi, trişti din Aiud şi de când ne simţim întemniţaţi de statul ateist. Nu avem libertate, nu avem mulţumire sufletească, nu avem dreptul de a ne exprima, de a mărturisi public.
Îmi fac o datorie sfântă faţă de lumea întreagă în a comunica cele petrecute aici şi sunt conştient că nu îmi risc viaţa, ci sufletul. Căci dacă m-ar ucide pentru această mărturisire de adevăr aş fi fericit dar ei ucid sufleteşte, ei distrug omul, ei ne vor unelte ale iadului lor şi asta mă înspăimântă.
Am mărturisit adevărul şi numai adevărul. Cred că dincolo de neputinţa mea se săvârşeşte lucrarea lui Dumnezeu. Sunt în deplină pace sufletească, lucid mintal, lipsit de orgolii, încât am putut mărturisi aici fără nici o umbră de modificare a realităţii.
Încercăm să-L vestim pe Hristos cel răstignit în secolul XX. Aici s-au petrecut minuni, aici au renăscut sfinţenia şi martiriul, aici mărturisitorii şi-au dăruit viaţa pentru credinţă. Aici holdele sunt coapte dar culegătorii sunt ucişi. Aici se vrea uciderea sufletească a oamenilor!
Aceste rânduri le scrie un nimeni, un anonim, un bătrân, un proscris şi el, ca şi Calciu, Soljeniţîn, Iacunin cu tot neamul lor. Omenirea trebuie să opteze şi să îndrăznească.
Nu ştiu ce se va întâmpla cu aceste mărturisiri şi nici cu mine, dar am fost dator să le scriu. Dacă voi fi arestat şi chinuit, nu voi mai fi eu răspunzător de ce se va petrece cu mine. Eu sunt cel cuprins în aceste rânduri – testament şi cu groază gândesc că aş putea fi mutilat sufleteşte, mental şi volitiv – dar pe acela să nu-l ascultaţi, ci să faceţi responsabili pe torţionarii mei de mutilarea mea.
Mă rog fierbinte să fiu păzit, să nu cad, să mor fără pată, creştineşte iar aceste mărturisiri să găsească suflete curate şi credincioase care să le primească şi prin care să rodească. De aceea această carte se va numi “Document pentru o lume nouă”.
Atâta vreme cât eu voi mai trăi aceste documente să nu se publice, ele pot fi însă folosite ca material documentar, scris aşa încât să nu conducă vigilenţa securităţii până la mine.
3
Repet, este o mărturisire – o dedic oamenilor. E o modalitate ultimă de dragoste şi de slujire!
Amin
Ioan Ianolide - Ianuarie 1982
…Noi am vorbit din plinul vieţii în Hristos, din adâncul celei mai cumplite prigonori, din dăruirea pînă la jertfă. Noi am văzut între noi strălucind sfinţi şi martiri şi de aceea îndrăznim cu contribuţia noastră. Fenomenul religios a fost general dar s-a manifestat deplin în Valeriu, şi noi despre el mărturisim. Deci pe Hristos cel Viu în Valeriu, pe Hristos din secolul XX, pe Acesta Îl mărturisim!
Am avut şansa unor confruntări dramatice pentru credinţă... am cunoscut oameni care au realizat plinul uman, sfinţenia, mucenicia, dar printr-o cernere cruntă...
Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos: Valeriu Gafencu .
Schiţă de cuprins:
Prefaţă
Cuvânt înainte al lui Ioan Ianolide
I. TEMNIŢA
Aiud
Piteşti
Târgu-Ocna
Procesul
Ultima reeducare
Eliberarea
Portrete
Gheorghe Calciu – mărturisitorul lui Hristos
Trei Crăciunuri Crăciun în copilărie
Crăciun în închisoare
Crăciun după eliberare
II. CUVINTE DE SUFLET FOLOSITOARE
4
Capete despre o seamă de virtuţi creştineşti
III. RETROSPECTIVĂ ISTORICĂ
Actul de la 23 august – dialog
Slavii
Politica internaţională postbelică
Amintiri ale foştilor deţinuţi despre Ioan Ianolide
Încheiere
Ioan Ianolide : „Nu facem literatură, ci trezire de conştiinţe!”
Partea I
Temniţa
(1942 – 1964)
“Dacă ar fi să-mi iau viaţa de la început, aş repeta drumul pe care am mers”.
5
M-am născut român şi trăind în atmosfera religioasă autohtonă, cu slujbele bisericeşti şi tradiţiile obşteşti ale poporului (colinde, irozi, pomeni, denii, Rusalii, mucenici), cu bunici credincioşi şi o mamă evlavioasă, s-au format în mine sentimentul şi convingerea că Iisus este prezent pretutindeni, că atât în Altar cât şi în suflete oamenii se întâlnesc cu El, că El pluteşte în văzduh cu toţi Îngerii Lui, ajutându-ne să ne sfinţim şi să ne mântuim.
Relaţia cu Iisus era naturală, familiară şi permanentă, viaţa fiind inimaginabilă fără El. Mi se părea că aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi necontenit. Dumnezeu dădea plinătate sufletului meu. El răspundea necesităţii de curăţie, desăvârşire şi ideal din mine.
Nu am avut o educaţie religioasă şi cu atât mai puţin o instrucţie teologică, ba chiar creştinii şi preoţii pe care i-am cunoscut atunci, cu mici excepţii, puteau deruta şi pe un convins credincios. Pe mine însă nu m-a tulburat nimic, ci mai vârtos am tins spre sfinţenia pe care o simţeam plutind pretutindeni şi care încălzea sufletul meu de copil şi de tânăr. Atmosfera spirituală în care am trăit pruncia a fost eficace în religiozitatea mea de o viaţă întreagă, căci nu instrucţia este esenţială, ci trăirea cu Dumnezeu împreună.
Îmi dau seama că pe atunci chipul lui Iisus era confuz în mintea mea din punct de vedere intelectual, dar intens şi greu în trăire lăuntrică. El era bucurie, era tot ce poate fi frumos, bun şi adevărat şi cuprindea toate năzuinţele mele.
Deci până la majorat am fost un creştin tradiţionalist dar viu, Iisus fiind taina şi izvorul vieţii mele.
Dar Dumnezeu nu voia să mă opresc aici. El voia să-L descopăr pe Iisus duhovniceşte. Aşa se face că la 21 de ani am intrat în temniţă.
6
*
AIUD
(1942 – 1948)
Sufletul se avântă în înălţimi şi din rănile scrijelite de lanţuri picură sânge. Aveam lanţuri la mâini şi la picioare. Neştiind cum să ne protejăm - abia mai târziu am învăţat - ele au rupt şi gleznele şi mâinile. Durerile mari aveau să vină mai târziu, căci rănile au copt.
Duba în care eram transportaţi era rău mirositoare şi mizerabilă. Călătorisem toată noaptea din Bucureşti la Aiud. Roţile trenului au scrâşnit şi hurducătura a luat sfârşit. Duba a fost decuplată şi lăsată în gara Aiud. Temnicerii au apărut şi au ordonat să coborâm. Aveam bagaje multe - parcă presimţeam că prigoana aceasta va fi îndelungată - şi erau grele, căci purtam cărţi multe pentru a studia. Vedeam în temniţă o universitate a dăruirii şi a jertfei, cât şi prilej de studiu şi meditaţie. Cu greu am sărit din dubă, aruncându-ne unii altora bagajele.
Nămeţii erau înalţi şi gerul iernii din ianuarie 1942 îngheţase tancurile germane în jurul Moscovei. Eram încă tineri şi plini de vise. Lume multă venise în gară să ne vadă, dar trei cercuri de ostaşi şi de temniceri ne-au înconjurat. „Încărcaţi arm’!”, a răsunat comanda şi am auzit zgomotul metalic al armelor îndreptate spre noi. Am zâmbit amar şi sfidător în acelaşi timp. La ce bun toată această mascaradă de forţă şi teroare, când nici unul dintre noi nu purtase cândva pistol şi nici nu gândise să poarte? În afară de năzuinţele noastre sublime, nu purtam nimic periculos.
Ostaşii erau tineri ca şi noi, dar uniforma militară depersonalizează. Temnicerii îşi făceau datoria fiecare conform sufletului său. Excela însă Maiorul Magistrat - atunci era numai căpitan, dar avea să devină curând maior - care purta cu emfază frumoasa uniformă albastră a magistraturii militare.
Maiorul Magistrat era un bărbat cam de 40 de ani, bine făcut, voinic, remarcându-se prin părul lui alb, care îi dădea o falsă nobleţe. Era nedormit, acru şi nebărbierit, încât am avut senzaţia că vine din prima linie a frontului. Privea la noi, la ostaşi şi la public cu severitate. Dădea impresia că exercită o misiune atât de importantă, încât va decide destinele omenirii.
Noi ne-am încrucişat privirile şi am zâmbit la grosolana lor înscenare. Maiorul Magistrat a strigat cu voce de tunet răguşit:
- Ascultă comanda la mine! Din acest moment vă găsiţi sub comanda mea. Cer disciplină fără murmur şi fără şovăire. Ostaşii vor trage din plin dacă veţi încerca să faceţi dezordine. Vom porni în convoi către penitenciar. Voi reprima orice indisciplină. Fiţi gata, pornim!
7
Convoiul s-a pus în mişcare cu greu, căci înotam în nămeţi de zăpadă, împovăraţi de bagaje şi înlănţuiţi la mâini şi la picioare. Ne-am luat rămas bun de la gara libertăţii. Am privit cerurile, apoi casele cu livezi şi chipurile îngrozite de bărbaţi, femei şi copii, oprindu-ne cu sfâşieri de inimă la fetele ce ne zâmbeau pentru ultima oară, căci de aici înainte lumea era distanţată de noi prin zăbrele şi zăvoare şi ziduri înalte. Eram flămânzi dar adânci forţe lăuntrice ne dădeau senzaţia căţărării către ideal.
Aiudul este o temniţă veche construită de austro-ungari. Corpul ei central e un celular în formă de T, cu trei etaje, cu peste 300 de celule, lăsând în mijlocul construcţiei un coridor de sus până jos, încât din centru se vede totul panoramic. Mai este un corp cu celule mari comune. În fundul curţii este zarca veche, celular igrasios şi mizer. Alături este o fabrică unde se lucrează cu deţinuţi. Mai sunt grajduri, bucătării, magazii şi o infirmerie.
Noi am fost duşi în celular. Priveliştea era impresionantă, căci din toate părţile te priveau uşi fără ochi, în dosul cărora erau ochi ce nu puteau privi. Părea un cavou cu oameni vii. Părea un vapor ce transportă robi. Un murmur surd şi monoton ne-a sfredelit sufletele. Îngheţaseră mâinile pe bagaje şi sângele în vene. Eram în continuare înconjuraţi de garda înarmată iar temnicerii au purces să ne percheziţioneze. Maiorul Magistrat a anunţat:
- Fiecare deţinut are dreptul la un singur costum de haine, la trei schimburi de rufărie, o singură pereche de încălţăminte, un săpun şi pasta de dinţi. Toate cărţile vor trece prin cenzură şi vi se vor da în funcţie de comportarea voastră. Aveţi voie să primiţi o singură scrisoare pe lună şi să scrieţi tot câte una, trecând prin cenzură. Aveţi voie să primiţi un singur pachet de alimente de maximum 10 kilograme pe lună. Sunteţi condamnaţi de drept comun şi veţi începe executarea pedepselor prin regim celular sever. Fiecare va fi condus la o celulă. O oră pe zi veţi fi scoşi la aer în curte. Nu se admite nici o legătură cu paznicii. Se pedepseşte orice abatere de la regulament. Nu aveţi voie la nici o activitate organizată. Orice plângere mi se adresează mie personal, căci aici numai eu decid. Ne găsim în stare de război şi se aplică legea marţială. Dacă încercaţi să evadaţi veţi fi împuşcaţi pe loc, dacă veţi provoca conflicte cu paznicii veţi fi aspru sancţionaţi. Să vă intre bine în cap aici sunteţi deţinuţi. Legea nu vă iartă. Dacă vă opuneţi destinelor ţării, armata este decisă să vă extermine. Cer disciplină fără murmur şi fără şovăire. Când întâlniţi un paznic ori vă vizitează cineva, staţi în picioare în poziţia de drepţi cu căciula scoasă de pe cap şi înainte de a aştepta să vi se spună bună ziua, veţi saluta cu: „Să trăiţi domnule grad!”; iar dacă va fi civil cu: „Să trăiţi domnule inspector!”. Personalul de pază vi se va adresa cu „tu” iar voi veţi vorbi la pluralul reverenţios „dumneavoastră” şi abaterea de la această decizie se va sancţiona sever. Mareşalul şi aliaţii noştri sunt decişi să vă aplice cele mai severe pedepse dacă nu vă supuneţi ordinelor şi dispoziţiilor în vigoare. Nu vreau să mă răzbun, căci nu am de ce să mă răzbun pe voi. Sunteţi nişte victime ale unor rebeli care au trădat ţara, pe
8
Mareşal, armata şi pe Aliaţi. Sunt şi eu naţionalist ca şi voi. Sunt doctor în drept, port cu cinste uniforma magistraturii militare, am fost erou în primul Război mondial, decorat cu cele mai înalte onoruri, căci corpul meu a fost ciuruit cu 36 de gloanţe. Am familie onorabilă şi copil pe care vreau să îl cresc în spiritul iubirii de neam. Sunt român neaoş din moşi strămoşi. Dacă veţi fi disciplinaţi şi cinstiţi, veţi fi reabilitaţi, căci ţara are nevoie de energiile voastre. Acestea fiind zise, ordon disciplină fără şovăire şi fără murmur.
Cam aşa a sunat cuvântul Maiorului Magistrat la primirea noastră în Aiud. Ordinele erau severe. La percheziţia efectuată am fost lăsaţi golaşi, dar cel mai greu ne era să suportăm umilinţele aşa-zis regulamentare.
Cei sosiţi eram studenţi, elevi, tineri muncitori şi câţiva tineri ţărani, toţi aparţinând „Frăţiilor de Cruce”, o organizaţie de tineret românesc care îşi propunea să facă educaţie morală şi naţională, fiecare tinzând a se modela pe sine însuşi spre realizarea tipului de erou român - iar român se confundă cu creştin, precum şi noţiunea de creştin se identifică cu cea de român. Eram tineri născuţi prin anii 1920-1930, încât nu am avut niciodată vreo funcţie politică sau publică, deci nici o răspundere pentru evenimentele acestui secol. Aveam convingerea că nu facem politică, ci educaţie. Doream să formăm o elită de înaltă ţinută care să preia în mâinile ei destinele neamului românesc.
Pluteam în oarecare confuzie, căci ne-am format în vremuri de prigoană, fără a avea îndrumători, fără a avea literatură, ci numai un ideal sublim, către care năzuiam sincer sufleteşte şi înaripaţi. Nu cunoşteam nici elita clericală şi nici pe cea politică a ţării. Aveam conştiinţa că nu greşim cu nimic faţă de neam şi ţară, ci suntem loviţi tocmai de duşmanii neamului şi ai ţării. Între noi şi prigonitorii noştri stăteau sufletele noastre curate, nobile, virtuoase şi însufleţite de năzuinţe sfinte. Nu apăram decât un crez, un vis, un ideal, o credinţă.
Eram adunaţi din toată ţara, pe motiv că nu am încetat a ne reuni în şedinţe după ce organizaţia Frăţiilor de Cruce fusese pusă în ilegalitate de către mareşalul Antonescu, cu aprobarea lui Hitler. Vârsta noastră oscila între 12-21 de ani iar condamnările variau de la 5 la 25 de ani. Mulţi dintre noi purtau o condamnare mult mai mare în ani decât anii pe care îi aveau. Majoritatea proveneam din familii sărace şi modeste iar în societate şi în şcoli fusesem elementele cele mai bune şi mai respectate.
Tremuram de frig, de emoţie şi de frică. Celularul îşi deschidea hidoasele uşi pentru a ne rumega. Fiecare a fost izolat în câte o celulă: patru metri pe patru, fereastra zăbrelită, uşa zăvorâtă, pereţii văruiţi, un pat de fier negru acoperit de o saltea vânătă şi ponosită. Duşumelele erau tocite de sutele de mii de paşi făcuţi de miile de ostatici ce au trecut pe aici. Pereţii erau burduşiţi şi ploşniţele nu se ruşinau să mişune în căutarea hranei. Uşa s-a închis, zăvorul a scrâşnit şi celula s-a prăvălit peste mine. Am intrat într-un nou tărâm. Lumea a rămas departe, departe.
9
Idei, sentimente şi imagini colosale au năvălit în suflet şi în fracţiuni de secundă am trăit când eroismul, când crucificarea, când dezrădăcinarea, când duioşia iubirii, când tinereţea distrusă. Lumea, natura, copilăria alternau cu visul, cu speranţele şi idealurile. Am zâmbit şi am plâns, am cântat şi am jelit, am îngenuncheat şi ne-am revoltat. Cuvintele Maiorului Magistrat pe mulţi i-au întărâtat şi i-au îndârjit şi mai mult în atitudine, dar pentru alţii au fost prilejul căderii încă de la început. Pe drumul acesta, cine nu a avut mari rezerve sufleteşti a fost învins – dar au fost şi unii care s-au îmbogăţit sufleteşte tocmai datorită luptei cu răul.
Maiorul Magistrat era un exemplar tipic al lumii pe care o înfruntam. Provenind dintr-o familie cu năravuri dubioase, ambiţiosul tânăr a ajuns magistrat militar. S-a remarcat în faţa superiorilor săi prin servilism şi prin abilitatea cu care ticluia procesele. Când în noiembrie 1938, la Tâncăbeşti, 14 oameni au fost strangulaţi, apoi aruncaţi de-a valma într-o groapă şi arşi cu acizi tari pentru a nu mai fi recunoscuţi, călăii şi-au amintit că nu au invitat şi un procuror care să constate că cei 14 „au încercat să evadeze în pădure şi în lupta ce s-a încins cu paznicii au fost împuşcaţi”. Cine putea să se preteze la acest joc funest? Maiorul Magistrat. Aşa a început marea lui carieră. A fost adus imediat la Jilava şi în atmosfera de teroare şi groază i s-a spus ce avea de facut - şi a făcut-o fără murmur şi fără şovăire. Iar atunci când unul dintre plutonierii care ucisese prin strangulare a fost cuprins de regrete şi a făcut o criză de nervi, ţipând cât îl ţinea gura că a omorât om nevinovat, Maiorul Magistrat l-a bruscat şi cu ameninţări l-a determinat să semneze o declaraţie conform tipicului făurit de asasini. Atunci Maiorul îl slujea pe regele detracat şi criminal şi pe a sa clică iar după căderea lor de la putere a intrat în serviciul lui Eugen Cristescu - şi acesta un om nefast.
În 1941 a fost un conflict între legionari şi mareşalul Antonescu, terminându-se cu victoria mareşalului. Eugen Cristescu a apelat din nou la maiorul Magistrat, căci îi trebuiau acte de acuzare zdrobitoare. Nefiind mulţumit numai cu faptele - deşi au existat unele fapte regretabile, abuzive ori criminale - au înscenat pur şi simplu odioasa ucidere a 30 de evrei, spânzuraţi chipurile de cârlige la abatorul din Bucureşti. N-a existat de fapt această acţiune criminală, respingătoare şi hidoasă, dar Maiorul Magistrat a întocmit actele de acuzare pe baza unor copii de fotografii trunchiate. În virtutea acestor „documente”, el a murdărit sufletul românesc cu o crimă abjectă şi a degradat justiţia cu o înscenare grosolană. Dar evreii ştiu bine că nu au existat crimele de la abator.
Pornit pe această pistă, Maiorul Magistrat a mai redactat un proces verbal fals, căci un biet ostaş român care a murit în flăcările unei maşini incendiate a fost prezentat ca o victimă peste care legionarii au turnat petrol şi i-au dat foc.
Acesta era Maiorul Magistrat, comandantul militar din Aiud, trimis cu misiunea de a ne distruge.
10
Noi nu participasem la acele evenimente din trecut, deşi nu erau prea îndepărtate, dar sufletele noastre respingeau hidoşenia acestui om. El a devenit pentru noi simbolul mişeliei şi crimei, al nelegiuirii şi bestialităţii, încât ne-am încleştat în luptă pe viaţă şi pe moarte. Eram tineri, nu cunoşteam lumea, nu ştiam ce este viclenia şi nici înţelepciunea. A fost o greşeală de tact modul nostru deschis în care am activat împotriva legilor nelegiuite şi deci am fost arestaţi, iar acum aveam să săvârşim a doua greşeală prin lupta făţişă cu perversul şi vicleanul Maior Magistrat. În vreme ce noi eram vinovaţi de naivitate idealistă, Maiorul Magistrat era specialist în crimele perverse.
Situaţia ţării în acel moment era dramatică. Sub conducerea mareşalului Antonescu, ţara intrase în război alături de germani contra U.R.S.S.. O alianţă stranie între Stalin, Hitler şi Mussolini răpise României Basarabia, Bucovina, Ardealul şi Cadrilaterul, întrucât Anglia şi Franţa nu au fost capabile să ne garanteze graniţele, aşa cum prevedeau tratatele încheiate. Situaţia oamenilor era tragică. Un popor mic se vedea părăsit şi lovit din toate părţile. Dar pericolul cel mai mare venea din Răsărit. U.R.S.S. nu se mulţumea numai cu Basarabia şi Bucovina, ci dorea ţara şi neamul întreg şi ne voia comunizaţi, rupţi de toate valorile şi de tot trecutul nostru - ori această perspectivă ne înfiora. Oamenii politici ai ţării au făcut eforturi imense ca să salveze ce se putea salva dar nu au reuşit decât parţial.
După cum am mai spus, noi eram tineri, visători şi fără experienţă politică, dar ne iubeam neamul în valorile sale măreţe şi ţara în hotarele sale naturale şi prin urmare eram în conflict cu toţi duşmanii din afară şi din interior. La început am fost dezamăgiţi de Anglia şi Franţa, care au abandonat Europa - deci şi pe noi - în mâinile lui Mussolini, Hitler şi Stalin. Pentru o vreme ne-am orientat speranţele spre Germania însă Hitler a fost o deziluzie. Niciodată nu am fost adepţii ideologiei naziste dar când am simţit orgoliul rasei germane pe propria noastră piele, cu atât mai mult ne-am declarat duşmani lor. Germanii au venit la noi ca stăpâni şi nu ca aliaţi. Hitler nu şi-a dorit prieteni, ci supuşi, iar noi nu aveam calităţi de robi. Şi totuşi, în faţa pericolului comunist românii au intrat în război alături de nemţi. Mareşalul Antonescu a spus că face un război sfânt şi că din Basarabia şi Bucovina va reveni în ţară prin Ardeal. El întruchipa atunci idealul românesc, pe care îl contestau numai cele câteva sute de comunişti români. Românii nu au putut avea o alternativă în conjunctura de atunci. Un paradox: majoritatea absolută a românilor şi a ruşilor au fost anticomunişti şi totuşi Armata roşie rusească a cucerit Europa până la Berlin. Explicaţia constă în organizarea formidabilă a statului comunist, în faptul că americanii şi englezii n-au intervenit, cât şi în atitudinea provocatoare şi dispreţuitoare cu care Hitler a tratat popoarele din U.R.S.S..
Se punea întrebarea: ce căutam noi în temniţă la acea dată şi ce rost avea lupta noastră? Analizând cu grijă năzuinţele acelor tineri dintre care făceam şi eu parte, am ajuns la concluzia că nu angajarea politică, ci ţinta morală ne
11
călăuzea. Încărcaţi de vise şi de idealuri, cavaleri ai unui ev apus, nebuni ai crucii, exponenţi ai onoarei şi demnităţii, noi înfruntam de fapt o lume întreagă. Am fost lipsiţi de realism şi de spirit de conservare, am fost neînţelepţi şi am intrat în gura lupului, dar ce puteam face altceva? Căci nu am putut să ne pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie nu am avut simţul proporţiilor, dar am acceptat martiriul.
S-au mâniat pe noi comuniştii dar şi burghezii. Ne-au lovit americanii dar şi nemţii. Toţi ne-au spus că suntem nebuni, adesea ne-au înfierat până şi fraţii noştri creştini, ca să nu mai vorbesc de ura dezlănţuită contra noastră de evrei, care au mizat pe cartea comunistă. Da, suntem vinovaţi că am înţeles, ca şi Dostoievski, ce este ateismul şi că am identificat comunismul cu antihrist, cu care nu am acceptat nici o megieşie. Da, suntem vinovaţi că am fost anticomunişti, antiburghezi şi antinazişti. Suntem acuzaţi că am fost şi antisemiţi, dar noi îi iubim în Hristos pe evrei. Numai El a insuflat atâta amar de nebunie sfântă în sufletele noastre şi în afară de aceasta nu ştim a avea o altă vinovăţie. Naţionalismul nostru nu a fost rasial şi imperialist. Deşi am fost în conflict cu ungurii şi bulgarii, vecinii noştri, disputând între noi graniţele, niciodată nu am râvnit ce nu este al nostru. În fond noi am dorit pacea cu toţi oamenii dar mulţi nu ne-au suferit alături de ei, egali cu ei, asemenea lor şi aşa a început conflictul.
Suferinţele pe care le-am îndurat ulterior ne-au maturizat, am găsit răspunsurile cuvenite, ne-am definit conştiinţa creştină, dar chiar atunci, în tinereţea aceea tumultuoasă, am fost animaţi de cele mai frumoase idealuri. Târziu vom înţelege şi fenomenul politic dar îl vom părăsi, întrucât ne vom dedica religiosului. Un dram de nebunie sfântă a rămas în noi şi astăzi, căci Hristos este în continuare prigonit, batjocorit, discreditat şi rău înţeles. Forţele anticreştine din lume sunt colosale iar un Hristos deplin, aşa cum ni s-a descoperit nouă, nici creştinii nu sunt pregătiţi să primească.
Să revenim însă la Aiud. Regimul penitenciar a fost dur, mâncarea mizeră, izolarea grea, apa îngheţa în celulele noastre. Maiorul Magistrat ne teroriza. Nimeni, dar absolut nici o forţă din lume ori din ţară nu ne-a sprijinit.
Atunci am descoperit pe Hristos cel duhovnicesc. Deşi am studiat mult, preocuparea de căpătâi era cea sufletească. Ne rugam mult, ne mărturiseam unii altora stările sufleteşti şi strădaniile de desăvârşire. Şi am ajuns la conştiinţa păcatului şi am plâns amar atât greşelile personale, cât şi păcatele colectivităţii. Cine se vrea creştin trebuie să fie cu adevărat creştin. Am purces deci să purificăm sufletele şi istoria de crime, de nelegiuiri, de abuzuri şi de tot păcatul. Am năzuit să trăim creştineşte şi ştim că până la moarte omul trebuie să îşi scruteze sufletul, dacă se află ori nu în Hristos.
Descoperirea creştinismului i-a însufleţit pe cei mai buni dintre noi, dar nu fără reacţii negative şi brutale. În rândul legionarilor erau multe curente şi dezbinări.
12
Între legionarii aduşi în Aiud din toate oraşele ţării se distingea cu deosebire unul, înalt, frumos, cu ochi adânci, albaştri ca cerul. Îl chema Valeriu Gafencu. Se născuse în Basarabia în Ajun de Crăciun, la 24 decembrie 1920. Tatăl lui, Vasile, era intelectual şi luptase pentru unirea Basarabiei cu România. Ulterior însă s-a retras în gospodăria sa, căci i-a displăcut politicianismul venal ce se instalase în ţară. Familia lor era un cuib de bucurie şi desfătare. După o copilărie de iz patriarhal, Valeriu a urmat liceul în Bălţi.
Însă în 1940 Basarabia a fost ocupată de Armata roşie, ca urmare a înţelegerii Ribbentrop-Molotov, dar şi a faptului că Anglia şi Franţa nu garantaseră graniţele ţării noastre, deşi se angajaseră să o facă. Vasile era îngândurat, asemenea şi Valeriu.
- Ce facem, tată? l-a întrebat.
- Dragul meu, i-a zis Vasile, familia noastră este prizonieră. Eu nu pot părăsi familia. Pe mine nu mă vor ierta pentru că am votat unirea Basarabiei cu România. De aici nu se mai poate face nimic pentru Basarabia. E mai bine ca tu să pleci în România. Vei vedea acolo ce se poate face.
- Tată!...
- Taci şi du-te! Să nu spui nimic mamei şi surorilor!
Astfel se face că Valeriu a trecut Prutul şi a sosit în 1940 la Iaşi, unde s-a înscris la Facultatea de Drept. Sufletul lui ardea nu numai pentru destinul Basarabiei, ci şi al României, nu numai pentru conştiinţa naţională, ci şi pentru aceea creştină, care era ameninţată de ateismul bolşevic în expansiune. Aşezările lumii se sfârtecau nu numai între state, ci şi între ideologii. Războiul început în Occident se anunţa şi în Răsărit. Românii aveau nevoie de sprijin şi în Răsărit şi în Apus. Comunismul ameninţa lumea. În aceste condiţii, Valeriu aderă la organizaţia “Frăţiile de Cruce”, care se ocupa de educaţia creştină şi naţională a elevilor şi a tineretului în general. Dar organizaţia a fost declarată ilegală de către guvernul militar din România, cu asentimentul Germaniei. Valeriu investise tot ce era sfânt şi bun în el pentru a forma o conştiinţă creştină şi naţională elevilor din Iaşi şi prin urmare nu putea accepta această scoatere în ilegalitate. Nu era deci de acord nici cu guvernul român, nici cu cel german. În cele mai intime fibre ale sufletului el năzuia spre cele mai sfinte idealuri. Nu avea veleităţi politice, nu complota, nu uneltea împotriva statului, ci tocmai atitudinea sa idealistă îl întărea în continuarea procesului de educaţie.
Elevii îl iubeau. Reuşise să realizeze o comuniune sufletească, deşi nici el nu era decât un tânăr student. Vibra în el necesitatea curăţiei, imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste şi visul unei lumi ideale. În acelaşi timp îl înfiora abisul materialismului bolşevic din Rusia dar şi concepţia burgheziei egoiste, exploatatoare, afaceriste, indiferentiste moral. Educaţia tradiţională din şcoli şi Biserică nu-i dădea răspuns la confruntarea titanică la care era chemat veacul. Era nevoie de o apă vie, care să dea viaţă acestei lumi muribunde spiritual. Înfrigurat deci, el apela la tot ce era bun în tineri pentru a-i 13
pregăti pentru marea confruntare. Valeriu avea o orientare şi o atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcţie publică. Guvernanţii de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau.
În 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, deşi nu era vinovat decât exclusiv de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea. Prin urmare, el s-a simţit liber de orice vinovăţie. Aşa se face că în ianuarie 1942 a fost adus la penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa condamnare.
În temniţă el a continuat să se ocupe de educaţia tinerilor, dar îşi punea totodată grave şi severe probleme de conştiinţă. La început a studiat şi a citit foarte mult, dar curând s-a oprit asupra creştinismului, care i-a apărut în adevărata lui lumină, adică în latura sa duhovnicească. Valeriu s-a dedicat unei intense lecturi teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualităţii ortodoxe. Printre cărţile pe care le-a citit au fost Patericul, Mântuirea Păcătoşilor, Vieţile Sfinţilor, Urmarea lui Hristos. A citit pe Sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul, Ioan Damaschin. A studiat de asemeni pe Pascal, Bulgakov, Berdiaev, Papini, precum şi toate cursurile ce se predau la Facultatea de Teologie. Lectura lui se concentra mai ales asupra Bibliei. În acelaşi timp se ruga intens în singurătatea celulei. Inteligenţa lui strălucită şi sufletul său curat au descoperit repede adâncimile spiritualităţii ortodoxe. Dacă până aici fusese un credincios, acum devenea un trăirist; fusese animat de creştinismul tradiţionalist iar acum se adâncea în cea mai autentică spiritualitate.
Tânărul visător se întorcea acum cu grijă şi râvnă în sine însuşi. Descoperea lumea interioară, începând să pună ordine în ea. Ideile ce-l animaseră au fost părăsite o vreme pentru a se putea dedica lucrării duhovniceşti. Abia acum înţelegea ce este naşterea din nou. Tot căutând, într-o zi a căzut cu faţa la pământ, izbucnind în lacrimi şi spunând: „Sunt cel mai păcătos om!”. Aici se situează momentul crucial al vieţii sale spirituale. De aici înainte va trăi pentru a se curăţi lăuntric şi a se desăvârşi prin unire cu Hristos.
Unii l-au admirat, alţii l-au acuzat dar foarte puţini l-au înţeles. Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a onoarei şi a fost o luptă grea până când aşa zisa „demnitate şi onoare” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii.
Un moment greu a fost când autorităţile ne-au propus să mergem ca soldaţi pe frontul de Răsărit pentru a ne „reabilita” în faţa poporului. Ne-au cerut de asemenea şi o declaraţie de desolidarizare de trecutul nostru „politic”. Valeriu şi alţi câţiva au spus că nu au nimic de reabilitat dincolo de justiţia propriei 14
conştiinţe. Doream să luptăm împotriva comunismului, năzuiam să unim ţara, dar nu ca deţinuţi, nu ca vinovaţi; nu aveam pe sufletele noastre nimic de „reabilitat” şi deci am refuzat frontul. Am refuzat şi desolidarizarea, nu pentru că nu aveam greşeli de care să ne desolidarizăm, ci pentru că procesul nostru de conştiinţă înfiera toate greşelile făcute fără a avea nevoie de imboldul unei elite politice al cărei reprezentant era un monstru ca Maiorul Magistrat. Nu am acceptat deci nimănui dreptul de a se infiltra în conştiinţele noastre.
În acea vreme se aflau în Aiud şi câţiva deţinuţi comunişti, care erau izolaţi de noi şi se bucurau de mari libertăţi, ca urmare a faptului că finanţa evreiască şi cea sovietică reuşeau să mituiască oameni de influenţă – amintim aici pe colonelul magistrat P., care era director general al penitenciarelor şi care a fost în slujba comuniştilor. Ei aveau regim preferenţial, lucrau şi câştigau de pe urma muncii lor, primeau ajutorul roşu, studiau pe Stalin, pe Lenin şi pe Marx, aveau contacte politice în ţară şi peste hotare, deşi ca forţă politică erau inexistenţi, fiind elemente de periferie ale societăţii româneşti şi numărând mai puţin de o mie de membri.
Aceşti comunişti s-au bucurat că Valeriu a refuzat să lupte împotriva sovieticilor. Le-a răspuns:
-Am refuzat să merg pe front, dar nu ca şi voi, pentru că eu sunt creştin iar voi atei; eu doresc Basarabia alături de România iar voi vreţi România alături de URSS; eu năzuiesc să văd lumea unită în credinţa creştină, voi vreţi să cuceriţi lumea sub semnul stelei roşii. Suntem în aceeaşi temnişă dar din motive cu totul diferite. Este de datoria mea să vă spun că fără Dumnezeu veţi aduce numai dezastru lumii, deci vă rog să cugetaţi la greşeala în care vă găsiţi şi să căutaţi adevărul iar adevărul vă va duce la Hristos. Numai aşa am putea avea o platformă comună de comunicare între noi.
Mulţi s-au înfuriat. Un suflet mic l-a turnat cum că ar fi organizat o rebeliune şi are arme ascunse, drept pentru care s-au făcut percheziţii minuţioase, anchete şi pedepse, dar s-a dovedit că totul era o înscenare.
Maiorul Magistrat însuşi ne-a acuzat că refuzând „reabilitarea”, ne aliem comuniştilor. I s-a răspuns:
- Comuniştii din acest penitenciar sunt protejaţi de voi. Noi doar ne apărăm sufletele de orice întinare, căci un neam nu poate dăinui dacă nu-şi păstrează o zestre morală.
Că nu aveam nimic în comun ei o va dovedi atitudinea lor ulterioară faţă de noi, căci după ce au preluat puterea ne-au menţinut în temniţe cu condamnările date de Antonescu, aşa încât mulţi dintre noi am ajuns la executarea unui sfert de secol de detenţie.
De altfel, noi nu am pornit de la o ideologie, ci de la o credinţă şi pe parcurs am desprins din cuvântul lui Dumnezeu şi al Bisericii viziunea noastră despre lume şi viaţă. Nu am pornit să cucerim politic lumea, ci să cucerim propriile noastre suflete, modelîndu-le întru Hristos. N-am făcut acest lucru
15
programatic, ci instinctiv dar azi înţelegem că ne-am situat pe o linie înaltă şi solidă.
Nu ne-a sprijinit nimeni. Clerul nostru cel înalt nu ne-a ajutat, putem zice că nu şi-a îndeplinit misiunea apostolică, ci a făcut politica nedemnă a compromisului şi dezertării. Întrucât poporul a intuit dreptatea noastră, am fost cu furie calomniaţi şi rupţi de masele populare, atât de către burghezi cât şi de către comunişti. Ne-au urât toţi, dar nu pe noi ne urau, ci pe Hristos pe care Îl mărturiseam.
O altă atitudine frumoasă pe care a luat-o Valeriu, după episodul „reabilitării”, a fost următoarea: întrucât se punea accentul pe pedeapsă şi pe răzbunarea în lupta politică, el a susţinut că răzbunarea este a lui Dumnezeu. Nimănui nu-i este îngăduit să-şi facă singur dreptate. Creştinul iartă, creştinul se situează pe poziţia dragostei, singura virtute aducătoare de pace, singura atitudine care învinge şi nu este învinsă. Împotriva acestui punct de vedere s-au ridicat voci puternice şi el, încercând să se justifice, era tot mai singur. Cu toate acestea a rămas ferm în convingere şi cu timpul mulţi i s-au alăturat.
Viaţa îşi continua cursul între zidurile masive ale închisorii. Valeriu se ruga mult. Adesea cădea cu faţa la pământ şi plângea cerând mila, ajutorul şi luminarea cerească. Treptat a înlocuit studiul prin contemplaţie. Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului iar ziua Acatistele. Mergea regulat la biserică, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Îi plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea multe metanii, în funcţie şi de starea fizică. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiţii prielnice duhovniciei.
Dragostea îl făcea să se reverse către prieteni la un nivel sufletesc adânc şi sincer. Se străduia să plinească în sine virtuţile, proces care avea să se desăvârşească pe parcursul anilor. Respecta preoţii, dar n-a găsit un duhovnic pe dimensiunile sufletului său. Se sfătuia mereu cu cei de un cuget cu el şi împreună au luptat să se curăţească. Zi de zi făcea ordine în sufletul său, devenea altul, învăţa să trăiască în duhul, conform învăţăturii creştine. Dezvoltarea îi era armonioasă, tinzând să realizeze omul cel nou. Prin harul lui Dumnezeu, el a parcurs calea celei mai autentice spiritualităţi ortodoxe.
Prin 1943 Valeriu a fost izolat, împreună cu alţii, în zarca cu regim sever, fără cărţi, fără contact cu familia şi cu o raţie de hrană insuficientă care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii inimii, spunând neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Începutul bun era pus, orientarea era certă, aşa încât această perioadă i-a adus un spor duhovnicesc însemnat. Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi şi pocăinţă iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu şi unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Îndrumătorul care i-a stat la dispoziţie a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată „Pelerinul rus”. Acum celelalte preocupări dispar pentru a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, o dată cu descoperirea luminii interioare, o dată 16
cu ordinea sufletească, o dată cu lumina harică, îi revelează în minte toate problemele ce l-au preocupat, evident nu ca o aflare, ci ca o dăruire. Şi astfel, în acel regim sever de temniţă căruia el îi dăduse rol spiritual, Valeriu era plin de bucurie şi de cântec. Impetuozitatea tinereţii sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cereşti nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Iisus îi devenise prieten şi de aici înainte nu se vor mai despărţi niciodată.
În tot acest timp distrugerea noastră în temniţă continua. Maiorul Magistrat şi patronii lui din guvern făceau totul ca să ne ucidă moral şi fizic. Dar Maiorul nu s-a mulţumit să ne terorizeze, ci a abuzat şi de familiile noastre. Nenumărate femei tinere care veneau la vorbitor au fost victimele patimilor nestăpânite ale Maiorului. Multe l-au respins, dar li s-a spus: „Să taci! Să taci, ori îţi omor soţul şi fratele. Să taci, ori te închid şi pe tine. Am puteri nelimitate. În definitiv de ce faci pe mironosiţa? Îţi ofer o petrecere frumoasă. Dacă vrei am să-ţi fac favoarea să te întâlneşti discret şi cu soţul tău!” Bietele femei veneau plângând la gratii. Maiorul Magistrat, împreună cu colonelul şi cu alţi desfrânaţi s-au dedat la orgii publice în oraş cu aceste nenorocite victime şi asta s-a aflat. Opinia publică era indignată dar redusă la tăcere. Guvernanţii, sesizaţi de cele petrecute, au încercat să muşamalizeze murdăria.
Atunci câţiva deţinuţi au provocat un scandal public în penitenciar, cu scopul de a înainta un memoriu mareşalului Antonescu, de la care se aştepta dreptate. Deşi totul a decurs paşnic, Maiorul Magistrat a raportat că a fost rebeliune şi încercare de evadare în masă cu scopul de a răsturna guvernul. Ministerul de Interne şi de Justiţie au dat puteri depline Maiorului. A urmat un coşmar. Oameni bătuţi până la moarte, izolaţi şi înfometaţi, batjocoriţi şi umiliţi, au fost siliţi să îşi ceară iertare, recunoscând că l-au calomniat pe Maiorul Magistrat şi că s-au organizat cu scopul de a evada şi de a trece la acţiune împotriva guvernului. Nimeni din ţară nu a încercat să afle adevărul şi să restabilească dreptatea.
În toate temniţele era teroare, dar în Aiud Maiorul Magistrat a depăşit toate limitele. Reuşind să înfrângă oameni cu un caracter integru prin tortură, el ajunsese să se creadă un mare pedagog. Îndrăzneala lui creştea şi în măsura în care Armata roşie se apropia de România, în 1943-1944.
Erau aproape doi ani de când eram complet izolaţi de lume, înfometaţi, torturaţi şi batjocoriţi de Maiorul Magistrat. Pentru noi lumea nu mai exista decât prin el. Pe cât de mult ne temeam de el, pe atât de mult îl uram, dar rămâneam victimele lui.
La 23 august 1944, în miez de noapte, a venit turbat şi îngrozit, ne-a scos în coridor şi ne-a spus:
- Regele ţării a declarat armistiţiu. Mareşalul Antonescu este arestat. Majestatea Sa a numit un nou guvern format din partidele ţărănist, liberal, socialist şi comunist, sub preşedinţia generalului Sănătescu. Trăim vremuri
17
grele. Viaţa voastră este în mâinile mele. Armata română luptă alături de Aliaţi împotriva nemţilor. Ordon linişte şi disciplină!
Era şi el buimăcit, îngrozit şi derutat. Noi am fost din nou închişi în celule şi aşteptam moartea. A doua zi am văzut pe fereastră cum erau eliberaţi deţinuţii comunişti, în baza decretului de amnistie dat de noul guvern. Ministru de justiţie fusese numit Lucreţiu Pătrăşcanu, comunist, avocat de meserie, care ulterior va fi ucis abuziv chiar de tovarăşii săi. Deşi decretul ne cuprindea şi pe noi, totuşi nu am fost puşi în libertate. Mai mult, de teamă să nu fim eliberaţi de armatele germane care se retrăgeau spre Aiud, am fost mutaţi pentru o lună la închisoarea din Alba-Iulia. Ştiam ce este munca, dar aici am aflat ce înseamnă munca sovietică. Am fost scoşi la lucru pe ogoare şi în ateliere şi am fi putut uşor evada, dar conştiinţa că avem un destin de împlinit ne-a făcut să respectăm legile care erau fără de lege.
În scurt timp a sosit Armata roşie, ca o hoardă barbară, dementă, beţivă şi nesfârşită. Ţara fusese „cucerită” de bolşevici, ţara intrase în zodia marxist-leninistă. România creştină era în doliu. Societatea a intrat în frigurile comunizării. Burghezia română s-a panicat. Partidele politice istorice s-au pierdut în faţa loviturilor date de Partidul comunist, susţinut masiv de sovietici – fiindcă la noi nu erau mai mult de trei-patru sute de activişti. Evreii, ţiganii şi ungurii au dat concursul lor comuniştilor.
În acele zile de început de comunism, când noi aşteptam cu înfrigurare să fim ucişi ori deportaţi în Siberia, Maiorul Magistrat – care între timp dispăruse - a reapărut îmbrăcat civil şi punând la cale ultima lui mârşăvie, ne-a spus:
-Măi băieţi, eu sunt un mare naţionalist, ca şi voi. Au vrut să mă ucidă dar m-am deghizat. Am reuşit să iau legătura cu Germania, cu şefii, şi am misiunea sfântă să vă salvez. Am pus la punct un plan de evadare în masă. Eu voi organiza totul din afară, voi să fiţi însă pregătiţi. În faţa inamicului comun a sosit momentul să ne înfrăţim!
- Piei, satano! i-am spus. Nu te-ai săturat încă de sânge? Minţi! Pleacă!
Cu coada între picioare dar neruşinat, a plecat omul cel mai hâd din câţi am văzut. I-au urmat la conducerea închisorii doi directori mai cumsecade iar din 1945 a fost numit comandant Guţan, un basarabean comunist.
Prin 1945-1946 au sosit la Aiud „criminalii de război”. Imediat după instalarea comunismului în Răsărit, se instituise pe plan internaţional un „Tribunal al Alianţei”, cu împuternicirea de a judeca pe toţi cei ce se făcuseră vinovaţi de „crime împotriva umanităţii”. Iată-l deci pe Stalin alături de Roosevelt, judecători umanitari! O ironie mai mare ca aceasta nici nu se poate imagina. Stalin a ucis zeci de milioane de oameni, aproape toţi fără judecată ori cu înscenări juridice.
Fiecare popor învins a trebuit să-şi rezolve problema crimelor de război. Finlandezii au fost cei mai demni. Somaţi să judece criminalii lor de război, au răspuns: „Noi avem numai eroi, nu avem criminali de război!”
18
În România, cum ţara era ocupată de sovietici iar partidele democratice ca şi inexistente, judecarea criminalilor de război au făcut-o comuniştii. Am cunoscut atunci în Aiud toată elita militară, politică şi culturală care a reprezentat România în războiul contra U.R.S.S.. Mii de generali, ofiţeri şi intelectuali au populat în acei ani celulele închisorii. Cei mai mulţi au fost bravi.
Toată floarea armatei române era întemniţată. Generali ca Petrovicescu, Şova, Stoenescu, Dobre, Macici, Pantazi erau umiliţi şi batjocoriţi de nişte temniceri imbecili. Generalul Pantazi spunea cu demnitate: „Am ştiut de la început că există şi această alternativă. Îndur deci soarta învinsului”. Mai târziu Partidul Comunist va organiza o armată proprie şi va apela pentru aceasta la unii supravieţuitori din armata regală.
„Criminal de război” a fost declarat şi Eugen Cristescu, şeful Serviciului Secret al lui Antonescu. El a mărturisit că a înscenat uciderea evreilor de la abator şi arderea ostaşului de la „rebeliune”. Drept urmare a fost otrăvit. Evreii s-au răzbunat conform legii talmudice.
De „crime împotriva umanităţii” au fost acuzaţi şi Alexandru Marcu, profesor la Academia Comercială, Cristea Manea, magistrat militar de la Ploieşti, filosofii Traian Brăileanu, Ion Petrovici, Nicolae Mărgineanu, avocatul Istrate Micescu, şeful Baroului şi mulţi alţii, ale căror portrete le vom schiţa aparte.
De la aceşti oameni direct implicaţi în tragedia din 23 august 1944 am aflat şi noi, vechii întemniţaţi, cum s-au petrecut atunci lucrurile. Relatăm aici mărturia lor, spre o mai bună înţelegere a ceea ce a trăit generaţia noastră atât de încercată.
Românii au făcut atât un război pentru reunirea Basarabiei şi Bucovinei - pe care le ocupaseră sovieticii în urma pactului Ribbentrop-Molotov - cât şi o „cruciadă” împotriva comunismului ateu. Antonescu a reprezentat atunci întreaga suflare românească, excepţie făcând cele câteva sute de comunişti români. Ion Mihalache din partea partidului ţărănist şi George Brătianu reprezentându-i pe liberali au mers pe front. O armată română a luptat alături de armata germană în foarte bune condiţiuni. Antonescu s-a bucurat de o deosebită cinstire din partea lui Hitler. După ocuparea Odesei, Antonescu trece triumfător pe sub arcul de triumf din Bucureşti.
În ţară însă nemţii se infiltraseră adânc în economie iar grupul etnic german era stat în stat, agresiv şi impertinent, jignind sentimentul de suzeranitate naţională.
Evreii din România, peste un milion, au fost protejaţi şi ocrotiţi de români; au avut drepturi limitate şi unele mici obligaţii obşteşti, dar nimeni nu i-a predat nemţilor. Şi în timp ce românii au sacrificat o jumătate de milion de oameni şi au strâns bine cureaua ca să poată suporta războiul, evreii au avut pierderi mici. Antonescu personal i-a ocrotit. Cu mult mai dur au fost trataţi ţiganii, care au fost deportaţi în Transnistria.
19
După căderea Stalingradului şi după ce s-au înteţit bombardamentele aviaţiei anglo-americane, lucrurile au luat o altă întorsătură. Maniu, Brătianu şi Antonescu s-au gândit la pace separată. Antonescu a informat pe nemţi de tratativele cu englezii. Aceste tratative s-au dus la Cairo şi în Suedia, dar englezii i-au trimis pe români la sovietici, fără a-şi asuma garanţii. Maniu a întreprins acţiuni şi fără a-l informa pe Antonescu. Nemţii au cerut lui Antonescu să îl aresteze pe Maniu, dar acesta a refuzat. Cu cât frontul se apropia de România, cu atât evenimentele se precipitau. Regele era ţinut la curent cu situaţia. Un grup restrâns de generali, strânşi în jurul regelui, participau la complot. S-a stabilit să se dea o lovitură de palat. Nici nemţii şi nici Siguranţa română nu au apreciat just evenimentele, deşi erau oarecum informaţi.
Când frontul ajunsese la Iaşi trebuia să se acţioneze rapid. Anglo-americanii refuzau să dea garanţii şi trimiteau la ruşi, căci deja Stalin, Roosevelt şi Churchill împărţiseră Europa. Ei nu garantau nici graniţele ţării, nici democraţia din România. În aceste condiţii Antonescu şi Maniu refuzau pacea. Molotov oferise condiţii de armistiţiu destul de avantajoase în vara anului 1944. În acest timp s-a luat contact cu socialiştii şi cu comuniştii, atât de către Maniu, cât şi de către rege. Pe de altă parte generalii făceau pregătirile pentru lovitura de stat. Maniu şi Brătienii ezitau să treacă la acţiune fără garanţii. Se pare că ei au sperat până în ultimul moment că occidentalii nu ne vor abandona sovieticilor. Antonescu avusese o ultimă convorbire cu Hitler şi considera că nu avem altceva de făcut decât să luptăm alături de nemţi. Hitler îi dăduse garanţii suplimentare lui Antonescu. Frontul era stabilit la Iaşi, iar Armata roşie era epuizată şi flămândă, căci nu se oprise încă din ofensiva de la Stalingrad. Prin linia frontului, de mai multe ori unii generali au luat contact cu Armata roşie. Observând precipitarea românilor, Molotov nu se mai dovedeşte prea generos.
Deci în ultimul moment Maniu şi Brătienii erau nedecişi iar Antonescu nu accepta armistiţiul. Generalii au luat singuri iniţiativa. Pentru a se putea da lovitura la Palat, o anumită parte a frontului de la Iaşi a fost părăsită de oastea română şi pe acolo au pătruns trupele sovietice în zilele de 20-22 august. Antonescu a fost chemat la palat şi arestat, apoi principalii săi miniştri. Regele a anunţat oficial armistiţiu cu sovieticii şi schimbarea guvernului, apoi a declarat război nemţilor. Se pare că această acţiune s-a făcut fără decizia Maniu-Brătianu. Ulterior ei vor aminti acest lucru, pentru a nu avea răspunderea actului de la 23 august. Regele l-a predat pe Antonescu comuniştilor şi evreilor, care l-au dus la Moscova.
Armatele sovietice au „cucerit” ţara pas cu pas, căci armistiţiul a fost semnat numai la 18 septembrie şi în condiţiile stabilite de Molotov. Noul guvern a fost format din militari, liberali, socialişti şi comunişti. O uşoară opunere a trupelor germane din Bucureşti a fost repede înăbuşită de armata română. Armata sovietică a ucis fără cruţare pe toţi ostaşii germani prinşi în România.
20
Dacă la vârful politic se ştia că nu aveam garanţiile anglo-americane, poporul a crezut atunci că a sosit „pacea” şi „democraţia”. În consecinţă, în zilele acelea burghezia română a petrecut şi a chefuit. Ţăranii şi muncitorii au fost rezervaţi. Comuniştii erau atât de puţini, încât nici nu s-au simţit. Aşa s-a născut România comunistă.
Antonescu a fost anchetat la Moscova şi apoi la Bucureşti. Ţinuta lui a fost bravă, ostăşească, demnă şi nu a retractat nici actele lui politice şi nici ideile lui naţionale. La proces şi-a susţinut cu demnitate cauza. Procesul a fost regizat de colonelul Petrescu, fost comandant al penitenciarelor. Evreii au făcut teatru ostentativ şi plin de ură. Tot evreii au fost cei care l-au executat.
Deşi Antonescu nu a fost iubit, deşi nu a avut adepţi şi nici nu are, totuşi el a fost un simbol al conştiinţei românilor. El a afirmat că Transnistria este românească şi a ştiut că toată România este în pericol atâta timp cât există U.R.S.S.. Moartea a primit-o ca un cavaler. Cu el o dată au fost ucişi încă trei. Ţărâna sa a fost împrăştiată din avion, pare că simbolic, peste ţară. Peste mulţi ani, înşişi comuniştii vor face primii paşi de reabilitare a lui Antonescu. Politica de suveranitate şi independenţă naţională dusă de ei mai târziu confirmă naţionalismul Generalului.
Apoi au urmat procesele „criminalilor”. Aşa au ajuns aceşti oameni în temniţa Aiudului. Peste multă vreme, când a sosit timpul ca politica Partidului Comunist Român să fie românească şi să se facă la Bucureşti şi nu la Moscova, criminalii de război aveau să fie eliberaţi, atâţia câţi au mai trăit. Evreii au fost şocaţi de eliberarea lor, văzând în ea o revenire a naţionalismului românesc. Cert este că întotdeauna conştiinţa naţională a funcţionat la români, indiferent de politica pe care au făcut-o.
Acum însă aceşti oameni stăteau în celulă cu noi, tinerii pe care ei îi condamnaseră cu atâta uşurinţă. I-am primit cu dragoste, cu sufletele deschise, cu tot sprijinul pe care puteam să li-l acordăm. Au rămas uimiţi, stupefiaţi şi au înţeles greşeala făcută. Când însă s-a discutat despre viitor, ei erau optimişti, căci credeau în intervenţia Occidentului şi se simţeau jigniţi şi nedumeriţi de pesimismul nostru.
Valeriu a avut atunci multe discuţii cu ei dar şi-a dat seama că, deşi creştini, oamenii aceştia nu avuseseră niciodată o preocupare reală pentru viaţa religioasă şi cu atât mai puţin se gândiseră serios la mântuirea sufletului lor. Erau oameni de cultură, deţinători de mari răspunderi, care atunci pentru prima oară au încercat să mediteze asupra rugăciunii „Tatăl Nostru” şi au ajuns la cele mai caricaturale înţelegeri. Generalii au primit cu mai multă bunăvoinţă dar şi cu degajare distantă problematica creştină. Dar întrucât temniţa a fost de lungă durată, procesul încreştinării în conţinut s-a produs şi în aceşti creştini bătrâni. Peste vreo trei ani, un general îl căuta pe Valeriu să-i mulţumească fiindcă îi dăduse Noul Testament: „ Am pierdut tot în aceşti ani, spunea el, dar
21
Dumnezeu m-a învrednicit să nu pierd Cartea Sfântă. Tinere, îţi voi mulţumi acum şi în viaţa viitoare!”.
În această perioadă Valeriu stabileşte o legătură sufletească strânsă cu trei prieteni apropiaţi. Stau o vreme în aceeaşi celulă, se mărturisesc unii altora. Îşi ţin sufletele deschise unul către altul. Năzuiesc împreună. Se roagă împreună. Totul le este de obşte. Această comunitate restrânsă era ideală, dar nu lipsită de ispite şi frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greşelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele. S-a simţit lipsa unui povăţuitor încercat, cu autoritate. De asemenea s-a înţeles că oricât de mare este dorinţa comuniunii, totuşi fiecare om este unic, are viaţa lui, evoluţia lui, specificul lui, care nu poate fi confundat cu un altul, ci numai comunicat – ba chiar comunicat după anumite rigori pe care le impune personalitatea oamenilor.
Se iscau tensiuni din nimic, dintr-un gând rău. Şi am înţeles că nu orice gând rău este un păcat, ci numai cel care este acceptat de conştiinţă şi devine patimă. Se poate ca un gând rău să dureze ca ispită mai mult timp dar să nu fie niciodată acceptat, şi deci acesta nu e păcat şi nu trebuie mărturisit decât numai dacă uşurează războiul nevăzut cu duhurile. În ciuda tuturor ispitelor, dragostea şi bunele intenţii nu au dispărut niciodată dintre noi. Învăţam practica spiritualităţii creştine, căci pedagogia şi îndrumarea duhovnicească sunt o artă, ori dacă vreţi o ştiinţă.
Lăcomia a fost una dintre ispite, dar nu cea mai greu de învins şi împotriva ei a funcţionat bine spovedania comună. Lenea şi comoditatea au tulburat liniştea uneori dar când s-a tras semnalul de alarmă au dispărut ca prin minune.
Unii şi-ar putea închipui că am avut parte de felurite ispite trupeşti, dar ele n-au existat între noi, ci a fost lupta fiecăruia în parte, luptă în care ajutorul reciproc ne-a fost de mare folos. Am învăţat că dacă nu laşi mintea să râvnească pofta trupului, atunci trupul se supune duhului. Şi un trup înfrânat ajută mult în sporirea duhovnicească. Dacă îndeobşte se observă influenţa trupului asupra sufletului, pentru oamenii duhovniceşti este evidentă forţa sufletului asupra trupului. Dacă de exemplu eşti înfometat dar eşti convins că trebuie să posteşti, în faţa unor mâncăruri gustoase sucurile gastrice nu vor secreta. Dacă, invers, o minte (bolnavă) va considera că nu este oprit a pofti pe mama ta, o va pofti, deşi în general asta nu se petrece tocmai datorită respectului nestrămutat al copilului faţă de mamă.
Aşa cum trupul este legat prin multe tentacule de lumea materială, tot aşa mintea este în contact cu duhurile nevăzute, care vin fără voia noastră, ca o nadă. Omul le poate primi ori le poate respinge. Dar acest război nu e nici simplu şi nici scurt, ci angajează sufletul într-o luptă complexă şi de durată. Un gând primit devine poftă şi hrăneşte imaginaţia şi simţurile, apoi se transformă într-un plan, o dorinţă, o tendinţă gata de a se înfăptui. Până aici este războiul nevăzut. De aici se trece la fapte. Lupta trebuie dată la primul atac al duhurilor
22
rele, adică gândul rău trebuie respins dintru început; dacă a fost primit, cel puţin să nu devină dorinţă; dacă a devenit dorinţă, atunci să nu devină hotărâre şi plan, căci de la plan mai este un pas mic până la faptă. Aici trebuie dusă bătălie crâncenă, căci păcatul cel grav este cel cu fapta iar vindecarea păcatului este cu atât mai uşoară cu cât a fost învins de la primele momeli ale ispitei.
Se întâmpla adesea să simţim unul faţă de altul porniri rele pentru un cuvânt nepotrivit, pentru o vorbă ce părea în plus, pentru un gest pripit, pentru o dorinţă ce părea exagerată. Chiar râvna unora poate sminti pe alţii. Priceperea, inteligenţa şi chiar virtutea pot fi prilej de poticnire pentru ceilalţi. De ce? Din cauza subtilităţii şi multitudinii de forme pe care le îmbracă mândria, orgoliul, slava deşartă, umplerea de sine, iubirea de sine, egoismul, egocentrismul. Aşa s-a ajuns la lepădarea de sine, la moartea eu-lui fiecăruia dintre noi. Ne-am silit să ascultăm unii de alţii, să ne supunem unii altora aşa cum ne-am supune lui Dumnezeu. Pe fiecare dintre noi ne-a ispitit satana; dar prin fiecare dintre noi a lucrat Duhul Sfânt şi a biruit.
Mica noastră comunitate era o şcoală a desăvârşirii. Am învăţat că fiecare patimă se poate înlocui cu o virtute şi prin ea Dumnezeu este activ în om. Orizontul nostru lăuntric s-a lărgit. Am învăţat să ne iubim, să ne îngăduim unii pe alţii, să ne răbdăm reciproc, să ne vedem într-o largă înţelegere umană şi, nepoticnindu-ne de clipă, să alergăm cu sârg către ţinta finală a slavei lui Dumnezeu.
Virtuţi care în singurătate păreau bine înstăpânite în suflet, se dovedeau fragile la întâlnirea cu oamenii. Şi ne gândeam: dacă cei ce se silesc întru trezvie pot să fie astfel ispitiţi, atunci cei ce nici nu-şi pun probleme de conştiinţă trăiesc, fără îndoială, în satanismul cel mai flagrant. Libertatea de fapt o dă trăirea în bine, iar în rău este numai robia.
Comuniunea noastră era de fapt confruntarea dintre noi pe de o parte, dintre noi şi Dumnezeu pe de alta. Am alergat toţi către acelaşi Arhetip-Hristos şi fiecare şi-a rotunjit propria sa personalitate, încât am realizat unitatea în diversitate. Forţa duhovnicească a acestei lupte a fost tot timpul dragostea. Ne-am încredinţat lui Dumnezeu, ne-am dăruit Lui şi am trăit prin El şi în El.
Valeriu a fost omul în care l-am văzut sălăşluind pe Hristos. Datorită lui a izbândit lucrarea noastră; datorită lui cred că am fost ocrotiţi de Dumnezeu; în fine, tot datorită lui Valeriu avem ceva de spus oamenilor: Trăiţi în Hristos!
În toate aceste împrejurări şi în altele asemănătoare Valeriu a fost cel care nu s-a înşelat, care a ieşit primul la lumină, care a ars ca o flacără în mijlocul nostru al tuturor – şi asta prin valoarea împrejurărilor, căci nu fusese nimic stabilit în sensul unei ierarhii.
Prin anii 1946-1947 am fost duşi să muncim la Galda, la o vie, bucurându-ne de un regim de lagăr, deci cu oarecare libertate. Valeriu muncea şi se ruga. Muncea şi cânta. Muncea şi-L slăvea pe Dumnezeu. Munca era epuizantă, mâncarea insuficientă. Ţara se socializa.
23
Valeriu se simţea legat sufleteşte de o fată pe care o iubise şi acum a avut prilejul să-i scrie. Fata era logodită şi urma să se căsătorească. Suferinţa lui a fost adâncă dar s-a smuls din ea cu hotărârea de a se călugări. Până atunci se pregătise pentru viaţă, chiar dacă luase învăţătură de la Sfinţii Părinţi. De acum el, feciorelnic, se logodea cu Hristos, spre a sluji desăvârşit lui Dumnezeu. Bucuria aceasta uriaşă a covârşit deplin durerea despărţirii. Iar pe fata aceea o va respecta, înţelegându-o, toată viaţa. Iată deci cât de mic este pragul între un mirean credincios şi un monah.
Îl văd pe Valeriu la Galda, seara pe dealuri cântând, culegând flori, unind albastrul ochilor săi cu albastrul cerurilor. Îl văd ziua şi noaptea îngenuncheat în bisericuţă, rugându-se răpit în duh, cu mâinile împreunate precum copiii, cu ochii strălucind de bucurie. Îl văd dăruindu-şi bucata de pâine unuia mai slab ca el. Îl văd jucându-se cu copiii şi încercând să fie ca ei. Îl văd adâncit în sine, pregătindu-se de spovedanie. Îl văd strălucind de bucurie după ce s-a împărtăşit. Îl aud vorbind cu însufleţire tuturor celor care căutau cuvântul lui Dumnezeu. Îl văd chinuindu-se să muncească şi să-şi facă norma. Îl aud cântând colinde, pricesne ori propriile lui cântece. Era plin de dor sfânt. Purta în el ceva serafic, mai presus de fire şi era cel mai frumos om pe care l-am întâlnit.
Pentru unii însă era prilej de poticnire.
Într-o noapte dormea afară şi un hoţ evadat din Aiud a venit să-l prade, deşi avea numai vechituri şi zdrenţe. Valeriu s-a trezit, l-a întrebat ce vrea, l-a luat de mână ca pe un copil şi l-a dus la şef. Hoţul avea în cealaltă mână un cuţit ascuţit.
- Ce vrei să faci cu cuţitul? l-a întrebat şeful.
- Voiam să mă apăr dacă voi fi descoperit.
- Dar iată că ai fost prins şi nu l-ai folosit! De ce?
Hoţul a răspuns că nu ştie ce s-a petrecut cu el, dar nici nu s-a gândit la cuţit în acele momente.
Altădată Valeriu făcea singur de pază în foişorul de lemn din vie, când a fost atacat de răufăcători, care au tras asupra lui de la o distanţă mică dar gloanţele au trecut pe lângă el fără a-l atinge, pentru că încă nu sosise ceasul morţii lui.
În anul 1948 un politruc sovietic a venit în colonie să-l ia pe Valeriu în U.R.S.S., întrucât fiind născut în Basarabia era considerat cetăţean al lor. Valeriu însă a refuzat categoric:
- Acolo vei fi liber, i-a spus el.
- Libertatea mea este în sufletul meu!
- Îţi vei putea face studiile.
- Le voi face, dacă va vrea Dumnezeu!
- La noi Biserica este liberă.
- Biserica este în sufletele oamenilor!
- Dar aici vei rămâne în temniţă!
24
- Temniţa sufletului meu mă înspăimântă!
- Deci nu te recunoşti ca cetăţean sovietic?
- Sunt cetăţean român şi doresc să rămân în România.
- În curând şi România va aparţine Sovietelor!
- Viitorul este al lui Dumnezeu!
- Deci rămâi aici?
- Da!
Mai târziu politrucul s-a apropiat de el şi i-a spus:
- Admir inteligenţa dumitale dar nu pot decât să te plâng. Înţelege că sunteţi învinşi şi nu aveţi scăpare. Dacă vă veţi opune, veţi fi zdrobiţi. Şi noi ne-am opus şi azi jucăm în lanţ ca ursul. Dumneata crezi în Dumnezeu; şi eu aş vrea să am un Dumnezeu pentru care să înfrunt temniţa şi moartea dar sufletul meu e gol, mintea mea e plină de lozinci iar energia mea se epuizează în întregime pentru cauza comunistă. Nu avem nici o şansă. Hitler ne-a apărut ca un izbăvitor dar a fost învins. Toţi care s-au aliat cu comunismul – şi aţi făcut-o şi voi, românii – sunt cu mult mai vinovaţi de cele ce se vor petrece decât noi, cei născuţi în U.R.S.S.! Am încredere într-un om ca dumneata. Te admir. Cred că te înţeleg şi sunt şi mai nefericit. Regret că nu cunosc şi eu creştinismul. Dar te a asigur că vei rămâne în România!
- Domnule, i-a răspuns Valeriu, clipa asta este mare în viaţa mea. Mi-aţi dat aripi, căci dumneavoastră aveţi un suflet cu o forţă de credinţă uimitoare. Primiţi de la mine această cruciuliţă!
Şi Valeriu a luat de la gât cruciuliţa şi a dat-o rusului, care era vădit emoţionat.
Aşa se face că Valeriu a rămas în ţară.
În acelaşi an s-a decis să se facă socializarea industriei şi comeţului. Pentru a pregăti atmosfera au fost arestate câteva sute de mii de persoane. Duba neagră urla prin ţară şi semăna spaima. Toate partidele erau interzise, totuşi mulţi se organizaseră în taină întrucât se dădeau semnale - care s-au dovedit false - că vor sosi în ţară occidentalii. Nu se cunoştea atunci conţinutul tratatului de la Yalta, care rezervase Europa de est până la Berlin sovieticilor. Au fost arestaţi ţărănişti, legionari, liberali, socialişti şi sute de membri ai unor mai mari sau mai mici organizaţii de rezistenţă anti-comunistă ce se formaseră în mod spontan şi simultan. A fost prima mare prigoană comunistă.
Pe noi ne-au luat de la vie şi ne-au dus la Aiud. Apoi s-a comunicat că studenţii vor fi duşi la Piteşti, elevii la Târgşor, muncitorii la Gherla, intelectualii la Aiud, Galaţi, Râmnicu Sărat şi Sighetul Marmaţiei. De asemenea s-au deschis lagăre, culminând cu canalul morţii Dunăre-Marea Neagră.
Valeriu a fost intrigat când Dumitrescu, fostul şef al Brigăzii de Siguranţă anti-comunistă, i-a spus:
- Vă vor duce la Piteşti şi acolo au să vă transforme în terorişti comunişti. Apoi au să vă împrăştie în toate penitenciarele pentru a exercita teroarea
25
asupra tuturor deţinuţilor politici. În acest fel regimul înţelege să scape de reacţiunea noastră a tuturor şi să rămână ei stăpâni necontestaţi. Vă vor ademeni cu promisiuni, dar nu se vor ţine de cuvânt. Ne vor pune în situaţia de a ne ucide între noi.
- Domnule, i-a zis Valeriu, drept cine mă luaţi? Ori ce vreţi să spuneţi? Nu sunt nici de vânzare, nici de compromisuri!
- Nu eşti, dar vei fi adus în situaţia să fii, ori dacă nu, să mori!
- Voi muri! Dar mi se pare că uneltiţi ceva. Ce urmăriţi, de fapt?
- Urmăresc să vă deschid ochii. Voi nu cunoaşteţi pe bolşevici şi nici ce metode au. Ele au fost experimentate în U.R.S.S.. Oameni turbaţi prin tortură au devenit criminali. Aşa va fi şi aici. Şi va începe cu tineretul, apoi se vor întoarce la cei bătrâni.
Valeriu l-a privit gânditor şi a încheiat:
- Suntem în mâna lui Dumnezeu. Facă-se voia Lui!
*
PITEŞTI
O temniţă mai mică decât Aiudul. Are celule izolate dar şi camere comune. Am fost primiţi cu ostilitate, care în scurt timp va deveni brutalitate.
Aici am întâlnit tinerii nou arestaţi. Toţi erau studenţi. Majoritatea lor erau personalităţi bine definite şi frumos pregătite. Erau elita tineretului acelei generaţii. Încă de la început nu s-au făcut deosebiri de culoare politică, ci toţi formam un grup compact anticomunist. Printre ei se distingeau unii de o valoare deosebită, dar cei care formau atmosfera erau vechii deţinuţi, între care şi Valeriu.
Dat fiind regimul de teroare, mâncarea îngrozitoare, cazarea sufocantă, lipsa de aer şi de contacte cu lumea, tinerii, cu entuziasmul lor caracteristic, au declarat greva foamei şi au făcut oarecare vâlvă. Valeriu s-a opus, intrând în conflict cu ei. Le-a spus:
- Aici suntem deţinuţi şi numai pe căi legale şi paşnice putem să obţinem nişte drepturi, căci represaliile posibile pot să fie foarte grave pentru noi. Atât legea cât şi puterea sunt în mâinile autorităţilor. Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să putem rezista.
I s-a răspuns:
- Nu pot ei să ne dea suferinţă atât cât putem răbda noi!
- Să nu ispitim, le-a zis Valeriu, să nu ne trufim. Tot omul are o limită a suportabilului. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să nu mai putem suporta.
26
- Eşti defetist! Eşti blazat! Eşti un resemnat! Eşti un învins!
La toate acestea Valeriu a răspuns senin şi convingător dar nu a fost ascultat.
- Port cu mine o imensă suferinţă, le-a explicat el, din care cu ajutorul lui Dumnezeu am ieşit curat. Experienţa trecutului mă face să fiu prevăzător. Acum încă nu este greu. Am mare credinţă şi nădejde dar mă mişc cu înţelepciune pentru a ajunge la ţintă.
În scurt timp am fost chemat, împreună cu alţi deţinuţi mai vechi, de directorul penitenciarului, care ne-a spus:
- Potoliţi-i! Fiţi calmi, căci nici nu ştiţi ce vi se pregăteşte. Chiar de aţi fi de fier şi tot veţi fi înmuiaţi!
Nu pricepeam exact ce voia să spună directorul dar mai târziu am văzut că avea dreptate. Realitatea din Piteşti a depăşit nu numai aşteptările noastre, ci şi toată fantezia literaturii universale.
Temniţa a fost înţesată până la refuz cu tineri studenţi aşezaţi în celule fie de-a valma, încât se sufocau, fie de unii singuri, după criterii neînţelese de noi, probabil pentru o experimentare pe viu a diverselor modalităţi de tortură.
Miliţienii au început să bată deţinuţii la discreţie, pentru ceva anume ori pentru simpla lor plăcere. A excelat un temnicer, Georgescu, un biet prăpădit puţin înapoiat mintal, un dezechilibrat căruia i s-au băgat în cap grade şi avansări. Întrucât lucra şi cu Securitatea şi cu directorul se considera mare exponent al partidului şi cu plăcere criminală bătea până la sânge. Umbla ca o pisică la vizete, asculta, deschidea uşa şi bătea. Bătea cu pumnii, călca în picioare, bătea cu ciomagul, ba şi-a procurat şi o rangă de fier. Tot el a asmuţit şi pe ceilalţi temniceri să-i urmeze exemplul.
- Bă, striga el ca scos din minţi, pentru copilaşii mei sunt gata să vă omor. Dacă Securitatea îmi dă ordin să vă omor, e gata. Securitatea are puterea în mâini şi nu scăpaţi nici morţi, bandiţilor!
“Banditule” era apelativul cu care ne numea îndeobşte. La aceasta adăuga înjurăturile cele mai murdare. Era şi foarte superstiţios. Când un deţinut i-a zis: “Dumnezeu să vă ierte!” i-au ieşit ochii din cap şi l-a călcat în picioare până când acela şi-a pierdut cunoştinţa.
De la Georgescu au rămas multe expresii vrednice de o antologie macabră: „Băiatule, ai făcut, n-ai făcut, pentru mine ai făcut!” şi deci jap-jap şi te snopea în bătaie; „Băete, eu ştiu şi laptele pe care l-ai supt!”; “Băiatule, eu sunt Dumnezeul vostru!”; „Băete, eu lucrez pe două fire: derectorul e derector; securitatea dă ordine, mie nu mi-e frică de derector!”; „Băete, dacă nu-ţi bagi minţile în cap, eu îţi scot creierii din cap!”; „Băete, din mâna mea nici Dumnezeu nu te scapă!”; “Bă, eu vă scot creierii bucăţică cu bucăţică şi scot din ei ideile voastre banditeşti!”
Temniceri ca Georgescu erau recrutaţi din pleava societăţii, oameni reduşi mintal, cu tare psihice, injectaţi cu două droguri: pe de o parte, conştiinţa unei
27
înalte şi sublime misiuni date de Partid şi de Internaţională, de popor şi de proletariat, ca să distrugă pe toţi “contrarevoluţionarii”, “burghezii”, “imperialiştii”, “fasciştii” şi “misticii”; pe de altă parte, ura de moarte împotriva tuturor duşmanilor revoluţiei, încât să-i poate ucide cu indiferenţa cu care se ucid muştele ori viermii.
Erau deci nişte idioţi fanatizaţi, nişte brute fără raţiune. Astfel de oameni ascund toate societăţile. Ei sunt bestii frânate, canalii nerealizate, criminali potenţiali care atunci când sunt speculaţi în tot ce au mai rău în ei se dezlănţuie bestial. Cu toate acestea, ei n-ar fi ajuns criminali dacă nu erau puşi să o facă.
Marii vinovaţi sunt acele minţi diabolice care au inventat sistemul, mecanismul acesta al dezumanizării. Ei sunt marii maeştri ai negaţiei, ai non-valorilor, ai răsturnărilor, ai decapitării umanului. Există un soi de creier cu pretenţii divine, deci absolute, care crezându-se şi dorindu-se atotputernic, a conceput un mecanism psihic şi altul social, total şi nelimitat, perfect ca o formulă matematică, logic ca tabla înmulţirii, care-şi propune să structureze omul şi lumea după o ştiinţă totală, împinsă până la ultimele limite, ca un mecanism desăvârşit.
Şi totuşi nu toţi temnicerii au corespuns acestor formule ştiinţifice materialist- ateiste, ci s-au diferenţiat între ei printr-un fel de selecţie naturală. Ar trebui să dedicăm un întreg capitol portretelor câtorva temniceri. Creionăm însă pe scurt trei tipuri:
Tipul Georgescu. Prost şi rău. Incult şi opac. Labil moral şi ros de orgolii. Inferioritate care urăşte tot ce e superior. Slugarnic şi totuşi avid de putere. Un fel de Iudă care-şi urăşte Mântuitorul tocmai pentru că se simte strivit de divinitatea Lui. Un fel de Smerdiacov, plin de toate complexele de inferioritate, care aşteaptă numai însămânţarea ideilor lui Ivan.
Astfel de oameni nu au nimic măreţ, nobil, sublim în ei. Nu au Dumnezeu, dar se tem ca cei mai respingători superstiţioşi. Pot fi uşor transformaţi în caricaturi magnifice, despotice, tiranice. Ei ajung să se creadă zei, împăraţi, salvatori, eroi - deşi sunt oamenii cei mai lipsiţi de personalitate. Nu sunt criminali activi, ci pasivi. Criminalul activ are un fel de putere lăuntrică a sa, pe când criminalul pasiv nu poate fi nici cel puţin criminal, ci se zbate în mocirla nimicniciei sale. El devine însă periculos când este inoculat cu duhul crimei misionare, căci imbecil cum este, devine bestie, canalie, ucigaş. Într-un fel el este iresponsabil, căci este criminal numai dacă are un autor moral al crimelor sale, dar este cu atât mai înfricoşător pentru victimele lui, căci de la el nu aştepţi nici sentimente, nici raţiune, nici omenie. E un fel de nebunie, mai mult, un fel de demonizare, dar executată nu de draci, ci de oameni. E un fel de maşină criminală care nimiceşte totul.
Şi totuşi nu este aşa, nu este chiar aşa cum doresc creierele bolnave ale oamenilor fără Dumnezeu. Chiar în tipul Georgescu rămâne o fărâmitură de om, de lumină, de suflet. Când el ajunge să se trezească din această beţie prezintă 28
un spectacol de plâns, între nebunie şi idioţenie. Plânge şi se jeleşte. Nu pricepe nimic din tot ce a făcut, căci el crezuse o vreme că are o stea.
Când aceşti oameni au fost eliminaţi din jocul partidului şi au devenit ţapi ispăşitori s-au dezechilibrat, căci niciodată nu avuseseră un suport interior care să-i susţină. Au rămas însă tot meschini, jalnici şi murdari. Datorită lipsei de personalitate n-au ajuns la trezirea unei alte vieţi, ci s-au mulţumit cu o viaţă de viermi. Nu cred că ar putea să mai repete criminalitatea trecută, chiar dacă li s-ar oferi ocazia. Ar putea redeveni criminali activi numai dacă li s-ar oferi posibilitatea să ucidă pe cei ce i-au făcut criminali.
Tipul Florea. Om simplu, aproape incult. Lipsit de educaţie morală dar având un fond moral. Apt să înveţe dar incapabil să discearnă ideile. Încărcat de instincte pe care nu le cunoaşte şi nici nu le stăpâneşte. Avid de viaţă, de putere, de bani. Încântat de grade, uniforme şi vorbe mari. În structura lui răul nu este mai mare decât binele dar binele nu este fructificat, din care cauză poate fi uşor speculată partea negativă din el. Deci el nu este atât o victimă a naturii lui, cât a mediului social care l-a lipsit de educaţie.
Acest tip de temnicer a fost cel mai răspândit. Astfel de oameni, o dată intraţi în slujba de temnicer, au fost pervertiţi, mutilaţi şi transformaţi în fiare. Nu toţi s-au comportat identic, ci fiecare după structura lui ori după presiunea ce s-a exercitat asupra lui. Ei nu aveau stofă de criminali şi nici nu ajungeau criminali dacă nu erau amăgiţi să devină temniceri. Şcoala de temniceri şi mediul dintre temniceri au corupt aceşti oameni treptat-treptat şi astfel au ajuns să comită crime. Totuşi ei mai erau încă oameni şi victimele lor se puteau bucura de o anumită frână morală care mai funcţiona în adâncul lor. Trăiau o dedublare interioară care-i făcea nesiguri pe ei înşişi.
Temnicerii de tip Florea, când au ieşit de sub presiunea ce se exercita asupra lor, au răsuflat uşuraţi, s-au ruşinat şi s-au refugiat în anonimat. Totuşi ei nu au avut nici luciditatea, nici capacitatea de a se opune crimei.
Tipul Iosif. Aceştia sunt oameni simpli dar inteligenţi, echilibraţi sufleteşte, plini de bun simţ, omenoşi şi adesea credincioşi. Ei au devenit temniceri de nevoie. Asupra lor s-au făcut presiunile de rigoare spre a-i transforma în criminali, dar fără rezultat. Sufletele lor au respins mişelia. Riscul pe care şi l-au asumat şi ale cărui consecinţe le-au şi suferit a fost eliminarea din profesie.
Aceştia au fost puţini, dar au fost. Cu astfel de oameni, foştii deţinuţi simt o plăcere să se întâlnească. Între ei s-au stabilit nişte neobişnuite şi durabile punţi sufleteşti. Ei au rămas oameni oneşti în societate, mulţumindu-se cu puţin.
Poate că e nimerit, pentru o mai bună înţelegere a celor ce vor urma, să înfăţişăm schematic şi portretele directorilor de temniţă :
Tipul Caller. Are creier, inteligenţă, ipocrizie. Omul care concepe şi ordonă sistemul. Rece, deşi e plin de ură. Plin de el însuşi. Nesăţios de putere. Răzbunător, crud, amoral. Fără Dumnezeu, ori cu un dumnezeu al răzbunării. De cele mai multe ori se autozeifică. Se crede infailibil şi invincibil. Nu împarte
29
puterea cu nimeni. Elimină orice adversar. Voinţă puternică. Lipsit de suflet şi de sentimente. Dornic de parvenire. Conştiinţa lui funcţionează după legea puterii lui: binele este tot ce-i aduce puterea şi răul tot ce i-o scade. Tendinţă de dominare absolută.
Tipul Zeciu. Este brutal, sadic, tiranic, odios, criminal. Este împins de instincte, patimi şi ură. La el inteligenţa e secundară, căci este mai mult un executant. El nu concepe, nu are idei, ci execută. Nu este însă un prost, ci are un soi de isteţime bestială. Şi cu toată cruzimea lui, privit de la distanţă este mai puţin odios decât tipul Caler. Dar atunci când o victimă se află în « moara » lui devine înfiorător.
Între cele două tipuri se situează, evident, o gamă largă de nuanţe.
Astfel de oameni erau desemnaţi de Partid să se ocupe de « bandiţii » din Piteşti. Se adunaseră acolo câteva mii de tineri studenţi. Erau din toată ţara, numai români (cu excepţia a doi sionişti). Din punct de vedere politic toţi erau anticomunişti. Toţi se organizaseră să lupte contra regimului comunist care tocmai se instala cu concursul evreilor, sub protecţia Armatei roşii şi sub conducerea consilierilor sovietici.
Deşi ţara noastră fusese abandonată în mâna comuniştilor la Yalta, totuşi în acei ani se făcea o propagandă contra-revoluţionară de către puterile occidentale. Exista o repulsie faţă de comunism şi ea a fost antrenată de promisiunile occidentale, care însă s-au dovedit false şi ipocrite. Am fost împinşi contra comuniştilor dar am fost părăsiţi. Nu este imposibil ca la mijloc să fi fost intenţia de a distruge elita de rezistenţă a neamului. Pe lângă organizaţiile de partid s-au ivit sute de mici organizaţii contra-revoluţionare. În anii aceia, dacă Occidentul ne ajuta, ţara ar fi luat foc. Asta cu atât mai mult cu cât în generaţia celor tineri nici nu se ştia să existe vreun comunist.
Printre deţinuţii din Piteşti erau tineri de diferite orientări. N-am întâlnit tineret socialist şi rog să nu se confunde lipsa lor partinică cu tendinţele socialist-altruiste care existau printre ei. Partidul Liberal a avut numai câţiva tineri arestaţi, care nici nu se aventuraseră în activităţi subversive. Partidul Ţărănist a avut, datorită lui Maniu, o organizaţie de tineret care promitea să primenească vechile cadre şi care a dat destui membri în temniţă. Cei mai mulţi deţinuţi erau însă din Frăţiile de cruce, organizaţie de tineret a Mişcării Legionare.
Fraţii de cruce formează o generaţie distinctă cu un profil propriu. Sunt acei tineri care în 1940 aveau sub 21 de ani. Ei nu au jucat niciodată un rol politic. S-au format între anii 1937-1940, în vreme de prigoană. Au primit o educaţie morală şi eroică, şi nu una politică. Din punct de vedere politic aderau la idealul creştin-naţional. Coordonata religioasă era cea mai importantă pentru ei. Ideea de neam se confunda cu aceea de creştin. Cartea de bază a educaţiei lor a fost Biblia. Dacă în 1940 ei erau sub 21 de ani, în 1949 erau bărbaţi la aproape 30 de ani. Erau şi fraţi mai tineri, arestaţi în 1948 fiindcă organizaseră 30
un serviciu de spionaj pentru americani. Cei ce erau elevi în 1949 au fost duşi la Târgşor. Cei ce-şi terminaseră studiile erau la Aiud. În Piteşti erau studenţii. Diversele şi multiplele organizaţii antirevoluţionare aduceau în temniţă elementele cele mai valoroase ale acelei generaţii de intelectuali, deşi au existat şi tineri muncitori şi tineri ţărani anticomunişti. Toţi erau plini de vise, de elan, de generozitate şi dinamism. Vibra acolo sufletul milenar al unui neam, şi acesta trebuia distrus.
Între aceşti tineri de elită ai ţării, Valeriu continua să impună prin exemplu şi cuvânt. Bine ancorat în cea mai autentică spiritualitate ortodoxă, el îşi dăruise viaţa şi sufletul lui Hristos, prin hotărârea de a se călugări după eliberare. Se simţea un mărturisitor al credinţei într-o lume ostilă şi atee.
În repetate rânduri a fost anchetat de organele politico-administrative şi el a declarat senin că este creştin şi că nu există mântuire fără Hristos.
- Dumnezeu nu poate fi smuls din sufletele oamenilor, le-a spus. Omul fără Dumnezeu cade, cu Dumnezeu se desăvârşeşte. Dumnezeu este realitate imediată pentru cei ce trăiesc viaţa în duh. Lumea trebuie să crească din sufletele oamenilor, căci dacă vine din afară este strivitoare. Nu mă angajez politic, nu doresc să ajung om politic dar nu accept limitarea libertăţii mele sufleteşti. Problemele mele de conştiinţă le rezolv în comunicarea sufletului meu cu Dumnezeu. Dacă toţi oamenii şi-ar face un sever şi autentic proces de conştiinţă, stând responsabili în faţa lui Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de justiţia oamenilor. Cine are sufletul curat se comportă conform legii morale din el, lege care este la un nivel superior tuturor legilor omeneşti. Întregindu-le şi desăvârşindu-le pe acestea din urmă, credinţa nu vine deci în conflict cu ordinea politică. Ea este un mijloc superior de cunoaştere, o atitudine ideală a omului în societate. Căci nu poate fi dăunător societăţii cel ce iubeşte oamenii şi se jertfeşte pentru fericirea lor. Avem deci datoria să-L mărturisim pe Hristos, pentru a restabili demnitatea creştinismului şi pentru a restaura adevărata ierarhie a valorilor.
Politrucii se uitau la el pe jumătate buimăciţi, pe jumătate plini de sarcasm:
- Eşti un retrograd mistic şi bigot! De-alde tine au frânat progresul în lume. Eşti însă depăşit de istorie şi de ştiinţă. Viitorul este al nostru şi nu al vostru. Biserica va pieri sub loviturile de ciocan ale ştiinţei. De fapt, sub masca misticii eşti un contrarevoluţionar. Aici este sfârşitul vostru!
Cu toate riscurile, Valeriu n-a încetat până la sfârşit să-L mărturisească pe Hristos. Credinţa lui a fost sprijinită de inteligenţa sa sclipitoare şi amândouă s-au topit în focul dragostei ce mistuia cele mai adânci fibre ale sufletului său. Atras în mod structural de curăţie şi desăvârşire, când L-a descoperit pe Hristos a tins cu totul spre El şi luminat de harul dumnezeiesc, s-a dăruit fără şovăire. Vremea căutărilor era depăşită, acum ajunsese “bărbat desăvârşit”.
Cu multă înţelepciune dar şi cu marea putere lăuntrică ce se degaja din el făcea apostolat. Cugetul său era smerit în faţa lui Dumnezeu atunci când vorbea
31
cu putere în faţa oamenilor. Neputinţa sa omenească era întregită de trăirea în duh. Mintea sa ascuţită aştepta cu evlavie descoperirea luminii şi cunoştinţei dumnezeieşti.
Ajunsese la o deplină cunoaştere şi stăpânire de sine. Ordinea lui interioară se răsfrângea asupra întregii sale fiinţe şi se exprima în ţinuta şi gândirea lui creştină. Trăia frumos pentru că se spovedea adesea şi lua aminte clipă de clipă la adâncurile cele mai tainice ale sufletului şi vieţii sale. Trăia prin Hristos, gândea prin Hristos, vedea lumea întreagă prin Hristos. Nici un gest, nici un cuvânt şi nici o lucrare lăuntrică nu erau lipsite de Dumnezeu.
Se ruga mult. Ajunsese la rugăciunea neîncetată. Post deosebit nu ţinea, căci acolo se postea destul. Liniştea din temniţă el o completa cu lepădarea de grija cea lumească. Lumea o afla căutându-L pe Dumnezeu, o afla în Dumnezeu, deci în sâmburele ei, în orânduirea ei perfectă. Dar în temniţă ea se dezvăluia în realitatea vie, dură, brutală a păcatului şi satanizării.
Datorită înfometării, adesea se iscau în celulă discuţii neplăcute la alegerea turtoiului iar Valeriu, ştiind acest lucru, înfrânându-se şi smerindu-se, se aşeza cel din urmă, adică primea turtoiul cel mai mic. În sinea lui era mulţumit că putea face acest gest de dragoste şi dăruire, dar dacă unii se bucurau de înfrânarea lui, alţii au socotit că se cuvine să aleagă şi el, când îi vine rândul, turtoiul cel mai mare. S-a supus rânduielii stabilite şi când trebuia să aleagă înaintea celorlalţi lua la întâmplare turtoiul care-i cădea în faţă, ca astfel să înlăture ispita lăcomiei şi să nu-şi păgubească fraţii de suferinţă. Gestul acesta mărunt a ajuns mai târziu să fie luat drept exemplu în toate părţile.
În viaţa de zi cu zi apăreau şi mici probleme interne ale celulei, ca de exemplu aerisirea, cum şi când şi cât să se facă; ori stabilirea orelor de folosire a tinetei; ori dreptul fiecăruia de a se plimba pe cei doi metri care rămâneau neacoperiţi de paturi. Interesele şi părerile erau contrarii şi adesea se ajungea la ceartă. Valeriu tăcea când se iveau astfel de discuţii.
- Dar tu ce zici? îl întrebau unii.
- Eu consider că este bine aşa cum veţi stabili voi. Dacă nu putem să trăim frăţeşte în această mare suferinţă, cum putem aştepta ca oamenii să împartă cu dreptate şi dragoste bogăţiile întregului pământ? Dacă aici nu putem fi buni, cum vom putea fi buni când vom fi puternici şi liberi? Cu puţină dragoste vom simţi bucuria de a face voia şi plăcerea fratelui nostru. Ne trebuie o largă şi adâncă înţelegere a oamenilor dacă vrem să trăim în pace şi bunăvoire.
Valeriu îşi întărea cuvintele cu exemple din Biblie şi din Sfinţii Părinţi, pe care le raporta adesea la experienţa actuală. În general prefera să tacă şi să se roage în sine însuşi, dar deopotrivă era gata să vorbească despre cele sfinte. De oriunde ar fi început o discuţie, el o termina la unirea cu Hristos.
Mulţi tineri au fost şocaţi de comportamentul lui Valeriu, căci ei nu cunoşteau creştinismul, dar au sfârşit prin a-l lua drept exemplu de viaţă creştină. Alţii, cu calităţi sufleteşti de o rară frumuseţe, credeau în Dumnezeu,
32
fără însă să fi fost formaţi duhovniceşte - şi aceştia au gravitat de la început în jurul lui Valeriu. El îi iubea şi li se dăruia cu bucurie.
Reuşise să salveze de la primele percheziţii o Biblie. A desfăcut-o în fascicole şi pe căi riscante a reuşit să o transmită la alte celule. Atunci au fost memorate părţi din Biblie, cu deosebire Capitolul 13 din Epistola către Corinteni, Predica de pe Munte din Evanghelia de la Matei, Evanghelia după Ioan, Psalmul 50 şi Psalmii Utreniei. Fascicolele au fost colportate prin toată temniţa, fiind urmărite cu asiduitate de temniceri. Când se găsea vreo unul într-o celulă era pedepsită toată lumea. S-au făcut percheziţii separate, parţiale şi unele generale pentru a putea fi depistate toate fascicolele. Erau ascunse în saltelele de paie ori pe sub duşumele. Deci saltelele au fost golite şi duşumelele cercetate, ba chiar, acolo unde era un indiciu suspect, scoase. Când au dispărut toate fascicolele era prea târziu, căci multe fuseseră deja memorate. Au continuat să se răspândească verbal ori prin metode de comunicare stil temniţă: scrisul pe săpun, cu un vârf de sârmă ori un lemn ascuţit; scrisul pe pereţii celulelor (care erau văruiţi şi din nou erau scrişi de deţinuţi); expedierea de mesaje prin alfabetul Morse. Pe lângă texte evanghelice, se răspândeau în acelaşi mod rugăciuni, acatiste, poezii, cugetări, întâmplări din Vieţile Sfinţilor ori scurte cuvinte de folos.
De asemenea se învăţau limbi străine, se făceau studii diverse, se învăţa muzică şi matematică şi în plus se răspândeau veştile politice şi cele familiale care puteau pătrunde. Veştile din afara temniţei soseau cu întârziere de 6-24 de luni, căci trebuia să sosească un nou arestat ori un deţinut mai informat dintr-o altă temniţă ca să aflăm, de exemplu, cine a fost ales preşedinte în S.U.A.! Veştile despre familie erau şi mai greu de obţinut, căci nefiind de ordin public, era necesar să apară un cunoscut al familiei care să poată spune ceva. Timp de 15 ani nu am ştiut nimic de familia mea. Timp de 15 ani am locuit sub acoperişul aceleiaşi temniţe cu prietenii mei dar nu i-am putut vedea. Şi asta într-un regim care pretindea că asigură fericirea oamenilor pe pământ!
În asemenea condiţii Valeriu continua să fie preocupat de viaţa sa lăuntrică. Un subiect la care cugeta îndelung era conştiinţa păcatului. Spunea:
- Este foarte greu omului să-şi recunoască păcatul, dar este evident că suntem păcătoşi şi setea noastră de curăţie şi adevăr nu poate fi satisfăcută decât prin zdrobirea păcatului. Viaţa veşnică începe în sufletele smulse păcatului. Cine crede cu adevărat în Dumnezeu va ajunge la conştiinţa păcatului, cine nu crede în Dumnezeu rămâne prizonier eului său, orgoliului şi păcatului său. Eu sunt cel mai mare duşman al meu. Dacă eul nu moare, nu ne putem naşte din nou în Hristos şi rămânem în păcatul mândriei. Mândria l-a făcut pe om să se vrea Dumnezeu, împotriva evidentei sale nedesăvârşiri şi mai cu seamă împotriva faptului că noi, oamenii, suntem cu toţii muritori. Un Dumnezeu nedesăvârşit şi supus morţii e un fals Dumnezeu. Conştiinţa păcatului nu este bigotism ori obscurantism, ci luciditate şi înţelepciune. Întreaga
33
educaţie a omului depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. Numai omul care trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii şi a vieţii.
Cum printre cei care-l ascultau erau şi tineri care nu cunoşteau în profunzime duhul Ortodoxiei, spre a se face mai bine înţeles adăuga:
- Umilinţa şi pocăinţa nu sunt scopuri ale creştinismului, ci mijloace, nu sunt nici esenţa vieţii creştine, căci a fi creştin înseamnă a avea însufleţirea doririlor sfinte şi bucuria de a trăi. De asemenea, lepădarea de sine nu este depersonalizare, abandonare şi resemnare, ci este pasul necesar naşterii în viaţa cea adevărată, în duh. Nu ne caracterizează negaţia, ci afirmarea. Căci viaţa veşnică nu se dă celor învinşi, resemnaţi şi fricoşi, ci celor puternici şi curajoşi. Nu vor birui cei căldicei, ci cei ce vor învinge fiara apocaliptică. Intraţi deci pe poarta pocăinţei cu râvnă, aşteptând să se nască în voi Împărăţia Duhului Sfânt. Să plângem azi păcatele personale, să le plângem până ce ni se vor da lacrimi pentru curăţirea lumii. Nu vă fie frică de umilinţă, nici de mărturisirea păcatelor, ci credeţi că prin ele veţi fi purtătorii adevăratei lumini. Luaţi seama la Mântuitorul Hristos, la îndrăzneala cu care El a prăbuşit o lume şi a ridicat alta, la desăvârşirea pe care ne-a lăsat-o ca pildă - şi aşa să-L urmăm!
Despre importanţa conştiinţei păcatului în viaţa socială spunea:
- Conştiinţa păcatului nu se reduce la desfrânare, lăcomie, agonisire, ucidere ori alte fapte asemănătoare, mai mult, nu este nici numai restabilirea orânduirii lăuntrice a omului, ci este lupta împotriva începătoriilor şi stăpâniilor întunericului, care ţin în beznă şi robie neamurile lumii întregi. Cu alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie la realizarea unei autentice orânduiri creştine a lumii. Nu eşti creştin dacă ai fost botezat, mergi la biserică dar vieţuieşti după principiile societăţii egoiste, imorale, materialiste în care trăieşti. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi şi prin aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii, trebuie să urâm păcatele, prostia, suficienţa şi moleşeala sufletelor şi minţilor creştinilor, căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat pas liber impertinenţei ateiste.
Atitudinea lui Valeriu în faţa autorităţilor era plină de demnitate dar înţeleaptă, încât nu putea fi acuzat de fapte “contrarevoluţionare”, ci de credinţa lui. Tocmai credinţa dorea el să o apere, dar încerca să fie mai iscusit decât prigonitorii săi, să nu se lase atras într-o bătălie cu totul inegală în care ar fi fost strivit cu uşurinţă. De aceea el făcea din "legea Cezarului” arma sa de apărare. Trebuia să folosească în mod înţelept puţinele mijloace de luptă pe care le îngăduia temniţa. Unii deţinuţi i-au reproşat aceasta zicând:
34
- Ţie îţi merge această atitudine, nouă însă nu ni se potriveşte! Noi ştim că suntem în război cu un duşman total, cumplit şi nimicitor şi vrem să câştigăm acest război. Nu noi suntem „bandiţi”, aşa cum ne numesc ei, ci ei sunt, şi trebuie să le-o spunem. Suntem în temniţă, dar nu abandonăm lupta chiar dacă vom muri luptând.
La astfel de argumente Valeriu pleca ochii trişti şi plini de înţelesuri şi răspundea:
- Credeţi voi că eu am abandonat lupta, credeţi voi că eu nu vă înţeleg? Dar oare trebuie să murim ca nişte proşti? Nu aşteaptă ei prilejul să ne lovească? Ce avem deci de făcut? Să intrăm de bună voie în gura porcilor turbaţi!? Ori să folosim timpul acesta de osândă pentru a ne salva sufletele şi vieţile? E vremea să ne smerim adânc, să ne ocupăm de problemele cu adevărat importante, să ne curăţim pentru a fi vrednici de Hristos.
La care i se spunea:
- Nu noi, ci ei sunt necuraţi! Dacă ne lăsăm antrenaţi de lacrimile pocăinţei dăm frâu liber tiranilor şi păcătoşilor!
- E vremea, e vremea pocăinţei! răspundea Valeriu. Aveţi credinţă în voi! Izbăvirea va veni de la Dumnezeu. Oamenii ne-au părăsit. În acest secol toate neamurile sunt guvernate de atei şi de creştini de formă. A trebuit să ne confruntăm credinţa şi cu unii, şi cu alţii. Cred însă că aici se plămădeşte un duh evanghelic care va schimba lumea la faţă. Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!
După trecerea anilor, cuvintele lui Valeriu şi-au adeverit înţelepciunea şi au fost luate de mulţi ca îndreptar.
Adesea se iscau în celulă controverse privind orientările de politică internaţională. Majoritatea celor tineri credeau că occidentalii ne vor salva, că vor interveni şi vor zdrobi comunismul.
- E greu să credem că Occidentul, care s-a aliat cu comuniştii pentru a-i înfrânge pe germani, se va întoarce acum contra lor, era de părere Valeriu. Este necesar un proces lung şi profund de reorientare a Occidentului până va ajunge să cunoască şi să înfrunte comunismul. Acum suntem abandonaţi comunismului. Nu ştim cât timp va dura criza. Gândirea materialistă care guvernează lumea o adânceşte şi mai mult. Vor trebui să apară alţi oameni, cu o nouă orientare. Nemţii au încercat ceva dar au fost învinşi. Noi suntem alături de Occidentali dar şi împotriva lor, aşa cum am fost alături de germani dar şi împotriva lor. Căci noi credem că de la Hristos va veni pacea în lume. Trebuie să fim pregătiţi pentru o suferinţă de lungă durată.
Era considerat defetist, dar timpul i-a dat dreptate şi în această privinţă.
O altă sursă de discuţie era tema greşelilor colective din trecut. Valeriu spunea:
- Cine se afirmă creştin trebuie să se poarte ca un creştin. Nu e îngăduită crima ca armă de luptă creştină. E necesar să mărturisim public greşelile
35
trecutului pentru a pune un început nou. Nu sunt îngăduite nici tirania, fărădelegea şi abuzul.
Toate acestea erau referiri la unele eveniment din trecut, pe care însă nu toată lumea era pregătită să le privească astfel.
În toamna anului 1949 Valeriu a avut o primă şi puternică hemoptizie cauzată de un TBC pulmonar. A căzut la pat. Au venit, rând pe rând, tot felul de ochi glaciali să-l vadă. Slăbea zi de zi.
Un coleg i-a oferit o coajă de pâine din raţia lui dar a refuzat-o, căci, zicea el, “dacă eu sunt bolnav, nu trebuie să te îmbolnăveşti şi tu”. Totuşi, mărturisea înfiorat Valeriu mai târziu, acel suflet nobil continua să îi strecoare peste noapte o parte din raţia sa, furişându-i-o în traistă ori în gamelă. În faţa unei capacităţi atât de mari de dăruire, el se simţea ocrotit de mila lui Dumnezeu.
Hemoptiziile se perpetuau şi nu era “umanitar” să fie lăsat să moară. A fost dus deci la spitalul din oraş şi închis singur într-o cămăruţă unde era păzit zi şi noapte de temniceri. Medicii veneau să-l vadă escortaţi. Într-o noapte însă a pătruns la el o asistentă. O văzuse cu medicul la vizită şi aflase în ochii ei lacrimi de durere. Acum îl îmbătase pe paznic şi-şi făcuse loc la Valeriu. S-a aşezat în genunchi lângă patul lui, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o.
- Cum aţi pătruns aici? a întrebat-o el.
- L-am “adormit”, a zâmbit ea.
- Ce doriţi?
- Doresc să-ţi fiu alături, să te ajut. Cere-mi orice vrei şi voi face.
Valeriu a simţit că e sinceră şi a fost adânc mişcat:
- V-aţi riscat libertatea pentru mine. Dumnezeu vă va răsplăti. Nu puteţi să mă ajutaţi cu nimic. Doar dacă voi muri aici, vă rog să mărturisiţi oamenilor şi familiei mele dragi că am crezut până la sfârşit, că sunt împăcat, că-mi dau viaţa pentru Hristos şi pentru semeni. Poate pentru asta vi s-a dat îndrăzneala de a veni la mine, fiindcă tot ce săvârşesc oamenii intră în iconomia divină. Vă mulţumesc, nu vă voi uita, mă voi ruga pentru dumneavoastră. Dumnezeu să vă binecuvinteze. Acum duceţi-vă. Nu riscaţi mai mult. Eu sunt în mâinile lui Dumnezeu.
Fata plângea înfiorată. A plecat şi nu s-au mai văzut.
După oprirea hemoptiziilor Valeriu a fost readus la penitenciar iar în decembrie 1949 avea să fie expediat, împreună cu alţi TBC-işti, la spitalul-penitenciar Văcăreşti şi apoi la Târgu-Ocna. Astfel a scăpat de înfricoşătoarea urgie ce avea să se abată asupra studenţilor din Piteşti: iadul “reeducării”, unde el era cap de listă, mare “bandit”, “mistic retrograd”, duşman de moarte al comunismului şi, în plus, acuzat de puternica înrâurire pe care o exercita asupra celorlalţi deţinuţi. Urma să intre printre primii în tura reeducării. Dar Dumnezeu hotărâse altfel.
Este necesar să ne oprim puţin aici asupra noţiunii de „reeeducare”, întrucât ea - ca şi alte noţiuni universal-valabile cum ar fi libertate, democraţie,
36
justiţie, adevăr, lege, om – are în contextul marxism-leninismului un cu totul alt conţinut.
Marxism-leninismul îl declară pe om Dumnezeu. Natura, viaţa, societatea şi sufletul trebuie supuse legilor materialismului istoric. Cei mai mari duşmani ai materialismului istoric sunt Dumnezeu şi sufletul. Acestea trebuie în primul rând distruse. Repetăm, şi nu vom repeta niciodată îndeajuns, că dincolo de dominaţia economică, politică şi militară, comunismul urmăreşte dominaţia asupra sufletului. Sufletul trebuie distrus pentru că nu poate fi supus. Religia, arta, ştiinţa, ideile, idealurile, sentimentele, toate trebuie distruse şi înlocuite cu ideile, legile şi ştiinţa materialismului istoric. Rezultă astfel un om-monstru, un om-caricatură, un om-demon. Numai demonii şi oamenii, conştienţi de nimicnicia lor, se proclamă totuşi dumnezei.
Prin urmare educarea în spiritul materialismului istoric – adică « reeducarea » - este demonizarea omului, mutilarea sufletului, moartea lui Dumnezeu, mecanicizarea conştiinţei, anularea personalităţii, dispariţia libertăţii, robia absolută, teleghidarea psihică, condiţionarea mentală pe bază de reflexe. Către acest fel de educaţie se tinde.
Din punct de vedere istoric, fenomenul reeducării se situează la apogeul raţionalismului, al autozeificării, al materialismului şi al ateismului. Pornind de la Renaştere şi umanism, trecând prin Revoluţia Franceză, s-a ajuns inevitabil la ştiinţifismul materialismului istoric şi de aici la reeducare. Reeducarea nu era posibilă dacă n-ar fi existat această orientare şi evoluţie istorică.
Explicaţia mai simplă a reeducării o dă pedagogia celebră a lui Macarenco. Acest pseudo-pedagog a fost un mare fariseu. El, ca orice umanist, îşi bazează educaţia pe blândeţe, convingere şi libertate. Există însă un episod în cartea lui în care spune că atunci când era director la şcoala de corecţie, i-a fost adus un copilandru de o răutate cumplită. Toate metodele lui de a-l linişti, de a-l îmblânzi, de a-l atrage, de a-l convinge au fost inutile, căci copilul nu a încetat să-l înjure şi să-l insulte. Dar pedagogul Macarenco a fost angelic şi nu şi-a pierdut calmul şi nici răbdarea. Zâmbindu-i cu multă indulgenţă, seara l-a trimis pe copil la un dormitor comun. Şi, minune - ne spune Macarenco, fără a lepăda masca ipocriziei - a doua zi, când l-a chemat la el pe copil, ce să vezi, să vezi şi să nu crezi, copilul era ca mielul, blând, supus şi docil.
Ei bine, la Piteşti am aflat ce se petrecuse cu acel copil reeducat de Macarenco, într-o noapte dormită între copiii reeducaţi. Căci Macarenco, adeptul lui Marx, consideră că reeducarea se face în colectivitate, şi nu de la pedagog la elevi. După Marx, colectivitatea, datorită mediului, ajunge la conştiinţa de sine şi preia toate funcţiile autoguvernării sale, deci şi pe cea a reeducării. Ea exclude automat posibilitatea oricărei conştiinţe contrarevoluţionare, a oricărei atitudini contra sistemului. În această viziune s-au experimentat şcoli fără profesori, cu autoinstruire, autoeducare şi autoconducere colectivă. Până şi notele le acordă colectivitatea. Se consideră 37
astfel că nu în om se produce cunoaşterea, ci între oameni, în colectivitate. Noi credem că, dimpotrivă, adevărata cunoaştere se produce în om iar conştiinţa nu este produsul mediului, ci e înnăscută şi se formează liber, în funcţie de aspiraţiile fiecăruia.
În încheiere Macarenco ne spune plin de mulţumire că nu a dat niciodată o palmă vreunui elev al său. Dar el a organizat teroarea colectivităţii prin otrăvirea elevilor lui şi transformarea lor în călăi – şi tocmai asta nu o mărturiseşte. De dragul ideologiei, Macarenco este mincinos şi sadic, şi prin aceasta devine reprezentantul tipic al ipocriziei marxist-leniniste. El înfăţişează la scară mică un procedeu demonic pe care sistemul ateist tinde să-l generalizeze în întreaga societate omenească.
Reeducarea este aşadar un sistem aproape mecanic, bine pus la punct în laboratoare criminale, încât nu poate da greş. Scriem despre ea cu sentimentul că ne facem datoria faţă de oameni dar şi cu teama că răspândim cea mai monstruoasă metodă de nimicire şi distrugere morală a individului.
În Piteşti reeducarea n-ar fi putut da rezultate dacă nu erau realizate câteva condiţii prealabile: teroarea; izolarea, surpriza, lipsa răspunderii.
Foamea făcuse din acei tineri schelete. Raţia zilnică de mâncare nu atingea 800 de calorii. Se dădeau ciorbe cu 20-30 boabe de arpacaş, cu 10-15 boabe de fasole, cu 7-8 foi de varză iar uneori cu apă chioară peste care pluteau 2-3 steluţe de ulei. Pâinea era de 250 de grame ori un turtoi de 350 de grame, după caz. Dimineaţa, apă fiartă cu miros de zahăr ars. Toţi deţinuţii erau distrofici, şi totuşi în ochii lor ardea mai puternic lumina unor suflete tari.
Toate legăturile cu familiile au fost întrerupte, toate contactele cu lumea au încetat. Nu exista nici hârtie, nici creion, nici carte. Nu aveai voie nici să priveşti spre fereastră, cu toate că era acoperită cu scânduri. Într-o celulă de 2/4m erau masaţi de la 7 la 12 deţinuţi, încât cel izolat înnebunea de izolare iar cei înghesuiţi se sufocau între ei.
La deschidere deţinuţii erau obligaţi să se ridice în picioare, să se descopere şi să salute cu “să trăiţi!” pe temniceri. La închidere trebuiau să spună toţi: “Trăiască şi înflorească Republica Populară!”.
Timp de 17 ore pe zi erau obligaţi să vegheze, fără dreptul de a aţipi ori de a se lungi pe paturi. Nu era voie să se facă un program organizat de discuţii. Se vorbea în şoaptă. Nu era voie să se lucreze nimic, nici cel puţin să se coasă o zdreanţă. În celulă se dormea, se mânca, se spăla şi celelalte. Aerul era îmbâcsit de mirosuri insuportabile. Plimbarea în curte se permitea la 5-6 luni o dată pentru câteva minute şi se solda cu pedepse şi bătăi. Dacă totuşi un deţinut era dus afară din celulă, i se puneau ochelari negri, încât nu zărea nimic. Baia se făcea la două săptămâni. Era interzis orice contact între celule. Printre deţinuţi erau introduşi agenţi informatori. Nu se putea discuta nici cu temnicerii. Inspecţiile erau o raritate şi admiteau reclamaţii tocmai pentru că erau
38
sancţionate pe loc foarte aspru. Asistenţa medicală a fost întreruptă. Agentul sanitar s-a transformat în bătăuş. Temnicerii băteau la bunul plac.
În afară de bătaie se pedepsea cu “beciul”. Beciul era o izolare amenajată la subsolul închisorii. Ferestrele fuseseră închise, aşa încât era beznă. Pe jos au fost turnate cantităţi mari de fecale, formându-se o mocirlă greu-mirositoare şi infectă care nu lăsa nici un petic de loc uscat. Pereţii erau umezi. Frigul pătrundea în oase. În plus, prin nu ştiu ce fel de acustică, beciul amplifica infinit cele mai mici zgomote, încât dacă se vorbea cu voce obişnuită se forma un fel de tunet asurzitor şi înfiorător care cuprindea indescifrabil tot spaţiul şi făcea să răsune pereţii şi fiecare fir de aer. Nu se poate compara cu nici o furtună, cu nici un bombardament, căci era sinistru şi straniu, asurzitor şi dureros. Nu se putea vorbi decât în şoaptă, la ureche. Parcă erau aşezate aici sistemele bruiajului vorbirii omeneşti pentru a o reduce la tăcere. Ori poate era, simbolic, rezonanţa cosmică a urii care ne tortura.
Beciul era mare dar avea şi camere mai mici. Se auzeau ca într-o cutie de rezonanţă spartă şi iritantă scrâşnitul zăvoarelor, trântitul uşilor, târâitul hârdaielor cu mâncare, vocile temnicerilor, loviturile, gemetele, ţipetele torturaţilor.
Aici erau aduşi tinerii “bandiţi”, grupuri, grupuri, de obicei dezbrăcaţi şi desculţi. În loc de hrană se dădea un polonic de apă fierbinte sărată. De cele mai multe ori beciul era precedat de o bătaie cruntă, aplicată la bunul plac al temnicerilor, care ca fiarele prinseseră gustul sângelui prin tortură. Cunosc oameni care au făcut, în etape, peste şaizeci de zile de beci în condiţiile acestea. Trei zile era minimum-minimorum de beci şi se mergea până la opt-zece zile, adică până la epuizare, până la prăbuşirea în mocirlă. Când cei pedepsiţi erau readuşi în camere erau de nerecunoscut şi bolnavi. Aproape toţi deţinuţii am trecut prin beciul din Piteşti.
Toate aceste metode de tortură se aplicau la ordinele şi cu încuviinţarea tacită a conducerii. Ofiţerul politic al penitenciarului era Marina, un copilandru de vreo 25 de ani, isteţ şi frumuşel, impertinent şi sadic, deloc impresionat de tragedia generaţiei din care făcea parte. Directorul se numea Dumitrescu. Era avocat şi pianist, deci om cu unele sensibilităţi. Fusese ofiţer în timpul războiului. Deşi nu avea nimic de criminal în el, totuşi a devenit criminal şi apoi ţap ispăşitor. Nu a avut curajul să renunţe la postul de director atunci când a fost iniţiat de către organele superioare în cele ce aveau să urmeze sub conducerea sa. La început, deşi era conştient şi îngrozit de cele ce se plănuiau, poate că nici el nu credea că dracul va fi atât de negru. Dar experimentul din Piteşti avea să arate că diavolul e mult mai înfricoşător decât şi-l pot închipui oamenii. Reeducarea dezlănţuită acolo avea să aducă pentru o vreme iadul pe pământ.
Pregătirile pentru iniţierea reeducării în Piteşti au fost făcute în penitenciarul de la Suceava. Aici colonelul de Securitate Popic – nume fictiv, căci nu ştim cum se mai numise şi cum s-a numit mai târziu – a recrutat dintre
39
deţinuţi omul de care avea nevoie. Era Bogdanovici, un tânăr proveni din Frăţiile de Cruce, inteligent, energic, ambiţios şi talentat dar cu un fond moral labil, care-l făcea uşor dispus la compromisuri.
Popic a început prin Bogdanovici opera de „reeducare” a deţinuţilor politici. Era deocamdată o acţiune discursivă, perorativă. Se citea doctrină marxist-leninistă, se lecturau ziarele timpului şi se făcea apologia lor. Totodată se critica trecutul burghez, fascist, legionar şi religios. Aderarea la aceste cercuri de reeducare era oarecum benevolă, speculându-se numai prin promisiunea eliberării din temniţă ori a unui regim mai uman în închisoare. Se practica şi turnătoria şi se făceau rapoarte scrise către colonelul Popic.
Deţinuţii s-au împărţit în două tabere vrăjmaşe: pro şi contra reeducării. Bogdanovici era acuzat de trădare. Unii l-au ameninţat şi au avut de suferit. Puţini au fost oamenii care au aderat la reeducare ca activi, dar erau mulţi care ascultau şi nu se pronunţau. Cei mai mulţi însă au fost cei ce înfierau cu vehemenţă reeducarea. Rezultatele acestei acţiuni nu erau satisfăcătoare pentru Popic. El a găsit atunci un alt instrument, mai “capabil”: Ţurcanu Eugen. Şi acesta era tânăr şi trecuse şi el câteva săptămâni, în copilărie, prin Frăţiile de cruce. Dar în 1945 intră în Partidul Comunist şi ascunde episodica sa apartenenţă la Frăţiile de cruce din 1940, când legionarii fuseseră pentru scurt timp la putere. Ţurcanu ceruse chiar lui Bogdanovici, colegul său, să uite de acest episod, dar Bogdanovici a vorbit despre el când a fost arestat în 1940. Între timp Ţurcanu se afirmase în partid, fusese promovat în diplomaţie şi era o speranţă a comuniştilor. După ce a fost denunţat, a fost arestat şi condamnat întrucât nu fusese sincer faţă de partid. Îl ura deci de moarte pe Bogdanovici şi pe toţi duşmanii partidului. El dorea să-şi dovedească devotamentul faţă de partid, dorea să-şi satisfacă orgolioasele sale năzuinţe, dorea să se răzbune.
- Voi trece peste cadavre, spunea el, dar îmi voi revedea familia şi-mi voi realiza profesiunea.
Acest om era inteligent, voluntar, ambiţios, brutal şi crud. Suferea de o hipertrofiere a eului. Era deci omul cel mai potrivit pentru Popic. Ţurcanu s-a oferit lui Popic. El l-a torpilat pe Bogdanovici, acuzându-l de ipocrizie şi farsă faţă de partid, considerând reeducarea lui ca o înşelare a vigilenţei partidului în scopuri contrarevoluţionare. A luat atitudine publică contra lui Bogdanovici, dar nu şi-a găsit decât doi-trei adepţi. Bogdanovici însuşi intrase în panică, căci simţea că pierde teren. Bogdanovici avea o limită, pe când Ţurcanu s-a oferit necondiţionat să-l slujească pe Popic. Dacă Bogdanovici era respingător, Ţurcanu era înfiorător pentru deţinuţi.
Popic l-a iniţiat în mod secret pe Ţurcanu. Nu ştim cu exactitate ce anume l-a învăţat dar există documente şi oameni care pot lămuri aceste aspecte. Din cele ce au urmat deducem ce rol i s-a încredinţat lui Ţurcanu. Căci în 1949, Ţurcanu, Bogdanovici şi alţi studenţi din Suceava au fost transportaţi la Piteşti. Autorităţile comuniste au ajuns la concluzia că prin metoda convingerii nu pot
40
învinge forţa sufletească a tinerilor români, deci s-a iniţiat o nouă formă de reeducare: prin tortură.
Aşa se face că o dată ajuns la Piteşti, Ţurcanu şi-a recrutat în grabă încă doi adepţi ciomăgaşi, pe promisiunea că vor fi eliberaţi, şi într-o cameră cu vreo 25-30 de tineri a cerut ca toţi să declare că se debarasează de trecutul lor şi devin oamenii regimului. Dar nu aşa cum a făcut-o banditul de Bogdanovici, ci să-şi dovedească devotamentul prin fapte. Toţi deci sunt chemaţi să lupte de aici înainte ca să-i distrugă pe „bandiţi” cu orice preţ.
Deţinuţii au fost iritaţi de impertinenţa lui Ţurcanu şi l-au împroşcat cu acuzaţii:
- Eşti un trădător, eşti un laş, eşti un mişel, eşti un comunist, eşti o bestie, eşti un ucigaş!
Drept răspuns Ţurcanu şi oamenii lui au scos ciomegele şi au pornit să lovească în dreapta şi-n stânga, la întâmplare şi fără cruţare. Mulţimea însă a reacţionat cu violenţă la violenţă, în legitimă apărare şi cei trei matadori ai reeducării au fost bine căptuşiţi cu pumnii şi cu picioarele. Ţurcanu a bătut în uşă şi a cerut ajutorul administraţiei. De fapt politrucul, directorul, Securitatea şi mai mulţi temniceri erau deja la uşă.
- Să trăiţi! a zis Ţurcanu. Vă raportăm că aici s-a produs o rebeliune contrarevoluţionară şi criminală în masă şi dacă noi nu ne opuneam, ar fi avut loc o evadare.
Au încercat şi deţinuţii să ia cuvântul dar li s-au astupat gurile cu pumni, li s-au rupt coastele cu ciomegele, li s-au terfelit trupurile sub cizme. Temnicerii şi reeducaţii au bătut o zi întreagă la acei nefericiţi şi fără de apărare tineri, apoi i-au închis din nou şi au ordonat:
- Dacă mai îndrăzneşte cineva să se opună operaţiunii de reeducare, va fi ucis în bătaie!
Surpriza a fost şocantă. Înţelegeau şi nu înţelegeau ce se petrece. Ţurcanu triumfa ameninţător. Studenţii se simţeau părăsiţi, pradă fărădelegii, victime sigure ale unor iresponsabili. Nu exista ieşire, nu aveau la cine să apeleze. Au fost puşi să opteze: ori, ori! Una singură dintre victime, Nuţi Pătrăşcanu, a oscilat. Fusese în fruntea reacţiunii şi apoi bine ciomăgit. În noaptea aceea s-a ridicat pe furiş şi s-a dus la Ţurcanu, spunându-i că trece de partea lui. A fost primit cu multă rezervă. A devenit un cap al reeducării. A fost totuşi în repetate rânduri ciomăgit şi avea să sfârşească pe banca ţapilor ispăşitori, fiind condamnat la moarte.
Cu timpul în jurul lui Ţurcanu s-au mai adunat 10-15 ciomăgaşi de bună voie, printre care şi doi evrei. Acest mic nucleu a executat marea oroare din Piteşti, şi asta pentru că li se promisese libertatea. Ei se visau colonei de Securitate şi se simţeau motorul celei mai fierbinţi acţiuni revoluţionare.
Călăii şi-au stabilit sediul în camera 4 Spital. Era o cameră mare, în care puteau fi masaţi sute de oameni. Priciuri de lemn înconjurau camera iar în
41
centrul ei era un soi de ring numai bun pentru acţiunea reeducării. Bătăuşii au început torturile fără un sistem, ci la cotonogeală, la distrugere. Se intra la tortură în „ture” de câte 15-20 de victime, în mijlocul camerei, în timp ce ceilalţi deţinuţi erau aşezaţi în poziţie de „meditaţie” la marginea priciurilor, cu mâinile pe genunchi, fără drept de a se mişca ori de a vorbi. O parte din ciomăgaşi făceau razii în jurul priciului şi loveau crud orice abatere de la ordinele stabilite. Ciomăgaşilor li se spunea „domnule” şi „să trăiţi” iar victimele erau „bandiţi” şi erau înjuraţi, batjocoriţi şi înjosiţi după formulele cele mai murdare şi mai îngrozitoare. Pentru ca umilinţa să fie mai mare, erau dezbrăcaţi. Noaptea dormeau numai cu faţa în sus şi cu mâinile scoase afară din pătură, deoarece cei mai mulţi au încercat să se sinucidă, dar era interzis şi dreptul la moarte. Se urmărea uciderea sufletească, pentru a se ajunge la „restructurarea” marxist-leninistă.
S-au practicat toate sistemele de tortură. În prima perioadă, un grup de tineri deznădăjduiţi s-au aruncat cu mâinile şi capetele în ferestre, cu intenţia de a se sinucide, dar n-au reuşit să moară. După ce au fost vindecaţi de rănile căpătate au intrat în „tură”. Majoritatea au intrat de mai multe ori în tură, căci se dovediseră încă „nesinceri”. În „tură” fiecare rezista după capacitatea sa, dar la o tortură nelimitată şi necontenită nimeni nu poate rezista la infinit.
Bătaia cea mai obişnuită era cu pumnii şi ciomagul. Bătăuşii ajunseseră mari maeştri în lovituri date la cele mai vulnerabile părţi ale organismului. Sângele care curgea îi întărâta şi mai mult. Au fost rupte coaste, oase, coloana vertebrală. Au fost capete sparte, timpane distruse, ochi scoşi. Pe un tânăr l-au răstignit cu sfori de două cuie din perete şi a fost bătut în ficat până ce a murit. Cu scârbă Ţurcanu l-a coborât de pe perete şi l-a târât afară, unde autorităţile şi doctorul i-au încheiat proces verbal de deces pentru atac de cord. Altuia i s-a dat să bea apă sărată şi a murit în chinuri groaznice. Multora li s-au scos unghiile. De mai multe ori s-a folosit picătura chinezească, stropul care cădea în capul victimelor zi şi noapte până înnebuneau.
Bătaia se aplica cu rupta sau sistematic. Mulţi au fost puşi pe ciomag şi bătuţi ori învârtiţi până îşi pierdeau cunoştinţa. Cu cât victima era o figură mai reprezentativă, cu atât intensitatea torturii era mai cumplită.
Alt procedeu era “stiva”. Se făcea stivă de oameni, cum se fac stivele de lemne în păduri, apoi ciomăgaşii se urcau sus şi dansau şi loveau, încât victimele urlau de durere. Dar nu era voie să strigi. Cei ce strigau erau pedepsiţi în plus şi li se astupau gurile cu zdrenţele murdare cu care se spălau WC-urile.
Ţurcanu avea „figura leului”: culca pe prici o victimă, se aşeza lângă ea şi începea treptat să o sugrume. Ajunsese să cunoască atât de bine reacţiile oamenilor, încât îşi doza asfixierea de mai multe ori, în doze pe care el le simţea potrivite, până ce omul îşi pierdea cunoştinţa. Printre primele victime a fost Bogdanovici, care era un fel de adversar personal al lui Ţurcanu.
42
Cineva a observat că în zilele de sărbătoare ori în zilele de post (vineri mai ales) reeducaţii erau şi mai îndrăciţi. De fapt, nu exista nici un moment de destindere. Dacă nu erai sub tortură, atunci erai spectator la tortura altora.
Mulţi au fost bătuţi cu beţe fine peste testicule şi unii au murit. Altora li s-a smuls părul fir cu fir. Dinţii săreau din gură ca fasolea bătută. Alţii au fost spânzuraţi cu picioarele în sus şi torturaţi. Nici limba nu a fost uitată în torturi.
Treptat a început sistematizarea torturilor, apoi s-a ajuns la forme şi mai hidoase. Când Bogdanovici trăgea să moară şi nimeni nu se uita la el, careva a spus:
- Iată-l că moare nebotezat. Hai deci să-l botezăm!
În hohote de iad l-au luat de picioare şi l-au vârât cu capul în tineta cu fecale, din care a înghiţit pentru a nu se îneca. Acest mod de „botez” a devenit apoi frecvent.
Când Bogdanovici era muribund, un alt “binevoitor” a zis:
- Iată că moare fără a fi fost împărtăşit!
Şi a luat fecale şi i le-a băgat cu de-a sila pe gât.
În ultimele clipe de viaţă, Bogdanovici a spus unui om care îndrăznise să ceară voie să-l îngrijească:
- Vă rog să mă iertaţi. Am greşit. Nu am crezut că se poate ajunge aici. Nu este permis să cochetezi cu satana. Mor ca un nemernic şi nu am nici o nădejde. Dacă este posibil, iertaţi-mă! Nimeni, niciodată, să nu accepte nici cel mai mic compromis cu satana. Eu sunt victima greşelilor mele. Avertizez oamenii să nu facă ce am făcut eu! şi a murit.
Un alt tânăr a mărturisit:
- Am mâncat atâtea gamele de fecale, încât nu le ştiu numărul, ştiu însă că eram mulţumit să mănânc propriile mele fecale, decât să mi se dea de la tinetă.
Se cunoştea cazul unui tânăr care fusese de atâtea ori afundat cu capul în tinetă, încât făcuse o idee obsesivă scabroasă şi zilnic, la o anumită oră, se ducea de bunăvoie şi-şi băga capul în tinetă, în hohotele de râs ale mulţimii.
Mulţi erau puşi să stea într-un picior, cu o mână ridicată în sus. Dacă se mişcau erau loviţi. Într-un efort disperat de voinţă, înţepeneau într-un picior zile în şir, de necrezut, încât pe un student care depăşise toate recordurile de stat într-un picior, văzându-l că încă rezistă, Ţurcanu l-a lovit, doborându-l pe duşumea ca pe un trunchi de copac uscat. Muşchii lui înlemniseră, se pietrificaseră. Nu ştiu precis cât durase, dar sigur este că avea mai multe zile de stat într-un picior. Se fixase atât de mult ideea acestei poziţii în creierul lui, încât a realizat un record incredibil.
Alţi tineri erau prinşi de mâini şi de picioare de patru gealaţi, care făceau balans şi-i aruncau la distanţă, apoi săreau şi-i călcau în picioare. Prietenii cei mai buni erau puşi să se bată între ei şi dacă unul lovea „cu milă”, atunci era bătut până ce era vindecat de această „boală burgheză”.
43
Pe parcurs s-a ajuns la o nebunie colectivă, cu forme tot mai groteşti. Iată o scenă: Ţurcanu se află în faţa unui grup de multă vreme îngrozit şi desfigurat sufleteşte şi toţi tremură electrizaţi, posedaţi, îngroziţi. Nimeni nu îndrăzneşte să gândească decât “pe linia Ţurcanu”. Mulţi se întrec în a-i face pe plac. El însă este imperturbabil, ca un zeu al nimicirii şi al morţii. Privirea lui e înfiorătoare, pumnul lui e greu, prezenţa lui îngrozeşte, numele lui obsedează.
Ţurcanu se pare că are ceva nou de făcut. În cameră e linişte de mormânt. Toată lumea aşteaptă cu groază iar cei care râd, de fapt rânjesc.
- Dezbrăcarea! ordonă el unuia. Tu eşti Fecioara Preacurată iar tu (şi arătă spre altul) eşti preasfântul Iosif. Vom demonstra acum cum s-a putut zămisli Fiul lui Dumnezeu, dracu să-l ia, dintr-o Fecioară rămasă de-a pururi Fecioară. Deci, fă, Marie, pune fundul la bătaie ……………
Să fim iertaţi de limbaj şi de faptul că descriem o astfel de oroare şi blasfemie. O facem cu groază şi durere, dar convinşi că lumea are nevoie de acest şoc pentru a se putea trezi. O lume ea însăşi alienată are nevoie de astfel de grozăvii pentru a putea să fie impresionată şi să devină astfel conştientă de prăpastia în care alunecă.
Ceea ce a ordonat Ţurcanu s-a realizat. Da, domnilor, simţurile acelor oameni funcţionau la impulsurile poruncite de Ţurcanu, prin groaza intensă ce se exercita în victime. Este procesul răsturnat, denaturat al înaltelor trăiri duhovniceşti în care omul îşi poate domina simţurile şi instinctele supuse unor grele încercări, aşa cum au făcut-o sfinţii şi martirii. Noi înşine am putut constata pe viu, în tragica noastră experienţă, faţa şi reversul acestui proces lăuntric.
În timp ce se executa public acest act imbecil şi pervers, la un semn al lui Ţurcanu asistenţa a izbucnit în scandal, râs, huiduieli şi batjocoriri ale lucrurilor sfinte. Oamenii aceia aveau privirile pierdute, instabile, de şerpi în atac, de fiare încolţite de moarte, de nebuni ori de demoni. Expresia feţelor era înspăimântătoare. Gesturile erau agitate, dezarticulate, deşuchiate. Toţi erau obligaţi să aplaude dar nu toţi o făceau în acelaşi stil, căci fiecare ajunsese la o anumită rezistenţă sau decădere. Fantezia a început să lucreze febril şi s-au batjocorit treptat şi alte scene sfinte ale creştinismului: Fuga în Egipt, Predica de pe munte, Apostolii, Iisus şi Maria Magdalena, Paştele etc.
Prin aceasta se urmărea distrugerea credinţei, ultimul bastion al rezistenţei umane asaltate de forţele întunericului.
Cam acestea erau metodele de lucru ale reeducării în Piteşti, dar fondul era cu mult mai elaborat. Reeducarea avea patru mari etape: 1.distrugerea rezistenţei oamenilor prin forţă, până la „şocul revoluţionar”, adică până la cedare, până la acceptarea reeducării. 2.”autodemascarea”, care trebuia să divulge totul din prezent, din trecut, despre prieteni şi străini. Ea se făcea în scris. Sinceritatea trebuia să fie deplină. Dacă autodemascarea unuia nu corespundea cu a altuia, atunci urmau torturi şi mai înfiorătoare. Nimeni nu îndrăznea deci să mai ascundă ceva. 3. batjocorirea şi lepădarea tuturor
44
valorilor şi ideilor din trecut, cu deosebire a lui Dumnezeu. 4. angajarea ca activist al reeducării, cu scopul de a distruge cu orice mijloace pe toţi cei ce refuză a se „restructura”. Din această schemă psiho-patologică se vede că ne aflăm în faţa unei „ştiinţe” de degradare a omului, care a fost experimentată fără milă pe sufletele şi conştiinţele unor tineri nevinovaţi.
Un tânăr din Constanţa era torturat de câteva luni în şir şi cedase. Îşi făcuse omul şi autodemascarea. Într-o zi însă Ţurcanu îi spune:
- Banditule, să-mi spui ce a făcut mă-ta!
- E prea mult, a început să urle omul, nu te mai saturi, vrei să fiu trădătorul şi al mamei care s-a sacrificat crescându-mă?!...
Drept răspuns a fost bătut până la sânge. Acel om a pândit o clipă de neatenţie în ziua în care era de rând la deşertatul tinetelor şi s-a aruncat cu capul în jos de la etajul trei, în golul scărilor. A murit. Cei ce nu-l supravegheaseră au fost pedepsiţi. Colonelul Zeller a format o comisie de anchetă în jurul mortului şi lovind cu cizma în cadavru a spus:
- Dă-l în …, doctore, scrie sifilis terţiar!
Şi aşa şi-a scris acel doctor actul de acuzare din procesul ţapilor ispăşitori ce va urma.
Victimele erau permanent sub supravegherea bătăuşilor:
- La ce te gândeşti? întreba un ciomăgaş.
- Să trăiţi, să vedeţi, mă gândeam…
Şi omul se pierdea cu firea, în vreme ce un tumult interior de groază îi acoperea raţiunea. Dacă începea să mintă se temea, dacă spunea adevărul se îngrozea. Era bătut pe loc.
Fiorul de groază, panica se generaliza. Oamenii alungau orice gând care nu plăcea reeducării şi-şi impuneau să gândească după cum li se ordona. Unii au acceptat pervertirea şi au intrat sub stăpânirea duhului lui Ţurcanu, începând ei înşişi să acţioneze ca el. Alţii însă au păstrat o rezervă interioară nealterată. Deşi şi-au făcut autodemascarea, bineînţeles în urma „şocului revoluţionar”, aceştia nu se puteau „restructura”, dar au fost obligaţi să se autobatjocorească, să facă delaţiuni şi chiar să bată. Mai precis, să se bată între ei. Prietenii cei mai buni erau puşi să se tortureze reciproc. Nu aveau voie să aibă milă, nu aveau voie să aibă sentimente, nu aveau voie nici să moară. Cei ce avuseseră o oarecare autoritate acum erau vizaţi în chip deosebit şi folosiţi ca exemple negative. Acolo existau numai două poziţii: „bandit” şi „restructurat” şi între ele nu era nici o conciliere.
- Bă, banditule, tu te rogi? zicea un „restructurat” şi omul se pierdea cu firea iar ciomegele îl doborau.
„Trebuie să vă curăţim creierul bucăţică cu bucăţică de vechile idei” era una din lozincile reeducării. Şi într-adevăr, prin tortură necontenită şi iresponsabilă s-a realizat capitularea unor conştiinţe de rară frumuseţe. Unii au rezistat o zi, alţii o săptămână, alţii o lună iar alţii câteva luni, dar nimeni nu
45
putea rezista la infinit. Acolo reeducarea presa clipa cu greutatea eternităţii infernale peste sufletele unor oameni fără nici o apărare. Rezistenţa lor în Piteşti a depins de trei factori: 1.forţa presiunilor la care a fost supus fiecare om; 2.rezistenţa personală, sufletească şi fizică; 3.conştiinţa fiecăruia, care a avut un cuvânt important de spus de la caz la caz. Oamenii au reacţionat diferit în funcţie de aceşti factori. Aşa se explică faptul că un Bogdanovici a încercat un joc fatal, în vreme ce alţii au păstrat o urmă de conştiinţă până la sfârşitul reeducării, cu toate că şi ei au avut căderea lor, cădere însă neacceptată, ci silită. Aici este marea subtilitate ce va trebui analizată de către cei care vor studia „procesul reeducării”.
Noi vom încerca doar să schiţăm, în linii generale, câteva portrete tipice din reeducare:
C., un tânăr matur spiritual. Pe cât de frumos ca bărbat, pe atât de splendid pe dinăuntru. Integru. Aspirând după cea mai autentică spiritualitate creştină. Demn dar şi cu o vie conştiinţă a păcatului. Mistic dar inteligent şi dinamic. Student eminent şi luptător neînfricat. Un om perfect echilibrat, beneficiind atât de o structură armonioasă cât şi de o educaţie aleasă. Problemele religioase se îmbinau fericit cu cele socio-politice. Pentru el politica însemna ideal, ţinută morală, atitudine cavalerească. Credinţa lui era vie, dinamică, optimistă şi puternică.Viaţa sa lăuntrică bogată şi intensă îi dădea o ţinută lucidă şi atrăgătoare. Era deci o personalitate deplin conturată când a intrat în „tură” la Piteşti. A fost torturat timp de 7 luni şi nu a cedat. Era considerat un erou. Şi a venit sfârşitul reeducării fără ca el să fi căzut. Mulţi l-au lăudat dar şi mai mulţi l-au luat de exemplu pentru a-i acuza pe cei ce se compromiseseră. C. însă a spus:
- Nu sunt un erou, ci un norocos. M-a ocrotit Dumnezeu. Am avut avantajul că am intrat în reeducare cu o conştiinţă bine formată, că aveam deja o experienţă de luptă şi rezistenţă, că însăşi natura mea e fericit alcătuită şi, în fine, că nu s-au exercitat asupra mea în intensitate torturile pe care le-au îndurat alţii, şi aşa am fost salvat prin oprirea reeducării. Nu ştiu ce s-ar fi putut petrece cu mine dacă se continua tortura. În acele împrejurări nimeni nu poate garanta pe o rezistenţă infinită. Se cuvine deci să nu ne pripim să rostim aspre sentinţe despre cei ce au trecut pe acolo. Este cu mult mai de folos ca cei ce nu au trecut prin reeducare să ia aminte la experienţa acelora şi să-I mulţumească lui Dumnezeu că au fost ocrotiţi de El!
C. a rămas acelaşi om simplu şi totuşi complex, mistic şi totuşi realist, tolerant şi totuşi necruţător. I-a ajutat pe prietenii săi să iasă din iadul „restructurării”, ca un bun camarad. A rămas optimist (poate ceva mai trist), puternic (poate ceva mai prudent), echilibrat dar cu mult mai adâncit în sine însuşi, împreună cu Iisus pe care Îl iubea.
- Nu-i urăsc, mai spunea el despre torţionari, într-un fel rezolvarea a venit de la sine, dar problema nu este elucidată, în fond sunt toţi nişte victime.
46
Ţurcanu şi-a luat pedeapsa. Ne doare ceeea ce s-a petrecut deoarece dovedeşte orientarea greşită a unei epoci istorice. E greu de explicat ura dezlănţuită acolo - ea are de altfel alte origini - dar metoda şi aşa-zisa „restructurare” sunt consecinţa unor linii directoare de veacuri. Simplificând, totul a fost posibil datorită omului fără Dumnezeu, adică materialismului paroxistic. Deşi au reuşit să distrugă oameni şi suflete, ei au încheiat o epocă, deci de fapt nu au reuşit decât să discrediteze materialismul istoric cu toate implicaţiile lui. Procesul nu s-a terminat. Lumea are încă nevoie de suferinţă până va ajunge să se împace cu Dumnezeu.
B. era un tânăr inteligent şi vesel, puţin flecar, puţin flegmatic, cam superficial şi pus pe joacă cu viaţa. Deşi respecta oamenii de înaltă ţinută, dovedind că poartă în el o reală ierarhie a valorilor, tânărul se juca de-a compromisul şi abilitatea, încercând să cocheteze cu satana. Se zice chiar că făcea unele mici servicii autorităţilor. Dar nu se avânta prea departe. Când a intrat în „tură” a încercat să fie abil şi s-a declarat gata să conlucreze cu reeducaţii. Jalea lui a fost însă mare, căci de repetate ori a fost prins cu ocaua mică şi bătut cumplit. De atunci revenea mereu la tortură, căci îşi pierduse creditul în faţa lui Ţurcanu. Se pare că datorită atâtor autodemascări a fost obligat să-şi descarce toate ascunzişurile vieţii şi sufletului, dar nu s-a transformat niciodată în călău.
Atunci ceva s-a întâmplat în sufletul său. El nu mergea la biserică, dar credea. Acum însă îl descoperise pe Dumnezeu înlăuntrul său ca o Biserică vie. Îi repugnau superficialitatea şi păcatele din trecut. Nimeni nu bănuia ce se petrece în sufletul său. Credeau că s-a prostit, şi după ce l-au zdrobit, l-au lăsat la o parte. El însă se ruga , se prosterna în faţa lui Dumnezeu, îşi jelea păcatele.
Când reeducarea a luat sfârşit, a făcut o mărturisire vrednică de cea mai adâncă umilinţă. Plângea. Nu-şi ridica ochii din pământ, trăia numai pentru a fi iertat. Nu mai zâmbea, el cel surâzător de odinioară. Tăcea, el care era plin de vervă. Era trist cel care fusese altădată atât de vesel. Căuta orice prilej pentru a se umili. Părăsise toate preocupările pentru a se concentra numai şi numai asupra mântuirii sale. Ţinea însă să mărturisească cele ce se petrecuseră cu el, nu numai pentru sensul lor personal, ci probabil şi pentru importanţa lor umană, istorică, spirituală.
Ghe. era un tânăr inteligent şi dotat cu o memorie colosală. În reeducare, după ce se trecea de „şocul revoluţionar” şi se cerea să devii activist, fiecare îşi căuta o formulă de compromis cât mai acceptabilă. Ghe. nu putea să se transforme în ucigaş şi nici în delator. Era prea inteligent şi credea şi în Dumnezeu pentru a putea să accepte „restructurarea”, şi totuşi trebuia să joace rolul de „restructurat”. Ţurcanu a descoperit în memoria lui un soi de creier mecanic de care avea nevoie în stenogramele şi clişeele imense ale reeducării. Deci îl ţinea lângă el şi-l folosea ca o „memorie” a celor ce se petreceau în reeducare. Era prea complicat să se cerceteze vrafurile de declaraţii ori de
47
delaţiuni, operaţiune pe care o îndeplinea Gheorghe cu fidelitate. În acest fel era mulţumit că nu contribuie cu nimic la mizeriile de acolo. Făcea o operaţiune mecanică, păstrându-şi însă libertatea sufletească.
El a trăit astfel o necontenită dedublare morală: memoria dăruită lui Ţurcanu şi sufletul dăruit lui Dumnezeu. Juca un rol central. Toată lumea se îngrozea de el iar el nu putea încredinţa nimănui taina sa, căci ar fi fost pierdut. Şi a avut neşansa să rămână ani în şir în centrul reeducării. Nu se poate spune că se ruga, în sensul comun al rugăciunii, ci el comunica permanent cu Dumnezeu într-o intensitate ieşită din comun. Atunci nu numai că a înţeles ce este restructurarea cu întregul ei suport ideologic, ci a pătruns şi în spiritualitatea creştină cea mai profundă. S-a hotărât deci să-şi dedice viaţa lui Hristos, dacă va mai avea zile.
Când s-a înscenat procesul lui Ţurcanu a fost şi el implicat şi acuzat de Securitate. Pe uşa celulei din Ministerul de Interne unde era anchetat se poate citi, săpat în lemn cu migală: „mor nevinovat”. Şi se resemnase. Dar cu toate strădaniile securiştilor de a-l implica, a rămas numai ca martor al acuzării. El este unul dintre oamenii care pot mărturisi lucruri inedite despre Ţurcanu.
După eliberare şi-a dăruit viaţa, sufletul şi munca lui Dumnezeu cu o forţă care ne înspăimântă şi ne cutremură, căci dimensiunile tragediei acestei conştiinţe sunt uriaşe.
V. era un tânăr cu un chip frumos şi ţinută demnă. Inteligent şi intransingent. Era dur până la necruţare cu duşmanii, cu trădătorii, cu dubioşii, cu inconsecvenţii. Nu suporta umilinţa creştină, care era un fel de degradare pentru el. Credea nelimitat în propriile sale puteri şi se afirma categoric, definitiv, absolut. Era distant şi rece în relaţii. Acorda cu multă zgârcenie prietenia sa. Era un singuratic şi admira supra-omul. Înfiera cu necruţare orice i se părea a fi nedemn şi dezonorant. Adept al luptei totale, nu înţelegea nici un mic compromis cu duşmanii. De asemenea, nu accepta nici o slăbiciune omenească, nu ierta pe nimeni şi i-ar fi fost imposibil să creadă că el însuşi ar avea nevoie de iertare. Era atât de plin de el însuşi, încât se credea perfect. Teoretiza pedepsirea şi răzbunarea. Despre credinţă refuza să vorbească. Îşi făcuse un Dumnezeu al lui, pe dimensiunile sale sufleteşti. Mulţi îl considerau orgolios, alţii credeau că e un farseur, el însă dispreţuia astfel de păreri şi nu-şi pleca urechea la ele. Criteriul lui de a judeca oamenii şi lumea era onoarea, o onoare fără compromisuri, fără oscilaţii, fără temeri, fără căderi. A respins cu indignare toate ademenirile ce i s-au oferit şi a suferit stoic privaţiunile îndurate. Aşa a intrat în reeducare, acuzând de trădare.
A fost unul dintre cei mai chinuiţi oameni şi a dovedit o rezistenţă rar opusă de cineva acolo. Au fost necesare 6 luni de cumplite torturi, umiliri şi înjosiri până ce a cedat, adică, în vocabularul reeducării, a ajuns la „şocul revoluţionar”. Când s-a prăbuşit, în sufletul lui s-a făcut întuneric, a devenit fiară, a trecut în cealaltă extremă. Căci el era lipsit de flexibilitate şi supleţe
48
sufletească. Pentru el nu exista decât ori-ori. Şi întrucât s-a prăbuşit omul de onoare, a devenit o bestie. Şi se afirma cu aceeaşi orgolioasă atitudine, cu aceeaşi impenetrabilă conştiinţă. A făcut mult rău fără urme de regret, sadic.
Apoi a trecut teroarea reeducării, dar el a rămas pe poziţia sa. Când alţi reeducaţi îşi plângeau soarta şi căderea, el se afirma sus şi tare ca „reeducat”. Nu a primit nici un sfat. Nu şi-a făcut nici un prieten. A rămas într-o singurătate glacială şi întunecată. Nu putea să accepte că a greşit ori că s-a compromis. Nu se justifica, ci avertiza orgolios că va lupta toată viaţa contra deţinuţilor şi deci, zicea el, „feriţi-vă de mine!”. Nu o făcea ca un avertisment sentimental, ci ca o bravadă a ticăloşiei pe care o transforma în ţinută personală.
Nici când a ieşit din temniţă, sub influenţa familiei şi a societăţii, nu a fost mai bun. A rămas un delator dar tăcea, fiindcă aici nu avea cui să dea socoteală de trecutul său, întrucât era necunoscut. Chipul lui era aspru, privirea rece, gestul nervos, sufletul închistat, vorba săracă. Nu ştim dacă înainte de moarte va pătrunde căldură în inima sa, dacă sufletul lui se va umili, dacă orgoliul lui va ceda, dacă Dumnezeu va fi primit în locaşurile lăuntrice ale sale.
Aceste portrete şi multe altele neconsemnate aici sunt mărturia vie a monstruoasei mutilări sufleteşti care a fost opera de reeducare din Piteşti. Ea s-a desfăşurat la ordinele şi sub protecţia Securităţii locale, a Securităţii din Bucureşti şi a iniţiaţilor Comitetului Central al Partidului. Nu cunoaştem decât elementele de jos ale ierarhiei care a condus reeducarea, printre care amintim: generalul Nicolski, colonelul Popic, colonelul Dulgheru (aceştia doi din urmă au emigrat apoi în Israel ori în America), colonelul Zeller (care s-a sinucis sau i s-a înscenat o sinucidere), colonelul Caler, colonelul Cârnu şi conducerea Penitenciarului Piteşti.
Întrucât Ţurcanu, îndemnat de mai-marii săi, cerea demascări teribile, oamenii, de groază, au început să fabuleze şi au declarat comploturi făcute cu conducătorii C.C.-ului. Cum aceste declaraţii mergeau la Securitate şi s-au făcut nenumărate arestări, procese şi condamnări pe baza lor, când au apărut declaraţii contra unei Ana Pauker, ori a altora ca ea, conducerea a sesizat că s-a sărit peste cal şi a început să ia unele măsuri.
Aşa se face că în 1951 Ţurcanu a fost adus la Bucureşti. „Restructuraţii” credeau că va fi primul lor colonel de Securitate şi vor urma şi ei. Dar la Bucureşti lui Ţurcanu i s-a făcut un nou instructaj, cârmind sistemul către alte metode.
Între timp unii reeducaţi de la Piteşti au fost trimişi la alte penitenciare din ţară, în mine şi colonii de muncă. Astfel reeducarea s-a diseminat la Gherla, Canal, Târgu-Ocna, Jilava, mina Baia Sprie şi Târgşor, unde erau elevii.
Gherla. Ţurcanu cu o parte din reeducaţi au fost transferaţi la Gherla. El a venit de la centru puţin pleoştit, dar ciracii lui mergeau în virtutea inerţiei din Piteşti. Ţurcanu a propus să se treacă la reeducarea prin convingere dar nimeni
49
nu l-a luat în serios. Avalanşa nebuniei nu mai putea fi oprită nici chiar de el. În Gherla, Ţurcanu avea să fie eclipsat de propria lui operă. S-a continuat metoda forte, deşi s-a combinat şi cu forme de şoc psihologic mai avansate.
Gherla era temniţa muncitorilor. Studenţilor proaspăt sosiţi li s-a oferit un pavilion izolat, unde se făcea reeducarea. Mulţi erau trimişi ca delatori printre muncitori. Unii au avut curajul să divulge cele ce se petreceau, şi aflându-se, au fost ucişi în bătaie de “restructuraţi”. Căci cei ce treceau de demascare începeau o „şcoală de restructurare” şi apoi se angajau ca activişti. Unii deveneau bătăuşi, alţii delatori, mulţi însă încercau să se strecoare fără a se angaja. Au fost tineri care şi-au întors sufletele pe dos, care au gândit ca Ţurcanu, care şi-au însuşit „restructurarea” şi au practicat-o ca activişti convinşi. Dintre aceştia, unii nu au putut niciodată să-şi mai revină iar alţii, când a sosit momentul, au trăit o mare şi zguduitoare pocăinţă.
Deci în Gherla s-a dus vestea că studenţii s-au „restructurat” şi toată lumea fugea de ei. Totuşi reeducarea şi-a urmat cursul. Au început să fie torturaţi muncitorii. Unul dintre cei ucişi în chinuri cumplite a fost fondatorul socialismului din România, Flueraş, om bătrân şi cuminte care a denunţat cu tărie monstruozitatea comunistă. Mulţi socialişti au fost în temniţe şi mulţi au murit acolo, dar destinul cel mai tragic l-a avut acest Flueraş, om simplu şi de bună-credinţă care n-a înţeles marxismul decât în reeducare. A murit ca victimă a ideologiei pe care o înţelesese parţial, dar o afirmase integral.
Din Gherla mai redăm o singură scenă. Un grup de elevi din Târgşor sunt aduşi într-o cameră mare. Nu ştiau nimic despre reeducare. „Restructuraţii” studenţi încep să-i provoace şi ei se prind în joc. Însuşi şeful Frăţiilor de Cruce e pus să-i incite. Se creează o atmosferă antirevoluţionară, mistică, naţionalistă, cu şedinţe, cu jurăminte, cu cântece şi cuvântări aprinse. Tinerii elevi vibrau de o bucurie nespusă şi-şi manifestau crezul cu elan, candoare şi dăruire. Toate acestea erau însă înregistrate cu atenţie de „restructuraţi”.
Şi într-o bună zi au apărut ciomăgaşii. Au intrat în cameră cu un grup de reeducaţi, printre care era şi şeful Frăţiilor şi au ordonat elevilor să se aşeze şi să asculte cu atenţie. Li s-a ţinut solemn următoarea cuvântare:
- V-am adus aici pentru a vă dezvălui adevărata faţă a oamenilor. Sunteţi victimele acestor criminali şi bandiţi pe care îi numiţi şefi. Voi i-aţi socotit de bună-credinţă şi v-aţi însuşit ideile lor otrăvite. Veţi înţelege minciuna lor din propria lor gură. Iată, vă va vorbi acum Constantin Oprişan.
Constantin Oprişan era şeful Frăţiilor de Cruce, iubit şi urmat cu încredere de acei tineri. El trecuse prin toate ororile reeducării din Piteşti, ca unul ce era considerat bandit cu autoritate printre legionari. A luat cuvântul cam aşa:
- Sunt născut într-o noapte de orgie, dintr-un tată beţiv şi o mamă sifilitică. Sunt pe jumătate imbecil şi pe jumătate nebun. Sunt ros de dorinţe sadice şi ticăloase. M-am depravat cu sora mea, cu mama mea şi cu cine mi-a ieşit în cale. Am ucis. Am furat. Sunt un escroc de meserie şi un mincinos de profesie.
50
Sunt un beţiv şi tot ce e scabros am făcut. Mi-am acoperit însă adevărata realitate cu credinţa în Dumnezeu, cu filosofia idealistă, cu aspiraţiile naţionaliste şi cu alte cuvinte mari şi umflate, pentru că numai aşa puteam să vă captez împotriva marii revoluţii internaţionale a proletariatului. V-am înşelat, făcând din voi victime. Loviţi-mă, căci o merit. Striviţi-mă şi nimeni nu vă va acuza, dar vă cer să urâţi tot ce v-am spus, să vă lepădaţi de toţi bandiţii despre care v-am vorbit şi să treceţi de partea reeducării. Eu însumi m-am reeducat, dar niciodată nu voi merita „restructurarea”. Sunt un nemernic, o canalie, o bestie. Ucideţi-mă şi salvaţi-vă pe voi înşivă.
Stupoare, uimire, disperare. Elevii nu ştiau ce să creadă. Unii au înnebunit pe loc, cineva s-a sinucis, alţii nu au crezut iar alţii au acceptat reeducarea, dacă nu din prima zi, în zilele ori lunile care au urmat, căci „lecţia” a continuat cu argumente asemănătoare. Cei ce au rezistat însă au intrat la bătaie. Erau desfiguraţi. Însuşi Constantin Oprişan era pus să bată, dar tot el a avut tăria să şoptească:
- Iertaţi-mă! Fiţi tari! Nu se poate rezista, dar nici nu acceptaţi reeducarea!
Canal. La Canalul Dunăre-Marea Neagră, într-o baracă cu priciuri duble este în mijloc un coridor larg. Aici sunt aduşi mai mulţi „reacţionari”. Unul este fost colonel, care a luptat ca un brav şi care avea o ţinută de onoare şi demnitate. „Restructuraţii” se reped la ei, îi lovesc, la rup hainele, îi dezbracă şi din lovitură în lovitură bieţii oameni nu mai ştiu ce e cu ei. O coadă de mătură este înfiptă în anusul colonelului şi apoi este ridicat în sus şi purtat ca un soi de drapel, în hohote de râs isteric. Sângele curgea. Colonelul cade la pământ în nesimţire. Cel ce avea mătura îi pune piciorul pe piept şi aceeaşi coadă de mătură i-o bagă în gură. Omul se sufocă, simte că moare, este disperat şi la un moment dat strânge dinţii. Tocmai atunci a fost smulsă cu putere coada de mătură, care a ieşit cu dantură cu tot. Sângele ţâşneşte. Colonelul e înnebunit. Aude înjurături şi râsete. Aşa a fost toată noaptea, dar a fost o singură noapte, căci a doua zi a fost trimis să-şi facă „norma” la roabă cu dispoziţia:
- Dacă nu-ţi bagi minţile-n cap vei fi adus iarăşi la noi. Nu eşti tu dracul, ca să ne poţi rezista!
Tot acolo a fost torturat mai multă vreme doctorul I.S., fost ministru, fost luptător naţionalist şi deci propus nu numai intimidării, ci şi „restructurării”. Ziua era dus la muncă şi noaptea torturat. Într-o zi însă s-a furişat către gardul de sârmă ghimpată şi a rupt-o la fugă spre el. Santinela a tras, dar nu căzuse. Continuând să fugă, striga: „trage, camarade, trage!”. Şi a fost ucis. Omul acesta îndrăznise să fie antisemit, dar un antisemitism de principiu şi nu de program. Un antisemit obiectiv şi civilizat şi nu un criminal. Cum uciderea lui fusese publică, vestea a ajuns în străinătate şi s-a dat publicităţii. Aşa se face că moartea doctorului I.S. a contribuit la sistarea reeducării.
51
Târgu-Ocna. La Târgu-Ocna reeducarea nu a avut succes, căci nu a beneficiat de izolare şi de elementul surpriză. S-a creat un etaj pentru reeducare, dar toată lumea era alertată. Printre cei propuşi torturilor era V.I. (Virgil Ionescu, după Aristide Lefa), un intelectual de rasă, cu o excelentă pregătire filosofică şi literară. Se bucura de un prestigiu deosebit între studenţi, fiind şi mai vârstnic decât ei.
Reeducarea lui începuse în Piteşti. Acolo, într-o zi i s-a pus pătura în cap, şi tras de căpăstru a fost introdus într-o celulă cu un singur pat, pe care erau aşezaţi doi necunoscuţi îmbrăcaţi civil. A crezut că sunt de la Securitate. A salutat, în timp ce pe vizetă se holbau temnicerii. În loc de răspuns a fost înjurat şi lovit, călcat în picioare, bătut cu ranga, izbit de pereţi, udat cu apă ca să-şi revină şi iarăşi ciomăgit, încât era zdrobit. Noaptea i s-a legat un ştreang de gât, ca un laţ, şi a fost mânat cu ciomagul să facă „ring” în jurul celulei. Cădea şi iarăşi era lovit. În zilele următoare a fost bătut iar noaptea se continua marşul în ring. Simţea că adoarme în picioare, dar era trezit cu ciomagul. Începuseră să se învălmăşească gândurile în el. Mintea se întuneca. Pierdea adesea contactul cu realitatea.
- Cine sunt aceşti oameni, ce vor de la mine? se întreba el.
Patru zile nu i s-a dat voie să scoată nici un cuvânt. Era epuizat, ameţit, distrus. Când iată că Ţurcanu, căci el era, cu ciomagul plin de sânge, în celula cu pereţii şi duşumelele împroşcate de sânge, i-a spus sec:
- Bă banditule, îmi e silă de sângle tău de năpârcă. Te cunosc bine. Ştiu că eşti o mare figură a legionarilor dar suntem decişi să vă exterminăm. Alege deci, ori mori, ori accepţi restructurarea!
I s-a dat hârtie ca să-şi facă autodemascarea. A mai fost bătut, căci nu fusese „sincer”! În fine, a fost condus într-o celulă unde se aflau câţiva tineri pe care-i cunoştea şi cu care era prieten. Aici se făcea „restructurarea”. Porţia de mâncare era de întremare. Toată ziua nu făceau altceva decât să descoasă şi să blameze tot ce a fost, toţi oamenii, toate ideile trecutului şi concomitent să-şi însuşească gândirea materialismului istoric. Se spionau şi se turnau reciproc. Se temeau unii de alţii, totuşi V.I. a spus unuia:
- Vezi că ai depăşit toate limitele şi dacă nu te opreşti nu vei mai afla cale de întoarcere!
Pentru asta a fost iarăşi torturat, căci prietenul l-a divulgat. Era interesant de observat că aceşti tineri, care nu studiaseră marxism-leninismul, descifrau acum cea mai adâncă structură a sa şi se sileau să şi-o însuşească. Unii o făceau de frică, alţii o făceau din abilitate, dar mulţi începuseră să creadă în ea cu adevărat.
Când V.I. a fost adus în Târgu-Ocna şi supus din nou reeducării – căci îndrăznise să o divulge în mod public - a profitat de o pauză şi de neatenţia celui ce-l supraveghea şi şi-a tăiat adânc venele de la ambele mâini. Apoi şi-a aşezat braţele sub pătură, a închis ochii şi simţea cum sângele se scurgea din el ca o
52
salvare. Era unica modalitate de a scăpa de „restructurare”, adică de mutilarea sufletească, care era mai greu de suportat decât toate torturile fizice şi morale prin care trecuse. Sângele a trecut prin saltea şi s-a făcut baltă pe mozaic. Paznicul a dat alarma. Toţi deţinuţii au început să strige la ferestre:
- Ne omoară, ajutor, să vină Securitatea!
Era o zi de 1 mai. Lumea din stradă a auzit. Scandalul a devenit public şi reeducarea a încetat pentru o vreme. V.I. a fost salvat de la moarte, dar mai târziu se manifesta ca un alienat mintal: vorbea mult, repede, agitat şi îngrozit.
Baia Sprie. Printre deţinuţii politici de la Baia Sprie era şi un tânăr poet, încă student, care trecuse prin mâinile lui Ţurcanu dar o dată sosit la mină, datorită unei robusteţi sufleteşti, se smulsese din teroarea reeducării. La ora aceea deţinuţii politici care nu trecuseră prin Piteşti nu puteau pricepe cele petrecute acolo şi adesea se erijau în judecători severi şi dispreţuitori. Au trebuit să treacă ani, în care să vină un noian de informaţii despre cele întâmplate în Piteşti, ca să poată realiza dimensiunile tragediei şi cei ce nu au fost acolo.
Tânărul nostru student a făcut o impresie bună. El a mărturisit public şi sincer tot ce a suferit, tot ce ştia şi fiind un om serios, l-au crezut. În mină viaţa era grea, pericolele mari, izolarea completă, totuşi tânărul nostru se simţea fericit pentru că scăpase de reeducare. Un accident în mină era pentru el floare la ureche pe lângă „restructurarea ştiinţifică” din „tură”.
Într-o zi, cineva a făcut o glumă neagră. A spus:
- A sosit în mină la noi Ţurcanu!
Tânărul s-a îngrozit. Ştia ce-l aşteaptă, nu numai pentru că venea reeducarea, dar şi pentru că era taxat drept trădător al ei. Panica i-a dat un icter negru care l-a băgat în infirmerie. Au fost zadarnice scuzele, explicaţiile şi argumentele ce i se aduceau. Ideea rămăsese fixă şi icterul nu ceda. Au trecut luni de zile şi el nu putea fi convins că fusese o glumă proastă şi nimic mai mult.
Între timp Ţurcanu fusese pus în lanţuri, acuzat de crimele săvârşite în reeducare şi condamnat. Au sosit la mină oameni care au mărturisit că l-au văzut în lanţuri la proces şi că era desfigurat. Numai astfel a putut fi convins tânărul nostru că fusese o glumă. Frica a dispărut. Din nou adâncurile lui sufleteşti au alungat tenebrele. În măsura în care se destindea sufleteşte a dispărut şi icterul. Poetul şi-a reluat în primire muza dar a rămas trist, deşi prin fire era vesel şi exuberant. Nu voia să-şi mai amintească cele petrecute. Ascundea în el un mormânt apăsător. Sănătatea lui rămăsese şubredă. Îi făcea plăcere să recite numei poeziile, toate eroice, de dinainte de reeducare.
Oamenii care au făcut o astfel de experienţă au dimensiuni sufleteşti colosale, au o sensibilitate rar întâlnită cu care sesizează lucruri subtile şi secrete şi dau greutate cuvântului. Dar apăsaţi de propria dramă, nu fac niciodată caz şi uz de superioritatea lor.
53
Reeducarea dezlănţuită în Piteşti şi diseminată apoi, prin “restructuraţi”, în mai toate închisorile comuniste, a încetat – în forma ei violentă – o dată cu arestarea lui Ţurcanu şi declanşarea grotescului proces al “ţapilor ispăşitori”.
Ideea acestui proces s-a născut în minţile diabolice ale vârfurilor comuniste în urma unor frământări interne de partid. La un moment dat, un evreu implicat în reeducare a făcut declaraţii grave despre Ana Pauker şi rolul ei în acest monstruos experiment. Dezvăluirea a coincis cu un moment de conflict acut între evreică şi Gheorghiu-Dej. Forurile superioare de partid şi de stat au intrat în alertă şi au întreprins anchete speciale. Se pare că grupul Dej a vrut să facă un cap de acuzare Anei din cele ce s-au petrecut la Piteşti dar ulterior, după ce Dej a învins-o politic, au înţeles că un astfel de proces nu era favorabil comunismului. Cazul a rămas discutat în forurile superioare de partid şi tot ele au decis să se însceneze „reeducarea” ca o acţiune criminală legionară în vederea discreditării Partidului Comunist. Clica sovietică a fost îndepărtată dar nu eliminată. Ana Pauker a pierdut puterea dar nu şi libertatea. Teohari Georgescu a fost timis la „munca de jos”. Numai Vasile Luca a înfundat puşcăria pentru o bucată de vreme. Aşa s-a trecut de la un comunism internaţionalist la o formă naţională. Deşi situaţia în ţară s-a ameliorat, totuşi niciodată partidul nu s-a recunoscut vinovat de „reeducare”.
Aşa se face că “ţapii ispăşitori” au fost până la urmă Ţurcanu şi – culmea – victimele lui.
Despre Ţurcanu mă simt incapabil să vorbesc prea mult, căci nu am suficiente date despre acest om. Cred că a fost un egocentrist dornic de putere şi parvenire cu orice preţ, prin orice crimă. Şi totuşi nu ar fi ajuns un criminal dacă nu intra în puşcărie şi dacă nu considera că trebuie să se răzbune pe aceia care-i distruseseră cariera politică şi familia. Trecerea sa prin Frăţiile de Cruce fusese episodică, şi la o vârstă atât de fragedă încât nu a putut fi cu nimic influenţat. De ce nu a fost şi el un reacţionar? De ce s-a înscris fără rezerve în Partidul Comunist? Credem că pe de o parte sufletul său corespundea urii şi răzbunării pe care o propagă comunismul, pe de altă parte calapodul său intelectual era croit după măsura materialismului istoric şi, în fine, că dictatura comunistă îi satisfăcea setea lui nemăsurată de putere.
Intrase în diplomaţie, dar era ros de ambiţii mari. Faptul că ţinuse să se asigure că nu se va afla de trecerea sa scurtă prin Frăţiile de Cruce dovedea deja o anumită perversiune a caracterului lui. Orgoliul, egoismul şi răzbunarea l-au transformat în unealtă criminală. Era inteligent şi voluntar. Era plin de energie şi dinamism. În timpul somnului, la Piteşti, avea cumplite coşmaruri care-l chinuiau şi striga, urla, gemea şi lovea, în timp ce chipul lui se desfigura şi se descompunea. Ţurcanu în timpul coşmarelor era mai oribil decât criminalul lucid. Undeva în sufletul lui se ascundeau trădarea şi slugărnicia. Dacă nu i s-ar fi promis libertatea şi puterea nu ar fi fost capabil de efortul pe care l-a depus.
54
Când a fost pus în lanţuri şi acuzat de toate crimele săvârşite, el a avut un şoc. A acceptat însă să fie ţap ispăşitor pentru cauza partidului. I s-a promis încă o dată că va fi liber şi puternic. În acele împrejurări a trecut printr-o cameră din Jilava şi când deţinuţii au aflat cine este, l-au împroşcat cu acuzaţii şi insulte. A tăcut dar a cerut să fie scos dintre deţinuţi.
A scris mii de pagini în care a relatat tot ce s-a petrecut, cu cine a lucrat, cine l-a iniţiat, cum a procedat dar toate aceste declaraţii au dispărut şi anchetatorii au întocmit o declaraţie cum au vrut ei, pe care el a semnat-o. În esenţă, se spune aşa: „Eu împreună cu un grup de deţinuţi am primit ordin să compromitem Partidul Comunist prin acte criminale. Ordinul a venit de la Horia Sima prin Nicolae Pătraşcu, Vică Negulescu şi Costache Oprişan. Mi s-au dat indicaţii precise cum să procedez. Au fost cumpăraţi în acest scop directorul, doctorul şi temnicerii din penitenciarul Piteşti. Totul trebuia să fie secret şi să pară a fi opera Partidului Comunist, ca astfel acesta să fie calomniat. Am trecut astfel la acţiune împreună cu…”.
Deci s-au format două loturi de acuzaţi: deţinuţii şi administraţia penitenciarului. Au fost mulţi deţinuţi anchetaţi dar au intrat în boxa acuzării numai vreo douăzeci. Ţurcanu, când a apărut la proces, era de nerecunoscut. Capul lui masiv era acum un schelet descompus. A refuzat să vorbească în instanţă. A fost condamnat la moarte, el şi alţi câţiva, şi au dispărut fără urme.
Alţi acuzaţi au luat pedepse maxime ori foarte mari. După proces, aceştia au avut un regim de exterminare într-o izolare construită în pripă la Jilava. Era umedă şi rece. Mâncarea era mult sub minimum vital. Nu exista îngrijire medicală. Zilnic era cineva pedepsit la turnul fără ferestre şi cu mare curent. În fiecare celulă era un delator care dădea regulat raportul scris despre tot ce se vorbea şi se întâmpla. Ani de zile n-a existat nici o legătură cu lumea. Aceste condiţii i-au ucis pe Vică Negulescu, Costache Oprişan, Nuţi Pătrăşcanu şi pe alţii. Dar au fost şi unii care au rezistat. Acolo Costache Oprişan a scris poezii de o rară frumuseţe, care au fost memorate şi apoi transmise oral.
Al doilea proces a avut ca victime pe directorul Dumitrescu şi doctorul Ionescu de la Piteşti. Aceştia erau acuzaţi de complicitate cu Ţurcanu şi Horia Sima, cu scopul de a denigra Partidul Comunist.
Ţapi ispăşitori au fost şi temnicerii. Sălbaticul Georgescu, după ce a făcut jocul Securităţii, a fost arestat. În clipa aceea a dat semne de nebunie şi a vrut să fugă urlând: „Copilaşii mei! Copilaşii mei!”. Dar tovarăşii lui l-au prins şi l-au snopit în bătaie. A zăcut multă vreme în închisoare, unde era jumătate idiot, jumătate nemernic.
Aceste procese nu au urmărit să înfiereze reeducarea, ci să arunce cu praf în ochii opiniei publice româneşti şi internaţionale prin inversarea adevărului, încât victimele să devină acuzaţi.
Fondul principial al reeducării nu a fost niciodată repudiat. De fapt reeducarea a continuat să se practice sub alte forme. Securitatea şi conducerea
55
superioară de partid cunosc adevărul dar îl prezintă în mod ipocrit. În fond, ei cred încă în metoda restructurării omului prin influenţa mediului, de fapt ei cred în rezultatele politice ale metodei.
În libertate au ajuns mulţi reeducaţi. Ei s-au comportat în mod diferit, în funcţie de caracter şi împrejurări. Dintre toţi, unii cu deosebire incomodează până astăzi regimul. Sunt cei care refuză orice compromis şi pe care Securitatea îi consideră fanatici înrăiţi, deşi de fapt ei sunt oameni lucizi, care au învăţat ce este omul din această amarnică experienţă. În societate ei trec ca umbrele, la nivelele cele mai de jos. Trăiesc o mare dramă interioară şi adesea nu mai au capacitatea inhibiţiei, ci cu toate riscurile divulgă public cele suferite. Sunt hăituiţi de Securitate, arestaţi şi chiar condamnaţi din nou. Unii sunt taxaţi nebuni şi supuşi unor tratamente medicale distrugătoare. Se simt singuri şi părăsiţi. Drama lor creşte când asistă la procesul de „restructurare” materialistă a ţării întregi şi a multor altor ţări.
Este o jumătate de secol de când revoluţia comunistă a infectat lumea întreagă. Internaţionala comunistă este forţa politică cea mai puternică azi în lume şi fără rival. Lumea pare hipnotizată. Alte multe forţe stângiste socialiste, umaniste, pacifiste şi democrate fac jocul comunismului. Sunt exploatate racilele societăţii capitaliste şi criza religioasă a lumii civilizate pentru a „restructura” ateu lumea întreagă. Reeducarea, cu mici variante, a fost aplicată în China roşie, în Vietnam, în Coreea, în Cuba, etc. Coordonatele reeducării - alienarea şi mutilarea sufletească şi morală a oamenilor - se pot depista cu uşurinţă de un ochi format în lagărul comunist. Făcând un tur de orizont în lumea de azi, ne îngrozim de realităţi şi de perspective. Nu degeaba la Piteşti ni se spunea că „aceasta este mica revoluţie, care va fi urmată de marea revoluţie”. Altfel spus, acolo a fost „revoluţia condensată”, care va fi urmată de „revoluţia difuzată”. Consecinţele sunt imprevizibile. Dacă de la oameni avem puţine speranţe, ştim că la cârma omenirii încă n-a obosit Dumnezeu. Şi totuşi Dumnezeu lucrează prin oameni, deci credem că vor apărea oameni care să-i salveze pe oameni şi omenia.
Cel ce scrie aceste rânduri a fost în Piteşti, dar nu a intrat în „tură”. A trăit însă tot timpul sub presiunea reeducării şi a fost păzit prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Cele relatate sunt date certe aflate de la sursă directă. Am fost confidentul multora dintre victimele de acolo. Suntem îngroziţi, dar credem mai mult ca oricând!
Fenomenul Piteşti trebuie bine cercetat şi studiat de jurişti, de psihologi, de preoţi, de oameni de ştiinţă şi de oameni politici, căci pe toţi îi interesează şi cu toţii trebuie să-şi dea verdictul. Şi totuşi judecători ai celor petrecute în Piteşti nu pot fi decât cei ce au trăit această experienţă, căci nimeni nu o va putea pricepe aşa ca ei. Ar fi de dorit să se obţină mărturisiri ale tuturor celor ce au trecut pe acolo, fie ca victime, fie ca torţionari. Nici iadul n-a fost imaginat atât
56
de bestial şi crud cum a fost reeducarea din Piteşti. Literatura lumii trebuie să ia act de o pagină nouă în analele alienării umane. Explicaţii se vor da multe, dar fenomenul trebuie cercetat în sine, constatat obiectiv şi formulat cu claritate. El este simptomatic şi caracteristic.
Adenda
Bucureşti 1981
Profund indignat, revoltat, chinuit sufleteşte, protestez cu toată puterea împotriva publicităţii ce se face cărţii lui Paul Goma “Patimile după Piteşti”. Poate inconştient, dar cu totul de neiertat, Paul Goma îşi permite să vorbească public despre oameni care au suferit cea mai cumplită tragedie descrisă vreodată de literatura lumii întregi, numindu-i personal şi strivindu-i încă o dată moralmente.
Aceşti oameni sunt nişte munţi vibranţi ai torturilor sufleteşti apocaliptice trăite real, monstruos, satanic, prin aplicarea metodei marxist –leniniste în domeniul educaţiei. Aceşti oameni au fost de o mare frumuseţe morală, dar prin torturi necurmate exercitate de regimul comunist la ordinele Anei Pauker au fost transformaţi în monştrii morali. Le-a fost învinsă orice rezistenţă sufletească, voluntară, de conştiinţă, fiind aduşi în stare de alienare, de întoarcere pe dos a personalităţii, prin aplicarea principiului materialist al conştiinţei determinate. Toţi ar fi vrut să moară decât să ajungă monştrii, dar acolo era interzisă până şi voinţa de a muri.
Aceşti oameni sunt curaţi. Nu ei, ci cei ce au conceput şi au condus din umbra puterii reeducarea sunt vinovaţi. Răul porneşte de la Sepeanu, Zeller, Dumitrescu, Popic, Coller, Nicolski, Teohari Georgescu, Ana Pauker şi mai departe până-n tainicele arhive ale comunismului, la acei criminali lucizi care vor uciderea lui Hristos în oameni şi a oamenilor ce nu li se supun lor, prin metode “ştiinţifice” experimentate şi irezistibile. O ură ancestrală năvăleşte prin comunism în lume. De aceea oamenii din Piteşti nu au fost ucişi, ci au fost transformaţi în monştrii, în bestii sadice, în nebuni masochişti, în criminali ai disperării.
Nimeni în lume nu a suferit cât au suferit aceşti oameni. Nimeni nu are dreptul să se atingă de suferinţa acestor oameni. Cele ce s-au petrecut acolo sunt chinuitoare pentru ei. Nimeni nu suferă astăzi în lume cât suferă aceşti oameni. Nimeni nu poate realiza ce s-a petrecut acolo mai bine decât cei ce au trecut pe acolo. În faţa chinurilor lor, noi ne umilim şi plângem, dând slavă lui Dumnezeu că am fost păziţi de ele şi avertizăm lumea întreagă că soarta acestor oameni se pregăteşte fiecăruia, atunci când comunismul va stăpâni lumea.
I-am cunoscut pe aceşti oameni înainte de Piteşti, în timpul “reeducării” şi după Piteşti. Ne plecăm în faţa suferinţei lor: tortură nudă, crudă, primară, incredibilă. Mulţi au murit, ferice de ei! Unii supravieţuiesc şi faţă de aceştia
57
greşesc cei ce le-au făcut publică tragedia la Paris. Greşeala constă în faptul că în cartea lui Goma li s-au dat – poate inconştient - numele. Mai sunt “reeducaţi” din Piteşti care trăiesc, au familii şi încearcă să se strecoare printre oameni, purtându-şi crucea într-o necontenită dramă interioară. Prin publicarea acestei cărţi, viaţa lor devine imposibilă în familie şi în societate, căci nimeni nu-i poate pricepe, şi de i-ar pricepe ar fi o tragedie.
Este deci o monstruozitate să se facă publicitate pe rănile cele mai înfiorătoare ale unor oameni-victimă.
*
TÂRGU-OCNA
Târgu-Ocna e un mic orăşel aşezat într-o depresiune carpatină străveche, numit aşa fiindcă de aici s-a scos sare din pământ. Este udat de apa Trotuşului. Este vegheat de o măgură pe care s-a zidit din vechime un schit, al cărui clopot cu rezonanţă adâncă mângâie sufletele şi natura.
În acest târg a fost construit în 1937, la iniţiativa doctorului Ioan Cantacuzino, un sanatoriu pentru deţinuţii bolnavi de plămâni. Cu timpul i s-au mai adus îmbunătăţiri. Are două etaje, ferestre largi, terasă şi o curte încăpătoare.
Aici au fost expediaţi T.B.C.-iştii cu condamnări mari din toate închisorile din ţară, de la Canal, din mine, din Securităţi şi din lagărele de muncă forţată. Fiecare aducea amprenta unui anumit gen de suferinţă, căci regimurile de exterminare au fost diferite.
Lotul de bolnavi din Piteşti – din care făcea parte şi Valeriu - fusese trimis iniţial la spitalul-penitenciar Văcăreşti, în decembrie 1949. Era o iarnă grea. La Văcăreşti au fost cazaţi de un medic evreu într-o cameră cu geamurile sparte. Nu li s-a aplicat nici un tratament. Unica asistenţă medicală a fost un examen radiologic prin care li s-au stabilit diagnosticele. Acolo au făcut sărbătorile Crăciunului. Tot acolo au aflat de reeducarea ce se dezlănţuise în Piteşti şi unde mulţi dintre ei ar fi urmat să intre în „tură”. Dar la Văcăreşti s-a decis ca aceşti bolnavi să fie trimişi la penitenciarul-sanatoriu T.B.C. din Târgu-Ocna. Aşa se face că au sosit aici la începutul anului 1950.
Pentru cineva ieşit din iadul din Piteşti, Târgu-Ocna părea o binefacere cerească. În fiecare cameră erau zece paturi, fără a fi înghesuite. Ferestrele erau deschise. Până şi la uşi existau geamuri, care le deosebeau de clasica şi barbara uşă de temniţă. E adevărat că se închideau numai din afară şi deci numai de către temniceri, dar în cursul zilei ele rămâneau deschise şi se putea
58
ieşi la aer. Era o senzaţie de libertate prin faptul că puteai să te plimbi singur sub cerul deschis şi să calci pe iarbă verde. Erau îngăduite şi discuţiile între deţinuţi în timpul plimbării în cele două ţarcuri amenajate în curtea închisorii.
În aceste ţarcuri existau nişte minuni fără seamăn, pe care numai sufletele care le doresc şi nu le au le pot vedea şi care se numesc flori. Sunt puţini oameni în lume care să fi fost uluiţi, uimiţi, copleşiţi de o floare ca de o minune a existenţei, ca de o taină, ca de o deschidere spre rai. Am tremurat şi am plâns când am văzut primele flori după ce am ieşit din orgia reeducării de la Piteşti. E greu de crezut că a existat ochi mai încântat de spectacolul naturii decât a fost ochiul nostru în faţa unei flori din Târgu-Ocna, după ce scăpasem din Piteşti. Şi totuşi, tot noi poate că am cunoscut un sentiment de libertate şi bucurie asemănător, dacă nu cumva mai intens, când eram readuşi în celulele piteştene după zile întregi de stat în beciul greu-mirositor, întunecat şi umed în care moartea ar fi fost cu mult mai uşor de suportat. Dar acestea sunt numai aprecieri relative, căci suferinţa Golgotei s-a trăit la modul absolut în fiecare împrejurare în parte.
Cu toate înlesnirile din Târgu-Ocna, regimul de viaţă din penitenciar era sever. El se înăsprise o dată cu eliberarea deţinuţilor comunişti, în august 1944. Puţinii comunişti închişi aici la începutul anilor ’40 se bucuraseră de un regulament de detenţie nu prea strict. Erau liberi în curte, aveau ateliere personale, puteau să-şi vândă produsele prin ţară plătind o mică taxă de întreţinere penitenciarului. Aveau cărţi, ziare şi reviste. De două ori pe săptămână aveau vorbitor cu familiile şi prietenii, care-i aprovizionau cu tot ce le era necesar. Aveau bani şi puteau cumpăra tot ce doreau. Erau respectaţi de către autorităţi. Întreţineau legături politice cu ţara şi străinătatea, discret dar fără mari riscuri. Ţineau mult la drepturile lor şi ripostau vehement ori făceau greve imediat ce se simţeau frustraţi. Nu s-au exercitat presiuni asupra conştiinţei lor.
Acum însă lucrurile stăteau altfel. Deţinuţii erau toţi anticomunişti şi „contrarevoluţionari” şi regimul trebuia să fie pe măsură. Prin urmare nu aveam legături cu lumea şi nici cu familiile. Nu aveam dreptul nici la cărţi, nici la scris, nici la ziare. Eram complet izolaţi de lume.
În schimb ne-am bucurat de o îmbunătăţire simţitoare a regimului de alimentaţie şi odihnă. Hrana se limita la cazan, dar era mai consistentă şi suficientă. Întrucât cei grav bolnavi nu puteau mânca toată raţia, cei semi-valizi aveau surplus. Aici toţi venisem distrofici, scheletici şi speriaţi de spectrul foamei, încât în primele luni s-au mâncat cantităţi de peste 20 kg alimente pe zi. Datorită acestei supra-alimentări - deşi se făcea cu fasole, cartofi, arpacaş şi varză, cu ceva carne, cu puţin lapte şi cu o jumătate de kg de pâine - au fost oameni care au luat la cântar între 10 şi 18 kg pe lună. Se mânca în neştire, zi şi noapte, de frica foamei. Se mânca din foame psihologică, fiindcă deşi erai plin, continua să-ţi fie foame. Spectrul foamei a dispărut abia după vreun an de zile
59
de hrană abundentă şi de siguranţa că, cel puţin atâta vreme cât vom rămâne aici, nu vom mai fi înfometaţi. Somnul a fost a doua uşurare, mai ales pentru cei ce veneau de la Canal, unde se muncea până la istovire douăzeci de ore din douăzeci şi patru. Aceşti oameni au dormit în primele luni aproape necontenit, încât şi când erau treziţi pentru masă păreau că mănâncă dormind.
Asistenţa medicală era relativă, mai mult inexistentă. O doctoriţă şi un sanitar-politruc făceau vizita bolnavilor dar administrau piramidoane, aspirine, vin tonic şi uneori poli-vitamine în epoca în care streptomicina făcea minuni în bolile de plămâni. Erau acolo câţiva deţinuţi medici şi mai mulţi studenţi în medicină care acordau adevărata îngrijire medicală.
Bolnavii grav, cei care nu se puteau servi pe ei înşişi, erau duşi în camera 4 de la parter. Era acolo un aspect de leprozerie, atât prin mizerie, cât şi prin conştiinţa condamnării la moarte a locatarilor ei. Toţi erau îmbrăcaţi în zdrenţe, în vechiturile ce le mai rămăseseră. Erau slabi, cu ochii adânciţi în orbite, cu tuse şi hemoptizii, incapabili să se ridice din pat şi să se hrănească singuri.
Cei semi-valizi făceau de serviciu la camera 4, arătând multă râvnă şi milă în slujirea lor. La început a fost libertate în această privinţă, ulterior însă s-a considerat că sprijinul dat muribunzilor este „ajutor legionar” şi s-a limitat serviciul la doi oameni pe zi, prin rotaţie, iar noaptea câte unul, de teamă să nu se iniţieze acolo o armată care să declanşeze contrarevoluţia.
Prin urmare teroarea continua, exercitată pe de o parte de paznicii cruzi şi ignoranţi, pe de alta de „restructuraţii” din Piteşti. O dată sosiţi în Târgu-Ocna, deţinuţii care trecuseră prin „moara” lui Ţurcanu s-au împărţit în două: unii s-au smuls total şi definitiv din reeducare iar alţii i-au rămas fideli. Încă din prima zi „reeducaţii” au început cu bătaia. O făceau însă în virtutea inerţiei din Piteşti, fără a ţine seama că aici erau alte condiţii. În consecinţă a ieşit scandal. Atunci politrucul a spus:
- Dacă reeducarea a fost ordonată de partid ea este bună, iar dacă nu a fost ordonată de partid ea este rea.
Autorităţile din Târgu-Ocna, chiar securiştii, nu ştiau nimic despre reeducarea din Piteşti şi erau derutaţi. Au sosit inspectori de la Bucureşti dar şi aceia s-a întâmplat să fie neiniţiaţi în reeducare, de unde se vede încă o dată cât de secret şi bine ascuns în cele mai înalte cercuri ale partidului a fost acest experiment. A urmat deci o pauză prin confuzie, până ce treaba a fost preluată de cei în drept care, ca de obicei, au rămas în umbră, folosindu-l ca „agent” pe Nuţi Pătrăşcanu, condamnat mai târziu în procesul „ţapilor ispăşitori”.
Reeducaţii aveau o expresie stranie, între groază, febră şi hipnoză. Privirea le era sticloasă şi instabilă. Erau agitaţi şi veşnic puşi pe ceartă. Depuneau un zel epuizant în a tortura pe ceilalţi deţinuţi. Ei între ei se ţineau strâns uniţi, se suspectau reciproc iar din când în când supuneau pe câte unul sau altul la torturi colective, socotindu-l nesincer, nevigilent ori indulgent.
60
Trebuiau să urască, să lovească, să spioneze, să toarne, chiar să ucidă dacă era nevoie.
De aceea ne pândeau zi şi noapte şi interpretau tendenţios tot ce se petrecea, astfel încât o discuţie în trei era considerată „şedinţă banditească” iar munca voluntară la camera 4, „ajutor legionar”. Urmăreau cele mai mici gesturi de generozitate - cum ar fi cedarea unei bucăţi de carne ori a unei perechi de ciorapi unuia mai neputincios - şi le transformau în „acţiune contrarevoluţionară”. Dar cel mai mult urau şi loveau în credinţă - acolo nimeni nu avea voie să-şi facă semnul crucii ori să discute probleme religioase - şi în legăturile sufleteşti care se adânceau între oameni.
Ei considerau că sunt exponenţii reeducării, pe care juraseră să o slujească până la moarte şi deci urmăreau cu asiduitate „marea revoluţie”. În realitate însă toate acestea erau iniţiate, ordonate şi cerute de către conducătorii din umbră ai experimentului. În mai multe rânduri autorităţile au încercat să aplice organizat reeducarea în sanatoriu dar niciodată n-au putut reedita Piteştiul, întrucât aici dispăruseră izolarea şi surpriza.
La Târgu-Ocna reacţia împotriva „restructurării” a putut fi puternică şi eficace fără a fi fost organizată, ci izvorâtă din necesitatea colectivă de apărare. Ne provoca o spaimă şi o disperare cu mult mai acută gândul reeducării decât primejdia T.B.C.-ului. Piteştiul încă ne obseda şi ne îngrozea posibilitatea înapoierii acolo. Groaza reeducării era aşa de mare încât noi toţi hotărâsem, în caz că vom fi retrimişi la Piteşti, să nu mai riscăm să ajungem acolo, ci ori să provocăm, de va fi posibil, un scandal public în care să fim împuşcaţi ori, dacă vom ajunge totuşi acolo, să ne sinucidem. Dacă moartea nu ne era oferită, dacă nu exista scăpare din moartea reeducării, atunci sinuciderea era o izbăvire, un act conştient de sacrificiu, o problemă de onoare şi demnitate şi o deznădăjduită salvare a omului. Sinuciderea e un act de laşitate ori de dezechilibru mintal şi ne repugnă şi-o dispreţuim - dar acolo era unica alternativă a monstruozităţii şi demenţei fără limite.
Unii din cei intraţi în „ture” au mai găsit totuşi o alternativă: trăind câţiva ani în tortura reeducării, au acceptat toate mizeriile, au fost obligaţi la cele mai inimaginabile acte de decadenţă, au torturat pe alţii la rândul lor, au avut o comportare de adevărate canalii dar în adâncul sufletelor lor au rămas refractari la cele ce erau obligaţi să facă, îndureraţi că nu puteau rezista însă constrânşi de realitate să facă ce făceau. Unii dintre aceştia au înnebunit dar alţii au rezistat şi imediat ce li s-a oferit prilejul, s-au smuls stării de „reeducat”. De fapt nimeni nu poate garanta pentru el însuşi cum se va comporta în astfel de condiţii, căci suntem surprinşi fie de slăbiciuni ascunse în noi, fie de forţe din noi necunoscute. Important mi se pare momentul acceptării: este o acceptare silită şi este o acceptare voluntară. Acceptarea silită tinde, prin supunerea la infamie şi crimă, să te descompună sufleteşte şi să te alieneze mintal dar poate fi
61
justificată dacă nu a existat şi o acceptare voluntară. În cazul acestor oameni nu poate fi vorba de o acceptare voluntară, căci ei au fost nişte victime nefericite.
La Târgu-Ocna reeducarea n-a încetat dar nici nu s-a putut manifesta în formele diabolice de la Piteşti. Încercarea de sinucidere a lui V.I. – despre care am relatat pe larg mai înainte - a fost momentul culminant al salvării noastre şi al declinului restructurării. Totuşi sufletele mutilate la Piteşti au rămas multă vreme sub imperiul groazei duse până la nebunie.
Un caz tipic, pe care l-am urmărit cu atenţie, este M.. Era un tânăr frumos, inteligent, cutezător şi plin de elan, descendent al unei familii de intelectuali. A intrat în „tură” la Piteşti cu eticheta de mare bandit şi reacţionar. La primul şoc a încercat chiar să se opună violent, dar a fost anihilat imediat. Timp de trei luni, zi şi noapte, a fost supus unor torturi înfiorătoare, până ce a cedat. După ce s-a terfelit în delaţiuni, divulgări şi autodemascări a devenit unul dintre bătăuşi. Lovea cu sete, fără milă, cu forţă nebunească. Privirea îi era îngrozitoare, halucinantă, satanică. Înjura şi scotea din ura lui cele mai grave blasfemii. Nu avea decât vreo douăzeci şi doi de ani. S-a îmbolnăvit grav de T.B.C. pulmonar, slăbise şi avea hemoptizii mari. Făcea temperatură, scădea la cântar, era candidat la moarte.
În această stare a fost adus la Târgu-Ocna. Aici se comporta ca un vehement şi necruţător reeducat, înjurând, acuzând, ba chiar, cu eforturi imense, lovind. Exista în el un impuls, o forţă care-l stăpânea, care-l făcea înfiorător şi-i dădea puterea să domine boala gravă ce o avea şi să-şi continue acţiunea de reeducare. Întrucât era ţintuit la pat, nu primea să fie ajutat decât de reeducaţi şi a rămas în cercul lor de influenţă.
A venit însă o zi când M. a fost mutat cu patul în camera 4, a celor muribunzi, unde se afla şi Valeriu şi unde domnea un duh de pace şi dragoste creştinească. M. auzise de Valeriu dar nu-l văzuse până atunci. Din clipa în care M. a trecut în camera 4 a încetat cu orice manifestare urâtă. Tăcea. Era servit şi mulţumea. Cu timpul a început să i se destindă chipul, deşi nu l-am văzut zâmbind. Începuse să iasă de sub obsesia fricii şi să intre sub influenţa binefăcătoare a atmosferei curate pe care o răspândea Valeriu. Lângă patul lui mai era încă un reeducat, tot atât de grav bolnav şi care luase aceeaşi atitudine.
Într-o zi i-am spălat pe mâini şi pe picioare. Cruste groase de mizerie şi sânge le acopereau pielea. Am încălzit apă şi cu răbdare am încercat să înmoi şi să îndepărtez crustele, dar riscam să fac răni, aşa încât am procedat la mai multe spălături, până ce am ajuns la pielea curată. M. s-a supus fără murmur. Am observat că privirea lui era tristă şi m-am bucurat. Într-un moment când a simţit că nu este auzit de vecinul său reeducat, mi-a şoptit:
-Mă spălaţi pe mâini şi pe picioare, dar pe ele nu e numai mizerie, ci este sângele pe care l-am vărsat. Sângele fraţilor şi prietenilor mei.
A tăcut puţin şi a adăugat:
- Ştiţi că vă aşteptam să intraţi în „tură” şi că v-aş fi ucis cu aceste mâini?
62
Sufletul meu tremura de emoţie, de milă, de durere. Ce puteam să-i spun?
- Taci, i-am zis, totul a trecut! Ne-a scăpat Dumnezeu! Dacă poţi, roagă-te!
Emoţionat, el mi-a prins mâna şi mi-a sărutat-o. Mă va arde toată viaţa acel sărut fantastic. Înţeleg acum mai bine intensitatea scenei de pe Golgota, când tâlharul pocăit l-a mustrat pe cel ticălos.
De la această întâmplare s-au mai scurs vreo câteva luni până ce M. a trecut la cele veşnice. În acest interval l-am văzut adesea cum îşi scria rapoartele informative pe care le trimitea politrucului. De ce o făcea? Pentru că era solicitat, pentru că era ameninţat, pentru că nu se eliberase de frică, pentru că nu găsise forţa interioară a eliberării? Ce scria? Dar ce ar fi putut să scrie despre nişte oameni care aşteptau moartea?! E foarte probabil că încerca să fie „bun” în aceste delaţiuni obligatorii.
Între timp M. a asistat la sfârşitul multora, şi acolo oamenii mureau frumos şi impresionant. A auzit de asemenea discuţii de un înalt nivel spiritual dar şi de profund tragism. Încă un factor important pentru evoluţia sa sufletească a fost faptul că reeducarea se estompase.
Aşadar M. se apropia de moarte. Ne-am propus să facem rugăciuni speciale pentru el şi fiecare cum se pricepea încerca să se apropie şi să-i deschidă sufletul. În relaţiile cu noi M. se purta cuminte dar nu mai mult. Cum ajunsesem să apreciem cam cât timp mai are de trăit un bolnav - o lună, două, o săptămână sau o zi - ştiam că şi el mai are puţine zile de viaţă şi doream să se mântuiască cel puţin în ultima clipă. Deci am căutat un moment potrivit şi i-am spus:
- Cu toţii suntem tineri, dar aici trăim sub semnul morţii. În faţa ei ni se deschide ultima posibilitate de salvare. Veşnicia stă să ne ia în primire. Cum mergem acolo?
El s-a uitat la mine şi mi-a zis:
- De ce vreţi să mă speriaţi? Credeţi că am să mor aşa de curând?
Am rămas nemişcat, îndurerat dar ferm.
- Nu vreau să mor, a zis el, nu sunt pregătit de moarte! Mi-e frică! Ajutaţi-mă! Mi-e frică!
M-am aşezat lângă el şi cu lacrimi în ochi am făcut cu voce joasă o rugăciune scurtă. A ascultat cu ochii închişi, cu faţa brăzdată de lumini şi bezne. Era cutremurat şi răscolit sufleteşte.
- Nu vreau să te sperii, i-am zis, dar sunt dator, ca un gest de dragoste, să-ţi spun că trebuie să te pregăteşti să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu. Tu ştii că uneori viaţa este mai groaznică decât moartea. Încearcă să foloseşti bine răstimpul ce ţi-a mai rămas. Să nu-ţi mai fie teamă. De acum oamenii nu vor mai avea putere asupra ta.
- Vă mulţumesc pentru dragoste, a şoptit el. Cât timp credeţi că voi mai trăi?
- Nu ştiu, dar e scurt. Nu te speria! Roagă-te!
63
Aş fi vrut să-l îndemn să se spovedească, mi se părea însă prea mult pentru el. Simţeam că începuse să-şi deschidă sufletul, deşi încă nu-mi dezvăluise marea lui dramă. Respira greu. Era buhăit. Avea mâinile şi picioarele umflate. Am căutat să-i rămân în preajmă. Se chinuia mult dar era conştient. A doua zi după discuţia noastră am fost chemat de urgenţă la patul lui. Îşi trăia ultimele ceasuri de viaţă. Am rămas lângă el.
- Vă mulţumesc, mi-a spus cu voce joasă.
Ceva îl neliniştea. Eu mă rugam. Prietenul său reeducat de alături a obosit stând cu faţa în sus şi s-a întors cu spatele. Atunci M. mi-a spus:
- Dacă vă este cu putinţă, iertaţi-mă! Rog pe toată lumea să mă ierte! Am ucis! Sunt un criminal! Am săvârşit cele mai înspăimântătoare ticăloşii. Nu ştiu dacă pot fi iertat. Rugaţi-vă pentru mine...
Şi-a tras sufletul câteva clipe apoi a continuat:
- Nu puteţi înţelege cât vă sunt de recunoscător tuturor celor de aici. Nu sunt vrednic de dragostea ce-mi purtaţi. Îmi e groază de faptele mele. Eram nebun. Nu puteam să mă mai controlez. N-am dorit să fac ce am făcut, deşi am făcut-o cu luciditate, cu răutate, dar… nu eram eu. Sunt îngrozit că am ucis, că am putut fi atât de ticălos. Acum ştiu că mor! Ce vor zice ai mei despre mine? Ce las în urmă? Cu ce plec?... Poate cineva să mă ierte?!...
- Dumnezeu cel milostiv te poate ierta, i-am zis eu. Caută să te împaci cu El chiar acum!
- E greu… e îngrozitor… sunt un criminal… am ucis… iertaţi-mă! înşira el cuvinte convulsionate şi întretăiate de pauze cu respiraţie grea şi puls slab.
Vecinul său cel reeducat l-a simţit că se agită, i-a fost milă şi a încercat să-i vină în ajutor. Deci a întins mâna, l-a atins şi i-a spus:
- Linişteşte-te, nu te mai chinui, de acum ai scăpat!
M. însă n-a înţeles intenţia lui, ci probabil a revăzut Piteştiul, s-a speriat, în mintea lui a reapărut Ţurcanu cu toată grozăvia reeducării, încât a reintrat în starea de panică dementă şi drăcească. Se învineţise la faţă, era din nou înfiorător în privire, chipul puhav se schimonosise hidos şi striga:
- Nu! Nu! Ţurcanu e un geniu! Reeducarea trebuie să meargă peste cadavre până la capăt! Trebuie ucişi toţi bandiţii… Trebuie…
Efortul îl epuizase şi am crezut că va muri. Ne rugam adânc. A stat o vreme la cumpăna dintre viaţă şi moarte, apoi a redeschis ochii pentru ultima oară. Era din nou senin, conştient de clipa aceea şi de toate. Plângea. A vorbit greu dar clar:
- Iertaţi-mă! Cred în Dumnezeu şi în viaţa veşnică. Nu mă părăsiţi. Vă rog… vă rog…
Şi aşa şi-a dat sufletul, uşor ca un pui. Tăcerea era adâncă. Nimeni nu murise încă în condiţii atât de cutremurătoare. Valeriu se rugase necontenit, ajutându-l pe M. dar şi pe mine. Deşi trecusem printr-o tensiune mare, deşi mă simţeam copleşit de vibrarea acestui suflet pe liniile ultime ale existenţei şi
64
conştiinţei sale, totuşi am găsit puterea să împlinesc cu cuviinţă toate cele creştineşti de la moarte. S-a aprins mucul de lumânare. M. era frumos, senin şi cald. Aşa a plecat dintre noi.
De atunci port în mine tragedia acestui copil, cu toate implicaţiile ei, pe toate planurile ei. Caut să înţeleg, mă rog necontenit şi mă doare în adâncul sufletului. Adevăraţii vinovaţi benchetuiesc şi pun la cale alte crime tot atât de înfiorătoare iar lumea doarme inconştientă, indiferentă, străină de cauză. Nu numai M. a fost uitat, ci noi toţi cei ce am trecut pe acolo suntem azi părăsiţi şi nu ni se dă dreptul să mărturisim cele petrecute, cele ce se pun la cale pentru o lume întreagă.
Tu, omule, de oriunde ai fi, vei fi viitorul caz M.!
În disperarea mea încerc să trag acest semnal de alarmă, cu toate riscurile. Sunt bătrân şi bolnav. Nu mai pot lupta, nu mai pot rezista, dar nu pot muri fără a mărturisi tuturor oamenilor, cinstit şi obiectiv, cele ce am trăit, am văzut şi am suferit. Nu ştiu cum îl va judeca Dumnezeu pe M., ştiu că a păcătuit mult şi a suferit mult! Nu am nimic de adăugat. Simt că plesneşte în mine coarda suportabilului. Dacă nu vorbesc, mă sufoc. Nu-mi fac iluzii despre receptivitatea oamenilor. Mulţi mă vor calomnia şi mă vor urî pentru că dezvălui aceste secrete. Dar cine are ochi de văzut, poate observa în lumea largă procesul reeducării şi restructurării materialist-dialectice, atee, imorale, decadente şi respingătoare.
Şi totuşi, viaţa în Târgu-Ocna putea fi şi frumoasă. Cei mai mulţi tineri de acolo deveniseră interesaţi de credinţă şi căutau izvoare de viaţă lăuntrică. Suferinţa şlefuise asprimile firii şi acum ieşeau la iveală gingăşii sufleteşti nebănuite. Se făceau gesturi de mare nobleţe şi dăruire.
Printre medicii deţinuţi era unul care nu se scula de lângă bolnavi până ce nu avea certitudinea că depăşiseră criza, chiar dacă el îşi risca sănătatea. Câţiva au încercat să-l tempereze, dar el aşa era şi nu se putea schimba. Acest tânăr medic avea un suflet feciorelnic şi o veselie copilărească, dar o maturitate gravă de gândire. Era gata oricând să-şi dea şi viaţa pentru aproapele. Şi, într-o bună zi, chiar după ce Valeriu povestise viaţa lui Damian leprosul (cel care a mers din dragoste să îngrijească leproşii de pe o insulă şi s-a îmbolnăvit şi el de lepră), medicul acela a venit să-şi vadă pacienţii şi cu fineţe a spus:
- Noi, cei care avem caverne, va trebui să ne hrănim mai consistent.
Prin urmare făcuse şi el cavernă la plămâni. Însă cu mila lui Dumnezeu nu peste mult timp a scăpat de ea.
Întrucât suferinţa era foarte apăsătoare în camera 4, unii băieţi încercau – tot din dragoste - să mai descreţească frunţile bolnavilor cu te miri ce mijloace. Mergeau şi, când se putea, le cântau, le recitau poezii sau le povesteau ceva frumos. De câteva ori s-au înjghebat chiar un fel de scenete vesele, mici improvizaţii hazlii pentru cei bolnavi. Efortul depus era mare dar rezultatele mici, căci era prea grea suferinţa muribunzilor ca să îi poată bucura o glumă.
65
Printre locatarii camerei 4 se afla şi Valeriu. El ajunsese în acel timp la maturitatea sa duhovnicească. Era senin, echilibrat, puternic în cuvânt, controlat în faptă, statornic în rugăciune, intransingent în atitudine, plin de dragoste, răspândind o tainică atracţie - şi toate acestea din patul în care zăcea ţintuit de o boală grea şi îndelungată. Suferea de caverne la plămâni, avea pleurezie şi făcea pneumotorax, avea dese hemoptizii şi-şi pierduse pofta de mâncare. În plus simţea dureri reumatice în tot corpul, avea dureri abdominale din cauza unei apendicite şi, în fine, suferea de inimă. Din această cauză în ultimii doi ani el nu s-a mai putut aşeza întins pe pat nici ziua şi nici noaptea, ci şedea rezemat de marginea patului, iar capul îi cădea în piept. Dacă la început îl mai puteam transporta cu targa pe terasă, mai târziu nu-l mai puteam mişca din pat. Tusea îl epuiza, se congestiona şi adesea scuipa sânge. Atunci durerea îi fura zâmbetul curat şi înţelept.
Zâmbea şi prin somn. Somnul lui se contopea cu starea de veghe şi adesea s-a întâmplat să ne spună că în timp ce noi aveam impresia că doarme, el de fapt se ruga. Rugăciunea lui se continua şi în somn, şi asta îi dădea o strălucire pe chip şi răspândea o strălucire bine-plăcută în jur. Valeriu nu era însă un om fericit decât printr-un mare efort lăuntric şi mai ales prin darul lui Dumnezeu, care era plin şi puternic în el, întărindu-l să biruiască suferinţa prin trăirea în duh.
Pe chipul lui slab se descifrau lumini ce acopereau umbrele suferinţei. Fruntea îi era lată, albă, senină, brăzdată câteodată de o şuviţă de păr neastâmpărată. Nimic însă nu impresiona mai profund ca cerurile ce se succedau tot mai adânci şi mai luminate în ochii lui albaştri, pătrunzători. Era în ei ceva statornic şi cald care vibra şi îi dădea o expresie vie, inteligentă, activă. Părul, care fusese odată bogat, acum era rar şi mătăsos ca o mângâiere. Obrajii îi erau îmbujoraţi cu frumuseţea ftizică, aşa că pe albul străveziu şi imaculat apărea la răstimpuri purpură solară. Nasul intra în desăvârşită armonie cu toată figura lui. Gura era chipul bucuriei sale lăuntrice. Un zâmbet care este greu de definit îi înflorea pe buze. Era fericire şi era durere în zâmbetul lui, dar din ele două se răspândea lumină, bucurie, putere lăuntrică.
Când spasme şi dureri mari îl congestionau se crispa o vreme, dar chemând tainic numele lui Hristos depăşea suferinţa şi renăştea cu un zâmbet proaspăt, viu, strălucitor, venit din altă lume. Adesea spunea că este greu, că este chinuitor dar niciodată n-a spus că el face un efort ca să stăpânească suferinţa, ci că darul şi mila lui Dumnezeu îl ridică dincolo de ea şi îl fac fericit. Vorbirea lui cu Dumnezeu era necurmată, şi cu atât mai intensă şi mai evidentă cu cât boala îl dobora şi viaţa lui intra în veşnicie.
Capul său frumos şi expresiv era susţinut de un gât subţiat, alungit şi mult solicitat, căci zi şi noapte Valeriu nu se odihnea pe pernă, ci veghea cu capul căzut uşor în piept. Pielea lui căpătase o transparenţă neobişnuită. Deşi era slab, avea tenul catifelat, mai bine zis frumos colorat în tonuri domoale şi pure.
66
Mâinile – ca de altfel tot trupul - îi erau slăbite. Nu putea nici să mănânce singur, dar când ridica mâna, din degetele lui se răspândeau lumini. Aceste lumini erau sesizate de toată lumea, dar la moduri diferite, în funcţie de ochiul lăuntric al fiecăruia. Atât temnicerii şi reeducaţii cât şi prietenii erau impresionaţi de „ceva” din Valeriu, dar puţini au ştiut că acel „ceva” era Hristos.
Pieptul lui era dungat de coaste plăpânde. Întrucât avea lichid purulent la plămâni, adesea i se făceau puncţii, apoi urma pneumotoraxul care-l umfla şi-i apăsa inima bolnavă. Plămânii şi inima i-au doborât viaţa.
Era îmbrăcat cu nişte haine ponosite şi răscârpite, unele ale lui, altele căpătate. Transpira mult şi schimba des lenjeria. În loc de pantofi ori bocanci avea o pereche de şoşoni, care şi aşa erau inutilizabili. Era învelit cu o pătură sură şi cu o ghebă castanie. La capul patului avea o pernă de puf care scăpase ca prin minune de percheziţii, deoarece era interzisă ca „obiect de lux”.
Însă într-una din zile, la un control, un temnicer zelos a confiscat puiul de pernă pe care se rezema Valeriu. Un alt miliţian, mai omenos, a ridicat perna dintre obiectele confiscate şi i-a aruncat-o discret înapoi. Pentru o clipă între cele două suflete s-a durat o scenă de puternică vibrare sufletească. După terminarea percheziţiei, Valeriu a socotit că e bine să dăruiască această perniţă lui T., care era anchilozat şi avea escare. T. nu a vrut să-o primească şi a dăruit-o lui Ghe. Acesta a folosit-o dar îi făcea rău şi a dat-o la un altul, până ce perna s-a înapoiat la Valeriu, dăruită de cineva care nu ştia de unde pornise şi nici cum ajunsese acolo. În această situaţie el a primit-o ca un semn că i-a fost dăruită de Dumnezeu.
Valeriu era foarte sfios, încât pentru necesităţile zilnice nu primea să-l ajut decât eu. Din când în când îl spălam cu o cârpă înmuiată într-un lighean cu apă şi părţile mai delicate şi le spăla singur. Zâmbea jenat şi cerând înţelegere spunea:
- Te rog, lasă-mă pe mine!
Lângă pat era o cutie de metal acoperită cu un castron în care expectora. Dar a venit o vreme când nici atât nu mai putea face singur. Ori de câte ori era ajutat părea stânjenit şi mulţumea cu multă delicateţe, adăugând un zâmbet ori cu un gest care impresionau atât de mult încât până la urmă parcă tu îi rămâneai dator lui. De aceea era îngrijit de toată lumea cu multă bucurie. De fapt puterea lui de iubire năştea în ceilalţi dragoste şi dăruire. Se simţea îndatorat pentru cel mai mic gest de atenţie şi adeseori se smerea spunând:
- Sunteţi aşa de buni! Vă primejduiţi sănătatea, şi aşa şubredă, ca să ne îngrijiţi pe noi! Nu ştiu dacă eu aş fi avut atâta putere de dăruire. Dumnezeu să vă răsplătească!
Când slăbise foarte mult nu mai putea mesteca. Luam carnea cea mai bună, o mestecam eu până ce o făceam ca o pilulă şi aşa i-o dădeam în gură. Celelalte alimente i le dădeam cu lingura, ca la copii. Nu cred că a primit o înghiţitură de mâncare din mâna mea fără să mă fi răsplătit cu un zâmbet, cu o
67
privire ori cu un cuvânt. Şi deşi era topit trupeşte, intensitatea trăirii sale lăuntrice creştea zi de zi. A fost o vreme, spre sfârşit, când medicii şi prietenii l-au îndemnat să nu mai vorbească, dar el a spus:
- Nu-mi luaţi această bucurie, căci pentru a-L mărturisi pe Hristos trăiesc, şi de trăiesc prin mila Lui trăiesc şi fără a-mi exprima dragostea ce vi-o port, n-ar mai avea rost să trăiesc. Nu vă temeţi deci. Nu vreau să ispitesc Izvorul Vieţii, ci vreau să-L slujesc până la capăt! Vă mulţumesc pentru grijă dar vă rog să înţelegeţi că nu pot să fac altfel!
Cel mai mult îl mişcau pe Valeriu darurile şi bucuriile sufleteşti ce i se făceau. El, care era bucuria şi întărirea noastră! Îi purta pe toţi în inima sa. Ştia că va muri şi dorea să se sfârşească dăruindu-se necontenit, aşa cum făcuse mereu. Pentru fiecare găsea cuvântul ori gestul potrivit. Printre darurile pe care le avea era şi acela de a cunoaşte oamenii, de a pătrunde în sufletele lor, de a-i orienta în viaţă. O dată mi-a mărturisit:
- Cu unii din cei care vin la mine am de luptat din greu, dar sunt suflete bune şi până la urmă ajung la adevăr. Alţii se deschid ca nişte potire de cristal şi primesc cuvântul lui Dumnezeu cu dragoste şi râvnă. Cu alţii mă înţeleg dintr-o privire, dintr-un gest şi apropierea noastră este profundă. Aici au fost adunate mărgaritarele de preţ ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Simt că şi reeducaţii îşi pleacă ochii când ne întâlnim privirile, ba unii chiar pândesc momentul potrivit să-mi împărtăşească un gând bun. Este minunată lucrarea lui Dumnezeu. Suferinţa aceasta va contribui la zidirea creştinătăţii!
Rugăciunea lui Valeriu şi pilda vieţii sale lucrau pe nesimţite în sufletele celor ce-l înconjurau. De pildă, într-una din zile R. trăgea pe furiş dintr-un rest de ţigară pe care-l găsise prin curte. Valeriu l-a văzut şi i-a spus:
- Cum vei putea rezista la marile încercări în care suntem angajaţi dacă nu te poţi stăpâni de la un fum de ţigară?!
Lui R. - tânăr student pe cât de bine pregătit, pe atât de bine intenţionat - i-a fost suficientă această observaţie pentru ca să înceapă să-şi pună cu seriozitate problema vieţii creştine şi a trăirii lăuntrice.
- Până atunci nu-mi făcusem probleme de conştiinţă, mărturisea el mai târziu. Lui Valeriu îi datorez adevărata mea încreştinare. El mi-a descoperit nu numai adâncimea propriului meu suflet, ci şi orientarea în viaţă şi în lume.
Mai târziu, cam peste un an, Valeriu se pregătea să se spovedească şi să se cuminece. Pentru smerenie şi pentru ca să nu-i scape ceva l-a chemat în ajutor pe R.:
- R., te rog foarte mult să fii sincer cu mine!
- Am greşit cu ceva?
- N-ai greşit şi aş vrea ca nici acum să nu greşeşti. Te rog deci, cu toată libertatea sufletească şi fără a mă cruţa pentru vreo pricină oarecare, să-mi spui tot ce găseşti rău şi nepotrivit la mine, fie cu fapta, fie cu cuvântul.
R. a rămas uluit. Nu se aştepta la o astfel de cerere. Deci a răspuns:
68
- Adică eu să-ţi fiu judecător? Îmi ceri un lucru peste putinţă! Ştii doar că mi-ai fost întotdeauna pildă de urmat. Nu-mi pot exprima decât bucuria că te-am întâlnit. Cred că nu te îndoieşti de sinceritatea mea!
Valeriu îşi plecase privirea şi asculta dus pe gânduri. I-a zis:
- Dacă tu nu vezi greşelile mele, cu siguranţă că sunt ochi care le văd. Te rog deci să mergi la zece oameni de aici şi să-i întrebi în mod sincer ce văd rău la mine, apoi să vii să-mi mărturiseşti fără ocolişuri.
- Îmi ceri un lucru greu. Dar fiindcă vrei tu, o voi face.
După vreun ceas s-a înapoiat şi i-a spus:
- Nimeni n-a avut nimic rău de zis.
- Totuşi, a insistat Valeriu, nu se poate ca cineva să nu aibă ceva de criticat.
R. a avut o clipă de ezitare. Valeriu l-a surprins şi nu s-a lăsat:
- Spune tot, de ce ascunzi ceva?
- Nu ascund, dar nu ştiu dacă merită să-ţi spun o judecată strâmbă a unui om cu neputinţe sufleteşti.
- Spune, a insistat Valeriu.
- E vorba de X.. El nu prea se îndeamnă să-i ajute pe cei din camera 4 şi probabil că exemplul de generozitate al celorlalţi îi dă mustrări de conştiinţă şi fel de fel de gânduri. El a considerat că ai putea să-ţi faci singur unele mici servicii, fără a mai solicita pe alţii, care sunt şi ei bolnavi.
Valeriu s-a întristat puţin dar nu s-a tulburat, ci a spus:
- Mă voi strădui să mănânc singur, să-mi iau singur medicamentele, plosca… dar mai mult de atât vă rog să mă credeţi că n-am să pot face. Întotdeauna am vie în faţa mea puterea voastră de jertfă. Ştiu că nu am cu ce vă răsplăti, dar Dumnezeu vă va da dar peste dar!
R. regreta acum că fusese sincer:
- Aşa ceva nu se poate. Am greşit că ţi-am spus cuvintele unui om nesăbuit. El gândeşte pe dos. Nimeni şi nici Dumnezeu nu-i dă dreptate. Nu se poate să-l iei în serios. Renunţă deci la ideea de a te descurca singur, dacă vrei să nu ne mâhneşti pe toţi!
Valeriu îl privea cu dragoste şi cu durere. Şi lucrurile au rămas cum fuseseră, căci cu toată silinţa, el era incapabil de efortul necesar până şi acelor mici nevoi. Prietenii au continuat să-l ajute iar el îi răsplătea cu darurile sufletului său.
În anotimpurile florilor îi aduceau zilnic flori din grădină iar el, la rândul lui, ruga pe unul şi pe altul să ducă din partea lui o floare câte unui bolnav. Gesturi delicate ale sufletelor mari şi sensibile. Florile lui preferate au rămas crinii, pe care i-a şi cântat cu gingăşie în poeziile sale.
Într-o altă zi însă Ghe., un ţăran osos care fusese cândva un munte de om, l-a înfruntat şi i-a spus :
69
- Îţi convine să ţi se dea numai dumitale îngrijire şi să faci pe sfântul ! Mie de ce nu-mi aduce nimeni carne ? Pe mine de ce nu mă îngrijesc ca pe dumneata ?
- Frate, i-a zis Valeriu, din nebăgare de seamă v-am fost piatră de poticnire. Vă rog să mă iertaţi. Voi face tot ce pot ca să vă uşurez suferinţa !
Şi ne-a rugat să-l lăsăm pe el, să ne ducem mai des la Ghe. şi să facem tot ce se poate pentru a-l ajuta. Ghe. era un ţăran care îşi apărase din moşi-strămoşi pământul. Fusese la Canal, unde pentru o gamelă de ciorbă în plus devenise spărgător de normă. Aşa ajunsese să-şi scuipe plămânii. Acum era pe moarte. Deşi nu mai era nimic de făcut, eram zi de zi lângă el. Dorea mult să trăiască. Îşi iubea copiii şi gospodăria cu o forţă telurică. În ultimele zile ale vieţii însă s-a schimbat. S-a împăcat cu ideea morţii şi sufletul lui a devenit blând, blajin şi bun. I-a spus lui Valeriu :
- Iartă-mă, am fost stăpânit de satana ! Doream să trăiesc şi am fost îngrozit că mor. Nu a fost drept, nu a fost bine ce am făcut. Mor cu credinţa în Dumnezeul strămoşilor noştri. Ticăloşii ăştia au pângărit lumea ! Blestemaţi să fie ! şi s-a stins.
De atunci Valeriu era şi mai atent să nu se facă, chiar şi fără voie, pricină de sminteală pentru cineva.
Când se simţea mai bine Valeriu vorbea frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lui preferată - curăţirea lăuntrică şi unirea cu Hristos. Spunea:
- Prin Botez am primit Harul curăţitor iar prin ungerea cu Sfântul Mir ne-am împodobit cu toate darurile Duhului Sfânt, dar această binecuvântată stare lăuntrică a rămas nelucrătoare în noi, fiindcă suntem creştini numai cu numele. Trăim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de păcat. E o ruşine să fii mistic, e demodat să fii moral! Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie să trăiască în Duhul Sfânt toată viaţa, ori noi tocmai asta n-am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am păstrat credinţa, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar să te curăţeşti lăuntric prin spovedanie şi să te înnoieşti prin Sfânta Împărtăşanie. Conştient deci şi cu toată stăruinţa să te uneşti cu Hristos, să te faci purtător al sfinţeniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie să înfrunţi păcatul până la sânge. Aşa te naşti din nou. Nu există cale de compromis. Este atât de minunată învăţătura lui Hristos încât, dacă avem înţelegerea ei, avem cel mai puternic argument al existenţei lui Dumnezeu. Am plâns de durere şi de fericire când am avut această descoperire! Iar cei ce cred în El trebuie să mărturisească adevărul de conştiinţă chiar dacă vor fi martirizaţi. Oare Fiul lui Dumnezeu nu a fost ucis ca duşman al neamului Său?
Sămânţa aruncată de el aducea roadă. Zi de zi oamenii se apropiau tot mai mult şi mai sincer de Hristos, Care devenea izvorul şi călăuza vieţii şi gândirii lor.
70
În tot acest timp Valeriu se spovedea şi se cumineca regulat. Duhovnicul său era un preot obişnuit, care însă sesizase adânca lui trăire lăuntrică.
- Sunt impresionat, ne-a mărturisit el după moartea lui Valeriu. Spovedania lui era o cercetare amănunţită a adâncurilor sufleteşti, o fină deosebire a duhurilor şi o dovadă a statornicirii lui în cea mai aleasă vieţuire creştină. Deşi nu păcate avea de mărturisit, ci trăiri, unele mai înalte ca altele, totuşi se smerea pe sine cu asprime. Îmi zicea : « Doresc să nu am nici o clipă de îndoială, în aşa fel încât să nu vină satana şi să-mi ia sufletul chiar atunci ». Cu toate că suferea mult, era plin de bucurie tainică. Rugăciunea lui era un suspin necurmat, o dorire nestinsă, o neîncetată unire cu Hristos. Niciodată nu ar fi acceptat nici cea mai mică ştirbire a adevărului. Judecata lui era dreaptă şi sinceră. Hristos era viu în el.
O dată lui Valeriu i-a fost atât de rău încât credeam că se va sfârşi. Pe lângă toate afecţiunile de care suferea făcuse o apendicită acută. L-ar fi putut lăsa să moară, dar nu era "umanitar". Umanitarismul este ipocrizia cruzimii, el punctează cu lozinci şi veşminte frumoase câmpul otrăvit şi jalnic al revoluţiei. Deci medicul a făcut raport către conducere ca să fie transportat de urgenţă la spitalul din oraş pentru operaţie. Atunci politrucul penitenciarului a venit la el şi i-a spus:
- Viaţa ta este în mâinile mele. Dacă nu vei fi operat, vei muri.
Valeriu a zâmbit îngăduitor şi i-a răspuns:
- Dacă viaţa unui om depinde de alt om, grea răspundere are acest om ! Iar dacă toţi oamenii ar şti că viaţa lor depinde de Dumnezeu, atunci fiecare ar preţui viaţa semenului său !
- Eşti nebun, i-a zis politrucul, şi l-a trimis sub pază straşnică să facă operaţia.
Când a revenit la sanatoriu l-a oprit iar:
- Hei, ai văzut moartea cu ochii ! Vezi, am vrut să-ţi arătăm că viaţa ta e în mâinile noastre. Poate te-ai răzgândit şi de acum vei lucra cu noi. Îţi dăm streptomicină ! Vei primi şi pachete de la familie. Şi mai ştii ce poate urma?... Eşti un om inteligent şi poţi să ne fii de folos. Ştim că nu te preocupă politica, ci religia dar nu este Patriarhul vostru cu toţi popii lui de partea noastră ? De ce nu treci şi tu cu noi ? Ai ce câştiga! - Vă mulţumesc că aţi îngăduit să fiu operat. De aici înainte mi se vor prelungi chinurile. Cât despre restul, între mine şi dumneavoastră stă conştiinţa. Dumnezeu nu este de vânzare. Tranzacţii de conştiinţă nu se pot face. Pentru libertatea mea sufletească iau decizia de a muri. Este bine să se spună răspicat adevărul şi eu adevărul îl slujesc. Nu sunt judecătorul altora, ci sunt mărturisitorul lui Dumnezeu. Nu există zidire sub soare care să dureze fără Dumnezeu. Dumneavoastră nu vreţi să-l primiţi pe Hristos, eu nu pot primi moartea sufletească.
- Ţi-am spus eu că eşti nebun, a răcnit politrucul. Voi face raport. Eşti un încrâncenat, un fascist, un duşman al poporului plătit de bandiţii de americani.
71
Avem noi ac de cojocul vostru! Eşti bun numai de moarte ! Du-te şi mori cu Hristos al tău cu tot. Nu ne împiedicăm nici de El şi nici de unul ca tine !
- Pe mine mă puteţi ucide acum, pe El nu-L mai poate ucide nimeni şi El este piatra de poticnire a tuturor semeţiilor. Înţelegeţi bine că Hristos este singura putere care poate izbăvi omenirea din suferinţă şi păcat !
- Lasă tu prostiile astea. Adevărul e de partea noastră !
- Adevărul este dragostea care se jertfeşte pentru cei săraci şi prigoniţi !
- Bă, tu stai cu moartea la buze şi-mi ţii mie predici mistice ! Ce, vrei să mă convingi şi pe mine ? Ia vezi că te-ai întins prea mult !
Valeriu se trudea să-l privească, căci pleoapele erau grele. Se simţea stins trupeşte dar o bucurie lăuntrică îl făcea să vorbească despre credinţă, pentru a rămâne o mărturie în veac. Zâmbetul iubirii sale nemăsurate îi înflorea pe obraji. Se ruga în taină pentru acest nefericit om şi pentru ca Dumnezeu să salveze lumea de stăpâni ca el.
Politrucul era încurcat. A tras o tiradă de înjurături, apoi a ordonat să-l ducă pe Valeriu la locul lui.
- Bă, să nu zici că nu m-am purtat omeneşte cu tine, a mai adăugat. Ţi-am oferit viaţa dar tu vrei moartea. Dracu’ să mai înţeleagă toate astea!
Aşa s-au despărţit. De atunci nu l-a mai deranjat niciodată, dar de câte ori venea în cameră se uita lung la el. Valeriu ştia că nu va obţine nimic de la politruci, dar îşi făcea datoria să le vorbească :
- Sunt aici oameni de mare valoare care pot fi de folos ţării, spunea el, dar care mor pentru că nu au streptomicină şi nici veşti de la familiile lor. Puteţi să-i salvaţi !
Ei însă nu doreau să-i salveze. În concepţia lor omul nu conta, căci orice om poate fi înlocuit cu un altul, conta numai sistemul. Ori ideile acestor oameni minau tocmai sistemul şi deci sentinţele erau definitive.
O singură dată a mai avut o discuţie pe această temă cu un inspector. Acesta venise de la Bucureşti. S-a oprit la patul lui Valeriu şi l-a întrebat:
- Cum te cheamă, deţinut?
- Să trăiţi domnule inspector, sunt deţinutul Valeriu Gafencu, a răspuns el cu formula obligatorie.
- Aha! a exclamat politrucul privindu-l cenuşiu.
- Domnule inspector, vă rugăm să ne acordaţi drepturile pe care le-au avut şi deţinuţii comunişti aici.
- Noi nu vom repeta greşelile trecutului, a răspuns sec inspectorul. Umanismul nostru nu se aplică reacţionarilor.
- Domnule, a continuat Valeriu, aici suntem oameni bolnavi, neputincioşi, zilnic moare câte unul dintre noi, şi pe lângă toate astea suntem supuşi ameninţării cu teroarea şi tortura.
72
- Cum îndrăzneşti să vorbeşti astfel cu mine? Nu pricepi că nu vrem să facem din voi eroi? Vom face din voi delatori, iar din nevestele şi surorile voastre prostituate!
Valeriu era adânc îndurerat şi a răspuns:
- Păcatele lumii acesteia trebuie ispăşite. Noi ispăşim aici multe păcate. Cu toţii însă suntem în mâinile lui Dumnezeu.
- Eşti un bandit mistic! Aici vei muri! Să nu crezi c-o să scapi cu viaţă! Aşa cum eşti va trebui să primeşti reeducarea !
- Aşa cum sunt este o binefacere, a răspuns Valeriu, căci nu voi rezista mult, sunt suficiente câteva lovituri ca să mă doboare.
- Du-te dracului! a urlat inspectorul. Vom avea grijă să mori încet, chinuit, până ce vei renunţa la Hristosul acela cu care vrei să ne sperii. Pe El şi pe tine, pe voi toţi vă urâm, bă, şi vă vom distruge! Aici s-a terminat cu Hristos, şi Cel mort şi Cel înviat! Vom avea grijă ca generaţiile viitoare să nu mai ştie minciunile Lui şi ale voastre. Noi, bă, noi suntem hristosul lumii acesteia.
- Dumnezeu să vă ierte, domnule, a răspuns Valeriu şi a plecat capul în rugăciune, aşteptând porunca să fie zdrobit. Dar n-a fost ucis atunci. Calvarul lui a mai durat o vreme.
Viaţa în sanatoriu continua să se desfăşoare în circumsanţele reeducării şi morţii. Din când în când politrucul chema la el pe bolnavi pentru discuţii şi oferte. Toată lumea intra în alertă când cineva din cameră era dus la biroul conducerii.
Într-o zi l-au chemat acolo pe G., un tânăr elev din Maramureş, înalt, slăbuţ şi foarte vioi în ciuda bolii sale avansate. Era greco-catolic şi avea cu Valeriu dese discuţii pe această temă.
- Roma ne-a salvat în trecut, Roma ne va salva şi în viitor, spunea G.. Am scăpat de turci, trebuie să scăpăm şi de ruşi, şi asta nu prin Bizanţ, ci prin Roma.
- Sufletul întreg al românilor este ortodox, replica Valeriu. Noi am trăit ca naţiune sub turci, sub ruşi şi nemţi prin Ortodoxie!
Deci G. a fost chemat la politruc. Când s-a înapoiat, vibra pe chipul său un aer de biruinţă. S-a dus la Valeriu şi i-a povestit cum fusese îndemnat să se reeduce dar refuzase zicând că nu poate deveni un criminal.
- Cum îndrăzneşti să vorbeşti astfel în faţa mea? zbierase politrucul.
- Nu vorbesc eu, ci faptele pe care le ştim cu toţii. Niciodată nu voi accepta reeducarea !
- Atunci vino să stăm de vorbă mai des şi spune-mi ce gândeşte Valeriu, a propus politrucul.
- Oare vă interesează ce gândeşte un om care aşteaptă să moară? Dacă este aşa, înseamnă că dumneavoastră credeţi în viaţa veşnică !
- Banditule, tu eşti mistic! şi-a ieşit din pepeni politrucul. Ideile lui ne interesează, bă, pentru că rămân după ce el o să intre-n mormânt. Deci dacă vrei să-ţi dau streptomicina, atunci să-mi dai şi tu informaţiile de care am nevoie.
73
- Sunteţi mult prea slabi dacă vă este teamă de nişte muribunzi, a ripostat G..
- Am să te las să mori ca un vierme, a scrâşnit politrucul.
- Decât să-mi pierd sufletul, mai bine mă las ucis !
- Noi nu suntem ucigaşi, a apăsat ofiţerul. Te voi trimite la beci.
- Îmi veţi scurta suferinţa, a răspuns G..
- Ce dracu’ ai în tine, pe ce te bizui tu ? Îi aşteptaţi pe americani ? Bă, americanii nu vin. Clasa muncitoare are antene pretutindeni. Suntem stăpâni pe situaţie. Ei v-au dat pe mâinile noastre ca să scape de voi. Dacă eşti băiat deştept, eu am putere să te fac sănătos şi apoi să te şi eliberez.
- Se pare că aveţi dreptate, i-a zis G.. Americanii nu vin dar Dumnezeu e aici, e în mine, şi nu pot face nimic împotriva voii Lui. El a deschis calea Golgotei. Cred în viaţa veşnică.
- Du-te-n … cu credinţa ta cu tot, s-a înfuriat politrucul şi s-a repezit să-l lovească.
- Palmele acestea mărturisesc adevăratele dumneavoastră intenţii. Vă rog să nu mă mai chemaţi pentru astfel de propuneri, căci nu are nici un rost.
G. învinsese deci ispita cu preţul propriei sale vieţi. Peste câteva luni şi-a dat sfârşitul. De la el au rămas câteva poezii pe cât de suave, pe atât de impresionante. A avut un suflet curat. Credinţa nu l-a părăsit nici o clipă. Iubea cu deosebire pe Maica Domnului, Preacurata Fecioară Maria, căci el însuşi era feciorelnic. Era iubit de toată lumea şi toţi l-au plâns. După ce a murit cineva l-a văzut în vis şezând undeva sus, în înaltul cerului.
Astfel de încercări de convingere au fost multe dar puţini au căzut pradă ispitei, căci oamenii învăţaseră să nu cocheteze cu satana, ci să taie de la bun început orice contact cu el. Satana a fost imaginat în multe feluri dar în închisorile comuniste şi-a arătat urâciunea cu mult dincolo de toate reprezentările şi fanteziile. Iar cei ce riscau să-i întindă vârful unui deget, îşi primejduiau capul. În acest cadru trebuie pomenite numele celor ce l-au înfruntat pe politruc şi au primit moarte martirică. Dincolo de aşa-zisa angajare politică, oamenii îşi apărau credinţa, îşi salvau sufletele, îl mărturiseau pe Dumnezeu în faţa urgiei ateiste. Lupta lor a fost creştinească. Ei nu au săvârşit crime, nu au urmărit scopuri socio-politice, ci au acţionat în virtutea sufletului creştin al neamului românesc. Şi în vreme ce ierarhia bisericească cocheta cu statul ateu, în temniţe creştinii erau martirizaţi.
Dar drumul crucii nu a fost pentru toţi la fel de neted şi drept. Unii s-au împiedicat în hăţişuri şi abia după zbateri grele au ajuns la liman.
Aşa s-a întâmplat cu T., un tânăr medicinist care a stat o perioadă lângă patul lui Valeriu. Se chinuia cumplit. Ajunsese piele şi os. Se făcuse covrig. Era plin de escare. Avea dureri îngrozitoare. Când era întors de pe o parte pe alta ţipa de ţi se rupea inima. A fost lucid până în ultima clipă a vieţii.
74
Era greco-catolic dar vedea în Hristos numai un geniu care a organizat catolicismul atât de formidabil încât nici o forţă nu îl poate doborî. Biserica catolică era pentru el garanţia politică şi morală că toţi duşmanii vor fi învinşi. Deşi era raţionalist şi pozitivist, nutrea un dispreţ suveran pentru neghiobia gândirii materialist-ştiinţifice.
Valeriu a avut dese discuţii cu el, încercând să-i deschidă orizontul sufletesc al credinţei dar n-a reuşit. Erau însă doi oameni care se respectau reciproc. La o vreme T. a cerut să i se spună textele evanghelice memorate de deţinuţi. A ascultat cuminte, cu atenţie şi aparent nimic nu s-a schimbat. Însă cuvântul a lucrat cu putere şi când s-a apropiat de moarte, T. s-a deschis lui Dumnezeu. Ziua întreagă o petrecea ascultând rugăciuni ori rugându-se singur.
- Ce tainic este sufletul omului, zicea el, cu mult mai de nepătruns decât trupul ! Nici trupul nu-l putem stâpâni, căci încercările ştiinţei nu fac decât să mutileze viaţa. Dar sufletul este taina ce ne uneşte cu Dumnezeu. Îmi dau seama că am trăit până acum fără lumină, fără orizont, fără rost. Ştiam că marii medici au fost credincioşi dar asta nu m-a trezit din amorţeala materialismului şi a raţiunii. Suferinţa, căldura voastră sufletească şi apropierea morţii au dezrobit sufletul meu. Mă bucur acum. Mă văd neînsemnat şi găsesc în smerenie singura măreţie care nu piere. Totul îmi pare minunat, căci simt vibrând în mine lumina şi dragostea lui Hristos. Am păcătuit mult şi rog să fiu iertat de toţi aceia pe care i-am vătămat cu pseudo-ateismul meu. Vouă vă datorez bucuria cu care îmi sfârşesc viaţa. Acum ştiu că Biserica este o forţă nu numai prin organizarea ei, ci prin Duhul Sfânt care are toată puterea. Sunt fericit că am ajuns la credinţă!
Apoi, întorcându-se spre Valeriu, i-a spus:
- Ţie, bătrâne, îţi datorez cel mai mult. Mi-ai arătat multă înţelegere şi răbdare. Când tu însuţi aveai necazurile tale ai găsit tăria să asculţi frământările şi grijile mele. Adesea poate că ai suferit din pricina necredinţei mele. Iartă-mă, te rog. Vă rog pe toţi să vă rugaţi pentru mine !
Aşa a plecat dintre noi T..
Ghe. era un alt tânăr care părea cam superficial. Mulţi credeau că nu este capabil de înalte şi adânci trăiri lăuntrice şi îl priveau cu mirare când venea să asculte discuţiile duhovniceşti. Îl căuta des pe Valeriu şi-i cerea îndrumări despre rugăciunea inimii, pe care o şi practica în taină. Cum era destul de bolnav şi stătea mai mult la pat, n-am băgat de seamă lucrarea lui până ce nu ne-a făcut atenţi Valeriu. Ghe. ajunsese la trepte înalte în rugăciune. Era vesel şi liniştit. Primea daruri şi vederi în duh. Era curat, blând, înţelept şi fericit. Şi el a fost chemat de politruc pentru a primi streptomicina contra delaţiunii dar refuzul său a fost atât de scurt şi categoric încât ofiţerul l-a înjurat şi l-a trimis în pat. Era ca un copil. Şi-a sfârşit viaţa zâmbind.
N. a fost un caz de altă natură. Descindea dintr-o familie înstărită şi i-a trebuit ceva timp să se lepede de mofturi. Era preocupat de problemele sociale,
75
pe care încerca să le desluşească prin prisma creştină. Adesea însă venea la patul lui Valeriu şi şedea acolo fără să zică nimic. Simţea o putere binefăcătoare venind de la el. Totuşi acest om nu a ajuns la o viaţă trăită în duh.
C. era de origine macedoneană. Băiat frumos şi dur ca cremenea. Nu era de acord cu modul de viaţă şi înţelegere al lui Valeriu. Când a simţit că i se apropie sfârşitul, a spus:
- Să ne răzbunaţi ! Să nu uitaţi nimic ! Să plătiţi totul după cuviinţă ! Nu trebuie să urâţi, ci să fiţi drepţi şi necruţători ! Fiara apocaliptică trebuie arsă, nimicită, distrusă. Dacă veţi fi slabi sufleteşte cu criminalii şi călăii noştri, voi şi copiii voştri veţi plăti această greşeală. S-a adunat în văzduh atâta nedreptate, atâta necredinţă, atâta urgie încât trebuie distrusă, dacă vreţi să nu işte alte crime şi nelegiuiri. Sufletele noastre sunt pline de răni; ele să judece. Dacă nedreptatea, ura şi mişelia cu care am fost trataţi nu vor fi răzbunate, atunci ele vor dăinui în veac peste neamul nostru. Vi se cere multă tărie sufletească pentru ca să învingeţi, dar mai multă ca să pedepsiţi. Dumnezeu va pedepsi prin voi dacă veţi fi drepţi, chiar dacă nu veţi fi miloşi. Nu confundaţi iertarea cu dreapta pedeapsă. Eu mor şi vă rog să mă răzbunaţi, altfel nu voi avea linişte în mormânt. Dumnezeu să vă ajute. Rugaţi-vă pentru mine şi iertaţi-mă pentru necazurile pe care fără voie vi le-am pricinuit. M-aţi ajutat cu dragoste. Acesta este adevăratul creştinism!
Vorbea fără patimă, fără idei preconcepute, fără egoism, din cleştarul unui suflet mâniat pe nelegiuire, pe crimă şi nedreptate. A plecat dintre noi senin.
Cea mai frumoasă figură de la Târgu-Ocna, după Valeriu, a fost Gheorghe. Simt că nu am date suficiente pentru a contura acest portret. Venea din Oltenia. Fiu al unei văduve cu mici posibilităţi materiale dar mare la suflet, care s-a chinuit toată viaţa ca să-şi ţină unicul copil în şcoli. Prima oară Gheorghe a intrat în puşcărie în 1941, apoi s-a eliberat şi a revenit în 1949. La început s-a distins atât prin ţinuta lui demnă, cât şi prin strădaniile sale sufleteşti. Se ruga mult, cerceta cărţile sfinte şi adâncea problematica creştină. Deşi modest, personalitatea lui se impunea de la sine. Era tăcut dar punctul lui de vedere avea mare greutate. Părea un mistic prin excelenţă dar se dovedise deopotrivă dinamic şi bun organizator. Spiritul său de sacrificiu nu avea margini. Ştia să fie prieten şi deschidea uşor inimile oamenilor. Mulţi căutau să şi-l apropie.
După ce s-a eliberat a intrat la facultate şi s-a impus cu autoritate atât printre colegi cât şi printre profesori. Când lua cuvântul la seminarii era ascultat cu luare-aminte. Profesorul Victor Jinga şi-l făcuse amic. Era apropiatul şi altor profesori. Unul dintre ei studiase francmasoneria şi l-a introdus în tainele ei. Marxismul îl descifrase singur, mai bine şi mai cutezător decât profesorii care tindeau în perioada aceea spre compromisuri de conştiinţă.
În anii 1944-1949 Gheorghe conducea studenţimea din Braşov. Se pregăteau de luptă contra comuniştilor. La primul val de arestări din 1948 a
76
scăpat vigilenţei Securităţii. Erau vremuri tulburi. Mulţi tineri au luat atunci drumul munţilor, constituindu-se în grupuri de partizani. Viaţa în munţi era grea. Ţara era înfierbântată şi gata să se răstoarne dar avea nevoie de ajutor din afară, care însă nu a venit. De multe ori eroismul românilor a fost zidul de apărare al Europei, când împotriva barbarilor, când împotriva turcilor şi acum venise rândul ruşilor. Eram însă sub ocupaţie rusească şi fără sprijin militar. Nu era de conceput o acţiune contrarevoluţionară. Fără a avea nici o ieşire, românii au fost arestaţi în valuri. Întemniţarea lor a anihilat orice rezistenţă în popor şi astfel s-a putut construi socialismul.
Gheorghe a fost şi el arestat în 1949 la Braşov. În fond nu făcuse nici un act criminal, pregătise însă rezistenţa. Şi n-a fost iertat pentru această cutezanţă. A fost supus timp de un an unei anchete dure care i-a distrus sănătatea. În timpul torturilor s-a rugat cu putere şi spunea că a simţit real ajutorul lui Dumnezeu. A primit 15 ani de muncă silnică şi a fost adus la Târgu-Ocna, căci pe lângă ciroza hepatică se îmbolnăvise şi de T.B.C..
Între noi s-a distins din primul moment. Rostea zilnic, pe lângă rugăciunile obişniute, de cinzeci de ori Psalmul 50, dedicându-l de fiecare dată unui om sau unei cauze. Se ruga uneori în pat, alteori la plimbare, numai să fie liniştit. Era senin şi evident desprins de cele lumeşti. Credea nelimitat. Izvorau din el curăţie şi înţelepciune, bunătate şi severitate, pace dar şi luptă, certitudine dar şi neobosită căutare. Înseta după apele cele mai adânci ale vieţii lăuntrice. Când a aflat de rugăciunea minţii a început s-o practice, înlocuind treptat Psalmul 50. Înainta repede şi intens. În curând a ajuns să o rostească în inimă. Simţea un plâns răcoritor curgând înăuntru. Vedea lumina lăuntrică. Se bucura de darurile Duhului Sfânt. Dumnezeu îi dezvăluia adânca orânduire a lumii şi a omului. Se bucura că trăieşte, că e om şi creştin. Era feciorelnic şi hotărât să rămână toată viaţa al lui Hristos. Căci râvna lui pentru Dumnezeu îl mistuia cu slava vieţii veşnice.
Totuşi rămânea un luptător. Pe lângă preocupările strict sufleteşti căuta febril formulele de viaţă socio-politică creştine. Ţintea spre o alcătuire armonioasă, religioasă a lumii. Împreună cu Valeriu s-a decis să slujească toată viaţa pe Hristos şi Biserica. Nu voia să ajungă monah ori cleric, ci găsea că misiunea sa, deşi celib, este ca mirean. În discuţii repetate căutau amândoi coordonatele creştinismului viitor şi metodele de realizare. Amândoi erau plini de duh, dar Valeriu excela în cuvânt iar Gheorghe în faptă.
Într-o perioadă a fost luat de Securitate şi chinuit pentru a deveni delator dar răspunsul său ferm şi definitiv l-a salvat.
Între noi el era un fel de catalizator prin darul său de a se împrieteni cu toată lumea. Ştia să se comporte diferenţiat de la om la om. În apropierea lui te simţeai bine şi-ţi puteai deschide sufletul.
Din Târgu-Ocna a fost dus la Caransebeş şi apoi la Aiud. Pe oriunde a trecut a lăsat o impresie frumoasă. Deşi era atât de modest, totuşi
77
personalitatea lui s-a impus. I-a ajutat pe mulţi să descopere puterea Rugăciunii lui Iisus, a contribuit la formarea conştiinţei creştine şi a fost o pildă de dârzenie sufletească. Adesea a stat laolaltă cu oameni răi ori cu delatori care l-au chinuit şi l-au provocat, dar pe care i-a dominat cu bunul lui simţ, cu tactul lui iscusit, cu marea sa putere de dragoste. Deşi iubea mai presus de toate rugăciunea, era sociabil, amabil, preocupat de problemele actualităţii şi de perspectivele de viitor. Cei care i-au fost în preajmă în acei ani vorbesc despre el ca despre un om excepţional.
În anii aceia regimul alimentar din Aiud era mizerabil, izolarea totală, tensiunea permanentă, încât ciroza sa făcea progrese. După 15 ani de detenţie, când mai avea câteva zile până la eliberare, era atât de epuizat încât l-au dus la infirmieria închisorii. Aici însă nu a durat mult şi s-a stins, conştient, împăcat, fără oscilări şi încredinţat că în lume va birui Hristos. Este înmormântat fără cruce în cimitirul politic din Aiud, pământ care a primit o bună parte din floarea neamului românesc din acest secol.
O altă figură cu totul aparte – de data aceasta nu prin sfinţenie, ci prin tragism - între deţinuţii penitenciarului-sanatoriu Târgu-Ocna a fost pastorul evreu R.W..
Într-o bună zi s-a anunţat la închisoare sosirea unei dube noi. Încă de la poarta penitenciarului se auzeau ţipete ca de pasăre rănită care ne înfiorau şi ne întrebam: ce poate fi? În fine, convoiul jalnic şi-a făcut apariţia: doi deţinuţi rupţi, prăpădiţi, împleticindu-se, târându-şi greu zdrenţele şi ciolanele, unul întins pe targă iar altul susţinut pe umerii a doi bărbaţi. Acesta din urmă ţipa ca din gură de şarpe. Era un bărbat înalt, blond, cu profil frumos, semitic, evreul W..
Purta un costum albastru de stofă care de sus şi până jos era murdar şi infectat cu puroiul ce curgea din ganglionii de la gât. Cămaşa albă putrezise şi hainele de asemenea. Avea caverne în ambii plămâni. Avea abcese reci în omoplaţi şi coaste care şi acelea puroiau. Faţa şi mâinile erau scorojite de un amestec de tegumente, puroi, sânge şi murdărie. Era nebărbierit şi plin de mizerie pe cap. Cum făcea un pas, se mişca o coastă ruptă ori un şold bolnav şi omul ţipa înfricoşător. Am desluşit printre strigăte: „Iisuse, Iisuse!”.
Când a intrat pe poarta ţarcului nostru, B. l-a recunoscut şi a zis:
- Bine ai venit, trimisul Domnului!
La care acesta a răspuns:
- Iată că mă întâmpină un înger al lui Dumnezeu! Lăudat să fie!
- În veci! Amin!
Omul acesta venea de la beciul al doilea al Securităţii, unde fusese ţinut doi ani izolat şi când s-a considerat că va muri, a fost trimis spre înmormântare „umanitară” în sanatoriul Târgu-Ocna. Văzând starea gravă în care se găsea, am intervenit să se evacueze o rezervă şi l-am dus acolo. La început s-a mutat
78
cu el B. pentru a-l îngriji, apoi am venit eu, căci oboseala era epuizantă. W. nu credea că va mai trăi. Deşi era îngrozit şi crispat, totuşi i-a zis lui B.:
- Du-mă în curte, să vestesc legionarilor pe Domnul!
- Dragul meu, i-a răspuns B., te cunosc bine şi-ţi ştiu râvna, dar ai răbdare să-i cunoşti pe aceşti oameni şi apoi vei înţelege ce ai de făcut.
- Adică?
- Aici se trăieşte o viaţă creştină de cea mai autentică valoare. Vei vedea şi te vei convinge!
- Bine, atunci vreau să-i cunosc!
- Ai răbdare. Mâine te vom duce să-ţi facem o radioscopie. Te vei întâlni cu un om a cărui viaţă ne este pildă multora dintre noi.
W. a căzut pe gânduri. Era nerăbdător. Chinurile fizice îi dădeau şi o stare de agitaţie sufletească şi cerebrală. Ţipa necontenit.
În seara aceea A. a luat iniţiativa unei colecte de haine pentru a-l primeni pe W..
- Măi neamule, măi fârtate, mă, care ai ceva de dat, vino la nenea, e o ocazie unică, dai neică pentru un jidan!
Vesel şi glumeţ şi-a început treaba dar cu toată discreţia, ca să nu se afle că „ajutorul legionar” funcţionează şi pentru evrei. S-au strâns de toate: un costum de haine, cămăşi, ciorapi subţiri de lână, lenjerie şi două pulovere de lână.
- Este suficient unul! Tu deci să-l iei înapoi pe al tău!
- Ba tu să-l iei pe al tău, căci eu mă eliberez peste şase luni!
- Lasă-te, mă, cu gluma, după cinci ani de ocnă urmează alţii nenumăraţi de muncă obligatorie. Aşa că eu dau, întrucât am două pulovere.
- Ai tu două pulovere, dar ai şi două caverne, plus 20 de ani de muncă silnică!
- Tu întotdeauna o iei înainte ca baba în car! Cum e ceva de dat, cum e ceva de făcut, tu ai şi sărit ars. Dar mai potoleşte-te, că-ţi văd sufletul ieşind pe gură!
- Ba eu dau!
- Ba eu dau!
Mai în glumă mai în serios, deşi se iubeau mult, prietenii se ciocneau pentru măsura dăruirii lor.
- I le vom da pe amândouă, am conchis eu.
Şi aşa s-a făcut. Iar darul din dar se face şi acel pulover în plus a încălzit oasele obosite ale multora, căci dăruit a fost la rândul lui de W..
A doua zi A. cu încă doi băieţi s-au prezentat cu un lighean cu apă fiartă, cu prosoape, scule de bărbierit şi pachetul de schimburi.
- Am venit să îndepărtăm amintirile de la Securitate! au zis ei. Puteţi rezista la o baie bună?
- Voi încerca. Vă mulţumesc.
79
- Pentru smerenie, ar trebui să încep cu picioarele, dar noi vom începe cu capul, căci el este stăpânul întregului trup. Şi dacă ţineţi, mergem mai departe!
W. tuşea, expectora şi ţipa. Ochii îi erau ieşiţi din orbite. Se agita necontrolat din cauza durerilor. Cu mari necazuri au reuşit să-l spele pe cap, fără însă a scoate crustele, căci riscau să facă răni. Cu cârpe ude i-au şters cât de cât trupul mizerabil, apoi picioarele. Unghiile erau imense. Au trebuit tăiate de medic în etape. L-au îmbrăcat frumuşel - desigur că nu era nimic nou, dar toate erau curate şi dăruite cu dragoste. Apoi A. a luat briciul şi a început să-l pomădeze. Acolo singurul săpun existent pentru rufe, piele, dinţi şi bărbierit era un calup infect făcut din reziduri de petrol, care în loc să înmoaie, ustura pielea. W. tăcuse până atunci dar nu s-a putut abţine să nu zică una. Şi a zis:
- Uite, acum ai un jidan în mână, eşti cu briciul pe beregata lui, de ce nu-l tai?
A. a zâmbit şi i-a spus:
- Nu vreţi să vă cânt o priceasnă? Uite, am să vă cânt „Ajutorul meu de la Domnul, cel ce a făcut cerul şi pământul”.
După ce a terminat priceasna, nu a lăsat timpul să treacă şi a adăugat:
- Acum am să cânt „La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când mi-am adus aminte de Sion. Să se lipească limba mea de gâtlejul meu de voi uita de tine, Ierusalime. Aliluia!”.
W. l-a întrebat:
- Oare cânţi pentru mine, ori pentru că aşa crezi?
- Dacă nu aş crede, nu aş cânta pentru nimeni, i-a spus A..
- Legionarii sunt creştini? a mai întrebat W..
- Am să vă povestesc azi numai o întâmplare din Pateric şi lăsăm restul pe altădată.
Şi i-a povestit un moment frumos din „Vieţile Sfinţilor”. Apoi s-au despărţit, cu un fel de punte întinsă peste prăpastie.
La amiază W. a fost dus cu targa la raze, apoi l-au oprit pe coridor, la parter. Lângă el, pe o altă targă, era Valeriu. Doi oameni cu ochi albaştri şi cu minţi sclipitoare. Doi iubitori ai lui Hristos. Doi creştini martirizaţi, care cu ultimele eforturi făceau un gest de credinţă şi jertfă de sine. Unul era român, altul era evreu, cu caracterele tipice ale rasei lor. Discuţia a început direct, vie şi viguroasă.
- Mi s-a spus că eşti creştin, a zis W..
- Ştiu că sunteţi pastor protestant, a răspuns Valeriu.
- Dar cum poate un naţionalist român să fie creştin? Hristos a înfrăţit toate neamurile, deci este o contradicţie în definiţie dacă admitem creştin şi naţionalist!
- Domnul pastor este evreu. Nu doreşte mântuirea evreilor? Oare n-a iubit şi Domnul poporul evreu?
80
- Desigur, a răspuns W.. Domnul s-a născut din seminţia lui David de 7000 de ani şi eu mă trag din seminţia lui Israel şi-mi iubesc neamul pentru a cărui mântuire însuşi Hristos a vărsat lacrimi.
- Înţeleg deci că domnul pastor este un naţionalist, un naţionalist evreu. Românii sunt şi ei naţionalişti. Noi ne-am născut prin fire români dar prin Har şi prin Adevăr suntem creştini. Evreii nu sunt creştini nici după 2000 de ani! Naţionalismul românilor nu este şovin, nici imperialist, nici rasist, ci decurge firesc din îmbinarea dintre credinţă şi felul nostru propriu de viaţă. Noi mergem înfrăţiţi cu toţi drept-credincioşii pe calea lui Hristos către Înviere. Prin Hristos toate neamurile au format Noul Israel şi cu această conştiinţă tratăm noi problema naţională, inclusiv problema evreiască.
- Atunci de ce sunteţi antisemiţi?
- Nu suntem antisemiţi. Toate relele care vin peste poporul evreu sunt din vina lui. Nu înţelegeţi oare că ei ispăşesc Sîngele nevinovat pe care l-au vărsat şi pe care continuă să-l urască? Noi iubim poporul evreu şi-l dorim mântuit, dar trebuie să-i spunem Adevărul răspicat azi, aşa cum şi Domnul i l-a spus atunci. Numai aşa îi aşteptăm pe evrei în Noul Israel şi avem mare râvnă pentru pocăinţa lor.
- Dar evreii au fost ucişi de legionari la abator, spânzuraţi ca animalele!
- Este o înscenare josnică! N-avem cunoştinţă ca cineva să fi spânzurat evrei la abator. Şi sunt evrei care ştiu asta foarte bine!
- Dar evreii ucişi în pădurea de la Jilava?
- A fost un act necontrolat al unor oameni fanatici într-o împrejurare socială tulbure. Dar dacă puneţi aceste crime pe seama legionarilor, atunci nu trebuie puse pe seama tuturor evreilor crimele săvârşite de Elena Lupescu ori de Ana Pauker şi toţi evreii stăpâni pe Securitate?
- Văd că îţi iubeşti neamul, a zis R.W..
- Ne iubim neamul dar şi pe toţi oamenii din lume. Dorim din suflet încreştinarea întregului popor evreu, dar asta depinde de el, nu de noi. Ştim că există o „rămăşiţă” a evreilor care urmează pe Domnul. Aveţi toată dragostea noastră în Hristos dar suntem trişti pentru că până şi atunci când un evreu se încreştinează, în loc să vină la sursa directă, la Adevăr şi la Har, o coteşte puţin, e puţin sectar, are ceva de cârtit, rămâne puţin în afară de Dumnezeu.
W. i-a răspuns:
- Voi aveţi marele noroc că v-aţi născut creştini şi când vă treziţi la Hristos, ştiţi unde să intraţi, dar noi... Eu sunt evreu de sute de generaţii şi strămoşii mei au fost duşmanii lui Hristos, deci când L-am aflat am fost pus în faţa dureroasei dileme de a nu şti pe ce uşă să intru!
- Înţelegem drama de care ne vorbeşte domnul pastor, dar dacă sunteţi cu adevărat însufleţit de credinţa cea dreaptă, o veţi găsi în Ortodoxie. Poate că de aceea ne-am întâlnit aici...
- Vrei să mă faci ortodox?
81
- E o poruncă sfântă!
- Poate vrei să mă faci şi legionar? a întrebat maliţios W..
- Aş dori să nu fi auzit această remarcă. Înţeleg însă perspectiva diferită din care privim lucrurile. Dar ţin să vă precizez că noi nu ne găsim pe o poziţie politică sau naţionalistă, ci pe poziţia celei mai autentice învăţături creştin-ortodoxe. De aici cheamă Domnul oile cele rătăcite ale casei lui Israel.
La aceasta W. a şoptit:
- Evreii nu mai sunt israeliţi!
- Pentru acest cuvânt aş dori să vă sărut! a răspuns Valeriu.
W. a stat câteva clipe pe gânduri, apoi a continuat:
- Ştii că Jurnalul de la Jilava al lui Codreanu a contribuit la încreştinarea mea? Un antisemit învaţă pe un evreu despre creştinism! Este cu adevărat surprinzătoare întâlnirea noastră de astăzi!
- Şi o dorim rodnică! a încheiat discuţia Valeriu.
Încet-încet R.W. a cunoscut atmosfera generală din penitenciar. El era foarte greu de suportat, încât B. m-a rugat să-l înlocuiesc. L-am îngrijit cu răbdare şi dragoste în perioada cea mai grea. Băieţii au continuat să-l spele până ce l-au curăţat bine. Abcesele au fost operate tot de un medicinist deţinut, cu toate condiţiile precare de acolo.
- După eliberare am să-ţi fac un sanatoriu! i-a zis R.W. drept mulţumire.
- Nu mă lua pe mine pe ovreieşte! Voi nu ştiţi decât ochi pentru ochi şi plată pentru plată! Mie nu-mi trebuie nici o răsplată.
- Atunci de ce mă îngrijeşti?
- Uite aşa, de dragul meseriei! Îţi place?
Sănătatea lui era încă departe de a se fi restabilit. Îl îngrijeam pe cât îmi stătea în putinţă şi căpătase încredere în mine. Omul acesta era adânc frământat sufleteşte. Avusese o viaţă plină de cotituri neaşteptate şi încercările nu-l părăsiseră nici acum. Redau aici câteva din mărturisirile pe care mi le-a făcut, căci personajul merită atenţie.
W. era fiul unei familii de evrei modeşti din România. Tatăl lui murise de tânăr şi ei au rămas patru fraţi mărunţei pe capul unei mame neajutorate. Din această cauză familia s-a mutat la Istambul, când W. avea vreo 10-12 ani. În port acest copil al nimănui a cunoscut cele mai mizerabile decăderi şi degradări umane. În scurt timp au revenit în Bucureşti. Când W. avea 16 ani a plecat la Paris, fiind invitat de un unchi al său din America. Acesta era un publicist. Venise din S.U.A. în Franţa pentru a ţine nişte conferinţe comuniste. Atunci a cunoscut W., prin intermediul unchiului său, pe ambasadorul URSS-ului la Paris.
- Tinere, i-a zis acesta, avem nevoie de dumneata pentru România. Te voi trimite în URSS să faci o Universitate politică. Apoi ţi se vor da misiuni de mare importanţă pentru Revoluţia internaţională.
În scurt timp W. şi-a însuşit ideile marxist-leniniste, care-i păreau familiare şi a plecat la Moscova. Timp de doi ani a făcut o şcoală condusă de o evreică 82
comunistă. Acolo studiau oameni din toată lumea, cu toţii fiind pregătiţi pentru revoluţia din cele cinci continente, cu deosebire însă pentru cea din Europa. Chiar în timpul cursurilor a fost trimis peste Nistru, în România, cu misiuni subversive.
Când a terminat şcoala a avut un rol conducător în lupta ilegală a comuniştilor din România dintre 1930-1940. A fost arestat şi condamnat. A executat pedeapsa la Doftana, unde se găseau cei câţiva comunişti cunoscuţi în vremea aceea. Majoritatea trecuseră prin URSS. Erau muncitori. Studiau marxism-leninismul. Foloseau cu predilecţie „Cursul scurt al Istoriei Partidului” de Stalin. Relaţiile dintre deţinuţii comunişti erau înveninate şi dure, căci îndoctrinarea în spiritul urei de clasă neavând acolo cum să se manifeste, se declanşa într-un conflict sângeros între „tovarăşi”. Aveau bune legături cu exteriorul, chiar şi cu străinătatea, primeau „ajutorul roşu” şi erau bine întreţinuţi. Provocau curent greve şi manifestaţii rebele. În urma unei acţiuni de protest, W. a fost pedepsit la camera H. Era o cameră umedă şi rece. După câteva zile l-a cuprins disperarea şi cu acest prilej a făcut prima rugăciune din viaţa sa. „Dumnezeule, a zis el, eu ştiu că Tu nu exişti, dar dacă exişti, scoate-mă de aici!”. Şi a fost scos din camera H nevătămat. W. nu avea nici o bază religioasă, nici mozaică cel puţin. Era un fanatic revoluţionar comunist.
Prin anul 1939 s-a îmbolnăvit de plămâni şi a fost eliberat din închisoare. A locuit o vreme în casa unei familii de protestanţi din regiunea Braşovului. Soţia, şi ea activistă revoluţionară, nu era cu el. De la acei ţărani simpli a luat W. Biblia şi a citit-o. I se părea că intrase într-un univers binecunoscut şi familiar. Ţăranii nu au putut să-i dea prea multe îndrumări dar a cunoscut un evreu care era pastor creştin. Acesta a început să-i tălmăcească sensurile adânci ale Bibliei. Şi era suficient un cuvânt ca W. să înţeleagă ideea în întregime, cu toate consecinţele şi implicaţiile ei. Era atras, uimit şi convins. Deci a primit să fie botezat dar botezul a fost luteran.
Mai târziu, când s-a întâlnit cu soţia şi şi-au luat un apartament în oraş, într-o noapte W. i-a mărturisit că s-a botezat. Ea a sărit ca arsă şi a strigat:
- Cum e cu putinţă? Spune-mi că n-ai făcut tu blestemăţia asta!
El însă i-a răspuns:
- Am descoperit adevărul şi L-am primit pe Hristos. Sunt creştin!
- Dacă ai făcut asta, eu nu vreau să mai trăiesc! a zis ea şi a alergat la fereastră să se arunce.
Cu greu a reuşit să o prindă şi să o calmeze. A urmat o perioadă de insuportabilă tensiune care însă a sfârşit prin botezarea ei.
- Da, aici este rostul lui Israel. Hristosul a venit. Prin Biserica creştină se va mântui poporul evreu. Misiunea lui se va împlini prin creştinism, erau concluziile familiei convertite.
83
W. a învăţat cu uşurinţă ebraica veche, care curgea de la sine. Vorbea de altfel şapte-opt limbi străine. Cu temperamentul său impetuos şi cu inteligenţa sa strălucită s-a făcut repede cunoscut în cercurile creştine din Bucureşti.
În 1940, când s-a instalat în România guvernarea naţionalistă şi ocupaţia militară germană, pastorul comunităţii evreieşti luterane organizate de Misiunea suedeză pentru încreştinarea evreilor din România a dispărut misterios şi W. a ajuns pastor al acestei biserici. Predica plin de înflăcărare. Veneau să-l asculte şi ortodocşi ori catolici, dar cu deosebire neoprotestanţi. Evreii creştini erau atunci scutiţi de orice suspiciune sau obligaţie şi îşi desfăşurau activitatea în deplină libertate.
W. ajunge să aibă relaţii ministeriale şi la cele mai înalte nivele bisericeşti. Are un băiat şi pe un altul român îl înfiază, crescându-i împreună. În 1944, când au sosit trupele sovietice în România, W. împreună cu ai lui le-au ieşit înainte şi au împărţit ostaşilor Biblii în limba rusă.
În 1946 a avut loc o conferinţă a confesiunilor din România convocată de Ana Pauker, evreică şi conducătoare a comuniştilor. Atunci a luat cuvântul rabinul şef Şafran, care a acuzat pe creştini că-i prigonesc pe evrei şi a ameninţat cu răzbunarea, căutând în acelaşi timp să nege dumnezeirea lui Hristos; ei, evreii, a spus Şafran, sunt poporul ales!
Creştinii prezenţi acolo au îngheţat de frică. Un mitropolit român a vorbit ca să nu tacă şi a spus de toate dar nu a îndrăznit să-L apere pe Hristos şi nici pe români. Catolicii au fost demni dar reţinuţi. Protestanţii au fost confuzi şi oscilanţi. În sală se găsea şi W. împreună cu soţia sa care i-a zis:
- Tu trebuie să-i spui rabinului adevărul. Cere deci cuvântul!
Cum şi el era reprezentant al mişcării ecumenice, i s-a îngăduit să vorbească. A început prin a evoca originea sa iudaică, apoi a mărturisit cum a ajuns creştin, în fine a trecut la atac împotriva lui Şafran şi a păcatelor şi necredinţei poporului evreu, pe care le-a dezvăluit cum numai un evreu poate să o facă.
- Voi sunteţi vinovaţi! a strigat el. Păcatele voastre au urcat până la cer. Voi urâţi, voi uneltiţi, voi împilaţi, voi minţiţi împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale. Aţi pierdut dreptul de popor ales prin uciderea lui Hristos şi nu vă rămâne decât să vă pocăiţi şi să vă încreştinaţi! Căci Cel pe Care Îl prigoniţi este Cel vestit patriarhilor şi prorocilor. În afara lui Hristos nu aveţi mântuire!
Rabinul făcea spume, Ana Pauker a dat ordin să fie întreruptă radiodifuzarea discursului. Sala aplauda frenetic. Adevărul ieşise la lumină prin W. Când a terminat cuvântarea era sleit, o putere mare ieşise din el. Au venit ai lui şi l-au scos pe o uşă lăturalnică, fiindcă evreii îl aşteptau să-l ucidă.
W. şi-a continuat activitatea pastorală în cadrul Misiunii suedeze dar avea repetate neplăceri cu actele de huliganism ale evreilor, care adesea invadau biserica provocând scandal. Mama şi fraţii săi au plecat în Palestina, comunicându-i să nu vină acolo căci va fi distrus.
84
În 1948, într-o duminică, pe când se îndrepta spre biserică, a fost oprit pe stradă şi dus cu maşina la Securitate. Acolo îl aştepta colonelul Dulgheru, evreu şi el, care învârtind un pistol în mână i-a zis batjocoritor:
- Ai sosit la timp şi la timpul potrivit vei ţine predica la biserică.
A fost dus la subsolul 2 al Securităţii. Acolo, izolat, cu aer rău, cu rezistenţa slăbită, s-a îmbolnăvit. Nu a fost înregistrat cu numele lui, căci se interesau de el ambasadele străine, ci sub numele de Vasile Georgescu. Deci Securitatea răspundea invariabil că nu exista nici un arestat cu numele R.W.. Între timp i-au întemniţat şi soţia. I s-a organizat apoi un proces secret şi a primit 20 de ani de muncă silnică. Aşa a ajuns în 1950 la Târgu-Ocna.
După ce şi-a mai revenit puţin din starea jalnică în care fusese adus, W. a fost mutat în camera 4, chiar în patul din faţa lui Valeriu. Au urmat deci discuţii îndelungate între cei doi, în care inteligenţa speculativă şi impregnată de materialism a pastorului era mlădiată de gândirea lucidă, profundă dar smerită a lui Valeriu. Zi de zi W. iscodea tot felul de chiţibuşuri, care erau de fapt izvorâte din frământările sale interioare şi de fiecare dată Valeriu punea ordine în gândirea evreului. Aşa de pildă într-o zi a întrebat:
- Oare cine e mai mare, Hristos sau Marx? E mai bine cum a spus Iisus ori cum a spus Marx?
Deţinuţii din cameră, care se închinau lui Hristos şi respingeau categoric marxismul, s-au simţit jigniţi şi mulţi i-au pus la îndoială buna-credinţă. Dar Valeriu a intervenit cu blândeţe:
- Fraţilor, acest om e chinuit de propriul său trecut. Trebuie să-l înţelegem şi să-i dăm răspunsul care să-i lămurească problema. Marx cutremură un secol. El aşează lumea pe făgaşul materialismului ateu, care vede universul şi omul ca un mecanism. Aplicarea principiilor lui în societate duce la robie, tiranie politică şi mutilarea spirituală a indivizilor. Iată ce este Marx pentru omenire. Noi suntem datori să-i dăm o replică creştină, să arătăm prin însăşi viaţa noastră ce înseamnă Hristos şi învăţătura Lui pentru lume.
În altă zi W. a spus dintr-o dată:
- Există totuşi antisemitism creştin!
Valeriu i-a răspuns:
- Creştinii se găsesc pe poziţie de dragoste pentru evrei dar nu şi pentru fărădelegile lor, acestea merg în faţa dreptei Judecăţi.
- Dar s-au făcut crime şi abuzuri!
- Din partea cui? Cine provoacă oare, creştinii pe evrei ori evreii pe creştini? Oare apartenenţa la „seminţia sfântă” absolvă de răspundere orice evreu de orice fapte? Iată, reeducarea din Piteşti a fost condusă de Ana Pauker, colonelul Zeller şi alţi evrei. Vă solidarizaţi toţi cu astfel de crime? E vremea să renunţaţi la solidaritatea în rău bazată pe orgoliul rasial. Când va pătrunde în sufletele evreilor dragostea care-i animă pe creştini, atunci se va putea discuta de la dragoste la dragoste şi adevărul va ieşi la iveală ca untdelemnul deasupra
85
apei. Evreii s-au încătuşat sufleteşte şi mintal în sângele pe care l-au vărsat. Ei trebuie să se smulgă din duhul căruia singuri s-au înrobit. Atunci se va apropia ziua bucuriei pentru noi şi pentru voi.
- Oare Dumnzeu poate ierta poporul evreu? Nu crezi că sângelui iudaic îi este refuzată mântuirea?
- Cred că pocăinţa evreilor este o problemă duhovnicească şi nu rasială.
W. a rămas puţin pe gânduri, apoi a spus:
- Nu toţi evreii sunt învederaţi anticreştini, nici învederaţi rasişti, sunt mulţi de bună credinţă, mulţi capabili, cinstiţi, dar ori sunt dezinformaţi, ori se lasă antrenaţi de ceilalţi, ori sunt terorizaţi. Cunosc un rabin care s-a încreştinat de bună voie dar s-a întors la iudaism de groază.
Valeriu a conchis:
- Ar trebui mai multă strădanie creştină pentru întoarcerea evreilor!
În aceeaşi cameră era şi arhimandritul G., care-şi trăia ultimele zile de viaţă. El i-a spus lui Valeriu:
- Admir răbdarea cu care-l trataţi pe acest pastor. Poate este numai o risipă inutilă de dragoste şi inteligenţă. Nu-mi inspiră încredere acest om. Dar e bine că faceţi ce faceţi.
Între timp W. continua cu atitudinile lui oscilante. O dată un deţinut căruia i s-a adresat cu „tu” i-a răspuns tot cu „tu”, fapt care l-a revoltat pe pastor, deşi el fusese vinovat. Valeriu i-a spus:
- Rugăm pe domnul pastor să folosească aceeaşi termeni cu care i se vorbeşte. Altfel riscă să se işte conflicte şi ele pot fi evitate cu puţină smerenie şi bună-cuviinţă.
Altă dată doi dintre bolnavii din cameră l-au rugat să înceteze puţin discuţia întrucât aveau nevoie de linişte dar el nu s-a putut stăpâni şi a continuat. Cei doi l-au acuzat de lipsă de bun-simţ, ipocrizie şi provocare.
- Ăsta e antisemitism! a ripostat el.
- N-am fost şi nu sunt antisemit, a răspuns un deţinut mai glumeţ, dar dacă toţi evreii sunteţi aşa, încep să-i înţeleg pe antisemiţi!
Valeriu a încercat să liniştească atmosfera dar n-a reuşit. Totuşi în ziua când au simţit că li se apropia sfârşitul, cei care-l apostrofaseră pe W. au mers şi i-au cerut iertare, gest care l-a împresionat profund. Simţea duhul sincer al acelor oameni. Stânjenit, şi-a cerut şi el iertare şi aşa s-au despărţit împăcaţi.
După asta W. a zis:
- Aici am cunoscut cu adevărat pe Hristos, aici am întâlnit pe adevăraţii creştini. Lenin cu încă trei-patru tovarăşi au întocmit într-un parc din Elveţia planurile prin care au răsturnat jumătate din Europa. Eu, dacă aş avea o sută de oameni ca aceştia de aici, aş putea să schimb faţa lumii!
Într-una din zile a fost adus la sanatoriu un evreu talmudist cocoşat, foarte grav bolnav. Când a intrat în contact cu atmosfera din camera 4, ura lui împotriva creştinilor s-a dezlănţuit violent:
86
-Voi, creştinii, sunteţi vinovaţi de pogromul împotriva evreilor. Ne vom răzbuna după legea noastră!
- Dimpotrivă, i s-a răspuns, creştinii sunt victimele directe sau indirecte ale evreilor. Evreii au ucis pe Hristos şi-i prigonesc şi-i ucid pe creştini ori de câte ori au ocazia în istorie, ca să ajungă ei înşişi stăpânii lumii. Dar lumea modernă nu poate accepta guvernarea unui neam străin care se consideră Israel.
- Noi suntem Israelul prin alegerea divină!
- Israelul este haric şi nu născut dintr-o anume seminţie.
- Voi sunteţi antisemiţi şi prin asta nesocotiţi legământul dat de Dumnzeu poporului evreu!
- Antisemit nu a fost Hristos, ci Iuda, Ana, Caiafa şi poporul care a cerut răstignirea. Antisemiţi nu sunt creştinii, ci evreii care luptă împotriva evidenţei, căci ei ştiu bine că Hristos este Dumnezeu dar prin Talmud şi Cabala au răstălmăcit învăţătura revelată a Vechiului Testament. Ei se închină fie viţelului de aur împotriva Dumnezeului lui Moise, fie lui Satana împotriva adevărului lui Hristos. Poporul evreu L-a dat pe Hristos dar e incapabil să-L urmeze, căci el însuşi se consideră Hristos - iată culmea demonismului la care a ajuns!
- Creştinii au colaborat cu Hitler împotriva creştinilor! a strigat talmudistul.
- Dar tot creştinii au fost marii martiri ai lagărelor naziste! De altfel, nazismul a fost un iudaism relativ.
- Cum vine asta?
- Evreii s-au declarat pe ei înşişi drept fiinţă sfântă, însuşi Mesia, deci rasismul lor este absolut. Hitler a declarat pe arieni drept rasa superioară, deci o formulă relativă. Mai mult, nici nazismul nu a fost creştin, ci anticreştin. Hitler îi suspecta pe creştini de semitism.
- Creştinii nu i-au apărat pe evrei împotriva nazismului!
- Creştinii i-au apărat pe creştini şi pe evrei în măsura posibilităţilor istorice de atunci. Evreii acuză pe creştini că i-au prigonit prin Hitler, dar asta este o dublă ipocrizie: pe de o parte ei ştiu că nu se putea face mai mult atunci, pe de altă parte vor să justifice uciderea creştinilor pe care ei o săvârşesc prin comunism.
- Dar evreii sunt victimele lui Stalin şi ale comunismului!
- Asta e o ipocrizie şi un tupeu tipic iudaic. Se ştie bine că evreii au creat materialismul istoric, au condus revoluţia sovietică, au dezlănţuit prigoana împotriva Bisericii creştine şi a tuturor oamenilor care au refuzat comunizarea.
Aici W. a intervenit ferm în discuţie:
- Comunismul este instrumentul de iudaizare a lumii.
- Pentru această afirmaţie vei plăti scump! i-a strigat înfuriat evreul talmudist.
W. însă a continuat netulburat:
- În lupta dintre Stalin şi Troţki a învins Stalin, care s-a folosit de evrei. El le-a refuzat puterea dar nu şi serviciile. Aşa că evreii au ales locul doi în
87
comunism şi nu l-au părăsit niciodată. Ei sunt calul troian al revoluţiei comuniste.
- Fiinţa poporului evreu este sfântă şi va pieri oricine se va atinge de ea.
- Tocmai asta este greşeala rabinică, a spus W., rasismul de tip divin, dominaţia lumii de către evrei. Obsesia puterii mondiale îi satanizează pe iudei! Dar lumea a ajuns la o stare de conştiinţă care nu mai poate admite împărăţia universală a evreilor. Nici comuniştii, nici capitaliştii nu sunt dispuşi să dea puterea în mâna evreilor.
- Poporul evreu îşi dovedeşte mesianismul prin influenţa lui mondială şi prin crearea statului Israel, a replicat cocoşatul.
- Nu cu puterea lui Dumnezeu au făcut ei aceste fapte, ci ca Antihrişti ce s-au închinat lui Satana.
- Meriţi să fii ucis! a strigat turbat talmudistul.
- Şi mama şi fraţii mei mi-au spus la fel, a răspuns senin W..
După ce s-a mai liniştit, cocoşatul a reluat:
- Evreii au fost capabili să creeze după 2000 de ani statul israelit şi vor fi capabili să conducă lumea întreagă.
W. i-a răspuns:
- Statul Israel este o dovadă a vremurilor apocaliptice de sfârşit de lume, de venire a doua oară a lui Hristos. Puterea vi se va lua. Iubesc poporul evreu, e poporul meu dar cred că numai prin Hristos se va mântui. Locul evreilor va fi unul de cinste în creştinism. Acum însă când sunt îmbătaţi de putere, ei nu pot vedea adevărul, nu se pot pocăi. Aş vrea să fiu şi eu anatema ca Pavel, numai să pot mântui pe unii dintre ei!
- Vom rezidi templul lui Solomon şi vom şterge orice urmă de creştinism din Ierusalim!
- Veţi fi din nou loviţi cumplit, a zis W...
- Ne vor apăra creştinii, a răspuns cu tâlc evreul talmudist. Am reuşit să naştem un complex de vinovăţie în conştiinţa creştinătăţii, care o paralizează şi prin care o vom supune.
- Vinovăţia este a voastră, dar voi respingeţi Adevărul. Hristos încă vă mai întinde mâna prin care vă puteţi salva. Şi va veni vremea prorocită în care evreii vor intra în numărul creştinătăţii; atunci va fi slavă şi bucurie pe pământ.
- Avem o moştenire comună, a încercat evreul să cotească discuţia.
- Hristos ne desparte, i-a retezat-o W.. Chiar Moise şi prorocii sunt ai noştri. Dacă aţi urma lui Moise aţi fi creştini!
- Nu evreii, ci romanii L-au ucis pe Hristos, a insistat talmudistul.
- Evreii L-au ucis prin forma legală de atunci, deci prin romani. Nu romanii L-au urât pe Hristos, ci evreii. Nu pe romani îi acuză Hristos, ci pe evrei.
- Nu poporul evreu L-a ucis pe Hristos, ci căpeteniile lui.
- Poporul evreu, cu unele excepţii de credincioşi, şi-a urmat conducătorii şi este vrednic de ei.
88
- Au trecut zeci de generaţii de la Ana şi Caiafa, e vremea să se uite crima de atunci.
- Urmăreşte ce fac evreii de atunci şi până azi împotriva creştinilor şi a tuturor oamenilor şi vei înţelege de ce li s-a spus că păcatul împotriva lui Hristos va fi iertat, dar păcatul împotriva Duhului Sfânt nu li se va ierta. Evreii de azi sunt mai vinovaţi decât evreii care L-au ucis pe Hristos!
Bolnavii din camera 4 ascultau uimiţi. W. vorbea din propria lui otravă sufletească, de care acum se simţea eliberat. Talmudistul s-a jurat să-l denunţe după eliberare la mai-marii comunităţii evreieşti, care-l vor distruge. Însă în scurt timp a murit.
După această confruntare Valeriu i-a spus:
- Domnul pastor cunoaşte foarte bine adevărul, rămâne numai să se statornicească în el.
W. s-a înclinat uşor şi a rămas pe gânduri. Cunoştea într-adevăr mai bine ca alţii problema evreiască şi raportarea ei la creştinism. Avusese discuţii aprinse pe această temă cu fratele său, care era mare maestru în Loja secretă iudaică, lojă ce controla masoneria internaţională.
- Cum vreţi voi, vreo 15 milioane de evrei, să guvernaţi 4 miliarde de neevrei? îl întrebase W..
Iar fratele i-a răspuns:
- Avem prozeliţi suficienţi. Unii ştiu că ne sunt prozeliţi, alţii nu ştiu dar toţi sunt la dispoziţia noastră şi noi vom fi dumnezeul lor. Noi am creat francmasoneria iar prin comunism, capitalism, materialism şi umanitarism am dat deja o spiritualitate iudaică întregii lumi. Lumea se iudaizează zi de zi. Evreii sunt fermentul secolului XX.
- Dar Hristos a venit! zicea W.
- Nu a venit. Acela a fost un fur şi un trădător al poporului ales.
- De ce nu vine atunci Hristosul?
- Însuşi poporul evreu este Hristosul!
Atunci W. a luat foc şi a început să-i demonstreze fratelui său că poporul evreu e plin de nelegiuire şi păcat, încât nu poate fi frumosul, sfântul şi desăvârşitul Hristos. Acela a fost şi rămâne Iisus Hristos.
- Vă urâm, i-a strigat fratele lui, şi tu eşti un trădător al neamului nostru. Când vom rezidi templul lui Solomon, vom face în cetatea Ierusalimului cea mai mare statuie din lume pe care vom scrie: „Să nu uitaţi niciodată ce v-au făcut vouă creştinii!”.
- Pieirea ta prin tine, Israele! i-a replicat W.. Voi nu mai aveţi cer, căci dincolo de pământ nu aveţi nici un ideal !
În ciuda atitudinii lui tranşante, W. era plin de frământări. Drama lui se consuma lăuntric cu puterea unui foc mistuitor. O dată când am venit să-i curăţ rănile mi-a spus :
89
- Te rog să mă asculţi. Am de mărturisit lucruri grave care trebuie cunoscute. Nu ştim care dintre noi va mai scăpa din temniţa asta. Simt nevoia să vorbesc.
În timp ce-mi spunea acestea a intrat politrucul strigând :
- Hei, W., ce faci ? Te spovedeşti lui I.I.?
W. s-a înfuriat:
- De unde ştie ciobanul ăsta că chiar vreau să mă spovedesc? Satana nu mă lasă să fiu deplin al lui Hristos!
A trebuit să ne despărţim dar pe parcurs W. a găsit prilejuri să-mi dezvăluie lucrurile care-l frământau. O făcea în funcţie de conjunctura din penitenciar dar şi de mişcările lui sufleteşti. Uneori era cald şi sincer, alteori suspicios şi închistat. Tot ce scriu aici sunt mărturisiri directe pe care le am de la acest om.
Evreii, îmi spunea el, vor să stăpânească lumea. Ei cred că sunt aleşii lui Dumnezeu. Cred că fiinţa lor naţională este sfântă. Întrucât nu a apărut „Hristosul” pe care-l aşteaptă, au ajuns la teoria că însăşi fiinţa rasială a poporului evreu, deci evreii înşişi în totalitatea lor sunt „Hristosul”. Drept urmare refuză să admită că au păcate şi de aceea interzic orice critică, oricât de justificată împotriva poporului evreu, acuzând de antisemitism şi făcând scandal şi vâlvă în lumea întreagă că din nou sunt pradă pogromului. Pe lângă asta exagerează cu sută la sută suferinţele şi jertfele pe care le-au dat în timpul războiulu dar uită rolul lor din revoluţia bolşevică, în care holocaustul împotriva creştinilor nu are asemănare. Ei acuză pe creştini de antisemitism pentru a nu fi ei acuzaţi de anticreştinism. Consideră sfânt sângele lor şi-l răzbună cu unu la o sută.
După război evreii au crezut că a sosit momentul revoluţiei internaţionale dar au trebuit să dea înapoi, căci s-a ivit opoziţia americană. Acum s-au masat în America dar n-au părăsit nici comunismul, căci joacă o carte dublă şi în final vor trece de partea celor care vor învinge. Ei sunt acum singura forţă care are putere atât în comunism cât şi în capitalism, ceea ce le dă un larg spaţiu de manevre. Bizara alianţă comunisto-capitalistă este opera lor, căci capitaliştii evrei şi francmasoneria iudaică au finanţat comunismul. Mai presus de toate evreii luptă pentru cauza lor, şi deci sunt solidari între ei indiferent pe ce baricadă se găsesc. Puterea lor este imensă. Influenţa lor e hotărâtoare atât la Kremlin cât şi la Casa-Albă.
Este adevărat că a existat un conflict de putere cu Stalin, dar nici Stalin nu i-a alungat pe toţi, nici ei n-au părăsit niciodată puterea sovietică. Evreul Cuganovici a fost socrul lui Stalin. Când au cerut să aibă şi ei parlamentari în Soviete, Stalin le-a spus :
- Aduceţi-mi un singur evreu miner şi atunci voi vedea dacă voi reprezentaţi clasa muncitoare. Voi nu puteţi fi reprezentaţi ca naţiune, căci nu aveţi un teritoriu al vostru. Deci vă voi crea o ţară în Siberia.
90
Ei n-au acceptat. La scurt timp a apărut o carte la Editura Politică în care se spunea că poporul evreu şi-a îndeplinit ultima misiune istorică prin contribuţia la Revoluţia bolşevică dar de aici înainte el va trebui să se topească în masa proletariatului şi a popoarelor internaţionale. Cartea nu a plăcut evreilor şi au reuşit să-l determine pe Stalin s-o retragă din circulaţie. Dar ei nu s-au retras din U.R.S.S.. Influenţa lor s-a păstrat neştirbită în punctele cheie. În plus au izbutit să-i iudaizeze pe comunişti, care gândesc şi acţionează ca evreii. De pildă ura comuniştilor împotriva creştinilor este pur iudaică. Numai ei Îl urăsc pe Hristos atât de absurd şi de total.
Evreii însă manevrează lumea şi prin alte mijloace. Francmasoneria este dominată şi dirijată de ei. Capitalismul este în cea mai mare parte controlat de finanţa evreiască. Influenţa lor politică este covârşitoare. Sunt orbiţi de putere şi au o forţă revoluţionară care stârneşte admiraţie, dar nu au har. În aceste condiţii este greu de crezut că se poate aştepta de la ei umilinţa care i-ar încreştina.
Acum evreii discută cu Vaticanul şi cer să nu se mai considere că poporul evreu L-a ucis pe Hristos, ci romanii şi câteva căpetenii ale iudeilor. În felul acesta vor să schimbe adevărul evanghelic. Ei ignoră faptul că de 2000 de ani nu fac altceva decât să-L urască pe Hristos şi să uneltească împotriva tuturor oamenilor. Discuţiile de la Vatican nu sunt decât o manevră politică. Evreii vor de fapt distrugerea Vaticanului şi a întregului creştinism pentru a le putea prelua ei. Totuşi evreii radicali talmudici refuză orice fel de încreştinare şi vor să iudaizeze lumea şi să se instaleze ca mari pontifi. Dincolo de aceste orientări, evreii sunt solidari între ei în atingerea scopului final. Duhul minciunii satanice îi stăpâneşte. Ei sunt acei ”câini scrijeliţi” cum îi numeşte Pavel, ei sunt duşmani ai tuturor oamenilor. Şi totuşi dintre ei va ieşi o rămăşiţă care se va mântui prin Hristos. Ultimul popor care se va încreştina sunt evreii. Suferinţe cumplite se deschid în faţa istoriei.
Făcând aceste mărturisiri, R.W. era el însuşi înfricoşat dar o făcea cu forţa pe care o exercita asupra conştiinţei sale credinţa în Hristos. Căci dincolo de oscilaţiile sale, W. credea în Iisus şi credea că numai prin El se va mântui poporul evreu. De fapt frământarea fundamentală a acestui om era raportul dintre dragostea lui pentru neam şi dragostea pentru Hristos. Acest conflict ieşea adesea la suprafaţă şi mulţi îl suspectau şi-l acuzau dar Valeriu l-a apărat în faţa lor, făcându-i să înţeleagă drama acestui om, dramă pe care noi românii nu o cunoaştem, căci românul s-a născut creştin.
Încet-încet apele tulburi din sufletul lui W. se limpezeau. Atmosfera de pace şi dragoste care domnea printre deţinuţii din camera 4 era ca un balsam pe zbuciumările lui lăuntrice. Dar încă nu văzuse tot. Urma să fie martorul unui gest care avea să-i salveze viaţa şi să-i facă încă o dată dovada adevăratului creştinism.
91
În calculele tactice ale politrucilor din Târgu-Ocna intrau şi elemente şocante. Aşa se explică faptul că au permis să pătrundă în sanatoriu 10 grame de streptomicină pentru R.. A fost un adevărat pelerinaj. Toţi bolnavii se duceau să o vadă ca pe un miracol iar medicii săvârşeau un întreg protocol când o manevrau. R. a decis să dea această streptomicină lui Valeriu.
- Îţi mulţumesc din suflet dar nu o pot primi, de ea depinde sănătatea ta! i-a zis emoţionat Valeriu.
- Eu nu sunt atât de grav bolnav şi condamnarea mea este mică. Am toate şansele să supravieţuiesc. Deci te rog să o primeşti! a insistat R..
B. a auzit şi a spus :
- Avem datoria să-l salvăm pe W.! El este un apostol al lui Hristos şi poate fi de folos oamenilor. Propun deci să-i dăm lui streptomicina.
Situaţia era delicată, căci atât pastorul cât şi Valeriu erau primii candidaţi la moarte apropiată.
- O voi da lui Valeriu, a hotărât stăpânul medicamentului.
Valeriu a ascultat liniştit şi a spus :
- Iată un prilej în care ne putem arăta dragostea pentru poporul evreu, dincolo de atitudinea lui faţă de Hristos. Sunt deci de părere să-i dăm lui W. streptomicina.
- Nu! s-a împotrivit R.. Rămân la prima mea hotărâre. Dorim să trăieşti, avem nevoie de astfel de oameni!
- Bine, a zis Valeriu. Primesc streptomicina şi-ţi mulţumesc. Sunt nevrednic de dragostea ta.
A luat deci streptomicina şi a dăruit-o la rândul său lui W.. Era atât de ferm în gestul lui încât nici R. şi nici nimeni nu a putut obiecta. Acele 10 grame de streptomicină au salvat viaţa lui W.. El trăieşte iar Valeriu s-a stins din viaţă.
Spre sfârşitul anului 1951 credeam că Valeriu îşi trăieşte ultimele zile de viaţă. Slăbise, era epuizat, nu se mai putea hrăni. Era străveziu. Suferea îngrozitor şi necontenit. Dar prin nu ştiu ce minune a primit un pachet de la familie în care erau şi 18 grame de streptomicină. Mai primise ceva lenjerie, un pulover şi o haină, dar haina era micuţă ca de copil. Valeriu a privit-o zâmbind şi a spus:
- Cred că mama mea dragă s-a gândit că Domnul l-a ajutat pe fiul ei să devină prunc, aşa după cum dorea şi de aceea mi-a trimis o haină de copil!
Apoi a adăugat:
- Oare cu ce sacrificii au putut surioarele mele sărace şi singure să-mi facă rost de streptomicină? Ele nu ştiu că nu mai am mult de trăit. Alergarea mea se sfârşeşte aici. Nimic nu mă mai poate salva acum, cel puţin în condiţiile de aici. N u avem nici un semn că sfârşitul suferinţei noastre se apropie şi nu cred că eu mai pot ajunge acolo. De aceea aş vrea să salvăm viaţa cuiva care are şanse să trăiască. O fac cu toată libertatea sufletească şi fără nici o părere
92
de rău. Vă rog să alegeţi voi bolnavul care are nevoie de cele 18 grame de streptomicină.
- Asta nu se poate! i s-a răspuns categoric. Ţie ţi-a fost trimisă şi tu o vei face. Este o datorie, indiferent de rezultate.
Au urmat zile de discuţii contradictorii pe această temă. În cele din urmă, văzând că n-o scot la capăt cu el, i-am zis :
- Vei face ascultare! Ţi-ai spus gândul dar nu ai libertatea să hotărăşti în afara noastră. În numele lui Dumnezeu, al familiei tale şi din ascultare faţă de noi vei face streptomicina!
Şi i s-a făcut. În scurt timp şi-a revenit binişor. Ne bucuram toţi în jurul lui. Începuse să compună câteva poezii-testament, căci voia ca tinerii să cunoască cele ce s-au petrecut în temniţele acestui secol. A putut deci să-şi continue versurile.
La Crăciun era destul de înviorat. În noaptea cântărilor îngereşti a compus un minunat colind al deţinuţilor din Târgu-Ocna. În patul de alături îşi dădea sufletul arhimandritul G.. Venise în stare gravă de la Canal, unde fusese unul dintre stâlpii rezistenţei. În seara aceea a Naşterii Pruncului Iisus el a fost luat la cer. A plecat neclintit în credinţă. Neavând cu ce-l îmbrăca, căci rufele sale erau ude de transpiraţie, Valeriu a oferit hainele lui şi a păstrat pentru sine pe ale părintelui.
- Acestea sunt hainele mele monahale! a zis el emoţionat. Cu ele să mă înmormântaţi!
Noaptea aceea de Crăciun nu o voi putea uita până la sfârşit. Umblam necontenit de la un bolnav la altul, luându-le pulsul şi îngrijindu-i. Din când în când îmi mai aruncam privirea şi spre Valeriu. Era vesel, fericit înlăuntrul său, cu pleoapele lăsate, cu capul plecat în piept. Nici el nu se putuse odihni. După ce mi-am terminat treaba am simţit că mă cheamă din priviri, că mă roagă să mă duc la el. M-a privit cu o pătrundere cum încă nu simţisem până atunci. Şi-a făcut semnul crucii, apoi mi-a luat mâna. Un fior adânc m-a cuprins. Era foarte concentrat, lucru neobişnuit la el, căci în starea lui duhovnicească putea rămâne destins până şi în cele mai cumplite tensiuni prin care ne era dat să trecem. Simţeam că are ceva să-mi împărtăşească.
- Ioane, tu îmi eşti cel mai bun prieten, mi-a zis. Dar nu ca prieten vin la tine, ci ca să-ţi cer sfat, să mă supun ţie. Vrei să mă asculţi?
- Te ascult, am răspuns eu, dar nu ştiu dacă voi fi vrednic de încrederea ce-mi arăţi.
Valeriu a plecat ochii şi mi-a spus liniştit:
- În noaptea asta am privegheat. Aşteptam să vină cântecul colindei mele. Doream să fie foarte frumos. Îl cântam în minte. Îl desluşeam din cerurile înalte din care cobora. Cam greu pentru mine, căci nu cunosc notele muzicale şi trebuie s-o fac după ureche. Eram deci treaz, lucid şi senin când deodată am văzut că am în mână fotografia Setei (fata pe care o iubise). Uimit de întâmplare
93
am ridicat privirea şi la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Prezenţa ei mi se părea materială. Maica Domnului era aevea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârşit. Atunci Ea mi-a spus: “Eu sunt Mireasa ta! Să nu te temi. Să nu te îndoieşti. Biruinţa va fi a Fiului meu. El a sfinţit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc şi încă vor mai înspăimânta lumea dar vor fi spulberate. Fiul meu aşteaptă pe oameni să se întoarcă la credinţă. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credinţă pe pământ, să ştiţi că totuşi izbăvirea va veni, dar ca prin foc şi prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credinţă şi am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniţi, lumea e a lui Hristos!”. Apoi Maica Domnului a dispărut şi am rămas copleşit de fericire. M-am uitat în mână dar nu mai aveam nici o fotografie.
Valeriu vorbea simplu, deschis, fără urmă de părere de sine. Sufletul lui părea un potir din cel mai pur cristal, care se învrednicise a-L primi pe Hristos. Cugetul lui smerit şi pacea cu care mi-a vorbit mi-au dat certitudinea că nu fusese o înşelare. Mă simţeam cumva şi eu sfinţit, înnoit, participând la minune. Cu intensitatea cu care ţâşnesc într-o astfel de împrejurare luminile interioare, cu sfială dar şi cu convingere i-am spus simplu: - Dumnezeu ne cercetează. Dacă noi putem cădea, El va birui. Ne trebuie credinţă, şi acum putem avea mai multă. Să ne rugăm!
Am făcut împreună o scurtă rugăciune. Şi în tăcerea camerei 4 pentru muribunzi sufletele noastre s-au făcut pentru o clipă scară către cer.
N-a fost singura dată când Valeriu mi-a împărtăşit astfel de trăiri înalte. Într-o altă zi, nu mult după Crăciun, m-a rugat din nou să-l ascult şi mi-a spus:
- Azi noapte târziu mă rugam. Mă simţeam mângâiat de Harul lui Dumnezeu şi mă bucuram în taină de darul ce mi s-a dat. Eram treaz, conştient şi fericit. Deodată am simţit că ceva deosebit se petrece cu mine, în afara voinţei mele. Începând de la extremităţile trupului sufletul a început să mă părăsească. Nu numai că nu-mi era frică, dar ştiam că nu e vorba de moarte şi cu cât sufletul părăsea trupul, cu atât trăirea mea lăuntrică creştea. Sufletul a urcat uşor spre piept, spre gât, spre cap. Mă simţeam fericit, curat, luminat de o lumină sfântă. Niciodată mintea mea n-a fost mai înţelegătoare ca atunci. Ştiam că Domnul este cu mine. Eram fericit că sunt în puterea Lui. Timpul parcă se dilatase. Nu mai simţeam durerea din trup. Îmi priveam trupul fără să-l doresc şi fără să-l resping. Viaţa şi materia îmi păreau minuni. Sufletul s-a apropiat iute de gură şi a ieşit din trup. Am ştiut atunci că pot să merg fără opreliştea materiei oriunde aş fi dorit. Era minunat! O bucurie nespusă m-a copleşit. Primul gând a fost să merg să-mi văd familia dar mi-am amintit de sfaturile Părinţilor din Pateric, care poruncesc să nu te încredinţezi lucrării duhurilor decât în stare de ascultare, ca să nu te înşele diavolul şi să te piardă. Mi-a apărut în minte bătrânul schimnic care avea un înger de lumină ce-i descoperea multe taine şi-l
94
ajuta să facă mari minuni, încât se dusese vestea despre el. Dar bătrânul ieşise de sub ascultarea stareţului şi a obştii şi se credea inspirat de însuşi Dumnezeu. Au fost zadarnice chemările la supunere din partea stareţului, căci el îi socotea pe toţi pizmătăreţi şi-i dispreţuia. Deci a venit la el îngerul şi i-a zis: „ Tu eşti cu adevărat fiul meu cel binecredincios. Am făcut multe minuni prin tine dar ei nu te cred, căci te urăsc. În noaptea aceasta îi vom încredinţa pentru totdeauna că eu sunt îngerul lui Dumnezeu şi tu eşti vasul Lui cel ales. Să-i chemi să vină la fântâna din curtea mănăstirii, în miezul nopţii, şi să fii şi tu acolo. Eu voi veni şi voi arăta puterea ce mi-a dat-o Dumnezeu”. Deci în miezul nopţii s-a dus la fântână. Îngerul luminos a apărut şi intrând în fântână i-a spus: „Aruncă-te în fântână şi eu te voi scoate nevătămat înaintea lor, ca să vadă că eşti sfânt!”. Bătrânul s-a aruncat în fântână şi a murit ca un ticălos. Deci amintindu-mi eu de acestea, a continuat Valeriu, m-am temut să nu cad în ispită şi am hotărât să mă întorc în trup. Acum, iată, mă supun ascultării. Spune-mi ce să fac şi aceea voi face!
Auzindu-l, m-am înfiorat. Am cerut trei zile de răgaz pentru a mă ruga. După trei zile m-am dus la el şi i-am spus:
- Cred că este lucrarea lui Dumnezeu! Smerenia ta e chezăşia adevărului şi a binelui. Te supui ascultării faţă de mine, dar eu nu am astfel de trăiri, nu am nici cu cine să mă sfătuiesc, nu am nici cărţi duhovniceşti să cercetez. Mă simt nevrednic de o astfel de cinste şi înfricoşat de răspundere. Nu mă îndoiesc de minuni însă nu cred că ne sunt de neapărată trebuinţă pentru mântuire. Dar slavă lui Dumnezeu pentru cele ce se petrec cu noi, cu tine, prin El! Sfatul meu este să fii cu băgare de seamă. E bine cum ai procedat! Să nu mergem prea departe cu perspectivele ce se deschid în acest plan, căci nu suntem încercaţi. Să ne ferim de ispite!
Valeriu m-a ascultat atent şi a primit tot ce i-am spus fără nici o umbră de tristeţe, îndoială sau împotrivire. A rămas senin şi împăcat cu hotărârea mea şi tocmai această smerenie a lui m-a încredinţat de starea de har în care se afla.
Tot cam în vremea aceea ştiu că mi-a povestit mai multe vise ale sale dar din păcate nu am reţinut decât unul, şi acela incomplet. Părea că se deschide înaintea ochilor un câmp plin de toate frumuseţile şi roadele pământului în care munceau oameni ce nu aveau voie să guste nimic. Dacă cineva ar fi cutezat să atingă un fruct oarecare, oricât de mic, se declanşa o alarmă automată şi paznici cruzi şi fără suflet pedepseau şi ucideau fără milă. Ştiind acest lucru, muncitorii renunţaseră să se atingă de acele minunate bunătăţi. Apoi a sunat ora mesei. Muncitorii s-au împărţit în nouă cete, care au venit rând pe rând la cazanul comun să primească raţia. Prima ceată au fost paznicii, care erau sănătoşi şi rumeni. A doua erau muncitorii atleţi şi puternici care depăşiseră normele. A treia ceată muncitorii palizi, care depuneau cele mai mari eforturi. A patra ceată, slabi şi gârboviţi, erau muncitorii obosiţi, istoviţi şi inapţi de munci grele. A cincea erau copiii trudiţi şi aspri. A şasea ceată erau bătrânii, adunaţi
95
într-un convoi trist, gârboviţi, hămesiţi, speriaţi şi umiliţi. A şaptea ceată erau bolnavii descompuşi, chinuiţi, schilodiţi, jalnici, plângând şi jelind. A opta cuprindea experimentele de degenerare a oamenilor, încât apăreau creaturi diforme, hidoase, unele ţinute în borcane de protecţie. Cea din urmă ceată era însă şi mai monstruoasă, schelete între nebunie şi moarte, disperaţi, bezmetici, halucinanţi: erau toţi cei supuşi unor pedepse. La fiecare ceată exista o altă hrană. Primii au mâncat mult, gras şi dulce, apoi mâncarea s-a tot subţiat şi s-a făcut amară ca fierea, dar înfometaţii o mâncau cu disperare. Între cete nu existau legături. Femeile erau la un loc cu bărbaţii dar nu se mai deosebeau între ei. Câmpul râdea încărcat de roade. Muncitorii şi-au reluat lucrul.
Cu fiecare zi ce trecea Valeriu se apropia de moarte. În ultimele luni de viaţă a fost vioi, bucuros, a scris poezii şi ne-a vorbit cu însufleţire. Se sedimentaseră în el toate ideile din trecut şi formaseră o viziune închegată despre Biserică, lume şi viaţă. În ziua de prăznuire a Întâmpinării Domnului din 1952 ne-a chemat pe mine şi pe Gheorghe şi ne-a spus:
- Doresc mult să slujim Domnului întru totul şi întru toate. Suntem fiii Bisericii şi nu ne vom despărţi de ea. Se deschide o eră nouă în lume care trebuie umplută de duh, idei şi activităţi creştine. Creştinismul reînvie, dar sarcinile creştinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat. Nu se poate trăi cu sufletul în înalt iar cu viaţa de zi cu zi în egoiste şi mizerabile orânduiri sociale. Există o unitate şi continuitate în lume şi în viaţă, deci să nu părăsim nici un plan al existenţei noastre, ci prin toate, în toate să fim creştini. Duşmanii sunt mulţi din afară şi dinlăuntru, dar să nu uităm că lupta noastră este cu domniile şi stăpâniile întunericului. Lumea secolului nostru nu are nicăieri o înfăţişare creştină. Structura sufletească a omului civilizat este lipsită de Dumnezeu. Biserica nu are putere. Sunt deci de înfruntat forţe uriaşe, apocaliptice. Trebuie nebunia lui Hristos pentru a reîncreştina lumea. Aici noi am descoperit pe Hristos, Biserica şi creştinătatea. Purtăm în noi o experienţă atât de amarnică încât am fost umpluţi cu lumină. Cred că suntem datori să făgăduim că vom sluji lui Hristos şi oamenilor în modul în care am înţeles să o facem aici. Nu avem de la cine lua binecuvântare, dar o cerem de sus.
Valeriu rostea cuvintele limpede şi liniştit, încât lăsa impresia că nu din el, ci de la Hristos veneau îndrăzneala şi puterea cu care vorbea. Am făcut împreună o foarte scurtă rugăciune prin care am pecetluit pe Hristos în sufletele noastre şi peste viaţa noastră toată. Am fost trei! Dintre ei am rămas în viaţă numai eu, căci Valeriu şi Gheorghe s-au mutat la ceruri. Port această uriaşă şi sfântă povară. Cred că am trăit numai pentru că Dumnezeu are un rost cu mine ca slujitor al Lui. Sunt conştient şi responsabil pentru ceea ce scriu aici. Mă rog fierbinte lui Dumnezeu să-mi ajute şi rog pe oameni să se oprească o clipă din iureşul ameţitor al vieţii şi să cugete mai adânc la rostul lor.
Zilele se scurgeau lin. Valeriu era inundat de o tainică bucurie lăuntrică. Chinul devenise mai blând. Înflorea pe faţa lui un zâmbet aducător de lumină.
96
Răspândea în jur un duh de pace adâncă. Mergeam la el cu încredere şi nădejde. Sufletele noastre se plecau pe pieptul lui şi primeau putere şi întărire.
În noaptea dinspre 18 februarie am fost într-o stare de trezie, fără frământări, fără nelinişti, ci priveghind fără să-mi fi propus acest lucru. Dimineaţă eram deja îmbrăcat când temnicerul a deschis uşa. Am plecat liniştit, chemat tainic de Valeriu. Simţeam înlăuntru că ceva se petrece. Pe scări m-a întâmpinat un medic deţinut care mi-a zis:
- Vino, Valeriu nu mai are puls! Azi se va sfârşi!
Nu am fost tulburat, nu m-am alarmat, nu am simţit nici durere şi nici spaimă, mi se părea că totul e firesc şi am răspuns:
- Ştiu!
Când am ajuns la uşa camerei 4 Valeriu era tot rezemat de marginea patului, cu capul plecat în piept, cu pleoapele lăsate şi zâmbea fericit, deşi unde de durere încă îi mai brăzdau fruntea. M-a simţit şi a deschis ochii:
- Bine ai venit, a spus el. Azi să stai lângă mine. Se termină alergarea!
- Bine,Valeriu, i-am spus, voi fi aici tot timpul.
- Să ai grijă să se plinească toate după cuviinţă. În starea în care mă găsesc, eu pot uita ceva.
De fapt el n-a uitat nimic, ci m-a purtat şi pe mine pe cărările lui. Pe la orele 9 a chemat preotul, s-a spovedit şi s-a cuminecat strălucind de bucurie.
S-a dus vestea printre deţinuţi că va muri. În cameră era atmosferă de reculegere. W., care de obicei era în vervă, acum se aşezase moţ în pat şi cu ochii plini de uimire asista ca la o minune. Prietenii au venit rând pe rând să-şi ia rămas-bun. Până şi „reeducaţii” se îmblânziseră şi, impresionaţi, căutau şi ei să-l vadă. Iar temnicerul, care excela prin răutate, în ziua aceea s-a făcut nevăzut încât nimic nu a tulburat atmosfera de pace şi taină.
Valeriu îşi pierdea puterile din ceas în ceas dar sufletul îi era tot mai viu şi mai tare. De câteva ori a cerut apă, de câteva ori m-a rugat să-l masez pe spatele încovoiat. A vorbit de mai multe ori şi de tot atâtea ori s-a odihnit cu capul plecat în piept. Câţiva prieteni i-au cântat din melodiile sale. A ascultat şi parcă întruchipa el însuşi cântecul. Apoi a mulţumit cu recunoştinţă băieţilor.
- Să daţi slavă lui Dumnezeu toată viaţa! le-a spus el.
Unui tânăr de o rară curăţie i-a zis:
- Tu eşti o floare! Dăruieşte tot parfumul sufletului tău Celui ce ţi-a dat daruri atât de frumoase!
Altuia i-a spus:
- Nu te teme să te încredinţezi lui Hristos, căci toate nelămuririle tale vor primi răspuns şi vei înţelege viaţa şi lumea în Duhul Sfânt.
A venit şi un poet şi Valeriu l-a privit cu dragoste:
- Tu ai talent, închină-l lui Hristos! E nevoie de o cultură creştină. Poeţii au mari daruri şi mari răspunderi. Slăviţi-L pe Dumnezeu şi toate lucrurile Lui!
97
Poetul a fost atât de emoţionat încât n-a reţinut ce-i spusese. Uimit, a ieşit afară şi m-a chemat rugându-mă să-i repet cuvintele lui.
A venit şi un medicinist protestant care-l îngrijise în ultima vreme:
- Domnule doctor, vă sunt recunoscător pentru dragostea cu care m-aţi ajutat, l-a întâmpinat Valeriu. Noi doi am avut dese confruntări teologice. Sfârşitul vieţii mele este o ultimă mărturisire ortodoxă. M-aş bucura mult să reveniţi la Biserica cea adevărată.
Ori de câte ori începea să vorbească răspândea din el putere şi aceasta mă mişca. Harul era în el iar eu mă împărtăşeam de lumina lui. Totul se petrecea normal, simplu şi fără intenţie, ca o lucrare a lui Dumnezeu.
A venit şi W., plin de fiori şi evlavie cum nu era el de obicei:
- Slavă Domnului că am ajuns aici! a zis. Dumnezeu m-a adus aici pentru a mea mântuire. Aici L-am cunoscut curat pe Hristos. Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Cuvintele pe care mi le-ai spus nu vor rămâne fără rod, şi nici adevărul ortodox pe care mi l-ai descoperit. Iartă-mă pentru necazurile pricinuite. Roagă-te pentru mine, căci am nevoie de această rugăciune. Doresc ca în Împărăţia lui Dumnezeu să intrăm pe aceeaşi poartă!
Valeriu i-a răspuns:
- Mă bucur că ne-am întâlnit. Vă înţeleg frământarea dar vă rog să veniţi la Hristos ca Pavel, fără şovăială, fără ocolişuri, fără rezerve. Să-L rugăm împreună pentru pocăinţa şi încreştinarea poporului evreu. Nici un neam din lume şi în primul rând ei nu au mântuire decât în Hristos. Harul Domnului să vă aducă la Adevăr.
W. era adînc mişcat. S-a înapoiat în patul lui şi a continuat să-l privească pe Valeriu.
Pe la ora zece a fost vizita medicală. Era o doctoriţă cu suflet bun, pe care însă nu avea voie să şi-l deschidă faţă de noi. L-a privit pe Valeriu şi a înţeles şi ea că sosise ultima zi. Era vădit impresionată. Valeriu i-a spus:
- Vă mulţumim pentru toată grija ce ne-o purtaţi. Poate că mâine va lipsi încă unul din camera 4. O ultimă rugăminte mai am pentru bolnavii de aici. Dacă s-ar putea să funcţioneze în această cameră o lumină pe timpul nopţii.
- Lasă tu lumina! s-a răstit un sanitar politruc.
Valeriu i-a zis şi lui:
- Nu vă supăraţi, dar această rugăminte vi-o adresăm şi dumneavoastră, căci şi dumneavoastră vă îngrijiţi de-atâta vreme de noi!
Era tot mai epuizat. Gâtul nu putea să mai susţină capul, deci l-am sprijinit eu cu mâna. Am trăit atunci o bucurie şi o deplinătate cum rar am mai simţit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu şi numai aşa îmi pot explica starea lui de har, cât şi uimirea mea şi a prietenilor care erau de faţă.
Cu ultimele puteri mi-a spus:
- În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El fără nici o îndoială. Sunt fericit să mor pentru Hristos.
98
Eu plec dar voi aveţi de purtat o cruce grea. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos va birui toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci furi şi tâlhari caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!
S-a oprit puţin ca să tragă aer în piept. Apoi a continuat:
- Vă mulţumesc din suflet pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Rostul suferinţei noastre este schimbarea la faţă a lumii. Creştinătatea trebuie să pună un început nou, mai curat, mai aproape de Adevăr… Rog să mă iertaţi... Să mă ierte orice om faţă de care am greşit cu ceva... Gândesc cu multă dragoste la mama şi surioarele mele. Doresc să meargă pe calea Domnului. Vă rog să aveţi grijă de ele...
Trecuse de orele 12. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via şi se stingea în acelaşi timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mişcat.
- Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!
A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puţin la faţă şi apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească:
- S-a sfârşit!
A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească dar real, un fel de realitate desăvârşită a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote. Şi-a dat sufletul către orele 13 în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la Schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat. Valeriu era frumos, mai frumos ca oricând. Am stins lumânarea mică ce fusese aprinsă în ultimele lui minute de viaţă. L-am îmbrăcat cu hainele părintelui G.. În gură i-am pus, aşa cum mă rugase, o cruce mică de argint pe care o salvase din toate percheziţiile („ca să fiu recunoscut!” mi-a explicat el). A sosit targa. Toţi deţinuţii se aflau în curte în aşteptare. Când am trecut cu el către poartă ne-am oprit iar ei s-au descoperit şi s-au închinat. L-au luat în primire doi deţinuţi de drept comun care aveau misiunea înmormântărilor. Două zile a fost ţinut în curtea mare, sub fulgii de zăpadă şi a fost îngropat noaptea. O parte din lucruşoarele lui le-a luat temnicerul dar multe au fost păstrate de prieteni ca amintire.
La mormântul lui nu a fost pusă nici o cruce şi nici nu i s-a scris numele nicăieri. Vestea despre viaţa lui a străbătut toate temniţele şi mulţi îl pomenesc cu evlavie. Amin.
Epilog
99
După ce Valeriu a plecat dintre noi, R.W. mi-a cerut să-l botez ortodox cu numele de Valeriu. L-am amânat până în vară ca să-i dau prilej să cugete bine. I-am explicat că nu trebuie să se grăbească, întrucât consecinţele spirituale şi bisericeşti sunt mari. El însă dorea cu ardoare viaţa în Hristos Cel Adevărat. Dorea să se mântuiască, fiindcă văzuse aevea cum poate intra un om în Împărăţia veşnică. În urma stăruinţelor lui i-am împlinit dorinţa. Datorită prigoanei în care trăiam acolo, nu am făcut public acest act. O anume îngrijorare stăruia în sufletul meu şi căutam să-l ocrotesc pe W.. Atâta vreme cât am fost împreună el creştea în adevăr, iubire şi smerenie. Dar în toamna lui 1952 eu am fost expediat din Târgu-Ocna la Caransebeş, apoi la Galaţi şi Aiud şi de atunci nu l-am mai văzut. Din puţinele cercetări ce le-am făcut am aflat cu durere că nu s-a comportat ca un creştin ortodox. A fost eliberat în 1955 şi până la rearestare a activat tot la luterani şi neoprotestanţi.
În 1958 mie şi multor deţinuţi din Târgu-Ocna ce fuseseră eliberaţi ni s-a intentat un monstruos proces, fiind acuzaţi de organizare legionară contrarevoluţionară cu scopul de răsturna Republica. Eu nici măcar nu fusesem liber. Nimeni nu se organizase. Nimic nu era adevărat din acest proces, decât dragostea şi trăirea creştină din Târgu-Ocna, care avusese ca centru de polarizare pe Valeriu. A fost arestat şi R.W. dar fiind evreu, Securitatea nu l-a introdus în lotul nostru, ci în altul, al sectanţilor şi tuturor ne-a dat pedepse maxime. Deci până în 1964 R.W. a fost iarăşi întemniţat, de această dată la Gherla. A lăsat impresii contradictorii pe unde a trecut, iscând admiraţie dar şi mai multă repulsie. Nu se declara ortodox.
După ce ne-am eliberat eram urmăriţi şi terorizaţi şi nu ne-am întâlnit, deşi aş fi vrut mult să-l văd. Nu ştiu dacă el şi-a dorit să mă vadă. La scurt timp americanii l-au cerut guvenului român şi a plecat în S.U.A.. S-a stabilit undeva în California. Am auzit că a făcut declaraţii anticomuniste în faţa Senatului american şi a creat o organizaţie creştină cu care colindă toate ţările, fiind ascultat cu viu interes. Am auzit de asemenea că ar fi scris mai multe cărţi. Nu le-am citit, dar intersându-mă de ele am înţeles că a ascuns tot ce văzuse, trăise şi simţise în Târgu-Ocna. A uitat adevărul ortodox. A uitat că a fost botezat. L-a uitat pe Valeriu. În tot acest timp creştinii minunaţi pe care el i-a descoperit în Târgu-Ocna se sting în temniţa cea mare a comunismului.
Când am înţeles că în ţară nu puteam face absolut nimic, că duhul adevăratului creştinism, pe care Valeriu ne rugase să-l ducem mai departe, nu putea fi nici măcar mărturisit, am decis să apelez la R.W. ca să mă ajute, cu relaţiile pe care le avea, să ajung în America. În acest scop am trimis pe cineva la el. Prima reacţie a fost pozitivă. R.W. mi-a scris chiar două ilustrate dar apoi brusc a refuzat orice ajutor şi orice contact cu mine. Mi-a comunicat doar scurt că americanii nu mă vor acolo deoarece sunt fascist. Profund îndurerat de evoluţia conştiinţei lui R.W., relatez toate acestea sincer şi obiectiv, ca un document de memorat.
100
*
PROCESUL
Până în anul 1958 au trecut zile de uriaşă suferinţă, singurătate, foamete, izolare, boală şi moarte, dar au fost şi supravieţuitori. O parte din foştii deţinuţi politici din Târgu-Ocna erau încă în temniţe, cei ce avuseseră condamnări sub zece ani fuseseră eliberaţi.
Situaţia politică internaţională era confuză şi oferea putere nestingherită în ţara noastră pentru comunişti. Nici o forţă nu apăruse după război care să se opună revoluţiei marxist-leniniste, nici o idee nu avea şanse să înlocuiască ideologia materialistă, nici o personalitate nu era pe măsura vremurilor. Veacul părea strivit de ideologia, revoluţia şi puterea armată sovietică.
Creştinismul burgheziei occidentale era dolofan şi căldicel, aşa cum îl văzusem pe al burgheziei româneşti. Spiritul Stalin-Roosvelt guverna lumea peste toţi preşedinţii vremii. Germania şi Japonia erau ţinute în frâu de occidentali ca şi cum tot ele ar fi fost duşmanii, şi asta convenea Kremlinului. Europa era la pământ. America se împleticea între eroism şi inconştienţă. Dacă cineva ar face o suită de hărţi ale Terrei în care ar însemna, an de an, răspândirea comunismului sub forma statală, politică şi propagandistică, ar pune în evidenţă uluitoarea rapiditate cu care, după sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, s-a răspândit revoluţia roşie. Nu i-a lipsit Occidentului nici puterea militară, nici cea economică şi nici chiar cea politică pentru a se opune comunismului, ci i-au lipsit forţa morală, conştiinţa veacului şi simţul vremurilor. În aceste condiţii au fost ţări din Răsărit care au făcut dovada unui eroism disperat dar care s-au prăbuşit pentru că Occidentul nu s-a opus puterii sovietice.
În România se construia nestingherit socialismul. Noi, cei din temniţe, ceream mila lui Dumnezeu pentru o lume în transformări dezastruoase. S-a început cu moşiile, s-a continuat cu socializarea întreprinderilor, apoi cu deschiaburizarea, şi în fine, a venit vremea colectivizării. Urma să se purceadă la colectivizarea micii proprietăţi agricole, aşa încât tot pământul să devină proprietate de stat şi toţi muncitorii agricoli, proletari.
Ori de câte ori se întreprindea o mare operaţie socializantă soseau de la Moscova planurile de acţiune. În primul rând se creau condiţiile prielnice. Din interior nu era nici un pericol: armata şi Securitatea erau ale partidului, partide de opoziţie şi alte forţe politice nu mai existau, nici o organizaţie necomunistă nu putea să acţioneze. Şi totuşi partidul, cu adânca lui experienţă umană, ştia că 101
ţăranul român avea o puternică tradiţie şi conştiinţă a proprietăţii pământului. Mai ştia că ţăranii sunt proşti dar mulţi, şi deci pot fi un pericol. Prin urmare s-a dispus luarea de măsuri adecvate. Forţele interne erau puse în alertă. Trebuia însă şi o pregătire psihologică, şi aceasta s-a făcut cu mijloacele specifice lor: teroarea şi minciuna.
Pentru a răspândi teama şi nesiguranţa în popor s-a ordonat arestarea a două sute de mii de oameni. Întrucât nimeni nu se făcuse vinovat cu nimic, s-a analizat care sunt categoriile de adversari potenţiali ce trebuie arestaţi. Şi s-a ajuns cam la următoarea schemă: trebuie arestaţi foştii deţinuţi politici, foştii oameni politici, foştii militari, foştii magistraţi, acei intelectuali care nu s-au adaptat, preoţii reacţionari, creştinii militanţi, sectarii religioşi şi toate elementele nesigure. În consecinţă dubele negre au cutreierat ţara şi au smuls din sânul familiilor oameni nevinovaţi, care nu avuseseră nici cel puţin intenţia să purceadă la acţiune contrarevoluţionară, nu pentru că nu o doreau, ci pentru că era inutilă. Românii nu sunt laşi, ci inteligenţi. Ei nu se avântă când ştiu că bătălia e inutilă, ci îşi dovedesc vitejia la momentul potrivit, pe care ştiu să-l detecteze cu ascuţită intuiţie.
Dar nu erau suficiente numai arestările. Ele trebuiau justificate legal, deci securiştii au primit ordin să însceneze procese antirevoluţionare. Perfect conştienţi de realitate, conducătorii sovietici şi români ştiau că oamenii nu au fost vinovaţi, dar au ordonat punerea la cale a unor false comploturi împotriva regimului.
Eram atunci întemniţat la Aiud, bolnav, distrofiat, epuizat, supus unui regim celular de izolare, înfometare şi teroare care dura de atâta amar de vreme. Stăteam de aproape un an în aceeaşi formaţie de patru deţinuţi în celulă, încât ajunsesem să ne sufocăm reciproc, să nu ne mai suportăm unul pe altul şi să trăim într-o tensiune absurdă şi totuşi inevitabilă. Eram obosit de toate eforturile depuse pentru a restabili pacea şi buna-înţelegere între patru oameni care nu aveau nimic de împărţit, care în fond se găseau pe aceleaşi baricade, care erau pregătiţi pentru aceeaşi moarte dar care depăşiseră limitele toleranţei şi înţelegerii reciproce. Ajunsesem până acolo încât ne simţeam gândurile şi reacţionam la ele, făcându-ne procese de intenţii.
Fiecare venise aici cu bagajul său personal de structură, moştenire, educaţie şi cultură. La început această diversitate a fost o încântare, întrucât oferea o prospeţime de informaţii reciproce. Dar după ce au căzut barierele şi frânele de caracter s-au arătat slăbiciunile fiecăruia, ba chiar deosebirile între oameni s-au transformat în insuportabile conflicte reciproce, un fel de asalt al omului împotriva altui om. În aceste condiţii mă refugiasem în rugăciune şi în cugetare la cele sfinte, dar nu eram scutit de suferinţe.
Într-o seară din toamna lui 1958 au căzut zăvoarele şi am fost scos afară cu bocceluţa de zdrenţe ce-mi mai rămăseseră. În cursul nopţii am fost urcat într-o dubă-auto în care erau făcute opt mici carcere unde abia puteai să te
102
strângi. Şi duba a pornit. Duba –auto este simbolul teroarei dar şi al ipocriziei, căci deşi are ferestre ele nu există, ci sunt geamuri false puse pentru a minţi ochii din afară. Unde ne duc? Ce vor? Am bătut în perete şi prin morse am aflat că mai sunt şi alţi prieteni, toţi foşti deţinuţi în Târgu-Ocna. Ce vor de la noi? Reeducarea din Piteşti se terminase dar perspectiva ei încă ne îngrozea. Fie voia Domnului!
La un moment dat duba s-a oprit în drum. Ne-au scos pe rând afară pentru necesităţi. Eram în câmp deschis şi în faţă aveam masivul Munţilor Făgăraş. Fiorii libertăţii, ai contactului cu natura, ai aerului proaspăt se încrucişau în sufletele noastre cu groaza, incertitudinea şi foamea. O tristeţe profundă viermuia în fiecare fibră a fiinţei. Am înţeles că luasem drumul spre Bucureşti şi în zori am fost debarcaţi la Securitate.
Cu pătura în cap am fost duşi fiecare într-o celulă în Securitatea din Calea Rahovei. Celula nu avea fereastră în afară, ci în coridor. Era în zori de zi şi imediat am fost condus într-un birou unde m-a întâmpinat plin de curiozitate un copilandru spelb, cu ochelari, pipernicit, cu grad de locotenent major. Se pare că-l chema Cenuşe. Cu toate că s-a purtat brutal şi impertinent, am simţit la el şi o sfială:
- Aici eşti la Securitate, mi-a zis. De când eşti arestat?
- Din 1941!
- Eşti bolnav?
- Sunt!
- Oi fi tu bolnav, dar de rele nu te laşi! Prin ce penitenciare ai trecut?
- Jilava, Piteşti, Târgu-Ocna, Caransebeş, Galaţi, Aiud.
- Pe unde ai trecut ai făcut victime. Ai băgat oamenii în puşcărie!
- Nu ştiu să fi suferit cineva din cauza mea.
- Îl cunoşti pe C.V.?
- Da.
- Dar pe N.F.?
- Şi pe el.
- Unde i-ai cunoscut?
- La Târgu-Ocna.
- Şi cum v-aţi organizat acolo?
- !
- Nu răspunzi? Avem noi metode să te facem să vorbeşti! Banditule, ai vrut să răstorni Republica!
Eram de-a dreptul uimit de prăpăstiile ce le debita. Mă întrebam unde vrea să ajungă.
- Hei, nu răspunzi? s-a răţoit el din nou. Am pus degetul pe rană! Credeai că n-o să aflăm? Ai să dai socoteală! Îi am aici arestaţi pe toţi bandiţii din Târgu-Ocna. Păcat de copilaşii pe care i-au făcut şi de familiile lor! Tu îi porţi pe conştiinţă!
103
- Domnule… este prea mult, prea neadevărat ca să nu fiu uluit. Îmi aruncaţi în faţă acuzaţii care nu au nici un temei şi sunt sigur că nici dumneavoastră nu credeţi în ele!
- Auzi, bă, al dracului, mă face mincinos! Ei, lasă că am să-ţi dovedesc eu cine-mi eşti!
Am fost dus în celulă. Acolo mai erau încă trei deţinuţi, toţi trei filozofi. Unul dintre dânşii, P.Ţ., îmi era cunoscut, căci se remarcase ca o figură de excepţie atât ca gânditor şi economist, cât şi ca om. Făcuse o serie de vreo şapte ani de temniţă, se eliberase şi era rearestat. Mi-a spus:
- Ştii, aici mişună turnătorii, dar dumneata miroşi a om. Nu te mira de cele ce se petrec. Ni se înscenează nişte procese, căci trebuie să se justifice nu numai arestarea noastră, ci şi pericolul în care se află Republica, din care cauză, zic ei, au fost obligaţi să ia măsuri severe.
P.Ţ. era un om admirabil şi eram uimit cum alături de o minte genială încăpea un suflet curat şi o inimă caldă. Am stat cu el vreo cinci luni în beciul Securităţii. Era mereu în vervă şi febră intelectuală iar eu eram dornic să-l ascult. Eclipsa de departe orice interlocutor. Cultura lui enciclopedică făcea discuţia mereu proaspătă. Întâlnise prin temniţe toată floarea intelectualităţii române şi în discuţii de cea mai înaltă factură îi impresionase pe toţi. Este o mare pierdere că dezbaterile lui nu s-au putut înregistra. Eu atunci îl descopeream. Şederea mea cu P.Ţ. câteva luni în beci, în discuţii de 12-16 ore pe zi, a fost o mare desfătare şi o Universitate de cel mai înalt rang.
Am fost anchetat de multe ori. Am fost bătut, batjocorit, umilit. Cu cât aflam mai bine ce monstruozitate juridică vor să însceneze, cu atât mă încrâncenam mai dârz să nu mă las târât în ea. Totul era minciună sfruntată, invenţie pură, fals juridic. Capetele de acuzare erau două: că am organizat o bandă de legionari în Târgu-Ocna, cu planuri secrete contrarevoluţionare; că am dispus ca cei ce se eliberează să menţină organizaţia, să coopteze şi pe alţii şi să realizeze contrarevoluţia. Cum ajunseseră ei să mă taxeze pe mine drept şef de bandă legionară? Îi anchetaseră şi îi torturaseră pe cei arestaţi acum să spună cine i-a organizat şi cine era şeful în Târgu-Ocna.
- Nu era nici un şef, au spus ei.
- Dacă nu era nici un şef, atunci cine avea mai multă autoritate asupra voastră?
Oamenii, convinşi că nu fac nici un rău, au spus:
- Era acolo un deţinut de mare autoritate: Valeriu Gafencu.
- Lasă-l pe ăsta, că a murit. Altul!
- Mai era Ioan Ianolide, au zis ei.
- Dar poeziile astea cine le-a făcut?
- Unele sunt făcute de Valeriu Gafencu, altele de Radu Gyr şi câteva de C.D..
104
Valeriu murise, Radu Gyr era implicat într-o altă înscenare la fel de „reală” ca toate procesele acelei perioade. Deci l-au adus pe C.D.. Întâi l-au acuzat că a făcut poezii „duşmănoase”, cum ar fi aceea în care duhul lui Lenin se plimbă peste ţara întemniţată, mulţumit de baia de suferinţă şi sânge în care a scăldat-o. Apoi l-au întrebat:
- Cunoşti poeziile lui Valeriu?
- Pe câteva.
- Dar pe I.I. îl cunoşti?
- Da.
- Spune-ne ce ştii despre el!
- Ştie el despre el. Nu vorbesc decât despre mine.
Întrucât toţi noii arestaţi aveau cam aceeaşi ţinută spirituală, securiştii s-au gândit să mă facă pe mine şef de lot.
- Domnilor, le-am spus eu, tot ce faceţi este respingător. Aveţi în faţă un om pe care ar trebui să-l respectaţi cel puţin pentru imensa lui suferinţă! Vă avertizez că nu mă voi lăsa câtuşi de puţin antrenat în această înscenare. Nici eu şi nici oamenii de care-mi vorbiţi nu suntem vinovaţi cu nimic. În primul rând ţin să vă spun că, datorită unor procese sufleteşti de care nu sunt dator să vă dau socoteală, eu nu mă găsesc pe poziţie legionară. În al doilea rând mulţi din cei arestaţi nici nu au fost legionari. Deci nu poate fi vorba de o acţiune legionară! Iar faptele de care vorbiţi sunt născociri şi răstălmăciri care nu pot fi incriminate politic. Am suferit o viaţă cumplită, am trăit pe margine de mormânt şi singura noastră grijă a fost aceea a mântuirii şi, poate, a supravieţuirii.
- Nu vă ajutaţi între voi?
- Era un ajutor omenesc al unor oameni nefericiţi şi, în plus, era permis de administraţie.
- Lasă, bă, că nu ne duci tu pe noi! Trebuia să-i îngrijiţi pe ăia de la camera 4, dar de ce aţi organizat colecte? De ce împărţeaţi din mâncarea voastră? De ce aţi dat altor bandiţi medicamente şi streptomicină?
- Este dureros să aud că putem fi acuzaţi de organizare antirevoluţionară fiindcă am împărţit între noi, după necesităţi, zdrenţele şi lăturile! Comuniştii care-au fost în Târgu-Ocna se bucurau de drepturi umane şi primeau „ajutorul roşu”!
- Bă, să nu te atingi de memoria eroilor noştri, că te ia mama dracului! Noi nu suntem proşti şi nu vom repeta greşelile trecutului!
- Domnilor, dumneavoastră nu judecaţi după lege, ci după bunul plac şi aveţi două măsuri, nu una.
- Avem atâtea câte ne place nouă. Noi nu împărţim puterea cu nimeni. Nu dăm socoteală nimănui. Poporul şi clasa muncitoare sunt atotputernice.
Am zâmbit amar şi ei au văzut. Căci de acum mă anchetau mai mulţi.
- Dar cu streptomicina? Ştim că l-ai botezat pe W.. Nici asta nu e organizare?
105
Dacă ei minţeau înscenând, eu mi-am luat dreptul de a nu recunoaşte nimic.
- Nu ştiu despre ce vorbiţi, am zis eu, de altfel nici nu înţeleg cum poate fi organizare politică un botez, şi încă botezul unui evreu! L-aţi făcut şi pe el legionar?
- Nu vrei să recunoşti nimic! Binee!… Să trecem peste asta. Lui W. i-am pregătit o companie mai aleasă. Nu ne scapă nici împuţitul ăsta de trădător!
Mai târziu am aflat că W. fusese arestat şi considerându-se că e prea puţin verosimil ca într-o organizaţie antisemită să fie şi un evreu, l-au înglobat într-un grup de acuzaţi de sectanţi religioşi şi l-au condamnat.
Întrebările au continuat la fel de prosteşti şi neverosimile.
- Bă, tu ai dat ordin să se facă popi X şi Y şi Z?
Nici nu ştiam acest lucru, dar m-am bucurat în sine-mi.
- N-am ordonat nimănui nimic, dar nimic, am răspuns, cu atât mai puţin să se facă preoţi! Ei ştiu ce au făcut. Dar nu înţeleg ce legătură ar fi între preoţie şi organizaţia legionară de care tot vorbiţi.
- Bă, ori popi, ori legionari, tot un drac! Şi unii şi alţii sunteţi contra revoluţiei noastre. Dar vom trece cu tăvălugul peste voi. Nu ne oprim decât în America!
- Domnilor, le-am zis eu, planul religios nu se identifică cu cel politic! Şi dacă este interzisă orice organizaţie politică necomunistă, Republica recunoaşte legalitatea Bisericii şi tolerează institutele teologice.
- Revoluţia noastră este ştiinţifică şi s-au luat toate măsurile de înmormântare publică şi fastuoasă a Bisericii! Mai avem nevoie de ea pentru o vreme, şi-i venim noi de hac! Biserica voastră este la discreţia noastră. Degeaba vă mai consideraţi creştini, că tot Sinodul vostru a trecut de partea revoluţiei. Ei vă afurisesc, bă, ei, înţelegi tu?
- Ar fi cu mult mai înţelept să căutaţi a înţelege ce este creştinismul şi morala creştină, spun eu, v-ar fi de folos.
- Nu ne trebuie misticismul vostru obscurantist! Şi ţi-am mai spus că noi nu împărţim puterea cu nimeni. Toată puterea se strânge în mâinile noastre. Nimeni şi nimic nu ne scapă.
Iar am zâmbit. Ei au continuat:
- Poate te gândeşti că vin americanii? Avem noi grijă să nu vină! Ne-am trimis noi emisarii noştri să-i împiedice să vină. Revoluţia nu mai are adversar. China este şi ea de partea noastră şi când vom da drumul la un miliard de chinezi, invadăm lumea!
Apoi au reluat brusc:
- Hei, ce zici, principiile alea sunt ale tale ori ale lui Valeriu?
Am tăcut. Deci ştiau şi de ele.
- Le ştii?
- Nu le ştiu, le-am răspuns sec.
106
- Minţi! Bă, tu eşti un prost! De fapt voi aţi gândit acolo şi aţi văzut că nu mai merge cum a fost şi aţi cârmit-o pe alte idei!
- Ideile mele sunt ale lui Iisus Hristos, zic eu.
- Îţi vom dovedi că sunt legionare, zic ei.
- Dar cum puteţi să le numiţi legionare când spuneţi singuri că ideile legionare nu mai sunt actuale?
- Teologii tăi îţi vor dovedi că nu sunt idei creştine, ci legionare.
Teologii? Care teologi? Mă gândeam la o confruntare cu Patriarhia dar de fapt anchetatorii se refereau la trei oameni care făcuseră Teologia în scurtul interval de libertate şi care sub imperiul gârbaciului declaraseră legionare cele mai autentice principii creştine. Nu puteam să reacţionez decât încăpăţânându-mă să nu recunosc o astfel de inepţie. Ştiam bine ce urmăresc. Am auzit atunci lucruri care ar stârni râsul dacă n-ar fi tragice. Astfel mi-a fost dat să aflu că: o nuntă poate fi considerată „adunare legionară contrarevoluţionară”; un cadou făcut la botez ar putea fi „ajutor legionar” organizat în scopuri antistatale; un pelerinaj la mănăstire este „marş legionar de antrenament” în scopul cuceririi puterii politice; o vizită la un prieten înseamnă „oficiu de curieri subversivi”; o felicitare ilustrată de sărbători este un „cod cifrat” prin care se menţine legătura între membrii organizaţiei ilegale; un cântec de dragoste este „imn subversiv” dacă-l cântă un legionar; „Doamne, ajută!”, salutul nostru strămoşesc, este salut legionar; relaţiile de prietenie între familii sunt „activităţi duşmănoase”; participările la slujbele bisericeşti sunt „congrese” cu jurăminte şi iniţiative contrarevoluţionare; o fată care se îndrăgosteşte de un fost deţinut devine legionară şi este vârâtă în proces; credinţa însăşi este legionară, prin urmare trebuie condamnată de lege. S-a ajuns până acolo încât un prieten care a dat altuia aflat în nevoie un tub de 1 leu cu polivitamine a fost acuzat de „organizare de ajutor reciproc cu scopuri duşmănoase”! Totul era cusut cu aţă roşie. Nu existase nici o intenţie, nici o mişcare, nici o urmă de activitate politică, nici legionară, nici contrarevoluţionară, de nici un fel, căci era o inepţie să gândeşti la aşa ceva în Târgu-Ocna ori în Republica Populară Română a anului 1958, când eram pradă sigură şi de durată a comunismului. Dar din nimic au organizat un proces în toată legea, cu tot tabietul de mascaradă juridică.
La sfârşitul anchetei eram tare prăpădit. M-au trimis pentru puţină refacere la spitalul Văcăreşti. Aici m-au îngrijit doi medici români cărora le mulţumesc şi m-a chinuit un tânăr doctor evreu fără să aibă nici o justificare legală, medicală sau morală pentru tratamentul la care m-a supus.
Când am fost dus la proces, la Tribunalul Militar, eram susţinut de un temnicer. În sală se aflau familiile noastre. Am trecut pe lângă mama şi tata, pe care abia i-am recunoscut, atât de mult se schimbaseră şi îmbătrâniseră. Văzându-mă, mama nu şi-a dat seama cine sunt şi a exclamat:
- Dar ăsta săracu, al cui o fi?!
107
Eram deci atât de schilod, de slut, de prăpădit încât nici propria mea mamă nu m-a recunoscut. E ştiut simţul acela acuns al mamelor de a-şi descoperi copiii şi dacă el nu s-a trezit în mama, care era o femeie cu mari resurse sufletşti şi intelectuale, înseamnă că chiar devenisem alt om. Mama mea nu m-a recunoscut. Atât eram de desfigurat!
Tribunalul era întocmit din ofiţeri, judecători, un procuror-ofiţer şi avocaţi care s-au cam deghizat în acuzatori. Martorii acuzării au fost părinţii şi soţiile acuzaţilor. Securiştii dirijau procesul. Toată asistenţa era intimidată.
Am apărat cauza tuturor. Când am luat ultima oară cuvântul am spus:
- Nimeni dintre acuzaţi nu este vinovat! Lăsaţi oamenii să meargă la familiile lor!
Pedepsele au curs masiv de la M.S.V. (muncă silnică pe viaţă) la 15 ani. Numai unul care acceptase rolul de delator şi acuzator a primit sub 15 ani. Pe acelaşi calapod au fost înscenate sute de procese cu zeci de mii de condamnaţi, mulţi dintre ei la moarte. Aceştia din urmă au fost ţinuţi în lanţuri aproape un an de zile în aşteptarea executării, zilnic fiind terorizaţi, batjocoriţi şi murdăriţi. În cele din urmă „umanismul” şi-a spus cuvântul şi li s-a acordat dreptul să trăiască toată viaţa în muncă silnică. Tot atunci a fost condamnat un grup de distinşi călugări şi de intelectuali creştini din Bucureşti care se făceau vinovaţi de „misticism”.
Temniţele gemeau. Oamenii erau epuizaţi. Nici o speranţă nu se întrezărea la orizont. Ceream cu mai multă stăruinţă mila lui Dumnezeu pentru noi şi lume.
Începuse deja prigoana prevestită de Valeriu pe patul de suferinţă, când trecea de la moarte la viaţă prin Iisus Hristos.
*
ULTIMA REEDUCARE
În anul 1964 temniţele erau supraîncărcate de oameni epuizaţi, bolnavi, deznădăjduiţi. Unii făcuseră numai cinci ani de închisoare, alţii însă ajunseseră să execute douăzeci şi patru – douăzeci şi cinci de ani!... O viaţă de om!... O generaţie!
Un veac pierdut, pentru un neam e mult!
Puterea comunistă era acum atotstăpânitoare, măreaţă şi fără adversari. Jertfele date păreau fără rost. Comunismul se instaurase pentru un timp imprevizibil de lung, secular. Oamenii regretau că n-au ştiut adevărata realitate politică internaţională, că nu li s-a spus de la început ce este Yalta pentru ţara noastră şi pentru toată Europa de Est. Până şi cei mai convinşi democraţi se simţeau trădaţi. Evreii părăseau ţara emigrând în America, după ce ne predaseră comunismului. Membrii de partid roiau acum în jurul ciolanului de ros.
108
Au fost multe stăpâniri tiranice şi păgâne pe la noi dar nici una n-a atins nici pe departe amploarea, adâncimea şi durata ateismului marxist-leninist.
Dacă naţiuni ca polonezii, nemţii, ungurii au mai avut zvâcniri de răzvrătire - care însă au fost repede înăbuşite, fiindcă nimeni nu i-a apărat – românii, mai învăţaţi cu vitregiile istorice, au înţeles că deocamdată nu e nimic de făcut şi încearcă să se strecoare printre picături. Ei cântă Internaţionala şi râd de ea dar între timp corul revoluţiei înaintează. Şi cu durere vedem cum sub presiunea bolşevicilor nu numai faţa ţării se înroşeşte, dar şi sufletul neamului dă semne de ticăloşire. Cleştele se strânge tot mai mult. Suntem definitiv sclavi în ţara noastră. Mai avem scăpare? Dar de unde să vină!? Nimeni nu inspiră încredere, nimeni nu înfruntă cu adevărat revoluţia! Democraţia, în loc să-l blameze, face loc comunismului. Forţele de stânga au libertate în toată lumea. Comuniştii sunt atât de siguri pe putere încât au hotărât să recurgă la o manevră politică pe cât de ingenioasă, pe atât de vicleană. Occidentul le-a cerut, în numele „umanismului”, să elibereze pe toţi deţinuţii politici. Fie – au zis comuniştii – cu condiţia ca ţările din Est să primească ajutor economic, sprijin tehnic şi toleranţă politică.
Ei ştiau ce umbre de oameni mai supravieţuiau în temniţe şi erau siguri că aceştia nu mai pot constitui nici un pericol pentru statul comunist. Astfel, pe un preţ atât de mic au dobândit o îndoită victorie: pe de o parte, destinderea relaţiilor dintre Est şi Vest, care avea să ducă la dominarea întregii lumi de către forţele stângiste; pe de altă parte, crearea unei imagini „umanitare” a regimului comunist în lume.
Deci în 1964 s-a anunţat eliberarea deţinuţilor politici dar nu li s-a spus şi lor. Erau ei ruinaţi dar trebuiau distruşi moral înainte de a fi puşi în libertate. Aceasta a fost ultima reeducare!
Temniţele erau organizate pe culori politice.
La Botoşani se găseau membrii partidelor istorice, care s-au dovedit încă o dată cei mai naivi şi mai dispuşi la compromisuri, deşi purtau în spate cele mai mici condamnări. Câţiva fruntaşi de ai lor au fost plimbaţi prin ţară, li s-au arătat marile realizări ale regimului, li s-a pus la îndemână material de propagandă şi oamenii s-au entuziasmat. Nu au fost necesare eforturi deosebite de reeducare. S-au dat repede declaraţii de desolidarizare de trecut şi de supunere în prezent şi astfel eliberarea s-a operat fără rezistenţe şi şocuri.
La Gherla erau masaţi cei fără culoare politică definită, consideraţi elemente nesigure pentru partid. Şi aici s-a procedat tot cu discursuri demagogice, cu plimbări prin ţară şi promisiuni mari, şi cu chiu cu vai s-a ajuns la eliberare.
În Aiud însă erau legionarii, bandiţii de legionari! Cu ăştia nu era de joacă! Cu ăştia reeducarea s-a dovedit laborioasă. Ultima reeducare în Aiud a fost un dezastru. Ea a fost condusă zi de zi de doi colonei de Securitate şi de un cortegiu întreg de temniceri.
109
Au fost vizate întâi vârfurile: Biriş, Vojen, Gyr, Crainic, Petraşcu, Mironovici. Biriş şi Vojen, fruntaşi de rangul doi ai Mişcării Legionare, s-au pus la dispoziţie fără rezerve. Radu Gyr, poetul ale cărui versuri au fost catehismul sufletului românesc din temniţe, era distrus, scheletic, istovit. Ajunsese la limitele rezistenţei. Avea în spate un sfert de veac de temniţă. Un an de zile zăcuse în aşteptarea pedepsei capitale la care fusese condamnat. În calitate de comandant legionar i s-a pus în spate răspunderea pentru viaţa tuturor deţinuţilor. Alternativa era clară: ori vă supuneţi - ori vă ucidem, şi el a dat o declaraţie de desolidarizare politică şi de renunţare la opera lui cu caracter social. Acelaşi lucru l-a făcut şi Nichifor Cranic. Scrisorile lor au fost citite deţinuţilor şi au fost ca un duş rece şi şocant.
Nicolae Petraşcu şi Radu Mironovici, vârfuri legionare şi prieteni apropiaţi ai Căpitanului, au asistat la reeducare ca două stane de piatră, fără a o aproba, fără a o înfiera. Au înţeles să se sacrifice ei, întruchipând rezistenţa de onoare şi să lase oamenii să procedeze după conştiinţa şi puterile fiecăruia.
S-au creat camere-club în care se făcea reeducarea. S-au organizat mai multe colective de activişti ai reeducării, toţi aleşi dintre vârfurile intelectualităţii. S-au dat declaraţii scrise iar oral s-a vorbit pe cât de mult, pe atât de ruşinos şi mizerabil.
Mai tragic era că reeducaţii activişti se prezentau ca nişte bravi, ca nişte eroi care au de îndeplinit o sarcină măreaţă. Când se autodefăimau, când minţeau şi batjocoreau tot ce le fusese scump odată, ei susţineau că au trăit un proces de conştiinţă care le-a descoperit adevărul şi de pe această poziţie îşi îndeplinesc o datorie nobilă. Perversiunea era respingătoare. Strigătele lor de victorie păreau lătrat de hienă. Tot cuvântul lor duhnea a stârv moral. Inteligenţi şi culţi, răstălmăceau adevărul atât de abil încât rămâneai uluit de capacitatea lor dialectică. Se întreceau în figuri oratorice. Se torturau unii pe alţii. Când ameninţau, când ademeneau, când adulau, când se ploconeau - şi minţeau, minţeau, minţeau. Greu se mai putea deosebi adevărul de minciună dacă nu erai bine format şi informat dinainte.
În temniţele româneşti nu s-au strâns numai eroi şi sfinţi. Închisorile au fost un soi de site succesive a mii şi mii de oameni. Puţini, extrem de puţini sunt cei care au rezistat tuturor cernerilor. Acest proces de selecţie severă trebuie foarte bine înţeles, căci altfel sfinţii şi eroii nu mai sunt verosimili. Sunt deci foarte multe figurile sinistre pe care le-am întâlnit în închisoare. Voi reveni poate asupra lor dar aici ţin să amintesc un caz de excepţie, cutremurător, din „ultima reeducare”: Victor.
Victor era avocat şi profesor. Om inteligent şi plin de prestanţă. Înalt şi cu chip bărbătesc. Exprima autoritate şi superioritate. Dispunea de toate calităţile pentru a se putea face cunoscut şi a se impune între oameni. Aşa se face că a ajuns ministru secretar de stat. A urmat repede întemniţarea. În închisoare s-a ţinut la distanţă faţă de masa de deţinuţi politici. Nu prea ştim ce era în capul lui 110
dar credem că era convins că se situează pe o poziţie politică victorioasă. În cosecinţă, în anii aceia tulburi când Germania fusese zdrobită, când comunismul ajunsese peste ţara noastră până la Berlin, când deţinuţii şi tot neamul românesc erau derutaţi şi îngroziţi, mulţi, foarte mulţi căutând oportunităţi pentru a se salva - atunci el a ieşit în faţă şi a uimit prin atitudinea sa excesivă. Şi-a format un grup de adepţi. S-au proclamat eroi şi puritani. Au jurat moarte comuniştilor şi tuturor celor ce colaborează cu ei. Au afirmat ca şef pe Corneliu Codreanu, cel mai controversat personaj dar care era simbolul anticomunismului. A început chiar să-i tortureze pe cei care, spunea el, „dezonorează numele de român şi de om”. Grupul s-a izolat şi Victor a introdus o disciplină severă, amestec de asceză şi politică, de exerciţii spirituale iezuite şi de naţionalism extremist. Dispreţuiau pe toţi ceilalţi oameni. Până şi ţinuta lor semeaţă dovedea orgoliul cu care erau îndopaţi. Prin 1946 am aflat că Victor îl declarase pe Codreanu reîntruchiparea lui Hristos şi pe alţi legionari îi făcuse sfinţi, martiri ori mucenici. Se crease un cult al lor, un ritual magic. În cursul unor inţieri succesive adepţii lui ajungeau la aceste concluzii şi ei înşişi se credeau un fel de arhangheli. Prin anul 1948 Victor este ameninţat cu un proces pentru acţiunea lui. De data asta el îl declară pe Codreanu marxist, reîncarnarea lui Marx, realizatorul real al revoluţiei comuniste. În cosecinţă se oferă Partidului şi acuză pe foştii săi prieteni dar comuniştii nu au timp să se ocupe de el, ci-l condamnă substanţial pentru acţiunea sa contarevoluţionară. Trece din nou pe poziţia intransigenţei legionare, se declară locotenentul lui Horia Sima şi jură să-i scurteze de cap pe toţi adversarii acestuia. Adepţii lui încep să se trezească dar influenţa lui lucrase adânc şi cei mai mulţi au rămas cu profunde tare sufleteşti.
Victor rămâne aproape singur. Urmează o perioadă lungă şi aspră în care se întâlneşte în puşcărie cu toată protipendada politică de ieri condamnată de comunişti. El se afirmă ca un fel de erou al rezistenţei inducând pe mulţi în eroare. Îşi vedea din nou realizat visul de glorie. Era însă măcinat de toate inepţiile şi demenţele posibile. Unii spun că a încercat să ia contacte cu administraţia dar nu a fost folosit decât ca biet delator. S-a pretat şi la acest mârşav joc pentru un blid de terci. Chiar moartea unor oameni este pusă pe seama informaţii lor date de el, deşi la suprafaţă continua să facă pe eroul.
Când a început ultima reeducare din Aiud, comuniştii au ales cu grijă dintre deţinuţi o serie de elemente corespunzătoare. Victor n-a fost însă printre primii vizaţi. Când a auzit că alţii i-au luat-o înainte a înnebunit de-a binelea. Intrarea sa în acţiunea „reeducării” a fost meteoritică. Nimeni nu l-a putut domina. Aşa-zisa lui personalitate s-a răsfrânt peste întrega „reeducare”. Acolo unde alţii mai aveau puţină decenţă, el a introdus orgoliul nesăbuit al deplinei decadenţe prezentată ca act de eroism.
Victor se declară acum iluminat de marxism-leninism şi ca un atlet intră în noua împărăţie descoperită. Neagă pe Dumnezeu, batjocoreşte pe Hristos,
111
denigrează tot trecutul, „recunoaşte” că prin el s-au dat ordine de crimă şi jaf. Acuză fără milă pe toţi şi pe toate. Terorizează şi striveşte totul. Înnebuneşte cu totul când însuşi Comitetul Central al partidului îl felicită. Credea că va intra triumfător în libertate. Dar după eliberare n-au trecut decât două zile şi, şocat, s-a aruncat înaintea unui tren şi a murit ca un ticălos.
Astfel de caractere - poate doar mai puţin înverşunate - au mai fost în reeducare. Între aceşti reeducaţi era adus câte un rezistent şi începeau să-l tortureze zi şi noapte, în celulă şi în public, cu adevăruri şi cu minciuni, cu insulte şi cu ameniţări, cu toate mizeriile morale şi verbale posibile şi nu încetau până ce nu-l încovoiau. Plângeau bieţii oamenii încolţiţi de această ceată de lupi turbaţi şi puţini au putut rezista până la sfârşit. Căci din zi în zi reeducarea devenea o avalanşă care cuprindea toată suflarea din temniţă. Era dispoziţie de sus ca să fie doborâtă orice rezistenţă până la 31 iulie, când trebuiau puşi în libertate toţi deţinuţii politici. Nouă însă ni se spunea că dacă nu ne reeducăm vom muri acolo.
Cei care au refuzat categoric reeducarea au fost masaţi în Zarcă şi supuşi unui regim de exterminare prin foamete, izolare, boală şi pedepse. Pentru ceilalţi s-a dat mâncare din belşug, proastă dar multă, ca să se întremeze puţin bietele schelete.
M-a chemat şi pe mine colonelul şi mi-a vorbit de reeducare. Am răspuns:
- Problemele mele de conştiinţă le rezolv singur şi nu permit amestecul nimănui.
- Eşti nebun! a urlat el furios şi m-a trimis drept pedeapsă într-o cameră de alienaţi mintal, o primă experimentare a azilelor psihiatrice.
Am făcut acolo o experinţă rară şi cu concluzii nebănuite. Apoi am ajuns în Zarcă. În cele din urmă m-au dus la spital, căci eram dărâmat. Acolo am stat în acelaşi pat cu un evreu comunist, fost ministru împreună cu Vasile Luca şi Ana Pauker. Fusese ţinut izolat la Rîmnicu Sărat timp de 9 ani. Era plin de ură şi dorinţă de răzbunare. Suferinţa nu-l învăţase nimic bun.
ELIBERAREA
Era luna iulie şi încă ni se spunea că nu vom fi eliberaţi dacă nu ne reeducăm. În starea în care mă găseam eu nu mai aşteptam decât moartea. Totuşi în zilele din urmă ale lunii au început să plece sute de oameni zilnic.
Am fost dus în celular. Mi s-au dat zdrenţele personale pe care le mai aveam după mai bine de 20 de ani de temniţă. Încă nu ştiam şi nu credeam că voi fi eliberat. Totuşi în ziua de 31 iulie mi s-a pus în mână foaia de eliberare şi un bilet de tren până la Bucureşti. Am avut un şoc şi am plâns spasmodic… Nu-mi venea să cred. Nu ştiam unde să mă duc şi nici cine mai trăia din familie. Tata fusese categorisit chiabur şi deci era greu de crezut că familia mea mai locuia în casa bătrânească. Nu ştiam decât de o rudă mai îndepărtată din
112
Bucureşti care avea şanse să fi supravieţuit şi am cerut să merg la ei. Mi se părea că se învârteşte totul cu mine.
Am fost urcat într-un camion şi dus la gară cu un întreg grup ce mergea la Bucureşti. Era 1 august 1964. Am plecat plângând. Se rupea inima în mine de durere, de umilinţă, de neputinţă. Eram învinşi, definitiv învinşi. Din miile de oameni din Aiud câteva zeci se reeducaseră, purtându-se cum nu se poate mai josnic iar marea majoritate au încercat să se strecoare, fiecare cum a putut şi cum a crezut de cuviinţă. Au mai fost şi vreo două sute care au rămas intransigenţi, necompromişi, bravi. Acum părăseam cu toţii temniţa, slabi, zdrenţăroşi, murdari, umbre ale celor ce fusesem cu 20 de ani în urmă. Mulţi au plecat pe tărgi fiind bolnavi. Toţi arătam jalnic. Aşteptam în fiecare staţie să ne aresteze şi să se termine gluma asta proastă dar ne înşelam: mergeam de fapt spre temniţa cea mare.
Mi se părea că port în mine un mormânt, că mă mişc într-un mormânt şi că mă duc spre un mormânt. O, îmi spuneam, cât de fericiţi sunt cei ce au murit şi n-au mai apucat să trăiască amărăciunea acestei eliberări!
În camion oamenii au început să dea frâu liber gândurilor:
- Nu ne eliberează comuniştii, ci americanii! a zis un democrat.
- S-a terminat cu ei, sunt pe drojdie. Vor urma alegeri libere şi-i facem zob! căuta să mă convingă un altul.
Ascultam cu îngăduinţă aceşti oameni care trăiau din iluzii.
-Nu din slăbiciune ne eliberează, le-am spus, ci din putere. Nu le mai este frică de noi. Nouă ni s-a luat chiar şi şansa de a muri ca martiri!
Atunci foarte aproape de mine cineva a şoptit o vorbă care m-a cutremurat:
- Dacă ar fi să-mi iau viaţa de la început, aş repeta drumul pe care am mers!
Peste vreo zece ani aveam să-l întâlnesc pe acest om în Bucureşti. Când m-a văzut s-a speriat, s-a schimbat la faţă şi a vrut să fugă, dar fiind prea aproape a bâiguit ceva şi s-a făcut nevăzut! Ce se întâmplase? Oare reeducarea, oare azilele psihiatrice? Ce metodă diavolească sfărâmase acest munte de caracter?!
Dar să revin la ziua eliberării. Urcasem într-un tren muncitoresc. S-a dus vestea că suntem într-un compartiment şi veneau bieţii oameni să ne vadă. Unii cutezau să intre în vorbă, alţii ne întindeau un codru de pâine şi toţi participau la marea noastră durere, deşi nu realizau faptul că noi nu avem un ban de tramvai în buzunar.
Când am coborât în Gara de Nord am cerut unei femei nişte mărunţiş şi ea mi-a dat tot ce avea în buzunare. Era o femeie de serviciu pe undeva. Pe peron aşteptau familiile deţinuţilor. Am întâlnit o mamă cu doi copii mărişori, toţi plini de groază, care ne-a întrebat:
113
- Nu cumva aţi auzit de X? Este soţul meu şi tatăl acestor copii. Toţi vin, numai de el nu aflu nimic. Chiar dacă ştiţi că a murit, spuneţi-mi deschis, căci nesiguranţa în care tremură de zece ani inima mea m-a distrus!
- Doamnă, mamă scumpă, i-am răspuns, iartă-ne dar nu-ţi putem uşura suferinţa, căci nu-l cunoaştem pe soţul dumitale. Dar dacă în două-trei zile nu va sosi, poţi să nu-l mai aştepţi!
Plângea ea, înotau în lacrimi cuvintele noastre.
Căutam pe peron să văd silueta logodnicei mele dar nici ea şi nici nimeni din familie nu mă aştepta. Am ajuns la tramvai dar nu mai ştiam cum circulă. Am vrut să dau un telefon dar nu ştiam cum mai funcţionează. În cele din urmă am ajuns la rudele mele. Nu mă înşelasem, erau tot acolo. Numai că în locul vilei lor muncite cu trudă era acum o grămadă de cărămizi, amintire a bombardamentelor aviaţiei anglo-americane. Prezentul şi trecutul mă săgetau deopotrivă. O femeie grăsună, cam lălâie, s-a repezit şi m-a sărutat plângând în hohote. Era o muncitoare activistă de partid care făcuse mult rău în jurul ei, ameninţând, lovind, denunţând dar care ajunsese să vadă în cele din urmă realitatea crudă şi mincinoasă căreia îi slujise. A avut faţă de mine o răbufnire a sufletului ei mediocru, contradictoriu şi confuz.
Rudele m-au primit cu milă şi lacrimi. Simţeam că au ceva să-mi ascundă. Doream să aflu de logodnică, de părinţi, de fraţi.
- Da, da, Petrică e bine, locuieşte în Bucureşti. Şi Mărioara are două fete, este în casa părintească. Nenea (adică tata) e puţin bolnav, dar o să-i treacă, e uşor!
- Mama?
- Maică-ta s-a prăpădit cu dorul tău în inimă acum trei ani!
Mi-am adunat atunci ultimele puteri:
- Dar logodnica?
- Ai s-o vezi, e bine, sănătoasă!
- S-o văd? Dar ce face?
- Te-a aşteptat până mai un an. S-a dus zvonul că ai murit. Toţi am sfătuit-o să se căsătorească, că i-a fost destul să te aştepte optsprezece ani!
- Şi? am întrebat eu.
- Şi şi-a găsit un om de omenie cu care s-a căsătorit!
M-am încovoiat şi am izbucnit într-un plâns înfundat, care nu se va sfârşi niciodată din sufletul meu. Totul era un dezastru, o ruină, o paragină iar eu o nălucă, o arătare, o himeră.
M-am lăsat în voia rudelor mele. De mână cu doi bătrâni am pornit într-o lume nouă, ostilă, pustiită.
*
ÎNTÂLNIRI
114
Nimeni
Trăim astăzi într-o lume plămădită rău şi dospită acru. Teama pluteşte peste suflete, în aer, în natură, până în soare. Nu mai există dragoste şi respect între oameni. Nu mai sunt sentimente, nu mai este nobleţe, a dispărut generozitatea. Oamenii suferă fără Dumnezeu şi-L caută dar sunt luate măsuri severe ca să nu-L afle, căci comuniştii nu sunt dispuşi să împartă puterea cu El.
Un popor cultivat, bogat, conştient de drepturile sale este un pericol. Un om cu credinţă, cu idei, cu idealuri este duşman din principiu. Idealul lor este un popor amorf, încovoiat, care să nu gândească şi - Doamne fereşte - să nu ajungă să acţioneze. Legea societăţii este dependenţa, căci poporul care aşteaptă cu mâna întinsă mila stăpânului poate fi strunit fără dificultăţi.
Progresul socialist e în plină desfăşurare. Copiii se destrăbălează de micuţi şi la maturitate sunt deja scârbiţi de viaţă. Nu ştiu nimic despre Hristos, despre Biserică, nu ştiu nici să-şi facă semnul crucii. Bătrânii gândesc şi ei libertin şi se prostesc în perversiuni. Dezmăţul e general dar se păstrează cu străşnicie tăcere asupra lui. Minciuna a devenit inteligenţă, căci se minte de sus în jos şi se minte atât de des încât adevărul nu mai există. Furtul s-a generalizat, afacerile murdare înfloresc la toate nivelele, relaţiile şi nepotismul sunt calea sigură spre reuşită. Omul este indiferent omului şi prin urmare răul nu mai are nici o stavilă.
Lumea colcăie încinsă în socialism şi marasmul este general. Şi totuşi, în lumea asta murdară sunt oameni de cea mai mare valoare. Ei tac. Mai bine zis ei sunt reduşi la tăcere, dar sunt şi asta este esenţialul. Ei fac dovada faptului că omul şi lumea au în ele mecanisme şi forţe care nu pot fi nici supuse, nici calculate. Căci acolo unde întunericul este mai ameninţător oamenii păzesc mai cu străşnicie lumina.
De aceea mulţi occidentali sunt de părere azi că adevăraţii oameni ai omenirii se găsesc în ţările socialiste. Ei spun un adevăr dar pentru noi este dureros să aflăm că Occidentul de la care aşteptam salvarea e decăzut spiritual şi moral mai jos decât oamenii lui Marx. Se pot da multe explicaţii însă una cu deosebire ni se pare importantă : Marx cu toţi ai lui erodează sufletul lumii occidentale, doar că o fac cu alte mijloace decât în Răsărit. Noi, care am trecut prin această fază, o descifrăm cu uşurinţă acolo, în timp ce occidentalii nu înţeleg că ei se comunizează deja ideologic şi moral. Experienţa avută ne-a învăţat să gândim mai profund şi subtil. Nu ne putem juca cu cuvântul, cu sufletul, cu ideile, cu valorile, nici cu omul şi societatea. Noi am căpătat respectul sfânt pentru adevăr şi de aceea drămuim lucrurile cu mai multă înţelepciune. Câţiva oameni căliţi aici, în arşiţa materialismului ateu, au izbutit să evadeze şi să vorbească Occidentului dar sunt mulţi care tac şi rămân
115
în ţară. Ei sunt antenele care prind undele Luminii dumnezeieşti şi sunt învăluiţi de ea. Ei tac dar exercită un rol uriaş în iconomia de mântuire a lumii.
Marginalizaţi, umiliţi, batjocoriţi sau, în cel mai bun caz, ignoraţi, trec prin viaţă smerit, fără vâlvă, fără zgomot. Dar ei sunt în pace…
Intru într-o biserică. Nu este lume multă. Biserica e imensă. Ard lumânări nenumărate. Este o adevărată forfoteală cu aceste lumânări. Din drumul lor de zi cu zi, oamenii se abat şi aprind o lumânare, apoi se pierd în mocirla cotidiană. Aceşti oameni ştiu foarte puţin despre Dumnezeu, nu au timp să-I dedice, mulţi sunt confuzi şi totuşi aprind o lumânare în biserică, expresie a luminii nevăzute din ei înşişi.
Într-un colţ al bisericii este un bărbat. Stă acolo ore întregi, tăcut, cu ochii închişi, luminat şi anonim. Chipul lui e senin, armonios şi dezvăluie o puternică trăire lăuntrică. Întreb pe cineva cine este.
- E inginerul N., mi se spune.
- Cum, el? zic eu şi simt o furnicătură în piept iar în ochi îmi năvălesc lacrimi calde.
E un bun, un foarte bun prieten…
Are în spatele lui 20 de ani de temniţă. Mi-l amintesc: tânăr, adâncit în citirea Scripturii, rugându-se ziua şi noaptea, cercetând căile sfinţeniei cu râvnă. De atunci a luat obiceiul să se roage cu ochii închişi, chiar dacă era singur în celulă, căci şi aerul şi zidul văruit abat atenţia care trebuie concentrată numai în inimă. Ştiu că ajunsese să vadă lumina din sine încă înainte de a ne despărţi. Cărările temniţei sunt scurte dar despărţite nemilos de ziduri şi păzite de temniceri, încât nu ne-am văzut de 30 de ani. I s-a cerut şi lui, ca tuturor de fapt, să-şi renege trecutul, să-şi repudieze prezentul şi să îmbrăţişeze sistemul marxist-leninist. Dar el purta în sine povara sfântă şi privea departe, peste oştirea de nebuni care-l torturau şi-l somau să se predea. „Cu ce vreţi voi să schimb pe Dumnezeu Care este viu în mine? Cu golul vostru din inimi? Cu nebunia voastră?” părea că le spune.
- Era un schimb inacceptabil, a început chiar el să-mi povestească. Ştiam că sunt turbaţi şi nu i-am provocat, căci mai ştiam şi că pot să mă sfâşie. Mi-m ascuns deci sufletul şi mai adânc în mine dar am refuzat orice megieşie cu satana. Mă socoteau rătăcit, prost şi îngust la minte, din care cauză au fost oarecum indulgenţi cu mine. Pe alţii, mai temerari, i-au distrus. Eu am fost izolat în Zarcă şi de acolo m-am eliberat. De atunci trăiesc singuratic. Sunt pensionat medical. Ştii, am rămas cu multe metehne, dar o duc! Doctorii sunt uluiţi că n-am murit încă. Dar eu ştiu că Dumnezeu îmi dă viaţă, din mila Lui de care mă socotesc nevrednic!
A tăcut o clipă, apoi mi-a spus fericit:
116
- Acum am ajuns la rugăciunea necontenită. Şi noaptea în somn sunt treaz în rugăciune! Pe cât de multă iubire mă inundă, pe atât de profundă înţelegere a rosturilor lumii primesc. Suntem în mâinile lui Dumnezeu. Nu sunt optimist, nu-mi fac iluzii, ştiu că urmează suferinţă şi mai multă, dar aşa e scris să fie, aşa se vor curăţa sufletele până ce va pătrunde în ele Hristos!
Ne-am bucurat amândoi câteva minute, după care mi-a zis:
- Acum trebuie să ne despărţim. Slavă Domnului pentru întâlnirea de azi!
- Să fim mereu împreună sus! Sus!
- Du-te acum, suntem!
Şi am plecat repede pentru a nu fi văzuţi „uneltind”.
Într-o zi m-am dus la o mănăstire lângă Bucureşti. Pe o cărare înverzită mă întreţineam cu stareţul, un om care a crescut în mănăstire, a învăţat teologie şi este pătruns de duhul monahal. Se apropie de noi o turmă de vaci şi stareţul strigă:
- Hei, frate, văd că ştii ce-i ascultarea, dar mai ai mult până să înveţi ce-i credinţa!
Vorbea cu paznicul vacilor, un începător venit să intre în monahism. Mă uit bine la el şi mă cutremur. Între timp, văcarul a alergat după o vacă răzleţită şi s-a tot dus.
- Părinte, ştii cine este acest om? îl întreb pe stareţ.
- Unul care ţine morţiş să intre în mănăstire. L-am ispitit cu batjocuri, cu dispreţ, l-am alungat dar el se ţine scai de mănăstire.
- Părinte, întreb eu, ce crezi că este mai important: să te rogi ori să aperi credinţa?
Stareţul s-a uitat scrutător şi mi-a spus:
- Vrei să mă ispiteşti? Vrei să mă bagi în politică, nu? Gândeşte-te că răspund de locaşul acesta sfânt.
- Părinte, îl iau eu din scurt, ce va fi aici peste o sută de ani? Ba nu, peste cinzeci, chiar peste zece? Sunteţi toţi bătrâni… Tinerii nu au voie să intre în mănăstire şi nici nu mai au râvnă şi evlavie. Vremurile s-au schimbat. Nu vezi că vei fi ultimul stareţ din această mănăstire seculară? Ce faci, deci?
- Scris este că ajunge zilei necazul ei. Nu cunoaştem viitorul, este la Dumnezeu. Noi ne rugăm şi ne lăsăm în voia lui Dumnezeu.
- Părinte, acest om de la vacile mănăstirii nu s-a lăsat în voia lui Dumnezeu, ci a făcut voia lui Dumnezeu! El a luptat să nu se împuternicească în ţară ateismul. A suferit torturi cumplite şi tăcea mormânt. I se cerea să se lepede de credinţă, să-şi trădeze fraţii şi să se supună statului ateu.
- Păi, zice stareţul, asta e politică. Noi avem o Împărăţie veşnică în ceruri pregătită de Domnul Hristos. Scris este să ne supunem stăpânirilor, că de la Dumnezeu sunt lăsate. Noi nu facem politică.
- Mi se pare că faci politică, Părinte, şi o cam faci pe dos.
117
- Să scurtăm vorba, politica cu ale ei, noi cu ale noastre!
Şi ne-am despărţit într-o atmosferă spinoasă. Mai târziu, stareţul a ajuns episcop. Atunci l-am căutat pe „văcar” dar dispăruse fără urme.
Parcă îl văd şi acum…. Când a intrat în celulă era străveziu, scheletic dar neclintit. Venea de la Securitate. Fusese partizan în munţi prin anii 1941-1943. Era un om mai mult scund. Călca rar şi apăsat. Deşi era o fire paşnică, când s-au pornit prigoanele în ţară, poate ştiind că-i va veni rândul, poate sperând că se mai poate lupta, luase calea munţilor. Şi-a format un grup de oameni pe care-i strunea cu fermitate. Purtau pistoale dar nu aveau dreptul să le folosească decât în apărare. În general evitau confruntările. Viaţa în munţi era grea, căci nu aveau nici armament, nici aprovizionare. A încercat să ia contact cu străinătatea, dar n-a primit decât felicitări. A înţeles că lupta era pierdută. Temniţele fuseseră înţesate. Poporul era subjugat. Fără ajutorul Apusului nu se putea lupta cu Armata roşie şi nici cu Securitatea română. Totuşi în munţi nu se temeau de ostaşi, ci de trădători. Poporul îi ajuta cu alimente şi mulţi oameni au fost întemniţaţi din această cauză. O mănăstire care i-a găzduit a fost desfiinţată, călugării întemniţaţi şi lăcaşul transformat în cămin de copii părăsiţi.
Au trecut ani şi speranţele lor s-au spulberat. Într-o zi tot grupul a fost atacat de un prieten al lui, venit în munţi ca agent al Securităţii. Credea că vor scăpa, dar n-au scăpat. Au fost prinşi şi torturaţi :
- Ce urmăriţi? Ce depozite de arme aveţi? Ce legături cu străinătatea? Ce legături cu alţi partizani? Cine vă informa? Cine vă aproviziona? încercau ei să afle.
Putea oare să le răspundă? Şi cine erau cei ce-l chinuiau? Şi ce urmăreau ei? Îi cunoştea bine. Ştia ce vor face şi nu avea ce discuta cu ei. Ei îl torturau şi el tăcea. A refuzat să vorbească şi la anchete şi la proces. L-au numit „Fachirul”. L-au condamnat la muncă silnică pe viaţă. A rămas un singuratic, adâncit în sineşi, ursuz. În munţi citise Biblia de mai multe ori şi având o memorie fabuloasă, reţinuse mult din ea. Se ruga zi şi noapte de unul singur, oriunde s-ar fi aflat, ori ce ar fi făcut şi adesea a fost văzut cu chipul scăldat de lacrimi. Atunci era mai frumos ca oricând. Profilul îi părea săpat în marmură albă. Văzându-l, un pictor a fost cuprins de emoţie şi a spus:
- Omul acesta e luminos la chip, străluceşte, are o expresie care mă uimeşte. Dacă voi trăi, mă voi strădui toată viaţa să prind într-un portret ceea ce văd în el.
Omul era şi foarte citit. Uneori se lăsa antrenat în discuţii şi uimea prin puterea de a pătrunde lucrurile şi de a le sintetiza. Nu vorbea nici ca un preot, nici ca un filozof, ci se situa într-un plan superior ce le cuprindea pe amândouă. Preocupările lui erau vaste, generale şi toate se rezolvau simplu, în spiritul lui suveran. Se bucura de respectul tuturor. A trecut prin temniţă fără urmă de compromis.
118
Şi acum, când îl întâlnisem, iată că a dispărut...
Au trecut câţiva ani. Mă dusesem în creierii munţilor la un schit, să cercetez un vestit duhovnic şi aspru ascet. M-a impresionat puterea cu care vorbea cât şi vastele sale cunoştinţe teologice şi mistice. Se plimba cu uşurinţă prin Sfinţii Părinţi şi-i tâlcuia atât de personal, încât părea că de la sine vorbeşte. Se situa la înălţimi greu de urmărit vorbind despre comuniunea cu Dumnezeu. L-am ascultat câteva zile şi apoi l-am întrebat despre libertate, comuniune şi comunitate, despre unitate, solidaritate şi har şi despre Ierusalimul cel ceresc, Împărăţia lui Dumnezeu şi mesianism. Ascetul s-a uitat la mine şi mi-a spus:
- În tinereţe am crezut că pe Hristos Îl pot afla în rugăciune, în aspre nevoinţe şi singurătate, azi am înţeles că El este în lume, în fapte şi în „nebunia” credinţei. Nu trăim vremuri de contemplaţie, ci de acţiune, deşi fără Harul primit prin comuniunea cu Dumnezeu nici mărturisirea Lui în lume nu va fi puternică. Există un aspect tehnico-economic al lumii moderne care a cucerit masele populare dar le-a şi obosit şi acum oamenii revin spre peşteri şi pustii în căutarea rugătorilor celor sfinţi. Dar mai este şi un aspect satanic-ateu, care se propagă cu putere mare şi a pustiit sufletele, şi acesta cere o ripostă a Duhului Sfânt. Este vremea marilor mărturisitori. Trebuie să ştim ce vrea Dumnezeu cu noi, căci oamenii ne întreabă ce este materia, ce este clasa socială, ce este lupta de clasă, ce este proprietatea şi toate câte se leagă de viaţă iar noi nu putem să le vorbim despre războiul nevăzut al duhurilor şi despre treptele Scărarului, deşi acestea rămân mereu valabile, căci de fapt din ele ne tragem înţelepciunea, din ele trebuie să desprindem chipul şi înfăţişarea lumii creştine. Noi trebuie să avem răspunsuri la toate problemele. Creştinii s-au preocupat de răspunsurile fundamentale ale existenţei, în vreme ce fiii întunericului au dat ideile lor în problemele actuale ale lumii. Ori, oamenii trăiesc „acum” şi numai după ce află pace „acum” vor năzui şi spre cele veşnice. Sufletul se înfrumuseţează cu dumnezeieştile virtuţi pentru ca „acum” să trăiască creştineşte şi aşa să se angajeze pe drumul veşniciei. Nu este nici o dogmă, nici o virtute, nici o idee oricât de înaltă care să nu se reflecte „acum” în viaţa noastră. Noi nu putem de exemplu să renunţăm la dogma Sfintei Treimi, pentru că totul s-ar destrăma şi am rămâne orfani şi păcătoşi ca şi ateii. Dar problema problemelor este să dovedim oamenilor că numai Dumnezeu cel nevăzut şi imaterial este Adevărul şi că fără El nu numai noi, ci însăşi materia nu mai este nimic. Nu putem noi oamenii să anulăm materia prin ideile noastre dar prin modul pătimaş de a o privi, adică prin materialism, ne mutilăm sufleteşte, ne dezorientăm mintal şi viaţa devine un coşmar. Deci Dumnezeu e necesar azi, acum, aici – altfel suntem pierduţi. Nu e vremea să mai căutăm argumente despre existenţa lui Dumnezeu. El este atât de necesar, S-a făcut pe Sineşi atât de evident prin puterea ateistă, încât nu trebuie decât să-L trăim sincer şi să-L mărturisim cu putere. Pentru aceasta Domnul Iisus este prigonit acum, pentru
119
că ne mai fiind Împărat al celor din înaltele dregătorii, este Împărat al poporului, al sufletului şi al vieţii.
- Părinte, i-am zis eu uimit, cum aţi ajuns la aceste concluzii? Aici în schimnicie, între Sfinţi şi Scripturi?!…
- De fapt, tot ce ţi-am spus este ascuns în viaţa monahală, căci nu pe sine se slujeşte monahul, ci lumea. Mănăstirile nu şi-au pierdut menirea, ele sunt centralele spiritualităţii creştine, a căror lumină va dovedi ca oarbe luminile electrice, cu uzinele lor cu tot. Oamenii sunt pe cale să piară înghiţiţi de ştiinţa şi de tehnica lor şi nu le vor putea stăpâni decât dacă, situându-se în perspectiva creştină, vor vedea limitele materiei, sensul lucrurilor, rostul vieţii - şi aşa să le stăpânească şi să le coordoneze. Acum oamenii sunt orbi şi robi, orbiţi de lumina falsă din ei, robiţi de materia în care au crezut. Nu-i nimeni stăpân, nimeni nu mai este la cârma corabiei civilizaţiei secolului nostru. Trăim vremuri apocaliptice. Fiara e omul şi maşina e unealta nimicirii omului. Nici pacea nu va fi pace, nici războiul nu va rezolva nimic, căci criza este religioasă şi numai Dumnezeu redevenit Stăpân în oameni va putea găti o orânduire şi un sens bun omenirii întregi. Ne trebuie forţa lăuntrică de a gândi materia şi maşina iscodită din ea şi de a le stăpâni în limitele folositoare vieţii. Dar nu vom putea face acest lucru decât dacă vom vedea lumea însăşi în limitele ei şi-n normele ei divine. În fine, niciodată nu vom izbândi dacă nu ne pocăim, dacă nu ne supunem lui Dumnezeu, dacă nu-L primim în noi, dacă nu ne îndumnezeim!
- Părinte, i-am zis, sunteţi nemaipomenit! De acum ştiu tot ce vreţi să-mi mai spuneţi. Mărturisesc că nu vă credeam preocupat de astfel de probleme. Ştiam că vorbiţi despre Har, despre substanţa, emanarea şi lucrarea Lui dar văd că sunteţi neîntrecut şi în cele ale vieţii şi materiei.
- Nu vreau acuma să mă smeresc, căci m-a smerit Dumnezeu din destul, dar n-ar fi drept să nu spun că multe dintre acestea m-a ajutat să le pricep părintele M..
- Dar cine este părintele M.? am întrebat eu nedumerit.
- Îţi este prieten şi ştie că eşti aici. Te-a văzut din chilia lui.
- Prieten?... Chilie?… Atunci, să mă duc să-l văd!
- E prea departe! Şi nici nu te primeşte. Mi-a îngăduit însă să-ţi vorbesc despre el.
- Atunci, cum m-a văzut?
- A primit de la Dumnezeu darul vederii în duh, aşa prin materie…şi prin timp...
- Spuneţi-mi, rogu-vă, cine este acest om?
- L-ai văzut ultima oară când discutai cu stareţul unei mănăstiri unde el era văcar.
- O! am exclamat eu. El?! Aici?! Aşa cum mi-l descrieţi?!...
- A fugit şi s-a ascuns la mine. Îl văzusem în vis şi l-am primit cu braţele deschise. De la el am învăţat multe despre Dumnezeu şi lume. Ne întâlnim 120
adesea şi stăm îndelung de taină. Vezi, eu vorbesc mult, mi-a fost dat darul acesta. El zice că eu sunt glasul lui. El s-a retras de lume dar este arcul cel mai încordat al lumii. Mă uimeşte! Mi se pare că e desprins de cele pământeşti dar îmi descrie realităţile lumii cum eu ca duhovnic nu o pot face încă. Pentru el lumea e în ceruri şi cerurile sunt microscopul electronic cu care vede tainele lumii. E un trăitor unit cu Dumnezeu, fiindcă nu poţi vedea iadul, nici păcatul dacă nu eşti în lumina dumnezeiască. El este deci ochiul lui Dumnezeu pe pământ.
- Dar ce face? Cum se simte? Cum trăieşte? am întrebat eu, cuprins de grijile omeneşti.
- Bună întrebare! Trăieşte între albine, căci numai pe ele le-a îngăduit în pustnicia lui. De sănătatea sa se îngrijeşte Însuşi Dumnezeu. De-ale gurii îi mai ducem noi de aici, din schit.
- Dar îl ştiam bolnav!
- E sănătos! Oamenii nu mai cred în puterea de tămăduire a Duhului Sfânt dar el e o dovadă că ea lucrează.
- Poate foloseşte ceva plante, am zis eu.
- Nici nu se gândeşte la ele! Ba nu, uneori mi-a cerut nişte ceaiuri. Dar să nu crezi că ceaiurile l-au vindecat, nu… ci Duhul Sfânt, puterea credinţei din el. Nu, nu, nici asta să n-o iei greşit, nu credinţa l-a vindecat, vezi, cum să mă explic, dacă am zis Duhul Sfânt, pentru mine o fi de ajuns dar oamenii de azi vor ceva mai pe înţelesul lor. Mie mi se pare că suflarea lui Dumnezeu înfiripează lumea necontenit. În suflarea lui Dumnezeu sunt forţe, puteri, este însăşi viaţa, este însuşi sufletul oamenilor şi toate trăiesc datorită ei. De aceea socotesc eu că dacă despărţim credinţa de Izvorul ei, şi ea e neputincioasă. Credinţa unită cu Dumnezeu e puternică; credinţa confundată cu autosugestia e fleac. Ori tocmai asta este, avem lângă noi, avem în noi, avem în viaţă şi avem în materie o putere nematerială, izvorâtă din Dumnezeu şi dacă reuşim s-o captăm şi s-o folosim, ea este medicamentul cel mai bun. Ea cunoaşte lumea gândită de Dumnezeu şi deci tot ce face ea este în orânduirea profundă a lumii. Omul poate să creadă greşit, poate ieşi din ordinea naturală şi mi se pare că prea multa ştiinţă a oamenilor de multişor a pierdut contactul cu firea, încât în loc să folosească, îl nefericeşte pe om şi strică natura. Curge foc, lumină, Duh în om şi-n lume. Aşa s-a vindecat el. Şi dacă foloseşte unele ceaiuri, este pentru că aşa-i spune duhul să facă, este ca şi cum acceptă să mănânce pentru a trăi. Dacă mănânci otravă mori, el însă mănâncă mană cerească. Mana cerească e şi materială, este şi imaterială. El ştie să le îmbine pe toate.
Ascultându-l, mă făceam tot mai mic. Mă cuprinsese un fel de frică. Oare aş fi putut rezista să văd un astfel de om? Mi se părea că am o închipuire.
- Nu te teme, mi-a spus călugărul, totul este normal, real, firesc. Nefiresc este să fii lipsit de puterea lui Dumnezeu.
121
Mă surprinsese în intimitatea mea şi mi-a fost ruşine. Mă simţeam prea plin, obosit de prea multă putere. Am întrerupt convorbirea. Au urmat câteva zile de pace lăuntrică. Rugăciunea mea era intensă, îmi cuprindea întreaga fiinţă. Mâncam fără a-mi fi foame şi mă simţeam tare bine. Am înţeles că prietenul meu se roagă pentru mine şi-mi transmite puterea sufletului său. Cred că tot aşa, cumva asemănător dar păstrând proporţiile, oamenii sunt însoţiţi de dragostea şi Harul lui Dumnezeu. De atâta bucurie şiroiau lacrimile în mine şi eram mai viu, mai profund. Mi se desluşeau noi înţelesuri ale existenţei. Dumnezeu era realitatea. Dacă eu putem încerca o astfel de trăire duhovnicească, cum era oare aceea de care se desfăta prietenul meu? Ferice de el!
Am hotărât să plec. Mă liniştisem. Pelerinajul la schit îmi oferise mai mult decât aş fi putut aştepta vreodată. M-am dus să-mi iau rămas bun. Bătrânul mi-a zis:
- Să nu-l judeci greşit. El stă ascuns pentru că acesta este darul lui. N-am văzut la nimeni mai multă dragoste de oameni ca la prietenul dumitale. Acesta este modul lui de a îi sluji. Du-te şi te va însoţi. Acolo unde vei întâlni lucrări minunate, gândeşte-te că pot fi făcute şi prin el... el este în miezul lumii. Fii binecuvântat! Te binecuvintează şi el!
Şi am plecat.
După o vreme eram într-o localitate balneară ca să-mi mai potolesc durerile din oase. Staţiunea se găsea într-o regiune de munte pitorească, cu ţărani îmbrăcaţi în costume naţionale, cu obiceiuri încă nestrivite între şinele roţilor de fier. Era cu atât mai bine, căci şi nervii mei aveau nevoie de destindere.
M-am prezentat la medic. Era o doamnă între două vârste care mi-a acordat o atenţie deosebită. Nu ştiam cum să-i mulţumesc mai bine şi i-am adus un buchet de flori.
- Domnule, a început ea vorba, nu de mult am avut aici un pacient care m-a impresionat profund şi care a lăsat urme adânci, deşi a stat atât de puţin la noi.
Eu o priveam nedumerit şi ea a înţeles.
- Ştiţi, mi-a explicat, domnul acela avea exact aerul pe care-l degajaţi şi dumneavoastră.
Am tresărit.
- Nu, nu, să nu mă înţelegeţi greşit. Noi credem că omul acela era preot dar ascundea lucrul acesta din motive lesne de înţeles.
- Dar eu nu sunt preot, i-am răspuns apăsat.
- Nu veţi fi fiind preot, dar nici muncitor nu sunteţi!
122
Mă întrebam de ce oare mă iscodeşte femeia aceasta. I-am întins politicos legitimaţia mea de serviciu. Ea a citit şi zâmbind a aşezat-o pe masă spunându-mi:
- Nu trebuia să mă convingeţi. Nu era nimic rău dacă vă credeam preot. Poate că nici domnul despre care vă vorbeam nu era preot. Ştiţi, eu sunt om de ştiinţă… eu nu cred… am studiat materialismul dialectic dar…ştiu eu... dacă există oameni de acest fel, atunci Dumnezeu nu este o noţiune învechită.
Îmi dădeam seama că nu voia să mă flateze. Un motiv întemeiat o obliga la aceste concluzii. Nu trebuia să o dezamăgesc.
- Şi ce a făcut aşa de extraordinar omul acela ? am întrebat-o cu naturaleţe şi interes.
- Nu a făcut nimic extraordinar, mi-a spus ea. Tocmai asta e problema. Am simţit că pot avea încredere în el şi mi-am deschis sufletul cu toată sinceritatea. I-am povestit în amănunt toată viaţa mea şi drama căsniciei mele. Nu mi-am imaginat că cineva ar putea să-mi aducă pacea în familie dar omul acesta a făcut-o. Şi nu ştiu cu ce putere! Nu avea nimic de Rasputin în el şi nici de hipnotizator, era blând, senin şi simplu dar în sufletul lui se puteau descărca toate furtunile lumii fără ca să-l tulbure, şi acolo se linişteau. Aşa a fost cu mine...
Femeia a tăcut câteva clipe, apoi a reluat emoţionată:
- Eram distrusă, disperată! Fiica noastră adolescentă fugise din oraş cu un coleg de şcoală. Repede s-au despărţit şi ea n-a mai revenit acasă, ci s-a pierdut în Bucureşti. Am găsit-o dar ne-a strigat fără sfială în faţă: „De la voi am învăţat ce e libertinajul! Voi, care n-aţi găsit niciodată timp să vă apropiaţi de sufletul meu, acum faceţi front comun împotriva operei voastre! Voi m-aţi crescut aşa! Şi-mi place cum sunt. Şi sunt frumoasă. Am învăţat ce iubirea cum voi încă nu ştiţi. Voi învăţa singură ce e viaţa!”. Cred că avea dreptate. Ne-am înapoiat la hotel. Soţul meu a plecat. Am plâns mult şi am ieşit să iau aer. Am ajuns la Herăstrău şi-mi priveam silueta cum se unduieşte în valuri. Mi se părea că mă voi odihni bine pe fundul lacului. Probabil că zâmbeam amar, căci un alt gând îmi spunea că voi purta şi acolo drama familiei mele! Nu ştiu cât timp a trecut. Împietrisem. Un domn s-a oprit lângă mine şi-mi vorbea. Încet m-am trezit alături de el pe aleile parcului. El îmi spunea poezii, îmi insufla bucuria de a trăi. M-am lăsat în voia acelei întâmplări, căci simţem că mă refac sufleteşte. După câteva ore ne-am despărţit şi apoi ne-am revăzut. A urmat o strânsă corespondenţă. El s-a ocupat de fiica mea. Aşa au trecut trei ani. Între timp soţul meu plecase de acasă. Fetele pe care le iubea nu erau mai mari decât fata noastră. Iar fata cunoscuse bărbaţi de toate vârstele, de toate categoriile. Dar curând s-a îmbolnăvit şi a fost părăsită de toată lumea. Numai prietenul meu, poetul, a îngrijit-o şi a adus-o acasă. Timid, mi-a cerut să mă căsătoresc cu el. Cred că tristeţea mea îl inspira. I-am auzit versurile şi păreau smulse din sufletul
123
meu. Nu ştiam ce să fac. Nu eram divorţată. Şi în aceste condiţii a apărut pacientul care vă seamănă. Se numeşte Popescu Petre.
- Şi ce a făcut Popescu Petre? am întrebat eu, în timp ce mă gândeam că nici nu putea fi un nume mai comun ca acesta.
- Nu ştiu cum a făcut dar a izbutit să deschidă şi sufletul soţului meu. Într-o seară acesta a venit beat şi i-a spus: „Sunt nebun. Nu sunt beat, ci nebun. Mi-e silă de femei şi de mine. Am întrecut măsura... După ani de zile mi-am văzut fata, dar nu fata, ci femeia din ea şi am poftit-o. Nu credeam că este posibil aşa ceva. Şi am început să beau. Poate că prin alcool voi uita că sunt un monstru deşi în mintea mea se învârtesc încă pofta şi repulsia totodată.” A doua zi omul a venit cu soţul meu la mine. Era şi fata de faţă. Cu ea vorbise mai înainte şi-i cunoştea rănile. Ne-a confruntat pe toţi trei cu realitatea dură a sufletelor şi intimităţii noastre. A vorbit şi de poet şi de oscilările mele interioare. Toţi trei tăceam striviţi de luciditatea cu care el analiza viaţa noastră. Nu ştiu ce studii avea dar părea foarte cult. A vorbit încet, simplu şi curgător ca o apă liniştită din şesuri. Venea pacea prin el. Noi eram cartea deschisă din care el vorbea. Înţelegeam că totul trebuie refăcut, luat de la capăt. A terminat spunându-ne pentru prima oară: ,,Dumnezeu există. El vă lipseşte. El vă va da puterea unei noi vieţi”. Aşa ne-am despărţit, căci omul a dispărut.
- Dar altceva n-a mai spus? am întrebat eu.
- Ba da, a mai spus să căutăm un mare duhovnic.
- Când a dispărut?
- Cu trei zile în urmă, mi-a spus doctoriţa disperată. Nu ştiu de ce vă povestesc toate acestea dar am simţit că vă pot vorbi ca şi lui...
- Doamnă, am zis eu, acel mare duhovnic este Petre Popescu.
- Dar de ce a plecat? a strigat ea.
- Pentru că trebuie să căutaţi Adevărul! Nu e suficient să aveţi intuiţia lui. Viaţa în Adevăr este cu atât mai aspră cu cât porneşte de la nişte realităţi ca cele pe care mi le-aţi înfăţişat. Aţi văzut un liman, dar el este greu de atins! Cercetaţi-vă bine încotro vreţi să mergeţi şi cu ce puteri. Dacă pierdeţi acum, pierduţi sunteţi!
- Domnule, mi-a spus ea, am ştiut că mă veţi ajuta. Vă mulţumesc. Mâine nu voi mai fi aici.
În aceeaşi staţiune am mai întâlnit un fost paznic din Penitenciarul Aiud, un ţăran cu frica lui Dumnezeu şi cu înţelepciune milenară în el. Ne-am bucurat mult revăzându-ne. De la el am aflat despre Nică, un prieten drag care trecuse prin cele mai groaznice torturi în închisoare.
- L-am întâlnit la Iaşi, mi-a povestit fostul gardian. El m-a recunoscut şi a venit la mine. Acum arată ca un om întreg la minte. S-au vindecat şi cavernele din plămâni. Când l-am întrebat cum îi merge mi-a spus: „Ei m-au înebunit. M-au injectat. M-au făcut din om neom. Îmi era groază şi de aceea doream să mor.
124
Apăreau în mine gândurile sănătoase dar îmi era frică de ele şi le alungam. Îmi era frică de ei ca de gândurile mele, şi-mi era frică de gândurile mele ca de ei. Nu îndrăzneam să mai fiu eu însumi dar nici nu puteam uita ce sunt. Îmi amintesc cum număram până la epuizare şi apoi o luam de la capăt. Atunci îmi făceau injecţii. Ţineam discursuri incoerente, bizare. Adesea începeam să spun adevărul, să acuz, să descopăr lumii crimele lor şi sfârşeam în lanţuri. De nenumărate ori am crezut că voi muri dar în loc de moarte a pătruns în mine groaza. Mi-am tăiat şi venele dar m-au salvat. În fond nu ştiu ce voiam, cred că nu eram stăpân pe mine în astfel de momente. După eliberare am început să am încredere în mine. Familia m-a ajutat imens, mai mult decât ştiu ei, căci încet, încet am ieşit din psihoza teroarei. Şi totuşi ceva nu mai e în regulă. Am coşmare, adesea intru în panică şi dacă nu este mama ori sora mea să mă aducă la realitate, fantezia mea reintră în psihoza fricii de altădată. Port în mine imaginile trecutului. Nu cred că pot iubi, nici nu regret nimic dar adesea plâng. Sunt încă neguri groase peste sufletul meu dar oamenii nu înţeleg asta. Ce ştiu ei, oamenii, despre mine?!...”.
Ascultându-l pe fostul paznic din Aiud mi-a venit în minte chipul celui mai simplu om pe care l-am cunoscut vreodată. Este Marin, suflet curat şi limpede între oamenii culţi şi tare complicaţi. Avea multă ştiinţă de carte dar ea se topea într-însul ca într-o lacrimă. Marin mergea totdeauna la esenţă. Prindea mereu miezul lucrurilor şi nu se pierdea în divagaţii. Mulţi îl dispreţuiau şi găseau că nu are personalitate. Ei spuneau: ”Marin reduce totul la Iisus, mai mult nu ştie, cu toată şcoala pe care a făcut-o!”.
Au trecut însă mari încercări peste noi, ni s-a cerut să ne dezicem, am fost supuşi la eforturi supraumane, am deznădăjduit. S-au prăbuşit mulţi oameni care străluciseră cu teoriile lor. Dar Marin a rămas viu cu Iisus: cu Iisus în foamete, cu Iisus în trudă, cu Iisus în chinuri, cu Iisus în iad. Mintea şi sufletul lui n-au cunoscut întunericul prăbuşirilor în neant.
După eliberare a ajuns învăţător şi şi-a mai dat încă două licenţe. Modest cum era trecea neobservat, copiii însă îl iubeau şi se adunau în jurul lui. El le spunea lucruri simple şi-i învăţa să facă fapte mici şi frumoase. Mergea cu ei pe câmpii ori prin oraşe şi le călăuzea primii paşi prin lume. Securitatea s-a sesizat şi a început să-l urmărescă şi să-l ancheteze. S-au luat nenumărate declaraţii de la copii, de la părinţi şi totuşi nu era nimic de acuzat. Îl purtau pe drumuri în anchete şi ameninţări.
- Domnilor, spunea el, dar nu sunt cu nimic vinovat!
- Ba eşti! Ne strici copiii cu basmele tale. Ştim că eşti mistic! Cine nu lucrează pentru noi este împotiva noastră!
- Dumnezeu nu vă este duşman dacă faceţi binele, spunea el.
- Dumnezeu vrea oamenii pentru sine, noi vrem oamenii pentru noi. Nu primim să împărţim puterea cu nimeni!
125
- Dar dacă El nu există, atunci de ce vă temeţi de El?!
- Vezi că eşti bandit? Aşa strici şi minţile copiilor dar vom avea grijă să te despărţim definitiv de ei!
A venit însă cutremurul şi şcoala s-a prăbuşit, prinzând treizeci de copii sub dărâmături. Marin a uitat de sine şi s-a avântat acolo unde primejdia era mai mare. Lumea îl privea cu sufletul la gură. A salvat un copil, apoi altul, şi altul şi până la urmă a murit strivit de o grindă care s-a prăbuşit peste el. De atunci s-a creat un mit în jurul lui.
Într-o altă împrejurare mă găseam în munţii Bucegi. Un grup de turişti tineri discutau aprins:
-Oare cine o fi acest om? Un muncitor atât de cult? De ce nu este promovat? Unde a studiat?
Puţin mai încolo, la o stână, stând la poveşti cu ciobanii, mi-au spus:
- Avem aici un om al lui Dumnezeu. Mare înţelepciune poate încăpea în mintea lui! Vine adesea la noi şi atunci ni se pare că ne ducem la denii cu el, aşa ne învăluie în cuvinte de taină.
Am urcat mai sus, la cabana unor muncitori forestieri. Oameni pădureţi şi calmi, greu de pornit la vorbire. De data asta i-am iscodit eu şi-n cele din urmă un pădurar voinic mi-a zis:
- Apoi domnule, aici am văzut un om ca nimeni altul. Îşi dă şi cămaşa de pe el. Are un suflet mare. Ne cunoaşte păsul tuturor şi pentru fiecare are cel mai bun cuvânt. De când umblă dânsul printre noi parcă ne-am mai îmbunat, aşa de ruşinea lui, că doar nu are nici o putere asupra noastră.
Tocmai atunci coborau pe drum câţiva muncitori agitaţi:
- Pleacă! Nu trebuie să-l lăsăm să plece! Ei îl alungă! Să mergem să-l apărăm!...
Atunci a apărut el. S-a apropiat încet şi le-a zis:
- Vă mulţumesc pentru dragostea ce-mi purtaţi dar nu aveţi cu ce mă ajuta. Fiecare om are crucea lui. Purtaţi-vă crucile pe care le aveţi şi eu mă voi strădui să o port pe a mea. Cu bine deci!
Îl recunoscusem. Era nea Ilie, un ţăran care făcuse vreo douăzeci de ani de temniţă, învăţase multe, era iscusit în cuvânt şi ştia să vindece rănile sufleteşti ca nimeni altul. Mulţi intelectuali rafinaţi îi cereau în închisoare părerea în probleme de ascuţime filosofică, fiindcă el dispunea de o intuiţie care nu înşela.
M-am dus după el. Ne-am îmbrăţişat.
- Domnule, mi-a zis el necăjit, de când m-am eliberat mă poartă din loc în loc. Familie nu am, fiindcă mi-au prăpădit-o ei. Nu fac nimc deosebit, spun şi eu câte un cuvânt ici-colo. Sunt aici de cinci ani şi prinde cuvântul lui Dumnzeu dar l-a auzit şi Securitatea. M-au chemat de mai multe ori şi mi-au spus: „Banditule
126
tot nu ţi-ai băgat minţile în cap?! Să dispari de aici ori te nenorocim!”. „Şi unde să mă duc?” i-am întrebat. „Unde vezi cu ochii, numai în raza noastră de activitate să nu mai apari!”. Atunci le-am răspuns: „Eu spun adevărul şi fac binele. Le voi duce mai departe! Voi mă trimiteţi!”.
Şi m-a privit cu un zâmbet amar. Am mai schimbat câteva vorbe şi a plecat. Ne-am despărţit cu sufletele încălzite de amintiri.
Nu mult după aceea m-am îmbolnăvit de ciroză hepatică şi am stat mai multă vreme în spital. Am avut atunci liniştea necesară ca să-mi adun gândurile pe hârtie. Cum nimeni nu ştia de unde vin şi cine sunt nu eram pus nici sub supraveghere. Mi se spunea „domnul profesor” deşi eu declarasem că sunt muncitor. Era acolo o tânără doctoriţă care mă îngrijea cu dragoste şi devotament. Într-o zi m-a văzut citind „Delirul” şi m-a rugat să-i împrumut şi ei cartea. Cu prilejul acela mi-a povestit:
- Am cunoscut aici un om extraordinar! Nu cred să fie mulţi pe pământ ca el. Nu ştiai ce să admiri mai mult la dânsul, bunătatea ori inteligenţa lui, cultura ori faptele lui bune! Era profund până la necuprins, cel puţin aşa mi se părea mie. Zâmbea şi era mereu deschis. Deşi grav bolnav, ajuta pe toată lumea. Îl vizitau sute de oameni. Uneori nici nu-i puteam primi pe toţi. Veneau şi intelectuali şi mulţi oameni simpli, femei şi copii. Spuneau întâmplări uimitoare despre generozitatea acestui bărbat. Îşi riscase viaţa într-o uzină ca să salveze un grup de muncitori dintr-un grav accident de muncă. Descurcase toate încâlcitele probleme ale contabilităţii întreprinderii, deşi era pe post de simplu economist. Vorbea curent patru limbi străine. Cunoştea şi literatură. Ştia mii de versuri şi mai ştia capitole întregi din Biblie. În fine, era un om deosebit. Îl iubeam mult. A venit însă Securitatea şi m-a chestionat despre el: ce zice, ce face, cine vine, ce discută. Am spus tot ce ştiam şi ei au scris. Apoi mi-au cerut să notez numele tuturor vizitatorilor şi să-i stenografiez vorbirea. Atunci am înţeles că ceva era în neregulă şi am refuzat să mai discut cu securiştii. Rezultatul a fost că l-au mutat din salonul meu. Mă duceam zilnic să-l văd. Suferea de cord. Avusese două infarcturi şi nu stătea bine cu inima… Într-o zi l-au luat la o anchetă. A doua zi l-au adus pe targă. Toate îngrijirile medicale au fost inutile. Ne cuprinsese pe toţi teama, revolta şi sentimentul laşităţii şi înfrângerii. A murit chinuit.
- De ce-mi povestiţi toate acestea? am întrebat-o eu.
- Pentru că mi se pare că ascundeţi o taină asemănătoare cu a lui! Cine sunteţi de fapt?
- V-am dat o carte să citiţi, mai avem timp de discutat.
Fata era isteaţă. Peste două zile a venit cu cartea şi înainte de a mi-o întinde, mi-a zis:
127
- Nu pricep. Acesta este un roman istoric, oricât ar fi de romanţat. Cum este posibil să existe oameni ca acela despre care v-am vorbit şi oameni ca eroul principal al acestui roman: intelectuali şi unul şi altul dar atât de contradictorii!
- Aveţi multe lucruri de învăţat despre oameni, lucruri şi istorie, i-am răspuns. Aflaţi că cei doi eroi atât de opuşi sunt de fapt una şi aceeaşi persoană. Îi cunosc bine. Cunosc şi aşa-zisele documente pe care şi-a brodat autorul romanul. Autorul acesta nu poate fi iertat, căci deşi trăia eroul său, nu l-a consultat.
- De ce?
- Pentru că nu dorea adevărul!
Fata s-a făcut pe rând roşie, galbenă, verde încât am crezut că face un icter mecanic ori o congestie cerebrală. Îmi părea rău că fusesem aşa de brutal. Dar cum va reacţiona un popor întreg când va afla adevărul?...
„Nimeni” este numele acestor umbre care trec prin ţară. Sunt osândiţi să rămână „nimeni”. Nimeni! Nimeni! Nimeni!
PORTRETE
Am trăit la o răscruce de epocă încărcată de evenimente excepţionale dar şi de oameni deosebiţi. Voi scrie aici şi despre oameni cunoscuţi direct şi despre alţii despre care am cules date indirecte, precizând ce ştiu sigur şi ce este numai auzit. Voi fi tot atât de drept şi corect cu prietenii, cât şi cu duşmanii. Voi spune adevărul chiar dacă voi supăra unele sensibilităţi. Scriu numai cu datele slabei mele memorii. Dacă nu ar fi frica, dacă aş avea documente, dacă aş lucra liniştit, aş putea da portrete cu mult mai reuşite. Consider deci că fac numai lucru de informaţie, de document şi alţii vor da portretelor haina splendorii ce li se cuvine. Dumnezeu să mă ajute!
Un om între oameni
Prietenul meu, Sfântul Valeriu
Am avut şansa unor confruntări dramatice pentru credinţă. Am cunoscut oameni care au realizat plinul uman, sfinţenia, mucenicia - dar printr-o cernere cruntă...
Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos: Valeriu Gafencu .
Îl las să vorbească el despre el, prin scrisori şi cele câteva poezii compuse înainte de a muri. Ele vorbesc de la sine despre sine. Sunt cel mai fidel portret al lui Valeriu, sufletesc, fizic şi testamentar.
128
Scrisori
Au rămas de la Valeriu câteva scrisori trimise între 1942-1948. Sunt scrisori adresate familiei şi trecute prin cenzura penitenciarului. Ele surprind cu fineţe devenirea lăuntrică a lui Valeriu din anii lui de căutări şi frământare. E tot ce ne-a rămas scris de la el. Reproducem aici câteva fragmente, ca o expresie vie a felului său de a fi şi de a se afirma.
3 Iulie 1942
Trimiteţi-mi cursurile de drept, căci vreau să studiez. De asemenea şi un curs de limba germană, deoarece vreau să învăţ bine germana. (...) Eu sunt mulţumit sufleteşte şi împăcat cu mine însumi. Nu vă mint. E realitatea sufletului meu, care şi-a găsit pacea în înţelegerea şi ajutorul Atotputernicului Dumnezeu. Cred că numai cu adevărul Evangheliilor îşi poate găsi omul linişte în suflet.
Dragile mele surioare, vă rog păziţi-vă de păcat, trăiţi în curăţenie, căci numai aşa veţi birui în viaţă.
August 1942
Îmi pare că a trecut aşa de mult de când nu v-am mai scris nimic, încât acum când încerc să vă trimit şi eu frânturi de viaţă şi de gând, nu ştiu parcă nici cum, şi nici cui să mă adresez. (...) M-am îmbolnăvit de icter. (...) Scrisorile voastre m-au înviorat. Mi-e dor de casă şi de libertate. (...) Sufleteşte mă simt bine. Dumnezeu mă călăuzeşte şi lumina Lui mi-e flacără mereu aprinsă. Rugaţi-vă mult.
1 Septembrie 1942
Gândurile mele sunt îndreptate spre frumoasa Basarabie. (...) Voi apropiaţi-vă cât mai mult cu inimile de Dumnezeu, căci numai de la El ne vine mântuirea.
14 Octombrie 1942
În viaţa lumii blestemate de aici mă simt singur. Îmi petrec timpul gândindu-mă mereu la Dumnezeu. Singur Dumnezeu mă înţelege pe deplin şi pe El, spre marea mea mulţumire sufletească, Îl simt veşnic lângă mine, ocrotindu-mă şi luminându-mi calea. Cât sunt de fericit când simt în mine vibrând duhul creştin, voi poate niciodată nu veţi înţelege! Sunt atât de puţini cei ce-L înţeleg pe Hristos, ca să nu mai vorbesc de numărul extrem de redus al celor ce-L trăiesc. În viaţa asta credinţa e totul. De aceea omul fără credinţă e mort.
1 Noiembrie 1942
129
Faptul că am ajuns a înţelege, a trăi chiar învăţătura lui Hristos m-a făcut să mă simt mulţumit şi ca trezit din mormânt. La aceasta au contribuit singurătatea, viaţa pe care o duc şi înfrânarea firească de aici. Mă gândesc uneori că într-o viaţă normală n-aş fi ajuns la o asemenea transformare lăuntrică.
21 Iunie 1943
O zi uriaşă! M-am spovedit, m-am împărtăşit. Trăiesc momente mari, cele mai mari din viaţa mea! O răscruce a vieţii! M-am lăsat cu totul în voia lui Dumnezeu.
10 Ianuarie 1944
Câte suflete îndreptate către Tine, Doamne, doresc să trăiască o viaţă nouă, în care să stăpânească pacea, înţelegerea şi dragostea creştină! (...) Fiecare zi e cât o viaţă de fericire! Rog pe Bunul Dumnezeu să-mi dea putinţa de a face binele pe care sufletul meu doreşte să-l facă în lume. Cred că acesta este rostul vieţii omului: să iubească toată zidirea lui Dumnezeu şi să facă bine.
10 Februarie 1945
Atâta timp cât Dumnezeu veghează asupra lumii, nici un rău nu va putea zdruncina fondul moral şi adânc creştin al sufletelor curate şi pline de dragostea nemărginită pentru adevăr şi aproapele. Suferinţa, oricât de grea ar fi, nu are alt sens decât curăţirea sufletului dornic de mântuire. (...) Doresc să ştiu că sunteţi pregătite să primiţi cele mai grele lovituri cu credinţa că dincolo de această viaţă trecătoare există o altă viaţă, veşnică, fericită, o patrie cerească fără hotar care merită orice jertfă, oricât de mare. (...) Eu sunt sănătos şi fericit. Nimic nu mi-ar putea nărui această stare sufletească. Sunt atât de fericit încât aş vrea să strig în gura mare, să audă toată lumea strigătul meu, să-l audă şi Tuţa de acolo de unde se găseşte, să ajungă fericirea mea până la cer!
20 Februarie 1945
Maica Domnului îmi împlineşte rugăciunile. Trăiesc pe revărsarea unor adevărate valuri de dragoste, care îmi copleşesc toată fiinţa pătrunsă de conştiinţa nimicniciei mele ca om pe pământ. Stau căzut în faţa icoanei, în genunchi, implorând milă, ajutor şi dragoste pentru mine şi pentru toţi ai mei, părinţi, rude, prieteni, binefăcători, vrăjmaşi. (...) Sunt cum mă ştiţi. Tac mâlc şi meditez ore şi zile în şir. Îmi trimit gândurile departe şi când mă trezesc la realitate zâmbesc. Cânt şi mă rog. Sunt vesel sufleteşte. Viaţa cotidiană are un aspect uniform. Viaţa interioară mi-e simplă, vie, plină şi mare, cu doruri şi vise pe care eu le trăiesc şi le simt vii în sufletul meu. Mă lupt cu păcatele. Şi cu cât mă adâncesc mai mult în mine, cu atât găsesc altele noi. Dar cu ajutorul Domnului le birui. Am căpătat o seninătate sufletească permanentă şi mă 130
mulţumesc cu darurile pe care mi le dă Dumnezeu, căci sunt nepreţuite. Vă mărturisesc iarăşi acelaşi lucru: trăiesc fericirea, o gust mai ales în lacrimi şi durere, acolo o găsesc mai dulce, mai adâncă. Trăiesc cu conştiinţa omului păcătos. Trăiesc pe Dumnezeu, Izvorul tuturor bucuriilor vieţii.(...) Sunt foarte mulţumit acum că am trăit o viaţă morală şi curată. În relaţiile mele cu fetele am fost cinstit, corect şi curat, mai exact n-am căzut în păcat. Şi am iubit atât de mult! (...) Vă spun drept, sunt fericit. Înţeleg şi iert totul, oricine m-ar lovi pe mine personal îl iert.
10 Aprilie 1945
Simplificaţi-vă viaţa cât mai mult. Întotdeauna învaţă-te să te mulţumeşti cu puţin, învaţă-te a te jertfi pe tine însuţi pentru binele aproapelui… rugăciunea este expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Când vei ajunge să te rogi cu adevărat, ai realizat pacea, fericirea…am ajuns să văd la fiecare pas făcându-se o minune…am avut momente în viaţa mea de închisoare când am plâns cu lacrimi nestăvilite, dându-mi seama de nimicnicia firii mele omeneşti, de slava lui Dumnezeu, de iubire. În aceste lacrimi am găsit cea mai mare fericire trăită de mine vreodată.
25 Mai 1945
Vă vorbesc la modul cel mai serios: faceţi-vă un examen de conştiinţă cât mai amănunţit, cecetaţi-vă bine viaţa, adânciţi-vă în interiorul fiinţei voastre şi cunoaşteţi-vă pe voi înşivă, cu toate păcatele şi greşelile săvârşite în viaţă. Scrieţi-le şi duceţi-vă în faţa duhovnicului să le mărturisiţi. Niciodată nu e prea târziu. Dar nu amânaţi nici măcar cu o singură zi. Vă vorbesc ca un fiu şi frate al vostru, cu toată iubirea ce o am pentru voi. Vorbesc cu toată convingerea sufletului, nu din cărţi ci din propria-mi trăire din aceşti ultimi ani, cei mai serioşi şi mai importanţi din viaţa mea, care pentru mine înseamnă totul, dar absolut totul. (...) Mulţumesc din toată inima Bunului Dumnezeu pentru suferinţa ce mi-a trimis-o. Căci prin suferinţă mi-am putut lumina sufletul şi am găsit calea vieţii. (...) Vă rog din suflet să citiţi Sfânta Scriptură. În fiecare seară înainte de a vă culca strângeţi-vă în jurul mamei, voi, copile scumpe ale inimii mele şi cu seninătate reculegeţi-vă câteva momente şi citiţi câte un capitol din Evanghelie, un capitol din Epistole şi câte un psalm. Cu multă evlavie faceţi-vă apoi rugăciunea de seară. (...) Ar fi foarte bine să aveţi candelă în dormitor. Cu candela aprinsă, în tăcere, fiecare să-şi examineze faptele, gândurile şi vorbele de peste zi. Imediat ce aţi constatat vreo greşeală să o mărturisiţi cu sinceritate, cerându-vă iertare. Apoi ... somn uşor! (...) Iubiţi-vă mult! Mult! Spuneţi-vă singure una alteia greşelile, cu dragoste. Ajutaţi-vă mereu. Iubitele mele, ar fi cel mai mare şi frumos lucru pe care l-aţi realiza: o familie creştină. O inimă necăjită să-şi afle mângâierea între voi. (...)
131
25 iunie 1945
Să ştiţi că eu nu sunt îngrijorat de soarta voastră dintr-un singur motiv: vă ştiu curate la suflet, cu credinţă în Dumnezeu şi cu dragoste pentru toată lumea. Aceste mari realităţi îmi dau siguranţa deplină că veţi răzbate bine prin toate încercările ce le veţi mai întâmpina pe viitor. Priviţi lucrurile în adâncime. Nu vedeţi voi că Dumnezeu vă trimite diferite încercări pentru a vă întări credinţa!? Nu gustaţi voi în cele mai grele clipe dintr-o bucurie izvorâtă din lumea lăuntrică a fiinţei voastre duhovniceşti? O fericire nouă, găsită în lacrimi. (...) Cât de mult aş vrea să fiu în mijlocul vostru, să pătrund în intimitatea sufletelor voastre şi să deschid larg porţile iubirii ce visează acolo şi aşteaptă să se reverse în valuri, să vă văd izbucnind în lacrimi de fericire îngenuncheate înaintea icoanei lui Hristos, mărturisindu-vă păcatele şi mulţumind. (...) Să ascultaţi mereu de glasul conştiinţei, trăind adevărul cu toată plinătatea sufletului. Vreau să vă ştiu senine şi conştiente de rostul pe care-l aveţi ca fiinţe vii: mântuirea. Vreau să vă ştiu curate la suflet. O curăţie feciorelnică, plină de virtute. Să fiţi creştine prin viaţa voastră!
23 Septembrie 1945
Rugăciunea este expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Când vei ajunge să te poţi ruga cu adevărat, atunci vei cunoaşte pacea şi fericirea. Eu încerc mereu şi Bunul Dumnezeu mă ocroteşte şi-mi dăruieşte atât de mult încât am ajuns să văd la fiecare pas făcându-se câte o minune. Trebuie să fiu sincer şi să recunosc că nu realizez decât foarte puţin, că încă n-am ajuns a mă ruga cu inima curăţită de griji, păcate şi gânduri lumeşti. Scumpă Norica, numai cine a gustat din bucuriile adânci ale sufletului le poate înţelege. Am avut momente în viaţa mea când am plâns cu lacrimi nestăvilite, dându-mi seama de zădărnicia şi nimicnicia fiinţei mele omeneşti, de slava lui Dumnezeu şi de iubirea Lui. Ei bine, în aceste lacrimi izvorâte din adâncul fiinţei mele îndurerate am găsit cea mai înaltă şi mai curată fericire trăită de mine vreodată. Cât aş fi de fericit să ajung a realiza o stare continuă de rugăciune! (...) Viaţa aceasta este cu totul trecătoare. Şi tot ce ţine de ea este trecător!
20 Noiembrie 1945
Mă preocupă în mod deosebit problema păcatului. Din iunie 1943, când am trăit prima zguduire sufletească provenită de pe urma conştiinţei păcatului, mi-am dat seama că pe măsură ce mă adâncesc mai mult în mine însumi descopăr noi păcate. În adâncul cel mai tainic al inimii am găsit izvorul nesecat al vieţii, dragostea. Mi-am dat seama că am nesocotit acest dar. Am spus atunci: „am greşit!”. În pământul păcatelor mele îngropasem tot ce sădise Dumnezeu mai preţios în mine. Pentru nesocotirea acestui dar sfânt, iubirea, mă simt răspunzător de toate păcatele semenilor mei, din toate timpurile şi
132
locurile. Dar sunt un om fericit, cel mai fericit om! Simt dragostea lui Dumnezeu la tot pasul, ocrotirea şi grija Lui pentru mine. Vreau să nu mai trăiesc pentru mine, ci să trăiesc pentru iubire, să contribui la fericirea tuturor, cu darul lui Dumnezeu. Prin mântuirea semenilor mei să-mi mântuiesc propriul meu suflet. Ah! Cât sunt de fericit! Cum poate trăi omul, această fiinţă micuţă, atâta fericire? Viaţa omului e un dar nepreţuit, e o minune şi eu mă străduiesc să devin prunc la suflet. După mii de suferinţe am realizat cea mai frumoasă prietenie din viaţa mea. Vom trăi toată viaţa unul pentru altul, Împărate Ceresc!
Crăciun 1945
E noapte. Tocmai am citit Acatistul Domnului. Am făcut un Crăciun mai frumos decât o poveste! Sufleteşte m-am simţit mai pregătit decât în alte rânduri. Am simţit, prin greutatea suferinţelor trăite pentru învierea sufletului, răspunderea ce mă apasă privitor la mântuirea propriului meu suflet, a familiei, rudelor, prietenilor, vrăjmaşilor, neamului întreg. Şi cu cât urcam mai sus pe scara idealului, cu atât mă vedeam mai mic, mai păcătos iar idealul mai înalt, desăvârşit: Hristos! Şi iată aşa, încet-încet, toţi idolii adolescenţei s-au năruit. Vălul de pe ochi a căzut prin lupta cu păcatul şi în faţă a rămas vie, senină, icoana Domnului Iisus Hristos! Aşadar am reuşit să stabilim pacea cu toţi semenii noştri şi asta numai prin călcarea noastră în picioare, prin recunoaşterea greşelilor noastre, prin iubire. Şi câtă pace am trăit vineri, când m-am aflat în faţa preotului! Ne-am împărtăşit mulţi. Ce zi mare, ce zi frumoasă! Am trăit-o din plin, cu toate binecuvântările trimise de Domnul!
O stea călătoare de la Răsărit
Cu razele albe de-argint
Lunecă înspre albastrul senin
Al cerului viu înflorit.
Şi steaua-L vesteşte pe Pruncul Mesia
Născut din Fecioara Maria.
Un miel blând se uită şi-ar vrea să-L sărute
Pe pruncul scăldat în lumină
În noaptea Crăciunului alb şi senin
O Mamă cu Pruncul la sân
Curată-n iubire priveşte-n uimire
Plinindu-se Bunavestire.
Un Prunc Sfânt se naşte în noaptea-nstelată
Din Sfânta Fecioară şi Duhul cel Sfânt
Al Tatălui drept Cuvânt
Coboară azi pe pământ
Făclie pe veci luminată!
Anul Nou 1946
133
La poarta inimii cânt florile dalbe. Cine a trăit iubirea mă va înţelege şi va fi fericit pentru fericirea mea. (...) Eu m-am pregătit şi mă pregătesc mereu să devin creştin. Nu numai în mănăstire este mântuit omul. (...) Mă doare neputinţa firii omeneşti, dar mă fericeşte iubirea.
29 Ianuarie 1946
Alta este viaţa decât aceea pe care şi-o închipuie oamenii. Altul este omul însuşi, decât aceea ce se închipuie el a fi. Altul este Adevărul decât acela pe care-l imaginează mintea omenească. Vreau să fiu sincer şi deschis până în cele mai adânci fibre ale sufletului. Cu primul pas pe care l-am făcut în închisoare m-am întrebat pentru ce am fost închis. Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit, întotdeauna am fost privit ca foarte bun, un exemplu de conduită morală. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru Adevăr. După mult zbucium, după multă durere trăită, când paharul suferinţelor se umpluse, a venit o zi sfântă, în iunie 1943, când am căzut cu faţa la pământ, îngenuncheat, cu fruntea plecată, cu inima zdrobită, într-un hohot de plâns. Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumina. La acea dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam în adevăr, pentru ce dar sufeream? Din tot sufletul meu plin de elan rămăsese numai iubirea. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsul meu prelung am început să bat metanii. Şi deodată…o!…Doamne! Ce mare eşti Tu, Doamne! Mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate, rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine. Vai, atâtea păcate, şi ochii sufletului meu împietrit de mândrie nu le vedeau. Ce mare este Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele. Şi o pace adâncă, un val adânc de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc cel mai mult şi la cei ce mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine şi le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: „Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului dintre oameni. Sunt fericit!”. Toţi au rămas înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii cu indiferenţă, unii m-au privit cu iubire, pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica. Un singur om mi-a spus: „Meriţi să fii sărutat!”. Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi mi-am continuat plânsul mulţumind şi slăvindu-L pe Dumnezeu. La ora aceea atitudinea mea era cu totul de neînţeles. Oamenii împietriţi în păcate trăiau departe de propria lor realitate sufletească. Mai târziu, câţi nu mi-au mulţumit că prin smerenia mea i-am salvat pe ei! De la acea dată am început conştient lupta împotriva păcatului. De-aţi şti voi ce grea luptă este războiul cu păcatul! Vreau să ştiţi că nu numai aici dar şi când eram afară am luptat foarte mult împotriva păcatului. ( aici mărturiseşte că deşi a fost ispitit trupeşte nu a căzut, nu a păcătuit, ci a rămas curat). În închisoare mi-am cercetat sufletul şi mi-am dat seama că chiar dacă n-am păcătuit cu fapta, cu vorba şi mai ales cu
134
gândul am greşit. M-am dus la preot şi după un adânc examen de conştiinţă m-am spovedit. Mărturisirea m-a despovărat de ele. Şi o luptă continuă duc mereu. Lupta nu încetează până la moarte. Fără pocăinţă nici un om nu poate face nici un pas înainte. Cine fuge de realitatea propriului suflet e un mincinos. (...) Ce este viaţa? E un dar al lui Dumnezeu dat nouă oamenilor pentru a ne curăţi sufletele de păcat şi a ne pregăti, prin Hristos, pentru a primi viaţa veşnică. Ce este omul? O fiinţă creată din nemărginita iubire a lui Dumnezeu, căreia i-au fost puse în faţă fericirea şi moartea spre a alege. (...) Fiţi foarte atenţi. În viaţa socială oamenii se privesc şi se judecă nu după ce sunt ei în fond, ci după ce par ei în formă. Nu vă faceţi iluzii despre om, căci cine face aceasta va suferi amar, însă iubiţi-l. Unul singur este desăvârşit, Unul singur este bun, Unul singur este curat: Hristos-Dumnezeu! (...) Şi acum: ce este Adevărul? Adevărul este Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu. Căutaţi să vă apropiaţi sincer de Hristos şi lăsaţi lumea cu păcatele ei în pace.
19 mai 1946
Sunt fericit, căci dacă-mi este îngrădită libertatea fizică prin legile omeneşti, în schimb mi s-a dăruit libertatea sufletească prin taina iubirii şi această libertate sufletească este bunul cel mai de preţ pe care l-aş fi putut câştiga în lumea aceasta plină de deşertăciuni. Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu slujim la salvarea neamului, la reînnoirea lui sufletească.
7 martie 1946
Mama mea iubită, te-am văzut în inima Noricăi la vorbitor. Erai bună, blândă şi înţelegătoare faţă de tot ceea ce sufletul meu trăieşte. Şi eu tăceam şi priveam în mine. Acolo am găsit Iubirea. (...) Azi sunt atât de mulţumit! Privesc liniştit la viaţa mea şi a întregii lumi şi văd lucrarea Domnului în toate. Mă uit la viaţa voastră şi văd minunea lui Dumnezeu. Draga mea mamă, te simt atât de mult! Spune-mi, mamă, că-mi simţi iubirea. Spune-mi, mamă, că mă simţi lângă matale tot timpul. Spune-mi, mamă, că eşti fericită. Vreau să-ţi spun atâtea, mamă! (...) Noaptea mă trezesc din somn şi mă rog. Îmi trimit gândurile la mama mea, în Ţara Făgăraşului, şi-i atâta linişte atunci în mine! Şi-l simt pe Tuţa, îi simt dragostea lui neţărmurită. Şi mă gândesc adesea la iubirea dintre matale şi Tuţa. Ce cămin frumos aţi realizat! Şi ce iubire frumoasă! (...)
Mamă, mi-aduc aminte de zilele de vară, de pe vremea când eram elev la liceu şi păşeam în grădină cu matale, printre pomi. Şi mi-aduc aminte de gândurile pe care mi le împărtăşeai privitoare la viitorul meu. Doreai să ai o noră bună. Iar eu, ţin minte, prea puţin mă gândeam la asta. Visam însă o soţie şi o vedeam în închipuirea mea ca pe o fată frumoasă, pe care din prima clipă a întâlnirii să o iubesc. S-o iubesc cu dragoste unică... (...) Esenţialul gândurilor mele din acea vreme dusă era ca eu să devin un om de mare valoare.
135
Înţelegeam prin aceasta un om care să joace un rol covârşitor în istorie, un om care să aducă cel mai mult aport neamului. Voiam să fac mult bine în lume...
Dar omul plănuieşte şi Dumnezeu hotărăşte. Viaţa şi-a urmat cursul ei vijelios şi măreţ pentru mine. Iată, m-am văzut singur la Iaşi, la Universitate. Acolo am văzut că, într-adevăr, mi se deschideau mari perspective de viitor. Trăiam o viaţă normală, eram unul din cei mai apreciaţi studenţi, iubit de toată lumea şi cu o sete neobişnuită pentru Ideal: o lume nouă, în care să domnească Iubirea şi dreptatea, armonia desăvârşită. În Iaşi, deşi tot sufletul meu era însetat de dragoste, nu mi-am legat inima de nici o fată. De ce? Purtam în sufletul meu chipul unei fete, iubita mea, dar pe această fată niciodată nu am putut s-o recunosc întruchipată într-o făptură reală. Aşa încât am rămas la modul meu propriu de a trăi iubirea, revărsându-o în toate fiinţele dar rămânând cu un gol în inimă, care se aştepta umplut.
Şi, iată, am ajuns în închisoare. Am fost trist atunci?! Am fost bucuros?! N-aş putea spune. Îmi dădeam seama precis însă că închisoarea îmi rezolva prin suferinţă şi ruperea de lume o serie întreagă de probleme. Aveam totala convingere că sufăr pentru adevăr. Faptul acesta îmi aducea în suflet o pace adâncă. Mă aflam pe calea împlinrii idealului.
Şi, dragă mamă, aş vrea să ştii că am suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn şi în singurătatea celulei, în frig şi foame, priveam întunericul şi şopteam încet, ca să aud numai eu, dar aşa de tare ca să audă Dumnezeu: „Mamă, mi-e frig, mi-e foame!”. La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nici o clipă. Am început să înfrunt suferinţele trupului şi încet-încet am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputinţa mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un păcătos. Deci mai întîi trebuia să devin eu un om curat, un om nou. Şi am început să mă lupt cu răul din mine. Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea în suferinţă. Şi golul din inima mea, pe care eu aşteptam să-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Şi am înţeles atunci că mare cu adevărat este cel care are o dragoste mare, mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic. (...) Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toţi. Este o cale atât de greu înţeleasă şi acceptată de oameni!... Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire...
15 mai 1946
Toţi umblăm după fericire. Toţi o dorim, toţi o căutăm. (...) Intru direct în intimitatea inimilor voastre şi vă spun: căutaţi fericirea în sufletele voastre. Nu o căutaţi în afara voastră. Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălăşluieşte Hristos. Dacă veţi aştepta fericirea din afara voastră veţi trăi decepţii peste decepţii şi niciodată nu
136
o veţi atinge. Vă spun atât: căutaţi iubirea şi trăiţi-o cu multă smerenie! (...) Cine împlineşte cuvântul lui Hristos realizează Maximum, Totul!
15 mai 1946 (alta)
Multă atenţie şi grijă în toate. O perfectă legalitate şi corectitudine. Prudenţă în fiecare cuvânt vorbit ori scris. Sunt vremuri cu totul delicate, pe care voi poate nu le sesizaţi. Să aveţi relaţii cu toată lumea, dar strict în cadrul unei vieţi creştine. (…) Felix! (este vorba de sublocotenentul Felix Guha, prieten apropiat al lui Valeriu – n.n.) Ne-am întâlnit suflet cu suflet în tren, între Bucureşti şi Piatra Olt. Ne-am uitat în ochi şi o iubire ne-a făcut prieteni pentru toată viaţa. În el am văzut un suflet uriaş, titanic, care trăia sub povara grea a singurătăţii. Nu mă simt vrednic de dragostea lui. Până şi azi nu pot preciza cum am devenit noi prieteni aşa, deodată: el matur, cu o cultură vastă, cu cunoştinţe neobişnuite, cu posibilităţi unice şi o poziţie socială înaltă; eu, în schimb, fără nimic din ce avea el. Felix, dacă trăia azi, prin iubirea ce i-o port şi prin încrederea neţărmurită ce o avea în sinceritatea mea s-ar fi transformat total, în stilul celei mai înalte linii de trăire creştină. Şi Felix ar fi devenit, printr-o conştiinţă creştină, un om inegalabil.
28 mai 1946
E zădărnicie multă în lumea asta pământească dar sunt atât de minunate darurile lui Dumnezeu sădite în sufletul omului, încât cu bucurie accepţi gândul morţii - căci moartea pentru Hristos aduce fericirea vieţii veşnice. Şi noi vom învia şi orice suferinţă, oricât de mică, primită cu iubire, orice jertfă făcută pentru Dumnezeu va cântări mult în ceasul înfricoşatei Judecăţi. Atunci, în Ziua Judecăţii de Apoi, ni se vor vădi toate păcatele, toate greşelile vieţii. De aceea trebuie să ne mărturisim păcatele la duhovnic şi să luptăm lupta cea bună. Căci unii vor învia pentru viaţă iar alţii pentru pedeapsa veşnică. Să stăruim în rugăciune, să priveghem cu smerenie şi dragoste şi să credem în mila lui Dumnezeu.
(...) Ne-am petrecut ziua ce de obicei. Pe înserate ne-am dus toţi trei la plimbare. Am început a ne mărturisi din stările sufleteşti încercate în ultima vreme, o mărturisire de păcate. Au fost momente mari, trăite cu toată sinceritatea sufletului, mărturisiri ale celor mai fine sentimente şi taine sufleteşti. Simt că mi se cere o viaţă de curăţenie totală, nu numai cu fapta sau cu vorba, ci şi cu gândurile şi intenţiile. (...) Trăim intens lupta cu păcatul. În adâncul sufletului dorim Învierea. Suntem într-o poziţie care cere cea mai mare atenţie: muchie de cuţit. De vreme îndelungată sesizez şi lupt cu cele mai subtile gânduri care încearcă să-mi pătrundă în suflet. Îmi dau seama că diavolul încearcă să pătrundă în suflet pe căi aparent nevinovate. (...) Caut umilinţa, căci îmi foloseşte mult la frângerea inimii. (...) Lupta împotriva egoismului este foarte grea. Înţeleg că omul adevărat este acela care a reuşit să-şi înfrângă iubirea de
137
sine. Trebuie să lupt împotriva tendinţei de singurătate şi în acelaşi timp trebuie să lupt împotriva realizării de relaţii personale care ar putea purta pecetea egoismului, adică să fug de satisfacţia pe care o încearcă sufletul atunci când simte şi pe alţii participând la viaţa şi darurile sale personale. O singură atitudine este valabilă: o viaţă înaltă creştină de necontenită rugăciune. Adică ce faci să fie curat – orice faptă, orice gând sau vorbă, orice relaţie, muncă, odihnă, totul să fie stare de rugăciune, de comuniune cu Dumnezeu. Păcatul a fost biruit de Iubire.
Fragmente de scrisori trimise de la Galda (1946-1948)
Mă odihnesc la gândul dăruirii totale şi al jertfei permanente. Mi-i dragă Crucea. Şi eu port o cruce. Simt iubirea Mântuitorului Hristos şi la EL alerg când vin ispitele asupra pătimaşului meu trup. Şi Domnul mă ajută şi-mi dă puteri să birui răul. Cât este de bun Dumnezeu!
De cele mai multe ori mă găsesc luptând cu egoismul din mine. De aceea îmi este dragă singurătatea. Mi-i tare drag să ascult foşnetul frunzelor şi murmurul apei. Sunt un om liber. Hristos mi-a sfărâmat lanţurile robiei!
Frate iubit, niciodată să nu te consideri de prisos. Acolo unde eşti, eşti cu voia lui Dumnezeu şi ai un rost anume de împlinit. Cu iubirea şi cu smerenia ta vei zidi pe fratele tău. Şi vei culege mare fericire. (...) Nu există nici un păcat care să rămână nepedepsit. Dacă însă te căieşti sincer şi cu zdrobire de inimă şi te rogi lui Dumnezeu, el te va ierta şi-ţi va trimite harul Lui. Şi invers, nu există nici un bine, nici un gând bun, oricât de simplu ar fi el, care să nu fie răsplătit. Fii însă smerit, căci nu tu, ci Dumnezeu lucrează prin tine.
Aud piţigoi cântând. Cât sunt de simpli!
Tocmai a venit proprietarul viei. Are ochelari de soare. Când l-am văzut, mi-am amintit că sunt puşcăriaş care lucrează pe moşia lui. Gândul acesta mă smereşte. Dar Dumnezeu îmi trimite bucuria cea mare. Lucrez pe pământul lui Dumnezeu. Oamenii sunt mândri şi nu vor să vadă că Unul singur este Stăpân a toate: Hristos!
O, Doamne! Cum judecă oamenii şi condamnă la moarte pe semeni de-ai lor înainte de a-i fi judecat Dumnezeu?!
Privesc în sufletul meu. E o mare de linişte. Şi deasupra apei, uşor, câte un val lin tremură şi se pierde în imensitate. Ispite care totuşi nu reuşesc să-mi
138
tulbure pacea. Nu le dau voie să pătrundă în adânc. Mă lupt cu ele. „Şi Duhul Domnului pluteşte peste ape”. Cât eşti Tu de mare, Doamne!
Acum sunt cu gândul într-o mănăstire!
Sunt un om mic, neputincios şi gol de fapte bune. Aceasta sunt în realitate.
Când eram copil iubeam mult porumbeii dar, ca de altfel toate dorinţele, nu i-am putut avea prea multă vreme. Azi înţeleg că aici a fost iubirea lui Dumnezeu, care îmi răpea bucuriile din lumea aceasta pentru a mă învăţa ca prin renunţare să ajung a iubi curat, desăvârşit. Şi azi iubesc porumbeii, dar nu-mi simt sufletul legat de ei, ci-i iubesc prin Dumnezeu. Şi înţeleg că iubirea lui Dumnezeu nu mă va părăsi niciodată. Şi El va interveni în viaţa mea ori de câte ori îmi voi lega sufletul de vreo bucurie sau dragoste omenească. Şi fie mă va ajuta să mă smulg din ea, fie mi-o va răpi El, pentru a-mi dărui în schimb libertatea sufletului, care este cel mai mare bun.
Sunt fericit, senin şi încrezător în destinul vieţii mele. Dumnezeu m-a ajutat întotdeauna. Sunt pregătit pentru orice.
Mama era o fată simplă, cu şcoală primară, fără altă avere decât fecioria sufletului şi a trupului. Tuţa era un om întreg, sănătos, voinic, cu un trecut frumos, student la Politehnică, bine văzut de toţi oamenii de valoare pe care îi avea Basarabia în acele vremuri. Se iubeau. (...) Îl văd pe Tuţa plângând în hohote, tremurând de iubire şi durere: a plecat feciorul lui, Valeriu. Şi eu cât sunt de păcătos!
Dorinţa de înălţare spre cer se poate vedea în întreaga natură. Şi munţii şi copacii şi ciocârliile şi vulturul şi sufletul omului sunt veşnic însetate de tot mai sus, mai sus, mai aproape de Domnul, mai departe de lumea aceasta.
Mi-e dor de un loc liniştit, îndepărtat, de o colibă ori un bordei săpat în stâncă, de o chilie sub poale de munte, să fiu ca păsările cerului. În jurul meu cu natura prietenă şi cu Domnul Hristos mereu în suflet. Să iubesc în linişte, smerit şi uitat de lume. Uneori mă gândesc să mă fac preot, dar nu sunt vrednic. Privesc pământul. Într-o zi voi fi şi eu pământ şi alţii vor scormoni ţărâna. Trupul meu se va preface în praf şi pulbere. Din trupul meu va creşte probabil o altă viaţă. Sufletul meu va fi în ceruri, unde-şi va aştepta judecata. Doresc să mă mântuiesc.
139
Aud ciocârlia cântând în parc. Privighetorile cântă. Mi-s dragi. Mă lupt cu gândurile păcătoase care încearcă să-mi intre în inimă. În suflet e linişte.
31 ianuarie 1948
În toate împrejurările roagă-te lui Dumnezeu să se împlinească voia Lui. Văd lucrarea lui Dumnezeu în sufletele voastre. Văd purtarea Lui de grijă. Şi sunt atât de mulţumit! Dragostea este cea mai mare virtute. Dragostea este însăşi desăvârşirea. Când dragostea, în loc să o dărui Izvorului a tot binele, lui Dumnezeu şi prin El aproapelui tău, o dărui acestei lumi pământeşti, deci îi răstorni sensul, ea devine din cea mai minunată virtute cea mai primejdioasă patimă.
Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu atâtea daruri, încât prin stăruinţa în virtute, cu ajutorul Părintelui Ceresc, el poate să se mântuiască. Dumnezeu i-a dăruit atâţia talanţi pentru ca prin ei omul să poată lupta, să poată să se apropie de El, să dăruiască şi să se jertfească. În măsura în care nu întrebuinţăm bine „talantul” pe care ni l-a încredinţat suntem robi păcatului. Aşadar pentru fiecare din noi se pune problema întrebuinţării talanţilor dăruiţi de Dumnezeu. Nu este permis nici a întrebuinţa spre rău talantul şi nici a-l îngropa în pământ. „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”. Ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu, Lui să-I dăruim. El ne-a dăruit viaţa, deci pentru El să trăim. El ne-a dăruit iubirea, Lui să I-o dăruim.
Ispăşim în această viaţă şi în viaţa veşnică. În această viaţă, ispăşirea prin suferinţă are două aspecte: un rol ispăşitor şi un rol curăţitor. În viaţa veşnică ispăşirea prin suferinţă este chin veşnic. De aceea se cuvine să-I mulţumim Domnului când ne pedepseşte aici, în viaţa aceasta. Deci să fim foarte atenţi la felul în care folosim darul lui Dumnezeu.
7 martie 1948
Vă urmăresc pe toţi şi pe fiecare în parte cu dragostea şi cu rugăciunea. Deşi sunt departe cu trupul, nu însă şi cu duhul, căci sunt alături de voi.
Nedatate
Când te văd întristată îţi strâng mâna şi-ţi spun: fruntea sus! Înainte! Curaj! Orice bucurie adevărată se câştigă cu preţ de jertfă. Orice cetate se cucereşte cu credinţă, bărbăţie, îndrăzneală, încredere în misiunea dată de Dumnezeu, şi în principal cu rugăciune.
Să mergeţi pe cărarea cea spinoasă, prin suferinţele pe care le îndură creştinul iubitor de adevăr. (...) Vreau să ştiţi că vremurile acestea pentru mine le socotesc o încercare şi le privesc ca pe o stare de ispăşire: cu sufletul senin şi plin de pace, cu bucurie tainică şi cu multă nădejde. Vreau să ştiţi că sunt fericit. Vremurile acestea sunt adeverirea drumului pe care ani şi ani în urmă l-
140
am mărturisit. Aceasta îmi este o bucurie atât de adâncă, încât pot spune că privesc moartea cu multă împăcare lăuntrică şi cu nădejdea fericirii viitoare. Îmi doresc zile multe pentru ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, să mă pregătesc sufleteşte. Toată dragostea sufletului meu.
Poezii
În ultima parte a vieţii Valeriu a compus şaisprezece poezii autobiografice şi testamentare. Nu a avut nici hârtie, nici creion, ci le-a alcătuit în minte, memorându-le. Apoi au fost învăţate de prieteni şi duse mai departe.
Exigenţele estetice pot fi justificate dar valoarea adevărată a acestor versuri stă în duhul care le-a dat viaţă.
DAR
Frate dragă, din grădină
Îţi trimit în dar un crin,
Să-ţi mângâie blând privirea
Cu veşmântul lui virgin.
Floare dalbă, floare albă,
Cât de mult aş da şi eu,
Îmbrăcat în haina-ţi albă,
Să mă duc la Dumnezeu.
Răsădit acolo sus,
În grădina minunată,
Să-mi simt viaţa-mbălsămată
Cu iubirea lui Iisus.
Plâng înăbuşit în noapte
Şi suspin cu glasul stins:
Dă-mi veşmântul alb de Nuntă
Cu crini minunaţi încins.
Încă din titlu poezia îşi vădeşte semnificaţiile ei profunde. „Darul” este mai mult decât o floare: este un prilej de cugetare la Dumnezeu şi de apropiere de El prin rugăciune. Prin urmare Iisus Însuşi este dăruit prietenului sub forma crinului, într-un gest de mare dragoste şi gingăşie. Simbolul crinului este frecvent la Valeriu şi aici el închipuie neprihănirea, desâvârşirea, fericirea,
141
atribute pe care autorul le râvneşte, căci le scria într-o vreme în care suferinţa sa era mare şi epuizantă. Deşi lasă să răzbată sentimentul uşurării şi al fericirii trecerii în veşnicie prin nuntă, el nu dispreţuieşte condiţia în care se află, ci doreşte numai transfigurarea ei prin înnoirea duhovnicească.
DOR
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie
Frumoasă ca un crin din Paradis.
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.
Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
Şi-mi primeneşte sufletul de zgură:
Atunci Iisus de mine mult se-ndură.
Sub crucea grea ce mă apasă sânger,
Cu trupu-ncovoiat de neputinţă.
Din când în când din cer coboar-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
M-apropii tot mai mult de biruinţă.
Mă plouă-n taină razele de soare,
M-adapă Iisus cu apă vie,
Grăuntele zvârlit în groapă-nvie
Ca viaţa îmbrăcată-n sărbătoare:
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.
Refren:
Sub flacăra iubirii arzătoare,
Din zori de zi şi până-n noapte-aştept.
Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept:
Iisuse, Iisuse!
Încet mă mistui ca o lumânare.
Prima strofă este mărturia stării de har, bucurie lăuntrică de floare paradisiacă ivită şi crescută din lacrimi şi suferinţă. Duhul preschimbă suferinţa în bucurie covârşitoare, nepământească. În strofa a doua autorul ne arată cum a
142
ajuns la această stare: sufletul şi trupul său au fost aspru chinuite şi batjocorite dar atunci a fost curăţit prin lacrimile revărsate de Dumnezeu în el. Totuşi, suferinţa continuă ca un calvar ce tinde să-l doboare însă este din nou salvat, de data aceasta de prezenţa îngerului din sine, care-i întăreşte puterea şi credinţa. Din treaptă în treaptă a suferinţelor urcă treaptă cu treaptă biruinţa, certitudinea, pacea, fericirea. Ultima strofă înfăţişează unirea tainică, deplină cu Hristos. Soarele este harul ce-l luminează. Iisus însuşi îi oferă saţiul sfinţeniei şi veşniciei. Omul e pregătit să fie îngropat cu certitudinea învierii în slavă. Cheia acestei poezii ca şi mesajul ei cel mai profund sunt cuprinse în primul şi ultimul vers - „Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie” – care exprimă paradoxala dualitate a condiţiei umane ce aspiră spre îndumnezeire. Refrenul este o descriere reală a ultimei perioade din viaţa autorului, petrecută în poziţie de veghe şi în chemarea necontenită a Numelui lui Iisus. Aşa a fost posibilă transfigurarea ce s-a realizat în Valeriu.
POEZIE
Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită
De grea şi îndelungă alergare
Şi plânge ca o pasăre rănită.
Când ochii mi-i închid şi cat în mine
Puteri să urc Golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: „Viaţa e Iisus!
Mărgăritarul preţios e-n tine”.
Privesc la dimineaţa minunată
A Învierii Tale din Mormânt,
Cu Magdalena, ca şi altă dată,
Îngenunchez ’naintea Ta plângând
Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.
Chinul epuizant îi întristează ochii şi-i oboseşte fruntea. Aşteptarea în suferinţă este grea şi inima sa bolnavă plânge. Epuizat, el nu mai are puterea să facă cine ştie ce efort de rezistenţă, ci caută în sine şi-L află acolo pe Iisus, închipuit prin simbolul mărgăritarului. Ultima strofă este descrierea stării de har în faţa priveliştii Învierii, pe care poetul o contemplă cu dragostea şi uitarea de sine a Magdalenei, împrumutând fericirea, lacrimile şi cântul ei. Poezia se
143
termină într-un imn de slavă, care izbucneşte numai după parcurgerea sfâşierilor pricinuite de lupta lăuntrică.
MINA
Un gând smerit şi simplu, o lumină
Spre Tine se înalţă lin din mină
Şi sufletul înlăcrimat se roagă:
O, vino, de păcate mă dezleagă!
Pe fruntea mea senină mâna-Ţi pune
Şi cheamă-mă încetişor pe nume
Cum ţi-ai chemat prietenul din groapă;
Te rog, Iisuse, dă-mi un pic de apă!
Dă-mi Pâine, Apă vie dă-mi din Viţă,
Să simt pulsând viaţa în mlădiţă,
Din mila Ta dă-mi inimă curată
Şi faţa Ta divină Ţi-o arată
În ceasul fericitei mele despărţiri
De lumea asprei noastre pribegiri.
Iisuse Doamne, vino-n zori,
Te cheamă cei din închisori,
O, vino, mina luminează,
Pe noi ne binecuvintează!
Este o poezie dedicată prietenului său drag Marin Naidim, aflat în regim de detenţie la mina de plumb de la Baia-Sprie. Memorată din om în om, poezia a ajuns în cele din urmă la destinatar. Notă. După zeci de ani de la această întâmplare, în 1992, Marin Naidim scrie emoţionat: „Auzise şi el că sub pământ, în mină, e o căldură grozavă, că se transpiră cumplit şi că mereu ţi-e sete şi-n compasiunea lui invoca mila lui Dumnezeu, cerea de la El pentru mine, prietenul lui, un strop de apă”. ( M. Naidim – „Valeriu Gafencu” în „Studentul Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor din România”, Cluj, 2002)
COLIND
Pe malul Trotuşului
144
Cântă robii Domnului
Înjugaţi la jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă multă
Şi-i cu lacrimi împletită.
În inima robului
Domnu-şi face ieslea Lui
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.
Stă un colpilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
La fereastra de-nchisoare.
Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş
Ce-i şopteşte drăgălaş:
Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare,
Unde-i Domnu-ntemniţat.
Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare.
În prima strofă autorul face referire la închisoarea din Târgu-Ocna, pe malul Trotuşului, care adăposteşte pe robii Domnului ce „colindă” muţi de suferinţă. Apoi trece înlăuntrul robului, unde se naşte Hristos ca într-o nouă iesle. De data aceasta crinii semnifică darurile duhovniceşti ce însoţesc naşterea în Hristos a omului. Copilul care priveşte uimit spre fereastra temniţei - căci şi temniţa are modul ei de a comunica cu lumea – este o metaforă a omului neprihănit, credincios, a omului în care nu a fost ucis Dumnezeu. Un înger, fiinţă nepământeană dar perceptibilă celor curaţi cu inima, îi vorbeşte dezvăluindu-i că naşterea lui Hristos nu se mai săvârşeşte în forma strălucirii publice, ci în prigonirea credinţei prin întemniţare. Creştinii fiind întemniţaţi, Iisus Însuşi este întemniţat. Înnoirea în Hristos în suferinţă şi prigonire este o lucrare mare, profundă, strălucitoare.
145
Această poezie Valeriu a închinat-o arhimandritului G., spunând că la el s-a gândit când a ales simbolul copilului venit să participe la Crăciunul din temniţă. Noi credem că autorul însuşi ar putea fi potirul în care s-au petrecut real aceste transformări lăuntrice şi poezia „Colind” ar putea fi socotită o mărturisire personală.
IMN
Vă cheamă Domnul Slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
Fortificaţi Biserica Creştină
Cu pietre vii, zidite-n temelii!
Să crească-n inimile voastre-nfrânte
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să se-mplânte
Pecetea Domnului Iisus Hristos.
Un clopot tainic miezul nopţii bate,
Iisus coboară pe pământ,
Din piepturile voastre-nsângerate
Răsună imnul Învierii sfânt.
Smulgeţi-vă din ceata celor răi,
Intraţi în cinul oastei creştineşti,
Priviţi spre Porţile Împărăteşti,
Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.
Veniţi creştini, luaţi Lumină,
Cu sufletul senin, purificat,
Veniţi flămânzi, gustaţi din cină,
E Nunta Fiului de Împărat!
“Imn” este chemarea sfântă şi dinamică a lui Valeriu la lucrarea de înnoire lăuntrică a credincioşilor în Biserica drept-măritoare.
RĂMAS BUN
Sângerând de răni adânci,
De zile fără soare,
146
De răni ascunse şi puroi,
Cu oasele slabe şi moi,
Stau ghemuit în pat şi mă gândesc
Că în curând am să vă părăsesc,
Prieteni dragi!
Nu plângeţi că mă duc de lângă voi,
Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi,
Cu hoţii în acelaşi cimitir;
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir.
Luându-L pe Iisus de Împărat,
Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă,
Luându-mă cu diavolul la trântă.
Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
Să devin altul,
Un erou,
Om nou.
Şi-am vrut
Neamul să-l mut
De-aici, de jos,
La Domnul Iisus Hristos.
Acum, când văd cât sunt de păcătos,
De mic şi de neputincios,
Că am nevoie multă de-ndurare,
De dragoste, de milă, de iertare,
Că numai Dumnezeu le poate toate
Şi lumea din robie El o scoate,
Devin copil supus,
Sunt umilit
Şi-s fericit.
Din cerul Tău înalt şi prea-ales,
Părinte, când mă vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pământ
Redă-le Tu, în alb veşmânt,
Un suflet care i-a iubit şi i-a ’nţeles.
(lipseşte ultima strofă)
147
Este o poezie descriptivă în care pe lângă autoportretul său, autorul face şi o încadrare în epocă şi în năzuinţele unei generaţii. Iniţial el a pornit vrând, cu un efort personal, să mute neamul la Dumnezeu dar aflându-şi poziţia sa umilă de om, are revelaţia transfigurării personale şi colective oferită de Dumnezeu prin credinţă, prin comuniune cu El.
Valeriu îşi ia rămas-bun de la prieteni printr-o mărturisire egală cu un testament, precum şi prin rugăciunea ce o înalţă ca sufletul său să rămână împreună cu cei pe care i-a iubit şi i-a înţeles, într-o continuitate a comuniunii sufleteşti a fraţilor acum şi în veci.
Valeriu a mai alcătuit şi alte poezii, printre care un cântec de leagăn închinat copiilor celor întemniţaţi, în care părinţii erau icoane de urmat pentru copii; o poezie lungă cu tema fiului risipitor - un tânăr ce întruchipează lumea secătuită sufleteşte a secolului nostru şi care, ajuns în criză, se regăseşte în legătura cu Tatăl Ceresc; în fine, un colind a cărui melodie a şi compus-o, un imn adus Maicii Domnului, pe care el o cinstea în chip deosebit.
Despre toate aceste poezii se poate încă vorbi. Semnificaţiile lor, simbolurile folosite, transformările lăuntrice descrise sunt realităţi pe care Valeriu le-a trăit la modul propriu, conştient şi viu.
Nădăjduiesc să se păstreze toate versurile lui, cât şi alte date şi informaţii despre autorul lor. A încerca acum să le găsesc şi să le adun ar fi o greşeală, întrucât orice contact între foştii deţinuţi este suspectat, interpretat tendenţios şi condamnat fără cruţare. Dar cred că Valeriu va trece şi prin această prigoană şi va contribui la zidirea unei lumi noi, creştine.
Ne-am străduit aici a-l prezenta pe Valeriu pentru că vedem în el nu numai o experienţă personală, ci şi un model uman, o cale de izbăvire din moartea sufletească ce ni se pregăteşte, un om devenit desăvârşit prin Hristos. Ştim că nu este singurul caz de sfinţenie în acest secol şi credem că noianul acesta de intensă şi izbitoare credinţă va naşte în lume o nouă eră creştină, mai curată şi mai bine gândită decât cele din trecut. Viaţa de sfânt a lui Valeriu se proiectează ca model al acestei lumi noi.
Oameni de cultură
Radu Gyr
Un om legendar şi reprezentativ al acestor vremuri, un mare poet care a încrustat în trupul său şi a cântat în poezia sa toată pătimirea unei generaţii, un munte de suferinţă, de demnitate şi de disperare - acesta este Radu Gyr.
El a cântat, pe toate registrele, toată jalea dar şi marea credinţă a neamului românesc. Poezia lui a fluturat din gură în gură la milioane de oameni,
148
ca un îndreptar al vremurilor. Este simbolul românismului de azi. Om cald, suflet sensibil, minte inspirată, caracter frumos şi trup plăpând. Poezia lui este o frescă a acestei epoci. L-au prigonit din pricina ei, au vrut să-l nimicească, a căzut dar va via mereu.
Era urât la chip ca un semit degenerat şi era frumos la suflet ca negrăita armonie a spiritualităţii româneşti mioritice. Şi-a trăit viaţa mai mult prin temniţe, când sub burghezi, când sub fascişti, când sub comunişti. A făcut studii strălucite, a fost Profesor universitar. Talentul şi l-a dăruit poeziei, deşi îl atrăgea şi muzica. Gingăşia lui naturală a fost crispată de tragedia vieţii sale şi a cântat toată gama frământărilor şi chinurilor acestui secol.
Nu era un mistic dar credea în Dumnezeu cu toată tăria. Era un naţionalist român, dar nu era şovin, nu a cunoscut ura de rasă şi a iubit oamenii cu putere de sacrificiu.
Opera lui este vastă. A compus zeci de mii de versuri, fără a le scrie, ci memorându-le, căci în temniţă nu se permitea scrisul şi nici cititul. Poeziile treceau din om în om prin închisori şi de acolo în ţară. Toată suflarea românească se regăsea în poezia lui. Ea a constituit factorul ideologic al rezistenţei româneşti, a fost în acelaşi timp mesajul nostru, strigătul nostru de disperare şi descrierea crudei realităţi dar mai presus de toate a fost forţa credinţei şi afirmării noastre.
Poezia lui este profund creştină, naţională şi umană. Deşi nu are numai valoare locală şi temporală şi va putea fi citită oricând cu acelaşi interes pe toate meridianele lumii, totuşi nimeni nu o va înţelege ca oamenii care au suferit în acest veac tortura sufletului şi a trupului. Într-o zi această poezie în cătuşe va ieşi la lumină.
Dintre versurile lui, poezia care a circulat cel mai mult, care a însemnat cel mai mult pentru sufletul în restrişte al osândiţilor a fost „Iisus în celulă”:
Azi noapte Iisus a intrat în celulă.
O, ce înalt şi ce trist era Christ!
Luna a intrat după El în celulă
Şi-L făcea şi mai înalt şi mai trist…
Cu vizita aceasta, pe cât de tainică pe atât de reală, începe poezia. Şi Iisus participă la toată mizeria vieţii deţinutului, la toate chinurile lui, se face părtaş la toate suferinţele lui în mod firesc, ca un prieten, ca un semen şi totuşi ca un Dumnezeu. Deţinutul Îl vede, Îl urmăreşte şi se identifică cu El simplu şi natural, căci şi Hristos „parcă purtase lanţuri cândva”. Procesul a fost conştient, urmărit cu atenţie, binefăcător. Apoi deţinutul aţipeşte, mulcomit de dulcea prezenţă a lui Christ şi i se pare că a dormit o mie de ani. Trezit, Îl caută cu înfrigurare; Christ însă nu e nicăieri. Zadarnic este strigătul gemut prin zăbrele al deţinutului, căci Hristos nu mai revine. Dar El rămăsese în însăşi fiinţa deţinutului, care mărturiseşte: „m-am pipăit şi pe mâinile mele am găsit urmele 149
cuielor Lui”. Comuniunea cu Dumnezeu în restrişte a fost dintotdeauna actul de tărie al sufletului românesc prigonit, strivit şi răstignit.
Radu Gyr a făcut puşcărie în vreo 4-5 etape. Prin anii 1955-1958 a avut o fereastră de libertate. Era perioada în care regimul comunist se afirma puternic şi mai avea un singur salt – colectivizarea ţăranilor - pentru a integra deplin întreaga suflare românească. Însă în preajma colectivizării trebuiau luate măsuri de intimidare şi prevedere şi Radu Gyr a fost o primă victimă. O viaţă întreagă a suferit pentru opinia lui pe care şi-a exprimat-o în versuri. Şi de data asta crima lui erau tot versurile lui. Ele deveniseră o forţă socială, şi asta supăra pe stăpânii absoluţi. Astfel că, nici mai mult nici mai puţin, pentru poezia sa „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, socotită „manifest legionar anticomunist”, a fost condamnat la moarte. Tot restul de acuzaţii anexate erau iluzorii.
Poetul era de mult bolnav. Cu lanţuri la mâini şi la picioare a fost ţinut aproape un an de zile la Jilava, în aşteptarea executării pedepsei cu moartea. O aripă întreagă a Jilavei era atunci ocupată de „morţi”, cum le plăcea temnicerilor să-i răsfeţe. „Hai, morţilor, a sosit moartea!”, li se striga zi de zi, ceas de ceas. Nedreptatea şi umilinţa erau strigătoare la cer, căci nici unul dintre condamnaţi nu era vinovat, nu de moarte, dar nici de temniţă. Ei reprezentau cu adevărat sufletul neamului şi neamul întreg vibra în jurul lor – ori tocmai puterea aceasta de influenţă naţională era vina pe care nu le-o puteau ierta tovarăşii lui Marx.
În cele din urmă Radu Gyr a fost graţiat. Au urmat ani de chin, de mizerie, de boală. Oscila între viaţă şi moarte. „De o mie de ori a murit”, cum spunea el undeva NOTA: în poezia „Basm”..., de zeci de mii de ori şi-a dorit moartea, spunem şi noi despre el, ca şi despre noi, dar moartea nu ne-a vrut pe toţi. Printre supravieţuitori a rămas şi poetul.
Prin 1963-1964 comuniştii erau stăpâni necontestaţi în ţară şi au decis eliberarea deţinuţilor politici, pentru a face manevră de deschidere occidentală, mai bine zis de infiltrare în Occident. Lui Radu Gyr i s-a spus: „Dacă nu cedaţi, dacă nu vă supuneţi, dacă nu capitulaţi fără condiţii, vă exterminăm pe toţi. Ai o mare înrâurire asupra tuturor. Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi. Noi nu ne jucăm cu puterea cum aţi făcut voi. Ori, ori. Alegi între viaţă şi moarte. Nu acceptăm amânări, acum te decizi. Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai scris viaţa întreagă, ca să moară mitul credinţei voastre. Tu poate eşti gata să mori dar gândeşte-te la miile de oameni care vor pieri din cauza nebuniei tale. Te asigurăm că ne vom ţine de cuvânt: dacă te lepezi de credinţa ta, vă vom da libertate tuturor deţinuţilor dar dacă nu vă ies gărgăunii şi nu sunteţi în stare să coborâţi şi voi pe pământ şi să vedeţi realitatea, atunci vă vom trimite urgent în cer. Nu avem nevoie de bandiţi. Nu eşti atât de inconştient încât să bagi în mormânt zeci de mii de oameni. Vă vom oferi locuri în câmpul muncii. O să fiţi şi voi productivi. Bă, lumea este în mâna noastră şi nu o scăpăm. Nu te uita că voi sunteţi mai mult morţi, căci avem toate mijloacele ştiinţifice să vă punem pe roate. Noi nu te minţim, nici tu să nu ne minţi. De altfel nici nu mai puteţi face
150
nimic. Poporul e gata să vă sfâşie. Nu mai aveţi viitor dar depinde de tine dacă veţi mai trăi sau veţi fi exterminaţi.”
Radu Gyr zăcea pe o targă, bolnav, epuizat, distrus dar sufletul şi mintea îi erau nevătămate. „I-am privit cu dispreţ şi milă”, îmi mărturisea el ulterior, „dar şi conştient că nu glumeau. Purtam în suflet povara frumuseţilor şi sacrificiilor unei vieţi, ale unei generaţii, ale celor mai buni dintre noi, şi în ultimă instanţă vedeam cauza lumii întregi pusă în cumpănă de aceşti exponenţi ai neantului. Viaţa abia licărea în mine. Ar fi fost o uşurare să mor! Era o dramă dilema în care mă găseam. Ştiam bine ce suflete curate şi sfinte zac între ziduri, pândite de moarte. Nu aveam dreptul să îi las să moară. Dar puteam să ucid sufletul acestor oameni şi al lumii întregi? Simţeam că se revoltă toate elanurile sfinte pe care le-am trăit şi le-am cântat. Am greşit uneori dar întotdeauna am năzuit spre ideal şi nu ne-am preţuit nici familiile, nici sănătatea, nici viaţa. Dar vremurile ne-au fost potrivnice! Visul nostru este mai sus, dar mai departe. Acum, aici ei sunt stăpâni. Am văzut atunci alte hecatombe de morţi iar pe ei râzând în hohote. Ce să fac? Ce să aleg? Torturat sufleteşte am acceptat să dau o declaraţie, care să devină publică, prin care să-mi reneg trecutul şi opera. A trebuit să scriu în termenii dictaţi de securişti. Îmi rupeam din suflet. Şi am simţit că totuşi sunt slab, că am atins limitele rezistenţei, că sunt umilit şi batjocorit dar că nu puteam face altfel. Cred că am contribuit la salvarea multor vieţi. Viaţă fără pată?! Sufletul a fost totuşi salvat. Te privesc şi văd sufletul imaculat al idealurilor noastre. În prăpădul colectiv ce a urmat le-a scăpat totuşi ceva, puţin după părerea lor, esenţialul după părerea noastră. Voi trăi cu regretul compromisului făcut dar cu convingerea că am învins. Am fost puşi în libertate. Câţiva nu am fost îngenuncheaţi. Deşi torturaţi, noi credem mai mult! Sunt necesare lacrimile pocăinţei. Am învăţat pe viu ce înseamnă a fi cu adevărat creştin. Chinul meu nu a încetat. Îmi iubesc opera, aşa cum am trăit-o şi am scris-o. Compromisul nu a alungat dragostea de curăţie şi de adevăr. Am fost urâţi şi prigoniţi cu o ură străină neamului românesc. Lumea întreagă decade dar în lumea întreagă se simte un vânt nou de înviere. Cred mai puternic ca oricând. Am ţinut să îţi mărturisesc aceste lucruri, poate că se ascunde o taină în întâlnirea noastră atât de neaşteptată!”
Eram atunci amândoi la băile Călimăneşti. Ulterior ne-am mai întâlnit. Continua să scrie poezie de substanţă şi de frumuseţe dar scria şi la o gazetă a partidului pentru românii din străinătate. Muncea mult. Era foarte sensibilizat, foarte singur şi sub endemica lui veselie ascundea o dramă cumplită. El mi-a spus că pe Nicolae Petraşcu l-au ucis la Sibiu iar pe Radu Mironovici îl ştia sechestrat într-o comună.
Tragedia poetului nu se sfârşise. El continua să fie calul de bătaie al tuturor oportuniştilor. Lovit de zeci de ani din toate părţile, acum îl loveau fraţii de condei, în ţară şi peste hotare. D. Micu şi alţii l-au atacat crud şi nedrept în gazetele literare. Tot Radu Gyr era „huliganul”, „banditul”, „decadentul”,
151
„obscurul”, „misticul”, „fascistul”, „criminalul”. În ultimele zile tocmai citise nişte critici mârşave venite de la oameni din breasla scriitoricească. A făcut o congestie cerebrală peste noapte şi în zori era neînsufleţit.
Cine l-a ucis? Nu îl poate ucide nimeni, câtă vreme vor mai fi oameni.
Nichifor Crainic
Este cel mai mare poet român creştin şi unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai lumii. A fost Profesor universitar, academician şi ziarist. Opera sa poetică este completată de opera eseistică şi mistică. Prelegerile sale universitare îi înălţau pe auditori la ceruri.
Nichifor Crainic este reprezentantul tradiţionalismului şi orientării spre Bizanţ. Filiaţia bizantină ca trăsătură spirituală a neamului românesc este structurală şi nimeni nu o poate contesta. Nici orientarea spre cultura franceză, nici aplecarea spre nemţi ori ruşi nu egalează forţa cu care substanţa noastră spirituală se simte ortodox - bizantină. Acest aspect l-a susţinut Nichifor Crainic în întreaga sa operă, contribuind în plus la reabilitarea Bizanţului, atât de nedrept calomniat în Occidentul de după Revoluţia franceză. El era de altfel ortodox convins şi adversar al catolicismului.
Pentru ideile sale, Nichifor Crainic a suferit o îndelungată detenţie, în timpul căreia a compus în memorie numeroase poezii. Acestea au ajuns şi afară, unde au circulat ilegal. Nădăjduim însă că într-o zi vor vedea lumina tiparului. NOTA: volumele „Şoimi peste prăpăstii...”
În temniţă poetul se ruga adâncit în sineşi, în genunchi, ceasuri întregi. Dar totuşi acest om de o remarcabilă sensibilitate era dublat de un senzorial nestăpânit. Datorită respectului pentru opera sa şi pentru suferinţa îndurată nu vom vorbi despre slăbiciunile lui omeneşti. A făcut regretabile compromisuri de conştiinţă dar opera lui rămâne pură şi autentic ortodoxă. El a murit ca un singuratic, căci era încă ostracizat.
Uitând greşelile omului, rămânem cu imaginea poetului şi gânditorului creştin care va impresiona oricând şi oriunde va fi citit. Azi se lasă tăcere peste opera lui dar într-o zi va fi aşezat în locul de cinste al culturii.
Mircea Vulcănescu
Era un bărbat înalt, frumos, demn, impozant, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate. A fost asistentul lui Nae Ionescu, filozoful ortodox român care a creat şcoală. A fost el însuşi un profund gânditor care nu a reuşit să scrie tot ce cugetase din pricina temniţei şi a morţii premature.
În temniţă vorbea şi cuvântul lui era ascultat. Îi învăţa să gândească pe cei ce fuseseră conducători ai ţării. Concepţia sa era una profund creştină de pe poziţii politice democratice. Îl vedeam adesea la biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în W.C. .
152
Întreţinând o febrilă activitate intelectuală în rândul deţinuţilor, Mircea Vulcănescu era un inamic declarat al marxiştilor. Din cauza unor prelegeri ţinute la Jilava a fost dus la camera neagră, aproape dezbrăcat, împreună cu alţi „bandiţi”. Ţinuţi flămânzi, neavând pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mâzga rece, care aducea îmbolnăvirea şi moartea. Mircea Vulcănescu s-a aşezat jos, ca să poată sta alţii pe el şi le-a zis: „Eu voi muri. Salvaţi-vă voi.” Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească iar ei au continuat să îl pedepsească până ce l-au ucis.
A fost un om cu caracter de diamant.
Nu putem să nu amintim aici pe Mircea Eliade, din aceeaşi şcoală a lui Nae Ionescu, cel care a scăpat de viforniţă şi a dus mai departe gândirea românească, precum şi pe profundul teolog Gheorghe Racoveanu.
În acelaşi curent s-a înscris şi Emil Cioran, care ulterior însă a adoptat în Franţa o gândire personală şi străină duhului ortodox şi românesc.
Constantin Noica
Filozof tot din pleiada lui Nae Ionescu. A fost condamnat pentru un manuscris. După eliberare a scris şi a publicat. Scrisul lui este o excepţie în atmosfera prezentă dar are ceva neîmplinit. Se pare că însuşi sufletul filozofului este încă tulbure şi nedefinit.
Petre Ţuţea
Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un enciclopedist care nu a reuşit să scrie mai nimic. Un filozof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Adesea îşi citea prin reviste ideile expuse şi era mulţumit, căci nu pe el, ci credinţa lui voia să o răspândească.
Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca M. Manoilescu, Bejan, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Dacă s-ar putea reproduce discuţiile dintre zidurile Jilavei, ar rezulta o nemaipomenită şi ascuţită întâlnire de opinii.
Gândirea sa era profund creştină. Formulările lui erau savante. Şi totuşi în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filozofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.
A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, apoi a trăit ca un fel de nimeni, al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea a pierdut în el un mare gânditor.
Trăiască Petre Ţuţea!
Petre Pandrea
153
Un anarhist cinstit, care oscila din stânga spre dreapta, căci a fost adversar declarat şi al uneia şi al alteia, după cum socotise el a fi cu drept. Fusese marele avocat al comuniştilor şi ei l-au întemniţat fără proces. A fost apoi avocatul legionarilor şi al Mănăstirii Vladimireşti.
A fost mereu consecvent cu sine însuşi. Când a auzit de oribila crimă de la abator NOTA E vorba de acuzaţia adusă Legionarilor că ar fi ucis evrei la abator, spânzurându-i în cârlige ca pe vite. De fapt n-a fost decât o înscenare, pusă la cale cu scopul de a denigra Mişcarea Legionară., s-a prezentat acolo şi a întreprins o anchetă pe cont propriu, în calitate de jurist şi publicist. A constatat că la abator în acele zile nu fusese ucis nimeni, prin urmare a acuzat autorităţile de atunci de înscenare.
În temniţă s-a convertit la credinţă. La Ocnele Mari, când un temnicer a călcat în picioare o iconiţă, el a sărit ca un fulger şi a strigat: „Nemernicule, cum îndrăzneşti să batjocoreşti acest chip sfânt, care este Maica şi Fecioara sufletului românesc de totdeauna?”. Auzise ceva şi din viaţa lui Valeriu şi ne-a zis: „Voi, care l-aţi cunoscut, aveţi datoria să strângeţi cu sfinţenie toate câte le-a făcut şi le-a spus Valeriu întrucât trebuie să faceţi cunoscut lumii că sfinţii au trăit printre noi.”
Crescuse în concepţia materialismului marxist iar când s-a deschis în el orizontul sfânt al credinţei a hotărât: „Va trebui să ard tot ce am scris şi să rescriu”.
La ultima reeducare din Aiud era plin de durere sufletească. A fost eliberat în 1964 şi a murit de cancer.
Vasile Voiculescu
A trecut modest, tăcut, discret, aproape neobservat printre noi şi a lăsat în suflete frumuseţi cereşti, aripi de îngeri, splendori omeneşti. Lipsit de dinamism şi agresivitate, el a fost un contemplativ, un rugător, un mărturisitor. Cu grijă şi migală şi-a şlefuit sufletul până ce a văzut cerurile deschise. Citindu-l, ne face frumoşi şi buni ca sufletul său.
Poezia lui a urcat pe cele din urmă trepte ale liricii româneşti şi este candidată la primul loc. În Sonetele după Shakespeare poetul a ajuns la miezul expresiei creştine înfăţişată în dimensiunea ei mistică şi umană. A scris şi proză. A participat activ la mişcarea „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim, fapt pentru care a şi fost condamnat. Când boala deja îl distrusese, a fost eliberat ca să moară acasă.
V. Voiculescu nu a fost publicat. Despre V. Voiculescu nu se vorbeşte. Despre V. Voiculescu se va vorbi în viitor. Doctor, poet şi mistic - Vasile Voiculescu.
George Manu
154
Om de cultură şi specialist de mare prestigiu în fizica atomică. Un caracter integru. I s-a oferit libertatea cu condiţia să se pună în serviciul statului ateu dar a refuzat. „Refuzi dar vei muri!”, i s-a spus şi aşa i s-a şi făcut. A murit înfometat, bolnav, neîngrijit, în mizeria zărcii din Aiud.
Dinu Pilat
Un tânăr bogat sufleteşte, descinzând din familia renumită a Brătienilor. Din fire sensibil şi generos, s-a dăruit pe sine în tot ce a întreprins.
Intelectual subţire, a făcut o bună critică, fiind asistent al lui George Călinescu. A scris un roman inspirându-se din anii grei, plini de evenimente tragice pentru ţară (1930-1940), o lume pe care nu o cunoscuse, cu care nu avea tangenţe dar care îl fermecase cu intensitatea ei spirituală şi dramatică. Pentru acest roman în ciornă, el şi cei ce l-au citit au fost condamnaţi ca idealişti, mistici şi legionari.
În temniţă s-a remarcat prin nobleţe, prin intensă strădanie duhovnicească şi prin cultura sa aleasă. A fost capabil de acte de sacrificiu pentru a salva viaţa unora mai bolnavi ca el. Postea şi se ruga intens. Ajunsese la înalte trăiri duhovniceşti. Purta pe chip o lumină din interior.
După eliberare a muncit din greu, apoi a fost rechemat de George Călinescu la catedră. Datorită unor relaţii de familie a putut să publice fără însă să se compromită cu ceva. Şi-a îngrijit cu devotament mama, care a suferit mult.
A murit de cancer la creier.
Alexandru Mironescu
Un om complex, sincer şi generos. O figură admirabilă. Deşi avea o pregătire ştiinţifică, a fost poet, romancier, critic de teatru, eseist, publicist, memorialist. A debutat ca ateu al şcolii franceze şi a sfârşit ca mistic ortodox. A făcut politică socialistă dar el vedea un socialism moral-creştin şi deci era printre socialişti ca o cioară albă.
A participat intens la mişcarea de la „Rugul Aprins”, din care cauză a şi fost condamnat. A făcut 5 ani de temniţă ca un spadasin. Poeziile lui filocalice, încă nepublicate, vor ocupa un loc ales în literatură.
După eliberare s-a păstrat netulburat, necompromis. Credea în Dumnezeu şi practica rugăciunea inimii dar era dublat de un om cu rigoare intelectuală, realizând o ţinută echilibrată şi armonioasă.
- S-a terminat cu comuniştii, spunea el.
- Dar cum? îl întrebam eu.
- Păi ăştia, socialiştii ăştia din Vest au să facă ceva.
- E o dublă naivitate, spuneam eu. Comuniştii sunt plini de avânt iar socialiştii occidentali vor avea soarta socialiştilor români.
- Fleacuri, zicea el. Eşti pesimist. Ai suferit prea mult, nu vezi că nu mai există comunişti?
155
- Nu există comunişti de credinţă dar există comunişti politici, obsedaţi de putere nemăsurată şi conştienţi de eficacitatea sistemului marxist-leninist.
- Eu poate nu voi mai trăi, dar voi veţi vedea cum sucombă această băşică umflată a marxism-leninismului!
Era naiv politic.
Înainte de a muri de cancer spunea: „Merg senin în cealaltă viaţă. Nu mă îndoiesc de existenţa ei dar sunt atent aşa, ca într-un laborator, să văd cum va fi!”. A sfârşit senin, lucid, plin de dragoste şi înţelepciune.
Vladimir Streinu
Literat, critic literar cu vederi stângiste. Mulţi ani a fost tolerat de regimul ateu, apoi condamnat o vreme şi după eliberare pus iarăşi în posturi de răspundere. Nu mai credea în materialismul dialectic dar nici nu a avut tăria să îl înfrunte.
Paul Sterian
Poet mistic din cercul lui Nae Ionescu, a trecut prin temniţe şi a supravieţuit menţinându-se în preocupările sale literar-religioase. Nu i s-a permis publicarea.
Şerban Cioculescu
Om de vastă cultură, critic literar de mare rigoare. Dintotdeauna a fost orientat spre centru-stânga, transformându-se adesea în agitator politic-literar. Academicianul Şerban Cioculescu dovedeşte o conştiinţă laxă dar nu ştim totuşi ce este în intimitatea sa.
Virgil Carianopol
Un poet autodidact, talentat, de dreapta. După ce a făcut puşcărie a devenit poet de curte, lozincar oportunist, suflet de vânzare. Totuşi a scris poezie bună, care nu va trece neobservată.
Constantin Gane
Figură de letopiseţ, scriitor de viţă veche, nobil la propriu şi la figurat. Om simplu în credinţă şi vast în cultură. Autorul cărţii “Trecute vieţi de doamne şi domniţe”. A murit în Aiud cu puţin înainte de eliberare.
Profesorul Moţaş
Biolog, socialist, ateu. În temniţă sufletul şi mintea lui s-au deschis lui Hristos. „Văd acum în miezul vieţii lucrarea lui Dumnezeu. Este o bucurie imensă. Să ne rugăm! Hai să ne rugăm!”, spunea el. Şi se ruga iar când termina începea să expună o antropologie creştină.
156
Traian Brăileanu
Profesor sociolog, filozof şi fost ministru. Caracter integru. A gândit creştin, a fost brav în temniţă şi a murit frumos după o îndelungă suferinţă.
Ion Petrovici
Profesor, filozof, metafizician, creştin. A fost condamnat de comunişti o dată cu ceilalţi miniştri ai lui Antonescu. A trăit distins şi discret. A fost bun prieten cu Nichifor Crainic şi profesorul Tomescu.
Ion Cantacuzino
Puţini oameni de o cultură vastă ca a sa. Puţini oameni nobili şi eleganţi ca el. Puţini intelectuali au suferit atât de frumos şi demn ca el.
Traian Herseni
Filosof, sociolog creştin, eseist. A suferit mult şi cu demnitate. A gândit mult dar nu ştim ce a lăsat scris.
Ernest Bernea
Filozof, a conceput în temniţă un sistem filozofic creştin.
Nicolae Mărgineanu
Filozof raţionalist. Temniţa l-a şocat dar nu l-a schimbat.
Ovidiu Cotruş
Tânăr filozof format la şcoala lui Lucian Blaga din Cluj. Un enciclopedist. A fost întemniţat alături de colegul său Doinaş.
Horia Cosmovici
Avocat, publicist, pictor. A trecut la catolicism prin înrâurirea monseniorului Ghika. Avea mulţi admiratori.
Au mai fost în închisori şi alţi mulţi oameni de cultură despre care nu am date informative. Cum desigur ştim că au fost unii ca M. Sadoveanu, G. Călinescu ori T. Arghezi care, cameleoni fiind, s-au colorat în roşu. L. Blaga, I. Barbu, V. Băncilă au izbutit să nu intre în temniţă şi nici să nu se compromită în aşa-zisa „libertate socialistă”. Un Ţuculescu ori D. Anghel şi-au afirmat cu dârzenie filozofia şi viziunea lor spirituală în opere care numai postum au fost recunoscute. Alţii, ca G. Enescu, au evadat în străinătate. Au fost şi savanţi ca Săvulescu ori Parhon care s-au prefăcut în măscărici politici. Intelectualitatea română nu a fost materialist-ştiinţifizată dar s-a pretat la un joc nu prea onorabil.
Poeţi tineri
157
Este vorba despre acei poeţi care şi-au scris opera în temniţe şi nu sunt cunoscuţi:
Constantin Dragodan
Dragodan este un om simplu, modest, sincer şi bun.
Nu aţi auzit de acest poet, căci a crescut la Aiud şi tot acolo a scris versuri de bună calitate. Despre poezia sa vă pot vorbi prietenii lui dar şi securiştii. Dacă vreţi să-i cunoaşteţi o parte din operă, mergeţi la Tribunalul Militar din Bucureşti şi-o veţi afla la dosar. Căci Dragodan a fost condamnat pentru că l-a „văzut” pe Lenin trecând triumfător şi mulţumit de sine peste ţara plină de temniţe şi lagăre.NOTA Poezia lui nu este însă numai politică, ci şi de substanţă.
Ştefan Vlădoianu
Un om mărunt şi miop dar înalt şi cu vederi de vultur în măiastra sa poezie. A tradus în colonie la Galda pe Baudelaire. Viaţa lui: Aiud, mină, Aiud!
Constantin Oprişan
Tânăr poet şi filozof, bun cunoscător al lui Kirkegaard. A cunoscut tenebrele reeducării dar a ieşit din ele purificat. Poezia lui circulă din gură în gură. A fost ucis prin izolare, înfometare şi lipsă de asistenţă medicală, în fortul 13 de la Jilava. NOTA
Cunosc şi alţi poeţi tineri care au scris în temniţe şi nu ştiu dacă vor ajunge să fie vreodată cunoscuţi şi recunoscuţi. Cine a auzit de Al. Ioanid, A. Vişoran, C. Paragină, Pop, Gheorghiţă Viorel şi alţi mulţi ca ei? Aceştia sunt adevăraţii reprezentanţi ai culturii româneşti, care de la obârşii este creştin-ortodoxă. În faţa suferinţei şi jertfei lor să se plece genunchii viitorimii!
Mai amintesc aici, ca fenomen semnificativ, pe poeţii tineri care au crescut sub regimul ateu dar care sunt profund religioşi şi ale căror opere sunt de vârf: Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, I. Gheorghe, Ana Blandiana, I. Niculae, Dinescu, Horia Bernea ş.a.
Oameni politici
Iuliu Maniu
Şeful Partidului Ţărănist a fost un democrat de tip occidental, căci s-a format în Ardealul austro-maghiar. Deşi nu a fost un militant creştin, credinţa a fost fundalul întregii sale vieţi politice. Demnitatea lui mergea până la rigiditate. Caracter tare şi incoruptibil, şi-a afirmat totdeauna tranşant punctul de vedere.
L-a înfruntat pe Carol al II-lea dar nu i-a putut împiedica guvernarea scandaloasă, rapace şi criminală. S-a bucurat de stima lui Antonescu. A luptat
158
să obţină garanţii de la anglo-americani în vederea semnării unei păci separate dar nu a avut succes şi fără convingere a trebuit să trateze cu sovieticii şi cu comuniştii români. După 23 August a înţeles repede că totul era pierdut, întrucât anglo-americanii nu au contracarat Armata Roşie care ocupa ţara. Nici Maniu nu ştia că la Yalta fusesem vânduţi de occidentali lui Stalin şi că vorbăria despre democraţie şi autodeterminare dintre Aliaţi nu era garantată cu nimic de către anglo-americani.
Conştient de responsabilităţile ce îi reveneau pentru evenimentele contemporane, Iuliu Maniu a ales martiriul. A fost arestat şi condamnat nu de Carol al II-lea, nici de Antonescu, ci chiar de comuniştii a căror ascensiune o înlesnise prin participarea la actul de la 23 August. Aceştia îl declarau acum inamicul numărul unu al „democraţiei socialiste”.
La proces a avut o ţinută nobilă şi demnă. A vorbit frumos despre toţi colaboratorii săi, chiar şi despre cei decăzuţi. A primit senin condamnarea şi nu şi-a făcut iluzii. Ştia că vremea lui a trecut, ştia că suferinţa sa este de lungă durată şi de mare profunzime. Cunoştea acum limitele democraţiei şi deficienţele ei.
A trecut o vreme prin închisoarea din Galaţi, apoi a fost dus la Sighet. Aici, deşi supus unui regim extrem de dur, a avut o ţinută vrednică de admiraţie. Continua să creadă, să fie optimist, căci el vedea departe. Se spovedea şi se cumineca regulat. Înaintat în vârstă, şi-a sfârşit zilele sub îngrijirea unui călugăr catolic întemniţat şi el la Sighet.
Numele lui Maniu înfioară şi acum sufletul românilor şi-l va orienta mereu spre demnitate, onoare, înaltă ţinută morală şi responsabilitate până la sacrificiu. Desigur era bine dacă el ar fi fost un om de acţiune, mai abil, mai decis, mai spontan, încât să nu fie numai un simbol moral, ci şi un ctitor politic. A lăsat neîmplinite marile speranţe pe care românii le investiseră în el. Cu toate acestea va rămâne până la capăt unul din oamenii politici cei mai iubiţi şi respectaţi de popor.
Ion Mihalache
Un mare tribun, un bun agitator de mase, un îndrăzneţ agitator politic. Om onest, vrednic, de bună-credinţă. Vederile lui politice au fost ţărăniste, adică laburiste, un fel de centru-stânga. Dacă între ţărani s-a descurcat bine, intelectualii strânşi în jurul lui l-au dominat şi au aruncat confuzie şi nedumerire în politica sa: ţărănistul Titulescu făcea politică abilă, europeană, de apropiere de U.R.S.S.; alt ţărănist, Armand Călinescu, a fost criminalul ţării; Ghelmegeanu, Ralea, Potircă, Ioaniţescu, tot ţărănişti ai lui Mihalache, l-au părăsit făcând jocul comuniştilor.
Este cinstea lui Mihalache că nu a fost comunizant dar este incompetenţa lui faptul de a fi promovat elemente politice comunizante de prim rang. I-au lipsit probabil marile intuiţii politice ale vremii şi a plutit în confuzie.A fost un adversar
159
al liberal-burghezilor dar partidul său nu a izbutitit a fi mai mult decât o copie nereuşită a liberalilor. Confuziile se pot găsi în chiar vederile politice ale lui Mihalache. De pildă, prin 1936 el ocrotea public activităţile comuniste din România. Fără să fi strălucit, el a rămas bărbatul politic-ţăran. Ţăranii l-au iubit şi l-au urmat. A fost însă prea democrat şi prea corect pentru a lupta cu şiretenia „democraţiei socialiste”.
În ultima parte a vieţii Ion Mihalache l-a secondat pe Maniu. Ar fi urmat să plece în străinătate dar au fost trădaţi. La proces a fost demn, cinstit, corect, aşa cum era de fapt sufletul său. În temniţă a suferit şi a murit demn. În urma lui a suferit şi a murit soţia lui, o femeie modestă care niciodată nu a ieşit din anonimat. Cu toate că ea a murit după eliberare, amândoi sunt eroi ai neamului.
George Brătianu
Un istoric descins din familia politicienilor burgheziei române şi care s-a deosebit de ei prin ţinuta sa intelectuală şi politică înaltă şi de incontestabilă moralitate. A fost o personalitate complexă, cu putere de afirmare dar fără stridenţe. Pentru el politica era un criteriu moral şi nu unul de parvenire. Deşi era de concepţie liberală, nu a căutat să se îmbogăţească şi nici nu a sprijinit pe alţii să o facă deoarece onestitatea îi impunea să muncească pentru a câştiga.
În peisajul politic românesc a fost o figură aparte. A creat un Partid Liberal al său, independent de liberalii familiei Brătianu. În politica externă de asemenea s-a distanţat de Brătieni, orientându-se spre Germania. Pe Antonescu l-a susţinut fără a se identifica întru totul cu el. Constrâns de evenimentele războiului, a înţeles necesitatea păcii separate cu America şi a militat alături de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, împărtăşind soarta lor. Este unul dintre stâlpii actului de la 23 August. Şi el a cerut şi a sperat că va primi garanţiile Angliei şi Americii. A plătit cu viaţa amara sa deziluzie.
La Sighet a fost umilit şi batjocorit. Încă nu este elucidat modul în care a murit. Sfârşitul i-a fost demn cum i-au fost şi sufletul şi viaţa. George Brătianu este deschizător de ţinută românească.
Titel Petrescu
Avocat, preşedinte al Partidului Socialist. Un intelectual franţuzit şi înmănuşat. Vechii socialişti l-au acceptat ca şef pentru a avea un conducător intelectual. O parte din ei, ca Rotar, Rădăceanu, Voitec şi alţii l-au trădat curând şi au trecut de partea comuniştilor. În schimb mare parte din popor, care nu putea adera la comunism dar care nu se declara nici burgheză, a debarcat în Partidul Socialist, nu din convingeri socialiste, ci într-un soi de naufragiu politic. De fapt socialişti convinşi au rămas numai cei câţiva bătrâni care l-au urmat pe Titel Petrescu în restriştea temniţelor, după actul de la 23 August la care el a participat solicitat de Maniu.
160
În fond Titel Petrescu a fost un „tovarăş de drum” de care comuniştii s-au dispensat repede, repede. N-a avut rezistenţă la suferinţă. A fost eliberat când era foarte grav bolnav, pentru a muri acasă, conform umanismului marxist. El este un exemplu bun pentru toţi socialiştii din lume care acceptă „tovărăşia de drum”.
Dinu Brătianu
A trăit până la o venerabilă vârstă rămânând în umbră şi a sfârşit prin a muri ca un martir naţional. Alături de Maniu este coautor al actului de la 23 August. A sfârşit în neagra temniţă de la Sighet.
Nicolae Pătraşcu
Om politic creştin, Secretar General al Mişcării Legionare. Bărbat dârz, cinstit şi viteaz. Deşi modest, a jucat roluri politice majore. Un caracter integru şi un mare conducător de oameni.
A cunoscut lagărele lui Hitler. În 1945 vine în ţară din Germania iar în 1947 trece la organizarea antirevoluţionară. Este arestat şi condamnat în 1948, alături de sute de mii de români.
După ani de teroare şi torturi este băgat în procesul „Ţurcanu” şi acuzat că a organizat „reeducarea” din Piteşti. Ani de zile a suportat regimul de exterminare de la izolarea din Jilava.
În 1964 a refuzat să accepte personal „reeducarea” dar nu s-a opus ei, ci a dat fiecărui om libertatea de a alege. Ca un sfinx stătea la şedinţele monstruoase ale „reeducării” din Aiud, unde era adus cu forţa să asiste.
A fost totuşi eliberat în 1964 şi ucis într-un chip înfiorător la Sibiu. NOTA – din Mitu Banea despre uciderea lui N.P.
Ilie Niculescu
Profesor dr. la Academia de Înalte Studii Comerciale din Bucureşti. Bărbat frumos la chip şi la suflet. Inteligent, cult şi om de acţiune. Luptător ideal, creştin activ. Un cavaler al onoarei neîntinate şi totuşi un învins.
A fost paratrăsnetul unei puternice şi duşmănoase furtuni. A suferit imens. Omul acesta hulit, batjocorit, socotit simbol al răzvrătirilor era de fapt un pur, un visător şi un idealist. Bunătatea lui sufletească mergea până la jertfă. Nu avea loc în inima lui pentru ură, el cel atât de mult urât.
În 1964 a ieşit din temniţă zdrobit. A continuat să trăiască sub ploaie de injurii şi calomnii. Şocat fiind o viaţă întreagă, a murit în 1968 printr-un stop cardiac repetat.
Constantin Petrovicescu
161
General, Ministru de Interne în timpul guvernării legionare. În temniţă s-a distins prin strădaniile sale duhovniceşti, ajungând la bătrâneţe la o impresionantă conştiinţă şi trăire creştină. A murit cu zile în Aiud.
Traian Trifan
Legionar de frunte, avocat, caracter integru. Lucrător al rugăciunii minţii, de ale cărei adâncimi s-a apropiat vibrând şi strălucind tainic.
Ene Filipescu
Copil analfabet sosit desculţ în Bucureşti şi muncind ca ucenic de cizmar, a învăţat carte singur şi a ajuns autodidact. A intrat în Partidul Socialist, participând la activitatea din ţară şi din străinătate. Cu timpul şi-a făcut în Bucureşti un atelier de încălţăminte de lux cu magazin de desfacere şi câştiga bine.
Pleda pentru libertate dar era autocrat. Citise adesea Biblia dar nu credea în Dumnezeu. Îşi făcuse o cultura naţionalist-marxistă însă cunoştea şi pe clasicii greci. Personalitatea lui îmbina generozitatea cu autoritatea şi reuşea să se facă iubit prin nobleţea intenţiilor sale.
Când socialiştii s-au scindat în două el a rămas între puri. A intrat în temniţă şi dădea lecţii de socialism şi deţinuţilor şi autorităţilor. Iubea viaţa şi n-a vrut să accepte moartea nici până în ultima zi. Dar în ultima oră a vieţii sufletul său s-a deschis cerului şi a cerut să i se facă o rugăciune. Aşa a sfârşit un bătrân socialist.
Constantin Argetoianu
Fost Ministru de Finanţe şi al Afacerilor Străine şi cunoscut om politic. O inteligenţă derutantă. După 23 August a făcut un voiaj în străinătate şi a venit cu garanţiile francmasoneriei să lupte şi să înlăture regimul comunist din România. A fost însă arestat la Jilava şi a murit în crudă mizerie. În vremea aceea Sadoveanu, adversarul său din francmasonerie, ocupa roluri importante în slujba comunismului.
Lucreţiu Pătrăşcanu
Avocat, vechi comunist, coautor al actului de la 23 August. A fost primul conducător comunist român care a afirmat ideea naţională în cadrul Internaţionalei proletare. Stalin şi Dej l-au condamnat la moarte.
Cazul Pătrăşcanu nu trebuie considerat elucidat, căci nu avem date suficiente pentru a o face. În timpul detenţiei el a fost ţinut foarte izolat şi puţini sunt cei ce pot mărturisi despre el şi despre evoluţia conştiinţei lui în faţa morţii pe care i-au oferit-o “tovarăşii” săi de drum, reprezentanţii idealului marxist, oamenii pe care i-a ajutat, i-a apărat şi pentru care a luptat cu mari riscuri. Se
162
pare că a avut până la sfârşit o atitudine demnă. A fost executat la indicaţiile directe, scrise ale lui Dej. Ceauşescu l-a reabilitat.
Pe lângă Lucreţiu Pătrăşcanu au mai fost atunci închişi la Piteşti şi alţi comunişti cu diverse devieri partinice. Ei erau deţinuţi fără condamnare. Erau îmbrăcaţi civil, primeau o hrană foarte bună, aveau cărţi şi ziare. Li se dădea hârtie şi scriau toată ziua autocritici şi autodemascări. Ştim că unii dintre ei au luat contact cu studenţii din Piteşti care urmau să intre în reeducare. Mai ştim că unii dintre ei au fost conduşi de către ofiţerul politic Marina să vadă torturile studenţilor din camera 4 şi s-au îngrozit. Dacă între ei va fi cineva cinstit sufleteşte şi va fi avut norocul să supravieţuiască, ar putea depune mărturie.
Vasile Luca
A fost unul dintre primii trei terorişti din România, alături de Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej, la care s-a adăugat Teohari Georgescu. Dej a rupt gâtul evreicei şi al lui Luca. Acesta din urmă s-a bucurat de un regim penitenciar special, extrem de izolat dar totuşi supraalimentat. Într-o perioadă a trecut prin Văcăreşti şi avea crize colerice.
Alexandru Iacob
Evreu. Fost ministru. Prieten al lui Vasile Luca şi condamnat împreună cu el. A fost ţinut opt ani izolat într-o celulă la Râmnicu-Sărat. S-a eliberat în 1964 cu gândul să se răfuiască cu unii „tovarăşi”.
Aurel Dobrescu
Fost ministru ţărănist. Un om impulsiv şi scandalagiu. Nu se bucura de simpatie nici între ţărănişti, căci făcuse un joc dubios cu comuniştii. În cele din urmă a fost şi el condamnat.
L-am cunoscut în 1958 în spitalul-penitenciar Văcăreşti. Eram bolnav, slab, prăpădit. Mă îngrijeau un medic şi o doctoriţă dar de la o vreme a apărut separat încă un doctor tinerel. Acesta mi-a administrat zilnic două injecţii plegomazin şi ceva drajeuri care mă ameţiseră. Nu ştiam ce sunt. Într-o zi medicul şi doctoriţa au văzut la mine o injecţie plegomazin şi aflând că doctorul evreu îmi face un astfel de tratament fără ştirea lor au făcut tapaj şi i-au interzis să mai intre la mine în celulă. Am înţeles atunci că doctorul cel tânăr îmi administra un tratament aşa-zis psihiatric.
În aceste împrejurări a fost adus în celulă Aurel Dobrescu. Arăta ca un taur furios. De la bun început mi-a arătat un bocanc de alpinist bine ţintat şi mi-a spus: „Dacă vrei să-ţi găuresc capul, caută-mi pricină”. Din auzite îi cunoşteam scandalurile. L-am suportat greu, căci dormeam amândoi într-un pat îngust. Toată lumea îl respecta şi îl evita dar eu nu am putut să îl ocolesc. Colonelul Coller însuşi a venit de mai multe ori să ne viziteze şi să ne întrebe cum ne împăcăm.
163
Dobrescu îmi spunea: „Eu sunt francmason. Nimeni nu va îndrăzni să se atingă de viaţa mea. Vor plăti scump cei ce nu au ascultat dispoziţiile primite. Eu sunt investit cu mari puteri. Prin noi se vor rezolva conflictele din lume. Evreii deţin frâiele nevralgice ala tuturor ţărilor. Comunismul va dura dacă va fi susţinut de francmasonerie”.
Când m-au despărţit de acest om am răsuflat uşurat.
Ghiţă Pop
Ţărănist. Profesor. Amic al lui Maniu. Om cinstit, corect, patriot. A suferit demn.
Sioniştii
Mişcarea sionistă luase proporţii prin 1950 şi au fost făcute multe arestări. Sioniştii au fost izolaţi de ceilalţi deţinuţi şi li s-a acordat regim preferenţial. În timp ce noi eram terorizaţi, înfometaţi şi izolaţi de familii, ei se bucurau de presă, de pachete şi îşi petreceau timpul în cercuri de studiu. Erau naţionalişti, şovini şi credincioşi habotnici. Erau preocupaţi de crearea statului Israel şi căutau metodele prin care i-ar putea elimina pe arabi din calea lor. Nu au întârziat mult în temniţă, căci datorită presiunilor internaţionale au fost eliberaţi şi au emigrat.
Au existat în temniţă şi deţinuţi evrei de drept comun, condamnaţi pentru trafic de vize şi aur ori alte delicte economice. Şi ei au fost eliberaţi şi au emigrat în Israel.
Oamenii lui Dumnezeu
În temniţele comuniste preoţii şi călugării ortodocşi au fost mulţi în tot timpul şi supuşi permanent unui regim de exterminare. Deşi nu am o statistică precisă, pot spune că sute de clerici ortodocşi români au fost arestaţi şi deportaţi. Prezenţa lor în lumea deţinuţilor a imprimat caracterul de catacombă al temniţelor.
În închisori a existat o reală spiritualitate creştină. Preoţii şi-au făcut frumos datoria, atât prin învăţătura lor cât şi prin săvârşirea Sfintelor Taine. Ei au fost condamnaţi pentru credinţa în Dumnezeu, pentru puterea cu care iradiau credinţa în popor, pentru că şi-au împlinit misiunea de apostolat. L-au mărturisit pe Hristos şi de acea au fost martirizaţi.
Voi aminti aici numai câţiva dintre ei, deşi asemenea lor au fost sute şi sute...
Arhimandritul Benedict Ghiuş
Figură luminoasă, suflet blând, om de perfect echilibru, deopotrivă duhovnic şi teolog, poate puţin naiv a fost arhimandritul Benedict, care a dat prestigiu monahismului românesc prin participarea sa la rezistenţa credinţei,
164
mărturisită în temniţă şi martiriu. Deşi modest, este totuşi figura cea mai frumoasă a clerului nostru.
Era un călugăr firav şi plăpând la trup dar curat şi integru la suflet. Om de aleasă cultură şi mare duhovnic. La „Rugul Aprins”, cerc de călugări şi laici intelectuali preocupaţi de rugăciunea inimii, părintele Benedict a polarizat, prin viaţa sa duhovnicească, activitatea întregului grup. A refuzat să urce treptele ierarhiei bisericeşti, optând pentru puritate. Vorbea frumos, slujea cu evlavie, spovedea cu pricepere, zidea sufleteşte cu putere şi trebuia ferit de pericole, căci nu ştia, din naivitate, să fie prudent în faţa prigonitorilor.
Deşi atât de modest, personalitatea lui concentrează tot ce are frumos şi sfânt ortodoxia românească.
Arhimandritul Gherasim Iscu
Arhimandritul Gherasim a fost un stâlp al rezistenţei sufleteşti în temniţă. La Canalul morţii Dunăre-Marea Neagră a fost repartizat în brigada specială pentru preoţi, unde tortura prin muncă, nesomn, înfometare şi bătaie a cunoscut forme de maximă bestialitate. Batjocoriţi, chinuiţi, torturaţi, arhimandritul Gherasim şi ceilalţi preoţi au suportat cu cinste calvarul. Mai târziu părintele s-a îmbolnăvit de T.B.C. şi a fost adus la Târgu Ocna, unde a murit ca un înger în trup.
Schimonahul Agaton – Sandu Tudor
O figură de excepţie a fost Sandu Tudor, tuns în călugărie la Rarău cu numele de Daniel şi apoi în schima mare cu numele de Agaton. A fost gazetar, poet şi publicist celebru. Întors dintr-un pelerinaj în Sfântul Munte, a înfiinţat la Mănăstirea Antim din Bucureşti gruparea “Rugul Aprins”, un cerc de intelectuali creştini preocupaţi de rugăciunea inimii. Înţelegând cerebral frumuseţile duhovniceşti ale misticii ortodoxe, el a încercat să le trăiască dar nu a reuşit să pună în acord toată fiinţa sa cu trăirea în Duhul Sfânt.
A fost un temperament vulcanic, impulsiv, cu o structură intimă mistică. Gânditor şi om de acţiune. Un impetuos care a năvălit cu elanuri mari în viaţa monahală. Strălucea în cuvânt. A scris nişte Acatiste de mare frumuseţe. Dar această activitate el a desfăşurat-o sub guvernarea ateismului de stat şi nu a fost iertat. În 1958 au fost arestaţi şi condamnaţi toţi membrii „Rugului Aprins”. Părintele Agaton a înfruntat temniţa şi a murit la Aiud.
Părintele Cleopa Ilie
Părintele Cleopa este un cioban vânjos, aspru, care a crescut în mănăstire şi a ajuns cea mai respectată figură a ascetismului şi spiritualităţii ortodoxe. Nimeni nu-i este asemenea. Cu o minte strălucită, cu o memorie fabuloasă, cu un suflet uriaş, cu un dar deosebit al vorbirii, acest cioban a devenit o sinteză vie a tuturor Sfinţilor şi Părinţilor răsăriteni. Este o cascadă de har, de
165
înţelepciune şi putere, ce se revarsă prin rugăciune puternică şi prin cuvânt insuflat de Duhul Sfânt. Nu există un duhovnic mai deplin ca el. Este o personalitate impresionantă, vestită şi peste hotare, căci unii străini au venit să îl întrebe ce-i harul. Dar harul este viu în el, lucrează şi emană din el. În simplitatea lui nu străluceşte decât harul Duhului Sfânt. Este uimitor.
Deşi nu a ajuns în temniţă, a stat ascuns într-un bordei din munţi în toţi acei ani ai furiei ateiste, căci Securitatea îl suspecta de legături cu “Rugul Aprins”.
Părintele Cleopa este dovada vie a omului mistic. Este o personalitate întreagă, puternică, profund umană. Om cu adevărat om. Sfântul umblă printre noi - acesta este sentimentul pe care îl încerci în preajma părintelui Cleopa.
Părintele Arsenie Papacioc
Ieromonahul Arsenie: mărunt, slab, ager şi viu, mare duhovnic, om fără compromisuri. Micul cel mare. S-a călugărit din vocaţie. Suflet şi trup feciorelnic, caracter integru. Energie necurmată şi imensă putere de iubire. Om de luptă şi sacrificiu. Conştiinţă şi capacitate misionară.
A făcut prozeliţi înainte şi după ce a depus votul monahal. S-a zbătut să impună adevărata conştiinţă creştinilor şi a reuşit. Luptător încercat, el spunea: „Noi înfruntăm pe atei la ei acasă.” Este un far al lui Hristos.
Părintele Dumitru Stăniloae
Primul mare teolog român şi cel mai mare teolog în viaţă din Răsărit. Gânditor profund şi om cult. Un bun preot şi un eminent profesor. A tradus Filocalia şi a scris Dogmatica. A trecut şi el vreo cinci ani prin temniţe.
Părintele Nicolae Steinhardt
Un intelectul subţire şi de bună credinţă. S-a botezat în urma contactului cu spiritualitatea ortodoxă a temniţelor.
Părintele Marcu
În Aiud, preotul Marcu a făcut misionarism până la sacrificiu. Era un om cu suflet curat, cu caracter integru, fără compromisuri în credinţă, cu mare capacitate de dragoste şi jertfă. A fost mult pedepsit dar nu a renunţat nici o clipă la misiunea sa sfântă. Bolnav, tot mai bolnav, pedepsit, tot mai pedepsit, el a continuat slujirea şi a murit ca un martir.
Părintele Dimitrie Bejan
Un erou, un vulcan de credinţă, un munte de caracter. A fost preot militar pe frontul de Răsărit. Şi-a început lupta cu ateismul în lagărele cu soldaţi români din U.R.S.S., când i s-a propus să intre în divizia “Tudor Vladimirescu”, formată din românii care acceptaseră reeducarea cu scopul de a reveni în ţară. În 1948
166
a fost trimis spre judecare la Bucureşti. A trecut prin mai multe închisori din ţară. După eliberare a continuat să fie urmărit, persecutat şi torturat.
Părintele Iosif Trifa
Preotul Iosif Trifa a fost conducătorul “Oastei Domnului”, o mişcare religioasă întemeiată în cadrul Bisericii Ortodoxe Române. Nesatisfăcuţi numai cu ceea ce li se oferea la biserică, sute de mii de credincioşi au devenit „ostaşi” şi au luat în serios viaţa creştinească, făcând eforturi evidente de trăire religioasă. În urma unui conflict cu ierarhia Bisericii, preotul Trifa şi o parte din colaboratorii săi - poetul Traian Dorz, scriitorul Virgil Grosu, Dumitru Banu, Nicola, ş.a. - s-au declarat independenţi de Biserica Ortodoxă. Toţi aceştia au fost trimişi în temniţe, căci făceau prozelitism şi nu erau pe placul autorităţilor. Sunt creştini vrednici de stimă şi admiraţie, conduşi de râvnă pentru cele sfinte. Au avut o frumoasă ţinută şi despre ei nu se poate vorbi decât elogios. Ar fi însă regretabil dacă „Oastea Domnului” ar deveni o sectă.
Teodor Popescu
Profesor de Istoria Bisericii la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Un om admirabil, savant, istoric, un credincios sincer căruia temniţa i-a apropiat moartea.
Vasile Georgescu
Profesor de teologie, minte strălucită. A fost deportat în U.R.S.S. şi a făcut o experienţă uriaşă.
Amintim aici şi fenomenul Maglavit, care a creat pelerinaje populare imense, de care oficialitatea noastră bisericească nu s-a ocupat aşa cum ar fi făcut-o cea catolică. Aici ţăranului Petrache Lupu, un cioban simplu şi analfabet, i s-a descoperit Dumnezeu, cu figură de moşneag, în nori şi i-a vorbit despre vremurile grele ce aveau să vină, despre problemele şi evenimentele excepţionale ale secolului nostru.
Nu a existat în temniţe nici un episcop ortodox român.
*
În temniţele comuniste au fost şi numeroşi reprezentanţii ai altor confesiuni creştine, care au primit frumos şi demn martiriul. Amintim aici pe cei mai cunoscuţi dintre ei:
Monseniorul Ghica
Boier de viţă veche, intelectual subţire, creştin de cea mai înaltă ţinută. În Franţa, sub influenţa lui Jean Marie-Taine NOTA, a trecut la catolicism şi s-a
167
călugărit. Acolo a fost un vârf al filozofiei şi cucerniciei catolice, având mulţi adepţi în rândul intelectualităţii.
După război a venit în România, unde ateismul marxist se propaga prin puterea de stat şi a Armatei Roşii. S-a instalat la Catedrala „Sfântul Iosif” din Bucureşti şi a făcut misionarism catolic intens. Intelectualitatea l-a înconjurat cu respect şi admiraţie. A făcut mulţi prozeliţi.
A fost arestat în 1948 şi şi-a continuat opera misionară printre deţinuţi. În penitenciarul Văcăreşti făcea samaritanism printre deţinuţii de drept comun cu care era închis. Mizeria l-a doborât repede, căci era bătrân. A murit ca un martir. Un om mare.
Ierarhii greco-catolici
În urma decretului lege din 1948 prin care s-a desfiinţat cultul greco-catolic şi s-a încorporat în Biserica Ortodoxă, episcopii greco-catolici au fost condamnaţi şi întemniţaţi la Sighet, unde s-a aplicat un regim dur, special pentru vârfurile politice şi religioase. Acolo au fost exterminaţi bătrânii episcopi şi bătrânii politicieni.
Din păcate despre regimul din Sighet deţin puţine date. Am auzit doar că un cioban imbecil devenit temnicer şi injectat cu ură până la nebunie obişnuia să arunce jos mămăliga zilnică a acestor bărbaţi de frunte şi să îi oblige să îngenuncheze pentru a o ridica. Erau batjocoriţi, înjuraţi, bruscaţi, percheziţionaţi şi pedepsiţi discreţionar de nişte temniceri iresponsabili, bine dresaţi în acest sens şi recompensaţi pe măsură. Sufla în ţară aşa-zisa „ură de clasă” şi în numele ei au fost ucişi prin mizerie toţi venerabilii din Sighet.
Despre episcopii greco-catolici închişi acolo – Hosu, Suciu, Bălan, Ferenţiu - am auzit vorbindu-se numai la excepţional. Toţi au fost culţi, au avut un trecut frumos în slujba neamului românesc, o ţinută demnă şi au murit ca martiri. Numai Hosu – unul din făuritorii României Mari - a supravieţuit şi a murit în domiciliu obligatoriu la mănăstirea Căldăruşani din Bucureşti, fără ca Patriarhia Română să-i acorde regim de episcop.
Dintre neoprotestanţi primii care au înfruntat temniţele au fost martorii lui Iehova, cei mai îndrăzneţi şi zeloşi. Au urmat apoi baptiştii, adventiştii şi penticostalii, care au dat mult de lucru organelor Securităţii puse să vegheze la somnolenţa ateismului.
Anonimii
Nu se poate să nu amintim aici de miile de anonimi din popor care au rezistat puterii ateiste, atât în temniţe cât şi în afară. Românii nu au luat atitudini răsunătoare ca alte neamuri dar au rezistat tacit, strecurând în atmosfera materialistă duhul ortodox.
168
Am întâlnit în temniţă nenumăraţi oameni simpli, ţărani şi muncitori, al căror suflet înzestrat natural şi necorupt s-a dezvăluit la contactul cu intelectualitatea din temniţe. Am participat la discuţii aprinse pe probleme abstracte între intelectuali şi la care un ţăran ce asista a pus punct cu o observaţie simplă şi fără reproş. Am văzut intelectuali care se lăsau îndrumaţi atât religios cât şi intelectul de oameni simpli dar cu înaltă trăire şi cu mintea luminată.
Tineretul şi-a dovedit şi el elanul, puritatea, curajul, puterea de sacrificiu, căci temniţele au fost pline cu tineri şi nimeni nu a suferit mai mult şi mai frumos ca ei.
De asemenea trebuie amintite femeile - mame, soţii şi copile - care au însufleţit mult rezistenţa şi eroismul. Suferinţele şi jertfele lor au fost generale, alături de bărbaţi şi adesea înaintea acestora. Asupra lor s-au făcut presiuni specifice şi suplimentare pentru a le compromite şi demoraliza. Dintre ele amintim pe maica Mihaela (NOTA), un suflet mare care a sfârşit prin martiriu.
Prin femei s-a menţinut credinţa strămoşească. Căldura sufletului de femeie a topit gheaţa gândirii materialiste. Instinctul lor a crescut noile generaţii în frica de Dumnezeu. Niciodată nu se va scrie suficient despre frumuseţea femeilor credincioase, morale, eroine, altruiste, mame şi fecioare. Jertfa lor le înnobilează. Cinstire dăm femeilor, căci fără ele am fi seci.
Nici copiii nu au fost cruţaţi de teroarea ateistă. La arestarea lui X., soţia lui însărcinată a fost brutalizată, încât a născut o fetiţă care datorită unei leziuni pe creier a rămas mignonă şi a orbit, fără să i se explice vreodată de ce este o infirmă. La cercetarea lui Y., băiatul lui de cinsprezece ani este pus să asiste nemişcat la percheziţia brutală a tatălui şi mai târziu, crescut în frică de mama lui rămasă singură, ajunge schizofrenic. Într-o altă familie o fată a fost arestată şi batjocorită pentru a-l obliga pe tatăl ei să devină delator.
Mii de copii au fost scoşi din şcoli şi universităţi, supuşi la umilinţe publice, batjocoriţi de profesori şi colegi întrucât credeau în Dumnezeu şi uneori pentru că erau fii ai unor deţinuţi „politici”. Căci oficial nu au existat deţinuţi „religioşi”, ci toţi au fost taxaţi ca politici.
În revoluţia ateistă a materialismului istoric distingem o etapă de distrugere a tot ce a fost vechi şi care se termină cu preluarea integrală a puterii şi a tuturor pârghiilor vieţii omeneşti de către comunişti. În a doua etapă se guvernează în mod absolut, impunându-se ateismul cu toată presiunea puterii nelimitate. Umanismul brutal de la început îmbracă forma ipocriziei, căci puterea lui nu mai este discutabilă. Puterea aceasta este politico-militară iar punctul ei slab e latura spiritual-cultural-morală. O dată dispărută puterea politică din ateismul marxist-leninist, nu rămâne decât haosul. Durata acestui fenomen este imprevizibilă, căci sistemul politic este formidabil.
În această lume care priveşte numai spre pământ, dacă vor descoperi cerurile oamenii vor recăpăta bucuria vieţii, efervescenţa creaţiei, forţa morală,
169
conştiinţa comunitară prin iubire. Şi există în popor elemente suficiente care ne dau siguranţa că vom fi salvaţi. Întreg acest popor integrat azi sistemului marxist merge în ritmul lui cu sentimentul că se află într-o mare temniţă. Nu susţinem că ar exista nu ştiu ce mari şi vii conştiinţe, ci că există un fond sufletesc nealterat de marxism care abia aşteaptă să se descătuşeze.
Majoritatea absolută a neamului românesc a fost şi este anticomunist. A fost, s-a manifestat şi l-au încătuşat. Generaţia de tineri crescuţi în ideologia apăsătoare a marxismului este tot anticomunistă, căci de pe la cinsprezece-optsprezece ani toţi se vindecă de marxism. Dacă ar exista condiţii libere de alegere, Partidul Comunist ar rămâne fără voturi iar filozofia sa ar fi aruncată la coş.
Nimeni nu mai crede în materialismul dialectic, nimeni nu mai aşteaptă fericirea socialismului ştiinţific. Toţi se prefac şi toţi aşteaptă şansa eliberării. Acesta este un fenomen de masă. Dar jocul cu focul arde şi nu rămâne nimeni fără tare morale şi de comportament. Lumea trebuie să evite experienţa pe care o face răsăritul Europei.
PREOTUL GHEORGHE CALCIU – MĂRTURISITORUL LUI HRISTOS
Secolul XX a redeschis epoca martiriului şi muceniciei. Prin martiraj se naşte o eră nouă. Toate semnalele date de acest veac reclamau sfinţenia. Printr-o iconomie tainică a istoriei, după o amarnică şi îndelungată rătăcire, prin cumplite dureri, se reîntoarce omenirea la Dumnezeu. Toate manifestările de criză sunt dovada eşecului antropocentrismului şi istoricismului de a realiza o lume fără Dumnezeu, fără sfinţenie şi fără perspectiva veşniciei. Dezastrele politice ideologic-materialiste, economice, cultural-ateiste, moral-libertiniste, filozofic-ateiste şi panteiste, culminând cu dezastrul tehnicist pe de o parte şi al alienării pe de alta – toate au ieşit de sub controlul omenirii şi vestesc un sfârşit de epocă, obligându-i pe oameni să-L regăsească pe Dumnezeu, să se redescopere pe ei înşişi şi să se orienteze spre un mod de viaţă creştin.
Faptele oamenilor făcute fără Dumnezeu poartă încă din germeni, adică prin chiar natura lor exclusiv umană, principiul propriei decăderi. Omul, această fiinţă excesivă şi unilaterală, a construit o civilizaţie orgolioasă şi ea este acum smerită, o lume materialistă şi ea este acum insuportabilă, o istorie ateistă şi istoria a devenit neant.
Nu se poate trăi în general în extreme dar extremismul ateist-materialist este cel mai cumplit. Omul a ajuns o cifră, ori o unealtă teleghidată, ori o fiară dresată, ori un rob absolut. Acum s-a ajuns la robia absolută care supune puterii supreme şi atotştiutoare atât conştiinţa cât şi viaţa, atât societatea cât şi individul. Robia este înscrisă în ideologia materialismului istoric şi este trăită 170
monstruos în societăţile comunizate. Acesta este satanismul pur: ştiinţa materialismului istoric, care determină istoria şi conştiinţele oamenilor şi nu permite nici o excepţie şi nici o rezervă. Oricât de monstruoase sunt metodele şi rezultatele, se merge înainte împotriva evidenţelor, intensificându-se toate ororile prin principii abstracte care acoperă realitatea crudă. Dezastrul este imens pe plan economic, moral şi uman dar este un deplin succes politic.
Pe plan politic puterea comunistă este formidabilă, în măsura în care este tot mai inumană şi mai bestială, încât s-a realizat o lume a robiei deznădăjduite şi o conştiinţă disperată a degradării. Este clar pentru locuitorii socialismului marxist că e mai bine să fii mort decât comunist. Nimic nu este mai inuman decât robia marxist-leninistă. În numele poporului, în numele omului, comunistul determină legic, ştiinţific, viaţa oamenilor şi a societăţilor şi în aceasta constă nebunia ideologiei lui. Totul se judecă în funcţie de putere, totul e bun în măsura în care consolidează puterea comunistă. Cât despre justificările ideologice, ele sunt minciuni magistrale tot atât de dialectice şi de ştiinţifice, încât lumea comunistă este terorizată de minciună şi ură.
Principiile generoase pe care le manevrează comunismul - comunitarism, libertate, dreptate, pace, ştiinţă, umanitate - sunt răstălmăcite în contextul ideologiei marxist-leniniste. Comuniştii sunt generoşi în constituţii şi inepuizabili în legi, pentru că pe constituţii nu le respectă iar în legi nu cred. Cred însă în sistemul puterii comuniste. Cu cât mint mai genial şi cu cât terorizează mai total, cu atât puterea lor este mai consolidată. În afară de aceasta nu îi interesează nimic: nici omenie, nici progres, nici economie, nici ştiinţă. Totul este bun dacă dă putere. Această viziune o au comuniştii din toate ţările. Cine are ochi de văzut, vede din însuşi materialismul dialectic monstruozitatea sistemului.
Ateismul materialist este fundamentul tiraniei celei mai cumplite din istorie. Societatea este o uzină iar oamenii sunt nişte elemente supuse puterii atotstăpânitoare. În comunism o comisie va determina atât capacitatea fiecărui om cât şi necesităţile lui, de aceea omul trebuie să nu aibă Dumnezeu, să renunţe la libertate şi să se supună legităţii comuniste - aşa devine omul rob deplin. Nu i se determină numai pâinea cea de toate zilele, ci şi conştiinţa. Comuniştii nu sunt siguri pe puterea lor până nu sunt stăpâni peste conştiinţele oamenilor. Ei nu admit libertatea spirituală a omului religios, de aceea urăsc mai mult decât orice pe Hristos, Omul-Dumnezeu Care a restaurat fiinţa şi conştiinţa umană.
În acest context de idei ajungem la reeducarea din Piteşti, care a început de fapt în U.R.S.S.. Reeducarea a fost elaborată pe fundamentele gândirii lui Marx. Marx este filosoful care a anulat omul şi l-a degradat până la monstruozitate. Marx este cel ce a întors pe dos creştinismul. Marx este un hristos mincinos. El susţine că mediul determină conştiinţa, deci conştiinţa este un complex de reflexe condiţionate. Pe acest principiu materialist s-a creat o psihologie a maselor dar şi una individuală, cu definire şi cu metode încă 171
necunoscute în lume. Ne aflăm în faţa unei noi ştiinţe, a unei noi sociologii şi pedagogii. Comuniştii nu se sfiesc să declare lumii întregi că vor să modifice în mod structural omul şi omenirea prin revelaţia materialismului istoric şi lumea nu pricepe monstruozitatea ce i se propune, căci lumea nu-L mai are pe Dumnezeu la cârma ei.
În cercul strâmt al elitei politice comuniste de la mijlocul veacului erau două curente: Ana Pauker voia exterminarea adversarilor prin forţă iar Gheorghe Gheorghiu-Dej prin muncă. Temniţele, lagărele şi „reeducarea” anilor ’50 sunt expresia politicii de ură şi crimă a Anei Pauker. Când ea a ordonat „reeducarea” marxist-leninistă a deţinuţilor politici din penitenciarul Piteşti, nu a crezut în formularea ei ideală, ci crud şi sec a dorit exterminarea prin forţă a „duşmanilor de clasă”. Nu a crezut nici în definirea ideală a duşmanilor de clasă, ci în definirea politică a tuturor adversarilor. În general comuniştii nu cred în nici un principiu comunist în definirea lui pură şi ideală, ci numai în substratul şi urcuşul lor politic.
„Reeducarea” însemna terorizarea deţinuţilor prin ei înşişi până la „şocul revoluţionar” prin care se trecea la „conştiinţa comunistă”. Tortura era necontenită, oribilă, iresponsabilă şi fără ieşire. Nu exista dreptul la moarte, ci numai la viaţă monstruoasă. Câţiva deţinuţi au acceptat să facă acest început, apoi avalanşa a crescut, fiecare victimă devenind un criminal al prietenilor săi. „Sinceritatea” se dovedea prin delaţiune absolută, apoi prin autodefăimare absolută şi în fine prin „angajamentul” absolut de a fi „reeducat” şi de a „reeduca” pe toţi „duşmanii poporului”. Mutilaţi, oamenii ajungeau în cele din urmă „revoluţionari”. Era o nebunie de la care nu s-a putut sustrage nimeni. Fiecare a avut căderea lui în aşa-zisele „ture ale reeducării”. Acolo au fost batjocorite credinţa, idealul, naţiunea, familia, virtutea, onoarea, eroismul şi, în ultimă analiză, omenia. Toţi au fost cobai. Unii ai cedat uşor, alţii după incredibile chinuri.
Acolo a fost chinuit şi tânărul student medicinist Gheorghe Calciu. Rezultatele la faţa locului au fost depline dar în perspectivă mai largă au răsturnat toate aşteptările. Datorită torturilor fizice şi sufleteşti prin care a trecut, datorită inteligenţei cu care vede lumea, datorită forţei lăuntrice din el, Gheorghe Calciu după eliberare a făcut Teologia şi a devenit preot. Este un proces sufletesc cu mult mai tragic decât al Apostolului Pavel, care contribuise la uciderea primului mucenic creştin, Sfântul Ştefan. Cazul lui nu este unic dar chiar dacă ar fi, ar ajunge ca să anuleze şi să discrediteze pentru totdeauna principiile materialismului ateu.
Noi cunoaştem evoluţia sufletească a acestui om, cât şi covârşitoarele sale suferinţe şi cu umilinţă sărutăm rănile sufletului şi trupului său, pentru că acest om a trecut prin iad, a fost chinuit de satana, a dat piept cu antihrist, căci toate aceste forţe ale răului s-au întruchipat în oameni şi au dus la evenimente trăite tragic.
172
În prima parte a detenţiei sale Gheorghe Calciu, pe atunci tânăr medicinist de douăzeci de ani, a fost torturat până ce a fost distrus fizic şi spiritual, încât ca o cârpă, ca un robot, ca un animal dresat, ca un nebun îngrozit, ca un ne-om, într-o totală răsturnare a tot ce fusese, urând tot ce fusese, a fost silit să batjocorească tot ce fusese sfânt în el şi să devină fiară condiţionată prin ştiinţa materialismului istoric.
Dincolo de acţiunile acelea bestiale trebuie văzut duhul diavolesc ce a condus „reeducarea”. Torturile nesfârşite şi absolute la care erau supuşi deţinuţii au fost aspectul văzut al acestui duh. Spiritul satanic era vizibil şi pe chipurile oamenilor. Atmosfera întreagă era încărcată de puteri satanice care emanau dincolo de fapte, gesturi ori cuvinte, manifestându-se ca o expresie rece, înspăimântătoare, rea, plină de ură şi de beznă. Iadul şi-a găsit o realizare aidoma în „reeducarea” marxist-leninistă, dovedind perspectiva ce o deschide revoluţia materialismului istoric pentru toată omenirea: realizarea pe dos a Împărăţiei lui Dumnezeu. Satanismul comunist se maschează sub ateism, ştiinţifism, progresism ori umanism. Comunismul este robie socială dar mai înainte de toarte este mutilare umană.
Tânărul Calciu a suportat - alături de mulţi alţii, nu numai din România, ci şi din U.R.S.S., China, Vietnam, etc. - dezumanizarea prin reflexe condiţionate. Acolo oamenii s-au comportat ca nişte demoni, ca nişte demenţi, ca nişte halucinaţi. Acolo a fost scos Dumnezeu din om şi înlocuit cu satana, acolo însăşi natura umană a fost mutilată si răsturnată. Mintea acelor oameni a fost la început tulburată, apoi îngrozită prin torturi şi răsturnată prin deznădejde - căci acolo nu mai exista nici o ieşire şi nici un sfârşit, totul era dominat de triumful revoluţiei proletariatului internaţional.
Durerile sufleteşti deveneau materiale, beznele mentale se pipăiau, groaza era nelimitată. În aceste condiţii se ordonau comenzile pentru condiţionarea conştiinţelor. Trebuia să devii fiară, bestie, criminal - dar asta numai după ce treceai prin „şocul revoluţionar”. Adică trebuia mai întâi să te fi „autodemascat”, să fi demascat pe alţii, să fi batjocorit familia ta, trecutul tău, neamul tău, idealurile tale, credinţa ta şi să te fi târât ca un netrebnic, ca in mişel în faţa propriilor tăi călăi. În aceste condiţii fiecare a avut un mod oarecum personal de a se comporta dar nimeni nu a putut rezista la nesfârşit. Ar trebui ca mărturisirile intime ale acelor oameni să fie obiect de studiu complex şi de învăţătură.
Studentul Calciu a suportat deci această nebunie prezentată în faţa lumii ca „revoluţia socialistă”. Dar din bezna beznelor a văzut lumina lui Hristos şi s-a hotărât să Îl slujească. Torturat de cele petrecute, a decis ca după eliberare să se facă preot. Ca preot a decis să spună adevărul. El - şi alţii - au înţeles fundamentul spiritual al conflictului acestei lumi, el - şi alţii - şi-au închinat restul vieţii lui Hristos, convinşi fiind din experienţă că El este viu, că El este unica
173
izbăvire. Şi nimic nu-i doare mai mult pe aceşti oameni decât incapacitatea spirituală a secolului de a vedea realitatea.
Deşi opţiunea sa preoţească pare paroxistică, aproape imposibil de înţeles de cei ce nu au trecut prin experienţa lui, totuşi preotul Calciu este un om echilibrat şi mesajul său este pe cât de autentic evanghelic, pe atât de senin şi de optimist, căci acest om s-a născut din nou ca nimeni altul şi nu poate fi ştirbit cu nici o iotă. În el clocoteşte, arde, străluceşte Hristos, cu intensităţile ţâşnite din cele mai cumplite prigoniri.
Resorturi interioare pe care nu le poate realiza omul obişnuit – şi care nu există descrise nici în literatura lumii, decât poate în prezentările apocaliptice ale infernului - îi fac pe cei ce au cunoscut „reeducarea” să se cutremure de forţa sufletească a omului care a cutezat să înfrunte din nou fiara ce-l robise. El a ieşit din iad şi a avut curajul să înfrunte din nou iadul. Deşi ştia că îl aşteaptă caznele, şi-a pus nădejdea în Hristos. Chinul, durerea, groaza au pătruns în oase, în minte şi în suflet prin reeducare dar preotul Gheorghe Calciu le-a smuls din el însuşi, conştient de perspectiva de a le înfrunta din nou. Omul fuge de a repeta o mică suferinţă iar el a înfruntat din nou teroarea nesfârşită a iadului, căci acolo teroarea căpăta întindere eternă şi profunzime abisală.
Acolo fusese martirizat Hristos iar el trebuia să-L mărturisească. Calciu L-a primit pe Hristos viu, divin, puternic şi aşa a putut domina teroarea întipărită în fiinţa şi în sufletul său. Calciu îl văzuse pe satana prin „reeducare” dar L-a văzut şi pe Hristos prin credinţă. Tot chinul cauzat de comuniştii atei a generat martiriu şi sfinţenie. La modul material al lucrurilor, Calciu a trăit realitatea îndrăcirii şi apoi îndumnezeirii. Prin el vorbeşte Hristos. El este mort în Hristos printr-o adâncă pocăinţă şi smerenie dar e viu prin Har şi prin Adevăr. El nu a putut să tacă. El are obligaţia să mărturisească oamenilor atât oroarea satanică a ateismului, cât şi splendoarea hristică a credinţei. Calciu nu teoretizează, ci trăieşte. El a trăit până la scrum ateismul şi până la incandescenţă credinţa. A fost robit prin teroare şi eliberat prin credinţă. Ura a fost învinsă de iubire. În viaţa lui materia s-a subţiat până la transparenţă şi a văzut prin ea şi pe satana şi pe Dumnezeu. Pentru el viaţa este taină, omul este împărat, lumea este libertate. Experienţa lui este deopotrivă mistică, raţională, umană, istorică şi materială. Prin Calciu nu se naşte numai spiritualitatea creştină, ci însăşi viaţa şi lumea şi istoria.
Dar satana nu poate răbda astfel de oameni. Preotul Calciu neagă fundamentările materialismului ateu, deci trebuie distrus. Preotul Calciu divulgă metodele torturii comuniste, deci trebuie anihilat. El nu este un om politic şi totuşi denunţă politica comunistă, nu este un economist şi totuşi distruge mitul traiului comunist, nu este un ideolog dar credinţa lui a anulat ideologia comunistă. Şi asta nu i s-a putut ierta.
Chiar fraţii lui preoţi l-au trădat, ca Ana şi Caiafa, şi l-au dat spre judecare Pilatului acestui veac. Acum se exercită din nou asupra sa metodele reeducării.
174
(NOTĂ DESPRE A DOUA ÎNTEMNIŢARE) Reacţia comuniştilor împotriva lui este dură şi nemiloasă. Ei nu vor să-i ia viaţa, ci din nou să-l ucidă sufleteşte. Vor ca el să recunoască „sincer” că reeducarea a fost opera legionarilor şi nu a comuniştilor, că el este un reacţionar şi nu un preot al lui Hristos, un duşman al poporului şi nu un om de omenie - şi aceasta nu o poate face preotul Calciu. Liber nu o va face, dar silit? De mai multe ori l-au împins până în pragul morţii şi iarăşi l-au adus la viaţă cu aceeaşi condiţie: să se recunoască vinovat. Este o minune că rezistă de trei ani în a doua tură a reeducării. Omul are puteri limitate de rezistenţă iar forţele care îl tiranizează sunt considerabile. Toate torturile din acest veac pălesc în faţa torturilor preotului Gheorghe Calciu.
Dar în celula în care zace, el stă cuprins în rugul Duhului Sfânt. Este în el atâta dragoste încât topeşte toate vrăjmăşiile dar tocmai pentru a se vedea câtă bunătate are vrăjmaşii îl lovesc când el îi iubeşte şi astfel singuri se condamnă la mânie necruţătoare. Preotul Calciu se roagă pentru duşmanii săi şi rugăciunea lui îi arde. Credinţa lui nimiceşte orice duh rău, căci pentru el binele este o necesitate chinuitoare. Calciu iartă tot chinul suferit personal dar înfierează duşmanii oamenilor, duşmanii Adevărului, duşmanii lui Hristos. El dă bătălia la înălţimile şi adâncimile puterilor, începătoriilor şi stăpâniilor întunericului. Considerăm că este unul dintre acele vârfuri duhovniceşti de mare intensitate, puţine la număr, prin care lucrează Dumnezeu în lume şi lumea se mântuieşte.
Comuniştii au în preotul Calciu dovada neputinţei lor. El este cea mai gravă problemă a comunismului internaţional şi cel mai strălucit exemplu al credinţei creştine. Calciu apără omul, viaţa şi lumea, aşa cum însuşi Fiul lui Dumnezeu a făcut-o. Toţi comuniştii din lume sunt răspunzători pentru teroarea exercitată asupra lui Calciu, după cum toţi credincioşii şi toţi oamenii de omenie sunt tributari harului şi martiriului lui. Comuniştii nu ştiu dacă trebuie să-l ucidă, să-l „reeduce” din nou ori să-l elibereze - de eliberarea lui se sperie, dar ar trebui să se sperie mai mult de martirizarea lui. Orice se va întâmpla cu Calciu, el rămâne un martir al creştinismului şi un exemplar simbolic al omenirii.
Preotul Calciu este şi un exemplu cutremurător al ruperii între două lumi. El a lăsat acasă o soţie şi copiii care sunt şi ei martirizaţi. A mai lăsat în urmă un gol în clerul creştin şi un alt gol în rândul oamenilor de omenie - dar toate acestea sunt minore pe lângă suferinţa lui personală. El a ales calea celei mai sfinte nebunii ce a apărut în istorie şi fără de care nu ar fi posibilă reînvierea creştinismului. Ca el sunt puzderie de oameni, deşi nu toţi au forţa credinţei sale, şi toţi aşteaptă mântuirea. E vremea ca oamenii să redescopere cultul şi practica martiriului.
Din păcate însă creştinii au pierdut sensul crucii şi nu mai sunt solidari cu martirii lor. Ei au renunţat la credinţă, la eroism şi onoare dar de nu se vor trezi vor păţi mai rău decât Calciu. Dacă creştinii şi dacă oamenii ar şti că vor ajunge în „reeducare” ar năvăli în temniţa în care este torturat preotul Gheorghe Calciu
175
şi l-ar elibera. Omenirea ar trebui nu să intre în panică din cauza cancerului, a foametei, a poluării, a războiului ori chiar a robiei, ci să se îngrozească şi să rişte totul pentru a evita conştiinţa determinată de legile materialismului istoric. Când omenirea va înţelege că în esenţă comunismul este satanism, atunci va putea să-l distrugă. Când oamenii vor rezolva toate problemele lor prin sfinţenie, atunci va începe o eră de fericire în lume.
Dacă oamenii ar fi înţeles măcar parţial sfinţenia şi importanţa unui om ca preotul Calciu, s-ar fi făcut demersurile necesare pentru a-i salva viaţa. Dar creştinătatea s-a mulţumit să-l apere platonic şi oamenii nu cred cele ce se întâmplă. Însă el este cu atât mai mare cu cât este mai părăsit.
Acest preot al lui Hristos, plin de puterea duhului şi a cuvântului, cu o adâncă conştiinţă misionară, simbol al sfinţeniei, dovadă a omeniei, biruinţă a libertăţii obţinută prin jertfă este victima nu numai a comuniştilor, ci şi a servitorilor lor din înaltul cler român. Aceştia din urmă au o răspundere care nu se poate ierta. Preotul Calciu este necesar lumii şi Bisericii. Cei ce îl ucid sunt cu mult mai conştienţi de sacrilegiul pe care-l săvârşesc decât alţi prigonitori. Dacă lumea creştină îl va lăsa să moară în Aiud, ea se va asemăna poporului care a tolerat Golgota. Să nu uitaţi că este om!
*
Azi am fost la Sfânta Liturghie la Patriarhie. Se petrece acolo o mare minune şi pentru ea merg adesea-n acest loc şi văd mulţi oameni vibrând de cele mai sfinte simţăminte şi năzuinţe.
Dincolo însă de slujbele ce se fac aici, oamenii îmbrăcaţi în odăjdii episcopale nu merită nici încrederea, nici respectul, nici banul de dajdie pe care-l primesc. Şi nu mă gândesc în primul rând la păcatele lor personale - deşi nici acestea nu trebuie trecute cu vederea – ci la faptul trist că ei exercită asupra Bisericii ordinele ateiste ale Partidului Comunist. Se respectă numai formele dar se practică politica se stat. Bisericile au rămas deschise dar un număr mare de preoţi şi monahi au fost întemniţaţi, duşi în lagăre la muncă forţată, chinuiţi şi batjocoriţi. Se păstrează cuvântul şi Sfânta Jertfă însă libertatea de organizare este strict controlată se stat: orice iniţiativă trebuie aprobată de stat, orice cuvânt trebuie cenzurat de stat, orice bănuţ trebuie ştiut de stat.
Creştinătatea este claustrată între zidurile bisericii şi preoţii în altar. Nu este permisă nici o activitate duhovnicească, educativă, socială, ca să nu mai amintim de cele economice şi politice, care sunt atributele exclusive ale Partidului Comunist. Nu mai există predică ziditoare de suflet, ci predică tradiţionalistă, fără actualitate. Nu se mai simte comuniunea dintre creştini, căci ea ar înspăimânta pe guvernanţii atei. Cât despre o organizare comunitară a parohiilor, nimeni nu îndrăzneşte să mai cugete. Preoţii care cutează să se ocupe de catehizarea copiilor riscă să fie prigoniţi mai întâi de episcopi şi apoi
176
de Securitate. Alţi preoţi care au încercat o acţiune asemănătoare cu Oastea Domnului, cu cântece şi mici întruniri, sunt ameninţaţi, hărţuiţi şi arestaţi.
Mănăstirile au primit şi ele lovituri cumplite. Cei mai mulţi călugări au fost izgoniţi şi nu s-a permis recrutarea altora tineri. Au rămas numai câţiva monahi bătrâni, aşa că ar urma ca în treizeci-patruzeci de ani ele să rămână pur şi simplu pustii. Cele mai multe mănăstiri au fost declarate monumente istorice şi s-au investit bani grei pentru a fi restaurate; dar ce folos că în vreme ce zidurile se reconstruiesc monahii sunt alungaţi şi activitatea lor este redusă strict la slujbe! Rostul mănăstirilor ca focare de spiritualitate şi cultură este interzis. Dacă în trecut Biserica în ansamblu avea sarcina ei de vehiculare a culturii, acum tiparniţele sale au ajuns vechi şi uzate şi nu îi este permis să apară în public nici în şcoli, nici la televiziune, nici într-o sală de teatru, concert sau conferinţă, nici într-o procesiune sau adunare publică, nici într-un un ziar. Cele câteva reviste teologice tolerate nu au circulaţie decât în cercul strict preoţesc iar lucrări monumentale ca Filocalia, Dogmatica, Morala nu pătrund decât clandestin. Oamenii ştiu tot mai puţin despre credinţă şi totuşi bisericile sunt pline de credincioşi care, îndemnaţi de resorturi profunde ale sufletului, simt harul lui Dumnezeu, căci la altar se vorbeşte totuşi o altă limbă decât cea oficială ateistă. Oamenii deci caută dar din nefericire preoţii nu sunt la înălţime.
Un astfel de creştinism se solidarizează cu natura lucrurilor istorice fără a le mai înnobila. Tainele Bisericii răspândite la întâmplare în istorie sunt mărgăritare de preţ mâncate de porci. Porcii, chiar dacă se botează, nu sunt creştini, ci tot porci rămân. Aşa cum mântuirea omului nu este posibilă doar prin harul dumnezeiesc, fără participarea voluntară a omului, tot aşa Biserica nu poate fi numai sfinţire fără sfinţenie. Racila aceasta este veche în Ortodoxie şi în secolul nostru s-a manifestat necontenit. Mereu statul, fie sub semnul crucii, fie sub semnul stelei, a decis stările şi orânduirile Bisericii în lucrarea lor istorică, socială şi actuală şi i-a consacrat acesteia un rol sacramental rupt de realităţi, străin de lume, departe de oameni.
Pregătit sufleteşte de Biserică, omul creştin este sfâşiat de societatea necreştină ori anticreştină. Conştiinţa sa este chinuită între Biserică şi stat, între sacru şi natural (naturalul luat la voia întâmplării, deci ca păcat). Însăşi organizarea Bisericii s-a adaptat la această înstrăinare faţă de popor şi în ultimă instanţă poporul a fost părăsit. Aspectul strict liturgic este o realitate puternică dar insuficientă. Viaţa creştină trebuie trăită integral, solidar şi unitar. Totul trebuie să fie sfânt în viaţă şi numai aşa viaţa devine bucurie, armonie şi pace. Năzuinţele şi strădaniile religioase trebuie să fie permanente în istorie, spiritualizând-o. Spiritualizarea înseamnă practicare, viaţă prin har şi voinţă. Înalţii clerici nu trebuie să se retragă într-un turn de fildeş, ci să fie necontenit în mijlocul credincioşilor, adică să fie în Biserică, căci poporul întrunit laolaltă este Biserica.
177
Toată austera pregătire a ierarhilor este în Biserică, pentru Biserică şi prin Biserică (a se citi popor, ori adunare, ori comunitate). Izolându-se de popor, clericii au restrâns Biserica la ei iar poporul a fost înfeudat. O astfel de ierarhie bisericească este tiranică şi străină duhului creştin. Ierarhii şi preoţii sunt, mai bine zis trebuie să fie expresia directă şi autentică a Bisericii, a poporului, a comunităţii. Aşa a fost organizată Biserica primară, aşa s-au organizat şi în primele secole creştinii. Modul de alegere al apostolilor şi al diaconilor trebuie să rămână un exemplu consacrat pentru cler şi popor. Chiar funcţiile lor trebuie revizuite în duhul Bisericii apostolice. Sunt trepte speciale de pregătire pentru diaconi, preoţi şi episcopi şi ele trebuie respectate nu numai în formă, ci şi în fond. Toate aceste aspecte dau forţa Bisericii, dar noi aproape că am uitat de ele, fapt care explică în mare parte criza modernă.
Toate gândurile acestea mi-au venit în minte azi, când am asistat la hirotonisirea unui diacon. Am văzut pe episcop în impresionantă slujire, cântând un fel de imn măreţ care exprimă voinţa tuturor credincioşilor: „Vrednic este!”. Corul a apăsat apoi pe aceleaşi cuvinte cu sunete de gravă resimţire. Şi totuşi spectacolul era ireal, era o abstracţiune, era aproape ocult, căci poporul nu cunoştea nici pe episcop, nici pe diacon şi nici pe cântăreţi. Se producea un eveniment care ne angaja dar de care eram străini. Este o veche tradiţie a Bisericii ca poporul să acorde vlădicilor girul său pentru noul hirotonisit dar ea s-a viciat până la grotesc, aşa cum cu amărăciune constat acum. Nu a fost însă întotdeauna aşa. Cândva acest ceremonial corespundea comuniunii ce exista în Biserică. Episcopul era în necontenită comunicare cu poporul, era în popor şi al poporului. Aceasta ar fi adevărata democraţie. De asemenea candidatul la diaconie era din popor şi se alegea cu grijă iar hirotonisirea propriu-zisă era ultimul moment de consimţire din partea credincioşilor. Deci episcopul întreba: „Vrednic este?” iar poporul răspundea: „Vrednic este!” numai dacă se învoia cu adevărat la alegerea făcută. Aşa este bine.
Astăzi însă există o gravă ruptură între vlădici şi popor; ei trăiesc într-o lume a lor, decid în numele poporului dar nu îl consultă şi deci nici nu îl reprezintă. Biserica Ortodoxă a rămas o simplă faţadă care poate fi oricând spulberată de către partid. Este atât de ingrată această preoţime, încât la ordinele partidului ea însăşi cere demolarea bisericilor şi într-o zi va cere şi desfiinţarea Bisericii. Până atunci clerul slujeşte cu o mână poporul şi cu cealaltă partidul. Partidul beneficiază de dreptul tradiţional de a se amesteca în problemele Bisericii, căci clerul nostru lipsit de demnitate nu discerne între statul ateu şi statul creştin ori între guvernanţii atei şi cei credincioşi.
Dovada cea mai evidentă a acestei stări de lucruri este cazul preotului Gheorghe Calciu. Preotul Calciu a cutezat să strângă tineretul în jurul lui Hristos şi în consecinţă a fost arestat. Arestarea lui învinovăţeşte în primul rând clerul şi în al doilea rând Partidul Comunist. Primii care s-au sesizat au fost preoţii şi din
178
frică şi laşitate l-au părăsit în mâinile partidului, care l-a condamnat la zece ani de temniţă.
E uluitor să aflăm că preotul Calciu nu poate fi eliberat din închisoarea în care Îl mărturiseşte pe Hristos întrucât a vrut „să fascizeze Biserica”. Comuniştii din România au apelat la comuniştii din Occident (Paris) şi la evrei (Ierusalim), ba încă şi la toate „forţele democratice” din lumea întreagă (inclusiv din S.U.A.) pentru a se alia împotriva pericolului de fascizare a Bisericii. Minciună sfruntată! Dacă Gheorghe Calciu este fascist, atunci însuşi Iisus Hristos este fascist, asemeni şi Moise, şi papa Ioan Paul al II-lea şi patriarhul Demetrios!
Calciu nu a fost niciodată fascist, el nici nu cunoaşte fascismul, căci era prea tânăr în timpul nemţilor. Din tinereţe a fost anticomunist de pe poziţie creştină, luptând să dea viaţă şi dinamism creştinătăţii adormite şi îmbuibate. Calciu nu a avut niciodată vreo funcţie ori manifestare politică, a avut un crez creştin şi naţional şi a luat atitudine contra comunismului. În măsura în care America şi Occidentul au fost împotriva comunismului şi el a fost pentru ei.
Este uşor şi simplu să se eticheteze Calciu drept fascist, pentru ca Occidentul să aprobe uciderea lui. Până când va mai persista himera asta în lume? Nu vedeţi că ea este o armă a comunismului? Comuniştii îl acuză pe Calciu că este fascist – şi nu este - iar Patriarhul Iustin, care a fost cu adevărat fascist şi a avut şi un rol de jucat atunci, e acum o slugă mârşavă a partidului. În faţa ipocriziei comuniste, cine se lasă înşelat în Occident? Căci viaţa lui Calciu depinde de Occident, întrucât cei de aici vor să îl piardă.
Calciu este un adevărat apostol şi misionar al lui Hristos şi asta îi sperie pe comunişti şi pe toţi duşmanii lui Hristos. El nu fascizează Biserica, ci o reîncreştinează, o reînviază, o revitalizează şi asta nu pot admite antihriştii. Calciu nu este numai un apărător al Ortodoxiei, ci şi un scut al oamenilor. El nu se ocupă numai de viaţa veşnică, ci este actual, se ocupă de viaţa asta în perspectiva celei veşnice, de viaţa asta trăită la modul spiritual. Ori tocmai de această perspectivă se tem ateii materialişti şi antihriştii.
Preotul Calciu execută zece ani de temniţă grea pentru că a trezit conştiinţele creştine şi le-a avertizat de neantul ateismului. În faţa totalei propagande ateiste dirijate de statul ateu s-a ridicat preotul Calciu să afirme credinţa în Dumnezeu - şi pentru această cutezanţă a fost osândit. Preotul şi-a făcut datoria de preot la modul cel mai autentic şi nu i se poate imputa nici o greşeală teologică ori de disciplină clericală - şi totuşi a fost condamnat.
Predicile lui nu au iz politic, nu incită la revoltă, ci mărturisesc realul raport între teism şi ateism. Pentru credinţa ce a mărturisit-o este el întemniţat. El şi-a restrâns în mod deliberat raza expunerilor la aspectul strict spiritual tocmai pentru a nu putea fi acuzat de crime politice, şi totuşi pentru astfel de crime este acuzat. Teoretic, Calciu are de fapt dreptul să îşi exercite ideile şi credinţa în toate domeniile, chiar şi în cel politic, aşa după cum comuniştii o fac prea frumos în Occident, unde legal vor să preia puterea. Practic însă constatăm că 179
nu mai are nici o raţiune carta O.N.U. ori însuşi O.N.U., atâta vreme cât libertatea şi mai toate noţiunile fundamentale sunt înţelese cu totul diferit în Occident şi în Răsărit.
Calciu este un adevărat preot - şi preoţii de la noi, care slugărnicesc statul ateist, l-au lepădat. Dar şi preoţii din Occident ai tuturor confesiunilor sunt vinovaţi de chinuirea lui, căci dacă preoţii din lumea întreagă ar avea conştiinţa sa misionară, dacă ar fi conştienţi că temniţa lui Calciu li se deschide şi lor şi dacă vor să fie cu adevărat preoţi ai lui Hristos şi nu slugi ale comunismului, atunci nu s-ar odihni până n-ar obţine libertatea lui Calciu.
Se spune că Occidentul este creştin dar conducătorii creştini occidentali nu au creat condiţii de libertate creştinilor de aici. Aici socialismul are puterea absolută de stat şi Occidentul rămâne inert în faţa acestei situaţii. În timp ce comuniştii fac război civil, revoluţii, atentate, pogromuri, genociduri şi cuceresc ţară după ţară, creştinii occidentali nu au ajutat nici măcar moral pe unguri, cehi, nemţi şi alte popoare care s-au răsculat. În U.R.S.S. s-au creat mici acţiuni dizidente dar prin jertfă şi fără ajutorul occidentalilor. E adevărat că au fost în Occident şi oameni care au protestat dar masele populare nu s-au mişcat aşa cum se mişcă masiv comuniştii când îi susţin pe comuniştii lor.
Sunt mulţi creştini buni în Occident dar nu sunt solidari, nu sunt organizaţi, nu acţionează. În schimb comuniştii şi evreii dau din plin dovada solidarităţii internaţionale şi a dominaţiei mondiale. Creştinii occidentali au protestat vehement şi la cele mai înalte nivele de stat când a fost vorba de prigonirea evreilor - deşi nu prea cunoaştem şi acţiuni evreieşti pentru susţinerea creştinilor prigoniţi - dar pentru preotul Calciu se aud doar voci răzleţe pe care comuniştii le ignoră. Cei ce ar avea puterea să-l elibereze tac şi-l părăsesc pe preotul lui Hristos şi mucenicul Lui. Amintim aici numai numele lui Calciu dar purtăm în suflet pe toţi cei ce suferă, de fapt toate popoarele din lagărul socialist.
Ar trebui ca lumea întreagă să cinstească şi să se închine la sfinţii şi martirii daţi de prigoana marxist-leninistă. Nici o prigoană din istorie nu a atins intensitatea de ură şi teroare ca cea marxistă; aici şi moartea sufletească şi moartea socială sunt ştiinţifizate şi practicate mecanic. Nimic, nici moartea nu este mai rea decât robia şi dezumanizarea ateist-marxistă. Dacă omenirea ar pricepe că răul acesta este fantastic, ar avea puterea să îl elimine. De ce nu aleargă creştinii din Occident să obţină libertatea de credinţă în ţările comuniste? Oare aşteaptă ca lumea întreagă să fie sovietizată, înrobită, teleghidată? Cum putem fi noi optimişti când Calciu, Iacunin, Orlov zac în temniţă, când Saharov este exilat şi când lui Soljeniţîn nu i s-au deschis decât cu greu uşile Casei Albe?
Oamenii din lumea liberă trebuie să înţeleagă că nu există rău mai rău decât ateismul marxist-leninist, care transformă societatea într-o mare temniţă iar conştiinţele în roboţi teleghidaţi prin reflexele condiţionate. Celor care ne
180
acuză de fascism le spunem că noi, cei situaţi geografic în imediata apropiere de comunism - popoarele slave în primul rând - am văzut în Germania o salvare de robia bolşevismului. Noi spunem omenirii ceea ce a înţeles şi Churchill la urmă: că pericolul secolului sunt comuniştii şi orice politică oficială care nu este contra lor este pentru ei. Noi spunem lumii că marile idei de libertate, egalitate, dreptate, pace, umanitate, democraţie, luate în conjunctura secolului XX, slujesc revoluţiei marxist-leniniste. Noi spunem tuturor oamenilor că orice ezitare, îndoială, egoism ori laşitate sunt exploatate de comunişti. Şi rugăm oamenii de ştiinţă din toată lumea să ia numele ştiinţei din mâna comuniştilor, căci a devenit instrument al genocidului şi al teroarei psihologice.
Aceste rânduri le scrie un nimeni, un anonim, un bătrân, un proscris şi el ca şi Calciu, Iacunin, Saharov, Orlov, Soljeniţîn cu tot neamul lor. Omenirea trebuie să opteze şi să îndrăznească.

181

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul

PENTRU CEI RÂVNITORI CU ADEVĂRAT PENTRU CREDINŢA STRĂMOŞEASCĂ

Fraţilor şi surorilor întru Hristos,

aceste rânduri le scriu numai pentru cei care nu s’au amăgit de covrigi roşii şi care se feresc de vântul înşelăciunii.

Pentru ceilalţi care au început să dănţuiască „hora Crivăţului” nu mai am nimic de scris. Cine a avut urechi de auzit, acela a căutat să audă strigătul meu şi cine mai are ochi de văzut, poate să vadă cum stau lucrurile... Eu am tunat şi am fulgerat către toţi (prin foile mele) ca să vă feriţi de bătaia vântului de Miază-Noapte.

Iar acum când a început ploaia cu banii roşii, eu nu mai strig la nimeni. Cei statornici în credinţă îşi păzesc paşii de alunecare, iar cei slabi din fire şi dornici de mărire se poticnesc la vale. Mare este taina credinţei, dar puţini o păzesc astăzi neprihănită.

Nu vă miraţi că îndrăznesc să zic vorba asta, că mulţi se botează, însă darul puţini îl păstrează. Când vedeţi pe unii că aleargă singuri spre înşelăciune, atunci să cunoaşteţi că la unii ca aceştia pecetea darului este ştearsă şi uşor se prăpăstuiesc. Atunci sfaturile nu se mai lipesc de ei şi făgăduinţele se calcă fără milă.

Dar noi, fraţilor, să-i lăsăm pe aceştia în „sloboda” lor fericită, să urmăm calea cea strâmtă şi nu vom greşi.

În curtea lui Caiafa de astăzi să nu intrăm (adică în mreaja stăpânirii), căci slugile cele viclene ne ispitesc şi nu cumva să pătimim ca Sfântul Apostol Petru. Lăsaţi să se încălzească la foc slugile cele năimite, iar noi să urmăm pe Domnul ca şi Sfintele Mironosiţe.

În calea noastră stau la pândă vameşii şi fariseii veacului acestuia, dar să nu ne fie frică. „Îndrăzniţi, zice Domnul, Eu am biruit lumea.”

Am auzit că unii dintre cei râvnitori au avut ciocniri de cuvinte, cu ceata noilor dregători. Nu vă tulburaţi fraţii mei, căci abia a început ploaia „covrigilor”. Pe mulţi poate să-i „ude” dacă nu vor fi cu pază şi cele care se văd astăzi, sunt mici faţă de cele ce urmează.

Eu unul vă sfătuiesc pe cei cari urmaţi tradiţiile noastre strămoşeşti, să nu vă tulburaţi şi cu alţii să nu discutaţi.

Biruinţa noastră nu se dobândeşte cu sfadă şi cu pleftureală, ci cu blândeţe şi cu dreaptă socoteală. Din sfadă nu iese decât tulburare şi duşmănie. Războiul nostru este nevăzut şi armele noastre trebuie să fie arme duhovniceşti şi anume: sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu şi Pavăza Credinţei, cu care putem stinge toate săgeţile vicleanului cele aprinse, cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel. Pe cei slabi să-i întărim, iar pe cei vicleni să-i ocolim. Pe cei năimiţi şi pe cei urgisiţi să-i lăsăm în pace, căci sunt acum mărişori şi pot pricepe semnele vremii. Dacă nu se învaţă din păţaniile altora, atunci lăsaţi-i să guste singuri din „covrigii” stăpânirii roşii. Aceşti covrigi sunt vopsiţi cu sângele mucenicesc al fraţilor noştri credincioşi din ţară. Ei pătimesc acum ca robii la munca silnică, iar din sudoarea şi din sângele lor se plămădesc bacşişuri pentru propagandă. Tot ce iese azi din ţară (de după perdeaua roşie) este ca să farmece ochii şi să astupe urechile celor bicisnici şi neştiutori. Nu mai faceţi vorbă cu ei şi nici nu căutaţi să-i pârâţi ori să-i denunţaţi, ci mai vârtos s’ar cădea să-i plângem pe unii ca aceştia, căci nu ştiu sărmanii la care „domnii au slujit şi câtă pagubă vor dobândi”.

Înainte de a încheia rândurile acestea, vă amintesc de cuvântul Scripturii care zice: „Vrăjmaşii omului sunt casnicii lui” şi iată anume pentru ce: când fraţii noştri de o credinţă şi de un sânge se fac coadă de topor, adică unelte ale vrăjmaşului credinţei, atunci vătămarea noastră este negrăit de mare, zice Sf. Apostol Pavel; nu vă plecaţi grumazul sub jug străin. Să stăm bine, să stăm cu frică întru Sfânta credinţă şi să arătăm „Mila Păcii” către toţi, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.