[...] Aşadar, nu se află om
mai nefericit, mai apropiat de pieire decît acela care nu are o călăuză pe
calea spre Dumnezeu, mai ales cel ce abia s-a desprins din viaţa cea rău trăită
dinainte. Pe larg şi cu mult folos a zugrăvit aceasta Sfîntul Dorotei în
cuvîntul său pe această temă, cuvînt pe care îl sfătuim pe orice nevoitor să-l
poarte cu sine şi să-l citească cît mai des (vezi Învăţătura a cincea).
Sfîntul Petru Damaschinul,
în prima sa carte din Filocalia, ia la rînd pe toţi oamenii din toate
timpurile, în toată diversitatea vîrstelor, constituţiilor, chemărilor şi a
stării materiale şi găseşte printre ei - trecînd peste deosebiri, care merg
uneori pînă la opoziţii - atît dintre cei care se mîntuiesc, cît şi dintre cei care
pier. „Cugetînd la aceasta - spune el - mi-am frînt sufletul şi, în nedumerirea
mea, îmi chinuiam mintea cu întrebarea: „De ce se întîmplă aşa? Care este
începutul mîntuirii sau al pieririi noastre?” Mult se trudi Sfîntul cu această
întrebare, căutînd cu mintea o rezolvare dreaptă şi iată ce judecată găsi la
Sfinţii Părinţi: începutul fiecărui bine şi al fiecărui rău este în mintea dată
omului şi, după minte, în voinţă. Începutul mîntuirii este ca omul să-şi lase
dorinţele şi socotelile sale şi să împlinească dorinţele şi socotelile lui
Dumnezeu. Înainte de Lege, în Lege şi sub har se află mulţi mîntuiţi, pentru că
aceştia au iubit înţelepciunea şi voia lui Dumnezeu, mai mult decît propria lor
înţelegere şi voie; şi iarăşi, în toate aceste vremuri se află mulţi care au
pierit, pentru că au dat întîietate dorinţelor şi voii lor, în locul celor ale
lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu nu o putem afla (în cazuri particulare)
decît prin judecată, dar nu prin propria noastră judecată, ci întărită prin
întrebarea celor încercaţi, care au darul judecăţii. Numai astfel putem afla ce
fel de fapte voieşte Dumnezeu de la noi. Altfel, nicicum nu ne putem mîntui.
Fără aceasta, nici ceea ce socotim noi că este bun nu ne este de folos, ori
pentru că nu este făcut la momentul potrivit, ori pentru că nu ne este, de fel,
necesar. Tot aşa, Sfîntul Ioan Casian, dovedind că trebuie să le facem pe toate
cu judecată pentru a cunoaşte care este judecata adevărată şi venită de la
Dumnezeu şi care este cea mincinoasă şi făţarnică, diavolească, îl citează pe
Avva Moise: judecata adevărată nu vine altfel decît în urma smeririi adevărate,
atunci cînd le descoperim părinţilor nu numai ceea ce vrem să facem, ci şi ceea
ce gîndim, şi nu ne încredem de fel în propria noastră judecată, ci în toate
urmăm povaţa bătrînilor înduhovniciţi, considerînd bun ceea ce ei consideră că
este bun. O astfel de conduită nu numai că îl călăuzeşte cu bine pe om,
nevătămat pe calea cea dreaptă, dar îl şi apără de toate cursele diavolului.
Căci cel ce-şi conduce viaţa după judecata şi sfatul celor care au izbutit (pe
calea credinţei), acela nu va cădea înşelat de diavol, deoarece, chiar prin
actul mărturisirii şi al descoperirii gîndurilor rele faţă de părinţi, el le
curmă şi le face neputincioase. Aşa cum un şarpe scos la lumină dintr-o văgăună
întunecoasă se străduieşte să fugă şi să se ascundă, la fel gîndurile viclene,
descoperite prin spovedanie şi prin mărturisirea lor către părinţi, fug de la
om (Dialogul al doilea, Capitolul 10).
Este esenţială necesitatea
de a te supune conducerii altora şi foloasele ei sînt incalculabile, dar nu
este indiferent cui să te încredinţezi. Mulţi părinţi - după cum spune în
acelaşi loc Sfîntul Casian - aduc în loc de folos pagubă, şi în loc de
mîngîiere, disperare celor ce vin la ei să le ceară sfatul şi întăreşte această
observaţie cu un exemplu. Sfîntul Petru Damaschinul spunea că de multe ori a
fost vătămat de cei la care venea cu întrebări. Iată de ce, scrie el că nu
oricine este vîrstnic cu anii este capabil să îndrume, ci numai cel ce a atins
nepătimirea şi a primit darul judecăţii. Este bine să nu-ţi ascunzi gîndurile
de părinţi, însă nu trebuie să le dezvălui fiecăruia pe care-l întîlneşti în
cale, ci numai părinţilor înduhovniciţi şi avînd darul dreptei judecăţi, celor
albiţi de înţelepciune, iar nu numai de ani. Mulţi, privind numai la vîrsta
înaintată, şi-au descoperit gîndurile şi, din pricina neiscusinţei celor care
i-au ascultat, în loc de lecuire, au căzut în deznădejde. Nu fiecare este în
stare să îndrume, nu numai din pricina propriei neîmbunătăţiri şi
nedesăvîrşiri, ci, adesea, din pricina repeziciunii cu care a sporit. Mulţi,
din cauza marii lor simplităţi şi a focului rîvnei, trec foarte repede de
primele trepte şi, astfel, sar peste multe încercări, care le rămîn
necunoscute. Cei neispitiţi nu pot da ajutor celui ispitit. [...]
Iată cum vorbeşte despre
aceasta Sfîntul Vasile cel Mare: „Cu multă băgare de seamă şi cu bună cumpănire
străduieşte-te să-ţi găseşti drept călăuză în viaţă un bărbat neînşelat,
iscusit în îndrumarea celor ce merg spre Dumnezeu, înfrumuseţat de virtuţi,
priceput în Scripturile Dumnezeieşti, fără multe griji, neiubitor de arginţi,
neagonisitor, iubitor de tăcere, avînd dragoste de Dumnezeu, iubitor de săraci,
nemînios, fără ţinere de minte a răului, mult folositor pentru cei ce se
apropie de el, neiubitor de slavă deşartă, neorgolios, neiubitor de mîngîieri,
neschimbător, care nu pune nimic mai presus de Dumnezeu.” Acestea sînt
desăvîrşirile unui părinte adevărat! Fără ele, nu va putea, indiferent de
străduinţa sa, să conducă spre mîntuire sufletele care i s-au încredinţat.
Calea spre Dumnezeu o putem cerceta din cărţi, din pildele şi învăţăturile
Sfinţilor Părinţi, şi o putem arăta şi altora; dar conducătorul nu trebuie doar
să arate, ci să şi conducă, şi nu trebuie doar să conducă, ci oarecum să poarte
în spate. Prin rugăciunea sa, el trebuie să fie un puternic mijlocitor în faţa
lui Dumnezeu şi un izgonitor al vrăjmaşilor nevăzuţi, iar pentru aceasta
trebuie să aibă îndrăzneală şi credinţă puternică, prin care să se arunce
neispitit asupra puterii vrăjmaşe, acestea se fac sau se dobîndesc pe o a doua
treaptă, cea a desăvîrşirii. Sfîntul Ioan Scărarul i se arată în somn şi-l
trezeşte pe ucenicul peste care tocmai era să se prăbuşească un munte. Sfîntul
Varsanufie are o mulţime de experienţe în care, prin rugăciunile sale, ucenicii
săi se izbăveau de chinurile patimilor şi de năprasnele dracilor. Ca să poţi
călăuzi, trebuie să vezi toate încurcăturile drumului, să le cunoşti din
experienţă proprie şi să ştii cum pot fi depăşite; iar pentru aceasta trebuie
să te afli la o anumită înălţime, de pe care să poţi vedea toate drumurile şi
pe toţi cei ce merg pe ele, şi pe acela dintre ei care ţi s-a încredinţat. Cu
cuvîntul său, ca printr-o mişcare a mîinii, conducătorul îl va îndruma cum să
meargă drept, fără abateri, repede, fără rătăcire, printre toate încurcăturile
drumului. Cei ce nu s-au curăţat de patimi stau cu toţii pe aceeaşi treaptă,
fie că sînt învăţaţi sau neînvăţaţi, fie că au citit sau nu despre ştiinţa
nevoinţei. Cei ce alcătuiesc mulţimea nu văd încotro şi cum să meargă, ci doar
se înghesuie unii într-alţii şi merg la nimereală, cînd într-o parte, cînd
într-alta, aşteptînd să li se arate cărarea cea bună ca să iasă la liman, cu
toate că ar putea ieşi imediat, dacă s-ar lăsa călăuziţi de o voce din afara
mulţimii. Totul stă în înfrîngerea patimilor: cel ce nu şi-a învins patimile nu
poate da o regulă de încredere pentru înfrîngerea lor, pentru că el însuşi este
pătimaş şi judecă pătimaş. De aceea, un conducător inteligent, dar neîncercat
niciodată nu te va duce departe, cu toate bunele sale intenţii. Atît acesta,
cît şi cel călăuzit, vor vorbi, vor discuta despre căile Domnului şi vor bate
pasul pe loc. În afară de aceasta, el trebuie să aibă o anumită putere
conducătoare naturală asupra sufletului ucenicului, pe care să-l cunoască la
fel ca pe al său, pentru ca acesta să i se supună fără cîrtire şi fără
comentarii. Dar nu poţi avea puterea duhului fără să-ţi fi supus patimile şi
fără să fi primit Duhul lui Dumnezeu. Fără aceasta, cuvîntul va fi întotdeauna
neputincios, neroditor, pentru că nu poate da naştere la ceea ce nu este în el,
aşa cum ne învaţă Cuviosul Macarie cel Mare. Iată cîte desăvîrşiri trebuie să
aibă un adevărat conducător, un îndrumător de nădejde! Dar şi cel ce i se
încredinţează, atunci cînd Domnul îl va învrednici să-şi găsească o asemenea
călăuză, îşi asumă mari şi severe obligaţii.
Esenţa îndrumării şi
puterea ei stau în legătura tainică dintre părinte şi ucenic, făcută în faţa
lui Dumnezeu, prin care părintele ia asupra sa mîntuirea sufletului ucenicului,
iar ucenicul se predă pe sine în întregime acestuia. În această legătură sau
făgăduinţă reciprocă se află deosebirea esenţială dintre conducere şi sfătuire
sau întrebare. Îndrumarea dată în ultimele cazuri nu te leagă, pe cînd,
dincoace, fiecare cuvînt este lege; acolo, cel ce întreabă are încă libertatea
să judece şi să verifice, pe cînd aici orice cercetare este nelalocul ei şi
duce la pierzanie. Ucenicul se predă pe sine cu totul. „Tu - spune Sfîntul
Vasile cel Mare - predă-te lui sărăcit cu desăvîrşire, adică să nu mai ai nimic
al tău sau pentru tine, ci totul să-i aparţină părintelui; altfel, rămăşiţa
vechilor frămîntături va strica iarăşi ceea ce se pune în tine şi tot acest
amestec va fi fad, neplăcut Domnului, va fi dezgustător.” Sfîntul Ioan Scărarul
dă un exemplu, cum un ucenic îi spunea îndrumătorului său: „M-am încredinţat
ţie, cuvioase părinte, aşa cum fierarului i se încredinţează fierul” (Cuvîntul
al patrulea, punctul 23). Asemeni pînzei curate în mîinile pictorului sau
asemeni unui bun material în mîinile sculptorului, la fel este ucenicul în
mîinile părintelui său. El a luat asupra sa jugul lui Hristos, hotărît să-I
bineplacă, iar acum - aşa cum spune Sfîntul Scărar - încearcă să pună greutatea
de pe grumazul său pe cel al altuia (ibidem, punctul 5). El se aseamănă celui
care, ţinut deasupra apei de mîinile altuia, se pregăteşte să traverseze marea
înot (ibidem). De aceea, el numeşte viaţa sub îndrumare moarte de bunăvoie,
mormînt, călătorie în timpul somnului, înot neprimejduit. Într-un fel, ucenicul
nu este cel ce lucrează, ci cel asupra căruia se lucrează.
Aceasta, din punctul de
vedere al ucenicului. Din punctul său de vedere, şi părintele dă o făgăduinţă
hotărîtă că răspunde de mîntuirea sufletului ucenicului, ale cărui păcate şi le
asumă, ca şi răspunsul în faţa Înfricoşatei Judecăţi. Această idee este
exprimată în multe locuri şi foarte adesea de Sfîntul Varsanufie. De pildă,
unuia care cerea: „Dă-mi cuvîntul, stăpîne, că răspunzi de mine în faţa lui
Dumnezeu şi că nu va fi vătămare asupra mea”, îi răspunse: „Scumpul meu suflet
mi-l pun pentru tine, numai moartea ne va despărţi” (Răspunsul al 57-lea);
altuia îi răspunse: „Ia aminte la ceea ce scriu şi ascunde în sufletul tău: Voi
face aşa că vei auzi bucurie cerească, împărătească, dumnezeiască, vei fi
moştenitorul darurilor mele” (Răspunsul al 10-lea); altuia: „Iau asupra mea
jumătate din păcatele tale”, şi, după ce acesta îşi spori cererea: „Bine, le
iau pe toate, pentru ascultare” (Răspunsurile 163, 164). Iată ce făgăduieşte:
„Dacă păstrezi legămîntul meu la fel ca pe al lui Dumnezeu, mărturisesc că
răspund de tine în ziua cînd Dumnezeu va judeca în taină pe oameni” (Răspunsul
al 58-lea). Iar într-alt loc se roagă: „Prea Puternice! Ori primeşte, o dată cu
mine, şi pe copiii mei în Împărăţia Ta, ori şterge-mă şi pe mine din cartea Ta”
(Răspunsul al 110-lea). Dar o făgăduinţă atît de copleşitoare se dă numai în
condiţiile împlinirii hotărîte, energice, necîrtitoare de către ucenic a
tuturor poruncilor părintelui, din inimă, ca şi cum ar fi poruncile lui
Dumnezeu, astfel încît, la cea mai mică abatere, legămîntul este rupt şi
făgăduinţa îşi pierde puterea. Părintele purcede să ridice la cer, am putea spune
că pe mîinile sale, sufletul ucenicului, dar cu condiţia ca şi acesta, să
caute, să se străduiască, să se nevoiască. Dumnezeu îi ajută unui astfel de
căutător într-ale credinţei, şi cel ce se încrede în Domnul - Care vrea ca toţi
să se mîntuiască - acela nu se îndoieşte că totul - şi cuvîntul, şi fapta, vor
conlucra la mîntuirea lui. De fapt, părintele devine mijlocitor între ucenic şi
Dumnezeu, mijlocitor nemincinos, fidel, neprimejdios: ceea ce a spus, aceea va
fi.
Astfel, unuia îi spune: „Să
se înscrie cuvintele mele în inima ta, înfăşoară-ţi-le în jurul mîinilor, ca să
le ai mereu înaintea ochilor” şi, mai departe: „Arată-le şi prin împlinire cu
fapta” (Răspunsul al 11-lea). Altuia îi spune: „Mă rog, ziua şi noaptea mă
nevoiesc pentru sufletul tău, dar străduieşte-te şi tu, urneşte-te, altfel,
totul este zadarnic. Caută sare şi te voi săra” (Răspunsurile 24, 70). Şi încă:
„Dacă vei încălca ceva din acestea, eu nu sînt vinovat; tu vei vedea şi vei
răspunde în ziua cea înfricoşătoare” (Răspunsul al 57-lea).
Astfel, între cei doi se
creează o legătură nezdruncinată, de inimă, o legătură duhovnicească, în care
părintele se dizolvă cu duhul în fiu, şi fiul în părinte; şi aceasta, nu numai
pe perioada formării duhovniceşti, ci pentru veşnicie. Sfîntul Varsanufie îi
scrie unuia aflat în suferinţă: „Văzînd suferinţa şi tulburarea ispitei care
te-a cuprins, m-am îmbolnăvit atît de tare, ca niciodată”, amintind totodată
cuvintele Apostolului: „Cu cel ce suferă, şi eu sufăr” (ibidem). Altuia îi
spune: „Sînt nedespărţit de tine; cînd mergi la ascultare faţă de fraţi,
întotdeauna merge cu tine şi inima mea, care a binevoit întru Domnul”
(Răspunsul al 27-lea). Sau: „Prin harul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu mă
despart de tine, ci, prin dragostea ta, sînt pururi cu duhul alături de tine”
(Răspunsul al 55-lea). Sau, mai departe: „Frate, îţi spun ca propriului meu
suflet, căci Domnul a legat între ele sufletele noastre, spunîndu-mi: „să nu te
desparţi de el” (Răspunsul al 159-lea). La Sfîntul Ioan Scărarul, adevăratul ucenic
este zugrăvit astfel: Un suflet legat de păstorul său prin dragostea şi
credinţa lui Hristos nu se va depărta de el nici cu preţul vărsării de sînge,
mai ales dacă rănile i-au fost cîndva vindecate de acesta. Sufletul ţine minte
cuvintele celui care a spus: nici Îngerii, nici Începătoriile, nici Puterile...
nici vreo altă făptură nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos. Dacă
cineva nu îşi va avea sufletul astfel legat, împletit (cu celălalt suflet) şi
agăţat (de acela), degeaba îşi petrece viaţa în purtări făţarnice şi prefăcute
faţă de părinte (Cuvîntul al patrulea, punctul 28). În această uniune
sufletească stă toată puterea şi esenţa legăturii (dintre ucenic şi părinte).
Prin aceasta, asupra ucenicului neputincios se revarsă toată puterea părintelui.
De aceea, vrăjmaşul încearcă pe toate căile să distrugă această legătură, atît
prin gînduri ascunse, cît şi prin vedenii, prin care insuflă ba neîncredere, ba
bănuială, ba dorinţa de a trece la alt părinte, după cum vedem din pildele
Sfîntului Varsanufie (Răspunsul al 159-lea şi următoarele). Datorită
importanţei sale, această legătură sufletească trebuie să fie primul lucru
pentru care să se roage ucenicul: „Dezvăluie-I cu mintea lui Dumnezeu credinţa
şi dragostea ta neprefăcută faţă de îndrumătorul tău, şi Dumnezeu îl va
înştiinţa în taină de dragostea ta pentru el şi îl va face să fie la fel de
binevoitor şi de prietenos faţă de tine.” (Scara, Cuvîntul al patrulea, punctul
45).
O astfel de uniune este, de
altfel, o mare taină duhovnicească, căci este făcută de Însuşi Dumnezeu. Nu
fiecare poate fi cu adevărat părinte duhovnicesc oricărui ucenic şi nu fiecare
poate fi ucenic adevărat oricărui părinte. Celui ce caută credinţă deplină şi
cu încredere, Domnul îi arată şi îl conduce către acela care poate, prin
puterea Sa, să-l aducă la mîntuire; îl înştiinţează în duh pe vrednicul părinte
duhovnicesc să îl primească şi să poarte greutatea acelui neputincios. Aşa
vedem la Sfîntul Varsanufie: Ioan i se arătase şi apoi nu mai veni multă vreme.
Cînd Avva Serid crezu că nu va mai veni deloc, Sfîntul Varsanufie îi spuse: „Cu
trupul lipseşte, dar cu duhul e alături de noi şi nu se va despărţi pînă în
veci” (Răspunsul al 5-lea); şi încă mai înainte spunea: „Cu doi ani înainte,
Domnul mi-a spus că va veni” (Răspunsul 1). Unul dintre ucenici îi spuse:
„Domnul mi te-a trimis liman şi adăpost” (Răspunsul al 159-lea); iar altuia îi
spunea: „Credem că Domnul te-a adus aici: nu ispiti harul” (Răspunsul al
163-lea).
De aici se descoperă de la
sine cum trebuie să fie ucenicul în relaţiile cu părintele său. Tot ce se
referă la acestea decurge firesc din duhul în care ucenicul se predă pe sine
părintelui şi din unirea care are loc între ei. Ucenicul trebuie să aibă
deplină şi neîndoită încredere în părintele său: să aibă credinţa că acesta
cunoaşte calea lui Dumnezeu, că poate conduce pe ea spre desăvîrşire şi că îl
va călăuzi şi pe el, că este puternic în faţa lui Dumnezeu şi că Dumnezeu îi va
arăta, prin el, calea cea dreaptă şi nerătăcită; de aceea, toate îndrumările
sale trebuie primite ca fiind cu totul adevărate, pe deplin mîntuitoare şi
bineplăcute Domnului. Această credinţă trebuie să fie luminoasă, curată şi
neîntunecată de nici cel mai mic nor al îndoielii, căci şubrezirea ei este şi
şubrezirea legăturii sufleteşti, iar şubrezirea legăturii sufleteşti compromite
întreaga lucrare şi o face neroditoare. De aceea, trebuie să păstrăm această
credinţă ca pe ochii din cap. „Cîtă vreme credinţa înfloreşte în suflet - spune
Sfîntul Ioan Scărarul - atît timp trupului îi izbuteşte toată slujirea; dar,
imediat ce cineva se atinge de piatra credinţei, nu încape îndoială că acela va
cădea, căci adevărat este că tot ce nu este din credinţă este păcat (Romani 14,
23) ....Dacă supuşii, în simplitatea inimii lor, nu vor recurge la viclenii
diavoleşti, din curiozitate faţă de poruncile părintelui, atunci vor străbate
cu bine drumul spre Domnul” (Cuvîntul al patrulea, punctele 7, 9).
De aceea, Părinţii se
încredinţau mai întîi de fidelitatea celor pe care-i primeau sub ascultare, şi
dacă constatau că aceasta lipseşte, nici nu-i primeau. Astfel, Sfîntul
Varsanufie nu-l primea pe unul sub ascultare, cînd observă neîncredere la
acesta; iar cînd (prin năvălirea vrăjmaşului) neîncrederea se strecura în inima
celui pe care-l primise, se grăbi să îl vindece (Răspunsul al 161-lea). Trebuie
să ne încredem fără nici o cercetare în cei care au primit să se îngrijească,
în Domnul, de mîntuirea noastră - spune Scărarul - chiar dacă ni s-ar părea că
aceştia ne cer ceva potrivnic mîntuirii. Tocmai atunci, ca într-un creuzet al
smereniei, ne este pusă la încercare încrederea în ei. Căci acela este semnul
adevăratei încrederi, cînd cineva, cu toate că vede că ceva îi contrazice
oarecum aşteptările, totuşi, întrucît aşa au rînduit călăuzitorii, se încrede
cu totul în aceştia (Cuvîntul al patrulea, punctul 104).
Trebuie să-şi cinstească
părintele în toate felurile, să-i păstreze imaginea cinstită, luminoasă, nu
numai în cuvînt şi în sentimente, dar nici în minte să nu aibă nimic care să-i
întunece imaginea sau să-i micşoreze lumina. „Dacă dorim spune Scărarul, cu
toată smerita înţelepciune, să ne plecăm grumazul sub jugul Domnului şi să-i
încredinţăm altuia, fără făţărnicie, mîntuirea noastră, atunci, înainte de a
intra în mînăstire, dacă avem cît de cît discernămînt şi raţiune, trebuie să
cercetăm şi să ne punem la încercare părintele, trebuie să-l ispitim, pentru a
nu nimeri, ca să spun aşa, nu la un cîrmaci, ci la un simplu greblar, nu la un
vindecător, ci la un bolnav, nu la un neprihănit, ci la un iubitor de mîngîieri,
nu la liman, ci într-o viitoare şi să nu ne pregătim, astfel, singuri
naufragiul.” La intrarea pe terenul bunei cucernicii şi al respingerii lumii,
nu mai trebuie să judecăm cu asprime pe bunul nostru conducător în nevoinţe, cu
toate că, om fiind, şi acesta poate avea - vom vedea - unele greşeli, puţin
importante. Altminteri, dacă ispitim cu severitate faptele părintelui nostru,
nu vom avea nici un folos din lăsarea lumii. Cei care vor să-şi menţină
neştirbită pentru totdeauna încrederea în povăţuitorii lor trebuie să-şi
păstreze în inimă neşterse şi neuitate virtuţile lor, pentru ca, atunci cînd
diavolii vor încerca să semene în ei neîncrederea faţă de părinţi, să le
închidă gurile cu amintirea virtuţilor acestora... Dacă gîndul te face să-ţi acuzi
sau să-ţi huleşti părintele, fugi de această tentaţie ca de curvie şi nu lăsa
şarpelui acestuia nici o speranţă, nici un loc, nici o intrare, nici o
apropiere, ci dimpotrivă, strigă-i: „O, amăgitorule! Nu eu o să-mi judec
stăpînul, ci el este pus judecător peste mine!” (Cuvîntul al patrulea, punctele
6-7). Această cinstire şi evlavie statornică creşte sub oblăduirea credinţei şi
prin credinţă se întăreşte; şi, dimpotrivă, slăbeşte o dată cu slăbirea
credinţei şi invers. De aceea, acestea două sînt ţintele înspre care vrăjmaşul
îşi îndreaptă săgeţile. Adesea el plăsmuieşte chiar năluciri întru întunecarea
cinstei părintelui, ca să-l îndepărteze pe ucenic de la el; aşa a suferit
Elisei, ucenicul lui Isaia. De aceea, cînd în Scara, ucenicul îl întreabă pe Ioan
Savaitul, care îl sfătuise să se încredinţeze unui părinte: „Şi dacă acest
părinte, din nepriceperea sa, va greşi cu ceva? Stareţul îi răspunde: Chiar de
l-ai vedea păcătuind, nu te depărta de la el, ci spune-ţi în sinea ta: Frate,
de ce-ai venit aici? Atunci vei vedea cum va fugi de la tine orice înălţare de
sine” (Cuvîntul al patrulea, punctul 112).
În toate trebuie să ne
încredem în părinte sau să ne păstrăm convingerea că, prin rugăciunea
părintelui, orice trebuinţă ne va fi împlinită, orice rău va fi respins, orice
bine ne va fi dăruit. „Ţine-te de mine - spunea adesea părintele Varsanufie -
că te voi scoate afară şi te voi aduce grabnic la linişte şi te voi arăta lui
Dumnezeu”; sau: „Vei fi urmaşul meu, te vei învrednici de darurile mele”; sau:
„Vom fi culcaţi amîndoi în aceeaşi raclă.” Toate acestea sînt cuprinse în
credinţă, în încrederea că Domnul - Cel ce caută mîntuirea tuturor - îl va
mîntui pe ucenic prin părinte şi va face totul pentru el, după credinţa lui.
Ucenicul aşteaptă ca Domnul, în bunătatea Sa, să îl miluiască pentru
rugăciunile părintelui, să îi ierte păcatele şi să nu îl lipsească nici de
bunătăţile duhovniceşti. De aceea, el aleargă din toate puterile la părinte, ca
un fiu, cu speranţa neîndoită că va primi mulţumire şi o primeşte. Ucenicii
Sfîntului Varsanufie spun adesea: „Rosteşte un cuvînt, şi aşa va fi. Tu ne eşti
limanul.” Cînd părintele se îmbolnăvise, ei strigau: „Ce o să ne facem acum?.”
Urmarea firească a
încrederii, a cinstirii şi a speranţei trebuie să fie liniştirea sub ocîrmuirea
părintelui, ca sub un acoperiş neprimejduit. Prin supunerea faţă de acesta,
ucenicul îşi retează orice preocupare pentru el însuşi, orice grijă şi orice
temere. El îi spune din inimă părintelui, scrie Sfîntul Varsanufie: „Cred că
Domnul, prin tine îmi va izbăvi sufletul; fă cu mine ce te va inspira Domnul.
Eu nu mai sînt eu” (Răspunsul al 57-lea). „Dacă cineva - spune Scărarul - s-a
predat cu conştiinţă curată, pentru totdeauna părintelui său, acesta nu se mai
teme de moarte, la fel cum nu se teme de somn, ştiind cu siguranţă că la
ieşirea din viaţa aceasta nu de la el, ci de la îndrumătorul său se va cere
răspuns” (Cuvîntul al patrulea, punctul 50). De aceea, el consideră lucrarea
mîntuirii sale ca şi rezolvată. „Ţine minte cît vei trăi - adaugă Scărarul - pe
acel mare nevoitor, care de-a lungul a optsprezece ani încheiaţi nu a auzit
niciodată cu urechile trupeşti de la îndrumătorul său cuvîntul „mîntuieşte-te”,
în schimb zilnic, cu auzul sufletesc, auzea de la Domnul nu „mîntuieşte-te” -
care înseamnă numai dorinţă şi nu este sigur că se va împlini - ci „eşti
mîntuit”, care înseamnă siguranţă şi certitudine” (ibidem, punctul 106). Iată
cu cîtă hotărîre îl linişteşte pe ucenic Însuşi Domnul. De partea lui rămîne
doar zeloasa, sîrguincioasa, energica lucrare după îndrumările părintelui
călăuzitor. Căci liniştirea nu înseamnă absenţa lucrării, ci doar retezarea
oricărei griji referitoare la treaba pe care o faci, la roadele şi la reuşita
ei. Ucenicul trebuie să fie mereu pregătit, să fie mereu într-o stare de
încordare atentă, iar nu copleşit de lenevire. Sfîntul Ioan Scărarul şi-l
închipuie stînd liber pe cele două picioare, dintre care un picior îl întinde
spre slujire, iar pe celălalt îl ţine nemişcat la rugăciune (Cuvîntul al
patrulea, punctul 2); iar ascultarea o numeşte călătorie ce se face dormind
(ibidem, punctul 3) - călătorie, după osteneală şi realizări; făcută în somn,
pentru că nu este el cel care o face. Sfîntul Varsanufie le adresa adesea celor
care îi cereau ajutorul următorul cuvînt: „Trudeşte, nu sta într-un loc,
transpiră la lucrul pe care ţi l-am spus să-l faci” (Răspunsul al 61-lea). „Eu
mă rog pentru tine lui Dumnezeu - spunea el - dar dacă nu te vei ruga şi tu Lui
la fel, mare este ruşinea” (Răspunsul al 70-lea). Părintele duhovnicesc purcede
să-l mîntuie pe ucenic dar, în aparenţă, prin puterile aceluia; vrea să fie
lucrătorul dar în el (în ucenic) să fie sufletul lui. Iar ucenicul se mîngîie
numai în fericita bună nădăjduire şi încredinţare a sorţii sale, fiind în acest
timp, copleşit de trudă şi de sudoare.
Lucrul sub conducerea
părintelui-îndrumător îl obligă pe ucenic la următoarele trei acţiuni:
a) Să nu-şi închipuie nimic
cu mintea sau cu inima nici referitor la trecut, nici la viitor, să nu se
încreadă în sine, să nu se încreadă cu nimic în mintea şi în inima sa. Să nu
ştie nimic despre nimic, chiar să nu vrea să ştie şi să-i fie teamă să se
gîndească la aşa ceva, fără indicaţia părintelui. Să nu ia hotărîri de unul
singur: că aceasta sau cealaltă este bună sau rea, nici referitor la sine, nici
la ceilalţi, ci să facă aşa cum îi spune părintele. Să nu pună la cale şi să nu
hotărască nimic, nici măcar pentru clipa următoare, pentru că aceasta depinde
de părinte. Astfel, această renunţare la orice plan este oprirea hotărîtă a oricăror
mişcări lăuntrice de sine stătătoare, este golirea, deşertarea de tot. Ea cere
ca mintea să nu formuleze nimic, inima să nu simtă, voinţa să nu aspire;
gîndurile, dorinţele, gusturile ne conduc unde vor ele şi cînd vor ele, dar în
lipsa lor sîntem într-o stare de deşertare şi de aşteptare. Aceasta e o viaţă
lipsită de curiozităţi - după cuvintele Scărarului (Cuvîntul al patrulea,
punctul 3) - sau este neîncrederea în forţele proprii, în toate faptele bune,
chiar pînă la sfîrşitul vieţii (ibidem, punctul 5). În acest fel, se înăbuşă
propriile simţiri, propriile gusturi şi păreri asupra lucrurilor. Este bine
ceea ce părintele consideră că este bine; este rău ceea ce el consideră că este
rău, chiar dacă ţie ţi s-ar părea bun. În această stare se află cel deşertat în
faţa îndrumătorului său, fiind gata să primească tot ce se pune în el.
b) Dar, cu toată dorinţa şi
osteneala, să ne aducem în stare de totală tăcere este, hotărît lucru,
imposibil. Se vor naşte gînduri, formulări, judecăţi, planuri, dorinţe, temeri,
pofte; neîncetat vor striga dinăuntrul nostru cînd una, cînd alta. Referitor la
toate acestea, este o singură regulă: să-i descopere îndrumătorului, şi bune,
şi rele. Astfel, întotdeauna ne vom curăţa pe dinăuntru. Îndrumătorul va avea
un temei ca să judece starea ucenicului; nu va exista pierdere de timp; vor fi
îndepărtate orice fel de rătăciri ale gîndurilor şi ale inimii; sub
supravegherea îndrumătorului, se va acumula experienţă în discernerea
gîndurilor, mai întîi în cele proprii, apoi şi într-ale altora. De aceea,
Sfinţii Părinţi spun că această deschidere a inimii are o putere deosebită în
lucrarea mîntuirii, chiar dacă s-ar manifesta faţă de altcineva decît faţă de
părintele-îndrumător. Cu ajutorul ei putem evita orice primejdie, de a ne rătăci
sau de a cădea, primind un răspuns prevenitor. Vasile cel Mare astfel
porunceşte: „Oricine dintre supuşi, dacă vrea să arate o sporire vrednică de
laudă şi să se deprindă cu obiceiul de a trăi neclintit după poruncile Domnului
nostru Iisus Hristos, nu trebuie să păstreze tăinuită nici o singură mişcare
sufletească, ci să-şi descopere tainele inimii în faţa acelora cărora li s-a
încredinţat să se îngrijească cu bunătate şi cu milostivire de neputinţele
fraţilor. Astfel, ceea ce este vrednic de laudă se consolidează, iar ceea ce nu
este de laudă primeşte tratamentul corespunzător; printr-o asemenea nevoinţă,
vom spori puţin cîte puţin în desăvîrşirea vieţii” (Reguli expuse pe larg în
întrebări şi răspunsuri, Răspunsul 26). Totodată - ne învaţă acelaşi Sfint
Părinte - să nu ne lăsăm amăgiţi de o conştiinţă liniştită şi fără mustrări,
îndepărtîndu-ne astfel de la destăinuirea gîndurilor şi de la buna sfătuire. Şi
în bolile trupeşti - spune el - se întîmplă ca cei aflaţi în neputinţă să nu-şi
simtă boala, dar să se încreadă mai mult în observaţiile medicului, decît în
propria insensibilitate; la fel este şi în cele sufleteşti. Descoperă-te altuia
şi acesta va stabili dacă eşti sănătos sau neputincios şi care ţi-e neputinţa.
Aşa făceau Apostolii. Cînd Domnul le spuse: „Unul dintre voi mă va vinde”,
fiecare se întreba: „Oare nu eu sînt acela?” (Scurte pravile, 301). Sfîntul
Varsanufie spune: „Nimeni să nu-şi ascundă gîndurile. Cine şi le ascunde, de
acela se bucură duhurile rele, văzînd că au posibilitatea să-i piardă
sufletul.”
Cel ce-şi ascunde gîndurile
rămîne nevindecat, căci ele se vindecă numai prin întrebări frecvente adresate
părinţilor duhovniceşti (Răspunsul al 317-lea). Cel ce nu ascunde în adîncurile
sale nici un fel de şarpe, acela îşi arată credinţa cu adevărat, iar cel ce
ascunde rătăceşte încă în afara drumului mîntuirii - spune Sfîntul Scărar
(Cuvîntul al patrulea, punctul 46). Legea de a dezvălui totul aduce o mare
frică în suflet, nu numai să nu facă ceva rău, ci nici să nu spună sau să nu
gîndească, amintindu-i de judecata ce va urma din partea părintelui îndrumător;
această lege pune pe frică şi pe demoni, căci astfel nu-şi mai pot ascunde cu
nici un chip uneltirile (ibidem, punctul 53). De aceea, dracii încearcă să ne
îndepărteze de ea şi, temîndu-se să nu fie descoperiţi, fug de acela care se
dezvăluie întru toate; ei urăsc şi nu pot îndura nici măcar glasul
sincerităţii, ne învaţă Sfîntul Dorotei (Povaţa a cincea). Şi ce mare uşurare
are sufletul de la aceasta! Trei ani s-a chinuit unul sub povara nesincerităţii
(Proloagele, 6 mai) şi apoi, cînd s-a depăşit pe sine, atunci a ieşit din el un
nor întunecat, semn că nesinceritatea este lucrare satanică. Altminteri, cum ne
va vindeca părintele, neştiind ce este în noi? Îndrumări generale putem găsi şi
în cărţi. De aceea, Sfîntul Scărar ne învaţă că ucenicul, după cum prima dată
şi-a descoperit sufletul în faţa părintelui său şi i-a povestit întreaga sa
viaţă, la fel să nu se dezică nici pe mai departe, mărturisindu-se cu smerenie
duhovnicului, mijlocitorului mîntuirii sale, ca lui Dumnezeu (Cuvîntul al
patrulea, punctele 10, 63, 66). „Într-o mănăstire - mai scrie Sfîntul Scărar -
am văzut că bucătarul purta la brîu un carneţel şi, întrebîndu-l la ce-i
foloseşte, am aflat că-şi nota acolo tot ce gîndea peste zi şi toate acele
gînduri i le spunea păstorului său. Dar nu numai pe el, ci şi pe mulţi fraţi ai
acelui lăcaş i-am văzut procedînd aşa. Mai tîrziu am auzit că această regulă
fusese rînduită de marele părinte al acelui lăcaş” (ibidem, punctul 39). Un bun
constructor de locuinţe îşi socoteşte în fiecare seară, cu atenţie, venitul sau
cheltuielile din acea zi. Dar cum le va afla pe acestea, dacă nu-şi va nota
totul cu regularitate în catalogul său? (ibidem, punctul 115).
c) Însă, lucrarea cea mai
importantă a ucenicului este supunerea întru toate, pînă la cel mai mic
amănunt, fără cîrtire, sinceră, fără judecare, din credinţă şi din inimă curată
faţă de părintele său. Ucenicul trebuie să fie asemeni unei maşini, lipsit de
sufletul său, care îi este înlocuit cu sufletul părintelui. Ucenicia este, după
Sfîntul Scărar, deplina respingere a propriului suflet, manifestată în afară,
în fiecare amănunt, prin faptele trupului, este omorîrea mentală a mădularelor
trupului, este mişcarea neispitită, este lepădarea de judecăţi proprii - chiar
de ar fi cineva bogat în aceasta - este înmormîntarea voii proprii... Ucenicul
este un fericit mort viu (Cuvîntul al patrulea, punctele 3, 4). El trebuie să
se supună în simplitate, fără să judece, fără să cerceteze de este bine sau de
e rău, de este greu sau uşor ceea ce i s-a poruncit; să se supună necontenit,
cu răbdare, neclintit, fără nici un fel de vicleşug şi fără vreo îndoială
(ibidem, punctele 5, 9). Trebuie să se menţină într-o asemenea stare, încît,
orice ar avea de făcut, să facă nu pentru că el a vrut sau a avut iniţiativa,
ci pentru că aşa i s-a poruncit. De ai nevoie de ceva, cere voie şi fă; de nu
ţi se dă voie, rabdă, chiar dacă ţi-este greu. Şi, dacă nu ai nici poruncă,
nici vreo treabă de făcut, mai bine stai, dar nu fă nimic de capul tău. Tot ce
este de la tine şi după capul tău este pierderea duhului, este totuna cu a
înghiţi otravă. Te-ai predat părintelui, de acum lasă-l pe el să facă ce vrea
din tine şi cu sufletul tău. Altfel, se va întîmpla ca unul să zidească, iar
altul să dărîme. Ultimul îşi face munca în van, iar munca primului şi lucrarea
mîntuirii devin o trudă zadarnică. Ucenicul care o dată se supune, iar altă
dată face voia sa - spune Scărarul - se aseamănă cu cel care într-un ochi îşi
picură doctorie, iar în celălalt, var nestins (ibidem, punctul 60). Caută-ţi o
ascultare, împlineşte voia altuia şi fii neîntristat. Fericit cel ce şi-a
omorît voia pînă la capăt şi toată îngrijirea de sine i-a încredinţat-o
îndrumătorului său întru Domnul: unul ca acesta va sta de-a dreapta
Mîntuitorului răstignit (ibidem, punctul 44). Din trei virtuţi - post,
neprihană şi ascultare - prima conduce pînă la jumătatea drumului spre
Dumnezeu, a doua, pînă la intrare, iar a treia, chiar pînă în faţa lui
Dumnezeu. Cîtă pace şi linişte are acesta în suflet! Nu se sinchiseşte de este
bine sau nu ceea ce face, nici de ce vor spune alţii, nici la ce va folosi,
nici de este sau nu pe placul lui Dumnezeu. Cînd, dintre doi ucenici, unul
împlineşte voia, în aparenţă nesocotită, a dascălului, iar altul nu,
conducîndu-se după propria lui judecată, primul se foloseşte, iar al doilea se
păgubeşte (Scara, Cuvîntul al patrulea, punctul 108).
De aceea, regula generală a
tuturor Sfinţilor este că cine trăieşte după capul său, acela trăieşte fără
folos. Chiar de-ar face bine ceea ce face, nici în această situaţie conştiinţa
nu-i poate fi împăcată. Va avea o permanentă nehotărîre şi tulburare şi ce-i
mai important, starea lăuntrică a voii proprii rămîne aceeaşi. Fă totul cu
sfătuire. Fără sfat eşti ca fără gard. Dacă acest lucru nu este lipsit de
primejdie, ce să mai spunem de nesupunerea şi de contrazicerea directă! Aceasta
este o lucrare de-a dreptul drăcească. Mai există încă speranţă de îndreptare,
cînd cineva se împotriveşte unui egal sau unui mai mic în rang, dar cel ce
caută împotriva îndrumătorului său, despre acela nici nu mai merită să vorbim.
Cel ce s-a lepădat de ascultare se predă voii sale, şi datorită voii sale - şi
a răutăţii vrăjmaşilor - va pieri. Cel ascultător în toate ajunge grabnic la
măsura copilăriei sau a simplităţii desăvîrşite, aşa cum ne zugrăveşte Sfîntul
Scărar (ibidem, punctul 121). Printr-o ascultare hotărîtă, unii şi-au omorît pe
vecie toată lupta lăuntrică cu patimile; alţii au dobîndit o totală nepăsare şi
nepătimire faţă de supărări; alţii au atins cea mai înaltă treaptă a nerăutăţii
şi a fireştii simplităţi a inimii, s-au făcut prunci, neavînd nici un vicleşug
nici în cuvinte, nici în fapte (ibidem, punctele 20, 21). Un astfel de exemplu
este Pavel cel Prost. Vasile cel Mare consideră o asemenea ascultare ca prima
dintre virtuţi (Canoane ascetice pentru cei ce se nevoiesc în viaţa de obşte şi
în singurătate, capitolele 19, 22). El ne dă exemplul celor ce deprind vreo
artă, care trebuie să execute pînă în cel mai mic amănunt ceea ce li s-a
arătat; dă drept exemplu şi supunerea tăcută a lui Avraam, cînd i se poruncise
să iasă din Caldeea şi, mai pe urmă, să-şi aducă fiul ca jertfă; din cealaltă
parte avem exemplul Apostolulul Petru, care, după ce a fost mult lăudat pentru
un cuvînt de împotrivire, care părea binevoitor, auzi: Înapoi de la mine,
satano! În acelaşi fel tîlcuieşte el şi locurile din Scriptură: Ascultaţi
pe mai-marii, voştri şi vă supuneţi lor (Evrei 13, 17); Cel
ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă (Luca 10, 16).
Ansamblul relaţiilor
legitime faţă de părinte constă în a nu avea voie proprie, părere proprie,
preferinţă personală: toate trebuie să fie ale părintelui, arătate de el,
măsurate şi hotărîte de el, pînă la cea mai mică mişcare. Starea omului care
acţionează după această regulă, adică sub îndrumare, călăuzit, aflat în afara
voii sale, este starea ascultării, mult lăudată şi prea-înălţată de Sfîntul
Scărar şi, în general, de toţi Sfinţii Părinţi. Calea ascultării sau a
lepădării totale de raţiunea şi de voia proprie şi de orice conducere proprie,
prin predarea de sine unui îndrumător de nădejde, dăruit de Dumnezeu, este
calea cea scurtă şi grabnică - aşa cum o numeşte Sfîntul Scărar (Cuvîntul al
patrulea, punctul 5). Cei care au pornit din toată inima pe ea ajung repede la
desăvîrşire şi evită, neprimejduiţi, orice cărare greşită, orice rătăcire şi
întîrziere. Aceasta, atît prin starea lăuntrică a ucenicului, cît şi prin
lucrarea părintelui asupra lui. Ucenicul nu are nimic al său. Asemeni Apostolilor,
care i-au spus dumnezeiescului lor Învăţător: pe toate le lăsăm, la fel spune
şi simte şi el: „Nu sînt al meu, pentru că nici gîndurile, nici dorinţele, nici
cuvintele, nici faptele nu trebuie să fie ale mele. Chiar de aş avea ceva bun,
pentru mine nu este bun, de vreme ce fac acel lucru din voia şi după mintea mea
proprie.” Printr-o astfel de dispoziţie şi lucrare, el îl loveşte în permanenţă
drept în cap pe şarpele cuibărit în inima noastră: mîndria, a cărei principală
însuşire este să facă totul după voia sa şi în beneficiul ei. Şi, deoarece de
mîndrie atîrnă toate patimile, înseamnă că pe măsura stîrpirii mîndriei se
sting şi celelalte patimi, sufletul se luminează, se apropie de curăţenie şi de
nepătimire. Prin faptul că nu se dă frîu liber ieşirii din inimă a vreunui
lucru făcut sau început din proprie iniţiativă, se înăbuşă orice lucrare a
mîndriei; prin descoperirea oricărui gînd nelegiuit, mîndria este slăbită, căci
prin expulzarea urmaşilor ei, este privată de hrană; prin faptul că nimic nu se
face din voie proprie, este lovită drept în inimă. Renunţarea la voia proprie
este mîntuitoare chiar pentru cel care, neavînd un părinte duhovnicesc, se
încredinţează altuia, chiar unui neînţelept, cu singurul ţel de a trăi desprins
de judecata şi de voia sa. Iar rezultatul este rapid şi la înălţime. Acachie -
din textul Sfîntului Scărar - trăia la un stareţ foarte capricios, de la care
suferea bătăi şi învinuiri neîntemeiate, dar, pentru răbdare şi ascultare, luă
cunună de mucenic, după cum a fost mai tîrziu descoperit de sus (Cuvîntul al
patrulea, punctul 110). Şi Ioan Savaitul îl sfătuieşte pe unul dintre cei trei
care veniseră la el: „Alege-ţi îndrumătorul cel mai sever şi mai aspru cu
putinţă în neamul omenesc” (ibidem, punctul 112). Vedem că, cu cît este mai
drastică lepădarea de sine, de voia şi de simţirile proprii, cu atît este mai
mîntuitoare. De aceea dorise atît de mult Sfîntul să trăiască sub voia altuia.
Ei suferă, se tulbură cînd rămîn în voia lor, simţind că au intrat pe o cărare
necunoscută. Astfel se retează şi se curmă dinăuntru izvorul mîndriei şi al
păcatului. Dar astfel se respinge şi orice pătrundere tulburătoare a lor în
timpul somnului. Nici o insuflare a lumii şi a satanei nu primeşte aprobare,
nici mintea şi nici inima nu se împacă cu ele, ci, dimpotrivă, prin
mărturisire, sînt comunicate părintelui şi astfel sînt eliminate şi făcute de
ruşine. Gîndul tăinuit este gînd de preacurvie, iar un adevărat ucenic nu
preacurveşte astfel. El este mort, s-a transformat într-o fiinţă fără voie
proprie, nu se încrede nici în sine, nici în faptele lui şi, aşa, se face vas
încăpător şi pregătit pentru primirea harului.
Aceasta este binefacerea
uceniciei din punctul de vedere al stării duhului ucenicului. Ucenicia este
încununată chiar şi în lipsa unui părinte înţelept şi încercat; dar ceea ce
aduce un părinte înţelept prin lucrarea sa asupra duhului ucenicului sau prin
conlucrarea cu el şi prin adevărată cîrmuire, acestea nu pot fi înlocuite de
nimic. Asemeni unui văzător, el vede dintr-o singură privire toată starea
ucenicului, dispoziţia lui sufletească, principala sa suferinţă; şi, ca un
încercat, ştie ce şi cum să-i administreze spre vindecare. Orice boală cedează
repede, dacă este cunoscută cu precizie şi dacă este corect lecuită cu
medicamentul potrivit. Sfîntul Varsanufie observase că ucenicul său Ioan era
iute la mînie şi iritabil şi începu să lucreze direct
împotriva acestei boli: şi cu cuvîntul, şi cu
fapta (Răspunsul al 10-lea). Lui Isidor, vlăstar domnesc, temperament aprins,
violent şi crud, părintele căruia acesta i se încredinţase îi porunci să stea
la poarta mănăstirii şi să ceară fiecărui trecător să se roage pentru el, că
este stăpînit de un duh rău; şi repede atinse cea mai adîncă smerenie şi frîngere
a inimii (Scara, Cuvîntul al patrulea, punctul 23). Adesea, omul nu este în
stare să-şi vadă singur propria neputinţă şi moare în mulţumire de sine. De
aceea, este înţelept să se ducă la un văzător şi să-i spună: „Uită-te, ce vezi
în mine?” Văzătorul va începe să lucreze şi va izgoni din el neputinţa. Astfel,
pe unul care se legase cu legămîntul tăcerii şi se afunda în încîntare de sine,
Sfîntul Varsanufie îl face să conştientizeze că se află în îngîmfare şi în
părere de sine şi îl aduce la pocăinţă, fără de care ar fi murit, împreună cu
gîndul său pierzător (Răspunsul al 68-lea şi mai departe). Numai un părinte
iluminat şi văzător cu duhul va descoperi ce se ascunde în noi, numai el ne va
conduce şi ne va aduce la tămăduire, pentru că lucrează fără greş. [...] Cine
va spune, aşadar: „Fă aceea, iar de aceasta nu te atinge”, explicîndu-ne în
acelaşi timp cît este de drept şi de mîntuitor acest lucru pentru noi? Numai o
minte luminată, văzătoare a întregului nostru traseu de zidire duhovnicească,
parcurs de la început şi pînă la desăvîrşire şi care vede ce ni se potriveşte
şi ce nu. Toate acestea le poate face numai un părinte adevărat şi numai
acesta. Omul singur - cîte nu-i trec prin cap? De cîte nu este gata să se
apuce?! Oare puţine sînt cele cuvioase la înfăţişare, dar nu şi mîntuitoare?
Fără îndrumări şi preveniri, omul se poate chinui în zadar, îşi poate cheltui
fără rost toată energia sau îşi poate urzi nişte rînduieli nefolositoare, care,
ca nişte buboaie, vor urîţi omul său interior.
Este bine, oare, să ne
adîncim în studiul Scripturii pentru a-i cerceta tainele? Este bine, mai ales
cînd avem înclinaţie, pregătire şi aspiraţie spre aşa ceva. Totuşi, Sfîntului
Damaschin i se interzisese să scrie sau să cugete vreun lucru. Dositei este
pedepsit şi mustrat pentru întrebările sale referitoare la diferite locuri din
Scriptură. Mai tîrziu, reieşi că ambilor acest tratament le fusese salvator.
Cine şi-a liniştit îndeajuns patimile, aceluia îi este de folos să stea în
tăcere, pentru a fi cu Domnul, dar uneori nici măcar o prevedere făcută la timp
nu ne duce la bun sfîrşit. Sfîntul Varsanufie le spunea multora: „Mai rabdă un
pic... o să-ţi spun... şi o să fie bine” - şi aşa era. Apa se fierbe odată sau
de două ori şi mai mult, în funcţie de scopul pentru care o fierbem: aşa este
şi aici. Uneori, un lucru (în aparenţă) nevătămător poate aduce multe
tulburări. În genere, nivelul echilibrat al formării duhovniceşti, repeziciunea
mersului spre desăvîrşire, fără împiedicări, fără rătăciri şi fel de fel de
opriri ţin exclusiv de viaţa trăită sub îndrumarea unui părinte şi, pe
deasupra, a unuia văzător. Fără aceasta, încurcăturile, întîrzierile şi
abaterile sînt inevitabile.
În sfîrşit, se întîmplă ca
şi cei rîvnitori la început să-şi piardă elanul, să se vlăguiască, să devină
molateci şi fără viaţă, iar nu rareori chiar să cadă. De ce? Datorită
insuficienţei exerciţiului, a încercărilor în nevoinţe sau a slabei mişcări a
duhului viu dinlăuntru. Cînd omul îşi stabileşte singur reguli de acţiune,
atunci, cît timp este ocupat cu osteneala deprinderii noilor reguli, duhul
vorbeşte în el; dar mai tîrziu, cînd a ajuns să se obişnuiască cu ele de tot -
ori pentru că îi sînt deja cunoscute, ori pentru că duhul, care s-a copt, cere
mai multe fapte - cele dinainte nu îl mai emoţionează: el împlineşte tot ce
trebuie cu uşurinţă, fără osteneală, ca pe ceva obişnuit. Cine îi va aduce deci
fapte spre iscusirea puterilor? Cine îi va adăuga lemne proaspete la focul
rîvnei? Este nevoie de un născocitor de astfel de încercări, de unul iscusit,
ca nu cumva să-i strecoare o piatră în locul unui lemn. Căci aşa se întîmplă:
părintele-îndrumător îl menţine în permanenţă pe ucenic într-un fel de
tensiune, cu ocupaţii din ce în ce mai dificile, şi astfel îi menţine duhul
aprins. Astfel, citim la Scărarul că în acest scop un părinte recurgea la
diferite metode: pe unul îl ridica de la masă şi îi poruncea să rămînă
nemîncat; pe altul îl dădea afară din biserică; altuia, după ce i-a făcut
plecăciune, îi poruncea să stea culcat la pămînt pînă va citi toată pravila şi
aşa mai departe. Iar mai tîrziu, cînd Scărarul îl întrebă de ce face aşa, îi
răspunse: „Pentru a le pregăti cunună şi pentru a le da exemplu şi altora, dar
mai ales ca să nu le slăbească duhul.” „Dar s-ar putea crede că este nedrept şi
dăunător.” Nu, spuse îndrumătorul. Cine este unit în iubire cu duhul meu, pe
acela nimic nu-l va despărţi” (Cuvîntul al patrulea, punctul 25 şi mai
departe). Cu alte cuvinte, toată rodnicia unui asemenea tratament este
condiţionată de legămîntul dintru început şi de unirea inimilor.
Dar cu deosebire se arată
nevoia conlucrării părintelui în momentul trecerii de la viaţa activă la cea
contemplativă. Duhul se pîrguieşte şi cînd se va curăţa cu adevărat de patimi
arde, în mod firesc, la înălţime. Această ardere, dacă este nesupravegheată de
un părinte, cade cel mai adesea în mîinile rău-voitoare ale vrăjmaşilor din
văzduh, cade în nălucire diavolească, sau piere sau nu mai înaintează. De
aceea, toţi părinţii au rînduit cu stricteţe ca nimeni să nu se atingă de această
comoară, dacă nu este un stareţ iscusit, cunoscător şi care a parcurs el însuşi
această cale. Aici nu te mai poate îndruma decît experienţa. Şi nici nu poţi
pricepe ce se întîmplă, chiar dacă este scris cu cuvinte de înţeles. Lucrătorul
orgolios se luptă fără rezultat şi, adesea, chiar în paguba sa. Dar, sub
supraveghere, cu credinţă, ucenicul înţelege grabnic, intră în luminătorul
interior şi vede cu duhul.
Iată avantajele, care nu
pot fi cu nimic recompensate vieţii trăite sub o călăuzire iscusită! Este
adevărat că Domnul e milostiv: pe cel ce caută şi însetează, milosîrdia Sa îl
găseşte. Dar şi El ne lasă să mergem pe o cale mai obişnuită. Omul lipsit de
sfat face întotdeauna confuzii. Ceea ce ar fi putut să facă într-o zi face
într-un an, face şi iar reface. Poate că face şi bine, dar, de vreme ce nu este
sigur, începe din nou să refacă. Se cheltuieşte astfel şi timp, şi osteneală.
Dar, mai ales, rar poate cineva, fără ascultare, să evite părerea de sine.
Ucenicul - spune Scărarul - nu-şi vede faptele, pentru că nu le face singur,
după mintea lui, ci, chiar de ar face o minune, le pune pe toate în seama
părintelui său şi a rugăciunilor acestuia; dimpotrivă, cel ce este singur,
acela inevitabil gîndeşte că face totul cu puterea lui şi cade, astfel, în părere
de sine (Cuvîntul al patrulea, punctul 54, 55). Un oarecare Eftimie, venit la
Varsanufie după o lungă perioadă de legămînt al tăcerii, ne arată practic
aceasta; de cîte strădanii a fost nevoie, pentru a-l face să înţeleagă că se
lăsase condus de propria voie! Şi în sfîrşit, dădu Dumnezeu ca acesta să spună:
„Vai, păcătosul de mine!” (Răspunsul al 160-lea şi mai departe). Dimpotrivă, ce
caracter blînd se formează la cel ce trăieşte sub ascultare! La început se
formează smerenia, din smerenie, nepătimirea, liniştea duhului şi lumina
dumnezeiască; apoi, simplitatea, nerăutatea, felul de a fi copilăresc: aceasta
este măsura vîrstei lui Hristos, aşa cum o înfăţişează Sfîntul Scărar. [...]
Din partea îndrumătorilor,
obligaţia rămîne neschimbată: nimeni dintre ei nu poate şi nu trebuie să refuze
ceea ce i se cere. Nu au voie să-şi caute scuze nici în faţa Bisericii, nici în
faţa judecăţii lui Dumnezeu, nici în faţa judecăţii oamenilor. Păstorul
răspunde de fiecare suflet, mai ales de acela care este gata să i se
încredinţeze şi chiar o face. În această situaţie, se poate pune numai problema
dacă penitentul va rămîne sau nu pentru totdeauna la un astfel de părinte.
Nepriceperea de a îndruma se va descoperi imediat şi un preot sau un duhovnic
de bună credinţă va recunoaşte pe loc: „Nu pot lua această sarcină asupra mea.”
Apoi, chiar de va exista o schimbare, va fi o schimbare legitimă şi, ceea ce
este mai important, o schimbare făcută cu sfătuire. Cel ce nu este în stare
poate indica pe un altul care este în stare să călăuzească şi totul se va
termina după voia lui Dumnezeu, iar nu după voia şi mintea penitentului. Aşa ar
trebui să fie. Dar, totodată, nu încape nici o îndoială că, foarte des,
respectivele persoane se numesc păstori doar cu numele, nu şi cu puterea;
adesea, păstorul este un hoţ strecurat din altă parte sau un lup în piele de
oaie; adesea, egumenul este un simplu corăbier, în locul unui cîrmaci, iar
stareţul este stareţ numai după albimea părului. Acest lucru sau este vizibil
tuturor, sau este foarte greu de depistat, fiind ascuns bine sub o înfăţişare
cuvioasă. De aceea, există întotdeauna pericolul de a ajunge nu la o călăuză
adevărată, ci la una falsă, şi să suportăm apoi, în loc de folos, pagubă, şi în
loc de mîntuire, pierzanie. Un cîrmaci neiscusit duce corabia la fund. „Multă
pagubă am suferit de la cei pe la care am alergat”, spune Petru Damaschinul.
„Mulţi stareţi, spune Casian, în loc să-i hrănească, îi aduc la disperare pe
cei care vin la ei” şi dă şi exemple. Astfel de plîngeri pot fi auzite şi
întîlnite în orice vremuri. Numai cuvîntul: „Trăieşte ca pînă acum!” sau: „Ce
pui atîtea la cale?!” va stinge întreaga rîvnă, aşadar, îl va împinge din nou
pe sărmanul care tocmai îşi venise în fire la obiceiurile de mai înainte. Apare
întrebarea: Cum să procedeze într-un astfel de caz cel ce înţelege necesitatea
cîrmuirii şi primejdia de moarte de a rămîne lipsit de ea, cel ce îşi cunoaşte,
de asemeni, obligaţia de a se adresa unui anumit păstor, dar, în acelaşi timp,
se teme, cu îndreptăţire, ca nu cumva să aibă de suferit de pe urma lui şi să
nu fie iarăşi împins în prăpastia de mai înainte?
Pe de altă parte, nu prea
rar - ba chiar adesea - şi cei ce stau de partea îndrumătorilor îşi înţeleg pe
deplin menirea, întreaga putere a obligaţiei lor şi măreţia răspunderii care
atîrnă asupra lor, au sîrguinţă, ard de rîvna de a fi cu adevărat cei ce
trebuie să fie, dar, pe măsura vîrstei lor duhovniceşti, văd totuşi că sînt
departe de a putea călăuzi fără greş, aşa cum se cuvine, pe alţii. Dar,
datorită lipsei de experienţă şi a necunoaşterii căii pe care trebuie să-i
conducă pe alţii, sînt îndreptăţiţi a se teme să nu-i piardă pe aceştia din
prea multă rîvnă pentru mîntuirea lor şi, în loc să-i îndrume, să-i ducă în
rătăcire. Apare întrebarea: Cum să se comporte în această situaţie? Cum să
călăuzească, dîndu-şi seama că nu sînt capabili de aceasta, pentru că nu au
atins, încă, măsura cuvenită?
Este evident că această
întrebare şi cealaltă este în legătură directă cu ordinea existentă a
lucrurilor. Nu se poate fără călăuzire. În forma sa autentică, ea este nobilă
şi slăvită, dar, în prezent, este desconsiderată. Întrebare: ce avem noi de
făcut? Cui să se adreseze, atît cel ce caută călăuzire, cît şi cel ce este pus
să călăuzească? Referitor la prima întrebare, putem adăuga la ea o pravilă
înţeleaptă a Sfinţilor Părinţi: totul să fie făcut cu răbdare şi cu credinţă în
Dumnezeu. Nu trebuie să ne dăm la o parte, cum am văzut mai sus, de la
conducătorii puşi să conducă, dar putem să nu ne încredinţăm lor pe de-a-ntregul,
dintr-o dată, ci să aşteptăm o proniere specială a lui Dumnezeu; o anumită
chemare, o înclinaţie sufletească, rămînînd, între timp, predaţi în voia Sa, în
chemare rugătoare, arzătoare, a numelui Său, ca El Însuşi să ne arate calea.
Aşadar, păzindu-te de amăgire, cheamă din tot sufletul numele Domnului, ca El
să-ţi spună calea pe care vei merge, predîndu-te pe de-a-ntregul, cu neclintită
nădejde, grijii Sale proniatoare, şi Dumnezeu nu te va lăsa niciodată. Uneori,
preotul sau egumenul nu sînt de folos nimănui, decît unuia singur. Se schimbă
de la sine în faţa lui (a ucenicului) - de unde îi vine înţelepciunea? - şi
este rînduită mîntuire de la Dumnezeu şi acolo unde nu te aştepţi. Toată
puterea stă aici în predarea hotărîtă în voia lui Dumnezeu, Cel ce vrea ca toţi
să se mîntuiască. Sfîntul Dorotei rezolvă această problemă astfel: dacă cineva
nu are cui să ceară un sfat - spune Sfîntul - ce să facă atunci? Dacă cineva va
căuta cu adevărat voia lui Dumnezeu, din toată inima, Dumnezeu nu-l va lăsa
niciodată, ci îl va călăuzi în toate felurile după voia Sa. Dacă cineva nu va
căuta cu inima deschisă voia lui Dumnezeu, atunci, chiar de s-ar duce la un
prooroc, Dumnezeu îl va inspira pe acela să-i răspundă după ipocrizia inimii
lui, aşa cum spune Scriptura: „Şi proorocul se poate amăgi [...] spune
cuvîntul, căci Domnul l-a amăgit pe proorocul acela” (Învăţătura a cincea). La
fel spune şi Scărarul. Dar chiar şi atunci cînd vezi limpede că duhovnicul
rînduit nu-ţi este de folos, nu-ţi rezolvă îndoielile, nu-ţi dă sfat, în
general nu te zideşte, din pricina lipsei de experienţă sau din neatenţie, nu
te grăbi să-l laşi sau să-l schimbi. Căci, cu cine-l vei schimba? Cei din jurul
tău îţi sînt la fel de necunoscuţi ca şi el, iar pe acesta ţi l-a dat Dumnezeu.
Dumnezeu ţi l-a indicat, căci tot ce avem este de la Dumnezeu; iar cu altul ce
să facem? Ce-i, aşadar, de făcut? Ai o trebuinţă. Rabdă, suferă, strigă tare
către Domnul, rugîndu-L să nu te abandoneze în primejdie şi să nu te lase pradă
amăgirii: sau să ţi-l rînduiască pe acesta, sau să-ţi indice pe altul, dar în
acest timp rămîi cu primul, sub ascultarea lui, în aşteptare, cu răbdare,
chemînd pe Dumnezeu. Ce vei face sub ascultarea lui? Căci trebuie să lucrezi
spre mîntuire, nu-i aşa? Trebuie! Rînduiala vieţii evlavioase îţi este
cunoscută; urmeaz-o şi fii liniştit. Pentru început, este cu totul de ajuns.
Pentru cel ce se pocăieşte, totul este acoperit cu negura necunoaşterii, a
neclarităţii. Să nu iasă din obişnuinţele sale cele rînduite de Pronie. Aşa
este cel mai smerit, mai neprimejdios, mai sigur. Cel ce se află în negură ar
face mai bine să stea într-un loc, decît să umble de colo, colo, altfel se
poate întîmpla să cadă în groapă. Este foarte periculos să ia vreo hotărîre
curajoasă, deosebită, ieşită din comun; rămîi cu smerenie în simplitate! Dacă,
de la bun început, începi să tot schimbi, nu te mai opreşti. Gîndurile, să
presupunem că poţi să ţi le lipeşti de altcineva, dar iarăşi, de cineva pe care
ţi-l va trimite Dumnezeu; poţi chiar să-l cauţi activ, mai ales prin rugăciune,
ca să ţi-l indice chiar Domnul, dar totuşi, aşteaptă şi rabdă pînă cînd va veni
un semn hotărîtor. Dacă ţi l-a dat Dumnezeu, nu te împotrivi, nu judeca, nu-l
neglija. Aşteptă pe un altul de la Dumnezeu. Nu te va lăsa Domnul, îţi va da, dacă
ai nevoie.
Să iei aceasta drept regulă
pentru a evita părerea de sine, neglijenţa faţă de pronia lui Dumnezeu şi
primejdia de a te încurca în cursele vrăjmaşului. Dar iată încă ceva: din cînd
în cînd, negura se va rarefia tot mai mult şi ţi se va descoperi întocmirea
vieţii, limpezindu-ţi cunoaşterea primejdiilor şi a rătăcirilor; ţi se vor
înmulţi trebuinţele, nelămuririle, îndoielile. Toate acestea au nevoie de
explicaţie, de cuvînt lămuritor, de îmblînzire a duhului. Îndrumătorul rînduit
nu-ţi rezolvă problemele, nu-ţi inspiră încredere, nu te predispune la
sinceritate. Ce-i de făcut?
Unii sfătuiesc ca, rămînînd
la îndrumătorul pe care-l avem pentru problemele obişnuite, în problemele
particulare, care ne privesc propriu-zis pe noi, să facem totul cu dreaptă
socotinţă: aceasta va hotărî ce este folositor şi ce este dăunător şi aduc
drept argument cuvintele Apostolului: Toate să le încercaţi; ţineţi ce
este bine (1 Tesaloniceni 5, 21), ca şi părerea general răspîndită a
tuturor Sfinţilor Părinţi că cea mai înaltă dintre virtuţi este dreapta
socotinţă. Dar această părere a Sfinţilor Părinţi nu trebuie urmată fără
îngrădiri, pe care tot ei le pun. Astfel, Sfinţii Părinţi afirmă că dreapta
socotinţă este un dar care se cîştigă prin trudă îndelungată, cu smerenie şi cu
evlavioasă rugăciune. Cine a obţinut acest dar să-l păstreze şi să-l folosească
pentru binele său şi al altora. Cine nu, să nu îndrăznească în nici un caz
să-şi alcătuiască propria sa dreaptă socotinţă, nici cu cuvîntul, nici cu
fapta. Datoria unuia ca acesta este să-i întrebe pe cei iscusiţi şi încercaţi.
Referitor la cel ce se află la început, trebuie să stabilim următoarea pravilă:
fă totul cu dreaptă socotinţă, dar toată dreapta ta socotinţă trebuie să
constea într-o singură regulă: să nu faci nimic după socotinţa ta, ci despre
toate să întrebi: de este bună aceasta, de se potriveşte cealaltă, de ţi se
potriveşte ţie, căci nu toate le sînt bune tuturor, ci - cum spune Petru
Damaschinul - timpul, începutul, starea, vîrsta, puterea, sănătatea, educaţia
şi celelalte au mare greutate în această deosebire. De unde să ştii că le vei
rezolva pe toate cum trebuie şi fără rătăcire? Dreapta socotinţă trebuie să fie
ţelul, ea trebuie căutată şi pentru aceasta trebuie să exersezi practic în ea,
dar nu prin propriile puteri, ci după socotinţa altora. Trebuie să ne deprindem
cu dreapta socotinţă. Aşadar, dreapta socotinţă este bună şi de laudă,
deprinde-te cu ea, dar nu te încrede niciodată în ea, pînă cînd nu te vei
întări prin sfatul şi experienţa altora.
Alţii spun: ia aminte la
dumnezeiasca Scriptură şi la învăţătura părinţilor şi le vei învăţa pe toate.
Nu încape îndoială că şi lectura este printre primele surse de educare a
duhului creştin şi este la fel de trebuincioasă ca şi ochiul pentru trup, ori
lumina pentru lume. Sfîntul Nil Sorski ne învaţă că astăzi avem un singur
îndrumător: dumnezeiasca Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. La fel
povăţuia şi făcea stareţul Paisie. Cu siguranţă că au slăbit văzătorii căii de
mîntuire, dar, prin grija lui Dumnezeu, ne-au lăsat descrierea ei. Ţine-te de
aceştia. Purtaţi de Duhul Sfint, ei au scris regulile de cîrmuire şi de
călăuzire pe calea mîntuirii. Dacă nu poţi găsi un îndrumător - spune stareţul
Serafim - în stare să te călăuzească spre viaţa contemplativă, în acest caz
trebuie să te conduci după Sfînta Scriptură, întrucît Însuşi Domnul ne
porunceşte să învăţăm din Sfînta Scriptură, spunînd: încercaţi! Trebuie, de
asemeni, să citeşti cu atenţie scrierile patristice şi să te străduieşti pe cît
posibil, după puterile tale, să împlineşti ceea ce te învaţă ele şi astfel,
puţin cîte puţin, să te ridici spre desăvîrşire.
Dar, iată din nou
întrebarea: cine, ce şi cum să citească? Şi apoi: ce anume din cele citite şi
aflate să ne punem ca regulă şi ce nu? Cine-i va da sfat celui neiscusit şi
neîncercat? „Regula, în sine, este bună, dar nu pentru mine; mi se va potrivi,
dar nu acum.” Cîţi nu pier din această pricină, că încearcă să pună în aplicare
tot ce citesc prin cărţi! Se spune că există oameni cu o asemenea constituţie,
încît, cînd aud de o boală, oricare ar fi ea, îşi închipuie că sînt bolnavi şi
chiar se îmbolnăvesc de acea boală. La fel poate fi şi cu cititul fără
îndrumare. Aşadar, citeşte, cercetează, pătrunde, îmbogăţeşte-te de
înţelepciune duhovnicească, dar ce anume să faci din toate acestea, ce să-ţi
alegi drept pravilă personală, aceasta să nu hotărăşti singur. Cu alte cuvinte:
fă totul cu sfat şi nu după socotinţa ta. Dacă ai citit ceva, du-te şi întreabă
cum este cu aceasta, de ţi se potriveşte şi cum poţi s-o împlineşti şi tu.
Dar apare problema: pe cine
să întrebi? Păstorul îndrumător tace, ţi-ai pierdut încrederea în el, ţi-e
frică să i te deschizi. Să rămîi în nehotărîre este, iarăşi, periculos: este o
stagnare, o zăbovire în van. Ce-i de făcut? Există un singur răspuns: fă totul
cu sfat, cu aşteptare. Nimic să nu hotărăşti brusc, niciodată după socotinţa ta
sau după ce ai citit în cărţi, ci aşteaptă pînă cînd (situaţia) se va
stabiliza, iar pînă atunci caută sfat şi rezolvare. În orice timp şi în orice
loc pot fi găsiţi oameni încercaţi în trăire evlavioasă, rîvnitori mai mult sau
mai puţin iscusiţi, care îl caută pe Dumnezeu. Trebuie să intri în legătură
frăţească cu ei, să li te adresezi din inimă şi apoi orice neînţelegere şi
îndoială să le-o încredinţezi lor. Unul, al doilea, al treilea, de unii singuri
sau împreună îţi vor descurca cumva problema şi ţi-o vor rezolva. Procedează
aşa cum ţi-o rezolvă ei şi nu-ţi vei urma propria voie şi socotinţă. Tot ce se
face cu predarea de sine lui Dumnezeu şi nu după socotinţa proprie este plăcut
Domnului şi mîntuitor. De aceea, cînd părintele îndrumător nu este în stare să
hotărască, iar Dumnezeu încă nu ţi-a indicat pe un altul căruia să i te
încredinţezi, înţelepţii dau următorul sfat: dacă ai vreo îndoială şi nu ai pe
cine să întrebi, fă rugăciune lui Dumnezeu pentru trebuinţa ta şi du-te la
orice om respectabil şi evlavios şi fii convins că Dumnezeu, care are grijă de
toate şi pe toate le ţine, nu te va lăsa fără o rezolvare trainică, nu te va
lăsa să cazi în amăgire, numai să ai, într-adevăr, o trebuinţă care te apasă şi
nădejde puternică.
În privinţa cazurilor
particulare, dar şi în general, putem rămîne la această pravilă, căci întreaga
noastră viaţă este alcătuită din cazuri particulare. Şi astfel se va alcătui o
viaţă deosebită, trăită cu sfat. Aceasta este o nouă cale de călăuzire,
specifică cu deosebire vremurilor noastre. Omul, predîndu-se pe sine lui
Dumnezeu, este învăţat de Scripturile dumnezeieşti şi de scrierile patristice,
se foloseşte şi de judecata sa, dar nu hotărăşte nimic singur, ci face totul cu
sfat şi cu întrebare. Aici, călăuza este Dumnezeu şi Scriptura; lepădarea de
voia şi de judecata proprie stă în sfat; puterea de pornire stă în predarea lui
Dumnezeu, rugîndu-L fierbinte şi cu cutremur să ne izbăvească de amăgire, de
rătăcire şi de greşeli. O astfel de viaţă este smerită şi lipsită de vicleşug,
iar celor smeriţi, Dumnezeu le descoperă tainele şi pe cel ce se îneacă nu-l
ruşinează. Pe prunc îl va învăţa să spună tot ce are nevoie, spune Sfîntul
Dorotei, iar dacă nu crezi, nici proorocul nu-ţi este de folos. Cînd,
dimpotrivă, cel ce întreabă vrea dinainte şi aşteaptă o anumită rezolvare,
aceasta este lucrarea amăgirii. În această situaţie este mai bine să nu
întrebi. Cînd întrebi însă ai grijă ca balanţa inimii să fie dreaptă,
neînclinată nici la dreapta, nici la stînga, şi Domnul te va călăuzi.
Necunoscută este calea adevăratei vieţi creştine şi nu avem voie să mergem pe
ea după propria noastră socotinţă.
Sfîntă este cîrmuirea lui
Dumnezeu: mergi ca prin ceaţă, numai mîna să nu ţi-o desprinzi din mîna
Domnului. Vedem din viaţa stareţului Paisie că el s-a format pe această cale. A
întîlnit o mulţime de sfătuitori şi după sfatul tuturor se zidea pe sine, şi cu
toate că nu a avut un singur cîrmuitor, ceea ce i-a adus, după cum recunoaşte,
multă pagubă, s-a format într-un singur duh şi a ajuns la vîrsta bărbatului
desăvîrşit. Principiul său fundamental, de-a lungul întregii sale vieţi, fusese
rîvnitoarea închinare la Dumnezeu. Aceasta îl călăuzea, aceasta îi unifica
duhul, în pofida diversităţii (sfaturilor). Învăţat de experienţa întregii
vieţi, iată la ce principiu de călăuzire ajunse, la sfîrşit: ajungînd la
concluzia necesităţii unui îndrumător şi descriindu-l cum trebuie să fie,
amintind cu lacrimi că astăzi nu ai de unde să găseşti unul ca acesta, el
conchide: „De aici rezultă, aşadar, fraţilor, extrema noastră nevoie de a ne
povăţui zi şi noapte, cu multă întristare şi cu multe lacrimi, în Scripturile
dumnezeieşti şi în scrierile Sfinţilor Părinţi şi, împreună cu rîvnitorii cei
într-un gînd cu noi, care s-au sfătuit cu cei mai bătrîni dintre Părinţi, să ne
îndrumăm spre poruncile Domnului şi spre faptele Sfinţilor noştri Părinţi. Şi
aşa, cu mila lui Hristos şi cu silinţa noastră, putem primi mîntuire.” Aşa
sfătuiesc toţi Părinţii; aşa sfătuia şi făcea Sfîntul Nil Sorski: „Înainte,
părinţii duhovniceşti îi călăuzeau pe toţi; dar, în atît de grelele vremuri de
astăzi, vrednice de multe plîngeri şi tînguieli, cînd rîvnitorii au slăbit atît
de mult, Însuşi Dumnezeu şi învăţătura dumnezeiască sînt învăţătorii şi
călăuzitorii cuvioşilor părinţi.”
Iată, aşadar, care este
astăzi cea mai bună şi mai sigură cale de îndrumare sau de formare în viaţa
creştină: viaţa trăită cu predare în voia lui Dumnezeu, după Scripturile
dumnezeieşti şi scrierile patristice, cu sfatul şi întrebarea celor ce sînt în
acelaşi cuget cu noi. Din mila lui Dumnezeu, ea poate şi trebuie să ne conducă
la reuşită, căci conţine toate condiţiile desăvîrşirii, ale retezării voii proprii
şi ale socotinţei proprii. Dar este limpede că această cale se află cu mult mai
prejos decît cea a călăuzirii, a îndrumării şi a formării individuale. Ea nu se
bucură de un atoatevăzător, ci doar de un fel de ghicitori; nu are în centru un
om de acţiune hotărît, ci mai mulţi, care se mişcă cu sfială. Nu mai este
posibilă o atît de grabnică şi de sigură vindecare şi desăvîrşire, nici
întreţinerea atît de susţinută a duhului rîvnei, nici pătrunderea atît de
neprimejduită în contemplaţie. De aceea sînt astăzi atît de puţini oameni
sporiţi (în credinţă) şi desăvîrşiţi. Este adevărat, ei sînt ai lui Dumnezeu,
iar pe cine Dumnezeu desăvîrşeşte, pe acela nu-l va, ţine sub obroc. Trebuie
numai să adăugăm că această cale este mult mai rodnică dacă cineva dobîndeşte
un singur sfătuitor şi, unindu-se sufleteşte cu el, îl va urma în sinceritate
şi în împreună-sfătuire sau în prietenie duhovnicească. Fiecare îl vede şi îl
cunoaşte pe celălalt şi, astfel, îl poate sfătui mai repede şi mai sigur.
Scriptura, în privinţa credinţei, este lumină pentru ei. Înţelepţindu-se unul
pe altul, ei se conduc reciproc, predîndu-se unul pe altul lui Dumnezeu şi
Domnului, care a făgăduit să fie acolo unde sînt doi adunaţi în numele Său.
Totodată, ei nu trebuie să se despartă de poruncile lui Dumnezeu, căci fiecare
hotărîre şi părere comună este bună dacă i se poate da crezare şi dacă poate fi
împlinită cu îngăduinţa Lui. Mutuala uniune în iubire le va da tărie, iar
alergarea la un părinte duhovnicesc le va da binecuvîntarea lui Dumnezeu. O
astfel de sfătuire sau călăuzire reciprocă -iarăşi, dacă este dată, căci
Dumnezeu ne dăruieşte prietenii - este foarte roditoare. Amintiţi-vă de cei doi
călugări care au trăit în perioada lui Macarie cel Mare în uniune frăţească, în
călăuzire şi în îmbărbătare reciprocă; la ce măsură a desăvîrşirii au ajuns!
Stareţul Paisie povesteşte că el, căutînd de la început, după cuviinţă, un
cîrmuitor şi înălţînd rugăciune fierbinte spre Dumnezeu, umbla de colo, colo:
şi pe la noi, şi prin Moldova, şi în Valahia, şi la Athos, şi nimic nu găsea.
„Am aflat numai - ne spune - aplecîndu-mă la scrierile Părinţilor, că pierdusem
foarte mult, pentru că la început am trăit fără o călăuzire activă.” Cum a
sfîrşit? „Fără să găsesc unde să-mi plec capul, ne spune, chibzuind să-mi
petrec viaţa pe calea regală, alături de un singur frate, de un acelaşi suflet
şi acelaşi cuget cu mine, în loc de părinte; să-L avem pe Dumnezeu îndrumător
şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, să ne supunem unul altuia şi aşa să ne slujim”
- nedespărţindu-se însă de părintele duhovnicesc, aşa cum specifică în altă
parte. O astfel de cale - spune el - este binecuvîntată de toţi Părinţii. El
era călugăr şi o asemenea pravilă se potriveşte mai mult vieţii călugăreşti.
Dar ea nu este de neîmplinit nici în viaţa civilă şi, după cum putem vedea din
starea actuală a lucrurilor şi a situaţiei noastre, trebuie să fie recunoscută
ca singura valabilă. Rîvnitorii uniţi într-un singur suflet, predaţi lui
Dumnezeu şi îndrumaţi de scrierile Părinţilor, rămînînd în pace şi nepăgubiţi
în aceeaşi rînduială, merg pe calea cea dreaptă a desăvîrşirii creştine. Aici
putem menţiona înalta laudă a prieteniei, cîntată de Isus Sirah, care numai în
această situaţie îşi găseşte aplicare deplină: Prietenul credincios este
acoperămînt tare […] şi cei ce se tem de Domnul îl vor afla pe el (Isus
Sirah 6, 14, 16).
Aşadar, în privinţa
cîrmuirii putem pune următoarele pravile: teme-te să rămîi fără nici o
călăuzire; caut-o ca pe bunul cel mai de preţ. Pentru început, umblă după
cunoscuta rînduială a evlaviei, sub îndrumarea părintelui care îţi este numit.
Cînd Dumnezeu îţi va da semn printr-un folos mare, evident şi netăgăduit venit
de la acela, ca semn că acela este cîrmuitorul tău, atunci predă-te lui. Dacă
se va întîmpla dimpotrivă, doreşte-ţi un altul, dar caută-l cu prudenţă, cu
răbdare, cu aşteptare, cerînd semnul lui Dumnezeu sau întîlnirea unui trimis al
Lui, rămînînd în aceeaşi întocmire a vieţii evlavioase şi sub acelaşi părinte,
nedespărţit de el. Totodată, intră în legătură deschisă cu cei de un acelaşi
cuget cu tine şi mergi spre Dumnezeu cu sfatul lor şi sub călăuzirea părintelui
duhovnicesc, nădăjduind. De întîlneşti pe cineva de acelaşi cuget cu tine,
apropie-te cu sinceritate de el, fără să-i părăseşti pe ceilalţi, şi trăieşte
cu el în deplină pace şi înţelegere, întru Domnul, pentru mîntuire. Dar să
respecţi lucrul cel mai important: predarea hotărîtă lui Dumnezeu, cu rugăciune
puternică şi cu frîngere a inimii, pentru izbăvirea de amăgire, şi a nu te
conduce niciodată în nimic după propria minte şi voie, ci tot ce faci, fă cu
sfat, şi Dumnezeu îţi va întocmi calea pe nesimţite, pe nevăzute, fără să ştii,
fără să prinzi de veste.
Cu această ocazie, amintim
încă o cale deosebită de auto-cîrmuire şi de formare, prin a cere sfatul sau a
întreba nu unul, ci mai mulţi Părinţi nevoitori, cunoscuţi la vremea lor, din
acelaşi loc sau de aiurea. În acest fel, Cuviosul Antonie cel Mare trecea pe la
toţi şi îşi însuşea virtuţile tuturor. În acelaşi fel, Sfîntul Vasile cel Mare
traversă Egiptul, Palestina, Siria, întrebînd şi sfâtuindu-se cu Sfinţii
Părinţi din vremea sa, formîndu-se în acelaşi timp şi pe sine, dar alcătuind şi
un sistem al vieţii ascetice pe care îl puse în practică în mănăstirile şi în
turma sa - pravile după care ne conducem şi noi, pînă astăzi. Sfîntul Casian
Romanul a alcătuit din acestea o carte întreagă de sfaturi; la fel au făcut
Sofronie şi Ioan, care au compus Limonariul. Cuviosul Nil Sorski a parcurs
Răsăritul, deprinzîndu-se şi deprinzînd şi pe alţii cu viaţa de însingurare. O
asemenea cale de învăţare şi de îndrumare poate fi folosită şi astăzi. Dar este
evident că ea trebuie aplicată de un bărbat tare în credinţă, deja îmbunătăţit,
cu o chemare specială, arzînd de dragoste de înţelepciune duhovnicească, cu o minte
puternică şi nu oriunde, ci acolo unde se aşteaptă o viaţă de nevoinţă -
altfel, cine ştie ce se poate întîmpla? Şi iarăşi, dintre cei cu adevărat
rîvnitori în nevoinţe, cîţi nu lucrează, oare, pe căi diferite? Şi nu se vor
sminti de această varietate, vor reuşi oare să vadă unitatea duhului care se
ascunde deasupra ei? De ce suflet puternic este nevoie pentru aceasta! Aceasta
este nevoinţă pelerinajului, în scopul înţelepţirii duhovniceşti. Cel temător
nu va porni pe această cale, dar nici altul nu va ajunge cu uşurinţă la acest
gînd. Dar cine va ajunge şi va creşte în el, acela să se predea lui Dumnezeu,
hotărîndu-se să accepte orice fel de lipsă - şi Dumnezeu îi va rîndui cu bine
calea. Este nevoie, la vremea lor, de astfel de pelerini, pentru a se cunoaşte
aspectele adevăratei nevoinţe, pentru a vedea în ce fel de stare se află ea
astăzi, şi apoi, cu privire la starea actuală a creştinismului, la viaţa sa
exterioară văzută, pentru a preciza şi a stabili cu claritate regulile de
nevoinţă aplicabile după posibilităţile de azi. Cu toate că esenţa nevoinţei
este una şi neschimbată, înfăţişarea ei vizibilă poate fi variată.
La fel se rezolvă şi cea
de-a doua întrebare: Cum poate cineva să-i călăuzească pe alţii, ştiind că nu a
ajuns încă la măsura adevăratului îndrumător? Conform Scripturilor dumnezeieşti
şi scrierilor patristice, aceasta constă în predarea de sine lui Dumnezeu. Mai
înainte, pomenitul stareţ Paisie spune: „În vremurile vechi, mulţi dintre
Sfinţii Părinţi îşi învăţau ucenicii din luminarea harului lui Dumnezeu, iar nu
după cărţi. În vremurile de acum însă, Sfinţii Părinţi nu mai povăţuiesc ca
cineva să înveţe pe alţii după mintea lui, ci din Sfînta Scriptură şi
din învăţătura Cuvioşilor Părinţi.” Rugăciunea pe care o face lui Dumnezeu,
pentru a-l înţelepţi întru mîntuirea altor suflete - lucrare pe care Însuşi
Dumnezeu i-a încredinţat-o - nu va rămîne neauzită: „cheamă şi te voi auzi.”
Aceasta se potriveşte cel mai bine celui ce se află pe post de îndrumător. Şi
încă ceva: dintre aceştia, cea mai mare parte se află deja deasupra altora,
prin faptul că ţin în mîinile lor mai multe mijloace, au văzut şi au auzit mai
multe, au intrat măcar în contact cu educaţia şi cu experienţa altora. (Despre
cei nevrednici, nepăsători, nu avem ce să discutăm.) Acum, dacă îndrumătorul
s-a ridicat la rîvna mîntuirii lui şi a altora, el a păşit pe calea cea bună şi
poate vedea mai bine decît alţii, şi în faţă, şi în spate. Chiar dacă
elementele confuziei încă nu s-au limpezit, el are Scriptura, care i le
descrie: se va adînci în ea, va cugeta şi poate că va afla. În acelaşi timp, să
se aşeze şi în ceata celor călăuziţi şi, cu multă strădanie, să caute sfatul
unuia sau al mai multora, şi astfel, sporind din ce în ce mai mult, va atrage
la el şi îi va călăuzi pe toţi cei ce vin, prin el, la Dumnezeu. Cînd,
cunoscîndu-şi neputinţa, îi va convinge pe cei călăuziţi că drumul mîntuirii
este astăzi unul - citirea şi ascultarea Scripturilor dumnezeieşti şi a
scrierilor patristice, şi cînd îi va călăuzi către acesta, atunci se va
întemeia un grup de oameni uniţi, care cercetează Scriptura pentru descoperirea
căii mîntuitoare şi pentru îndrumarea reciprocă, sub cîrmuirea
întîistătătorului legitim şi a îndrumătorului.
Iată formularea definitivă
a călăuzirii mîntuitoare, neprimejdioase, potrivite vremurilor de acum. Aşa s-a
călăuzit Nil Sorski, care spunea: „Eu nu împlinesc, ci arăt Scriptura. Cine
vrea să trăiască cu mine, iată pravila: s-o împlinească; iar dacă nu, să
plece.” La fel era şi viaţa Sfîntului Paisie; ea este povestită pe larg şi de
el, şi de contemporanul său, stareţul Mihail. Şi părintele Dorotei, pe cînd
compunea o pravilă pentru viaţa ascetică, în loc de cuvînt înainte a pus o
îndrumare convingătoare întru citirea cuviincioasă şi urmarea Scripturilor
dumnezeieşti şi a scrierilor Părinţilor, demonstrînd că aceasta este singura
cale sigură şi neprimejdioasă de mîntuire. Astfel va fi satisfăcută prima
cerinţă obligatorie a penitentului şi anume: îndrumarea şi educarea. Altă
cerinţă esenţială este regula de viaţă, pravila lui despre ce şi cum să facă.
[...] Crucea personală a
fiecăruia, cînd se uneşte cu Crucea lui Hristos, atunci puterea şi lucrarea
acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din
Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere şi orice dar
desăvîrşit. Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sînt la fel de
necesare în lucrarea mîntuirii pe cît este şi Crucea lui Hristos. Nu veţi
întîlni nici un mîntuit care să nu fi fost purtător de cruce. De aceea, fiecare
este înconjurat din toate părţile de cruci, ca să nu se ostenească căutîndu-şi
crucea şi ca să fie aproape de puterea mîntuitoare a Crucii lui Hristos. Putem
spune şi aşa: uită-te în jurul tău şi înlăuntrul tău, descoperă-ţi crucea, poart-o
cum se cuvine, unită cu Crucea lui Hristos şi vei fi mîntuit. Cu toate că
fiecare îşi poartă crucea şi fără să vrea şi, de cele mai multe ori, crucea nu
este uşoară, ci anevoie de purtat, totuşi nu fiecare o priveşte în lumina
Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune în slujba lucrării mîntuirii sale; de
aceea, crucea nu este mîntuitoare pentru fiecare. Să luăm la rînd toate crucile
posibile şi să vedem cum trebuie să o purtăm pe fiecare dintre ele, pentru ca
ea să capete putere mîntuitoare. Sînt multe cruci, dar felurile lor sînt trei:
primele sînt crucile exterioare, alcătuite din suferinţe şi necazuri şi, în
general, dintr-o nefericită soartă pămîntească; a doua categorie o reprezintă
crucile interioare, născute din lupta cu patimile şi cu poftele; pentru a
cîştiga virtuţile; a treia categorie o reprezintă crucile harice (de duh şi de
har), care sînt primite prin totala predare în voia lui Dumnezeu.
Vă voi spune acum cîteva
cuvinte, despre crucile exterioare. Acestea sînt cele mai complexe şi mai
diverse cruci. Ele sînt răspîndite pe toate drumurile noastre şi se întîlnesc
aproape la fiece pas. Aici putem include supărările, necazurile, nenorocirile,
bolile, pierderea celor apropiaţi, necazurile de la serviciu, tot felul de
privaţiuni şi de pagube, neplăcerile familiale, relaţiile nefavorabile cu
lumea, jignirile, supărările, pierderile şi, în general, soarta pămîntească,
mai mult sau mai puţin anevoioasă pentru fiecare. Cine nu are vreuna dintre
aceste cruci? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogăţia, nici
slava, nici o mărire pămîntească nu ne scutesc de ele. Ele s-au împletit cu
viaţa noastră pămîntească din clipa în care s-a închis Raiul pămîntesc şi nu se
vor desprinde de ea, pînă cînd nu se va deschide Raiul ceresc.
De vrei ca aceste cruci
să-ţi fie mîntuitoare, foloseşte-te de ele aşa cum le-a rînduit Dumnezeu pentru
mîntuirea omului, în general, şi a ta, în particular. De ce a rînduit Domnul ca
nimeni să nu se afle pe pămînt fără necazuri şi strîmtorări? Pentru ca omul să
nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pămînt ca un băştinaş în patria
sa, ci ca un călător şi ca un venetic într-o ţară străină şi să caute
întoarcerea în adevărata sa patrie. Cînd omul a păcătuit, a fost imediat
izgonit din Rai şi, în afara Raiului, a fost înconjurat de necazuri şi de
lipsuri şi de tot felul de greutăţi, ca să ţină minte că nu se află la locul
său, ci este pedepsit, şi ca să se îngrijească să caute miluire şi revenire la
rangul său. Astfel, nu te mira văzînd necazuri, nenorociri şi lacrimi, ci rabdă
fără să te necăjeşti. Nu îi şade bine criminalului şi neascultătorului deplina
bunăstare şi fericire. Primeşte acest gînd în inimă şi poartă-ţi soarta cu
seninătate.
„Dar de ce mie mi s-a dat
mai mult, iar altuia mai puţin?”, vei spune. „De ce pe mine mă strîmtorează
necazurile, iar altuia îi merge bine aproape în toate? De ce eu mă frîng de
durere, iar altul se mîngîie? Dacă aceasta este soarta tuturor măcar să se
împartă în mod egal fiecăruia, fără excepţii.” Dar chiar aşa se împarte.
Uită-te mai bine şi vei vedea. Ţie ţi-e greu acum, iar altuia i-a fost greu
ieri sau îi va fi mîine, iar astăzi îi îngăduie Domnul să se odihnească. De ce
te uiţi la ceasuri şi la zile? Priveşte întreaga viaţă, de la început pînă la
sfîrşit, şi vei vedea că tuturor le este greu, chiar foarte greu. Găseşte pe
unul care să jubileze de bucurie întreaga viaţă! Pînă şi regii, adesea nu dorm
nopţile din pricina greutăţii ce le apasă inima. Ţi-e greu acum, dar înainte
n-ai avut parte de zile de bucurie?! Dumnezeu îţi va mai da şi vei vedea şi
alte zile de bucurie. Rabdă, deci! Cerul se va lumina şi deasupra ta. În viaţă
este ca în natură, sînt ba zile întunecoase, ba zile senine. S-a întîmplat
vreodată ca un nor de furtună să nu treacă?! Şi este cineva pe lume care să
creadă că nu va trece? Gîndeşte şi tu la fel despre supărarea ta, şi te vei
mîngîia de bună nădăjduire. Îţi este greu. Dar este, oare, aceasta o întîmplare
fără motiv? Pleacă-ţi cît de cît capul şi adu-ţi aminte că există Dumnezeu,
care Se îngrijeşte de tine ca un părinte şi nu te scapă din ochi. De te-a ajuns
nenorocirea, nu s-a întîmplat decît cu îngăduinţa şi cu voia Lui. Nimeni altul
decît El ţi-a trimis-o. Iar El ştie foarte bine ce, cui şi cînd să-i trimită,
şi cînd trimite, trimite spre binele aceluia care primeşte suferinţa. Aşadar,
uită-te în jurul tău şi vei vedea, în nenorocirea care te-a ajuns, planul cel
bun al lui Dumnezeu pentru tine. Dumnezeu vrea să-ţi cureţe vreun păcat sau să
te îndepărteze de vreo treabă păcătoasă sau, printr-un necaz mai mic, să te
ferească de un altul mai mare, ori vrea să-ţi dea ocazia să-ţi arăţi răbdarea
şi credinţa în El, pentru ca apoi să-Şi arate în tine slava milostivirii Sale.
Desigur că ceva dintre acestea ţi se potriveşte. Caută deci ceea ce ţi se
potriveşte şi oblojeşte-ţi cu aceea rana, aşa cum foloseşti un plasture, şi se
va răcori arsura ei. De altfel, dacă nu vei vedea clar ce anume vrea să-ţi
dăruiască Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ţi în inimă credinţa
generală şi neiscoditoare că tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru,
şi tîlcuieşte-i sufletului tulburat: aşa a binevoit Dumnezeu. Rabdă! Pe cine
pedepseşte Dumnezeu, acela-I este ca un fiu!
Mai bine opreşte-ţi
privirea la starea ta morală şi la starea din veşnicie care îi corespunde. Dacă
eşti păcătos - cum eşti de altfel - bucură-te că a venit focul năpastei care-ţi
va arde păcatele. Tu priveşti suferinţa numai dinspre pămînt. Dar mută-te cu
gîndul la cealaltă viaţă. Treci de partea Judecăţii. Priveşte focul cel veşnic,
pregătit pentru păcatele noastre. Şi, de acolo, priveşte-ţi suferinţa. Dacă
acolo vei fi osîndit, cîte necazuri nu ţi-ai dori să fi suportat aici, numai ca
să nu fi căzut sub acea osîndire?! Spune-ţi în sinea ta: „După păcatele mele
îmi sînt trimise aceste lovituri” şi mulţumeşte-I Domnului că bunătatea Lui te
îndrumă spre pocăinţă. Apoi, în loc să te întristezi fără rost, află care-ţi
este păcatul, pocăieşte-te şi nu mai păcătui. Cînd vei cugeta astfel, vei
spune, desigur: „Încă este puţin ceea ce am primit! Căci, după păcatele mele,
mult mai rău merit.”
Aşadar, indiferent de porţi
soarta amară a tuturor, ori suferinţele şi necazurile personale, rabdă-le cu
inima împăcată, primindu-le cu recunoştinţă din mîinile Domnului, ca pe un leac
împotriva păcatelor, ori ca pe o cheie care deschide uşa în Împărăţia Cerească.
Nu cîrti, nu invidia pe altul şi nu te lăsa pradă tînguirii zadarnice. Căci aşa
se întîmplă în nenorocire: unul începe să se tînguiască şi să cîrtească, altul
se pierde de tot cu firea şi cade în deznădejde, iar altul se cufundă în
necazul său şi doar suferă, fără a se mişca cu mintea şi fără să-şi înalţe
suferinţa inimii spre Dumnezeu. Toţi aceştia nu se folosesc cum se cuvine de
crucile care le sînt trimise şi pierd, astfel, momentul prielnic şi ziua
mîntuirii.
Domnul le dă în mîini
conlucrarea mîntuirii, iar ei o resping. I-a ajuns necazul şi suferinţa.
Oricum, îţi porţi deja crucea. Fă, aşadar, ca această purtare să-ţi fie spre
mîntuire, iar nu spre pierzanie. Pentru aceasta nu trebuie să muţi munţii din
loc, ci să aduci o mică schimbare în mişcarea gîndurilor şi în stările inimii
tale. Deşteaptă-ţi recunoştinţa, smereşte-te sub mîna puternică, pocăieşte-te,
îndreptează-ţi viaţa. Dacă te-a părăsit credinţa în pronia lui Dumnezeu,
readu-ţi-o în suflet şi vei săruta dreapta lui Dumnezeu. Dacă ţi-ai pierdut
simţul legăturii cu propriile păcate, ascute-ţi ochiul conştiinţei şi le vei
vedea, îţi vei plăti păcatul şi vei umezi uscăciunea necazului cu lacrimile
pocăinţei. Dacă ai uitat că amarul soartei pămînteşti răscumpără şi mai
amarnica soartă veşnică, viază-ţi în minte acest gînd şi, cu inimă împăcată îţi
vei dori suferinţe, pentru ca, pentru micile suferinţe de aici, să te întîmpine
acolo milostivirea veşnică a Domnului. Este mult, oare? Este greu? Dar, în
acelaşi timp, aceste gînduri şi sentimente sînt legăturile care leagă crucea
noastră de Crucea lui Hristos, din care se revarsă pentru noi puteri
mîntuitoare. Fără acestea, crucea rămîne tot în spatele nostru şi ne apasă, dar
nu are putere mîntuitoare, fiind despărţită de Crucea lui Hristos. Atunci nu
mai sîntem purtătorii de cruce care se mîntuiesc şi nu ne mai putem lăuda în
Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. [...]
Dintre cele trei feluri de
cruci, v-am vorbit cîte ceva despre primul, despre crucile din afară: suferinţele,
nenorocirile şi lipsurile. Acum vă voi spune cîte ceva despre cel de-al doilea
fel, crucile lăuntrice. Pe acestea le întîlnim în timpul luptei cu patimile şi
cu poftele. Spune Sfîntul Apostol: Iar cei ce sînt ai lui Hristos Iisus
şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5,
24). Şi l-au răstignit? Aşadar, este vorba de o cruce pe care şi-au răstignit
aceste patimi şi pofte. Care este crucea aceasta? Este lupta cu ele. A răstigni
patimile înseamnă a le face neputincioase, a le strivi, a le dezrădăcina. De va
înfrînge omul vreo patimă de cîteva ori, o va face neputincioasă; de o va mai
înfrînge de cîteva ori, o va strivi; dacă încă o va înfrînge atunci o va
dezrădăcina cu totul, cu ajutorul lui Dumnezeu. Şi fiindcă această luptă este
anevoioasă, amară şi dureroasă, ea este cu adevărat o cruce împlîntată
înlăuntrul nostru. Cel ce luptă cu patimile, uneori parcă are mîinile ţintuite,
parcă i se pune pe frunte cununa de spini, inima îi este străpunsă de vie. Atît
este de greu şi de dureros. Fără osteneală şi fără durere nu se poate, pentru
că patimile, deşi, venind din afară, ne sînt străine, aşa de tare s-au lipit de
trupul şi de sufletul nostru, încît au pătruns cu rădăcinile în toate
mădularele sufleteşti şi în toate puterile noastre. Dacă te vei apuca să le
dezrădăcinezi, doare. Doare, dar este mîntuitor şi această izbăvire nu se
obţine altfel decît prin durere. [...] Care patimă nu este dureroasă? Mînia
arde, invidia usucă, pofta trupească vlăguieşte, zgîrcenia nu te lasă să mănînci
şi să dormi, mîndria jignită roade ucigător inima; şi orice altă patimă - ura,
suspiciunea, gîlceava, dorinţa de a fi pe placul oamenilor, atracţia pentru
anumite lucruri şi persoane - ne pricinuieşte fiecare, suferinţa ei, astfel
încît a trăi în patimi este acelaşi lucru cu a merge desculţ pe lame de cuţit
sau pe cărbuni aprinşi, sau a fi în situaţia omului căruia şerpii îi
înveninează sîngele. Şi iarăşi, cine nu este lipsit de patimi? Toată lumea le
are. Cîtă vreme există mîndrie, există toate patimile, căci aceasta este mama
patimilor şi nu umblă fără fiicele ei. Dar că nu fiecare le are pe toate în
aceeaşi măsură: la unul precumpăneşte una, la altul alta, care le dă tonul
celorlalte. Iar dacă fiecare are patimi, înseamnă că se şi chinuieşte din pricina
lor. Fiecare este chinuit şi răstignit de patimi, însă nu spre mîntuire, ci
spre pierzanie. Astfel, purtînd patimile, te sfîşii cu ele şi pieri. Nu este
oare mai bine să-ţi produci singur suferinţă înlăuntrul tău, tot din pricina
patimilor, însă nu spre pierzanie, ci spre mîntuire? Este de ajuns să schimbi
direcţia cuţitului şi în loc să te tai pe tine cu el, spre satisfacţia
patimilor, să tai cu el patimile, pornind la luptă cu ele şi împotrivindu-te
lor în toate. Şi aici va fi durere şi suferinţă a inimii, dar durerea va fi
tămăduitoare, va fi imediat urmată de o liniştire îmbucurătoare, aşa cum se
întîmplă cînd rana este acoperită cu un plasture tămăduitor. Dacă te supără, de
pildă, cineva, este greu să-ţi depăşeşti mînia şi nu-ţi place; dacă o biruieşti,
te linişteşti, dar dacă îi dai satisfacţie, multă vreme te vei frămînta. De a
fost cineva jignit, greu îi este să se biruiască pe sine şi să ierte; dacă
iartă, pace dobîndeşte, iar de se răzbună, nu va avea linişte. Dacă s-a aprins
o pasiune, greu este de stins; de o stingi, vei vedea lumina lui Dumnezeu, iar
de nu, vei umbla ca ucis. Aşa stau lucrurile cu orice patimă. Şi patima te
chinuieşte, dar şi lupta cu ea îţi pricinuieşte suferinţă. Însă prima te ucide,
iar a doua te vindecă şi te izbăveşte. Oricărui pătimaş trebuie să i se spună:
„Mori pe crucea patimilor tale! Rupe această cruce construieşte-ţi o alta:
crucea luptei cu ele. Şi îţi va fi răstignirea pe această cruce spre mîntuire!”
Toate acestea sînt limpezi ca lumina zilei şi alegerea ar trebui să fie foarte
uşoară. Totuşi, faptele nu o îndreptăţesc întotdeauna.
Trebuie să ne mirăm de
orbirea noastră. Suferă unul de cîte o patimă, dar tot îi dă apă la moară. Vede
că, dîndu-i satisfacţie, îşi face din ce în ce mai rău, dar tot nu se lasă.
Avem o duşmănie inexplicabilă faţă de noi înşine! Altul chiar se pregăteşte de
luptă cu patima, dar imediat ce patima se trezeşte cu cererile ei, o urmează
numaidecît. Iar porneşte şi iar îi cedează. Face de cîteva ori aşa şi
rezultatul este acelaşi. Suferim de o inexplicabilă vlăguire a puterii morale!
În ce constau amăgirea şi înşelarea? În faptul că patima, prin satisfacerea ei,
promite o grămadă de plăceri, iar lupta cu ea nu promite nimic. Dar de cîte ori
nu s-a verificat, oare, că satisfacerea patimii aduce nu fericire şi linişte,
ci chin şi întristare? Ea promite multe, dar nu dă nimic; iar lupta nu promite
nimic, dar dă totul. Dacă nu ai trăit această experienţă, trăieşte-o şi vei
vedea. Dar aici este nenorocirea noastră, că nu ne hotărîm s-o trăim. Motivul
ar fi că ne este milă de noi înşine. Auto-compătimirea este cel mai linguşitor
trădător şi cel mai mare duşman al nostru, este primul plod al mîndrei. Ne este
milă de noi înşine şi ne ucidem cu mîna noastră. Credem că ne facem bine, dar
ne facem rău; şi cu cît mai rău ne facem, cu atît mai mult vrem să ne facem
rău. Astfel, răul creşte şi ne apropie de pieirea finală. Să ne însufleţim,
aşadar, fraţilor, şi să ne urcăm cu curaj pe crucea răstignirii de sine, prin
răstignirea şi dezrădăcinarea patimilor şi a poftelor. Să respingem mila de noi
înşine şi să încălzim rîvna trudirii de sine. Să avem o inimă de doctor, care
şi celor pe care-i iubeşte, şi celor de vază, la nevoie, le administrează
tăieturi şi arsuri dureroase. Nu vă voi indica metoda şi întreaga desfăşurare a
luptei. Apucaţi-vă de treabă, şi ea vă va arăta singură şi vă va învăţa totul.
[...]
Ne-a mai rămas să lămurim
cel de-al treilea fel al crucii mîntuitoare pentru noi, crucea predării de sine
în voia lui Dumnezeu. Vă voi spune şi despre ea vreo două vorbe, pentru că
învăţătura întreagă îmi depăşeşte puterile. Pe această cruce se ridică
creştinii cei mai desăvîrşiţi. Ei sînt cei ce o cunosc şi ar putea vorbi
limpede despre ea, pe larg şi cu putere. Cum ar putea alţii să vorbească aşa?
Dar nu se poate să o trecem cu vederea, ca nu cumva cineva dintre voi, biruind
vreo două patimi şi liniştindu-se cît de cît de frămîntarea lor dinăuntru, să
creadă că a făcut deja tot ce trebuie şi se aşteaptă de la creştini. Nu, nici
în această situaţie nu a făcut încă totul. Chiar şi cel ce s-a curăţat pe
deplin de patimi nu a făcut încă cea mai importantă faptă creştină, ci doar s-a
pregătit pentru ea. Dacă te-ai curăţat de patimi, predă-te, curat, ca jertfă
curată şi neprihănită lui Dumnezeu, căci numai o astfel de jertfa I se cuvine
Neprihănitului. [...]
Aceasta este culmea
desăvîrşirii creştine, la care este omul în stare să ajungă. Ea este începutul
stării viitoare, de după înviere, cînd Dumnezeu va fi prezent pe de-a-ntregul
în toţi. De aceea, toţi cei ce s-au învrednicit să atingă această stare se pun
adesea în contradicţie cu toate rînduielile vieţii pămînteşti şi ori suferă
prigoane şi chinuri, ori devin şi sînt consideraţi nebuni întru Hristos, ori se
retrag în pustie. Dar cu toate aceste aspecte ale vieţii lor exterioare,
lăuntrul lor este unul: sînt uniţi cu Dumnezeu, trăind în inimă numai cu
Dumnezeu. [...]
Nu mai am nimic să vă spun
despre aceasta. Şi pe acestea vi le-am spus numai ca să vă sugerez unde se află
sfîrşitul, unde trebuie să fim şi să ajungem şi pentru ca, ştiind, să
înţelegeţi cu toţii că, orice aţi avea sau aţi face bun, să-l socotiţi drept
nimic, dacă nu aţi ajuns pînă la această înălţime a vieţii duhovniceşti care
ne-a fost menită şi care este aşteptată de la noi. Mulţi cred că viaţa creştină
este la fel ca şi alte feluri de a trăi; nu este aşa. Ea începe prin pocăinţă,
se continuă prin lupta cu patimile şi se încheie prin răstignirea împreună cu
Hristos a omului lăuntric curăţit de patimi şi prin cufundarea în Dumnezeu. Aţi
murit - spune Apostolul - şi viaţa voastră este ascunsă cu
Hristos întru Dumnezeu (Coloseni 3, 3). Aici, totul se
săvîrşeşte înlăuntru, este nevăzut pentru ochii oamenilor, fiind cunoscut doar
conştiinţei şi lui Dumnezeu. Cele din afară sînt aici nimic. Desigur că ele sînt
un ambalaj cuviincios, dar nu sînt un martor hotărîtor şi cu atît mai puţin, nu
le nasc pe cele dinăuntru. Atît de adesea, comportamentul exterior cuviincios
nu este decît superbul ambalaj al unui mormînt plin de oase!
Ştiind acestea, să stăm,
fraţilor, pe Golgota, în faţa crucilor, şi să începem să ne măsurăm cu ele şi
pe ele cu noi, fiecăruia care i se potriveşte. Simon Cirineul, cel ce a purtat
Crucea Domnului (Marcu 15, 21), este modelul acelor purtători de cruce care
suferă necazuri şi privaţiuni exterioare. Tocmai v-am spus înainte pe cine
reprezintă tîlharul cel înţelept răstignit şi pe cine, Domnul pe Cruce: primul,
pe cel ce se luptă cu patimile, iar Domnul, pe bărbaţii desăvîrşiţi, răstigniţi
prin predarea în voia lui Dumnezeu. Dar crucea tîlharului celui rău pe cine
reprezintă? Pe aceia care lucrează patimilor. Patimile îi chinuiesc, îi sfîşie,
îi răstignesc de moarte, nedîndu-le nici o bucurie şi nici un fel de speranţă.
După aceste semnalmente, măsoară-te cu fiecare dintre aceste cruci şi, după
ele, află cine eşti: Simon Cirineul, tîlharul cel înţelept sau cel ce îl imită
pe Domnul Hristos, sau tîlharul cel rău, din pricina patimilor ce te consumă?
Aşa cum te vei găsi, aşa
să-ţi aştepţi sfîrşitul. Voi adăuga numai: scoateţi-vă afară din minte cum că
am putea, pe calea unei vieţi tihnite, să devenim cei ce se cuvine să fim întru
Hristos! La creştinii adevăraţi, dacă au cîte o mîngîiere, aceasta este cu
totul întîmplătoare; trăsătura cea mai definitorie a vieţii lor o formează
suferinţele şi durerile, lăuntrice şi din afară, de voie şi de nevoie. Prin
multe suferinţe se cuvine să intrăm în Împărăţie, inclusiv în cea lăuntrică.
Primul, pas făcut aici - frîngerea voii dinspre rău înspre bine, alcătuind
inima pocăinţei - se reflectă într-o durere de moarte pricinuită ranei produse
de frîngerea voii, care va sîngera, apoi, pe toată perioada luptei cu patimile
şi care se va închide abia după dobîndirea neprihănirii, care îl ridică pe
creştin pe crucea împreună-răstignirii cu Hristos, în voia lui Dumnezeu. Totul
este suferinţă, durere, strîmtorare. Putem spune că tihna este semnul drumului
greşit, iar suferinţa, cel al drumului drept.
Cugetînd la aceasta,
bucuraţi-vă, purtători ai crucii! Iar vouă ce vă pasă, cei se staţi în tihnă şi
în mîngîieri? Cuvîntul lui Avraam către cel bogat este în pilda despre Lazăr şi
bogatul nemilostiv. Aici vă mîngîiaţi, iar alţii suferă pentru Hristos şi
pentru sfînta Sa Lege; iar în cealaltă lume va fi invers: cei ce au mers pe
drumul crucii se vor mîngîia, iar cei ce s-au mîngîiat vor suferi. Voi spuneţi,
de obicei: „Ce, nu avem voie nici măcar să ne distrăm sau să ne permitem vreo
plăcere?” Faceţi întîi ce este mai important, iar apoi permiteţi-vă şi aceasta.
Unii n-au alte treburi decît: azi să meargă la un bal, mîine la teatru,
poimîine la plimbări, apoi la lecturi şi la conversaţii mondene şi la fel de
fel de alte distracţii, trecînd de la unele plăceri la altele. Iar la ce este
mai important, la cum să ajungă ceea ce trebuie să fie fiecare creştin, nici nu
se gîndesc. Ce fel de roade să aştepţi de la o astfel de viaţă? Credeţi că
raportarea noastră lăuntrică la Dumnezeu, prin Hristos, va creşte de la sine,
indiferent de aceste neorînduieli din afară?! Cum să crească? Arde oare
lumînarea în vînt? Se plineşte, oare, viaţa de la otravă? Nu. Dacă vrei să-ţi
fie bine, lasă mîngîierile, porneşte pe drumul crucii şi al pocăinţei,
mistuieşte-te în focul răstignirii de sine, căleşte-te în lacrimile frîngerii
inimii şi vei deveni aur sau argint sau piatră preţioasă şi, la timpul potrivit,
vei fi luat de Stăpînul ceresc pentru înfrumuseţarea prealuminoaselor şi
prealiniştitelor Sale lăcaşuri. [...]
