CUVÎNTUL
SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DEPRE SLAVA DEŞARTĂ ŞI DESPRE CREŞTEREA COPIILOR
1. Cine oare a făcut ce am
cerut? A rugat oare cineva pe Dumnezeu şi pentru noi, şi pentru întreg trupul
Bisericii, ca să stingă focul născut din slava deşartă? Focul care a întinat
tot trupul Bisericii. Focul care a despărţit trupul unic al Bisericii în multe
mădulare. Focul care a sfîşiat dragostea, întocmai ca o fiară care se
năpusteşte asupra unui trup frumos şi plăpînd neputincios în a se apăra, tot
astfel slava deşartă şi-a înfipt dinţii ei cei pîngăriţi în trupul Bisericii,
şi-a lăsat în el veninul umplîndu-l de o miasmă greoaie. Pe unele mădulare ale
trupului Bisericii le-a tăiat şi le-a aruncat, pe altele le-a sfîşiat, iar pe
altele le-a înghiţit. Dacă ar fi cu putinţă să se vadă lupta dintre slava
deşartă şi Biserică, ai vedea o privelişte plină de jale, cu mult mai cumplită
decît luptele care au loc în stadion: ai vedea trupul Bisericii întins la
pămînt, iar slava deşartă biruitoare, în picioare, uitîndu-se cu mîndrie de
jur-împrejur, punînd stăpînire pe cei ce se apropie, fără să le dea cumva
vreodată drumul din mînă şi fără să-i cruţe. Cine din noi va pune pe fugă fiara
aceasta? Este lucrul lui Dumnezeu, Care a îngăduit lupta aceasta corp la corp.
Este lucrul lui Dumnezeu ca la rugăciunile noastre să trimită pe Îngerii Lui să
acopere, ca prin nişte frînghii, gura obraznică şi neruşinată a slavei deşarte
spre a o îndepărta. Dar Dumnezeu, Care a îngăduit lupta aceasta, va face acest
lucru numai atunci cînd nu vom mai umbla după fiară, după ce ea va fi fost
alungată. Dar dacă Dumnezeu îşi va trimite, la porunca Sa, Îngerii să alunge
această cumplită fiară de la noi, iar noi, după ce am scăpat de ea, cu trupul
încă plin de nenumărate răni, sculîndu-ne, vom merge în propriul ei culcuş şi o
vom căuta iarăşi şi o vom zădărî şi o vom aţîţa spre a o scoate iarăşi din
culcuşul ei, atunci Dumnezeu nu va mai avea milă de noi şi nici nu ne va mai
cruţa. Căci spune Scriptura: Cui îi va fi milă de descîntătorul cel
muşcat de şarpe şi de toţi cei ce se apropie de fiare? (Isus
Sirah 12, 17).
2. Ce e deci de făcut? Cum
vom putea scăpa de acest demon rău şi viclean? Căci cu adevărat este un demon
cu înfăţişarea fermecătoare. Slava deşartă, lauda lumii, este un demon care se
strecoară pe furiş în sufletul nostru sub înfăţişarea unei curtezane: este
înconjurată (de jur-împrejur) cu aur; este îmbrăcată cu haine noi şi scumpe;
lasă în urma ei mirosul celor mai alese parfumuri. Slava deşartă, lauda lumii,
are o înfăţişare atît de frumoasă şi de strălucitoare, încît întrece în
frumuseţe pe orice femeie. Mai mult, este în floarea tinereţii, încît
înnebuneşte de dragoste sufletele tinerilor. Mijlocul îi este încins cu centură
de aur; îşi împleteşte părul cu măiestrie în nenumărate bucle după moda
persană, îşi pune în jurul capului diademă în aşa fel, încît să i se poată
vedea podoaba părului; în jurul gîtului ei străluceşte lanţ de aur şi pietre
preţioase. Şi astfel stă vicleanul diavol, fără rival, sub înfăţişarea unei
femei foarte tinere, în faţa trecătorilor şi-şi ia aerul unei femei cuminţi şi
ruşinoase. Cine, oare, dintre cei ce trec pe lîngă ea nu este atras de
frumuseţea-i? Mai tîrziu, însă, după ce l-a tîrît pe bărbat în casa ei, după ce
a lepădat de pe ea toate podoabele acelea, îşi arată adevărata înfăţişare:
neagră, focoasă, sălbatică, întocmai ca un demon. Frică şi cutremur îl cuprinde
pe nenorocitul care a încăput pe mîinile ei. Se năpusteşte asupră-i, pune
stăpînire pe sufletul lui şi-i tulbură mintea. Această înfăţişare o are demonul
cel viclean al slavei deşarte, al umbletului după laudele lumii. Ce pare, oare,
mai frumos decît lauda lumii? Ce pare, oare, mai fermecător? Şi totuşi, dacă ne
vom da seama că toate acestea nu sînt decît o nălucire, că nu sînt decît o
înşelăciune şi o făţărie, nu vom fi prinşi în laţurile ei, nici nu vom cădea în
mrejele înşelăciunii. Cuvintele spuse despre femeia desfrînată ai putea, pe
bună dreptate, să le spui şi despre slava deşartă, despre laudele lumii. Miere
picură de pe buzele femeii desfrînate (Pilde 5, 3). Nu păcătuieşti
deloc spunînd despre lauda lumii aceleaşi cuvinte.
3. Slava deşartă, lauda
lumii, se aseamănă cu pomii Sodomei. Aceia la înfăţişare sînt frumoşi şi din
înfăţişarea lor te-ai aştepta ca şi fructele lor să fie sănătoase şi bune la
gust. Dar, dacă iei în mînă o rodie sau un măr, îndată se înmoaie cînd pui
degetele pe el şi, zdrobindu-se coaja care-l înveleşte, lasă să-ţi cadă în
mîini praf şi cenuşă. Tot aşa-i şi cu laudele lumii, cu slava deşartă. Cînd te
uiţi la ea, ţi se pare măreaţă şi grozavă, dar cînd este ţinută în mîinile
noastre ne aruncă îndată sufletul în pulbere. Oricum ai privi-o, slava deşartă
aşa este. Poate fi, oare, altfel? Vreţi să vă dovedesc asta? Voi începe, mai
întîi, cu cele ce se petrec între oamenii care nu cunosc nici pe Dumnezeu, nici
pe Hristos, cu cele ce se petrec între necredincioşi.
4. Stadionul este plin de
lume. Poporul stă pe băncile aşezate în amfiteatru şi oferă o privelişte
încîntătoare. Adeseori zidurile stadionului şi acoperişurile lui sînt acoperite
de trupurile oamenilor. Înainte de începerea spectacolului, cînd intră în
stadion bărbatul darnic, care a adunat această mulţime, îndată toţi cei de
acolo, ca şi cum ar fi un singur trup, se scoală în picioare, dau drumul unui
singur glas, întind mîinile în sus, numindu-l purtătorul de grijă şi apărătorul
întregului oraş. Apoi asemuiesc bogăţia dărniciei sale cu un fluviu mare între
multe alte fluvii mari şi-l compară, din pricina darurilor pe care le
răspîndeşte, cu belşugul revărsat de apele Nilului. Spun că este un Nil al
darurilor. Alţii îl linguşesc şi mai mult; socotind că asemănarea cu Nilul este
prea mică faţă de dărnicia lui, lasă deoparte rîurile şi mările şi-l compară cu
oceanul, spunînd că este un ocean de dărnicie; pe cît de îmbelşugat este
oceanul în ape, pe atît de multe sînt darurile pe care le revarsă în jurul său.
Şi astfel mulţimea aceasta adunată în stadion nu lasă la o parte nici un fel de
asemuire pentru a-l slăvi. Strălucitoare este înfăţişarea slavei deşarte şi a
laudelor lumii! Voi însă amintiţi-vă de chipul tinerei prin care am înfăţişat
pe demonul slavei deşarte, pe care l-am acoperit de jur-împrejur cu aur şi i-am
dat vîrsta unei curtezane, şi veţi vedea că imaginea aceasta nu-i departe de
cele ce se petrec în stadion.
5. Dar ce se petrece în
stadion mai tîrziu? Darnicul nostru se pleacă şi el în faţa mulţimii,
mulţumindu-i prin acest gest, apoi se aşează în aplauzele şi în strigătele de
„Trăiască!” ale tuturor celor de faţă. Fiecare dintre cei din stadion doreşte
atunci să aibă parte şi el de o astfel de fericire ca şi acela şi apoi poate să
şi moară. După ce a risipit mult aur şi argint, cai, haine, sclavi şi tot ce se
poate da în astfel de ocazii şi după ce a deşertat multe sume de bani, mulţimea
îl conduce iarăşi cu multe aclamaţii, dar nu atît de mulţi cîţi erau în
stadion. În sfîrşit, acasă, ospeţe îmbelşugate şi costisitoare, petrecere mare
şi mare sărbătoare în ziua aceea. După-amiază, iarăşi, aceleaşi ospeţe şi
petreceri, şi aşa timp de două sau trei zile. Iar cînd a deşertat toate pungile
cu bani şi a cheltuit nenumăraţi talanţi de aur, atunci se vădeşte praful,
cenuşa şi pulberea strigătelor de aclamaţii, de „Trăiască!”
6. Cînd darnicul nostru îşi
face acasă socotelile şi se gîndeşte la grozavele cheltuieli pe care le-a
făcut, începe să se tînguie. Atîta vreme cît se bucura de aclamaţii, prins de
slava deşartă şi de lauda lumii ca de o beţie şi mistuit el însuşi de plăcerea
laudelor, nu-şi dădea deloc seama de pagubă. Cînd, însă, este singur în casă,
în lăuntrul casei demonului slavei deşarte, cînd au pierit clipele de
mulţumire, cînd vede că stadionul este gol de oameni, cînd vede că nu mai este
nimeni care să-l aclame, cînd vede că paguba nu-i o părere, ci paguba i-a venit
de pe urma risipirii banilor, atunci, da, atunci simte cenuşa slavei deşarte,
simte cenuşa laudelor lumii.
7. Dacă se întîmplă, însă,
să cheltuiască mai mult de cîtă avere are, şi, sărăcit deodată, cerşeşte în
mijlocul pieţei şi vede că nimeni din cei care-i strigau că este sprijinitorul
lor nu se apropie de el şi nici nu-i întinde mîna, ba, dimpotrivă, se bucură de
cele întîmplate (căci chiar atunci cînd îl aclamau le era sufletul ros de
invidie şi socoteau o mîngîiere ca cel atît de plin de strălucire să ajungă mai
lipsit de cinstire decît ei toţi), cînd deci nimeni nu se apropie de el şi nici
nu-i întinde mîna, îşi dă seama în ce stare jalnică a ajuns. Poate fi o stare
mai vrednică de plîns decît aceasta? Nu este vrednică, oare, mai mult de
lacrimi? Poate fi, oare, o altă stare mai cumplită?
8. Nu cunoaşteţi pe nimeni
care să fi ajuns într-o astfel de stare?
Şi dacă mulţimea s-ar fi
mărginit numai la atîta, să nu-i întindă mîna. Dar nu, ea merge mai departe.
Cei care altădată îl lăudau acum îl încarcă cu reproşuri şi spun: „De ce-a fost
nebun? Pentru ce a îndrăgit slava? Pentru ce a făcut daruri curtezanelor şi
bufonilor?”
Pentru ce spui astfel de
cuvinte? Omule nerecunoscător, nu-l admirai tu, oare? Nu-l lăudai tu? N-ai fost
tu acela care l-ai ridicat pînă la acea înălţime ameţitoare prin aplauzele şi
aclamaţiile tale? Nu l-ai numit tu Nil de dărnicii? Nu l-ai numit tu ocean de
dărnicii? Nu ţi-ai pierdut toată ziua aclamîndu-l şi lăudîndu-l? Pentru ce
ţi-ai schimbat dintr-o dată părerea? Tocmai cînd trebuia să-l miluieşti îl
acuzi şi-l judeci pentru faptele pe care altă dată le aplaudai.
Dacă pentru fapte pe care
noi înşine le dezaprobăm, ne îndurerăm cînd vedem că pentru ele cineva este
pedepsit, căci nu avem inimă de piatră, n-ar trebui, oare, cu atît mai mult să
ne îndurerăm cînd vedem că cineva suferă nenorociri pentru fapte pe care noi
înşine le-am lăudat? Tocmai acum îl dezaprobi şi îl judeci? Pentru ce, oare,
nu-l dezaprobai şi nu-l acuzai atunci cînd te încînta tot ce vedeai că se
petrece în stadion, cînd îţi pierdeai toată ziua în stadion, lăsînd baltă
treburile tale?
9. Vezi deci, de ce natură
sînt faptele diavolului? Vezi de ce natură sînt fructele slavei deşarte, ale
laudei lumii? Eu le-am numit praf şi cenuşă, dar văd că nu sînt numai praf şi
cenuşă, ci foc şi fum. Fructele slavei deşarte şi laudele lumii nu se mărginesc
numai la aceea că nu dau naştere la nici o bucurie, ci merg pînă acolo că
acoperă cu nenorociri pe cel îndrăgostit de slava deşartă şi de lauda lumii. Ar
putea fi într-adevăr şi cenuşă fructele slavei deşarte şi ale laudei lumii
pentru aceia care cheltuiesc multe averi şi nu au nici un folos de pe urma
cheltuielilor lor. Dar nu se poate spune asta pentru aceia, despre cei care
suferă în afară de risipirea averilor şi nenorocirile despre care am vorbit mai
sus.
10. Dar aş putea fi
întrebat:
- Ce e de făcut dacă este
neînsemnat fructul risipei aceleia de averi în stadion, pentru care darnicul
este cinstit şi admirat de mulţime?
- Vezi bine însă, că
cinstea aceasta nu e mare, deoarece, după cum am arătat adineaori, este acoperită
de batjocură, este ţinută de rău şi hulită.
- Ce vom spune însă, celor
aplaudaţi şi lăudaţi pentru risipa lor de bani?
- Mulţimea i-a cinstit şi
i-a aclamat nu pentru că-şi risipesc averile, ci pentru că nădăjduieşte ca ei
să mai facă încă şi altădată astfel de risipe. Dacă le-ar mulţumi într-adevăr
pentru darurile ce li s-au făcut mai înainte, atunci pentru ce îi ţin de rău
cînd nu mai au nimic? Pentru ce nu se mai apropie de ei, ba, dimpotrivă, îşi
bat joc de ei şi-i numesc nişte oameni pierduţi şi nebuni? Ai văzut deci, că
slava deşartă, lauda lumii nu este altceva decît o nebunie?
11. Să lăsăm la o parte
acest exemplu al slavei deşarte, al umbletului după laudele lumii, care poate
fi înfăptuit numai de un om sau doi, şi să dăm un alt exemplu.
Dar poate că cineva ar
întreba:
- Ce vei spune despre cei
care cheltuiesc averi mari pentru desfătarea şi distrarea cetăţenilor oraşelor?
- Spune-mi, te rog, ce
folos au ei de pe urma acestor cheltuieli? Căci şi ei se bucură de slavă şi de
aclamaţie o singură zi. Şi că aşa stau lucrurile se poate vedea de acolo că
dacă cineva le-ar propune să aleagă între banii risipiţi sau între a treia
parte din ei sau cît de puţin din ei, şi auzul strigătelor de aclamaţie, crezi,
oare, că n-ar alege cu cea mai mare bucurie cît de puţin din averea lor în
locul laudelor? Ce nu pot să facă astfel de oameni ca să nu-şi piardă nişte
averi atît de mari, cînd ei, pentru cîştigul unei singure parale, nu se dau în
lături de la nici o poftă încărcată cu ruşine, de la nici un cuvînt ce gîlgîie
de îndrăzneală şi de obrăznicie?
12. Acum trebuie să îndrept
cuvîntul meu către creştinii noştri care nu voiesc să dea cît de puţin lui
Hristos, Cel sărac şi lipsit de hrana de toate zilele, care nu vor să dea cît
de puţin din averile lor celor săraci. Creştinii nu dau - de dragul Împărăţiei
celei veşnice a Cerurilor - celor nevoiaşi averile lor, averi pe care oamenii
lumii le împrăştie curtezanelor şi măscăricilor de dragul aplauzelor şi
aclamaţiilor.
13. Dar să vă dau o altă
pildă de slavă deşartă. Care anume? Este vorba de slava deşartă care stă la
îndemîna tuturor oamenilor spre a o urmări şi nu doar a unuia sau a doi, cum a
fost cazul în pilda de mai sus. Ne bucurăm cînd ne laudă lumea chiar pentru
faptele de care sîntem conştienţi că nu merităm deloc să fim lăudaţi. Cel sărac
face tot ce-i stă în putinţă ca să se îmbrace cu haine frumoase nu pentru
altceva decît ca să fie lăudat de oameni. Adeseori, deşi poate să-şi facă
singur toate treburile, îşi tocmeşte un servitor nu pentru că are nevoie de el,
ci pentru ca să nu pară sărac şi lipsit de cinste prin faptul că-şi face singur
treburile. Dacă ar fi altfel, spune-mi, te rog, pentru care pricină tu, care-ţi
faci totdeauna singur treburile tale, vrei acum să fii servit de altul? Apoi,
dacă se întîmplă ca săracul să se îmbogăţească, îşi cumpără mobilier de argint
şi casă mare şi luxoasă. Dar şi le cumpără nu pentru că are nevoie de ele,
căci, dacă şi le-ar cumpăra din pricină că are nevoie de ele ca să poată trăi,
ar urma atunci ca majoritatea oamenilor să piară şi să moară. Iată ce vreau să
spun: sînt lucruri necesare fără de care nu putem să trăim, de pildă, roadele
pămîntului sînt de neapărată trebuinţă vieţii şi nu poţi trăi dacă pămîntul nu
rodeşte. Tot de neapărată trebuinţă sunt, acoperirea trupului cu haine,
acoperişurile şi zidurile şi încălţămintea. Acestea într-adevăr sînt de
neapărată trebuinţă; în schimb, toate celelalte sînt de prisos şi
nefolositoare. Dacă ar fi de neapărată trebuinţă pentru a trăi mobilierul de
argint şi casa luxoasă şi dacă nu ar fi cu putinţă ca un om să trăiască fără
slugi, după cum nu este cu putinţă de trăit fără roadele pămîntului, fără
haine, încălţăminte, adăpost, ar trebui să piară cea mai mare parte din oameni,
pentru că cei mai mulţi oameni nu au slugi, nici case luxoase. Dacă ar fi de
neapărată trebuinţă ca un om să se servească de vase de argint şi n-ar fi cu
putinţă de trăit fără acestea, ar trebui să piară cea mai mare parte din
oameni, pentru că nu toată lumea are vase de argint. Dacă ai întreba cumva pe
unul dintre cei care au vase de argint: „Pentru ce vrei să ai acest vas de
argint? Spune-mi, te rog, pricina. La ce-ţi serveşte?”, nu poate să-ţi spună
altă pricină decît că are aceste vase de argint pentru a fi cinstit de oameni.
„Le am, îţi va răspunde el, ca să fiu admirat de lume, şi nu dispreţuit; le
ascund, însă, iarăşi ca să nu fiu pizmuit şi furat.” Poate fi, oare, o nebunie
mai cumplită decît aceasta? Dacă le ţii în casă ca să fii lăudat şi cinstit de
lume, arată-le atunci tuturor, fără deosebire. Dar, dacă te temi că poţi fi
pizmuit pentru că le ai, atunci este mai bine să nu le ai!
14. Îţi voi vorbi încă
despre o altă nebunie.
Adeseori unii oameni, chiar
cînd ajung să nu mai aibă cele de neapărată trebuinţă pentru trai şi ajung să
moară de foame, nu se despart de aceste vase de argint. Dacă i-ai întreba
pentru ce nu le vînd, îţi răspund: „Trebuie să-mi păstrez cinstea şi vaza!” Ce
cinste, omule, ce vază? Nu vasele de argint fac cinstea şi vaza omului. Dacă ar
fi aşa, atunci dreptul Ilie, Elisei şi Ioan Botezătorul ar fi fost cu totul
lipsiţi de cinste şi de vază, deoarece Ilie nu avea nimic mai mult decît un
cojoc (4 Regi 2, 8) şi cerea cele pentru hrană de la o văduvă, săracă şi ea.
Ilie ducea o viaţă de cerşetor; a venit la uşa femeii aceleia sărace şi a
rostit cuvintele rostite de un cerşetor (3 Regi 17, 10-11). Era fără cinste şi
fără vază Elisei, care a fost hrănit la fel de o femeie săracă? (4 Regi 4,
8-37). Era, oare, fără cinste şi fără vază şi Ioan Botezătorul, care nu avea
nici haină şi nici o pîine măcar? (Marcu 1, 6). Există o singură necinste şi o
singură lipsă de vază, aceea de a fi bogat. Cu adevărat, bogăţia este o mare
necinste. Bogăţia dă cuiva numai slava de a fi nemilos, trîndav, molîu,
îngîmfat, rîvnitor de slavă deşartă, sălbatic, îmbrăcatul hainelor frumoase
nu-ţi dă cinste şi vază. Dimpotrivă, ai cinste, ai vază dacă te îmbraci cu
fapte bune.
15. Aud, însă, despre mulţi
oameni că sînt admiraţi pentru bogăţia lor.
- Cutare, spun oamenii, are
cinstea şi vaza lui. Doarme într-un pat care are tot ce-i trebuie, are multe
vase de aramă, este, într-un cuvînt, un om gospodar.
Un astfel de gospodar mi-ar
putea face următoarea obiecţie:
- Pentru ce ne mustri pe
noi, care avem numai atîta avere, cînd ar trebui să mustri pe cei care au mai
multă avere decît noi?
- Pe voi vă judec cu mult
mai mult decît pe ei. Dacă nu vă scutesc de învinuire şi de mustrare pe voi,
care aveţi o avere mai mică, cu atît mai mult pe cei care au multe şi
nenumărate averi. Cinstea şi vaza cuiva nu stau în a avea o casă luxoasă şi
frumoasă, nu stau în a dormi într-un pat acoperit cu cuverturi luxoase, cu
perne de puf şi plăpumi de mătase şi nu stau nici în a avea o mulţime de slugi.
Toate acestea sînt în afară de noi şi n-au deloc de a face cu noi înşine, cu
sufletul nostru. Ceea ce se potriveşte desăvîrşit cu sufletul nostru este
modestia, dispreţul banilor şi averilor, dispreţul slavei, nesinchiseala de
cinstea dată de mulţime, puţina preţuire a tot ce-i omenesc, îmbrăţişarea
sărăciei, depăşirea firii omeneşti printr-o vieţuire virtuoasă. Aceasta este
adevărata vază, aceasta este adevărata slavă, aceasta este adevărata cinste.
Iar pricina tuturor relelor
din lume provine din principiul pe care îl punem la temelia educaţiei copiilor
noştri. Şi vă voi explica acest lucru în cele ce urmează.
16. Îndată ce s-a născut un
copil, tatăl nu-şi dă toată silinţa ca să-i orînduiască viaţa şi să-i formeze
caracterul, ci ca să-l împodobească şi să-l îmbrace cu haine luxoase, cusute cu
fire de aur.
Pentru ce faci asta, omule?
Admit ca tu să te împodobeşti cu astfel de haine. Dar pentru ce îl înveţi cu
ele pe copil, care încă n-a gustat din această nebunie? Pentru ce-i atîrni în
jurul gîtului podoabă? Copilul n-are nevoie de aur, ci de un bun şi priceput
pedagog care să-l formeze. Şi mai laşi încă să-i atîrne copilului părul pe
spate ca unei fete! Prin asta, de la început chiar, slăbănogeşti pe copil şi
moleşeşti tăria firii lui. De la început sădeşti în el dragostea zadarnică de
bani şi-l convingi că trebuie să poftească lucruri nefolositoare. Pentru ce-i
faci încă mai mare ispita? Pentru ce îl creşti în dragostea celor materiale?
Scriptura spune: E o ruşine pentru un bărbat dacă lasă să-i crească părul
(1 Corinteni 11, 14). Firea n-o vrea, Dumnezeu n-a îngăduit-o, este
oprită, este un obicei păgînesc. Mulţi le atîrnă cercei de aur la urechi. Ar
trebui ca şi fetele să se ferească de asemenea podoabe. Voi, însă, aduceţi
această pierzanie şi peste băieţi.
17. Poate că mulţi rîd de
cuvintele mele ca de nişte nimicuri. Nu sînt, însă, nimicuri, ci idei de foarte
mare însemnătate. Dacă o fată este crescută în casa părintească în dragostea şi
patima după podoabe femeieşti, cînd va pleca din casa părinţilor va fi de
nesuferit soţului ei şi greu de mulţumit şi mai împovărătoare decît cei care
strîng impozitele. V-am mai spus şi altădată că răul nu poate fi îndreptat din
lume din pricină că nici un om nu are grijă de copii, nimeni nu le vorbeşte
despre feciorie, nimeni nu le spune despre curăţia trupească şi sufletească,
nimeni nu-i învaţă să dispreţuiască averile şi măririle, nimeni nu le vorbeşte
despre poruncile vestite în Scripturi.
18. Ce se va întîmpla cu
copiii noştri dacă n-au, chiar din prima vîrstă, educatori? Dacă oamenii care
au fost educaţi chiar de cînd s-au născut şi au fost instruiţi pînă la
bătrîneţe nu reuşesc totuşi să ajungă oameni desăvîrşiţi, cît rău nu vor
săvîrşi cei care de la începutul vieţii lor au fost obişnuiţi să audă
vorbindu-li-se numai despre lucrurile pămînteşti? În vremea noastră fiecare
părinte îşi dă toată silinţa să instruiască pe copiii lui în meserii, în arte,
în ştiinţă, în oratorie, dar nici unul nu se interesează cît de puţin să educe
sufletul lor.
19. Nu încetez de a vă
ruga, de a vă ruga cu lacrimi, şi a vă cere ca, înainte de toate celelalte, să
daţi copiilor voştri o bună educaţie. Dacă-ţi iubeşti copilul, arat-o prin
educaţia ce i-o dai. De altfel, ai şi răsplată. Ascultă ce spune Pavel: ... dacă
vor stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie (1
Timotei 2, 15). Dacă ai nenumărate păcate adunate în conştiinţa ta, atunci
născoceşte o iertare a păcatelor tale, şi anume: creşte un atlet pentru
Hristos. Prin aceste cuvinte nu-ţi spun: „Nu-l lăsa să se căsătorească.
Trimite-l în pustie. Pregăteşte-l să îmbrăţişeze viaţa monahilor.” Nu-ţi spun asta!
Aş vrea negreşit şi aş dori ca toţi să îmbrăţişeze viaţa monahală, dar nu
silesc pe nimeni, pentru că o astfel de viaţă pare prea greu de purtat. Creşte
un atlet pentru Hristos! Învaţă-ţi copilul din prima vîrstă să trăiască cu
evlavie în lume!
20. Dacă vei întipări în
sufletul lui încă fraged învăţăturile cele bune, nimeni nu va putea să i le
desprindă; ele se întăresc ca şi sigiliul aplicat pe ceară. Copilul, cînd e
mic, tremură, se teme şi are respect şi de chipul tău, şi de cuvintele tale, şi
de tot ce faci. Întrebuinţează cum trebuie superioritatea ta. Tu eşti cel
dintîi care te vei bucura de bunătăţi dacă ai un copil bun şi, apoi, Dumnezeu.
Prin educarea copilului tău lucrezi pentru tine însuţi.
21. Se spune că
mărgăritarele, îndată după prinderea lor, au înfăţişarea unei picături de apă.
Dacă cel care pescuieşte perla este un om iscusit, pune picătura în palmă şi
mişcă podul palmei întorcînd picătura pînă ce se rotunjeşte exact şi o face
foarte rotundă şi tare; după ce i s-a dat această formă, nu mai este cu putinţă
să i se mai dea alta. Ceea ce este fraged şi încă n-a căpătat o formă tare
poate lua orice formă, pentru că este uşor de schimbat în altă formă; cui este
tare, însă, şi a primit tăria în natura sa nu-i este uşor să iasă din natura sa
şi să se schimbe în altă formă.
22. După cum pictorii
lucrează cu multă grijă şi exactitate tablourile, iar sculptorii statuile, tot
astfel şi fiecare tată şi mamă trebuie să-şi dea silinţa pentru desăvîrşirea
acestor tablouri, acestor icoane minunate ale lui Dumnezeu. Pictorii, în
fiecare zi, pun în faţa lor tabloul şi-i dau culorile trebuitoare, sculptorii
fac la fel: dau jos ce este de prisos şi adaugă ce trebuie. Tot aşa şi voi, ca
nişte sculptori, întrebuinţaţi tot timpul vostru liber spre a sculpta statui
minunate lui Dumnezeu; îndepărtaţi ce este de prisos, adăugaţi ce trebuie şi
uitaţi-vă cu grijă la ele în fiecare zi: care este darul natural al copiilor,
spre a-l dezvolta, care este defectul, spre a-l îndepărta. Cu multă grijă, în
primul rînd, alungaţi din sufletul lor desfrînarea, căci mai cu seamă dragostea
trupească tulbură sufletele tinerilor. Dar mai ales, înainte de a gusta din
acest fel de dragoste, învaţă-l să fie cumpătat, să privegheze, să se roage cu
stăruinţă şi să-şi facă semnul crucii cînd spune sau face ceva.
23. Închipuie-ţi că eşti un
împărat care are sub conducerea sa un oraş: sufletul copilului. Căci,
într-adevăr, sufletul este un oraş. După cum în oraş unii fură, alţii fac fapte
de dreptate, unii muncesc cum trebuie, iar alţii fac toate de mîntuială şi la
întîmplare, tot astfel şi în suflet sînt gînduri şi gînduri. Unele se luptă
împotriva pornirilor neîndreptăţite ale sufletului, cum sînt soldaţii în oraş;
altele se îngrijesc de buna stare a întregii locuinţe a trupului, cum sînt oamenii
de stat dintr-un oraş; altele poruncesc, cum sînt conducătorii oraşului; altele
povestesc lucruri de ruşine şi desfrînate, cum sînt destrăbălaţii din oraş;
altele povestesc lucruri cuviincioase, cum sînt oamenii cumpătaţi şi înţelepţi
din oraş; altele iubesc o viaţă plină de moleşeală, ca femeile de la noi;
altele spun prostii, ca şi copiii; unora li se porunceşte ca unor sclavi, cum
sînt servitorii în oraş; altele sînt nobile, cum sînt oamenii liberi din oraş.
24. Avem deci, nevoie de
legi ca să alunge gîndurile rele, să le aprobe pe cele bune şi să nu îngăduie
ca gîndurile rele să pună stăpînire pe cele bune. Dacă într-un oraş n-ar fi
legi care să îngrădească libertatea hoţilor, viaţa în oraş ar fi grozav de
tulburată; dacă soldaţii n-ar face uz cum trebuie de puterea lor, s-ar distruge
totul; dacă fiecare cetăţean şi-ar părăsi starea şi funcţia sa şi ar urmări-o
pe a altuia, s-ar nimici buna rînduială din pricina lăcomiei; tot aşa este şi
cu sufletul copilului.
25. Sufletul unui copil
este deci, un oraş: oraş de curînd zidit şi întemeiat, oraş care are cetăţeni
străini ce n-au încă experienţa nici unui lucru (astfel de cetăţeni sînt mai cu
seamă uşor de format). Cei care au fost crescuţi într-un fel rău de vieţuire,
cum sînt bătrînii, sînt greu de schimbat, deşi nu cu neputinţă, căci, dacă vor,
pot şi ei să se schimbe. Cei tineri însă, care n-au încă experienţa vieţii, vor
primi cu uşurinţă legile toate.
26. Dă, aşadar, legi
acestui oraş, legi înfricoşătoare şi aspre pentru cetăţenii oraşului. Fii apărătorul
legilor ce se calcă. Nu-i de nici un folos să dai legi dacă nu cauţi ca aceste
legi să fie puse în aplicare.
27. Dă, deci, legi! Ai
multă grijă de ele. Legiuirea noastră este pentru bunul mers al întregii lumi.
Astăzi construim un oraş. Cele patru simţuri să fie meterezele şi porţile
oraşului, iar întreg trupul să fie ca un zid. Porţile lui sînt: ochii, limba,
auzul, mirosul şi, dacă vrei, pipăitul. Prin aceste porţi intră şi ies
cetăţenii acestui oraş, cu alte cuvinte, prin aceste porţi gîndurile corup sau
desăvîrşesc sufletul copilului.
28. Haide deci, să venim
mai întîi la prima poartă, limba: căci limba este aceea care se întrebuinţează
cel mai mult. Mai înainte de toate celelalte, să-i facem uşi şi zăvoare, nu de
lemn, nici de fier, ci de aur. Căci cu adevărat de aur este şi oraşul pe care-l
construim. După ce acest oraş va fi gata construit, n-are să locuiască în el un
om, ci însuşi împăratul tuturor. În cursul acestei lucrări veţi vedea unde vom
aşeza palatul împărătesc al lui Dumnezeu. Aşadar, să facem acestei porţi uşi şi
zăvoare de aur, adică din cuvintele lui Dumnezeu, după cum spune Profetul: Cuvintele
lui Dumnezeu sînt în gura mea mai dulci decît mierea şi fagurele, mult mai de
preţ decît aurul şi pietrele preţioase (Psalmi 118, 103; 18, 11).
Să învăţăm pe copii să aibă necontenit pe buze cuvintele lui Dumnezeu, chiar şi
cînd merg, să nu le aibă în chip silit, nici superficial şi nici rar, ci
continuu. Uşile nu trebuie să fie acoperite numai cu foiţe de aur, dimpotrivă,
să fie făcute groase şi solide, lucrate în întregime din aur; în locul
pietrelor bătute pe dinafară, să aibă pietre preţioase. Zăvor al acestor uşi să
fie crucea Domnului, făcut în întregime din pietre preţioase, pus de-a
curmezişul la mijlocul uşilor. Dacă vom face uşi de aur atît de groase şi le
vom pune zăvor, să le facem lor şi locuitori vrednici. Care sînt aceştia? Să
învăţăm pe copil să rostească totdeauna cuvinte cuviincioase şi evlavioase. Să
avem multă grijă să alungăm pe cetăţenii străini, ca să nu se strecoare printre
locuitorii acestui oraş oameni amestecaţi şi stricaţi, adică cuvinte de
insultă, de batjocură, cuvinte necugetate, de ruşine, lumeşti; pe toate acestea
să le alungăm. Nimeni să nu intre prin aceste porţi. Să intre numai Împăratul
(Iezechiel 44, 2). Lui şi celor ai Lui să-I fie deschisă această poartă,
ca să se spună şi despre ea: Aceasta este poarta Domnului, iar drepţii
vor intra prin ea (Psalmi 117, 19), precum şi cuvintele lui Pavel: Dacă
este vreun cuvînt bun, spre zidire, să fie folositor ascultătorilor (Efeseni
4, 29). Gura să rostească cuvinte de mulţumire şi cîntece sfînte. Să vorbească
totdeauna despre Dumnezeu şi despre filosofia cea de sus.
29. Cum va fi cu putinţă
aceasta? Prin ce mijloace vom învăţa pe copii să se poarte astfel? Dacă vom
supraveghea cu multă grijă toate cuvintele lor. Cu copilul, lucrul este foarte
uşor. Cum? Copilul nu se luptă nici pentru bani, nici pentru măriri. Este copil
încă. Nu-l preocupă nici femeia, nici grija de copii şi nici grija de casă.
Cine i-ar da, deci, prilej ca să insulte şi să hulească? Cel mult dacă se
ceartă cu cei de o vîrstă cu el.
30. Pune deci, numaidecît
copilului lege ca să nu ocărască pe nimeni, să nu hulească pe nimeni, să nu se
jure, să nu înjure, să nu se bată. Cînd îl vezi că-ţi calcă legea, pedepseşte-l,
uneori printr-o căutătură aspră şi severă, alteori prin cuvinte usturătoare,
iar alteori, prin cuvinte de mustrare; deşteaptă-i uneori ambiţia prin cuvinte
măgulitoare de a fi mai bun decît alţii, alteori făgăduieşte-i răsplată pentru
o purtare bună. Nu-l bate mereu şi fără socoteală, ca să nu-l obişnuieşti să
fie crescut prin bătaie. Dacă se va obişnui să fie educat numai prin bătaie, va
învăţa să dispreţuiască bătaia. Iar dacă a învăţat să dispreţuiască bătaia, ai
stricat totul. Dimpotrivă, să se teamă de bătaie, dar să n-o primească. Să fie
mişcat biciul, dar să nu cadă pe spatele copilului. Ameninţările să nu meargă
pînă la faptă. Dar să nu creadă că se reduc numai la ameninţări cuvintele tale.
Ameninţarea atunci este bună, cînd este crezut că se va traduce în faptă. Căci,
dacă cel ce a greşit îţi află gîndul, va dispreţui şi ameninţarea şi bătaia.
Dimpotrivă, să se aştepte să fie pedepsit, dar să nu-l pedepseşti, ca să nu se
stingă teama de pedeapsă, ci teama să rămînă ca un foc plin de putere ce arde
de peste tot toţi spinii sau ca o cazma ascuţită ce sapă pînă în adînc. Cînd
vei vedea că teama are bune rezultate, fii blînd. Firea omenească are nevoie şi
de blîndeţe.
31. Învaţă pe copil să fie
îngăduitor şi bun cu oamenii. Dacă-l vei vedea că înjură şi insultă pe
servitor, nu trece cu vederea acest lucru, ci pedepseşte-l pe copil. Dacă ştie
că nu-i este îngăduit să înjure şi să insulte sluga, cu atît mai mult nu va
înjura şi insulta pe ceilalţi oameni. Închide-i gura la orice cuvînt rău şi urît.
Dacă-l vei vedea că huleşte pe cineva, astupă-i gura şi îndreaptă-i limba spre
propriile sale greşeli şi scăderi.
32. Sfătuieşte şi pe mamă
să-i dea copilului astfel de învăţături; tot aşa şi pe pedagog, ca şi pe
servitorul ce-l însoţeşte la plimbare, pentru ca toţi la un loc să-i fie
paznici şi să observe ca nu cumva să iasă din gura copilului, prin uşile cele
de aur, acele cuvinte urîte şi rele.
33. Să nu crezi că-ţi
trebuie mult timp ca să ajungi la bune rezultate. Îţi sînt de-ajuns două luni
şi ai reuşit în totul dacă de la început îl observi, îl ameninţi şi pui atît de
mulţi supraveghetori. Buna lui deprindere se preface într-o a doua natură.
34. Aşadar, această poartă
va ajunge o poartă vrednică de a intra prin ea Domnul numai dacă nu se vor
rosti nici cuvinte de ruşine, nici cuvinte necugetate şi nici un alt cuvînt
rău, ci numai cele ce se cuvin Stăpînului. Dacă cei care instruiesc pe copiii
lor pentru a fi buni ostaşi, îi iau de mici şi-i învaţă să tragă cu arcul, să
se îmbrace cu haine ostăşeşti, să călărească, fără ca vîrsta copiilor să le fie
o piedică, cu cît mai mult trebuie ca aceia care se pregătesc pentru oastea
cerească să se îmbrace cu toată această podoabă împărătească! Să fie învăţat,
deci, copilul să cînte psalmi lui Dumnezeu, spre a nu-şi petrece vremea cu
cîntece de ruşine şi povestiri nefolositoare.
35. Aşa să fie întărită
această poartă. Să fie aleşi acei cetăţeni despre care am vorbit. Pe ceilalţi
să-i omorîm înlăuntru, cum omoară albinele pe trîntori şi nu-i lasă nici să
iasă afară, nici să bîzîie.
36. Să mergem acum şi la
altă poartă. Care este aceasta? E aproape de cea dintîi şi se înrudeşte cu ea.
Este auzul. Cetăţenii primei porţi ies dinlăuntru în afară şi nici unul nu
intră prin ea; cetăţenii porţii a doua intră din afară şi nici unul nu iese
prin ea. Prin urmare, se înrudesc mult cele două porţi. Dacă nu se îngăduie
nici unui gînd stricat şi rău să-i calce pragurile, nu va face greutăţi nici
gurii. Cel care nu aude lucruri ruşinoase sau rele nici nu rosteşte lucruri de
ruşine. Dar dacă va fi larg deschisă tuturor, o va pîngări şi pe aceea şi va
produce tulburare tuturor celor dinlăuntru. Poate că ar fi trebuit să spun
toate aceste lucruri despre auz mai înainte, ca să astup mai dinainte intrarea.
37. Copiii să nu audă nici
un cuvînt nelalocul lui, nici de la servitori, nici de la pedagog, nici de la
îngrijitori. După cum plantele cînd sînt mici şi plăpînde au nevoie de mai
multă îngrijire, tot astfel şi copiii. Să ne îngrijim să le luăm pedagogi buni
ca să le punem o bună temelie chiar de la început şi să nu primească din
fragedă vîrstă ceva rău.
38. Să n-audă copilul basme
prosteşti şi băbeşti. Iată ce se spune în astfel de basme: „Cutare s-a
îndrăgostit de cutare.” Sau: „Fiul împăratului şi fiica cea mai mică au făcut
cutare şi cutare lucru.” Asemenea povestiri să nu audă copiii. Dimpotrivă, să
audă alte povestiri, fără aluzii urîte, ci pline de multă simplitate şi
curăţie. Se poate să le audă din gura servitorilor şi din gura celor ce-l
însoţesc pe copil la plimbare, dar nu din gura tuturor, căci nu-i îngăduit
tuturor servitorilor să se amestece în educaţia copilului. Cei care ne ajută în
opera noastră trebuie să fie oameni pricepuţi, ca unii ce au să se apropie de
statuia pe care o facem pentru Dumnezeu. Dacă am fi constructori şi am zidi o
casă pentru un om de seamă, n-am îngădui servitorilor să se apropie fără nici
un rost de construcţie. Oare n-ar fi absurd ca acum, cînd zidim un oraş şi
creştem cetăţeni pentru Împăratul ceresc, să îngăduim tuturor, fără deosebire,
să se amestece în lucrul nostru? Să ne luăm, deci, în ajutor numai pe acei
servitori care sînt pricepuţi şi de folos. Dacă nu avem nici unul, să tocmim
unul cu leafă, bărbat virtuos, şi să-i dăm mînă liberă spre a ne ajuta în opera
noastră.
39. Să nu audă, deci, copilul
basme prosteşti şi băbeşti. Cînd este plictisit din pricina lecţiilor,
povesteşte-i istorisiri sfînte - căci sufletului îi place să audă povestiri din
vechime. Povesteşte-i, făcîndu-l să-şi uite de joacă; doar tu creşti un
filosof, un atlet şi un cetăţean al cerurilor.
Povesteşte-i aşa:
„La început un tată avea
doi copii; ei erau fraţi.”
Opreşte-te puţin, apoi
adaugă:
„Amîndoi aveau aceeaşi
mamă. Unul era mai în vîrstă, celălalt mai tînăr. Cel mai în vîrstă era plugar,
iar cel mai tînăr era păstor. Cel mai tînăr îşi ducea turmele sale la păscut pe
cîmpii şi pe malurile mării.”
Îndulceşte povestirile ca
să fie plăcute copilului, spre a nu-i obosi sufletul:
„Celălalt frate semăna
ogoarele şi planta pomi. Odată s-au gîndit să cinstească prin rodul ostenelilor
lor pe Dumnezeu. Păstorul a luat ce-a avut mai bun în turma lui şi l-a jertfit
lui Dumnezeu.”
Nu-i cu mult mai bine să
povesteşti aceste lucruri în locul povestirii neadevărate despre oile cu lîna
de aur? Apoi deşteaptă interesul copilului. Poţi s-o faci prin povestire. Să nu
adaugi de la tine nimic neadevărat, ci numai ceea ce-i scris în Scriptură:
„Cînd I-a adus lui Dumnezeu
jertfă ce a avut mai bun în turmele sale, îndată s-a pogorît foc din cer, a
răpit toată jertfa şi a dus-o la jertfelnicul cel de sus. Fratele cel mai mare
n-a făcut aşa. S-a dus, şi-a oprit pe cele mai bune din roadele sale pentru
sine şi a jertfit lui Dumnezeu fructe mai puţin bune. Dumnezeu nici nu S-a
uitat la ele, S-a întors şi le-a lăsat să rămînă pe pămînt. Jertfa celuilalt frate,
însă, a primit-o sus, la El. Aşa se întîmplă şi cu administratorii moşiilor:
stăpînul cinsteşte pe cel care-i aduce roadele moşiei şi-l pofteşte în casă,
iar pe altul, de care nu e mulţumit, îl lasă afară. Tot aşa s-a întîmplat şi
aici. Ce a urmat după aceasta? Fratele mai mare s-a întristat, ca unul ce
fusese dispreţuit şi dezaprobat de Dumnezeu, şi era mîhnit. Şi Dumnezeu i-a
spus lui: „Pentru ce eşti trist? Nu ştiai că aduci lui Dumnezeu darurile tale?
Pentru ce M-ai insultat? Pentru ce Mi-ai jertfit roade mai puţin bune?”
Dacă vrei să vorbeşti mai
simplu, spune:
„Acela neavînd ce răspunde,
a stat liniştit.”
Sau, mai bine: „A tăcut.”
„După aceasta, văzînd pe
fratele său mai mic i-a spus: „Hai să ieşim la cîmp”. Fratele cel mai mare,
prinzînd cu viclenie pe cel mai mic, l-a omorît. Şi credea că poate să se
ascundă de Dumnezeu. Dar Dumnezeu a venit la el şi i-a spus: „Unde este fratele
tău?” - Nu ştiu, a răspuns el, nu sînt păzitorul fratelui meu! Atunci Dumnezeu
i-a spus: Iată, sîngele fratelui tău strigă către Mine!”
Să stea alături şi mama
cînd sufletul copilului este format cu astfel de povestiri; ca să-ţi ajute şi
ea şi să laude cele spuse de tine.
„Ce s-a întîmplat apoi?
Dumnezeu a primit în cer pe fratele ucis; deşi a murit, el trăieşte sus în cer.”
Copilul primeşte această
învăţătură despre înviere. Copilul crede, chiar dacă i se spun lucruri
imposibile, ca de exemplu: „Şi l-a făcut semizeu.” Copilul nu ştie ce este un
semizeu, dar pricepe că trebuie să fie ceva mai mare decît omul şi îndată se minunează.
Cu atît mai mult cînd va auzi despre înviere şi că sufletul lui s-a suit în
cer.
Şi a luat Dumnezeu pe
fratele cel mai tînăr sus; celălalt, însă, a trăit mulţi ani, dar necontenit în
suferinţă, cu frică şi cu cutremur; a suferit nenumărate chinuri şi era
pedepsit în fiecare zi (Facerea 4, 1-12).
Vorbeşte-i cu tărie despre
pedeapsa dată lui de Dumnezeu; nu-i spune numai: „că va fi gemînd şi tremurînd
pe pămînt.” Copilul nu poate pricepe ce valoare au aceste cuvinte, aşa că
trebuie să-i spui:
„După cum tu, cînd stai
înaintea învăţătorului, eşti cuprins de spaimă, tremuri şi te temi dacă e vorba
să fii bătut, tot aşa a trăit toată viaţa lui şi fratele mai vîrstnic, pentru
că a păcătuit înaintea lui Dumnezeu.”
40. E destul atît pentru
copil. Spune-i această povestire seara, în timpul cinei. Mama să-i povestească
aceeaşi istorisire din nou. Apoi, după ce a auzit-o de mai multe ori, cere-i
s-o povestească şi el: „Spune-mi povestirea”, ca să se simtă şi el onorat de a
o povesti. Cînd va stăpîni povestirea îi vei spune şi folosul ce-l putem scoate
din ea. Cu toate că sufletul copilului, care a auzit povestirea, ştie să scoată
prin propriile sale puteri folosul şi învăţătura din ea înainte de a i le spune
tu, totuşi spune-i şi tu.
„Vezi cît de mare rău este
lăcomia, cît de mare rău este să invidiezi pe fratele tău? Vezi cît de mare rău
este să-ţi închipui că poţi să te ascunzi de Dumnezeu? El vede totul, chiar pe
cele săvîrşite întru ascuns.”
Numai această învăţătură
dacă ai sădi în sufletul copilului, ai făcut mult şi nu mai ai nevoie de
pedagog. Frica de Dumnezeu va sta necontenit lîngă copil şi negreşit îl va
zgudui mai mult decît frica de orice alt pedagog.
41. Nu te mărgini la atît
numai, ci ia-l de mînă şi du-l la biserică! Caută să-l duci mai cu seamă atunci
cînd se citeşte această povestire. Îl vei vedea cum se bucură, cum sare în sus
şi se veseleşte că ştie ceea ce toţi ceilalţi nu ştiu încă. O ia înaintea celui
ce citeşte povestirea, recunoaşte cele citite şi-i foloseşte mult. În felul
acesta povestirea se întipăreşte în mintea sa.
42. Se mai pot scoate şi
alte învăţături folositoare din această povestire. Învaţă-l deci:
„Nu trebuie să fim trişti
cînd suferim ceva nedrept. Dumnezeu ne arată aceasta, chiar de la început, prin
acest frate nedreptăţit. Pentru că a făcut fapte plăcute înaintea lui Dumnezeu,
Dumnezeu l-a luat, cînd a murit, sus în cer.”
43. Cînd s-a întipărit
povestirea aceasta în mintea copilului, povesteşte-i alta, tot despre doi
fraţi, şi spune-i:
„Erau iarăşi doi fraţi, şi
tot aşa, unul mai în vîrstă şi altul mai tînăr. Cel mai în vîrstă se ducea la
vînătoare, iar cel mai tînăr stătea pe lîngă casă.”
Această povestire este cu
mult mai plăcută decît cea dintîi pentru că are mai multe peripeţii, şi fraţii
erau mai în vîrstă.
„Aceşti doi fraţi erau şi
gemeni. De cînd s-au născut, mama iubea pe cel mai mic, iar tatăl pe cel mai
mare. Acesta îşi petrecea vremea mai mult pe ogoare, pe cînd cel mai tînăr
stătea acasă. Odată tatăl, cînd a îmbătrînit, a spus copilului pe care-l iubea:
„Pentru că am îmbătrînit, fiule, du-te şi pregăteşte-mi un vînat, adică
prinde-mi o căprioară sau un iepure, adu-mi-l şi frige-l, ca să mănînc şi să te
binecuvintez”. Celui mai mic nu i-a spus aşa ceva. Mama a auzit cele spuse de
tatăl. A chemat pe fiul cel mai mic şi i-a spus: „Fiule, pentru că tatăl tău a
poruncit fratelui tău să aducă un vînat ca să mănînce şi să-l binecuvinteze,
ascultă-mă. Du-te la turmă, ia nişte iezi tineri şi frumoşi şi adu-mi-i, iar eu
voi face din ei o mîncare aşa cum îi place tatălui tău. Tu îi vei duce-o ca să
mănînce şi ca să te binecuvinteze”. Tatăl avea vederea slabă din pricina
bătrîneţii. După ce fratele cel mai tînăr a adus iezii, mama i-a gătit. A pus
mîncarurile pe o tăblie şi le-a dat fiului celui mai tînăr, care le-a dus
tatălui său. L-a îmbrăcat şi cu piei de capră ca să nu-l cunoască, deoarece el
era fără păr, pe cînd fratele său era păros; aşa putea să-l ascundă ca să nu
cunoască tatăl înlocuirea. Şi aşa l-a trimis la tatăl lui. Tatăl,
închipuindu-şi că este fiul lui cel mai mare, a mîncat şi şi-a binecuvîntat
fiul. Mai tîrziu, după ce dăduse binecuvîntarea, a venit şi fiul cel mai mare
şi i-a dat vînatul. Cînd a aflat cele întîmplate, a început să se vaite şi să
plîngă.”
44. Vezi cîte foloase se
nasc din această povestire? Nu spune toată povestirea, căci vezi cîte
învăţături folositoare poţi scoate din ea. În primul rînd copiii vor respecta
şi vor cinsti mult pe părinţii lor cînd văd cît de căutată este binecuvîntarea
acestora. Vor prefera să ia nenumărate lovituri decît să fie blestemaţi de
părinţi. Dacă poveştile băbeşti pun atîta stăpînire pe sufletul copilului,
încît îşi închipuie că sînt adevărate cele povestite, cum oare n-ar pune
stăpînire pe sufletul lui şi nu l-ar umple de multă teamă, cînd i s-ar spune
istorisiri cu totul adevărate?
Tot din această istorisire
vei mai scoate învăţătura că trebuie să dispreţuim pîntecele, lăcomia
pîntecelui. Povesteşte-i şi acea parte a istorisirii, că cel mai în vîrstă n-a
avut nici un folos de pe urma dreptului de întîi născut, căci din pricina
neînfrînării pîntecelui şi-a vîndut dreptul de întîi născut.
45. Mai tîrziu, după ce
copilul a înţeles bine această povestire, îi vei cere iarăşi, în altă seară:
„Spune-mi povestirea cu cei
doi fraţi!”
Dacă va începe să o spună
pe cea cu Cain şi Abel, opreşte-l şi spune-i:
„Nu ţi-o cer pe aceasta, ci
pe aceea cu ceilalţi doi fraţi, în care tatăl a dat binecuvîntarea.”
Dă-i un fragment din ea, ca
să-şi aducă aminte, şi nu-i spune încă numele fraţilor. După ce-ţi va istorisi
tot ce i-ai spus, continuă şi spune:
„Ascultă ce s-a mai
întîmplat. Fratele cel mai în vîrstă căuta iarăşi, ca şi în povestirea de mai
înainte, să omoare pe fratele său şi aştepta moartea tatălui lor. Mama a aflat
de gîndul lui şi temîndu-se l-a trimis în altă parte pe fiul cel mai tînăr.”
46. Deşi înaltele idei
cuprinse în această istorisire depăşesc puterea de înţelegere a copilului,
totuşi, cu oarecare îngăduinţă, pot fi vădite şi în mintea fragedă a copilului,
dacă vom şti cum să exploatăm tîlcul. Deci îi vom grăi aşa:
„Acest frate a plecat şi a
ajuns într-un loc unde nu avea cu el nici un om, nici servitor, nici
îngrijitor, nici pedagog şi nici pe altcineva. Cînd a ajuns în acel loc, s-a
rugat şi a zis: «Doamne, dă-mi pîine şi îmbrăcăminte şi mîntuieşte-mă!» După ce
a rostit aceste cuvinte, de supărare a adormit. Şi a văzut în vis o scară
întinsă de la pămînt pînă la cer; Îngerii Lui Dumnezeu se suiau şi se coborau
pe ea; Însuşi Dumnezeu stătea în vîrful ei. Şi a grăit către Dumnezeu:
«Binecuvintează-mă!» Şi l-a binecuvîntat şi i-a pus numele Israel.”
47. La timp potrivit mi-a
venit în minte o altă idee, prilejuită de schimbarea numelui lui Iacov în
Israel. Care este aceasta? Putem sădi rîvna pentru virtute în copii chiar prin
numele ce-l poartă. Nimeni să nu se grăbească să dea copiilor numele
strămoşilor: al tatălui, al mamei, al bunicului, al străbunicului, ci să le dea
lor numele Drepţilor, al Mucenicilor, al Episcopilor, al Apostolilor. Să fie
pentru copii şi numele ce-l poartă imbold spre cele bune. Unul să se numească
Petru, altul Ioan, iar altul - alt nume al unuia dintre Sfinţi.
48. Să nu-mi introduci
obiceiuri păgîneşti! E mai mare ruşinea şi batjocura cînd într-o casă de
creştini se practică obiceiuri păgîne, cum este obiceiul cu aprinsul
lumînărilor, cînd toţi aşteaptă să vadă care lumînare se stinge şi se topeşte
mai întîi, şi alte obiceiuri asemenea acestora, care aduc celor ce le practică
nu puţină pagubă sufletească. Să nu vă închipuiţi că asemenea obiceiuri sînt
mici şi fără nici o importanţă.
49. Aşadar, vă rog să daţi copiilor
voştri nume purtate de Drepţi! Poate că în vechime avea un sens obiceiul de a
se da copiilor numele strămoşilor; era o mîngîiere în faţa morţii: se părea că
cel plecat trăieşte prin cel care a primit numele lui. Acum acest sens nu mai
are valoare. Vedem că cei drepţi n-au procedat aşa cînd au pus nume copiilor
lor. Căci Avraam a născut pe Isaac, iar Iacov, Moise n-au fost numiţi cu numele
strămoşilor lor şi nu vom găsi nici un drept care să fie numit aşa. Ce îndemn
şi exemplu de virtute cuprinde numele! Nu vom găsi altă pricină a schimbării
numelui în Sfînta Scriptură decît că numele este un indiciu de virtute.
Iată ce se spune în Sfînta Scriptură: Tu te vei numi Chifa, care se
tălmăceşte Petru (Ioan 1, 42). Pentru ce? Pentru că ai
mărturisit. Tu te vei numi Avraam (Facerea 17, 5). Pentru ce? Pentru că vei fi
tatăl multor neamuri. Iacov a fost numit Israel (Facerea 32, 28) pentru că a
văzut pe Dumnezeu. Întemeiaţi pe aceste exemple, să începem educaţia copiilor.
50. Să intre, aşadar, în
casă numele Sfinţilor prin numele ce se dau copiilor. Prin asta se educă nu
numai copilul, ci şi tatăl cînd vede că este tatăl lui Ioan, al lui Ilie sau al
lui Iacov . Dacă vom da cu evlavie copiilor noştri nume în cinstea Drepţilor ce
au plecat dintre noi, vom avea mai multă înrudire cu Drepţii decît cu strămoşii
şi acest lucru ne va folosi mult atît nouă, cît şi copiilor. Să nu socoteşti că
lucrul este de puţină importanţă pentru că este mic; dimpotrivă, este temeiul
unui mare folos.
51. Dar, după ce am spus
acestea, să ne întoarcem iarăşi să continuăm povestirea:
„Iacov a văzut o scară
sprijinită şi a cerut să fie binecuvîntat. Dumnezeu l-a binecuvîntat. Apoi a
plecat Iacov la rudele sale şi acolo păştea oile.”
Povesteşte-i apoi despre
căsătoria lui şi despre întoarcerea lui acasă. Şi din acestea poţi scoate multe
învăţături. Căci iată cîte lucruri vă învaţă: va fi învăţat să nădăjduiască în
Dumnezeu, dacă este de neam nobil, va fi învăţat să nu dispreţuiască pe nimeni,
să nu se ruşineze de cele de jos şi fără de valoare, să suporte cu bărbăţie
nenorocirile şi multe altele.
52. După ce copilul a
crescut mai mare, spune-i şi întîmplări care să-i sădească în suflet mai multă
frică de Dumnezeu. Cînd mintea lui e încă fragedă nu-i pune lui astfel de
poveri, ca să nu se sperie. Dar cînd este de cincisprezece ani şi chiar mai
mult, să audă relatări despre gheenă. Dar, mai bine, cînd este de zece, opt ani
şi mai puţin chiar, să audă în toată amănunţimea istoria potopului, a Sodomei,
istorisirile despre cele petrecute în Egipt, toate cîte sînt pline cu pedepse
trimise de Dumnezeu pentru oameni. Cînd creşte mai mare, să audă istorisiri din
Noul Testament, din timpul harului, istorisiri despre gheenă. Îngrădeşte-i
auzul cu aceste relatări şi cu altele nenumărate pe care le ai din propria ta
experienţă.
53. Să nu-i îngăduim, să nu
mai lăsăm să se apropie de el un om care i-ar povesti lucruri nepotrivite. Am
spus lucrul acesta şi mai sus. Dacă vei vedea pe un servitor că spune copilului
cuvinte de ruşine, pedepseşte-l îndată şi fii judecător aspru şi fără milă al
celor greşite. Dacă vei vedea că o fată se apropie de el, păzeşte-l; dar mai
bine este să nu se apropie de copil nici o fată, ca să nu se aprindă în el
focul, afară de o femeie bătrînă, care nu poate cu nimic să atragă pe tînăr.
Păzeşte-l de o fată tînără mai mult ca de foc. Copilul nu va rosti nici un
cuvînt nepotrivit dacă nu va auzi cuvinte nepotrivite şi dacă va fi hrănit cu
cuvinte cuviincioase.
54. Haide să mergem şi la
altă poartă, la miros. Şi prin această poartă se introduce în suflet vătămare
dacă nu este bine astupată, spre exemplu: parfumurile şi mirosurile plăcute.
Nimic nu nimiceşte atît vigoarea sufletului, nimic nu-l moleşeşte atît cît
mirosirea parfumurilor plăcute.
Dar mi-ar obiecta cineva:
- Ce vrei să spui? Trebuie
să-mi facă plăcere murdăria?
- Nu spun asta, dar să nu
fie nici una, nici alta. Nici un copil să nu se parfumeze. Îndată ce creierul a
primit mirosul, a moleşit tot trupul. Prin parfum se aprind plăcerile şi se dă
naştere păcatului. Prin urmare, astupă şi această poartă! Rostul mirosului este
de a respira aerul, nu de a primi mirosurile plăcute. Poate că unii vor rîde că
ne ocupăm de lucruri mici cînd vorbim despre un astfel de mod de purtare. Nu
este vorba de lucruri mici, ci de fiinţarea, de educaţia şi formarea întregii
lumi, dacă se aplică aceste reguli spuse de mine.
55. Mai este şi o altă
poartă, mai frumoasă decît celelalte, dar greu de păzit, poarta ochilor. Pentru
aceasta, ea este aşezată sus şi este plină de frumuseţi. Are multe portiţe de apărare.
Ochiul nu slujeşte numai la văzut, ci se oglindesc în el toate cele
înconjurătoare, cînd este complet deschis.
56. Ochiului trebuie să-i
dăm legi aspre. Mai întîi această lege - să nu duci niciodată copilul la
teatru, ca să nu se pîngărească în întregime prin cele ce aude şi vede. În
pieţe, mai cu seamă cînd trece prin înghesuială de lume, pedagogul să ţină
seamă de această lege şi să vorbească cu el în aşa chip, încît să nu se
pîngărească ochii copilului.
57. Sînt multe mijloace
prin care poţi face pe copil să nu-şi închipuie că merită să fie văzut şi
admirat: dezbracă-l de prea multa podoabă; tunde-i părul de pe cap, aşa cum se
cade să fie un copil. Dacă se supără copilul că este lipsit de podoabe,
învaţă-l în primul rînd că el este cea mai mare podoabă.
58. Astfel, pentru a face
pe copil să nu se uite cu plăcere la lucrurile care i-ar vătăma sufletul,
serveşte-te de povestirile acelea, destul de bune pentru a-l feri, în care se
vorbeşte despre păcatele săvîrşite de fiii lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor
(Facerea 6, 4; Matei 24, 37-39; Luca 17, 27), despre cele întîmplate
sodomiţilor (Facerea 19, 1-28), despre gheenă şi încă multe altele.
59. În privinţa educaţiei
ochilor, pedagogul şi însoţitorul copilului trebuie să aibă multă grijă.
Arată-i alte frumuseţi şi întoarce-i privirile de la priveliştile de ruşine
spre cer, soare, stele, florile pămîntului, livezi, spre pozele frumoase din
cărţi. Cu astfel de frumuseţi să-i încînţi vederea. Şi sînt încă alte multe
lucruri frumoase care nu sînt vătămătoare.
60. Greu de păzit este
această poartă. Foc zace în lăuntrul ochilor; focul este legat de însăşi natura
ochilor şi ai putea spune că este chiar constrîngător. Să înveţe copilul
cîntece dumnezeieşti. Dacă în lăuntrul sufletului său nu se deşteaptă nici o poftă,
apoi nu doreşte să vadă nici în afară. Să nu facă baie cu femeile (rău e
obiceiul acesta), nici să nu fie trimis unde sînt adunate mai multe femei la un
loc.
61. Să audă necontenit
întreaga istorie a vieţii lui Iosif. Să afle învăţăturile despre Împărăţia
Cerurilor şi ce mare răsplată se dă celor ce trăiesc în castitate.
Făgăduieşte-i că ai să-i dai o mireasă frumoasă şi ai să-l faci moştenitorul
averii tale. Ameninţă-l în toate chipurile. Ameninţă-l în toate chipurile dacă
vezi că face altceva decît doreşti şi grăieşte-i aşa:
„Nu vom reuşi, fiule, să-ţi
găsim o soţie virtuoasă dacă nu vei arăta multă grijă de tine, dacă nu vei dori
să trăieşti virtuos. Dar dacă te vei sili să trăieşti aşa, te voi însura
curînd.”
62. Dacă va fi învăţat
copilul să nu rostească mai ales cuvinte de ruşine, atunci să sădeşti de sus,
de la Dumnezeu, în sufletul lui evlavia. Vorbeşte-i despre frumuseţea
sufletului. Fă să se nască în sufletul lui gînduri şi sentimente curate faţă de
femei. Spune-i: Cel care se lasă dispreţuit de o servitoare este el însuşi un
servitor. Spune-i că tînărul trebuie să aibă foarte multă grijă de el însuşi.
Să aibă grijă mai mult de ochi decît de limbă: cuvintele sînt auzite îndată de
oameni, pe cînd privirile nu sînt observate de toţi. Simţul văzului merge iute;
poate ademeni, chiar între mulţi oameni, fără să fie observat, cu aruncăturile
ochilor orice fată ar vrea. Tînărul să nu aibă legătură cu nici o femeie afară
de mama lui. Nu-i da bani pe mînă. Să nu se găsească ceva ruşinos în preajma
lui. Învaţă-l să dispreţuiască distracţiile şi altele asemenea acestora.
63. Mai este încă o poartă,
deosebită faţă de cele de pînă acum şi răspîndită pe toată suprafaţa trupului.
Se numeşte pipăitul, simţul tactil. Această poartă pare că-i închisă, dar de o
deschizi puţin, trimite toate impresiile sale în lăuntrul sufletului. Să nu
obişnuim trupul copilului cu haine moi şi nici să nu-i îngăduim să se apropie
de alte trupuri. Să căutăm să facem rezistent trupul copilului. Trebuie să ne
gîndim că noi creştem un atlet pentru Dumnezeu. Să nu întrebuinţeze, deci, nici
aşternut moale şi nici haine moi. În acest chip să dăm legi simţului tactil.
64. Haide acum să intrăm în
lăuntrul oraşului, să-i prescriem legi şi să facem ordine, o dată ce am rînduit
bine porţile. Mai întîi să aflăm cu precizie unde sînt casele şi vistieriile
locuitorilor oraşului, unde locuiesc atît cetăţenii serioşi, cît şi cei
uşuratici.
65. Se spune că mînia,
partea irascibilă a sufletului, îşi are locuinţa în piept, în inima din piept,
pofta îşi are locuinţa în ficat, iar raţiunea, în creier. Fiecare dintre ele
are virtuţi şi vicii. Virtuţile părţii irascibile ale sufletului sînt răbdarea
şi blîndeţea, iar viciile sînt: arţagul şi încăpăţînarea. Virtutea poftei este
castitatea, iar viciul: desfrînarea. Virtutea raţiunii este înţelepciunea, iar
viciul: prostia.
Să ne îngrijim, deci, ca în
inima, în ficatul şi în creierul copilului să ia naştere numai virtuţile, iar
virtuţile la rîndul lor să dea naştere unor cetăţeni virtuoşi, nu vicioşi.
Într-adevăr, aceste puteri ale sufletului: partea irascibilă, pofta şi raţiunea
sînt ca nişte mame care dau naştere gîndurilor.
66. Să revenim la mînie,
partea irascibilă a sufletului, tiranul sufletului. Nici nu trebuie să tăiem
complet din tînăr mînia, dar nici nu trebuie să-i îngăduim să o folosească
totdeauna. Din prima vîrstă să învăţăm pe copii să rabde chiar cînd ei înşişi
sînt nedreptăţiţi; iar dacă ar vedea pe cineva că este nedreptăţit, să păşească
curajos şi să ia apărarea celui năpăstuit, cu măsura cuvenită.
67. Cum vom putea sădi în
sufletul copilului aceste legi? Prin exerciţii în raporturile lui cu
servitorii: dacă rabdă cînd nu li se dă atenţie, dacă îşi stăpînesc mînia şi nu
se supără cînd nu le sînt îndeplinite dorinţele şi cererile şi dacă îşi recunosc
greşelile săvîrşite faţă de alţi oameni. În toate aceste exerciţii tatăl este
stăpîn: să fie aspru şi ameninţător cînd sînt călcate legile, dar dulce şi
prietenos cînd legile sînt îndeplinite, dăruind copilului multe răsplăţi. Tot
astfel guvernează şi Dumnezeu lumea: prin frica de iad şi prin făgăduinţa
Împărăţiei. Aşa să ne purtăm şi noi cu fiii noştri.
68. Să fie mulţi care să-l
facă pe copil să se mînie, cu scopul de a-l pregăti şi a-l obişnui să rabde
cînd este mîniat de cei din jurul lui. Şi după cum atleţii, înainte de
începerea luptelor, fac exerciţii cu prietenii lor pe locurile de antrenament,
pentru a fi nebiruiţi de rivalii lor, tot aşa şi copilul să fie instruit în
casă; iar cel care să-l pună la încercare să fie tatăl, sau, mai mult decît toţi.
fratele lui. Dar toţi cei din casă să se silească să facă pe copil să iasă
biruitor, fie răzbunîndu-se pe el, fie împotrivindu-i-se spre a dobîndi tăria
caracterului. Şi servitorii să-l mînie adeseori pe drept sau pe nedrept, pentru
a-l deprinde prin orice mijloc să-şi stăpînească mînia. Dacă tatăl său îl face
să se mînie nu e mare lucru, căci numele de tată pune stâpînire mai dinainte pe
sufletul copilului şi nu-l lasă să se revolte. Dar dacă fac acest lucru copiii
de aceeaşi vîrstă cu el, robi şi liberi, prin ei se va deprinde să fie blînd.
69. Mai este şi un alt
mijloc. Care-i acela? Cînd se mînie, adu-i aminte de scene şi învăţăminte din
propria sa viaţă. Cînd se supără pe un servitor care i-a greşit cu ceva,
întreabă-l dacă el n-a greşit cu nimic şi ce-ar simţi el însuşi dacă ar fi în
locul servitorului. Dacă-l vezi că bate un servitor, pedepseşte-l. Dacă-l
insultă şi-l înjură, pedepseşte-l din nou. Copilul nu trebuie să fie nici bleg,
nici sălbatic, ci să fie şi puternic şi blînd. De multe ori are nevoie să fie
ajutat de mînie, atunci cînd el însuşi are să aibă copii sau are să fie stăpîn
peste servitori. În toate privinţele mînia este folositoare, dar numai atunci
nu-i folositoare cînd căutăm să ne răzbunăm. Pentru aceea şi Pavel nu a făcut
uz niciodată de mînie în folosul lui propriu, ci numai cînd a fost vorba de cei
nedreptăţiţi. Moise, apoi, cînd a văzut că un frate este nedreptăţit, s-a
mîniat (Ieşirea 2, 11-12; 16-17), el care era cu totul generos şi cel mai blînd
dintre toţi oamenii (Numeri 12, 3). Cînd a fost insultat, nu s-a răzbunat, ci a
fugit (Ieşirea 2, 15). Să audă copilul aceste povestiri. Cînd ne ocupam cu
împodobitul porţilor, era nevoie de povestiri mai simple, dar cînd am intrat în
lăuntrul oraşului, ca să-i formăm pe cetăţeni, este timpul să întrebuinţăm
aceste povestiri mai adînci. Prin urmare, o lege de netrecut să fie pentru
copil: să nu se răzbune niciodată cînd este insultat el sau cînd suferă vreo
nedreptate sau ceva rău, dar niciodată să nu treacă cu vederea pe altul care
suferă pe nedrept.
70. Dacă tatăl învaţă
aceste lucruri pe copiii lui şi-i creşte aşa, atunci şi el va fi cu mult mai
bun. Şi va căuta să fie cu mult mai bun dacă nu pentru alt motiv, cel puţin din
obligaţia de a nu-şi prejudicia învăţătura prin exemplul său.
Să fie învăţat copilul să
rabde dispreţul şi lipsa de consideraţie. Să nu ceară de la servitori să-i facă
servicii pentru simplul fapt că este fiul stăpînului. Să se servească singur.
În acelea numai să fie slujit de servitori în care nu poate să se servească
singur, spre exemplu a face de mâncare, îndatorire ce nu-i de căderea unui om
liber. Într-adevăr, copilul nu trebuie să neglijeze treburile ce sînt de
căderea omului liber, iar în schimb să se ocupe cu lucrurile ce trebuie făcute
de sclavi. Cînd trebuie spălat pe picioare, să nu-l spele servitorul, ci să se
spele copilul însuşi. Dacă se poartă aşa, el ajunge iubit şi respectat de
servitori. Să nu-l îmbrace nimeni cu hainele şi nici să nu aştepte în baie ca
să fie servit de cineva, ci el însuşi să le facă pe toate. Dacă va face aşa, va
ajunge sănătos, lipsit de mîndrie şi plăcut celorlalţi oameni.
71. Învaţă-l pe copil că
toţi oamenii sînt egali prin fire; spune-i ce este un rob şi ce este un om
liber.
Vorbeşte-i aşa: În
vechime, fiule, pe vremea strămoşilor noştri, nu erau robi. Păcatul a adus pe
pămînt robia. Odinioară, la început, un fiu a insultat pe tatăl său şi a fost
pedepsit ca să fie rob fraţilor săi (Facerea 9, 20-25).
„Bagă de seamă deci, să nu
fii rob robilor. Dacă te vei mînia şi te vei supăra ca robii şi vei face
aceleaşi fapte ca şi ei, atunci nu eşti întru nimic mai presus de ei în ceea ce
priveşte virtutea şi nici nu vei mai avea vrednicia de om liber. Sîrguieşte-te,
dar, să fii stăpînul lor; şi să fii stăpîn nu prin faptul că eşti stăpîn, ci
prin felul tău de a te purta; să fii stăpînul pornirilor tale, ca nu cumva să
fii găsit rob al lor, deşi eşti liber. Oare nu vezi cîţi părinţi au dezmoştenit
pe copiii lor şi i-au făcut moştenitori în locul lor pe sclavi? Ai grijă, deci,
să nu se întîmple aşa ceva. Din partea mea nici n-o vreau, nici n-o doresc; tu
eşti stăpîn şi pe una, şi pe alta.”
72. Potoleşte-i în acest
chip mînia. Porunceşte-i să se poarte cu slugile cum se poartă cu fraţii.
Învaţă-l că toţi oamenii sînt egali prin fire, spunîndu-i cuvintele lui Iov: Dacă
aş fi nesocotit dreptul slugii sau al slujnicei mele în socotelile lor cu mine,
ce voi face cînd mă va cerceta Domnul? Dacă mă va întreba, ce-I voi răspunde?
Oare n-au fost şi ei făcuţi în pîntece cum am fost făcut şi eu? Cu toţii am
fost făcuţi în acelaşi pîntece (Iov 31, 13-15). Şi iarăşi: Oamenii
care ţineau de casa mea ziceau: Unde s-ar găsi vreunul care să nu se fi săturat
la masa lui? (Iov 31, 31).
73. Crezi, oare, că fără
rost a poruncit Pavel ca aceluia care nu se pricepe să-şi chivernisească
propria sa casă să nu i se încredinţeze nici conducerea Bisericii? (1 Timotei
3, 4-5).
Spune, deci, copilului:
„Dacă vei vedea că un servitor ţi-a pierdut creionul sau ţi-a stricat pana de
scris, nu te mînia, nici nu insulta şi nici nu înjura; dimpotrivă, fii
iertător, potoleşte-te repede. Dacă te vei învăţa să suporţi fără supărări
pagube mici, vei suporta şi pe cele mari, cînd ai să pierzi cureaua de la
tăbliţă sau lănţişorul de aramă.”
Copiii sînt tare
supărăcioşi cînd pierd astfel de mărunţişuri şi şi-ar da mai degrabă viaţa
decît să lase nepedepsite asemenea pierderi. Atunci este timpul să înmoi
asprimea mîniei lui. Fii încredinţat că dacă va fi liniştit şi blînd faţă de
aceste pagube, cînd va fi bărbat va suporta cu uşurinţă orice pagubă. Dacă va
avea copilul plăcuţa lucrată frumos din lemn foarte curată şi fără nici o pată,
iar lîngă ea lănţişoare de aramă şi creioane strălucitoare ca şi argintul şi
alte obiecte de acestea copilăreşti şi dacă le va pierde sau le va strica
servitorul care-l însoţeşte, iar copilul nu se va supăra, nici nu se va mînia,
a dat dovadă de cea mai mare înţelepciune. Să nu-i cumperi îndată lucrurile
pierdute sau stricate, ca nu cumva să se stingă dorinţa prin înlocuirea
obiectelor. Dimpotrivă, atunci să-i înlocuieşti ceea ce l-a supărat, cînd vei
vedea că nu le mai doreşte şi nici nu mai suferă din pricina lor.
74. Nu este vorba aici de
lucruri mici, ci sînt lucruri care ţin de orînduirea întregii lumi. Învaţă-l să
dea precădere fratelui mai mic, dacă are; de nu are frate, servitorului. Şi
acesta este un semn de cea mai mare înţelegere.
75. Înmuiaţi prin aceste
mijloace mînia copilului, ca să dea naştere la gînduri potolite şi blînde. Dacă
nu simte dezgust de nimeni, dacă suportă paguba, dacă n-are nevoie să fie servit,
dacă nu se revoltă cînd altul este cinstit şi preţuit, cum poate să se mai
mînie?
76. Este timpul să ne
ocupăm de poftă. Aici şi castitatea, şi vătămarea sînt duble. Poţi să te strici
pe tine sau pe alţii; poţi să fii tu însuţi cast sau să faci ca alţii să fie
caşti. Sînt de părere că trebuie ca nici copilul să nu fie corupt de alţii, dar
nici el să nu corupă fetele. Doctorii spun că la cincisprezece ani copiii sînt
asaltaţi puternic de poftă. Cum vom înlănţui această fiară? Ce vom face? Ce
frîu să-i punem? Nu cunosc altul decît cel al gheenei.
77. Mai întîi să-l
îndepărtăm pe copil de vederea şi auzirea a ceva ruşinos. Niciodată un copil să
nu se ducă la teatru. Dacă cere să se ducă la teatru, atunci să găsim copii de
vîrsta lui care nu se duc la teatru ca, prin puterea exemplului, să-l
îndepărtăm de teatru. Nimic nu produce rezultate atît de importante ca
emulaţia. S-o aplicăm în toate încercările noastre, dacă este ambiţios copilul.
Emulaţia are mai multă putere decît frica, decît făgăduinţa şi decît orice
altceva.
78. Să-i procurăm apoi alte
distracţii nevătămătoare. Să-l ducem să viziteze pe oamenii sfinţi, pe monahi,
să-i dăm putinţa să se odihnească, să-l cinstim cu felurite daruri, pentru ca
sufletul să poată suporta lipsa spectacolelor obscene din teatre. În locul
acelor spectacole, dă-i să citească povestiri plăcute, arată-i livezi, cîmpii
şi clădiri frumoase. După ce i-ai dovedit frumuseţea acestora, spune-i:
„O, fiule, spectacolele
acelea de teatru nu sînt pentru oamenii liberi, să vadă femei goale şi să audă
cuvinte de ruşine. Făgăduieşte-mi că n-ai să asculţi niciodată vreun cuvînt
urît şi nici n-ai să vezi ceva ce nu se cade. Dacă-mi faci această făgăduinţă,
du-te la teatru. Totuşi, îţi spun, nu-i cu putinţă să nu auzi acolo ceva de
ruşine. Cele ce se petrec la teatru nu sînt vrednice de privit.”
Spunînd aceste cuvinte,
să-l sărutăm, să-l luăm în braţe, să-l strîngem la piept ca să-i arătăm
dragostea noastră. Prin toate acestea îl înmuiem.
79. Ce alte mijloace să mai
întrebuinţăm? După cum am spus mai sus, să nu se apropie de nici o fată şi nici
să-l servească vreo fată, ci o servitoare înaintată în vîrstă, o femeie
bătrînă. Vorbeşte-i de Împărăţia Cerurilor. Dă-i exemple de oameni, atît dintre
păgîni, cît şi dintre creştini, care au strălucit prin castitate. Umple-i
necontenit urechile cu astfel de exemple. Iar dacă avem şi servitori care
trăiesc în castitate, să-i dăm şi pe ei de exemplu. Pentru că-i ruşinos ca un
servitor să fie cast, iar fiul stăpînului nu.
Mai avem încă un leac.
Care? Să-l deprindem să postească; dacă nu totdeauna, cel puţin de două ori pe
săptămînă: miercurea şi vinerea. Să se ducă la biserică. Iar seara, cînd iese
lumea de la teatru, tatăl să-şi ia copilul de mînă şi să-i arate pe cei ce ies
din teatru; să deplîngă pe bătrînii ce vin la teatru, că sînt mai lipsiţi de
înţelepciune decît tinerii şi să aducă mustrare şi tinerilor că s-au dus acolo
ca să se aprindă. Şi să întrebe pe copil: „Ce-au cîştigat toţi aceştia? Nimic
altceva decît ruşine, insultă şi dispreţ.” Nu este puţin lucru pentru păstrarea
castităţii copilului îndepărtarea lui de la auzirea şi vederea acestor
spectacole ruşinoase.
80. Mai este încă şi alt
mijloc de a păstra cast pe copil. Să fie învăţat să se roage cu multă rîvnă şi
umilinţă. Copilul va primi aceste poveţe pentru că prin firea sa el este
pătrunzător şi are sufletul treaz. În istoria Vechiului Testament găsim multe
exemple de genul acesta, spre exemplu: Daniel, Iosif. Să nu-mi spui că Iosif
avea şaptesprezece ani cînd se ruga (Facerea 37, 2), ci gîndeşte-te că mult mai
înainte şi mai mult decît fraţii săi a cucerit inima tatălui prin cuvioşia sa
(Facerea 37, 3). Iacov nu era fratele cel mai tînăr (Facerea 28, 11-22)? Dar
Ieremia (Ieremia 1, 6-7)? Dar Daniel, nu era de doisprezece ani (Daniel 1, 4-17)?
Dar Solomon, nu era şi el de doisprezece ani cînd a îndreptat spre Dumnezeu
acea minunată rugăciune (3 Regi 3, 6-7)? Dar Samuel nu l-a învăţat cînd era
tînăr pe propriul lui dascăl (1 Regi 3, 1-20)? Prin urmare, să nu deznădăjduim.
Dacă are cineva un suflet lipsit de maturitate, nu acceptă rugăciunea; vîrsta
copilăriei, însă, o primeşte pe aceasta. Să fie învăţat deci copilul să se
roage cu multă umilinţă şi să ia parte la privegherile de noapte atît cît
poate. În general, îndemnăm să se formeze în copil caracterul unui bărbat
sfînt. Într-adevăr, cel care nu se jură, cel care nu se sileşte să ocărască
atunci cînd este ocărît, cel care nu insultă, care nu duşmăneşte, cel care
posteşte şi se roagă, cel care are atîtea calităţi, acela are destule ajutoare
pentru a păzi fecioria.
81. Cînd vine timpul să
intre în viaţă, însoară-l numaidecît. Nu aştepta să facă armata sau să capete
vreo slujbă. Nu amîna căsătoria lui pînă atunci. Ci mai întîi educă-i sufletul
şi după aceea îngrijeşte-te de măririle lumeşti. Crezi că e de puţin folos
căsătoriei ca să se însoare neprihănit cu o fecioară? Este de mare folos nu
numai pentru castitatea tînărului, dar şi pentru castitatea soţiei. Nu va fi,
oare, atunci mai ales dragostea lor mai curată? Dar ceea ce este mai mult este faptul
că Dumnezeu va fi cu mai multă îndurare faţă de această căsătorie şi o va umple
de nenumărate binecuvîntări, cînd soţii vor trăi aşa cum El a poruncit.
Dumnezeu va face ca bărbatul să aibă necontenit în inima sa dragoste de soţia
lui şi să fie atît de stăpînit de această dragoste, încît să nu se mai uite la
altă femeie.
82. Cînd îi vei lăuda
copilului tău pe fată pentru frumuseţea ei, pentru modestia şi pentru virtutea
ei sau pentru alte calităţi ale ei, adaugă şi aceste cuvinte:
„Nu va vrea să se căsătorească
cu tine cînd va afla că duci o viaţă stricată, cînd va afla că eşti un
trîndav.”
Cînd tînărul va auzi aceste
cuvinte, îşi va da toată silinţa să se îndrepte, ca şi cum l-ar ameninţa cea
mai mare primejdie. Căci dacă dragostea a silit pe acel sfînt logodnic, pe
Iacov, chiar fiind insultat, să slujească şapte ani, mai exact paisprezece ani
(Facerea 29, 18-30), cu atît mai mult noi.
Spune-i tînărului: „Toţi
cei ai logodnicii tale: tatăl, mama, slugile, vecinii, prietenii îţi observă
purtarea şi toţi i-o aduc la cunoştinţă logodnicei tale.”
Leagă-l cu lanţul acesta,
lanţ care-l face să fie cast. Dacă nu e cu putinţă ca de la început să aibă
soţie, totuşi, de la început să aibă logodnică, spre a-l ambiţiona să fie bun
şi cinstit. Acesta este un mijloc destul de puternic spre a-l îndepărta de
orice viciu.
83. Este şi un alt mijloc
de a păzi castitatea. Să vadă des pe înainte-stătătorul Bisericii şi să audă
din gura lui laude, iar tatăl să-şi arate bucuria cînd fiul lui este lăudat
înaintea multor oameni. Fetele să se ruşineze şi să aibă respect faţă de el
cînd îl văd. Prin urmare, îi vor da lui mult ajutor pentru păstrarea
castităţii: povestirile folositoare, frica şi făgăduinţele tatălui, iar, pe
lîngă acestea, răsplata ce o are de la Dumnezeu şi marile bunătăţi de care se
vor bucura cei ce au trăit în castitate.
84. Vorbeşte-i încă şi
despre bunul nume pe care poate să-l aibă în armată şi în societate. Mai presus
de toate, vorbeşte-i necontenit cu dispreţ de desfrînare şi laudă mult
castitatea. Toate acestea sînt îndestulătoare ca să pună stăpînire pe sufletul
copilului. Cu astfel de învăţături sufletul lui va da naştere gîndurilor
curate.
85. Ne-a mai rămas încă
ceva. Să mergem la stăpînul tuturor cetăţenilor noştri, la cel care îi conduce
pe toţi. Care este acesta? Înţelepciunea. Aici e nevoie de multă osteneală spre
a-l face pe copil înţelept şi a alunga din sufletul lui orice necunoştinţă. Mai
ales aceasta este partea cea mai însemnată şi cea mai minunată a filosofiei, de
a cunoaşte dogmele despre Dumnezeu, despre toate bunurile ce sînt depozitate în
acestea, despre gheenă, despre Împărăţia Cerurilor. Începutul
înţelepciunii este frica de Domnul (Pilde 1, 7).
86. Să sădim, deci, în
sufletul copilului această înţelepciune şi să i-o întărim ca să cunoască bine
valoarea lucrurilor omeneşti: ce este bogăţia, slava, puterea, ca să ajungă în
stare să le dispreţuiască şi să dorească bunurile cele mai mari. Să-i amintim
mereu cuvintele acestea sfătuitoare: „Fiule, teme-te de Dumnezeu şi de nimeni
altul!”
87. Întemeiat pe aceste
învăţături, copilul va ajunge un bărbat înţelept şi plin de har. Nimic nu
înnebuneşte atît pe un om ca împâtimirea după bogăţie, mărire şi putere. Ca să
fii înţelept, e de ajuns să te temi de Dumnezeu şi să ai o judecată conformă cu
adevărul asupra lucrurilor omeneşti. Culmea înţelepciunii constă în a nu fi
încîntat de lucruri copilăreşti. Învaţă-ţi copilul să nu pună nici un preţ pe
bani, nici pe slava omenească, nici numai pe viaţa de aici. Dacă va avea astfel
de gînduri, va fi un înţelept. Dacă-l vom înzestra pe copil cu astfel de
deprinderi, gîndeşte-te ce mare dar va fi el pentru mireasa lui.
88. Să nu facem nunta
fiului nostru cu lăutari, cu chitare şi cu dans, căci ar fi curată nebunie să
fie ruşinat un astfel de mire cu astfel de lucruri. Dimpotrivă, să chemăm la
nuntă pe Hristos. Mirele este vrednic de Hristos. Să chemăm pe ucenicii lui
Hristos, pe preoţi. Dacă vom face aşa, toate îi vor merge mirelui foarte bine.
Va învăţa şi el să crească pe copiii lui cum a fost crescut şi el; aceia, la
rîndul lor, pe copiii lor, şi astfel vor forma un lanţ de aur.
89. Să facem aşa, ca fiul
nostru să se ocupe şi cu treburile obşteşti ale statului, cele potrivite
puterii lui şi care nu implică păcate. Dacă vrea să se facă militar, dacă vrea
să se facă avocat sau orice altceva, învaţă-l să nu-şi cîştige existenţa în
chip ruşinos.
90. Mama să caute să-şi
crească fiica în acelaşi chip, să îndepărteze de fata ei luxul, podoaba şi
toate celelalte lucruri cu care se împodobesc femeile stricate. În afară de
aceasta, să stabileşti o lege generală ca să îndepărtezi, atît pe tînăr, cît şi
pe fată, de lux şi de beţie. Şi acest lucru este de mare ajutor pentru păzirea
castităţii. Pe tineri îi ispiteşte pofta trupească, iar pe fete, dragostea de
podoabe şi uşurătatea. Să căutăm să stîrpim toate aceste porniri.
Crescînd astfel de atleţi,
vom putea să plăcem lui Dumnezeu ca să putem şi noi, şi copiii noştri, să
dobîndim bunătăţile făgăduite celor ce-L iubesc pe El, prin harul şi prin
iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos. a Căruia, împreună cu Tatăl
şi cu Sfîntul Duh este slava, puterea, cinstea, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.
Bibliografie: Sfîntul Ioan
Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea
copiilor, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 2001
CUVÎNTUL
SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR, LA 1 IANUARIE, LA TĂIEREA ÎMPREJUR A DOMNULUI (Luca
2, 51) - DESPRE CREŞTEREA COPIILOR
Cînd Apostolul vorbeşte
despre însuşirile cele bune ale unei văduve, aminteşte mai întîi de toate că ea
trebuie să fi crescut copii (1 Timotei 5, 9-10). Cuvîntul creştere, însă, el
nu-l ia într-un înţeles obştesc, de jos, precum mulţi înţeleg aceasta, că adică
văduva nu trebuie să fi lăsat copiii săi să moară de foame. Chiar singură
puterea firii unei mame nu ar fi îngăduit aceasta şi, de aceea, nu este
trebuinţă de vreo lege ca văduva să nu lase copiii săi flămînzi. Apostolul
vorbeşte aici despre creşterea cea îngrijită întru cucernicie şi dreptate. Iar
mamele care nu cresc aşa pe copiii lor sînt mai rele decît cele ce îşi omoară
copiii. Aceasta trebuie să se zică nu numai femeilor, ci şi bărbaţilor. Mulţi
părinţi îşi dau toată truda ce se poate gîndi pentru ca să agonisească fiului
lor un cal bun, o casă frumoasă, o moşie preţioasă, iar pentru ca să
dobîndească el un suflet nobil şi un simţămînt cucernic nu se îngrijesc cît de
puţin. Şi tocmai aceasta aduce toată lumea în neorînduială, că noi nu creştem
pe copiii noştri după cuviinţă şi ne îngrijim numai pentru averea lor, nu
pentru sufletele lor. Aceasta învederat este cea mai mare nebunie. Căci fie
averea cît de mare şi cît de însemnată, dacă acela care are să o moştenească nu
este îmbunătăţit şi drept, ea trebuie a se socoti ca şi pierdută; ba încă unui
astfel de om averea sa îi este chiar de stricare şi îl duce încă mai sigur şi
mai adînc în iad. Dimpotrivă, dacă sufletul este nobil şi îmbunătăţit, el, şi
sărac fiind, va fi norocit.
De aceea noi trebuie să ne
îngrijim la aceea de a nu-i face bogaţi în aur, argint şi în alte lucruri de
asemenea, ci ca să fie foarte bogaţi în cucernicie, în dreptate şi în fapta cea
bună, să nu aibă multe trebuinţe şi să nu umble cu ardoare după bunurile şi
după plăcerile cele pămînteşti. Trebuie să fim cu băgare de seamă asupra
ieşirii şi intrării lor, asupra purtării şi umbletelor şi asupra societăţii
lor, ştiind că cine este leneş întru aceasta nu are a nădăjdui iertarea de la
Dumnezeu. Dacă îngrijirea de mîntuirea altor oameni este una dintre cele mai
mari datorii ale noastre, precum zice Apostolul: nimeni să nu caute
folosul său, ci folosul altuia (1 Corinteni 10, 24); cu cît mai
mult fiecare va trebui să fie răspunzător pentru îngrijirea de mîntuirea
copiilor săi? Dumnezeu va zice către fiecare tată de familie: „Nu am dat Eu
copilul dintru început în casa ta? Nu te-am pus Eu pe tine învăţător,
crescător, îngrijitor şi stăpîn al lui? Nu am pus Eu în mîinile tale toată
puterea asupra lui? Cînd el era încă gingaş, ţi l-am dat ţie ca să-l formezi şi
să-l orînduieşti. Ce iertare poţi tu nădăjdui, cînd pregeţi şi treci cu vederea
creşterea lui?”
Sau ce poţi tu, oare, să
zici spre dezvinovăţirea ta? Poate că fiul tău este greu de înfrînat şi
îndărătnic? Dar la aceasta trebuia să gîndeşti încă de mai înainte şi cînd el
era încă mic şi uşor se putea înfrîna, de atunci să te fi îngrijit a-l
îmblînzi, a-l obişnui la datoriile lui, a-l aduce la orînduială şi a stîrpi
bolile sufletului său. Cînd ogorul inimii lui era încă uşor de lucrat, de
atunci trebuia tu să smulgi spinii, atunci cînd ei în vîrsta cea gingaşă uşor
se pot smulge; şi patimile copilului nu s-ar fi făcut, prin lenevirea ta, mai
mari şi nebiruite. Pentru aceea zice înţeleptul Isus Sirah: De ai
feciori, învaţă-i şi pleacă din pruncie grumazul lor (Isus Sirah
7, 24). Şi Dumnezeu nu numai porunceşte ţie aceasta, ci mai vîrtos te şi ajută
El Însuşi. Cum şi în ce chip? Prin aceea că zice: Cel ce va grăi de rău
pe tatăl său sau pe mama sa cu moarte să se omoare (Ieşire 21, 16).
Vezi tu cum îngrozeşte El pe copii, cum îi înspăimîntă, cît de mult îţi
înlesneşte stăpînirea asupra copiilor?
Iar
dacă Dumnezeu pedepseşte cu moarte cutezanţa copiilor contra părinţilor, apoi
cum putem noi să ne dezvinovăţim, cînd am privit cu nepăsare cutezanţa copiilor
noştri împotriva lui Dumnezeu? Dumnezeu zice fiecărui tată de familie: „Pe fiul
care te ocărăşte pe tine îl voi pedepsi cu moarte; iar tu nu voieşti nici măcar
cu un cuvînt să tulburi pe cel ce calcă cu picioarele poruncile Mele? Merită
acesta iertare”? Tu vezi cum el cutează împotriva Făcătorului său şi nici măcar
nu te superi de aceasta, nu-l ameninţi, nu-l pedepseşti, deşi ştii bine că
Dumnezeu opreşte astfel de îngăduinţă. Şi Dumnezeu face aceasta nu pentru că o
astfel de jignire ar aduce vătămare Însuşi Celui Preaînalt şi neatins, ci
pentru ca să mîntuiască pe fiul tău cel păcătos. Iar cel ce este atît de nebun,
încă se îndîrjeşte împotriva lui Dumnezeu, acela încă şi mai mult va păcătui
contra tatălui său şi a propriei lui mîntuiri sufleteşti.
Aşadar
să nu fim negrijitori de aceasta, ştiind că copiii, cînd păzesc cu credinţă
datoriile lor către Dumnezeu, încă şi în celelalte lucruri ale vieţii dobîndesc
norocire şi cinste, fiindcă oricine cinsteşte şi stimează pe un om îmbunătăţit
şi bine crescut, fie el oricît de sărac; pe cînd pe cel rău şi fără de
rînduială oricine îl înjură şi îl urăşte, fie el oricît de bogat. Un fiu bine
crescut, însă, nu numai la alţii va dobîndi stimă, dar şi însuţi ţie, tatălui
său, va fi mai iubit, fiindcă la dragostea cea firească se adaugă încă un alt
temei al iubirii, adică fapta cea bună a fiului. Afară de aceasta un astfel de
fiu nu numai îţi va fi ţie mai iubit, ci încă mult mai plăcut şi mai folositor,
căci el te va cinsti te va sprijini la bătrîneţile tale. Precum aceia, care
sînt nemulţumitori către Dumnezeu, nu stimează nici pe părinţii lor, tot aşa
acei ce cinstesc pe Dumnezeu, arată şi părinţilor lor tot respectul. De aceea
pentru ca tu să fii plăcut atît lui Dumnezeu, cît şi oamenilor, ca să-ţi
găteşti o viaţă norocită şi să scapi de pedeapsă în viaţa cea viitoare, creşte
pe copilul tău cu toată îngrijirea. Iar cum că aceia, care nu cresc pe copiii
lor cu îngrijire, deşi ei altminteri ar fi buni şi vrednici, totuşi se
pedepsesc greu, aceasta se învederează dintr-o istorie veche, pe care eu o voi
povesti.
A fost
un preot mare între iudei, anume Eli (1 Regi 2, 13 şi următoarele). Eli
altminteri era vrednic şi bun, însă avea doi feciori foarte răi, pe care el nu
i-a ţinut în frîu şi nu i-a domolit sau cel puţin nu făcuse aceasta cu destulă
putere şi stăruinţă; căci el ar fi trebuit să-i frîneze, să-i gonească din casa
sa şi în tot chipul să-i pedepsească, pentru ca să-i îndrepteze. Însă el numai
îi îndemna şi se mulţumea a le da sfaturi blînde, zicîndu-le: nu faceţi,
fiii mei, nu faceţi aşa, că nu bine aud eu de voi (1 Regi 2,
25). Ce zici tu, Eli? Ei au cutezat împotriva lui Dumnezeu şi tu îi numeşti
„fii ai tăi”? Ei nu vor să mai recunoască pe Făcătorul lor şi tu mărturiseşti
încă înrudirea ta cu dînşii? De aceea zice Sfînta Scriptură: Eli nu a
certat pe fiii săi (1 Regi 3, 13). Căci cînd cineva îndeamnă
simplu, aceasta nu este certare, ci trebuie a întrebuinţa un mijloc aspru şi
tare, precum boala cere. Aşadar nu este de ajuns numai a spune copiilor
greşalele şi a-i sfătui, ci trebuie a-i şi înfricoşa, spre a dezrădăcina
obiceiurile cele rele de la început.
Însă tocmai prin aceea că
Eli, deşi îndemna pe fiii săi, însă nu cu destulă stăruinţă, precum ar fi
trebuit, prin aceea, zic, i-a dat în mîinile vrăjmaşilor. Ei au căzut într-o
bătălie contra filistenilor şi fiindcă el n-a putut suferi auzirea despre
aceasta, a căzut de pe scaunul său, şi-a frînt grumazul şi a murit. Vezi, că am
avut dreptate cînd am zis că părinţii care nu-şi cresc copiii şi nu-i ţin întru
cucernicie sînt adevăraţi omorîtori ai copiilor lor? Aşa a fost şi Eli
omorîtorul fiilor săi. Adică măcar că vrăjmaşii au omorît pe fiii lui, totuşi
el a fost vinovat de moartea lor, căci, prin lenevirea sa în creşterea lor, el
le-a răpit ajutorul lui Dumnezeu şi prin aceasta i-a dat fără pază şi fără
apărare omorîtorilor lor. Dar el a omorît nu numai pe fiii săi, ci şi pe sine
însuşi.
Aceeaşi soartă au încă şi
acum mulţi părinţi. Fiindcă ei nu voiesc să înfrîneze, nu voiesc să fie aspri
şi să tulbure pe copiii lor cei fără de rînduială şi păcătoşi, ei adeseori sînt
siliţi a privi că aceia pentru nelegiuiri sînt prinşi, tîrîţi înaintea
scaunului judecăţii, aruncaţi în temniţă sau chiar şi omorîţi. Căci, dacă tu
nu-i pedepseşti, nu-i îndreptezi, atunci se va urma cu dînşii după legile
comune şi se vor pedepsi public. La această nenorocire atunci se adaugă şi
ruşinea, căci toţi arată cu degetul pe tatăl, al cărui fiu a luat un asemenea
sfirşit, şi îi fac mai cu neputinţă orice ieşire din casă. Căci cu ce ochi
poate el să se uite la aceia cu care se întîlneşte, după ce fiul lui a adus
asupra lui o astfel de ruşine, o astfel de nenorocire? De aceea vă poftesc şi
vă rog, îngrijiţi bine de copiii voştri şi anume de mîntuirea sufletului lor.
Tu, tatăl casei, eşti un dascăl pentru toată casa ta şi Dumnezeu neîncetat
trimite la tine în şcoală pe femeia ta şi pe copiii tăi. Despre femei zice
aceasta Apostolul Pavel, cînd grăieşte: de voiesc ele să se înveţe ceva,
acasă să-şi întrebe pe bărbaţii lor (1 Corinteni 14, 35); iar
despre copii el zice: creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului (Efeseni
6, 4). Gîndeşte că tu ai în casa ta nişte statui de aur, adică copiii tăi, de
aceea orînduieşte-i, cercetează-i în toate zilele cu băgare de seamă,
împodobeşte şi formează sufletul lor în tot chipul. Urmează lui Iov celui
cucernic, care, de teamă ca nu cumva fiii lui să fi păcătuit întru ceva în
inimile lor, aducea jertfă pentru dînşii şi era foarte luător aminte pentru
dînşii. Urmează încă şi exemplul patriarhului Avraam. Şi el se îngrijea nu ca
să lase fiului său bani şi comori, ci se uita la împlinirea legii lui Dumnezeu,
ca să insufle urmaşilor săi din toate puterile împlinirea aceleia. Martor
pentru această faptă bună a sa este Însuşi Dumnezeu, cînd zice: Ştiu că
va porunci fiilor şi urmaşilor săi ca să păzească căile Domnului şi să facă
dreptate (Facerea 18, 19). Iar David, cînd era să moară, a chemat pe
fiul său şi în loc de avere i-a lăsat o sfătuire, pe care el adesea o repeta,
adică: dacă tu, fiul meu, vei trăi după legea cea dumnezeiască, nu te va
întîmpina nici o nenorocire, ci toate îţi vor merge cu noroc şi te vei îndulci
de mare siguranţă şi linişte. Iar dacă vei pierde sprijinul lui Dumnezeu, nu-ţi
va putea folosi împărăţia şi toată puterea lumii (3 Regi 2, 1 şi următoarele).
Acestea şi altele asemenea i-a vorbit el, deşi nu cu aceste cuvinte.
Deci şi
noi, atît în viaţă cît şi la moarte, acestea să vorbim copiilor noştri şi să-i
convingem că frica lui Dumnezeu este averea cea mai mare, moştenirea cea mai
sigură şi comoara cea mai nepieritoare. Să nu ne zbuciumăm a le lăsa comori
trecătoare, ci cucernicia, care este o avere rămîitoare şi durabilă. Unde
lipseşte cucernicia, acolo şi averea ce posedă cineva se prăpădeşte în
primejdii şi în ruşine. Unde, însă, este cucernicia, acolo se vor dobîndi şi
averile, pe care cineva încă nu le posedă. Dacă tu vei creşte pe fiul tău întru
fapta cea bună, şi alţii vor creşte tot aşa pe fiii lor, atunci se va forma ca
un lanţ, ca un şir de bună purtare care va cuprinde la urmă pe toţi, un şir care se începe de la tine şi pentru
creşterea cea bună a copiilor îţi va aduce roduri slăvite.
Un copil are trebuinţă de
asprime, de supraveghere şi de frică. Aceasta, însă, eu nu o zic pentru ca voi
să vă purtaţi neprieteneşte cu copiii, ci pentru ca să fiţi mult stimaţi de
către dînşii. Dacă şi femeia trebuie să stimeze pe bărbatul său şi să se teamă
de dînsul, cu cît mai mult copiii trebuie să se teamă de tatăl lor. Nu-mi
răspunde mie că tinereţea nu se poate domoli. Căci dacă Pavel cere o astfel de
îngrijire de la o văduvă, cu cît mai mult o va cere el de la un bărbat? Dacă,
însă, ea nu ar fi cu putinţă, el desigur nu ar fi recomandat-o. Însă toată
răutatea copiilor se reazimă pe lenea noastră, căci noi de la început, din
vîrsta cea fragedă, nu i-am ţinut în cucernicie şi în frica Domnului. Noi ne
îngrijim ca ei să capete cultură lumească, să înveţe lucruri şi afaceri
lumeşti, cheltuim bani pentru acestea, rugăm pentru dînşii pe prietenii noştri
şi nu lăsăm nici o cale neîncercată. Dar nu ne îngrijim nicidecum ca ei să fie
în favoare la Împăratul Îngerilor. Noi totdeauna le îngăduim a vizita teatrele,
dar nu-i silim să se ducă la Biserică. Şi, dacă copilul vine aici de vreo două
ori, stă fără nici un folos şi cîştig, numai pentru a-l desfăta. Însă nu
trebuie să fie aşa, ci precum cînd îi trimitem la şcoală le cerem socoteală de
ceea ce au învăţat, tot aşa trebuie să fie şi cînd îi trimitem la Biserică sau
mai vîrtos cînd îi ducem noi înşine. Trebuie după aceea a-i întreba ce au auzit
sau au învăţat ei aici. Cu chipul acesta îndreptarea copiilor ne va fi foarte
uşor şi îndemînatic. Dacă ei acasă totdeauna ne aud vorbind de faptele cele
bune şi învăţăm datoriile lor, dacă ei apoi cele ce bagă de seamă aici în
Biserică le unesc cu cele auzite acasă, atunci ei în curînd ne vor arăta
roadele cele slăvite ale acestei nobile seminţii. Dar noi nu facem nimic din
toate acestea; datoriile, care sînt cele mai neapărate, noi le privim ca
lucruri lăturalnice şi, dacă cineva ne îndeamnă la ele, noi rîdem de dînsul. De
aceea toate merg pe dos şi de acolo vine că cei ce nu au fost crescuţi de
părinţii lor trebuie să fie certaţi de legile civile.
Dar nu simţi tu ruşine şi
nu te roşeşti cînd vezi că judecătorul pedepseşte pe fiul tău şi îl îndreaptă,
că el, aşadar, are trebuinţă încă de cercetare străină, deşi el atîta vreme de
la început a fost pe lîngă tine? Nu te ascunzi, nu te înveleşti de ruşine?
Spune-mi, mai poţi tu purta numele de tată, cînd tu ai fost un vînzător al
fiului tău şi nu i-ai dat paza trebuincioasă, ci l-ai lăsat să se piardă prin
tot felul de răutate? Cînd tu vezi pe un om rău că bate pe copilul tău, te
superi, te mînii şi te aprinzi şi năvăleşti asupra făptaşului. Iar cînd vezi pe
satana în toate zilele rănind şi bătînd pe copilul tău şi pe duhurile cele rele
amăgindu-l la păcat, te uiţi cu nepăsare şi, dormitînd, nu te superi şi nu cauţi
să mîntuieşti copilul tău. Şi aceasta ar fi de cea mai mare trebuinţă, căci
păcatul este cel mai rău dintre duhurile cele rele şi cel ce trăieşte în păcat
nu poate să se mîntuiască. Aşadar, pe un fiu păcătos nu trebuie numai a-l
plînge, ci încă a-l şi pedepsi şi a-l certa, a-l opri şi a-l ţine de frică şi a
căuta ca prin tot felul de leacuri să-l vindeci de boala lui cea sufletească.
Tu trebuie să urmezi văduvei, despre care zice Pavel: „că a crescut feciori.”
Căci marele Apostol nu îndreptează îndemnarea sa numai la văduve, ci la toţi şi
sfătuieşte pe toţi oamenii cînd zice: Creşteţi pe copii întru învăţătura
şi cercetarea Domnului (Efeseni 6, 4). Iar aceasta este cea dintîi şi
mai mare avere de care părinţii pot împărtăşi pe un copil. Amin.