CUVÎNTUL
SFÎNTULUI NICODIM AGHIORITUL - DESPRE VRĂJITORIE
De ce au
căzut creştinii în vrăjitorii
Şi, într-adevăr, întreaga
pricină pentru care creştinii au căzut astăzi în toate relele lucrări ale
diavolului şi mai ales în diferitele vrăjitorii se datorează faptului că nu
cercetează cu grijă acele prime făgăduinţe şi învoieli pe care le-au dat lui
Hristos cînd au fost botezaţi şi că le-au uitat şi cu desăvîrşire le-au şters
din amintirea şi inima lor. Pentru ei au urmat acele înfricoşătoare cuvinte pe
care le-a spus Domnul: anume că, ori de cîte ori necuratul demon iese din om,
merge în locuri secetoase, căutînd odihnă şi nu găseşte; apoi se întoarce
iarăşi la omul din care a ieşit şi, deoarece găseşte inima lui neocupată, curăţită
şi pregătită, ia împreună cu el încă alţi şapte demoni mai vicleni şi intră
acolo înăuntru şi locuieşte şi devin cele de după aceea ale omului aceluia mai
rele decît cele dintîi; „Şi, cînd duhul necurat a ieşit din om, umblă
prin locuri fără apă, căutînd odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi
întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind o găseşte golită, măturată şi
împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte
şapte duhuri mai rele decît el şi, intrînd sălăşluiesc aici şi se fac cele de
pe urmă ale omului aceluia mai rele decît cele dintîi” (Matei 12, 43-45) [...].
Că cei
care fac sau cer vrăjitorii se leapădă şi tăgăduiesc pe Hristos şi se însoţesc
cu diavolul
[...] Toţi, toţi aceştia,
pînă la unul, şi cei care lucrează, şi cei care suferă, şi cei care oferă
vrăjitoriile şi talismanele, şi cei care le primesc, toţi devin locaşuri ale
lucrării necuratului duh; cei care se leapădă de Hristos şi de credinţa lui
Hristos se alătură lui satana şi slujirii lui şi trufiei sale. De unde, prin
urmare, toţi sînt tăgăduitori ai făgăduinţelor pe care le-au dat la Sfîntul
Botez, că se vor lepăda de satana şi de orice slujire a lui, că se vor alătura
lui Hristos şi credinţei şi cuvintelor Lui. O, ce nenorocire vrednică de plîns!
O, ce mare pierzare a creştinilor![...]
Că
demonii nu pot să vindece, ci omoară
[...] Aşadar, să nu te
înşeli, creştinule, ci află că nici lupul nu se face vreodată oaie, după
proverb, nici diavolul nu se face vreodată doctor; şi că mai uşor poate să
îngheţe focul şi să se încălzească zăpada, decît să vindece într-adevăr
diavolul; fiindcă acesta, chiar dacă ar vrea să te vindece, nu poate, deoarece
este cu totul neputincios, iar dacă presupunem că poate să te vindece, totuşi
nu vrea, deoarece sănătatea omului este un bun, iar diavolul urăşte totdeauna
cele bune şi de aceea este numit duşmanul binelui (misokalos). [...]
Că
demonii, chiar dacă vindecă trupul cu îngăduinţa lui Dumnezeu, îl însănătoşesc ca
să omoare sufletul. Pilde ale celor care s-au îmbolnăvit şi nu au chemat vrăjitori
Astfel încît fii convins şi
crede, frate, că numai Dumnezeu este adevăratul doctor al sufletelor şi al
trupurilor, iar vrăjitorii şi demonii nu vindecă cu adevărat, ci în închipuire.
Iar, dacă chiar presupunem
că însănătoşesc trupul; cu îngăduinţa lui Dumnezeu, totuşi află că îl
însănătoşesc cu scopul de a omorî sufletul. Cum? Despărţindu-te de credinţa lui
Hristos şi tîrîndu-te spre faptul de a-i crede şi de a-i adora pe ei. De aceea,
ce folos ai să primeşti, frate, chiar presupunînd că trupul îţi este însănătoşit,
trăind astăzi şi murind mîine, dacă, în schimb, îţi este omorît sufletul
nemuritor? Ce cîştig ai să dobîndeşti dacă aici vei gusta puţină sănătate, iar
dincolo vei fi pedepsit veşnic? Ducă-se asemenea sănătate! Ducă-se o astfel de
viaţă! Mai bună este moartea de mii de ori decît aşa o viaţă şi sănătate,
precum spune Sfîntul Ioan Gură de Aur: „... căci nu vindecă cu adevărat, de
n-ar mai fi! Iar eu chiar de ar fi să spun, umflînd lucrurile, că, şi dacă
tămăduiesc cu adevărat, este mai bine să mori decît să alergi la duşmanii lui
Dumnezeu şi să fii tămăduit în acest chip. Căci ce folos să fii vindecat la
trup, dacă sufletul este pierdut ? Ce cîştig are cineva să dobîndească
mîngîieri aici, urmînd să fie aruncat în focul nepieritor dincolo?” (Ioan Gură
de Aur, Cuvîntul V, Împotriva iudeilor). Şi iarăşi spune: „chiar dacă un demon
va vindeca, mai mult a vătămat decît a fost de folos; căci a fost de folos
trupului, care, totuşi, puţin mai tîrziu mort, urmează să putrezească, însă a
vătămat sufletul nemuritor” (Ioan Gură de Aur, Cuvînt către iudaizanţi).
Deoarece diavolul, fraţilor, este un pescar foarte viclean şi pierde o mică
momeală ca să prindă un peşte mare, adică se mulţumeşte să vă dea puţină
sănătate, numai să vă lipsească de Rai; să vă lungească puţin viaţa, ca să vă
pedepsească veşnic. Nu vezi (îţi spune Sfîntul Ioan Gură de Aur) că slăbănogul
era de treizeci şi opt de ani în pat şi, privit cu ură, îşi răbda cu vitejie
boala, aşteptînd ajutorul lui Dumnezeu fără să ceară să-l farmece sau să-i dea talismane
? „Şi nu a alergat astfel la prezicători, nu a mers la descîntători; nu şi-a
legat amulete, ci a aşteptat ajutorul de la Dumnezeu” (Sfîntul Ioan Gură de
Aur).
Şi tu,
creştine, fiindcă ai zăcut bolnav puţine zile, de aceea eşti atît de nerăbdător
şi alergi la vrăjitori şi vrăjitoare? Nu vezi că Lazăr a zăcut înaintea porţii
bogatului, tot timpul vieţii lui, atît de greu rănit, încît, din cauza unei
atît de mari neputinţe, nu putea să alunge nici cîinii, care-i lingeau rănile,
şi cu toate acestea a preferat să moară într-o asemenea suferinţă decît să
ceară amulete şi farmece? „Dar nu a cerut descîntător, nu şi-a legat amulete...
nu a chemat la el vrăjitori” (spune în acelaşi loc - Împotriva iudeilor,
Cuvîntul V - Sfîntul Ioan Gură de Aur); şi tu, care, pentru puţină febră,
alergi la urîtele băbuţe ameţite de băutură, ce iertare vei primi? Nu vezi pe
acel viteaz Iov, care, după ce a pierdut şi copiii, şi bunurile, a fost rănit
atît de tare, încît peste tot mişunau viermii din toate mădularele lui şi pîine
nu putea să mănînce din cauza duhorii ? Şi, deşi putea să scape de toate aceste
înfiorătoare lucruri prin hulă şi să moară, aşa cum îi spunea femeia lui: „spune
orice cuvînt împotriva Domnului şi mori” (Iov 2, 9), totuşi a răbdat cu
bărbăţie şi nici un cuvînt mărunt de hulă nu a scos din gura lui; iar tu de ce
ai o atît de mare nerăbdare şi pentru o foarte mică rană dispreţuieşti şi pe
Dumnezeu, şi pe Hristos, şi credinţa, şi pe Sfinţi, şi alergi la duşmanii lui
Dumnezeu, la vrăjitori şi demoni, ca să fii tămăduit ? Şi ce scuză poţi să
primeşti pentru aceasta, precum îţi spune Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Aşadar ce
scuză vom avea noi, dacă cei care suferim şi răbdăm asemenea lucruri, sau din
cauza febrei, ori din cauza rănilor, alergăm la sinagogi şi la vrăjitori şi
fermecători, îi chemăm şi la casele noastre” (Ioan Gură de Aur, Împotriva
iudeilor, Cuvîntul V).
Că
vrăjitorii şi vracii, deşi rostesc numele lui Dumnezeu, trebuie îndepărtaţi
Dar spui că acea bătrînă
creştină şi acel vraci creştin, ori de cîte ori fac farmece şi dau amulete, nu
spun şi nici nu scriu alte nume în afară de numele lui Dumnezeu, al lui
Hristos, al Născătoarei de Dumnezeu şi al Sfinţilor şi, deci, ce rău fac ei? La
acestea îţi răspunde Sfîntul Ioan Gură de Aur şi îţi spune că din această cauză
mai mult trebuie să o urăşti pe acea urîcioasă babă sau pe acel urîcios vraci,
deoarece folosesc spre jignire şi necinstire numele lui Dumnezeu şi, creştini
fiind, fac precum elinii, fiindcă şi demonii, deşi rostesc numele lui Dumnezeu,
totuşi tot demoni sînt: „unii, socotind că se îndreptăţesc, spun că este
creştină femeia care descîntă acestea şi că nu rosteşte nimic altceva decît
numele lui Dumnezeu. Aşadar din această pricină eu mai mult o urăsc şi mai mult
mă dezgustă, fiindcă s-a folosit de numele lui Dumnezeu spre ocară; fiindcă,
spunînd că este creştină, scoate la iveală cele ale elinilor: căci şi demonii
rosteau numele lui Dumnezeu, însă erau demoni; şi astfel vorbeau împotriva lui
Hristos: «te ştim cine eşti, Sfîntul lui Dumnezeu» şi totuşi le-a astupat gura
şi i-a alungat” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Despre statui, 21).
Cei
bolnavi trebuie să alerge la Hristos şi la Sfinţi, şi nu la vrăjitori. Că mare
nerecunoştinţă arată creştinii cînd părăsesc pe Hristos, Sfinţii şi Biserica şi
merg la vrăjitori
[...] Dreptate are
Iisus să strige prin Isaia că El v-a renăscut prin Sfîntul Botez şi v-a făcut
copiii Lui, iar voi, pentru puţină boală, aţi dispreţuit pe Tatăl vostru şi aţi
mers la vrăjitori şi demoni, duşmanii Lui: „Ascultă, cerule, şi ia aminte,
pămîntule, că Domnul a zis: fii am născut şi i-am înălţat, iar aceştia M-au
dispreţuit” (Isaia 1, 2) şi cum boul şi măgarul cunosc pe binefăcătorul
şi stăpînul lor, iar voi nu cunoaşteţi pe binefăcătorul vostru: „Boul a
cunoscut pe stăpîn şi măgarul ieslea domnului său, însă Israel nu M-a cunoscut
şi poporul Meu nu M-a priceput” (Isaia 1, 3).
De
aceea, ca să nu Se mîhnească Iisus Hristos din cauza voastră şi să spună
asemenea lucruri şi să nu vă arătaţi şi voi nerecunoscători faţă de un asemenea
desăvîrşit binefăcător, lăsaţi, vă rog, fraţii mei, lăsaţi-vă de faptul de a
merge la vrăjitori şi vrăjitoare şi ţigănci, şi, cînd se întîmplă să fiţi
bolnavi, alergaţi la Hristos cu căldura credinţei şi cereţi însănătoşirea,
Deoarece El este totdeauna Tatăl vostru Cel mai iubitor şi, dacă v-a dat boala,
v-a dat-o ca să încerce răbdarea voastră, ca să vă încununeze mai mult şi să
vadă dacă îl iubiţi cu adevărat: „Căci care este fiul pe care tatăl său
nu-l pedepseşte ?” (Evrei 12, 7). El, deşi vă pedepseşte şi vă
pălmuieşte uneori părinteşte pentru păcatele voastre, totuşi vă tămăduieşte şi
vă mîngîie ca pe copiii Lui, cînd v-aţi întors la El prin pocăinţă şi aţi cerut
din toată inima ajutorul Lui. „Fericit este omul pe care l-a mustrat
Domnul; iar dojana Atotţiitorului să nu o dispreţuieşti: căci El face să te
doară şi iarăşi te face bine; El te-a lovit şi mîinile Lui te-au tămăduit”
(Iov 5, 17-18). Alergaţi încă în bolile voastre, după vindecarea de la Dumnezeu
şi la Stăpîna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, mîngîierea celor bolnavi şi a
celor întristaţi, şi la toţi Sfinţii alergaţi şi, rugîndu-i cu credinţă, veţi
dobîndi dorita vindecare de boala
voastră. Dacă totuşi chiar nu primiţi dorita însănătoşire, ci Dumnezeu v-a
părăsit ca să vă pedepsească, deoarece aşa este de folos pentru sufletul
vostru, trebuie să staţi curajoşi şi tari în credinţă şi de o mie de ori
preferaţi să muriţi decît să chemaţi vrăjitori şi vrăjitoare şi în acest mod să
tăgăduiţi credinţa lui Hristos şi să trădaţi evlavia. Dar, chiar dacă alţii,
din întîmplare, vă îndeamnă la aceasta, rude sau prieteni, păziţi-vă, pentru
dragostea lui Dumnezeu, să nu vă supuneţi lor şi să fiţi siguri că, pentru
răbdarea şi mărinimia voastră: 1) Dumnezeu are să vă încununeze cu cununa
muceniciei; 2) conştiinţa voastră are să se bucure şi să se mulţumească
incomparabil mai mult decît dacă primiţi însănătoşirea voastră; 3) oamenii au
să vă aducă mari laude şi 4) aveţi, pentru tot timpul de după aceea, să primiţi
şi vindecarea bolii voastre, precum ne încredinţează condeiul de aur al
Sfîntului Ioan Gură de Aur. [...]
Chiar
dacă vrăjitorii ar putea într-adevăr să dea sănătate, tot trebuie să-i
îndepărtăm
Şi, ca să spun pe scurt, şi
dacă ai fi sigur, frate, că vrăjitorii şi demonii pot să te facă sănătos de
boala ta, şi dacă ştii că pot, prin presupunere, să-ţi dăruiască cincizeci de
ani de viaţă şi că au putere să scoale un mort (aceste lucruri amândouă sunt cu
neputinţă la aceştia); din nou ia aminte, ia aminte, ia aminte să nu alergi la
ei ca să te ajute. De ce? Deoarece tăgăduieşti pe Dumnezeu, trădezi pe Hristos,
încalci evlavia şi credinţa ta şi, prin opoziţie, adori diavolul, te închini
slujitorilor lui, demonii, şi devii rob acestora pentru tot timpul de după
aceea; deoarece, deşi te vindeci de boală, vei suferi veşnic de o amară
mustrare a conştiinţei, fiindcă din cauza unei mici neputinţe ai încălcat
făgăduinţele pe care le-ai dat lui Hristos şi ai lepădat credinţa ta. De aceea
sănătatea aceasta a ta va fi mai amară chiar decât cea mai grea boală, precum
spune Sfântul Ioan Gură de Aur (Cuvântul V, Împotriva iudeilor). Vrei să afli
aceasta? Ascultă ce spune Dumnezeu în Deuteronomul: „De se va ridica în
mijlocul tău proroc sau văzător de vise şi va face înaintea ta semn şi minune,
şi se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ţi-a grăit el, şi-ţi va zice
atunci: Să mergem după alţi dumnezei pe care tu nu-i ştii şi să le slujim
acelora, să nu asculţi cuvintele prorocului aceluia sau ale acelui văzător de
vise, că prin aceasta vă ispiteşte Domnul Dumnezeul vostru, ca să afle de
iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră şi din totul sufletul
vostru” (Deuteronomul 12, 1-3). Aşadar, dacă profetul acela a spus: eu
pot să scol mortul, numai supuneţi-vă mie şi închinaţi-vă idolilor sau
demonilor; şi cu adevărat poate prin lucrarea lui să scoale mortul, cum a
promis, iarăşi să nu-l ascultaţi să vă închinaţi diavolului şi demonilor,
deoarece Dumnezeu a îngăduit ca profetul acela să facă o asemenea minune, ca să
vadă dacă voi îl iubiţi din toată inima voastră şi nu adoraţi pe altcineva în
afară de El. Aşa tâlcuieşte cugetarea aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur în
acelaşi cuvânt împotriva iudeilor. Auzi, frate, înfricoşătorul cuvânt pe care
îl spune Însuşi Dumnezeu? Aşadar, lasă pretextul acesta, pe care ţi-l înfăţişează
diavolul, şi anume faptul de a merge la vrăjitori pentru vindecarea bolii tale
şi fugi de ei ca de foc!
Că numai
Dumnezeu descoperă cele tăinuite. Că Îngerii şi oamenii cunosc cele tăinuite de
la Dumnezeu. Că demonii nu cunosc cele tăinuite
Iar la pretextul acelora
care spun că merg la vrăjitori şi demoni ca să afle ce au să păţească sau să
găsească comori şi alte lucruri tăinuite răspundem că singur Dumnezeu, în
principal, este Acela care descoperă toate lucrurile tăinuite şi le cunoaşte
dinainte pe cele viitoare, precum spune Ieremia: „Cel care este,
Doamne..., să nu ascundă nimic de tine” şi Isus Sirah „căci a
cunoscut Domnul toată ştiinţa şi a căutat la semnul veacului, vestind cele ce
au trecut şi cele ce vor veni, şi descoperind urmele celor ascunse”
(Isus Sirah 42, 24). Iar Îngerii şi oamenii cunosc uneori cele ascunse, dar nu
de la ei înşişi, ci din descoperirea şi iluminarea luminii dumnezeieşti, precum
este scris: „Dumnezeu descoperă cele adînci şi cele tăinuite”
(Daniel 2, 22). Însă vrăjitorii şi demonii, deoarece sînt întunecaţi şi nu au
luminarea de la Dumnezeu, nu pot prin urmare să descopere cele tăinuite; şi
acest lucru este evident din visul ce l-a avut regele Nabucodonosor, care,
deoarece, îndată ce l-a avut l-a şi uitat, a chemat toţi descîntătorii şi
vrăjitorii şi făcătorii de farmece şi învăţaţii caldeeni şi le-a poruncit nu
numai să-i tălmăcească ce dezvăluia visul lui, dar şi să găsească însuşi visul
acela, pe care l-a avut; iar dacă nu, au să fie omorîţi; „în afară de
vis, arătaţi-mi şi tîlcuirea lui” (Daniel 2, 6).
S-au întristat nefericiţii
vrăjitori, au rugat din toată inima lor demonii pe care îi cinsteau ca să le
dezvăluie visul, dar în zadar; deoarece visul era atît de ascuns, încît nici
demonii n-au putut să-l cunoască. De aceea a dat poruncă împărătească să fie
omorîţi vrăjitorii, cînd, iată, Dumnezeu a dezvăluit şi visul şi tălmăcirea lui
Profetului Daniel şi în acest chip au scăpat aceia de moarte, precum sînt
scrise acestea în capitolul al doilea al Cărţii lui Daniel.
Că
demonii nu descoperă soarta omului, nu cunosc limpede cele ce ţin de fire şi de
voinţa slobodă şi, chiar cunoscînd adevărul, nu-l dezvăluie
Dar demonii nu descoperă ce
are să devină sau să păţească omul, deoarece omul, fiind stăpîn pe sine, dacă
vrea, înclină spre bine, iar, dacă nu vrea, înclină spre rău. De aceea este
nedesluşit sfîrşitul la care are să ajungă.
Şi acest fapt devine
limpede din istoria lui Iov. Căci sfîrşitul acestuia nu a putut diavolul să-l
cunoască, deoarece el se lupta şi se străduia să-l facă pe Iov să rostească
hule împotriva lui Dumnezeu şi prin aceasta să fie pedepsit, dar Iov, deoarece
a suferit chinuirile dînd mulţumită lui Dumnezeu, a fost şi mai mult încununat.
De aceea a spus şi Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Diavolul nu ştia la ce sfirşit
vor ajunge luptele (lui Iov); căci, dacă ar fi ştiut, nu ar fi încercat, ca să
nu-şi atragă o mai rea ocară” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Cuvîntul V la
Cartea lui Iov).
Pentru aceasta şi Dumnezeu,
voind să dezvăluie că astrologii şi demonii nu descoperă cele viitoare,
învinuieşte şi, într-un oarecare fel, ia în rîs cetatea Babilonului, care avea
încredere în astrologi şi demoni, şi îi spune: „te-ai istovit în
sfaturile tale; să se ridice, deci, şi să te izbăvească cei care iscodesc
cerul; cei care cercetează cu privirea stelele să-ţi vestească ce urmează să
vină peste tine” (Isaia 47, 13).
Da, cunosc dinainte multe
şi demonii, cum spun sfinţii teologi, dar mai ales pe cele naturale, deducînd
cunoaşterea acestora din cauzele şi legile naturii, precum şi mulţi dintre
oameni, care, desigur, sînt filosofi, cunosc dinainte şi prezic multe de felul
acesta; însă cele dorite şi aflate în adîncul inimii omului Dumnezeu singur le
descoperă cu exactitate, ca un Creator al inimilor, precum a spus Solomon: „Tu
singur ştii inima tuturor fiilor oamenilor” (3 Regi 8, 39); iar
diavolul din mişcările trupului deduce gîndurile şi simţămintele, precum spune
Isidor din Pelusion, scriind: „diavolul, preabunule, nu ştie cele din cuget,
căci acest lucru este numai al puterii dumnezeieşti, care a zidit inimile
noastre, ci el numai din mişcările trupului pricepe ceea ce vrea sufletul” (Epistole,
156, Către Arhontie Prezviterul).
Însă, atît pe cele ce ţin
de fire, cît şi pe cele ce ţin de voinţă, pe care demonii vor să arate că le
ştiu dinainte, ei le ştiu fără limpezime, întunecate, nelămurite, piezişe. De
aceea şi demonul numit Apollon şi idolul lui erau numiţi Loxias chiar de greci,
deoarece oracolele şi prevestirile pe care le prezicea erau piezişe, ca mersul
crabului, şi puteau să fie înţelese şi-aşa şi-aşa, şi într-un sens şi-n altul,
şi-mi îngădui să spun că demonii, deşi cunosc adevărul de cele mai multe ori,
totuşi nu vor să-l mărturisească în mod voit, afară de o mare nevoie. Deoarece
în chip firesc sînt mincinoşi, prin urmare iubesc totdeauna minciuna, urăsc
adevărul, precum a spus Domnul: „acela ucigător de oameni a fost de la
început şi întru adevăr nu a stat... pentru că este mincinos şi tată al
minciunii” (Ioan 8, 44).
Aşadar să iasă acum în faţă
creştinii aceia care merg la prezicători şi ghicitoare, cerînd să afle ce au să
păţească sau să găsească poate comori şi alte lucruri pe care le-au pierdut sau
să ceară dezlegarea viselor lor. Să iasă în faţă, zic, ca să-i văd şi să le
spun ceea ce a spus cîndva Profetul Ilie către poporul lui Israel: creştini
fără minte, „pînă cînd veţi şchiopăta de amîndouă picioarele” (3
Regi 18, 21)?
Pînă cînd veţi crede în
Hristos, dar şi în prezicători şi în demoni ? Dacă credeţi în Hristos, că El
singur, ca Dumnezeu Care este, descoperă toate cele tăinuite şi toate cele
viitoare, şi că dezvăluie acestea şi celorlalţi, cum am spus, pentru ce voi nu
alergaţi la Hristos, să vă dezvăluie cele pe care le căutaţi, ci alergaţi la
prezicători şi demoni ? Iar dacă de la cel potrivnic credeţi în prezicători şi
demoni, că ei descoperă cunoaşterea celor tăinuite şi adevărul, de ce în van vă
mai numiţi creştini şi vă închinaţi lui Hristos ? Nu aţi aflat că nu puteţi să
slujiţi doi stăpîni în acelaşi timp, pe Hristos şi pe Belial ? Adevărul şi
minciuna ? Pe Dumnezeu şi pe diavol ? Precum şi Domnul şi Sfîntul Apostol Pavel
o spun în acelaşi gînd; însă, dacă chiar spuneţi că nu credeţi în prezicători
şi demoni, minţiţi. Deoarece, dacă nu credeţi în aceştia, cum de mergeţi şi
întrebaţi ? Căci această, singură, apropiere a voastră de ei şi întrebarea
adeveresc că îi credeţi şi sînteţi robii lor,
precum spune Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Căci pentru ce lucru alergi la el (la
prezicător)? Ce întrebi? Îndată ce te-ai apropiat de el, îndată ce ai întrebat,
sub robia lui te-ai pus pe tine însuţi; căci întrebi, deoarece crezi” (Sfîntul
Ioan Gură de Aur, Cuvîntul VIII la Epistola a II-a către Timotei).[...]
Ah! unde este şi acum un
alt Profet Ilie, să vadă creştinii cum trimit la prezicători şi prezicătoare,
ca să întrebe dacă se ridică din boala lor, şi să le spună: voi, creştini,
deoarece dispreţuiţi pe Hristos şi pe Sfinţii Lui şi mergeţi la prezicători,
acestea spune Domnul: nu vă veţi ridica din boala voastră! Deoarece chemaţi la
casa voastră vrăjitoare ca să vă facă farmece, acestea spune Domnul: veţi muri
de moarte urîtă şi dureroasă! Deoarece şi mergeţi la demoni şi vrăjitori,
cerînd ajutor ca să biruiţi tribunalele şi să cîştigaţi procesul vostru,
acestea spune Domnul: voi urmează să fiţi biruiţi şi să pierdeţi procesul
vostru. Deoarece şi cereţi de la demoni să aflaţi ce aveţi să păţiţi, acestea
spune Domnul: aveţi să păţiţi multe nenorociri, multe necazuri, multe
primejdii, astfel încît să fiţi nimiciţi şi să dispăreţi de tot, fiindcă aţi
tăgăduit pe Dumnezeu, Care descoperă toate cele viitoare, şi aţi căutat scăpare
la demoni, care sînt întunecaţi şi nu au nici o cunoaştere dinainte a celor
viitoare.
Cum de
prezic demonii unele
lucruri şi se întâmplă
Ştiţi pentru ce uneori
demonii prezic anumite lucruri şi se întîmplă ?
Deoarece voi nu credeţi
fără şovăire în Domnul, ci credeţi şi în demoni; pentru aceasta, din cauza
propriei voastre necredinţe, Dumnezeu îngăduie să se întîmple acele lucruri, pe
care vi le prezic aceia, precum mărturiseşte Sfîntul Ioan Gură de Aur: „aşadar
de ce zic (unii) că (aceia, demonii) spun şi se întîmplă ? Deoarece tu crezi că
doar-doar s-o întîmpla” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Cuvîntul VIII la Epistola
a II-a către Timotei).
Deoarece voi, prin faptul
că sînteţi robi diavolului, iubind lucrările lui diavoleşti şi patimile, din
cauza aceasta, acela, avîndu-vă sub puterea lui, face ceea ce vrea să vă
prezică, chiar prin lucrările lui, precum şi un hoţ, cînd face rob pe vreun om;
dacă îi spune aceluia că are să trăiască sau are să moară, aşa se şi întîmplă.
Deoarece, dacă hoţul acela vrea să-i lase viaţa sau să-l omoare, poate să le
facă pe-amîndouă, după acelaşi Ioan Gură de Aur: „Spune-mi, dacă vreo căpetenie
de tîlhari are în mîinile şi în puterea lui pe un fiu de împărat, fiu care i-a
cerut ajutor în pustietate şi care a îndrăgit vieţuirea împreună cu acela, va
putea să-i spună dacă moare ori dacă trăieşte ? Negreşit va putea. Dar de ce ?
Nu pentru că a prevăzut viitorul, ci deoarece are stăpînire să-l dea pierzării
sau să îl izbăvească pe copil, fiindcă acela l-a făcut stăpîn” (Sfîntul Ioan
Gură de Aur, Cuvîntul VIII la Epistola a II-a către Timotei).
De aceea la un creştin,
care are credinţă puternică în Domnul şi care păzeşte poruncile Lui, demonii nu
au nici o putere, nici să prezică, nici să facă altceva. Şi aceasta acelaşi
Ioan Gură de Aur o spune pentru el însuşi: „iar dacă au vreo putere de
cunoaştere dinainte, adu-i pe aceştia la mine, credinciosule; fără laudă îţi
spun..., căci sînt plin de păcate; însă în ce-i priveşte pe aceştia nu aş putea
să mă smeresc, ci pe toţi îi dispreţuiesc cu harul lui Dumnezeu; adu la mine pe
bărbatul vrăjitor, dacă are vreo putere de cunoaştere dinainte să spună ce mi
se va întîmpla mîine; dar nu va spune, căci sînt sub puterea Împăratului (a lui
Hristos), şi nu are stăpînire asupra mea, şi nici supunerea (mea)” (Sfîntul
Ioan Gură de Aur, Cuvîntul VIII la Epistola a II-a către Timotei).
Încît din cuvintele
Sfîntului Ioan Gură de Aur tragem această încheiere de obşte, că demonii nu
cunosc dinainte pur şi simplu nici un lucru, ci din necredinţa faţă de Dumnezeu
şi din credinţa creştinilor în demoni, şi din viaţa lor cea rea ei (demonii)
primesc motivul cunoaşterii dinainte.[...]
Comorile
sînt în mînă lui Dumnezeu şi le dă cui vrea. Iar creştinii trebuie să alerge
la Dumnezeu şi la Sfinţi ca să le dezvăluie ce au pierdut
[...] Iar dacă aţi pierdut
animale sau robi sau altele de acestea, să nu alergaţi la vrăjitori şi demoni
ca să vi le dezvăluie, nu, ci alergaţi la Sfinţi, slujitorii lui Dumnezeu, şi
rugaţi-i cu credinţă şi aceia vi le dezvăluie, dacă dezvăluirea lor ţinteşte
către folosul sufletului vostru şi mai ales alergaţi la Sfîntul Theodor din
Tiron, care a primit de la Dumnezeu harul aparte de a dezvălui lucrurile
ascunse şi pentru aceasta este supranumit Dezvăluitorul (Phanerotis).[...]
Să spun şi mai pe larg ?
Chiar şi dacă spun adevărul prezicătorii şi demonii, voi cu nici un chip să
nu-i credeţi. Pentru ce ? Deoarece cînd îi credeţi o singură dată, aceia găsesc
un chip ca împreună cu adevărul să amestece şi minciuna, şi astfel vă înşeală
şi vă pierd.[...]
Că
diavolul trebuie să se teamă de creştini, şi nu creştinii de diavol. După cum
vor creştinii, diavolul devine mare sau mic
În afară de această
tâlhărească şi parţială putere, pe care o are acum diavolul, şi în afară de
înşelăciune, de care se foloseşte, altfel nu poate să lucreze decât prin
propria noastră voinţă, şi cu consimţământul nostru, şi cu îngăduinţa şi
încuviinţarea cea de la Dumnezeu.
Deoarece diavolul asaltează
şi atacă omul prin gândurile rele, stă totuşi în voinţa omului, ori să
primească momeala gândurilor, ori să nu o primească, fără nici o violenţă. De
aceea spune Sfântul Ioan Damaschinul: „au primit îngăduinţa (demonii adică) să
atace omul, însă nu au putere să siluiască pe cineva; căci de noi ţine ca
atacul să fie acceptat sau să nu fie acceptat” (Sfântul Ioan Damaschinul,
Teologica, Lib. II, cap. 19).
Aşadar, de ce vă temeţi,
creştini, de diavolul, care nu poate să vă facă nici o silnicie? Mai degrabă
diavolul trebuie să se teamă de voi, şi nu voi de diavol, deoarece voi sunteţi
îmbrăcaţi cu toată armura şi armele lui Dumnezeu.
Voi aveţi ca praştie semnul
Cinstitei Cruci, cu care şi de la depărtare loviţi toţi demonii; voi purtaţi ca
sabie cu două tăişuri înfricoşătorul nume al Domnului nostru Iisus Hristos, de
care se tem şi tremură demonii; şi voi, dacă vreţi să păziţi poruncile Domnului
şi să fiţi prieteni şi oşteni adevăraţi ai Împărăţiei Cereşti, nu aveţi nevoie
de vrăjitorii, nici de vreo altă uneltire a diavolului, ci călcaţi-l pe acesta
în picioarele voastre ca pe un nerod, ca pe o vrabie şi ca pe un scorpion şi
furnică: „Iată, v-am dat puterea să călcaţi peste şerpi şi scorpii, şi
peste toată tăria vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma” (Luca 10, 19),
şi, dacă voi vreţi, diavolul se micşorează atât de mult şi se umileşte, încât
devine ca un copil fără minte. Şi iarăşi, dacă voi vreţi, diavolul se face
atât de mare peste voi, încât răcneşte ca un leu fioros şi caută să vă înghită;
de aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur a spus foarte drept despre diavol: „...a
făcut din el călcătura acestor picioare ale noastre, dacă vom vrea. Priveşte,
aşadar, câtă batjocură, câtă mizerie: să-l vedem stând deasupra capului nostru
pe cel pe care l-am primit, spre a-l călca în picioare; iar aceasta cum se face
de către noi? Dacă vrem, este mare (diavolul); dacă vrem, este mic; dacă suntem
cu băgare de seamă la noi înşine şi dacă suntem împreună cu Împăratul nostru,
se umileşte şi nu este mai isteţ decât un copil mic, va fi aşternut la pământ
în lupta împotriva noastră; ori de câte ori ne îndepărtăm de El, suflă tare şi
răcneşte, scrâşneşte din dinţi: pentru că ne-a prins lipsiţi de ajutorul nostru
cel mare” (cel cu Hristos adică). (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul VI la Epistola către
Filipeni)
Că
demonii fac ceea ce li se porunceşte, iar fără încuviinţarea lui Dumnezeu nu
fac rău nici oamenilor, nici animalelor. Că demonii nu se supun diavolului fără
încuviinţarea lui Dumnezeu
Şi, ca să concluzionez totul din acest răspuns, demonii nu pot să vă
facă rău, fraţilor, fără să primească îngăduinţă şi încuviinţare de la
Dumnezeu, fie pentru păcatele voastre, fie ca Dumnezeu să vă facă mai încercaţi
cu ispitele. Aşadar, zadarnic vă osteniţi slujind demonii prin vrăjitorii,
deoarece aceştia au să facă întru totul ceea ce li se porunceşte de către
Dumnezeu şi dacă îi slujiţi şi dacă nu-i slujiţi, cum spune Sfîntul Vasile cel
Mare, interpretînd cugetarea aceea a lui Isaia care zice: „Domnul
porunceşte poporului înarmat de luptă” (Isaia 13, 4); spune „să nu te
temi de cel care loveşte (adică de diavol), ci roagă pe cel care porunceşte
(adică pe Dumnezeu); să înveţe idolatrii, care spun că aduc jertfe demonilor
răi, potolind astfel răutatea lor. Domnul porunceşte acestora, chiar de
slujeşti, chiar de nu, ei vor face lucrul poruncit, iar să încalce limitele nu
este posibil: nici nu sustrage din amărăciune, nici nu adaugă ceva de la el
însuşi, ci a răspuns neapărat cu măsura permisă” (Sfîntul Vasile cel Mare, Tîlcuire
la Cartea lui Isaia).
Ce
spun: nu numai vouă demonii nu au putere să vă facă vreun rău fără
încuviinţarea lui Dumnezeu, dar nici porcilor şi altor animale lipsite de
judecată; şi acest lucru reiese din istoria pe care o menţionează Sfînta
Evanghelie.
Să spun încă şi mai pe larg
? Nu numai diavolul nu poate să vă facă vreun rău, creştini, fără încuviinţarea
lui Dumnezeu, dar nici aceştia înşişi, demonii, nu slujesc căpeteniei lor, diavolul,
fără încuviinţarea şi îngăduinţa lui Dumnezeu; şi aceasta o mărturiseşte
purtătorul de Dumnezeu, Sfîntul Maxim Mărturisitorul, spunînd: „fără
dumnezeiasca îngăduinţă nici demonii înşişi nu pot să slujească la nimic
diavolului... şi acest fapt îl
arată desluşit pomenita scriere despre Iov, că deloc nu este cu putinţă ca
diavolul să se apropie de Iov, fără voia dumnezeiască”.
Aşadar, fraţilor, lăsaţi
pretextele acestea, pe care vi le strecoară diavolul ca să-l slujiţi prin
vrăjitorii şi farmece, şi încetaţi să credeţi că vrăjitorii şi demonii au
puterea să vă însănătoşească, întrucît ei cunosc dinainte ce aveţi să păţiţi.
Încetaţi să credeţi că sînt vizite bune şi rele, zile bune şi rele, întîlniri
bune şi rele. Ce faci, om fără minte ? Dacă tu întîlneşti fecioară sau călugăr,
spui că ziua aceea este nerodnică. Şi dacă întîlneşti vreo desfrînată sau vreun
orb sau vreun şchiop, prezici că întîlnirea este bună ? Vai de neştiinţa ţa!
Ascultă ce-ţi spune Sfîntul Ioan Gură de Aur: că întîlnirea unui om nu face
ziua rea, ci faptul că tu trăieşti în păcate. Aşadar, ori de cîte ori tu ieşi
din casa ta, păzeşte-te numai de păcat şi să nu te temi nici chiar de diavol în
persoană: „căci nu întîlnirea unui om face ca ziua să devină rea, ci vieţuirea
în păcate; deci, ori de cîte ori ai ieşit, la un singur lucru veghează, să
nu-ţi iasă în cale păcatul (căci acesta este cel care ne pune piedică), iar
fără acesta, diavolul nu poate să ne vatăme cu nimic” (Sfîntul Ioan Gură de
Aur, Despre statui, Cuvîntul XXI).[...]
Ce
pedepse dă Dumnezeu vrăjitorilor
[...] Şi de ce spun eu
numai o parte din lucruri? Mulţimi întregi de oameni şi cetăţi mari şi faimoase
au fost lăsate pradă foametei, măcelurilor şi robiei şi nimicirii din cauza
vrăjitoriilor. Astfel, Dumnezeu a pedepsit cu foamete şi cu moarte pe
prezicătorii mincinoşi şi pe ghicitorii după zborul păsărilor, care se aflau în
Ierusalim şi pe toţi aceia care băgau în seamă prezicerile şi cuvintele lor: „Prezicătorii
minciunii prezic în numele Meu; nu i-am trimis şi nu le-am poruncit şi nu am
grăit către ei, pentru că ei vă vestesc vedenii mincinoase şi preziceri şi
prevestiri după zborul păsărilor şi presupuneri ale inimii lor vă profeţesc
aceştia.” De aceea Domnul zice aşa despre prezicători: „Ei
profeţesc în numele Meu, dar Eu nu i-am trimis; ei zic: «Sabie şi foamete nu va
fi în ţara aceasta», dar de sabie şi de foamete vor pieri aceşti prooroci şi
poporul căruia ei au proorocit. Vor fi risipiţi pe uliţele Ierusalimului de
faţa săbiei şi a foametei şi nu va fi cineva care să-i îngroape”
(Ieremia 14, 14-16).
Astfel, Ierusalimul, acea
cetate împărătească şi mult iubită de Dumnezeu, a fost nimicit şi distrus pentru
diferitele vrăjitorii şi farmece pe care le foloseau cetăţenii ei. Pentru
aceasta a spus şi Solomon: „Căci şi de vechii locuitori ai pămîntului
sfînt Te-ai scîrbit pentru făptuirea lucrurilor nelegiuite şi vrăjitoreşti şi
pentru jertfele necuviincioase” (Înţelepciunea lui Solomon 12, 3-4).
Şi acea primă cetate
împărătească, Ninive, a fost nimicită, şi ea, şi cetăţenii ei, pentru
vrăjitoriile prin care lucrau, precum spune Naum: „O, cetate a vărsărilor
de sînge, toată plină de minciună şi nedreptate... desfrînată frumoasă şi
plăcută, meşteră în farmece, care vinde neamurile prin desfrînarea ei şi
popoarele prin vrăjile ei” (Naum 3, 1 şi 4).
Iar acea mare cetate a
Babilonului, pe neaşteptate a primit lipsa de copii, şi văduvia şi nimicirea,
pentru mulţii vrăjitori pe care îi avea şi vrăjitoriile pe care le folosea,
precum spune Isaia: „Fiică a Babilonului... acum vei avea pe neaşteptate
acestea două într-o singură zi, asupra ta: văduvia şi lipsa de copii, prin
vrăjitoria ta şi prin puterea descîntecelor tale... şi vei avea asupra ta
pieirea, fără să fi avut vreme s-o prevesteşti” (Isaia 47, 1, 9, 11).
La ce
pedepse supun pe vrăjitori canoanele
De acest fel sînt pedepsele
la care Dumnezeu supune pe vrăjitori şi pe cei care aleargă la vrăjitori:
Canoanele Sfîntelor Sinoade şi ale Sfinţilor Părinţi supun la diferite pedepse
pe cei care folosesc vrăjitoriile. Al VI-lea Sfînt Sinod Ecumenic, în Canonul
61, stabileşte ca cei care se încredinţează pe ei înşişi prezicătorilor cu
scopul să afle de la ei lucrurile tăinuite, pe care le doresc, să stea departe
de Sfintele Taine timp de şase ani. La fel îi pedepseşte pe aceia care spun
ursitele oamenilor şi pe prevestitorii după nori, pe cei care fac farmece şi pe
cei care fac amulete sau care le poartă. Iar dacă aceştia nu se opresc de la
asemenea vrăjitorii, ci stăruie în răutatea lor, porunceşte să fie separaţi cu
desăvîrşire şi să fie excluşi din Biserica lui Hristos şi de la contactul cu
creştinii. Şi acelaşi Sfînt Sinod Ecumenic afuriseşte pe laicii care aprind focuri
în prima zi a lunii şi le sar, iar pe cei sfinţiţi îi cateriseşte în Canonul
65. Sfîntul Sinod local de la Ankyra pedepseşte la cinci ani, în canonul 24,
pe acei creştini care aduc vrăjitori la casele lor ca să descopere vrăjitoriile
pe care alţii le fac lor. Iar Sfîntul Sinod local de la Laodiceea exclude prin
Canonul 36 din Biserica lui Hristos pe aceia care poartă amulete. Şi Sfîntul
Vasile cel Mare, în Canonul 65 al lui, îi pedepseşte pe cei care fac vrăji şi
pe cei care fac farmece ca şi pe cei care omoară în chip voit, adică îi ţine
douăzeci de ani departe de Sfintele Taine. La fel, şi pe cei care s-au lăsat pe
ei înşişi pradă prezicătorilor, în Canonul 72 al lui. Iar Sfîntul Grigorie de
Nyssa, în Canonul 3 al lui, îi pedepseşte pe aceia care merg la prezicători,
pentru desconsiderarea şi încălcarea credinţei lui Hristos, ca şi pe cei care-L
tăgăduiesc în chip voit pe Hristos, adică să nu se împărtăşească în toată viaţa
lor. Iar pe aceia care pentru vreo nevoie a lor şi constrîngere şi-au nesocotit
sufletul şi au mers la vrăjitori îi pedepseşte ca şi pe cei care-L tăgăduiesc
pe Hristos, în chinuri şi torturi, adică timp de nouă ani (să nu se
împărtăşească). [...]
Ce
trebuie să facă creştinii ca să se păzească de vrăjitorii
Pe lîngă faptul de a vă păzi
de vrăjitorii şi de lucrarea demonilor şi a vrăjitorilor, să aveţi toţi, mici
şi mari, bărbaţi şi femei, Cinstita Cruce, fie de lemn, fie de aramă, fie din
alt material, atîrnată la gîtul vostru, precum citim în viaţa celor cinci
sfinţi mucenici, că şi vechii creştini aveau crucea la gît. Şi, pentru aceasta,
acel apostolic Pangratie, episcopul din Tauromenia, le dădea creştinilor pe
care îi boteza şi o cruce de cedru, căci mult se teme diavolul şi demonii de
chipul (forma) Cinstitei Cruci şi fug de acolo cînd o văd, precum ei înşişi
(demonii) au mărturisit acest lucru. Căci întrebaţi fiind aceştia cîndva de
către Sfîntul Ioan Vostrinos, care avea putere împotriva duhurilor necurate, de
care lucruri ale lui Hristos se tem mai mult, au răspuns că se tem de cele
trei: de crucea pe care o poartă creştinii la gît, de Sfîntul Botez şi de
Dumnezeiasca Împărtăşanie, cum este pomenit în culegerile manuscrise pe care
le-a făcut Ioan din Antiohia. De aceea mare apărare este şi faptul de a-şi face
creştinii crucea de fiecare dată cînd beau apă sau încep orice lucru şi
îndeletnicire, precum le porunceşte Sfîntul Chiril al Ierusalimului.
Mare
armă şi scut împotriva diavolului este şi faptul de a avea creştinii Sfînta
Evanghelie în casa lor, deoarece Sfîntul Ioan Gură de Aur spune că în casa
aceea unde este Evanghelia acolo nu intră diavolul: „Căci dacă acolo în casă
este aşezată Evanghelia, diavolul nu va îndrăzni să se apropie; cu mult mai
mult, sufletul, purtînd în el asemenea înţelesuri, nu-l va atinge vreodată, nici
nu vor năvăli asupra lui diavolul şi nici firea păcatului” (Sfîntul Ioan Gură
de Aur, Cuvîntul 32 la Evanghelia după Ioan).[...]
Dacă
pentru puţina credinţă a unor creştini, demonii arată unele năluciri la
mormintele unor oameni sau la casele lor, sau în alt loc, acolo trebuie să fie
chemat un preot să facă sfeştanie şi să fie stropit locul şi prin dumnezeiescul
har să fie desfăcută lucrarea demonilor. Mai ales cînd un creştin are să ridice
casă sau moară sau să construiască o barcă, să poftească preotul să facă
sfeştanie şi să citească rugăciunea din cartea de rugăciuni pe temelia casei şi
atunci să fie pusă temelia casei sau să fie construită barca. [...]
BIBLIOGRAFIE:
Sfîntul Nicodim Aghioritul, Despre vrăjitorie, Editura Sophia,
Bucureşti, 2003
CUVÎNTUL
CUVIOSULUI PAISIE AGHIORITUL - DESPRE VRĂJITORIE
Vrăjitorii
folosesc şi diferite lucruri sfînte
[...] - Părinte, lumea ne
cere talismane.
- Mai bine să le daţi
cruciuliţe atunci cînd vă cer talisman. Nu faceţi talismane, pentru că şi
vrăjitorii fac acum talismane. Pun pe dinafară o iconiţă sau cruce, însă
înăuntru au diferite vrăji. Oamenii văd icoana sau crucea şi se încurcă. Iată,
cu cîteva zile mai înainte mi-au adus un talisman de la un turc, Ibrahim, care
avea şi o cruce brodată pe deasupra. Am aflat şi despre un netemător de
Dumnezeu că înfăşura diferite iconiţe şi înăuntrul lor punea păr, lemnişoare,
cuie, mărgele etc. Şi cînd Biserica
l-a luat la întrebări, a spus: „Sînt medium”, pentru că medium-urile sînt
libere, şi astfel face ce vrea. Am spus unuia care a fost vătămat de acela: „Să
te duci şi să te spovedeşti, pentru că ai primit înrîuriri diavoleşti.” S-a dus
şi s-a mărturisit. După aceea a venit şi mi-a spus: „Nu am simţit nici o
schimbare.” „Bre, nu cumva ai ceva la tine de la acel înşelat?” - îl întreb.
„Da, îmi spune, am o cutiuţă ca o Evanghelie mică.” O iau, o deschid şi găsesc
înăuntru diferite iconiţe înfăşurate. Desfac - desfac şi la mijloc erau nişte
mărgele, păr şi ceva ca lemnul. Le-am aruncat şi s-a eliberat omul. Vezi ce
maestru este diavolul!
Sărmanii oameni poartă
astfel de talismane - chipurile, ca să fie ajutaţi - şi se chinuiesc. Pe
acestea trebuie să le ardă şi cenuşa s-o îngroape adînc în pămînt sau s-o
arunce în mare, apoi să meargă să se spovedească. Numai aşa se eliberează.
[...]
Lucrările
diavoleşti şi vrăjitoreşti
[...] Dar iată şi
medium-urile cît rău fac! Nu ajunge că iau banii de la oameni, ci distrug şi
familii. Merge, de pildă, unul la medium şi îi spune problema ce o are.
„Ascultă, îi spune acela, o rudă de a ta care este puţin brunetă, puţin înaltă
etc. ţi-a făcut vrăji.” Acesta caută să afle care din neamul lui are aceste
trăsături. Va afla pe cineva care să semene puţin. „A, aceasta este, îşi spune,
aceea care mi-a făcut vrăji”, şi-l cuprinde o ură mare împotriva ei. Aceea,
sărmana, însă nu ştie nimic, poate să-l fi şi ajutat cîndva, iar acesta să fie
înverşunat împotriva ei, să nu vrea nici să o vadă. Se duce din nou la medium,
iar acela îi spune: „Acum trebuie să dezlegăm vraja. Şi ca s-o dezlegăm,
trebuie să dai ceva bani.” „Ei, fiindcă le-a aflat, spune acesta, trebuie să-l
răsplătesc!” Şi dă-i bani. [...]
Diavolul
niciodată nu poate face binele
Părinte, un vrăjitor poate
vindeca vreun bolnav?
- Vrăjitor şi să vindece un
om bolnav! Pe unul care este scuturat de diavol, acesta îl poate face bine
trimiţînd diavolul la altul. Pentru că vrăjitorul şi diavolul sînt asociaţi, şi
de aceea îi spune diavolului: „Ieşi din acesta şi du-te în cutare.” Aşadar îl
scoate pe diavol din acela şi, de obicei, îl trimite la vreo rudă de a lui sau
cunoscut care a dat drepturi diavolului. După aceea cel ce a avut diavol spune:
„Eu am suferit, dar cutare m-a făcut bine”, şi astfel se face reclamă. Şi în
cele din urmă diavolul se învîrte pe la rude sau cunoscuţi. Dacă cineva, să
presupunem, este ghebos din lucrare diavolească, vrăjitorul poate izgoni
diavolul din acela, îl poate trimite în altă parte şi ghebosul se ridică drept.
Dacă însă are gheba din betegeală, vrăjitorul nu-l poate face bine.
Unii mi-au spus despre o
femeie că vindeca bolnavi folosind diferite lucruri sfînte. Cînd am auzit ce
face, am rămas uimit de meşteşugul diavolului. Ţinea o cruce în mînă şi cînta
diferite tropare. Cînta, de pildă, „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară” şi, cînd
ajunge la „binecuvîntat este rodul pîntecului tău”, scuipa pe lîngă cruce,
adică huleşte pe Hristos, şi de aceea o ajută tangalachi. Astfel, pe unii care
sînt bolnavi, suferă de melancolie etc, din înrîurire diavolească, şi medicii
nu-i pot face bine, ea îi vindecă, pentru că pe diavolul care pricinuieşte
boala îl trimite în altul şi aceia se slobozesc de mîhnire. Şi mulţi o au de
sfîntă! Îi cer sfaturi şi, puţin cîte puţin, le vatămă sufletul, îi distruge.
Este trebuinţă de multă
luare aminte. Să fugi departe de vrăjitori şi de vrăji, precum fugi departe de
foc şi de şerpi. Să nu încurcăm lucrurile. Diavolul niciodată nu poate face
binele. Numai bolile pe care le pricinuieşte el însuşi, le poate vindeca.
Am auzit următoarea
întîmplare: Un tînăr s-a încurcat cu un oarecare vrăjitor şi s-a îndeletnicit
cu vrăjile. După o vreme s-a îmbolnăvit şi a ajuns la spital. Luni întregi a
cheltuit tatăl său, pentru că nu aveau atunci asigurare, ca să afle ce are.
Medicii nu-i aflau nimic. Devenise într-un hal fără de hal. Ce face atunci
diavolul! Îi apare tînărului în chipul Sfîntului Ioan Botezătorul, pe care îl
aveau de patron în acea parte, şi îi spune: „Te voi face bine, dacă tatăl tău îmi
va zidi o biserică.” Copilul a spus tatălui său, iar acela, sărmanul, a spus:
„Este copilul meu, voi da tot ce am, numai să se facă bine”, şi a făgăduit
Sfîntului Ioan Botezătorul să-i zidească biserică. Diavolul a fugit şi copilul
s-a făcut bine. Şi-a făcut ... minunea! Atunci tatăl spune: „Eu am făgăduit să
zidesc biserica. Trebuie să-mi împlinesc făgăduinţa.” Nu aveau posibilităţi
materiale şi, ca să zidească biserica, a vîndut tot pămîntul ce-l avea. Şi-a
dat toată averea sa. Copiii i-au rămas pe drumuri. S-au revoltat şi au spus:
„Nu ne trebuie Ortodoxia” şi s-au făcut martori ai lui Iehova. Îl vezi pe
diavolul ce face? Se vede treaba că acolo nu existau martori ai lui Iehova şi a
aflat vrăjmaşul un mod ca să se facă şi acolo.
Cînd
prind vrăjile
- Părinte, oare vrăjile
prind întotdeauna?
- Ca să prindă vrăjile,
trebuie ca cineva să dea drepturi diavolului. Adică să dea pricină serioasă şi
să nu se fi aranjat corect cu pocăinţa şi spovedania. De unul care se
spovedeşte nu se prind vrăjile, de le-ai arunca cu lopata asupra lui. Pentru
că, atunci cînd se spovedeşte şi are inimă curată, vrăjitorii nu pot lucra
împreună cu diavolii ca să-l vatăme.
A venit odată la Colibă
unul între două vîrste cu nişte aere... Cum l-am văzut de departe, am înţeles
că are înrîurire diavolească. „Am venit să mă ajuţi, mi-a spus. Roagă-te pentru
mine, că fac un an acum de cînd am nişte dureri înfricoşătoare de cap şi
medicii nu află nimic.” „Ai diavol, i-am spus, pentru că i-ai dat drepturi să
intre în tine.” „Nu am făcut nimic”, mi-a spus. „Nu ai făcut nimic?, îi spun.
Nu ai înşelat o fată? Ei, ea s-a dus şi ţi-a făcut vrăji. Du-te şi cere iertare
de la fată, apoi spovedeşte-te şi să-ţi citească exorcisme ca să-ţi afli
sănătatea. Dacă tu nu-ţi dai seama de greşala ta şi nu te pocăieşti, toţi
duhovnicii lumii de s-ar aduna şi s-ar ruga pentru tine, diavolul tot nu va
pleca.” Atunci cînd vin astfel de oameni, cu astfel de aere, le vorbesc
deschis. Au nevoie de o zguduitură bună ca să-şi revină.
Un altul mi-a spus că
femeia lui are diavol. Stîrneşte mereu scandaluri în casă. Se scoală noaptea,
îi scoală pe toţi, le răstoarnă pe toate. „Tu te spovedeşti?” îl întreb. „Nu”,
îmi spune. „Trebuie să fi dat drepturi diavolului”, îi spun, „nu s-a făcut asta
din senin.” În cele din urmă am aflat că s-a dus la un hoge, care i-a dat ceva
să stropească în casă pentru noroc şi ca să-i meargă bine la serviciu, şi nici
măcar n-a dat vreo însemnătate acestui lucru. După aceea diavolul treiera prin
casa lui.
Cum se
dezleagă vrăjile
- Părinte, dacă prind
vrăjile, cum se dezleagă ele?
- Prin pocăinţă şi
spovedanie. De aceea trebuie ca mai întîi să se afle pricina pentru care au
prins vrăjile, să-şi înţeleagă omul greşala, să se pocăiască şi să se
spovedească. Cîţi nu vin acolo la Colibă chinuiţi pentru că li s-au făcut
vrăji, şi-mi spun: „Fă rugăciune, ca să mă uşurez de chin!” îmi cer ajutorul,
fără să caute şi să afle de unde a început răul, ca să-l îndrepte. Adică să
afle în ce au greşit de au prins vrăjile, iar apoi să se pocăiască, să se
spovedească, pentru ca să le înceteze chinul.
- Părinte, atunci cînd omul
căruia i s-au făcut vrăji ajunge într-o astfel de stare încît nu se poate ajuta
singur pe sine, nu se poate spovedi, etc, îl pot ajuta alţii?
- Pot chema preotul acasă
să-i facă Sfîntul Maslu sau aghiazmă. Să-i dai să bea aghiazmă, ca să dea răul
puţin înapoi şi să intre puţin Hristos înlăuntrul lui. Aşa a făcut o mamă cu
copilul ei şi l-a ajutat. Îmi spusese că fiul ei suferea mult, pentru că i se
făcuseră vrăji. „Să se ducă să se spovedească”, i-am spus. „Părinte, cum să
meargă să se spovedească în starea în care este?”, mi-a spus. „Atunci spune-i
duhovnicului tău, îi spun, să vină acasă, să facă aghiazmă şi să-i dea fiului
tău să bea aghiazmă. Dar oare o va bea?.” „O va bea”, îmi spune. „Ei, să începi
de la aghiazmă, îi spun, şi după aceea încearcă să-l faci pe copil să vorbească
cu preotul. Dacă se va spovedi îl va arunca pe diavolul cît colo.” Şi
într-adevăr m-a ascultat şi a fost ajutat copilul. După puţin timp s-a putut
spovedi şi s-a făcut bine.
O altă femeie, sărmana, ce
a făcut? Bărbatul ei s-a încurcat cu nişte vrăjitori şi nici cruce nu voia să
poarte. Ca să-l ajute puţin, a cusut pe gulerul sacoului său o cruciuliţă.
Odată, cînd trebuia să treacă pe un pod de cealaltă parte a unui rîu, cum a
călcat pe pod, a auzit o voce spunîndu-i: „Taso, Taso scoate sacoul, ca să
trecem împreună peste pod.” Din fericire era frig şi el a spus: „Cum să-l scot?
Mi-e frig!” „Scoate-l, scoate-l, să trecem”, a auzit aceeaşi voce. Măi, şi
diavolul acesta! Voia să-l arunce de pe pod în apă, dar nu putea pentru că avea
cruciuliţa asupra lui. Totuşi, în cele din urmă, l-a aruncat acolo într-un loc.
Între timp ai lui l-au căutat toată noaptea şi l-au găsit pe sărmanul acela
căzut pe pod. Dacă nu era frig şi-ar fi scos sacoul şi diavolul l-ar fi aruncat
în mijlocul rîului. L-a păzit crucea ce o avea pe reverul său. Credea şi
sărmana lui femeie. Dacă nu ar fi avut credinţă, ar fi procedat aşa?
Împreună-lucrarea
vrăjitorilor cu diavolii
- Părinte, un om care are
sfinţenie nu poate demasca sau frîna un vrăjitor?
- Cum să-l frîneze? Dacă
spui unuia care are puţină frică de Dumnezeu să ia aminte, pentru că aşa cum
trăieşte nu merge bine, şi tot nu iese din ale lui, cu cît mai mult vrăjitorul,
care lucrează împreună cu diavolul. Unuia ca acesta ce să-i faci? Îi vei spune
unele lucruri, dar el tot cu diavolul va fi. Nu se poate face nimic. Numai
atunci cînd vrăjitorul este înaintea ta şi tu rosteşti rugăciunea, în clipa
aceea diavolul se poate încurca şi vrăjitorul să nu-şi poată face treaba sa.
Cineva avea o problemă şi,
un vrăjitor, care era şi mare escroc, s-a dus acasă la el să-l ajute. Acela
rostea rugăciunea. Sărmanul era un om simplu, nu ştia că celălalt este
vrăjitor, şi de aceea a intervenit Dumnezeu. Şi să vedeţi ce a îngăduit
Dumnezeu, pentru ca să-şi dea seama! Vrăjitorul a început să fie bătut de
diavoli şi cerea ajutor de la omul la care a venit să-i rezolve problema.
- Părinte, acela îi vedea
pe diavoli?
- Omul acela nu-i vedea pe
diavoli, vedea o scenă. Vrăjitorul striga „ajutor”, făcea tumbe, cădea jos,
ridica mîna ca să-şi apere capul. Pentru că să nu credeţi că vrăjitorii o duc
bine şi că diavolii le fac întotdeauna hatîrul. Faptul că s-au lepădat odată de
Hristos, asta le este de ajuns. La început vrăjitorii fac contracte cu
diavolii, ca să-i ajute, şi diavolii se supun, pentru cîţiva ani, poruncilor.
După aceea însă le spun: „Acum să ne mai ocupăm de voi?” Mai ales atunci cînd
magii nu reuşesc sa facă ceea ce vor diavolii, ştiţi ce păţesc după aceea?
Îmi aduc aminte că odată,
pe cînd discutam lîngă Colibă cu acel vrăjitor tînăr din Tibet, deodată s-a
ridicat, mi-a prins mîinile şi mi le-a întors la spate. „Să vină acum
Hagi-Efendi (Sfîntul Arsenie Capadocianul) să te scape”, mi-a spus. „Bre
diavole, hai, pleacă de aici”, i-am spus, şi l-am aruncat jos. Auzi colo, să-l
hulească pe Sfîntul! Apoi a venit să mă lovească cu piciorul, dar nu a reuşit,
pentru că piciorul s-a oprit lîngă gura mea. M-a păzit Dumnezeu. L-am lăsat şi
am intrat în chilie. După puţină vreme îl văd venind plini de spini pe el.
„Satana m-a pedepsit pentru că nu te-am biruit. M-a tîrît prin rugi”, mi-a
spus.
Puterile negre ale
întunericului sînt slabe. Oamenii le fac puternice prin îndepărtarea lor de la
Dumnezeu, dînd astfel drepturi diavolului. [...]
Cu
mîndria luciferică omul se poate îndrăci
[...]- Părinte, adică
mîndria poate duce la îndrăcire? - Da. Să presupunem că cineva face o greşală
şi se îndreptăţeşte pe sine. Dacă ceilalţi îi spun un cuvînt ca să-l ajute,
spune că îl nedreptăţesc, crede că este mai bun decît aceia şi îi judecă. Apoi
începe încet-încet să-i judece şi pe Sfinţi. Mai întîi pe cei mai noi, apoi şi
pe cei mai vechi: „Acela nu a făcut minuni, celălalt a făcut aceea...” Apoi
după puţin înaintează şi începe să judece Sinoadele: „Şi Sinoadele în felul în
care au hotărît...”, prin urmare, nici Sinoadele nu sînt vrednice de cinstire,
după părerea lui. Şi în cele din urmă ajunge să spună: „Şi Dumnezeu de ce a
făcut asta aşa?” Ei, cînd omul ajunge în punctul acesta, nu înnebuneşte, ci se
îndrăceşte. [...]
Îndrăciţii
reacţionează la orice este sfînt
[...] - Părinte, cum ne
putem da seama dacă cineva este îndrăcit şi nu bolnav psihic?
- De aceasta îşi poate da
seama şi un medic simplu, dar evlavios. Cei care au diavolul sar în sus atunci
cînd se apropie de ceva sfînt. Astfel se vede clar că au diavol. De le dai
puţină aghiazmă sau dacă îi însemnezi cu sfînte moaşte, se împotrivesc,
deoarece diavolul este înghesuit înlăuntrul lor. Iar cei ce suferă de boală
psihică nu se împotrivesc deloc. Chiar dacă porţi cruce şi te apropii de cei
îndrăciţi, aceştia se neliniştesc şi se tulbură. Odată, la o priveghere în
Sfîntul Munte, nişte Părinţi mi-au spus că le spune gîndul cum că un oarecare
mirean, care era acolo, are diavol. M-am aşezat în strana alăturată şi am lipit
de el crucea mea, ce avea din Sfîntul Lemn. A sărit în sus şi s-a dus în altă
parte. Cînd a mai plecat din lumea care era în biserică, m-am dus iarăşi lîngă
el. A făcut la fel. Atunci am înţeles că într-adevăr avea diavol.
Cînd îmi aduc la Colibă
copii şi îmi spun că au diavol, ca să mă încredinţez dacă sînt îndrăciţi, de
multe ori iau o părticică din sfintele moaşte ale Sfîntului Arsenie şi o ascund
în palmă. Şi să vedeţi, deşi am amîndouă palmele închise, copilul, dacă are diavol,
se uită cu frică la mîna în care ţin sfintele moaşte. Iar dacă nu are diavol,
ci, de pildă, vreo boală a creierului, nu reacţionează deloc. Alteori le dau
apă în care mai înainte băgasem părticica de sfintele moaşte şi, dacă au
diavol, nu o beau, se îndepărtează. Unui copil îndrăcit i-am dat odată mai
întîi dulciuri, ca să i se facă sete, şi după aceea i-am adus din acea apă.
„Lui Ionică o să-i dau cea mai bună apă”, i-am spus. Cum a gustat puţin, a
început să strige: „Apa asta mă arde. Ce are în ea?” „Nimic”, îi spun. „Ce-mi
faci? Mă arde”, a strigat. „Nu te arde pe tine, pe altcineva îl arde”, îi spun.
Îl însemnam cu semnul crucii pe cap, şi dădea din mîini şi din picioare...
Păţise o criză de îndrăcire. Diavolul îl făcuse ghem. [...]
Ajutor
pentru cei îndrăciţi
[...]- Părinte, deasa
Împărtăşanie îi ajută pe cei îndrăciţi?
- Pentru cei care s-au
născut îndrăciţi, nefiind ei vinovaţi de aceasta, deasa Împărtăşanie este
medicamentul cel mai eficient. Unii ca aceştia au o plată foarte mare, dacă nu
murmură, pînă cînd se vor elibera, cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Sînt
mucenici, dacă rabdă; de aceea se şi impune ca ei să se împărtăşească adesea;
însă unul care s-a îndrăcit din propria lui neatenţie, trebuie să se pocăiască,
să se spovedească şi să se nevoiască pentru ca să se vindece, şi să se
împărtăşească atunci cînd trebuie, cu binecuvîntarea duhovnicului lui. Dacă se
împărtăşeşte fără să se pocăiască şi fără să se spovedească, se va îndrăci şi
mai rău. Odată l-au dus pe un îndrăcit să se împărtăşească şi a scuipat Sfînta
Împărtăşanie. Hristos S-a jertfit, a primit să-i dea Trupul şi Sîngele Lui şi
acesta să le scuipe! Înfricoşător! Vedeţi că diavolul nu primeşte ajutor?
- Părinte, putem da numele
lor să fie citite la Proscomidie?
- Da, desigur. Cei îndrăciţi
se folosesc mult atunci cînd preoţii citesc cu durere numele lor la
Proscomidie.
- Părinte, atunci cînd
cineva care s-a îndrăcit se pocăieşte, se spovedeşte, se împărtăşeşte, dar
influenţa diavolească nu scade, ce se întîmplă?
- Nu scade, pentru că în
acela încă nu s-a întărit starea cea duhovnicească. Dacă Dumnezeu l-ar ajuta
imediat să se slobozească de această influenţă diavolească va aluneca iarăşi
îndată. De aceea Dumnezeu, din multă dragoste îngăduie ca răul să cedeze
încet-încet. Astfel omul şi plăteşte - ispăşindu-şi prin pătimire păcatele - şi
îşi şi întăreşte starea sa duhovnicească. Cu cît acela îşi întăreşte starea sa
duhovnicească, cu atît cedează şi răul. De el însuşi depinde cît de repede se
va slobozi de înrîurirea diavolească. Odată m-a întrebat tatăl unui copil ce
avea diavol: „Cînd se va face bine copilul meu?” „Atunci cînd tu te vei întări
într-o stare duhovnicească, îi spun, va fi ajutat şi el.” Sărmanul copil, deşi
trăia duhovniceşte, tatăl lui se împotrivea şi-i spunea că va înnebuni dacă
nu-şi va schimba viaţa. Şi a început el însuşi să-l ducă pe copil la case de
toleranţă, şi atunci copilul a alunecat şi s-a îndrăcit. Atunci cînd l-a
stăpînit diavolul, se năpustea asupra mamei lui cu intenţii urîte. Sărmana mamă
a fost nevoită să plece într-o insulă, ca să scape. Tatăl se pocăise şi încerca
să trăiască duhovniceşte, dar copilul nu se făcea bine. Abia atunci după ce a
mers pe la toate locurile de închinare, a învăţat toate vieţile Sfinţilor şi
s-a întărit duhovniceşte, numai după aceasta copilul lui s-a făcut bine.
Despre
exorcisme
- Părinte, astăzi au adus o
îndrăcită şi ne-au rugat să-i spunem preotului să-i citească exorcisme. Ce să
facem?
- În cazul acesta e mai
bine să le spuneţi să rînduiască aceasta duhovnicul ei. Dacă a intrat diavolul
în ea înseamnă că sau ea, sau părinţii ei au făcut un oarecare păcat greu, şi
i-au dat drepturi, pentru că păcatul îl aduce pe diavol. Dacă nu se pocăiesc şi
nu se mărturisesc, nu pleacă păcatul şi, prin urmare, nu pleacă nici diavolul.
Sau poate şi pentru un alt motiv a îngăduit Dumnezeu să se îndrăcească.
- Părinte, îndrăciţii sînt
ajutaţi prin exorcisme?
- Depinde. Exorcismele
ajută atunci cînd se citesc la un copilaş îndrăcit, care nu a dat drepturi
diavolului şi nu ştie încă despre spovedanie, sau la unul mare care şi-a
pierdut minţile şi nu se poate mărturisi. Atunci cînd cel îndrăcit este în
toate minţile, trebuie mai întîi să se ajute aflînd în ce a greşit de s-a
îndrăcit, să se pocăiască, să se spovedească şi după aceea, dacă trebuie, să i
se citească exorcisme. Pentru că şi numai prin rugăciunea de iertare poate fugi
diavolul. [...]
Îndrăciţii
suferă mucenicia
[...] Desigur, poate va
spune cineva că există oameni care fac o mulţime de păcate şi totuşi nu se
îndrăcesc. Cum de se întîmplă aceasta? Cînd omul a ajuns la nesimţirea
desăvîrşită, atunci nu mai este atacat de diavolul, pentru că Dumnezeu vede că
nu mai poate fi ajutat. Trebuie să ştim că atacul pricinuit din lucrare
diavolească este, într-un anume fel, un dar al lui Dumnezeu pentru omul
păcătos, ca să se smerească, să se pocăiască şi să se mîntuiască. [...]
Visele
sînt înşelătoare
[...]- Părinte, din vise
poate prevedea cineva ceva ce i se va întîmplă?
- Nu, nu daţi atenţie
viselor. Fie plăcute, fie neplăcute de sînt, nu trebuie să credem în ele,
pentru că există primejdia înşelării. Nouăzeci şi cinci la sută din vise sînt
înşelătoare. De aceea Sfinţii Părinţi spun să nu le dăm atenţie. Foarte puţine
vise sînt de la Dumnezeu, dar şi acestea, ca să le explice cineva, trebuie să
aibă curăţie şi alte condiţii, precum Iosif (Facerea 37, 5-11) şi Daniil care
aveau harisma de la Dumnezeu. Îţi voi spune, i-a spus Daniil lui
Nabucodonosor, - şi ce vis ai văzut şi ce înseamnă (Daniel 2,
25-46). Dar la ce stare a ajuns! Era între lei şi leii, cu toate că erau
flămînzi, nu s-au atins de el (Daniel 6, 16 ş.u.), Avacum i-a dus de mîncare şi
acela a spus: Şi-a adus aminte de mine Dumnezeu? (Daniel, Bel şi
balaurul 1, 45). Dacă nu Şi-ar fi adus aminte Dumnezeu de prooroc, cine şi-ar
fi adus aminte de el?
-
Părinte, unii oameni nu au vise.
- Mai
bine că nu au. Nu cheltuiesc nici pe bilete, nici pe benzină. În vise vezi
într-un minut ceva a cărui vizionare ar fi durat în realitate ceasuri, zile,
pentru că se suprimă timpul. Iată, din aceasta poate pricepe oricine psalmul: O
mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, sînt ca ziua de ieri, care a trecut (Psalmi
89, 4).
Atenţie
la vedenii
- Părinte, atunci cînd
oamenii ne povestesc vedenii, sau că au văzut un sfînt etc. ce să le spunem?
- Este bine să le spuneţi
să fie rezervaţi. Asta este mai sigur, pentru că nu pot toţi să deosebească
dacă o vedenie este de la Dumnezeu sau de la diavolul.
Chiar de la Dumnezeu de ar
fi vedenia, omul nu trebuie s-o primească. Dumnezeu este mişcat, într-un fel,
atunci cînd vede că făptura Sa nu primeşte vedenia, deoarece asta arată că are
smerenie. Dacă într-adevăr era sfînt cel ce s-a arătat, Dumnezeu ştie, după
aceea, să înştiinţeze şi în alt mod sufletul şi să-l povăţuiască la ceea ce
vrea. [...]
Harismele
ieftine ale celor înşelaţi
- Părinte, de ce oamenii
merg adeseori, cu vreo problemă ce o au, la cei înşelaţi?
- Pentru că diavolul are
harisme ieftine şi de la ei le iau uşor. Cele pe care aceia le spun oamenilor
ca să le facă nu sînt grele şi le odihnesc patimile lor. În loc să se pocăiască
pentru păcatele ce le fac în lume, şi să meargă la un duhovnic să se
mărturisească, află nişte înşelaţi, adică pe diavolul, şi îi cer lui să le
rezolve problema lor. După aceea se chinuiesc şi nu-şi dau seama că i-a legat
diavolul şi le dă comandă. [...]
Metempsihoză
- Părinte, cum oare unii
oameni, chiar şi cultivaţi, cred în metempsihoză?
- Metempsihoză (sau
reîncarnarea) este teoria rătăcită potrivită căreia sufletul, după moartea
trupească, intră în alt trup omenesc sau de animal şi străbate astfel un ciclu
nesfîrşit de morţi şi renaşteri. Le convine oamenilor, şi mai ales ateilor şi
necredincioşilor. Este viclenia cea mai mare a diavolului. Diavolul îi ţine
într-o viaţă de păcat cu gîndul că sufletul vine şi revine în această lume. „Ei
dacă de data aceasta nu reuşeşti, le spune diavolul, vei reveni în viaţă şi vei
reuşi a doua oară. Şi dacă iarăşi nu reuşeşti, vei veni, vei reveni, vei
evolua....” De aceea unii ca aceştia şi spun: „Nu-i nimic dacă fac şi acest
păcat” şi nu le pasă; trăiesc fără luare aminte, nu se pocăiesc. Vezi cum îi
orbeşte diavolul şi cum îi prinde în iad! Nu am văzut o viclenie şi o artă mai
mare a diavolului ca aceasta, pentru ca să-i adune pe oameni în iad! Şi dacă
diavolul te prinde bine o dată, oare te va mai lăsa să te întorci înapoi?
Aceasta este teoria cea mai rea dintre toate teoriile hinduiste. [...]
