FÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE DESFRÎNARE

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE DESFRÎNARE

Tîlcuire la vorba Apostolului: „Din pricina aprinderii, fiecare să-şi aibă femeia sa.”

[...] În convorbirile din afară (lumeşti), chiar dacă se strecoară cîte ceva bun, dar, între nenumărate necuviinţe, mulţimea abia dacă vorbeşte un cuvînt sănătos. În Sfintele Scripturi este cu totul dimpotrivă: nu vei auzi nici un cuvînt urît, ci pe toate pline de mîntuire şi de multă înţelepciune, cum sînt de pildă, cele ce s-au citit astăzi. Care sînt acestea? Cît pentru cele ce mi-aţi scris, bine este omului să nu se atingă de femeie. Dar, din pricina desfrînării, fiecare bărbat să-şi aibă femeia sa, şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său (1 Corinteni 7, 1-2). Pavel legiuieşte despre căsătorie, şi nu se ruşinează, nici nu roşeşte, şi pe bună dreptate. Căci - dacă chiar Domnul a cinstit căsătoria, împodobind-o cu prezenţa şi cu darul Său (căci a adus la nuntă darurile cele mai mari, schimbînd firea apei în vin) - cum sluga s-ar fi roşit să legiuiască căsătoria? Rău lucru nu este căsătoria, dar este urîtă prea-curvia, urîtă aprinderea. Căsătoria este un leac contra aprinderii.

Să nu o necinstim deci cu praznice diavoleşti, ci, cum au făcut cei din Cana Galilei, tot aşa să facă şi cei ce îşi iau acum femei, să aibă pe Hristos în mijlocul lor. Şi cum se poate face aceasta, întrebi tu? Prin preoţi, căci zice: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte”. Dacă ai îndepărtat pe diavolul - cîntecele destrăbălate, şi melodiile dulcegi, şi jocurile necuviincioase, şi vorbele ruşinoase, şi pompa diavolească, şi sunetul şi rîsul din toată inima - în sfîrşit, dacă ai îndepărtat orice necuviinţă şi ai adus înăuntru pe sfinţiţii robi ai lui Hristos, şi Hristos va fi cu ei, negreşit, cu mama şi fraţii Săi. Căci zice: Oricine va face voia Părintelui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă (Matei 12, 50). Şi ştiu că greu şi supărător se va părea unora că sfătuiesc acestea şi că dezrădăcinez un vechi obicei. Nu mă îngrijesc de loc de aceasta, căci n-am nevoie de bunăvoinţa voastră, ci de folosul vostru; nu de bătăi din palme şi laude, ci de cîştig şi de învăţătură. Să nu-mi spună cineva: „Apoi, aşa este obiceiul!” Unde se făptuieşte păcatul, să nu pui înainte obiceiul! Ci - dacă cele făptuite sînt rele, chiar dacă obiceiul ar fi vechi - să-l desfiinţezi; iar dacă nu sînt rele, chiar dacă nu-i obiceiul, adu-l şi îl sădeşte. Obiceiul de a necinsti astfel de lucruri nu era vechi, ci a fost aşezat încoace, căci adu-ţi aminte cum a luat în căsătorie Isaac pe Revecca, ori Iacov pe Rahela. Scriptura aminteşte de aceste căsătorii şi povesteşte cum au fost duse ele în casele mirilor lor, şi nu aminteşte nimic de acest fel. Numai băutura şi mîncarea au fost mai bogate ca de obicei şi au chemat pe rude la nuntă; iar flautele, fluierele, chimvalele, şi danţurile de beţivi şi tot cea ce este în mare cinste astăzi au fost înlăturate. Iar oamenii din vremea de astăzi, săltînd, cîntă în cinstea Venerei şi (cîntece în care e vorba de) multe prea-curvii, şi desfaceri de căsătorii, şi dragoste fără de lege şi împreunări neîngăduite. Şi multe alte cîntece pline de necinste şi de ruşine cîntă în acea zi şi după beţie, şi atîta necinste însoţeşte pe mireasă în public cu vorbe murdare. Cum mai ceri de la ea cinste, spune-mi, cînd din prima zi ai dus-o într-atîta neruşinare şi te-ai îngrijit în faţa ei şi să spui, şi să faci de acelea la care nu au drept să asculte nici robii cinstiţi? Atîta vreme s-au muncit tatăl şi mama îngrijind de fecioara lor, încît nici să nu spună, nici să audă pe altul zicînd vreo vorbă necinstită, s-au îngrijit de pat, camere deosebite, păzitori, uşi, zăvoare şi de plimbările spre seară şi să nu fie văzută de nimeni, nici chiar de rude; şi de altele multe mai mari îngrijindu-se. Iar tu, venind, ai risipit toate acestea într-o singură zi şi ai pregătit-o să se facă neruşinată prin acea serbare destrăbălată, şi ai vărsat în sufletul miresei cuvinte de pierzare. Nu vin de-aici relele următoare? Nu de-aici prea-curviile şi gelozia? Nu de-aici sterpiciunea, şi văduvia şi moartea fără vreme a părinţilor? Cînd chemi pe draci prin cîntece; cînd umpli pofta lor prin vorbe urîte; cînd bagi în casă mimi, histrioni şi întreg teatrul; cînd umpli casa de desfrînate şi te îngrijeşti să se desfăteze acolo toată ceata dracilor, ce mîntuire mai aştepţi? Spune-mi, pentru ce mai aduci şi preoţi, cînd a doua zi ai să săvîrşeşti astfel de fapte? Vrei să arăţi binefacere aducătoare de cîştig? Cheamă hore de săraci! Te ruşinezi şi te roşeşti? Atunci ce mai vrei decît această necuminţenie, cînd, băgînd pe diavolul în casă, nu crezi că faci rău, iar cînd e vorba de a intra Hristos te ruşinezi? După cum la intrarea săracilor Hristos priveşte, tot aşa, în mijlocul mimilor, şi infamilor, diavolul ia parte la serbare. Şi din acea cheltuială nu este nici un cîştig, ci se naşte un mare păcat, însă din aceste cheltuieli vei dobîndi repede un mare cîştig. Dar (- zici tu -) nimeni din oraş n-a făcut lucrul acesta! Începe tu, sileşte-te să fi începătorul acestui frumos obicei, pentru ca urmaşii să te laude. Dacă vreunul te urmează întru acest obicei, nepoţi şi strănepoţi vor spune celor ce-i vor cerceta obîrşia: „Cutare cel dintîi a început acest frumos obicei.” Dacă, pentru jocurile publice, cei care au întreţinut cu măreţie aceste lucrări nefolositoare sînt lăudaţi la mese de toată lumea, cu mult mai mult toţi te vor lăuda pentru această faptă duhovnicească şi vor aduce mulţumiri celui dintîi care a făcut începutul cel bun. Şi îţi va fi aceasta şi dărnicie, şi cîştig.

Sigur, dacă alţii vor urma această pildă, tu, care ai aruncat sămînţa, vei lua preţul rodurilor: prin acesta vei ajunge repede şi tată, şi Dumnezeu va fi de ajutor copiilor tăi şi se va îngriji ca să îmbătrîneşti cu soţia ta. După cum pe cei ce păcătuiesc Dumnezeu îi ameninţă, zicînd: Şi vor fi femeile voastre văduve, şi fiii voştri orfani (Ieşirea 22, 24), tot aşa, celor ce se supun Lui în toate, El le făgăduieşte că le va da o bătrîneţe fericită şi toate bunurile împreună cu ea.

Pavel iarăşi ne învaţă despre aceasta cînd zice că morţile grabnice vin adesea din mulţimea păcatelor. Pentru aceasta - zice el - între voi mulţi sînt neputincioşi, şi bolnavi şi mulţi mor (1 Corinteni 11, 30). Dar hrana dată săracilor împiedică de a se întîmpla acestea; şi, chiar dacă se întîmplă ceva neaşteptat, (milostenia făcută) aduce o repede îndreptare (a necazului), cum se poate afla din istoria fecioarei din Ioppe. Pe aceasta, care zăcea moartă, au înconjurat-o săracii hrăniţi de ea, şi lacrimile lor au deşteptat-o şi au adus-o la viaţă. (Faptele Apostolilor 9, 36). Rugăciunea văduvelor şi săracilor este mult mai folositoare decît rîsul şi orice danţ. Aici, pentru o singură zi este desfătarea, acolo este veşnic cîştigul. Gîndeşte-te cît de mare lucru sînt atîtea binecuvîntări unite pe capul soţiei, atunci cînd intră în casa soţului său. Ce coroane mai vrednice decît acestea? Ce bogăţie mai folositoare? Pe cînd obiceiul de acum este o nebunie curată. Dacă nici o pedeapsă, nici un chin nu ameninţă pe cei ce se poartă aşa de necinstit, gîndeşte-te cît chin este să primeşti atîtea blesteme în public, de la oamenii beţi şi cu mintea întunecată, pe cînd toată lumea ascultă. Săracii, cînd primesc ceva, binecuvîntează, îţi urează mii de bucurii; aceia însă - după beţie, după mîncare - aruncă toate murdăriile pe capetele soţilor şi parcă fac între ei o întrecere drăcească: ca şi cum ar fi vrăjmaşi cei ce se întîlnesc, aşa rudele lor se luptă între ele, care să spună vorbe neîngăduite şi nelegiuite pentru cei ce se căsătoresc, urmînd pe vrăjmaşi; şi întrecerea acestora între ei umple pe mire şi pe mireasă de ruşine.

Oare vom căuta altă probă - spune-mi! - că diavolii mişcă sufletele lor, şi că acestea se fac şi se spun de către ei? Cine va sta la îndoială de acum înainte că diavolii mişcă sufletele lor, şi că acestea se fac şi se spun de către ei? Nimeni, desigur, căci acestea sînt darurile diavolului: glume proaste, beţie, zăpăcirea minţii. Iar dacă vreunul crede că a-i chema pe săraci în locul acestora e semn de nenorocire, să afle şi aceasta, că nu hrănirea săracilor şi văduvelor este semnul relelor înmiite şi al oricărei ruşini, ci stricaţii şi femeile destrăbălate. Adesea, chiar din această zi, desfrînata dintre prieteni, răpindu-l pe soţul căzut în cursă, s-a dus şi i-a nimicit dragostea pentru soţie, i-a sucit bunăvoinţa, i-a stins iubirea înainte de a se aprinde şi a aruncat sămînţa prea-curviei. Ar trebui ca părinţii să se teamă de acestea, chiar dacă n-ar fi altceva, şi să împiedice aducerea mimilor şi jucătorilor la nunţi.

Căsătoria este înfiinţată nu ca să ne stricăm, nici ca să ne pîngărim, ci ca să fim curaţi. Ascultă pe Pavel cum zice: „Din pricina aprinderii, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare bărbatul său”. Două pricini sînt pentru care s-a înfiinţat căsătoria: ca să fim curaţi şi ca să ne facem părinţi; dar, din aceste două, cea mai însemnată este curăţia. Cînd a intrat pofta, a intrat şi căsătoria, ca să taie obiceiul cel neînfrînat şi să ne facă a ne mulţumi cu o singură femeie. Căci pentru naştere de fii căsătoria nu face atît cît acel cuvînt al lui Dumnezeu, care zice: Creşteţi, şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul (Facerea 1, 28). Şi martori sînt cîţi au fost căsătoriţi şi n-au avut copii. Aşa că pricina adevărată este aceea a curăţiei, şi mai cu seamă acum, cînd tot pămîntul locuit este plin de neamul omenesc. La început, era de dorit să ai copii, pentru ca fiecare să lase amintire şi rămăşiţă a vieţii sale. Fiindcă nu era nici o nădejde de înviere, ci moartea era puternică şi cei ce mureau socoteau că sînt nimiciţi cu totul după această viaţă, Dumnezeu a dat această mîngîiere, facerea de copii, ca să rămînă chipurile vii ale celor ce se duc şi ca neamul nostru să se păstreze. Şi, ca să înţelegi că mai ales pentru aceasta au fost doriţi copiii, ascultă de ce se plînge, după toate suferinţele lor, femeia lui Iov: Iacă - zicea ea - a pierit amintirea ta de pe pămint, fiii tăi şi fiicele tale (Iov 18, 17). Şi iarăşi, Saul către David: Aşadar, jură-mi pe Domnul că nu vei stîrpi sămînţa mea după mine, şi că nu vei şterge numele meu din casa părintelui meu (1 Regi 24,  22). Dar - fiindcă învierea este la uşă şi moartea nu înseamnă nimic, ci ne îndreptăm spre altă viaţă, cu mult mai bună - este zadarnică munca pentru acestea. Dacă doreşti copii, poţi să dobîndeşti cu mult mai buni acum, cînd ni s-au adus îmbrăţişări duhovniceşti, şi naşteri mai bune şi toiege de bătrîneţe mai folositoare.

Deci o singură pricină are căsătoria, să nu ne pîngărim, şi de aceea s-a găsit acest leac. Iar dacă ai de gînd ca şi după căsătorie să te pîngăreşti, de prisos şi în zadar ai venit la căsătorie; ba încă nu numai în zadar şi de prisos, ci chiar spre nenorocirea ta. Căci nu este acelaşi lucru dacă te pîngăreşti neavînd soţie, şi dacă, avînd soţie, faci iarăşi acest lucru. Căci aceasta nu este aprindere, ci prea-curvie. Deşi se pare lucru de necrezut, totuşi ceea ce am zis aşa este în adevăr.

Ştiu că mulţi socotesc prea-curvie numai cînd au înşelat o femeie cu bărbat. Eu zic că că este prea-curvie fie că se împreunează cu o desfrînată de rînd, fie cu o roaba fie cu orice, femeie nemăritată, atunci cînd are femeia lui.

Nu numai după cei înşelaţi, dar şi după cei ce înşeală se socoteşte greşeala de prea-curvie. Să nu-mi pui înainte acum legile publice, care duc la judecată pe femeile publice şi cer să fie pedepsite, iar pe bărbaţii însuraţi şi care îşi bat joc de roabe nu-i pedepsesc. Eu îţi voi citi legea lui Dumnezeu, care se supără deopotrivă şi pe femeie, şi pe bărbat, şi numeşte lucrul prea-curvie. Zice: Şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său, adăugind: Bărbatul să dea femeii dragostea cuvenită. (1 Corinteni 7, 3). Ce a voit să înţeleagă prin aceasta? Oare să nu-i prăpădească veniturile? Să-i păstreze zestrea neatinsă? Să-i dea haine scumpe, masă încărcată, alai strălucit, slugi numeroase? Ce zici? Ce fel de dragoste ceri? Căci toate acestea sînt semne de dragoste. „Nimic nu cer de felul acesta, zice el, dar cer înfrînare şi curăţie.” Trupul bărbatului nu-i al bărbatului, ci al femeii, deci să-i păstreze neatinsă această avuţie, să nu o micşoreze, să nu o strice. Dintre slugi, aceea se numeşte iubitoare de stăpîn, care, primind bani (în păstrare) de la stăpînul său, nu ascunde nimic din ei. Deci, fiindcă trupul bărbatului este zestrea femeii, bărbatul să fie binevoitor pentru această avere. Că aceasta înţelege cînd zice: „Să-i arate dragoste.” Ca întărire este adaosul: Femeia nu este stăpînă pe trupul ei, ci bărbatul: tot aşa şi bărbatul nu este stăpîn pe trupul său, ci femeia (1 Corinteni 7, 4). Deci, dacă vei vedea vreo prea-curvă că te momeşte, că-ţi întinde curse, că se atîrnă de tine, zi-i ei: „Nu este al meu trupul, este al femeii mele: nu îndrăznesc să mă folosesc de el şi să-l dau altei femei.” Aceasta să facă şi femeia. Mare este această potrivire în vrednicie a amîndorura, deşi în celelalte Pavel pune deasupra mult pe bărbat, cînd zice: Fiecare să-şi iubească femeia sa (...), iar femeia să se teamă de bărbat (Efeseni 5, 33) Şi: Bărbatul este cap femeii (Efeseni 5, 23). Şi: Femeia să se supună bărbatului (Efeseni 5, 22). Şi tot aşa în Vechiul Testament: Atrasă vei fi către bărbatul tău, şi el te va stăpîni (Facerea 3, 16). Deci cum a hotărît dreapta împărţire a robiei şi a stăpînirii? Atunci cînd a zis: „Femeia nu este stăpînă pe trupul ei, ci bărbatul; tot aşa, bărbatul nu-i stăpîn pe trupul său, ci femeia”, a aşezat o potrivită îndreptăţire (a fiecăruia): după cum acela este stăpîn al trupului ei, tot aşa şi ea este stăpînă trupului lui. Pentru ce a făcut atîta cinstită împărţire? Pentru că, în toate celelalte, este de trebuinţă mai marea vrednicie a bărbatului, iar unde este vorba de dragoste şi curăţie, acolo bărbatul n-are nimic mai mult decît femeia, ci deopotrivă se pleacă ei dacă a călcat legile căsătoriei. Şi pe bună dreptate, căci nu pentru aceasta a venit la tine soţia ta şi a părăsit pe tatăl, mama şi toată casa ei - ca să o batjocoreşti, ca să o înlocuieşti cu o păcătoasă de roabă, ca să-i faci neajunsuri; ai luat-o ca însoţitoare, ca tovarăşă a vieţii, ca liberă, ca deopotrivă în cinste cu tine. Oare nu este fără noimă, cînd ai primit zestrea ei, să porţi toată grija pentru aceasta şi să nu o micşorezi întru nimic, iar ceea ce este mai scump decît toată zestrea, adică cinstea, şi curăţia şi însuşi trupul tău, care este bogăţia ei, să-l strici şi să-l pîngăreşti? Dacă i-ai mîncat zestrea, vei da socoteală socrului tău; dacă ai micşorat cinstea, te va pedepsi Dumnezeu, Care a înfiinţat căsătoria şi ţi-a dat femeie. Iar că aceasta este adevărat, ascultă ce zice Pavel despre prea-curvie: Drept aceea, cel ce nesocoteşte (acestea) nu nesocoteşte pe om, ci pe Dumnezeu, Care ne-a şi dat Duhul cel Sfînt (1 Tesaloniceni 4, 8). Iată prin ce cuvinte a arătat că prea-curvie se face nu numai cînd, avînd femeie, ai necinstit o femeie cu bărbat, dar şi pe orice desfrînată. Căci - după cum numim prea-curvă pe femeie, fie că păcătuieşte cu un rob, fie cu oricine - tot aşa zicem că bărbatul se pîngăreşte dacă are femeie, fie că îşi face poftele cu o roabă, fie cu orice femeie publică. Să nu dispreţuim deci mîntuirea noastră şi nici să dăm diavolului sufletul nostru prin acest păcat. Căci de aici se nasc nenumăratele stricări de case, nenumăratele certe; din această pricină se stinge gingăşia, din aceasta piere dragostea. După cum nu e cu putinţă ca un om cinstit să-şi uite şi să-şi dispreţuiască femeia, tot aşa nu e cu putinţă ca un om neînfrînat şi curvar să o iubească, chiar dacă ar fi cea mai frumoasă între toate. Din curăţenie se naşte dragostea, din dragoste, nenumăratele bunătăţi. După căsătorie, socoteşte-le pe toate celelalte femei ca fiind pietre, ştiind că dacă te vei uita cu ochi poftitori la vreuna - fie desfrînată, fie măritată - te-ai făcut vinovat de nelegiuirea prea-curviei. Şopteşte-ţi în fiecare zi acestea; şi - dacă vei vedea că s-a născut în tine pofta pentru o altă femeie, iar prin asta femeia ta ţi se pare neplăcută - intră în casa ta, deschide cartea de faţă şi, luînd pe Pavel ca ajutor, stinge-ţi flacăra repetînd neîncetat aceste vorbe.

Şi aşa, femeia ta iarăşi îţi va fi plăcută, cînd nici o poftă nu-ţi va scădea bunăvoinţa către ea. Şi nu numai că soţia îţi va fi mai plăcută, dar şi tu te vei arăta mai cinstit, căci nimic nu este mai ruşinos decît un bărbat căsătorit care se pîngăreşte: unul ca acesta se roşeşte nu numai în faţa socrului, şi a prietenilor şi a oricărui om întîlnit, dar şi în faţa slugilor. Şi nu numai acesta este răul, dar încă mai mult: casa lui i se pare mai grozavă decît orice închisoare cînd o zăreşte pe femeia sa şi îşi întoarce gîndul mereu spre chipul celei stricate.

Vrei să pricepi bine cît de mare este acest rău? Gîndeşte-te ce fel de viaţă duc cei ce îşi bănuiesc femeile, cît de fără gust le pare mîncarea şi băutura. Masa li se pare încărcată cu otrăvuri omorîtoare şi, ca de o molimă plină de toate relele, aşa fug de casa lor. N-au somn, noaptea nu le este liniştită, n-au întîlniri cu prietenii, nici chiar razele soarelui nu mai lucesc pentru ei; cred că îi supără şi lumina, nu cînd au văzut-o pe soţie pîngărindu-se, dar numai cînd au bănuit-o. Gîndeşte-te că şi femeia suferă acestea cînd aude de la vreunul sau numai bănuieşte că te-ai dat pe tine vreunei femei stricate. Judecind acestea, să fugi nu numai de prea-curvie, dar chiar şi de bănuieli; şi, dacă eşti bănuit (de soţie) pe nedrept, împac-o şi o încredinţează (de aceasta). Nu din ură sau din nebunie, ci din grijă face aşa, şi din teama prea-mare pentru averea sa. Într-adevăr - cum am spus mai sus - averea ei este trupul tău, avere mai de preţ decît toate celelalte. Să nu o vatămi pe ea în ce are mai scump, pricinuind rană omorîtoare! Căci, dacă o dispreţuieşti, să te temi de Dumnezeu, răzbunătorul unor fapte ca acestea şi ameninţătorul cu pedepse neîndurate pentru astfel de păcate. Acelora care stăruiesc în aşa fapte, le zice (că vor ajunge) unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge (Marcu 9, 44). Dacă nu te mişcă prea mult viitorul, teme-te cel puţin de ceasul de faţă. Mulţi din aceia care se alipesc de femeile curve vor pieri chiar în această viaţă, ca răi, cu rău, apucaţi de cursele lor: acelea - luptîndu-se să-i îndepărteze de la soţia luată prin căsătorie, să-i împresoare cu totul în dragostea lor de farmece - se îngrijesc de băuturi vrăjite şi ţes multe curse; apoi - aruncîndu-i astfel în vreo boală grea, şi ducîndu-i spre pierzare şi înconjurîndu-i de o lungă putreziciune şi de nenumărate rele - îi răpesc din această viaţă. Dacă nu te temi de gheena, omule, teme-te de farmecele acelor femei! Căci, cînd vei fi lipsit, din pricina prea-curviei, de ajutorul lui Dumnezeu, cînd vei fi despuiat de ajutorul de sus, femeia cea stricată - luîndu-te pe tine cu îndrăzneală şi chemînd în ajutor diavolii ei, adăugind amulete, punîndu-ţi piedici - alungă mîntuirea ta cu multă uşurinţă, făcîndu-te de ruşine şi de rîs tuturor locuitorilor oraşului, încît nici nu se îndură de tine, care suferi de toate relele. Căci zice: Cine se va îndura de fermecătorul cel muşcat de şarpe şi de toţi cei care se apropie de fiare (Isus Sirah 12, 17). Las la o parte pierderea de bani, bănuielile zilnice, neruşinarea, îngîmfarea, certurile urîte din pricina femeilor stricate şi nebune, care sînt mai crude decît toate morţile. De la femeia ta nu suferi adesea nici o vorbă grea, dar te închini în faţa desfrînatei care te nimiceşte. Nu te ruşinezi, nu te roşeşti, nu doreşti să se despice pămîntul sub tine? Cum poţi ruga pe Dumnezeu cu aceeaşi gură cu care ai sărutat o femeie stricată? Şi nu te temi, nu te înspăimînţi - spune-mi! - că o să cadă pe capul tău ruşinat vreun fulger trimis de sus? Chiar dacă te ascunzi de femeia ta nedreptăţită, dar de ochiul cel neadormit nu te poţi ascunde nicăieri, căci - acelui curvar care zicea: Întuneric şi ziduri mă înconjură, de ce să mă tem? (Isus Sirah 23, 25) - înţeleptul i-a răspuns că ochii Domnului au mai multă lumină decît soarele ca să vadă faptele oamenilor (Isus Sirah 23, 27). Iată de ce Pavel a zis. Din pricina curviilor însă, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare să-şi aibă bărbatul ei. Bărbatul să dea femeii datoria iubirii; asemenea şi femeia bărbatului ei (1 Corinteni 7, 2-3). Nu te uita la femeia linguşitoare, că miere pică din buzele femeii stricate, care pînă la o vreme îndulceşte gîtlejul tău. Iar mai pe urmă, mai amară decît fierea o vei afla şi mai ascuţită decît sabia cea de amîndouă părţile ascuţită (Pildele lui Solomon 5, 3-4). În sărutările femeii destrăbălate este otravă, otravă ascunsă şi nebănuită. Să alergăm aşadar după o plăcere neîngăduită şi primejdioasă, care pricinuieşte răni nevindecate, în loc de a trăi fericiţi şi apăraţi? Lîngă femeia ta legiuită tu găseşti totdeodată plăcere, pază, cinstire, preţuire şi cuget curat; acolo, dimpotrivă, totul este amărăciune, totul este chin şi tu eşti pururea sub bănuială. Căci, chiar dacă nimeni nu te-a văzut, cugetul tău nu va înceta să te învinovăţească; oriunde te vei întoarce, pretutindeni te vor urmări mustrările, strigătele înfricoşate ale acestui judecător neîmpăcat. Dacă deci căutaţi plăcerea, fugiţi de femeile stricate! Căci nu este nimic mai îngrozitor decît acest obicei, nimic mai nesuferit decît aceste legături, nimic mai necinstit decît această însoţire. Cerboaică prea-iubită şi gazelă plină de farmec să-ţi fie [soţia]; dragostea de ea să te îmbete totdeauna şi iubirea ei să te desfăteze (Pildele lui Solomon 5, 19). Cînd tu ai la îndemînă un izvor de apă limpede, de ce să alergi la o baltă noroioasă, care scoate miros de gheenă şi chinuri neînchipuite? Care este apărarea ta, cererea ta de milă? Dacă aceia care cad în aprindere înainte de căsătorie sînt pedepsiţi şi îşi ispăşesc greşeala lor, ca acela care era îmbrăcat cu haine murdare, cu atît mai mult oamenii însuraţi. Căci de această dată, învinuirea este îndoită şi întreită: pentru că mîngîierile de care se bucură îi împiedică a se azvîrli în asemenea neorînduială, vina lor nu mai este socotită numai ca aprindere, dar ca prea-curvie, cel mai greu dintre păcate. Să nu încetăm deci a repeta şi nouă şi femeilor noastre aceste învăţături, cu care vreau chiar eu să sfîrşesc: Din pricina desfrînărilor (aprinderii) însă, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare să-şi aibă bărbatul ei. Bărbatul să dea femeii datoria iubirii; asemenea şi femeia bărbatului ei. Femeia nu este stăpînă pe trupul ei, ci bărbatul; asemenea şi bărbatul nu este stăpîn pe trupul lui, ci femeia (1 Corinteni 7, 2-4). Să păstrăm cu îngrijire aceste cuvinte în mintea noastră, în piaţă şi acasă, ziua şi seara, la masă şi în pat, în sfîrşit, peste tot; să le cugetăm, să le învăţăm pe femeile noastre să ni le repete, să le audă şi ele de la noi, pentru ca, petrecînd curaţi această viaţă, să fim primiţi în Împărăţia Cerurilor, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care mărire Tatălui şi Sfîntului Duh în veci vecilor. Amin.

Bibliografie: Nicolae N. Marinescu, Studii omiletice asupra celor trei cuvîntări ale Sfîntului Ioan Hrisostomul despre căsătorie, cu traducerea lor, Teză pentru licenţă, Litotipografia L. Moţăţeanu, Bucureşti, 1908

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN GURA DE AUR - DESPRE POFTA TRUPEASCĂ

Nimic nu zideşte aşa de mult precum buna orînduială, precum pacea, precum dragostea; după cum şi cele împotrivă risipesc. Şi putem vedea aceasta nu numai întru cele duhovniceşti, ci şi întru toate celelalte. Căci - ori la horă, ori la corabie, ori la car, ori la oaste - dacă vei tulbura rînduiala şi, scoţînd pe cele mari din locul lor, vei vîrî pe cele mici în rînduiala acelora, toate le-ai stricat şi aşa cele de sus s-au făcut jos. Deci noi să nu stricăm rînduiala, nici capul să-l facem mai jos şi picioarele sus. Iar aceasta se face cînd socoteala cea dreaptă o vom arunca-o jos, iar poftele, mînia, iuţimea şi dulceaţa le vom pune împotriva părţii celei cuvîntătoare (raţionale, n. n.). Pentru aceea, mult este viforul, şi multă este tulburarea şi nesuferită furtuna, fiindcă toate se cuprind de întuneric.

De voieşti, să cercetăm întîi lucrarea urîtă şi de ruşine care se face de aici, apoi paguba. Aşadar, cum ne va fi aceasta luminată şi foarte-cunoscută? Să aducem în mijloc un om care să se afle astfel, adică unul care să îndrăgească o curvă şi să fie stăpînit de pofta necuvioasă, şi atunci vom vedea rîsul acesta. Căci ce poate fi mai de ruşine şi mai de ocară decît cel ce stăruie la uşile caselor curvelor, şi i se dă palme de către muiere curvă, şi plînge, şi se tînguieşte şi îşi ruşinează slava sa? Iar de voieşti să vezi şi paguba, socoteşte cheltuiala banilor, primejdiile pentru cele mai de pe urmă, războiul împotriva celorlalţi îndrăgitori ai ei, loviturile, rănile ce i se aduc asupra dintru acest fel de lupte. [...]

Care cuvînt va arăta viforul gîndurilor aceluia? Valurile? Negura? Şi, unde sînt valuri şi vifor ca acesta, ce dulceaţă poate fi? Nu este niciuna, ci tulburare, durere şi nori întunecoşi, care, în loc de ploaie, aduc multă scîrbă, ceea ce se întîmplă celor ce poftesc frumuseţe străină. De aceea, cei ce nicidecum nu poftesc sînt în mai multă dulceaţă decît cei ce poftesc. La aceasta, nimeni nu va grăi împotrivă.

Dar eu zic că şi cel ce pofteşte, dar stăpîneşte pofta, se desfătează mai mult decît cel ce se îndulceşte adeseori de curvă. Căci, deşi dovedirea este mai grea, însă şi aşa este de nevoie a îndrăzni la cuvînt. Căci se face mai grea nu pentru firea lucrului, ci pentru că nu sînt ascultători vrednici de filosofia aceasta. Fiindcă ce este mai dulce celui ce iubeşte - spune-mi! - a fi defăimat de ibovnică, sau a o trece cu vederea şi a se cinsti? Arătat că aceasta! Căci - spune-mi! - pe cine va cinsti mai mult curva: pe cel ce îi slujeşte şi e robit de dînsa, sau pe cel ce s-a făcut mai presus de mrejele ei şi zboară mai sus decît laţurile ei? Fiecăruia este arătat că pe acesta! Şi către cine va avea mai multă sîrguinţă: către cel căzut sau către cel ce încă nu a căzut? Negreşit, către cel ce încă nu a căzut! Care va fi mai poftit: cel prins, sau cel ce încă nu s-a prins? Cel ce încă nu s-a prins! Iar de nu credeţi, voi aduce dovedirea din faptele voastre. Către care muiere va avea cineva mai multă dragoste: către cea care se pleacă lui cu lesnire şi se dă pe sine lui, sau către cea care se leapădă de el şi îi face supărare? Arătat este că spre aceasta! Căci mai mult se aprinde de aici pofta. Deci şi la muieri va fi la fel: ele îl vor cinsti şi îl vor lăuda mai mult pe cel care le trece cu vederea!

Iar dacă aceasta este adevărată, atunci şi aceea este adevărată de asemenea: cel ce e cinstit şi iubit mai mult este în mai mare dulceaţă. La fel, şi un voievod lasă o cetate care s-a luat o dată, iar lîngă ceea ce se împotriveşte stăruie cu toată osîrdia. Şi vînătorul ce are dobitocul vînat închis în întuneric - precum curva pe ibovnic - aleargă după cel ce fuge.

Însă acela se îndulceşte de poftă - se va zice - iar acesta nu se îndulceşte. Dar spune-mi: socoteşti că este puţină dulceaţă a nu fi acela ruşinat, nici a robi poruncilor tiranice (ale curvei, n. n.), nici a fi purtat şi învîrtit de ea ca un rob, dîndu-i-se palme, fiind scuipat şi împins peste cap? Pentru că, dacă cineva va cerceta acestea cu de-amănuntul şi va putea să adune ocările lor, iuţimile cele dese, urîciunile şi toate celelalte pe care le ştiu numai cei ce le pătimesc, va afla că orice război are mai multe răstimpuri de pace decît viaţa cea ticăloasă a acestora. Deci - spune-mi! - care dulceaţă? Cea din împreunare, cea vremelnică şi scurtă? Dar pe aceasta o apucă îndată război, valuri, tulburare şi nebunie!

Acestea s-au zis de noi ca şi cum ar fi vorbit cineva cu nişte tineri desfrînaţi care nu prea suferă să audă cuvinte despre Împărăţia Cerurilor şi despre gheena. Iar cînd şi pe acestea le vom aduce în mijloc, nici nu este cu putinţă a spune cîtă este dulceaţa celor înfrînaţi cînd plăsmuieşte întru sine cununile, darurile, convorbirea cu Îngerii, lauda înaintea a toată lumea, îndrăzneala, acele nădejdi bune şi fără de moarte!

Dar împreunarea are oarecare dulceaţă! - zic ei - iar cel înfrînat nu (simte dulceaţa, n. n), fiindcă totdeauna se luptă cu sila firii. Dar (nu este aşa, n. n), căci sila şi tulburarea este mai mult la cel ce curveşte, pentru că mult cutremur este în trupul lui şi el pătimeşte mai cumplit decît toată marea ce se învăluie de valuri, niciodată stînd împotriva poftei, ci pururea rănindu-se de dînsa, precum cei ce sînt stăpîniţi de draci şi neîncetat sînt sfărîmaţi de duhurile cele viclene. Iar cel înfrînat, neîncetat rănind pofta ca un biruitor viteaz, dobîndeşte dulceaţa cea prea-bună şi mai dulce decît nenumărate ca acestea, împodobindu-se totdeauna cu biruinţa aceasta, şi cu ştiinţa gîndului cea bună şi cu semnele de biruinţă cele luminate. Iar dacă, după împreunare se odihneşte puţin acela, nimic nu e aceasta, fiindcă iarăşi vine asupră-i viforul, iarăşi valuri. Iar cel ce iubeşte înţelepciunea nu lasă nici să înceapă tulburarea aceasta, nici să se ridice marea, nici să strige fiara. Dar - chiar dacă acesta, ţinîndu-şi pornirea, suferă oarecare silă - totuşi celălalt se răneşte neîncetat, împungîndu-se şi nesuferind strechea. Primul este asemenea unuia care ar fi oprit cu frîul un cal sălbatic care turbează şi se împotriveşte şi l-ar fi ţinut cu tot meşteşugul. Iar cel ce se pleacă (patimii, n. n.) ca să fugă de osteneală, este asemenea unuia care ar fi purtat pretutindeni de acel cal, fiind tras de el.

Nimeni să nu mă osîndească pentru că acestea s-au grăit mai luminat decît se cuvenea. Căci nu voiesc să mă împodobesc cu cuvinte cinstite, ci să-i fac cinstiţi pe ascultători. De aceea, nici Proorocii, vrînd să taie desfrînarea iudeilor, nu cruţă vreun cuvînt de acest fel, ci se ating de ei încă mai descoperit decît noi întru cele ce am grăit acum. Căci şi doctorul, vrînd să scoată putreziciunea, nu socoteşte cum îşi va păzi mîinile curate, ci cum va izbăvi pe bolnav de putreziciune. La fel, cel ce voieşte să-l facă înalt pe cel smerit, se smereşte el mai întîi. Iar cel ce se sîrguieşte să junghie pe cel ce îl vrăjmăşeşte, se sîngerează şi pe sine împreună cu acela, şi aceasta îl face mai strălucit. Şi - de vreme ce nimeni, văzînd pe vreun ostaş întorcîndu-se de la război mînjit cu sînge şi cu creieri, nu îl urăşte, nici nu se întoarce de către dînsul pentru aceasta, ci mai ales se minunează - tot aşa facem şi noi cînd vedem pe cineva că, după ce a junghiat pofta, se întoarce mînjit de sînge, şi mai mult ne minunăm de el şi ne facem părtaşi cu el la luptă şi la biruinţă şi zicem către cei ce iubesc: „Arătaţi-ne nouă dulceaţa cea din poftă!” Căci cel înfrînat are dulceaţa de la biruinţă, iar tu de nicăieri nu ai niciuna!

Iar voi ziceţi că (dulceaţa n. n.) din împreunare este mai luminată şi mai petrecătoare. Dar tu ai din acea desfătare ceva puţin şi care nici nu se vede, iar de la ştiinţă acela are veselia şi mai mare, şi totdeauna, şi mai dulce. Fiindcă împreunarea cu femeia nici nu poate, precum iubirea de înţelepciune, să păzească sufletul aşa de netulburat şi să-l înalţe. Căci, celui ce socoteşte firea dulceţii, faptul de a avea bună ştiinţă a gîndului, a fi lăudat de toţi şi a aştepta bune nădejdi este mai dulce decît toate. După cum, la cel ce ştie firea mîhnirii, cele dimpotrivă sînt mai întristătoare şi mai cu durere decît toate, ca, de pildă: a fi ocărît de toţi, a se pîrî pe sine însuşi, a tremura şi a se teme de cele ce vor să fie şi de cele de acum.

Ca să se facă mai luminată ceea ce zic, să zicem că unul, avînd muiere, sparge căsătoria aproapelui şi se îndulceşte cu acest rău furtişag, desfătîndu-se de cea îndrăgită. Apoi, să punem împotriva acestuia pe altul, care se mulţumeşte cu muierea sa. Şi, ca să se facă biruinţa mai multă şi mai luminată, acesta din urmă să poftească şi pe aceea ce curveşte, dar să-şi ţină pofta şi să nu facă nici un rău. Şi am plăsmuit fapta aşa - măcar că lucrul acesta nu este curată înfrînare - ca mai mult să cunoşti cîtă este dulceaţa faptei bune. Deci, punîndu-i împreună, să-i întrebăm pe amîndoi: „A cărui viaţă este mai dulce?” Şi-l vei auzi pe unul fălindu-se şi săltînd pentru biruinţa împotriva poftei. Cît despre celălalt, nici nu trebuie a aştepta să te înştiinţezi ceva de la dînsul, pentru că îl vei vedea că se află mai ticălos decît cei legaţi în temniţă, chiar dacă va tăgădui de nenumărate ori. Căci de toţi se teme şi îi bănuieşte: de muierea sa, de bărbatul prea-curvei, de însăşi prea-curva, de casnici, de prieteni, de părinţi, şi de umbre şi de sine. Şi, ceea ce este mai cumplit decît toate: are ştiinţa gîndului strigînd asupră-i, lătrînd în toate zilele. Iar dacă va socoti şi Judecata lui Dumnezeu, nu va putea nici să stea. Dulceaţa este scurtă, iar durerea dintru aceasta pururea-petrecătoare. Căci şi seara, şi noaptea, şi în pustie, şi în cetate - pretutindeni - urmează pîrîşul, arătînd sabie ascuţită şi muncile cele nesuferite, istovindu-l şi uscîndu-l cu frică. Iar cel înfrînat este izbăvit de toate acestea şi este în slobozenie. El îi vede fără sfială şi cu ochi slobozi pe toţi: pe muierea sa, pe copii, pe prieteni. Iar dacă cel ce pofteşte, dar se stăpîneşte, va dobîndi atîta dulceaţă, atunci decît care liman, decît care alinare nu va avea sufletul mai dulce şi mai blînd cel ce nici nu pofteşte, ci curat se înfrînează? De aceea, vei vedea că cei ce prea-curvesc sînt mai puţini, iar înfrînătorii mai mulţi. Iar dacă prea-curvia ar fi mai dulce, pe aceasta ar fi ales-o cei mai mulţi. Şi să nu-mi vorbeşti de frica legilor; pentru că nu aceasta îi ţine pe ei, ci mărimea necuviinţei, şi aceea că mai multe sînt cele de mîhnire decît cele dulci şi hotărîrea ştiinţei gîndului. [...]

Căci ce altceva este dulceaţa, fără numai izbăvire de grijă, de frică şi de mîhnire, şi a nu fi biruit de nimic? Fiindcă cine este în dulceaţă? Spune-mi! Oare cel ce turbează, se necăjeşte şi se împunge de multe pofte, şi nici întru sine nu este? Sau cel ce este izbăvit de toate valurile acestea şi, ca într-un liman, şade în iubirea de înţelepciune? Oare nu este arătat că acesta!? [...] Pentru aceasta, aşadar, răutatea are numai nume al dulceţii, iar nu dulceaţă, de dulceaţă este lipsită. Mai înainte de îndulcire este turbare, nu dulceaţă; iar după îndulcire, îndată se stinge şi ea. Deci - dacă nici la început, nici pe urmă după aceea - nu se vede dulceaţa (păcatului, n. n.), unde şi cînd se va arăta?

Şi ca să înţelegeţi mai luminat ceea ce zic, cu pildă să cercăm cuvîntul. Ia aminte: cineva s-a biruit de pofta unei muieri frumoase şi chipeşe. Acesta, pînă cînd nu va dobîndi pofta, este asemenea cu cei ieşiţi din minte şi nebuni. Iar după ce o va dobîndi, a stins pofta. Deci, dacă nici la început nu are dulceaţă şi nu se veseleşte, pentru că turbare este lucrul, dar nici la sfirşit, pentru că, odată cu împreunarea, încetează strechea, unde o vom afla pe ea aşadar?

Căci - precum într-un ger mare, toate mădularele îngheaţă şi sînt moarte - tot astfel, tremurînd în viforul păcatelor, sufletul nu lucrează nimic dintru ale sale, fiind îngheţat ca de ger de ştiinţa gîndului. Căci, ceea ce este la trup frigul, aceasta este la suflet ştiinţa cea rea a gîndului. De aceea se face şi frică, deoarece nimic nu este mai fricos decît cel pironit la lucrurile vieţii acesteia. Unul ca acesta vieţuieşte viaţa lui Cain, tremurînd în toate zilele. Şi nici nu mai zic de morţi şi pagube, căci, şi fără de acestea, se teme de nenumărate greşeli. [...] Multă este frica, multă este nebărbăţia. Că nu numai la primejdii neîndrăzneţ este unul ca acesta, ci şi la toate celelalte. [...] De va vedea vreo copilă frumoasă, îndată se cutremură, robindu-se, şi ca un cîine turbat urmează năravului aceluia, deşi ar trebui a face împotrivă.

Căci, cînd vei vedea femeie frumoasă, să nu socoteşti cum să dobîndeşti pofta, ci cum să te izbăveşti de poftă. Dar - zice el - cum este cu putinţă aceasta?, căci a pofti nu este a voinţei mele! Dar a cui? Spune-mi! A ispitirii dracului! Socoteşti, aşadar, că este drac care vrăjmăşuieşte? Atunci nevoieşte-te şi te luptă cu boala! Dar nu pot!, zice.

Vino, dar, să te învăţăm mai întîi aceasta, că ceea ce ţi se întîmplă este a trîndăvirii tale şi că tu ai dat intrare dracului dintru început. Iar acum, de vei voi, îl vei împinge pe el cu multă lesnire. Căci, spune-mi: Cei ce prea-curvesc o fac fiind stăpîniţi de poftă sau doar pentru că poftesc primejdii? Este arătat că fiind stăpîniţi de poftă. Deci dobîndesc oare iertare? Nicidecum! De ce? Pentru că greşala este a lor. Dar pentru ce îmi împleteşti silogisme? - zice. Eu ştiu că voiesc să împing şi să gonesc patima, dar nu pot, şi ea stă asupră-mi, şi mă necăjeşte şi mă chinuieşte cumplit! Voieşti cu adevărat să o împingi şi să lepezi - o, omule! - dar nu faci cele ce sînt ale celor ce o împing şi o leapădă. Şi pătimeşti asemenea unuia care, fiind cuprins de friguri, se cufundă în apă rece şi zice: Cîte socotesc şi aflu vrînd să sting frigurile, dar nu pot, ci mai mult îmi aprind fierbinţeala! Deci, să vedem, nu cumva şi tu faci cele ce aprind, socotind însă că le afli pe cele ce sting? „Nu!”, zice acela. Spune dar, ce te-ai ispitit să faci ca să stingi patima? Şi ce este ceea ce creşte patima? [...]

Veniţi, dar, să vorbim despre pofta aceasta a trupurilor şi să vedem de unde creşte răul. Căci aşa vom cunoaşte dacă vina este a noastră ori nu. Şi, dacă este a noastră, vom face totul ca să o biruim. Iar dacă nu este a noastră, de ce ne sfărîmăm în zadar şi de ce nu iertăm, ci învinuim pe cei stăpîniţi de dînsa?

Deci, de unde se naşte pofta aceasta? Din frumuseţea feţei - zice (curvarul, n. n.) - anume cînd va fi frumoasă şi chipeşă ceea ce răneşte. În zadar şi în deşert zici acestea! Pentru că, dacă frumuseţea feţei ar fi tras îndrăgitorii, pe toţi i-ar fi avut îndrăgitori o copilă ca aceasta. Iar dacă nu-i are pe toţi, pofta nu este a firii şi nici din frumuseţea feţei nu se face, ci din ochii cei desfrînaţi. Căci - cînd, căutînd cu iscodire, te vei minuna şi vei pofti - atunci ai primit săgeata!

Dar - zice - cine va putea, cînd va vedea muiere frumoasă, să n-o laude? Deci, dacă nu este a voinţei noastre a ne minuna de unele ca acestea, atunci nici pofta nu este în stăpînirea noastră! Taci, omule! Pentru ce amesteci toate împreună, pretutindeni înconjurînd, dar nevrînd a vedea rădăcina răului? Căci pe mulţi văd că se minunează şi laudă, dar nu poftesc.

Dar - zice - cum este cu putinţă ca cei ce se minunează, să nu poftească? Nu te tulbura, fiindcă aceasta vin să v-o spun, dar aşteaptă! Şi vei auzi pe Moisi minunîndu-se de fiul lui Iacov şi zicînd: „Şi era Iosif frumos la chip şi foarte frumos la faţă.” Deci, oare poftea cel ce grăia acestea? Nicidecum! Fiindcă nici nu-l vedea pe cel ce îl lăuda. [...] Oare David nu era foarte frumos şi rumen, şi avea frumuseţe a ochilor? - frumuseţe a ochilor care este partea cea mai silitoare a frumuseţii. Deci, oare s-a biruit cineva spre pofta lui? Nicidecum! Deci pofta nu se naşte numaidecît împreună cu mirarea. [...] De aici este arătat că boala aceasta nu este a frumuseţii trupului, nici a podoabei, ci a sufletului celui trîndav şi amăgit. Căci mulţi, văzînd nenumărate muieri frumoase, s-au dat pe dînşii la cele mai urîte. Deci, de aici, este arătat că pofta nu vine de la frumuseţe. [...]

Aşadar, care este pricina? Fiindcă, dacă pofta nu este de la frumuseţe, de unde are începutul şi rădăcina? Oare de la drac viclean? Cu adevărat, are şi de acolo, dar nu este aceasta ce se caută, ci dacă nu cumva sîntem şi noi pricinuitori. Pentru că vrăjmăşia nu este numai a aceluia, ci, împreună cu acela, de la noi mai întîi. Căci această boală rea nu se naşte de nicăieri din altă parte decît din obicei, din măgulirea vorbelor, din petrecerea deşartă şi din nelucrare. Pentru că mare este, cu adevărat, puterea obiceiului, atît de mare, încît se preface în silă a firii. Iar dacă este lucru al obiceiului a o naşte pe ea, tot adevărat este că şi a o stinge. Fiindcă mulţi, poftind, aşa au încetat de a pofti, de vreme ce nu vedeau feţele pe care le pofteau. Pentru puţină vreme, acest lucru pare amar şi foarte greţos, dar cu vremea se face dulce, şi nici dacă vom voi nu este cu putinţă a mai întoarce patima de aici înainte.

Dar dacă - zice - mă voi robi fără de obicei, din vederea cea dintîi? Şi aici pricina este nelucrarea trupului, sau hrana, sau faptul că nu porţi grija de datoriile cele cuviincioase şi nu petreci în lucruri de nevoie. Căci, înconjurînd ca un rătăcit, unul ca acesta cade în tot răul. Şi cel ce voieşte robeşte un astfel de suflet ca pe un copil rătăcit. Căci, de vreme ce obiceiul sufletului este să lucreze, cînd vei înceta lucrarea lui întru cele bune, el este silit să nască altele, fiindcă nu poate sta fără de lucru. Precum pămîntul - cînd nu se seamănă, nici nu se sădeşte - răsare de la sine iarbă, tot astfel şi sufletul, cînd nu are să lucreze ceva din cele de nevoie, negreşit se dă pe sine la lucruri rele, poftind a lucra. Şi - precum ochiul nu încetează de a vedea, şi de aceea va vedea rele cînd nu vor fi înaintea lui lucruri bune - tot aşa şi gîndul, dacă se depărtează de la cele de nevoie, se învîrteşte de-aici la cele nefolositoare. Căci din multe locuri este arătat că îndeletnicirea şi grija poate să împingă cea dintîi bîntuială. Deci, cînd vei vedea muiere frumoasă şi vei pătimi ceva către dînsa, nu mai căuta la ea şi te-ai izbăvit!

Şi cum voi putea - zice - să nu mai caut la ea, de vreme ce sînt tras de poftă? Dă-te la altele care trag sufletul: la cărţi, la griji de nevoie, la apărarea şi ajutorarea celor nedreptăţiţi, la rugăciuni, la cugetarea şi grija pentru cele ce vor să fie. Cu unele ca acestea leagă sufletul! Aşa, vei îndrepta nu numai patima cea proaspătă, ci o vei lepăda cu uşurinţă şi pe cea întărită şi veche de mulţi ani. Căci, dacă ocara - precum e vorba de obşte -înduplecă pe cel ce pofteşte să înceteze pofta, cum nu cu mult mai vîrtos vor birui răul aceste duhovniceşti descîntece, numai de vom voi să ne depărtăm? Dar, dacă vom vorbi şi vom petrece împreună cu cele ce ne săgetează cu astfel de săgeţi, vom hrăni boala. Aşadar, cum voieşti să se stingă focul, aprinzînd flacăra în toate zilele? Şi acestea despre obicei s-au zis de noi către cei tineri, deoarece, către bărbaţi şi către cei ce ştiu să filosofeze, mai tare decît toate este frica lui Dumnezeu, aducerea aminte de gheena şi pofta Împărăţiei Cerurilor. Pentru că acestea sînt de ajuns a stinge focul.

Iar împreună cu acestea, socoteşte şi că nimic alt nu este ceea ce vezi fără numai flegmă, sînge şi zeamă de hrană putredă. Dar luminoasă este floarea feţei!, zice. Dar nimic nu este mai luminos decît florile din pămînt, ci şi acestea putrezesc şi se vestejesc. Aşadar, nici aici nu lua aminte la floare, ci pătrunde cu mintea mai în lăuntru şi, ridicînd cu mintea acea piele frumoasă, iscodeşte cele ce sînt sub dînsa. Căci şi trupul celor hidropici străluceşte lumina şi nimic urît nu are faţa de deasupra, însă, împingîndu-ne de gîndirea zemei ce se află înăuntru, nu putem să-i sărutăm pe unii ca aceştia.

Dar fraged - zice - este ochiul şi întorcător, sprinceana este întinsă bine, perii genelor negri şi lumina ochiului blîndă şi ochiul lin! Însă vezi că şi acestea nimic alt nu sînt fără numai nervi, vine, pieliţă şi artere. Nu alergaţi aşadar la noroi! Căci, cum că trupul curvei este doar noroi, nu întreb pe nimeni altul, ci pe tine, cel ce te tăvăleşti în noroi. Oare nu te ruşinezi de tine? Oare, după păcat, nu te socoteşti că eşti necurat? Pentru aceasta, rogu-vă, fugiţi de curvie şi de muma ei, de beţie.

De ce semeni unde nu este cu putinţă a secera, iar, mai ales, chiar de vei secera, multă ruşine îţi aduce ţie rodul? Căci, de se va naşte copil, şi pe tine te-a ruşinat, şi el s-a nedreptăţit, făcîndu-se din pricina ta copil din curvie şi de neam rău. Şi, măcar de îi vei lăsa lui nenumăraţi bani, cel născut din curvă şi din slujnică este necinstit în casă, necinstit în cetate, necinstit în divan. Necinstit eşti încă şi tu, şi cînd trăieşti, şi după moarte. Pentru că, deşi te vei duce de aici, rămîn pomenirile lucrării urîte şi de ruşine! Pentru ce, dar, ruşinezi toate?

Pentru ce semeni unde brazda se sîrguieşte să strice rodul, unde multe sînt pricinile sterpiciunii? Unde, mai înainte de naştere, este moarte, căci şi pe curvă nu o laşi să rămînă numai curvă, ci o faci şi ucigătoare de oameni. Văzut-ai - din beţie se naşte curvie, din curvie prea-curvie, din prea-curvie ucidere? Iar, mai ales, ceva mai rău şi decît uciderea. Căci nici nu am cum să numesc lucrul acesta, fiindcă nu îl omoară născut, ci îl opreşte şi de a se naşte. Aşadar, pentru ce ocărăşti darul lui Dumnezeu, şi te lupţi cu legile Lui? Şi alergi după lucrul ce este blestem ca după blagoslovenie, şi faci jitniţă de junghiere jitniţa naşterii, şi pe muiere, care s-a dat spre facerea de copii, o găteşti spre ucidere? Căci ea, ca să fie totdeauna lesnicioasă şi drăgăstoasă spre întrebuinţarea ibovnicilor şi să tragă mai mult argint, nu se leapădă nici acestea a face, mare foc grămădind pe capul tău. Fiindcă, deşi această faptă rea este a ei, vina se face a ta! Iar de aici urmează şi închinări la idoli. Pentru că multe, ca să fie iubite, meşteşugesc descîntece şi vrăji, farmece de dragoste şi altele nenumărate.

Însă, după atîta lucrare de ocară şi de ruşine, după ucidere, după închinări la idoli, lucrul acesta le pare multora că este fără nici o dare de seamă, chiar şi celor ce au muieri. Acestora grămada răutăţilor le este şi mai mare. Căci de aici se pornesc otrăviri, dar nu asupra pîntecelui întru care s-a făcut curvia, ci asupra muierii ce a fost nedreptăţită, şi nenumărate vrăjmăşii şi chemări de draci, şi farmece, şi războaie în toate zilele şi sfezi neîmpăcate şi neîncetate gîlcevi. De aceea, şi Pavel - după ce a zis: „Nu la curvii şi la necurăţenii” - a adăugat: „nu la sfadă şi la rîvnire”, ştiind războaiele ce se nasc de aici, răsturnările caselor, nedreptăţile copiilor celor de bun neam, răutăţile cele nenumărate. Deci, ca să scăpăm de acestea toate, să ne îmbrăcăm întru Hristos şi împreună cu El să fim totdeauna, pentru că aceasta este a ne „îmbrăca”, a nu rămînea niciodată lipsiţi de Dînsul, a Se arăta El întru noi, prin sfinţenia noastră, prin blîndeţe. [...]

Bibliografie: Sfîntul Ioan Gură de Aur, Puţul şi împărţirea de grîu (57 de predici de Sfîntul Ioan Gură de Aur), Editura Bunavestire, Bacău, 1995

CUVÎNTUL SFÎNTULUI EFREM SIRUL - DESPRE CUM SE BIRUIE DRACUL CURVIEI

Nu numai prin depărtarea de bucate, ci şi prin oprirea ochilor, ca să nu vadă deşertăciuni, se surpă dracul curviei, că în ochiul cel neînfrînat este preacurvia, după cum şi Domnul a mărturisit: Amin zic vouă, că tot cel ce caută la femeie spre a o pofti pe ea, iată, a preacurvit cu dînsa în inima lui (Matei 5, 28). Pe această preacurvie o dezrădăcinează cel ce îşi are ochiul jos, iar sufletul către Domnul; şi cel ce şi-a stăpînit pîntecele şi-a stăpînit şi privirea. Căci cumplit vînzător este ochiul cel împrăştiat, iar celelalte patimi dintru aceasta se aprind. Iar războiul privirii chinuieşte pe suflet, şi cînd este de faţă şi cînd nu este, arzînd mintea cu pofta.

Adică, ce zic, iubiţilor? A auzit cineva dulce glăsuire de muzică şi a trecut. Apoi a auzit glas de jale; şi plînsul a alungat dulcea glăsuire a muzicii. Aşijderea încă, a gustat cineva miere şi apoi a gustat ceva amar, iar amărăciunea a împins afară dulceaţa mierii din gîtlej. La fel şi mirosirea. A mirosit cineva vreo dulceaţă oarecare, apoi a mirosit şi împuţiciune rea. Şi împuţiciunea cea rea a stins dulceaţa mirosirii. Apoi iarăşi, s-a atins cineva de apă rece, după aceea s-a atins de apă fierbinte, iar căldura fiebinţelii a înlăturat răceala apei. Dar războiul ochiului celui împrăştiat arde pe minte cu pofta, şi fiind, şi nefiind materia de faţă. Încă şi visuri năluceşte în inimă, fiindcă dracii zugrăvesc ispita în cuget şi războiesc mintea, închipuind în imaginaţie ispita. Pentru aceasta Proorocul se roagă, zicînd: Întoarce ochii mei ca să nu vadă deşertăciune (Psalmi 118, 37), că înşelăciunea poftei schimbă mintea cea fără de răutate şi întru biruirea ochilor este toată osteneala dracilor.

Deci, cînd vine dracul să închipuiască ispita şi să zugrăvească în cugetul tău frumuseţea vreunei femei pe care ai văzut-o vreodată sau ceva din cele asemenea, adu-ţi în mijloc frica de Dumnezeu şi gîndul la cei ce dorm în morminte. Gîndeşte-te la ziua ieşirii tale, cînd sufletul tău se va despărţi de trup. Ia în minte înfricoşatul şi groaznicul glas pe care îl vor auzi cei ce s-au lenevit la lucrurile dreptăţii şi poruncile lui Hristos nu le-au păzit: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui, unde este plîngerea şi scrîşnirea dinţilor, întru întunericul cel mai dinafară (Matei 25, 41; 22, 13); adu-ţi aminte de viermele cel neadormit şi de munca cea fără de sfîrşit (Marcu 9, 44). Acestea gîndindu-le şi pomenindu-le, pofta dulceţii se va risipi din cugetul tău, precum se risipeşte ceara de faţa focului, că diavolii nu pot sta împo­tri­va fricii de Dumnezeu. Că cel ce nu se împotriveşte poftei, ci se răspîndeşte cu neînfrînare, slobozindu-şi ochii, negreşit şi-a plecat şi cugetul către patimi. Şi, de n-ar fi fost ruşinea omenească, de multe ori şi trupul şi l-ar fi stricat.

Deci, de nu se va trezvi unul ca acesta şi de nu va pune înaintea ochilor săi frica de Dumnezeu, nu va întîrzia să-şi strice şi trupul. Că acestui drac ce sfătuieşte a răspîndi ochii, alt drac îi urmează, care fireşte cu trupul lucrează păcatul. Că dacă va vedea cel de al doilea pe cel dintîi că a putut pleca sufletul spre răspîndire, îndată începe a-l sfătui să lucreze păcatul şi cu trupul. Şi începe întru acest fel a sfătui şi a zice către cel biruit de ochi: „Iată, cu voirea ai păcătuit şi cu inima ai preacurvit. Acum şi din poruncă ai căzut şi păcatul călcării de poruncă s-a scris ţie acum. Deci, acum săvîrşeşte-ţi pofta ta, că aceeaşi este şi a lucra şi a gîndi. Deci, îndulceşte-te de pofta ta.”

Dar tu să nu te pleci socotelilor lui, fiindcă zice Apostolul: Că gîndurile lui nu ne sînt necunoscute (2 Corinteni 2, 11). Că întru aceasta voieşte să vîneze sufletul tău. Ascultă o pildă pentru aceasta: Un tînăr oarecare, avînd trei fecioare iubite, s-a dus într-o ţară îndepărtată. Şi, zăbovind el, una din fecioare şi-a luat bărbat. A doua, biruindu-se, a curvit şi a rămas îngreuiată. Iar cealaltă fecioară a zis întru sine: De nu m-aş ruşina de oameni, şi eu mi-aş lua mie bărbat. Şi a început fecioara a se năluci în nişte gînduri ca acestea. Dar şi-a adus aminte de tînărul cel din călătorie, de la care luase arvuna împreună cu celelalte fecioare. Şi căindu-se, a plîns pentru gîndurile rele ce s-au suit în inima ei.

Deci, cînd va veni tînărul, care dintre cele trei fecioare îi va fi lui bine primită? Au nu cea de pe urmă care numai a gîndit şi nimic rău nu a lucrat? Ci încă s-a şi pocăit pentru gîndirea cea rea! Pentru aceasta este nevoie a zice dracului celui ce sfătuieşte către fapta păcatului celui fără de lege: Deşi cu ochiul am căzut şi cu inima am preacurvit, însă pe această inimă care a preacurvit cu suspinuri negrăite o voi zdrobi, şi voi spăla cu lacrimi ochiul ce a căzut, că inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE CĂSĂTORIE

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE CĂSĂTORIE

[...] Fiindcă am vorbit mult despre căsătorie, arătîndu-vă că este adevărată prea-curvie să-ţi depărtezi femeia sau să iei pe una alungată, cîtă vreme trăieşte bărbatul cel dintîi. Şi vă aminteam legea lui Hristos, care zice: Cine va lăsa pe femeia sa, afară de pricină de prea-curvie, o face să săvîrşească prea-curvie; iar cine va lua pe cea lăsată săvîrşeşte prea-curvie (Matei 5, 32). Şi am văzut [atunci] pe multe plecîndu-şi capul, lovindu-se peste faţă şi neputîndu-şi nici măcar să-şi ridice privirea. Ei bine, atunci, ridicîndu-mi ochii spre cer am zis: „Binecuvîntat este Dumnezeu, pentru că glasul meu nu izbeşte urechi moarte, ci cuvintele mele pătrund cu multă greutate în inimile ascultătorilor.”

Bine ar fi să nu greşim deloc, dar nu este puţin lucru pentru mîntuire să suferi greu după păcat, să recunoşti greşeala sufletului tău şi să-ţi mustri cugetul cu multă tărie; o astfel de căinţă este o parte de îndreptăţire şi te povăţuieşte pe drumul nepăcătuirii. De aceea se bucură Pavel cînd îi întristează pe cei păcătoşi, nu pentru că i-a întristat, ci pentru că prin întristare i-a îndreptat. Acum mă bucur nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că aţi fost întristaţi spre pocăinţă; căci întristarea care este după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mîntuire fără de căinţă (2 Corinteni 7, 9-10). Deci, fie că v-aţi îndurera de păcatele voastre, fie de ale altora, sînteţi vrednici de nenumărate laude. Cînd cineva se întristează pentru păcatele altora, arată simţire apostolică şi urmează pe Fericitul care zice: Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard? (2 Corinteni 11, 29). Iar acela care se căieşte mult pentru păcatele sale a stins pedeapsa hotărîtă pentru cele făptuite şi prin această durere s-a făcut mai tare pentru viitor. De aceea - cînd v-am văzut cu capul plecat, gemînd şi lovindu-vă faţa - şi eu m-am bucurat, gîndindu-mă la rodul cel mult al acestei suferinţe. Pentru aceea, şi astăzi vă voi vorbi despre acelaşi lucru, încît cei ce ar voi să se căsătorească să se gîndească mult la cea ce fac. În adevăr, dacă atunci cînd avem să cumpărăm o casă, sau robi, ne interesăm mult de stăpînii dinainte, ne îngrijim de starea caselor, de înfăţişarea trupului şi de caracterul sufletului [robilor], cu atît mai mult trebuie să arătăm multă băgare de seamă cînd e vorba de ales o femeie. Casa, dacă este rea, poţi să o vinzi iarăşi, şi tot aşa poţi să înapoiezi vînzătorului robul găsit neîndemînatec; dar ca să înapoiezi iarăşi femeia luată celor ce ţi-au dat-o nu se poate, ci eşti silit să o ţii în casă toată viaţa; iar dacă te scapi de ea depărtînd-o, te faci pricină de prea-curvie, după legea Domnului. Deci, cînd ai de gînd să-ţi iei femeie, să citeşti nu numai legile lumeşti, dar şi pe cele bisericeşti, căci după acestea şi nu după acelea ai să fii judecat de Dumnezeu în ziua judecăţii viitoare. Dispreţuindu-le pe cele lumeşti, de obicei ai de pierdut o sumă de bani; dar, dacă le calci pe cele bisericeşti, aduci sufletului chinuri veşnice şi focul nestins al gheenei.

Cînd ai de gînd să-ţi iei femeie, tu alergi cu mare grabă la legiuitori lumeşti şi, învîrtindu-te pe lîngă ei, cercetezi cu toată îngrijirea ce se va întîmpla dacă femeia moare fără copii, dacă are un copil, doi sau trei, cum să-şi folosească averea cît trăieşte tatăl ei şi cum după moartea lui, şi ce se va cădea fraţilor ei din moştenire şi ce soţiei, cînd aceasta va fi stăpînă pe toată averea şi cînd va trebui să dea din ea tuturor. Şi multe altele de felul acesta îi întrebi pe ei şi cercetezi, căutînd în toate chipurile să nu cadă vreo parte din bunurile soţiei la vreo rudă a ei. Deşi, după cum am spus mai sus, chiar dacă ţi-ar ieşi ceva greşit, toată paguba va sta în pierderea de bani; cu toate astea nu laşi nimic din ele necercetate. Oare nu este fără rost să arătăm atîta rîvnă pentru o tocmeală de bani, iar cînd e vorba de primejduirea sufletului nostru şi de seama pe care o vom da acolo sus, să nu avem nici o grijă pentru un lucru care cere, mai mult decît oricare altul, muncă, grabă şi grijă?

De aceea, îndemn pe cei ce au de gînd să se însoare, să se sfătuiască cu Fericitul Pavel şi să citească legile pentru căsătorie aşezate de acela, învăţînd mai întîi ce îndeamnă el să faci cînd ai parte de o femeie rea şi desfrînată, dată la beţie, cicălitoare, fără judecată sau avînd vreun alt neajuns. Căci, dacă vezi că el îţi dă voie să o alungi şi să aduci alta în locul ei dacă găseşti în ea vreuna din aceste împrejurări, să fii sigur că nu e nici o primejdie; iar dacă nu-ţi dă acest drept şi îţi porunceşte că, afară de prea-curvie, să o iubeşti şi să o ţii la tine, chiar cu toate celelalte neajunsuri, atunci întăreşte-te pe tine în gîndul că trebuie să înduri toată răutatea femeii tale. Iar de îţi pare grea şi nesuferită această poruncă, dă-ţi toată silinţa să-ţi iei o femeie bună, înţeleaptă, ascultătoare, ştiind că, luînd una rea, urmează unul din acestea două: sau să înduri o supărare necurmată sau, dacă nu vrei asta, să te faci vinovat de prea-curvie, alungînd-o. Cine va lăsa femea sa, afară de pricină de prea-curvie, o face să săvîrşească prea-curvie; iar cine va lua pe cea lăsată săvîrşeşte prea-curvie (Matei 5, 32).

Dacă ne-am pătruns de acestea înainte de căsătorie şi am cunoscut bine aceste legi, vom avea mare grijă să ne alegem de la început o femeie virtuoasă şi potrivită cu firea noastră. Astfel, nu vom cîştiga doar aceasta, că nu o vom alunga niciodată, dar o vom iubi cu multă dragoste, aşa cum ne îndeamnă Pavel. Cînd a zis: Bărbaţi, iubiţi-le pe femeile voastre (Efeseni 5, 25), nu s-a oprit la aceasta, ci ne-a dat şi măsura dragostei: cum Hristos a iubit Biserica. Şi, spune-mi, cum a iubit-o Hristos? Că S-a dat pe Sine pentru ea. Aşa că, dacă trebuie să mori pentru soţia ta, să nu mai stai la tocmeală: căci, dacă Stăpînul a iubit-o pe roabă într-atît, încît şi pe El S-a dat pentru ea, cu atît mai mult trebuie ca tu s-o iubeşti pe tovarăşa ta de robie. Dar să vedem, nu cumva frumuseţea soţiei sau virtutea sufletului l-a fermecat pe bărbat? Nu putem spune aceasta! Cum că a fost urîtă şi necurată, ascultă următoarele, [căci] - după ce a zis: S-a dat pentru ea - a adăugat: Ca să o sfinţească pe ea, curăţind-o cu baia apei în cuvînt (Efeseni 5, 26). A arătat că înainte a fost murdară şi întinată, şi nu de o murdărie obişnuită, ci de cea mai grozavă necurăţie: era plină de grăsime, de fum, de sînge şi de tot felul de pete. Cu toate acestea, nu s-a dezgustat de urîţenia ei, ci i-a vindecat rănile, i-a schimbat chipul, i-a îndreptat formele, i-a dres neajunsurile. Fă şi tu la fel: chiar dacă soţia ta ar greşi cu mii de păcate în faţa ta, uită-le pe toate, iartă tot; chiar dacă are o fire rea, îndrepteaz-o cu dulceaţă şi bunătate, ca şi Hristos Biserica, [căreia] nu numai că i-a şters necurăţenia, dar a dezbrăcat-o de bătrîneţe, dezbrăcînd pe omul cel vechi, care căzuse în toate păcatele. Aceasta înţelege Apostolul Pavel prin vorbele. Ca să o pună înainte pe ea Lui-Şi Biserică mărită, neavînd întinăciune, nici zbîrcitură (Efeseni 5, 27). N-a făcut-o numai frumoasă, dar şi tînără, nu numai la trup, dar şi la suflet şi voinţă. Şi a învrednicit-o nu numai de această cinste, căci, primind-o fără chip, nu S-a scîrbit de urîţenia ei, dar S-a şi dat pe Sine morţii şi a adus-o pe ea la o frumuseţe de necrezut. Şi, chiar după aceasta, văzînd-o adesea necurată şi întinată, nu a gonit-o, nici nu a rupt lanţul căsătoriei, ci a binevoit să o îngrijească şi să o îndrepteze. Căci, spune-mi, cîţi n-au greşit după ce au primit credinţa, şi, cu toate acestea, nu S-a scîrbit de ei? Ca pildă stă acela care, în Corint, făcuse cea mai mare desfrînare şi care era din fiii Bisericii. N-a tăiat acel mădular, ci l-a vindecat. Biserica Galatenilor a ieşit toată din calea cea bună şi a căzut în iudaism; cu toate acestea, n-a lepădat-o, ci, îngrijind-o prin Pavel, a adus-o iarăşi la starea dîntîi. Tot aşa, dacă se iveşte vreo boală în trupurile noastre, nu tăiem mădularele, ci depărtăm boala. Aşa să facem şi cu femeia: dacă vreuna ar fi plecată spre prea-curvie, să nu o alungăm, ci să depărtăm răutatea. Şi este mai cu putinţă să îndreptezi o femeie decît să vindeci un mădular vătămat, pe care nu-l tăiem, deşi ştim că nu e cu putinţă vindecarea lui. Mulţi au picioarele sucite, cu fluierele strîmbe, şi mîini uscate şi ochi cu albeaţă; cu toate acestea, nici ochiul nu şi-l scot, nici piciorul nu şi-l taie, nici mîna nu şi-o retează. Şi, deşi acestea sînt nefolositoare şi fac ruşine celorlalte mădulare, le păstrează, pentru că sînt legate de trup. Oare nu este fără rost să ai atîta grijă cînd îndreptarea şi folosul nu este cu putinţă, dar să te împotriveşti vindecării cînd sînt bune nădejdi şi lesnicioasă schimbarea? Neajunsurile trupului sînt peste putinţă de îndreptat, dar o voinţă stricată poţi să o îmbunătăţeşti.

În zadar vei spune că boala femeii tale este de nevindecat, că ea, cu toate îngrijirile, vrea să urmeze aplecările ei rele. Nu este o pricină binevenită pentru a o alunga: căci, din faptul că nu poţi să vindeci un mădular, nu urmează că trebuie să-l tai. Iar femeia este unul din mădularele tale: [...] vor fi amîndoi un trup, zice Scriptura (Facerea 2, 24). Iar cînd e vorba de un mădular [trupesc], odată ce leacurile sînt neputincioase în faţa bolii, nu mai trebuie nici o îngrijire. Dimpotrivă, dacă bolnavul este însăşi femeia ta, chiar dacă boala ei nu se va putea vindeca, ai în vedere că tu vei primi plată pentru lecţiile şi pentru îngrijirile tale. Şi, chiar dacă n-am culege nici un rod, Dumnezeu va şti să plătească răbdarea noastră, pentru că temerea Sa ne-a făcut să arătăm atîta încordare, să îndurăm cu dulceaţă neajunsurile tovarăşei noastre, să îndreptăm acest mădular al nostru. Mădular chiar al nostru, zic, şi mădular nedespărţit: de aceea trebuie să-l iubim mai ales. Aceasta ne învaţă Sfîntul Pavel, cînd zice: Bărbaţii sînt datori să-şi iubească femeile ca pe trupurile lor înseşi. Cel ce îşi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Că nimeni nu şi-a urît trupul său vreodată, ci îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica; că mădulare sîntem ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui (Efeseni 5, 28-30). Vrea să spună că, după cum Eva este născută din coasta lui Adam, tot aşa şi noi sîntem născuţi din coasta lui Hristos. Într-adevăr, aceasta însemnează din carnea şi din oasele Sale. Iar pentru Eva ştim toţi că a fost născută din coasta lui Adam, căci Scriptura spune lămurit cum Dumnezeu a trimis somn lui Adam, a luat una din coastele lui şi i-a făcut lui femeie. Acum, prin ce ne încredinţăm că Biserica este zidită din coasta lui Hristos? Şi acest lucru, tot Scriptura îl arată: cînd Hristos a fost răstignit sus pe cruce şi a murit, unul din ostaşi a împuns coasta Lui cu suliţa, şi îndată a ieşit sînge şi apă (Ioan 19, 34), şi din acel sînge şi din acea apă s-a întocmit Biserica. Chiar Hristos mărturiseşte aceasta, zicînd că: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre întru Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5). Sîngele este duhul. Şi ne naştem din apa botezului şi ne hrănim cu sînge. Vedeţi cum noi sîntem din oasele şi din carnea Sa, născuţi, crescuţi cu sîngele şi cu apa Sa? Şi, după cum femeia s-a zidit după ce a adormit Adam, tot aşa şi Biserica s-a zidit din coasta lui Hristos cînd El murise.

Şi nu numai pentru aceasta trebuie să ne iubim femeia, fiindcă este mădular al nostru şi are început al zidirii din noi, ci şi pentru că Dumnezeu a aşezat lege, zicînd. De aceea, va părăsi omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amîndoi un trup (Facerea 2, 24). Din aceeaşi pricină ne-a citit legea şi Pavel, ca să fim împinşi din toate părţile către această dragoste. Priveşte înţelepciunea apostolică: ne îndeamnă la dragostea femeilor nu numai după legile dumnezeieşti sau numai după cele omeneşti, dar vorbeşte şi de unele, şi de altele, pe rînd; aşa că sufletele înalte şi pline de înţelepciune sînt împinse să iubească prin încredinţări cereşti, iar sufletele slabe dimpotrivă, prin temeiuri pămînteşti şi fireşti. Pentru aceasta, el se sprijineşte mai întîi pe înţelepciunea lui Hristos şi începe îndemnul său astfel. Iubiţi femeile voastre cum Hristos a iubit Biserica. Dar ceea ce vine este omenesc: Oamenii trebuie să iubească pe femeile lor cum îşi iubesc trupurile lor. Urmarea este a lui Hristos: Că mădulare sîntem ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui (Efeseni 5, 30). Apoi, iarăşi vin temeiuri pămînteşti. Pentru aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amîndoi un trup (Efeseni 5, 31). Şi, după ce a citit această lege, zice: Taina aceasta mare este (Efeseni 5, 32). În ce fel este mare?, întrebaţi voi. În aceea că o fecioară, închisă pînă atunci în camera ei, poate să-şi iubească şi să-şi preţuiască, din prima zi şi ca pe însuşi trupul ei, soţul pe care nu l-a văzut niciodată înainte; şi iarăşi, pentru că, din prima zi, bărbatul pe care ea nu l-a văzut niciodată pune înaintea tuturor lucrurilor o femeie cu care el înainte nu schimbase un cuvînt şi o pune înaintea prietenilor, cunoscuţilor, a tatălui şi a mamei sale. Să vorbim acum de părinţi. Dacă li se întîmplă, afară de această împrejurare, să piardă niscaiva bani, se întristează, se îndurerează şi duc înaintea judecăţii pe cei ce i-au păgubit; iar omul pe care ei nu l-au văzut niciodată, nici nu l-au cunoscut, primeşte de la ei, odată cu fecioara lor, şi o zestre destul de mare. Şi se bucură făcînd aceasta şi nu socotesc ca pierdere ceea ce au dat. Cînd îşi văd fiica plecată din casă şi luînd cu dînsa şi o parte din averea lor, nu simt nici părere de rău, nici necaz, nici durere, ba încă mulţumesc şi socotesc că li s-au împlinit dorinţele. Pavel ia seama la toate acestea şi - văzînd cum cei doi soţi îşi părăsesc părinţii pentru a se lipi unul de altul şi cum noua însoţire capătă o mai mare putere decît vechea obişnuinţă de la părinţi - gîndeşte că aici nu-i vorba de un fapt omenesc, ci că Dumnezeu seamănă această dragoste în suflete şi insuflă acea veselie atît părinţilor, cît şi soţilor. Ca urmare, a zis: „Taina aceasta mare este”. După cum copilul care se naşte îi recunoaşte de la început pe părinţii săi, înainte de a putea vorbi, tot aşa soţul şi soţia, fără să fie apropiaţi, fără să fie îndemnaţi, lămuriţi asupra datoriilor lor, de la vederea dintîi se şi unesc.

Apoi, văzînd că acelaşi lucru s-a făcut cu Hristos şi cu Biserica, Apostolul se miră mult. Şi cum s-a petrecut aceasta? După cum bărbatul părăseşte pe tatăl său şi îşi caută femeie, tot aşa Hristos a părăsit tronul părintesc şi a venit la mireasă. În loc de a ne chema sus, S-a coborît El singur către noi. Iar prin acest cuvînt, „El a părăsit”, să nu înţelegeţi o despărţire, ci o coborîre, căci, chiar fiind cu noi, era şi cu Tatăl Său. De aceea a zis Pavel: „Taina aceasta mare este”. Mare, negreşit, chiar dacă s-ar face numai pentru oameni. Dar, cînd văd că aceasta este adevărată şi cu privire la Hristos şi Biserică, atunci sînt mişcat şi mă minunez. De aceea - după ce a zis: Taina aceasta mare este - a adăugat: Eu însă zic de Hristos şi de Biserică (Efeseni 5, 32). Tu ştii acum ce taină este căsătoria, ştii ce chip de faptă mare este; gîndeşte-te deci mult şi cu îngrijire şi nu căuta bogăţie cînd te căsătoreşti. Nu socoti căsătoria ca un negoţ, ci ca întovărăşire a două vieţi.

Am auzit pe mulţi zicînd: „Cutare era sărac, căsătoria l-a îmbogăţit, a luat o femeie bogată; trăieşte acum în strălucire şi îmbelşugare.” Ce spui, omule? Tu vrei ca femeia să-ţi aducă bani? Poţi să spui asta fără ruşine şi fără să roşeşti, nu te ascunzi în fundul pămîntului, cînd cauţi aşa mijloace de cîştig? Aşa vorbeşte un soţ? Numai o singură însărcinare are femeia: să-i păzească pe cei născuţi, să aibă grijă de veniturile tale şi de casa ta. De aceea ţi-a dat-o Dumnezeu, ca să te îngrijească în acestea, ca şi în toate celelalte. Pentru că viaţa noastră cuprinde două feluri de lucrări, cele obşteşti şi cele de casă, Dumnezeu a împărţit sarcina între om şi femeie: ei i-a dat conducerea casei, lui - toate treburile obşteşti, toate cele care se făptuiesc în afară: judecăţi, sfătuiri, conducerea armatei şi celelalte. Femeia nu poate să poarte lancea, să arunce săgeata, dar poate să ţină furca, să ţeasă pînză, să pună rînduială în întreaga casă. Nu e în stare să dea o hotărîre într-un sfat, dar poate să-şi dea părerea într-ale casei, pe care bărbatul le împarte cu ea. Ea nu poate să mînuiască bine banii obşteşti, dar poate să-şi crească bine copiii, comoara mai scumpă decît toate; poate să vegheze la lucrul şi la purtarea slugilor, să dea încredere bărbatului, să-l descarce de toate grijile pe care le cere o gospodărie, adică de cămară, de ţesut, de mîncare, îmbrăcăminte şi celelalte care nu sînt nici potrivite, nici uşoare pentru bărbat, dacă ar vrea să le ia el asupră-şi. Este o parte din bunăvoinţa şi înţelepciunea dumnezeiască faptul că acela care se pricepe bine în lucrurile mari se arată neputincios şi nepriceput în lucrurile mici, pentru ca omul să aibă nevoie de femeie. Într-adevăr, dacă Dumnezeu l-ar fi zidit pe bărbat deopotrivă îndemînatic în amîndouă sarcinile, neamul femeilor ar fi fost dispreţuit; şi, pe de altă parte, dacă ar fi dat femeilor ocupaţii mai înalte şi mai de preţ, ele s-ar fi umplut de trufie. De aceea nu a încredinţat pe amîndouă numai unuia, ca nu cumva soarta celuilalt să fie mai înjosită şi zadarnică; şi n-a împărţit deopotrivă însărcinările, ca să nu se ivească între ei luptă de întîietate şi femeile să nu ceară de la bărbaţi întîiul rang. Ci, ca să îngrijească şi de unire, şi de întîietate, a împărţit fiecăruia însărcinarea sa astfel încît partea bărbatului să fie mai de folos şi mai însemnată, iar a femeii mai mică şi mai jos puţin; aşa că nevoile vieţii ne îndeamnă să o cinstim [pe femeie], iar micimea însărcinării sale nu o lasă să se ridice împotriva bărbatului său.

Ca urmare, să căutăm toţi de aici înainte un singur lucru: virtutea, ca să ne bucurăm de pace, să gustăm mîngîierile unirii şi ale dragostei necurmate. Dacă te căsătoreşti cu o femeie bogată, iei mai degrabă un stăpîn pe cap decît o femeie. Afară de aceasta, prin firea lor, femeile sînt pline de deşertăciune, de mîndrie şi de dorinţa de a-ţi lua ochii; dacă le mai vine în ajutor şi averea, în ce chip le vor mai putea suferi bărbaţii lor? Dimpotrivă, acela care ia o femeie de seama lui sau una mai săracă decît el îşi ia un ajutor, un tovarăş şi cu adevărat aduce fericirea în casa lor. Lipsa de avere o îndeamnă pe femeie să fie supusă bărbatului întru totul, să i se plece şi să-l asculte în toate, aşa că piere pricina de ceartă, luptă, îngîmfare, neînţelegeri, şi se săvîrşeşte legătura păcii, unirii, iubirii şi a înţelegerii. Pace deci şi bun trai, iar nu bani! Căsătoria nu este făcută ca să ne umplem casa de lupte şi bătăi, să trăim în mijlocul certurilor, să muncim în neînţelegeri şi să ne facem viaţa nesuferită, ci ca să ne dea un ajutor, să ne deschidă un liman, un adăpost, să ne mîngîie în întristare, să găsim mulţumire în vorba cu femeia noastră. Cîţi bogaţi nu s-au văzut mai îmbogăţiţi prin zestrea femeii, dar lipsiţi deodată şi pentru totdeauna de pace şi fericire printr-o căsătorie care făcea din masa lor o arenă, un teatru de lupte zilnice? Şi dimpotrivă, cîţi săraci nu s-au văzut, uniţi cu femei încă mai sărace, care se bucură de pace şi sînt fericiţi să trăiască, pe cînd mulţi bogaţi, în mijlocul belşugului, îşi doresc moartea, ca să scape de femeia lor, şi nu cer decît scăparea de o viaţă atît de nesuferită? Aşa este de adevărat că banii nu folosesc la nimic, dacă n-ai o soţie virtuoasă. Dar ce să mai vorbim de pace şi înţelegere? Aceluia care nu se gîndeşte decît să cîştige bani adesea pătimeşte rău, fiindcă a luat în căsătorie o femeie mai bogată decît el. Cînd îşi sporeşte strălucirea traiului pe măsura zestrei primite, moartea fără de vreme a soţiei vine de-l sileşte să dea înapoi părinţilor zestrea întreagă; atunci, asemenea naufragiaţilor care nu scapă decît cu trupul din valuri, nenorocitul - după atîtea certuri, lupte, neînţelegeri, procese - abia scapă din încurcătură numai cu trupul şi libertatea sa. Şi, după cum neguţătorii nesătui îşi pierd totul în naufragiu pentru că au încărcat corabia cu multe mărfuri şi i-au pus o greutate mai mare decît puterea ei, tot aşa şi cei care urmăresc căsătorii bogate, pe cînd cred că-şi măresc avuţia prin zestrea femeii, o pierd şi pe aceea pe care o avuseseră mai nainte. Este destul o clipă şi o izbitură de val ca să se scufunde o corabie; tot aşa, moartea timpurie a femeii este destulă ca să aducă soţului sărăcia şi doliul.

Gîndindu-ne bine la toate acestea, să nu mai căutăm bani, să căutăm virtutea, cinstea, smerenia. O femeie smerită, virtuoasă, înţeleaptă, fie chiar fără avere, va şti să se folosească de sărăcie mai bine decît alta de bogăţie; dimpotrivă, o femeie rea, neînfrînată, cicălitoare, chiar dacă ar găsi în casă mii de comori, le va risipi mai repede decît orice furtună şi va aduce pe capul bărbatului, odată cu sărăcia, şi nenumărate nenorociri. Să nu căutăm deci bogăţie, ci o femeie care să folosească bine averea noastră.

Află mai întîi care este pricina căsătoriei şi de ce ne-a fost lăsată, şi nu cere nimic mai mult. Care este pricina căsătoriei şi în ce scop a fost hotărîtă de Dumnezeu? Ascultă ce zice Pavel: Din pricina aprinderii, fiecare să-şi aibă femeia sa (1 Corinteni 7, 2). N-a zis „pentru ca să uşurezi sărăcia” sau „pentru ca să dobîndeşti bogăţie”; dar ce? Pentru ca să fugim de aprindere, să potolim pofta, să trăim în curăţie, să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu, mulţumindu-ne numai de femeia noastră. Iată darul căsătoriei, iată rodul, iată cîştigul. Nu da drumul la mult ca să alergi după puţin, căci banii sînt puţin lucru în faţa curăţiei. Singura pricină care trebuie să ne îndemne la căsătorie să fie hotărîrea de a fugi de păcat, de a scăpa de orice aprindere; orice căsătorie deci trebuie să ţintească să ne ajute la păstrarea curăţiei. Şi va fi aşa, dacă vom lua în căsătorie femei care să ne îndemne către multă evlavie, multă înfrînare şi multă înţelepciune. Căci frumuseţea trupului, cînd nu are ca tovarăş virtutea sufletului, îl va putea ţine pe bărbat 20 sau 30 de zile, dar nu va merge mai departe, căci va da pe faţă răutatea ascunsă şi atunci tot farmecul va fi spulberat. Dimpotrivă, acelea în care străluceşte frumuseţea sufletului n-au nici o teamă de fuga vremii, care le dă prilej în fiecare zi să-şi descopere frumoasele lor însuşiri; [faţă de acestea], dragostea soţilor se face mai vie, legătura dintre ei se strînge mereu. În această stare de lucruri şi înaintea acestei vii şi fireşti iubiri, orice fel de aprindere este aruncată departe; chiar gîndul de neînfrînare nu va intra niciodată în mintea bărbatului legat de femeia sa prin dragoste. Îi va fi credincios pînă la sfîrşit şi astfel, prin curăţia sa, va coborî asupra casei sale bunăvoinţa şi sprijinul dumnezeiesc. Iată căsătoriile pe care le făceau drepţii în vremurile vechi, mai aplecaţi către virtute decît către bogăţie. Şi că lucrul acesta este adevărat, vă voi arăta printr-o pildă o astfel de căsătorie: Avraam era acum bătrîn şi vechi de zile, şi Domnul îl binecuvîntase întru toate. Atunci a zis Avraam slugii celei mai bătrîne a casei sale, care era mai mare peste toate ale sale: Pune mîna ta sub coapsa mea! Şi te voi jura pe Domnul Dumnezeul cerului şi al pămîntului ca feciorului meu Isaac să nu-i iei femeie din fetele Hananeilor, între care locuiesc eu. Ci vei merge în pămîntul unde m-am născut eu, la neamul meu, şi de acolo vei lua femeie fiului meu Isaac (Facerea 24, 1-4). Vedeţi ce grijă la acest om virtuos, la acest drept, pentru căsătorie? N-a chemat femei rele, cum fac cei de acum, nici babe bune de gură, ci a încredinţat acest lucru în mîna slugii sale. Şi chiar acesta este un semn al marii înţelepciuni a Patriarhului: că a putut să crească o astfel de slugă căreia să-i încredinţeze o însărcinare atît de mare. În sfîrşit, femeia care îi trebuie lui nu este nici o femeie bogată, nici o femeie frumoasă, ci o femeie virtuoasă, şi de aceea pune pe sluga sa să facă o cale atît de lungă. Luaţi în seamă şi priceperea slugii! El nu zice: „Ce însărcinare îmi dai tu? Cînd noi sîntem înconjuraţi de atîtea neamuri la care se găseşte mulţime de fete de oameni bogaţi, alese, frumoase, tu mă trimiţi într-o ţară aşa de depărtată, printre oameni necunoscuţi? Cu cine voi vorbi? Cine mă va cunoaşte? Şi dacă îmi întind curse, dacă mă înşeală? Căci nu e nimic mai uşor de înşelat decît un străin.” El n-a zis nimic de acestea, ci, dînd la o parte toate, s-a oprit numai la bănuiala care se iveşte de la început în minte: neîmpotrivindu-se stăpînului său, a arătat supunere; [apoi], întrebînd numai ceea ce trebuia să ştie, şi-a arătat priceperea şi prevederea. Care este acest lucru, ce a întrebat pe stăpînul său? Dar de nu va vrea fecioara - a zis el - să vină cu mine în pămîntul acesta, întoarce-voi pe fiul tău acolo în pămîntul de unde ai ieşit? (Facerea 24, 5). Avraam i-a răspuns: Ia aminte să nu întorci pe fiul meu acolo. Domnul Dumnezeul Cerului şi al pămîntului - Cel ce m-a luat din casa tatălui meu şi din pămîntul în care m-am născut, Cel ce mi-a grăit şi s-a jurat mie, zicînd: îţi voi da pămîntul acesta ţie şi seminţiei tale - Acesta va trimite pe Îngerul Său înaintea ta, şi vei lua femeie feciorului meu de acolo (Facerea 24, 6-7). Vedeţi credinţa Patriarhului? Nu s-a rugat nici de prieteni, nici de rude, nici de vreun altul, ci i-a dat pe Dumnezeu ca tălmăcitor şi ca tovarăş de drum. Apoi, voind să întărească pe slugă, în loc să-i spună numai: „Domnul Cerului şi al pămîntului”, adaugă: „Care m-a scos din casa tatălui meu.” „Adu-ţi aminte - zice el - cum am făcut atîta drum, cum, părăsindu-ne ţara, am găsit mai multă mulţumire în pămînt străin, cum cele fără putinţă s-au făptuit în totul.” Şi nu numai în înţelesul acesta zice: „Cel ce m-a luat din casa tatălui meu”, ci vrea să-i arate că Dumnezeu îi este datornic. „Noi sîntem creditorii lui - zice Avraam - şi chiar El a făgăduit: „Îţi voi da ţie acest pămînt şi seminţiei tale.” Aşa că, chiar dacă am fi nevrednici, ne va ajuta, pentru că a făcut învoială nemincinoasă cu însăşi gura Sa; va înlătura toate piedicile dinaintea noastră şi va aduce la îndeplinire dorinţele noastre.” Zicînd acestea, a trimis sluga.

Ajungînd în ţara care îi fusese hotărîtă, slujitorul nu a întrebat pe nici un locuitor al cetăţii, n-a intrat în vorbă cu oameni şi nici cu femei. Dar băgaţi de seamă cum îşi vorbeşte lui singur. El se ridică pentru rugăciune şi zice: Doamne Dumnezeul stăpînului meu Avraam, fă cale bună înaintea mea astăzi (Facerea 24, 12). Nu zice „Doamne Dumnezeul meu”; dar cum zice? „Doamne Dumnezeul stăpînului meu Avraam.” „Eu, zice, nu sînt decît un nevoiaş, dar mă acopăr cu stăpînul meu, căci nu vin pentru mine, nu sînt decît trimisul său; ia în seamă credinţa lui şi ajută-mi să duc pînă la capăt sarcina dată.”

Acum, ca să nu credeţi că el vorbeşte ca un creditor care îşi cere dreptul său, ascultaţi vorbele care urmează: Fie-Ţi milă de stăpînul meu Avraam (Facere 24, 12). Adică: Chiar dacă am avea mii de drepturi, ne rugăm ca să avem totul prin bunătatea Ta, nimic ca plată a datoriei Tale. Şi ce cere el? Iată, eu stau la fîntîna apei, şi fetele celor ce locuiesc în cetate ies ca să scoată apă. Şi fecioara căreia eu voi zice: Pleacă urciorul tău să beau!, iar ea va zice mie: Bea tu, şi cămilele tale le voi adăpa, pînă ce vor înceta toate a bea, aceea să fie pe care Tu ai rînduit-o robului Tău Isaac; şi întru aceasta voi cunoaşte că ai făcut milă cu stăpînul meu Avraam (Facerea 24, 13-14).

Vedeţi înţelepciunea slugii? Ce semn pune el? Nu zice: „Dacă voi vedea pe una dusă într-un car tras de catîri, tîrînd în urma sa o ceată de eunuci, înconjurată de robi numeroşi, frumoasă şi strălucitoare de farmecul tinereţii, aceea este pe care ai gătit-o pentru sluga ta.” Ce zice însă? „Fecioara căreia îi voi zice: Pleacă vasul tău să beau!” Ce faci tu, omule? O astfel de femeie cauţi tu pentru stăpînul tău, o femeie care cară apă şi vrea să-ţi vorbească? „Da, răspunde el, căci nu m-a trimis să caut bogăţie, nici neam mare, ci bune însuşiri ale sufletului. Se găsesc mai des cărătoare de apă care au o virtute desăvîrşită, pe cînd altele, stăpîne pe bogate locuinţe, sînt pline de patimi şi foarte rele. Dar după ce va cunoaşte el virtutea acestei femei? După semnul pe care l-a arătat.” Dar cum să pricepi virtutea prin acest semn? El este foarte mare şi cu totul sigur, căci învederează milostenia, încît orice altă dovadă este de prisos. Vorbele slugii însemnează deci acest lucru, deşi el nu-l spune pe faţă. „Eu, zice, caut o fecioară aşa de milostivă, încît să ducă la capăt toate însărcinările de care este în stare.” Şi nu pe nedrept căuta o astfel de soţie: ci, trăind într-o casă unde înflorea mai mult primirea de oaspeţi, el voia înainte de toate să găsească o femeie potrivită cu firea stăpînilor săi. Ca şi cum ar fi zis: „Noi voim să aducem la noi o femeie ale cărei mîini să fie deschise pentru oaspeţi, ca să nu fie luptă şi certuri cînd bărbatul va face milostenii din averea sa, după pilda tatălui său şi va aduce în casă străini; [căci] aşa se va întîmpla, dacă femeia este cicălitoare şi nu-l lasă să facă [aceasta], cum se întîmpla în multe case. Dintru început vreau să mă încredinţez dacă ea este primitoare de oaspeţi, căci de aici vine toată fericirea noastră. Prin iubirea de oaspeţi a dobîndit, din cer, stăpînul meu pe mirele de azi, prin aceasta s-a făcut tată. A jertfit un viţel şi a primit un copil, a frămîntat făină, şi Dumnezeu i-a făgăduit urmaşi aşa de numeroşi ca şi stelele. Deci, pentru că din primirea de străini ne-au venit nouă în casă toate bunătăţile, caut această faptă bună înaintea tuturor celorlalte.” Să avem în vedere că omul nu a primit doar apa cerută, ci să ne gîndim că el a aflat ce este un suflet bun, care dă nu numai ce i se cere, ci şi ceea ce nu i s-a cerut.

Dar încă nu sfîrşise el a cugeta acestea în mintea sa, zice, cînd iată că ieşi cu ulciorul pe umăr Reveca (Facerea 24, 15), şi aşa se împlini acea vorbă a Proorocului: Pînă să isprăveşti tu de vorbit, Eu sînt de faţă (Isaia 58, 9). Iată cum Dumnezeu binevoieşte să împlinească rugăciunile oamenilor evlavioşi mai înainte ca ele să fie sfîrşite. Ca urmare, şi tu, cînd vei vrea să te căsătoreşti, nu alerga la oameni sau la femei care îşi fac meşteşug din nenorocirile altora şi nu caută nimic altceva decît să capete un cîştig. Aleargă la Dumnezeu, şi El te va ajuta în căsătoria ta, căci avem făgăduinţa Lui: Căutaţi Împărăţia Cerurilor, şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Şi să nu zică nimeni: „Cum pot să-l văd eu pe Dumnezeu, cum pot să vorbesc cu El şi să-l întreb lămurit?” [Acestea sînt] gînduri ale sufletului fără credinţă. Pentru Dumnezeu totul este o clipă şi n-are nevoie de vorbă ca să îndeplinească tot ce voieşti. Şi tocmai aceasta s-a întîmplat cu sluga lui Avraam: n-a auzit nici un glas, n-a văzut nici o faţă. În picioare, lîngă fîntînă, se ruga, şi îndată a fost ascultat: Dar încă nu sfîrşise el a cugeta acestea în mintea sa, cînd iată că ieşi cu ulciorul pe umăr Reveca, fata lui Batuil feciorul Milcăi, femeia lui Nahor, fratelui lui Avraam. Aceasta era foarte frumoasă la chip, fecioară, pe care nu o cunoscuse vreun bărbat (Facerea 24, 15-16). De ce-mi vorbeşte de frumuseţea trupului? Ca să pricepi mai bine marea ei curăţie, ca să înţelegi frumuseţea sufletului ei. Minunat lucru este curăţia, dar mult mai minunat încă atunci cînd este unită cu frumuseţea trupului. De aceea Scriptura, înainte de a povesti istoria lui Iosif şi curăţia sa, vorbeşte mai întîi de frumuseţea trupului său, zicînd: Iosif însă era chipeş la statură şi foarte frumos la faţă (Facerea 39, 6); şi numai după aceea ne arătă înfrînarea tînărului, zicînd că această frumuseţe nu l-a adus la neînfrînare. Căci, după cum frumuseţea nu este întotdeauna pricina aprinderii, tot aşa nici urîţenia nu este pricină de înfrînare. Multe femei împodobite cu toate farmecele trupului au strălucit şi mai mult pentru că au fost curate; altele iarăşi, urîte şi pocite, au avut încă mai multă urîţenie în suflet şi s-au necurăţit cu nenumărate păcate. Nu în înfăţişarea trupului, ci în suflet şi voinţă se găseşte atît pricina faptei bune, cît şi a păcatului.

Nu fără scop a numit-o de două ori fecioară pe Reveca. După ce a zis: „Fecioară era”, a adăugat: „pe care nu o cunoscuse vreun bărbat.” Pentru că multe fecioare îşi păstrează trupul neatins, dar au sufletul plin de neînfrînare, dorinţă de strălucire, curse ca să tragă din toate părţile o mulţime de iubiţi în jurul lor, priviri făcute ca să înflăcăreze nădejdile tinerilor, vîrtejuri şi capcane de tot soiul. Şi de aceea Moisi - vrînd să arate că Reveca nu era asemenea cu aceste fete, ci că era fecioară şi cu trupul, şi cu sufletul, a adăugat: „fecioară, pe care nu o cunoscuse vreun bărbat.” Cu toate că erau multe prilejuri ca oamenii să o cunoască: mai întîi că era frumoasă, apoi din felul slujbei pe care o îndeplinea. Dacă ar fi rămas pururea în camera sa, ca fetele de astăzi, dacă nu s-ar fi arătat în lume, dacă n-ar fi ieşit niciodată din casa părintească, lauda că nici un om nu o cunoscuse n-ar fi fost aşa de mare. Dar, dacă ţi-o închipui mergînd prin lume, nevoită să se ducă în fiecare zi la fintînă, o dată, de două şi de mai multe ori - şi totuşi nici un bărbat să nu o cunoască, numai atunci vei pricepe bine preţul laudei. S-au văzut multe fete care nu erau nici frumoase, nici plăcute, şi pe care le urmau o mulţime de slugi, pierdute, cu toate acestea, pentru că au trecut o dată sau de două ori prin piaţa publică. Ce vei zice dar, de aceea care iese în fiecare zi din casa părintească şi nu numai ca să se ducă în piaţă, ci la fîntînă, să aducă apă, drum pe care eşti silit să ai mii de întîlniri? Nu este cu adevărat vrednică de toată lauda noastră? Cînd nici aceste drumuri neîntrerupte, nici farmecul care o înfrumuseţează, nici trecătorii care o întîlnesc pretutindeni - nimic, într-un cuvînt - nu pot să-i atingă curăţia?; cînd ea îşi păstrează sufletul şi trupul departe de orice stricăciune, cînd păzeşte curăţia mai bine decît femeile care stau închise în casa lor; cînd, în sfîrşit, se arată asemenea cu aceea pe care o cerea Pavel, zicînd: Să fie sfîntă la trup şi la suflet? (1 Corinteni 7, 34).

Şi, pogorîndu-se ea la fîntînă, şi-a umplut vasul şi a pornit înapoi. Atunci, sluga lui Avraam a alergat înaintea ei şi i-a zis: Dă-mi să beau puţină apă din vasul tău! Iar ea a zis: Bea Domnul meu! Şi, grăind, şi-a lăsat vasul pe braţe şi l-a adăpat pînă a încetat a bea. Şi a zis: Şi cămilelor tale voi scoate apă pînă ce vor bea toate. Şi, grăind, a deşertat vasul în adăpătoare, şi iarăşi a alergat la fîntînă să scoată apă, şi a adăpat toate cămilele (Facerea 24, 16-20). Mare era iubirea de străini a acestei fecioare, mare curăţia ei, şi amîndouă acestea sînt bine arătate atît prin vorbele, cît şi prin faptele ei. Ai văzut cum curăţia nu-i vatămă întru nimic milostenia, dar nici milostenia curăţia sa?! Că nu s-a aruncat înaintea străinului, că nu i-a vorbit ea întîi însemnează că era cuviincioasă; că nu a tăcut la întrebările puse şi nici nu s-a împotrivit cererii aceluia însemnează multă milostenie şi iubire de oameni. Într-adevăr, după cum s-ar fi arătat îndrăzneaţă şi neruşinată dacă ar fi mers mai întîi ea la el sau i-ar fi vorbit mai înainte de a fi întrebată, tot aşa, dacă l-ar fi trecut cu vederea cînd era rugată, s-ar fi arătat crudă şi neomenoasă. N-a făcut nici una din acestea: nici n-a depărtat milostenia prin curăţie, nici n-a nimicit prin milostenie lauda curăţiei, ci a arătat aceste două fapte bune în întregime: curăţia, aşteptînd întrebarea străinului şi iubirea de oaspeţi, săvîrşită într-un chip mai presus decît orice laudă, cum am zis. Cum să numesc pe aceea care dă atît de mult? Negreşit, darul său nu era decît apă, dar aceasta era tot ce avea atunci la îndemînă. Căci obişnuim să judecăm pe oamenii făcători de bine nu după bogăţia darului, ci după averea pe care o au. Dumnezeu a lăudat pe omul care a dat un pahar de apă rece şi a zis că femeia care a aruncat doi bănuţi a dat mai mult decît toţi, pentru că a jertfit tot ce avea atunci. Tot aşa, şi Reveca a dăruit acestui străin tot ceea ce putea să-i dăruiască.

Şi nu fără scop zice Scriptura că ea „se grăbi”, „alergă” şi altele asemenea, ci ca să se arate dragostea ei, ca una care nu era nici îndatorată, nici silită, ca una care dăruia fără întîrziere şi silă. Şi aceasta nu este fără preţ! De cîte ori n-am văzut şi noi trecători, pe care i-am rugat să se oprească o clipă şi să ne lase să aprindem lumină de la ei sau să ne dea puţină apă pentru setea noastră, şi de cîte ori nu ne-au respins cu neruşinare? Dimpotrivă, Reveca, nemulţumindu-se numai să aplece străinului ciutura, îşi ia însărcinarea să scoată apă pentru toate cămilele, punîndu-şi astfel, cu cea mai mare bunătate, chiar trupul său în slujba iubirii de străini. Nu numai fapta ei, dar şi graba îi învederează virtutea. Îl numeşte „domn” pe un necunoscut văzut pentru întîia dată, şi - după cum socrul ei, Avraam, nu întreba pe călători cine sînt, din ce familie, unde merg, de unde vin, ci făcea fără întîrziere milostenie cu ei - tot aşa nici Reveca nu întrebă: „Cine eşti tu, din ce familie? De ce ai venit aici?” Ci, dînd nenumărate semne de milostenie, nici nu ia în seamă celelalte lucruri. Aşa cum negustorii de pietre scumpe şi zarafii caută în totul doar cum să cîştige bani de la acei ce cumpără şi nu-i priveşte nimic altceva, tot aşa, nici Reveca nu caută decît să culeagă rodul iubirii de oaspeţi, să primească în întregime cîştigul hotărît. Ea ştie bine că oaspetele trebuie cinstit cu osebire, că el are nevoie de o primire grabnică, fiindcă întîrzierea noastră îl face neîndrăzneţ; dacă îl obosim cu o mulţime de întrebări nepotrivite, se înfricoşează, se dă îndărăt şi se apropie de noi cu silă. De aceea, nici Reveca nu s-a purtat aşa faţă de slujitor, precum nici socrul ei Avraam faţă de străinii călători, [pe care căuta] să nu-i sperie, ci se mulţumea să se îngrijească de ei, după care le da drumul. De aceea a primit el într-o zi Îngeri în casa lui; dacă i-ar fi copleşit cu întrebări, cîştigul lui ar fi fost mult mai mic. Într-adevăr, ne minunăm de el nu că a primit Îngeri, ci că i-a primit fără să-i cunoască. Dacă i-ar fi îngrijit ştiind cine sînt, nu făcea nimic de mirare: măreţia unor astfel de oaspeţi ar fi făcut îndatoritor şi omenos şi pe omul cel mai crud şi mai nesimţitor. Acesta e lucrul de mirare: că, socotindu-i pe ei nişte oameni de rînd, le-a arătat atîta îngrijire. Tot aşa a făcut şi Reveca: ea nu ştia numele slugii, pricina călătoriei sale, gîndul pe care îl avea ca să o ceară în căsătorie; ea nu vedea decît un călător şi un străin. Aşa că rodul milosteniei sale a fost cu atît mai mare, cu cît ea a îngrijit cu o bunăvoinţă desăvîrşită pe un om cu totul necunoscut, rămînînd însă credincioasă legilor buneicuviinţe. Nici neruşinare, nici îndrăzneală, nici silă, nici mînie; a ştiut să-şi facă datoria fără să treacă peste marginea cuvenită. Aceasta înţelege şi Moisi cînd zice: Iar omul o socotea pe ea şi tăcea, ca să cunoască, îndreptase Dumnezeu calea lui, sau nu? (Facerea 24, 21). Ce însemnează „o socotea”? Asta însemnează că îi privea statura, mersul, înfăţişarea, vorbirea - în sfîrşit, totul - cu o mare grijă, căutînd să citească, din mişcări, firea sufletului. Şi nu a fost destul: face şi altă încercare. După ce i-a dat să bea, nu s-a oprit, ci a întrebat-o: A cui fată eşti? Spune-mi de este la tatăl tău loc, să sălăşluim noi? (Facerea 24, 23). Ce a răspuns ea? Cu răbdare şi cu dulceaţă i-a spus numele tatălui său şi nu s-a supărat, ca să-i zică: „Dar tu cine eşti, îndrăzneţule care întrebi aşa de iscoditor de casa noastră?” I-a răspuns: Sînt fiica lui Batuil, fiul Melhei, pe care l-a născut ea lui Nahor. Paie şi fin mult este la noi, precum şi loc de sălăşluit (Facerea 24, 25). Şi acum, ca şi atunci cînd fusese vorba de apă, ea îi dădu mai mult decît cerea. Atunci cînd el nu voia decît să bea, ea ceru să-i adape şi cămilele şi le-a adăpat. Acelaşi lucru şi aici: el întreabă numai dacă este loc pentru oaspeţi, ea îi răspunde că sînt paie, fin şi celelalte, prin aceasta îndemnîndu-l şi trăgîndu-l spre casă, ca să cîştige preţul iubirii de oaspeţi. Să nu ascultăm aceasta nici cu uşurinţă şi nici fără luare aminte, ci să ne gîndim la noi înşine, să ne punem în locul lor şi atunci tot aşa vom socoti şi noi fapta bună a Revecăi. Adesea, cînd adăpostim pe prieteni şi cunoscuţi, ne vine greu şi, dacă şederea lor se lungeşte o zi sau două, iată-ne supăraţi. Reveca ducea cu mare bucurie în casa lor un necunoscut şi un străin, şi avea să se îngrijească nu numai de el, dar şi de atîtea cămile ale lui.

Însă, după ce a intrat oaspetele, luaţi în seamă înţelepciunea lui: cînd i-a dat pîine să mănînce, el a zis: Nu voi mînca pînă ce nu voi grăi cuvintele mele (Facerea 24, 33). Vedeţi cît de grabnic şi de cumpătat a fost? Apoi, cînd i-a dat voie să vorbească, să vedem în ce chip îi vorbeşte? Oare i-a spus că are un stăpîn de neam mare, cinstit de toată lumea, întîiul locuitor din părţile sale? Dacă ar fi voit să vorbească aşa, n-ar fi fost de loc încurcat, într-adevăr, oamenii din ţară aceea cinsteau pe Avraam ca pe un rege. Dar el nu spune nimic [de acest fel], trece peste cinstea omenească şi nu împodobeşte pe Avraam decît cu cinstea dumnezeiască, zicînd: Sluga lui Avraam sînt eu. Domnul a binecuvîntat pe stăpînul meu foarte, şi l-a mărit, şi i-a dat lui oi şi boi, argint şi aur, slugi şi slujnice, cămile şi asini (Facerea 24, 34-35). Dacă aminteşte de bogăţii, nu o face ca să arate că Avraam este în belşug, ci ca să se vadă că este iubit de Dumnezeu. Nu voia să-l laude că era bogat, ci fiindcă primise toate acestea de la Dumnezeu. Apoi, a vorbit despre tînăr. Şi Sarra, soţia lui, i-a născut un fiu în bătrîneţele lui (Facerea 24, 36). Prin aceasta, a lăsat să se înţeleagă felul naşterii, arătînd că naşterea i-a fost dată după rînduială dumnezeiască, în afară de legile firii. Tot aşa şi tu, fie că îţi cauţi o soţie sau un soţ, cercetează înainte de toate dacă este iubit de Dumnezeu, dacă este plin de bunătatea cerească. Căci, dacă se găsesc acestea, toate celelalte vin singure; iar neavînd nimic din acestea, chiar dacă are o mare avere, nu-i nici un cîştig. Apoi, ca să nu fie întrebat de ei de ce nu a luat în căsătorie pe nici una din ţara lui, a adăugat: Şi m-a jurat stăpînul meu, zicînd: Să nu iei femeie fiului meu din fetele Hananeenilor, între care locuiesc eu în pămîntul lor. Ci să mergi la casa tatălui meu şi la neamul meu, şi vei lua soţie feciorului meu de acolo (Facerea 24, 37-38).

Dar nu vreau să aduc aici toată istoria, căci mi-e teamă să nu vă supăr. Să trecem la sfîrşit. După ce a povestit cum s-a oprit la fintînă, cum s-a rugat de fată, cum i-a dat mai mult decît a cerut el, cum a fost mijlocitorul său; în sfîrşit, după ce a povestit totul pe larg, a încetat din vorbă. Ceilalţi, după ce au ascultat această povestire, n-au stat nici o clipă la îndoială şi fără întîrziere, ca insuflaţi chiar de Dumnezeu, au dat pe fiica lor îndată. Laban şi Batuil răspunseră: De la Domnul a ieşit lucrul acesta; nu vom putea grăi ţie împotrivă, nici rău, nici bine. Iată, Reveca este înaintea ta; ia-o şi te du, şi să fie femeia feciorului stăpînului tău, după cum a grăit Domnul (Facerea 24, 50-51). Cine nu se va mira? Cine nu va rămîne izbit de mirare, gîndindu-se la numărul şi la greutatea piedicilor ridicate într-o clipă? Trimisul era un străin şi o slugă; drumul de făcut era foarte lung; nici mirele, nici tatăl său, nici una din rudele sale nu erau cunoscuţi de ei. Erau destule greutăţi ca să împiedice căsătoria. Cu toate acestea, nimeni nu o împiedică şi, ca şi cum Isaac ar fi fost un vecin, o cunoştinţă, un prieten de demult, ei i-au dat pe fiica lor cu o întreagă încredere: mijlocitor era Dumnezeu. Într-adevăr, să încercăm a face ceva fără ajutorul Său: ceea ce ne părea uşor şi lesne ne va pune în cale numai prăpăstii, şi strîmtori şi mii de nenorociri. Deci nimic să nu facem, nici să zicem, pînă ce n-am chemat pe Dumnezeu şi nu L-am rugat să ne ajute în aceea ce vrem a săvîrşi, după cum a făcut această slugă.

Să vedem acum, după ce a luat-o, cum a prăznuit nunta. Oare a înşirat după el chimvale, şi fluiere, şi danţuri, şi tobe, şi flaute, şi tot ce se obişnuieşte în astfel de împrejurări? Nimic din acestea! Singur primise pe Reveca, singur a adus-o, fără alt tovarăş decît Îngerul care îl întovărăşea, îndeplinind rugăciunea pe care Avraam o făcuse lui Dumnezeu, de a apăra călătoria slugii sale, cînd acela părăsise casa lui. Şi tînăra fecioară era dusă la soţul ei fără să audă nici flaut, nici liră, nici alt instrument, dar cu capul acoperit de binecuvîntările cereşti, cunună mai bogată în strălucire decît stema cea mai scumpă. Era dusă la bărbatul ei îmbrăcată nu cu ţesături de aur, ci cu curăţie, credinţă, milostenie, în sfîrşit, cu toate faptele bune. Era dusă la bărbatul său nu pe un car acoperit, nici pe vreun alt scaun împodobit, ci pe spinarea unei cămile. În acea vreme, fecioarele, pe lîngă virtuţile lor, aveau şi sănătate trupească. Într-adevăr, mamele lor nu le creşteau cum este obicei astăzi şi nu stingeau sănătatea lor cu băi, parfumuri, sulimanuri, haine moi şi, în sfîrşit, prin multe alte chipuri de zădărnicii, care mai repede le moleşesc. Dimpotrivă, ele le supuneau la cele mai aspre încercări. De aceea aveau o frumuseţe înnăscută a trupului şi de bun soi, căci aveau totul de la fire, nimic străin. Şi se bucurau de o sănătate neatinsă de nimic, iar farmecele lor erau de neînchipuit, pentru că trupul lor nu era niciodată chinuit de boală şi trîndăvia le era necunoscută. Greutăţile, oboseala, obişnuinţa de a face totul singure, gonind trîndăvia, le dădeau putere şi sănătate nezdruncinată. De aceea erau şi mai plăcute bărbaţilor şi mult mai iubite, pentru că găseau în ele multă înţelepciune.

Reveca era deci pe o cămilă; apropiindu-se [de sălaşurile lui Avraam], mai-nainte ca să ajungă [acolo], a ridicat ochii, l-a văzut pe Isaac şi a sărit jos de pe cămilă. Vedeţi putere? Vedeţi uşurinţă? A sărit jos de pe cămilă! Aşa era vigoarea, care se unea cu înţelepciunea, la fecioarele din acea vreme! Şi a zis slugii: Cine este omul acela, care merge pe cîmp spre întâmpinarea noastră? Şi a zis sluga: Acesta este stăpînul meu. Atunci ea îşi luă vălul şi se acoperi (Facerea 24, 65). Recunoaşteţi peste tot smerenia ei, admiraţi-i ruşinea şi neîndrăzneala!

Şi a dus-o Isaac în cortul mamei sale, Sarra; şi a luat pe Reveca, şi aceasta s-a făcut femeia lui, şi a iubit-o pe dînsa. Şi s-a mîngîiat Isaac de pierderea mamei sale, Sarra (Facerea 24, 67). Aceste cuvinte - „şi a iubit-o pe dînsa, şi s-a mîngîiat Isaac de pierderea mamei sale, Sarra” - nu le citesc eu degeaba: am voit să înţelegeţi ce farmec avea Reveca, încît a avut parte de atîta iubire. Şi cine n-ar fi iubit o femeie atît de înţeleaptă, atît de cinstită, de omenoasă, de binefăcătoare, de dulce, o femeie aşa de curajoasă cu inima, aşa de tare cu trupul?

Nu am spus acestea ca să fiu ascultat sau ca să fiu aplaudat de voi, ci ca să aţîţ rîvna voastră. Voi, părinţilor, urmaţi prevederea Patriarhului, care a vrut să dea fiului său o femeie cu adevărat virtuoasă; n-a căutat nici bogăţie, nici neam mare, nici frumuseţe, nici altceva, decît frumuseţea sufletului. Voi, mamelor, aşa să creşteţi pe fiicele voastre. Iar voi, tinerilor care voiţi să vă luaţi soţii, să prăznuiţi nunta cu această cuviinţă: departe să fie de voi jocurile, zgomotele de rîs, glumele lumeşti, flautele, şi întreagă acea măreţie diavolească şi orice îi poate semăna; să rugaţi numai pe Dumnezeu să fie mijlocitorul vostru în toate faptele voastre. Dacă vom săvîrşi aşa toate faptele noastre, nu va fi nici despărţire, nici bănuială de prea-curvie, nici cuvînt de gelozie, nici bătăi, nici certuri, ci vom gusta toate dulceţile păcii şi unirii, la care se vor adăuga cu siguranţă toate faptele bune. După cum, atunci cînd bărbatul şi femeia sînt neuniţi, nu e nimic sănătos în casa lor, chiar dacă lucrurile ar merge bine, tot aşa, cînd domneşte pacea şi unirea, nimic nu va fi neplăcut, chiar dacă s-ar ivi mii de furtuni în aceeaşi zi. Dacă căsătoriile se vor face astfel, şi copii vor putea fi crescuţi în lucrarea faptelor bune. Cînd femeia va fi cinstită, înţeleaptă şi împodobită cu toate virtuţile, va putea să cîştige cu totul un bărbat pe care să-l şi stăpînească prin puterea dragostei ei, şi, cînd l-a cîştigat, să găsească în el un tovarăş plin de rîvnă pentru creşterea copiilor. Şi va îndemna chiar pe Dumnezeu să privească cu grijă asupra lor. Atunci cînd chiar Dumnezeu ajută astfel de gospodării aşa de bine îndreptate, îngrijind chiar el de sufletele copiilor, toate chinurile vor pieri, totul va fi iubire în casă, ca şi în sufletele stăpînilor. În acest chip, fiecare, împreună cu casa sa - înţeleg cu femeia, copii şi slugile sale - va putea să străbată pînă la capăt, fără primejdie, viaţa de aici şi să intre la sfîrşit în Împărăţia Cerurilor, pe care doresc să o dobîndim cu toţii, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu care este mărirea şi puterea Tatălui, împreună cu Sfîntul şi de viaţă dătătorul Duh, acum, şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!