DESPRE CHIPUL OMULUI NOU
Ierom. Martirie Păduraru
www.mirem.ro
2
CU HRISTOS PE STADION
„Nu puteţi sluji la doi domni” preciza însuşi Hristos
acum 2000 de ani apostolilor săi, precum şi urmaşilor lor.
În cele ce urmează vom vedea însă că cele ce la
Dumnezeu „nu sunt cu putinţă” la oameni sunt cu
putinţă. Despre ce este vorba? Un însemnat ziar ieşean
relata un fapt nemaiîntîlnit în istoria Bisericii Ortodoxe
Române (şi nu numai): organizarea unei „olimpiade
ortodoxe”(!?) intitulată „Cupa parohiilor” eveniment ce a
întrunit tineri „credincioşi” practicanţi ai 11 discipline
sportive din care amintim doar câteva: baschet, fotbal,
tenis, cros, atletism, ciclism, badminton, etc.
La înfăptuirea acestui mare „hram” sportiv şi-au adus
obolul păcătoşii smeritelor parohii: „Sf. Apostol Toma”,
„Sf. Lazăr”, „Sf. Haralambie”, „Pogorârea Sf. Duh”,
„Intrarea Domnului în Ierusalim”, etc. (Iaşi)
Din judeţ au participat parohiile Bârnova şi Dancu, iar
din depărtate „pustii”: Protopopiatul Roznov (jud.
Neamţ) şi Săveni şi bineînţeles Asociaţia Umanistă
Italiană „Il Chicco”. Gazdă a acestui „sfânt” eveniment:
Parohia Bârnova cârmuită de preotul Mihai Doroşincă cel
ce a purtat totodată greaua cruce a arbitrajului
„misionar”.
Fericiţii beligeranţi invitaţi să jertfească zeului
„SPORT” copii intre 10-14 ani şi tineri între 15-18 ani,
doritori de a se încununa cu laurii jocului şi norocului
(ortodox?).
Acestea fiind spuse ne întrebăm nedumeriţi: Ce
legătură este oare între Biserică şi sport? Ce sporturi au
practicat mucenicii, apostolii şi însuşi Hristos? Are
3
Biserica tradiţie patristică în aceste deprinderi
inovatoare? Este canonic oare ca Biserica să se
îndeletnicească cu păgâneştile performanţe ale trupului
stricăcios, performanţe ce duc pe sportiv la trufie, părere
de sine, dispreţuirea celui neputincios? „Blestemaţi cei ce
se abat de la poruncile tale” (ps.118) spune proorocul
David „abateri” ce privesc nu doar pioniereştile păcate:
înjuratul, fumatul, beţia, cearta, limbajul vulgar,
minciuna, etc. ci mai ales deprinderile civice şi obşteşti,
activităţi care astăzi mai mult ca oricând distrag şi
împrăştie atenţia omului în diferite chipuri pentru a nu
lua aminte la dezastrul duhovnicesc personal şi a celor
din jur.
Dacă în antichitate păgânii romani şi nebotezaţii elini
preocupaţi fiind de performanţele trupului îşi etalau
curajul şi dibăcia în circuri, teatre, iarmaroace şi spelunci
astăzi s-ar fi cuvenit să fie altfel.
Parcă adresându-se atât anticilor cât mai ales Bisericii
„modernilor” pontici „de 2000 de ani creştini” (să ne
convingă) Hristos-Mântuitorul ne prooroceşte
lămurindu-ne : „…şi acestea le vor face pentru că n-au
cunoscut nici pe Tatăl nici pe Mine” (Ioan16,3)
Sarcina Bisericii este să-i desprindă pe oameni de lumea
aceasta şi de toate lucrurile ei fie ele „sportive” şi „
culturale”, „ artistice” şi „estetice” oricât ar părea de
blânde şi domestice. „Nu iubiţi lumea nici cele ce sunt în
lume …” ne sfătuieşte însuşi Hristos-Dumnezeu. De ce?
Fiindcă „…lumea şi chipul ei vor trece…”. Aşadar
Biserica bineştiind că tot ce este trecător este şi înşelător şi
că totodată vom da socoteală pentru ceea ce se
„organizează” în afara poruncilor lui Hristos inclusiv
olimpiade, jocuri, concursuri şi competiţii ar trebui să-şi
4
înfrâneze atât blagosloveniile cât mai ales participarea
directă (ortodoxă?!) la aceste bâlciuri.
Hristos s-a întrupat pentru ca oamenii întrecându-se
duhovniceşte (pe ei înşişi şi unii pe alţii) nu trupeşte să
treacă peste legile trupului îndemnându-ne prin gura
sfântului apostol Pavel ca „dacă trăim în Duhul în Duhul
să şi umblăm” fiindcă noi „suntem trupul lui Hristos şi
mădulare fiecare în parte”.
Legile sportului sunt înseşi legile trupului: „arata-ţi
forţa puterea şi tăria, întrece-i pe toţi, arată-le ce poţi,
demonstrează-le ce ştii, etc.” legi contrare vieţuirii lui (şi
în) Hristos şi poruncilor sale. Doar necunoscând ori
ignorând aceste aspecte „mărunte” au putut purcede la
treabă părintele paroh al comunei Bîrnova slujitor al
bisericii Sf. Ioan Botezătorul (ce-ar fi făcut Sfântul Ioan
parohului şi participanţilor dacă ar fi trăit între noi; ar fi
fost el arbitru ori jucător?) dimpreună cu oaspeţii şi edilii
primăriei.
Îngrijorător pentru noi creştinii de rând e faptul că la
această „sfântă” competiţie a mântuirii prin sport au fost
ademeniţi înşişi copii şi tinerii (botezaţi?!) cărora de le-ar
pricinui careva vre-o sminteala, spune Mântuitorul: „mai
bine i-ar fi fost lui să-şi fi atârnat o piatră de gât şi să se
arunce în apă”. Proorocul David arătând că şi tinerii sunt
chemaţi pe drumul mântuirii chiar dacă pomeneşte între
altele de-o „îndreptare”, „cale”, şi „păzire”: „Întru ce-şi
va îndrepta tânărul calea sa; când va păzi cuvintele tale”
(ps.118). Cum vor păzi copiii poruncile lui Hristos când
înşişi preoţii (lui Hristos?!) nu le dau voie, ba chiar
organizează sindrofii, ceremonii ce nu au nimic
duhovnicesc în sine? Cum să-şi îndrepte tinerii „căile”
când duhovnicii îi scot din Biserică ducându-i pe
5
stadioane şi orientându-i pe „celea eresului”? Sfântul
Ioan Hrisostom avertizează că: „dacă vremea aceasta nu
o vom cheltui cum se cuvine, ce răspuns vom da când
vom merge acolo (în faţa lui Hristos n.n.)”?, iar proorocul
David adaugă: „ în tot locul stăpânirii lui binecuvintează
suflete al meu spre Domnul.”
Dintre cei ce merg pe stadioane, în săli de sport,
ştranduri, etc. nimeni nu „cheltuie vremea cum se
cuvine”: nici organizatori, nici sportivi, nici suporteri şi
spectatori precizând totodată că respectivele „spaţii” nu
pot fi „locuri ale stăpânirii lui” şi nici nu sunt prielnice
pentru al „binecuvânta” creştinii „pe Domnul”. Nu ne
vom mira dacă slujitorii Bisericii fiind „posedaţi” de un
duh nou, mâine le vor propune creştinilor slujbe ale
mucenicilor sportului, sinaxare cu fotbalişti, celebrând
liturghii „sportive” în trening şi adidaşi totul culminând
cu dobândirea unui loc întâi în „raiul sportivilor”
blagosloviţi de Sarsailă cu harul lui Aghiuţă.
Dacă astăzi Biserica prin slujitori şi popor a ajuns într-o
situaţie atât de penibilă se întâmplă una ca aceasta
fiindcă toţi „au iubit slava oamenilor mai mult decât
slava lui Dumnezeu” (Ioan12,43) ne spune Hristos-
Dumnezeu. Pentru toţi creştinii (intrigaţi unii de aceste
comentarii) ţinem să precizăm: sportul (oricare ar fi el)
nu are nimic comun cu viaţa duhovnicească nici cu
virtuţile creştineşti; nu face parte din vieţuirea sfinţilor şi
a Bisericii; nu este binecuvântat de Hristos nici de sfinţi,
deci netrebuincios mântuirii.
Ştim că sfinţii poruncesc ca „toate câte le facem în
Hristos să le facem”. Sportivii însă chiar de s-ar strădui
nu ar putea îndeplini această poruncă tocmai pentru că
parte din timp ei îl dedică sportului. Aşadar lumea
6
sportului nu e prielnică vieţuirii în Hristos. Când
arhiereii şi duhovnicii binecuvintează ori participă la
astfel de evenimente nu ne surprinde faptul că în Biserică
poposesc „harisme” sportive: e semn vădit că slujitorii Sf.
Altar şi-au uitat menirea.
Pentru sfinţiţii slujitori, pentru ostenitorii sportivi şi
pentru noi toţi: „vremea este să lucreze Domnul pentru
că oamenii au stricat legea Ta Doamne” (ps.118) bine
ştiind că „pe cei ce se abat la îndărătnicii îi va duce
Domnul cu toţi cei ce lucrează fărădelegea.” (ps.118).
7
„DE CE CĂLUGĂR…?”
„Dar ce, în lume nu te poţi mântui; în lume nu te poţi
ruga, nu poţi posti, nu poţi să fii creştin”, spun unii
cetăţeni?!
Alţii mai „biblici” te întreabă: „dacă toţi s-ar face
călugări cum s-ar mai înmulţi oamenii că doar a spus
Dumnezeu lui Adam: ”<<creşteţi şi vă înmulţiţi şi
stăpâniţi pământul>>”? Întrebări ce pe mulţi îi frământă
chiar dacă puţini le rostesc!… sau mai curând reproşuri
ce oglindesc complexe şi nelinişti mocnite împotriva
celor ce nu se integrează în turma „bunilor cetăţeni”
cuminţi. Adevărat că şi în lume te poţi mântui, oriunde
poţi fi bun creştin: mărturisesc despre acestea vechile
martirologii şi sinaxare; adeveresc cronicile şi
calendarele Bisericii pecetluiesc aceste mărturii
nenumăratele biografii şi memorii de mărturisitori ucişi
în temniţe ori gulaguri comuniste.
Dumnezeu oferă tuturor, pretutindeni, în mod egal
dreptul de a fi creştini, posibilitatea de a se mântui chiar
dacă nu au toţi aceeaşi dispoziţie de iubire pentru
Dumnezeu.
Dea lungul vremurilor unii s-au mântuit ca ţărani,
meşteşugari, oşteni, pelerini prin sate şi oraşe având
familii; monahi sihăstrind prin munţi şi pustii, iar alţii ca
înalţi demnitari sau chiar voievozi şi împăraţi.
Iată aşadar că mântuirea nu este rezervată unei singure
ierarhii sociale şi în consecinţă NU TREBUIE CA „TOŢI”
SĂ SE FACĂ MONAHI după cum insinuează unii
„creştini”. Ne întrebăm acum: de unde această
exclusivistă revoltă faţă de monahi de vreme ce însuşi
Dumnezeu prin tainica pronie a rânduit ca dobândirea
8
mântuirii să fie posibilă tuturor categoriilor sociale, deci
şi călugărilor iar nu numai familiştilor, ori celibatarilor?
Dacă Dumnezeu celor ce trăiesc între grijile şi bucuriile
acestei lumi nu le pretinde virtuţi monahale pentru a se
mântui de ce „stimaţii concetăţeni” invită pe monahi să
lase pustia pentru a intra în graţiile lumii tânjind
neîmpăcaţi, chinuindu-se?!
Cât despre cota demografică periclitată de utopica
migraţie a poporului către mănăstiri îi asigurăm pe
domnii binefăcători ai societăţii că sunt mai multe
avorturi (zeci de milioane) în lume decât monahi în
sfintele locaşuri şi iată lumea nu a dispărut! Şi chiar dacă
printr-o „minune” globală Dumnezeu i-ar convinge pe
„toţi” să se facă monahi, care-i necazul: În ce fel s-ar
păgubi Hristos şi poruncile Lui? Dimpotrivă ar fi mai
puţine fărădelegi pe întinsul pământului, mai puţini
păcătoşi şi păcate, mai puţine desfrânări, avorturi,
divorţuri, handicapaţi, demonizaţi; ar dispare bazele
civice/sociale ale apostaziei, ateismului, ereziilor de tot
felul, păgânismului idolatru. Dacă „pământul”, obsesia
acestei lumi, n-ar mai fi populat fiindcă „toţi deodată”
(ceea ce practic e imposibil nu însă şi pentru fabulaţiile
fricoşilor de neperpetuarea speciei şi în consecinţă
copleşiţi de „riscul” singurătăţii şi dispariţiei) s-ar
călugări, cu siguranţă nu iadul, ci raiul ar fi suprapopulat
spre bucuria lui Hristos. Precizăm pentru toţi că
îngrijorările distinşilor domni (nu creştini) pentru soarta
pământească a acestei lumi „discriminate” de existenţa
cinului monahal pleacă din necunoaşterea Sfintei
Scripturi şi a Vieţilor Sfinţilor Bisericii; din necredinţa în
existenţa vieţii veşnice şi în mântuirea sufletului; din
neîncrederea că Hristos Cel istoric era cu siguranţă nu
9
doar om ci şi Dumnezeu, şi că El n-a murit ci există şi în
prezent trupeşte, fizic: Întreg, Viu, Nevătămat, Biruitor al
morţii; şi că El răsplăteşte faptele fiecăruia.
Cei incomodaţi de bărboşii „excentrici” sunt în adâncul
sufletului muşcaţi de şarpele apostaziei, şarpe care le
şopteşte că aici, în lumea aceasta câştigi ori pierzi totul
restul … „nimeni nu ştie sigur”, „cine s-a întors de
dincolo”, etc.
Aşadar „nu există”: Rai, Iad, diavoli, înfricoşata
judecată; „nu există” viaţă veşnică nici răsplată pentru
cele săvârşite pe pământ; „nu există” Cine să-ţi
răsplătească adică Hristos-Dumnezeu.
Dacă „dincolo” nimic nu există iată că sărmanii
cetăţeni-atei pricepuţi doar în cele ce cad sub simţuri te
întreabă firesc revoltaţi: „Ce faceţi voi călugării în
mănăstiri, pierdeţi vremea în lene trăind fără griji nici
probleme; vă interesează doar liniştea voastră egoistă
căci nu luaţi parte la frământările cotidiene”!? La aceste
întrebări noi răspundem astfel: „Câţi dintre voi vă luptaţi
zilnic cu propriile patimi sufleteşti şi trupeşti? Câţi dintre
voi citesc zilnic sau rareori de-a lungul anului:
Evanghelia, Vieţile şi scrierile Sfinţilor Părinţi dimpreună
cu psalmi, acatiste, paraclise, pentru: săraci, bolnavi şi
infirmi; câţi cercetează pe cei aflaţi în: spitaluri, aziluri şi
închisori; câţi purtaţi de grijă de posturi, spovedanie,
prezenţa neabătută la slujbele Bisericii şi pelerinaje la
mănăstiri; câţi vă îngrijoraţi duhovniceşte de păcatele
zilnic săvârşite de milioane şi miliarde de oameni
înaintea Lui Hristos; cât vă pasă de soarta celor adormiţi
în fărădelegi şi nemântuiţi? Câţi vă îngrijoraţi de
apostazia contemporană a fiilor Bisericii, ortodocşii şi a
întregii lumi de care toţi suntem vinovaţi? Cum vă
10
împotriviţi acestor păcate, în ce fel vă puneţi sufletul
pentru Hristos? Întemeind familii şi crescând copii
degeneraţi şi atei; ridicând gospodării; asudând în
meserii şi funcţii; înfiinţând legi şi constituţii ce vă dau
dreptul juridic de a vă lepăda de Hristos, trăind după
voile şi poftele voastre legalizate; petrecând în serbări şi
distracţii, greve, revoluţii, războaie, etc.? Toate pentru
lumea aceasta şi pentru plăcerile voastre; pentru tihnă,
răsfăţ şi pentru a nu fi puşi în situaţia de a vă umili
cerând aşteptând şi primind de la Hristos cele de folos
vieţii, cele ce îndeobşte le dobândiţi prin priceperea
minţii şi hărnicia mâinilor iar nu prin sfinţenia vieţuirii şi
prin credinţa curată!”
Pentru sufletul monahului „UNICUL NECESAR” este
Hristos. Poruncile lui sunt „lege” şi „constituţie”,
„instruire”, „ştiinţă”, „artă”, „cultură”, „educaţie”,
„pricepere”, „hărnicie” şi tot ceea ce în lume este apreciat
ca: bun, frumos, drept, adevărat, înalt, valoros,
extraordinar.
Pentru monah a fi: generos, cinstit, serios, onest,
riguros, instruit, învăţat, cult, însă fără a trăi în poruncile
lui Hristos, toate aceste mincinoase „virtuţi” umaniste
înseamnă: făţărnicie, sperjur, ipocrizie, demagogie, hoţie,
viclenire şi plagiere a virtuţilor creştine singurele virtuţi
neinventate de om, adevărate, mântuitoare.
În viziunea monahului: omul de ştiinţă, savantul,
geniul, eroul (fie el chiar al neamului): necreştin,
nebotezat, neiubitor de Hristos nu este decât o tristă
„sintagmă” evoluată, supusă patimilor şi păcatelor iar:
„cetăţenii de onoare”, ”binefăcătorii societăţii”,
„luptătorii pentru pacea şi fericirea omenirii” sunt
sărmane existenţe amăgite de demoni, naive şi trufaşe de
11
realizările lor îndărătul cărora nu Hristos se află ci duhul
acestei lumi înşelate. Nimic fără Hristos, acesta este
gândul monahului; Totul fără Hristos este gândul
oamenilor. „CU HRISTOS se dobândesc virtuţi” spune
monahul; „Prin TINE însuţi, având încredere ÎN TINE,
LIBER DE HRISTOS să aduni virtuţi” răspunde
omenirea.
Aşadar nevrând să fie bun, deştept, puternic fără
Hristos, sesizând păcatele proprii (pe care oamenii şi le
trec sub tăcere) neîmpăcat cu „manierele şi corectitudinea
omenească tânărul alege să-l caute pe Hristos în
mănăstire pentru a-şi afierosi doar lui întreaga viaţă.
Aici în faţa Sfântului Altar de faţă fiind obştea şi în
chip nevăzut Hristos, lepădându-se de trecutul păcătos şi
de însuşi sufletul său monahul, pune început vieţuirii ce
nu se va sfârşi decât odată cu moartea, luând încă de pe
acum crucea morţii prin care va afla viaţa.
Departe de obligaţiile de familie şi sociale, izbăvit de
trauma convieţuirii cu părinţi imorali, atei ori eretici şi de
posibilitatea căsniciei supusă „eşecului” ferit de
influenţele atee ale societăţii necreştine, de dorirea celor
lumeşti şi de pretexte (familie, copii, serviciu,
gospodărie) prin care omul îşi iartă păcătuirea, monahul
desprins de grijile lumii trăieşte doar cu o singură grijă:
Cum să placă lui Hristos prin toate gândurile, cuvintele şi
faptele lui; cum să moară şi să învie zilnic în şi pentru
Hristos!?
Mănăstirile sunt astăzi singurile locuri unde TIMPUL
(mai) este oferit lui Hristos şi celor „incorigibili”: monahi,
orfani, handicapaţi, săraci, sărmani lipsiţi de perspective,
pelerini iubitori de Hristos, oameni mânaţi de nevoi
duhovniceşti ori trupeşti. Când pretutindeni TIMPUL
12
este stăpânit de grijile trupului şi suveran peste cei ce „nau
timp” (nu doar pentru cele duhovniceşti ci nici pentru
cele lumeşti) monahii cer de la Dumnezeu îndelungă
răbdare, îngăduinţă şi TIMP pentru mântuirea lumii şi a
celor ce „nu au somn” din cauza monahilor.
Când „domnii cetăţeni” ai onorabilei societăţi plictisite
de Dumnezeu aruncă pe Hristos la marginile lumii,
călugării la fel de „privilegiaţi” purtători ai însemnelor
Marelui Proscris mor şi învie odată cu El strigând lumii:
Căutaţi mai întâi împărăţia Lui şi toate acestea (ale lumii)
se vor adăuga vouă.” (Luca12,31) fiindcă: „Cine va căuta
să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îl va pierde acela
îl va dobândi” (Luca17,23).
13
ÎNTRE HRISTOS ŞI LOCUL DE
MUNCĂ
„Nu am timp”, „Sunt la serviciu”, „Muncesc de
dimineaţă şi până seara”, „Vin acasă foarte obosit” etc
sunt scuze pe care creştinul le aduce în faţa duhovnicului
atunci când e întrebat de programul zilnic în cele
bisericeşti. Justificări întemeiate, frecvente, deja obişnuite,
atât pentru creştini, cât şi pentru duhovnici, justificări ce
motivează zeci de ani a zeci şi sute de mii (chiar
milioane) de creştini ce nu cunosc şi nu trăiesc după
poruncile lui Hristos.
Ce ştiu majoritatea creştinilor acestei ţări despre
Evanghelie, Vieţile Sfinţilor, Proloage, Pateric? Când şi
câţi le-au citit ori măcar ştiu că există ele? Câţi din popor
cunosc cât de puţin din istoria Bisericii Ortodoxe
(Române şi Universale) ori au cunoştinţe sumare despre
Tainele Bisericii? Între grijile casei şi obligaţiile sociale
dintre care prioritar e serviciul, pentru care e alocată cea
mai mare parte a zilei, nu mai rămâne loc şi pentru alte
îndeletniciri; astfel, e firesc ca mult lăudatul „om nou”,
produsul acestei societăţi, să fie apostat, ateu, departe de
orice preocupări creştineşti. Dacă astfel stă situaţia, ce
pretenţii duhovniceşti poate avea duhovnicul faţă de
creştinul căruia, pentru dezlegarea păcatelor, i se
încredinţează o rânduială creştinească zilnică?
Ce curaj trebuie să aibă preotul faţă de muncitorul
ostenit după o zi de muncă pentru a-i cere să se
ostenească puţin pentru Hristos şi pentru propriul suflet
în metanii, închinăciuni, citiri de psalmi şi rugăciuni,
14
precum Acatiste şi Paraclise etc? De rugăciuni pentru
suferinzi, flămânzi, săraci, pribegi fără căpătâi, bolnavi,
aflaţi în închisori etc nici nu poate fi vorba! Infailibila
societate iubitoare de oameni nu mai are timp (şi) pentru
om; tehnologia, progresul, bună-starea dimpreună cu
toate reformele sociale pentru „o viaţă mai bună” ţes
libertatea creştinului în gratii numite „obligaţii civice”,
„prestări de activităţi sociale”, „servicii publice” etc,
adevărate „găuri negre” ce sorb în neştire minute şi ani
din viaţa omului şi a întregului neam, vlăguindu-l.
Uzina, fabrica, şantierul, biroul, adevărate temniţe în care
omul petrece zile şi nopţi sunt mai importante decât
propria familie, decât mântuirea, decât Însuşi Hristos
Dumnezeu: aici îşi asigură existenţa muncind, aici
petrece cea mai mare parte a zilei, aici glumeşte, se
bucură, se întristează, aici îşi jertfeşte anii tinereţii şi mai
bine de jumătate din viaţă. Aici, la locul de muncă,
deprinde creştinul viaţa fără Hristos în atmosferă propice
doar progresului, producţiei, între maşini şi aparate, hale
şi furnale, birouri şi cabinete, spaţii străine de orice mesaj
creştin, departe de învecinarea cu veşnicia. Pe strung, la
ghişeu, în oţelărie, printre macarale şi poduri rulante,
daruri duhovniceşti precum: trezvia atenţiei, gândul la
moarte, rugăciunea nerisipită, lacrimile duhovniceşti,
dorirea celor veşnice, pacea lui Hristos nu pot poposi în
inima creştinului. Într-o atare atmosferă, în care
singurului ideal este munca, nimeni nu are păcate,
nimeni nu se întreabă de păcatele proprii, nimeni nu se
căieşte de vreun „rău”, fiindcă gândul tuturor e „să facă
treabă bună” şi „să meargă producţia”, fiind vigilenţi faţă
de un singur „păcat”: neîndeplinirea „planului”,
15
întârzierea la locul de muncă, abaterea de la program,
încălcarea regulamentului.
Când instruirea, învăţătura, cultura anticreştină,
agenţi ai viitorului Antihrist, baze teoretice ale societăţii
industriale, Îl înlocuiesc pe Hristos, devenind idoli
„europeni” ai sufletelor noastre, sfârşind prin a face din
muncă, hărnicie, pricepere virtuţi publice, daruri
„cereşti”, pentru care trăim şi murim, teologie
antihristică prin care societatea ia locul lui Dumnezeu.
Societatea – Zeus, „mamă” a gândurilor noastre, Marele
Cenzor de conştiinţe, se revendică astfel „corect, elegant
şi legal” ca Mare Stăpân cu drepturi „divine” peste
popoare, înlăturând discret pe Hristos dintre oameni,
trasând între El şi creştini adânca prăpastie a „drepturilor
omului” de a trăi împotriva lui Hristos, de a-I nesocoti
Evanghelia şi poruncile Bisericii în schimbul acordării
prestigiului de „cetăţean de onoare”, „exemplu de
dăruire civică”, „luptător pentru fericirea omenirii” etc,
„virtuţi cu care însuşi Antihrist va amăgi lumea. Aşadar
iată cum tandemul obligaţiilor şi recompenselor sociale
face din fiecare slujbaş sclav al binelui obştesc o
marionetă la dispoziţia poporului democrat, robot pentru
care nu există: rai, iad, fericire ori chinuri veşnice; nu
există Hristos, ci singurul „bine” prezent şi veşnic este
„bunăstarea socială”; singurul „rai”, bucurie, fericire,
destin unic şi ultim al omenirii. De aici, din această
mocirlă a competenţei, profesionalismului, abnegaţiei
pentru bunul mers al societăţii, ia fiinţă omul apostat cu
psihologie şi trăsături antihristice, omul european, care,
din prea multă jertfire pentru societatea dorită perfectă,
nu mai are timp de Hristos; serviciul, funcţia, grijile
profesionale îl absorb până într-atât încât nu se roagă, nu
16
se închină, nu se spovedeşte, nu poartă grija mântuirii
sufletului său, rupe orice legătură cu Dumnezeu. Aceasta
e societatea ce-l scoate pe creştin din Biserică, desparte
ucenici de duhovnici, făcându-se zid între creştini şi
Hristos; acesta e antihristicul monstru ce foarfecă zilnic
suflete şi vieţi a milioane de clăcaşi, porecliţi „salariaţi”,
robi ai marii colectivizări antihristice numită „integrare
europeană”, Marele Prieten al omului nou, funcţionarul
european, cândva creştin, acum apostat, iar în viitor
discipol-fruntaş, copil de suflet al Marelui Binefăcător al
Umanităţii, integristul tătuc Antihrist al cărui „suflu
nou” inspiră, însufleţeşte şi învăluie deja babilonica
Europă.
17
ÎNTRE VIRTUŢILE ERETICILOR ŞI
PĂCATELE ORTODOCŞILOR
Astăzi tot mai mulţi ortodocşi (prin naştere nu prin
convingere) reproşează ortodocşilor practicanţi şi multor
slujitori ai Bisericii abateri de la conduită: făţărnicie,
snobism, alunecarea în mimetism, automatism
funcţionăresc, ritualism, etc. acuze ce în parte sunt
adevărate. Motive pentru care se îndepărtează de Biserică
preferând „protestul” prin dezinteres şi ignoranţă faţă de
cele duhovniceşti ori mai rău orientarea către ereticile
„culte” şi „confesiuni”.
Aşadar sărmanii protestatari între ereziile „morale” şi
dreapta credinţă a ortodocşilor „imorali” aleg pe cele
dintâi pierzând astfel harul Sf. Botez adică unirea cu
Biserica lui Hristos şi cea mai înaltă dovadă că încă mai
erau ortodocşi. Ignorantului dezgustat de păcatele
fraţilor săi ortodocşi îi poate Dumnezeu rândui
întoarcere către cele duhovniceşti prin boli şi necazuri
căci având Sf. Botez are şi harul lui Hristos, har fără de
care „întoarcerea” nu ar fi posibilă; nebotezatului în
Biserică, ori apostatului căzut din Ortodoxie încrederea
că se află pe calea mântuirii îl lasă fără întoarcerea către
dreapta credinţă.
Sf. Teodor Studitul (+826) precizează: „Chiar dacă am fi
păcătoşi în multe, totuşi suntem ortodocşi şi mădulare ale
Biserici Universale” înţelegând astfel că deşi păcătoşi
totuşi nu pierduţi ci aflaţi în dreapta credinţă,
nedespărţiţi de Biserică. Sf. Teodosie de la Pecerska
(+1073) întăreşte: „Numai cel ce trăieşte în credinţa ortodoxă
îşi va mântui sufletul”. Unora mai concesivi înduioşaţi de
18
suferinţele lumii, aceste cuvinte li se vor părea lipsite de
înţelegere şi compasiune, ba chiar inchizitoriale: acestora
însă le amintim că însuşi Hristos-Dumnezeu avertizează:
„Mulţi îmi vor zice în vremea aceea (la înfricoşata judecată
n.n.): Doamne oare nu în numele Tău am proorocit şi nu în
numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni
multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am
cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi
fărădelegea”. (Matei 7/22,23) Aşadar a fi: moral, cinstit,
onest, serios, harnic, educat, cult, etc. nu este suficient
pentru a te mântui; poţi fi: înţelept, spiritual, credincios,
religios, mistic, făcător de minuni, înzestrat cu capacităţi
paranormale, etc. dar lipsit fiind de apostolica ortodoxie
să nu vezi Raiul.
Iată cum mari personalităţi ale omenirii numite: genii,
savanţi, filozofi, iluminaţi, iniţiaţi, guru, papi, şefi
spirituali, etc. lepădând smerenia de a fi simpli şi neştiuţi
ucenici ai lui Hristos prin mijlocirea Bisericii Ortodoxe,
singura care sfinţeşte şi mântuieşte –sunt după cuvântul
Evangheliei „călăuze oarbe orbilor” agonisind loruşi şi
celor ce îi urmează osândă veşnică. Aceasta este răsplata
bunătăţii, învăţăturii, ştiinţei fără Hristos şi a oricăror
virtuţi practicate în afara Bisericii lăudate însă de
oameni. Sf. Ioan Gură de Aur (+407) spune: „ Nimic nu
foloseşte viaţa virtuoasă, dacă credinţa nu este sănătoasă”. Cei
intrigaţi de păcatele ortodocşilor necunoscând
dedesubturile luptei duhovniceşti, făcând abstracţie de
existenţa diavolilor şi de puterea lor asupra sufletului
păcătuiesc ei înşişi când judecându-i pe credincioşi în loc
să-i îndrepte prin exemplul vieţii lor îi lasă în cele despre
care îi judecă; lipsiţi fiind ei înşişi de virtuţile ce le
pretind, ba mai rău nici la măsura inculpaţilor.
19
Acestora le pot fi judecători înşişi „păcătoşii” care deşi
„murdari” au marele merit că nu-şi părăsesc ortodoxia ci
conştienţi (unii dintre ei) de „făţărnicia”, „formalismul”,
şi „ritualismul” lor răbdându-şi atât „falimentul” cât şi
criticile „corecţilor” nădăjduiesc cu smerenie nu că se vor
mântui, ci că vor fi mântuiţi prin mila Bisericii; virtute
„de sus” prin care mântuirea este posibilă atât pentru
păcătoşi cât şi pentru nepăcătoşi nu însă şi pentru cei ce
părăsesc Biserica atraşi de virtuţile fără Hristos ale
ereticilor.
Despre cei din urmă, despre apostaţi pomeneşte
Mântuitorul când spune: „Nu oricine Îmi zice: Doamne,
Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia
Tatălui meu celui din ceruri.” (Matei 7,21). Cuvinte ce se
potrivesc ereticilor dar care şi pe ortodocşi îi vor osândi.
Atât păcătoşi cât şi eretici au existat din totdeauna: primii
datorită păcatului strămoşesc, al neştiinţei şi slăbiciunii
firii; ceilalţi datorită trufiei, părerii de sine şi neascultării.
Păcatul aduce smerenie, smerenia supunere iar
supunerea faţă de poruncile Bisericii Lui Hristos izbăvire
de păcat şi întoarcerea la viaţă după cuvântul
Mântuitorului: „Nu voiesc moartea păcătosului ci să se
întoarcă şi să fie viu”, cuvânt ce îndeamnă pripiţii
„scrupuloşi” la dobândirea virtuţilor ce le lipsesc:
răbdare faţă de păcătoşii „ipocriţi” până se vor îndrepta
şi omeneasca compasiune, atât de străină „judecătorilor”.
Deseori curata nepăcătuire trupească încununată cu
păcătuirea în suflet (poftirea) ascunde în om răutăţi
nebănuite: trufie, părere de sine, dispreţuirea celor
neputincioşi, împietrirea inimii; păcate ale virtuoşilor
rigorişti care culminează îndepărtarea harului, hulirea
dreptei credinţe, părăsirea Bisericii, căderea în patimi
20
ruşinoase, ieşire din minţi, înfrăţirea cu ereticii,
deznădejdea şi uneori chiar moartea prin sinucidere. Iată
cum orgolioasa nepăcătuire este nu doar prea puţin
ortodoxă ci chiar călăuză către erezii şi pierzanie veşnică.
Păziţi de aceste primejdii vor fi doar cei ce-şi păzesc ei
înşişi dreapta credinţă ortodoxă depărtându-se de
întruniri cu ereticii (oricum s-ar numi : catolici,
protestanţi, etc) întruniri ce au ca pretext „comuniunea”
şi „pacea” despre care Sfântul Ioan Gură de Aur spune că
: „…nu este aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune
fără rost <…> ci ea (pacea) vine de la unirea duhovnicească”
fapt ce presupune în prealabil aderarea deplină şi
unanimă la dogmele, canoanele şi rânduielile ortodoxe a
tuturor „cultelor” şi „confesiunilor” şi lepădarea în
public de propriile erezii. Până atunci: „De mii de ori este
mai bună dezbinarea care se face pentru cuvintele bunei
credinţe ortodoxe decât pacea, când aceasta este unită cu
patimile” (Sf. Grigore Teologul +389) fiindcă: „atunci se
măreşte numele păcii, când nu ne vom împotrivi părerilor
sfinţilor.” (Sf. Chiril al Alexandriei +444). Păcătoşi ori nu
să rămânem ortodocşi ai Bisericii, iar nu „drepţi” înfrăţiţi
cu ereticii „prieteni”, fii ai pierzării.
21
APOSTAZIA CONTEMPORANĂ - O
PRIMEJDIE REALĂ ÎMPOTRIVA
ORTODOXIEI
Întâlneşti deseori în viaţă oameni care
purtaţi de valuri încoace şi-n colo, îngrijoraţi doar de
bucata de pâine şi de confortul familiei îşi topesc zilele în
dulceaga rutină a bucuriei de a exista. Nu-şi ostenesc
inima cu durerile altora, nu-şi un întrebări dezmorţitoare,
nu-şi frământă sufletul cu tainice zbateri: plutesc inert în
toropeala traiului molcom şi fără probleme. Ei bine,
aceştia sunt creştinii zilelor noastre; creştini de
circumstanţă; oameni care au devenit creştini prin
descendenţă, iar nu prin asumarea conştientă a
ostenelilor sfinţitoare în viaţa personală şi socială, atât de
proprii adevăratului creştin.
Ne întrebăm oarecum retoric, cuprinşi de o adâncă
durere a inimii: Oare generaţiile veacului nostru nu mai
poartă într-însele germenii adevărului, nu-şi mai
preţuiesc de loc zestre chemării la viaţa creştină, zestre
scump apărată, cu sânge pecetluită de strămoşii noştri? Sa
stins oare din firea neamului nostru scânteia sfintelor
năzuinţe, izbucnirea mucenicească împotriva fărădelegii
care ne sfărâmă puterile, cocoţată la tribuna dreptăţii?
Oare românul şi-a uitat cu totul vocaţia sfinţeniei,
puterile neşovăitoare în lupta cu păcatul? Oare a pierdut
cu totul dorinţa unei alte ordini, alta decât cea impusă
tuturor creştinilor din partea mai marilor lumii, cu
sprijinul politicii vânzătorilor de neam şi ţară?
Iată întrebări care ar trebui să zguduie tihna
ruşinoasă a fiecărui român şi a fiecărui creştin, întrebări
22
care dacă noi nu ni le punem, fiecare în parte: mamă,
tată, tânăr, bătrân, ţăran, muncitor, intelectual şi întreaga
suflare, vom pieri ca neam şi ca etnie. Sunt întrebări cu
care ne vor judeca în faţa lui Dumnezeu, atât înaintaşii,
cât şi urmaşii noştri, sunt întrebări care, cândva, la
judecata neamurilor ne vor acuza că le-am lăsat fără
răspuns din cauza sfâşietoarei ignoranţe care ne macină
existenţa.
Poate unii nedumeriţi se întreabă: „De fapt, care-s
primejdiile, care ne pândesc, cum ne atacă, unde ţintesc,
unde sfârşesc, etc?”
Primejdiile sunt multiple. Manifestările lor sunt şi
ele multiple. Unele-s dulci, altele amare. Unele resping,
altele atrag, în funcţie de formele pe care le îmbracă şi de
dispoziţia fiecăruia în parte de a se lăsa momit. Dar,
totuşi, cel mai bine le gustă cei care duc viaţă adevărat
creştinească; cei ce „gustă” dramatic din durerile vieţuirii
creştine; cei care nu cochetează diplomatic cu poruncile
aspre ale Evangheliei, ci le împlinesc cu sfânta lor râvnă,
şi nici nu fac concesii „pietist - ecumeniste” în faţa lumii
şi a năravurilor ei.
Mergând pe firul problemei, cred că cea mai
înspăimântătoare primejdie, atât pentru toţi creştinii, cât
şi pentru fiecare în parte, este apostazia. Astăzi există mai
mult ca oricând o mentalitate şi o societate cu o uimitoare
predispoziţie spre apostazie. Dar ce fel de apostazie? Este
ea identică cu apostazia primelor secole creştine, aşa cum
apare ea din manualele de istorie bisericească şi din
Vieţile Sfinţilor? Şi da, şi nu. De ce? DA, pentru că te
dezbină tot de Hristos, tot de Biserică, tot de mântuire,
folosind parţial aceleaşi mijloace ca-n vremea marilor
apostaţi. NU, pentru că apostazia vremurilor noastre, pe
23
lângă formele clasice, prezintă şi unele forme noi,
„simpatice”, „binevoitoare”, „umaniste şi ocrotitoare”.
Vechea apostazie era tiranică, oprimantă, chinuitoare
astfel încât îţi punea la treabă, împotrivirea, dârzenia,
capacitatea de rezistenţă, de a acţiona într-un mod vulgar
şi vizibil; dându-ţi posibilitatea de-a o identifica direct şi
implicit, de a o contracara. Presiunile fiind de natură
externă, torturile vizând distrugerea fizică a creştinului,
sufletul îşi păstra o anumită independenţă şi putere de
răzvrătire, ceea ce era, şi este, fundamental important
pentru un creştin în lupta cu păcatul şi cu apostaziile
vremii.
Dar astăzi ce se întâmplă? Apostazia
omniprezentă ne pândeşte hoţeşte din fiecare ungher al
societăţii, din fiecare loc de muncă, din fiecare prieten şi
vecin, chiar şi prin casnicii noştri (mamă, tată, frate, soră),
pătrunde răbdătoare precum cariul în lemn în minţile
noastre, în inimile noastre, în sufletele noastre. Trebuie să
ştim însă că cei mai feriţi de apostazie sunt creştinii care
permanent, zilnic, îşi hrănesc sufletele cu neîmpăcarea cu
apucăturile şi cu rânduielile acestei lumi, prin citirea
neobosită a Sfintei Evanghelii, a Vieţilor Sfinţilor şi
scrierilor Sfinţilor Părinţi, care dau vigoare şi bărbăţie
sufletului spre a se împotrivi prin înfrânare şi nevoinţă
duhului apostaziei.
Având în vedere că apostazia pătrunde în inimile
noastre prin trup şi prin suflet, pe acestea se cuvine să le
păzim. Această păzire creştinii o numesc înfrânare. Ne
înfrânăm împotriva fiecărui păcat. Ne folosim de
înfrânare împotriva tuturor păcatelor cu care ne ispiteşte
societatea contemporană apostată. Hărţuiala creştinului
vremurilor de acum vine din toate direcţiile cu paşi de
24
pisică şi cu iuţime de fulger. Nu iartă pe nimeni. Nici pe
preşedinte, nici pe primar, nici pe deputat, nici pe savant,
nici pe analfabet, absolut toţi sunt încercuiţi de păcatele
lumii.
Unii vor fi crezând că lepădarea de Hristos
e mai iertătoare cu stăpânii Bisericii, că apostazia acesta
generală „tremură” şi „se dă de ceasul morţii” în faţa
prelaţilor noştri arhierei şi clerici, şi din păcate, unele
„cinstite feţe” se cred chiar aproape infailibile în faţa
rătăcirilor moderne.
Ei bine, nu-i chiar aşa. De ce? Fiindcă astăzi,
lepădarea sau apostazia a ajuns să ia chiar şi chipul lui
Hristos, chip paşnic şi blând, conciliant şi iubitor.
Întâlnim acest chip atât în conferinţe pan-ortodoxe, cât şi
în întâlniri şi alianţe „de pace”, în fundaţii şi organizaţii
cu caracter ecologist-umanist, cât şi în întruniri, mitinguri
şi dezbateri sociale, politice, umanitare.
Oare acesta să fie într-adevăr chipul lui Hristos?
Cu siguranţă nu. Oare pentru aceasta s-a întrupat,
răstignit şi înviat Hristos? Pentru confort, pentru „o
pâine mai albă”, pentru un serviciu mai bun, pentru
„mărirea salariilor”, pentru „schimbarea nivelului de
trai”, pentru „o lume mai bună” şi „pace între popoare”?
Oare Hristos s-a răstignit pentru desăvârşirea şi
prosperitatea omenească a societăţii şi a întregii lumi?
Orice drept-credincios (ortodox) ştie că nu. Atunci, dacă
mă mântuiesc prin bunăstare de ce mai postesc, de ce mă
mai înfrânez, de ce să mai mă nevoiesc? Înseamnă că nici
dreapta credinţă nu contează dacă o mai păstrez. Dacă
mă mântuiesc prin „progres” şi „ordine socială”
înseamnă că strămoşii noştri care n-au cunoscut
„progresul” nostru şi nici „ordinea noastră socială” nu s25
au mântuit, şi nici nu se vor mântui. Înseamnă că nici noi,
nu ne mântuim, şi nici cei de după noi şi aşa mai departe,
pentru că fiecare generaţie este depăşită în aceste
„dezvoltări” de generaţia următoare.
Această „Teologie umanistă” ne învaţă să alergăm
şi să ne îmbuibăm cu bunătăţile acestui veac care bucură
trupul, dar întristează sufletul, căci răpeşte ortodoxului
dorirea şi aşteptarea vieţii veşnice. A fost sesizată şi
aspru criticată de toţi marii Sfinţi nevoitori ai Bisericii
Ortodoxe (în vremea noastră de Sfinţii Teofan Zăvorâtul,
Ignatie Briancianinov, Ioan Maximovici, Serafim Rose,
Iustin Popovici, Paisie Aghioritul, Arhiepiscopul
Averchie Tauchev, Ioan Iacob Hozevitul, etc) cât şi de
gânditori precum Dostoievschi, Leontiev, Rozanov,
Soljeniţîn,etc.
Acest „umanism universal”, la origine catolicoprotestant,
cu îndepărtate ecouri din lumea Greciei antice
(Protagoras: „omul este măsura tuturor lucrurilor”) care-l
pune pe om deasupra tuturor lucrurilor, este încurajat şi
întreţinut inconştient de noi toţi, iubitori ai simţurilor şi
aserviţi „ societăţii de consum”.
Ce este această „societate de consum” pentru toţi
oamenii şi mai ales pentru noi ortodocşii secolelor XX -
XXI e foarte bine să ştim. E societatea care nu
precupeţeşte nici un efort ca omul să fie un „bun al
poporului”, iar poporul un „bun” al elitei conducătoare.
E societatea care sacrifică şi „absoarbe” pe individ în
vidul „demono-craţiei” absurd şi abstract al „poftelor
legiferate”, al „poftelor constituţionale” ocrotite (şi
ocrotitoare) de masele populare şi conducătorii lor.
Trebuie să recunoaştem că omul zilelor noastre, nu
face diferenţa dintre social şi moral. Dacă un om
26
săvârşeşte un act imoral dar necondamnat constituţional
şi social, el nu sesizează că a păcătuit ca om creştin în faţa
lui Dumnezeu, că a călcat porunca lui Hristos, că este în
lepădare faţă de Biserică şi faţă de legile mântuirii; el nuşi
sesizează apostazia. Pentru acest om, dumnezeu este
Statul, dumnezeu este Guvernul, dumnezeu este
Constituţia, dumnezeu este poporul, societatea şi legile
ei, adică lumea acesta, iar Dumnezeu nu mai este
Dumnezeu. Acest soi de om săvârşeşte păcatul, iar apoi
îşi ia liniştit dejunul, pleacă liniştit la serviciu, se întoarce
liniştit acasă, se bucură liniştit de familie fără lăuntrice
mustrări şi sufleteşti frământări. E tipul celui care
săvârşind păcatul, e vesel, mulţumit, bine dispus că şi-a
făcut conştiincios „datoria”. E cel care în faţa mustrărilor
răspunde senin şi candid: „am avut ordin”, „nu mi-am
făcut decât datoria”, „sunt nevinovat, şeful răspunde”,
„eram în misiune” etc.
Acest gen de oameni au fost uneltele ideale ale
democraţiei, comunismului şi ale tuturor regimurilor
sataniste, acest soi de oameni mişună printre noi şi astăzi
şi tot ei vor fi călăii noştri de mâine. Vinovaţi nu-s doar
ei, ci şi noi, pentru că suntem uneori pilde de astfel de
moravuri, alteori favorizând răspândirea lor, cedând în
faţa puterii, a serviciului, a unui profit nemeritat, a
şantajului, etc.
Toate acestea la un loc, toată nesiguranţa, toată
ezitarea, toată frica de teama şi de dragul lumii sunt fiice
ale apostaziei; sunt lepădări de adevăr, lepădări de
dreptate, lepădări de curaj, lepădări de mucenicie,
lepădări de dragoste pentru sufletul omului, lepădări de
neam, lepădări de credinţă, lepădări de Dumnezeu,
lepădări de mântuire, de rai, de veşnicie.
27
Un mare cuvios al vremii noastre, părintele Paisie
Aghioritul, observând toate aceste răni ale societăţii,
numea lumea contemporană „GENERAŢIA
NEPĂSĂRIII”, adăugând că „Nepăsarea faţă de
Dumnezeu aduce nepăsarea faţă de toate celelalte.”
Da, într-adevăr, în nepăsarea faţă de Dumnezeu
stă tot dezastrul lumii noastre, toate eşecurile noastre,
toată deznădejdea noastră, toată teama de viaţă şi de
moarte. Dacă trândăvia şi necredinţa au adus atât nor de
nepăsare şi amorţeală în sufletele noastre, oare ce va fi cu
generaţiile viitoare? Nu cumva îşi vor urî propria viaţă,
oare nu îşi vor urî strămoşii, adică pe noi şi înaintaşii
noştri, oare nu va fi o lume demonică pe pământ? Vai
celor de mâine, şi vai nouă celor de azi, că suntem
vrăjmaşii copiilor, copiilor noştri, suntem vrăjmaşii
strămoşilor noştri, vrăjmaşii mântuirii neamului
românesc, vrăjmaşii lui Hristos cel răstignit, Care ne
mustră cu cuvintele acestea: «Dar voi întreceţi măsura
părinţilor voştri! Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de
osânda gheenei?» (Matei 23, 32-33)
28
ASTĂZI LA MĂNĂSTIRI - TURIŞTI
ORI PELERINI ?
Pelerinajul creştin
Întreaga suflare creştină, prin dumnezeiasca
înţelepciune şi sfântă iconomie e permanent răscolită,
îmboldită încă din primele veacuri spre dorirea perpetuă,
veşnic însetată de cereştile taine. Aceste scumpe nelinişti
omul contemporan le scaldă în apele nepăsării, în traiul
monoton şi molcom, sărac de fapte mari, searbăd şi
nevolnic, omorâtor de mântuitoare trudiri. Noi cei de azi
care ne revendicăm a fi adevăraţi creştini, uităm că
Mântuitorul Hristos a propovăduit un altfel de creştinism
decât acest „creştinism de seră”, mult iubit nouă,
zămislind din zbuciumul prigonirilor îndurate, nu creştin
„de vitrină”, ci după modelul primilor creştini, apostolii,
creştinul purtător de Hristos era creştinul-sărac,
creştinul-flămând, creştinul- de lume îngrijorat, creştinulurgisit,
creştinul-pribeag, mâhnit de această lume. Ştim
foarte bine, măcar unii dintre noi, că Mântuitorul nu s-a
învoit, resemnat şi complice, cu fărădelegile lumii, nici nu
a acceptat „îndulciri” de la oameni pentru a avea o viaţă
tihnită şi „confortabilă”, nu S-a zbătut să-Şi câştige o
anume „prestanţă”, să-Şi facă un „rost în viaţă”.
Statornice pravile în această lume a nestatorniciei, rămân
pildele Lui de părtăşie cu sfintele chinuri îndurate
împreună cu cei fără de casă, fără de masă, fără nici o
„omenească menire” cu toţi „răii” şi „antisocialii”
neştiutori de principii tăioase ori norme rigide. Da, a băut
din paharul amărăciunii cu toţi „zoioşii”, cu „lichelele” şi
29
„drojdia societăţii”, oameni care nefiind pecetluiţi cu
„înalte” şi „alese” chemări, slobozi de cărturăreasca
chemare, au dibuit cu inima tainele mântuirii fără
cârteală, fără sminteală, fără „înţelepte” reflecţii ori
„şovăieli precaute” ţâşnite din ungherele minţii. Ei,
lepădăturile lumii, ei, nespălaţii, dezmoşteniţi ai soartei
odată cu Apostolii, străini de nodurile încâlcite ale
treburilor şi nevoilor, au împărţit cu Hristos ocări,
umilinţe, batjocuri, lipsuri şi nevoi, colindând dosădiţi pe
coclauri şi prin târguri. Cred că aceştia sunt primii
oameni care, părăsind toată trufia pământească, purtaţi
de Duhul, au purces pe căi neumblate să „apostolească”
pe meleaguri păgâne, vestind nesmintit Adevărul. Ei au
pus temeliile viitorilor pelerini, nebunilor mistici,
iubitorilor de slobodă vieţuire, lepădând straiul strâmt al
nevoilor vieţii şi al grijilor lumii. Ei sunt cei care, uitând
de metehnele firii, cuprinşi de „smintită” râvnă, au ales
acea „bogăţie” pe care fricosul bogat o dispreţuise:
veşnica nemurire lipsită de griji. Iată „ispita” de care sunt
învinşi, odată cu bogatul mai sus pomenit, toţi bogaţii
acestei lumi: „mergi, vinde tot ce ai, dă averea ta
săracilor şi vei avea comoară în cer şi apoi, luând crucea
vino şi urmează Mie”.(Marcu 10,21)
Bogăţia lumii e bine să ştim că e una din marile
ispite ale tuturor vremurilor care îl duce pe creştin
(uneori vădit) inconştient la o perpetuă apostazie.
Bogăţiile acestei lumi îi încătuşează creştinului superficial
libertatea de a mărturisi, clătinându-i sufletul între cer şi
pământ, şi tot bogăţia a fost una din cele trei ispite,
„probe de foc”, cu care a fost încercat Mântuitorul pe
muntele Carantania. Da, iubirea de arginţi este una din
cele mai primejdioase patimi pentru creştinul care alege
30
viaţa de pelerin. De această nemiloasă ispită pelerinii
tuturor religiilor, dar mai ales pelerinii creştini, de-a
lungul istoriei, s-au lipsit prin dramatice chinuri
îndurând aspre nevoi de suflet sfinţitoare în lupta cu
viclenele duhuri.
„Pelerinii” contemporani
Acum, după ce cititorul, prin cuvintele de mai sus
este măcar succint pus în temă în privinţa originilor
istorice ale pelerinajului şi, în mod deosebit, cu primele
forme de pelerinaj creştin, vom prezenta cât mai fidel
pelerinajul şi pelerinul creştin, aşa cum se descoperă în
lumea noastră contemporană totalitară, atee şi ignorantă,
fudulă şi superficială. În primul rând ţinem să subliniem
faptul că sunt numiţi impropriu „pelerini” cei care se
„ostenesc” să ne viziteze istoricele vetre monahale:
mănăstirile. De ce? Pentru faptul că atitudinea, „scopul”
cât şi vestimentaţia îi trădează pe cei mai sus pomeniţi ca
fiind binecunoscuta specie din „fauna plimbăreţilor”-
turistul. Ce este turistul? Este cel ce se plimbă prin
Ortodoxie, „încântat de sine” ca „Vodă prin lobodă”,
confundând mediul bisericesc cu o splendidă „experienţă
spirituală”. Turistul este acel „burghez fudul” cu
pretenţii de intelectual rafinat, iubitor de „subţirimi
culturale”, rătăcind impetuos plin de o „gravă
importanţă” în sobrietatea ctitoriilor voevodale privind
absent, rece, distant, uşor dispreţuitor la necioplitele
gazde, tineri pletoşi şi bărboşi, fremătând încoace şi
încolo, mânaţi de nevoile zilei. Dacă ar fi doar atât, ar fi
bine, dar diversitatea „speciei” e mult mai complexă. Îi
vezi pe unii făcând printre straturi adevărate slalomuri,
31
pe alei îndrăzneţe „maratonuri”, pe alţii râzând
zgomotos, perorând strident, fără pic de jenă, copii
ţopăind încoace şi încolo, fluierând, îmbrâncindu-se
vesel, înhăitaţi în fel de fel de hârjoane, cu părinţii unii
din ei tăifăsuind liniştiţi pe alături, păşind „senini”,
„calmi”, „fără probleme”, neafectaţi de vacarmul
propriilor odrasle, deoarece „aşa sunt ei”, „sunt mici şi
neştiutori”, „sunt nevinovaţi”, „doar şi noi am fost
copii”, etc. Grav nu e atât că aceşti oameni sunt cu
asemenea „maniere” ci faptul că, fiind lipsiţi de o minimă
etică (creştinească, nici atât), săvârşesc toate acestea în
mănăstiri scuzându-se „candid” şi „legitim” cu expresii
precum: „am plătit”, „nu am ştiut”, „să nu fim absurzi”,
etc., atunci când sunt mustraţi şi chestionaţi. Acestora
însă, noi le spunem: chiar dacă „ai plătit”, bădărănia,
lipsa de elementare norme creştine, impertinenţa şi
agresivitatea verbală nu se pot justifica cu astfel de
„scuză” mai ales într-un mediu unde atitudinea
duhovnicească nu poate fi trecută cu vederea. „N-am
ştiut”, „să nu fim absurzi” sunt scuze puerile şi
copilăreşti nedemne de un adevărat creştin pentru că
aceste scuze nu rezolvă nimic, nu salvează în nici un fel
problema, nu te „educă” absolut deloc, ba dimpotrivă.
Cine te-a oprit „să ştii”? Cine ţi-a spus că „neştiinţa” e o
virtute, că nu-i nevoie „să ştii”? Cât despre „absurditate”
e bine să ştim că, precum noi suntem consideraţi acum, la
fel şi Hristos şi apostolii şi proorocii şi mucenicii, cu tot
alaiul sfinţilor au fost consideraţi „absurzi” din
totdeauna şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor căci
lumea trăieşte în minciună şi înşelare şi, bineînţeles, tot
astfel şi gândeşte. Da, astăzi, într-adevăr, turiştii, „fiarele
Ortodoxiei” aduc mari prejudicii vieţuirii monahale.
32
Răspândesc în mănăstiri duh nou de lux şi confort,
poluează fonic liniştea codrilor noştri şi văile mănăstirilor
cu instrumente muzicale, alarme, claxoane, casetofoane,
radiouri, etc. încălcând fără scrupule, dornici de aventuri
nesătule, rânduielile statornicite de veacuri în obştile
monahale. Peste tot, în poieni şi izvoare, pe râuri şi
dealuri, prin desişuri şi luminişuri, zac aruncate în
neştire pungi, etichete, ambalaje şi sticle, urme ale
„civilizaţiei” marilor oraşe, mărturii ale „conştiinţei
creştine”, „barbarie modernă”, în lumea de basm a
falnicilor codri. Oare acesta să fie mesajul lumii către noi,
oare acesta este chipul creştinismului dătător de viaţă,
oare aceasta să fie destinaţia mănăstirilor noastre: coşuri
de gunoi pentru mizeriile lumii? Căci ce poţi spune când,
cu impudică îndrăzneală se încalcă sobrietatea specific
monahală, vieţuirea ascunsă şi austeră întru osteneala
duhului de cei ce nu deosebesc mănăstirile de staţiuni
balneo-climaterice, parcuri de agrement, confundând
mănăstirile cu mari „edificii de cultură şi civilizaţie”?
Îmbrăcaţi în tricouri multicolore (sigur îmbrăcaţi?), cu
forme ostentativ dezgolite, cu ţigara ostentativ fumegând
în colţul gurii, ori mestecând plictisiţi şi „importanţi”
chewing-gum, ţăcănind în stânga şi dreapta cu blitzuri,
prosperi şi distraţi, aceştia sunt „pelerinii” vremii.
Lipsiţi de evlavie, penibil de serbezi în vorbe,
stângaci închinându-se în grabă, sec privind la icoane ori
miopi cu o tâmpă uimire, încremeniţi precum „pigmeul
în faţa statuii” ei sunt mostre ale omului „nou”, înţărcuit
în definiţii pompoase, străini de realităţile veşnice,
tributar raţionamentului scolastic ucigător de suflet.
Femei cu „libere concepţii”, deocheat aranjate, doldora
de podoabe, strident „împănate” cu toate culorile
33
curcubeului, cu chipuri de plastic, dezgustător
„smălţuite”, greu „aromind” a parfum de-ţi taie suflarea,
trec porţile mănăstirilor cu aerul că „totu-i normal”, că
„aşa e viaţa”, „n-ai ce-i face”, fără cât de uşoare mijiri de
ruşine, inconştiente de faptul că în mănăstiri e „altfel”, că
acolo guvernează o anumită stricteţe, cu mari eforturi
păstrată, proprie cinului monahal. Pentru monahul
vremii noastre poate că aceasta e una din cele mai mari
„torturi” - faptul că propria sa generozitate îl pierde, că
îngăduinţa sa faţă de oameni este răsplătită cu încălcarea
legilor monahale de către aceştia. Adică venirea
nestăvilită a mirenilor în mănăstiri schimbă viaţa
monahului, slăbesc sufletul lui în lupta cu partea văzută
a lumii, făcându-l nevolnic. Datorită acestei situaţii,
monahul nu ajunge la lupta duhovnicească ci rămâne
într-o luptă trupească, ducând o luptă „profană”,
„păgână”, nereuşind să păşească peste pragul văzut al
virtuţilor. Cele mai sus menţionate sunt „roade” ale
laicizării monahismului iar nu ale lumii „îmbisericite”
aşa cum ar fi trebuit să fie. Deci iată că astăzi lumea
schimbă pe monah, iar nu monahul pe oameni. Şi acest
mare neajuns vine din faptul că mireanul, turistul vine în
mănăstire cu un anume „aer” de „stăpân”, de
„mântuitor” al celor lipsiţi şi umili, vine hotărât să-ţi
„ofere”, să-ţi „cumpere” liniştea şi negrija cu un
pomelnic, să-ţi vândă totul din mofturile lumii, aspecte
pe care monahul, bineînţeles nu le sesizează în goana sa
după huzur. Căci, cinstit vorbind, când turismul devine
sursă de permanent profit pentru o mănăstire, obştea
acelei mănăstiri se dezvaţă a lupta pentru existenţă,
monahul ocoleşte munca „grea”, munca ţăranului şi a
călugărului de demult, nu-şi mai câştigă pâinea prin
34
osteneala braţelor sale, ci preferă să presteze o activitate
strict legată de „avantaj fără efort”, devenind „angajat al
poporului”, stând la dispoziţia turistului precum
hangiul aşteptându-şi „muşteriii”. Acesta poate fi numit
fără nici un dubiu „monahul-mercenar” fiind, totodată,
modelul cel mai preferat şi apreciat atât de turişti, pentru
că face „treabă bună”, că e „descurcăreţ”, „isteţ” şi „ager”
la „chilipiruri” cât şi de mai-marii mănăstirilor şi prelaţii
bisericii care îl recomandă drept „chip de desăvârşire”
pentru deosebita şi marea lui „ascultare”. E monahul cel
mai departe de adevăratul monahism dintre toate
„rasele” de monahi „cuminţi” care-s bucuroşi de
prosperitatea vremii, trăind în dulcea vieţuire tihnită a
„monahului-nabab”, lipsit de „drame” şi mântuitoare
„frisoane”. Dar revenind la atitudinea ignorantă a
turiştilor „noştri” adăugăm şi acestea: lipsiţi de o minimă
înţelegere a comportamentului în biserică îi vezi pe unii
cum se îmbrâncesc agitaţi, dând năvală „ca la meci”,
grăbiţi şi sălbatec pentru un pomelnic, o lumânare, o
iconiţă, etc. şi toată această îmbulzeală are loc în timpul
dumnezeieştilor slujbe. Ne întrebăm cu firească „uimire”:
cât înţeleg ei din slujbe? Cât preţuiesc ei liniştea celor din
jur? Câtă bună-cuviinţă au dumnealor atunci când în
„mare viteză”, „mâzgălind” neglijent în aer nişte „semne
stâlcite”, „jumătăţi de cruci”(batjocura dracilor), tropăie
zgomotos, scot din bagaje pungi foşnitoare, se plimbă
neliniştiţi gesticulând haotic în toate direcţiile „posibile”,
aleargă nestăpânit „dezlănţuiţi” la toate icoanele,
înfierbântaţi de o „stranie” „râvnă”? Oare nu această
dezordine a înfierat-o Hristos când a biciuit pe zarafi şi
pe negustori în templu, răsturnându-le tarabele? Oare am
uitat noi cuvântul apostolului care zice: „Hristos ieri, azi
35
şi în veac este acelaşi”? Căci astăzi Hristos de ar fi din
nou printre oameni, în chip văzut, cred că şi pe noi ne-ar
biciui cu aceeaşi „sfântă mânie” ca şi în acele vremuri. În
primul rând pe noi, mai marii bisericii care, de dragul
socotelilor omeneşti, din „sfiala” cea ruşinoasă faţă de
oameni nu mai povăţuim poporul, iar apoi pe norod ar
pedepsi Hristos căci trândăvia duhovnicească în care se
complace, mândria „noilor concepţii” îl face surd la
mustrările Bisericii, purtându-se îndrăzneţ şi neruşinat cu
puţinii clerici ce-şi mai fac datoria prin mustrări,
înfricoşări şi cuvenite „pedepse”. Nici Botezătorul Ioan
nu cred că ar fi mai încântat de „năravurile” creştinilor
vremii, nici de „turisticele” deprinderi cu nuanţe de bâlci
răspândite-n biserici şi-n mult încercata ortodoxie, el care
a vorbit drept, fără înconjur în faţa mulţimii, ridicând
glas împotriva tuturor fărădelegilor săvârşite nu doar de
popor, ci chiar de însuşi Irod, stăpânul Galileii. Da, au
mustrat şi apostolii, în frunte cu marele Pavel, pe stăpâni
şi pe robi, pe femei, pe văduve, pe bărbaţi, pe părinţi şi
copii, etc. Mustrăm şi noi toate relele înconjurătoare după
îndemnul apostolic: „…dojeniţi pe cei fără de
rânduială…”(Tesaloniceni I, 5, 14) şi „Propovăduieşte
cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp, mustră, ceartă,
îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi
învăţătura.”(Timotei II, 4, 2?) şi iarăşi: (pe cei
necredincioşi, răzvrătiţi şi neascultători) „…mustră-i cu
asprime, ca să fie sănătoşi în credinţă”(Tit 1,13). Deci iată
„leacurile” ce lipsesc din Biserică astăzi, mai mult ca
oricând, acum când îndrăzneala oamenilor nu are
margini, când omul „corectează” Biserica, iar nu invers,
acum când clerul se luptă mai mult pentru ambiţii
personale, iar poporul e lipsit de călăuzitori încercaţi,
36
bărbaţi fără teamă şi ezitări, când rânduielile Bisericii
sunt de toţi încălcate „de la Vlădică până la opincă”
datorită preocupărilor deşarte şi a dorinţei de „trai bun”,
acum când sectele, ereziile, guvernele şi politicienii
pregătesc Bisericii un viitor sumbru. E bine ca slujitorii
sfintelor altare să nu-şi rateze menirea, să-i înveţe pe
creştini tainele credinţei, să le explice ce înseamnă în
Biserică slujbele, care-i rolul lor în oraşe, în sate, în
familie, de ce şi cum să se roage omul, cum să postească,
cum să se spovedească, ce înseamnă a merge constant la
biserică, cum să se îmbrace şi cum să stea omul la slujbe,
cum şi de ce ne închinăm, ce înseamnă şi cum se fac
parastasele, pomelnicele (la vii şi la adormiţi), cum să se
poarte creştinii în mănăstiri. Căci tocmai aceste „mici
neştiinţe” crează probleme creştinilor, mănăstirilor şi
întregii ortodoxii contemporane. La fel şi părinţii, când
vin la mănăstiri, să facă un „instructaj” în prealabil
copiilor lor, ca să nu fie povară nici unii, nici alţii obştilor
monahale.
Dacă cele mai sus pomenite nu le are, nu le
cinsteşte şi nu le iubeşte creştinul, degeaba face mii de
donaţii, mari ctitorii, etc., toate acestea rămân doar
„boierii electorale”. Cu asemenea „amăgiri” nu ne
deosebim prea mult de oricare „păgân miliardar” ori
„magnat american” care „zideşte”, „construieşte”,
„investeşte” şi se afirmă, rămânând însă acelaşi păgân,
ateu, iubitor de mită, corupţie, afaceri necurate, fumător,
beţiv, curvar, etc. Biserica are nevoie nu de „boieria”
boierilor - a politicienilor, a patronilor, etc. - ci de
vieţuirea lor după poruncile lui Hristos, după cuvintele
Evangheliei. Aceasta aşteaptă Biserica de la ei şi de la noi:
un suflet curat, un suflet ortodox, o viaţă neprihănită, o
37
vieţuire „mai” creştină, care să-l deosebească pe ortodox
de mincinoasa „ortodoxie” a celor din jur. Încheiem
aceste cuvinte cu îndemnul marelui Pavel: „DREPT
ACEEA NU FIŢI FĂRĂ DE MINTE, CI ÎNŢELEGEŢI
CARE ESTE VOIA DOMNULUI” (Efeseni 5, 17).
38
TÂNĂRUL MONAH - „RUŞINEA
FAMILIEI”
Vezi uneori, când treci pe stradă, ori stând liniştit
într-o staţie cum priviri curioase, speriate, contrariate,
alunecând pieziş, te spionează minuţios, cu
superstiţioasă rezervă ori „superioară” ignoranţă, vrând
parcă să-ţi „ghicească” „tiparul”, „categoria”, „breasla”
din care faci parte în această lume. Vor să te „identifice”.
Să te aşeze într-un „standard” „sigur”, „cuminte”,
„obişnuit” şi „normal”. Pentru această lume. Pentru
„pacea” ei. Pentru „liniştea” şi „fericirea” poporului. Da,
reprezinţi o „ameninţare”, stârneşti bănuieli. Păi, cum
altfel? Când toţi în jurul tău sunt „aranjaţi”, „ferchezuiţi”,
debordând o adâncă „înţelegere” a vremii, tu eşti „altfel”,
eşti „diferit”, deosebindu-te de „spiritul majoritar”, „te ţii
deştept”, nevrând să intri „în rândul lumii”. Da, aceasta
este marea noastră neobrăzare, începând cu Hristos,
continuând cu noi cei de azi şi sfârşind doar la apusul
veacurilor: să nu fim „ca lumea”. Căci ce e lumea? O
mare a plăcerilor în care, odată scufundat, te îneci în
veşnica moarte a nepăsării generale egal „distribuită”
tuturor „candidaţilor” la deşertăciune. Da, când toţi cei
din jur gândesc „comunitar”, iubesc „comunitar”, urăsc
„comunitar”, păcătuiesc „comunitar” şi toate le fac în
comun, monahul, în chip „dezbinător”, se abţine, se
împotriveşte, nu participă „smerit” şi „supus” la
„năravurile” vremii, stârnind oprobiul public. Căci aşa
zic unii: de ce „porţi barbă”? De ce haine lungi şi cernite?
De ce încuiat în sihăstrie, când lumea e „atât de
frumoasă”? Dar totuşi, zâmbind ironic, „confidenţial”, îţi
39
fac din ochi „înţelegători”, zicându-ţi: ei, „las’ că ştim
noi”, „te înţelegem”, etc., şoptindu-ţi încurajator că „mai
sunt şanse” că fiind încă „băiat tânăr”, „frumos” şi
„simpatic”, poţi lua totul „de la capăt”, uitând tot ce a
fost, că doar nu vei sta o viaţă la mănăstire, ci trebuie săţi
faci şi tu un viitor, că vezi tu, „timpul trece” şi „e
păcat”…
Oameni cu asemenea mentalitate, atât de
„curajoşi” şi „optimişti” trăiesc printre noi, ne sunt
prieteni, vecini, rude, etc. şi după asemenea concepţii se
cred „ortodocşi”(adică drept-credincioşi), nebănuind că
un adevărat drept-credincios gândeşte altfel decât ei. E
bine ca toată lumea să înţeleagă că în mănăstiri intră cei
ce nu pot fi mulţumiţi cu „dulcegăriile lumii”, adică acei
„nesătui de viaţă”, cei care, mânaţi de imboldul inimii,
„nebuni după Dumnezeu”, nu pot fi mângâiaţi de
limitele vieţii, ci pe toate le „calcă” pentru „nebunia” lor.
Deci iată că nu lipsurile, nu „sentimentale decepţii” ori
„complexe de personalitate”, nici „incapacitatea de
adaptare” sau cine ştie ce tainice „refulări” determină pe
tânăr să intre în monahism. Nimic din toate acestea. Ci
acel „ceva” fără nume, acel dor lăuntric, sfâşietor şi
„nebun”, acea zvârcolire a sufletului viteaz, doar acestea
sunt cauzele „nebuniei” copilului nostru.
Căci astăzi, mai mult ca oricând, în societatea
„noastră”, demonic organizată, nimeni nu admite,
împăcat şi senin, plecarea propriului fiu la mănăstire ci
toţi sunt cuprinşi de o înverşunată revoltă pentru
asemenea „îndrăzneală”. Părinţii îşi blesteamă „odrasla”,
fraţii se străduiesc să-l „salveze”, rudele propun să fie
grabnic internat „la psihiatrie”, prietenii îl ironizează
zeflemitor, socotindu-l „iremediabil pierdut”, vecinii,
40
profesorii şi toţi cei ce îl cunosc pe acest „vinovat” de tot
„necazul” familiei, „îl plâng”, „îl scuză”, „îl acuză”
şoptindu-i de „frumuseţile lumii”, iar dacă acesta nu
renunţă la „himerele sale” atunci tot grav şi îngrijoraţi îl
înfierează cu aspre cuvinte numindu-l: „om fără inimă”,
„îngust la minte”, nerecunoscător, egoist, obsedat doar
de propria fericire, etc. şi scârbindu-se ca de o „ciumă”,
se hotărăsc „să-i uite” numele şi amintirea. Dar, mai
presus de toate, sunt surprinşi cum de acest „monstru”
fără milă a putu rămâne „nesimţitor” la lacrimile
părinţilor care „l-au crescut”, „l-au îngrijit”, etc. iar el,
„nerecunoscător”, pleacă la mănăstire lăsându-i „fără
sprijin la bătrâneţe”. Ei bine, ne întrebăm noi: oare aceşti
oameni nu ştiu că Cel ce a făcut cerul şi pământul a păzit
şi tinereţea părinţilor „necăjiţi” şi tot El va păzi şi
bătrâneţea lor? Nu ştiu ei că dacă Dumnezeu, ca Cel ce
are drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor făpturilor,
are drept şi asupra copilului lor şi deci îl ia pentru Sine la
mănăstire, fără a putea fi judecat ori întrebat? Nu ştiu toţi
aceştia că numai dragostea pentru Dumnezeu e
mântuitoare şi deci pe primul loc în sufletul copilului, iar
dragostea de părinţi poate fi uneori chiar primejdioasă
pentru copii (mai ales când astăzi exemplul celor mari
lasă de dorit). Căci numai Dumnezeu nu greşeşte,
pe când părinţii, fiind şi ei oameni, sunt supuşi poftelor
omeneşti deci, uneori, „sminteală” pentru cei mici.
Da, orice conflicte între părinţi şi copii, când
ultimii pleacă la mănăstire, apare din faptul că primii şiau
„socotit” viitorul „mângâiat”, asigurat doar de
omeneşti ocrotiri, iar nu de Dumnezeu. În tulburarea lor,
părinţii, arată multă apostazie şi puţinătate sufletească
căci tremură biruiţi de păgâna frică. Ei nu înţeleg că peste
41
toţi veghează Dumnezeu, nu doar de la naştere şi până la
moarte, ci din veac şi până în veac. Da, dragostea lor de
copii nu e totdeauna plăcută lui Dumnezeu pentru că e o
dragoste posesivă, omenească, prin care copilul devine
„monopol” al părinţilor, nefiind dăruit lui Dumnezeu. Să
ne închipuim că şi Dumnezeu-Tatăl, din „milă” şi
„dragoste” de Sine, n-ar fi lăsat pe Fiul să urce pe cruce
pentru a nu i se întâmpla „ceva rău”. Oare cine ar mai fi
adormit dintre pământeni cu nădejdea învierii, oare cine
ar mai învia dintre noi, cum ne-am mai bucura noi de
sărbătorile creştine? Căci temelia celor mai sus pomenite
e răstignirea lui Hristos pe care o repetă fiecare monah în
parte şi fiecare creştin, totodată. Acestea să le afle părinţii
noştri îngrijoraţi doar de soarta lor în această lume,
acestea să-i ruşineze în cugetele lor. Căci precum Hristos
a luat crucea fără „jelanie”, fără „smiorcăieli”, fără
„tânguiri” şi fără „tremurături”, la fel şi „scumpele” şi
“dulcile” lor odrasle se cuvine a lua crucea vieţuirii
monahale fără nici un fel de „mofturi” şi „fasoane” din
partea părinţilor lor. Iar dacă Dumnezeu-Tatăl n-a
împiedicat pe Hristos să se răstignească, nu L-a
„corcolit”, nici „mustrat”, socotindu-L cumva „Fiu fără
inimă”, „răzvrătit”, „iremediabil pierdut” ori „bolnav
mintal” pentru că merge la „moarte ruşinoasă” (răstignit
precum tâlharii), nici părinţii şi toţi ceilalţi să nu-şi mai
împiedice fiii de a urma vieţuirea monahală, să nu-i mai
hulească pentru alegerea lor. Da, e o mare cinste pentru
familie când un copil pleacă la mănăstire. De ce? Pentru
că acest „copil” e mai viteaz decât toţi „maturii” la un loc.
Nu „tremură” nici pentru gospodărie, nici pentru funcţie,
nici pentru salariu, nici pentru „vorbele lumii”, nici
pentru „traiul bun de acasă”, temei care pentru toţi cei
42
din jur îi paralizează, îi „leagă” de mâini şi de picioare.
Da, spunem toate acestea pentru că toţi „cei mari”, în
îngâmfarea şi închipuirea lor, dându-l pe Dumnezeu
deoparte, neglijând menirea fiecăruia preştiută de El mai
înainte de veacuri, îşi propun ca să-i facă pe „cei mici”
„oameni mari”, adică le pregătesc o viaţă după voile şi
poftele lumii, o viaţă întru toate lumească.
Societatea duce lipsă de sfinţi. Oamenii nu ştiu
aceasta şi nici nu-i interesează. Câţi părinţi s-au gândit
să-şi „facă” în viaţă copiii sfinţi? Cât s-au gândit să-i
„facă” mucenici? Să-i facă monahi, cuvioşi, mari
căpetenii duhovniceşti? Întâlnim astfel de părinţi citind
vieţile celor de demult sfinţi ai noştri. Da, pentru a forma
călăuzitori duhovniceşti, trebuie ca tu însuţi, ca părinte,
să fii călăuzitor duhovnicesc. Dar astăzi, însă, părinţii
noştri trupeşti au pierdut ei înşişi calea spre mântuire
pierzând astfel posibilitatea de a ne-o arăta nouă. Da,
astăzi, ei pregătesc fiilor lor o pâine pentru viaţă. De
parcă menirea copiilor lor pe pământ ar fi să mănânce
bine, parcă s-ar naşte ca să „se sature”.
Ne uimim şi ne ruşinăm de „dragostea” părinţilor
noştri când ea ne făgăduieşte „deplină îmbuibare”, când
această „dragoste” alintă patimile noastre şi e potrivnică
chemării noastre: mântuirea. Dar mântuirea se câştigă cu
suferinţă, cu necaz, cu trudă şi obidă, cu răstignirea
zilnică pe crucea necazurilor, virtuţi de care fug atât
părinţii cât şi noi învăţaţi de ei, spre a ne „corcoli”,
poftind o „pâine mai albă”, fără mari osteneli dobândită
ci, dimpotrivă, comod şi fără probleme.
Într-o lume a pornografiei, a delicvenţei şi
corupţiei, a politicianismului de naţie omorâtor, într-o
lume a nesiguranţei crescânde, aceste îngrijorări mai sus
43
pomenite, aceste „alarme” sunt socotite astăzi drept
„idealuri poetice”, „visuri de adolescent”, etc., aspecte
fără importanţă peste care omul cotidian, prins în mrejele
grijilor proprii, trece senin, împăcat, resemnat, fără
remuşcări.
Dar, totuşi, revenind la subiectul iniţial, ne
întrebăm retoric: ce ar fi fost monahismul românesc în
trecut dacă lumea, părinţii, familia trecutelor generaţii de
monahi ar fi gândit ca părinţii noştri de astăzi? Dacă
poporul nu ar fi înţeles menirea monahilor? Ar mai fi
strălucit în calendarul neamului memoria marilor sfinţi
precum Daniil Sihastrul, Nicodim de la Tismana,
Ghelasie de la Râmeţ, Antonie de la Iezerul, Calinic de la
Cernica, cuvioasa Teodora de la Sihla, etc., soli plecaţi în
împărăţia luminilor pentru a ne arvuni veşnica fericire?
Dacă aceşti sfinţi ar fi trăit acum, în vremea noastră, dacă
ei s-ar fi confruntat în familiile lor cu acelaşi dezgust faţă
de Ortodoxie cu care noi înşine ne-am confruntat, dacă ai
lor părinţi le-ar fi „trasat” sarcini precise în spiritul
timpului: „te fac mecanic, te fac şofer, inginer, savant,
explorator, scafandru, alpinist, etc.”, încurcându-le
drumul sfinţeniei, ar mai fi fost cinstiţi în lume ca sfinţi,
ca pătimitori pentru poruncile Evangheliei, ca modele de
mântuire? Bineînţeles că nu. Căci trebuie să
conştientizăm că şi-au sfinţit vieţuirea nu întru lumeşti
ranguri şi ocupaţii, ci luând calea mănăstirilor pe care
atât de mult le detestăm.
Da, îi atenţionăm pe părinţi că sfinţenia, lupta
întru desăvârşire îşi are legile şi asprimile ei altfel decât
legile şi asprimile lumii şi dacă sfinţii mai sus pomeniţi
au făcut mari sacrificii este înţelegerea noastră, pentru a
fi recunoscuţi şi iubiţi ca sfinţi, ei bine, aceleaşi rânduieli
44
şi „sminteli”, aceleaşi „nebuneşti” făptuiri care-i intrigă
pe părinţi şi pe toţi cei din jur, sunt şi rămân legi
neschimbate ale sfinţeniei, ale mântuirii.
Pentru că nu fiind absorbit de nevoile zilnice te
mântuieşti. Nu stând „la o cafea” cu „amicii” ori
practicând „aerobică” înfrunţi necazurile de suflet
sfinţitoare. Nu jucând table în parc ori robingo te numeşti
creştin. Nu hoinărind prin bazar ori plimbând „dogul”
eşti mâhnit de nevoile duhovniceşti ale lumii. Nu
completând rebusul, „pufăind” plictisit o ţigară ori
vizionând, îndârjit şi aprins, la TV „marea finală”, faci
voia lui Dumnezeu. Da, acestea arată un suflet surd şi
mort la chemarea firii omeneşti spre mântuire, acestora le
lipseşte, din fire, vitejia monahului. Nu pot fi atraşi la
înalta lui vieţuire (doar cu rare excepţii) şi din nefericire
nu reprezintă în faţa părinţilor lor „ruşinea familiei”, nu
ei sunt cei „cu probleme” ci, dimpotrivă, „năravurile” lor
sunt etichetate ca obişnuinţe fireşti ale lumii de azi, ca
fapte ce nu impietează deloc calitatea de creştin, iar
ceilalţi copii, cuminţi şi hotărâţi în calea cea bună,
preocupaţi de mântuire, supăraţi pe păcatele lumii, atraşi
de feciorelnica chemare - monahismul, aceştia sunt deci,
consideraţi de ai lor părinţi, „dezonoarea neamului”,
„ruşinea familiei”, „extremişti şi habotnici”, „învechiţi în
concepţii”, „decăzuţi”, „pierde-vară”, „buni-de-nimic”,
„paraziţi ai familiei”, etc. Da, aceştia sunt „stigmatizaţii”,
aceşti mari „paria” în căminul lor, izgoniţi din conştiinţa
familiei, da, ei se roagă pentru mântuirea lor şi a celor
din lume, ei se roagă pentru mântuirea adormiţilor
înaintaşi, pentru mântuirea celor ce „n-au timp” să se
roage, preocupaţi doar de a „gusta” netulburaţi din
bucuriile vieţii (viteji întru poftele lor), se roagă pentru
45
cei bolnavi şi lipsiţi, pentru cei asupriţi de războaie şi
toate tulburările lumii. Da, ei sunt „neisprăviţii” lumii
care, stârnind zâmbete şi dispreţ, uneori printre
„oameni”, ironizaţi cu subtile aluzii, ţinte ale unor
bancuri murdare şi „zeflemele de bâlci”, ei adresează
tuturor „vitejilor” şi „isteţilor” de pretutindeni această
chemare: cine-i „tare” să vină alături de noi, toţi acei de
pe margini, „fără de teamă“ bărbaţi „încercaţi” şi
„răzbătători”, dând „pronosticuri grele” asupra noastră,
plini de sine şi de „putere”, îi aşteptăm să îngroaşe
rândurile noastre, ale monahilor, ale celor „slabi şi
neisprăviţi”, cu nădejdea că văzându-le „destoinicia”
vom fi şi noi „mai bărbaţi”.
46
SĂRBĂTOAREA SATANEI PENTRU
FIICELE DIAVOLULUI – BUCURII
DEGENERATE PENTRU SUFLETE
MOARTE
LIBERTATEA din anul acesta ne anunţă că în perioada 1-
8 martie vor sosi în România ortodoxă fiii satanei:
“Chippendales”, maeştrii curviei, onanişti de prestigiu
internaţional.
Cum să interpretăm acest act de “cultură”
contemporană? Ofrandă adusă lui Dumnezeu pentru a
ne binecuvînta noul an, din partea unui neam înnebunit
de dulceţile Sodomei şi Gomorei? Recunoştinţă naţională
închinată lui Hristos, pentru că încă ne mai rabdă,
ferindu-ne cu milostivirea Lui de încercările Serbiei?
Prinos de mulţumire adusă Răstignitului pentru faptul că
încă trăim? Nimic din toate acestea nu se potriveşte
“evenimentului”. Noi o să-l numim ”sărbătoarea
satanei”. Căci, într-adevăr, patronul şi organizatorul
orgiei masculine cu public feminin este chiar tatăl
întunericului. Brutele dezbrăcate sînt doar nada
patimilor ce colcăie în momîile hămesite.
Jurnalul citat prezintă reîntoarcerea la noi a acestor clone
umanoide ca pe o performanţă cosmică, numind-o
extaziat “bucuria româncelor”. Socotim această
nechibzuită infamie drept hulă fără margini la adresa
bunicelor, mamelor, soţiilor şi fiicelor neamului ortodoxromânesc.
Cei ce rostesc astfel de blasfemii nu cunosc nici
vieţuirea tradiţională a femeii românce, nici deosebirea
47
dintre omul încreştinat prin botez şi nebotezatul care se
laudă cu trupul şi cu cele ale trupului. Bucuria femeii
românce de odinioară era bucuria curată, nepătimaşă a
vieţii cumpănite între grijile sufletului şi grijile vieţii. Dea
lungul istoriei, cu simplitatea şi răbdarea lor, mamele şi
bunicile au ţinut vie în satul şi familia tradiţională
dreapta-credinţă a Bisericii, punîndu-şi sufletul pentru
nevoile casei atunci cînd bărbaţii erau la ţarină ori la
oaste. Nu, femeia româncă nu s-a reconfortat vizionînd
spectacole de teatru şi telenovele, participînd la
conferinţe, demonstraţii, colocvii şi simpozioane, ori
poate militînd pentru emancipare. Emanciparea ei era
biserica; bucuria ei – Hristos; filosofia ei – dreapta
credinţă, păzită cu sfinţenie, prin jertfe. Dacă astăzi parte
din femeile acestui pămînt românesc preferă delicii
erotice la vedere şi oficializate, ei bine, aceste creaturi cu
gusturi morbide nu sînt reprezentativc pentru neam, ci
căzături, pleavă şi fiice ale satanei. Căci român numim
noi pe cel ce nu huleşte poruncile lui Hristos, lăsate
Bisericii, iar nu pe cel ce, născut după trup român,
trăieşte ca un păgîn. Mă întreb: Care-i starea bărbaţilor
care ştiu că soţiile lor le-au dat pauză, pentru că-s
ocupate cu “vizionările”? Cum îşi justifică “plimbarea
vinovată” cea care se întoarce în familie? Mai este ea
mamă cu suflet curat? Îşi mai priveşte copiii în ochi? Va
avea ea liniştea de odinioară, ca atunci cînd era nepătată?
Mai păstrează această femeie feciorelnicia firii, care o face
să fie auzită de Dumnezeu cînd strigă în necazuri?
Întrebări pe care, de şi le-ar pune, soţii ar dobîndi multă
pace înainte de a consimţi la păcat. S-ar evita astfel
viitoare conflicte şi eventuale divorţuri. Iar copiii s-ar
bucura de împreuna-vieţuire cu ambii părinţi.
48
Vinovaţi de apariţia în zonă a maimuţoilor erotci sînt cei
ce patronează această desfrînare publică, oameni pe carei
întrebăm: Cui slujesc aceste programe? Elevează aceste
mizerii pe român? În ce fel salvează ele poporul din criza
actuală? Ce legătură au ele cu firea şi trecutul poporului
nostru? Fortifică moral pe români pentru lupta cu viaţa?
Sînt aceste manifestări plăcute lui Dumnezeu? Sfinţii,
bătrînii şi marile personalităţi ale neamului au practicat
astfel de orgii? Nu pentru aceste scabroase hidoşenii au
luptat strămoşii la Posada şi Rovine, nu pentru zbînţuieli
porcoase au căzut viteji la Giurgiu şi Vidin, nu pentru
sodomiţi băloşi şi-au dat viaţa la Baia şi Podu-Înalt sau la
Călugăreni oştenii bărbaţi. Jertfele strămoşilor ne acuză,
ei ne vor judeca în ziua cea mare. Ei, care au adormit
pentru Hristos, pentru ca neamul acesta să nu se înece în
pofte şi în robie, ci să poarte drept crucea suferinţei, cu
credinţă şi osteneală, pînă la ceasul din urmă.
Nu avem dreptul să călcăm în picioare jertfele lor, de
dragul poftelor noastre. La ironia cinică a jurnalistului,
cum că venirea troglodiţilor degeneraţi va avea loc în
perioada 1-8 martie, interval dedicat cadourilor pentru
ziua femeii, adăugăm şi noi: Pentru deosebitele merite ale
sponsorilor, organizatorilor, protagoniştilor şi ale
secăturilor spectatoare, ce cadou ar fi oferit Ştefan al
Moldovei, tăietorul de trădători? Dar Ţepeş, jurnalistului
ironic?
49
MINCIUNILE HOROSCOPULUI –
PĂCATELE TAINICE ALE
HOROSCOPULUI
Că vom avea o zi bună sau rea, nu hotărăsc aştrii,
planetele sau galaxiiile. Horărăşte doar Dumnezeu şi
cuminţenia noastră. După principiul: “Cine seamănă vînt
culege furtună”, ziua de azi e urmarea zilei de ieri:
moştenesc acum ceea ce mi-am arvunit mai demult.
În vremea noastră, oamenii (unii chiar botezaţi) gîndesc
altfel: dimineaţa, înainte de începerea programului,
cetăţeanul îşi cumpără nerăbdător ziarul, pentru a-şi lua
porţia de încredere sau neîncredere a acelei zile din
rubrica “Horoscop”.
Superstiţii abil exploatate în lumea contemporană, în care
omul-demiurg, lipsit de modestie, neştiutor de propriile
limite, vrea să afle totul despre toate. După moda
statisticilor ce contabillizează pînă şi cele mai intime
secrete ale naturii omeneşti, care desacralizează tainele
omului, făptură a lui Dumnezeu, singurul atotştiutor.
Dar păcatele horoscopului, deşi nu se văd, sînt multe şi
îngrijorătoare pentru cel ce vrea să se mîntuiască, pentru
ortodoxia noastră.
Aşadar, să le identificăm, întrebîndu-ne: cîţi dintre noi
ştim că avem datoria de a ne păzi credinţa curată, ferindo
de inovaţii lumeşti ori “spirituale”? Cîţi ne întrebăm
despre păstrarea credinţei? Are horoscopul învăţături
comune Bisericii lui Hristos, ori dimpotrivă? Se
raportează el la Dumnezeul evanghelic în ceea ce
îndeamnă, promite, descoperă etc.? Arată horoscopul
calea binelui şi răului? În cel fel?
50
Cel ce se încrede în horoscop suferă de necredinţă. Nu
crede cu toată inima, din tot sufletul, că Dumnezeu îi
poartă de grijă, că Cel ce a făcut astrele şi planetele îl
poate apăra de toate predestinările “proorocite” de
horoscopul tiran, care paralizează libertatea celui
temător.
Încrederea acordată horoscopului umileşte persoana,
reducînd-o la o banală maşinărie teleghidată de capriciile
meteoriţilor neînsufleţiţi, fără gînd şi cuvînt.
Dar poate că cea mai mare vină a horoscopului e că
schimbă concepţia despre omul biblic, falsificînd chipul
şi asemănarea lui Dumnezeu, întipărite în om încă de la
începutul existenţei lui. Învăţătura biblică ne arată că
Dumnezeu l-a făcut pe om raţional şi cuvîntător, liber şi
nemuritor, atribute după care ştim că ne asemănăm cu
Ziditorul (nu că am fi egali cu El). Iată că horoscopul ne
învaţă dimpotrivă: că nu gîndim ce vrem, nu cuvîntăm ce
hotărîm, nu alegem, nu sîntem liberi să muncim cît şi
unde vrem, nu ne odihnim cît avem nevoie, nu ne
mişcăm cît, unde şi cum voim, ci în toate sîntem obligaţi,
forţaţi, predestinaţi. Hule şi aberaţii, care în mod necesar
şi automat nu lovesc în omul bine-frumos-armonios creat
de Dumnezeu, ci chiar în Dumnezeu, despre care ni se
sugerează că n-ar fi chiar un Ziditor deplin, iscusit,
desăvîrşit în facerea omului, care e sclav al
constrîngerilor exterioare voinţei lui, predestinat traiului
de cobai-robot. Da, omul ar fi un fel de încercare
nereuşită, o greşeală a cerului, un mutant strivit şi
batjocorit de soartă.
Altă slăbiciune a ideilor horoscopice e profanarea tainei
umane, prin sondarea indiscretă şi nepermisă a pornirilor
şi simţirilor ascunse în cutele sufletului omenesc. Cînd
51
cele lăuntrice sînt înregistrate, contabilizate, analizate în
cîntarul minţii omeneşti, fiind apoi arătate prin
intermediul horoscopului mulţimii amatoare de
divertisment şi senzaţii tari, pricepem clar natura şi
menirea sa: pîngărirea omului, banalizarea
desacralizantă a celui pentru care S-a născut şi S-a
răstignit Hristos.
De 2000 de ani încoace, Evanghelia lăsată de Hristos
omenirii nu încetează să ne spună că singurii responsabili
de faptele noastre sîntem noi. singurii şi marii vinovaţi de
păcatele noastre sîntem noi, în faţa lui Dumnezeu şi a
istoriei. Noi, prin fapte noastre, izvorîte din patimi. Nu
Dumnezeu, nu horoscopul, nici vreo altă existenţă a
universului ne va sta împotrivă la judecata cea mare, ci
noi înşine. Cei ce cred în “tainele” horoscopului sînt
pîndiţi de cea mai perversă înşelare: de ideea că nu sînt
vinovaţi de cele săvîrşite, de autoeliminarea din cursa
celor ce făptuiesc ceva nobil pentru ei şi pentru ceilalţi,
de deznădejdea şi neîncrederea că Dumnezeu ar putea
să-i scoată din ghearele horoscopului, culminînd în final
cu lipsa oricărui efort pentru dobîndirea mîntuirii prin
creştineasca perseverenţă.
Da, pentru omul “horoscopic” totul pare a fi zadarnic,
fad, implacabil, amorf. Amorţeala horoscopică te
otrăveşte cu panică ori apatie faţă de chemările
duhovniceşti, legitimîndu-ţi discret chiar eventuala
sinucidere.
Stăpîn peste clipe şi ani, Dumnezeu binecuvintează zilele
spre tot lucrul bun pe care vrem a-l săvîrşi. Dacă astăzi
Europa şi lumea întreagă se află într-o criză fără
asemănare, vina e a apostaziei generale, iar nu a vreunei
52
răutăţi “naturale” imprimate în destinul continentului
european.
La fel, orice zi pe Terra nu este stigmatizată genetic spre a
fi purtătoare de germeni “buni” ori “răi”. Dacă clipele
sînt deasupra noastră, hotărînd totul, se stinge orice
logică a existenţei şi a istoriei şi nu mai putem vorbi
despre mîntuirea propovăduită de Biserică. Sub tirania
zilelor ce-ţi taie libertatea de a fi bun ori rău, nimeni nu
poate fi socotit păcătos, iar întruparea lui Hristos, precum
şi răsplătirile veşnice pentru faptele săvîrşite rămîn o
poveste dibace pentru încîntarea babelor şi cuminţirea
pruncilor. Pentru conformitate: Cum se face că aceeaşi zi
e bună pentru mine şi rea pentru tine? “Celui curat, toate
îi sînt curate.”
53
DUMNEZEU – VINOVAT DE
DURERILE LUMII. DUMNEZEU –
INAMICUL PUBLIC
“Dumnezeu nu i-a dat lumină în ochi”, “Dumnezeu a
făcut ca şi copilul să fie blestemat cu sănătatea”,
“Dumnezeul întors cu faţa de la ea…”
Iată că nu omul e responsabil de faptele sale, ci
Dumnezeu. Iată cauza relelor noastre, rădăcina
handicapurilor care nu ne lasă întregi: Dumnezeu.
Dumnezeu cel “rău” şi “crud” cu “săracii oameni”,
“drepţi” şi “nevinovaţi”. Aceste aberaţii ne sînt sugerate
de citatele de mai sus, dintr-un articol în care gazetarul
milos deplînge soarta unei nevăzătoare şi a copilului ei.
Să ne înduioşeze neputinţa unui sărman e firesc, dar să
spunem că Dumnezeu e vinovat de aceasta e o blasfemie.
În Cartea Facerii ni se spune că, făcînd cerul şi pămîntul,
cu toate ale lor, Dumnezeu le-a făcut “bune”, şi încă
“bune foarte”. Nepieritoare, nestricăcioase,
neschimbătoare. Toate aveau pecetea Lui: veşnicie,
putere, armonie, frumuseţe – atribute dumnezeieşti cu
care Ziditorul şi-a înzestrat făptura.
Dacă omul este chip şi asemănare a lui Dumnezeu, cum
spune cineva că Dumnezeu nu le-a dat unora “lumină în
ochi”, iar altora le-a “blestemat copii cu sănătatea”?
Însuşi Hristos a arătat narura bolilor atunci cînd,
vindecîndu-i pe suferinzi, îi avertiza: “Să nu mai
păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie mai rău.”
În Vechiul Testament, Dumnezeu îi mustră pe evrei prin
Prooroci, pentru necredinţa şi păcatele lor, vestindu-le
suferinţele ce-i aşteaptă, iar alteori lămurindu-le pricina
54
pentru care ajunseseră în criză. Pentru păcatele şi
neînfrînările lor, Dumnezeu îngăduia – nu hotăra, sau
predestina! – cuminţirea lor, “cu potop, cu foc, cu
foamete, cu năvălireea altor neamuri asupra lor şi cu
războaiele dintre ei”. Poftele şi exagerările noastre, lipsa
discernămîntului, a dreptei socoteli, viaţa nechibzuită –
toate acestea şi multe altele – sînt numite de Biserică
păcat, iar de medicină - vicii. Aceste păcate aduc bolile şi
suferinţa în lume. Nu-i vinovat Dumnezeu că ai făcut
insolaţie sau reumatism, ci nechibzuinţa cu care te-ai
expus soarelui sau umidităţii. Ce I se poate reproşa lui
Dumnezeu dacă-ţi sînt afectaţi plămînii, fiind fumător,
ori dacă, ştiindu-te lacom, te îneci în propria grăsime,
obosit şi bolnav?
E adevărat că mulţi se nasc cu malformaţii şi vizibile
neputinţe. Se întreabă unii: Cu ce sînt vinovaţi aceştia?
Cînd şi cum au păcătuit, de vreme ce sînt bolnavi chiar
din naştere?. Unde e păcatul? Este şi e chiar istoric.
Hiroshima şi Nagasaki sînt culmi ale păcatului. Dezastrul
de la Cernobîl şi cel de la centrala din Bulgaria sînt tot
păcate. Păcate ale guvernelor şi ale marilor industrii.
Păcate care, la un loc cu experienţe nucleare din deşrtul
Nevada şi cu armele bacteriologice folosite în războiul
din Golf şi din încercata Serbie, produc mari seisme pe
întinsul planetei. Poluarea, marele păcat al
industrializării, otrăveşte totul: ape, păduri, aerul şi orice
vietate. Acest recul al civilizaţiei numit industrializare
generează la rîndu-i alt recul, care-i pedepseşte
necruţător chiar pe cei ce au inventat civilizaţia
industrial-războinică, pe ei şi pe odraslele lor. Fiecare
nou-născut este un moştenitor al acestei civilizaţii.
Fiecare nou-născut mutant poartă în gena sa pecetea
55
industrializării, germenele-păcat al bolii aducătoare de
chinuri şi moarte. Precum moşteneşte din însăşi firea
strămoşilor darul gîndirii, al vorbirii, al rîsului şi
plînsului, şi toate celelalte capacităţi sufleteşti şi trupeşti,
tot aşa moşteneşte nu doar păcate, ci şi urmări ale
păcatelor neamului său. Precum orice creangă din
coroana stejarului poartă în ea firea rădăcinii din care se
trage, la fel şi pruncul va purta instincte, patimi şi virtuţi
ale neamului jsău, cu toată încrengătura subtilă,
neobservată ce va purcede din ele.
Astfel se face că, împărţind cu strămoşii păcatele,
împărţim şi datoriile lor către Dumnezeu. Datorii “de
familie”, împreună-pătimiri întru mîntuire cu cei din
veacuri adormiţi: părinţi, bunici, străbunici, bunici ai
străbunicilor, cu tot neamul lor mergător pe firul istoriei,
neam din a cărui fiinţă sîntem şi noi cei de azi.
AND – ul purtător de informaţii, prin care vrem-nu vrem
sîntem oameni şi nu alte fiinţe, acesta poartă în el
metabolismul duhovnicesc al tuturor generaţiilor din
care ne-am născut. Prin acesta sîntem una cu toţi
înaintaşii, prin el ei sînt în noi, aşa cum într-o picătură de
apă e apa întregii lumi, din punct de vedere chimic.
Aşa privind lucrurile, vom înţelege de ce “unii nu au
lumină”, ori nu aud, de ce alţii nu merg ori nu vorbesc.
Vom înţelege uşor ceea ce ni se pare naiv şi superstiţios,
atunci cînd bătrînii, văzînd un copil mai sărac cu duhul,
spun că “trage păcatele neamului”.
Dar pentru toţi Dumnezeu a lăsat un leac: credinţa în
Hristos, Împăratul Vieţii, şi vieţuirea duhovnicească
după poruncile Bisericii. Nădejdea în Hristos-Dumnezeu
şi vieţuirea după poruncile Lui ne pot nu doar vindeca, ci
pot chiar şterge păcatele strămoşilor “ştanţate” în AND56
ul ce-l purtăm, păcate de care izbăvindu-ne, vom fi
sănătoşi trupeşte şi sufleteşte. Căci nici o lege genetică nu
ne împiedică libertatea de a-L iubi pe Hristos, şi, iubindu-
L, nu doar ne însănătoşim, ci ne mîntuim. Pînă la urmă,
bolnavilor li se dă un mare privilegiu, pe care noi, cei
sănătoşi, nu vrem să-l primim: bucuria de a se ruga lui
Hristos pentru întreaga lume. Şi tot lor, Hristos le dă o
mare cinste: aceea de a Se proslăvi prin ei, atunci cînd,
vindecîndu-i în chip minunat, amuţesc hulitorii.
57
INVITAŢIE LA AUTODEMASCARE –
DICTATURA ORGANISMELOR
AUTOPROCLAMATE AGENŢI AI
DREPTĂŢII
Sub titlul “Protestele faţă de războiul din Irak iau
amploare”, “Evenimentul zilei” din 20 ianuarie ne aduce
la cunoştinţă că, atît în lumea arabă, cît şi în Europa, au
fost organizate ample manifestaţii împotriva invaziei
americane în Irak.
Între multele informaţii, ne-a stîrnit interesul una
mai “picantă”: vizita în zonă a inspectorului ONU Hans
Blix, a şefului agenţiei internaţionale pentru energie
atomică, Mohamed El Baradei, şi a unor delegaţi ai Casei
Albe pentru depistarea armelor nucleare de pe teritoriul
Irakului.
Termeni precum: “inspecţii globale”, “cooperare
activă”, “a umili”, “a insulta”, “manieră cît mai corect
posibilă”, “a produce dovada evinovăţiei”, “necesitatea
furnizării de informaţii”, “efortul de a aduce dovezi”, fac
parte din vocabularul celor doi diplomaţi. Cu aceşti
termeni ne vom confrunta. Cu ale lor implicaţii şi
consecinţe din punct de vedere moral şi politic.
În urma inventarierilor făcute, inspectorul ONU
anunţă necesitatea unor “inspecţii globale” şi a
“cooperării active” din partea Irakului. Cum se vor face
respectivele inspecţii, pe ce criterii, cînd şi de cine, nu ni
se spune. Vor fi ele drepte, imparţiale? Cine şi cum ne
dovedeşte? Dar de ce inspecţii? Şi de ce le patronează
ONU? De cine e autorizată ONU, de cine sînt mînaţi cei
58
din spatele acestei organizaţii, şi căror interese slujesc?
Ştim noi totul despre ONU, pentru a-i da încrederea
noastră în ceea ce săvîrşeşte?
Faptul că aceste inspecţii trebuie să fie “globale”
iarăşi e un mister. De ce globale? Cum arată o inspecţie
globală? De unde începe şi unde se termină
“globalismul” unei inspecţii şi cărei etici moral-juridice
se raportează? În spatele acestor cuvinte - credem noi –
se ascund sensuri tainice pe care nu le pricepem.
Zăbovind asupra lor, vom simţi cum ne rostogolim,
absorbiţi în “găuri negre” nesfîrşite, eterne. Da, expresii
care vorbesc fără să descrie.
Să continuăm dar. Acelaşi reprezentant al Naţiunilor
Unite cheamă Irakul la “cooperare activă”, invitaţie
tragi-comică, din trei motive: orice cooperare nu poate fi
decît activă; inamicii nu pot coopera, căci aceasta
înseamnă prietenie, afinităţi şi interese comune;
cooperarea e condiţionată de libertatea de alegere,
presupunînd egalitatea de şanse a ambelor forţe, ceea ce
în cazul de faţă nu se prea potriveşte.
Iată deci cum stăpînul propune (ordonă) robului
colaborare după principii de el stabilite.
În continuare, diplomatul precizează că “experţii în
dezarmare” nu sînt în Irak pentru a “umili” sau pentru a
insulta, ci pentru a inspecta “într-o manieră cît mai
corect posibilă”. Intenţii bine camuflate, îndărătul acestor
declaraţii. Chiar ai putea crede că inspecţiile sînt doar un
pretext pentru a schimba politeţuri şi amabilităţi delicate
între două percheziţii. N-avem voie să nu-i credem, cînd
declaraţia e făcută de o voce a “experţilor în dezarmare”.
Ce-o fi aia, noi nu cunoaştem. De unde-şi au sorgintea
aceste “bresle”? Termenul e puţin ridicol şi oarecum
59
paradoxal: de experţi în înarmare am mai auzit şi sună
normal, dar invers parcă nu e logic şi zgîrie auzul. Cu ce
se ocupă aceşti experţi ni se sugerează, dar nu ni se
explică. Care e treaba lor concretă, de unde şi pînă unde
se mişcă, nu trebuie să ştim. Dacă ar trebui, ni s-ar spune.
Noi credem că rolul acestor experţi e să împiedice
pregătirile de război ale oricărei naţii care are gust de
independenţă. Această slujbă degradantă revine unei
armate universale (NATO, ONU), alcătuită din
mercenari ai statelor-rechin, armată ce încorporează şi un
segment funcţionăresc. Aceşti “gînditori-săgeată” nasc
legi prin care interzic celui atacat să se apere. Ei merg în
zonă cu scopul de a-şi convinge victimele să nu se apere.
Victimele vor fi crezute că sînt cuminţi abia după
inspecţia-percheziţie. Conform acestor constatări,
estimăm că în viitor conceptul de auotoapărare va fi nu
doar exclus din vocabular, ci va fi socotit delict,
infracţiune.
Dar să revenim la “experţii dezarmării”, care nu sînt
în Irak pentru “a umili sau a insulta”, ceea ce şi noi
înţelegem. Dar e imposibil să inspectezi fără să umileşti.
Prin percheziţia lor, inspectorii ONU încalcă
suveranitatea unui stat, ceea ce nu-i este îngăduit
nimănui să ignore. Organismele internaţionaliste o fac.
Beneficiind de puteri nelimitate asupra popoarelor,
erijîndu-se în agenţi ai dreptăţii, ei săvîrşesc nedreptăţi şi
abuzuri. Aceste manevre “de pace”, încălcînd principiile
democratice ale drepturilor omului, nu fac decît să
umilească şi să insulte libertatea unei naţii, tocmai prin
“maniera cît mai corectă posibilă”. “Maniera corectă”,
termen opac, scorţos, irelevant. Cum arată concret o
“manieră corectă” nimeni nu poate explica. Există oare
60
maniere corecte – maniere incorecte? Căror principii
morale o raportăm ca să-i stabilim corectitudinea? Dacă
principiile morale stau la baza “manierei” nu le ştim
(căci nu trebuie să le ştim), cum vom stabili că ceea ce
spun şi fac experţii e corect?
Deci iată-ne luminaţi, ca şi anticul Socrate, de
constatarea că ştim că nu ştim nimic. Şi, ca luminata
noastră neştiinţă să fie amplă şi prolifică, aflăm că şeful
agenţiei internaţionale pentru energie atomică,
Mohamed el Boradei, a cerut irakienilor să furnizezte
“informaţii, documente şi cît mai multe dovezi” că Irakul
nu mai deţine armament interzis. Balet de cuvinte,
acrobaţii de sensuri, piruete anormal-paranormale.
subtile reforme de logică în limbajul juridic internaţional.
Noi ştim că nevinovăţia rezultă firesc din lipsa probelor
de vinovăţie. Orice om e nevinovat nu prin cea ce
dovedeşte, ci prin ceea ce nu a făptuit. Mai nou, prin
procedura aplicată de organismele internaţionale,
nevinovăţia trebuie dovedită, acuzarea rezervîndu-şi
dreptul de a nu se lăsa convinsă de ceea ce nu i se poate
dovedi. Aşa stînd lucrurile, încet şi sigur dispare
prezumţia de nevinovăţie, ceea ce presupune că soarta
Irakului e doar un preludiu al viitoarei dictaturi
universale ce va domni peste popoare.
De-a lungul istoriei, un stat îşi apăra integritatea
naţională prin “secretele de stat” ce însumau înarmare,
strategie, tehnică militară etc., aspecte vitale pentru sorţii
războiului. Astăzi, conform tratatelor de pace, eşti
obligat să-ţi trădezi secretele ţării, furnizînd mercenarilor
ONU, NATO etc., exact ceea ce strămoşii n-ar fi furnizat:
informaţii, documente, şi cît mai multe dovezi. Invitaţie
la autodemascare, termen consacrat în perioada terorii
61
comuniste din Estul Orodox. Mai concret: Adă tu ceea ce
eu ar trebui să caut, dar n-am chef, şi nu vei muri. Sînt
sfidate cu această logică orice norme şi posibilităţi fireşti
de autoapărare şi dreptul la liberă existenţă al unei ţări.
Obiectul acestor analize nu este islamul ori Irakul, ci
infracţiunile politico-militare legalizate de cei puternici.
Irakul este doar un exemplu semnificativ, ilustrînd
limpede cum eşti pus, prin cnstrîngeri legale, în situaţia
de a solicita dreptul la sinucidere. Astăzi –
fundamentaliştii musulmani, mîine – ortodocşii
extremişti. Totuşi, ni se acordă încă o şansă: să dovedim
lumii a noastră nevinovăţie: nici ortodocşi, nici romăni.
62
ORTODOXIA UMANISTĂ
De la o zi la alta, ortodoxia se „smereşte”
alarmant, convertindu-şi generos rînduielile tradiţionale
după duhul înnoitor al vremii. De la tablourile religioase
cu pretenţii de icoane, cucifixuri cu leduri, policandre
elecrificate, microfoane şi dufuzoare plasate printre sfinţi
cu proporţii de bucătari – pînă la corala rece-academică
combinată cu „conţana” ori tînguirile romanticlacrimogene
ale „oastei Domnului”. Semne ale priorităţii
omenescului în luptă cu rînduielile Duhului aflăm şi în
predicile moi şi pufoase ale amvonului, cît şi în paginile
unor publicaţii „ortodoxe”.
Astfel, revista Lacrimi, editată de Mănăstirea
Robaia – Argeş, invită cititorul la un adevărat maraton
umanist printre articole pătut-ortodoxe. În cuvîntul
introductiv, semnat de un cunoscut vlădică, românii
pravoslavnici sînt ispitiţi să-şi revizuiască ortodoxia
„mucegăită”, prin abordarea unui limbaj neo-ortodox
profesional, praspăt şi spilcuit, doct-academic, scuturat
de orice rezonanţă „noduroasă”. Termeni precum
„armonia din Univers”, „fiinţa noastră”,
„superficialitate”, „delicateţe sufletească pentru cele
sfinte”, „înaintarea celor spirituale” etc. împănează
respectivul articol, cumpănindu-l parcă între un nobil
discurs catolico-protestant şi orientala morală pacifistunicersalistă
a „integrării în absolut”. Ce să înţelegem din
această paradă de sofisme duhovniceşti? Că ortodoxia
contemporană şi-a pirdut pînă într-atît vlaga, încît nici
„grai” nu mai are? Că pentru a fi citit şi admirat, limbajul
trebuie să-ţi fie neapărat „cult” şi „elegant”? Că smerenia
trebuie să-ţi fie „graţioasă”, iar căinţa „politicoasă”?
63
Pentru a ne edifica deplin asupra incursiunilor
umnaiste pe tărîmurile ortosoxiei, să purcedem spre
identificarea de noi sensibilităţi „ortodoxe”, zăbovind
asupra isoricului Mănăstirii Robaia, unde ni se spune că
lăcaşul „se înscrie planimetric (!) în categoria
construcţiilor exleziastice de plan trilobat (!), cu abside
poligonale (!), absida altarului prezentînd un uşor decroş
(!).”
Ce să însemne aceste rînduri pentru gospodina din
piaţă cu bărbat strungar? Că doar şi ea e ortodoxă şi
merge la biserică? Aşa se întreabă săraca “fiinţă”, şi mulţi
alţii, şi noi odată cu ei; oare să fie ortodoxia un bun al
celor deştepţi, rezervată elitelor? Să fie mai multe
„ortodoxii”: una o universitarilor, a teologilor, a
doctoranzilor, şi alata a nevoiaşilor şi prostimii
neînvăţate?
În continuare, ni se vorbeşte în acelaşi limbaj
dulceag, pretenţios, „important”, despre „membrele
comunităţii monahale”, „pioşi donatori”, „altare de
credinţă”, „har artistic”, „orizont de viaţă” etc.
În graiul Sfinţilor Părinţi, toţi cei botezaţi în Hristos
sînt numiţi creştini, bine-credincioşi, nevoitori, dreptcredincioşi,
de Hristos iubitori etc., iar în Rînduiala
Botezului cel chemat să devină ortodox este „robul lui
Dumnezeu”, în nici un caz „membru”, „cetăţean”,
„domn”, „tovarăş”… în Hristos, ori „avă civic” al
vreunui „Pateric umanist”.
Cît despre „pioşii donatori” ai „altarelor de
credinţă”, ce putem spune? Le urăm să devină „ctitori
evlavioşi” ai „duhovniceştilor sihăstrii” – vetre de
pocăinţă întru smerită vieţuire călugărească – iar nu iar
64
nu „sponsori” ai „centrelor de iradiere culturală”, după
cum se revendică orgolios unele mănăstiri.
Iată cum, înşelaţi de mirajul „harului artistic”,
cărturarii monahi „împătimiţi de frumos”, prind a se
prosterna „suav” şi „divin” noului „orizont de viaţă”:
monahismul umanist; căruia, dîndu-i „viaţă din viaţa
lor” 8după cum spune însuşi autorul elogiilor aduse
maicilor), îl usucă apocaliptic, lipsindu-l de Hristos, cAre
e viaţa Sfinţiţilor Mucenici şi a cuvioşilor monahi.
În încheierea acelui articol, cititorul ortodox e
informat că rostul mănăstirii - aşezată în „locuri
mirifice” – e altul decît îşi poate închipui şi diferit de ceea
ce Biserica, prin Sfinţii de Dumnezeu purtători, a hotărît,
anume – zice revista - „altar al încrederii în veşnicia
neamului”, adică loc de umanistă închianare la neam şi la
„sfînta încredere”. Paşoptism religios, în care neamulidol
ia locul lui Hristos, Cel uzurpat de umaniştii
naţionalişti şi de patrioţii nihilişti.
Mai mult decît atît nici marele apostat reformator
Cuza Vodă nu şi-ar fi dorit: o Biserică în care nu Hristos e
atotputernic, ci neamul plin de patimi (fie el şi românesc:
e tot urmaş al lui Adam cel înşelat de diavol, adică
„integrat” morţii, după cum zilnic observăm), care neam
– iată – a devenit dogmă, canon, altar căruia pînă şi
veşnicia i se supune cu „încredere”.
Poate unii cititori mai „naţionalişti” vor striga
patriotic, cu umanistă indignare: „De unde aceste hule
«globaliste» împotriva bietei ţărişoare?” Acestora le
răspundem cu creştinească înţelepciune: Oricît de
„drept” şi „sfînt” ar fi un neam (ceea ce e cu neputinţă),
nu poate fi mai presus de Hristos şi de Biserică, şi nici
65
măcar egal. Nu neamul (care într-adevăr e „trunchiul
mlădiţei”), ci Hristos, Mîntuitorul tuturor.
Dar, pentru că obiectul discuţiei noastre nu e
neamul 8căruia îi vom rîndui un articol aparte cîndva), ci
prezenţa umnaismului prozelitist în lumea ortodoxă,
camuflat în fel şi chip, continuăm citirea revistei noastre.
Şi ce mai aflăm? „Cuvîntul de folos” din articolul
„pedagogia creştină aplicată la Mănăstirea Robaia”
(semnat de stareţa petronela dobrescu). Aici, cititorul este
vătămat fără rezerve de limbajul gnostico-scolastic al
smintelilor sincretist-umaniste, care te lasă năuc de atîta
„cultură ortodoxă”: se vorbeşte de izbăvirea păcatelor
printr-o „pedagogie creştină”, ce „are ca ideal punerea în
acord a vieţii umane cu voinţa lui Dumnezeu”, temă
protestantă ce vizează crearea unei parităţi egalitariste
între om şi Dumnezeu, prin mijlocirea moralei simplistpietiste.
Pentru a risipi orice bănuială faţă de bunele-i
intenţii, maica autoare ne avertizează că încrederea în
„sentimentul religios nativ”, stimulat printr-o „edcaţie
religioasă adecvată”, este argumentată de însuşi
Pestalozzi, „marele pedagog şi gînditor umanist”. Despre
liberalismul ateu propovăduit în învăţămîntului elveţian
şi european îndeobşte de raţionalistul Pestalozzi,
dimpreună cu alţi „iluminaţi” (de focul iadului), s-ar fi
cuvenit să ştim nu numai noi, ci şi maica iubitoare şi
ostenitoare întru umnaistă rucodelie.
Apoi, articolul purtător „de mare forţă evocatoare”
ne poartă paşii tandru şi ocrotitor către “puritatea
copilăriei cîştigată prin tAina sfîntuui Botez”. Iată-ne
aşadar pricopsiţi vrînd-nevrînd cu o nouă dogmă: dogma
sfintei copilării, princare mica obrăznicătură e slobozită
66
de păcat şi pusă în rîndul sfinţilor. Curată infailibilitate
umanistă. Responsabil de această teologumenă: Sfîntul
Botez, împuternicit cu duioasele înnoiri.
Nu ne miră această supra-venerare a „purităţii”,
adevărată blasfemie asupra sfinţeniei şi a dogmelor
ortodoxe, cînd ştim bine că Biserica, devenită instituţie
umanitară, se dedică împlinirilor pămînteşti - „păcii
lumii”, „egalităţii sexelor”, „drepturilor omului”,
„eradicării şomajului”, „promovării valorilor culturale”
şi aşa mai departe - „idealuri” pe care nu Hristos i le-a
hărăzit, ci singură şi le-a luat, din încredinţarea
„Pedagogului suprem” - un fel de „Spirit universal”
stăpîn peste lojele iniţiaţilor – confundat în articol cu
Mîntuitorul.
Mai departe, apologia „bunătăţii” şi înăscutei
cuminţenii, ce are „rădăcini adînc împlîntate în interiorul
sufletului”, prin mijlocirea perfecţionistei „evoluţii
spirituale” ajutată de o „educaţie bună”, ajunge la culme
vorbind de o nimicnicire hinduist-nirvanică în „realitatea
supremă, atotputernică, dumnezeu” (nu ni se spune
care).
Taoişti şi confucianişti, shintoişti şi budişti,
brahmani, şamani, ocultişti, umanişti, nihilişti, anarhişti
şi alţi antihrişti ai tuturor „cultelor”, cu dogmele şi
filosofiile lor, se regăsesc în aceste „reflexe ale
principiului divin”. Găzfuiţi inconştient (sau poate nu) în
paginile aceste reviste (în care hristos e „Marele
Anonim”, ce apare sporadic, secundar ori deloc), se
propovăduiesc „noi sfere de viaţă”, o nouă ortodoxie:
ortodoxia fără Hristos, în care adevăratul stăpîn va fi
OMUL apostat, eretic, omul umnaist-ecumenist al
viitotului-prezent.
67
SUPĂRAT PE ŞTEFAN CEL MARE.
EXCLUSIVISM CONDAMNABIL FAŢĂ
DE EROI
La rubrica „Note proaste”, sub titlul „Megaloman”,
jurnalul „Libertatea” din 21 ianuarie, 2003, îşi exprimă
supărarea că, după amplasarea băncuţelor tricolore în
Cluj, primarul Gheorghe Funar pune la cale o nouă
ispravă „sinistră”: ridicarea unei statui a lui Ştefan cel
Mare, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la moartea
voievodului.
Deci necazurile autorului acestui articol (căruia nu-i
reţinem numele) sînt două: tricolorul şi voievodul. Să le
analizăm pe rînd. Culori naţionale, steme, blazoane etc.
Are orice popor pe drapelul naţional. Aşa a fost
dintotdeauna, în orice regiune, land, district, canton,
provincie, regat ş.a.m.d.
Că aceste însemne erau arborate cu mare cinste pe ziduri
de cetăţi, la castele, hanuri, conace în zile de sărbătoare, şi
nu numai, ori erau purtate în lupte pentru – a-i însufleţi
pe ostaşi era firesc şi nu deranja pe nimeni. Aşa a fost şi
în ţările române. Voievozi, boieri, oşteni plecau în bătălii
nu doar cu sîneţe, săbii, arcuri etc., ci şi cu steagurile
strămoşilor, steaguri împodobite cu chipuri de mucenici
ocrotitori. (Sfîntul Gheorghe, Sfîntul Mercurie ş.a.) ori
brodate cu fir cu semnul Sfintei Cruci. Sub aceste drapele
au biruit străbunii noştri pe turc, tătar, poleac, ungur, cu
ele în mîini au răposat şi tot su al lor priveghi erau
prohodiţi pe cîmpul de luptă.
68
Ei bine, de cînd e lumea şi pînă acum, nimeni nu a blamat
aceste fapte, numindu-le „megalomanii”. Nici voievozi,
nici boieri, nici cronicari ori istorici, nimeni nu le dat vreo
„notă proastă”. O dovedeşte faptul că nici azi drapelul
(acum lipsit de creştineştile însemne) nu e uitat, fiind
prezent la diferite ceremonii şi comemorări. Atunci de ce
atîta supărare?. Iar dacă băncile tricolore îi deranjează pe
unii, îi sfătuim să le ocolească. Dacă culorile Americii sînt
astăzi prezente pe toate meridianele pe diferite obiecte şi
reclame, de ce ar trebui să fim complexaţi de culorile
noastre naţionale? N-ar fi democratic şi nici n-ar lăsa
indiferente mediile europene, atît de receptive şi
îngrijorate de orice forme de şovinism, care, iată, se
manifestă acum prin aversiunea faţă de culorile propriei
patrii. Iar dacă pe români îi îngrozeşte tricolorul, nu-l pot
înlătura din viaţa publică fără învoirea minorităţilor
etnice, care s-ar putea simţi discriminate de o asemenea
hotărîre.
A doua atitudine xenofobă a jurnalistului e faţă de statuia
lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, ce va fi amplasată în Cluj de
amintitul primar.
Orice om îşi preţuieşte strămoşii. Orice stat îşi preţuieşte
eroii şi oamenii cei mai de seamă. America nu-l uită pe
Washington, nici Germania pe Bismark. Anglia se
mîndreşte cu Nelson, iar Franţa cu Napoleon. Noi de ce
nu ne-am mîndri cu voievozii noştri, în cazul de faţă cu
Marele Sfînt Ştefan? O atitudine diferită faţă de ţările
menţionate, ţări cu o adîncă tradiţie democratică n-ar fi
nimerită, ci, dimpotrivă, lipsită de tact. Căci, dacă sîntem
reci faţă de strămoşii noştri, vom putea cinsti pe cei din
alte neamuri?. Aşa gîndind, nu ne intrigă ingeniosul
proiect prin care se cinsteşte memoria pomenitului
69
înaintaş, ci-l socotim o nouă formă de integrare în rîndul
valorilor europene. Fiecare naţie oferă Europei ceea ce-i
este mai drag, mai specific. Nouă ne sînt dragi toţi cei ce
au înfruntat puhoaiele duşmane pentru Crucea lui
Hristos şi pentru neam. Voievozii şi Sfinţii adormiţi întru
dreapta credinţă: Mircea cel Bătrîn, Vlad Ţepeş, Matei
Basarab, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Constantin
Brîncoveanu, Dragoş Vodă şi Alexandru cel Bun,
dimpreună cu întreaga seminţie a Muşatinilor sînt cele
mai vii exemple de demnitate europeană. Cu ei intrăm în
această Europă, pe care dibăcia, credinţa şi vitejia lor au
salvat-o adeseori de iminenţa integrării în Imperiul
Semilunei. Lor deci le sîntem recunoscători pentru
credinţa pe care o moştenim şi pentru limba ce o vorbim.
Lor le închinăm imne de slavă şi creştinească cinstire.
Prin ei ne integrăm Europei, tocmai pentru că ştim înalta
preţuire pe care o’ are omul european valorilor noastre
naţionale. Căci ce poate fi mai plăcut Europei decît
voievodul creştin apărător al acestor valori?
Din această perspectivă, amplasarea în Cluj a statuii
voievodului moldovean e un act de firească solidaritate
cu năzuinţele europene, act ce nu poate fi interpretat în
mod tendenţios şi separatist. O altă atitudine decît cea
prezentată, noi o numim exclusivism retrograd faţă de
valorile democratice, ba chiar încălcare a drepturilor
omului în dorinţa de a-şi cinsti strămoşii.
70
CHIPUL LUI HRISTOS ÎN PICTURA
DOMNULUI SABIN BĂLAŞA –
SINCRETISME ARTISTICE
Sabin Bălaşa – un nume celebru în arta românească,
personalitate amplu mediatizată. Aşa se explică de ce în
luna august a anului trecut, aflîndu-mă la Iaşi, nu mi-am
refuzat ocazia de a admira lucrările domniei sale, expuse
la “Sala paşilor pierduţi” a Universităţii.
Ajuns acolo, ce să vezi? Pichete de paznici ai artei, artistic
mobilizaţi, pigmentau fioros zona, dîndu-ţi penibilul
sentiment de presupus infractor. Driblînd cu dibăcie pe
aceşti Rambo autohtoni ai trupelor de pace, iată-mă ajuns
în sfîrşit în cuibul frumuseţii. Aici însă... surprizesurprize,
de cine credeţi? De Sabin Bălaşa, bineînţeles.
Într-o înghesuială de bazar: strigăte, icnete, uimiri,
comentarii, declaraţii, interviuri, în sfîrşit, o democratică
hărmălaie. Erau oameni de toată mîna: tineri, bătrîni,
intelectuali, artişti, oficialităţi locale şi, bineînţeles,
reprezentanţi ai Bisericii, toţi sub supravegherea sinceră
şi prietenoasă a reprezentanţilor păcii în zonă, simpaticii
bodigarzi. În fine, pentru a nu pune la grea încercare
răbdarea cititorului, să trecem dar la datele problemei:
surprizele domnului Bălaşa, concretizate în exponatele
domniei sale. Da, căci tematica şi cromatica pieselor
expuse era atît de alambicată, încît, năucit de straniile
arătări înrămate, mă-ntrebam de-i coşmar ori aievea ceea
ce dibuiam halucinant: cai, păsări, peşti, ape, mări, scoici,
ţărmuri, arbori, femei, aştri şi alte lighioane terestre,
extraterestre – fragmentate, ştirbite, subţiate, îngroşate,
71
ciobite, lungite, turtite, lăţite, lărgite, chircite, pătrăţite,
rotunjite. În sfîrşit, un amalgam de vîrcolaci şi dihănii
artistic stilizate. În acet magic spectacol al demenţei şi al
hazardului, totul era grotesc şi haotic şi nimic normal:
capete, mîini, picioare, copite, aripi, nasuri, ochi, urechi
etc., aruncate pe pînză bezmetic, amestecate cu ierburi şi
ape, cu lumini şi umbre, în nuanţe de iad şi străluciri
“nucleare”, descărnate, electrizate, contorsionate,
crispate, adevărată antologie a delirului fără margini.
Această nesfîrşită gamă de nuanţe “artistice”, care în
Occidentul apostat, lipsit de norme creştin-ortodoxe, o
identificăm în lumea consumatorilor de droguri, la noi
era cîndva un argument solid pentru stabilirea unui
diagnostic medical. Acum însă, boala e numită “artă”, pe
care ar iscusi-o mulţi suferinzi internaţi în spitalele de
neuro-psihiatrie.
După atîtea observaţii “răuvoitoare şi tendenţioase”, se
pune întrebarea: De ce pictura Domnului Bălaşa e aşa, şi
nu altfel? Ce are rău pictura domniei sale? Vom încerca
să răspundem printr-o logică şi normală abordare a
problemei. Răul care nu ne dă pace e de mai multe
“culori”: piesele expoziţiei nu au o identitate precisă, nu
prezintă un mesaj clar şi logic, înşelînd orice ordine şi
certitudine. Căci, întrebat fiind de autor ce înţelegi din
tablourile sale, poţi oferi o mie de răspunsuri, la capătul
cărora maestrul să-ţi răspundă candid: “Ai greşit,
răspunsul e altul.” Iată deci că acest tip de artă
relativizează orice logică, orice valoare, înlocuind-o cu
supoziţii dezechilibrante. Dar cheia problemei cred că e
alta: n-am întîlnit chipul lui Hristos în pictura Domnului
Bălaşa. Tablourile lui sînt orfane de frumuseţea lui
Hristos, văduvite de armonia şi normalitatea valorilor
72
creştine. Au duhul european al filosofiei lui Nietzsche,
Freud şi ceilalţi, nihilişti potrivnici logicii creştine,
părinţii culturii europene de azi. Aşa tătici – aşa cultură:
cultura-avorton. Da, producţia lui Sabin Bălaşa are duhul
spaimelor cubiste ale lui Picasso, duhul chinurilor
expresioniste ale lui Kokoscha şi Chagal, duhul ţicnelilor
futuriste ale lui Boccioni şi, nu în ultimul rînd, duhul
degeneratului suprarealism al isterico.maniacului Dali.
Deci creaţiei d-lui Bălaşa îi lipseşte duhul lui Hristos,
duhul ordinii şi al echilibrului, duhul frumuseţii şi al
liniştirii, duhul adevărului şi al cuminţeniei creştine,
duhul sever şi tranşant al sufletului nebîntuit de himere
şi cumplite obsesii. Căci, dacă arta nu spune adevărul,
zicînd binelui bine şi răului rău, descoperindu-ne pe
Dumnezeu ori pe diavol prin înfăţişările ei, atunci nu
rămîne decît mijloc de perpetuare a fricii şi nesiguranţei,
a minciunii şi iluziei, promovare a întunericului,
neantului, morţii şi nimicului în tot şi în toate. Aşadar,
ştiind că fără Hristos orice artă e un rînjet al morţii, chiar
o apologie a sinuciderii, sugerăm artiştilor, şi mai ales
maeştrilor penelului, să-şi supună conştiinţa unei
“expertize” creştine, întrebîndu-se onest de cine sînt
inspiraţi şi cui slujesc producţiile lor, lui Dumnezeu, ori
lui Mamona, ştiind că “cine nu e cu Hristos e împotriva
Lui”.
73
NIHILISMELE ARTEI – CRIZA
NORMALULUI ÎN SOCIETATEA
CONTEMPORANĂ. O CRITICĂ
ORTODOXĂ
Nu sînt pictor şi nici critic de artă, dar ocazional nu-mi
refuz o incursiune prin “galerii”. Copleşită de
“frumuseţile industriale”, firea îşi caută diferite remedii,
dîndu-ţi ghes să mai schimbi decorul, ieşind la plimbare.
Plimbare pîndită de unele riscuri, căci “frumuseţile”
întîlnite în cale pot fi prelungiri ale “minunilor” dinainte,
eventual mai stilizate, mai estompate, rotunjind artistic
cutele prea ostentative, muchiile şi asperităţile prea
evidente ale civilizaţiei. Aşa se face că dovezile
incontestabile ale “culturii” contemporane te însoţesc
obsesiv orişiunde. Uimitoarea “estetică a urîtului” şi
penibilului e cu noi, pe stradă, în magazine, în tramvai, în
cartier, în parc, la teatru, la serviciu. Peste tot – acelaşi
nihilism artistic, prezent în tot ce ne înconjoară: aplice de
plastic, “icoane”-ceas, mobilă din furnir, bibelouri de
plastic, postere cu pisicuţe, persane turceşti etc. – în case.
Iar prin tîrg: “troiţe” cu led-uri, biserici cu termopane,
vehicole ornate cu postere şi reclame, manele prin pieţe,
monumente din fontă, “frumuseţi” ale absurdului,
mărturii ale “omului mort”.
Cînd, obosit de acest babilon artistic, tînjind după o lume
normală, poposeşti într-o galerie de artă, socotind că te-ai
izbăvit, cruntă îţi este dezamăgirea: exponatele nu te
iartă, ci-ţi prezintă simptomatic poezie cu miros de
morgă, întîmpinîndu-i căutările cu baudelair-ice detalii şi
ciorăneşti amănunte. Din orice piesă purced către privitor
74
psihozele veacului: învălmăşeli de cuburi, linii, cercuri,
forme bizare, fulgerate de mediane metalice, coşmaruri
psihedelice, vîscoase apariţii ezoterice, paranormale
străluciri şi explozii, apocaliptice estompări ale straniului
şi grotescului.
Apologii ale nebuniei, hazardului, nimicului. Vid de
identitate, abstract eteric, neant nirvanic. Artă fără
certitudini, în afara oricărui mesaj concret, precis,
raţional, în care tot ce e normal şi frumos, tot ce e logic şi
firesc e hulit, lepădat, aruncat. Într-o lume în care totul
este cum nu este şi cum nu trebuie să fie, în care utopiile
sînt prezentate drept realităţi, iată că nici arta nu e altfel.
Cum n-ar fi aşa, cînd arta e vocea a ceea ce sîntem noi,
vestind semenilor normalul din noi? Dar mai avem noi
oare o noţiune precisă a normalului? Mai vrem noi să fim
normali? Mai putem noi fi normali? Întrebări la care
pentru început răspundem tot printr-o întrebare: De ce
nu sîntem normali? Răspunsuri sînt multe, dar pentru că
vin din minte omenească nu pot fi depline. Motivaţiile
nedesăvîrşirilor noastre ar fi: educaţia, predispoziţiile,
conjuncturile, sărăcia, bogăţia, mediul, obişnuinţa,
zestrea genetică, predestinarea etc., scuze mai mult
închipuite.
Nu, nu acestea sînt izvoarele schizofreniei generale, ci
lipsa Dumnezeului celui viu din viaţa particulară a
fiecăruia şi din toate segmentele sociale contemporane.
Fără Hristos, Cel atoate-îndumnezeitor, nimeni şi nimic
nu este şi nici nu va fi normal: nici omul, nici gîndurile
lui, nici filosofiile lui, nici pasiunile lui, nici politicile lui,
nici guvernele lui, nici pedagogiile lui, nici democraţiile
lui, nici artele lui, nici culturile şi civilizaţiile lui, nimic
din ale omului şi din tot ce există oriunde. Deci, toate
75
întrebările şi preocupările de pe Terra îşi află răspunsul
unic în Hristos cel înviat, fără de care totul este mort,
inclusiv vinovata artă pe care o comentăm. Căci ce e arta
fără Hristos? Un cadavru original căruia toţi i se închină.
O democratică anarhie de idei, culori, sunete, forme,
căreia fiecare îi spune cum vrea, botezînd-o romantism,
realism, cubism, futurism, impresionism, fovism,
expresionism, abstracţionism, suprarealism, sumedenie
de deformări şi fărîmiţări. Aceste fracţionări externe sînt
urme “artistice” ale bolilor noastre sufleteşti, ale
sufletului orfan de Hristos.
Dăm glas acestor reflecţii fiindcă astăzi nu afli chipul lui
Hristos nicăieri în artă. Nicăieri în artă nu se vorbeşte de
Hristos, nu întîlneşti învăţăturile lui Hristos, nici o artă
nu poartă sfinţenia lui Hristos, căci nu slujeşte lui
Hristos. De aici şi abundenţa de curente şi stiluri cu
multele lor variante: temelia tuturor artelor e omul
neliniştit, chinuit, nestatornic, zbuciumat, bolnav,
niciodată acelaşi. Cînd Hristos va fi cap şi inimă
preocupărilor noastre, artele toate vor fi şi ele
dumnezeieşti şi îndumnezeitoare. Cînd Hristos va fi
miezul societăţii, tot ce înseamnă cultură va fi sfinţit şi
sfinţitor. Atunci omul va fi izbăvit de groteştile şi
înşelătoarele dedublări culturale, care se vor arunca în
haznaua istoriei.
76
APOSTATI CONTEMPORANI
Întâlnesti deseori în viată oameni care purtati de valuri
încoace si-n colo, îngrijorati doar de bucata de pâine si de
confortul familiei îsi topesc zilele în dulceaga rutină a
bucuriei de a exista. Nu-si ostenesc inima cu durerile
altora, nu-si pun întrebări dezmortitoare, nu-si frământă
sufletul cu tainice zbateri: plutesc inert în toropeala
traiului molcom si fără probleme.
Ei bine, acesti apostati contemporani sunt tot mai multi
printre crestinii zilelor noastre; crestini de circumstantă,
oameni care au devenit crestini prin descendentă, iar nu
prin asumarea constientă a
ostenelilor sfintitoare în viata personală si socială, atât de
proprii adevăratului crestin.
Ne întrebăm oarecum retoric, dar cuprinsi de o adâncă
durere a inimii: oare generatiile veacului nostru nu mai
poartă într-însele sământa adevărului, nu-si mai
pretuiesc ele zestrea chemării la viata crestină, zestre
scump
apărată si cu sânge pecetluită de strămosii nostri? S-a
stins oare din firea neamului nostru scânteia sfintelor
năzuinte, izbucnirea mucenicească împotriva fărădelegii
care ne sfărâmă puterile, cocotată la tribuna
dreptătii? Oare românul si-a uitat cu totul vocatia
sfinteniei, puterile nesovăitoare în lupta cu păcatul? Oare
a pierdut cu totul dorinta unei alte ordini, alta decât cea
impusă omenirii de mai marii lumii, cu sprijinul politic al
vânzătorilor de neam si tara?
77
Iată întrebări care ar trebui să zguduie tihna rusinoasa a
fiecărui român si a fiecărui crestin, întrebări pe care dacă
noi, fiecare în parte, nu ni le punem, vom pieri ca neam si
crestini. Sunt întrebări cu care ne vor judeca
în fata lui Dumnezeu, atât înaintasii, cât si urmasii nostri,
sunt întrebări care, cândva, la judecata neamurilor ne vor
acuza ca le-am lăsat fără răspuns din cauza sfâsietoarei
ignorante care ne macină existenta.
Chipurile apostaziei pot fi dulci sau amare
Dar poate unii nedumeriti se întreabă: "De fapt, care-s
primejdiile care ne pândesc, cum ne atacă, unde tintesc,
unde sfârsesc etc.?"
Primejdiile simt multe. Chipurile lor sunt si mai multe.
Unele-s dulci, altele amare. Unele resping, altele atrag, în
functie de formele pe care le îmbracă si de dispozitia
fiecăruia în parte de a se lasă momit. Dar, totusi,
cel mai bine le cunosc, pentru că se luptă cu ele, cei care
duc viata adevărat crestineasca; cei ce nu se tem de
durerile vietuirii crestine; cei ce râvnesc bucuriile
suferintei, care nu cochetează cu poruncile aspre ale
Evangheliei, ci le împlinesc cu sfânta lor râvnă, fără
viclene concesii moderniste si ecumniste.
Mergând pe firul problemei, cred că cea mai
inspăimântătoare primejdie, atât pentru toti crestinii, cât
si pentru fiecare în parte, este apostazia.
Exista astăzi mai mult ca oricând o mentalitate si o
societate cu o uimitoare predispozitie spre apostazie. Dar
ce fel de apostazie? Este ea identica cu apostazia primelor
78
secole crestine, asa cum apare ea din manualele de istorie
bisericeasca si din Vietile Sfintilor? Numai partial.
Se aseamănă cu cea istorica, pentru că dezbină de
Hristos, de Biserica, de mântuire. Dar apostazia
vremurilor noastre, pe lângă formele clasice de afirmare,
prezintă si chipuri noi, "atrăgătoare", "binevoitoare",
"umaniste
si ocrotitoare". Vechea apostazie era tiranică, grosolană,
dar mai ales fătisă, astfel incit iti solicita împotrivirea,
dârzenia, capacitatea de rezistentă, dându-ti posibilitatea
de-a o identifica direct si implicit, de
a o contracara. Presiunile fiind de natură externă,
torturile vizând distrugerea fizică a crestinului, sufletul
îsi păstra o anumită independentă si putere de răzvrătire,
ceea ce era, si este, fundamental important pentru
un crestin în lupta cu păcatul si cu apostaziile vremii.
Apostazia lucrează în noi precum cariul în lemn
Dar astăzi? Apostazia în forme dintre cele mai rafinate
este omniprezenta si se insinuează hoteste în fiecare din
noi si în fiecare ungher al societătii.
Chiar si prin casnicii nostri, adeverind cuvântul
Evangheliei, apostazia lucrează răbdătoare în noi precum
cariul în lemn.
Dar asta nu înseamnă că nu ne putem împotrivi ei.
Având în vedere că apostazia se strecoară în inimile
noastre prin trup si prin suflet, pe acestea se cuvine să le
79
păzim mai întâi. Această păzire crestinii o numesc
înfrânare. Ne înfrânăm împotriva fiecărui păcat. Ne
folosim de înfrânare împotriva tuturor păcatelor cu care
ne ispiteste societatea contemporană apostată.
Trebuie să stim însă că cei mai feriti de apostazie sunt
crestinii care, zilnic, îsi hrănesc sufletele nu cu ziare sau
televiziune, nu cu preocupările desarte ale acestei lumi,
nu cu îmbuibare, desfrânare, slavă desartă sau lăcomia
banilor, ci care se hrănesc cu iubirea lui Dumnezeu, cu
citirea neobosită a Sfintei Evanghelii si a Vietilor Sfintilor,
cu meditarea la cuvintele Sfintilor Părinti, care dau
vigoare si bărbătie sufletului spre
a se împotrivi păcatului si apostaziei.
O teologie "umanistă", socială si conciliantă
Hărtuiala vine astăzi din toate directiile, cu pasi de pisică,
iar păcatul loveste cu iutime de fulger. Nu iartă pe
nimeni. Nici pe presedinte, nici pe primar, nici pe
deputat, nici pe savant, nici pe omul de rând - absolut
toti
suntem încercati de păcate.
Unii vor fi crezând că lepădarea de Hristos e mai
iertătoare cu întâistătătorii Bisericii, că apostazia aceasta
generală ocoleste constiintele prelatilor nostri, arhierei si
clerici.
Ei bine, nu-i chiar asa. Nimeni nu este infailibil în fata
rătăcirilor moderne. Lepădarea sau apostazia, astăzi ca si
80
întotdeauna, poate să ia chiar si chipul lui Hristos, chip
pasnic si blând, conciliant si iubitor.
Întâlnim acest chip atât în conferinte pan-ortodoxe, în
aliante "de pace", în bănci ale "religiilor", în fundatii cu
caracter ecologist sau umanist, în întruniri, mitinguri si
dezbateri cu scopuri, desigur, dintre cele mai
"nobile".
Oare acesta să fie chipul lui Hristos? Cu sigurantă nu.
Oare pentru aceasta s-a întrupat, răstignit si înviat
Hristos? Pentru concesii, compromisuri si calcule
meschine, pentru progres, confort, pentru diplomatie sau
pentru "o
lume mai bună" si "pace între popoare"?
Dar orice drept-credincios stie că răspunsul este nu. Dacă
mă mântuiesc prin bunăstare de ce mai postesc, de ce mă
mai înfrânez, de ce să mă mai nevoiesc? Dacă mă
mântuiesc prin "progres" si "ordine socială" înseamnă că
strămosii nostri care n-au cunoscut "progresul" si nici
"ordinea socială" modernă nu s-au mântuit.
Aceasta teologie "umanistă", socială si conciliantă, pune
accentul pe acest veac, spre bucuria trecătoare a trupului,
dar întristează sufletul, căci răpeste ortodoxului dorirea
si asteptarea vietii vesnice. A fost sesizată si
aspru criticată de marii sfinti nevoitori ai Bisericii
Ortodoxe (în vremea noastră de Sfintii Teofan Zăvoritul,
Ignatie Briancianinov, Ioan Iacob Hozevitul, Pavel
Florenski, Ioan Maximovici, Serafim Rose, Iustin
Popovici,
81
Paisie Aghioritul etc.) cât si de gânditori ortodocsi
precum Dostoievski,
Leontiev etc.
Omul - un "bun" al unei oligarhii comerciale
Acest "umanism universalist", la origine catolicoprotestant,
cu îndepărtate ecouri din lumea Greciei antice
(Protagoras: "omul este măsura tuturor lucrurilor"), care-l
pune pe om deasupra tuturor lucrurilor, este încurajat
si întretinut inconstient de noi toti, iubitori ai simturilor
si aserviti "societătii de consum".
Dar ce este această "societate de consum" e foarte bine să
stim, ca să fim prevăzători. E societatea care-l transforma
pe om într-un "bun" al unei oligarhii comerciale. E
societatea care a făcut din marketing unicul ei
principiu: religios, moral, social.
Trebuie sa recunoastem că omul zilelor noastre, nu face
diferentă dintre social si moral. Dacă un crestin
săvârseste un act imoral, dar necondamnat constitutional
si social, el nu sesizează că a păcătuit în fata lui
Dumnezeu, că a călcat porunca lui Hristos, că este în
lepădare fată de Biserică si fată de legile mântuirii; el nusi
sesizează apostazia. Pentru acest om, dumnezeu nu
mai este Hristos, ci Statul, Guvernul, Constitutia,
sau poporul, lumea si legile ei. Acest soi de om săvârseste
păcatul, atent doar la datoria sa publică, iar apoi se poate
întoarce linistit acasă, îsi ia dejunul, se bucurăă linistit de
familie fără lăuntrice mustrări si sufletesti frământări. E
tipul celui care săvârsind păcatul, e vesel,
82
multumit, bine dispus că si-a făcut constiincios "datoria".
E tipul celui care în fata mustrărilor răspunde senin si
candid: "eram la serviciu", "am procedat după lege", "am
avut ordin", "mi-am făcut datoria", "seful
răspunde" etc.
Generatia nepăsării
Acest gen de oameni au fost uneltele ideale ale tiraniei
politice, de la comunism la orice regim satanic; acest soi
misună printre noi si astăzi, unii îsi spun chiar
"credinciosi", dar ei vor fi călăii nostri de mâine.
Vinovati suntem toti cei care ne facem pilde de astfel de
moravuri, favorizând răspândirea lor, cedând în fata
puterii, a santajului, a unui interes meschin, a asigurării
unui servici, a unui profit nemeritat etc.
Toate acestea la un loc, toata nesiguranta, toată ezitarea,
toată frica de teama si de dragul lumii sunt fiice ale
apostaziei; sunt lepădări de adevăr, lepădări de dreptate,
lepădări de curaj, lepădări de mucenicie, lepădări de
dragoste pentru sufletul omului, lepădări de neam,
lepădări de credintă, lepădări de Dumnezeu, lepădări de
mântuire, de rai, de vesnicie.
Un mare cuvios al vremii noastre, părintele Paisie
Aghioritul, observând toate aceste răni ale societătii,
numea lumea contemporana "GENERATIA
NEPĂSĂRII", adăugând că "nepăsarea fată de Dumnezeu
aduce nepăsarea fată de
toate celelalte."
83
Da, într-adevar, în nepăsarea fată de Dumnezeu stă tot
dezastrul lumii noastre, toate esecurile noastre, toată
deznădejdea noastră, toată teama de viată si de moarte.
Dacă trândăvia si necredinta au adus atât nor de
nepăsare si amorteală în sufletele noastre, oare ce va fi cu
generatiile viitoare? Nu cumva îsi vor urî propria viată,
oare nu îsi vor urî părintii,oare nu va fi o lume demonică
pe pământ? Vai celor de mâine, si vai nouă, celor de azi,
că suntem vrăjmasii copiilor nostri, suntem vrăjmasii
strămosilor nostri, vrăjmasii mântuirii neamului
omenesc, vrăjmasii lui Hristos cel răstignit, Care ne
mustră cu cuvintele acestea: (Matei 23, 32-33).
84
HARRY POTTER, MICUL VRÃJITOR
Pentru creştinii ortodocşi, seria de filme şi cărţi sub
numele de Harry Potter este o subtilă invitaţie la
vrăjitorie. Cele trei producţii cinematografice - "Piatra
Filosofală", "Camera Secretelor" şi "Închisoarea Alkazar"
sunt adevărate capodopere de iniţiere în ocultism ce
înlocuiesc deochiul ţigăncilor cu de acum "universitara şi
ştiinţifica" magie pe care fiecare nestingherit o poate
deprinde acasă. Trebuie doar să ai o baghetă, multă
voinţă şi să crezi... iar zborul pe mătură sau mutarea
obiectelor devin doar o chestiune de timp. Bineînţeles,
puterea lui Harry se transmite doar celor însemnaţi cu un
fulger pe frunte...
Această vrăjitorie "domestică" nu este altceva decât
reînvierea într-o nouă formă a păgânismului ce întunecă
mintea şi înrobeşte voinţa oamenilor spre a-i conduce în
cele din urmă la venerarea lui Satan.
HARRY POTTER Este un orfan isteţ şi atrăgător care
locuieşte cu nesuferitele lui rude. Pe când era copil,
Voldemor, vrăjitorul cel rău, i-a ucis pe părinţii lui -
vrăjitori şi ei, încercând să-l ucidă şi pe el. Dar Harry
Potter, având puteri supranaturale, a reuşit să scape. La
vârsta de 11 ani a primit o invitaţie pentru a studia la
şcoala de vrăjitori Hogwarts. Acolo descoperi, după o
scurtă pregătire, faptul că şi el de asemenea, este vrăjitor,
chiar unul de calitate. Treptat este iniţiat în lumea
vrăjitoriei care se prezintă cititorului ca una plină de
provocări, fascinantă şi misterioasă.
Această nouă lume aparent inocentă este zugrăvită în
cuvinte de Joanne K. Rowling, care într-un interviu dat
ziarului Times a declarat că este membră a bisericii lui
85
Satan din USA şi că donează jumătate din venitul ei
acestei organizaţii. Astăzi, mai mult de 14.000.000 de
copii din toată lumea aparţin bisericii lui Satan în
principal datorită propagandei personajului Harry
Potter.
Ecranizările celor de la Warner Bros. Company
(statistic, 41% din întregul colectiv de 856 oameni poartă
nume evreieşti iar compania ce se ocupă cu efectele
speciale se numeşte Lucas Digital Ltd.) ţintesc asupra
copiilor între 6 şi 18 ani, saturaţi de platitudinea vieţii
moderne, de neînţelegerea vieţuirii creştine caracterizată
ca fiind învechită, de oprimare şi nedreptate. Orice copil
are cel puţin un motiv temeinic pentru a se regăsi în
pielea lui Harry Potter. Iar de aici încep toate ispitirile
ocultismului asupra sufletului şi a conştiinţei.
Dar iată cum ajung să descrie copii lumea magică din
cărţile cu Harry Potter:
1. O fetiţă de 12 ani scrie: "Am citit toate cărţile de trei ori.
Când le citesc călătoresc într-o lume magică. Aş vrea să devin
şi eu vrăjitoare."
2. Un băieţel de 10 ani afirmă: "Când mă voi face mare as
vrea să învăţ despre necromanţie putând în acest fel să invoc
marii demoni de pe pământ."
3. O fetiţă de 9 ani zice: "Sunt o cititoare înfocată a lui
Harry Potter şi as fi vrut ca în lumea noastră să existe magie."
FILOSOFIA ANTIHRISTICã
În primul rând în nici un film HP nu se rosteşte
numele lui Hristos şi nici nu se pomeneşte de Dumnezeu.
Totul este magie, vrajă, mister, iniţiere, putere. Câştigă
cine e mai iscusit în folosirea baghetei şi rostirea
formulelor. Ce e Crucea pentru creştin este bagheta
pentru cei din "lumea cealaltă". Însă micuţul Harry are o
86
harismă specială: este un mesia, un invincibil, un protejat
celest, care după ce trece de toate obstacolele îşi arată
adevărata putere: IUBIREA de părinţi şi de cei din jurul
său. Iubirea este cea care-l ajută să-l învingă pe Vrăjitorul
cel Rău cu mâinile goale, iubirea este pricina pentru careşi
pune viaţa în pericol pentru aproapele. Magia l-a făcut
să înţeleagă şi să aleagă iubirea, nu Dumnezeu. Magia
este calea către iubire, magia este iubire, magia este
pricina a tot binele ce vine din iubire. Restul e o
"problemă de alegere" ce nu are nici o legătură cu Hristos
şi dragostea Lui răstignită.
Prin orice privitor la aceste seriale, se împlineşte o
profeţie rostită la început de Vrăjitorul cel Bun numit
Albus Dumbledore (ce seamănă perfid de bine cu
Bătrânii Ortodoxiei): "Acest băiat va fi faimos: nu va fi un
copil în toată lumea care să nu-i ştie numele." Într-adevăr
trebuie să-i dăm dreptate, căci orice privitor sau cititor
este transformat într-un personaj ce trăieşte alături de
eroul principal, chiar după terminarea filmului sau a
cărţii, prin afecţiunea faţă de HP şi pomenirea numelui
acestuia. Aşa cum rostirea numelui Voldemort provoacă
teribilă frică în lumea vrăjitorească, aşa şi proorocitul
nume Harry trebuie să devină o incantaţie bineplăcută
copiilor din lumea reală.
Imaginativa lume din inima castelului Hogwards este
ispititoare. Acolo totul este magie. Cerul este o vrajă,
fantomele bântuie nestingherite, ţi se poate întâmpla
orice oricând. Hrana se dă prin vrajă, uşile se deschid
prin vrajă, blestemele se dezleagă prin vrajă, micile
neîmpliniri tot prin vrajă se rezolvă. Omul vrăjitor şi
alchimist este creatorul şi stăpânul acestui demonic
univers.
87
DrãcuSori simpatici
Majoritatea personajelor virtuale, sunt fiinţe neumane cu
chip de draci. Chiar dacă arată "bestial" filmele ni-i
prezintă a nu fi precum susţine Biserica: trufaşi, vicleni,
pizmaşi, hidoşi şi plini de pofte spurcate.
Nu, "micii demonaşi" - goblini, trolli, elfi, fantome cu şi
fără cap - nu sunt chiar aşa răi şi urâţi, ci prin binele
antihristic "devin" simpatici şi nevinovaţi. Aşadar este de
ajuns pentru un copil să creadă că uneori şi demonii pot
fi "de treabă" dacă eşti bun cu ei, arătându-se chiar
"frumoşi" dacă-ţi împlinesc dorinţele dând inimii bucurie
şi că în general "spiritele" nu pot face nici un rău celor
care posedă forţe magice.
Recuzita vrãjitoreascã
Ceea ce vedem petrecându-se cu personajele sunt
întruparea unor practici vrăjitoreşti: profesoara
McGonagall transformându-se în pisică şi invers, mături
zburătoare, licori cu putere asupra vieţii şi a morţii,
levitaţii de obiecte, incantaţii paralizante. Toate
preînchipuie manifestări demonice la care se adaugă un
fundal şerpesc terifiant şi puţin sânge negru pentru ca
scena să fie desăvârşită şi captivantă, pentru a stârni
pasiunea pentru mister, ocult, întunecime. Auzirea şi
citirea numelor drăceşti (Draco şi Lucius Malfoy, casa
Viperinilor, Snape (snake), lord Voldemort, Salazar
(nume de diavol), aleea Diagon-dragon) este o chemare a
forţelor răului pe tot parcursul filmului, o permanentă
incantare şamanică şi nu în cele din urmă o familiarizare
a pruncilor cu macabrul. Sfântul Ciprian, fost vrăjitor,
spunea despre trecutul său întunecat că demonii aşa
88
mare putere i-au încredinţat, încât putea amăgi minţile
oamenilor făcând în chip real cele de mai sus; şi tot
sfântul mărturiseşte că doar cu harul lui Dumnezeu a
reuşit să se izbăvească de o aşa mare înşelare.
Prin tot ceea ce face Harry Potter stârneşte uimire şi
admiraţie. Lupta lui pentru bine (binele antihristic) este
uşa de intrare în sufletul admiratorilor săi a întregii
influenţe magico-demonice. De unde are HP aceste
puteri supranaturale şi cum le poate stăpâni? Filmele ne
răspund că de fapt toţi avem în noi aceste "afinităţi
magice" şi "predispoziţii sufleteşti", doar că încă nu ştim
a ni le trezi şi le pune la treabă. Harry a fost creat tocmai
pentru a apărea ca un nou salvator, chip animat al
viitorului Antihrist. El îşi înfrânge duşmanii şi îşi
salvează prietenii într-un mod supranatural. Cărţile
despre el, treptat şi parcă programatic, învaţă totul
despre vrăjitorie şi despre modul folosirii ei pentru a-i
influenţa pe ceilalţi şi a te răzbuna pe duşmani. Ele
prezintă de asemenea lumea magiei ca fiind de două
tipuri: magia albă, considerată ca bună şi magia neagră,
privită ca Satanism. Totuşi, în caz că eşti în pericol,
pentru a te păzi de niscai probleme, ţi se permite să
foloseşti şi magia neagră. Semnul fulgerului de pe
fruntea HP este un semn satanist, este chiar semnul fiarei.
În film mai e o parşivenie. Toate scenele în care HP şi
prietenii săi ajung la situaţii limită (întâlnirea cu
vrăjitorul-vampir, cu păianjenii etc.) apare ca din senin,
neprogramată şi neaşteptată, soluţia salvatoare. Dată cu
mărinimie de "atotputernicul supranatural", de cel care se
lasă în umbră subînţeles a exista şi a conduce totul, de cel
care se multiplică în multe şi nebănuite chipuri şi forme
în imaginaţia privitorului. Dar nu vă lăsaţi amăgiţi, căci
89
despre Satana e vorba, nu de Dumnezeu-Hristos, carele
toate le lucrează la lumină şi toate ale Lui îi poartă
întipărite numele, crucea, chipul şi asemănarea.
Amuzament sau batjocurã?
Discutând cu mulţi potterişti, nu am fost surprinşi să
aflăm că reeducarea ce li s-a făcut este foarte perfidă şi
greu de îndreptat. Pentru mulţi puterea magică e ca o
credinţă pe care o doresc pentru a face binele. Şi mai
mulţi s-ar lăsa de şcoală şi ar urma iniţierile de la
Hogwarts. Dar toţi s-au lăsat vrăjiţi de filme şi s-au
amuzat copios de întâmplările scornite. Însă de toţi
aceştia, la urmă, s-a mai amuzat cineva. Este cel care nu
rabdă lumea aceasta creată armonios de Dumnezeu şi
inventează universuri în care mintea să nu mai poată
avea oprelişti în Lege sau Cruce, o altă lume în care
cuvântul Evangheliei nu are nici o putere. E cel ce
plăsmuieşte spaţii "libere" în care oamenii pot trăi mai
bine fără Hristos, în care oamenii se fac ei înşişi hristoşi
în locul lui Hristos. E acelaşi Satan care-i batjocorea acum
2000 ani pe cei ce huleau Chipul Împăratului Răstignit.
Pentru cei mari filmul este destul de "neserios" pentru
a ridica sus-numitele probleme creştin-educaţionale. Este
"doar" o relaxare de câteva ore a întregii familii. Ceea ce
pe cei mari îi îndulceşte, pe cei mici îi împătimeşte prin
faptul că în imaginaţia celor tineri minciuna ia chipul
adevărului, faptele magice petrecându-se cu adevărat ca
realităţi nemincinoase. Harry impune copiilor un model de
vieţuire ce renunţă la valorile tradiţional creştineşti,
preschimbându-le oricum şi oricând voiesc. Tutorii
refuzând cercetarea ortodoxă a lucrurilor, nu vor mai
putea vedea alunecarea spre demonism a copiilor,
90
afinităţile acestora spre ocult, vor privi mai "îngăduitori"
micile lor "năstruşnicii magice". Nu vor mai vedea nici un
conflict între învăţătura Bisericii şi "aplicaţiile" de la
Hogwarts. Astfel de alunecări educative nu vor mai
putea urmări nici controla micuţilor dezvoltarea noului
"univers paralel" în care libertatea totală, fără legi,
interdicţii, dogme sau canoane, este dumnezeul căruia pe
nesimţite ajung să i se-nchine.
A vieţui şi a vorbi ca şi cum Hristos nu ar exista, ori a
huli în chip vădit pe Hristos, păcatul este acelaşi. A
viziona un film erotic, ori o ecranizare potteriană, păcatul
este identic: satisfacerea poftelor lăuntrice şi batjocorirea
chipului lui Dumnezeu din om.
Iată de ce atragem atenţia fiilor Bisericii Ortodoxe de a se
feri de aceste manifestări nemântuitoare de suflet şi
pierzătoare de Hristos Dumnezeu.
91
COMPLEXELE UNORA DINTRE
FRAŢII NOŞTRI, CUCERNCI PREOŢI
DE MIR
Suntem tentaţi adeseori să apreciem pe cei de
lângă noi după capriciile în care am fost crescuţi, după
măsura duhovnicească la care ne aflăm. Astfel, cei ce
trăiesc lumeşte, neavând ca îndreptar al minţii şi faptelor
lor pe Hristos, Evanghelia şi Biserica, rareori te înţeleg şi
mai rar sunt de acord cu faptele tale, simţindu-se
incomod când le stai în preajmă; şi nu sunt puţini…
Alţii mai „rigorişti”, ştiutori de citate şi definiţii,
posedaţi şi răpuşi de neînduplecatul duh al normelor şi
formulelor, dând sentinţe ce te aruncă în deznădejde,
sugerează că cine nu e instruit, învăţat, cult cu greu se va
mântui. Nici aceştia nu sunt puţini!
Împlinind ori cunoscând teoretic pravile şi
rânduieli, purtând grijă de anumite nevoi bisericeşti,
socotiţi, aşadar, „oameni ai Bisericii”, mulţi dintre aceştia
rămân totuşi lumeşti, neschimbaţi în fire şi gânduri,
neînnoiţi duhovniceşte, robiţi vechilor deprinderi, deşi
„zilnic” în biserică. Dintre aceştia fac parte şi unii slujitori
ai Sfântului Altar, clerici ce nu se sfiiesc să-şi
dispreţuiască confraţii, dispreţ ce vizează îndeobşte
aspecte ale ortodoxiei tradiţionale, oarecare detalii ce ţin
de „pravoslavnicia” sănătoasă, dar anacronică a unui
preot: păr mare, barbă netunsă, totdeauna cu reverendă
(dacă e monah cu dulamă şi rasă), simplitate în ţinută,
naturaleţe în gesturi şi priviri, vorbire hotărâtă şi fără
ocolişuri, slujbe „lungi” „necenzurate”, săvârşite cu
cuvenita evlavie, lipsiţi de maliţioasă grandoare ori ştiuta
92
indiferenţă. Dacă acest preot face parte din cinul
monahal, frate în Hristos, preotul de mir se va simţi cu
atât mai îndreptăţit să-l dispreţuiască.
Când repudiatele virtuţi (cândva fireşti, astăzi rar
întâlnite) ale respectivului preot sunt însoţite de trăirea în
sărăcie, înfrânare, asprime, adăugând şi neabsolvirea
studiilor superioare („păcat capital”), atunci omul lui
Dumnezeu e „depăşit”, iremediabil „ratat” în ochii
„doctoranzilor”. Astfel de sentinţe nutresc îndeobşte unii
preoţi de mir (şi nu numai) faţă de monahi şi preoţii
monahi socotiţi paraziţi ai societăţii, analfabeţi şi inculţi,
arborând faţă de aceştia o mină sobră şi distantă,
eventual „înţelegându-i” cu superioară îngăduinţă. În
opinia acestor confraţi mănăstirile sunt asociate cu oarece
cătune preistorice, iar călugării confundaţi cu vreo specie
de inguşi trăitori în rezervaţii.
Faptul că mulţi dintre monahi duc un trai auster,
se poartă modest îmbrăcaţi, lipsiţi de rafinamente
„cultural-artistice”, vorbesc nepretenţios, adoptând
uneori atitudini naive trădează mai degrabă dreaptă
socoteală, delicateţe şi mărime de suflet, nicidecum
blazare, ignoranţă, mitocănie, cum vor să se înţeleagă
„subţirii” înnoitori.
Mândria lumească şi mirenească deşteptăciune
este înaintea Mântuitorului Hristos, - dispreţuit de
emancipaţii gnostici, cândva numiţi ”cărturari”, acum
„teologi”; - orgolioasă venerare a deducţiilor,
silogismelor şi ideilor tributare cunoaşterii intelectuale,
simptome ale gnozei „încreştinate” de clerici deopotrivă
cu scolastica atât de fecundă în universităţile teologice,
cât şi în biserici.
93
Iscodirea umanistă, omeneasca mintoşenie
antihristică numită capacitate, ştiinţă, cunoaştere, cultură
etc., într-un cuvânt, emancipare, luând în Biserică locul
smereniei şi pocăinţei statornicite de sfinţi atât turmei, cât
şi păstorilor (deci inclusiv clericilor şi teologilor), a
devenit astăzi piatră de poticnire pentru „intelighenţia”
ortodoxă (?!) prinsă în capcana părerii de sine cu ajutorul
„marilor idei” slobozite în minţile tuturor de duhul
trufiei şi al slavei deşarte.
Dobândirea pe cale intelectuală a cunoştinţelor
teoretice despre cele ce, fiind lucrări duhovniceşti, cer a fi
cunoscute pe cale duhovnicească, adică prin făptuire,
naşte între clericii „emancipaţi” înşelarea potrivit căreia
vieţuirea duhovnicească (în duh, asemenea „duhurilor”,
îngerilor) ar fi un privilegiu al celor preocupaţi de studiu
şi intelectuala cunoaştere, a titraţilor, licenţiaţilor şi
împătimiţilor de cultură. Dacă ar fi fost cu putinţă
mântuirea şi înduhovnicirea prin cultură mintea
omenească ar fi fost proclamată infailibilă încă din rai,
Adam s-ar fi împotrivit cu puterea propriei capacităţi
cerebrale ispitirii şarpelui, iar întruparea Mântuitorului
Hristos pentru neamul omenesc n-ar mai fi fost necesară.
Dacă cultura ar fi fost încă din primele veacuri creştine
calea către cer pustnicii s-ar fi nevoit în universităţi,
pustiurile ar fi fot transformate în academii, iar mucenicii
s-ar fi jertfit „intelectual”, murind teoretic, iar nu prin
muceniceasca chinuire a simţurilor trupului.
Datorită înşelătoarei „culturi duhovniceşti”,
proestoşii, deveniţi sclavi ai trândăviei duhovniceşti
pricinuitoare de nepricepere duhovnicească, se refugiază în
ortodoxia universitară a duhovniciei teoretice prin
intermediul facultăţilor teologice.
94
„Compensând” lipsa ortodoxiei lăuntrice a
viitorului preot, ortodoxia instituţional-administrativă oferă
tânărului student nu doar iluzia de a se fi izbăvit de
trauma sterpiciunii duhovniceşti înrădăcinată în suflet, ci
chiar şansa de a se „angaja” şi „munci” în ortodoxie ca
funcţionar, respectiv „salariat” al vieţuirii duhovniceşti
(îngereşti). Aşadar slujitorul altarului cel întocmai cu
îngerii slujeşte lui Hristos Cel Prigonit pentru că e plătit,
înduhovnicind sufletele cu cunoştinţe teoretice pe care le
ştie fiindcă le-a învăţat.
Un astfel de cleric, complexat de sindromul
instruirii, va iubi tot ce ţine de învăţare, de prolifica
învăţătură a minţii căzute a umanităţii. Se va simţi atras
de multele ştiinţe, descoperiri, cercetări, studii, reguli de
politeţe, maniere, fast, eleganţă, rafinament, diplomaţie,
galanterie etc.: mode, tradiţii, obiceiuri, datini, ceremonii,
marile înfăptuiri ale omenirii din toate timpurile
înmănuncheate în ceea ce numim „cultură”.
Impresionat de felurimea titlurilor şi premiilor
(printre care se numără şi licenţa în teologie), adevărate
dovezi de recunoştinţă oferite truditorilor minţii
hipnotizaţi de marile idei, tânărul preot-mercenar al
ortodoxiei publice nu se va lăsa ispitit de vieţuirea
proscrisului Hristos, nici nu va ezita să-şi dispreţuiască
confratele ce conştient şi voluntar ori din obişnuinţa firii
nu iubeşte nimic din „frumuseţile” culturii şi odihna
traiului înstărit, fapte pentru care acesta din urmă va fi
socotit nătărău, învechit, om de nimic.
Biruit de ceea ce într-un cuvânt numim complexele
deşteptăciunii, cărturarul preot, nutrind „fireşti” reţineri
faţă de tagma monahală, este prezent totdeauna acolo
unde este lăudată „mintea”: la festivaluri, cenacluri,
95
simpozioane, întâlniri literare, expoziţii de artă etc., însă
rar ori deloc la uşile marilor duhovnici trăitori în
mănăstiri.
Optând pentru titlul pretenţios de „personalitate
culturală” şi om al „cetăţii” neştiutele virtuţi monahale
ale pribegilor de prin munţi şi păduri nu-i răscolesc firea
spre a rupe cât de puţin din tihna de popă chivernisit
dator să-şi agonisească ceva din sfânta nelinişte a celui
neîmpăcat cu cele lumeşti virtute atât de rară între
cucernicii preoţi ucenici şi urmaşi ai Celui ce nu avea
«unde să-Şi plece capul».
Este bine să se ştie că mulţi monahi, deşi la prima
vedere par „depăşiţi” de evenimente, „întârziaţi” ori
„săraci cu duhul” având o înfăţişare deseori „ştearsă”,
„comună” în „simplitatea” lor ascund virtuţi ce scapă
trufiei „cărturarilor”, virtuţi care dacă ar fi etalate spre
cinstire ar complexa cu siguranţă pe „înalţii cugetători”.
Faptul că monahul se sileşte să fie neîncetat şi fără a-şi
pretinde pentru aceasta merite deosebite, gazdă
generoasă tuturor pelerinilor (inclusiv celor ce îi privesc
infatuat, cam „de sus” pe monahi adresându-li-se deseori
ca unor slugi de casă preaîndatorate înalţilor oaspeţi) în
orice oră de zi şi de noapte, neplângându-se şi
nereproşând acestora „îndrăznelile necreştineşti şi de
departe antimonahale de care mulţi dintre ei adesea sunt
vinovaţi (ţinută, gălăgie, pretenţii de confort, strigăte,
alergări, muzică în incinta mănăstirii, alarme, claxonări
declanşate în vremea când monahii se roagă ori se
odihnesc în „liniştea” schitului, îndrăciţi şi bolnavi mintal
ce tulbură liniştea obştii, fumători şi beţivi ce nu-şi
întrerup nici în aceste locuri urâtele patimi etc.) faptul că
îşi ia asupră-şi crucea răbdării unor astfel de „oameni”,
96
deşi la fel ca „domnii intelectuali” şi preoţii cu obraji
catifelaţi posedă la rându-i dovada absolvirii unor studii
superioare, „slăvita” diplomă atât de des şi penibil
invocată orişiunde, lăsând în urmă poate o carieră
profesională şi o situaţie prosperă nu chiar de lepădat şi
cu toate acestea acceptându-şi împăcat umila şi
neînsemnata treaptă de „rândaş” nebăgat în seamă,
aşadar acestea, credem noi, sunt suficiente motive pentru
ca monahului să i se dea cinstea ce i se cuvine, chiar dacă
el nu-şi revendică acest drept, încredinţat fiind de
deşertăciunea aprecierilor omeneşti (atât de „zgârcite”
faţă de el şi iluzorii totodată) şi de dobândirea bărbăţiei
sufleteşti totodată pricinuită de atitudinea unora dintre
fraţii lor liturghisitori cu suflete mici şi cugete înalte.
97
CUVÂNT LA DUMINICA A NOUA
DUPĂ POGORÂREA DUHULUI SFÂNT
– OMUL NOU
Valuri înviforate, furtună, Hristos pe ape, spaimă
între apostoli, izbăvire; acestea sunt principalele
amănunte ale acestei evanghelii pe care orice creştin le
remarcă cu uşurinţă. Îndărătul acestor evenimente, însă,
dibuim taine pe care puţini dintre pământeni le intuiesc:
sunt nepătrunsele taine ale preschimbării firii,
preschimbare ce din zbucium şi groază, din tânguiri,
chinuri şi lacrimi zămisleşte o nouă făptură: omul
duhovnicesc, omul crucii, omul lui Hristos. Astfel,
Evanghelia acestei Duminici putea fi numită cu adevărat
Evanghelia omului lui Dumnezeu, Evanghelia omului
nou. Dar cine este acesta? Este, oare, „omul nou” al
cinicilor, stoicilor, epicureilor şi al altor învăţături
filosofice din antichitate? Recunoaştem în omul lui
Hristos pe omul lui Seneca, Platon ori Socrate etc., om ce
rătăceşte căutând zadarnic în sine adevărul , dreptatea,
curajul, puterea, credinţa, nădejdea, dragostea şi toată
virtutea şi înţelepciunea; ori pe acel om despre care unul
din marii înşelaţi antici, Protagoras, spunea că e „măsura
tuturor lucrurilor”? Ori ar putea fi raţionalistul lui Kant
şi Spinoza, trufaşul ateu al lui Voltaire, misoginul
măcinat de complexe al lui Schopenchauer? Nici una din
aceste falnice caricaturi, jaloane patologice ale rătăcirilor
europene numite „cultură” nu e omul lui Dumnezeu.
Nici umanistul lui Dante ori Pestalozzi, nici romanticul
lui Dumas, nici aventurierul neliniştit al lui Jules Vernes,
nici vitalistul educat al lui Rousseau nu este omul înnoit
98
întru Hristos prin pătimirile crucii, prin lepădarea
îngâmfării autonome atât de străină de Duhul lui
Dumnezeu. Cum ar putea fi creştinul lui Hristos
vrăjitorul lui Roger Bacon, numit alchimist, scabrosul
represiv torturat de coşmaruri al lui Baudelaire,
diplomatul viclean, crud şi făţarnic al lui Machiavelli,
nihilistul lui Feuerbach, Baknain, Neceaev, eternul
răzvrătit împotriva ordinii creştine, revoluţionarul lui
Marx, Engels, Lenin, industriaşul pragmatic al ui Bergson
şi Spengler etc.?! Iată că Petru apostolul, ajutat de furtună
şi de ape, vădeşte minciuna acestor filosofi atunci când,
fiind primejduit de valuri, strigă: «Doamne, scapă-mă!»
Înseşi stihiile mărturisesc nevolnicia făpturii numită om.
Fără Hristos nu există om nou, fără pătimire nu există în
lume om în Hristos, ci trupescul om: gospodar, priceput,
harnic, destoinic, muncitor etc. Astfel de însuşiri omul le
poate dobândi şi fără a fi botezat şi credincios în Iisus
Hristos, fără a cunoaşte şi a pătimi pentru dreapta
credinţă, fără a trăi absolut deloc în Biserică.
Dovedesc acest fapt popoarele păgâne şi eretice,
nebotezate în dreapta credinţă ortodoxă, naţii în care ştim
bine că lumeştile virtuţi, precum bunătatea, pacea,
liniştea, cuminţenia, cinstea etc. sunt la mare cinste, însă
nu şi vieţuirea după Evanghelia Mântuitorului şi după
învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Sfântul Apostol Petru,
suntem siguri, era şi el înzestrat cu aceste virtuţi atât de
iubite astăzi de necredincioşii numiţi nihilişti, atei,
apostaţi ori de majoritatea necredincioşilor „ortodocşi”,
însă nimic nu i-au folosit până nu a strigat cu dreaptă
credinţă la Dumnezeu. Strigătul şi frica l-au apropiat de
Hristos, nu virtuţile păgâneşti-antihristice arătate mai
sus. Nici ceilalţi apostoli aflaţi în corabie, de ar fi fost ei
99
genii, artişti, filosofi, savanţi, oameni de ştiinţă, educaţi,
oneşti, serioşi, corecţi, punctuali, riguroşi, manieraţi,
respectuoşi, instruiţi, învăţaţi, culţi etc. nu l-ar fi putut
izbăvi de moarte de nu ar fi lucrat în sufletul lui frica şi
credinţa în Iisus Hristos.
Primejdia deschide inima către tainele lui
Dumnezeu, neputinţele îl dezbracă pe om de toate
părerile înalte ce le are despre sine, păreri ce-l împietresc
spre a nu striga la Hristos în marile încercări. Pentru
aceasta Dumnezeu lasă peste omenire necaz şi suferinţă,
ca omul să-şi cunoască măsura de pleavă trecătoare în
această lume şi astfel să devină simţitor faţă de Hristos,
dobândind despre sine cuget smerit. Cuviosul Serafim
Rose ne spune: „Cu cât eşti mai în suferinţă şi în greutăţi
şi eşti mai «deznădăjduit» după Dumnezeu, cu atât mai
mult El îţi vine în ajutor şi îţi arată calea de a scăpa”(Mai
aproape de Dumnezeu).
Vieţile şi scrierile Sfinţilor Părinţi, mărturisirile
celor ce au pătimit pentru Hristos în temniţele comuniste,
precum şi suferinţele multor oameni din popor adeveresc
că nimeni nu-L întâlneşte şi nu-L cunoaşte pe Hristos
Dumnezeu până nu e frământat în aluatul ispitelor şi al
durerii. Ştim că astăzi înţelepţii veacului plămădesc o
nouă Ortodoxie: cuminte, caldă, paşnică, respectuoasă cu
omul, smerită în faţa trufiei „omului nou”, mutilat după
chipul şi după asemănarea lui Freud şi Nietzsche, o
ortodoxie în care „revoluţionari ortodocşi” nu prididesc
să aducă în vieţuirea creştinească „reforme” din ce în ce
mai odihnitoare pentru a feri „corabia” de „valuri”, ca
nici un „Petru” să nu mai strige la Hristos. Dacă „valuri”
nu vor mai fi, atunci cu cine se va mai lupta corabia-
Biserica? Cum va mai străluci dreapta credinţă,
100
osebindu-se de rătăcitele credinţe. Cine va mai striga pe
cine? Cum vor arăta somnambulii credincioşi aflaţi într-o
„corabie” tihnită ce pluteşte pe o „mare” în care „nimic
nu se întâmplă”? Prin ce anume vor fi stârniţi cei rău
credincioşi pentru a căuta „salvarea” în „corabie”?
Evanghelia acestei zile ne arată nu doar naşterea
adevăratului om nou, ci şi faptul că, odată cu frica şi
strigătul, s-a petrecut minunea. Însă nu „minunea” cea
după care aleargă astăzi poporul necredincios, căutând
rezolvări şi tămăduiri la feluriţi vraci şi vrăjitori numiţi
academic radiestezişti, bioenergeticieni şi alţi înşelaţi şi
înşelători dintre „iluminaţii” „vindecători spirituali”, ci
„minunea creştină” din smerenie răsărită şi de precauţie
străjuită. Sfântul Evanghelist Matei ne arată că Petru,
văzând pe Hristos umblând pe apă, nu s-a pripit în a
crede că este chiar El Însuşi, ci, crezând că «este o
nălucă», «a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să
vin la Tine pe apă». Mulţi ortodocşi, înainte de a crede un
vis, o proorocie, o vedenie şi orice fel de „minune”, s-ar
cuveni să urmeze exemplul lui Petru, căci mai bine este a
confunda pe Hristos cu vreo părută „nălucă” decât a-l
confunda pe diavol cu Hristos şi a i te închina, neştiind
cui te închini. Aşadar orice minune trebuie „testată” cu
creştineasca „frică”: frică de gândurile tale, de simţurile
tale, de propriile păreri şi ambiţii ce te pot duce în
înşelare. Această frică a deschis ochii lui Petru spre a-şi
vedea măsura credinţei şi a necredinţei, făcând din el
adevăratul om nou prin mijlocirea minunii în Hristos
Dumnezeu, Singurul Izbăvitor din apele învolburate ale
omenirii, Singurul înnoitor al omului învechit în păcate,
înecat în bătrâneţea anilor trăiţi în deşert.
101
CUPRINS
DESPRE CHIPUL OMULUI NOU .......................................................1
CU HRISTOS PE STADION .................................................................2
„DE CE CĂLUGĂR…?”........................................................................7
ÎNTRE HRISTOS ŞI LOCUL DE MUNCĂ.........................................13
ÎNTRE VIRTUŢILE ERETICILOR ŞI PĂCATELE ORTODOCŞILOR
..............................................................................................................17
APOSTAZIA CONTEMPORANĂ - O PRIMEJDIE REALĂ
ÎMPOTRIVA ORTODOXIEI ...............................................................21
ASTĂZI LA MĂNĂSTIRI - TURIŞTI ORI PELERINI ?.....................28
TÂNĂRUL MONAH - „RUŞINEA FAMILIEI” ................................38
SĂRBĂTOAREA SATANEI PENTRU FIICELE DIAVOLULUI –
BUCURII DEGENERATE PENTRU SUFLETE MOARTE................46
MINCIUNILE HOROSCOPULUI – PĂCATELE TAINICE ALE
HOROSCOPULUI ...............................................................................49
DUMNEZEU – VINOVAT DE DURERILE LUMII. DUMNEZEU –
INAMICUL PUBLIC ...........................................................................53
INVITAŢIE LA AUTODEMASCARE – DICTATURA
ORGANISMELOR AUTOPROCLAMATE AGENŢI AI DREPTĂŢII
..............................................................................................................57
ORTODOXIA UMANISTĂ.................................................................62
SUPĂRAT PE ŞTEFAN CEL MARE. EXCLUSIVISM
CONDAMNABIL FAŢĂ DE EROI.....................................................67
CHIPUL LUI HRISTOS ÎN PICTURA DOMNULUI SABIN BĂLAŞA
– SINCRETISME ARTISTICE..............................................................70
NIHILISMELE ARTEI – CRIZA NORMALULUI ÎN SOCIETATEA
CONTEMPORANĂ. O CRITICĂ ORTODOXĂ...............................73
HARRY POTTER, MICUL VRÃJITOR...............................................84
102
COMPLEXELE UNORA DINTRE FRAŢII NOŞTRI, CUCERNCI
PREOŢI DE MIR..................................................................................91
CUVÂNT LA DUMINICA A NOUA DUPĂ POGORÂREA
DUHULUI SFÂNT – OMUL NOU.....................................................97