HOMOSEXUALITATEA
-
păcat sau virtute?
~ colecţie de articole ortodoxe ~
www.mirem.ro
2
HOMOSEXUALITATEA1
de Arhiepiscopul Hrisostom de Etna
Aţi putea, domnule Thomas Brecht, în calitate de psiholog, să comentaţi asupra
homosexualităţii? Se pare că se vorbeşte despre ea peste tot. Preotul nostru nu ne
poate spune prea multe despre aceasta, iar noi nu ştim cum să reacţionăm când
suntem întrebaţi despre poziţia Bisericii faţă de acest subiect. Este o boală? Este o
problemă morală? Se pare că acuzaţia de homosexualitate împotriva oamenilor se
bucură de o popularitate tot mai mare. De ce?
RĂSPUNSUL A:
Într-o epocă în care homosexualitatea sau „preferinţa sexuală alternativă"
a devenit larg acceptată, chiar şi de către mulţi creştini heterodocşi, se cuvine
a se formula nişte răspunsuri la întrebarea dumneavoastră. Subiectul este
delicat, chiar jenant, fiind ceva despre care, cu câteva decenii în urmă, abia
dacă se discuta vreodată în public. Acum a devenit un subiect obişnuit de
conversaţie.
Trebuie să ţinem cont de faptul că Asociaţia de Psihiatrie din America a
declarat acum câţiva ani că homosexualitatea nu reprezintă o problemă
psihiatrică sau emoţională, decât în cazul în care pacientul o consideră ca
atare. Această declaraţie este acum luată în discuţie în multe cercuri
psihiatrice şi psihologice, mulţi terapeuţi refuzând să trateze
homosexualitatea ca pe o tulburare mentală.
1 Extras din cartea “Elemente de PSIHOLOGIE pastorala ORTODOXA”, de Arhiepiscopul
Hrisostom de Etna, Ed. Bunavestire Galati, 2003
3
Aceasta este o inversare interesantă de roluri pentru specialiştii care ţin la
funcţia lor de diagnostician. De fapt, ca titlu neoficial, putem menţiona faptul
că mulţi specialişti în boli mentale, care au participat la congresul în care
homosexualitatea a fost scoasă de pe lista de diagnostice, au confirmat faptul
că organizaţiile de homosexuali au făcut mari presiuni asupra delegaţilor.
Această activitate de lobby-ing a început chiar în momentul în care delegaţii
au intrat în sală pentru a vota! Un delegat şi-a manifestat chiar indignarea
faţă de modul în care Convenţia a fost manipulată - de parcă ar fi posibil ca o
boală să nu se mai bucure de atenţia terapeuţilor numai pentru că majoritatea
a votat aşa!
În general, pacienţii homosexuali pe care i-am consultat în anii în care am
practicat psihoterapia se împart în două categorii: în prima categorie intră cei
care nu sunt mulţumiţi cu această situaţie, iar în a doua, cei care sunt convinşi
că homosexualitatea face parte din „identitatea" lor. În ambele cazuri, există o
nemulţumire ascunsă, astfel încât chiar şi al doilea tip de pacient - şi el vine
pentru tratament - simte inconştient că ceva este în neregulă. Este vorba aici,
pur şi simplu, de influenţa grupurilor de homosexuali, care se erijează în
terapeuţi liberali de alinare a conştiinţelor, dar şi de o biserică a
homosexualilor care susţine astfel de înclinaţii şi care a dat satisfacţie
homosexualilor în problema lor, care nu este una reală. O astfel de satisfacţie
iluzorie are tot atâta logică pe cât are neutralizarea unei nenorociri printr-un
vot majoritar.
În tratarea pacienţilor homosexuali am recurs adesea mai întâi la un punct
de vedere behaviorist. Impulsul homosexual pe care aceştia îl încearcă este în
esenţă neutru din punct de vedere al evoluţiei personalităţii lor, astfel că el se
poate concentra fie asupra sexului, fie asupra unui proces creativ, nesexual.
Cu alte cuvinte, „homosexualitatea" poate fi percepută ca un răspuns
dobândit - unul care este în mod tragic consolidat de cei care prezintă această
condiţie ca pe o stare „naturală" sau o „alternativă" pozitivă. Pacientul
homosexual trebuie tratat ca şi cum energia sa a fost greşit direcţionată. Iar
terapiile care pornesc de la această ipoteză chiar dau rezultate.
Mai există, desigur, şi dimensiunile psihodinamice ale homosexualităţii,
cum ar fi ura faţă de sine, faţă de familie şi de societate. Comportamentul
sexual aberant este astfel folosit pentru a-i pune pe ceilalţi într-o situaţie
jenantă şi umilitoare sau pentru „a le plăti cu vârf şi îndesat" celorlalţi. Dar
comportamentul homosexual se învaţă şi se consolidează. El poate fi
canalizat într-o altă direcţie. Odată realizat acest lucru, putem să luăm în
consideraţie cu seriozitate factorii psihodinamici care duc la un
comportament aberant.
4
Ca să rezumăm, vom spune că homosexualitatea este strâns legată de
impulsurile psihologice greşit direcţionate, de modurile de comportament
nepotrivite şi de problemele psihodinamice care ating profunzimile
personalităţii. Este o boală, în sensul strict al acestui cuvânt.
În ceea ce priveşte homosexualitatea şi semnificaţia morală a acesteia,
trebuie să subliniem faptul că Biserica Ortodoxă există pentru reînnoirea
omului, pentru readucerea lui la o stare sănătoasă, dumnezeiască. Tot ceea ce
este imoral ţine nu de nerespectarea unei legi, ci de încălcarea legilor
„naturale" ale fiinţei umane. Nimic nu poate fi mai imoral ca pângărirea
chipului dumnezeiesc al omului, pângărire care îl acoperă de păcat. De aceea,
caracterul extrem de imoral al homosexualităţii trebuie înţeles din punctul de
vedere al degradării umane. (...)
Nici un creştin ortodox nu ar trebui să-i condamne pe cei care au căzut în
păcat. El ar trebui să încerce să îl readucă la sănătatea spirituală pierdută. În
cazul homosexualităţii, cine neagă faptul că, din punct de vedere moral,
această înclinaţie este greşită, îşi asumă cumplitul risc de a îndruma greşit o
fiinţă umană, respingând astfel posibilitatea de vindecare a celor care au
nevoie de tratament.
RĂSPUNSUL B:
Homosexualitatea este o boală despre care este greu să scrii. De aceea am
început cu excelentele comentarii ale dr. Brecht, ca răspuns la întrebarea
dumneavoastră despre acuzaţiile frecvente de homosexualitate pe care le
auzim în societatea de astăzi. Oamenii sunt nişte fiinţe fragile şi nemiloase,
iar slăbiciunile lor le dictează adesea forma de atac asupra celorlalţi.
Identitatea sexuală este, de asemenea, un lucru fragil. Omul căzut este chinuit
continuu de nesiguranţă. Când această nesiguranţă rezultă din structura
generală a experienţei umane, ea produce adesea maladii sociale grave care,
până nu demult, stăteau ascunse la umbra conştiinţei sociale.
Homosexualitatea este una din aceste boli. Ea este atât de temută de societate
în general, încât indivizii învaţă să se teamă de ea în străfundurile minţii lor.
Şi atunci când ei au izbucniri de violenţă faţă de ceilalţi, îşi iau ca armă
mentală acele lucruri pe care le consideră cele mai periculoase şi mai hidoase.
De aici rezultă arma devastatoare a acuzării celorlalţi de homosexualitate.
5
Nu există îndrumător spiritual (sau psiholog, în acest caz) care să nu se fi
confruntat cu cei care se îndoiesc de ei înşişi şi care îi acuză adesea pe ceilalţi
de păcatele de care ei se tem. Şi adesea, fie din gelozie faţă de cei care se
bucură de popularitate, indivizii care au mai puţin succes sau nu se bucură
de popularitate îşi vor exprima gelozia prin acuzaţii despre care ei ştiu că
sunt atât de josnice încât până la urmă vor reuşi să pângărească persoana sau
persoanele către care sunt îndreptate. Acest tip de homosexualitate iluzorie
este ceva de care toţi trebuie să ne temem. Ea condamnă oameni nevinovaţi.
Ea slujeşte geloziei şi urii şi, într-un mod destul de misterios, ea va face ca cei
care sunt hăituiţi nu de boli reale, ci de temeri fantomatice, să se concentreze
asupra bolii de care se tem şi, în final, aceasta să devină realitate. Aşa cum
spune un vechi proverb, „de ce ţi-e frică nu scapi". La fel stau lucrurile şi cu
cei care aduc acuzaţii false şi care ajung să cadă victime bolilor pe care în mod
fals le atribuie altora.
Desigur că există şi homosexuali reali, ceea ce este un lucru nefericit.
Homosexualitatea ia amploare pe măsură ce mândria, egocentrismul,
aroganţa şi dragostea de sine îşi fac loc în societate, pătrunzând chiar şi pe
tărâmul Bisericii. Acest lucru este simplu de explicat. O teorie clasică a
homosexualităţii leagă această boala de narcisism, adică de dragostea
excesivă faţă de sine. Cu cât această dragoste este mai mare, cu atât este mai
mare posibilitatea ca individul să îşi exprime dragostea sexuală faţă de cineva
asemenea lui, deci faţă de o persoană de acelaşi sex. Nu este deci de mirare, ci
este cât se poate de logic că unul dintre cele mai mari păcate spirituale
capitale, trufia, duce la una dintre bolile morale cele mai îngrozitoare,
homosexualitatea.
Poate că unii ar fi dorit ca cele ce urmează să nu se fi scris. Dar trebuie. În
vremurile noastre, se înregistrează o creştere a imoralităţii în rândul celor
care ar trebui să se afle deasupra acestor păcate, şi anume: profesorii, doctorii
şi - vai! - preoţii. În ceea ce îi priveşte pe preoţi, mai ales în cazul celor care
practică celibatul ca pe o virtute, a existat totdeauna tendinţa de a-i acuza de
anormalitate, aceasta venind din cercuri din „afară". Oricât de triviale ar fi
aceste acuzaţii, s-a considerat adesea că probabilitatea ca cineva să cadă în
păcatul unui comportament anormal este mai mare la bărbaţii şi femeile
necăsătorite. De fapt, cercetările moderne nu susţin această ipoteză. Există
mulţi bărbaţi şi femei căsătorite care îşi ascund aceste înclinaţii aberante la
adăpostul unei căsătorii sau care găsesc alte moduri pentru a le tăinui. Totuşi,
aceste acuzaţii, în mare parte nefondate, care se aduc astăzi unora sau altora,
se pot compara cu cazurile reale de anormalitate. Aceia dintre noi care au fost
crescuţi în spiritul unor înalte valori morale stricte şi într-un context social
conservator nu doresc să vadă sau să admită acest lucru, care este cât se poate
6
de adevărat. Dar noi trebuie să deschidem ochii. Şi trebuie să îl călăuzim pe
credinciosul confuz. Pentru că, într-adevăr, ce poate fi mai distrugător pentru
întreaga societate sau pentru Biserică decât situaţiile în care cei care ar trebui
să ne fie pildă de virtute nu sunt demni de aspiraţia noastră?
Un lucru este cert: în epoca noastră, darurile spirituale adevărate, pe care
predecesorii noştri le-au cunoscut atât de bine, dispar cu repeziciune. Preoţii
devin asemenea celor mai răi mireni. Ei îşi proclamă chiar dreptul de „a fi un
om ca oricare altul". Şi în special în Occident, unde credinţa noastră ortodoxă
este atât de nouă şi de fragilă, aceste situaţii au creat un fals spiritual. Acolo
unde numărul Părinţilor adevăraţi, al stareţilor şi al sfinţilor este atât de
redus, falsa spiritualitate se manifestă cu uşurinţă. În altă parte (vezi cartea
mea Humility), am vorbit despre evoluţia psihologică a mândriei spirituale,
care se manifestă ca un fals spiritual. Am declarat acolo că cel care începe să
creadă că este un sfânt - la început, poate, din nevoia de „a i se recunoaşte
meritele" - ajunge, în cele din urmă, la miezul personalităţii sale, o Egoforţă,
pe care o confundă cu „inima" spirituală a omului, care dă putere unui sfânt.
În final, el crede de fapt că este un sfânt. Cu cât este mai puternică structura
pe care o construieşte cu ajutorul ego-ului său, cu atât el este mai convins că
este motivat de o forţă spirituală adevărată.
Deoarece Ego-ul se află în locul în care sălăşluieşte mândria, nu trebuie să
ne surprindă că, pe măsură ce falsul spiritual se adânceşte, fenomenul legat
de comportamentul anormal capătă amploare - iar acesta poate fi chiar
homosexualitatea în rândul celor închinaţi lui Dumnezeu ca exemple de
puritate! Ceea ce este înspăimântător. Dar nu este ceva ce ar trebui să
scandalizeze pe credincioşi, deoarece acesta este rezultatul clar al unei
spiritualităţi greşit direcţionate, al unei practici monahale sau spirituale
incorecte şi al unei spiritualităţi care porneşte din Ego şi nu din inimă.
Credinciosul nu ar trebui să fie scandalizat, ci ar trebui să acorde atenţie
semnificaţiei acestor lucruri, care vorbesc despre starea gravă în care se află
omenirea şi Biserica în ziua de astăzi. Credinciosul ar trebui să vadă unde pot
duce iluziile spirituale şi falsul spiritual.
Desigur, cel care, împuternicit de Ego-ul său, se crede un sfânt nu îşi poate
găsi nici un defect. El începe astfel să îşi ignore propriile greşeli,
concentrându-se pe greşeala reală sau presupusă a celorlalţi. Astfel, ne
confruntăm cu preoţi „cuvioşi", care trec cu vederea ura, „îngâmfarea"
spirituală primejdioasă şi „atacul" asupra celorlalţi. Deviaţiile sexuale cele
mai grave reprezintă, pur şi simplu, rezultatul celei mai îngrozitoare orbiri.
7
Toţi cei care cad în anormalitate sunt victimele eului şi ale identităţi lor. Ei
sunt loviţi de boala dragostei de sine. Ei se îndepărtează de adevărata
spiritualitate. Pe de o parte, ar trebui să ne fie milă de ei şi să îi compătimim.
Pe de altă parte, ar trebui să fim conştienţi de faptul că acolo unde există
trufie spirituală, paradă pentru propria „evlavie", judecarea constantă a
celorlalţi şi iubirea excesivă de sine, acolo stă şi aşteaptă Satana pentru a-l
conduce pe om spre păcatele cele mai josnice, pe care nici nu ni le putem
imagina. Dacă nu vom pierde din vedere acest lucru, dacă vom învăţa lecţiile
din jurul nostru şi dacă credinţa noastră va fi puternică, nu vom cădea
niciodată în păcatul de a-i urma pe cei care sunt impostori spirituali.
8
SFANTUL IOAN GURA DE AUR
DEMASCA SI COMBATE HOMOSEXUALITATEA
de Protos. Nicodim Mandita
Inceputurile acestui pacat, ce nu s-ar cuveni nici sa fie numit pe buzele
noastre, se pierde in negura istoriei. Daca autorul cel Sfant al celor cinci carti
ale Sf. Scripturi, porunceste la Levitic cap. 18,22: "Sa nu te culci cu barbat ca si
cu femeie, caci aceasta-i spurcaciune", se intelege clar ca aceasta faradelege
era deja raspandita printre neamurile idolatre, in mijlocul carora trebuia sa
traiasca poporul ales. Se prea poate ca acest pacat (sodomia) si idolatria au
fost cauza pentru care Dumnezeu a poruncit lui Moise sa decimeze popoarele
canaanite care au ocupat pamantul Fagaduintei" pana la intoarcerea
"Poporului ales din robia Egiptului". Cea mai dura interventie a lui
Dumnezeu in istorie pentru reprimarea acestei faradelegi strigatoare la cer, a
fost pe la anii 3500 de la facerea lumii, in cazul distrugerii cu foc si pucioasa a
Sodomei si Gomorei. Cu toate acestea, omenirea si-a urmat cursul ei patimas
si multi au primit si au transmis mai departe aceasta mostenire a rusinii si a
blestemului. Atat de puternic a fost zguduita lumea veche in urma catastrofei
de la Sodoma, incat acest pacat care a fost cauza si-a insusit numirea de
"sodomie", iar in zilele noastre poarta numirea moderna de
"homosexualitate", ce cuprinde in sine perversiunile ambelor sexe. Este
regretabil ca nici femeile nu au ramas neispitite de aceste tentatii erotice si
istoria atesta ca inceputul s-a facut in insula greceasca Lesbos, iar aceasta
practica a capatat numirea de "lesbianism", dupa numirea insulei de unde si-a
facut aparitia.
Pe vremea Sf. Apostoli era in actualitate acest pacat printre neamurile
9
idolatre ce se converteau la crestinism, si de aceea ei l-au combatut prin
cuvant si scris. Daca in unele scrieri ale Noului Testament gasim locuri unde
numai se aminteste in treacat despre acest pacat, in Epistola catre Romani 1,
26-27, a Sfantului Apostol Pavel, gasim un text care face amintire de aceasta
practica nefireasca, comuna atat barbatilor cat si femeilor.
In cele ce urmeaza va vom prezenta textul comentat al acestui pasaj (Rom.
1, 26 27), facut de cel mai ilustru exeget si orator al Bisericii, Sf. Ioan Gura de
Aur. Cu toate ca au trecut peste 1500 de ani de cand a scris acest tratat, el
reprezinta cel mai profund studiu a ceea ce este homosexualitatea si a
efectului de dezintegrare si distrugere a nucleului familial, si a schimbarii
ireversibile a raportului si relatiilor dintre membrii societatii.
"Pentru aceea i-a dat pe ei Dumnezeu intru patimi de ocara, ca si femeile
lor si-au schimbat randuiala cea fireasca, intru ceea ce este impotriva firii.
Asijderea si barbatii lasand randuiala cea dupa fire a partii femeiesti, s-au
aprins intru pofta sa unul spre altul" (Rom. 1, 26,27).
Toate patimile omenesti sunt necinstite, dar mai cu seama nebunia dupa
copii (sodomia), caci mai mult patimeste sufletul si se necinsteste in pacate,
decat trupul in boli. Priveste cum ii lipseste si aici de orice iertare, dupa cum
ii lipseste si in cele ale credintei. Femeilor le zice: "au schimbat randuiala firii"
si prin urmare nu au ce raspunde, sau sa spuna "ca am fost impiedicate de
impreunarea cea dupa lege" si nici ca nu au avut cu cine sa-si implineasca
pofta si au fost silite de a se azvarli in aceasta turbare nebuna, caci expresia
"au schimbat" se zice de cei ce au avut ce schimba, dupa cum atunci cand
vorbea de credinta zicea "ca au schimbat adevarul lui Dumnezeu intru
minciuna". Barbatilor iarasi le spune: "Lasand randuiala cea dupa fire a partii
femeiesti" ceea ce invedereaza acelasi lucru. Din aceasta cauza si pe femei ca
si pe barbati ii lipseste de orice iertare, invinovatandu-i deopotriva, pentru ca
nu numai ca au avut prilejul de a-si face poftele, si ca lasand la o parte ceea ce
aveau, au ajuns la asemenea absurditati, dar inca necinstind ceea ce este dupa
natura, au alergat la ceea ce este contra naturii. Cele ce sunt contra naturii
sunt si mai grele, in acelasi timp si mai dezgustatoare, asa ca nici nu le-ar
putea numi cineva placere fiindca, adevarata placere este aceea dupa natura.
Dar cand Dumnezeu paraseste pe cineva, totul se rastoarna pe dos! De aceea
nu numai credinta lor era sataniceasca, dar si viata le era diabolica. Atunci
cand le vorbea de credinta, le-a pus in mijloc lumea si cugetul omenesc,
spunandu-le caci cu mintea cea data lor de Dumnezeu, ar fi putut prin cele ce
se vad, ca sa se ridice la Creator, dar fiindca nu au voit, au ramas fara nici o
justificare - aici insa in locul lumii le pune la mijloc placerea cea dupa natura,
de care ar fi putut sa se multumeasca cu mai multa libertate si liniste, si ar fi
scapat de rusine, dar n-au voit, drept care si sunt lipsiti de orice iertare,
fiindca au defaimat natura. Si ceea ce este inca mai necinstit, ca si femeile
10
umbla dupa asemenea impreunari contra naturii, in timp ce ar trebui ca sa se
rusineze de barbatii lor.
Este demn de a admira si aici intelepciunea lui Pavel, cum el aruncanduse
cu vorba in doua lucruri contrare, pe amandoua le-a dezvoltat cu toata
exactitatea. Voia a spune ceva si demn, in acelasi timp insa si muscator
pentru auditor, dar acestea amandoua nu era cu putinta, fara ca una din ele
sa se impiedice de cealalta. Daca vei spune ceva demn, nu vei putea atinge pe
auditor, iar de voiesti a te atinge de el tare, apoi atunci este nevoie de a
dezveli lamurit ceea ce spui. Dar iata ca inteleptul si sfantul suflet al lui Pavel
le-a putut uni pe amandoua la un loc si le-a dezvoltat cu toata exactitatea, caci
in numele naturii a marit invinovatirea lor, in acelasi timp - ca si de o perdea
oarecare - el s-a servit cu multa intelepciune in demnitatea povestirii sale.
Dupa ce mai intai el se atinge de femei, de-ndata paseste mai departe
atingand pe barbati, caci zice: "Asijderea si barbatii, lasand randuiala cea
dupa fire a partii femeiesti", ceea ce este dovada celei mai de pe urma
nebunii, caci, cand amandoua genurile sunt corupte si barbatul care este pus
ca dascal al femeii, ca si femeia careia i s-a poruncit de a fi de ajutor
barbatului, nu indeplinesc cu sfintenie datoriile lor, apoi atunci ei se gasesc
intre dansii ca dusmani. Gandeste-te apoi si la cuvintele de care s-a servit, cat
de reprezentative sunt, caci nu zice: "S-au amorezat si s-au poftit unul pe
altul, ci s-au aprins in pofta sa unul spre altul". Vezi acum ca totul in pofta
vine de la lacomie, care nu poate rabda ca sa stea in hotarele sale ?
Asadar tot ceea ce pofteste cineva, din acelea care covarsesc legile puse de
Dumnezeu, este absurd, si prin urmare pofteste din cele absurde si din cele
nelegiuite. Dupa cum de multe ori multi lasand la o parte pofta mancarurilor,
se hranesc cu huma si cu pietre mici, iar altii stapaniti de o sete nebuna,
doresc pana si apa din mocirla, tot asa si aceia s-au infierbantat de acel amor
nelegiuit. Si de intrebi poate "de unde oare a venit intinderea bolii, sau mai
bine zis, a poftei acesteia ?" - raspunsul este: de la parasirea lui Dumnezeu.
Dar parasirea lui Dumnezeu de unde vine ? De la nelegiuirea celor ce l-au
parasit pe El. Zice mai departe. "Daca ai auzit spunand "ca s-au aprins" sa nuti
inchipui, zice, ca boala aceasta provine numai din pofta, ci mai mult din
trandavia lor, care a si aprins pofta". De aceea nici nu zice "fiind tarati, sau
cazand", dupa cum zice aiurea (a se vedea cap. 6,1 din epistola catre galateni),
ci "lucrand" adica lucrul lor il pusese in pacat si nu un lucru intamplator, ci
studiat de dansii mai dinainte. Si nu zice "pofta", ci "rusinea lucrand", fiindca
si natura au facut-o de ras, si legile ei le-au calcat. Priveste apoi si confuzia
cea mare venita din amandoua partile, fiindca nu numai capul a cazut jos la
pamant, ci si picioarele s-au ridicat sus si au devenit dusmani intre dansii,
introducandu-se o lupta mai grozava decat razboiul civil, mai hada si mai
variata. Caci lupta aceasta au impartit-o in patru feluri de lupte noi si
11
nelegiuite; razboiul acesta nu era indoit si intreit, ci chiar si impatrit.
Gandeste-te bine: trebuia ca cei doi, adica barbatul si femeia, sa fie unul dupa
cum zice: "Si vor fi amandoi un trup", iar aceasta o face pofta de impreunare,
care uneste amandoua genurile. Insa aceasta pofta nimicind-o diavolul si
faurind un alt mijloc, a rupt genurile unul de altul in acest mod si a facut ca
unul sa devina doi, adica unul si acelasi gen sa tina locul si al celuilalt, ceea ce
este contra Legii lui Dumnezeu. Dumnezeu a zis: "Cei doi vor fi un trup", iar
diavolul a impartit acel trup in doua. Si iata intaiul razboi. Apoi iarasi aceste
doua parti s-au razboit fiecare si contra sa, ca si contra celeilalte, caci si
femeile defaimau pe alte femei si nu numai pe barbati si barbatii la randul lor
stateau unul contra altuia, ca si contra genului femeiesc, ca si intr-o lupta de
noapte. Ai vazut al doilea, al treilea, al patrulea si al cincilea razboi ? Dar apoi
mai este si un alt razboi, caci pe langa cele vorbite ei au facut nelegiuire si
contra naturii. Fiindca diavolul stia bine ca ceea ce uneste amandoua genurile
este mai ales aceasta pofta, s-a gandit ca sa rupa aceasta legatura, asa ca sa se
dezbine nu numai in a nu mai face copii, ci chiar in a se razboi unul pe altul si
a se razbuna unul contra altuia. "Si rasplatirea ce li se cadea ratacirii lor, intru
sinesi luand-o". Priveste cum iarasi ajunge cu vorba tot la obarsia raului,
adica la necucernicia lor, rezultata din credinta cea falsa, spunand ca plata
aceasta se trage de la nelegiuirea necredintei dinainte.
Vorbind el de gheena si de pedeapsa si fiindca celor neevlaviosi si care
preferau a trai in astfel de desfranari nu li se parea poate demn de credinta,
ba chiar ridicol, de aceea apostolul arata ca chiar in insasi aceasta placere se
gaseste osanda. Daca insa unii ca acestia nu simt pedeapsa, ba inca simt mare
placere in asemenea fapte murdare, tu sa nu te minunezi, ca si nebunii si cei
ce sunt stapaniti de vreo boala mintala, desi de multe ori se nedreptatesc
singuri cauzandu-si rele, ei totusi nu simt; ci rad si se dezmiarda in fapte ca
acelea, de care cei sanatosi plang. Insa prin asemenea exemplu nu voim a
spune ca aceia scapa de osanda, ca si nebunii, ci tocmai in acest fapt murdar,
pedeapsa le va fi mai grozava, fiindca nici macar nu vor a cunoaste prapastia
relelor in care se gasesc.
De altfel nici nu trebuie a ne da parerea din faptele celor bolnavi, ci din a
celor sanatosi. Iata ca faptul acesta li se parea a fi vechi, ca era chiar si o lege
in fiinta, iata ca un legiuitor de al lor a poruncit prin lege ca slugile sa nu-si
unga trupul cu untdelemn si nici sa faca pederastie, (sodomie) acordand
prezidentia acestei murdarii numai celor liberi (stapanilor), sau mai bine zis
nu prezidentia, ci schimonosirea naturii. Cu toate acestea, ei nu considerau
faptul acesta drept schimonosire, ci inca foarte cinstit si oarecum un drept
mai mare asupra slugilor, fiindca aceasta era legiuit de prea inteleptul popor
atenian si de marele lor legislator Solon!
Dar apoi si alte multe carti de ale filosofilor lor, le va gasi cineva pline de
12
aceasta boala molipsitoare. Insa de aici noi nu putem zice ca faptul acesta este
legiuit, ci pe cei ce au primit o asemenea lege ii credem ca cei mai nenorociti
si vrednici de multe lacrimi. Ceea ce patimesc femeile cele desfranate, aceeasi
patimesc si acestia, ba inca mai grozav ca ele, fiindca, desi contra legii, cel
putin ele doresc impreunarea naturala, pe cand pederastii, (homosexualii)
doresc ceva contra legii si in acelasi timp si contra naturii. Chiar de nu ar fi
gheena si nici nu ne-ar fi amenintat cu osanda, totusi acest fapt este mai
grozav ca orice osanda.
Daca ei simt placere de aceasta, dupa cum zici, ei bine, atunci imi spui mai
mult de ingreuierea pedepsei lor. Cand eu vad pe cineva alergand pe strada
gol si cu tot trupul plin de noroi, si el in loc sa se acopere, inca se si
mandreste, apoi nu numai ca nu-l laud pentru aceasta, ci chiar il plang,
fiindca nu simte sarmanul, ca singur se face de ras. Dar pentru ca sa arat mai
lamurit batjocura aceasta, sa-mi dati voie de a aduce si alt exemplu. Daca
cineva ar pedepsi o fecioara care ar fi avut relatii cu animale necuvantatoare
si ea in loc sa se rusineze, s-ar mandri de acea fapta, oare nu ar fi pentru
aceasta vrednica de plans, fiindca desi ar fi putut sa scape de aceasta boala,
daca ar fi voit, totusi ea nici macar nu simte ? Desigur ca ar fi vrednica de
jelit. Daca faptul acela este uracios, apoi nici faptul pederastilor
(homosexualilor) nu este mai prejos de acela, fiindca a fi cineva batjocorit de
ai sai este cu mult mai de jelit decat daca este batjocorit de straini. Pe unii ca
acestia eu ii consider mai rai decat pe omoratorii de oameni, fiindca e cu mult
mai bine de a muri, decat a trai defaimat astfel de lume. Omoratorul de
oameni a despartit sufletul de trup, iar acestia impreuna cu trupul au pierdut
si sufletul. Ori si ce pacat mi-ai spune, nu poate fi egal cu aceasta grozava
nelegiuire, si daca cei ce patimesc de aceasta boala ar simti grozavenia
faptului ce savarsesc, desigur ca ar prefera o mie de morti, mai bine decat de
a face asemenea fapte.
Nimic nu este atat de uracios ca aceasta batjocura. Daca Pavel vorbind de
curvie zicea: "Tot pacatul pe care l-ar face omul, afara de trup este; iar cel ce
curveste, pacatuieste in trupul sau" (I Cor. 6, 18), apoi ce am putea spune de
aceasta nebunie, care este cu atat mai rea decat curvia, incat nici nu mai avem
ce spune ? Nu zic numai ca prin acest pacat tu nu ai devenit femeie, dar inca
ai pierdut si dreptul de a fi barbat, caci nici nu te-ai schimbat in natura femeii
si nici nu ai pastrat natura barbateasca, ci amandurora te-ai facut deopotriva
tradator, vrednic de a fi alungat si batut cu pietre si de femei, ca si de barbati,
fiindca ai nedreptatit si necinstit amandoua genurile. Si ca sa afli cat de
miselesc fapt e acesta, spune-mi te rog: daca venind la tine un om ti-ar spune
in gura mare ca tu esti caine, oare nu ai fugi de el ca de un om obraznic ? Dar
iata ca tu care faci parte intre oameni, nu numai caine te-ai facut pe sineti, ci
chiar mai prejos si mai necinstit decat acest animal, caci cainele cel putin, este
13
folositor omului, pe cand cel ce curveste nu este folositor la nimic. Dar ce?
spune-mi: daca cineva amenintandu-te ti-ar porunci ca sa nasti copii si sa
lehuzesti, oare nu te-ai umple de manie asupra lui ? Dar iata acum, ca cei ce
turbeaza dupa astfel de pacate, singuri isi fauresc relele cele mai grozave, caci
nu este acelasi lucru a te schimba in natura femeiasca si a ramane si barbat in
acelasi timp, sau mai bine-zis, a nu fi nici femeie si nici barbat.
Si de voiesti ca si din alta parte sa afli de grozavenia acestui pacat, apoi
intreaba de ce oare toti legiuitorii pedepsesc prin legile lor pe cei ce se scopesc
singuri, si vei gasi ca de nimic altceva, decat pentru ca-si ciuntesc singuri
natura lor omeneasca, desi acestia cu nimic nu nedreptatesc pe altii prin
asemenea fapt, ba inca de multe ori, dupa scopire ei sunt folositori, pe cand
curvarul si pederastul (homosexualul) nu sunt folositori la nimic. Nu numai
sufletul, ci si trupul pederastului (homosexualului) este necinstit si vrednic de
a fi alungat de pretutindeni. Si de cate gheeni sunt oare vrednici acestia ? Dar
daca poate razi auzind de gheena si nu crezi in focul cel vesnic, atunci adu-ti
aminte de Sodoma, fiindca prin acea nenorocire icoana gheenei ne sta de fata
chiar in viata prezenta. Fiindca sunt multi care si astazi, ca si atunci, nu cred
in invierea cea de apoi si in cele ce vor urma dupa Inviere si rad cand aud
spunandu-li-se despre focul cel nestins, de aceea, Dumnezeu ne-a cumintit
chiar prin intamplarile din viata prezenta. O astfel de intamplare este arderea
Sodomei si focul de acolo. Cei ce au fost acolo stiu, caci singuri au vazut cu
ochii lor acea rana provenita din bataia dumnezeiasca si urmarile fulgerelor si
a trasnetelor de sus. Acum tu judeca singur cat de mare a fost pacatul lor,
daca Dumnezeu a fost silit de a le arata gheena mai inainte de timp. Fiindca
multi dispretuiau cuvintele si atunci ca si acum, de aceea Dumnezeu le-a
aratat invederat icoana gheenei si inca intr-un mod unic in istoria omenirii.
Intr-adevar, curios a fost norul acela care a plouat foc in loc de apa, dar si
pacatul ce ei il savarsise, adica pederastia (sodomia), era afara din legile firii,
era contra naturii; a ars pamantul acela, fiindca si sufletele lor erau arse de
acea pofta spurcata. De aceea si ploaia aceea nu numai ca n-a deschis
pantecele pamantului ca sa-l faca de a da nastere roadelor, ci inca l-a facut
netrebnic, chiar pentru primirea semintelor ce s-ar fi aruncat in el. Astfel era
si impreunarea barbatilor din Sodoma, caci si acea nelegiuire le facuse
trupurile lor mai netrebnice decat pamantul cel ars al Sodomei.
Ce poate fi mai spurcat ca un barbat tavalindu-se in curvii ? Ce poate fi
mai gretos ? O! Ce nebunie! O! Ce smintire! Dar de unde si cum a patruns in
sufletul omului aceasta pofta nebuna, care a adus natura in halul celor ce se
razboiesc, ba, inca cu atat mai rau decat ale acelora, cu cat si sufletul e mai
inalt si mai bun decat trupul ? Vai noua, daca ajungem a fi mai fara de minte
decat animalele necuvantatoare, si mai nerusinati decat cainii, caci nicaieri
printre dansele nu vei gasi astfel de impreunare, ci natura-si cunoaste
14
hotarele sale! Voi insa, care savarsiti acest pacat, ati facut neamul nostru
omenesc mai necinstit decat necuvantatoarele, caci il batjocoriti prin
asemenea fapte si va batjocoriti si insiva (Sf. Ioan Gura de Aur; coment. la ep
c. rom. 1, 26-27).
15
VEDERE CREŞTIN-ORTODOXĂ ASUPRA
HOMOSEXUALITĂŢII2
de Preot Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu
Se cuvine a preciza mai întâi statutul sacru, originar, al condiţiei umane.
Revelaţia biblică ne încredinţează: „Să facem om după chipul şi după asemănarea
noastră... Şi a făcut Dumnezeu pe om după Chipul Său; după Chipul lui Dumnezeu
l-a făcut bărbat şi femeie" (Fac. 1, 26-27). Perechea umană este, deci,
fundamentală; o atestă Revelaţia biblică şi, în acelaşi timp, o atestă şi natura,
altfel spus, Revelaţia naturală. Trebuie observat, de asemenea, că perechea,
bărbătesc-feminin, străbate întreaga creaţie, la toate nivelurile şi dezvăluie
deodată distincţia dintre bărbătesc şi feminin şi totodată comuniunea lor
constructivă, creatoare. Acesta este statutul originar, fundamental al condiţiei
noastre umane pe care se întemeiază existenţa şi viaţa, întreaga istorie. În
acest sens, perechii umane, constituită din bărbat şi femeie, Dumnezeu i-a
poruncit: „...Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi..." (Fac. 1, 28).
Astfel, procreaţia împreună cu crearea de valori, constituie scopul propriu-zis
al vieţii noastre. Prin urmare, ne împlinim vocaţia în actul creator, faptul de a
fi Zidiţi după Chipul şi în vederea unei nesfârşite asemănări cu însuşi
Creatorul. Chemarea noastră este de a fi deopotrivă creatori de valori cât şi
răspunzători pentru creaţie. E lesne de sesizat că dimensiunea şi tensiunea
Creatoare e caracteristică întregii naturi. Te întrebi ce s-ar petrece dacă
homosexualitatea s-ar răspândi la nivelul biologic, al animalelor; nu ne-am
afla în pragul dispariţiei creaţiei?
2 Extras din cartea “FUGA DIN SODOMA SI GOMORA (SAU CUM SA IESIM DIN IADUL
DESFRANARILOR)”,de Protos. Nicodim Mandita Ed. AGAPIS - 2003
16
Poziţia Revelaţiei biblice faţă de această tulburare şi aberaţie sexuală este
menţionată clar şi energic în mai multe locuri. În Vechiul Testament ni se
spune: „Să nu te culci cu bărbat ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune" (Lev. 18,
22) şi tot aici este cunoscut cazul celor două cetăţi Sodoma şi Gomora care au
pierit din cauza acestor aberaţii, pervertiri ale făpturii umane (Fac. 19, 4-28).
În Noul Testament, acest act este sancţionat, precum urmează: „Pentru aceea,
Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca
rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduială cea după fire
a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi,
săvârşind ruşinea şi, luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor" (Rom. 1, 26-27).
De observat că în Noul Testament, faptul este evocat numai în Epistola
Sfântului Apostol Pavel prin care se adresează Romanilor, ceea ce arată că în
acea vreme o asemenea practică era răspândită mai ales la Roma, deci în
Apusul Europei.
Analiza acestor stări expuse în Sfânta Scriptură ne duce la concluzia că
homosexualitatea, bărbătească sau feminină, reprezintă în Vechiul Testament
- spurcăciune înaintea lui Dumnezeu, iar în Noul Testament - păcat împotriva
firii. Deci, este alterată firea. În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin defineşte
răul, păcatul, drept lipsa binelui şi abaterea de la starea conformă firii la una
contrară firii (Dogmatica IV, 20).
Biserica, având în vedere tocmai faptul de a fi împotriva firii, a creaţiei,
trece acest păcat între cele „strigătoare la cer".
Găsim oportun să menţionăm aici şi din canoanele Sfinţilor Părinţi care
privesc această depravare umană. Acest păcat este sancţionat cu excluderea
de la împărtăşanie pentru 15 ani în canonul 62 al Sfântului Vasile cel Mare
sau pentru 18 ani în canonul 4 al Sfântului Grigore de Nissa. Iar Sfântul Ioan
Postitorul adaugă: „Noi însă socotim că pentru trei ani să se excludă de la
împărtăşanie unul ca acesta, plângând şi ajunând, şi spre seară mâncând
mâncăruri uscate şi 200 de metanii făcând. Iar dacă se dedă mai mult
trândăviei, să împlinească 15 ani" (canonul 29). Trebuie arătat că prin
canoanele menţionate, Biserica sancţionează această tristă decădere umană,
atât pentru a preciza în conştiinţa penitenţilor că homosexualitatea reprezintă
un act grav împotriva vieţii însăşi cât şi în scopul de a oferi un remediu, un
tratament duhovnicesc. Pentru că nu trebuie omis esenţialul şi anume că
păcatul este în primul rând o boală a sufletului.
Atunci, fundamental, sufletul trebuie vindecat. Şi credem că în suflet
trebuie restaurată convingerea sacră că există această ordine divină a firii,
17
fără de care nici nu poţi distinge limitele între normal şi anormal, sănătos şi
bolnav, bine şi rău. Ori, cu certitudine, acest act fie că e săvârşit cu o
conştiinţă a erorii sau nu, e nefiresc, dereglează, tulbură ordinea firii, în
slujirea autentică a vieţii nu există vreun alt „model de viaţă alternativă;
homosexualitatea nu este viaţă este antiviaţă. Asemenea oameni, fraţi ai
noştri, sunt în suferinţă, pătimesc fără să-şi dea seama; e o dureroasă miopie
spirituală, nu fără primejdie. SIDA şi unele cazuri de sinucidere sunt mărturii
tragice.
Un savant contemporan - Francois Jacob - observă adânc: „E o cerinţă a
spiritului uman să aibă o reprezentarea lumii care să fie unificată şi coerentă.
În lipsa acesteia, apar anxietatea şi schizofrenia" - Unitatea şi coerenţa se
asigură prin unitatea şi armonia legilor care susţin şi conduc creaţia. Toate
aceste legi sunt în slujirea existenţei şi vieţii.
Trebuie să ne apropiem cu dragoste şi delicateţe de aceşti fraţi ai noştri şi
să le arătăm că sunt împotriva legii lui Dumnezeu, atunci când ei îşi
mărturisesc credinţa şi că sunt împotriva lor înşişi, a sănătăţii lor, dacă ne
adresăm unor sceptici în credinţă. Să înţeleagă profund că fapta lor nu este o
acţiune subiectivă care să nu intereseze societatea şi, mai ales, Biserica.
Sfântul Apostol Pavel spune: „Nimeni dintre noi nu trăieşte doar pentru sine..."
(Rom. 14, 7). Şi „...dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună" (1
Cor. 12, 26). Noi toţi suferim unii pentru alţii şi împreună. Să-i rugăm să
cugete mai profund asupra motivaţiei, impuisului şi scopului acestei
manifestări morbide. În ultima instanţă, nu este vorba decât de plăcere, poftă,
voluptate. Dar poate fi plăcerea scopul vieţii? Aceasta poate însoţi acţiunile
noastre: mănânc din plăcere; dar, nu poate fi ea însăşi un scop în sine: Tocmai
aici se descoperă o formă tragică a răului observată şi de Biserică şi de
cercetare ştiinţifică în psihologie: în loc de guvernarea sensurilor raţionale,
creatoare, se instituie guvernarea simţurilor, a poftelor deşarte; şi care pot fi,
alături de aceasta de care ne ocupăm, şi pofta de putere, de distrugere etc.
Noi nu am fost făcuţi pentru o existenţă goală de sens creator. Ce valori
produce voluptatea? Să întemeiem o dată mai mult în conştiinţă criteriul
precis care distinge binele de rău. Acest criteriu e pus în lumină,
fundamental, de actul creator. Bine e tot ceea ce creează, dă viaţă, salvează;
rău e tot ceea ce e lipsit de sens creator sau distruge. Mântuitorul învaţă:
„După roade îi veţi cunoaşte pe oameni..." (Mt. 7, 16).
Să fie încredinţate aceste suflete suferinde că orice păcat se poate ierta,
iertarea însemnând şi vindecare prin credinţă şi nevoinţă ascetică; prin luarea
Crucii, prin rugăciune, post, înfrângere, prin Sfânta Taină a Mărturisirii.
18
În final, se cuvine să mai precizăm că poziţia noastră, a Bisericii, este
spirituală şi morală. Din punct de vedere juridic suntem pentru toleranţă.
Compătimim pe aceşti fraţi în suferinţa lor, dorind sincer să le venim în
ajutor şi ne rugăm pentru dânşii. Dar, nu putem fi nicidecum pentru
legalizarea răului, a păcatului. Nu putem spune: „răului - bine şi binelui -
rău" (Is. 5, 20). Această problemă priveşte societatea, priveşte neamul.
Sănătatea spirituală şi morală a neamului trebuie să ne fie o preocupare
esenţială. Şi nu o putem păstra, câtă este, şi, cu atât mai mult, îmbunătăţi,
decât pe criterii stabile, fundamentale, de nestrămutat. De o adâncă
semnificaţie este, şi aici, acest cuvânt al Mântuitorului „...oricine aude aceste
cuvinte ale Mele - ale Evangheliei - şi le îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului
înţelept care a clădit casa lui pe piatră. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au
suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut fiindcă era întemeiată pe
piatră. Şi; oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemănase-va
bărbatului fără minte care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit
râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea şi a căzut. Şi căderea ei a
fost mare" (Mt. 7, 24-27). Casa, edificiul unui neam trebuie clădit pe piatră, pe
adevărul şi legea eternă, divină, de neschimbat.
19
PERVERSIUNEA3
Pr. Dr. Constantin Mihoc
Sfântul Apostol Pavel condamnă foarte aspru pe cei perverşi, socotind
că au ajuns la aceste practici atât de josnice din cauza idolatriei lor. El spune:
„De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi
pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui
Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul
Făcătorului [...] Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi
femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; Asemenea şi
bărbaţii, lăsând rânduială cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta
lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei
răsplata cuvenită rătăcirii lor" (Rom 1,24-27).
După Sf. Apostol Pavel (Rom 1, 21-23), cauza căderii oamenilor în
„asemenea absurdităţi", este păcatul şi mai ales ruperea totală a legăturii cu
Dumnezeu.
Păcatul acesta reprezintă abisul căderii, veriga de legătură a tuturor
păcatelor, batjocorirea şi lepădarea în totalitate a demnităţii umane şi mai ales
părăsirea din partea lui Dumnezeu. Sfântul loan spune: „Când Dumnezeu
părăseşte pe cineva, totul se răstoarnă pe dos".
Perversiunea este păcat împotriva firii, de aceea şi gravitatea lui este atât
de mare. Nici un păcat nu este firesc, însă acesta le întrece pe toate celelalte.
Sfântul loan spune în acest sens: „Cele ce sunt contra naturii sunt şi mai grele,
în acelaşi timp şi mai dezgustătoare", de aceea cei ce le săvârşesc „sunt lipsiţi
de orice iertare fiindcă au defăimat natura".
3 Extras din cartea "Taina Casatoriei si Familia Crestina", de Pr. Dr. Constantin Mihoc - Ed.
Teofania, 2002
20
Perversiunea este manifestată în diferitele ei chipuri: bărbaţi cu bărbaţi,
femei cu femei, adulţi cu copii, oameni cu animale.
Ca şi Apostolul Pavel, Sfântul loan Gură de Aur nu ocoleşte acest subiect,
înfierând cu asprime astfel de patimi. El consideră că ceea ce-i învinuieşte cel
mai mult pe aceşti oameni este faptul că nu vreo necesitate oarecare i-a silit să
se arunce în practici de acest fel, deoarece bărbaţii aveau femei şi femeile
aveau bărbaţi pentru a păstra „rânduială cea după fire", ci voinţa lor cea rea,
lucru pentru care sunt lipsiţi de orice iertare.
Sfântul loan consideră că aceste patimi s-au născut din părăsirea lui
Dumnezeu, iar părăsirea lui Dumnezeu provine din nelegiuirea celor care Lau
părăsit; de asemenea, de la dezmierdare şi de la necunoaşterea lui
Dumnezeu, ca şi de la lipsa fricii faţă de El, care este ca o ancoră de salvare
din multe primejdii.
Tâlcuind expresia formulată de Sfântul Apostol Pavel: „s-au aprins în
pofta lor unii pentru alţii", Sfântul Părinte arată că „boala aceasta provine nu
numai din poftă, ci mai mult din trândăvia lor, care a şi aprins pofta"; ei „nau
fost târâţi" şi nici „n-au căzut", ci „săvârşind ruşinea" au ajuns la ceea cea
fost „studiat de dânşii mai dinainte", făcând astfel natura de râs, încălcându-i
legile.
Că acesta este un păcat împotriva firii o demonstrează înseşi legile păgâne,
care pedepsesc pe cei ce s-ar castra, şi aceasta, pentru motivul că „îşi ciuntesc
singuri natura omenească". Aceştia, însă, nu nedreptăţesc cu nimic pe alţii, pe
când desfrânaţii şi pederaştii, pe lângă faptul că nu sunt de vreun folos, îşi
necinstesc nu numai trupul, ci şi sufletul, fâcându-se vrednici de a fi alungaţi
de pretutindeni.
Consecinţele acestor practici sunt dezastruoase pentru unitatea rânduită
de Dumnezeu între bărbat şi femeie, introducându-se între ei „o luptă mai
grozavă decât războiul civil"; s-a nimicit atracţia firească dintre ei, s-a rupt
unitatea, din unul devenind doi, „adică unul şi acelaşi gen să ţină locul şi al
celuilalt, ceea ce este împotriva legii lui Dumnezeu", fiecare din cele două
părţi a pornit război atât contra celeilalte cât şi contra ei înşişi, „căci şi femeile
defăimau pe alte femei şi nu numai pe bărbaţi, şi bărbaţii la rândul lor stăteau
unul împotriva altuia, ca şi împotriva genului femeiesc" şi în sfârşit, ceea ce
este foarte grav, războiul împotriva naturii, perpetuarea neamului omenesc
nemaifiind posibilă.
Lumea păgână ajunsese la o atât de mare degradare morală încât
considera acest păcat un privilegiu de care nu puteau „beneficia" slugile, ci
21
numai oamenii liberi, lucru care a fost şi legiuit „de preaînţeleptul popor
atenian şi de marele lor legislator Solon", spune cu sarcasm Sfântul Ioan.
Slugile nu aveau voie nici să-şi ungă trupurile cu untdelemn şi nici să facă
pederastie. Cei care se supun unor astfel de legi sunt, consideră Sfântul
Părinte, „cei mai nenorociţi şi vrednici de multe lacrimi". Ei sunt mai păcătoşi
decât desfrânaţii şi desfrânatele, care deşi încalcă grav Legea dumnezeiască,
cel puţin nu o încalcă pe cea a naturii, cum fac aceştia, care le încalcă pe
amândouă.
Dacă desfrânarea, prin care se pângăreşte trupul, este un păcat atât de
mare, „apoi ce am putea spune de această nebunie - zice Sfântul Ioan - care
este cu mult mai rea decât desfrânarea, încât nici nu mai avem ce spune?".
Cel ce săvârşeşte un astfel de păcat îşi pierde demnitatea pe care i-a dat-o
Creatorul, trădându-şi şi necinstindu-şi propria natură ca şi pe cea a celuilalt
gen. Adresându-se bărbaţilor, Sfântul Ioan spune: „Nu zic numai că prin
acest păcat tu nu ai devenit femeie, dar încă ai pierdut şi dreptul de a fi
bărbat, căci nici nu te-ai schimbat în natura femeii, şi nici nu ai păstrat natura
bărbătească, ci amândurora te-ai făcut deopotrivă trădător, vrednic de a fi
alungat şi bătut cu pietre şi de femei, ca şi de bărbaţi, fiindcă ai nedreptăţit şi
necinstit amândouă genurile".
Dar în acelaşi timp, o astfel de persoană îşi pierde nu numai demnitatea de
om, ci chiar cade şi sub poziţia pe care o ocupă animalele în lume. De aceea
Sfântul Părinte se exprimă: „Şi ca să afli cât de mişelesc fapt este acesta,
spune-mi te rog: dacă venind la tine un om ţi-ar spune în gura mare că eşti un
câine, oare nu ai fugi de el ca de un om obraznic? Dar iată că tu, care faci
parte dintre oameni, nu numai câine te-ai făcut pe tine însuţi, ci chiar mai
prejos şi mai necinstit decât acest animal, căci câinele, cel puţin, este folositor
omului, pe când cel ce desfrânează nu este folositor". Şi tot el, deplângând
starea aceasta de decădere, spune: „Vai nouă, dacă ajungem să fim mai fără
minte decât animalele necuvântătoare, şi mai neruşinaţi decât câinii, căci
nicăieri printre ele nu vei găsi o astfel de împreunare, ci natura-şi cunoaşte
hotarele sale! Voi însă care săvârşiţi acest păcat, aţi făcut neamul nostru
omenesc mai necinstit decât necuvântătoarele, căci îl batjocoriţi prin
asemenea fapte şi vă batjocoriţi şi pe voi înşivă".
Acest păcat este cu atât mai grav cu cât el este „o boală molipsitoare". Cu
toate acestea nimeni nu poate fi obligat să contracteze această boală, după
cum nimeni nu poate obliga pe un bărbat, oricât l-ar ameninţa şi i-ar porunci,
ca schimbându-şi natura, să nască un copil. Deci, „cei ce turbează după astfel
de păcate, singuri îşi făuresc relele cele mai grozave".
22
Pentru aceasta şi osânda unora ca aceştia va fi şi mai mare. „Chiar de nu ar
fi gheena - spune Sfântul Ioan - şi nici nu ne-ar fi ameninţat (Dumnezeu) cu
osânda, totuşi acest fapt este mai groaznic decât orice osândă. Dacă ei simt
plăcere din aceasta, după cum zici, ei bine, atunci îmi spui mai mult de
îngreuierea pedepsei lor. [...] Pe unii ca aceştia eu îi consider mai răi decât
omorâtorii de oameni, fiindcă e cu mult mai bine de a muri, decât a trăi
defăimat astfel de lume. Omorâtorul de oameni a despărţit sufletul de trup,
iar aceştia, împreună cu trupul au pierdut şi sufletul. Orice păcat mi-ai spune
nu poate fi egal cu această îngrozitoare nelegiuire, şi dacă cei ce pătimesc de
această boală ar simţi grozăvia faptului pe care-l săvârşesc, desigur că ar
prefera o mie de morţi, mai bine decât de a face asemenea fapte."
Nu există pedeapsă atât de mare încât să poată acoperi grozăvia acestui
păcat. Sfântul Ioan se întreabă: „Şi de câte gheene sunt oare vrednici aceştia?"
Nici un păcat nu a fost atât de aspru pedepsit ca acesta de către
Dumnezeu, încă din viaţa de aici. Sfântul Ioan este de părere că pedeapsa
Sodomei a fost icoana celei a iadului pentru cei care nu cred în realitatea
pedepselor de dincolo. Pe baza acestei experienţe din istoria umanităţii el
invită pe păcătoşi să tragă singuri concluzia în legătură cu gravitata
păcatului: „Acum tu judecă singur cât de mare a fost păcatul lor, dacă
Dumnezeu a fost silit să le arate gheena mai înainte de timp. Fiindcă mulţi
dispreţuiau cuvintele şi atunci ca şi acum, de aceea Dumnezeu le-a arătat mai
dinainte icoana gheenei, şi încă într-un mod unic în istoria omenirii. în
adevăr, curios a fost norul acela care a plouat foc în loc de apă, dar şi păcatul
pe care ei îl săvârşiseră, adică pederastia, era în afară de legile firii, era contra
naturii; a ars pământul acela, fiindcă şi sufletele lor erau arse de acea poftă
spurcată. De aceea şi ploaia aceea nu numai că n-a deschis pântecele
pământului ca să-l facă de a da naştere roadelor, ci încă l-a făcut fără
posibilitatea chiar de a primi seminţele ce s-ar arunca în el. Astfel era şi
împreunarea bărbaţilor din Sodoma, căci şi acea nelegiuire le făcuse trupurile
lor mai netrebnice decât pământul cel ars al Sodomei."
Idem, Om. Rom , V, trad. cit., p. 47; PG LX, (Om. IV), 417.
Ibidem; PG LX, (Om. IV), 417.
Ibidem, V, trad. cit., p. 47; PG LX, {Om. IV), 417
Ibidem, V, trad. cit, p. 48; PG LX, (Om. IV), 418
Ibidem, V, trad. cit, p. 53; PG LX, (Om. IV), 420.
23
Ibidem, V, trad. cit, p. 48-49; PG LX, (Om. IV), 418.
Ibidem, V, trad. cit, p. 52; PG LX, (Om. IV), 420.
Ibidem, V, trad. cit., p. 49; PG LX, (Om. IV), 418
Ibidem, V, trad. cit., p. 50; PG LX, (Om. IV), 419
Ibidem, V, trad. cit., p. 51; PG LX, (Om. IV), 419.
Ibidem, V, trad. cit, p. 51; PG LX, (Om. IV), 419
Ibidem, V, trad. cit, p. 51; PG LX, (Om. IV), 419
Ibidem, V, trad. cit., p. 53; PG LX, (Om. IV), 420
Ibidem, V, trad. cit, p. 50; PG LX, (Om. IV), 419
Ibidem, V, trad. cit, p. 52; PG LX, (Om. IV), 419.
Ibidem, V, trad. cit., p. 50-51; PG LX, (Om. IV), 419
Ibidem, V, trad. cit., p. 52; PG LX, (Om. IV), 420
Ibidem, V, trad. cit., p. 52-53; PG LX, {Om. IV), 420
24
GRAVITATEA SODOMIEI SI A HOMOSEXUALITAŢII4
de Preot Prof. Ilie Moldovan
Gravitatea sodomiei ca păcat de moarte. Am amintit, tinere, nu de puţine
ori in convorbirile noastre, ca păcatul desfrânării, sub toate manifestările lui,
e o abatere gravă de la planurile Creatorului. Un amestec nepermis şi
revoltător. Cine comite acest păcat, calcă legile firii şi acest lucru nu poate
rămâne nepedepsit. Căci legea aceasta a fost dată pentru binele firii, iar cine o
calcă se pedepseşte pe sine însuşi. Sub această perspectivă se cuvine sa
privim şi păcatul homosexualităţii, împotrivirea faţă de legile firii, de data
aceasta fiind maximă. Mi-e chiar ruşine să-ţi descriu nelegiuirea acestui păcat,
bărbatul preferând bărbat, iar nu femeie. Actul homosexual trebuie văzut
drept o parodiere blesfemiatoare a liturghiei, o slujbă neagră malefică ce
înmulţeşte răul în lume. Prin orice alt păcat de desfrânare, diavolul lucrează
prin om ca printr-un instrument al său. Prin homosexualitate, mai mult,
acţionează ca printr-o slugă credincioasă. Căci această nelegiuire neagă până
şi realitatea bărbatului şi a femeii, contestând astfel ordinea firească a lumii şi,
în acelaşi timp, ordinea ei spirituală. Mai presus de orice, acest păcat neagă
adevărata iubire dintre bărbat şi femeie, fenomenul divin care purifică natura
umană şi o ridică prin actul căsătoriei până la înălţimea unei taine sfinte. Cu
alte cuvinte, tăgăduieşte iubirea divină trăită într-o iubire umană. Iată cum
diavolul încearcă să fure divinitatea lumii acesteia. Homosexualul, omul
desfrânat care şi-a trădat iubirea, este un individualist prin excelenţă, care nu
urmăreşte decât satisfacerea unor plăceri impudice, ca şi a unui egoism
exacerbat, păcatul împotriva firii devenind, pentru el, unicul sens al existenţei
sale. Se poate considera un om liber, cum adesea se pretinde? Liber de sub
legile Creatorului, dar rob înlănţuit al unei patimi care îl torturează profund,
îl nelinişteşte şi îl asupreşte. Dacă ar fi sincer, ar recunoaşte loial că atâta
vreme cât îşi caută fericirea pe aceste căi cu totul nepermise, fără să vrea
4 Extras din cartea "Adolescenta - preludiu la poemul iubirii curate", de Preot Prof. Ilie Moldovan
Editura Renasterea, Cluj-Napoca 2001.
25
soarbe cu nebunie amărăciunile infernului. De aceea, nu poate călca atât de
grav o lege a firii, fără să i se atragă atenţia. (VII B 11).
Sodomizarea, urmare a desfrâului generalizat din vremea noastră.
Vorbind despre homosexualitate, ne referim la un păcat care, potrivit Sfintei
Scripturi, cere o anumită pedeapsă, o sancţiune încă din viaţa aceasta. Şi încă
una groaznică. Să zicem că statul nu vine să pedepsească acest viciu, dar
natura este mai severă aici ca orice alt judecător pământean. Din cauza
desfrâului a nimicit potopul viaţa pe pământ şi din cauza homosexualităţii, în
special, a nimicit focul de pucioasă pe locuitorii Sodomei şi Gomorei (de unde
şi denumirea păcatului, „sodomie"); iar în zilele noastre o pedeapsă şi mai
groaznică decât a apei şi a focului, este pierderea conştiinţei păcatului în noua
lume ce se profilează în viitor şi pierderea sănătăţii trupeşti prin îmbolnăvire
cu virusul HIV. în ce priveşte prima pierdere, este de remarcat faptul că
homosexualul de astăzi a alungat din conştientul forului său lăuntric ideea
nefirescului vieţii sale, în întunericul inconştientului, unde stăpânesc monştri.
De aici şi năzuinţa lui de a impune şi altora stilul său de a fi, crearea unor
structuri sociale proprii, constituite sub forma unor asociaţii ce organizează
manifestări, congrese, asociaţii de tip satanist sau rock, cu scopul de a
perpetua răul în societatea umană. Nedumerit poate de acest trist spectacol ce
ţi se deschide în faţa ochilor, ai avea iarăşi dreptul să te întrebi, cum a devenit
posibilă apariţia acestui fenomen de masă în sânul civilizaţiei contemporane?
Nu în alt fel, decât drept urmare a desfrâului generalizat în zilele noastre,
păcat nespovedit şi nepocăit. Unde sunt în vremea noastră canoanele Sfinţilor
Părinţi? Cât despre pedeapsa îmbolnăviri cu virusul HIV, ţi-am vorbit, cred,
suficient într-o convorbire a noastră anterioară..Nici una dintre pedepsele ce
survin în urma săvârşirii păcatului, nu au evidenţa aceea pe care o are SIDA.
De aceea, te-aş îndemna să reţii aceste cuvinte, pe care chiar aş voi să ţi le
fixez cu litere de foc în cugetul tău: O răzbunare groaznică îl poate lovi pe
acela care cu viaţa sa nelgiută pângăreşte frumuseţea firii omeneşti! Sodomia
poate să-ţi ruineze conştiinţa, să-ţi distrugă sănătatea şi să te ducă în
mormânt încă din fragedă vârstă. Deci, atenţie! (VIIB 15).
Mişcarea sodomistă provocatoare de revoltă împotriva tradiţiei familiale
creştine. Nu aş vrea să omit a-ţi spune nici aceea că în străinătate activitatea
activiştilor homosexuali din Şcoală se conjugă cu a educatorilor sex, despre
care ţi-am vorbit mai mult. Pe lângă intenţia acestor activişti de a iniţia pe
elevi în practicile sodomiste, în cazul să reuşesc, au planul de a-i porni la ură
împotriva părinţilor, de ai face să vadă în ei nişte părinţi bigoţi, retrograzi,
homofobi, precum şi nişte terorişti de dreapta, exploatând din plin criza în
care se găsesc adolescenţii la vârsta lor. Un elev câştigat de ei va contesta
valorile şi chiar existenţa familiei sale. Rupându-se de propriul său cămin
26
părintesc, chiar numai ca un homosexual în devenire, el nu va mai avea nici
identitate personală şi nici una etnică, nu va ţine de o tradiţie şi nu se va simţi
solidar cu nici o cultură. Activiştii despre care vorbim mai ştiu şi cât de
aproape sunt practicile onaniste de cele sodomiste, prin care nu se urmăresc
decât satisfacţiile plăcerilor senzuale. Un alt punct din acelaşi program
priveşte crearea în sufletul elevului a unei revolte împotriva tradiţiei familiale
şi a ordinii creştine a vieţii, care condamnă, amândouă, starea păcătoasă în
care ajunge să se complacă cel în cauză. în vederea realizării acestui
deziderat, una şi aceeaşi mişcare sodomistă caută să înregimenteze pe
adolescent într-un curent de opinie care susţine că păcatul şi răul nu există ca
atare şi că el nu rezidă decât în părerile oamenilor şi, prin urmare, oricând
poate fi considerat o virtute sau chiar o stare de graţie a lumii. Iată ce vrea să
însemne pentru sodomism un adolescent: un om cu o gândire desfrânată,
corupt şi pervers, bun consumator de plăceri, uşor de condus, instabil din
punct de vedere emoţional şi intelectual, într-un cuvânt lipsit de idealul şi de
moralitatea ce i-o conferă viaţa de familie. (VII B 6).
27
HOMOSEXUALITATEA - "PATIMA DE NECINSTE"5
de Pr. Prof. Dr. Sorin Cosma
Schimbarea structurilor economice, politice, sociale, culturale si nu in ultimul
rand religioase in lume, se datoreaza unor cauze istorice bine determinate,
dar la randul lor acestea reusesc sa schimbe mentalitatea si apoi
comportamentul moral-spiritual al omului.
Spre exemplificare ne vom referi doar la un singur caz, si anume la
homosexualitate. Daca secolele de-a randul, sub influenta crestina,
homosexualitatea era considerata, dupa expresia Sfantului Apostol Pavel,
patima de necinste, de ocara sau de rusine si sanctionata cu duritate de codul
penal al tarilor civilizate, ca un delict antisocial, acum insa a devenit
liberalizata aproape in intreaga lume. Si nu numai ca a intrat in literatura, in
pictura, in muzica, in cinematografie, in arta fotografica si chiar in politica,
facandu-i-se la toate nivelele multa publicitate… . Dar, mai mult, isi propune
sa “cucereasca” chiar si Biserica. Propaganda homosexuala devine insa de-a
dreptul scandaloasa, ca un atac violent la adresa crestinului, atunci cand
autorul unui “Dictionar Gay”, recent aparut, include in paginile sale, fara nici
un scrupul si fara nici un temei pertinent, ca victime ale aceste scarboase
patimi, tocmai pe Fiul lui Dumnezeu si pe doi dintre corifeii Bisericii, pe
Fericitul Augustin, cea mai reprezentativa figura patristica a Bisericii Apusene,
si pe Toma d’Aquino, parintele scolasticii .
Dincolo de aceasta, ramane insa real faptul ca se poate vorbi, tot mai deschis
si tot mai des, despre crestini homosexuali, si chiar de preoti si pastori avand
astfel de metehne morale. In acelasi timp i se cere Bisericii sa binecuvanteze
casatoriile homosexuale, asa cum unele state europene le-au si legalizat. Se
cere apoi chiar hirotonia homosexualilor, ceea ce, evident, nici nu se poate si
5 Pr. Prof. Dr. Sorin Cosma, Altarul Banatului, anul XI (L), serie noua, nr. 10-12, octombriedecembrie
2000, pag. 143-152.
28
nici nu se vrea…Remarcam totusi in acest context aparitia mai multor carti
care pledeaza cu hotarare de pe pozitia crestina, in favoarea homosexualitatii.
Si nu orice fel de nume semneaza astfel de carti. Unul dintre ei este Adrian
Thatcher, directorul Centrului de Teologie si Educatie Crestina de pe langa
Colegiul “Sfantul Marcu” si “Sfantul Ioan” din Plymouth, Marea Britanie. El
a predat la aceste colegii un curs de doi ani despre: “Credinta, sexul si
zamislirea”, iar la cererea studentilor a sintetizat ideile in cartea: “Liberating
sex” (“Descatusarea sexului”) cu bibliografia la zi . Cartea are pretentia sa
ofere “o perspectiva crestina asupra sexualitatii”, adica o viziune crestina
moderna uneia dintre celei mai controversate teme ale contemporaneitatii.
Autorul propune in acest sens o “Teologie a sexualitatii”.
Noua viziune “crestina moderna” pe care si-o propune A. Thatcher este
determinata de starea de criza sociala, cu care este confruntat crestinismul in
actualitate. Astfel, in unele tari, persoanele singure formeaza jumatate din
populatia adulta. In S.U.A. 53% din femei sunt singure; 20% nu au fost
casatorite niciodata; iar 33% sunt divortate sau vaduve. Un raport elaborat de
Alianta Evanghelica din Marea Britanie arata ca 44% din barbatii sub 30 de
ani, enoriasi ai Bisericii evanghelice, sunt singuri, iar singuratatea si
ingrijorarea in privinta vietii sexuale sunt sentimente pe care le traiesc in mod
obisnuit. Se pare ca numarul persoanelor singure in randul enoriasilor unei
congregatii variaza intre o treime si jumatate .
Se constata apoi ca dupa adolescenta 37% din populatia barbateasca a avut
contacte homosexuale, ca 13% au fost mai mult homosexuali decat
heterosexuali cel putin trei ani, intre adolescenta si momentul cand au
implinit varsta de 55 de ani, iar 4% au fost exclusivi homosexuali dupa
incheierea adolescentei . Alte cifre arata ca cel putin 50% din barbatii adulti se
considera predominant heterosexuali, cu experienta homosexuala
accidentala; iar 37% sunt in esenta heterosexuali, cu experienta homosexuala
importanta. Pe langa acestea, se constata ca “atractia intre persoane de acelasi
sex exista, intr-o oarecare masura, la jumatate din intreaga populatie” .
Apoi, in problema divorturilor, se constata ca in Anglia una din trei casatorii
contractate sfarsesc prin divort. In S.U.A., situatia este si mai alarmanta, cifra
de divort fiind una la doi .
O alta criza morala este desfraul. Astfel, 70% din esantionul de femei
chestionate, care erau casatorite de mai mult de 5 ani, aveau sau avusesera
relatii sexuale in afara cadrului casatoriei, desi majoritatea mai credeau inca
in monogamie. O analiza recenta a adulterului in Anglia arata ca un numar
29
egal de femei casatorite, ca si de barbati, au relatii extraconjugale si le
prezinta ca fiind “aventuri de o noapte” .
Toti cei amintiti ca avand metehne morale sunt din nefericire crestini, chiar
daca si numai prin faptul ca au fost botezati… Excomunicarea lor ar insemna
renuntarea la eficienta mesajului evanghelic; iar o atitudine de indiferenta
fata de ei, ar insemna un abandon al misiunii si responsabilitatii pastorale a
Bisericii. Actiunea lor de reeducare va fi refuzata inainte de a fi pusa in
aplicare, fiindca o vor considera un atentat la libertatea lor… Autorul arata ca
singura solutie care ramane aplicabila consta in revizuirea conceptiilor
traditionale despre sex si sexualitate, si propunerea unei viziuni crestine
“moderne” a acestei probleme, prin crearea unei Teologii a sexualitatii. Iar
pentru atingerea acestui obiectiv se porneste de la necesitatea liberalizarii
sexualitatii ca placere si scop al omului in lume, binecuvantat si intretinut de
Dumnezeu. Astfel, daca inainte Biserica proclama prin dascalii ei ca scopul
casatoriei este nasterea de copii, se impune acum o reevaluare a teologiei, a
moralei si a spiritualitatii crestine…
Dar marea greutate pe care inca de la inceput o intampina A. Thatcher in
formularea unei “Teologii a sexualitatii” sunt cuvintele Sfantului Apostol
Pavel prin care considera homosexualitatea ca o patima de ocara.
“Debarasandu-se” de caracterul inspirat al cuvintelor apostolice, autorul
nostru il considera pe Sfantul Pavel tributar mentalitatii iudaice, si adversar
celei apartinand lumii pagane, careia i se adreseaza mesajul Evangheliei….
Inca de la inceput vom preciza ca acest punct de plecare nu poate rezolva
“teologia sexualitatii” (homosexualitatii), oricat de mult se straduieste autorul
ei sa-si “blindeze” speculatiile cu texte biblice sau cu alte adeziuni
bibliografice. Se cuvine sa aratam ca sfantul Apostol Pavel nu transmite prin
mesajul Evangheliei propovaduita la toate neamurile o anumita mentalitate
iudaica, ci un mesaj divin, concretizat in porunca lui Dumnezeu: sa nu fii
desfranat. Apoi Mantuitorul Insusi intareste in Evanghelia Sa duhul acestei
porunci: “Ati auzit ca s-a zis celor de demult: sa nu desfranezi. Iar eu zic ca
oricine cauta la femeie spre a o pofti, a si desfranat cu ea in inima sa” (Matei5,
27-28). Acesta este adevaratul mesaj al Evangheliei, care a schimbat
mentalitatea si comportamentul lumii vechi prin increstinare.
Mai presus de orice, pentru iudeii monoteisti, cunoscatori ai voii si poruncii
adevaratului Dumnezeu, desfraul era un pacat. E firesc apoi ca intr-un sat
teocratic, acest pacat, considerat delict antisocial, sa fie aspru pedepsit. In
acest context homosexualitatea era considerata ca o intinaciune in fata lui
Dumnezeu, atragand blestemul Lui, asemenea impreunarii cu dobitoacele
30
(Leviticul 18, 22-23), fiind pedepsita cu moartea (Leviticul 20, 13-16). Atat de
mare uraciune era acest pacat in fata lui Dumnezeu, incat locuitorii cetatilor
Sodoma si Gomora au fost osanditi cu pieirea “slobozind peste ei Dumnezeu
ploaie de puciosa si foc din cer” (Facerea 19, 24). De aici si numele pacatului
de “sodomie”, dupa numele cetatii distruse.
Cu totul altfel era privita homosexualitatea in lumea pagana inaintea venirii
Mantuitorului in lume.
Homosexualitatea nu era socotita pacat, fiindca evlavia pagana avea un
caracter normal si exclusiv cultic. Mai mult decat atat, erau cazuri cand
desfraul era ridicat la rangul de cult, ierodulele (cele sfintite) depunand costul
desfraului in vistieria templului… Nu se exercita nici un efect punitiv din
partea statului, fiindca nu erau elaborate legi anume privind perversiunea
sexuala. Istoricii ii citeaza chiar si pe unii imparati si conducatori de armate
avand astfel de metehne. In astfel de situatii homosexualitatea in mentalitatea
celor vechi era considerata un mod de exprimarea a naturii umane, asemenea
heterosexualitatii. Se puneau in discutie modurile ei de exercitare, fiind
condamnate doar abuzurile si violurile la adresa copiilor. Pe de alta parte,
pederastia putea fi privita si altfel in antichitatea precrestina, si anume in
intelesul legat de educatia copilului. In acest sens, nu va trebui sa ne mire
faptul ca un cercetator specialist de larga recunoastere internationala, Henri-
Ireneee Marrou pune semnul egalitatii intre “paideia” (educatie) si
“paiderasteia” (iubirea fata de copii), indiferent daca cuprindea sau nu
senzualitatea. Relatia dintre erast (educator) si eromet (cel de educat = copilul)
se baza in fond pe iubirea prietenoasa, barbateasca (virila) dintre ei, asemenea
iubirii dintre fratele mai mare si cel mai mic… De aceea, Marrou conchide ca
paideia pederastica nu avea un caracter trivial si vulgar corespunzator
dezmatului sexual, ci scopul ei final era cultivarea virtutii: :”Prea adesea
Erosul grec este descris ca o simpla aspiratie a sufletului… de dorinta, spre
ceea ce-i lipseste; din partea celui care iubeste, erosul participa totusi la arete
(virtute) prin aceasta dorinta de innobilare, de daruire de sine, prin aceasta
nuanta – pentru a spune totul – de paternitate spirituala”. Acest sentiment,
atat de minutios analizat de Platon (“Symposion”, 206 b-e; 209 b-e) se
clarifica, spune Marrou, in lumina unei analize freudiene: este evident
institutul normal al generarii, dorinta pasionala de a se perpetua intr-o fiinta
asemanatoare siesi, dorinta care, frustrata de inversiune, deviaza si se
defuleaza pe acest plan pedagogic. Educatia transmisa de un erast apare ca
un substituit, ca un derizoriu Ersatz al zamislirii: obiectul iubirii (pederastice)
este acela de a procura si de a da nastere intru frumos (Platon, “Symposion”,
206 e) .
31
Vom reveni insa la homosexualitate ca “patima de necinste”, spre a arata ca
nici inteleptii antici ai Eladei si Romei nu o considerau astfel, cii ii aplicau
timbrul naturii umane, pe care tindeau mereu sa o aduca la perfectiune, fara
ca pederastia sa-i incomodeze cu ceva.
Este prea bine cunoscut faptul ca deviza vechilor intelepti este de a-ti trai viata
conform naturii. Unii au venit cu precizarea ca naturalia non sunt turpia (ceea ce
este natural, nu este rusinos). Acestia erau cinicii (de la Kynos=caine, fiindca
aveau ca emblema un caine). Intemeietorul scolii cinice a fost Antisthene
(435-37 i. Hr.). Era discipolul lui Socrate. Dispretuind bogatiile si conventiile
sociale, propovaduia necesitatea trairii conform naturii. Acesti filosofi duceau
o viata austera, reducand nevoile la strictul necesar. Mai tarziu celebra lor
deviza a fost compromisa, cinici fiind socotiti cei care manifesta dispret fata
de orice norma morala, motivand lubricele lor pasiuni instinctive prin aceea
ca nu este rusinos nimic din ceea ce apartine naturii…
In alta ordine de idei, sub aspect religios-moral ne putem explica fara prea
mare greutate aparitia desfraului cazut in homosexualitate, daca vom reflecta
putin asupra confuziei create in fiinta omului cazut in pacat.
Putem constata inca dintru inceput ca avand mintea intunecata de pacat,
omul fascinat de fenomenul de insamantare si rodire, prin neintrerupta
reintoarcere a naturii spre viata, a inceput sa o sacralizeze, inchinandu-i un
cult cu ritualuri, servari, traditii, interpretari simbolice etc., pamantul
devenind “Gea mater”, care primeste samanta lui Uranos si rodeste viata…
Culesul recoltelor era un prilej de bucurie, care devenise o sarbatoare a
belsugului la multe dintre religiile antice. Cand insa cultul sacru al
fecunditatii s-a transformat intr-un cult erotic ce insoteste fecunditatea, a
aparut tulburatoarea decadenta a religiei, cu serbari orgiace, cu dansuri
lascive, cu mese imbuibate si betii destrabalate, ce se opreau de multe ori in
“vomitorium”. S-a dezvoltat chiar o adevarata mitologie sexual-erotica…
Apoi, de-a lungul vremii, viata particulara si publica a devenit arena
declansarilor sexuale, pervertind constiintele, destramand familiile, facand
victime morale si fizice, detronand capete incoronate si schimband chiar
mersul istoriei… Dar vapaia desfraului nu a putut fi stinsa din sufletele
oamenilor. S-au vazut oameni dibaci in lupta si plini de vitejie, care au invins
si supus popoare, dar nu au putut invinge fiara din ei insisi... In acelasi timp,
placerea instinctiva liberalizandu-se fara nici o opreliste, cazand de sub
instanta ratiunii sanatoase si a constiintei curate, s-a degradat in animalitate
morbida, ca o deviere de la scopul si menirea ei, dintre care homosexualitatea
a devenit oarecum la ordinea zilei.
32
Venirea Mantuitorului in lume, ca izbavitor al firii cazute in pacat, aduce o
noua invatatura asupra modului in care trebuie sa ne desavarsim natura si
viata. El ne spune: “fiti desavarsiti precum si Tatal vostru care este in ceruri
este desavarsit” (Matei 5, 48). Prin aceste cuvinte Mantuitorul ne indreapta
privirile spre sfintenia lui Dumnezeu, la care se ajunge prin asemanarea cu El.
Astfel spus, daca vreti sa va desavarsiti natura, straduiti-va sa dobanditi
sfintenia Parintelui ceresc, impartasindu-va din natura Lui divina, fiindca
sunteti fiii Lui.
Necunoscand pacatul, inteleptii vechi nu au inteles ce inseamna natura
cazuta odata cu aparitia patimilor prin dereglarea instinctelor ce nu-si mai
indeplinesc menirea. Ei nu intelegeau apoi nici necesitatea desavarsirii naturii
prin participare la viata adevaratului Dumnezeu, pe care de altfel nici nu-l
cunosteau. Aceasta instrainare de Dumnezeu, i-a mentinut in orbecairea
cautarii desavarsirii unei naturi in fond bolnava, ce nu putea fi desavarsita
inainte de a fi insanatosita…
Inteleptii nu au intuit totdeauna faptul ca asa cum in natura
macrocosmosului pot exista abatei care, cazand de sub controlul legilor fizice,
aduc dezordinea, tot astfel si in natura microscosmosului pot exista norme ale
ordinii care, daca nu sunt respectate, natura insasi se va perverti in loc sa se
desavarseasca…
Insanatosirea si desavarsirea naturii umane o va face Dumnezeu Insusi,
creatorului ei, prin venirea Fiului Sau in lume. Prin jertfa Sa, stergand pacatul
din firea omeneasca, Mantuitorului ii impartaseste viata divina, sau sfintenia
lui Dumnezeu. Ne lasa insa pe noi ca in mod liber sa participam la natura Sa
umana si indumnezeita pentru a ne impartasi de sfintenia Lui. Fiind act liber
de participare si de devenire asemenea lui Dumnezeu, se impune si stradania
noastra necontenita de a ne elibera de pacat si a creste mereu in virtute, ca o
implinire a voii lui Dumnezeu, “care este sfintenia voastra; si sa va feriti de
desfranare, sa stie fiecare din voi a-si stapani vasul sa in sfintenie si cinste, nu
in patima poftei ca paganii, care nu cunosc pe Dumnezeu” (I Tesaloniceni 4,
3-5).
Noua invatatura crestina a sfinteniei vietii prin ferirea de desfranare a fost
primita cu multa repeziciune de sufletele oamenilor dornici de mantuire,
incat chipul lumii s-a schimbat. O contributie importanta la adancirea acestei
schimbari a adus-o Sfantul Apostol Pavel. Propovaduind Evanghelia “la toata
faptura”, el insista asupra faptului ca “chipul lumii trece”, iar “cei casatoriti
sa fie ca cei necasatoriti”; si “cel ce se casatoreste face bine, iar cel ce nu se
casatoreste face si mai bine” (I Corinteni 7, 29-35). Cat despre “desfrau si orice
33
necuratie sau lacomie nici sa se pomeneasca intre voi, asa cum se cuvine
sfintilor… caci aceasta sa o stiti ca nici un desfranat sau necurat… nu are
mostenire in imparatia lui Hristos si a lui Dumnezeu… ca fii ai luminii sa
umblati – caci roada Duhului este in toata bunatatea si dreptatea si adevarul”
(Efeseni 5, 3-9).
In felul acesta noua mentalitate a oamenilor deveniti prin Hristos fiii lui
Dumnezeu, aduce in lume viata de sfintenie. Crestinii impartasindu-se de
viata lui Hristos, devin imitatorii Lui, incat numarul celor ce preferau
castitatea si fecioria crestea din ce in ce mai mult. Entuziasmul lor era atat de
mare, incat interpretand gresit indemnul Mantuitorului de a se face “fameni
pentru imparatia lui Dumnezeu” (Matei 19, 12), se castrau. Nu este vorba
numai de cel mai mare interpret scripturistic al Rasaritului Crestin, Origen, ci
si de multi alti necunoscuti. Faptul ca legislatia bisericeasca inca de timpuriu
a pedepsit cu caterisirea pe preotii care se castrau, sau cu afurisirea timp de
trei ani pe laici, socotindu-i ca invidiosi asupra propriei lor vieti, dovedeste
pe deplin acest fapt (vezi Canoanele 21, 22, 23, 24 apostolice).
Desigur, entuziasmul pentru viata feciorelnica a fost intretinut si a crescut in
mare parte si datorita apologiei pe care i-o faceau cuvantarile si scrierile
parintilor care se bucurau de mare autoritate duhovniceasca printre crestini.
Faptul ca in doua Sinoade locale (Ancira, 306, si Elvira, 309) s-a impus
celibatul preotilor, aceasta va deveni o problema efervescenta, discutata apoi
contradictoriu la primul Sinod ecumenic, dovedeste cat de mult pretuiau
primii crestini castitatea. Lucrurile au primit si o turnura negativa in sensul
ca s-a ajuns in situatia de a fi defaimata casatoria, incat Biserica s-a vazut din
nou nevoita sa dea legi pentru combaterea acestor exagerari. Fiindca un
eretic, pe nume Eustatiu, considera casatoria ca pe o nascocire diavoleasca,
Biserica a stabilit la cel de-al treilea Sinod local de la Gangra ca “daca cineva
ar defaima nunta si pe ceea ce se culca cu barbatul sau, credincioasa fiind si
evlavioasa, sa fie anatema” (Canonul 1); “Daca cineva dintre cei ce traiesc in
feciorie, pentru Domnul, si-si bate joc de cei casatoriti, sa fie anatema”
(Canonul 10).
Pe de alta parte, firea omeneasca desi este innoita prin har, purtand ranile
pacatului, primeste de multe ori in viata pamanteana replicile venite din firea
cea veche aflata sub zodia concupiscentei. Astfel, daca unii crestini, ducand
lupta cea buna a virtutii, aveau o viata de sfintenie asemenea ingerilor, altii in
schimb, cadeau in cele mai de ocara patimi, precum sodomia si impreunarea
cu dobitoacele… Simplul fapt ca Biserica s-a vazut nevoita sa sanctioneze cu
severitate aceste pacate savarsite de fii sai, inseamna ca ele au existat in viata
34
lor (vezi Canonul 16 Ancira; 7, 62, 63 Vasile cel Mare; 29, 58 Grigorie de
Nissa; 29 Nichifor Marturisitorul).
Odata cu formarea statelor crestine, legislatia acestora a mentinut secole de-a
randul homosexualitatea ca un delict antisocial pedepsit cu asprime.
Chiar si morala proletara a secolului XX, desi antireligioasa si mai ales
anticrestina, pentru a crea inregimentarea colectiva a oamenilor, a mentinut
homosexualitatea sub incidenta codului penal.
Dar mentalitatea occcidentala a inceput sa se schimbe odata cu aparitia
Renasterii si a Umanismului, cand a aparut interesul pentru cultura clasica
uitata, si cand secularismul ce se va stabiliza tot mai mult, va pune in centrul
preocuparilor omul, incepand sa se dezvolte cultura nationala, artele, stiinta,
relatiile sociale etc. pe acest fundal va apare Reforma ca o eliberare a gandirii
si comportamentului uman pe pan religios, apoi Iluminismul secolului XVIII
si Revolutia burgheza din Franta, prin intemeierea primei formatiuni comuniste
anticrestine, au dat grele lovituri Bisericii dominanta in Evul Mediu. In
aceasta conjunctura a putut Fr. Nietzsche proclama moartea lui Dumnezeu si
afirmarea moralei instinctiv biologizante neopagane, prin anularea notiunii
de pacat si negarea valorilor crestine. Iar mai tarziu, psihiatrul Sigmund
Freud prin psihanaliza va deschide hemoragia pornografiei ce nu mai poate fi
stavilita. Pe fondul acestui ateism biologizant neopagan preocuparile sexuale
intra in cultura, literatura, arta, stiinta, iar odata cu proclamarea drepturilor
omului, acestea se liberalizeaza tot mai mult, ducand fiinta umana spre o
animalitate dura, si la un libertinaj anarhic, incat legile cauta disperat sa
stabileasca ordinea sociala, asemenea vizitiului care scapand franele din
mana, scapa de sub control caii si caruta…
In aceste imprejurari istorice, culturale, sociale si politice ne putem explica
aparitia homosexualitatii odata cu afirmarea tot mai accentuata a
neopaganismului biologizant-instinctiv. Se deruleaza in fata ochilor nostri
intreg cortegiul de imoralitate pe care il dezlantuie, pe “firma drepturilor
omului”, homosexualitatea in lume, incat nu mai necesita nici un
comentariu… Putem preciza, totusi, ca s-a cautat chiar o motivatie stiintifica a
homosexualitatii pentru a-i sustine necesitatea. Astfel se apreciaza ca
homosexualitatea ar avea trei tipuri principale de explicatie: psihanalitica,
biologica si sociala.
1. Potrivit lui Sigismund Freud, parintele psihanalizei, homosexualitatea apare
atunci cand un baiat nu reuseste sa “transfere atractie heterosexuala a
libidoului sau de la mama lui la alta femeie naturala”, poate din cauza fortei
35
pe care o exercita acea atractie sau din cauza orientarii ei gresite, care ar putea
fi cauzata de mediu… Exista apoi teoria fobiei, potrivit careia mama, in
timpul “sindromului de sarcina” a simtit sentimentul de teama de a fi
abandonata de sotul ei, sau incapacitatea sotului de a fi alaturi de ea in
aceasta perioada si astfel mama transfera copilului traumatismul pe care-l
sufera.
2. Potrivit explicatiei biologice, barbatii homosexuali au un exces de estrogen,
homon propriu femeilor; iar femeile lesbiene, un exces de androgen, hormon
barbatesc. Aceste explicatii biologice se refera la cantitatea relativa de
testosteron existenta in perioadele vitale pentru dezvoltarea creierului
fetusului si imprima copilului ce urmeaza sa se nasca o orientare masculina
sau feminina, dar nu totdeauna in concordanta cu sexul genetic al fetusului.
Se spune ca barbatii homosexuali au “comisura anterioara”, fascicol de nervi
care leaga lobul stang si lobul drept al creierului, mai mare decat barbatii
heterosexuali. In schimb ei au “nucleul interstitial”, un fascicol de nervi din
hipotalamus, mai mic decat barbatii heterosexuali. Alte studii sugereaza o
puternica influenta genetica. Astfel, 52 la suta din fratii gemeni identici sunt
homosexuali; 22 la suta din fratii gemeni neidentici, si doar 11 la suta in cazul
fratilor adoptivi.
3. Sub aspectul explicatiei sociale se arata ca homosexualitatea este o “functie a
adaptarii determinata de selectia naturala”. Altii spun ca e pur si simplu o
“constructie sociala”, adica o idee inventata la sfarsitul secolului al XVIII-lea
si in secolul al XIX-lea, la inceput de comunitatea medicala, in asa fel incat
medicii si categoriile profesionale sa-si poata asuma controlul asupra unui
anumit segment al societatii, care mai inainte era controlat de Biserica si de
tribunale.
Dupa cum vedem, trei teorii independente una de alta, cauta in mod diferit sa
explice unul si acelasi fenomen. Fiecare din ele cauta sa patrunda in taina de
nepatruns sufletului omenesc, pentru a face lumina ca intr-o pestera
intunecata fara iesiri… Oricare din ele are pretentia ca poate fi acceptata, in
aceeasi masura in care, la o analiza serioasa, poate fi si respinsa.
Mult mai plauzibila este invatatura crestina despre natura cazuta care poarta
in sine ranile pacatului. Asa cum in natura din jurul nostru s-au produs
dezordini care ii tulbura viata, tot astfel si in natura omului, atat biologica, cat
si spirituala, si-au facut aparitia tot felul de contradictii care-i macina
existenta. Referindu-se la neamurile care “au schimbat adevarul lui
Dumnezeu in minciuna si au cinstit faptura si i-au slujit ei in locul
Creatorului”, Sfantul Apostol Pavel arata ca “pentru aceea i-a si lasat
36
Dumnezeu in patimi de ocara, caci si femeile lor si-au schimbat randuiala
fireasca… la fel si barbatii, s-au aprins in pofta lor unul catre altul… Si
precum ei n-au reusit sa aiba pe Dumnezeu in constiinta, asa i-a lasat
Dumnezeu pe ei cu mintea neincercata ca sa faca cele ce nu se cade…”
(Romani 1, 25-27). Parintii Bisericii au aratat de asemenea ca odata cu aparitia
afectelor s-au dereglat si instinctele, incat, placerea, de pilda, in loc sa fie
mijlocul prin care se exercita instinctul, se transforma in scop, si astfel functia
spirituala a omului se intuneca si cade in animalitate, sau chiar mai prejos…
Mintea, ca lumina a sufletului, se transforma sub dominatia instinctelor
oarbe, in istrumentul de motivatie si iscodire a noilor si variatelor forme de
dezvoltare a patimilor inrobitoare. Este ceea ce Sfantul Apostol Pavel numea
“mintea carnii” (Coloseni 2, 18).
Pentru a arata ca homosexualitatea este patima, asa cum o numeste Apostolul,
vom indica prin similitudine, ca patimile reprezinta o patologie organica si
sufleteasca a principalelor instincte omenesti: de aparare-atac, alimentar (de nutritie),
de reproducere si social. Asa, in instinctul de aparare-atac apare ce este cunoscut
sub numele de “Killer instinct”, ca forma violenta de manifestare a unei
dorinte pe care noi o numim bizara, fiindca creeaza un permanent pericol
social. Aceasta transforma societatea omeneasca in jungla, facand ca omul sa
se manifeste asemenea unui animal fioros, ce nu cunoaste regulile
comportamentului fata de altii. Exista, apoi, in viata spirituala a omului
predispozitia cleptomaniei. Aceasta devine pasiune, dominanta a vietii,
necesitate de comportament ce se timbreaza cu stigmatul lui “moral
insanity”, adica imbecilitatea constiintei morale care face confuzia intre bine
si rau, neputand astfel sa-si indeplineasca menirea. Exista, apoi, in cadrul
instinctului alimentar forme degradante, precum bulimia si eclimia, ca forme
devorante ale lacomiei dupa mancare, sau anorexia, ca lipsa a poftei de
mancare, ca un simptom maladiv al fiziologiei umane. La fel exista si o
insatietate dupa bunurile materiale, incat omul isi pierde echilibrul
necesarului, si degenereaza fie in destrabalari, fie in zgarcenii, devenind chiar
ridicol in comportament, asemenea lui Harpagon sau lui Hagi Tudose, din
cunoscutele piese cosmice. In ce priveste instinctul de reproducere, discutiile
primesc un caracter de profuzime. Daca celelalte forme instinctive intretin si
protejeaza viata, instinctul de reproducere are viata in sine si o transmite mai
departe. De aceea, impulsul care il sustine nu este simpla placere, ci si iubirea
(eros), indicand o angajare integrala a sufletului omenesc, ca libertate,
constiinta si afectiune. Iar cand acest instinct care transmite odata cu viata si
informatia genetica a speciei si persoanei umane este exercitat fara randuiala
care conduce la atingerea scopului sau si a menirii omului de a trai in urmasi,
putem spune ca pe buna dreptate remarca Nicolae Paulescu ca patima
reprezinta o dereglare a instictelor omenesti: “Patima nu e altceva decat cautarea
37
exclusiva a placerii ce rezulta din satisfacerea unei trebuinte instinctive
deviate (adica, al carui scop natural este ignorat, neinteles sau chiar – nu de
putine ori – dinadins relativizat)” .
La capatul acestui periplu putem spune ca suntem de acord cu Sfantul
Apostol Pavel, considerand homosexualitatea o patima, fiindca reprezinta o
deviere a instinctului de reproducere de la scopul sau.
Sa vedem daca este patima de necinste.
Raspunsul afirmativ este motivat de faptul ca reprezinta o aberatie de la
ordinea fireasca, coborandu-l pe om sub conditia animalica…
Este patima de necinste si prin modul violent, grotesc si scarbos in care este
practicata de cele mai multe ori, producand dezordini sociale si trezind o
adevarata repulsie din partea celor ce nu o accepta.
In sfarsit, homosexualitatea reprezinta un esec moral si existential, prin
pierderea omenirii omului de a se implini pe sine insusi prin urmasi. In actul
creatiei Dumnezeu a dat viata barbatului si femeii, imprimandu-le menirea
de a fi “un singur truo”, in scopul perpetuarii neamului omesc. In fata acestei
realitati evidente, homosexualitatea reprezinta un abuz salbatic, o aberatie
lipsita de finalitate; un esec al instinctului de conservare a speciei umane.
Cu toate acestea, Biserica nu-i poate abandona, nici parasi pe acesti oameni,
dintre care majoritatea sunt, cel putin prin botez, daca nu din convingere, fiii
ei. Deviza crestina este: “uraste pacatul, dar iubeste pe pacatos!”. Hristos a
venit sa caute pe fiul risipitor si oaia cea pierduta, precum si sa vindece pe cel
bolnav, fiinca cei bolnavi au nevoie de doctor…. Este adevarat ca la inceput
Biserica acorda sanctiuni grele pentru astfel de pacate. Va trebui acum mai
mult sa-i intelegem pe oameni, decat sa-i judecam cu asprime pentru faptele lor. Cu
tot pacatul care ii stapaneste, se cuvine ca Biserica sa si-i apropie pentru a le
oferi harul tamaduitor. Se cuvine mai mult ca oricand sa aplicam cu incredere
pedagogia divina a recuperarii celor pacatosi, indepartati de Biserica, cazuti prada
placerilor si patimilor care ii stapanesc… Caci, pe drept cuvant, sublinia
marele om de stiinta crestin, Nicolae Paulescu, ca “din admirabila
desfasurare a actelor instinctive omul este inclinat sa remarce si sa retina
senzatiile placute care insotesc indeplinirea actelor respective. Si in loc de a se
inalta pana la scopul instinctului, el nu mai urmareste decat placerea devenita
unica tinta a activitatii sale” . Dar abordarea cu optimism a apropierii si
indepartarii omului pacatos este motivata de faptul ca, spre deosebire de
animale, “omul are facultatea de a transforma instinctele in acte voluntare; cu alte
38
cuvinte, singur omul are posibilitatea de a cunoaste scopul trebuintelor instinctive si
a delibera asupra mijloacelor si momentelor oportune satisfacerii lor” .
In acelasi timp aprinderea necontrolata a patimii poate fi temperata, stapanita
si indepartata prin puterea constiintei care are un rol esential de infranare,
umanizand pornirile inconstiente. Un om de stiinta arata ca “a te putea
stapani este o dovada de maturitate a sistemului nervos, un exemplu de
model cum activitatea perfectionata a scoartei cerebrale poate domina
functiile elementare ale centrilor inferiori. Functia de infranare sau de
inhibitie a reflexelor simple… va atinge un grad inalt, ea transformandu-se
intr-o adevarata trasatura de caracter, intr-o capacitate de stapanire care
consta in a-si putea infrana unele reflexe, de a le domina cu ratiunea” .
La acestea adaugam ca mijloace esentiale de educare a firii cazute si tiranizate
de aprinderea necontrolata a placerii, puterea de convertire a rugaciunii, a
cuvantului lui Dumnezeu si a harului Sfintelor Taine. Parintii Bisericii arata
ca acestea poarta in sine conversio amoris, adica transformarea iubirii
egocentrice, salbatica si animalica, in iubire neprihanita fata de Dumnezeu.
Revarsandu-se in suflet iubirea lui Dumnezeu, instinctul este pus sub
instanta constiintei, incat nesabuita pofta se poate preface intr-un dor
spiritual dupa cele dumnezeiesti, iar placerea oarba poate fi luminata de
bucuria curata a conlucrarii de bunavoie a mintii cu darurile lui Dumnezeu.
Conchidem ca homosexualitatea este intr-adevar o patima de necinste, dar cei
ce o practica pot fi recuperati ca fii ai Bisericii, pentru imparatia lui
Dumnezeu.
39
DESPRE HOMOSEXUALITATE6
de Pr. Constantin Balauca
Sfanta Scriptura ne relateaza ca, in vremea lui Lot, Dumnezeu a ars cu foc
si pucioasa doua cetati: Sodoma si Gomora. Le-a sters definitiv de pe fata
pamantului, aceasta petrecandu-se doar o singura data in istoria mantuirii.
Nici o alta cetate nu a mai fost pedepsita in acelasi mod. Disparitia lor a fost
strict legata de prezenta in acele cetati a unui greu pacat, acela al
homosexualitatii, pacat care caracteriza pe toti locuitorii celor doua cetati, "de
la tanar pana la batran" (Fac. 19, 4)).
Homosexualitate - perversiune sexuala care consta in atractia sexuala fata
de indivizi de acelasi sex; pederastie, inversiune sexuala, invertire sexuala
(def. din DEX 1998).
Crestinii nu sunt chemati sa judece oamenii, ci sa se judece pe ei insisi si sa
(se) ajute pe ceilalti ca sa scape de acele stari de pacatosenie care imbolnavesc
si slabesc pacea si buna randuiala a fiecarui om, in parte, si a lumii intregi, in
totalitate. Aceasta atitudine este determinata de faptul ca orice crestin este
constient ca pacatul este o destabilizare a relatiei cu Dumnezeu, o alterare a
ordinii divino-umane in Biserica lui Hristos, in lume. Din acest motiv
"dusmania" noastra este indreptata impotriva pacatului (dornica de
descoperirea izvorului raului si de anihilare a activitatii acestuia in si prin
oameni), si nicidecum impotriva omului care greseste sau pacatuieste. Noi,
crestinii, stim ca Tatal "toata judecata a dat-o Fiului" (Ioan 5, 22) si de aceea,
inainte de a ne erija in vajnici judecatori ai oamenilor (uneori, datorita
excesului de zel, uzurpam judecata si dreptatea Sfintei Treimi) ne straduim sa
identificam si sa ajutam la extirparea raului care capata chip si concretete in
lume, prin oameni. In felul acesta recuperam pentru noi sensul intruparii
Mantuitorului nostru Iisus Hristos care a venit sa vindece, sa lumineze, sa
indrepte, sa mantuiasca. Bucuria noastra, ca si "fii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1,
12; I Ioan, 3, 1) si "prieteni ai Sai" (cf. Ioan 15, 14) se implineste atunci cand
6 Extras din "Vestitorul Ortodoxiei" nr. 320 - 321
40
oamenii isi recastiga libertatea, demnitatea si fericirea de a trai dupa darul lui
Dumnezeu. Crestinul adevarat nu se bucura nici macar de suferinta aceluia
pe care il socoteste chiar cel mai mare dusman al sau. Crestinul autentic nu se
lasa patruns de sensul si masura unei dreptati pur umane, fie aceasta logica,
coerenta si imediata: logica Crucii, chiar daca este nebunie in fata lumii (cf. I
Cor. 1, 18), este singura cale pe care omul lui Dumnezeu doreste sa o
parcurga, pentru ca stie ca aceasta presupune, eventual, suferinta lui spre
purificarea necesara vederii si dobandirii Invierii de dupa Rastignire. Hristos
a iertat inclusiv pe cei care L-au batjocorit sau L-au rastignit. Credem in
Adevarul Sau descoperit noua si voim sa mergem liberi si constienti pe
aceasta Cale, atenti la ceea ce se petrece cu noi, cu sufletele nostre si mai apoi
privitori si la pacatele altora care pot sa ne strice randuiala vietii. Este de la
sine inteles ca nu putem sa ne aplecam spre a cauta pietre de lapidat pana ce
nu am depietrificat sufletele noastre, pana ce nu am dat putinta Duhului
Sfant sa largeasca inimile noastre, incat sa incapa in atentia dragostei noastre
atat Dumnezeu, cat si lumea intreaga.
Noi nu vrem sa-i judecam definitiv pe homosexuali. Dumnezeu va face
cand va voi El toate cele de trebuinta lumii Sale. Vrem ca noi, prin
aprofundarea resorturilor acestui rau, sa ne pazim de cadere si sa-i ajutam pe
homosexuali, atat cat este cu putinta, sa inteleaga ca drumul pe care au
apucat este unul care sfarseste in foc: nu neaparat in cel material cat, cu
siguranta, in cel spiritual, duhovnicesc, vesnic.
Homosexualitatea nu este o degenerare genetica, asa cum incearca unii sa
acrediteze aceasta teza, incercand sa justifice pacatul prin mecanicitatea
genetica si sa deculpabilizeze pe cei atrasi de dosnicii sexuale.
Homosexualitatea se dobandeste, in general, in mod voluntar (fie aceasta
vointa rezultatul unei decizii interioare sau al influentei factorilor externi care
duc la acceptare). "Cauzalitatea" trebuie cautata in conditiile de crestere si
educare a celor care devin, treptat, homosexuali, si in consimtamantul
ulterior, exprimat dupa ce fiecare isi da seama de ceea ce se petrece cu el.
Nivelul cultural, moralitatea familiei si a locului vietuirii, prezenta sau nu a
unei educatii atente si active in familie, in biserica, in scoala si in societate,
prezenta sau nu a dragostei si responsabilitatii parintilor in cresterea copiilor,
activitatile ludice, calitatea imaginilor si a textelor mass-mediatice, violentele
sexuale sau experientele sexuale din copilarie, active sau pasive, etc., sunt
realitati care determina cresterea si maturizarea sexuala a fiecarui individ in
parte.
Aproape toti homosexualii experimenteaza momentul mustrarii de
constiinta: unii dintre acestia cel putin o data in viata lor, altii chiar in
permanenta, isi dau seama de mizeria acestui tip de sexualitate (masculina
sau feminina), inteleg anormalitatea alegerii facute, pricep ca manifestarea lor
41
este una impotriva naturii, ca actioneaza impotriva legilor si sensului insusi
din creatie. Isi dau seama ca "stilul" lor de viata, daca prin extensiune ar
deveni "stilul majoritar" in lume, ar duce in mod inerent la disparitia acestei
lumi prin autoagresiune asupra vietii. Faptul ca multi dintre ei incearca sa
obtina in diferite tari ale lumii legi pe seama carora sa se poata casatori si/sau
sa poata adopta copii in mod legal, denota ca sunt constienti de pierderea
vinovata a doua valori fundamentale: familia si procreatia. Multora dintre ei,
acolo unde constiinta sociala si legea le-o permite, nu le place doar sa
"convietuiasca". Vor sa fie considerati o "familie" cu toate efectele acesteia,
pentru ca legea nescrisa din inima (darul fiintial al lui Dumnezeu) ii cheama
la ordinea divina indreptata spre fericirea omului (chiar daca ei incearca sa
justifice aceasta prin aceea ca fiind casatoriti legal nu se mai simt psihologic
"marginalizati"). De asemenea, traind impreuna, constata ei insisi ca viata si
dragostea, cand se intalnesc, vor sa se exprime, dand viata unei alte fapturi
care sa perpetueze aceste valori vesnice. Evident, ei nu pot naste, nu pot
darui lumii viata, ci moarte si, in consecinta, recurg la cererea insistenta a
unei legiferari care sa inlesneasca infierea sau, mai nou, cum se petrece deja
in unele tari, nasterea in vitro cu inchirierea pantecelui unei femei (contra cost
sau nu) sau clonarea unui copil. Inchipuiti-va ce experienta ar putea avea
acesti copii in "familia" unde ar descoperi ca mama si tata sunt doua cuvinte
lipsite de sens, ca "mama" este un barbat (si, prin urmare, nu poate fi mama)
iar "tatal" este unul care nu vrea sa fie in mod natural tata, pentru ca nu crede
in valorile care ii pot aduce apelativul si fericirea de un autentic tata. Bietii
copii...
Lucrurile sunt incomparabil mai grave cand atrasi de pacatul sodomiei
sunt unii dintre crestini. Pentru acestia nu ar exista decat doua posibilitati:
reconvertirea la Crezul crestin si la reafirmarea modului de viata natural,
divino-uman, inscris in firea omului, sau lepadarea in mod public de
Dumnezeu si de Biserica si, in consecinta autoexcluderea din sanul
comunitatii crestine. Aut, aut: tertium non datur. Crestinul care a cazut in
pacatul homosexualitatii stie ca Dumnezeu il asteapta sa se intoarca, ii intinde
permanent o Mana in care sta mai putin batul si mai mult harul,
binecuvantarea, spre restaurare intru Hristos. El stie ca aceasta experienta
intunecata trebuie sa-i fie moment de rascruce, de criza, de autojudecare
inainte de Infricosata Judecata a lui Hristos. El poate sa-si dea seama ca
dosniciile sexuale, care nu tin cont de sensul chipului lui Dumnezeu, il
apropie si il face sa se asemene cu chipul Printului lumii care zace in cel rau
(cf. I Ioan 5, 19 ).
Crestinul care a poposit prin odaile cetatilor pierzaniei este chemat sa-si
dea seama de mutismul acelei lumi homosexuale, de lipsa de dialog cu viata,
cu adevarata dragoste, cu persoana umana. Acest crestin poate sa inteleaga ca
42
experienta homosexuala nu are nimic de a face cu dragostea ci doar cu
implinirea plina de lasitate si de egoism a pornirilor sexuale: actul sexual
intre doi de acelasi sex nu are nimic din daruirea dragostei creative si nu
poate duce la nasterea de prunci care sa "tulbure" si sa "complice" in mod
fericit viata lor. Poate acest crestin sa vada ca viata sexuala fara de copii
umple lumea de non-sens. Rostul lumii se vede in surasul si in lumina ochilor
copiilor care au simtit inainte de a pricepe ca parintii lor i-au nascut cu
adevarat din impartasirea reciproca a dragostei responsabile.
Pentru crestinul cazut, o viata homosexuala, traita doar pentru placeri
materiale si trupesti, este o viata care vine in contradictie totala cu viata
crestina. Homosexualitatea este o invitatie deviata de a trai doar clipa, fara
nici un fel de responsabilitati fata de terti: este o autoizolare intr-un univers
stramt si gol care vrea sa exporte si altora limitarea si non-sensul sau. Este o
viata lipsita de perspectiva, pentru ca priveste doar spre ea insasi, excluzand
vesnicia autenticei iubiri. In aceasta ordine de idei, crestinul intelege ca
homosexualitatea este o manifestare tragica a raului, a diavolului, care
incearca cu disperare, sa il conduca pe om spre moarte, atat duhovniceste, cat
si trupeste, pentru a ucide darurile lui Dumnezeu: viata si dragostea. Irosirea
vietii aici si pierderea vietii vesnice nu dau nici un rost existentei. Asasinarea
dragostei pentru afirmarea placerii impotriva naturii coboara omul mult sub
stadiul de animalitate. Numai asa se poate intelege de ce Dumnezeu a
intervenit atat de brutal asupra celor doua cetati biblice.
Actul sexual are taina, frumusetea si bucuria iubirii impartasite care,
pentru crestin, capata incununare atunci cand este realizat intre sotul si sotia
uniti in dragostea fara de sfarsit pe care Dumnezeu o daruieste acelora care
doresc sa traiasca impreuna, in unitate si comuniune, pentru a se
indumnezei. Contrafacerile si devierile actului sexual sunt straine de bogatia
si pacea implinirii vietii sexuale in familia crestina, unde randuiala asumata
nu are gustul amaraciunii constrangerii, ci exprima mireasma libertatii traite
dupa darul lui Dumnezeu de care ne vorbeste cu atata intelepciune Sfantul
Apostol Pavel. Libertatea crestina in viata sexuala a familiei innobileaza pe
soti, umplandu-i de bucurie si fericire, atmosfera in care copiii se nasc si
traiesc.
Crestinul intelege ca actul sexual experimentat si impartasit in sanul
familiei, intre cei doi soti binecuvantati de Dumnezeu, nu epuizeaza
continutul vietii crestine, nu este capatul drumului care duce spre
Dumnezeu. Viata sexuala este un aspect al minunii care se exprima prin viata
insasi. Exista alte nenumarate valori si bucurii care converg spre definirea
unei vieti fericite. Nu putem izola un aspect al vietii si sa-i dam "aura" de
plinatate, de totalitate. In aceasta ordine de idei, exacerbarea aspectului in
detrimentul intregului duce intotdeauna la idolatrizarea creatului in locul
43
Creatorului, iar aceste exagerari slabesc viata, randuielile ei si sfarsesc, nu de
putine ori, in dramatice stari conflictuale interne si externe care avertizeaza ca
tragedia este pe aproape.
Crestinul simte si pricepe ca nu poate intretine prietenii cu cei care si-au
facut di homosexualitate crezul vietii lor. Sf. Ap. Pavel ne avertizeaza in acest
sens: "Nu va lasati inselati. Prieteniile rele strica deprinderile bune. Treziti-va
cum se cuvine si nu pacatuiti." (I Cor. 15, 33-34). Din acest motiv crestinul se
simte obligat sa ia o atitudine clara si transanta fata de homosexualitate si de
promotorii acesteia. Crestinul ii respecta pe acestia, dar evita orice raport, de
orice natura, cu oamenii care au ales drumul spre Sodoma. Este superfluu de
mentionat ca un crestin nu poate accepta "maestri" homosexuali. Daca la
nivel de raport cetatean - institutie publica crestinul nu poate refuza dialogul
de lucru cu un eventual functionar homosexual, se intelege ca nu poate
accepta acelasi lucru in scoala unde invata copiii sai sau in institutiile unde
copiii lui sunt obiectul vreunui fel de activitate educativa. Cu atat mai mult,
nu poate accepta nici macar dialogul cu cei care se declara crestini, dar fac
parte din tagma homosexualilor, fie acestia laici sau, si mai grav, clerici
(indiferent de gradul clerical avut in Biserica). Daca ar fi vorba despre clerici
se stie ca acestia trebuie caterisiti imediat, fara putinta de apel (vezi can. 25
Apostolic). Acestia nu mai pot fi calauze spre Dumnezeu. Indreptarea
clericului aflat in acest pacat este un lucru de dorit si imbucurator dar el nu
mai poate sluji altarului niciodata chiar daca, indreptandu-se, ar ajunge de ar
invia si morti (Sf. Vasile cel Mare).
Biserica, prin Sf. Parinti, a dat cateva canoane privitoare la acest
inspamantator pacat. Ele nu sunt atat de multe pe cat ne-am fi asteptat sa fie.
Probabil ca rusinea abordarii unei asemenea grozavii a determinat pe Sfintii
Parinti sa nu insiste mai mult decat era strict necesar in disciplinarea canonica
a acestei mizerii.
Can. 7 al Sf. Vasile cel Mare: "stricatorii de parte barbateasca si stricatorii
de animale si ucigasii (...), sunt vrednici de aceeasi pedeapsa". "Pedeapsa"
prevazuta pentru pederasti este, ca si in cazul adulterului, de 15 ani de
indepartare de la Sf. Impartasanie (cf. Can. 58 al Sf. Vasile). Este evident ca, in
zilele noastre, "pedeapsa" aceasta trebuie sa fie coroborata cu o intensa
activitate de iluminare si recuperare a penitentului, tinand cont de faptul ca
oamenii au pierdut practica si intelesul desei impartasiri.
Can. 62 al Sf. Vasile cel Mare: Celui ce a aratat imoralitate in cele
barbatesti, i se va hotara timpul de penitenta ca celui ce nelegiuieste intru
adulter".
Can. 4 al Sf. Grigorie de Nyssa: "(...) din cauza aceasta indoit s-a hotarat
timpul pedepsirii pentru cei ce s-au spurcat (...) prin turbarea asupra partii
barbatesti; (...) se va vindeca cu aceeasi pedeapsa ca si pacatul greu al
44
desfranarii; numai ca se va dubla timpul". Am citat doar locul care ne
intereseaza deoarece textul canonului este foarte lung. Sfantul Grigorie,
pentru pacatul desfranarii, dupa calculele sale, prevede o pedeapsa de 9 ani,
iar prentru sodomie prevede dublarea acestora, adica o pedeapsa de 18 ani.
Este mult mai sever decat Sfantul Vasile, desi in cuprinsul aceluiasi canon
vorbeste despre scurtarea timpului ascultarii in favoarea celor ce au zel mai
mare spre indreptare.
Exista doua canoane, 20 Ancira si 87 Trullan (VI Ecumenic) care prevad o
pedeapsa mai redusa pentru pacatul adulterului. Cum pacatul
homosexualitatii este echivalat cu cel al adulterului, se intelege ca si acesta se
pedepseste cu 7 ani de neimpartasire.
Sfantul Ioan Postitorul merge mai departe si in canonul 20 reduce si mai
mult epitimia daca penitentul "in fiecare zi, dupa ceasul al 9-lea (ora 15 p.m.)
se va multumi cu mancaruri uscate si va face cate doua sute cincizeci de
metanii pe zi. Iar de va neglija sa faca acestea, va astepta sfarsitul timpului
hotarat de Parinti".
Diferitele moduri de tratare a acestui pacat ne dau posibilitatea adecvarii
tratamentului canonic in functie de starea specifica a fiecarui penitent in
parte. Prezenta pocaintei si intensitatea acesteia conditioneaza aplicarea unui
canon sau al altuia. Oricum, lunga instrainare de Sf. Impartasanie in urma
pacatului homosexualitatii indica gravitatea acestuia si decizia Bisericii de a
nu tolera pacate care in lumea antica, precum astazi, erau la moda.
Ca si concluzie: fiecare este liber sa-si traiasca viata cum crede de cuviinta,
cu conditia ca aceasta sa nu dauneze vietii celuilalt. Crestinul insa, nu poate
accepta pacatul homosexualitatii ca fiind normalitate sau "alternativa
sexuala". Daca pe necrestinii sodomiti nu este chemat sa-i judece, in schimb,
fata de confratii "crestini" adepti ai homosexualitatii trebuie sa aiba o
atitudine transanta, fara umbra de echivoc. Toleranta si ingaduinta in special
fata de confratii crestini este partasie la pacate straine, stare care ne-ar
indeparta de ascultarea lui Lot si ne-ar apropia de neascultarea femeii sale
care, intorcandu-se cu parere de rau spre cetatea nelegiuirii, s-a transformat
in stalp de sare (Fac. 19, 15 si 26).
45
TEOLOGIE SI BIOETICA - HOMOSEXUALITATEA7
de Dr. George Stan, medic si teolog
După ce Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, după ce a populat apele cu
vietăţi, iar pământul l-a umplut cu verdeaţă, cu pomi roditori şi tot felul de
animale sălbatice şi domestice (Facere 1, 1-25), deci după ce a creat toate
condiţiile necesare „existenţei şi dezvoltării integrale a omului pe pământ", a
zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii
mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe
pământ şi tot pământul" (Facere 1, 26). Şi mai departe ni se spune: „şi a făcut
Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; „a
făcut bărbat şi femeie" (Facere 1, 27), pentru că „a zis Domnul Dumnezeu:
„Nu este bine ca omul să fie singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el"
(Facere 2,18).
Aşadar, Dumnezeu a făcut-o pe Eva nu numai ca să îi fie de ajutor lui
Adam, ci şi pentru ca acesta să nu fie singur, deoarece singurătatea înseamnă
suferinţă.
Nici Dumnezeu nu este o singură persoană, pentru că în acest caz nu ar fi
iubire.
Pentru că se completează reciproc, Adam şi Eva sunt omul deplin. „Omul
este o unitate completă, deci chip al lui Dumnezeu, pentru că unitatea sa de
om se realizează în dualitatea personală neuniformă, ci complementară, de
bărbat şi femeie". „Şi a făcut Dumnezeu pe om... bărbat şi femeie i-a făcut pe
ei" (Facere 1, 27). „Vorbind de doi, Dumnezeu vorbeşte de unul singur",
notează Sfântul Ioan Gură de Aur.
Cele două aspecte (masculin şi feminin) ale omului, „sunt în aşa măsură
inseparabile în iubirea lui Dumnezeu, că o fiinţă umană luată izolat şi
7 Extras din cartea "Teologie si bioetica", Ed. Biserica Ortodoxa, Alexandria 2001
46
considerată în sine nu e deplin om. Nu e, aşa zicând, decât o jumătate de om,
într-o existenţă izolată de complementarul său. Nu e decât o jumătate
neuniformă cu cealaltă jumătate.
Deosebirea complementară trupească redă şi condiţionează o diferenţă
complementară sufletească. Aceasta nu face pe fiecare mai puţin om. Dar
umanitatea este trăită de fiecare în alt mod şi într-o completare reciprocă.
Fiecare este la fel de om, dar integritatea umană şi-o trăiesc numai împreună,
în completarea reciprocă.
Cu alte cuvinte, această unitate umană diferenţiată şi complementară este
o unitate conjugală. Fiinţa umană este o fiinţă conjugală. Perechea umană din
rai era o pereche conjugală. Aceasta era căsătoria paradisiacă, avându-şi baza
în natura umană duală."
Aşadar, cea dintâi familie a fost instituită în rai, „având ca preot şi martor
pe însuşi Dumnezeu" , care, după ce a făcut pe Adam şi Eva „i-a binecuvântat
zicând: creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul" (Facere 1, 28).
După învăţătura Bisericii noastre, „familia este un aşezământ dumnezeiesc
şi temelia vieţii de obşte. Ea se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura
dintre bărbat şi femeie, binecuvântată de Dumnezeu în faţa Sfântului Altar.
Această legătură răsare din imboldul firesc sădit de Dumnezeu în om: „de
aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi
amândoi un trup" (Efeseni 5, 31).
Omul este creat pentru viaţa în societate (de obşte), şi cea dintâi formă a
vieţii de obşte este familia.
În această familie, instituită şi binecuvântată de Dumnezeu, se nasc copiii -
viitorii membri ai societăţii şi ai Bisericii - şi tot aici primesc ei primele
îndrumări de viaţă şi primele învăţături despre credinţa noastră, care se
transmite astfel din generaţie în generaţie; în familie învaţă copiii să-şi facă
semnul crucii, să-şi plece genunchii în faţa sfintelor icoane şi să se roage lui
Dumnezeu - acasă şi în Biserică; în familie se deprind cu postul, aici învaţă că
trebuie să se spovedească şi să se împărtăşească şi tot aici învaţă ce este fapta
bună şi ce este păcatul.
„Din cele mai vechi timpuri, poporul român a moştenit şi a cultivat un
respect deosebit faţă de familie, numită şi «Biserica de acasă», având
convingerea că este instituită şi binecuvântată de Dumnezeu. Acest respect
faţă de familie s-a concretizat în grija faţă de o viaţă curată şi echilibrată în
orice împrejurări, ajutorarea reciprocă a soţilor şi a semenilor, naşterea de
47
prunci. Toate aceste valori au rămas peste veacuri trăsătura fundamentală a
societăţii româneşti. Chiar în momentele de grea cumpănă, strămoşii noştri
au ştiut să deosebească clar păcatul de virtute, firescul de nefiresc, normalul
de anormal şi, cu înţelepciune, au lucrat pentru înlăturarea răului şi
promovarea binelui."
Spre deosebire de felul în care este privită familia în societatea românească
şi de modul creştinesc în care poporul nostru îşi trăieşte viaţa, în unele state
din Europa şi America, în numele drepturilor şi libertăţilor omului, sunt
lezate principii ale moralei creştine, legiferându-se ceea ce este împotriva firii,
minimalizându-se astfel rolul şi rostul familiei în societate.
Prezentarea păcatului împotriva firii ca normalitate se datoreşte faptului
că trăim într-o societate secularizată, care face totul pentru „a orienta pe om
mai mult faţă de lumea de aici, decât faţă de lumea spirituală", în care „omul
nu se mai prosternează în faţa Raţiunii divine, ci începe să adore propria
raţiune", în care „religia creştină a încetat să mai joace un rol obiectiv în
societatea europeană pentru a fi izolată în sfera subiectivismului personal...
fiind definită ca o afacere de ordin privat," şi în care preceptele moralei
creştine sunt înlocuite cu bioetica.
Homosexualitatea (desfrâul împotriva firii) o întâlnim de-a lungul istoriei,
atitudinea faţă de ea diferind de la epocă la epocă şi de la popor la popor.
Astfel, vechii greci şi evreii o respingeau, dar era acceptată la Roma şi în
Grecia.
Ceea ce vreau să remarc de la început este faptul că între desfrânaţii din
trecut şi cei din zilele noastre există o deosebire, şi anume: aceştia din urmă
vor ca desfrânarea să fie „legitimată, legiferată, instituţionalizată, acceptată
sau chiar impusă societăţii, ca fiind comportamentul normal de viaţă".
Dacă în Evul Mediu homosexualitatea era sancţionată cu pedeapsa
capitală, încetul cu încetul lumea a început să manifeste toleranţă faţă de ea.
Iluminismul, prin Voltaire, Jean-Jacques Rousseau, propunea „libertatea
sexuală ca mijloc de eliberare a bărbaţilor şi femeilor de civilizaţia creştină".
Mai târziu, Charles Darwin afirma că „sexul fiind un instinct animalic", nu
are nici un rost „să fie legat de nişte principii religioase sau morale". Şi
aceasta datorită faptului că Darwin socotea omul ca produs al evoluţiei şi nu
creat de Dumnezeu, şi ca atare nu are de dat seama pentru ceea ce face în faţa
nimănui.
48
Sigmund Freud susţine că „sexualitatea este instinctul dominant" al
omului şi „încearcă să dea o bază ştiinţifică separării sexualităţii de procreare
şi orientării ei spre plăcere."
La sfârşitul secolului al XlX-lea au început „să apară mişcările
homosexualilor (iniţial în Germania în 1897), care cereau libertatea şi
egalitatea în drepturi a lor, ca minoritate, cu majoritatea heterosexuală".
Aceste mişcări au atins perioada de vârf prin anii 1960, când, în paralel, avea
loc şi mişcarea feministă.
Toate mişcările acestea au loc în numele libertăţii persoanei, despre care
Comisia şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmă: „Constituie
libertăţi ale persoanei atât deciziile pe care aceasta le ia în momentul
căsătoriei (asupra persoanei sau, mai nou, asupra sexului acesteia), asupra
reproducerii, asupra îmbogăţirii formelor de reproducere (prin recursul la
noile tehnici reproductive, de tipul fertilizării in vitro şi al transferului de
embrioni, al donaţiei de gârneţi sau embrioni), sau a refuzului acestui drept
(concretizat prin sterilizare şi avort), precum şi deciziile persoanei asupra
morţii sale (eutanasie, suicid)." Tot aici se include şi dreptul de a dispune de
propriul tău corp (prostituţia).
Mişcările feministe americane au introdus conceptul de maternitate
voluntară, care „trăgea o linie de demarcaţie între viaţa sexuală şi procreare"
şi au cerut dreptul de avort, „ca singura posibilitate de control asupra
corpului şi destinului lor."
Despre toate acestea am discutat cu alt prilej, aşa că acum mă voi referi
numai la decizia pe care o ia persoana în momentul căsătoriei - asupra
persoanei sau asupra sexului acesteia.
Homosexualitatea (desfrâul împotriva firii) „constă în dorinţă erotică
pentru un individ de acelaşi sex", dorinţă care merge „de la o prietenie foarte
erotizată, până la practici sexuale între cei doi parteneri, în care unul joacă
rolul sexului opus. La bărbaţi poartă numele de pederastie, iar la femei, de
lesbianism."
Unii autori spun că „nu există o definiţie a homosexualităţii, după cum nu
s-a convenit asupra unei definiţii a minorităţilor, în general. Calificările au
oscilat între boală şi comportament deviant, sfârşind prin a fi acceptată ideea
existenţei homosexualităţii ca minoritate sexuală".
Alţi psihiatri, în urma Congresului Mondial de Psihiatrie de la Rio de Janeiro,
din 1994, spun că este fără temei tendinţa de a căuta motivaţii medicale
49
homosexualităţi, deoarece „orice homosexual este pe deplin răspunzător de
comportamentul său, adică are discernământ". Neavând cauze genetice,
endocrine sau psihiatrice, deci neavând cauze medicale, „ea poate fi
considerată un viciu şi, ca orice viciu, are o influenţă cert nefavorabilă atât
asupra individului însuşi, cât şi asupra familiei sale, asupra întregii societăţi."
De aceea societatea trebuie să-i informeze pe tineri despre acest viciu pentru
a-i apăra de degradarea morală spre care îi poate îndrepta o societate
secularizată.
Plecând de la faptul că homosexualitatea este o patimă (sau un viciu), să
vedem ce se înţelege prin patimă.
Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să amintesc că Dumnezeu la
creat pe om din iubire, cu scopul de a ajunge la o comuniune deplină cu El.
Omul fusese creat „fără păcat în fire şi liber în voinţă, dar fără de păcat nu
ca inaccesibil păcatului", ci ca având posibilitatea, datorită libertăţii, „să
stăruie şi să progreseze în bine, ajutat de harul dumnezeiesc", sau să se abată
de la bine.
Dumnezeu i-a dat omului această posibilitate de dragul libertăţii, căci
„ceea ce se face cu sila nu este virtute".
Atât de mult îl iubeşte Dumnezeu pe om, încât nu vrea să-l constrângă, săi
violeze libertatea, pentru că „nu este iubire fără respect".
În faţa libertăţii umane, Dumnezeu se face neatotputernic pentru că vrea
ca omul „să crească în libertate prin efortul propriu, căci libertatea, ca semn al
puterii spiritului, nu este numai un dar, ci şi un rezultat al efortului pe care
omul a refuzat să îl facă şi a căzut în robia plăcerii simţurilor." Poruncindu-i
omului să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, „Dumnezeu ia
poruncit de fapt... să rămână liber şi să crească în libertate."
Prin acest act de neascultare, omul s-a rupt interior de Dumnezeu şi nu a
mai răspuns lui Dumnezeu, „crezând că prin aceasta îşi afirmă libertatea,
autonomia. Socotind că devine domn peste sine, a devenit sclavul său", căci
„omul este liber numai dacă este liber şi de sine pentru alţii, în iubire, dacă
este liber pentru Dumnezeu, sursa libertăţii, pentru că este sursa iubirii."
Starea de neascultare, ca depărtare de Dumnezeu, a făcut ca omul să
privească „la ceea ce poate domina şi la ceea ce îi poate satisface nevoile şi
plăcerile trupeşti, devenite patimi. Patimile trupeşti vor susţine, la rândul lor,
mândria omului care le satisface. Omul va fi mândru cu nevoile şi cu patimile
50
sale exclusiv materiale", care „se vor justifica cu mândra lui pretenţie de fiinţă
autonomă."
Aceste patimi sunt socotite, după învăţătura Bisericii, ca reprezentând „cel
mai coborât nivel la care poate cădea fiinţa omenească", pentru că prin ele
„omul este adus la o stare de pasivitate, de robie", deoarece ele „copleşesc
voinţa, încât omul patimilor nu mai este om al voinţei, ci se spune despre el
că este un om «stăpânit» «robit», «purtat» de patimi."
Posibilitatea naşterii patimilor se datoreşte instinctelor, care „reprezintă
aspectul de animalitate al firii noastre, accentuat după căderea din viaţa
paradisiacă spirituală, unită cu Dumnezeu." în trăsătura lor animalică stă
inferioritatea şi nevinovăţia lor, atâta vreme cât ele rămân „în graniţele lor,
servind existenţei biologice" a omului. Într-adevăr, „instinctele sunt complexe
de însuşiri înnăscute şi moştenite ereditar, corespunzând trebuinţelor
biologice ale individului", având „drept proprietate fundamentală... păstrarea
integrităţii structurale şi funcţionale a individului". Atât timp cât instinctele
sunt menţinute în funcţionalitatea lor biologică necesară conservării trupului,
sunt nevinovate. Dar ele pot deveni rele sau bune. Ţinute - prin voinţă -în
limitele care le fac utile firii, instinctele sunt nevinovate; altfel, ele devin
patimi; „ din trăsături animalice, ele devin trăsături diabolice, prin elementul
spiritual care le colorează."
Referindu-se la patimă, profesorul N. Paulescu spune că aceasta nu este
altceva decât „căutarea exclusivă a plăcerii ce rezultă din satisfacerea unor
trebuinţe instinctive deviate (adică al cărei scop natural este ignorat)". Cu alte
cuvinte, patima este un instinct deviat.
Omul care transformă instinctul în patimă „nu remarcă şi nu reţine decât
senzaţiile plăcute care însoţesc îndeplinirea actelor respective. Şi în loc să se
înalţe până la scopul instinctului, el nu mai urmăreşte decât plăcerea,
devenită unica ţintă a activităţii sale".
De exemplu, instinctul de nutriţie are „drept scop natural procurarea din
mediul înconjurător a unor elemente care pot asigura celulelor unui organism
materia şi energia de care acesta are trebuinţă pentru a creşte, a se reproduce
şi a funcţiona."
Pentru omul care a transformat instinctul de nutriţie în patimă, totul se
reduce la plăcerea pe care o simte când consumă alimentele preferate, de care
abuzează, consumându-le în cantităţi din ce în ce mai mari.
51
De asemenea, omul care a transformat instinctul de reproducere în patimă,
nu mai vrea să ţină seama „că acest instinct are înalta menire de a pregăti
procrearea unei noi fiinţe omeneşti. Pentru el nu contează decât plăcerea ce
rezultă din unirea sexuală, plăcere din care ajunge să facă scopul activităţii
lui. Şi pentru a abuza cât mai mult de această plăcere, libertinul - inferior
animalelor - recurge la mijloace abjecte (masturbarea) şi infame
(homosexualitatea), fără a da înapoi chiar de la a comite crime (avortul) spre
a împiedica realizarea scopului natural al acestui instinct".
Trebuie să reţinem că în patimi se manifestă o sete fără margini de
satisfacere, pe care cel împătimit nu o poate satisface niciodată. Ceea ce se
spune despre stomac, că devine, prin lăcomie, o mare ce nu poate fi umplută,
se potriveşte pentru orice patimă.
Această neputinţă de satisfacere se datoreşte atât patimii, cât şi obiectelor
cu care caută să se satisfacă, pentru că acestea sunt finite, atât ca izvoare de
satisfacţie, cât şi ca durată, căci prin consumaţie trec în ne-existenţă. „Chiar
când patima are nevoie şi de persoana umană pentru a se satisface, o reduce
şi pe aceasta tot la caracterul de obiect, sau vede şi foloseşte din ea numai
latura de obiect, scăpându-i adâncurile indefinite ascunse în latura de
subiect."
Iar setea infinită a patimilor se explică prin faptul că omul, fiind înzestrat
cu suflet, are o tendinţă spre infinit, „care se manifestă şi în patimi" numai că
„în patimi, această tendinţă este întoarsă de la autenticul infinit care este de
ordin spiritual, spre lume, care dă numai iluzia infinitului."
Patima este ceva iraţional. Totul pe lume este raţional, pentru că îşi are
temeiul într-o raţiune divină. Iraţionalitatea patimii se vede în faptul că, deşi
pătimaşul este conştient că lucrurile finite nu pot răspunde aspiraţiei lui după
infinit, totuşi el se lasă purtat de patimă, ca şi când, prin ea, ar absorbi
infinitul, nevrând să accepte că „infinitul adevărat este un spirit liber, care nu
poate fi absorbit fără voia sa, căci este subiect cu care trebuie să intri în
comuniune, ca libertate, cu altă libertate." De exemplu, deşi lacomul ştie că
nici o mâncare nu-i va satisface vreodată lăcomia şi că raţional ar fi să nu se
lase chinuit de această patimă, el nu face acest lucru.
Cât priveşte patima despre care vorbim în rândurile de faţă -
homosexualitatea - trebuie să spunem de la început că ea trebuie combătută,
deoarece determină omul să comită păcatul. Păcatul este definit drept
„călcarea cu deplină ştiinţă şi cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a
52
voii lui Dumnezeu." Şi pentru că „voia lui Dumnezeu se arată prin legile Sale,
păcatul se mai numeşte şi fărădelege."
Este adevărat că „nu este om care să fie viu şi să nu greşească", dar
păcatele personale nu sunt toate deopotrivă de grele, ci unele sunt păcate
uşoare, sau care pot fi iertate, iar altele sunt păcate grele sau păcate de
moarte, numite aşa „pentru că răpesc credinciosului harul dumnezeiesc, care
este viaţa lui, şi-i pregătesc moartea, adică chinurile iadului."
Printre păcatele grele se numără şi păcatele strigătoare la cer, numite astfel
pentru că ele „tind a nimici imboldurile (instinctele) puse de Dumnezeu în
firea noastră. Ele sunt atât de grele încât, mai mult decât altele, cer o
răsplătire de la Dumnezeu chiar în lumea aceasta. Ele nu izvorăsc dintr-o
slăbiciune a credinciosului, ci din vădita răutate sau perversiune a voii lui,
fiind săvârşite cu precugetare."
Printre păcatele strigătoare la cer se numără şi sodomia, „adică desfrâul
împotriva firii, precum şi împiedicarea cu ştiinţă a zămislirii de prunci şi
lepădarea lor."
Desfrâul împotriva firii se mai numeşte şi sodomie, după locuitorii
cetăţilor Sodoma şi Gomora, care au pierit din cauza acestui păcat (Facere 19,
24-25). Tot în Vechiul Testament ni se spune: „Să nu te culci cu bărbat, ca şi
cu femeie; aceasta este spurcăciune" (Levitic 18, 22). Iar în Noul Testament
sunt scrise următoarele, referitor la acest păcat: „Pentru aceea, Dumnezeu i-a
dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu
cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduială cea după fire a
părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu băr baţi,
săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor" (Romani 1, 26-
27).
Prin urmare, Sfântul Apostol Pavel numeşte homosexualitatea păcat
împotriva firii, deoarece Dumnezeu a înscris în fiinţa noastră legi pe care nu
le putem ignora, fără a duce „firea la dezordine, la slăbirea şi descompunerea
trupului, din cauza slăbirii spiritului care-l ţinea în ordine."
Într-adevăr, în Sfânta Scriptură se spune că Dumnezeu l-a făcut pe om...
bărbat şi femeie (Facere 1, 27). Aceste două aspecte - masculin şi feminin - vor
să arate că „unitatea sa de om se realizează în dualitatea personală
neuniformă, ci complementară/de bărbat şi femeie." Dumnezeu l-a făcut pe
om bărbat şi femeie pentru că „cel ce se uneşte cu o femeie prin căsătorie se
completează atât de total cu ea, încât alcătuiesc o unitate. Bărbatul a devenit
omul întreg prin această femeie sau viceversa. Dumnezeu însuşi i-a
53
împreunat prin faptul că a făcut pe om bărbat şi femeie, deci prin faptul că
fiecare devine omul întreg în unirea cu celălalt, iar această unitate pe care şi-a
găsit-o fiecare nu se poate dezintegra şi reface cu un alt partener.
Nerespectându-se unul pe altul ca persoană, ci tratându-se ca obiecte de
plăcere care nu ţine mult, aceştia cad din demnitatea de om pe care au primito
prin creaţie."
Când fariseii îl întreabă pe Mântuitorul dacă se cuvine ca omul să-şi lase
femeia pentru orice pricină, Acesta le răspunde: „N-aţi citit că Cel ce i-a făcut,
de la început i-a făcut bărbat şi femeie ? Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl
său şi pe mama sa, şi se va alipi de femeia sa, şi vor fi amândoi un trup. Aşa
încât nu mai sunt doi, ci un trup" (Matei 19, 4-6).
Prin urmare, aşa cum am arătat anterior, de la început l-a creat Dumnezeu
pe om bărbat şi femeie şi a pus în firea lui legi, printre care şi aceea de a se
alipi de femeia sa, devenind astfel o unitate, un trup.
Unitatea umană nu se poate realiza în dualitatea personală uniformă, aşa
cum încearcă să ne convingă homosexualii (pederaşti sau lesbiene), ci în
dualitatea personală neuniformă şi complementară.
Făcând pe om bărbat şi femeie, „Dumnezeu însuşi i-a împreunat, prin
faptul că fiecare devine omul întreg în unirea cu celălalt", binecuvântându-i.
Aceasta este legea sădită de Dumnezeu în firea omului şi tot ceea ce este
împotriva acestei legi este nefiresc, este împotriva firii.
Ca dovadă că perechea bărbătesc şi femeiesc este naturală, conformă
legilor firii, este faptul că la toate creaturile găsim această dualitate: bărbătesc
şi femeiesc. Numai că, „în timp ce animalul încătuşat de instincte nu se abate
niciodată de la legile naturii, omul", înzestrat de Dumnezeu cu libertate, „a
ajuns să calce în picioare aceste admirabile legi, stabilite de Dumnezeu în
vederea fericirii lui."
După învăţătura noastră, „căsătoria, ca legătură naturală, pe viaţă, între un
bărbat şi o femeie," prin Taina Nunţii, este sfinţită şi înălţată „la demnitatea
unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică."
Pentru ca unirea dintre bărbat şi femeie să fie desăvârşită, căsătoria trebuie
să se bazeze pe o iubire desăvârşită, „în care se sintetizează atracţia trupească
şi cea spirituală... aspectul spiritual căpătând un loc tot mai important în ea.
Fiecare dintre cei doi înscrie în fiinţa sa tot mai multe semne de atenţie, de
înţelegere, de slujire şi de jertfire din partea celuilalt", iar acestea „îi leagă tot
54
mai strâns, făcând să se penetreze de tot mai multă spiritualitate actele lor de
iubire trupească."
În cazul homosexualilor, care practică desfrâul împotriva firii, nu mai
putem vorbi despre o iubire jertfelnică, despre o iubire care spiritualizează
unirea lor trupească nefirească, ci de satisfacerea unui instinct per vertit.
Această patimă osândită de Biserică, „are nevoie de persoana umană pentru a
se satisface, dar o reduce pe aceasta tot la caracterul de obiect, sau vede şi
foloseşte din ea numai latura de obiect, scăpându-i adâncurile indefinite,
ascunse în latura de subiect."
Ba, lucru şi mai grav este faptul că pătimaşul nu-şi dăunează numai lui, ci
şi altora, pentru că, de exemplu, în cazul nostru, homosexualul „uzează de
alte persoane ca de obiecte ale plăcerilor lui, dar prin aceasta le face şi pe
acelea desfrânate, care caută, la rândul lor, să uzeze de alte persoane, ca de
obiecte." Şi astfel patimile produc haos între oameni, pentru că ele sunt
opusul iubirii adevărate, singura care poate restabili armonia între oameni, şi
nu mai corespund scopului căsătoriei voite de Dumnezeu.
După ce a instituit cea dintâi familie în rai, familie ce-şi avea baza în natura
umană duală, Dumnezeu a binecuvântat-o, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi
umpleţi pământul" (Facere 1, 28).
De această binecuvântare s-au bucurat şi se vor bucura toate familiile
întemeiate după modelul căsătoriei paradisiace. Iar copii care se nasc în
familie, pe de o parte sporesc unirea sufletească a părinţilor şi, pe de altă
parte, prin ei, părinţii intră în relaţii mai bogate cu societatea.
Or, cuplurile de homosexuali - pederaşti sau lesbiene - nu se pot bucura de
această binecuvântare a lui Dumnezeu de a avea copii şi atunci ei cer sus şi
tare să li se dea dreptul de a înfia copii.
Nu putem fi de acord cu această cerere, deoarece acceptarea ei ar însemna
să condamnăm aceste fiinţe nevinovate să ajungă obiecte necesare satisfacerii
poftelor nefireşti ale homosexualilor, pentru ca, la rândul lor, aceştia să
ajungă şi ei să păcătuiască cu alte persoane, pe care le vor folosi tot ca obiecte
care le satisfac patima.
Un lucru şi mai grav este că homosexualii cer să fie legiferată pedofilia,
pentru ca ei să poată întreţine raporturi sexuale nefireşti cu copiii. Deşi
această fărădelege nu a fost încă legalizată, „abuzurile sexuale asupra copiilor
sunt practicate pe scară largă şi sunt bine protejate." De menţionat este faptul
că în cazul practicării pedofiliei, homosexualii „sunt găsiţi vinovaţi nu pentru
55
că au practicat pedofilia, ci pentru că nu au avut consimţământul copiilor,
ceea ce duce la concluzia că pedofilia este permisă dacă există
consimţământul reciproc."
Am arătat că homosexualitatea este un păcat strigător la cer şi orice păcat
este condamnat de Biserică. Dar Biserica nu-l condamnă pe păcătos, ci îl
aşteaptă ca să îl trateze prin mijloacele ei specifice de însănătoşire deoarece
„tradiţia Bisericii nu cunoaşte păcate neiertabile", cu condiţia ca păcătosul să
şi le mărturisească la scaunul spovedaniei şi să se căiască pentru ele.
Vorbind despre homosexualitate trebuie să reţinem următoarele:
1. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, făcându-l bărbat şi femeie,
pentru că „unitatea sa de om se realizează în dualitatea personală
neuniformă, ci complementară, de bărbat şi femeie."
2. Cea dintâi familie a fost instituită de Dumnezeu în rai, ca legătură
naturală, pe viaţă, între un bărbat şi o femeie, sfinţită şi binecuvântată apoi
prin Taina Nunţii.
3. Biserica „nu dispreţuieşte trebuinţa unirii trupeşti între bărbat şi
femeie... dar socoteşte că numai în căsătorie ea devine un mijloc de unire
sufletească completă." Iar familia rezultată din căsătorie are responsabilitate
şi faţă de societate, pentru că „o familie sănătoasă este o celulă sănătoasă a
edificiului Bisericii şi societăţii".
4. Faţă de pofta trupească nu sunt decât două atitudini: sau înfrânarea de
la ea în afara căsătoriei, sau satisfacerea ei în căsătorie, unde unirea trupească
este transfigurată şi spiritualizată prin unirea sufletească a celor doi.
5. În loc să facem educaţie sexuală tinerilor - cum vor unii - prin care se
caută „să-l facă pe om un sclav al patimilor", avem datoria să le vorbim
acestora despre castitatea pe care trebuie să o păstreze până la căsătorie.
Trebuie să spulberăm din mintea oamenilor prejudecata conform căreia
„abstinenţa ar provoca îmbolnăviri grave" şi să-i ajutăm pe tineri „să-şi
formeze convingerea că respectarea normelor convieţuirii sociale în
problemele sexualităţii constituie o expresie a demnităţii umane." De
asemenea, trebuie să le formăm tinerilor o conduită responsabilă, aceasta
presupunând „dezvoltarea largă a noţiunilor legate de facultatea normală
pentru orice tânăr de a păstra sub control impulsurile sexualităţii, de a le
canaliza şi integra în cerinţele comunităţii sociale, de a aşeza relaţiile cu sexul
opus pe temeiul dragostei, al respectului şi sprijinului reciproc."
56
6. Instinctele, necesare existenţei noastre biologice, sădite în firea noastră
de Dumnezeu, nu trebuie condamnate şi nu trebuie să luptăm împotriva lor,
ci trebuie numai să disciplinăm biologicul, nu să-l exterminăm. Noi avem
posibilitatea să transfigurăm, să spiritualizăm instinctele, pentru că „punând
frâu şi măsură plăcerii de cele materiale, se produce un transfer al acestei
energii a fiinţei noastre în favoarea spiritului, crescând plăcerea pentru
bunurile spirituale. Plăcerea biologică, prin măsura ce i-o impunem, devine
nevinovată; iar marele plus care a fost oprit de a se manifesta pe plan
fiziologic s-a transfigurat pe plan spiritual." Convertind în Hristos energia
„care alimentează patimile în energie pusă în slujba virtuţii", omul
dobândeşte „libertatea fiilor lui Dumnezeu."
7. Patima, care este un instinct deviat, caută numai plăcerea care rezultă
din satisfacerea instinctului. Aşa s-a întâmplat şi cu instinctul de reproducere,
care are „înalta menire de a pregăti procrearea unei noi fiinţe omeneşti".
Omul pătimaş, rupt interior de Dumnezeu, caută numai plăcerea care rezultă
din unirea sexuală, ca pe unicul său scop. In această patimă, homosexualul
transformă persoana umană cu care îşi satisface pofta în obiect, făcând-o şi pe
aceasta desfrânată; iar aceasta se va folosi la rândul ei de alte persoane ca de
obiecte necesare producerii plăcerii.
8. Pentru cei care nu vor să accepte că homosexualitatea este o patimă sau
un viciu, le amintesc că alţi autori încadrează sodomia în rândul
perversiunilor sexuale, alături de:
- zoofilie sau bestialitate, adică practicarea raporturilor sexuale cu animale
sau păsări;
- necrofilie, adică practicarea raporturilor sexuale cu cadavre.
Şi enumerarea perversiunilor sexuale ar putea continua.
Este oare moral şi logic ca aceste perversiuni sexuale să fie legiferate,
instituţionalizate şi impuse societăţii ca manifestări comportamentale
normale ale unui OM în societate ? Eu cred că nu, iar legea nu are menirea de
a apăra patimile şi perversiunile, ci de a apăra firea umană în demnitatea ei.
9. Homosexualitatea, adică desfrâul împotriva firii, trebuie combătută
pentru mai multe pricini, dintre care amintim câteva:
- sodomia este un păcat strigător la cer;
57
- este un păcat îndreptat împotriva legilor firii, după care unirea trupească
se face numai între bărbat şi femeie şi numai în cadrul căsătoriei;
- la cuplurile homosexualilor lipseşte iubirea jertfelnică, iubirea
desăvârşită, care transfigurează şi spiritualizează actele de iubire trupească
din cadrul familiei întemeiate după modelul familiei paradisiace, fiind
înlocuită de patimă sau poftă scăpată de sub controlul voinţei;
- homosexualul vede în persoana cu care păcătuieşte un obiect necesar
satisfacerii plăcerilor lui, făcând-o şi pe aceasta desfrânată;
- desfrâul împotriva firii zdruncină stabilitatea familiei, care reprezintă „o
celulă sănătoasă a edificiului Bisericii şi societăţii;"
- prin practicarea pedofiliei, răul se întinde asupra unor fiinţe nevinovate;
- pretenţia de a înfia copii, pentru a-i creşte în mocirla păcatului lor,
reprezintă un mare rău adus societăţii;
- contribuie la creşterea îmbolnăvirilor de SIDA.
10. Omul secularizat, rupt interior de Dumnezeu, nu mai are conştiinţa
păcatului, nu mai ştie de învăţăturile Bisericii şi se lasă purtat de mândra
pretenţie de fiinţă autonomă şi de patimi, fără să se gândească ce preţ va plăti
omenirea pentru această decădere morală.
11. Nu este drept ca, pentru a fi primit în structurile europene, să ţi se
ceară să legiferezi un comportament care este împotriva legilor firii. În unele
state din America (Texas, Arizona, Georgia), homosexualitatea este pedepsită
cu închisoarea şi nimeni nu-i etichetează pe cei de acolo ca fiind „neeuropeni"
sau „neamericani".
În acest sens, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist spune atât de
convingător: „Structurile europene ne vor primi, contrar aparenţelor, în sânul
lor, cu specificitatea noastră, cu identitatea noastră creştină tradiţională, dacă
se vrea, totuşi, un dialog şi o bogăţie de valori spirituale şi nu o unitate
impusă în mod artificial."
12. Biserica condamnă păcatul sodomiei ca pe un păcat strigător la cer, dar
pe cei care păcătuiesc îi aşteaptă la scaunul spovedaniei, pentru ca prin
mijloacele ei specifice de însănătoşire, să-i poată reda societăţii, scăpăţi de
această patimă teribilă, care le face rău lor, semenilor şi societăţii.
58
13. Chiar şi în nedorita eventualitate a legiferării homosexualităţii, nu
trebuie să ne temem, pentru că poporul nostru „şi-a plămădit şi hrănit fiinţa
sa din Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Preceptele evanghelice
au fost transmise din generaţie în generaţie, de la părinţi la copii, de la
Sfântul Altar al Bisericii şi de la cel al familiei, ceea ce a dat naştere la un mod
creştinesc de viaţă fundamentat pe valorile nepieritoare ale credinţei în
Hristos."
14. Respingând „iubirea necurată pentru a proteja şi promova iubirea
sfântă aşa cum este voită de Dumnezeu, Biserica respinge tirania patimilor
egoiste şi fără rod de viaţă, pentru a proteja libertatea de a trăi în virtute şi
respinge ceea ce este împotriva firii, pentru a apăra firea umană în
demnitatea ei."
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti,
1978, vol. I, pg. 324.
Idem, op. cit., vol. III, pg. 120-121.
Idem, op. cit., pg. 121.
Învăţătură de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, 1992, pg. 400.
Idem, ibidem.
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Scrisoare deschisă adresată
Senatorilor şi deputaţilor Parlamentului României, iunie 2000.
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Teologie şi cultură, Bucureşti, 1993, pg. 44.
Idem, op. cit., pg. 66.
Idem, ibidem.
Pr. Claudiu Dumea, Omul între „a fi" sau „a nu fi", Bucureşti, 1998, pg. 25.
Idem, op. cit., pg. 26.
Idem, op. cit., pg. 27.
Idem, op. cit., pg. 28.
Gheorghe Scripcaru, ş.a., op. cit., pg. 136.
Idem, op. cit., pg. 107.
59
Idem, op. cit., pg. 109.
Constantin Gorgos, Vademecum în psihiatrie, Bucureşti, 1985, pg. 46.
Gheorghe Scripcaru, ş.a., op. cit., pg. 136.
Rodica Năstase, medic primar psihiatru, doctor în ştiinţe medicale,
„Homosexualitatea privită din punct de vedere psihiatric", în
Homosexualitatea: propagandă a degenerării umane, pg. 13.
Idem, ibidem.
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., vol. I, pg. 412.
Idem, op. cit., pg. 412.
Idem, op. cit., pg. 414.
Idem, op. cit., vol. I, pg. 468.
Idem, ibidem.
Idem, ibidem.
Idem, op. cit., pg. 472.
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica şi mistica,
Bucureşti, 1992, pg. 55.
Idem, op. cit., pg. 62.
Idem, ibidem.
Constantin Gorgos, op. cit., pg. 41.
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., pg. 62.
Nicolae Paulescu, Instincte, patimi şi conflicte, Bucureşti, 1995, pg. 100.
Idem, ibidem.
Idem, op. cit., pg. 101.
Idem, op. cit., pg. 103.
60
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., pg. 56.
Idem, ibidem.
Idem, ibidem.
Idem, op. cit., pg. 58.
Învăţătură de credinţă creştină ortodoxă, pg. 351.
Molitfelnic, Bucureşti, 1992, pg. 187.
Învăţătură de credinţă creştină ortodoxă, pg. 356.
Idem, pg. 363.
Idem, ibidem.
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., pg. 68.
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, pg. 120-121.
Idem, op. cit., pg. 123.
Idem, op. cit., pg. 123.
Nicolae Paulescu, op. cit, pg. 100.
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, pg.
118,120.
Idem, op. cit., pg. 124.
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate Ortodoxă. Ascetică şi mistică,
pg. 56.
Idem, op. cit., pg. 60.
Pr. Claudiu Dumea, op. cit., pg. 36.
Idem, ibidem.
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, pg. 91.
Idem, op. cit., pg. 121.
61
Idem, op. cit., pg. 127.
Idem, op. cit., pg. 125.
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, op. cit., pg. 51.
Petre Penciu, Alexandru Al. Gheorghiu, Alexandru E. Ghe, „Educaţia sexuală
- parte integrantă a educaţiei tinerei generaţii", în Trecut şi viitor în medicină,
Bucureşti, 1981, pg. 700.
Idem, ibidem.
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetică şi mistică,
pg. 63.
Idem, op. cit., pg. 64.
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, op. cit., pg. 51.
Nicolae Paulescu, op. cit., pg. 103.
Constantin Gorgos, op. cit., pg. 46-47, conf. univ. V. Pre-descu: Psihiatrie, vol.
I, Bucureşti, 1989, pg. 196-197.
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică ortodoxă, vol. III, pg.
125.
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Scrisoare deschisă Senatorilor
şi deputaţilor Parlamentului României, iunie 2000.
Idem, ibidem.
Idem, ibidem.
62
DESPRE HOMOSEXUALI IN CONTEXTUL LUMII
CONTEMPORANE
Revista Scara
Motto: „Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi
femeile lor au schimbat firească rânduială cu cea
împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala
cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor
unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea
şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”
(Rom 1, 25-27)
Câteva precizări
Nu credem că ar fi de folos să facem o analiză a tuturor luărilor de poziţie pe
care, în ultimii ani le-am întâlnit la susţinătorii şi promotorii ideii – care
încetîncet a căpătat consistenţă – homosexualităţii. Trebuie spus însă că
această „îndeletnicire” ne este străină nouă creştin ortodocşilor români, cum
de altfel le este străină tuturor creştinilor. Noi cunoaştem această anomalie
sub numele de sodomie şi ştim, fără putinţă de tăgadă, că este pierzătoare de
suflet. Ştim totodată, medicii certifică fără loc de îndoială, că
homosexualitatea este o boală gravă, cu consecinţe deosebite pentru
organism, pe de-o parte, şi pentru întreaga societate, pe de altă parte. Credem
că aceste lucruri sunt evidente, cum evident devine faptul că oricine îşi
propune să genereze acest flagel vrea răul său pieirea celui căruia îl dă.
Deşi lucrurile acestea sunt clare, deşi nu trebuie să fii nici doctor, nici învăţat,
ci doar să ai minimul bun simţ al creştinului, pentru a şti clar aceste lucruri,
iată că la nivel de stat, sau mai mult, la nivel mondial altfel se pun
problemele. Iar noi, parcă paralizaţi, privim fără să ne vină să credem dar şi
fără să intervenim la pregătirea sfârşitului nostru, de către specialiştii în
economie, care se ocupă – iată! – mai mult de distrugerea sufletelor şi
ruinarea trupurilor noastre, decât de redresarea economică. Dar să încercăm
63
să pornim de la un capăt.
Pentru a putea să înţelegem acest fenomen al homosexualităţii şi care sunt
urmările lui trebuie să ne familiarizăm cu câteva alte noţiuni aparent diferite.
Fără îndoială că ar trebui un adevărat studiu pentru acest lucru. Noi însă vom
încerca doar să descoperim care sunt motivele pentru care astăzi se face atât
de multă propagandă relativ la libertatea de a fi homosexual – adică
libertatea de a fi împotriva firii omeneşti, sau libertatea de a fi împotriva lui
Hristos – şi, mai ales, care este scopul şi cine stă în spatele acestei
propagande.
Noţiunea cea mai importantă care ar trebui definită şi clarificată este aceea de
New Age, mişcare mondială cu o deosebit de mare putere. Vom încerca să
trasăm câteva din liniile care definesc această mişcare pe plan mondial. Apoi
vom reveni punctual la chestiunea homosexualităţii, care ne va apărea într-o
lumină cu totul nouă.
Despre New Age sau înlocuirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu
satan şi împărăţia întunericului
Ştim că ea nu apare sub forma unui grup compact, de sine stătător, ce poate
identificat ca atare. Lucrul acesta reprezintă o problemă pentru cei ce vor să o
evite sau să-i descopere prezenţa în diferitele segmente ale societăţii.
Trăsătura fundamentală ce o face cu atât mai greu de identificat este starea de
organizare difuză în care se găseşte, datorată în mare parte crezurilor ei de
bază (sincretismului, panteismului, universalismului, etc.) la care ne vom
referi mai jos.
Mişcarea New Age este o reţea, neînchegată ca structură, de indivizi şi
organizaţii ce susţin o viziune comună a unei „noi ere a iluminării şi armoniei”
(Epoca lui Aquarius), şi care împărtăşesc aceeaşi concepţie despre lume şi
viaţă. Aceasta se întemeiază pe monism (totul este una), panteism (totul este
Dumnezeu), şi un fals misticism. Pentru a fi un adept al Noii Ere nu trebuie
neapărat să devii oficial membrul unui grup, sau să mărturiseşti nişte crezuri
particulare. Mişcarea este extrem de diversificată şi cuprinde o mare mulţime
de organizaţii cu interese diferite şi crezuri asemenea.
Din acest motiv, mişcarea nu poate fi categorisită cultică şi nici nu se poate
defini prin denumirea sociologică de sectă. Un editor de carte New Age a
spus: „Nimeni nu poate vorbi în numele întregii comunităţii New Age”. În timpul
64
anilor '50 şi până la mijlocul anilor '60, mişcarea New Age era asemenea unui
iceberg gigantic cu peste 90% din masa lui aflată încă sub apă. Încetul cu
încetul acesta a ieşit tot mai mult la suprafaţă încât am ajuns în zilele noastre
ca mişcarea să fie reprezentată masiv în literatură, în artă şi muzică, în cultura
cinematografică, sau în învăţământ.
Membrii new-age
Comunitatea New Age poate cuprinde persoane ce provin din diverse
domenii de activitate, cum ar fi, medicina holistică, ecologie, activism politic,
învăţământ, yoga, astrologie şi multe, multe altele. Adepţi ai spiritismului,
ocultismului, religiilor orientale, ai diverselor şcoli de filozofie, pot foarte
uşor să se găsească sub umbrela generoasă a mişcării New Age şi în ciuda
deosebirilor de convingeri să creadă că doar unită omenirea va putea să
atingă noi cote ale cunoaşterii şi împreună să evolueze la o conştiinţă
cosmică.
Deşi nu fiecare susţinător al Noii Ere subscrie la aceste crezuri, majoritatea
pot fi identificaţi după următoarele aspecte:
a) Se inspiră din mai multe surse ale „adevărului”. Pentru ei acesta nu
poate fi unic, personal şi abstract, ci relativ şi subiectiv.
b) Se simt confortabil atât în prezenţa Sfintei Scripturi cât şi a
„Evangheliei Acvariene a lui Isus Hristos” de Levi Dowling, a revelaţiilor
„profetului somnambul”, Edgar Cayce, sau a sfaturilor entităţii spirituale pe
nume Ramtha, un războinic lemurian în vârstă de 35.000 de ani, canalizat în
transă de J.Z.Knight.
Apariţia new-age
Unul dintre primii şi cei mai importanţi a fost transcedentalismul secolului al
XIX-lea. Exponentul cel mai vizibil al acestuia a fost Ralph Waldo Emmerson
(1803-1882). Emmerson şi transcedentaliştii au fost cei ce au pus bazele
apariţiei şi formării mişcării New Age. Emerson a pretins că intuiţia este mai
presus decât simţurile în descoperirea „adevărului” şi că Dumnezeu se poate
revela omului prin intuiţia lui. El a susţinut că scopul religiei era o unire
conştientă a umanităţii cu Dumnezeu. Şi el a crezut că Dumnezeu a oferit
revelaţie tuturor religiilor lumii.
Despre ei, Russell Chandler indica cum transcedentaliştii „au împrumutat din
65
belşug din scrierile sacre ale religiilor orientale şi le croiesc în aşa fel încât să se
potrivească spiritului american de autonomie şi autodeterminare, pregătind scena
iluminaţilor New Age-ului ce se vor afla în centrul atenţiei cu 130 de ani mai
târziu”.
Câteva trăsături ale mişcării New Age
Sincretismul religios
Mişcarea New Age este sincretistă, adică combină şi sintetizează învăţături şi
principii religioase uneori complet contradictorii. Culege din învăţăturile
tuturor religiilor lumii şi le redefineşte sub forma acestei concepţii mistice
despre lume şi viaţă: „Noi onorăm adevărul şi frumuseţea tuturor religiilor lumii,
şi credem că fiecare din ele conţine o parte din Dumnezeu, un sâmbure al adevărului
care să ne unească pe toţi.”
Adepţii New Age nu oferă un devotament exclusiv unui învăţător sau unei
învăţături anume. Dimpotrivă, ei cred că Dumnezeu s-a revelat pe sine însuşi,
dar nu numai ci s-a revelat şi în Buda, în Krishna şi o mulţime de alţi avatari.
Că prin urmare, spun ei, Biblia nu poate face nici o pretenţie de a fi singura
revelaţie a lui Dumnezeu făcută omenirii.
Divinizarea umanităţi
Afirmaţia fundamentală a mişcării New Age este îndumnezeirea omului.
Această perspectivă a fost adusă mai întâi in Renaştere. Ea apare acum din
nou sub această formă. Crezul în divinitatea omului urmează celui în monism
şi panteism pentru că dacă totul este una (monism) şi totul este Dumnezeu
(panteism), atunci şi noi oamenii suntem Dumnezeu. Beverly Galyean afirma
că, „odată ce noi începem să vedem că toţi suntem Dumnezeu, că avem atributele
sale, cred că întreg scopul vieţii devine reasumarea dumnezeirii din noi, a iubirii, a
înţelepciunii, a înţelegerii şi a inteligenţei perfecte.”
Unitatea guvernării
Agenda politică a mişcării New Age este periculoasă în sine deoarece ea este
bazată pe încrederea falsă avută în potenţialul uman şi nu în dependenţa de
călăuzirea divină a unui Dumnezeu personal. Agenda politică a mişcării New
Age mai este periculoasă deoarece nu recunoaşte valorile morale absolute
întemeiate pe Cuvântul lui Dumnezeu. Toate valorile ei morale sunt
determinate cu subiectivitate. Totul este relativ. Relativitatea tuturor valorilor
66
morale este de asemenea învăţată în şcoli prin intermediul unor programe de
„clarificare a valorilor”, în realitate de modificare a lor. Iată ce recomandă
guvernelor lumii organizaţia „The World Health Organization”, prescurtată
WHO, prin reţeaua ei de oficii naţionale şi prin programul „Nations for
Mental Health” ce doreşte să-l implementeze în fiecare ţară membra a
O.N.U.:
Guvernele vor fi asistate să-şi formuleze, să implementeze, să monitorizeze şi să
evalueze anumite politici de sănătate mintală… Politicile de sănătate mintală ar
trebui să promoveze dezvoltarea optimă a sănătăţii mintale a populaţiei.
O mostră de „gândire nesănătoasă” pe care un asemenea program doreşte să
o ajusteze la o nouă gândire ar fi următoarea:
Masele trebuie să înveţe să nu se mai vadă ca indivizi, ci ca parte a unui întreg mai
mare, a unui grup, a unei comunităţi, a planetei.
Câteva dintre „clarificările” ce se promovează chiar acum în şcolile americane
sună în felul următor:
- homosexualitatea n-a fost niciodată condamnată în Biblie.
- unii creştinii suferă de obsesia spiritului antihomosexual şi descriu în
termeni negativi stilul de viata homosexual, dar el nu este decât un alt stil de
viaţă, o altă preferinţă sexuală.
- elevii din şcoli trebuie învăţaţi să privească pozitiv homosexualitatea cât
mai din timp posibil în procesul propriei lor explorării sexuale.
- oricine obiectează împotriva homosexualităţii este bigot, ignorant şi un
poţential criminal (se face vinovat de „hate crime” un delict de ură), etc.
Agenda politică a mişcării New Age, în ce priveşte guvernul unic mondial, este
periculoasă deoarece ea este întemeiată pe dorinţa omului de a obţine
absolutul în acţiunea liberă a omului ca şi unică sursă de autoritate. Agenda
politică New Age nu recunoaşte autoritatea unui Dumnezeu suveran şi
omnipotent. Douglas Groothuis, un cercetator al mişcării, face urmatoarea
observaţie: Conform agendei adepţilor New Age, trebuie pusă cărămida unui
nou Babel care să proclame o (nouă) ordine a cărei unitate şi direcţie finală să
fie opusă Creatorului (vezi Geneza 11:1-9). Entuziaştii noi ordinii mondiale au
încercat să forţeze „teza apostată a unităţii şi egalităţii întregii umanităţi” pentru
a construi o „ordine mondială unică şi a inaugura un paradis fără Dumnezeu”
(Rushdoony, 1979). Asta este ceea ce susţinătorii New Age încearcă să
realizeze în zilele noastre, iar tentativa lor este deopotrivă zadarnică.
Guvernul global ce reprezintă o parte a agendei politice New Age susţine
nevoia unei forţe planetare de poliţie pentru asigurarea securităţii. Doar aceia ce
se înscriu în concepţia monistă şi panteistă despre lume şi viaţă vor fi
67
îngăduiţi să controleze această forţă poliţienească. Organizaţia „Planetary
Citizens” (Cetăţeni Planetari) sponsorizează în prezent „Comisia
Independentă asupra Alternativelor Mondiale de Securitate” care cuprinde
numeroşi experţi în pace, dezarmare, şi sisteme de securitate ce vor crea „un
sistem global de securitate, prietenos, credibil şi operabil”. Sursa acestei unităţi este
relativ clară. Mulţi dintre cei ce sunt implicaţi în politica New Age se bizuiesc
în mod evident pentru deciziile şi acţiunile lor pe revelaţii oculte. Spre
exemplu, mulţi aderă la scrierile lui Alice Bailey.
Oprim aici scurtele precizări despre new age şi modul de organizare care ne
are pe noi creştinii ortodocşi ca material de manevră. Credem că acum
lucrurile s-au clarificat o dată mai mult în ce priveşte homosexualitatea. Fără
discuţie că despre această organizare a „noii ere”, s-ar putea scrie cu mult mai
mult, fenomenul fiind de o mare complexitate şi având adepţi între cei mai
importanţi intelectuali ai omenirii, care nu sunt nici mai mult nici mai puţin
decât „cărturarii” din Evanghelie pe care îi ceartă şi îi mustră de multe ori
Mântuitorul.
În România, Uniunea Europeană, prin Baroneasa Emma Nicholson, afirmă că
problema discriminării homosexualităţii ne aduce ca stat pe ultimul loc al
listei candidaţilor pentru integrarea în Uniunea Europeană. Cu alte cuvinte se
condiţionează intrarea României în forurile europene ale „lumii civilizate” de
acceptarea practicării unui păcat împotriva firii. Mai mult, ne spune că nu
putem intra în Uniunea Europeană dacă nu suntem împotriva lui Hristos. Şi,
culmea prostiei şi a satanismului, „noi” ne dorim cel mai mult să intrăm în
această uniune. Astfel guvernul Năstase nu a mai stat mult pe gânduri şi a
făcut tot ce trebuia făcut pentru a ne condamna în eternitate: a hotărât că
homosexualitatea este un lucru normal în România, ca şi cum ar putea cineva
să hotărască sau nu peste cuvintele Mântuitorului. În fapt noi ştim cine poate
face acest lucru: dracu.
Motto: Dacă un om se culcă cu un om cum se culcă cineva cu o femeie,
amândoi au făcut un lucru scârbos; să fie pedepsiţi cu moartea, sângele lor să
cadă asupra lor. (Leviticul 20:13)
Dacă din punct de vedere socio politic lucrurile referitoare la practicarea
homosexualităţii nu ar fi fost clare, din perspectivă creştin-ortodoxă lucrurile
sunt cum nu se poate mai clare. Ortodoxia numeşte ca păcat împotriva firii
homosexualitatea prin Sfânta Scriptură, iar Sfinţii Părinţi sunt neînduplecaţi
în această privinţă. Astfel suntem puşi în faţa încă unei separaţii între stat şi
Hristos – doctrina socio-politică antihristică a forurilor new age-iste găsesc
68
loc în necredinţa noastră şi ni se strecoară în viaţa de zi cu zi – Emma
Nicholson devenind mai importantă pentru noi decât însuşi Dumnezeu!
În ce priveşte legislaţia veche a Bisericii, în canoanele Sfinţilor Părinţi,
„stricătorii de parte bărbătească”, cum îi numeşte Sfântul Vasile cel Mare (can.6)
său „cei ce fac necuviinţă cu bărbaţii”, cum le zice Sfântul Ioan Pustnicul
(can.10) sunt supuşi unor pedepse grele, ca excluderea de la împărtăşanie pe
18 sau 15 ani (can.4 Grigorie de Nissa, can.62 Vasile cel Mare), plus post cu
ajunare şi mătănii (can.10 Ion Pustnicul).
În Pravila lui Vasile Lupu din 1646 („Carte românească de învăţătură...”, .Iaşi,
1648) se revine la pedepsele capitale din Vechiul Testament, prescriinduse că
cei ce fac „lucru preste fire”, sodomie, adică „când se împreună neştine cu fiece
obraz parte bărbătescă” (glv.39.zac.1), unii că aceştia, „sodomleanii nu se ceartă
numai cu moartea, ce şi după moarte trupurile lor le bagă în foc de le ard”
(glv.39.zac.2). Tot cu moarte se pedepsesc pentru împreunare „într-alt chip,
iară nu cumu-i obiceiul muierilor” ca şi pentru lesbianism dacă plăcerea le-a fost
deplină („aruncă sămânţa una la alta” (glv.39 zac.12). Aşadar Biserica,
niciodată, nici tacit, n-a aprobat şi nu poate aproba o practică care se abate de
la morală, care contravine unor texte scripturistice şi care încalcă prescripţii
din legiuirile ei. Biserica nu numai că nu poate aproba homosexualitatea, ci,
în conformitate cu învăţătura sa, nu poată decât s-o condamne.
Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre păgânii idolatri „care au schimbat
adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul
Făcătorului”, le spune Romanilor că tocmai din pricina acestor rătăciri şi
căderi „Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat
firească rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea
după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu
bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rom 1, 25-
27). Aici nu este vorba numai de căderea imperiului roman, grec sau
american, ci de modul folosirii libertăţii dată omului de la Dumnezeu: în loc
să crească spre o vieţuire în Hristos, se surpă în aceea a Antihristului. Nu
întâmplător amploarea mişcării homosexualilor pentru acordarea unor
nemaiauzite libertăţi, pentru „căsătorirea” lor, acceptarea unei ciudate
„familii” al cărei rod sunt viermii cei veşnici, pentru considerarea lor în
societate şi în faţa oricăror legi ca fiind „normali”, se petrece în acest sfârşit de
veac numit cu mândrie de discipolii diavolului: „New Age”.