mercoledì 7 novembre 2018
PĂCATUL PORTULUI INDECENT
PĂCATUL PORTULUI INDECENT
Păcatul, obiceiul rău sau viciul pot deveni la un
moment dat, în om, ca a doua natură, ca ceva firesc.
Pentru a nu se ajunge la o asemenea decadenţă
morală, a nu se ajunge la starea cronică a bolii spirituale, trebuie
neapărat să cerem ajutorul lui Dumnezeu prin Taina Sfintei Spovedanii.
Un mare păcat, cu o nocivitate morală deosebit de gravă asupra
oamenilor, este portul indecent. Spre exemplu, o femeie se îmbracă cu
o fustă foarte scurtă, merge la servici sau pe stradă. Pe orice bărbat care
se uită involuntar la ea, diavolul desfrânării parcă îl electrocutează; o
doreşte în inima lui, păcătuieşte în inima lui cu ea. Mântuitorul a spus
că: „dacă vezi o femeie şi o doreşti în inima ta, ai şi păcătuit cu ea”.
Deci, efectiv se curveşte sufleteşte cu acea femeie. Într-o zi acea femeie
poate să provoace involuntar şi inconştient la păcat pe
atâţia bărbaţi care o privesc în ziua respectivă... Deci ea poate să
facă zilnic zeci şi sute de păcate. Prin portul ei indecent: rochie
sau fustă scurtă, transparentă, pantaloni strâmţi pe ea, în aşa fel
încât se observă forma corpului foarte clar etc., poate răni zilnic
atâtea suflete omeneşti, atâţia bărbaţi cărora nici prin cap nu le-ar
fi trecut că vor păcătui în acea zi.
Ispita diavolului desfrânării vine prin acea femeie. „Vai de
cel prin care vine ispita” zice Mântuitorul. Trebuie să ne ferim
cu toată fiinţa noastră de a ispiti, de a răni pe cei care sunt
apropiaţii noştri.
Un asemenea păcat se poate face şi în familie, când tata
sau mama se poartă indecent prin casă faţă de copii. Ei zic că sunt
mici copiii, însă diavolul nu doarme. Orice imagine indecentă li se
întipăreşte uşor în minte. Mamele nu trebuie să lase nici chiar
fetiţele mici să se poarte indecent; încă de la acea vârstă fragedă
trebuie să le facă să fie conştiente de ceea ce înseamnă acest păcat.
TREI ISTORISIRI ÎNFRICOŞĂTOARE DESPRE UNELE FEMEI CE ŞI-AU ASCUNS UN PĂCAT GREU LA SPOVEDANIE MINŢIND PE DUHOVNIC ŞI PE DUMNEZEU
TREI ISTORISIRI ÎNFRICOŞĂTOARE DESPRE
UNELE FEMEI CE ŞI-AU ASCUNS UN PĂCAT
GREU LA SPOVEDANIE MINŢIND PE
DUHOVNIC ŞI PE DUMNEZEU
Foarte multe persoane sunt posedate de diavolul
îndoielii şi al minciunii chiar şi la Sfânta
Spovedanie.
Este o absurditate să te spovedeşti şi totuşi să-ţi ascunzi
unele păcate. Nu este de înţeles de ce se mai spovedesc! În
momentul în care te spovedeşti şi ascunzi un păcat, este mai rău
decât dacă nu te-ai fi spovedit, deoarece aici faci, pe lângă păcatele
pe care le ai, şi pe cel al minciunii şi încă ce minciună! Să minţi pe
duhovnic şi pe Dumnezeu!
Se povesteşte în cartea „Mântuirea păcătoşilor” la cap. VII
despre unele femei care în timpul Spovedaniei nu şi-au spus
tocmai păcatul cel mai mare. După ce au murit, Dumnezeu a
descoperit urmaşilor ce mare păcat este acela al nesincerităţii
unor oameni în scaunul Spovedaniei.
O să redăm mai jos două cazuri ale unor femei care au
căzut în acest mare păcat.
ISTORISIREA ÎNTÂI
O femeie care a făcut un păcat de moarte, nu a îndrăznit
niciodată să-1 mărturisească, de ruşinea şi urâciunea faptei. Însă a
făcut alte fapte bune: a dat milostenie, postea mult, priveghea, se
ruga şi se spovedea de toate celelalte păcate şi se împărtăşea cu
Sfintele Taine, socotind că va afla mila lui Dumnezeu, ca să-i
ierte păcatul ascuns, pentru celelalte fapte bune.
În sfârşit a căzut în grea boală şi şi-a mărturisit toate
păcatele, iar pe cel mare nu a îndrăznit, nenorocita, nici măcar la
moarte să-1 mărturisească, ci plângând s-a împărtăşit cu
Dumnezeieştile Taine şi apoi s-a sfârşit.
După multe zile, una din fiicele sale, rugându-se în odaia
ei, a simţit la un moment dat atâta duhoare (miros urât), încât nu
mai putea să stea de multa împuţiciune pe care o simţea.
Uitându-se într-o parte şi în alta a casei, ca să înţeleagă de
unde vine atâta duhoare, a văzut deasupra patului o umbră atât de
urâtă şi înfricoşătoare, încât nu a mai putut sta în picioare, şi
căzând jos, chemă în rugăciune pe Stăpânul Hristos şi pe Maica
Lui într-ajutor. Atunci a venit glas de la acea umbră, zicând:
„Nu te teme fiică, eu sunt nenorocita ta mamă”. Din acel
cuvânt, tânăra a luat îndrăzneală şi sculâdu-se i-a zis ei: „Cum este cu
putinţă, o mama mea, să fii atât de urâtă şi cu rea putoare mirositoare,
tu care ai fost atât de îmbunătăţită şi ai făcut atâta bine?” Iar maica sa
i-a răspuns: „Adu-ţi aminte că ţi-am spus odată că am făcut un păcat
mare, de moarte şi niciodată nu l-am spus la vreun duhovnic,
pentru ruşinea faptei mele. Deci, pentru acest păcat am fost osândită
în munca cea veşnică, ca să mă chinuiesc nesfârşit şi nu mi-au folosit
celelalte bunătăţi pe care le-am făcut în toată viaţa mea”.
Atunci a zis fiica către dânsa: „Dar acum pot eu să-ţi ajut
cu ceva, să plătesc la preot pentru a face liturghie şi alte multe
milostenii, să dau săracilor şi să ajut mănăstirile, ca doar să poţi
dobândi iertare?”
Iar ea a zis: „Nu mai este posibilă pocăinţa în iad. Când
am avut vreme, nu m-am îndreptat, în viaţa pământească, cu
puţină osteneală, nepriceputa de mine, iar acum orice vei face
pentru mine nu îmi foloseşte. Că imediat ce m-am despărţit de
trup, m-au răpit viclenii diavoli şi înfăţişându-mă la Judecata lui
Hristos. Acesta m-a privit cu căutătura înfricoşată şi întorcând
faţa Sa de la mine, a zis cu glas tunător şi înfricoşat: «Du-te de la
Mine, blestemato, în gheena cea nesfârşită» şi îndată m-am aflat
în fundul iadului. Aşadar pentru mine nu mai este milă. Numai ca
să luaţi voi, cei vii, pildă, a slobozit Judecătorul Cel Drept să
mă arăt ţie astăzi, pentru a propăvădui tu la toţi munca mea şi să vă
păziţi să nu ajungeţi să pătimiţi ca şi mine.
Spune fratelui tău să-şi îndrepte petrecerea sa şi să laşi şi tu
machiajurile, rujatul şi celelalte împodobiri ale trupului femeiesc.
Niciodată să nu te împodobeşti sau să-ţi înfrumuseţezi faţa, că multe
şi nenumărate femei numai pentru această pricină s-au osândit în iad.
Iar dacă nu mă vei asculta, curând vei veni ca să mă însoţeşti în acel
loc întunecat şi plin de întristare. Acestea ţi le-am spus, ca să nu
crească chinurile mele când vă voi vedea şi pe voi chinuindu-vă
împreună cu mine în gheenă”.
Acestea auzindu-le, tânăra a întrebat-o şi alte multe despre
iad, iar ea a răspuns: „Numai atât am putut să-ţi spun şi nu întreba
mai multe”.
Acestea zicând, s-a stins ca vântul şi a rămas atâta duhoare, că
numai putea nimeni să intre în acea cameră.
Fata a făcut în alt loc patul său şi a zăcut bolnavă multe zile, de frica şi
groaza acestei vedenii.
Chemând pe duhovnicul ei cu numele Serafim, i-a povestit
amănunţit cea mai sus zisă vedenie, pe care a povestit-o apoi în tot
oraşul şi a scris-o pe o carte a sa, ca să o citească urmaşii şi să se
păzească cu osârdie, ca să nu se pângărească.
(Vezi „Mântuirea Păcătoşilor" cap. VII)
ISTORISIREA A DOUA
Într-o altă cetate, era o femeie bogată şi de foarte bun neam.
Ea a făcut un păcat foarte urâcios şi nu 1-a spus la duhovnic, pentru
ruşinea faptei, ca să nu-1 afle şi altcineva.
Într-o zi s-a întâmplat că un ieromonah, de la o mănăstire de
departe, care mergea cu ucenicul său să se închine la Sfântul
Mormânt din Ierusalim, a trecut pe acolo.
Femeia văzându-i în biserică la o sărbătoare mare, când
slujeau Sfânta Liturghie, şi-a pus în mintea ei gândul, ca să se
spovedească la el, fiindcă era străin şi nu o cunoştea şi astfel nu se
putea ruşina de el pentru păcatul ce-1 avea pe suflet.
Deci s-au dus într-un colţ al bisericii şi a început să-şi spună
toate păcatele sale. Insă când a vrut să-şi spună şi păcatul ei cel mai
mare, pe care nu-1 spusese la nici un duhovnic, i-a venit atâta ruşine
din lucrare diavolească, încât a roşit şi nu putea să-1 spună.
Dar ucenicul duhovnicului, om simplu şi îmbunătăţit
duhovniceşte, stând deoparte în celălalt colţ al bisericii, vedea în
timpul Spovedaniei cum iese din gura femeii un şarpe la fiecare
păcat mărturisit, iar la urmă a văzut un şarpe foarte mare care de trei
ori a scos capul afară din gura ei, vrând să iasă afară, însă s-a tras
înapoi şi n-a ieşit.
După aceea a văzut ucenicul acela, cum şi ceilalţi şerpi care
ieşiseră mai înainte s-au întors înapoi şi au intrat din nou în femeie,
fiindcă nu a spus şi celălalt păcat, care era cel mare. Deci acel mare
păcat nespus, acel şarpe, a atras înapoi toate păcatele mărturisite.
Duhovnicul, la sfârşitul Spovedaniei, a dezlegat-o şi a plecat
împreună cu ucenicul lui.
Pe drum ucenicul uimit i-a spus vedenia ce o văzuse el în
timpul Spovedaniei. Atunci duhovnicul a înţeles pricina vedeniei şi
s-a întors înapoi ca sa arate femeii vedenia şi să o îndemne să spună
şi păcatul cel mare, şarpele cel mare pentru a-1 scoate din ea.
Ajungând la casa ei, au găsit-o moartă şi plângând ei au
făcut rugăciune la Dumnezeu ca să le descopere ce s-a întâmplat cu
sufletul ei. Şi iată că o văd pe dânsa, în vedenie, şezând pe un
înfricoşător balaur şi alţi doi şerpi o necăjeau şi o chinuiau cumplit.
Atunci a zis către dânşii: „Eu sunt acea ticăloasă femeie care m-am
mărturisit astăzi şi fiindcă nu am spus un păcat pe care l-am făcut,
m-a dat Judecătorul să mă omoare acest balaur şi să mă ardă în focul
cel veşnic, fiindcă m-a aşteptat atâta vreme să-1 mărturisesc; iar eu,
nepriceputa, de ruşine l-am ascuns. Şi acum nu am nici o nădejde de
mântuire, nenorocita de mine”.
Acestea zicându-le, s-a făcut nevăzută.
(Vezi „Mântuirea păcătoşilor” cap. VII)
Deci iată, fraţilor, cât de viclean şi perfid lucrează diavolul
cu noi, oamenii. Ne dă mare curaj atunci când facem păcatul şi ne
ruşinează în momentul când vrem să ne spovedim, să ne curăţim.
În tot timpul vieţii noastre este bine să nu avem nimic
ascuns, să fim mai transparenţi şi cât mai sinceri. Această
transparenţă şi această curăţenie o putem face numai aici pe
pământ în Scaunul Spovedaniei. Dincolo nu ne mai poate ajuta
nimeni. Să căutăm un duhovnic bun şi de încredere pentru a ne
mărturisi şi a ne curaţi de toate impurităţile, pentru a scoate toţi
şerpii din sufletul nostru.
ISTORISIREA A TREIA
Amânarea pocăinţei
Într-o carte veche, din Sfântul Munte, un duhovnic iscusit în poveţe a lăsat închisă într-o întâmplare învăţătura aceasta: Un preot, cu frica lui Dumnezeu şi grija păstoriţilor săi, se ostenea zi de zi, prin toate mijloacele ce-i stăteau în putinţă, să
întoarcă pe cei rătăciţi din calea pierzaniei şi să-i întărească în
cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, vedea cu durere că
ostenelile sale rămân fără roadă. Credincioşii săi lepădară numai
făţărnicia: încolo, putrezeau în aceleaşi păcate, cum îi găsise.
Zadarnică era slujba, zadarnice predicile, zadarnice sfaturile
zilnice, zadarnice sfaturile date la spovedanie. Nimic nu-i clintea
din noroiul păcatelor.
Ce să facă bietul preot? Cum să-i îndrepte? Căci se
înflăcăra pentru lucrul lui Dumnezeu, ştiindu-se chezaş pentru
sufletele lor, şi se frământa zi şi noapte, cerând de la Dumnezeu
să-i arate pentru ce nu poate să-i atragă la mântuire?
Într-o sâmbătă seara, după vecernie, stătea amărât pe-o
piatră din grădină, covârşit de grija datoriei sale preoţeşti şi
mâhnit amarnic de truda-i fără roadă. Cum sta aşa, pierdut în
gânduri grele, iată că Dumnezeu îi deschise
ochii necăjitului său suflet, asupra unei vedenii înfricoşate: o gloată de
arapi, negri ca tăciunele, i se arătară ca un nor întunecat de duhuri
necurate. Era un divan al diavolilor în frunte cu Satana, marele şi
încruntatul tartor al lor.
Deodată, din mijlocul divanului un glas diavolesc zbieră de
clocoti văzduhul:
- Voi, drăceştilor gloate, sfătuiţi-vă, născociţi cu mintea voastră
meşteră în viclenii, şi să-mi spuneţi: cum aţi putea voi mai uşor şi mai
sigur înşela pe oameni, ca să umplem cu ei împărăţia beznei şi
pântecele flămând al iadului?
La această poruncă a tartorului celui mare, gloatele întunecate
ale încornoraţilor, intrară în putoarea diavoleştilor sfătuiri.
Nu trecu mult şi din mulţimea aprinsă de sfat ieşi înaintea
Satanei o căpetenie, lucind ca păcura, şi zise:
- Întunecimea ta, să furişăm în mintea oamenilor gândul
drăcesc că nu este Dumnezeu; astfel, neavând de cine să se teamă,
uşor ne vor cădea în gheare, vor face numai ceea ce vrem noi şi vom
umple iadul cu ei.
Ascultându-l, Satana chibzui şi apoi răspunse:
- Cu minciuna asta prea puţini vom putea prinde în undiţă:
pentru că lucrurile Celui de sus: cerul şi pământul şi toate câte le
împodobesc mărturisesc slava Lui şi toate dovedesc că El este. Să vie
altul, cu o născocire mai vicleană.
Atunci din gloatele întunericului, ieşi o altă căpetenie
încornorată şi zise:
- Întunecimea ta, părerea mea e să le spunem oamenilor că,
chiar dacă ar fi Dumnezeu, dar după moarte nu este suflet şi nu este
judecată şi, prin urmare, nici răsplată sau pedeapsă. Să le spunem că
nici rai, nici iad şi, prin urmare sunt slobozi să mănânce, să bea şi să-şi
facă toate poftele trupului şi ale inimii, căci, ca mâine vor muri şi după
moarte nu mai e nimic şi o să le pară rău că nu şi-au făcut toate
gusturile cât au fost în putere.
Satana îi cumpăni vorbele, apoi îi zise:
- Nici cu vicleşugul acesta nu vom putea câştiga prea mulţi: căci
printre oameni sunt unii răsăriţi la minte, care ştiu că este Dumnezeu
şi că în dreapta Lui stă răsplata sau pedeapsa după fapte. Şi apoi
mulţi ştiu că sufletul dăinuieşte şi după moarte şi va merge la
judecata cea de pe urmă, după cum îi învaţă Scripturile. Cu
vicleşugul acesta ne pică şi nouă ceva în gheare, dar mare lucru nu.
Eu vreau oameni mulţi, ca nisipul mării, să-i închid ca pe o turmă de
proşti în toate peşterile iadului! Răcni Satana şi trânti odată din
copită aşa de tare, că toată droaia dracilor sughiţă de groază.
Atunci din mulţime se rupse o altă căpetenie şi, sprijininduse
ţanţoş în coadă, duhni următoarea propunere:
- Prea întunecate jupâne şi tată al minciunii, lăudată să fie
grija ta de-a umple iadul nostru cu proştii şi destrăbălaţii
pământului! Am ascultat cu luare aminte vicleşugurile tovarăşilor
noştri despre pierzarea oamenilor, aşa de scumpă nouă, tuturor
dracilor tăi şi, văzând că ele nu sunt pe placul întunecimii tale, am
născocit la rândul meu un vicleşug şi mai mare: de ce să nu lăudăm
pe oameni pentru credinţa în Dumnezeu, în nemurirea sufletului, în
judecata de apoi şi în răsplata după fapte? De ce să nu le spunem şi
noi că este un rai şi un iad, care dăinuiesc în veacul veacului? Dar,
după ce le vom spune toate acestea - pe care ei le ştiu prea bine - să
le şoptim la ureche, o dată, de două ori, de mii de ori: „Nu vă grăbiţi
cu pocăinţa oameni buni! Mai e vreme destulă! Trăiţi mai întâi după
cum vă vine pofta. Pocăinţa lăsaţi-o mai la urmă! Nu vă grăbiţi!”
Ascultându-1, ochii Satanei fulgerară de bucurie drăcească.
El se ridică trufaş de pe jilţul de flăcări ca smoala şi, bătând cu laba
pe umeri pe diavolul care născocise acest vicleşug, glasul lui tună o
dată, de se cutremură tot întunericul iadului:
- Voi, duhuri puturoase ale împărăţiei mele, ca gândul
risipiţi-vă pe faţa pământului şi, ca o otravă dulce, strecuraţi în
urechile oamenilor şoapta cu adevărat după numele nostru: „Nu
vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni, nici cu spovedania cea
adevărată. Mai e vreme destulă: mâine,
poimâine, la bătrâneţe. Până atunci, faceţi-vă datoria către
Dumnezeu şi suflet numai aşa, de ochii lumii. Vedeţi-vă mai întâi
de grijile pământeşti, aşa ca şi până acum. Pentru pocăinţa
adevărată mai aveţi vreme, că doar n-o să muriţi chiar mâine”!.
Şi, la porunca Satanei, duhurile iadului se împrăştiară cu
iuţeala gândului pe faţa pământului, să amăgească pe zăbavnicii
oameni în minciuna pierzării, cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe
poimâine, la bătrâneţe...
Vedenia se stinse, şi preotul, trudit de soarta
credincioşilor săi, înţelese, în sfârşit, pricina zăbavei lor
de a se hotărî să se mântuiască cu adevărat. De formă şi de
ochii lumii, ei îşi îndeplineau datoriile creştineşti, dar, vrăjiţi de
şoapta ademenitoare a viclenilor, găseau că sfaturile părintelui
sunt bune mai mult pentru cei bătrâni. Cât despre ei înşişi
mai au vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe...
Iată sfatul de primejdie care-i încâlceşte pe oameni în rele
şi-i bagă în toate necazurile şi în tot întunericul, iar mâine,
poimâine, ca nişte storşi de vlagă, nu mai sunt buni de nimic.
Dumnezeu iartă neştiinţa, dar viclenia ba. Iar omul cu socoteală
vicleană e acela care-şi dă cu voia toată tinereţea dracilor,
rămânând ca lui Dumnezeu să-I dea o bătrâneţe distrusă. Nu-i va
fi zvârlită şi bătrâneţea laolaltă cu tinereţea.
(vezi Ier. Arsenie Boca „Cărarea împărăţiei”, cap. III)
Imaginea aceasta ne arată cum Îngerul îi spune omului
să meargă la duhovnic, pentru a-şi mărturisi fără ruşine toate
păcatele sale. Vicleanul încearcă să-l convingă că mai are
timp, că nu acum este momentul potrivit pentru Spovedanie.
(Imagine reprodusă după pictorul Hermineanu)
TAINA SPOVEDANIEI ESTE NUMITĂ ŞI „AL DOILEA BOTEZ”
TAINA SPOVEDANIEI ESTE NUMITĂ ŞI „AL
DOILEA BOTEZ”
Aşa cum la Sfântul Botez se iartă toate păcatele
săvârşite până atunci de fiecare ins şi însuşi păcatul
strămoşesc, transmis din neam în neam până azi, tot
astfel se întâmplă la Sfânta Spovedanie.
Majoritatea sectanţilor, care au părăsit Biserica lui Hristos
autentică, socotesc că Botezul trebuie săvârşit numai la o vârstă cât
mai înaintată pentru a li se ierta păcatele şi a li se asigura mântuirea.
Ei spun că după Botez pot să facă orice pentru că, după părerea lor, au
asigurată mântuirea dacă s-au botezat în ritualul lor. Deci pe ei nu-i
mai interesează păcatele după Botez.
Însă Biserica Ortodoxă şi Sfinţii Părinţi socotesc că atunci
când te botezi ţi se iartă, în primul rând, păcatul strămoşesc pe care-1
moşteneşti şi, în al doilea rând, ţi se iartă toate păcatele făcute
personal până atunci. La copiii mici, când se botează, nu se mai pune
problema păcatelor personale. Însă de la vârsta de 7 ani în sus, fiecare
ins are păcate personale. De aceea de la 7 ani toţi trebuie să ne
spovedim, să ne curăţim de păcate, întocmai ca la Botez. Botezul nu
se poate repeta, însă Dumnezeu a lăsat Taina
Sfintei Spovedanii pentru a ne curaţi măcar de păcatele pe care le
facem zilnic, cu voie sau fără de voie. De aceea la Spovedanie i se
mai zice „al doilea Botez”.
FĂRĂ SFÂNTA SPOVEDANIE
NU NE PUTEM ÎMPĂRTĂŞI CU
TRUPUL ŞI SÂNGELE DOMNULUI
Atunci când dorim să ne împărtăşim cu Trupul şi
Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, trebuie să
facem o pregătire în prealabil. Adică să ne
curăţim de păcate prin Sfânta Spovedanie, să facem o nevoinţă cât
mai aspră cu câteva zile înainte, să ţinem cel puţin 5-6 zile de post
înainte, şi în aceste zile să ne rugăm cât mai mult, să facem metanii
cât mai multe, să ne împăcăm cu toţi cei pe care i-am supărat sau
ne-au supărat şi să le cerem iertare.
Cu alte cuvinte, nu putem să ne împărtăşim fără Sfânta
Spovedanie. Chiar şi atunci când se întâmplă ca un om să cadă
bolnav la pat, dacă şi-a pierdut cunoştinţa şi preotul nu poate să se
înţeleagă cu el, să vorbească, să-1 întrebe de păcate şi să-i
răspundă, atunci nu are voie să-1 împărtăşească.
Deci, dacă nu poate să-şi mărturisească păcatele, chiar dacă
este muribund, nu poate fi împărtăşit, mai ales dacă nu s-a spovedit
niciodată şi nu-1 cunoaşte nici un preot din punct de vedere
duhovnicesc; dacă nu-şi revine, moare neîmpărtăşit.
Face o mare greşeală cel care, atunci când se îmbolnăveşte,
nu cheamă mai întâi un preot să-1 spovedească. Deoarece, dacă este
conştient şi-şi spune păcatele, poate fi împărtăşit indiferent de
păcate. Dacă, însă trece în inconştienţă şi nu se poate dialoga cu el,
nu poate fi împărtăşit.
Numai copiii până la 7 ani pot fi împărtăşiţi fără Sfânta
Spovedanie, deoarece, spun Sfinţii Părinţi, până la acea vârstă
nu au conştiinţa binelui şi a răului şi astfel, faptele lor nu pot fi
socotite păcate. De la 7 ani în sus nu are
voie nimeni să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele
Domnului Iisus Hristos fără a se spovedi.
ÎN TIMPUL SPOVEDANIEI DUHUL SFÂNT
TRANSMITE ENERGIA SA PRIN MÂINILE
PREOTULUI ASUPRA PENITENTULUI
Conştient de importanţa acestei Taine, părintele
Dumitru Stăniloaie explică cum Duhul Sfânt îşi
transmite energia Sa, harul Său, asupra celui
care se spovedeşte, prin mâinile preotului. Chiar mulţi preoţi nu
sunt conştienţi cât de mari sunt puterile pe care le deţin şi câtă
energie posedă prin Taina Preoţiei.
„Prin mâna omului se scurg puteri spirituale asupra altui
om, fie direct prin trup, fie prin altă materie. Căci trupul
omenesc este constituit din simţuri, în care spiritul şi trupul sunt
nedespărţite.
Cel ce transmite această putere ce se scurge prin mână
este subiectul care gândeşte şi voieşte, adică un subiect cu o bază
spirituală; puterea ce se scurge prin trupul celui ce acţionează
asupra altuia merge până la spiritul celui din urmă.
Cei doi întâlnindu-se prin simţiri, se întâlnesc prin spirit.
Dar puterea ce o transmite omul prin trupul său nu e numai a
spiritului şi a trupului său, ci şi o putere cu mult mai mare, ce
străbate prin ele. Este puterea Duhului Dumnezeiesc, cu care el se
pune de acord şi căreia i se deschide prin credinţă în ambianţa
Bisericii....
De aceea Taina se săvârşeşte la întâlnirea a două subiecte
umane deschise prin credinţa Duhului Sfânt, lucrător în ambianţa
Bisericii, întâlnire care se prelungeşte şi în atingerea trupească
directă între ele sau prin mijlocirea unei materii.
Nu materia, şi nici cuvintele rostite sau gesturile săvârşite,
luate în ele însele, constituie Taina, ci ea se constituie în întâlnirea
în credinţă a celor două persoane în ambianţa Bisericii plină de
Duhul Sfânt şi în atingerea trupească între cele două persoane, o
dată cu mărturisirea prin cuvinte a acestei credinţe a lor: a uneia care
săvârşeşte Taina şi a alteia care o primeşte”.
UNII SOCOTESC CA SPOVEDANIA TREBUIE SĂ O FACEM LA BĂTRÂNEŢE
UNII SOCOTESC CA SPOVEDANIA TREBUIE SĂ
O FACEM LA BĂTRÂNEŢE
O mare ispită diavolească îi paşte pe unii oameni
care, în necunoştinţă de cauză, comentează
zicând că Spovedania trebuie să o facă la
bătrâneţe. Este atâta vicleşug al diavolului în
această amânare care ne ţine departe de harul iertării, încât
răspunsul trebuie dat fără întârziere:
I. În primul rând, nu putem şti dacă fiecare dintre noi
oamenii ajungem la o vârstă înaintată. Câte morţi premature nu se
întâmplă?!
II. Chiar dacă ajungem la bătrâneţe, nu putem ştii dacă
vom reuşi să ne şi spovedim. Pe de o parte din cauza mândriei, pe
de altă parte, datorită obişnuinţei rele, nu se ştie dacă omul ajuns
la o vârstă înaintată se poate roti la asemenea grade mari, aşa
încât să facă o spovedanie curată, având în vedere că nu a mai
făcut-o niciodată. Cam ce semănăm la tinereţe, aceea culegem
la bătrâneţe! In cele mai multe cazuri oamenii ajunşi în
asemenea situaţii sunt iremediabili. Foarte greu este să îndrepţi un
bătrân care a trăit toată viaţa lui departe de Dumnezeu şi de
poruncile Lui, departe de Biserică şi de tot ceea ce este sfânt.
Numai mila lui Dumnezeu mai poate face minuni!
III. Cei căsătoriţi, cu familii, cu copii şi nepoţi, trebuie să
se gândească foarte serios la transmiterea păcatelor lor peste
urmaşi. De ce să sufere un copil pentru păcatele părinţilor? Nu
poţi să ştii cât trăieşti, dacă mai ai timp de Spovedanie şi canon
pentru păcate.
IV. A te spovedi înseamnă a te curaţi de păcate şi a te
apropia de Dumnezeu. Ori, dacă stai toată viaţa nespovedit şi
necurăţit de păcate, de unde mai poţi avea garanţia curăţirii de
păcate, a iertării şi a apropierii de Dumnezeu? Cunoaştem cum
foarte mulţi sfinţi din tinereţe au trăit aproape de Dumnezeu şi,
ajunşi la bătrâneţe, le era frică să nu piardă pe Dumnezeu şi
mântuirea lor.
V. Păcatele le facem continuu. Chiar dacă ne spovedim la
tinereţe, nu înseamnă că nu mai facem păcate. Dar ce să mai
vorbim de cei ce nu s-au spovedit niciodată în viaţă?! Este greu să
întreţii o haină curată permanent, să o speli de fiecare dată de cea
mai mică murdărie. Dar, ce să mai spunem dacă nu ţi-ai spălat
haina toată viaţa?! Se mai poate spăla? Sau, dacă reuşeşti s-o
speli, se mai poate garanta portul ei pe mai departe? Se riscă o
degradare totală. Ideal este curăţarea ei periodică, fapt care-i
garantează viaţă lungă. Aşa este şi cu Spovedania periodică, adică
curăţarea periodică a sufletului; acest lucru îţi poate garanta titlul de
cetăţean al raiului, casnic al lui Dumnezeu şi prieten al sfinţilor.
VI. Atunci când un părinte într-o familie nu se spovedeşte,
nu merge la biserică, nu are habar de Tainele bisericii, cum poate
da el o educaţie sănătoasă copilului său? Ce exemplu poate lua
copilul de la el, decât numai rău. Nu trebuie să ne mirăm de
apucăturile rele ale copiilor ce nu au primit o educaţie religioasă
în casă.
VII. Pentru a avea o căsnicie cât mai sănătoasă, cei doi tineri
care se căsătoresc, dacă nu se vor spovedi continuu, nu vor avea
decât de pierdut. Fidelitatea conjugală se păstrează, cel mai
bine şi sigur în viaţă, atunci când ambii soţi se spovedesc periodic.
Ignorarea Spovedaniei în căsnicie aduce certuri, beţii, desfrânări,
bătăi, despărţiri, crime, avorturi etc.
VIII. Tot timpul în viaţă, indiferent de vârstă, tânăr sau
bătrân, atunci când se spovedeşte, pe lângă iertarea de păcate,
primeşte noi forţe de la Duhul Sfânt pentru înfruntarea răului.
IX. Indiferent de vârstă, atunci când ne spovedim trebuie să
cerem sfaturi pentru viaţă: „înţelepciunea stă întru sfat mult”
spune Sfânta Scriptură sau „Cine vrea să se mântuiască, cu
întrebarea să călătorească" spun Sfinţii Părinţi în Paternic. Tot
timpul în viaţă să nu facem nimic fără sfatul duhovnicului. Dacă
întrebăm întru smerenie avem protecţia Duhului Sfânt.
Cu alte cuvinte, a te spovedi tot timpul în viaţă înseamnă
smerenie, înseamnă conştientizarea nimicniciei noastre
omeneşti, înseamnă creştere în virtuţi, înseamnă apropiere de
Dumnezeu, înseamnă mântuirea sufletului.
CUM TREBUIE SĂ NE PREGĂTIM PENTRU A MERGE LA SFÂNTA SPOVEDANIE?
CUM TREBUIE SĂ NE PREGĂTIM PENTRU A
MERGE LA SFÂNTA SPOVEDANIE?
Atunci când facem o Spovedanie generală la un
preot, trebuie să ţinem 5-6 zile de post. În acele
zile să nu mâncăm carne, lapte, brânză şi ouă. Să
facem cât mai multe metanii. Să ne rugăm cât mai mult şi să citim
dacă avem timp şi din Psaltire. Să ne împăcăm cu cei pe care i-am
supărat sau ne-au supărat. Cu câteva zile înainte de Sfânta
Spovedanie să ne facem un examen al conştiinţei, să citim dintrun
ghid de Spovedanie păcatele şi cele pe care ştim că le-am făcut
să le notăm pe o hârtie pentru a nu le uita (putem foarte bine
folosi ghidul din această carte).
În ziua în care mergem la Spovedanie să citim rugăciunile
înainte de Sfânta Spovedanie. Să citim păcatele din ghidul de
Spovedanie şi să le notăm pe cele care le-am făcut pe o hârtie
pentru a nu le uita.
Când nu ne împărtăşim şi nu facem o Spovedanie generală,
atunci putem să ne spovedim fără post, numai să avem păcatele
notate pe hârtie.
SPOVEDANIA NU TREBUIE FĂCUTĂ FORMAL
Există o mulţime de oameni care nu sunt conştienţi
de actul spovedaniei sau nu sunt sinceri şi merg şi
ei de ochii lumii sau dintr-un reflex condiţionat la
preot să se spovedească. Ajungând la preot nu spun mai nimic, nu
au nici o căinţă pentru greşelile pe care le-au făcut, nu realizează
că sunt în faţa lui Dumnezeu şi că se petrece o Taină mare în acel
moment. Acei oameni merg la Spovedanie dintr-un formalism şi
se spovedesc formal. Efectul este acelaşi, deoarece se cunoaşte că
atunci când te osteneşti primeşti un rezultat, pe loc sau mai târziu.
Iar dacă nu te osteneşti real, ci te faci doar
că te osteneşti, cazi în păcatul vicleniei, şireteniei. Pe om poţi să-1
înşeli, însă pe Dumnezeu niciodată.
De aceea, pentru cei care nu sunt sinceri şi nu sunt dispuşi
pentru o Spovedanie cu căinţă şi cu sinceritate, este
recomandabil, deci mai bine, să nu se spovedească în acel moment.
Spovedindu-se în acest fel, nu primesc nici iertare de la
Dumnezeu şi în plus păcătuiesc pentru acel formalism de ochii
lumii. În asemenea situaţie se găsesc chiar şi acei creştini care
merg la biserică regulat, însă fără nici o simţire duhovnicească.
Esenţa Spovedaniei şi efectul ei nu constau într-o Spovedanie
regulată şi stereotipă, ci dimpotrivă într-o Spovedanie spontană
ieşită din adâncul inimii, cu multă durere şi părere de rău.
TREBUIE SĂ NE SPOVEDIM CU
MULTĂ SINCERITATE
Este de preferat ca sinceritate şi transparenţă
totală să avem faţă de orice preot. Însă
vremurile tulburi de azi au adus o mulţime de
preoţi fără vocaţie şi aceasta ne face să-i ocolim şi să căutăm pe cei
cu vocaţie pentru a ne destăinui. Niciodată nu trebuie să disperăm
sau să ne pierdem nădejdea datorită lipsei de duhovnic. Trebuie
doar să ne rugăm Bunului Dumnezeu pentru a ni-1 descoperi. Cel
ce se roagă lui Dumnezeu, cu toată sinceritatea, pentru a-i scoate
un duhovnic în faţă, cu siguranţă va fi miluit. Ne trebuie nouă,
în primul rând, sinceritate pentru ca Dumnezeu să ne descopere
un preot sincer. Cel ce nu luptă toată viaţa pentru a fi sincer în toate
împrejurările cotidiene se înşeală şi înşeală la rândul lui pe alţii.
Sinceritatea este una din marile virtuţi aducătoare de
curăţenie şi dobândire a Duhului Sfânt. Dacă nu ne spovedim
sincer înaintea duhovnicului păcătuim foarte mult. De nu avem
încredere în duhovnic, mai bine să nu ne spovedim, să nu-1
amăgim şi să nu ne amăgim şi pe noi înşine.
Spovedania, dacă nu o facem din toată inima, mai bine să nu o
facem. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru a nu cădea într-o
asemenea cursă satanică. Am observat în experienţa de duhovnic
un lucru foarte grav. Diferiţi oameni în vârstă au venit formal la
Spovedanie şi nu s-au spovedit deloc sincer. Am simţit acest lucru
mincinos. Unora le-am spus; altora, mai grosieri, nici măcar nu leam
atras atenţia deoarece am observat că ar fi fost inutil. Urât lucru
înaintea lui Dumnezeu! Să ajungi om bătrân plin de viclenie şi să
minţi chiar la Scaunul Spovedaniei?! Dumnezeu vrea să ne mai
întindă o mână chiar în ultimele clipe ale vieţii prin Taina
Spovedaniei, însă unii oameni, aşa cum am amintit, nu numai că
nu-i întind mâna lui Dumnezeu pentru a-L prinde, ci mai grav,
chiar refuză mâinile care i se întind pentru a-1 salva.
PREOTUL CARE DIVULGĂ SECRETUL
SPOVEDANIEI MAI BINE NU S-AR FI NĂSCUT
Responsabilitatea preoţiei înaintea lui Dumnezeu
este maximă. Vocaţia preoţiei este vocaţia
sacerdotală; misiunea este de ordin divin; de asemenea,
responsabilitatea depăşeşte umanul.
Preotul va răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru orice
greşeală în săvârşirea vreunei Taine. Tot astfel va răspunde în
privinţa secretului Tainei Sfintei Spovedanii.
Spun Sfinţii Părinţi că acel preot care va divulga altor
persoane un păcat şi pe cel care 1-a săvârşit, este vrednic ca limba
cu care a vorbit să i se scoată prin ceafa. Nu mai vorbim de
răspunsul pe care-1 va da la Judecata de Apoi! Cei care nu cunosc
sunt vinovaţi de această necunoaştere. Trebuie să fie conştienţi de
misiunea la care s-au înrolat.
Penitentul, persoana care s-a spovedit, şi într-un nefericit
caz, întâmpină o asemenea ispită, nu trebuie să deznădăjduiască.
In momentul în care a aflat poate părăsi pe
Judecata de Apoi va fi locul unde fiecare va primi
pe măsura faptelor sale.
acel duhovnic ducându-se la altul. Chiar dacă va suferi o
asemenea ruşine, să o primească ca de la Dumnezeu.
Nu trebuie judecat un asemenea preot, ci trebuie compătimit
şi evitat. Mai mult, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru el, ca să-1
îndrepte şi să-1 lumineze.
UNDE TREBUIE SĂ NE SPOVEDIM?
UNDE TREBUIE SĂ NE SPOVEDIM?
Fiecare creştin aparţine de o parohie şi este normal ca
fiecare să meargă şi să se spovedească acolo, la
parohia de care aparţine. Insă Taina Sfintei Spovedanii
impune o mare delicateţe duhovnicească, pe care, din păcate, nu toţi
preoţii o deţin. Spovedania trebuie să o faci dintr-o dragoste şi un
respect duhovnicesc deosebit faţă de cineva. Nu ni se poate impune
persoana la care trebuie să ne spovedim, ci duhovnicul trebuie să ni-1
alegem singuri cu rugăciune, cum spunea părintele Rafail
Domnul Iisus Hristos şi Sf. Nicodim: renaşterea la
viaţă prin Duh Noica răspunzând la întrebarea
unuia care zicea: „Ce să facem, că nu avem duhovnic?”, „Să ne
rugăm pentru a ne descoperi Dumnezeu duhovnicul! Să ne
naştem duhovnicul!”.Un preot, fiind supărat pe un
credincios din parohia sa pentru că merge să se spovedească la o
mănăstire şi nu se spovedeşte la el, 1-a mustrat şi i-a interzis să nu
mai meargă la mănăstire, zicându-i: „Eşti din turma mea, din
parohia mea şi Dumnezeu te va întreba la judecată dacă te-ai ţinut
de turmă”.
Eu l-aş întreba pe acel preot care are în turma lui vreo 5 -
6.000 de suflete: ce a păstorit
până acum? Câte suflete din parohia lui a îndreptat el către
Dumnezeu până acum? Pe câţi i-a făcut creştini practicanţi? Câţi
din acei mii de oameni merg la biserică datorită ostenelii lui?
Acel om din parohia sa, s-a întors la Dumnezeu datorită
mănăstirii. În general oamenii care merg la mănăstiri fac cinste şi
preotului şi parohiei respective.
În definitiv, fiecare dintre noi creştinii putem să ne
spovedim unde simţim că suntem pe drumul cel mai bun, unde
simţim pace şi linişte. Împărţirea pe turme şi păstori în veacul de
dincolo va fi alta faţă de cea de acum. Vor fi chiar şi inversate
valorile şi responsabilităţile acestui veac. Bunul Dumnezeu să
ne facă şi nouă parte de mântuire.
CINE SE POATE SPOVEDI?
CINE SE POATE SPOVEDI?
In Biserica noastră Ortodoxă există învăţătura că
fiecare om, de la vârsta de 7 ani, are păcate
personale, şi deci, trebuie să se spovedească.
Unii se întreabă: ce păcate poate să aibă un copil?
La această întrebare noi răspundem: dacă înjură de mic şi nu
este oprit, ce va face când va fi mare? Sau dacă fură lucruri mărunte
(pare un fapt mărunt, dar furtul în sine este o faptă gravă) şi nu este
oprit şi mustrat la timp, când va fi mare poate fi prea târziu etc.
Copiii primesc cea mai puternică educaţie la Sfânta
Spovedanie şi, în plus, lucrează Duhul Sfânt peste ei prin această
Taină.
O mulţime de creştini cad în eroarea satanei care-i sfătuieşte
să se spovedească la bătrâneţe. Pe de o parte ei zic că nu au păcate,
iar pe de altă parte diavolul îi face să le fie ruşine să se spovedească.
Şi aşa trec prin toată viaţa fără a se spovedi.
Unii ajung să fie spovediţi, alţii nu mai apucă.
Cel mai groaznic lucru este să moară cineva nespovedit.
Responsabilitatea unui asemenea păcat cade peste toţi ai
casei. Atunci când avem pe cineva în familie: tata, mama,
unchiul, mătuşa etc. care nu s-au spovedit niciodată, noi, ca buni
creştini, avem obligaţia de a-i îndruma şi sfătui pentru Sfânta
Spovedanie.
Dacă ne dăm toată silinţa să-i ajutăm, şi Dumnezeu ne va
ajuta pe noi; însă dacă nu ne dăm silinţa să-i ajutăm, păcatul acela
se va răsfrânge peste noi.
Un alt păcat groaznic este a opri pe cineva să se
spovedească.
Fiecare creştin ortodox botezat, de la 7 ani în sus, trebuie
să se spovedească pentru a primi dezlegare şi iertare de păcate şi
pentru a primi harul Duhului Sfânt.
Nu se pot spovedi la Biserica Ortodoxă cei de alte credinţe
sau religii; numai dacă vor trece de bună voie la Ortodoxie.
De asemenea Spovedania este valabilă şi indispensabilă
chiar şi mântuirii clericilor. Toţi călugării, preoţii, episcopii
trebuie să se spovedească şi ei unii altora pentru a primi dezlegare
şi iertare.
Toţi suntem oameni egali şi toţi trebuie să ne spovedim
„de la vlădică la opincă”, de la cerşetor până la savanţi sau
conducători de state. Cu sufletul toţi suntem egali înaintea lui
Dumnezeu.
CÂND PUTEM SĂ NE SPOVEDIM?
CÂND PUTEM SĂ NE SPOVEDIM?
Taina Sfintei Spovedanii nu este condiţionată de timp
sau de loc. Când simte omul nevoia, atunci poate să
se spovedească. În general există în Biserică
învăţătura ca cel puţin în cele patru posturi de peste an să ne
spovedim. De ce în cele patru posturi? Pentru că atunci este timpul
cel mai potrivit, omul ţine post şi este pregătit pentru Spovedanie.
Ne mai putem spovedi în diferite cazuri speciale:
- am avut un necaz mare sau altceva - ţinem câteva zile de post
(3-4) şi ne spovedim, deoarece se poate întâmpla să avem un necaz
datorită păcatelor pe care le avem şi nu le-am spovedit;
- când avem un examen în viaţă, de asemenea să ne spovedim
şi chiar să ne împărtăşim cu Sfintele Taine înainte, pentru a primi
putere, înţelepciune şi luminarea minţii;
- când mergem la spital, la operaţie sau tratament, de asemenea
este recomandabilă Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie.
S-a întâmplat şi se întâmplă multor oameni ca atunci când
merg la operaţie să le fie ultimul drum în viaţă. De aceea trebuie să
fim precauţi şi în primul rând să recomandăm
celor ce merg la operaţii grele să se spovedească neapărat şi să se
împărtăşească cu Sfintele Taine.
În aceste cazuri extreme este voie să se împărtăşească
orice om, indiferent de canon şi de păcate:
- când merge femeia gravidă la spital pentru naştere, de
asemenea este foarte, foarte recomandabilă Sfânta Spovedanie şi
Sfânta Împărtăşanie, deoarece ajută atât mamei, cât şi pruncului
pe care-1 va naşte;
- Spovedania mai este recomandată şi atunci când
creştinul pleacă într-o călătorie îndelungată;
- Sfânta Spovedanie este fundamentală atunci când doi
tineri se căsătoresc. De aici vin succesul sau insuccesul în
căsnicie. Dacă doi tineri păşesc cu dreptul în căsnicie, adică
spovedindu-se curat, din copilărie, înainte de cununie şi totodată
se şi împărtăşesc, va fi bine pentru viitorul lor. Acei ce nu se
spovedesc înainte de cununie fac un mare păcat şi se lipsesc de un
mare dar de la Dumnezeu.
DE CE TREBUIE SĂ NE SPOVEDIM?
DE CE TREBUIE SĂ NE SPOVEDIM?
Omul este prin fire o fiinţă sociabilă, deci nu poate
trăi singur. Tot aşa de adevărat este faptul că omul
neputând trăi singur, nu poate să stea fără să
comunice cu cineva şi, mai ales, să se deschidă
sufleteşte aproapelui său, să-i spună păsurile sale. Parcă simţi o
uşurare şi-o descărcare când găseşti pe cineva de încredere şi i te
destăinuieşti. Durerile şi rănile mele sufleteşti i le spun lui, el le
primeşte şi mă compătimeşte. În acel moment, datorită compătimirii
şi iubirii persoanei căreia m-am destăinuit, simt o mare linişte şi
bucurie, simt că cineva mă mai iubeşte, că nu am fost părăsit
definitiv; simt o revigorare sufletească.
Este mare lucru ca în viaţa noastră, să ajungem „să ne
bucurăm cu cei ce se bucură şi să ne întristăm cu cei ce se
întristează” (Romani 12, 15). Atunci când vedem pe cineva că
suferă, să intrăm în dialog cu el, să-1 întărim prin vorbe bune, să-i
luăm, cu alte cuvinte, din durerea lui, şi să ne-o însuşim noi.
Comunicarea, dialogul sunt absolut necesare. Dar mai mult
decât acestea este mărturisirea în faţa duhovnicului. Te destăinui în
faţa prietenului, îi spui tot ce ai pe suflet, îl doare şi pe el, dacă ţine la
tine; îţi dă, eventual, un sfat sau, mai mult, se roagă pentru tine. Insă,
un prieten, oricât de apropiat ar fi, altceva nu are ce să-ţi mai ofere, nu
are cu ce să te mai ajute. Până aici merge afectivitatea umană.
Dar Dumnezeu, prin mila Sa faţă de oameni, ne-a dăruit un
mare ajutor: Sfintele Taine şi, în special, Taina Sfintei Spovedanii.
La această Sfântă Taină, credinciosul, în afară de faptul că
s-a destăinuit duhovnicului de tot ce are el mai intim, primeşte în
plus de la duhovnic dezlegarea şi iertarea de acele păcate şi mai ales
primeşte o mare putere de a învinge mai departe greutăţile vieţii.
Primeşte energia harului Duhului Sfânt prin punerea
mâinilor preotului.
Numai preotul are această imensă putere de a dezlega de
păcate şi de a împărtăşi harul Duhului Sfânt ca întăritor în viaţa
noastră.
Fără preot şi puterea lui sfinţitoare nu putem trăi o viaţă
creştină sau, dacă o trăim, suntem ofiliţi duhovniceşte; trăim
inconştienţi, în irealitate şi neadevăr.
Mântuitorul a spus „Eu sunt Calea, Adevărul si Viaţa”. Altă
cale şi adevăr nu există decât în Biserica Sa.
Puterea de a lega şi a dezlega, Mântuitorul a dat-o numai
Sfinţilor Apostoli şi aceştia la rândul lor episcopilor şi preoţilor prin
hirotonie, prin punerea mâinilor pe cap: „Oricâte veţi lega pe pământ,
vor fi legate şi în ceruri şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi
dezlegate şi în ceruri” (Mt. 18, 18; Ioan 20, 23).
Deci puterea de dezlegare a păcatelor o primim numai aici pe
pământ şi numai de la preoţi. Cel mai groaznic lucru este ca cineva să
moară nespovedit, nedezlegat de păcate. Dincolo de mormânt nu-1
mai poate dezlega nimeni „nici chiar îngerii”.
De aceea trebuie să ne spovedim, să ne descărcăm sufleteşte,
să alungăm tot ce este negativ în fiinţa noastră umană.
Să primim dezlegare şi iertare de toate păcatele şi relele ce
le-am făcut în viaţă.
Să primim pe Duhul Sfânt, Cel care ne va călăuzi în viaţa
de dincolo.
PĂCATUL CURVIEI SI PRECURVIEI
PĂCATUL CURVIEI SI PRECURVIEI
Păcatul curviei este când cineva necăsătorit se
împreunează cu altă persoană. Chiar şi ginerele cu
mireasa, înainte de a se cununa în biserică, nu au
voie să se împreune. Dacă se împreună, fac păcatul curviei. Mireasa,
când se îmbracă în haina albă, simbolizează curăţenia ei sufletească şi
trupească şi deci dacă s-a împreunat, chiar cu viitorul ei soţ, şi-a întinat
acea haină albă şi nu mai are voie să o îmbrace. Atât băiatul, cât şi
fata, dacă s-au împreunat cu alte persoane înainte de căsătoria lor,
au făcut păcatul curviei. De asemenea femeile văduve sau bărbaţii
văduvi, dacă greşesc cu alte persoane, fac păcatul curviei.
Păcatul precurviei este infidelitatea conjugală.
Adică după ce s-a căsătorit cineva şi greşeşte cu
altă persoană face păcatul precurviei. Deci păcatul curviei îl face
cel necăsătorit, iar păcatul precurviei îl face cel care s-a cununat.
Păcatul precurviei este mult mai greu decât al curviei,
deoarece atunci când cineva se căsătoreşte depune jurământ
înaintea lui Dumnezeu că va păstra fidelitatea conjugală până în
mormânt, adică nu va înşela soţia niciodată sau soţia nu-1 va înşela
pe soţ niciodată.
În momentul când unul din soţi cade în acest păcat de
infidelitate, cade în păcatul precurviei.
Păcatul curviei se pedepseşte cu 7 ani oprire de la
împărtăşanie, iar cel al precurviei cu 15 ani, deci dublu.
Din cauza acestui păcat al precurviei se întâmplă toate
relele în familie.
Când soţul, spre exemplu, a căzut în păcat cu altă femeie,
s-a spurcat, cu alte cuvinte cu ea, după aceea se împreună cu
femeia lui, o spurcă şi pe femeia lui şi implicit spurcă toată casa.
Această spurcăciune înseamnă introducerea diavolilor în casa sa.
Dacă este conştient de acest fapt grav, părăseşte păcatul, nu îl mai
face, se spovedeşte, face canonul rânduit de preot şi se căieşte din
toată inima lui. Atunci Dumnezeu îl poate ierta şi nu se mai
răsfrânge asupra familiei sale.
Însă dacă acea persoană nu încearcă să părăsească păcatul, nu
se spovedeşte sau, mai grav, nici nu ia în seamă gravitatea acestui
păcat şi continuă să-1 facă, urmările catastrofale în familie sunt
inevitabile.
O dată ce bărbatul se împreună cu acea femeie străină se produce o
legătură ilegală ce afectează legătura lui legală cu soţia sa.
Iubirea nu poate fi manifestată la două persoane în acelaşi grad.
Cu siguranţă iubirea de soţie se diminuează şi trece pe locul
secundar; dacă se continuă aşa poate să se stingă definitiv
dragostea soţului faţă de soţie. De aici încolo apar marile
probleme. Apar certurile, apare gelozia, apar invidia, ura, bătăile,
iar dacă se continuă mai mult timp se ajunge până la despărţire.
Iată ce poate face precurvia! Femeile foarte uşor cad în
această plasă atunci când au serviciu şi pleacă de acasă. Locul
femeii este acasă.
Un alt mare păcat al precurviei este împreunarea între
rude. Este atunci când cineva păcătuieşte cu o rudă: verişor,
unchi, naşi sau, mai grav, incestul, când părinţii păcătuiesc cu
proprii lor copii.
Iar altul din cele mai grave păcate ale precurviei este
perversitatea sexuală. Acest păcat poate fi făcut de către soţi în
mod anormal şi nenatural, în chip animalic şi demonic sau, mai
grav, când se face între persoane de acelaşi sex. Aceste păcate
făcute de oameni depăşesc chiar şi animalele. Aceste păcate aduc
foc din cer peste omenire, asemenea celor două cetăţi Sodoma şi
Gomora din Vechiul Testament, care1 au fost arse cu focul coborât
din cer din pricina acestor păcate.
„Lăsaţi copii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora
ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu.
Adevăr vă spun: Cel ce nu va primi împărăţia lui
Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea.
Şi luându-i în braţe, Şi-a pus mâinile pe ei şi i-a
binecuvântat”. (Marcu 10, 14-16).
PĂCATUL AVORTULUI
PĂCATUL AVORTULUI
Pentru ce se căsătoresc oamenii? Pentru a îndeplini
trei scopuri: să înmulţească neamul omenesc, să se
ajute reciproc, să stârpească patimile desfrânării.
Deci doi tineri când se căsătoresc, dacă încalcă unul din cele
trei scopuri, fac un mare păcat.
Unul din cele trei scopuri care se încalcă foarte des este cel
al înmulţirii oamenilor, al procreării. Nu lasă mersul normal al vieţii,
ci îşi programează câţi copii să facă, după bunul lor plac. Lasă un
copil sau doi să se nască şi restul îi aruncă la canal. Cea mai oribilă
crimă este avortul, când mama îşi omoară propriul copil. Nici
animalele nu fac aşa ceva, dimpotrivă nasc câţi pui le dă Dumnezeu
şi îi iubesc foarte mult.
Toate păcatele se pot ierta, spun Sfinţii Părinţi, dar păcatul
acesta al avortului, al crimei asupra unui suflet nevinovat poate fi
iertat doar cu preţul unor osteneli, nevoinţe, al unei pocăinţe care pot
dura viaţa întreagă.
Sângele acelui prunc nevinovat strigă din pământ. Acei
prunci avortaţi plâng înaintea lui Dumnezeu şi cer răzbunarea
sângelui vărsat de mamă.
Cel mai mare bine pe care-1 poţi face în viaţă, ca om căsătorit,
este să dai viaţă mai departe. Oricât ai posti, oricât te-ai ruga, oricât ai
da de pomană, oricâtă nevoinţă ai face în viaţă, nu este mai mare lucru
ca atunci când dai viaţă unui om. Toţi Sfinţii din ceruri cu toţi îngerii
şi întregul cer se bucură când se naşte un copil.
Orice copil este un dar de la Dumnezeu, orice
copil este o minune! Femeia trebuie să îl primească cum
se cuvine: cu dragoste şi smerenie.Singură mama poate
sa facă o asemenea minune, ea este singurul laborator
ce poate da naştere unei fiinţe umane.
Dacă refuză a da naştere, a da viaţă, refuză ea însăşi a
avea viaţă veşnică. Majoritatea femeilor, foarte comod, justifică
faptul că nu nasc copii mai mulţi datorită contextului în care
trăiesc: că nu au cu ce să-i hrănească şi să-i crească. Insă aceasta
este o mare cursă pe care le-o întinde satana.
Trebuie să fim conştienţi că Dumnezeu niciodată nu va da
voie să se nască un copil fără a avea asigurată bucăţica lui de pâine.
Este un mers firesc şi natural al lucrurilor să se întâmple aşa.
Atunci când nu avem credinţă în Dumnezeu se produce
nefirescul, nenaturalul.
Atunci când cineva avortează nu are credinţă în Bunul
Dumnezeu, în faptul că El este deasupra şi va ocroti acel
copil; lipsind credinţa în Dumnezeu se ajunge la păcatul
pruncuciderii, adică al avortului.
PĂCATUL PORNOGRAFIEI
PĂCATUL PORNOGRAFIEI
O mare strategie psihologică a satanei pentru
întinarea minţii, inimii, trupului şi a întregii
fiinţe umane este pornografia. Acest păcat a luat
proporţii în ultimii ani, cum nu a fost de când este omenirea.
Imaginaţia are cea mai mare putere de penetrare asupra fiinţei
umane. O imagine, o fotografie când o vezi ţi se întipăreşte în minte şi
poate să ne-o reamintească diavolul şi peste zeci de ani de zile. Când
priveşti mai ales la o fotografie pornografică sau la un film
pornografic este cel mai nociv lucru pe care-1 poţi face. Mai ales acei
tineri care se spurcă cu acele imagini, foarte greu şi le vor putea
alunga din minte sau poate chiar toată viaţa vor fi obsedaţi.
Trebuie să fim foarte atenţi la ceea ce privim, la ceea ce
înmagazinăm în sufletul nostru prin imaginaţie. Nu trebuie să existe
niciodată curiozitate.
Acestea sunt momelile psihologice ale satanei. Diavolul vrea
să întineze toate minţile oamenilor de la cei mai tineri, până la cei mai
în vârstă.
Pornografia este cea mai distructivă armă a satanei. Se observă
la mulţi oameni cum poartă la ei sau în maşini asemenea spurcăciuni de
fotografii. Cum de nu le este ruşine de copii sau cum de nu se tem că
pot îndobitoci pe copiii lor, dându-le prilejul să se strice foarte uşor. Ne
întrebăm cum poate un om să gândească pozitiv, să aibă mintea
la Dumnezeu, când el tot timpul are în faţă asemenea imagini
murdare pornografice. Parcă a luat diavolul minţile cu totul unor
asemenea oameni! Nu trebuie să ne mai mire în aceste situaţii răul
care este în lume.
Feriţi minţile curate ale copiilor! Nu le spurcaţi!
Ajutaţi-vă ajutând pe aceşti copii!
PĂCATUL NEEDUCĂRII COPIILOR ÎN SPIRITUL RELIGIOS ŞI ÎN CREDINŢA DE DUMNEZEU
PĂCATUL NEEDUCĂRII COPIILOR
ÎN SPIRITUL RELIGIOS
ŞI ÎN CREDINŢA DE DUMNEZEU
O maximă responsabilitate pentru părinţi
este aceea de a insufla copiilor lor, încă din
fragedă copilărie, credinţa în Dumnezeu. Cel
mai productiv teren pentru sădirea credinţei în Dumnezeu
este sufletul copilului. Dacă nu este educat copilul de mic să
creadă în Dumnezeu, să se roage lui Dumnezeu, să se
spovedească, să meargă la biserică, să se împărtăşească etc.,
când creşte mare este foarte greu sau devine imposibil.
O mulţime de oameni se plâng de copiii lor când ajung
mari, că nu-i ascultă, că fac numai rele. Educaţia religioasă
este fundamentală pentru formarea personalităţii unui copil.
După cum îngrijeşti de o plantă să crească mare şi să
dea rod, tot aşa trebuie să îngrijim
şi de un copil pentru a da rod cât
mai bogat mai târziu.
Nu este suficientă îngrijirea
trupească (îmbrăcăminte şi
mâncare), deoarece acestea nu-1
formează şi nu-1 modelează în
viaţă, ci mai importantă este
îngrijirea sufletească, deoarece
aceasta este veşnică, aceasta îl
înnobilează, îi dă bunătate,
dragoste, milă şi toate virtuţile.
Dacă s-ar face o educaţie
religioasă atât în familie, cât şi la
şcoală, omenirea ar avea mult de
câştigat: s-ar reduce suferinţa şi
păcatele din lume, s-ar crea un echilibru al universului, s-ar
prelungi viaţa acestei lumi.
Ca părinte, când educi un copil nu este suficient să-i spui
doar, ci trebuie să faci împreună cu el, să te arăţi exemplu
personal şi viu. Să îngenunchezi împreună cu el în faţa icoanei la
rugăciune, să-1 iei de mână şi să mergi la biserică, să te fereşti a
vorbi orice cuvânt rău, a face orice gest necontrolat, pentru că el te
copiază întocmai.
PĂCATUL NERESPECTĂRII ZILELOR DE POST
PĂCATUL NERESPECTĂRII ZILELOR DE POST
Pentru a trăi viaţa în mod normal, fără abuzuri, fără
ignorarea şi încălcarea drepturilor membrilor
societăţii, omenirii i s-au impus tot timpul anumite
legi morale, religioase, pentru disciplinare. În creştinism, pentru
disciplinarea noastră sufletească şi trupească, avem lăsat de către
Sfinţii Părinţi legea postului trupesc şi sufletesc. Există cele patru
posturi mari de peste an, cât şi zilele de Miercuri şi de Vineri. In
aceste zile nu trebuie să mâncăm lapte, brânză, carne, ouă pentru
terapia trupească, ce la rândul ei produce terapia sufletească, adică
înfrânarea de la toate poftele păcătoase ce le putem face cu cele cinci
simţuri ale noastre.
Postul mai are şi un caracter de jertfa pe care noi oamenii o
aducem lui Dumnezeu. Adică în momentul în care ne înfrânăm
depunem un efort conştient prin care noi oferim lui Dumnezeu,
fiinţa noastră întreagă, trupul şi sufletul.
Când nu ne înfrânăm şi nu păstrăm aceste reguli minime,
cădem în stadiul animalităţii iraţionale.
Acei oameni care nu postesc nici măcar Miercurea şi
Vinerea, niciodată nu pot simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu pot să
aibă bucurii duhovniceşti în viaţă, nu pot să aibă ajutorul lui
Dumnezeu. Dumnezeu ne ajută în viaţă când îi cerem ajutorul, dar
numai dacă reuşim să facem cât de cât un efort, pe măsura puterilor
noastre omeneşti.
Postul în familie aduce cele mai mari realizări: alungă
ispitele, dă înţelegere şi dragoste între soţi, izbăveşte de duşmani, dă
înţelepciune şi luminare de minte celor care studiază, îndepărtează
vrăjitoriile şi toate duhurile satanei necurate din casă, izbăveşte de
patimi şi boli, curăţă păcatele şi ne dă mântuire.
A ţine Miercurea şi Vinerea post în casă este o regulă minimă
creştină. Dacă nu o ţinem pe aceasta, niciodată nu putem ajunge la
lucruri mari duhovniceşti sau la o simţire creştină matură.
Iscriviti a:
Post (Atom)