TREI ISTORISIRI ÎNFRICOŞĂTOARE DESPRE UNELE FEMEI CE ŞI-AU ASCUNS UN PĂCAT GREU LA SPOVEDANIE MINŢIND PE DUHOVNIC ŞI PE DUMNEZEU

TREI ISTORISIRI ÎNFRICOŞĂTOARE DESPRE
UNELE FEMEI CE ŞI-AU ASCUNS UN PĂCAT
GREU LA SPOVEDANIE MINŢIND PE
DUHOVNIC ŞI PE DUMNEZEU

Foarte multe persoane sunt posedate de diavolul
îndoielii şi al minciunii chiar şi la Sfânta
Spovedanie.
Este o absurditate să te spovedeşti şi totuşi să-ţi ascunzi
unele păcate. Nu este de înţeles de ce se mai spovedesc! În
momentul în care te spovedeşti şi ascunzi un păcat, este mai rău
decât dacă nu te-ai fi spovedit, deoarece aici faci, pe lângă păcatele
pe care le ai, şi pe cel al minciunii şi încă ce minciună! Să minţi pe
duhovnic şi pe Dumnezeu!
Se povesteşte în cartea „Mântuirea păcătoşilor” la cap. VII
despre unele femei care în timpul Spovedaniei nu şi-au spus
tocmai păcatul cel mai mare. După ce au murit, Dumnezeu a
descoperit urmaşilor ce mare păcat este acela al nesincerităţii
unor oameni în scaunul Spovedaniei.
O să redăm mai jos două cazuri ale unor femei care au
căzut în acest mare păcat.

ISTORISIREA ÎNTÂI

O femeie care a făcut un păcat de moarte, nu a îndrăznit
niciodată să-1 mărturisească, de ruşinea şi urâciunea faptei. Însă a
făcut alte fapte bune: a dat milostenie, postea mult, priveghea, se
ruga şi se spovedea de toate celelalte păcate şi se împărtăşea cu
Sfintele Taine, socotind că va afla mila lui Dumnezeu, ca să-i
ierte păcatul ascuns, pentru celelalte fapte bune.
În sfârşit a căzut în grea boală şi şi-a mărturisit toate
păcatele, iar pe cel mare nu a îndrăznit, nenorocita, nici măcar la
moarte să-1 mărturisească, ci plângând s-a împărtăşit cu
Dumnezeieştile Taine şi apoi s-a sfârşit.
După multe zile, una din fiicele sale, rugându-se în odaia
ei, a simţit la un moment dat atâta duhoare (miros urât), încât nu
mai putea să stea de multa împuţiciune pe care o simţea.
Uitându-se într-o parte şi în alta a casei, ca să înţeleagă de
unde vine atâta duhoare, a văzut deasupra patului o umbră atât de
urâtă şi înfricoşătoare, încât nu a mai putut sta în picioare, şi
căzând jos, chemă în rugăciune pe Stăpânul Hristos şi pe Maica
Lui într-ajutor. Atunci a venit glas de la acea umbră, zicând:
„Nu te teme fiică, eu sunt nenorocita ta mamă”. Din acel
cuvânt, tânăra a luat îndrăzneală şi sculâdu-se i-a zis ei: „Cum este cu
putinţă, o mama mea, să fii atât de urâtă şi cu rea putoare mirositoare,
tu care ai fost atât de îmbunătăţită şi ai făcut atâta bine?” Iar maica sa
i-a răspuns: „Adu-ţi aminte că ţi-am spus odată că am făcut un păcat
mare, de moarte şi niciodată nu l-am spus la vreun duhovnic,
pentru ruşinea faptei mele. Deci, pentru acest păcat am fost osândită
în munca cea veşnică, ca să mă chinuiesc nesfârşit şi nu mi-au folosit
celelalte bunătăţi pe care le-am făcut în toată viaţa mea”.
Atunci a zis fiica către dânsa: „Dar acum pot eu să-ţi ajut
cu ceva, să plătesc la preot pentru a face liturghie şi alte multe
milostenii, să dau săracilor şi să ajut mănăstirile, ca doar să poţi
dobândi iertare?”
Iar ea a zis: „Nu mai este posibilă pocăinţa în iad. Când
am avut vreme, nu m-am îndreptat, în viaţa pământească, cu
puţină osteneală, nepriceputa de mine, iar acum orice vei face
pentru mine nu îmi foloseşte. Că imediat ce m-am despărţit de
trup, m-au răpit viclenii diavoli şi înfăţişându-mă la Judecata lui
Hristos. Acesta m-a privit cu căutătura înfricoşată şi întorcând
faţa Sa de la mine, a zis cu glas tunător şi înfricoşat: «Du-te de la
Mine, blestemato, în gheena cea nesfârşită» şi îndată m-am aflat
în fundul iadului. Aşadar pentru mine nu mai este milă. Numai ca
să luaţi voi, cei vii, pildă, a slobozit Judecătorul Cel Drept să
mă arăt ţie astăzi, pentru a propăvădui tu la toţi munca mea şi să vă
păziţi să nu ajungeţi să pătimiţi ca şi mine.
Spune fratelui tău să-şi îndrepte petrecerea sa şi să laşi şi tu
machiajurile, rujatul şi celelalte împodobiri ale trupului femeiesc.
Niciodată să nu te împodobeşti sau să-ţi înfrumuseţezi faţa, că multe
şi nenumărate femei numai pentru această pricină s-au osândit în iad.
Iar dacă nu mă vei asculta, curând vei veni ca să mă însoţeşti în acel
loc întunecat şi plin de întristare. Acestea ţi le-am spus, ca să nu
crească chinurile mele când vă voi vedea şi pe voi chinuindu-vă
împreună cu mine în gheenă”.
Acestea auzindu-le, tânăra a întrebat-o şi alte multe despre
iad, iar ea a răspuns: „Numai atât am putut să-ţi spun şi nu întreba
mai multe”.
Acestea zicând, s-a stins ca vântul şi a rămas atâta duhoare, că
numai putea nimeni să intre în acea cameră.
Fata a făcut în alt loc patul său şi a zăcut bolnavă multe zile, de frica şi
groaza acestei vedenii.
Chemând pe duhovnicul ei cu numele Serafim, i-a povestit
amănunţit cea mai sus zisă vedenie, pe care a povestit-o apoi în tot
oraşul şi a scris-o pe o carte a sa, ca să o citească urmaşii şi să se
păzească cu osârdie, ca să nu se pângărească.
(Vezi „Mântuirea Păcătoşilor" cap. VII)

ISTORISIREA A DOUA

Într-o altă cetate, era o femeie bogată şi de foarte bun neam.
Ea a făcut un păcat foarte urâcios şi nu 1-a spus la duhovnic, pentru
ruşinea faptei, ca să nu-1 afle şi altcineva.
Într-o zi s-a întâmplat că un ieromonah, de la o mănăstire de
departe, care mergea cu ucenicul său să se închine la Sfântul
Mormânt din Ierusalim, a trecut pe acolo.
Femeia văzându-i în biserică la o sărbătoare mare, când
slujeau Sfânta Liturghie, şi-a pus în mintea ei gândul, ca să se
spovedească la el, fiindcă era străin şi nu o cunoştea şi astfel nu se
putea ruşina de el pentru păcatul ce-1 avea pe suflet.
Deci s-au dus într-un colţ al bisericii şi a început să-şi spună
toate păcatele sale. Insă când a vrut să-şi spună şi păcatul ei cel mai
mare, pe care nu-1 spusese la nici un duhovnic, i-a venit atâta ruşine
din lucrare diavolească, încât a roşit şi nu putea să-1 spună.
Dar ucenicul duhovnicului, om simplu şi îmbunătăţit
duhovniceşte, stând deoparte în celălalt colţ al bisericii, vedea în
timpul Spovedaniei cum iese din gura femeii un şarpe la fiecare
păcat mărturisit, iar la urmă a văzut un şarpe foarte mare care de trei
ori a scos capul afară din gura ei, vrând să iasă afară, însă s-a tras
înapoi şi n-a ieşit.
După aceea a văzut ucenicul acela, cum şi ceilalţi şerpi care
ieşiseră mai înainte s-au întors înapoi şi au intrat din nou în femeie,
fiindcă nu a spus şi celălalt păcat, care era cel mare. Deci acel mare
păcat nespus, acel şarpe, a atras înapoi toate păcatele mărturisite.
Duhovnicul, la sfârşitul Spovedaniei, a dezlegat-o şi a plecat
împreună cu ucenicul lui.
Pe drum ucenicul uimit i-a spus vedenia ce o văzuse el în
timpul Spovedaniei. Atunci duhovnicul a înţeles pricina vedeniei şi
s-a întors înapoi ca sa arate femeii vedenia şi să o îndemne să spună
şi păcatul cel mare, şarpele cel mare pentru a-1 scoate din ea.
Ajungând la casa ei, au găsit-o moartă şi plângând ei au
făcut rugăciune la Dumnezeu ca să le descopere ce s-a întâmplat cu
sufletul ei. Şi iată că o văd pe dânsa, în vedenie, şezând pe un
înfricoşător balaur şi alţi doi şerpi o necăjeau şi o chinuiau cumplit.
Atunci a zis către dânşii: „Eu sunt acea ticăloasă femeie care m-am
mărturisit astăzi şi fiindcă nu am spus un păcat pe care l-am făcut,
m-a dat Judecătorul să mă omoare acest balaur şi să mă ardă în focul
cel veşnic, fiindcă m-a aşteptat atâta vreme să-1 mărturisesc; iar eu,
nepriceputa, de ruşine l-am ascuns. Şi acum nu am nici o nădejde de
mântuire, nenorocita de mine”.
Acestea zicându-le, s-a făcut nevăzută.
(Vezi „Mântuirea păcătoşilor” cap. VII)
Deci iată, fraţilor, cât de viclean şi perfid lucrează diavolul
cu noi, oamenii. Ne dă mare curaj atunci când facem păcatul şi ne
ruşinează în momentul când vrem să ne spovedim, să ne curăţim.
În tot timpul vieţii noastre este bine să nu avem nimic
ascuns, să fim mai transparenţi şi cât mai sinceri. Această
transparenţă şi această curăţenie o putem face numai aici pe
pământ în Scaunul Spovedaniei. Dincolo nu ne mai poate ajuta
nimeni. Să căutăm un duhovnic bun şi de încredere pentru a ne
mărturisi şi a ne curaţi de toate impurităţile, pentru a scoate toţi
şerpii din sufletul nostru.

ISTORISIREA A TREIA

Amânarea pocăinţei

Într-o carte veche, din Sfântul Munte, un duhovnic iscusit                                                                în poveţe a lăsat închisă într-o întâmplare învăţătura aceasta:                                                       Un preot, cu frica lui Dumnezeu şi grija păstoriţilor săi, se                                                                 ostenea zi de zi, prin toate mijloacele ce-i stăteau în putinţă, să

întoarcă pe cei rătăciţi din calea pierzaniei şi să-i întărească în
cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, vedea cu durere că
ostenelile sale rămân fără roadă. Credincioşii săi lepădară numai
făţărnicia: încolo, putrezeau în aceleaşi păcate, cum îi găsise.
Zadarnică era slujba, zadarnice predicile, zadarnice sfaturile
zilnice, zadarnice sfaturile date la spovedanie. Nimic nu-i clintea
din noroiul păcatelor.
Ce să facă bietul preot? Cum să-i îndrepte? Căci se
înflăcăra pentru lucrul lui Dumnezeu, ştiindu-se chezaş pentru
sufletele lor, şi se frământa zi şi noapte, cerând de la Dumnezeu
să-i arate pentru ce nu poate să-i atragă la mântuire?
Într-o sâmbătă seara, după vecernie, stătea amărât pe-o
piatră din grădină, covârşit de grija datoriei sale preoţeşti şi
mâhnit amarnic de truda-i fără roadă. Cum sta aşa, pierdut în
gânduri grele, iată că Dumnezeu îi deschise
ochii necăjitului său suflet, asupra unei vedenii înfricoşate: o gloată de
arapi, negri ca tăciunele, i se arătară ca un nor întunecat de duhuri
necurate. Era un divan al diavolilor în frunte cu Satana, marele şi
încruntatul tartor al lor.
Deodată, din mijlocul divanului un glas diavolesc zbieră de
clocoti văzduhul:
- Voi, drăceştilor gloate, sfătuiţi-vă, născociţi cu mintea voastră
meşteră în viclenii, şi să-mi spuneţi: cum aţi putea voi mai uşor şi mai
sigur înşela pe oameni, ca să umplem cu ei împărăţia beznei şi
pântecele flămând al iadului?
La această poruncă a tartorului celui mare, gloatele întunecate
ale încornoraţilor, intrară în putoarea diavoleştilor sfătuiri.
Nu trecu mult şi din mulţimea aprinsă de sfat ieşi înaintea
Satanei o căpetenie, lucind ca păcura, şi zise:
- Întunecimea ta, să furişăm în mintea oamenilor gândul
drăcesc că nu este Dumnezeu; astfel, neavând de cine să se teamă,
uşor ne vor cădea în gheare, vor face numai ceea ce vrem noi şi vom
umple iadul cu ei.
Ascultându-l, Satana chibzui şi apoi răspunse:
- Cu minciuna asta prea puţini vom putea prinde în undiţă:
pentru că lucrurile Celui de sus: cerul şi pământul şi toate câte le
împodobesc mărturisesc slava Lui şi toate dovedesc că El este. Să vie
altul, cu o născocire mai vicleană.
Atunci din gloatele întunericului, ieşi o altă căpetenie
încornorată şi zise:
- Întunecimea ta, părerea mea e să le spunem oamenilor că,
chiar dacă ar fi Dumnezeu, dar după moarte nu este suflet şi nu este
judecată şi, prin urmare, nici răsplată sau pedeapsă. Să le spunem că
nici rai, nici iad şi, prin urmare sunt slobozi să mănânce, să bea şi să-şi
facă toate poftele trupului şi ale inimii, căci, ca mâine vor muri şi după
moarte nu mai e nimic şi o să le pară rău că nu şi-au făcut toate
gusturile cât au fost în putere.
Satana îi cumpăni vorbele, apoi îi zise:
- Nici cu vicleşugul acesta nu vom putea câştiga prea mulţi: căci
printre oameni sunt unii răsăriţi la minte, care ştiu că este Dumnezeu
şi că în dreapta Lui stă răsplata sau pedeapsa după fapte. Şi apoi
mulţi ştiu că sufletul dăinuieşte şi după moarte şi va merge la
judecata cea de pe urmă, după cum îi învaţă Scripturile. Cu
vicleşugul acesta ne pică şi nouă ceva în gheare, dar mare lucru nu.
Eu vreau oameni mulţi, ca nisipul mării, să-i închid ca pe o turmă de
proşti în toate peşterile iadului! Răcni Satana şi trânti odată din
copită aşa de tare, că toată droaia dracilor sughiţă de groază.
Atunci din mulţime se rupse o altă căpetenie şi, sprijininduse
ţanţoş în coadă, duhni următoarea propunere:
- Prea întunecate jupâne şi tată al minciunii, lăudată să fie
grija ta de-a umple iadul nostru cu proştii şi destrăbălaţii
pământului! Am ascultat cu luare aminte vicleşugurile tovarăşilor
noştri despre pierzarea oamenilor, aşa de scumpă nouă, tuturor
dracilor tăi şi, văzând că ele nu sunt pe placul întunecimii tale, am
născocit la rândul meu un vicleşug şi mai mare: de ce să nu lăudăm
pe oameni pentru credinţa în Dumnezeu, în nemurirea sufletului, în
judecata de apoi şi în răsplata după fapte? De ce să nu le spunem şi
noi că este un rai şi un iad, care dăinuiesc în veacul veacului? Dar,
după ce le vom spune toate acestea - pe care ei le ştiu prea bine - să
le şoptim la ureche, o dată, de două ori, de mii de ori: „Nu vă grăbiţi
cu pocăinţa oameni buni! Mai e vreme destulă! Trăiţi mai întâi după
cum vă vine pofta. Pocăinţa lăsaţi-o mai la urmă! Nu vă grăbiţi!”
Ascultându-1, ochii Satanei fulgerară de bucurie drăcească.
El se ridică trufaş de pe jilţul de flăcări ca smoala şi, bătând cu laba
pe umeri pe diavolul care născocise acest vicleşug, glasul lui tună o
dată, de se cutremură tot întunericul iadului:
- Voi, duhuri puturoase ale împărăţiei mele, ca gândul
risipiţi-vă pe faţa pământului şi, ca o otravă dulce, strecuraţi în
urechile oamenilor şoapta cu adevărat după numele nostru: „Nu
vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni, nici cu spovedania cea
adevărată. Mai e vreme destulă: mâine,
poimâine, la bătrâneţe. Până atunci, faceţi-vă datoria către
Dumnezeu şi suflet numai aşa, de ochii lumii. Vedeţi-vă mai întâi
de grijile pământeşti, aşa ca şi până acum. Pentru pocăinţa
adevărată mai aveţi vreme, că doar n-o să muriţi chiar mâine”!.
Şi, la porunca Satanei, duhurile iadului se împrăştiară cu
iuţeala gândului pe faţa pământului, să amăgească pe zăbavnicii
oameni în minciuna pierzării, cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe
poimâine, la bătrâneţe...
Vedenia se stinse, şi preotul, trudit de soarta
credincioşilor săi, înţelese, în sfârşit, pricina zăbavei lor
de a se hotărî să se mântuiască cu adevărat. De formă şi de
ochii lumii, ei îşi îndeplineau datoriile creştineşti, dar, vrăjiţi de
şoapta ademenitoare a viclenilor, găseau că sfaturile părintelui
sunt bune mai mult pentru cei bătrâni. Cât despre ei înşişi
mai au vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe...
Iată sfatul de primejdie care-i încâlceşte pe oameni în rele
şi-i bagă în toate necazurile şi în tot întunericul, iar mâine,
poimâine, ca nişte storşi de vlagă, nu mai sunt buni de nimic.
Dumnezeu iartă neştiinţa, dar viclenia ba. Iar omul cu socoteală
vicleană e acela care-şi dă cu voia toată tinereţea dracilor,
rămânând ca lui Dumnezeu să-I dea o bătrâneţe distrusă. Nu-i va
fi zvârlită şi bătrâneţea laolaltă cu tinereţea.
(vezi Ier. Arsenie Boca „Cărarea împărăţiei”, cap. III)
Imaginea aceasta ne arată cum Îngerul îi spune omului
să meargă la duhovnic, pentru a-şi mărturisi fără ruşine toate
păcatele sale. Vicleanul încearcă să-l convingă că mai are
timp, că nu acum este momentul potrivit pentru Spovedanie.
(Imagine reprodusă după pictorul Hermineanu)