VIAȚA DUHOVNICEASCĂ A CREȘTINULUI ORTODOX

CAPITOLUL I

 VIAȚA DUHOVNICEASCĂ A CREȘTINULUI ORTODOX

arhim. SERAFIM
Alexiev
Cel mai însemnat sfânt din veacul al XIX-lea, Sfântul Serafim din
Sarov († 1833), a spus unui ucenic din Mănăstirea Sarovului: „Bucuria
mea, dobândește duhul păcii și atunci mii se vor mântui în preajma ta.”
Ce anume a vrut să arate vestitul Sfânt din Sarov prin aceste cuvinte?
- Pacea, despre care el vorbește, este unul dintre semnele cele mai de
seamă ale Împărăției lui Dumnezeu, care, după cuvintele Sfântului
Apostol Pavel, „nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și
bucurie întru Duhul Sfânt.” /Rom. 14:17/
În dorința sa de a arăta mai deslușit adevărul despre Împărăția lui
Dumnezeu, marele Apostol al neamurilor a pus față în față două
lucruri: 1. mâncarea și băutura, prin care se înțeleg toate trebuințele
și desfătările trupești ale omului și 2. Împărăția Cerului, care este
dreptatea, pacea și bucuria în Duhul Sfânt. Sfântul din Sarov a luat cel
mai firesc semn al Împărăției lui Dumnezeu, pacea, și l-a făcut sinonim
cu fericirea raiului, către care tinde fiecare credincios ortodox adevărat.
De aici se răspândesc raze peste cuvintele Sfântului Serafim:
„Bucuria mea, dobândește duhul păcii și atunci mii se vor mântui în
jurul tău.” Aceasta înseamnă: cel ce iubește pacea duhovnicească și
se adăpostește la umbra harului lui Dumnezeu de vijeliile păcătoase
ale patimilor, acela va intra încă de aici în Împărăția păcii veșnice,
unde va gusta bucuria cea veșnică și netrecătoare și va ajuta și altora
să se facă părtași la această Împărăție a păcii și a bucuriei.
Plămădiți fiind din trup și suflet, și zidiți după chipul lui Dumnezeu,
sântem chemați să avem o viață nu doar trupească, ci și duhovnicească.
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Prin sfânta taină a Botezului, noi, în chip de neatins, ne naștem de
sus, /In. 3:3/ anume din cer și pentru cer. Ținta acestei nașteri din
nou, de sus, este de a ne învrednici să intrăm și să petrecem veșnic
în Împărăția dreptății, a păcii și a bucuriei. Acestea ni le descoperă
Mântuitorul prin cuvintele: „De nu se va naște cineva
de sus, nu va
putea să vază împărăția lui Dumnezeu.” /In. 3:3/ Cu alte cuvinte
spus, fără naștere din apă și din Duh, /In. 3:5/ adică fără
botez, nu
este mântuire!
Mântuirea se dobândește prin supunerea trupului către duh,
prin ducerea unei vieți duhovnicești, după învățătura Sfântului
Apostol Pavel: „Cu duhul umblați, și pofta trupului nu o veți
săvârși.” /Gal. 5:16/
Cei ce viețuiesc cu duhul și s’au pus sub cârmuirea Sfântului Duh
păzesc cu supunere legământul: „De trăim cu Duhul, cu Duhul să
și umblăm.” /Gal. 5:25/ Dar ce înseamnă, de fapt, să viețuim și
să lucrăm cu duhul? Vom vedea în cuvântul acesta închinat vieții
duhovnicești.
arhim. SERAFIM
Alexiev
Ce este viața duhovnicească ?
Spre deosebire de moarte, care este neînsuflețire și nemișcare, viața
se caracterizează prin mișcare și luptă. Viața duhovnicească este și
ea mișcare și luptă.
Mișcarea în viața duhovnicească se cuvine să fie îndreptată înainte
și în sus, spre atingerea desăvârșitei asemănări cu Dumnezeu. /Mt.
5:48/ De se oprește omul a se mai mișca înspre Dumnezeu, începe să
se sfarăme lăuntric, semn al morții sufletești. De aceea apa curgătoare
nu capătă miros de stătut, pentru că se află în neîncetată mișcare, iar
apa stătătoare din lacuri prinde o mâzgă și capătă miros greu.
Lupta în viața duhovnicească este nevăzută, căci duhul care o poartă
este nevăzut. Nu se cade ca ea să fie îndreptată împotriva oamenilor
văzuți, cu care noi, adesea, din neînțelegere intrăm în relații de
vrăjmășie, ci împotriva patimilor din noi și a dracilor din afara noastră.
Acestea sânt întărite și de Sfântul Apostol Pavel, prin cuvintele sale
minunate: „Căci nu este nouă lupta împrotiva cărnii și sângelui,
ci împrotiva începătoriilor și a stăpâniilor, și a țiitorilor lumii
întunerecului veacului acestuia, împrotiva duhurilor vicleniei întru
cele cerești,” /Efes. 6:12/ adică împotriva dracilor.
Dar există draci? - întreabă unii. Nu sânt oare aceștia numai întruchipări
ale răului din lume? Biserica lui Hristos, întemeindu-se
pe dumnezeiasca Descoperire /Iov 1:6; Mc. 1:23; Apoc. 20:10/ ș. a. și
pe cercarea Sfinților Părinți, învață cu tărie că există demoni numiți
10
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
și duhuri rele, draci. Asemenea îngerilor, duhurile rele sânt ființe
duhovnicești, nevăzute și dăruite cu înțelegere, care s’au abătut de
la bine din pricina relei întrebuințări date voii slobode ce li s’a dăruit
de Dumnezeu, punând, astfel, început răului în lume.
Cel ce crede în Dumnezeu, pe Care nu-L vede, se cade să creadă și
în lumea nevăzută, unde există și îngerii și diavolii, deoarece, chiar
de sânt nevăzuți, ei ființează.
Credința, acest minunat aparat dumnezeiesc, sădit întru noi în chip
de neînțeles nouă, captează acestea așa cum aparatul radio captează
undele electromagnetice, cu neputință de prins fără ajutorul său,
unde socotite ca inexistente înainte de inventarea radioului. Dar iată
că „cele inexistente” s’au dovedit a exista! Acum știm cu toții că astfel
de unde ne înconjoară în chip nevăzut și împânzesc pământul întreg.
Întocmai este și cu credința.
Ea captează undele din lumea cealaltă și ne convinge cu iscusință
de existența îngerilor și a diavolilor. Sfântul Apostol Pavel dă o
definiție clasică credinței: „Credința este dovedirea lucrurilor celor
nevăzute.” /Evr. 11: 1/
Un tânăr i-a mărturisit schimonahului Zosima, vestit nevoitor
Rus și înțelept învățător duhovnicesc din veacul al XIX-lea, că nu
împărtășește credința în existența diavolilor.
„Iertați-mă, spuse el, dar nu cred în așa mare măsură într’acele
îngrozitoare arătări diavolești, despre care se scrie atât de mult
în viețile sfinților și despre care am ascultat atâtea istorisiri. Ca
să mă încredințez personal de asta, am dorit să văd eu însumi pe
înfricoșătorul și scârbavnicul diavol. Pentru aceasta, m’am rugat
mai cu seamă lui Dumnezeu, când m’am așezat să dorm, și nu
m’am împrejmuit cu semnul Sfintei Cruci. Am stat întins mult timp
așteptându-l și până la urmă am adormit, însă nici treaz, nici în vis,
nu am văzut nimic îngrozitor.”
11
arhim. SERAFIM
Alexiev
La aceste cuvinte, Părintele Zosima i-a răspuns: „Tocmai prin aceasta,
că nu ți s’a arătat, diavolul te-a întrecut în viclenie.
Cugetă și singur:
ce folos ar fi avut el, dacă ți se arăta? Doar ar fi tulburat și ți-ar fi
speriat inima tânără. Atunci, în spaima ta, ai fi început să te rogi
și să-l cauți pe Dumnezeu, iar diavolul, biruit în felul acesta de un
tânăr, ar fi fost rușinat! Dar dacă nu ți s’a arătat, mult a câștigat: prin
întărirea îndoielii tale, el te-a călăuzit către necredința în existența
lui. Pentru nimic altceva nu se ostenește mai mult vrăjmașul acesta,
decât pentru ca pretutindenea să se ascundă. Căci el niciodată nu
este primejdios în război deschis, ci cu războiul său nevăzut pierde
pe mulți!”
Așadar, există diavoli! Să nu ne amăgim cu necredința în existența
lor, căci aceasta este biruința lor asupra noastră. Însuși Domnul Iisus
Hristos, Care a venit nu să ne înșele, ci să ne descopere adevărul
despre lumea și viața duhovnicească, ne-a arătat că există diavol,
draci pe care El îi izgonea. /Mt. 8:32/ Iar în rugăciunea Tatăl nostru,
El ne învață să ne rugăm nemijlocit așa: „izbăvește-ne de cel viclean,”
adică de satana.
Iată împotriva cui trebuie să fie îndreptată lupta noastră: împotriva
oștirilor nevăzute ale diavolului. Cel care începe să ducă război cu
aproapele său face o mare greșeală, pentru că mută frontul și schimbă
obiectul luptei, aducând astfel mare pagubă pentru sufletul său.
Chiar și în cele mai strălucite biruințe ale sale asupra aproapelui,
un astfel de războinic nechibzuit cunoaște neîncetat înfrângerea,
pentru că a îngăduit patimilor sale să îl stăpânească.
„L-am ocărât! O să mă țină minte!” se laudă unul care l-a vătămat cu
cruzime pe aproapele său. Dar nici nu bănuiește că, așa cum albina,
atunci când își înfige acul în cineva, își pricinuiește sieși cel mai
Sfaturi stărețești ale câtorva părinți nevoitori ai evlaviei din veacurile XVIII-XIX,
Moscova, 1913, p. 170-171.
12
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
mare rău, pentru că ea însăși moare, tot astfel, și acela care a ocărât
pe cineva a suferit mai mult duhovnicește decât cel defăimat, pentru
că s’a făcut mort pentru iubire și, de aici, pentru mântuire.
„M’am răzbunat!” rostește un altul, cu mândrie. Sărmanul, nu
pricepe cât s’a păgubit, desăvârșindu-se în ură.
„I-am întins o cursă” își freacă mâinile cu o mulțumire rea un al treilea,
căci nu vede că singur a căzut într’o capcană mai înfricoșătoare, cea
pe care cel viclean i-a așezat-o înainte, spre a-l prinde în mrejele urii.
O astfel de luptă nu naște biruitori, ci întotdeauna învinși. Ea nu
aduce cinste, ci necinste înaintea lui Dumnezeu și înaintea îngerilor
Săi. Din partea Evangheliei lui Hristos nu-ți aduci cinste și nu te
încununezi cu biruință dacă ești crud și răzbunător, ci dacă ești
blând, iubitor, răbdător, împăciuitor.
Ai fost ocărât și ai răbdat: aceasta este biruința nevăzută! Dacă
unii te-au batjocorit, iar tu te-ai rugat pentru ei, iată măreția
duhovnicească! Dacă te-au blestemat, iar tu i-ai binecuvântat, iată
rușinea vrăjmașilor sufletului tău! O astfel de purtare este în duhul
Evangheliei, care grăiește: „Iubiți pre vrăjmașii voștri, binecuvântați
pre cei ce vă blastămă, bine faceți celora ce urăsc pre voi și vă rugați
pentru cei ce vatămă pre voi și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui
vostru celui din ceruri, că pre soarele său îl răsare preste cei vicleni
și preste cei buni, și plouă preste cei drepți și preste cei nedrepți.”
/Mt. 5:44-45/
Și astfel, lupta duhovnicească nu este împotriva trupului și împotriva
sângelui, ci împotriva duhurilor vicleniei de sub ceruri. Numai ura
împotriva lor este virtuoasă și legiuită, îndreptățită și mântuitoare.
Dar unde le vom afla pe aceste duhuri ale vicleniei, ca să deschidem
front împotriva lor? Înainte de toate, în noi înșine. Nu sântem, oare,
plini peste măsură de patimi, și în spatele fiecărei patimi, după
învățătura Sfinților Părinți se ascunde și un drac? Există draci ai
13
arhim. SERAFIM
Alexiev
iubirii de argint, ai mândriei, ai lăcomiei pântecelui, ai mâniei, ai
urii, ai curviei, ai pizmei, ai beției și alții.
Noi trebuie să avem ca datorie să izgonim dintr’înșine aceste
duhuri întunecate. Prin urmare, trebuie să începem cu noi înșine
această luptă duhovnicească nevăzută, și singura binecuvântată.
Pe lângă aceasta, trebuie să o purtăm cu îndârjire și fără cruțare
de sine vicleană, dacă dorim să ieșim biruitori, cu ajutorul lui
Dumnezeu, și dacă dorim să dobândim acea pace duhovnicească
cu ajutorul căreia vom putea ajuta miile de oameni din jurul
nostru să intre și ei în Împărăția lui Dumnezeu și să dobândească
mântuirea veșnică.
Cine nu pornește lupta de la el însuși, ci de la ceilalți oameni,
socotind că este chemat să lupte înainte de toate cu răul din ei, în
loc să-l urască pe diavol, urăște pe sărmanele victime ale acestuia.
Noi, însă, se cade să facem această deosebire importantă, întru care
ne învață de Dumnezeu insuflații și de har înțelepțiții Sfinți Părinți:
„Urăște păcatul, și nu pe păcătos! Față de păcătos se cuvine să simțim
milă, ca față de un rob nenorocit al diavolului, și să-l tămăduim cu
dragoste, ca pe un bolnav.” (Avva Dorothei)
Cine nu se tulbură din pricina robiei, un cumplit adevăr obștesc?
Dar cine, din pricina robiei, îl urăște pe robi? Noi, îndreptățiți, urâm
robia și deplângem pe robi. Însă iată că în partea morală săvârșim
această greșeală nimicitoare: urâm pe păcătoși, iar nu păcatul și pe
diavol, care îi înrobește.
Din aceasta se nasc necontenite certuri și neînțelegeri, care otrăvesc
legăturile dintre oameni spre biruința deplină a satanei. Ca să
încetăm a ne sfădi cu aproapele nostru, spre a noastră pierzanie,
se cade să ne îndreptăm toate săgețile mâniei înlăuntru, către noi
înșine, și atunci nu vor mai rămâne săgeți pentru semeni.
Dobrotoliubie, vol. II, Moscova, 1895, p. 104.
14
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Aceasta este lupta cea dreaptă, pentru care Dumnezeu dăruiește
răsplăți bogate.
„...și cel ce face altfel, răbdând și păzind răul în lăuntrul său, dar
biciuindu-l și osândindu-l în ceilalți, iar de va și lupta cineva la
jocuri, nu se încununează, de nu se va lupta în chip legiuit. /II Tim.
2:5/ Dimpotrivă, acela va câștiga osândire, căci este scris: „Căci cu
ce judecată veți judeca, judecați veți fi.” /Mat. 7:2/
Așadar, lupta cu noi înșine - iată deviza celui care voiește cu adevărat
să ducă o viață duhovnicească.
Propria noastră inimă, iată arena de luptă! Sufletul nostru, iată câmpul
de luptă!
15
arhim. SERAFIM
Alexiev
Temeiurile vieții duhovnicești
Dată fiind cufundarea noastră în păcate, viața duhovnicească nu
este ceva de la sine înțeles și lesnicios. Cel ce voiește să dobândească
duhul de pace al mântuirii, pentru a ajuta și pe alții pe calea lor către
Dumnezeu, se cuvine să-și pună propria sa viață duhovnicească pe
o temelie sănătoasă.
Unde își are început viața duhovnicească? În credința în Dumnezeu, Care
este Duh. /In. 4:24/ El ne-a zidit după chipul și spre asemănarea
Sa, /Fac.1:26-27/ a sădit în noi temeiul duhovnicesc și năzuința
duhovnicească de a-L căuta, și El vrea de la noi „cu Duhul să
umblăm.” /Gal. 5:25/ De credința în Dumnezeu sânt strâns legate
nădejdea și dragostea pentru Dânsul. Și „fără de credință nu este cu
putință a bineplăcea: căci cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să
crează că este, și că acelora ce caută pre dânsul dătător de plată se
face.” /Evrei 11:6/ Ce te va îndemna spre viața duhovnicească, dacă
tu nici nu crezi în Dumnezeu, nici nu nădăjduiești în El, nici nu-L
iubești pe El?...
Dar pornind de la aceste părți alcătuitoare ale vieții duhovnicești,
credința, nădejdea și dragostea, se cuvine Creștinului ortodox ca,
mai departe, să se apuce de treabă spre a-și clădi prin făptuire viața
duhovnicească.
Ce temelie se cuvine el să pună și din ce material trebuie să zidească
mai departe?
16
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Smerenia
Temelia vieții duhovnicești este smerenia. Puterea vrăjmașului nostru se
ascunde în mândrie. Însă tot acolo se află și neputința lui. Luceafărul
s’a înălțat călăuzit de mândrie spre înălțimi străine lui ca făptură,
dar tot din mândrie a și căzut. Cu mândria, îi ispitește pe toți oamenii.
Nu întâmplător, la căderea cea dintâi în păcat, cea mai puternică
ispită pentru Adam și Eva a fost aceasta: „veți fi ca niște dumnezei.”
/Fac. 3:5/ Dar nu s’a întâmplat așa. Rezultatul a fost potrivnic:
cei
ce s’au mândrit au căzut, din pricina mândriei lor, chiar mai prejos
decât dobitoacele. /Ps. 48:12-13, 21/
Dacă vrem să biruim pe vrăjmașul mântuirii noastre este de trebuință,
înainte de toate, să îmbrăcăm pavăza smereniei. Aceasta
ne va face de neatins înaintea diavolului, căci el este neputincios
înaintea smereniei.
Domnul Iisus Hristos, Care „a desfăcut lucrurile diavolului,” /I In. 3:8/
a arătat prin smerenia Sa arma cea mai puternică împotriva duhurilor
vicleniei de sub ceruri. Întreaga viață pământească a Mântuitorului
este o pildă minunată de smerenie nemaivăzută. Și pogorârea Sa de
pe Scaunul cel ceresc pe acest pământ păcătos, și nașterea Sa într’o
peșteră pentru oi, și creșterea Sa nebăgată în seamă în tainicul oraș
Nazaret, și ascultarea Sa fără cârtire față de semeni, și desăvârșita
slujire a celorlalți până la jertfa de sine, și spălarea
picioarelor
ucenicilor Săi, patimile Sale și moartea Sa pe cruce,
toate dau mărturie
despre desăvârșita Sa smerenie. Dar această smerenie a Mântuitorului
ne îndatorează și pe noi să ne facem următori Lui. „Că pildă am dat
vouă, ca precum eu am făcut vouă, și voi să faceți,” /In. 13:15/ le-a
spus El ucenicilor, după ce le-a spălat picioarele. Cel ce se smerește
pune singura temelie dreaptă a vieții sale duhovnicești-morale.
Dacă omul pornește pe calea feluritelor nevoințe duhovnicești fără
17
arhim. SERAFIM
Alexiev
smerenie, ci împins de mândrie, atunci, mai devreme sau mai târziu,
va cădea. Numai nevoințele și faptele înălțate pe temelia cea adâncă
a smereniei nu se vor clătina. Cu cât este mai înaltă clădirea pe care
voim să o ridicăm, cu atât mai adânci temelii se cuvine să punem. Astfel se
întâmplă și în viața duhovnicească.
Cu cât voim să ne înălțăm mai
sus către Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să ne smerim.
Puterea diavolului se află în mândrie, dar în ea stă și pierzania lui.
El e puternic prin mândria lui, dar numai în fața celor mândri, căci
numai asupra acestora are el putere. Înaintea celor adânc smeriți,
mândria lui se vădește o armă neputincioasă de luptă. Gheața poate
fi foarte tare, dar numai pe vreme geroasă. De-o încălzește soarele,
atunci gheața cea tare începe să se topească, neputincioasă. Asemenea
și mândria celui viclean este neputincioasă în fața însoritei smerenii
a celor cu adevărat bineplăcuți lui Dumnezeu. Prin smerenia lor, ei
se vădesc a fi cei mai viteji luptători. Oare, nu este acesta cu adevărat
vitejie, să fii ocărât, iar tu să nu te răzbuni, să ierți și să biruiești răul
cu binele? /Rom. 12:21/
Sfântul Antonie cel Mare a văzut răspândite peste pământ toate
cursele celui viclean și a strigat plin de tulburare: „Cine va putea să
scape de acestea?,” dar a auzit un glas care i-a răspuns: „Cei ce au
smerită cugetare!”
Nu întâmplător Mântuitorul a așezat smerenia ca temelie a fericitei
vieți duhovnicești: „Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este
Împărăția Cerurilor.” /Mt. 5:3/ Dacă vrem să dobândim duhul
păcii, prin care să ajutăm miilor de credincioși din jurul nostru să
se mântuiască, se cuvine să începem a duce o viață duhovnicească,
așezând ca temelie a sa smerenia. Într’această virtute a celor săraci
cu duhul stă ascunsă pacea duhovnicească, despre care vorbește
Sfântul Serafim din Sarov. Către dobândirea acestei păci ne îndrumă
neîncetat Mântuitorul, după cum ne povățuiește: „[să] vă învățați
18
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
de la Mine, că sânt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă
sufletelor voastre.” /Mt. 11:29/
Osândirea de sine
Al doilea temei al vieții duhovnicești este osândirea de sine. Cel ce a
iubit și a urmat nefățarnic smerenia se cunoaște cel mai bine după
osândirea de sine. Cel mândru nu se osândește niciodată pe sine. El
se socotește întotdeauna a fi drept. Numai cel smerit este pregătit să
recunoască înaintea sa, înaintea semenilor și înaintea lui Dumnezeu
toate greșelile sale. Cel ce se osândește pe sine, numai pentru
aceasta, se află într’un război binecuvântat cu duhurile rele, căci a
rupt legătura cu mândria care îi era însuflată de acestea.
Osândirea de sine se arată în lucrare prin părerea de rău pentru păcatele
săvârșite, care, însă, își află chip văzut în mărturisirea lor prin Sfânta
Taină a Pocăinței. Pentru a putea să-ți mărturisești sincer păcatele, e
nevoie ca mai întâi să le vezi, să te îngrețoșezi de ele și să te osândești
pe sineți pentru ele. Cel care în inima sa plină de patimi izvodește
îndreptățiri întru păcate, zice Psalmul Ps. 140:4, aceluia nu îi este cu
putință să-și îndrepteze nici măcar păcatele sale cele mărunte, cu
atât mai puțin să pornească pe calea vieții duhovnicești statornice
și orânduite.
Hotărârea de a nu mai repeta păcatele grele
Hotărârea de a nu mai repeta păcatele grele trebuie,de asemenea, să stea
la temelia vieții duhovnicești. Osândirea de sine nu este îndeajuns. Ea
se cuvine să fie însoțită de hotărârea neclintită de a nu mai săvârși
fărădelegile din trecut. Altminteri, nu vom avea propășire în viața
duhovnicească. Omul va bate pasul pe loc dacă este dezbinat, dacă
19
arhim. SERAFIM
Alexiev
acum se ridică, acum cade, și dacă acum zidește și apoi năruiește
ce a înălțat, întocmai precum trista mărturisire a poetului Dimcio
Debelianov:
Eu mor, și luminos nasc iară
suflet osebit, în neorânduială,
și noaptea fără milă nimicesc
ce ziua-n chip neobosit zidesc.
(Cântec negru)
Închipuiți-vă că un om tulbură izvorul, iar un altul așteaptă ca apa să
se limpezească. Care dintre aceștia va birui? Firește că cel ce vădește
reaua voință de a tulbura izvorul. Aceștia doi, cel care așteaptă
limpezirea și cel care tulbură, se află, împreună, în sufletul nostru.
Trebuie să împiedicăm aplecările cele rele din noi să ne tulbure izvorul
inimii cu pornirile păcătoase, și acesta se va limpezi... Abia atunci
vom înțelege cu fapta cât de adevărate sânt cuvintele lui Hristos:
„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu.”
/Mt. 5:8/ Neîncetata osândire de sine și hotărârea neclintită de a
fi credincioși Ziditorului nostru slăbesc relele deprinderi din noi și
le întăresc pe cele bune. Pe calea aceasta, până la urmă, din oameni
fățarnici ne vom uni în lăuntrul sufletului nostru și vom putea să ne
încredințăm întreaga viață lui Hristos Dumnezeu. În acest chip vom
dobândi duhul păcii, pentru mântuirea noastră și a semenilor noștri,
cu care Dumnezeu ne-a pus spre împreună viețuire.
Râvna după o viață bineplăcută lui Dumnezeu
Al patrulea temei al vieții duhovnicești este râvna de a fi bineplăcuți lui
Dumnezeu. Această râvnă este miezul vieții duhovnicești. Acolo unde
20
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
este lipsă de râvnă spre a bineplăcea lui Dumnezeu, acolo nu este viață
duhovnicească. (Sfântul Theofan Zăvorâtul, Ce este viața duhovnicească
și cum să o dobândim) Pentru aceasta, cea dintâi grijă a credinciosului ce
dorește să înainteze în viața duhovnicească sau, dacă nu duce o astfel
de viață, să pună din acea clipă început bun adevăratei vieți după
Dumnezeu, este de a aprinde această râvnă în inima sa.
Dar ce fel de râvnă pentru o viață bineplăcută lui Dumnezeu putem
avea în condițiile noastre grele de viață?, vor întreba unii. Ei își
îndreptățesc râvna lor slabă prin împrejurările grele de viață. Dar
oare aceasta să fie pricina? Oare ține râvna de împrejurări prielnice?
Cum putem atunci lămuri că râvna cea mai mare - râvna Apostolilor
- s’a vădit în cele mai grele situații, în necazuri, în prigoane și chinuri
/II Cor. 4:8-9/ Râvna ține de credința, nădejdea și dragostea de
Dumnezeu și nu de împrejurările exterioare ale vieții. Dacă nevolnică
îți este credința, palidă îți este și dragostea. De-ți lipsește nădejdea,
slabă îți este și râvna.
Puțina râvnă este precum o flacără mică, pe care vânturile potrivnice
ale vieții cu ușurință o pot stinge. Iar râvna tare este precum focul
puternic, pe care vânturile nu numai că nu-l sting, ba chiar mai mult
îl întețesc.
Un adevărat credincios Creștin nu se tulbură din pricina furtunilor
vieții. Prin râvnă, el gonește departe de sine toată frica și necredința, și
își mărturisește cu îndrăzneală credința în Dumnezeu, luând aminte
că „celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași (...) partea lor în
iazerul cel ce arde cu foc și cu piatră pucioasă.” /Apoc. 21:8/ Adevăratul
Creștin este neînfricat. El știe că Dumnezeu, Ajutorul și Ocrotitorul
Său, este Atotputernic, și pentru aceasta grăiește împreună cu
Sfântul Proroc David: „Nu mă voiu teme de mii de noroade, carile
împrejur mă împresoară.” /Ps. 3:6/ „Spre Dumnezeu am nădăjduit,
nu mă voiu teme ce va face mie omul.” /Ps. 55:12/
21
arhim. SERAFIM
Alexiev
El nu se teme de nimic altceva decât de a nu-l afla moartea stins duhovnicește.
El nu trăiește pentru pământ și pentru desfătările sale păcătoase, ci
pentru cer și pentru veșnicele lui bucurii duhovnicești.
Toți sfinții mucenici și oameni bineplăcuți lui Dumnezeu s’au osebit
printr’o astfel de râvnă pentru o viață bineplăcută lui Dumnezeu.
Mulțumită acesteia, au săvârșit nevoințele lor cele minunate, care
și astăzi stârnesc uimire. Din râvnă după Dumnezeu, părintele Ioan
din Kronstadt dormea adeseori numai trei - patru ceasuri pe noapte,
ducea o înaltă viață duhovnicească și era întotdeauna gata, plin de
jertfă, să își dea și ultimele sale puteri în slujba fraților celor mici ai
lui Hristos.
Rugăciunea
Al cincilea temei al vieții duhovnicești este rugăciunea. Râvna și
rugăciunea sânt atât de strâns legate între ele încât una fără cealaltă
nu poate ființa. De este râvnă, este și rugăciune. Acolo unde nu este
râvnă, lipsește și rugăciunea. Și dimpotrivă, dacă în inimă arde
dorința de rugăciune, dintr’aceasta se aprinde neîntârziat și o râvnă
fierbinte. Dacă, însă, rugăciunea s’a stins, se va stinge și râvna de a
duce o viață duhovnicească, bineplăcută lui Dumnezeu.
De aici înțelegem că, de vrem să ardem de râvnă pentru Dumnezeu,
este de trebuință să ne rugăm des! Ce-ar fi dacă fiecare Creștin
ortodox, în fiecare zi, o dată cu rugăciunea sa, și-ar aprinde și inima
de la flacăra candelei ce arde înaintea icoanelor din casă?! Atunci ar
străluci tot în acea râvnă plină de har, și cu dragoste ar plini înalta
sa datorie Creștinească.
După ce a vorbit cu Dumnezeu pe muntele Sinai, Moisi a coborât de
acolo cu totul arzând de strălucirea harului lui Dumnezeu. Dacă și
noi ne suim des pe Sinaiul cel duhovnicesc, prin unirea în rugăciune
22
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
cu Dumnezeu, atunci vom arde de râvnă asemenea prorocilor din
vechime, și ne vom mântui și noi, și miile de semeni ai noștri, și
cunoscuții din jurul nostru.
Nevoința rugăciunii este barometrul duhovnicesc care arată cum
este vremea sufletului nostru. Dacă însetăm după rugăciune, este
un semn bun. El arată că sufletul nostru este viu și însetează după
Dumnezeu. De va pieri, însă, această sete sfântă pentru vorbire
în rugăciune cu Dumnezeu, este un semn rău, anume că păcatul
a umplut sufletul cu întunericul său și că sântem aproape de acea
stare vrednică de plâns, care se numește moarte duhovnicească.
Dintr’o astfel de moarte duhovnicească ne poate învia doar Dumnezeu,
prin minunea pocăinței noastre, a fiecăruia dintre noi. El ne
întoarce iarăși la rugăciune și la râvnă.
Așadar, râvna se păstrează prin rugăciune, la fel cum focul se întreține
prin adăugirea de combustibil. Din rugăciunea sinceră se naște un
simțământ cald față de Domnul, care se arată rar la început, apoi mai
des și tot mai des, până ce la cei întăriți acesta se preschimbă în
simțirea neîncetată a lui Dumnezeu. Acest simțământ este dulce
și fericit, și prima sa ivire te îndeamnă să-l dorești și să-l cauți,
încât să nu mai părăsească inima ta, căci în el este raiul (Sfântul
Theofan
Zăvorâtul). Cel ce voiește să intre într’acest rai se cuvine,
după sfaturile Episcopului Theofan Zăvorâtul, să urmeze această
pravilă: Când te rogi, să nu încetezi rugăciunea până ce nu se va
trezi în inima ta vreun simțământ față de Dumnezeu: fie evlavie, fie
credincioșie, fie mulțumire…, fie smerenie, fie nădejde. Dacă o lumânare
stă foarte mult în razele Soarelui, se încălzește peste măsură. Așa
se întâmplă și aici. Când cel ce se roagă stă foarte mult sub razele
unirii voite cu Dumnezeu, inima lui se încălzește din ce în ce mai
mult de căldura nepământească a harului și râvna lui se va înteți.
Adevărata viață duhovnicească începe atunci când omul primește
23
arhim. SERAFIM
Alexiev
această căldură, acest foc binecuvântat. (Sfântul Theofan Zăvorâtul)
Dar râvna poate scădea și în locul ei să-și facă loc răceala. Însă
întotdeauna este această răceală aducătoare de pierzanie? vor
întreba unii. Episcopul Theofan Zăvorâtul răspunde că există o
răcire vremelnică, pricinuită de oboseală sau de boală. Aceasta nu
este foarte primejdioasă, deoarece trece repede, o dată cu încetarea
pricinei. Cumplită este însă răceala pricinuită prin depărtarea de bunăvoie
de la voia lui Dumnezeu, ca urmare a unei viețuiri păcătoase. Această
răceală ucide duhul și taie viața duhovnicească.
Trebuie să ne temem ca de moarte de această răcire. Ea apare ca
urmare a nepăsării în viața duhovnicească. Această nepăsare, la
rândul ei, este legată de biruirea noastră de desfătări nebineplăcute
lui Dumnezeu, de căderea noastră în păcate și mai cu seamă de
nemărturisirea acestora. Fiecare păcat rupe legătura noastră cu
Dumnezeu. Numai prin pocăință și prin Sfânta Taină a Spovedaniei,
care ne dăruiește iertare de păcate, putem reface unirea cu Cerul.
Din scânteia acestei împăcări de bunăvoie cu Dumnezeu se poate
aprinde iarăși focul râvnei stinse după Dumnezeu!
24
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Condițiile de întreținere a vieții duhovnicești
Așa cum pentru viața trupească a omului este nevoie de aer, hrană și
adăpost, tot așa și viața duhovnicească are trebuință de aerul, hrana
și adăpostul potrivite.
Pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu
Aerul care întreține viața duhovnicească este pomenirea neîncetată a
lui Dumnezeu. Se cuvine omului să se deprindă cu aceasta, să nu-l
uite pe Ziditorul său nici măcar o clipă a vieții sale.
Dumnezeu este pretutindenea, iar noi sântem totdeauna într’însul,
și nu în afara Lui, cum greșit cred unii. Nimic nu poate viețui în afara
lui Dumnezeu. El este Atotțiitor, iar El de nimic nu este cuprins.
„Întru dânsul viem și ne mișcăm și sântem.” /F. Ap. 17:28/ Dar dacă
noi sântem totdeauna în Dumnezeu, El nu este întotdeauna în noi.
Prin puterea voii slobode dată nouă de Dumnezeu și libertatea de a
ne face voia, avem această putere, nemaiauzită, de a ne închide inimile
în fața Ziditorului nostru. Și astfel, sântem în Dumnezeu, dar
Dumnezeu nu poate fi în noi, din vina noastră. Stăm precum pietrele
în apă. Ele sânt într’aceasta, căci ea le cuprinde de pretutindeni, dar
aceasta nu este în ele, deoarece sânt tari și de nepătruns. Dacă voim ca
Dumnezeu să fie în noi și noi întru Dânsul, trebuie ca, prin pocăință,
să ne prefacem din pietre tari în ciuperci moi. Ciupercile sânt în apă,
25
arhim. SERAFIM
Alexiev
și apa este în ele. Pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu
ne va face să
fim moi precum ciupercile și supuși harului lui Dumnezeu. Dar cum
se poate ca în mijlocul numeroaselor noastre îndatoriri lumești și în
frământarea zilnică să-l pomenim neîncetat pe Dumnezeu? Este cu
putință! Așa cum în timp ce muncim sau chiar în timp ce ne rugăm,
ne putem gândi la lucruri păcătoase, de ce nu ar fi cu putință să
cugetăm la Dumnezeu? Trebuie numai să schimbăm ținta gândurilor
noastre. Sfântul Ioan Cassian spune: „Lucrarea minții noastre poate fi
asemuită unei pietre de moară, care se învârte iute, în cerc, mișcată de
curgerea năvalnică a stihiei apei. Ea nu poate a nu se învârti, pentru
că este mișcată de apă. Dar de morar ține ce macină piatra de moară -
grâu sau pleavă. Astfel, și mintea noastră, în cursul vieții noastre de
aici nu poate să rămână goală (nelucrătoare) la mișcarea gândurilor,
deoarece neîncetat este pusă în mișcare de șuvoaie năvalnice de
impresii, ce se revarsă către ea de pretutindenea. Dar pe care dintre
acestea îl primim și îl însușim, ține doar de voia și dorința noastră.”
Priviți la Sfântul Apostol Pavel! Orice săvârșea, totul era legat de
Dumnezeu. El a dobândit aceasta deoarece cugeta numai la ceruri,
și nu la cele pământești. /Col. 3:2/ Chiar și când mânca și bea,
dorea să o facă întru slava lui Dumnezeu, /I Cor. 10:31/ cu atât
mai mult rugăciunea, despre care a spus: „Rugați-vă neîncetat!”
/I Thes. 5:17/
Multe lucruri în viața noastră de zi cu zi sânt obiceiuri. Dacă nu vom
dobândi obiceiuri bune, negreșit vom dobândi din cele rele. De ce,
atunci, să nu ne îngrijim să dobândim obiceiuri bune?... Trebuie să
ne dăm osteneala de a ne obișnui încă de la trezirea din somn să
cugetăm la Dumnezeu toată ziua. Nimic deosebit nu ni se cere aici,
fără numai buna dorire ca, în timpul împlinirii datoriilor noastre, să
cugetăm la Dumnezeu, să ne deprindem a ne întoarce gândurile cele
împrăștiate către Părintele nostru Cel ceresc.
26
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Trebuie să ne amintim totdeauna că Domnul este aproape, că El este
în preajma noastră, lângă noi, că nu ne lasă din ochi, că vede faptele
noastre, că ia aminte și la cele mai anevoie de prins mișcări ale inimii
noastre. Sfântul Împărat David astfel a făcut. El a simțit totdeauna
apropierea lui Dumnezeu și de aceea a putut spune: „Am văzut pre
Domnul înaintea mea pururea.” /Ps. 15:8/ Noi, credincioșii Noului
Legământ, care ne bucurăm de vrednicia deosebită de a primi
în inimi pe Mântuitorul nostru prin Împărtășirea cu nestricăciosul
Său Trup și cu preacinstitul Său Sânge, avem un temei cu mult
mai de seamă de a simți apropierea lui Dumnezeu. Oare nu a spus
Mântuitorul Însuși: „Cela ce mănâncă trupul Meu și bea sângele
Meu, întru Mine rămâne și Eu întru el?” /In. 6:56/ Iar în Apocalipsă
citim cuvintele Sale: „Iată stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul
meu și va deschide ușa, voiu intra la el și voiu cina cu el și el cu
mine.” /Apoc. 3:20/
Cei deprinși să viețuiască neîncetat cu cugetul la Dumnezeu văd
singuri ce urmări mântuitoare apar în sufletele lor din aceasta.
Desigur, pomenirea lui Dumnezeu se cade a fi însoțită de frica lui
Dumnezeu și de simțământul cucerniciei. Numai astfel se nasc stări
mântuitoare care suie către Dumnezeu.
Pentru a dobândi obiceiul de a cugeta la Dumnezeu, după sfatul
Sfinților Părinți, trebuie ca în fiecare zi să citim măcar puțin din
cuvântul lui Dumnezeu, mai cu seamă din Noul Legământ și din
Psaltire, precum și să ne deprindem zi de zi în așa-numita rugăciune
a lui Iisus. Să spunem măcar de 100 de ori: „Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluiește pre mine păcătosul!” Firește, această
rugăciune ne va aduce bucurie, cu roade ale harului, dacă o rostim
nu mecanic, ci cu evlavie și stare de rugăciune.
27
arhim. SERAFIM
Alexiev
Faptele săvârșite în numele lui Dumnezeu
Hrana care întreține viața duhovnicească sânt faptele săvârșite
în numele lui Dumnezeu, cu adâncă smerenie, nu pentru a fi văzuți.
Hrana sufletului este chiar smerenia. Ea înlocuiește și faptele, după
învățătura Sfinților Părinți, cea ridicată pe cuvântul lui Dumnezeu.
Spre zidirea noastră, Mântuitorul ne-a istorisit pilda plină de înaltă
învățătură a Vameșului și a Fariseului, care ne învață smerenia.
Vameșul nu avea fapte bune, dar se căia sincer înaintea lui Dumnezeu
pentru multele sale păcate și a plinit lipsa de fapte bune cu smerenia.
Astfel, el s’a mântuit. /Lc. 18:10-14/ Și Fariseul ar fi putut să se mântuiască
prin faptele sale bune, dacă le-ar fi înveșmântat în smerenie.
Dar el s’a trufit și tocmai din această pricină faptele sale bune nu i-au
slujit spre mântuire.
Din cele spuse desprindem două învățăminte: 1. Faptele bune
săvârșite cu mândrie nu sânt aducătoare de mântuire și 2. Pocăința
smerită pentru prilejurile pierdute de a săvârși fapte bune duce la
mântuire.
Dar există și o a treia situație: săvârșirea de fapte rele. Care este
soarta celui ce săvârșește răul în locul binelui și nici nu se gândește
să se pocăiască pentru aceasta?
Cel ce săvârșește fapte rele în locul faptelor bune este asemenea unui
om care bagă otravă în organismul său duhovnicesc. Nimic altceva
nu slăbește mai mult viața duhovnicească decât urmarea căii răului
și împlinirea poftelor firii cu care am fost dăruiți. Calea aceasta duce
spre greaua îmbolnăvire duhovnicească. Ea slăbește voința, împătimește
mintea și pervertește inima. Omul acesta, continuând să trăiască
trupește, moare pentru viața duhovnicească și pe bună dreptate
poate fi numit un „mort viu.” Firește, Dumnezeu poate să-l
învieze și pe el, prin taina pocăinței. Dumnezeu dă chip de pocăință
28
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
fiecărui om și mai cu seamă fiecărui Creștin ortodox, care a primit
harul înnoitor (dătător de viață nouă) al Sfintelor Taine ale Botezului
și Mirungerii.
Odată primit, harul nu se mai ia de la om până la sfârșitul vieții lui,
astfel încât orice păcătos poate, dacă vrea, să se folosească de harul
ceresc primit în dar spre a se pocăi și a fi viu. /Iez. 18:23; 33:11/
Dacă omul alege, însă, să meargă pe calea coborâtoare a păcatului,
Domnul îi dă libertatea să facă ce voiește. Și, cu toate acestea, în
dragostea Sa părintească îi trimite, la felurite prilejuri din viață, îndeosebi
prin boli, necazuri și nenorociri, pricină de amintire și îl
cheamă la pocăință. Chiar și celui mai îndârjit păcătos, potrivnic
Lui, Ziditorul nu îi ia harul Său. Doar la Înfricoșata Judecată îi va
lipsi cu totul de harul Său pe păcătoșii ce nu s’au pocăit, poruncind
slujitorilor Săi, îngerii, să îi taie înaintea Lui. /Lc. 19:27/ Într’un
înțeles duhovnicesc, această tăiere, după tâlcuirea Sfântului Vasilie
cel Mare, este despărțirea pentru totdeauna și luarea harului
de la cei ce nu l-au folosit spre mântuirea lor. De aceea, pentru ca
omul să nu ajungă la o astfel de moarte duhovnicească, trebuie a se păzi
să nu săvârșească ceva oprit de conștiință și să nu lase ceva pe care i-l
încredințează ca datorie legea lui Dumnezeu.
Răbdarea
A treia condiție însemnată pentru hrănirea vieții duhovnicești este răbdarea.
Aceasta este adăpostul în care îi este dat sufletului să viețuiască. În multe
locuri din Sfânta Scriptură ni se arată că Dumnezeu vrea de la noi
să fim răbdători, deoarece întru răbdare omul se călește pentru viața
duhovnicească, și prin răbdare el izbutește să crească cu duhul în
mijlocul celor mai neprielnice împrejurări ale acestei lumi, care
„întru cel viclean zace.” /I In. 5:19/ „Întru răbdarea voastră veți
29
arhim. SERAFIM
Alexiev
dobândi sufletele voastre!” /Lc. 21:19/ - ne poruncește Mântuitorul,
înfățișându-ne în răbdare calea către Dumnezeu. Iar Sfântul Apostol
Pavel ne învață: „cu răbdare să alergăm la lupta carea este pusă
înaintea noastră,” /Evr. 12:1/ pe calea către veșnicie. Adeseori se
aude printre oameni o vorbă ca aceasta: „Și-a ieșit din răbdări.” Ce
înseamnă aceasta? Înseamnă că omul, înfuriat sau supărat, a ieșit
din binecuvântatul său adăpost duhovnicesc, în care Dumnezeu l-a
rânduit să locuiască. O dată ce a ieșit din adăpostul sufletului său, adică
din răbdări, acest om și-a pierdut pacea lăuntrică, dulcea sa liniște și
așezarea sa tăcută cea plină de har. Dintr’o dată, s’a trezit în mijlocul
vânturilor vijelioase ale ispitelor și s’a văzut înaintea prăpastiei, către
care l-a purtat izbucnirea
și nerăbdarea sa. Ce se cade să facă acest
om? Trebuie să se întoarcă de îndată întru sine, să intre în locuința
sa, pe care în chip nechibzuit a părăsit-o, și să redobândească pacea
pierdută prin starea de pocăință cu rugăciune.
Dacă punem întrebarea: Când își iese, de obicei, omul din răbdări,
adică când părăsește casa sufletului său?, vom răspunde: Atunci
când nu mai poate să stea înlăuntru. Fiecare locuință este plăcută
atunci când este primenită, aerisită și când într’însa se găsește ceva
cu care omul să se hrănească. Altminteri, dacă aceste condiții nu se
împlinesc, locuința devine nesuferită, chiar urâcioasă, și omul caută
să iasă afară.
Astfel este și în viața duhovnicească. Omul trăiește în răbdare
dacă îl pomenește neîncetat pe Dumnezeu, aerul cel mai curat
pentru suflet, și dacă își hrănește inima cu harul faptelor bune și
cu simțământul dulce al smereniei. Dar dacă nu-l pomenește pe
Dumnezeu, dacă nu îngrijește flacăra rugăciunii înlăuntrul său
și dacă slăbește duhovnicește din pricină că nu face nimic bun, ci
săvârșește neîntrerupt fapte rele - un astfel de om, la orice prilej
neplăcut și la orice ispită de dinafară își va ieși din răbdări, adică va
30
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
izbucni, se va mânia, își va ieși din fire, părăsind răbdarea, această
locuință a sufletului binecuvântată de Dumnezeu.
Luând aminte la toate acestea, minunatul stareț de la Optina,
Ieroschimonahul Ambrosie spune: „Casa sufletului este răbdarea,
iar hrana lui este smerenia. Dacă nu este hrană în casă, cel care
viețuiește acolo iese afară - adică dacă omul nu are smerenie, el își
iese din răbdări.”
Cât de ușor și limpede este deslușită, în aceste câteva cuvinte, taina
păcatului! Multe amărăciuni va întâlni omul duhovnicesc pe calea sa!
Dacă nu are răbdare să aștepte sfârșitul oricărei încercări și oricărui
necaz cu nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, niciodată nu
va aștepta până la capăt roadele trudei sale duhovnicești.
Răbdarea trebuie să se întindă peste tot ceea ce pronia lui Dumnezeu
ne trimite în viața noastră duhovnicească. Prin răbdare, omul
devine bun luptător și nevoitor, și dobândește adeseori mai multe
izbânzi duhovnicești decât altul, prin nevoința sa de bunăvoie.
Iov a fost un nevoitor de bunăvoie atunci când trăia în cucernicie și se
bucura de copiii săi; el nu uita să se roage lui Dumnezeu pentru ei
în fiecare zi, pentru a abate judecata dreaptă a lui Dumnezeu de la
greșelile lor fără de voie. El săvârșea fapte bune, era tată al tuturor
orfanilor și ocrotitor al văduvelor. Îl cinstea pe Dumnezeu în zilele
îmbelșugării sale și, prin aceasta, a bineplăcut foarte Ziditorului
Său. Dar el a ajuns și nevoitor fără de voie, atunci când, sub loviturile
încercărilor trimise asupră-i de Dumnezeu, a pierdut totul: țarini,
averi, dobitoace, slugi, copii, chiar și sănătatea, și cu toate acestea
nu a cârtit, ci a rostit neuitatele cuvinte: „Gol am ieșit din pântecele
maicii mele, gol mă voiu și întoarce acolo. Domnul au dat, Domnul
au luat, cum au plăcut Domnului, așa s’au și făcut: fie numele
Domnului binecuvântat.” /Iov 1:21/
Nevoința de bunăvoie l-a arătat pe Iov a fi un bărbat mult-cucernic,
31
arhim. SERAFIM
Alexiev
dar nevoința fără de voie, stăruitoare, în îndurarea celor mai grele
lovituri care se abăteau asupra lui, i-a înveșnicit numele și a proslăvit
în lumea întreagă virtutea lui. Și astfel, dacă voim să ne ținem viața
duhovnicească la înălțimea cuvenită pentru a ne mântui și noi, și
semenii noștri, se cade, neîntârziat, să sporim în cea mai grabnică
aducătoare de biruință virtute: răbdarea.
32
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Pri mejdii pentru viața duhovnicească
Deoarece viața duhovnicească este un război cu vrăjmași foarte
puternici și foarte vicleni, cu diavolul în afara noastră și cu patimile
în lăuntrul nostru, niciodată nu trebuie să ne slăbim puterile
duhovnicești, să nu lăsăm niciodată privegherea, să nu ne amăgim
pe noi înșine că am izbândit în luptă și l-am biruit pe vrăjmașul.
„Privegheați și vă rugați!” ne previne Mântuitorul. /Mt. 26:41, Mar.
13:33, Mar. 14:38/
Întreaga viață pământească este o luptă, în care omul poate uneori
să dobândească oarecari biruințe, iar alteori să fie rănit și înfrânt.
Tocmai de aceea, luptătorii înțelepți împotriva păcatului nu și-au
îngăduit să se arate biruitori înainte de vreme pentru izbânzile lor.
Slava deșartă
Cea dintâi și cea mai mare primejdie pentru viața duhovnicească se
ascunde în slava deșartă. Aici avem de luptat cu un vrăjmaș peste
măsură de iscusit. Atacurile lui sânt foarte chinuitoare și viclene.
Acolo unde îi este cu putință, îi biruie pe oameni cu ajutorul
propriilor lor patimi și păcate. Iar acolo unde întâlnește împotrivire
și luptă împotriva patimilor și păcatelor, însuflă gânduri deșarte
de felul acestora: „Iată, am biruit și slăbiciunea asta a mea, și pe
cealaltă!
Cât de mult m’am ridicat duhovnicește!” Cel ce se iubește
33
arhim. SERAFIM
Alexiev
pe sine într’acest chip, din pricina reușitelor mărunte, lesne poate
să se piardă.
Slava deșartă risipește comorile duhovnicești adunate. Ea nimicește
lucrările bune câștigate. Îl întoarce înapoi, de năprasnă, pe omul care
s’a ridicat cu mari osteneli la o oarecare înălțime duhovnicească. De
aceea, cel ce voiește să ducă o viață duhovnicească dreaptă e dator,
mai înainte de toate, să stăruie a alunga din inima sa simțământul
slavei deșarte. În acest scop, de fiecare dată când săvârșește un bine,
el trebuie să-și spună: „Nu nouă Doamne, nu nouă, ci numelui tău
dă slavă!” /Ps. 113:9/
Negrija și trândăvia
A doua primejdie mare pentru viața duhovnicească o reprezintă
delăsarea și lenea noastră. Ele pot fi stări firești, izvorâte din firea
noastră care lesne se istovește, dar foarte adesea sânt pricinuite și
de înrâurirea diavolească asupra noastră. După ce te-ai ostenit o
vreme asupră-ți, săvârșind voia lui Dumnezeu cu silire de sine către
nevoință, pentru curățirea sufletului nostru de păcate, de tine se poate
apropia în chip nevăzut ispititorul și începe, cu viclenie, să adune în
cugetul tău astfel de gânduri: „Îndeajuns te-ai chinuit! Îngăduie-ți
acum puțină odihnă!” Acest cuget este atât de ademenitor, spune
Sfântul Theofan Zăvorâtul, încât nici nu te vei gândi că trebuie să i
te împotrivești. Și, pe lângă aceasta, este atât de ticălos, că de i te vei
încredința numai pentru puțină vreme, toate din lăuntrul tău se vor
tulbura. Delăsarea este asemenea unei spărturi mici într’un stăvilar.
De îndată ce s’a ivit doar o astfel de spărtură mică, stăvilarul nu va
mai rezista; apa îl va lua negreșit. Ceva asemănător lucrează în noi
și delăsarea: va lua totul, încât va trebui să o iei de la capăt, să începi
să te reclădești pe sineți. (Sfântul Theofan Zăvorâtul)
34
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Adeseori ne îngăduim a ne delăsa, dar deosebit de pierzătoare este
negrijania noastră după Postul Mare, care se nimerește odată cu
venirea primăverii. În timpul Sfintelor Păresimi, ascultând cântările
pline de pocăință și umilință (Suflete al meu, suflete al meu, scoală!
Pentru ce dormi?..., Ușile pocăinței deschide-mi, Dătătorule de viață.. și
altele) poate că ne-am ostenit să fim treji, cu trezvie, veghetori. Dar
după Înviere, dacă ne îngăduim să mâncăm fără măsură, dacă vom
petrece în desfătări ale simțurilor către care ne îndeamnă natura ce
se trezește primăvara, putem pierde dintr’odată tot ce am agonisit
în Postul Mare.
Primăvara aprinde cu osebire simțurile. Simțământul plăcut
dătător de viață încă nu este greșit; bucuria vieții, care cuprinde
toate cele vii și le supune puterilor fremătătoare ale firii, poate fi
folosită de sufletul credincios spre a mulțumi lui Dumnezeu pentru
că a lăsat pe pământ, alături de necazuri, și atât de multe bucurii.
Dar dacă această bucurie se preschimbă în visări la fărădelegi
și în desfătări ale simțurilor neîngăduite de Dumnezeu, atunci
omul, pe nesimțite, pornește pe calea patimilor și rupe legătura cu
viața duhovnicească. De aceea, nu trebuie niciodată să ne lăsăm
pradă delăsării și trândăviei duhovnicești, nici să nesocotim pravila
noastră duhovnicească. Sarcina noastră este a ne aminti că în
întreaga noastră viață duhovnicească sântem înconjurați de aprigi
vrăjmași nevăzuți, cu care trebuie să ne luptăm până la moarte,
ca niște ostași ai lui Hristos, ce poartă război pentru dreptatea lui
Dumnezeu și pentru mântuirea sufletelor noastre nepieritoare. Pe
câmpul nostru de luptă, pe linia de foc a frontului, nu este potrivit
să stai în lenevire și delăsare, în trândăvie. De vrei să-l biruiești pe
vrăjmașul care neîncetat veghează și pândește, trebuie ca și tu să
veghezi la venirea lui, și atunci Hristos îți va ajuta să-l zdrobești.
35
arhim. SERAFIM
Alexiev
Mulțumirea patimilor
A treia primejdie pentru viața duhovnicească este mulțumirea patimilor.
În scrierile duhovnicești, patimi sânt socotite nu numai aplecările
trupești, ci și mânia, lăcomia pântecelui, iubirea de argint, mândria, lenea
și altele.
Lupta cu patimile este de neocolit în viața duhovnicească. Ea este
cea mai chinuitoare și mai înverșunată luptă, deoarece patimile nu
dau înapoi niciodată, până ce omul, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu le
biruiește. Omul nu a fost zidit cu înclinații păcătoase, dar, în urma
căderii în păcat, darurile cele bune sădite în sufletul lui s’au prefăcut
în patimi. Nevoia de a mânca s’a prefăcut în lăcomie a pântecelui,
nevoia de a bea în beție, simțământul firesc de dezgust față de rău
în cruda osândire a semenilor, înclinația către înmulțirea neamului
omenesc în adulter și desfrânare, iar darul de a ne mânia împotriva
diavolilor, cei ce seamănă rău în sufletele noastre, s’a prefăcut în
mânie împotriva semenilor noștri.
Fiind ceva neînsemnat și după fire străin sufletului omenesc, patimile
pot fi îndepărtate prin împreună-lucrarea Ziditorului, Care ne-a
făcut de la început buni. /Facere 1:31/ Episcopul Theofan Zăvorâtul
vorbește foarte lămuritor: „Patimile sânt întru noi, dar nu sânt
neatârnate în noi. Mintea, de pildă, este o parte însemnată a sufletului
și nu poate fi îndepărtată fără a nimici sufletul, dar patimile nu sânt
așa. Ele au pătruns în ființa noastră și pot fi alungate dintr’însa fără
ca aceasta să împiedice omul a mai fi om. Dimpotrivă, atunci când
sânt gonite, lasă omul să fie om cu adevărat, pe când prin prezența
lor ele îl stricau și făceau din el o ființă în multe privințe mai rea
decât dobitoacele.”
Toate patimile își au obârșia în „facerea voii proprii, iubirea de
câștig, iubirea de sine, adică din pofta trupului și pofta ochilor,
36
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
și trufia vieții.” /I In. 2:16/ Pe acestea se și sprijină ele (patimile).
Pentru ca cineva să poată începe a duce o viață duhovnicească în
Hristos, trebuie să se lepede de sine, /Mc. 8:34/ adică de patimile
cele păcătoase din sufletul său. Dacă omul se biruie pe sine și se
însuflețește prin hotărârea de a fi bineplăcut numai lui Dumnezeu,
patimile încep să și piardă reazemul în acest om. Și o dată ce și-au
pierdut sprijinul, ele nu mai au puterea dinainte, când omul se târa
după ele ca un dobitoc supus. /I Cor. 12:2/
Să-ți plinești patimile înseamnă să rupi legătura cu viața duhovnicească
sau, măcar, să te abați cu voie proprie de la calea ei
mântuitoare și să-ți cauți singur pierzania.
Cel ce își împlinește patimile îl poftește pe diavol în sufletul său.
Vrăjmașul vine în preajma omului și trăiește din lucrările lui cele
rele, așa cum câinele, când adulmecă o măcelărie, se tot învârtește în
preajma ei, așteptând să îi arunce cineva vreun os sau vreo bucată
de carne. Dacă, însă, măcelăria este golită și preschimbată, bunăoară,
într’o florărie, câinele va veni, după obicei, încă de câteva ori, dar
când va vedea că nu mai este carne acolo pentru el, ci miroase
frumos a flori, va pleca dezamăgit cu coada între picioare și nu se va
mai întoarce altă dată.
37
arhim. SERAFIM
Alexiev
Lupta cu pati mile
Biruirea voii de sine
Pentru ca omul să-și izgonească patimile din suflet, se cuvine, cu
strădanii osârduitoare ale voinței, să își biruie voia de sine și să își
sădească lucrarea voii lui Dumnezeu în inimă. Spre atingerea acestei
meniri, el trebuie să se deprindă, înainte de toate, să-și urmărească
gândurile și simțirile și să recunoască către ce înclină ele: către a
bineplăcea lui Dumnezeu sau a bineplăcea sieși. De cum va înțelege
aceasta, omul nu va mai greși dacă va porni să le săvârșească pe toate
împotriva plinirii voii de sine și mai ales dacă se va hotărî să nu
mai fie înrobit patimilor sale păcătoase. Un Bătrân spunea adesea
ucenicului său: „Ia aminte, să nu ții în sinea ta pe acel trădător!”
„Cine este acela?,” a întrebat odată ucenicul. „Voia de sine,” i-a
răspuns lui starețul. Și, într’adevăr, ea este vinovată pentru toate
nenorocirile omului, după cum deslușește Episcopul Theofan. De
aceea, trebuie ca omul duhovnicesc să îi stea împotrivă, cu stăruință
hotărâtă, până la sânge. /Evr. 12:4/
Oricât de slabe ni s’ar părea patimile care se ivesc în noi, în chip neînsemnat,
trebuie să ne împotrivim lor ca unora dintre cele mai mari și puternice
ispite. Altminteri, de le îngăduim să apară slobode în noi, ele repede
vor crește, se vor întări și vor deveni cumpliții noștri tirani. De nu vom
smulge neghina cât este încă mică, aceasta degrabă se va înmulți și
38
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
își va întinde atât de larg rădăcinile, încât îți va fi peste putință să
o mai stârpești. De nu te lepezi de țigări sau de alcool la începutul
împătimirii de ele, curând după aceea vei deveni un jalnic rob al lor.
Când bem apă, scoatem din ea și cea mai mică musculiță căzută
în pahar. Dacă ni se înfige în deget cel mai mic spin, ne dăm mare
osteneală să scăpăm de acesta. Dacă în ochiul nostru intră un fir de
praf, nu avem liniște până ce nu îl scoatem. La fel trebuie să facă
omul duhovnicesc cu patimile sale. El are nevoie să le izgonească
din sufletul său chiar și pe cele mai neînsemnate dintre ele, căci
greșelile mici cresc în patimi mari.
Dar cum să alungăm patimile din noi? Cu osebire, sânt trei feluri:
1. Episcopul Theofan ne sfătuiește să arătăm vrăjmășie și mânie față
de ele. De te mânii împotriva patimii tale de cum ai simțit ivirea ei,
deja ai biruit-o pe jumătate, deoarece patimile se reazemă pe mila
noastră față de ele. Iată, numai mânia aceasta este îngăduită și chiar
poruncită. Sfinții Părinți învață că mânia pentru aceasta a fost dată
ca să ne înarmăm cu ea împotriva patimilor și mișcărilor păcătoase
ale inimii și, astfel, să le izgonim. „Mâniați-vă, și nu greșiți,” /Ps.
4:4/ citim în Psaltire. „Mâniați-vă împotriva patimilor și nu veți mai
greși,”
ne povățuiește Episcopul Theofan, „căci de îndată ce patima
este alungată de mânie, prin aceasta se taie orice prilej de păcat.”
2. Chemarea ajutorului lui Dumnezeu în rugăciune. Dar experiența arată
că nu orice cuget pătimaș se risipește atunci când ne mâniem și îl
alungăm. În dese rânduri, el rămâne și, stăruitor, cere ale sale. „Aceasta
se întâmplă,” lămurește Episcopul Theofan, „deoarece în trezirea
acestor cugete adeseori participă diavolii, iar ei sânt nerușinați. Oricât de
mult te-ai mânia pe ei, tot vor stărui în cugetul lor. Este neîndoielnic
că după mâniere trebuie să alergăm la încă un alt mijloc.” Aceasta este
chemarea ajutorului lui Dumnezeu în rugăciune. „Doamne, ajută! Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!,” „Doamne, ca să ajuți
mie grăbește!” /Ps. 69:1/
39
arhim. SERAFIM
Alexiev
Vrăjmașii, arși de numele Domnului, vor fugi. Sfântul Isihie, preot în
Ierusalim, spune: „Cu numele Domnului Iisus bate-i pe potrivnici,”
adică pe draci. Omul este slab, dar cu ajutorul lui Dumnezeu se
întărește. /Filip. 4:13/
Deslușind ucenicilor săi cum să se lupte cu diavolul, Sfântul Ioan
Colov spune: „Eu lucrez ca un om, care stă sub un copac și privește
împrejur cu grijă. Omul acesta, de cum vede că se apropie de el fiare
ca să-l sfâșie, de îndată se urcă în copac și fiarele, venind, dau târcoale
copacului, iar apoi pleacă. Asemenea și eu, de cum zăresc fiarele
cele duhovnicești
că se apropie de mine prin cugetele pătimașe, de
îndată îmi înalț mintea către Domnul.”
Episcopul Theofan asemuiește stăpânirea sufletului omenesc de
către patimi cu o desfrânată frumoasă, pe care cârmuitorul unei țări
o plăcea și a luat-o de soție. Vechii ei prieteni au început să o caute
și, aflându-o în casa cârmuitorului, au început să o fluiere. Dar ea,
de cum a auzit fluieratul cunoscut, a alergat în încăperile dinăuntru
și a venit înaintea binefăcătorului ei, cârmuitorul, unde a aflat liniște.
Așa trebuie să facă și sufletul cu patimile și diavolii de care s’a
lepădat. Când aceștia îl strigă, sufletul trebuie să alerge în rugăciune
la Domnul, și acolo va afla pace.
După Sfântul Isihie al Ierusalimului, cel ce duce o viață duhovnicească
trebuie să țină toate cele patru lucruri care urmează: 1. smerenie,
pentru ca prin ea să lupte cu dracii cei mândri, 2. luare-aminte ascuțită,
spre a nu îngădui cugetelor însuflate de patimi să intre în inimă,
3. împotrivirea la gânduri, ca să le alunge cu mânie, și 4. rugăciunea,
pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu.
3. Deasa spovedire și primire a Sfintei Împărtășanii. Acestea sânt, la
rândul lor, mijloace foarte lucrătoare de luptă împotriva diavolilor
și pentru biruirea patimilor. Ce este spovedirea curată a păcatelor,
dacă nu rupere a legăturii cu diavolul și pornire pe o cale nouă,
40
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
a virtuții! Păcatele noastre sânt agoniseală a satanei, pe care noi o
adunăm în sufletele noastre și cu care ne îmbogățim. Această agoniseală
se păstrează în noi ca niște comori diavolești. Cei ce îngrămădesc
în sufletele lor păcate se află sub stăpânirea diavolului, după
cuvintele Sfântului Apostol Petru: „căci ceea ce te biruiește, aceea te
și robește.” /II Pet. 2:19/ Diavolul poate avea, pe drept, pretenția că
cei păcătoși sânt ai lui, pentru că lucrează ca robi ai săi.
Dacă păcătosul însă azvârle toate păcatele din sufletul său prin
spovedanie deschisă, dacă se pocăiește de fărădelegile sale și pornește
pe o cale nouă și dreaptă, care duce la Hristos, el se smulge de sub
stăpânirea diavolului. Iar atunci când acesta, cerându-și drepturile
asupra jertfei aduse lui odinioară, pătrunde în sufletul omului
și vede că nu mai are nimic al lui într’însul, nici o agoniseală, îl
părăsește rușinat.
Cu astfel de suflete curățite de patimi și păcate se unește Domnul
Iisus Hristos mai ales în taina cea cu neputință de cuprins cu
mintea a Sfintei Împărtășanii. Prin ea, Dumnezeiescul Sânge se
revarsă în sufletele noastre bolnave și slăbite, și noi devenim iarăși
buni și destoinici vieții duhovnicești! Sufletul unit cu Mântuitorul
dobândește putere și se poate împotrivi cu bine diavolilor și
patimilor sădite de aceștia.
Pentru întărirea simțământului mântuitor al pocăinței, cel ce
viețuiește duhovnicește trebuie ca măcar o dată pe zi să rostească
Psalmul 50 și de multe ori rugăciunea lui Iisus. Iar seara, când a rămas
singur cu sine, Creștinul trebuie să socotească cum a petrecut ziua
ce s’a scurs și, după ce și-a amintit păcatele, să le însemneze în
carnețelul său de preț, și neîncetat să se pocăiască pentru ele. Cu
cel dintâi prilej la îndemână, el trebuie să meargă la duhovnicul său
Părintele Serafim se referă aici la înseamnarea pe hârtie a păcatelor, spre a fi citite
la spovedanie. (n.tr.)
41
arhim. SERAFIM
Alexiev
și astfel, spălat în harul Sfintei Taine a Pocăinței, în fiecare zi să pună
început bun și după fiecare cădere de îndată să se ridice și să reia
lupta cu păcatul - și, tot așa, până la sfârșitul vieții sale. Prin curățirea
necontenită a inimii în felul înfățișat mai sus, omul, în chip nevăzut,
va ajunge la acea pace despre care Sfântul Serafim din Sarov a spus:
„Bucuria mea, dobândește duhul păcii și atunci mii se vor mântui
împrejurul tău!”
Ziditorului, Purtătorului de grijă, Răscumpărătorului, Sfințitorului
și Mântuitorului nostru, slavă în vecii vecilor.
Amin.

CAPITOLUL II

DOAMNE, DĂ-MI SĂ PUN ÎNCEPUT BUN! PREDICI ALESE
43

arhim. SERAFIM
Alexiev
Despre pacea sufletului
Iubiți frați, astăzi vom vorbi despre pacea dătătoare de har a
sufletului, de care, după cuvântul lui Dumnezeu, atârnă mântuirea
sufletului nostru.
Vom lua ca punct de plecare două gânduri din Psaltire, pe care le
vom cita după traducerea slavonă a Sfintei Scripturi.
Întâiul gând grăiește astfel: „Cu cei ce urau pacea eram făcător de
pace.” /Ps. 119:7/ Aceasta înseamnă că blândul împărat David nu a
vrăjmășuit pe semenii săi, ba nici chiar pe cei care erau peste măsură
de potrivnici lui.
Al doilea gând cuprinde una dintre cele mai înalte descoperiri făcute
de cuvântul lui Dumnezeu. El ne spune că Dumnezeu se află acolo
unde este pace și dragoste între oameni, iar nu acolo unde clocotesc
patimi, dezbinări și gâlcevi. El grăiește: „și s’a făcut în pace locul
lui.” /Ps. 75:2/
Este vreo legătură între aceste două gânduri ale Psalmistului? Este,
și una temeinică. Primul gând grăiește despre pacea noastră cu
oamenii, iar al doilea, despre pacea noastră cu Dumnezeu. Dacă
sântem în pace în relațiile cu oamenii, atunci și Dumnezeu se va
sălășlui întru noi, deoarece El se află acolo unde este pace și dragoste
între oameni: și s’a făcut în pace locul lui.
Rostită la Mănăstirea Kniajevo, purtând hramul „Acoperământul Maicii
Domnului,” pe 3/16 Martie 1986.
44
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Când citim din viețile sfinților și urmărim felul în care aceștia, după
o luptă îndelungată cu păcatul din ei, cu acest cel mai mare vrăjmaș
și răzvrătitor al nostru, au aflat în cele din urmă pace în Dumnezeu,
îi fericim pentru că și-au biruit patimile cu ajutorul lui Dumnezeu
și au câștigat raiul încă de aici, de pe pământ. Înțelegem că fericirea
noastră veșnică și trainică se află în petrecerea întru Dumnezeu. Dar
când cei ce ne vor binele ne sfătuiesc să pornim și noi pe calea sfințeniei,
ca să ajungem la această fericire, de îndată dăm înapoi. De
ce? Pentru că ne temem că, legându-ne cu Dumnezeu,
vom pierde
legătura „plăcută” cu păcatul ademenitor ce viețuiește în noi. În
chip părelnic, însetăm după mântuire, dar ne închipuim că o putem
dobândi fără să plinim cele două condiții de căpătâi: 1. să viețuim
în pace cu oamenii și 2. să înălțăm Scaun de pace lui Dumnezeu
în sufletele noastre. Vrem să avem pace cu Dumnezeu, dar fără să
mergem pe calea luptei cu păcatele noastre. Așa facem noi. Așa
lucrează și toți păcătoșii.
Unul ține minte răul și nu vrea să ierte răul ce i s’a făcut. Parcă dacă
iartă, pierde ceva de mare preț - când, de fapt, se va slobozi de tirania
chinuitoare a păcatului.
Altul, însă, este groaznic de trufaș și socotește ca umilitor să ceară
iertare de la cel pe care l-a ocărât sau pe care chiar el l-a jignit. Parcă
a cere iertare înjosește vrednicia omenească și aplecarea înaintea
fratelui îl face pe cel ce se smerește un om nevrednic, mic, aproape
caraghios în ochii celorlalți. Dar acest simțământ este înșelător. De
fapt, înaintea ochilor atotvăzători ai lui Dumnezeu, caraghios este
trufașul plin de sine, în chip nebunesc. Iar omul care se pocăiește
și își cunoaște păcatele îi va îndupleca prin smerenia sa pe oamenii
înțelepți, și mare biruință face în ceruri, după cuvintele Mântuitorului:
mare bucurie va fi în cer, printre îngerii lui Dumnezeu, pentru un
păcătos ce se pocăiește. /Lc. 15:7/
45
arhim. SERAFIM
Alexiev
Un al treilea este necioplit, rău, osândește pe toți și toate. Poate oare
un astfel de Creștin să spună: „Cu cei ce urau pacea, eram făcător de
pace?”/Ps. 119, 7/ Dar cum să spună așa ceva cel ce osândește, dacă
el face tocmai dimpotrivă - prin osândirea sa îi tulbură chiar și pe
oamenii cu fire pașnică! Prin purtarea sa potrivnică lui Dumnezeu,
el arată, în chip întors, că în sufletul necinstitor, care îi osândește
pe cei dimprejur, nu împărățește Dumnezeu! Cel ce osândește își
otrăvește singur sufletul. Până ce nu se leapădă de acest păcat
al
său, urât înaintea lui Dumnezeu, nu va gusta din pacea cea dulce a
Sfântului Duh.
Iubiții mei! Noi sântem chemați să moștenim împărăția păcii, care
se numește împărăția lui Dumnezeu, împărăția dreptății, împărăția
bucuriei veșnice. /Rom. 14:17/ Această împărăție nu este de neatins.
Sfinții, în viața lor, au câștigat-o, lucrând cu osteneală necurmată,
cu ajutorul lui Dumnezeu, spre biruirea păcatelor proprii. Și ei au
fost ca noi, păcătoși, oameni cu slăbiciuni. Dar cu rugăciune neîncetată
și cu trude ale voii slobode, cu care i-a dăruit pe ei Dumnezeu,
au primit har din preaplin și, cu ajutorul lui, au ajuns încă de aici
părtași ai Împărăției harului, prin care au intrat întru Împărăția
veșnică a slavei.
Și dacă unii dintre cei ce ne doresc binele, văzând viața noastră
duhovnicească aflată în neorânduială, ne sfătuiesc să pornim odată
la împlinirea făgăduințelor noastre monahale și de la Sfântul Botez,
și să apucăm pe calea mântuirii cu hotărâre (iar aceasta este calea
pe care au mers Sfinții), ce răspuns am putea da? Mulți dintre noi
ar cârti cu ușurință: „Noi nu sântem sfinți și nu putem fi astfel.”
Adevărat este că nu sântem sfinți; dar, iubiții mei, să nu uităm că,
deși nu sântem sfinți, cu toții sântem chemați să devenim sfinți,
/I Thes. 4:7/ să ne învrednicim de milosârdia intrării în unirea
veșnică cu Dumnezeu, așa cum ne învață Sfântul Apostol Pavel:
46
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
„Pacea să urmați cu toții și sfințenia, fără de carile nimenea va vedea
pre Dumnezeu.” /Evr. 12:14/
Care este folosul nostru din cele spuse până acum?
Este limpede! De ne-a adus vătămare cineva, să ne ostenim a asupri
simțământul ocării și să păstrăm pacea în inima noastră, după pilda
Sfântului Împărat David, care a spus: Cu cei ce urau pacea eram făcător
de pace. Atunci vom face un pas, chiar dacă mic, către sfințenie, și
Dumnezeu va împărăți în sufletele noastre. „Căci s’a făcut în pace
locul lui.” /Ps. 75:2/ Dacă însă cel ce ne-a ocărât (adeseori acesta
este un om apropiat de noi) ne cere ajutorul, să alergăm degrabă
în
ajutor, fără să spunem: „M’a jignit. S’a purtat rău cu mine. Ia să-l las
acum să se chinuie, ca să înțeleagă că nu a făcut bine.” Să nu uităm
că de la sufletele fără pace ale celor ce țin minte răul s’a depărtat
harul lui Dumnezeu și Dumnezeu nu petrece în ei, căci s’a făcut în
pace locul lui.
Dacă îți este anevoie, iar un semen al tău te-a rugat să îl ajuți cu
ceva care îți stă în putință, sârguiește-te să-i faci voia! Nu îngădui
diavolului să tulbure sufletul tău cu cârtire lăuntrică, că toți se
folosesc de tine, ci dimpotrivă, tu însuți să te folosești de întâmplarea
aceasta, pentru a face bine. Așa vei păzi pacea lui Dumnezeu în
sufletul tău. Căci s’a făcut în pace locul lui. Ai credință că Dumnezeu
poate rândui lucrurile astfel încât să rămână vreme îndestulătoare
și pentru îndatoririle tale. Prin îngăduința lui Dumnezeu, se poate
uneori ca oamenii să se poarte nedrept cu tine și să te nesocotească.
În această împrejurare, în loc să cârtești, bucură-te lăuntric, căci prin
aceasta primești putința să te smerești. Astfel, Dumnezeu arată că
nu te-a uitat, nu te-a nesocotit, ci se îngrijește de buna creștere și
zidirea ta duhovnicească.
Iubiții mei, fie ca prin aceste gânduri și altele asemenea lor, să punem
începutul stăruinței noastre spre dobândirea păcii lui Dumnezeu
47
arhim. SERAFIM
Alexiev
înlăuntrul nostru. Să plinim prilejurile de nevoință, de smerenie, de
silire a sinelui spre bine, pierdute până acum! Să începem, în cele din
urmă, să creștem cu duhul și ne vom încredința prin trăire „că nu
este împărăția lui Dumnezeu mâncare și băutură, ci dreptate și pace
și bucurie întru Duhul Sfânt.” /Rom. 14:17/ Atunci vom înțelege
cât de mare, cât de adânc este tâlcul cuvintelor din psalmi, rostite
pentru Domnul: s’a făcut în pace locul lui și vom înțelege că pacea cu
Dumnezeu este, de fapt, raiul sufletului. Amin!
48
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Vra jmași nouă înșine
Iubiții mei! Tema cuvântului către voi de astăzi este „Vrăjmași nouă
înșine.” Ce înseamnă aceasta?
Printre oamenii păcătoși este larg răspândită astăzi părerea că în
lumea aceasta, a răului și a vrajbelor, omul trebuie să se lupte cu
vrăjmașii săi, care i-au pricinuit atât de multe necazuri, și că, dacă
se poartă blând și smerit cu cei din preajma sa, aceștia îl vor strivi.
Din păcate, această judecată o împărtășesc și mulți dintre Creștinii
ortodocși. Ei îi privesc pe cei din jurul lor ca pe niște dușmani. Nici
unul dintre ei nu gândește, după cuvintele Sfântului Ioan Gură de
Aur, că el însuși își este cel mai mare vrăjmaș, prin patimile sale,
prin mândrie, iubire de sine și egoism fără de rușine. În certuri, fiecare
îl învinuiește pe celălalt, fiecare se socotește îndreptățit înaintea
cugetului său ca să se mânie pe aproapele său care l-a ocărât și i-a
adus vătămare, fie materială, fie duhovnicească.
Ca duhovnic, am auzit un Creștin spunând: „Acesta m’a rănit rău!
Nu mai vreau să-l văd înaintea ochilor!” La întâmpinarea mea: „Dar
dumneavoastră trebuie să îl iertați! Dacă nu veți face acesta, nici
Dumnezeu nu vă va ierta!,” mi se răspunde de obicei: „Bine, îl voi
ierta în inima mea, dar nu vreau să-l întâlnesc și să mai vorbesc cu
el. Mi-a rănit sufletul!”
Rostită la Mănăstirea Kniajevo, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului” la
4/17 Iulie 1984.
49
arhim. SERAFIM
Alexiev
Să ne punem însă întrebarea: cât de adevărată este părerea atât
de răspândită că omul se vatămă sufletește de cei ce vrăjmășesc
împotriva sa?
Ca să dăm un răspuns la întrebarea aceasta, mai întâi de toate,
trebuie să ne lămurim: Ce înseamnă pentru noi vătămare? Cu
adevărat păgubitor pentru noi este numai acel lucru care ne face
să greșim înaintea lui Dumnezeu și care ne pătează sufletul cel
zidit după chipul lui Dumnezeu. După cum se întrevede din Sfânta
Evanghelie, întreaga vrednicie a omului nu se află în cele pe care
le are ca semne lumești văzute: bogăția, slava, știința, talentul ș.a.,
„ci în viața sa lăuntrică și curată întru Hristos, în care se arată omul
cel ascuns al inimii, întru nestricăciunea celui blând și liniștit duh,
carele este înaintea lui Dumnezeu de mult preț.” /I Pet. 3:4/
Virtutea, iată, aceasta este adevărata vrednicie a Creștinului ortodox!
și dacă ne-am trudit foarte să agonisim această virtute, nici unui om
nu îi este cu putință să ne lipsească de ea, nici chiar diavolului! De
ea ne putem lipsi numai noi singuri, dacă sântem necredincioși lui
Hristos, dacă dăm rea folosință voii noastre slobode. Dumnezeu a
dat omului suflet nemuritor, menit să fie lăcaș al Sfintei Treimi. /In.
14:23/ Sufletul acesta este ca o cetate de necucerit pentru vrăjmași!
Nici un vrăjmaș nu poate să o cucerească cu sila și să intre cu biruință
în ea. De vedem zi de zi, ceas de ceas cum multe suflete omenești cad
în mâinile diavolului ispititor, aceasta se întâmplă pentru că omul
singur se face propriul său trădător, deschizând diavolului
porțile
sufletului, prin împlinirea patimilor - mândria, răzbunarea,
răutatea
ș.a. - și dă cheile (sufletului) în mâinile lui! De nu ar deschide singur
porțile sufletului său înaintea vrăjmașului, nimeni nu ar putea
pătrunde să îi aducă pagubă! Iată și adeverirea acestui lucru:
Să spunem că cineva te-a ocărât greu și te-a rănit prin cuvinte. Dacă
rabzi cu credință în Dumnezeu, cu nădejde și dragoste pentru El,
50
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
sufletul tău nu numai că nu va suferi nici o vătămare din răutatea
străină, ci dimpotrivă, chiar mai mult se va întări în virtute și va
străluci în lumina virtuților lui Hristos, răbdarea, blândețea și
smerenia. /Mt. 11:29/ Cu aceste virtuți vei vedea înaintea ta deschise
porțile raiului!
Altfel stau lucrurile pentru cel care te-a ocărât. El singur se face
vinovat împotriva sa când vădește răutate și singur își pricinuiește
mare pagubă prin vrajba sa. Da, îți pricinuiește un rău mare, pe care
nici cel mai neîmpăcat dintre diavoli, cu toată ura sa față de noi, nu
ni-l poate pricinui. Firește, dacă cel ce ne-a vătămat se pocăiește și
își mărturisește păcatul, îl va izgoni din sufletul său pe diavolul cu
care s’a întovărășit spre a sa pierzanie. Iar dacă rupe legătura cu
diavolul, se va slobozi din robia întunecată a păcatului /In. 8:34/
și va primi iarăși în mâini cheile sufletului său. Dar de nu aduce
pocăință, singur își va pricinui pierzanie veșnică.
Și astfel, și ocărâtorul, de nu se pocăiește, și ocărâtul, dacă nu rabdă
bărbătește vătămarea, ci hotărăște să se răzbune, împreună vor
primi mare vătămare de la vrăjmășia pe care o au unul față de altul.
Dar, luați aminte! Ei primesc această rănire nu unul de la celălalt, ci
fiecare de la sine însuși. De aceea, se poate spune că cel care greșește
este cel mai mare dușman al său.
După cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, cel păgubit, de îndată
ce începe să se mânie de răul care i-a fost făcut și să hulească pe
Dumnezeu, primește mare vătămare sufletească, însă nu de la
pricinuitorul răului, adică de la vrăjmașul său, ci de la propria lui
nerăbdare și slăbănogire duhovnicească. Dacă ar fi răbdat, ar fi
putut, prin părelnica vătămare pe care i-o pricinuiește vrăjmașul
închipuit, să agonisească uriaș folos duhovnicesc. Iar folosul acesta
este mântuirea veșnică a sufletului!
Bineînțeles, când te vatămă, vrăjmașul nu are scopul de a-ți mântui
51
arhim. SERAFIM
Alexiev
sufletul. Dar Dumnezeu întoarce lucrurile în așa fel încât acest
vrăjmaș, împotriva propriei voi, se face pentru tine binefăcător și
părtaș în marea lucrare a mântuirii sufletului tău, căci îți dă prilejul
să rabzi, să te rogi și să ierți.
Fericit cel ce rabdă relele, deoarece prin răbdare își adaugă noi
agoniseli în vistieria sufletească de virtuți. Cel ce, însă, face rău
aproapelui său fără a se căi după aceea, este tare năpăstuit, pentru
că va moșteni după moartea sa aceeași soartă cu cel mai mare
pricinuitor al răului, diavolul.
Slavă lui Dumnezeu, Care a rânduit să ne putem folosi și de
răul străin spre binele nostru! Se cere numai să nu pricinuim rău
nimănui, să nu osândim pe nimeni, să credem tare în Dumnezeu și
să ne purtăm cu dragoste unii cu alții, după cum Însuși Iisus Hristos
ne-a poruncit: „Poruncă nouă dau vouă, ca să vă iubiți unul pre
altul.” /In. 13:34-35/ Să știm că așa precum noi sântem neputincioși
după suflet și că așa cum nu putem totdeauna să purtăm obida cu
mărime de suflet și să ne folosim de ea spre mântuirea noastră, așa și
sufletele semenilor noștri sânt slabe și neputincioase. Dacă dorim să
plinim porunca evanghelică a iubirii celorlalți ca pe noi înșine, /Mt.
22:39/ sântem datori să nu le punem piedici în calea către mântuire.
Marele Apostol Pavel ne învață: „să nu puneți poticnire fratelui sau
sminteală;” /Rom. 14:13/ „Iubirea de frați să rămâie;” /Evr. 13:1/
„Pacea să urmați cu toții și sfințenia, fără de carile nimenea va vedea
pre Domnul.” /Evr. 12:14/ Pe lângă aceasta, trebuie să ne amintim
neîncetat cuvintele adânci ale Sfântului Ioan Gură de Aur: „Pe cel ce
se păzește a nu-și aduce vătămare sieși, nimeni altcineva nu va putea
a-l vătăma. Și dimprotivă, celui ce nu voiește să fie veghetor și să
plinească cele ce este dator a le face (adică poruncile lui Dumnezeu),
aceluia nimeni nu o să-i poată aduce folos.”
Iubiții mei! Ce învățături să tragem din toate cele spuse până aici?
52
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Mântuirea noastră nu este legată de purtarea bună a semenilor noștri
față de noi, ci de noi înșine. Semenii noștri pot fi foarte buni și foarte
lingușitori cu noi. Dacă sântem însă nelucrători la mântuirea
noastră și aplecați către păcat (de pildă, spre îngâmfare, osândire,
curvie, lăcomia pântecelui ș.a.m.d.), plinătatea dragostei lor nu ne
va fi de folos nouă, ci lor înșile - deoarece, în ciuda bunătății lor, noi
vom pieri. Și dimpotrivă: dacă hotărâm să ne luptăm bărbătește cu
patimile înlăuntrul nostru, orice obidă ar fi, orice răzbunare, orice
altă răutate ne-ar face cei din preajma noastră, vrăjmășia lor nu va
atinge începutul nemuritor din noi, nu va pricinui nici o pagubă duhovnicească
sufletului, ci dimpotrivă, îl va îmbogăți, dacă ne arătăm
viteji și răbdători. În înțelesul acesta ne învață și Mântuitorul: „Întru
răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre.” /Lc. 21:19/ Răul îl
va pierde pe acela care îl săvârșește, dar nu și pe acela care îl rabdă.
Cel ce săvârșește rău piere, iar cel ce rabdă răul se mântuiește. Cea
mai puternică dovadă a acestui lucru o vedem în viețile sfinților
mucenici. Îndurând multe rele și chinuri, ei acum strălucesc ca
soarele întru Împărăția Cerurilor! /Mt. 13:43/
Și astfel, fie ca începând de astăzi să luăm hotărârea de a nu mai
pricinui rău nimănui, ci să răbdăm vitejește răul care ni se aduce.
Și să înțelegem adevărul mântuitor că nimeni nu va fi vinovat de
pierzania noastră decât numai noi singuri, prin împătimirea noastră,
prin șovăiala noastră, și puțina noastră credință... Și, înțelegând
aceasta, să ne spunem: „Îndeajuns ne-am fost vrăjmași nouă înșine!
Îndeajuns ne-am împiedicat
singuri mântuirea! Să începem a trage
folos duhovnicesc și din binele pentru care trebuie să aducem
mulțumire, și din răul pe care sântem datori să-l îndurăm cu
răbdare.”
Și atunci Dumnezeu ne va milui și ne va mântui. Amin!
53
arhim. SERAFIM
Alexiev
Dreptatea noastră și dreptatea lui Dumne zeu
Despre îndreptățirea de sine
Iubiților! Negreșit, vi s’a întâmplat să vedeți cum cineva, apropiat
al vostru, învinuit pe nedrept, se aprinde dintr’odată de mânie și
începe să se apere pe sine cu înflăcărare, atacându-i înverșunat pe
învinuitorii săi. Cel ce răspunde astfel se poate socoti pe sine Creștin,
poate chiar să dorească a duce o viață duhovnicească, dar încă nu
s’a înălțat la acea treaptă a răbdării prin care se mântuiesc sufletele.
/Lc. 21:19/ Îndreptățirea de sine năvalnică grăiește despre lipsa
smereniei la acel om și despre prezența mândriei, a unor patimi
puternice și a unor simțăminte neplăcute lui Dumnezeu, ce așteaptă
numai un prilej din afară ca să izbucnească.
În pâraiele de munte sânt ochiuri de apă unde, pe fund, se găsește
nisip curat, argintiu. Dacă zvârlim o piatră într’un astfel de loc, apa
va rămâne limpede. Dar în câmpii există și bălți care par limpezi,
pe al căror fund s’a depus mult mâl. De veți arunca o piatră într’o
astfel de baltă, mult se va tulbura. Asemenea se întâmplă și cu
oamenii. Cei drepți sânt precum iazurile de munte, nu se tulbură
chiar dacă sânt învinuiți pe nedrept. Sufletul lor rămâne curat și
liniștit atunci când piatra este aruncată asupra lor. Iar cei păcătoși
sânt asemenea iazurilor părelnic limpezi, răspund mânios și își vădesc
în felul acesta mocirla patimilor, așezată pe fundul sufletelor
54
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
lor. Când sânt învinuiți în chip nedrept, drepții fie spun adevărul
- că în împrejurarea aceea nu sânt vinovați, lucru prin care îi ajută
pe învinuitorii lor să nu cadă în păcatul defăimării și al osândirii,
sau, dacă nu sânt crezuți - tac și își pun nădejdea în Dumnezeu că îi
va ocroti și îndreptăți. Drepții nu nădăjduiesc în vreo dreptate a lor
de vreun fel și nu caută să o apere cu toate mijloacele, și îngăduite
și neîngăduite, ci nădăjduiesc în dreptatea lui Dumnezeu. Ei de
aceea se și numesc drepți, deoarece au ales dreptatea lui Dumnezeu în locul
celei omenești. Ei nu au dreptatea lor personală, ci flămânzesc
și însetează după dreptatea lui Dumnezeu, potrivit învățăturii lui
Hristos despre fericiri. /Mt. 5:6/
Păcătoșii, dimpotrivă, necunoscători și călcători ai dreptății mari a
lui Dumnezeu, apără în chip înflăcărat fiecare „dreptate” jalnică a
lor. De aceea, când sânt învinuiți, mai cu seamă atunci când este în
chip neîntemeiat, ei ies furtunos și trufaș în apărarea dreptății lor.
Încercați să dați unui păcătos care se îndreptățește pe sine sfatul:
„Rabdă, frate, chiar de ești învinovățit pe nedrept! Poartă fără de
cârtire nedreptatea săvârșită asupra ta și Dumnezeu te va milui pentru
răbdarea ta.” El de îndată îți va răspunde: „Cum!? Să rabd? De aș
fi fost vinovat, nu m’aș fi zbuciumat atât de mult. Dar cum să rabd,
când văd că îmi sânt puse pe seamă fapte pe care nu le-am săvârșit!
Nu, nu pot să îndur învinuiri nedrepte!” Un astfel de „iubitor de
dreptate” este de fapt nu iubitor de Dumnezeu, ci iubitor de sine.
Astfel de scene întâlnim destul de des în viață. Băgăm de seamă că
ele se întâmplă nu numai în rândul mirenilor, ci, din păcate, și printre
preoți și în mănăstiri. Fiecare se îndreptățește pe sine. Fiecare își
îndreptățește întărâtarea sufletului său cu o vină străină. Și aproape
nimeni nu înclină să se mustre pe sine.
De unde izvorăște aceasta? Din căderea noastră în păcat, al cărui
început l-au pus strămoșii noștri în rai. După călcarea poruncii
55
arhim. SERAFIM
Alexiev
de a se înfrâna de la rodul oprit, Dumnezeu l-a întrebat pe Adam:
„Ce ai făcut?” Adam i-a răspuns: „Nu eu, ci femeia!” După aceea
Dumnezeu a întrebat-o pe Eva: „Ce ai făcut?” Ea i-a răspuns:
„Nu eu, ci șarpele.” De atunci până astăzi se răspândește în lume
îndreptățirea de sine, care caută vina numai în ceilalți.
În ciuda educației Creștine, noi, de fapt, ne cufundăm în nepăsare
duhovnicească și, de aceea, după cuvintele Sfântului Marcu Ascetul,
„ducem război cu oamenii, război pentru ceva ce ne este vătămător,
ca și cum ar fi ceva de folos.”
Deprinzând duhovnicia adevărată, acest Sfânt Părinte vorbește
despre trei stări în care se află mintea omenească: cea după fire, cea mai
presus de fire și cea potrivnică firii.
Atunci când mintea se află în starea ei firească, omul caută neîncetat
vina în sine însuși și își spovedește smerit păcatele. Atunci când
însă este o împrejurare împotriva firii, omul uită de dreptatea lui
Dumnezeu și poartă război cu oamenii, precum cei ce ocărăsc
pe nedrept. Iar atunci când mintea se ridică la o nouă stare, mai
presus de fire, află în sine roadele Sfântului Duh, arătate de Apostol:
„dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare ș.a.” /Gal. 5:22/
De-a lungul vieții se vorbește mult despre dreptate. Dar dreptate
nu are, deoarece fiecare socotește că are dreptate. Dreptatea nu
este în noi, păcătoșii cei ce osândim, ci la Dumnezeu, Judecătorul
Nepărtinitor, fără de greșeală, despre Care vorbește Psalmistul:
„Drept ești, Doamne, și drepte sânt judecățile tale.” /Ps. 118:137/
Despre „dreptatea noastră” cea omenească, însă, găsim scris într’una
din rugăciunile
de la Taina Sfântului Maslu: „Toată dreptatea noastră
este înaintea ta ca o cârpă lepădată.” Iar cu o astfel de cârpă nu se
intră în rai. Într’una dintre pildele lui Hristos citim următoarele: La
o nuntă, a intrat Împăratul să vadă pe oaspeții ce ședeau la masă și
„văzut-a acolo pre un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă
56
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
(adică dreptatea harului). Prietene, cum ai intrat aici neavând haină
de nuntă? și a zis slujitorilor: Legând lui mâinile și picioarele, luați-l
și-l aruncați întru întunerecul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea
și scrâșnirea dinților.” /Mt. 22:11-13/
Iubiții mei! Dumnezeu nu vrea să ne vadă în zdrențele sărmanei
noastre „dreptăți.” El nu încuviințează când ne vede că ne lăudăm
cu cinstea și păruta noastră virtute, căci cu asemenea „dreptate”
nimeni nu poate sta înaintea judecății lui Dumnezeu. /Ps. 142:2/
Cunoscând aceasta, Sfinții au căutat nu să arate dreptatea lor, ci
smerindu-se, repetau, rugându-se, cuvintele Psalmistului: „să te
îndreptățești întru cuvintele Tale și să biruiești când te vei judeca
Tu.” /Ps. 50:5/
În viața Sfântului Maxim Mărturisitorul citim: Când s’a pornit
furtuna eresului monotelit, când împărați și patriarhi, cler și norod
au fost târâți într’însa, Sfântul Maxim, în ciuda amenințărilor, neclătit
a rămas în Sfânta Ortodoxie. Nici îngrozirile, nici dosădirile n’au
putut să-l zdruncine. Și în loc să vădească cu aprindere nedreptatea
pătimirilor la care era supus, el a rostit înaintea chinuitorilor aceste
minunate graiuri: „Mulțumesc Dumnezeului meu că sânt în mâinile
voastre și cu niște pricini nedrepte ca acestea sânt cercetat, ca prin
acestea greșalele mele cele de voie (greșelile de voie sânt cele pe
care omul le săvârșește cu știință, cu participarea voii sale libere) și
prihana vieții mele să se curățească.” (Sfântul Dimitrie al Rostovului,
Viețile Sfinților pe luna Ianuarie, ziua 21)
Prin aceste cuvinte de neuitat, Sfântul Maxim ne-a descoperit un
adevăr din cale afară de însemnat: prin răbdarea pătimirilor fără
vină și a învinuirilor nedrepte se acoperă greșelile noastre cu voie
și se lecuiesc patimile îmbătrânite din viața noastră. Dacă am ști
și am ține minte neîncetat acest adevăr, și dacă l-am urma în faptă
necurmat, ar fi îndeajuns pentru mântuirea sufletelor noastre.
57
arhim. SERAFIM
Alexiev
Practic, în condițiile noastre, aceasta înseamnă următoarele: să spunem
că o soră rănește pe alta, care este fără vină. Aceasta trebuie,
de îndată, să cugete astfel: „Dumnezeu a îngăduit să sufăr fără vină
pentru păcate săvârșite de mine. Mulțumesc Ziditorului meu că
atât de mult se îngrijește de curățirea sufletului meu de toate relele
și fărădelegile cu care nu voi putea intra în Împărăția Cerurilor!”
Dacă cea vătămată va gândi astfel, aprinderea ei împotriva celei ce
a rănit-o va trece de îndată, și o va da uitării. Și lucrul mai de seamă
este că cea care nu și-a apărat dreptatea va primi de la Dumnezeu
cununa dreptății Sale.
Iubiților, dacă dorim cu adevărat să ne curățim de păcatele noastre
și să ne tămăduim de patimile noastre, să încercăm, cu ajutorul
lui Dumnezeu, să nu învinuim pe nimeni și nimic, pentru mânia
și firea noastră supărăcioasă, în afară de iubirea noastră de sine,
iubirea de cinstire și mândria. De pătimim „nevinovați,” de sântem
învinuiți fără pricină, să mulțumim lui Dumnezeu, așa cum a
mulțumit Sfântul Maxim Mărturisitorul, și să luăm aminte că învinuirile
îndreptățite și mustrările neîndreptățite, îndurate răbdător
și fără cârtire, ne sânt nespus de folositoare, după cele zise de Apostolul
Pavel: „...că celora ce iubesc pre Dumnezeu toate împreunălucrează
spre bine.” /Rom. 8:28/ Prin învinuirile întemeiate, dacă
le îndurăm fără cârtire, biruim mândria și ne răscumpărăm vina.
Iar prin mustrările nedrepte primim atât iertare pentru păcatele cele
fără voie, pentru care nu ne-am pocăit, cât și tămăduire de patimile
noastre, care nu pot fi dezrădăcinate în alt chip.
Și astfel, când sântem învinuiți pe nedrept și osândiți, să nu avem
îndreptățire de sine, ci cu pocăință să tăcem și în taină să ne rugăm
lui Dumnezeu ca să ne ierte păcatele pe care le-am uitat. Și, abia
atunci, din învinuirile împotriva noastră se va naște nevinovăția;
din păcătoși, fără să știm cum, ne vom preface în drepți. Astfel, prin
58
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
pătimirile nemeritate ne vom face bineplăcuți lui Dumnezeu, după
cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Că aceasta har este, de rabdă
cineva întristăciune pentru cugetul lui Dumnezeu, pătimind pre
nedrept.” /I Pet. 2:19/ Amin!
59
arhim. SERAFIM
Alexiev
Piedici părelnice în calea mântuirii
Iubiților, un cunoscut vine adesea la mine și mă întreabă:
„Cum să
fiu smerit?” „Citește Sfinții Părinți!,” l-am sfătuit eu. „Ei arată și prin
pilda lor, și prin învățătura lor cum se dobândește smerenia.” „Îi
citesc,” îmi răspunde el, „dar cele pe care le citesc parcă nu îmi intră
în inimă. Și simt că întreaga taină a vieții duhovnicești se ascunde
tocmai în smerenie. Știu că aceasta este temelia virtuților și a mântuirii.
Dar cum să o dobândesc pe aceasta, nu pot înțelege!” Eu iarăși îi
amintesc prietenului meu unele învățături ale Sfinților Părinți despre
smerenie, care îi sânt bine cunoscute. Dar fiindcă omul acesta doar
citește, și nu se ostenește să plinească cele citite - deoarece ascultă,
dar nu se face ascultător - rămâne străin de smerenia dorită. Ceva îl
tot împiedică să o dobândească.
Poate și cu noi, iubiții mei, se întâmplă asemenea! Cu toții știm
câte ceva despre smerenie. Toți o iubim și ne este plăcută. Citim la
Sfinții Părinții că ea aduce mântuirea și fără alte virtuți; tânjim și noi
să ne mântuim prin ea; dar când vine clipa hotărâtoare să arătăm
smerenie, ceva parcă ne împiedică. Se pune întrebarea: ce este ceea
ce ne împiedică?
Avva al nostru, vrednicul de pomenire Arhiepiscop Serafim
(Sobolev) ne istorisea despre un monah căruia i s’a dat să aibă în
Rostită la Mănăstirea Kniajevo, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului,” la
31 Iulie/13 August 1983.
60
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
grijă porcii mănăstirii. Și el auzise multe lucruri despre smerenie,
dar tot nu știa cum să o dobândească. Și suspina neîntrerupt
după ea, spunând: „Până acum aș fi ajuns sfânt, dar mă împiedică
porcii!” Iată, noi râdem de acest monah! Dar oare știți că aproape
toți cugetăm ca el? Unul se simte împiedicat de porci, altul de vaci
și de găini, al treilea de ascultarea la trapeza mănăstirii, al patrulea
de caracterele rele ale celor din jur, iar al cincelea de egoismul celorlalți
și de ocările cu care îl copleșesc... Dar sânt, oare, toate aceste
înrâuriri din afară o piedică în calea dobândirii smereniei? Fără
îndoială că nu! Piedicile zac adânc în noi, și nu în împrejurările
din afara noastră. Piedică în calea dobândirii smereniei sântem noi
înșine, și nu semenii noștri. Sfinții Părinți adeveresc că nici oamenii
din jurul nostru, nici ascultările grele, nici atitudinea rea față de noi
nu ne pot împiedica să dobândim smerenia cea mântuitoare. Singurele
opreliști sânt mândria noastră, iubirea noastră de cinstire,
lenevirea noastră duhovnicească de a îndura răbdători necazurile,
îndreptățirea noastră neîntreruptă și lipsa noastră de hotărâre în a
folosi „părelnicele” piedici pomenite, spre zidirea duhovnicească
și mântuirea noastră - deoarece aceste „opreliști” îi împiedică pe
cei nelucrători, dar îi ajută pe cei puternici în hotărârea lor de a trăi
după Dumnezeu, drept și sfânt. Aceste „piedici” îi doboară pe cei
slabi în credință, dar îi ridică de la pământ pe luptătorii cinstiți,
căzuți pentru scurtă vreme, ca să dobândească o viață virtuoasă încă
și mai înaltă. Nu există piedici pentru cei ce îl iubesc pe Domnul
din toată inima și se ostenesc sincer să fie în luptă neîncetată cu
patimile lor și în unire a credinței cu Cel Preaînalt. Nici diavolul
nu poate pune opreliști în calea celor ce luptă împotriva lui.
Dimpotrivă, el se face pricină a izbânzii lor, împotriva voii lui.
Acest lucru a fost arătat în chip minunat de Sfântul Apostol Pavel,
prin cuvintele: „celora ce iubesc pre Dumnezeu toate împreună61
arhim. SERAFIM
Alexiev
lucrează spre bine.” /Rom. 8:28/ Cuvântul toate înseamnă aici și
binele și răul.
În zadar dă cineva vina pe atitudinea grosolană față de el pentru
mânia sa. Dacă el se luptă cu sine, prin grosolănia celor din jur poate
dobândi inima cea mai blândă și virtuoasă. Cu ce l-au împiedicat
pe Sfântul Serafim din Sarov tâlharii care l-au atacat în pădure?
Aceștia l-au bătut crunt. I-au pricinuit mulțime de răni și l-au lăsat
pe jumătate mort, căzut la pământ. Cu toate acestea, însă, ei nu
numai că nu l-au dus în păcat, ba l-au înălțat la înălțimea nerăutății
îngerești și a atotiertăciunii.
Mai toți se plâng: „De mă rănesc, sufăr și eu, căci sânt om, nu înger!
De mă nesocotesc, mă simt și eu jignit. De mă ocărăsc, am și eu
simțăminte rele față de cei ce m’au ocărât. De mă păgubesc, mă
umplu de mânie și de ură. Dacă
mă provoacă, mă răzbun și eu. Dacă
nu m’ar fi stârnit, aș fi rămas liniștit. Ei! de nu ar fi astfel de opreliști,
și eu aș trăi sfânt și în virtute.”
Astfel de oameni nu știu ce spun. Ei nu înțeleg că prin cuvintele
lor tăgăduiesc Sfânta Evanghelie. Iisus Hristos nu a spus nicăieri:
„Fericiți veți fi, când veți trăi liniștiți în chilia voastră, și nimeni nu
vă va stânjeni.” Dimpotrivă, El învață: „Fericiți veți fi când vor ocărî
pre voi, și vă vor prigoni, și vor zice tot ce este viclean împrotiva
voastră, mințind pentru mine. /Mt. 5:11/ Iubiți pre vrăjmașii voștri,
binecuvântați pre cei ce vă blastămă, bine faceți celor ce urăsc pre voi
și vă rugați pentru cei ce vatămă pre voi și vă prigonesc.” /Mt. 5:44/
Sfințenia nu se dobândește fără luptă. Fără necazuri nu există
sporire în viața duhovnicească. Sfântul Ioan Gură de Aur învață
minunat: „Dumnezeu îngăduie necinstirea și rabdă pe cei nelegiuiți
ca ei să slujească nevoirii celor binecredincioși.” Iar Sfântul Ioan
Scărarul învață că egumenul este dator neîncetat să mustre sufletele
încredințate lui, ca să le dea prilej să se smerească.
62
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Așadar, de ne fac mustrare, să o primim cu tăcere! Așa ne vom învăța
blândețea. De ne spun cuvânt rău, să îl primim ca fiind vinovați,
și astfel vom spori în smerenie. De se poartă cu noi cu mândrie și
nesocotire, să nu îngăduim simțămintelor rele și răzbunătoare să
intre înlăuntrul sufletului nostru, și astfel să ne învățăm răbdarea.
De ne cer să ostenim la vreo muncă, să o săvârșim cu conștiință
curată, și Dumnezeu ne va ajuta să creștem în smerenie. De ne pun
la bucătărie, să nu ne încruntăm din pricina grelei ascultări ce ne-a
fost încredințată, ci să ne amintim că, pregătind hrana pentru surori,
slujim Domnului Iisus Hristos.
Cel ce este mare în smerenie, acela este mare și în har, căci s’a
spus: „Domnul, celor mândri le stă împrotivă, iar celor smeriți
dă dar.” /Iacov 4:6/ Iar să fii mare în har înseamnă să dobândești
sfințenia!
Iubiții mei, după ce am auzit cele spuse aici, să nu ne mai întrebăm
de-acum cum se dobândește smerenia, ci să ne folosim de fiecare
mustrare, de fiecare ocară, de fiecare ascultare, silindu-ne să purtăm
totul cu răbdare. Răbdarea ne va duce la smerenie. Smerenia va
atrage asupra noastră harul lui Dumnezeu, iar harul ne va duce în
rai! Amin!
Mănăstirea în care s’a rostit acest cuvânt este una de maici. (n. ed.)
63
arhim. SERAFIM
Alexiev
Despre pocăința mântuitoare
„Doamne, Dumnezeul meu, măcar de nu am făcut nici un bine înaintea ta,
ci dă mie dupre milosârdia ta să pun început bun.”
Iubiților! Sfântul Ioan Gură de Aur ne-a învățat să ne rugăm cu
aceste cuvinte în fiecare seară, înainte de a merge la odihna de
noapte. Minunatul plăcut al lui Dumnezeu a înțeles foarte bine
sufletul omenesc și a văzut nestatornicia inimii omenești. A știut că
noi, credincioșii, chiar dacă am primit harul lui Dumnezeu la Sfântul
Botez, nu sântem slobozi de slăbiciunile proprii firii omenești. El a
înțeles că noi, Creștini fiind, însetăm după Dumnezeu, tânjim să viețuim
în pace cu El și cu semenii noștri, dar din pricina nestatorniciei
noastre, ba luăm hotărâri bune să ducem o viață duhovnicească, ba
le călcăm; ba dorim binele, ba ne abatem către rău.
Sfântul cu Gură de Aur din Constantinopole cunoștea bine slăbiciunile
oamenilor. Dar ceea ce este important pentru noi în această situație
este ce învățătură a tras el din trezvitoarele și adâncile sale cercetări
asupra nestatorniciei omenești. A tras oare învățătura că nu are rost să
se propovăduiască unui neam omenesc „necredincios și îndărătnic?”
/Mt. 17:17/ Nu! Acest mare propovăduitor al pocăinței nu a ostenit
Rostită la Mănăstirea Knieajevo, cu hramul „Acoperământul Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu” la 31 Iulie/13 August 1985.
În tipicul românesc, se găsesc în Ceaslov, la Rugăciunile Dimineții, Rugăciunea
a 8-a, a Sfântului Ioan Gură de Aur - Dupre numărul Ceasurilor nopții, și ale zilei.
(n. ed.)
64
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
niciodată să urmeze pilda și povețele Sfântului Apostol Pavel, care
scrie ucenicului său Timothei: „Propoveduiește cuvântul, stăi asupră
cu bună-vreme și fără de vreme, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată
îndelunga-răbdare și cu învățătură.” /II Tim. 4:2/
Astfel a făcut Sfântul Ioan Gură de Aur, îndemnat de pilda
dumnezeiescului Învățător Iisus Hristos, Care a semănat și continuă
să semene cuvântul lui Dumnezeu nu numai în pământ bun, dar
și lângă cale, unde semințele au fost călcate în picioare și păsările
cerului le-au mâncat, și pe pietriș, unde nu aveau pământ mult,
și în spini, care le-au înnecat pe ele. /Mt. 13:4-8/ Dumnezeu este
neobosit în îndelunga Sa răbdare. El îi îndeamnă și pe slujitorii
Săi credincioși să aibă îndelungă-răbdare precum Dânsul. Iată, și
Sfântul cu Gură de Aur, care ardea de credință în milostivirea lui
Dumnezeu față de noi, cei neîndreptați și nestatornici, nu ne lasă în
necazuri și deznădejde, neluând în seamă căderile noastre în păcat,
repetate în fiecare zi, ci ne învață ca în fiecare seară, cu stăruință tare
și neclătinată, să îndreptăm către Dumnezeu rugăciunea: „Doamne,
Dumnezeul meu, măcar de nu am făcut nici un bine înaintea ta, ci
dă mie dupre milosârdia ta să pun început bun.”
Unii pot privi cu scepticism această rugăciune și să spună: „Să
punem început bun? Deșartă nădejde! Câtă apă poate fi vărsată
într’un urcior spart, atâta bun început se poate aștepta de la un om
ce s’a obișnuit cu păcatul!”
Dar, iubiții mei, luați aminte la următoarele: Sfântul Ioan Gură de
Aur nu hrănește în noi nădejdea deșartă că omul păcătos poate singur
să pună început bun. Nu, dimpotrivă, după cuvintele Sfântului,
păcătosul trebuie să se roage lui Dumnezeu ca să îi dea harul Său, și
cu ajutorul Lui să pună început bun. Asta-i cu totul alt lucru! Aceasta
presupune credință în Dumnezeu, pocăință și nădejde în atotputernicul
ajutor al lui Dumnezeu. Omul nu se poate schimba de unul singur.
65
arhim. SERAFIM
Alexiev
Dar Dumnezeu este atotputernic! Cu harul Său, Dumnezeu poate
să facă și cele cu neputință pentru noi, poate să ne facă din păcătoși
drepți!
Aceasta mărturisește Psalmistul, când se roagă lui Dumnezeu cu
următoarele cuvinte: „Stropi-mă-vei cu issop, și mă voiu curăți;
spăla-mă-vei, și mai vârtos decât zăpada mă voiu albi. (...) Întoarce
fața ta de către păcatele mele și toate fărădelegile mele șterge.” /Ps.
50:8;10/ Păcătosul trebuie să aștepte, cu mare credință și cu pocăință
neîntreruptă și înnoită, ca Dumnezeu să zidească inimă curată în
pieptul său și să-l întărească „cu duh stăpânitor.” /Ps. 50:11;13/
De la noi, nevrednicii și necredincioșii înaintea lui Dumnezeu,
se cere numai un lucru: să ne zdrobim inima cu pocăință și să ne
smerim duhul nostru trufaș, după ce ne vom vedea cât sântem de
păcătoși. Restul îl va săvârși El! Sfinții Părinți ne învață că în lucrarea
mântuirii noastre trebuie să facem cele ce sânt în puterea noastră. Și
atunci Dumnezeu va face, din partea Sa, cele cu neputință nouă,
căci El Însuși spune: „Cele cu neputință la oameni sânt cu putință la
Dumnezeu.” /Lc. 18:27/
Dar ce putem face noi? Iată ce: de îndată ce-am greșit, cu zdrobire
neprefăcută să ne întoarcem cu rugăciune către Dumnezeu, și să ne
pocăim cu adâncime! Aceasta măcar ne-a fost dată, aceasta stă în
puterile noastre. Prin rugăciune, credința noastră se va întări, inima se
va înmuia tot mai mult și duhul nostru se va smeri. Atunci Dumnezeu
ne va da puterile harului ca să rupem legătura cu deprinderile noastre
păcătoase și cu adevărat să punem început bun.
Dar dacă nu ne rugăm, dacă nu ne pocăim și nu ne silim pe noi
înșine spre zdrobirea inimii, niciodată nu vom ajunge la acel bun
început, bineplăcut lui Dumnezeu, ci vom merge spre mai rău și
mai rău, vom cădea tot mai jos și mai jos, până ce, într’un sfârșit,
nepocăința noastră ne va azvârli în cel iadul cel veșnic.
66
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Odată, a mers la Sfântul Sisoe un monah tânăr și i-a spus: „Părinte,
ce să fac? Am căzut în păcat!” „Ridică-te!,” i-a răspuns bătrânul, „și
te vei mântui.” „M’am ridicat, dar iarăși am căzut,” a zis cu zdrobire
tânărul nevoitor. „De ai căzut, iarăși te ridică! Pune început bun!”
„Dar până când voi cădea și mă voi ridica așa?” „Până la sfârșitul
vieții tale!”
Câtă dreptate are Sfântul Sisoe! Dacă ne obișnuim ca după fiecare
cădere a noastră în păcat să ne ridicăm cu pocăință sinceră, moartea
poate să ne găsească îndreptați. Atunci vom fi mântuiți! „În ce te
voiu găsi, în aceea te voi judeca!,” ne grăiește Domnul prin Sfânta
Scriptură. De nu ne ostenim însă să ne ridicăm de îndată după fiecare
cădere a noastră, adică de vom amâna să punem început bun, atunci
ne vom deprinde să zăcem în noroi și nu ne vom curăța de el. În
cazul acesta, pierzania noastră este sigură!
Iubiții mei! Să ne amintim cuvintele rugăciunii de la Sfânta Taină
a Maslului: „De câte ori vei cădea, scoală-te, și te vei mântui!” Și
fie ca, după făgăduința Sfântului Ioan Gură de Aur, să ne ostenim
a săvârși măcar acestea: să ne pocăim, adânc să ne pocăim, și cu
ajutorul harului ceresc să punem început bun mântuirii sufletului
nostru, în fiecare zi. Și Dumnezeu nu ne va lepăda, văzând că iarăși
ne întoarcem la El cu inimă zdrobită, ca fii păcătoși, dar credincioși
Lui. Amin!
67
arhim. SERAFIM
Alexiev
Pravilă pentru o viață cucernică 10
Silește-te pe sineți întotdeauna să te trezești devreme și la un ceas
anume. Fără o pricină deosebită, să nu dormi mai mult de șapte
ceasuri. Dimineața, de îndată ce te-ai trezit din somn, înalță cugetul
tău către Dumnezeu și te închină cu evlavie, cugetând la Domnul
Iisus Hristos, Care a fost răstignit și a murit pe Cruce pentru a noastră
mântuire. Apoi, fără de zăbavă, ridică-te, îmbracă-te și nu-ți îngădui
să te odihnești și să stai întins în pat vreme îndelungată. Îmbracă-te,
ia aminte că te afli în prezența Domnului Dumnezeu și a îngerului tău
păzitor. Amintește-ți de căderea în păcat a lui Adam, care prin păcat
s’a lipsit pe sine de veșmântul neprihănirii și roagă-te Domnului
Iisus să-ți dăruiască har ca să te îmbraci în el. După aceasta, grăbește
de citește rugăciunile de dimineață. Îngenunchind, roagă-te cu grijă,
cu evlavie, după cuviință, când te afli sub privirea Atotputernicului.
Roagă-L să-ți dăruiască nădejde și dragoste, binecuvântare
pentru
ziua care începe și puteri să le întâmpini cu suflet bun pe toate
cele pe care va găsi de cuviință să le trimită sau să le îngăduie, și
să porți toate poverile, necazurile, tulburările, nenorocirile, scârbele
și bolile sufletului și ale trupului din dragoste pentru Iisus Hristos.
Hotărăște neabătut ca toate să le săvârșești pentru Dumnezeu, toate
să le primești din mâna Lui părintească. În fiecare dimineață, închină
măcar un sfert de ceas unei scurte cugetări la adevărurile de credință,
10 A Arhiepiscopului Platon Kostromski.
68
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
mai cu seamă la neatinsa taină a Întrupării
Fiului lui Dumnezeu
și la Înfricoșata a doua Sa venire, la iad și la rai. Gândește: „Poate
aceasta este ultima zi din viața mea” și pe toate le fă așa cum le-ai
face dacă ar trebui să te înfățișezi înaintea judecății lui Dumnezeu.
Mulțumește Domnului că te-a păzit în noaptea ce a trecut, că ești
încă viu și nu ai murit în păcatele tale. Câți oameni nu s’au înfățișat
în noaptea aceasta înaintea înfricoșatei judecăți a lui Dumnezeu!
Mulțumește lui Dumnezeu că mai este vreme pentru tine, că
mai este har, milosârdie și chipuri de pocăință și de agonisire a
Împărăției Cerurilor. Cugetă în fiecare zi la sineți, că abia acum
începi și vrei să devii Creștin, iar vremea de până acum pierdută
a fost. După rugăciune și cugetare, dacă timpul îți îngăduie,
citește vreo carte duhovnicească, de pildă Abecedarul duhovnicesc
al Sfântului Dimitrie al Rostovului sau Comoară duhovnicească
adunată din lume
a Sfântului Tihon al Zadonskului, și citește până
ce inima ta se va umple de blândețe. De te oprești la un loc și cugeți
la el, citește mai departe și cu grijă ascultă cele pe care Domnul le
grăiește în inima ta.
După aceea, începe să faci lucrurile cele de fiecare zi și fie ca toată
lucrarea ta să fie spre slava lui Dumnezeu. Ia aminte că Dumnezeu
pretutindenea te vede, vede faptele tale, ocupațiile, simțirile,
gândurile și dorințele tale, și că îți va da răsplată pentru toate faptele
tale cele bune. Nu începe nimic fără a te ruga înaintea lui Dumnezeu,
căci ceea ce grăim sau săvârșim fără rugăciune se vădește mai apoi
fie nedrept, fie vătămător, și în chip nevăzut ne dojenește. Însuși
Domnul a spus: „Fără de mine nu puteți face nimic.” /In. 15:5/ Întotdeauna
fii binevoitor în munca ta și reușita muncii tale pune-o
pe seama binecuvântării lui Dumnezeu. Împlinește tot ceea ce este
anevoie pentru tine ca o pedeapsă pentru păcatele tale, cu duh de
ascultare și smerenie. Ostenindu-te, repetă rugăciuni scurte, mai
69
arhim. SERAFIM
Alexiev
cu seamă rugăciunea lui Iisus, și închipuiește-ți-L pe Hristos, Care
cu sudoarea feței Sale s’a trudit împreună cu Iosif.
Dacă treburile tale se încheie cu bine, mulțumește Domnului după
cum îți dorește inima. Dacă se încheie în chip nereușit, amintește-ți că
Dumnezeu îngăduie aceasta, iar Dumnezeu le face toate spre bine.
La vremea amiezii, închipuiește-ți că Părintele tău Cel Ceresc și-a
deschis mâna Sa ca să te hrănească. Să nu uiți niciodată să te rogi
înainte de masa de prânz. Închină o parte din hrana ta pentru cei
săraci. După masa de prânz, socotește-te a fi unul dintre cei cinci
mii pe care în chip minunat i-a hrănit Iisus Hristos, adu mulțumire
Lui din inimă și Îl roagă să nu te lipsească de hrana cea cerească,
cuvântul Său și de Preacinstitul Său Trup și Sânge. Dacă vrei ca
viața ta să fie în pace, încredințează-te deplin voii lui Dumnezeu.
Nu vei afla pacea sufletească până ce te vei odihni în Unul Dumnezeu
și Îl vei iubi numai pe El. Totdeauna și în toate să-ți aduci
aminte de Domnul și de iubirea Lui sfântă pentru noi, păcătoșii.
Ostenește-te în toate să plinești voia lui Dumnezeu, să fii bineplăcut
numai lui Dumnezeu Cel Unul, pe toate lucrează-le și le rabdă
pentru Dumnezeu. Nu te îngriji dacă oamenii din lumea aceasta te
cinstesc și te iubesc, ci doar să fii bineplăcut lui Dumnezeu și să nu
te mustre cugetul în păcate. Fii cu purtare de grijă asupra ta, asupra
simțurilor, gândurilor, mișcărilor inimii tale și asupra patimilor.
Nu socoti neînsemnat nimic din cele ce sânt legate de mântuirea ta
veșnică. Când cugeți la Dumnezeu, roagă-te stăruitor, ca Domnul
să-și amintească de tine când Îl vei uita pe El. Fie ca în toate să-ți fie
învățător Iisus Hristos. Privește la El cu ochii minții tale și te întreabă
des: cum ar socoti, cum ar face în această privință Iisus Hristos? Fii
blând, liniștit, smerit, taci și rabdă, după pilda lui Iisus. El nu-ți va
da o Cruce pe care tu să nu o poți duce. Chiar El te va ajuta să-ți
porți Crucea. Nu gândi că poți dobândi vreo virtute fără scârbe și
70
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
suferințe sufletești. Cere de la Domnul har ca să împlinești cât mai
bine sfintele Sale porunci, chiar de ți se vor părea foarte anevoioase.
De plinești vreo poruncă a lui Dumnezeu, să te aștepți la ispite, căci
iubirea pentru Hristos se cearcă prin împotriviri. Să nu rămâi nici
măcar pentru scurtă vreme fără să lucrezi ceva, ci totdeauna petrece
în osteneli și lucrări, căci cel ce nu trudește nu este vrednic a se numi
om. Însingurează-te în singurătate ca Iisus, Care s’a îndepărtat
de ceilalți oameni spre a se ruga Părintelui Ceresc. Dacă ești încercat
cu necaz sufletesc sau răceală pentru rugăciune și pentru deprinderi
ale evlaviei, nu lăsa lucrările bunei-cinstiri, precum Domnul Iisus
Hristos, Care în trei rânduri S’a rugat când sufletul Său era îndurerat
până la moarte. Fă totul în numele Domnului Iisus Hristos și, astfel,
fiecare lucrare a ta va fi lucrare a evlaviei. Ostenește-te a te păzi și
de cele mai mici păcate, căci cel ce nu fuge de cele mici, negreșit
va cădea în păcate mari și grele. Dacă vrei să nu fii tulburat de
gânduri rele, primește cu smerenie umilințele sufletești și necazurile
trupești, nu numai într’o vreme anume, ci necontenit, în tot locul
și în orice lucrare. Fiecare gând care te depărtează de Dumnezeu,
mai cu seamă cugetele trupești necurate, izgonește-l din inima ta
cât mai grabnic cu putință, așa cum te-ai grăbi să scuturi de pe
haina ta o scânteie care a căzut pe ea. Când vine un astfel de gând,
roagă-te cu stăruință: Doamne, miluiește! Doamne, miluiește! Ajutămă,
Doamne! Nu mă lăsa! Izbăvește-mă din ispită! sau în alt fel,
asemenea cu acesta. Dar în toiul ispitei nu te tulbura. Cel Care ți-a
trimis prilej de luptă, Acela îți va da și puteri de biruință. Fii cu duhul
în pace, ai nădejde în Dumnezeu. Dacă El e cu tine, cine se va
ridica împotriva ta? Roagă-te lui Dumnezeu să ia de la tine tot ceea
ce hrănește iubirea de sine, chiar dacă este foarte amar pentru tine.
Să dorești a viețui și a muri pentru Dumnezeu și întrutotul să fii al
Lui. De se va întâmpla să ți se facă necinste de la oameni, gândește
71
arhim. SERAFIM
Alexiev
că ea ți-a fost trimisă de Dumnezeu spre slava ta și, în felul acesta,
vei fi fără tristețe și în slavă întru necinste. Dacă ai apă, hrană și îmbrăcăminte,
fii mulțumit de ele, după pilda lui Iisus, Care pentru
noi a sărăcit. Nu te certa niciodată și nu te strădui mult să te aperi
și să te îndreptățești. Nu grăi nimic împotriva întâistătătorilor sau
semenilor tăi, fără nevoie și îndatorire. Fii sincer și simplu la inimă,
primește cu dragoste învățături, povețe și mustrări de la ceilalți,
chiar de ești foarte iscusit.
Nu fi urâtor, pizmuitor, peste măsură de aspru în faptele și cuvintele
tale. Ceea ce nu vrei să-ți facă alții, nu face nici tu lor, și ceea ce vrei
să-ți facă ceilalți, fă-le tu mai întâi. Dacă cineva te cercetează, ridică
inima ta către Domnul și roagă-te să îți dea duh blând, smerit și
adunat, iar după aceea fii mângâietor, simplu, grijuliu, cu mărime
de suflet, orb și surd, după împrejurări. Gândește că Însuși Iisus
Hristos se află printre cei cu care vorbești. Nu spune nimic nechibzuit,
amintește-ți întotdeauna că vremea scurtă este și că fiecare va
trebui să dea socoteală despre fiecare cuvânt deșart. Fie ca fiecare
vorbă a ta să aibă o noimă anume, ostenește-te să o îndrepți spre
mântuirea sufletului. Ascultă mai mult decât să vorbești: de vei vorbi
peste măsură, nu te vei putea feri de păcat. Cere de la Dumnezeu
har ca să poți vorbi la vremea cuvenită și să taci la vremea potrivită.
Nu fi curios, și nu căuta să afli noutăți, ele împrăștie duhul. Dacă
aduci folos cuiva prin cuvintele tale, să știi că aceasta este lucrarea
harului lui Dumnezeu. Când rămâi singur, cercetează-te pe tine însuți
să nu fi devenit mai rău decât erai înainte, dacă cumva nu ai
căzut în păcate pe care nu le-ai mai săvârșit. Când greșești, cere de
îndată iertare de la Dumnezeu, cu smerenie, zdrobire și nădejde în
bunătatea Lui și grăbește-te să te spovedești înaintea părintelui tău
duhovnic, căci fiecare păcat rămas fără pocăință este păcat de moarte.
În plus, dacă nu te zdrobești și nu ai părere de rău adevărată pentru
72
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
păcatul săvârșit, în scurtă vreme vei cădea în el. Sârguiește-te să faci
tot binele, cât și când poți, și nu socoti de va fi prețuit binele tău,
dacă îți va fi cineva recunoscător. Nu te bucura atunci când ai făcut
bine cuiva, ci când fără ținere de minte rabzi vătămarea adusă ție
de aproapele tău, mai cu seamă de acela căruia i-ai făcut binefacere.
Dacă cineva nu te ascultă de la întâiul cuvânt, nu îl sili cu ceartă, ci
te folosește tu singur de binele pe care el l-a pierdut, căci nerăutatea
îți va aduce cel mai mult folos. Dar când stricăciunea de la un om
se răspândește la mai mulți, aceasta să nu rabzi, și nu căuta folosul
tău, ci folosința celor mulți. Binele obștesc este mai bun decât
cel
personal.
La vremea mesei de seară, amintește-ți de cea de pe urmă Cină a
lui Iisus Hristos și roagă-L să te învrednicească cu Cina Sa cerească.
Înainte de a te culca ca să adormi, întreabă-ți cugetul, roagă-te să
primești cunoașterea păcatelor tale, gândește-te la ele, cere iertare și
făgăduiește că te vei îndrepta. Apoi predă-te pe sineți lui Dumnezeu
ca și când în noaptea aceasta va trebuie să te înfățișezi înaintea Lui.
Încredințează-te Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, îngerului tău
păzitor, sfântului al cărui nume îl porți. Închipuiește-ți că patul îți
este groapă, iar acoperământul giulgiu. După ce îți faci semnul Crucii
și săruți crucea pe care o porți cu tine, adormi sub acoperământul
Păstorului lui Israil, Cel Ce te păzește și nu va dormita, nici nu
va adormi. /Ps. 120:4/ Dacă nu poți să adormi sau să veghezi în
timpul nopții, amintește-ți cuvintele: „Iar la miezul nopții s’a făcut
strigare: Iată mirele vine, ieșiți în întâmpinarea lui!” /Mt. 25:6/ sau
amintește-ți de acea zi din urmă, în care Iisus S’a rugat Părintelui
Său cu sudoare de sânge. Roagă-te pentru cei ce se află în boli grele
și în chinuri de moarte, pentru cei ce suferă și pentru cei adormiți.
Roagă-te Domnului să nu te acopere întunericul cel veșnic. Ridică-te
la miezul nopții și roagă-te cât îți îngăduie puterile.
73
arhim. SERAFIM
Alexiev
Când ești bolnav, înainte de toate, pune-ți nădejdea în Dumnezeu
și în dese rânduri amintește-ți și cugetă la patimile și moartea lui
Iisus Hristos, spre a te întări cu duhul înaintea suferințelor bolii
tale. Roagă-te neîncetat, cum știi și cum poți. Cere de la Domnul
iertare pentru păcate și răbdare în vreme de boală. Să te înfrânezi în
tot chipul de la cârtire și năduf, atât de obișnuite în timp de boală.
Domnul Iisus Hristos a îndurat cele mai grele chinuri și suferințe
pentru mântuirea noastră, și noi ce am făcut sau am îndurat pentru
mântuirea noastră?
Mergi la slujbele de la biserică, cât poți de des, și te ostenește mai
cu seamă, cât poți de des, să fii acolo la Sfânta Liturghie. Zilele
de Duminică și de praznic să le închini, neapărat, faptelor buneicinstiri.
Când ești în biserică, amintește-ți totdeauna că te afli în
prezența lui Dumnezeu, a îngerilor și a tuturor sfinților. Cealaltă
vreme a zilei, după Sfânta Liturghie, închină-o lucrării faptelor
evlavioase. În fiecare an și fiecare lună cercetează-ți aspru cugetul.
Mărturisește-te și te împărtășește cu Sfintele Taine, cât poți de des.
Cât privește cuminecarea cu Sfintele Taine, să te apropii întotdeauna
cu adevărată foame și sete sufletească, cu inimă zdrobită, cu evlavie,
smerenie, credință, nădejde și dragoste. Cugetă, pe cât de des poți,
la patimile și moartea lui Iisus Hristos, rugându-I-te să-ți acopere
toate păcatele cu acoperământul milostivirii Sale și să te primească
în Împărăția Sa. Să ai totdeauna numele lui Iisus Hristos pe buzele
tale, în mintea ta și în inima ta. Cugetă, pe cât de des îți este cu putință,
la marea dragoste a Domnului Dumnezeu pentru tine, Cel slăvit
și închinat în Sfânta Treime, și să-L iubești și tu din toată inima, cu
tot sufletul și toate puterile tale. Făcând astfel, vei avea viață cu pace
aici pe pământ, și viață veșnică și fericită în ceruri.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu tine. Amin.
CAPITOLUL III LEACUL UITAT
SFÂNTA TAINĂ
A SPOVEDANIEI
75
arhim. SERAFIM
Alexiev
Călătorul cel bogat
Într-un sătuc lăturalnic și cu mireasmă balcanică sosi într’o vară, la
odihnă, un tainic călător. Era un om foarte bogat. Călătorea de unul
singur, era foarte ostenit și dorea cât mai grabnic să afle un loc unde
să poposească pentru a se odihni. Era gata să-i facă fără grijă pe
cei ce i-ar fi pus la îndemână un adăpost plăcut și liniștit. Bogățiile
fiindu-i nemăsurate, voia să aducă gazdelor primitoare un dar la
care acestea nici nu visaseră vreodată.
Mergând el pe uliță, văzu deodată o căsuță îmbietoare la înfățișare,
așezată într-un loc minunat și se hotărî să caute aici găzduire. Bătu
la ușă, dar de-ndată ce i se deschise și fu poftit să intre, se trase, fără
voie, îndărăt. Dinlăuntru venea un miros greu. De la ce putea fi? -
și oamenii și porcii trăiau laolaltă, sub același acoperiș. Fără să mai
spună ce căuta, călătorul își ceru iertare și ieși în curte afară. Merse
apoi de-a lungul pârâului limpede, care curgea prin mijlocul satului.
În apropiere, îi atrase privirea o altă casă frumoasă, de curând
ridicată. Se hotărî să bată și la ușa acesteia, însă stăpânul casei era
un om foarte rău. Văzând că se apropie un străin de porți, slobozi
asupra lui câinii, nelăsându-l nici măcar să intre în ogradă.
Văzând acestea, călătorul căută adăpost la o altă casă. Aici l-au poftit
cu drag iar el a intrat. Văzând însă că toate cele ale casei acesteia
zăceau în neorânduială, împrăștiate, acoperite cu praf și funingine,
afundate în gunoi și păienjeniș,
își dădu seama că nici aici nu va
76
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
putea afla mult-dorita liniște. Ajuns la a patra casă, din pricina marii
osteneli, se hotărî
să poposească acolo, orice-ar fi fost. Însă aici, pe
lângă neorânduială și murdărie, mai află și altceva: pe pereți se vedeau
urme de ploșnițe, iar el nu putea suferi paraziții. Mai mult,
puricii săreau pe el, așa că se grăbi să iasă și de aici. Astfel cutreieră
străinul tot satul, fără să găsească undeva vreun colțișor curat, unde
să se poată odihni în tihnă. Se mira: Oare cum pot oamenii aceștia,
locuind într’un ținut muntos atât de minunat, să își lase în paragină
casele într’o asemenea măsură? Satul era străbătut de un pârâu. În
multe locuri, pe ulițele strâmte și întortocheate, susurau pârâiașe. În
piață și mai peste tot se găseau cișmele și fântâni din care izvora apă
din belșug. Călătorului îi era limpede că murdăria ce domnea în casele
satului nu se datora lipsei apei, ci doar nepăsării stăpânilor lor.
În cele din urmă, frânt de oboseală, se abătu într’un bordei de la
marginea satului, al cărui stăpân era un bun gospodar. Aici fu
întâmpinat cu multă bucurie sufletească de oameni cu chipuri
plăcute și zâmbitoare. Încă de la intrare, băgă de seamă că în această
casă totul, deși simplu, era curat și în bună-rânduială. Geamurile
ferestrelor luminau. Nu se vedeau nicăieri, prin colțuri, pânze de
păianjen. Dușumeaua era proaspăt spălată și odaia aerisită. Era
neîndoios că miresmele plăcute ale câmpiilor și pădurilor din apropiere
pătrundeau adesea în această casă, prin ferestrele deschise.
Călătorul răsuflă ușurat și rămase în casa aceasta. Află astfel, în cele
din urmă, un colț plăcut și liniștit unde să se odihnească. Aici el își
lăsă marele său dar.
Dragi cititori, v-ați pus vreodată întrebarea: Dacă Mântuitorul nostru
Iisus Hristos, cel ce aduce cel mai mare dar - Cerescul său Har, prin
care ne umple de fericire și aduce mântuire sufletelor noastre - vine
și caută adăpost pentru Sine în sufletele noastre, unde ar putea găsi
loc potrivit de odihnă?
77
arhim. SERAFIM
Alexiev
Sfântul Macarie Egipteanul spune: „Așa cum Dumnezeu a zidit
cerul și pământul, pentru ca omul să viețuiască într’însele, așa a
zidit și trupul și sufletul omului, ca lăcaș al său...”
De aceea spune Apostolul: „A căruia Casă sântem noi.” /Evr. 3:6/
Iisus Hristos, acest minunat Oaspete Ceresc, adesea se pogoară
printre noi, pentru a intra sub acoperământul sufletului nostru. El se
înfățișează în mijlocul nostru în negrăita Taină a Sfintei Împărtășanii.
Bate la fiecare ușă, tânjește să intre în fiecare casă, dorește să
vorbească cu fiecare inimă, voiește să bucure tot sufletul credincios
și să îi dea darul Său ceresc. Dar cum îl întâmpinăm noi? Poate El,
oare, să poposească în fiecare dintre noi, după cum și-ar dori?
Iată, unul pășește către Sfânta Împărtășanie și-l cheamă pe Domnul
în cămara tainică a inimii sale: „Vino, Doamne Iisuse, și locuiește
întru mine!”- șoptește el în rugăciunile de pregătire pentru
Dumnezeiasca Împărtășanie. „Pogoară-te sub acoperământul meu,
intră în casa sufletului meu! Deschide-voi porțile întinatelor mele
buze! Sălășluiește-te întru mine!”
Iisus Hristos se depărtează însă scârbit de această primitoare ușă
deschisă, căci din lăuntru răzbate o duhoare duhovnicească de
neîndurat! Acolo duhnește a desfrâu și-a ură, a iubire de arginți
și-a pizmă, a mândrie și-a iubire de sine… Iar Oaspetele Ceresc
se depărtează. Nu poate intra într’o astfel de casă, în care omul
și diavolii, porcii duhovnicești, viețuiesc împreună, sub același
acoperiș.
Iată, un altul este povățuit să postească și să se împărtășească,
este rugat să-l primească în inima sa pe Iisus Hristos, care îi aduce
marele și atotmântuitorul har dumnezeiesc, cel mai înalt dar pe care
omenirea l-a primit vreodată! Însă el nici măcar nu vrea să audă de
așa ceva. Lui nu-i sânt pe plac sfinții cei cerești!... Aceștia îl împiedică
să trăiască după cum voiește. La ce să-i folosească Împărtășania?
78
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
În sufletul său, el slobozește câinii asupra Oaspetelui Ceresc și nu-l
lasă să se apropie de porțile lui.
Al treilea a postit, s’a rugat, s’a pregătit pentru Dumnezeiasca
Împărtășanie, însă nu a iertat ocările pe care semenii săi i le-au adus,
nu s’a împăcat cu vrăjmașii săi și nu și-a împăciuit sufletul. Toate în
el sânt în neorânduială. Păcatele, asemenea prafului și funinginii,
acoperă părelnica sa evlavie. Gunoiul și păienjenișul i-au desfigurat
credința. Stările rele i-au tulburat simțămintele, iar el, într’o astfel
de așezare fiind, cutează a-l chema în cămara inimii sale pe Oaspetele
Ceresc! Nu se teme oare că-l va întrista, în loc să-l bucure prin
această ospeție necugetată a sa?
Al patrulea aude pe cineva bătând la ușa conștiinței sale, însă nu s’a
gândit niciodată să o curățească, până în acea clipă. Acolo atâtea pete
ale păcatului au întunecat ferestrele cândva curate ale sufletului!
Atâtea obiceiuri păcătoase au adunat gunoi în cotloanele tainice ale
inimii! Săracul om! Paraziții răutății, duhurile viclene l-au năpădit și
sug vlaga vieții sale duhovnicești. Dacă el va deschide ușile și, într’o
astfel de stare de necurăție și neorânduială îl va pofti pe cel mai înalt
Oaspete, crede oare că-i va putea da acestuia un adăpost
curat și plin
de bucurie?
Însă cine ar putea spune despre casa lui duhovnicească, că se află în
deplină rânduială și că este gata a-l întâmpina pe Oaspetele Ceresc?
Noi toți sântem nevrednici, unii mai mult, alții mai puțin, de
Răscumpărătorul venit la noi din ceruri. Iată, însă, El bate la ușa
noastră. /Apoc. 3:20/ El însuși însetoșează a intra la noi, căci pentru
El am fost zidiți și fără de El veșnic sântem nefericiți. El vine să
aducă tuturor cerescul său dar.
Este oare vreo cale prin care să fim din nou vrednici de El? Cu
mare bucurie, trebuie să recunoaștem, mai este! Această cale
este pocăința și spovedania. Prin mărturisire, atunci când este
79
arhim. SERAFIM
Alexiev
neprefăcută, adâncă și împreunată cu scârba de omul cel vechi și
cu dorința de a începe o viață nouă, cămara inimii se curățește din
temelie de toată întinăciunea
păcatului. Prin mărturisire, sânt goniți
dracii, acești paraziți ai pierzaniei. De asemenea, prin mărturisire
sânt puse în rânduială toate gândurile și închipuirile învălmășite,
toate simțămintele și poftele amestecate ale inimii, în așa fel încât ea
se învrednicește a-l primi pe cel mai minunat Oaspete - Mântuitorul
Iisus Hristos.
Păcatul
Iubiți cititori, noi am fost făcuți pentru Dumnezeu și numai
într’însul aflăm desăvârșita fericire după care neîncetat tânjește
inima noastră.
Nimeni altcineva în afară de Dumnezeu nu ne poate face sufletul
fericit! Dați-i omului tot ce-și dorește. Se va bucura pentru o
vreme, însă mai apoi va ajunge nepăsător față de toate, simțind
că îi lipsește altceva, mult mai adânc. Nu se bucură, oare, la fel și
copilul pentru fiecare jucărie nouă, până ce i se face foame? Atunci
aruncă jucăria și caută pâine. O foame înrădăcinată în lăuntrul
nostru, de „dreptate și pace și bucurie întru Duhul Sfânt” /Rom.
14:17/ ne roade sufletul și nu ne dă pace, nici chiar în toiul celor
mai mari realizări ale lumii!
Această blagoslovită foame este foamea de Dumnezeu. Fericitul
Augustin are dreptate atunci când spune în „Mărturisirile” sale,
înaintea lui Dumnezeu: „Ziditu-ne-ai pentru tine, iar inima noastră
cea zbuciumată, neliniștită este până ce întru tine va găsi odihna.”
Singurul Oaspete care ne poate face sufletele fericite este Dumnezeu.
Iar dacă Dumnezeu este fericirea noastră deplină și cel mai
mare bun al nostru, este limpede că ceea ce ne stă în cale, în drumul
80
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
nostru către El, întruchipează pentru noi cel mai mare rău. Iar un
astfel de rău este păcatul.
Zadarnic caută unii oameni învățați să afle cel mai mare rău pentru
oameni în altă parte, în afară de păcat. Unii văd bolile ca fiind cel
mai mare rău, alții sărăcia, iar alții moartea. Însă nici bolile, nici
sărăcia, nici moartea, nici vreun alt necaz lumesc nu poate fi pentru
noi un rău atât de mare precum este păcatul. Căci aceste necazuri
pământești nu ne despart de Dumnezeu, dacă îl căutăm cu adevărat,
ci, dimpotrivă, ne apropie de El.
Sfinții Apostoli erau săraci, dar pe mulți îmbogățeau. /2 Cor. 6:10/
Chiar și săraci fiind, ei erau bogați, pentru că aveau minunatul dar
al lui Dumnezeu - Dumnezeiescul Har, care încă din această viață
i-a făcut negrăit de fericiți! Putea fi, oare, sărăcia - rău mare pentru
cei ce aflaseră comoara vieții celei veșnice?!
Nu bolile sânt cel mai mare rău pentru om, căci bolile trupești,
îndurate cu smerenie, cu credință și cu răbdare, pot tămădui sufletul
bolnav de păcat și-l pot aduce mai aproape de Dumnezeu - de bunul
cel mai de preț al omului.
Pentru cel credincios nici moartea nu este înspăimântătoare, căci
printr’însa, ca printr’o poartă, mergem către Dumnezeul nostru cel
mult dorit și iubitor, care „au gătit… celor ce iubesc pre dânsul”
„cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului
s’au suit!” /I Cor. 2:9/
Păcatul însă este cea mai vrednică de plâns sărăcie a inimii - lipsa
comorii harului. Păcatul este o boală ucigătoare de suflet, boala care
ne lipsește de bucuriile pământești și de cele cerești. Păcatul este
înspăimântătoarea și nedorita moarte a sufletului, care ne desparte
pentru totdeauna de bucuria cereștilor locuitori ai Raiului și ne
îngroapă în întunecimea iadului!
Nu este pentru om, nu este rău mai mare decât păcatul! El ucide atât
81
arhim. SERAFIM
Alexiev
trupul, cât și sufletul. El umple de amărăciune atât viața aceasta,
cât și pe cea veșnică; el este pricina dezbinării din sânul familiilor, a
certurilor între vecini, a neînțelegerilor între rude. El aprinde focul
urii dintre oameni. El semețește sufletul și îl împietrește. Otrăvește
inima cu zavistia.
Gonește din piept simțămintele sfinte și poftește
dracii să se sălășluiască acolo. El ne rupe de Dumnezeu și stinge tot
ceea ce este luminos în inimile noastre, ne învață minciuna, pofta
pântecelui, iubirea de sine și iubirea de arginți. El ne silește să-i
clevetim pe semenii noștri și să-i osândim. El ne împinge mâna la
furt, ne umple de mânie și pornire și ne șoptește să ne răzbunăm.
El lucrează toate necurățiile, fărădelegile și nelegiuirile, este pricina
tuturor bolilor, suferințelor, nedreptăților, asupririlor, vărsărilor de
sânge și războaielor. El ne-a umplut sufletele noastre, ale tuturor, de
o nesuferită miasmă, pe care o varsă în legăturile dintre noi.
V-ați pus vreodată întrebarea de ce este atât de înăbușitor în lume,
de ce este viața atât de chinuitoare? De ce nu ne putem răbda unii
pe ceilalți?
Răspunsul este următorul: pentru că păcatul a otrăvit atmosfera
vieții. Cu toții sântem bolnavi de păcat. Și dacă rănile nevindecate
ale trupului răspândesc o duhoare greu de îndurat, cu atât mai grea
este miasma păcatului!
Așa cum bolile trupului pot fi în afară (văzute) și în lăuntru (ascunse),
așa și păcatele, ca boli ale sufletului, pot fi văzute și nevăzute. Adesea
ne amăgim cu gândul că putem ascunde de ochii celor din preajmă
rănile păcatului din sufletul nostru. Trecem drept oameni buni și
cumsecade, însă de Dumnezeu nimic nu putem ține ascuns. Ochii Săi
sânt mai strălucitori decât Soarele și pătrund pretutindenea. Dacă,
cu ajutorul a ceva asemănător razelor Roëntgen, am putea cumva
vedea tainica stare sufletească a fiecăruia dintre noi sau a întregului
neam omenesc - căci Dumnezeu vede acestea,- ne-am îngrozi!
82
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Păcatul este un rău veșnic, căci este o defăimare adusă Dumnezeului
celui Veșnic.11 Dumnezeu ne-a poruncit să nu păcătuim, însă noi o
facem, întinând veșnica slavă a Ziditorului. Cuvântul lui Dumnezeu
spune: „Păcatul este fărădelegea.” /I In. 3:4/ Aceasta înseamnă că
păcatul este călcarea legii dumnezeiești. Orice încălcare a unei legi,
fie ea a statului
sau a firii, atrage după sine pedeapsa. Păcatul, fiind
călcarea celei mai înalte legi - sfânta voie a lui Dumnezeu - trage
după sine cele mai grele pedepse. Însă de vom rămâne învârtoșați
în păcate, de nu vom voi să ne pocăim pentru ele, de vom rămâne
împietriți într’o stare potrivnică lui Dumnezeu, El ne va lăsa să ne
ducem încotro voim.
Păcatul sfârșește cu despărțirea întru totul de Dumnezeu - și fiindcă
Domnul este fericirea inimii noastre, despărțirea de Dumnezeu
înseamnă lipsirea de această fericire - chinul cel veșnic. Însă dacă
păcatul este un rău atât de cumplit în esența sa și atât de ucigător
prin urmări, de ce păcătuim cu atâta ușurătate? Cum am ajuns, oare,
să ne împrietenim în cel mai apropiat chip cu putință cu propriile
noastre păcate? Cum am ajuns, oare, să ne obișnuim cu ele în așa
măsură, încât astăzi, mulți, dacă nu aproape toți, socotesc păcatul ca
fiind ceva de neocolit în viață? Oare cum am putut și mai putem încă
răbda murdăria, praful și păienjenii din cămările inimilor noastre,
trăind într’o oarbă nepăsare, în această neorânduială, în miasma
fărădelegilor noastre?! Toate acestea sânt cu totul de neînțeles, însă
adevărate. Nesimțitori, orbiți duhovnicește, toți am devenit nepăsători
la strigătele cugetului nostru și la grija față de propria mântuire…
Iar această nepăsare a ajuns atât de mare, încât micșorăm și
11 Arhimandritul Serafim folosește această afirmație într’un context ortodox. Astfel,
păcatul nu trebuie înțeles juridic ca o „ofensă adusă lui Dumnezeu,” așa cum zic
unele învățături străine Ortodoxiei, ci ca defăimarea, necinstirea chipului zidit de
Dumnezeu în om atunci când l-a plăsmuit, ca nesocotire a menirii și a celor pe care
ni le-a dăruit Dumnezeu spre a ajunge asemenea Lui. /Fac. 1:26/ (n. ed.)
83
arhim. SERAFIM
Alexiev
însemnătatea relelor pe care le săvârșim. Socotim că nu săvârșim
nimic neobișnuit atunci când păcătuim. O, de-am putea cântări
greutatea păcatelor noastre, de-am putea simți deslușit cum ne
trage această greutate spre fundul iadului! Poate atunci am primi
ca mai curând să ne înghită pământul și să se prăvălească peste
noi stâncile, decât să păcătuim și să-l mâniem pe Dumnezeu!
Dacă ne-am putea închipui o balanță cu două talere, într’unul
fiind puse păcatele
omenești, iar în celălalt sfințenia luminoaselor
duhuri cerești și a tuturor drepților ce au viețuit pe pământ, atunci
întreaga sfințenie cerească și pământească nu ar putea ridica
talerul păcătoșeniei omenești! Numai puterea lui Dumnezeu o
poate face. Pentru aceasta l-a trimis Dumnezeu în lume pe Fiul
său cel Unul-Născut, ca să răscumpere păcatul omenesc prin jertfa
sa de pe Golgotha. De atunci, păcatele tuturor oamenilor sânt
iertate, numai ca aceștia să se pocăiască pentru ele. Astfel, nu mai
este vreun păcat care să cântărească mai mult decât milostivirea
dumnezeiască. „Că așa au iubit Dumnezeu lumea, cât și pre Fiul
său cel unul născut au dat, ca tot cela ce crede întru El să nu piară,
ci să aibă viață vecinică.” /Io. 3:16/ „Iată Mielul lui Dumnezeu,
cela ce ridică păcatul lumii.” /Io. 1:29/
Îndrăzniți, cei ce ați păcătuit! Este și pentru noi izbăvire! Iisus
Hristos, care a purtat pe umerii săi păcatele întregii lumi și care a
plătit cu moartea sa pe Cruce datoriile noastre față de Dumnezeu,
poate duce pe umerii săi și păcatele noastre.
Pentru aceasta se și roagă Andrei Criteanul, în numele nostru, al
tuturor celor ce greu păcătuim înaintea lui: „Ridică dela mine lanțul
cel greu al păcatului și, ca un milostiv, dă-mi lacrămi de umilință”12
- și chiar trebuie să vărsăm lacrimi de umilință! Căci numai două
feluri de apă spală necurăția păcatelor: apa Botezului și lacrimile
12 Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Cântarea 1.
84
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
pocăinței. Mai mult, așa cum zice Sfântul Ioan Scărarul, „după Botez,
mai mare este izvorul lacrămilor, chiar de par îndrăznețe aceste cuvinte.
Că Botezul de relele cele vechi ne curățește, însă lacrămile - și
de păcatele după Botez săvârșite.
Noi toți am întinat Botezul ce l-am primit la vârsta prunciei, iar prin
lacrămi ne curățim din nou. Și dacă Dumnezeu, în dragostea sa de
oameni, nu ni le-ar fi dat pe acestea (lacrămile și pocăința), cu greu
s’ar mai fi găsit cine să se mântuiască.”
Leacul uitat
Sfânta Taină a Spovedaniei poate fi numită pe drept cuvânt un „leac
uitat.” Lumea întreagă zace cufundată în viclenie. Fiecare dintre
noi s’a molipsit de ucigătoarea boală numită păcat. Poate, oare, fi
tămăduită această boală? Se găsește un leac, și este unul minunat!
Dacă îl primești, te însănătoșești! Însă noi nu ne întindem mâinile
după el, ca să ne vindecăm și să ne împăciuim cugetul. De ce, oare?
Pentru că l-am uitat și l-am nesocotit. „Pentru ce muriți, casa lui
Israil?” - strigă cu durere Sfântul Proroc Iezechiil. /Iez. 18:31; 33:11/
Pentru ce muriți, Creștini, în păcatele voastre? - strigă cu durere
și mai mare către noi Răscumpărătorul Iisus Hristos. Oare nu se
găsește pentru noi izbăvire din moarte? De ce aduceți bucurie vrăjmașului
mântuirii voastre - satana? Oare nu am pus eu în Biserica
mea pocăința cea mult-lucrătoare? „Nu voiesc moartea păcătosului,
ci să se întoarcă păcătosul de la calea sa și să fie viu. Cu întoarcere
întoarceți-vă de la calea voastră cea rea!” /Iez. 33:11/ Aveți în dar
Pocăința, acest bun veșnic, iar ea lucrează cu aceeași putere în toată
vremea vieții, împotriva tuturor păcatelor: curățește orice păcat,
mântuiește pe toți cei ce aleargă la Dumnezeu, chiar de o fac în cele
din urmă clipe dinaintea morții.
85
arhim. SERAFIM
Alexiev
Pentru bolile pământești se găsesc doctorii pământești. Pentru cea
mai cumplită dintre boli, păcatul, există Atotputernicul Doctor
Ceresc și leacuri cerești. Acest Doctor este Hristos. Pentru că fiecare
păcat este o călcare a sfintei legi a lui Dumnezeu, numai acesta, în
minunata sa Atotputernicie poate ierta păcatele.
El poate face ca toate păcatele să se șteargă ca și cum nici n’ar fi
fost. „Și de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le
voiu albi; iar de vor fi ca roșeala, ca lâna le voiu albi,” /Isa. 1:18/ ne
făgăduiește El. Însă, pentru ca toate acestea să se poată împlini, ni se
cere un singur lucru - să ne pocăim cu adevărat.
„Nimeni nu este atât de bun și milostiv” - spune Sfântul Marcu
Ascetul - „precum Domnul, însă El nu iartă păcatele celora ce nu se
pocăiesc” și „vom fi judecați nu pentru mulțimea fărădelegilor, ci
pentru că nu voim să ne pocăim.”
Astfel, Domnul, în atotputernicia sa, poate ierta păcatele omenești.
Însă luați aminte cât de greu este a dobândi milostivirea
dumnezeiască! Dumnezeu a încredințat unor oameni - Apostolii și
urmașii acestora, episcopii și preoții - puterea de a ierta păcatele! De
ce a făcut Dumnezeu astfel? Pentru a face pocăința, prin urmare și
iertarea păcatelor, mult mai apropiată, mai ușoară și mai neîndoielnică!
„Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, ierta-se-vor lor; cărora
veți ținea, ținute vor fi.” /Io. 20:22-23/ „Oricâte veți lega pre pământ,
vor fi legate în cer; și oricâte veți dezlega pre pământ, vor fi dezlegate
și în cer.” /Mat. 18:18/
Cum sânt iertate păcatele? - prin Taina Pocăinței sau a Spovedaniei.
Creștinul, împovărat de păcate, merge la preot, cu pocăință adâncă
în suflet și își mărturisește pe deplin tainele inimii și ale cugetului
său. Preotul, încredințat de pocăința neprefăcută a Creștinului, după
cuvenitele rugăciuni începătoare, îi citește rugăciunea săvârșitoare
a tainei: „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și
86
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
îndurările iubirii sale de oameni, să te ierte pre tine, fiule (fiică) (N),
și să-ți lase toate păcatele. Și eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu
puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în
numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh. Amin.”
În clipa aceea, cele pe care preotul le iartă pe pământ sânt iertate
și în ceruri! Este, oare, o milă mai mare decât aceasta? Nici noi nu
am crede că acestea sânt cu putință, dacă nu ni s’ar fi zis de către
cel ce nici un „păcat n’a făcut, nici s’a aflat vicleșug în gura Lui.”
/I Pet. 2:22/
Păcatul este un mare rău, cu urmări adânci, greu de socotit - muncile
veșnice ale iadului! Iar leacul lui, rânduit de Iisus Hristos, este atât
de simplu! Pare de neînchipuit!...
Așa cum Iisus Hristos le-a zis celor zece leproși: „Mergeți și vă
arătați preoților,” /Lc. 17:14/ iar ei, mergând, s’au curățit, așa și
nouă păcătoșilor ne spune, parcă: și voi sânteți bolnavi de lepră
duhovnicească. Nu vă temeți! Împliniți numai aceasta: Mergeți și
vă arătați preoților.
De vom nesocoti dumnezeiasca milă, spuneți-mi, oare, cât de grele
vor fi pedepsele pe care le vom suferi pentru că nu am lucrat, pentru
mântuirea noastră, puținul care ne-a fost încredințat și este atât de
ușor de săvârșit?
Sfânta Scriptură ne istorisește cum Neeman, căpetenia oștirii Siriene,
suferea de lepră. Auzind el că în ținutul lui Israil se află un proroc al
lui Dumnezeu, Elisei, care îl poate tămădui, a venit la acesta, însoțit
de slugi și cu daruri multe, oprindu-se în fața ușilor lui. Prorocul
cel sfânt nu i-a ieșit în întâmpinare, ci și-a trimis slujitorul să-i zică:
„Mergi de te spală în Iordan de șapte ori, și se va însănătoșa trupul
tău, și se va curăți.” Neeman, însă, auzind cuvintele acestea, s’a
mâniat, spunând: „Iată, ziceam că prorocul acesta va ieși la mine
și va sta, și va chema numele Domnului Dumnezeului său, și va
87
arhim. SERAFIM
Alexiev
pune mâna sa preste loc, și va vindeca lepra. Iar el mă trimite să mă
scald în apa Iordanului! Au doar nu sânt ape mai bune în Siria?” și
s’a dus mânios. Dar slugile lui, apropiindu-se, i-au zis: „Stăpâne, de
ți-ar fi grăit ție prorocul un cuvânt mare, au doar nu l’ai fi făcut? Iar
acum ți-a zis doar să te speli. Oare nu vei putea plini un lucru atât
de lesnicios?” /IV Împ. 5:1-14/
Neeman și-a ascultat slugile, s’a afundat de șapte ori în Iordan -
și trupul i s’a curățit și i s’a înnoit precum cel al unui prunc. Ce
boală grea este lepra! și cât de ușor a tămăduit-o prorocul lui
Dumnezeu! Oare nu tot la fel de ușor se vindecă și cea mai grea
dintre boli - păcatul? Afundă-te în valurile cele adânci ale pocăinței
și harul lui Dumnezeu te va curăți de toate păcatele! Vei ieși din baia
duhovnicească a Tainei Sfintei Spovedanii cu sufletul curat și înnoit
precum cel al unui prunc!
Păcatul l-a făcut pe cel dintâi dintre arhangheli, Lucifer, să cadă din
ceruri! Păcatul i-a gonit pe Adam și Eva din Rai! Păcatul a adus peste
lume potopul! Acest păcat se pregătește să ne despartă și pe noi de
Dumnezeu, pentru veșnicie, și să ne arunce în bezna iadului.
Dacă Dumnezeu ne-ar cere să împărțim toată averea noastră
săracilor,
dacă El ne-ar cere să postim toată viața noastră sau să ne lepădăm
o dată pentru totdeauna de lucrurile și mângâierile pământești,
pentru a ne răscumpăra păcatele și pentru a ne izbăvi de cumplitele
lor urmări - chiar și în aceste împrejurări ar trebui să le împlinim pe
toate, numai ca să scăpăm de muncile cele veșnice ale iadului, către
care ne împinge păcatul. Iar acum priviți ce mântuire ușoară ne-a
gătit Dumnezeu: „Duceți-vă, și vă arătați preoților! Mărturisiți-vă
păcatele înaintea lor! Pocăiți-vă din tot sufletul și vă veți slobozi din
lanțurile păcatului!”
Ce om cu mintea întreagă ar mai nesocoti, după toate acestea,
Spovedania? Ne putem mântui sufletele doar în două feluri: fie fără
88
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
să păcătuim deloc, fie pocăindu-ne pentru păcate. Cum însă între
oameni nu este nici unul fără de păcat, dacă vrem să ne împăcăm
cu Dumnezeu, cu cel pe care-l nesocotim prin încălcarea în fiecare zi
a voii sale celei sfinte, nu ne rămâne decât să ne pocăim neprefăcut
și curat. Altfel nu vom putea vedea chipul lui Dumnezeu, căci în
luminata Cetate cerească nu va intra nimic necurat.
Pricini împotriva spovedaniei
Cât de mare este necurăția noastră?! Căci nu alergăm la spovedanie
ca la un leac minunat nu numai din pricină că o dăm uitării, ci nu
o înfăptuim nici măcar atunci când știm de ea! Ce ar putea fi, oare,
mai necugetat?!
Spovedania ne este atât de folositoare nouă, păcătoșilor, încât
trebuie să spunem cu bărbăție: Fără Spovedanie, nu este pentru noi
mântuire! Avva Isaia mărturisește același cuget, atunci când zice: „De
nu ar fi pocăință, nimenea s’ar mântui. După cum Botezul ne spală
de păcatul cel de la începuturi și de toate păcatele săvârșite până la
el, tot astfel și Pocăința, împreunată cu mărturisirea păcatelor, ne
curăță de toate fărădelegile săvârșite după Botez!”
Noi, însă, nu ne mărturisim, deoarece avem unele împotriviri față
de Spovedanie. Care sânt, de obicei, aceste pricini? Iată-le pe cele
mai de seamă:
1. Unul spune: „Sânt atât de păcătos! Oare poate Dumnezeu să-mi
ierte păcatele?! Nu cred! De aceea nu-mi folosește la nimic dacă mă
spovedesc.” Dacă însă omul se pocăiește cu adevărat, i se pot ierta
toate păcatele.
„Puterea pocăinței se întemeiază pe puterea lui Dumnezeu.
Doctorul este Atotputernic, iar doctoria pe care ne-o dă este la fel de
puternică.” (Sfântul Ignatie Briancianinov)
89
arhim. SERAFIM
Alexiev
Sfântul Ioan Gură de Aur, cugetând la minunatele urmări ale
pocăinței nefățarnice, spune: „Pocăința este un leac ce nimicește
păcatul. Ea este dar ceresc, putere minunată, care prin harul lui
Dumnezeu înfrânge asprimea și tăria legilor. Ea pe toți îi primește șii
schimbă. Nu gonește pe risipitor, nici pe curvă, nu se îngrețoșează
de cel bețiv, nici de idololatru, nu nesocotește pe clevetitor, nu
asuprește pe hulitor, nici pe cel mândru - ci pe toți îi înnoiește, căci
foc mistuitor este pentru curățirea păcatelor.”
Rana și leacul sânt păcatul și pocăința.
Să nu-mi spui: mult am păcătuit, cum putea-voi, oare, a mă
mântui? Tu nu poți, dar Dumnezeul tău poate, și poate astfel,
încât va pierde toate păcatele tale. Ascultă cu grijă cuvintele mele:
Dumnezeul tău așa îți curăță păcatele, încât nici o pată nu rămâne
din ele, și, făcându-te iarăși sănătos, îți dăruiește chipul cel bun, și,
izbăvindu-te din pedeapsa de moarte, El îndreaptă, făcându-l pe
cel ce a greșit asemenea cu cel drept, fără de păcat. Căci el pierde
păcatul și face ca păcatul să piară, ca și cum niciodată n’ar fi fost.
Dar este oare cu putință, vei spune, să se mântuiască cel ce se
pocăiește? De bună seamă! Dar eu mi-am petrecut viața întreagă
în păcat: de mă voi pocăi, mântui-mă-voi, oare? Negreșit! Cum
se întâmplă aceasta? Prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Să
nădăjduiesc eu, oare, ca pentru pocăința mea să-mi ierte Dumnezeu
păcatele cele grele? De-ar fi numai pocăința ta, cu adevărat ar trebui
să te cutremuri; dar pocăința se unește cu milostivirea lui Dumnezeu.
Iar milostivirea lui Dumnezeu nu are margini și cuvintele nu pot grăi
bunătatea sa. Fărădelegea ta are hotar, leacul împotriva ei, însă, biruie
orice hotar. Fărădelegea ta este greșeală omenească - milostivirea lui
Dumnezeu este de negrăit. Pentru aceea, nădăjduiește că va covârși
păcatele tale.
De ar cădea în mare o scânteie, se va aprinde, oare, aceasta? Se va
90
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
înălța ea, oare, din mare? Iată, precum este scânteia pentru mare, așa
este păcatul pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu - ba chiar nici
atât, ci mult mai puțin. Marea, oricât de întinsă ar fi, are un capăt, pe
când iubirea de oameni a lui Dumnezeu nu are margini.
2. Un altul spune: „De ce să mă spovedesc? Eu nu am nici un
păcat mare. Să se mărturisească cei ce au ucis, au jefuit, au săvârșit
nelegiuiri sau vreun altfel de păcat.”
Această pricină împotriva spovedaniei este cu totul potrivnic celui
dintâi. În cea dintâi împrejurare, omul nu crede că va fi iertat din
pricina apăsătoarei conștiințe a păcătoșeniei sale, iar aici lipsește
orice conștiință a păcătoșeniei.
„Nu am păcate mari...” Dar este, oare, cu adevărat așa? Dacă un om
stă mai multă vreme închis într’o cămăruță, se obișnuiește cu aerul
stricat și nici nu simte cât este de neplăcut. Însă de va intra cineva
de afară, nu va putea răbda duhoarea adunată în cameră și va ieși
îndată.
Să răspundă cei ce spun „Nu am păcate mari” dacă îl au pe Hristos
în inima lor? Acestuia îi place să locuiască în inimi curate. Sânt,
însă, inimile lor curate? Greu de zis! Ei se închipuie curați, însă
închipuirile nu pot fi luate drept adevăr. „De vom zice că păcat nu
avem, pre noi înșine înșelăm și adevăr nu este întru noi.” /I In. 1:8/
Și acolo unde este minciuna, nu se află Hristos!
Ce este, atunci, de făcut? Să ne spovedim. „De vom mărturisi
păcatele noastre, credincios este și drept (Domnul), ca să ierte nouă
păcatele și să ne curățească de toată nedreptatea.” /I In. 1:9/
Sfinții Părinți ne învață că anevoie lucru este pentru om să-și vadă
păcatele. Acest lucru se tâlcuiește prin orbirea pe care-o pricinuiește
diavolul. Avva Isaia spune: „Când omul se desparte de cel ce se află
de-a stânga sa, adică de părtășia cu dracii și de ascultarea sfaturilor
lor, atunci își va vedea păcatele,
înaintea lui Dumnezeu, în toată
91
arhim. SERAFIM
Alexiev
amănunțimea lor; atunci îl va cunoaște pe Hristos. Însă omul nu-și
poate vedea păcatele dacă nu se rupe de ele, printr’o despărțire plină
de trudă și întristare. Cei ce au ajuns la această stare, au aflat lacrămile
și rugăciunea. Amintindu-și de prietenia lor vicleană cu patimile, ei
nu îndrăznesc să-și îndrepte privirea către Dumnezeu și neîncetat
petrec în zdrobirea sufletului.”
Dacă vederea păcatelor proprii ar fi fost ceva ușor, atunci Sfântul
Efrem Sirul nu s’ar mai fi rugat cu aceste cuvinte: „Așa, Doamne
Împărate, dăruiește mie, ca să văz păcatele mele.” Nici Sfântul
Ioan din Kronstadt nu ar fi spus: „Este, cu adevărat, un dar de la
Dumnezeu să-ți vezi păcatele în mulțimea și josnicia lor.” Astfel, cei
ce socotesc că nu au păcate mari sânt, de fapt, orbi. Ei ar trebui să
se roage lui Dumnezeu ca să le dăruiască vederea păcatelor lor și ca
să-i izbăvească de această pierzătoare neștiință ce i-a cuprins, cum
că n’ar avea păcate mari. Chiar de le-ar fi păcatele precum firele de
praf, dacă nu se vor curăți prin spovedanie neîncetată, acestea se vor
aduna și vor murdări cămara inimii, încât Înaltul Oaspete Ceresc nu
va mai putea intra în ea.
Păcatele mărunte sânt adesea mult mai primejdioase decât cele mai
mari nelegiuiri, căci cele din urmă apasă greu cugetul și vor fi în
cele din urmă răscumpărate, mărturisite, îndreptate și șterse, pe
când păcatele mărunte nu apasă sufletul în chip anume, însă au o
însușire ucigătoare - îl fac nesimțitor față de harul lui Dumnezeu
și față de mântuire. Mai puțini oameni au pierit răpuși de fiarele
sălbatice, decât
de microbii cei mici și nevăzuți cu ochiul liber.
Păcatele mărunte, fiind socotite neînsemnate, sânt adeseori, din
nebăgare de seamă, trecute cu vederea. Ele sânt lesne uitate și,
pe deasupra, slăbesc cugetul moral și nasc în om cel mai cumplit
obicei - deprinderea de a păcătui. Astfel, păcătosul cel vrednic de
milă ajunge la înșelarea de sine cum că nu este păcătos, că în el totul
92
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
se află în rânduială, pe când, de fapt, nu este altceva decât un jalnic
și vrednic de milă rob al păcatelor. Păcatele mărunte nasc în viața
duhovnicească a omului un adevărat pustiu. Așa după cum pendula
de pe perete se oprește din pricina depunerii prafului mărunt, la fel
și pulsul duhovnicesc al omului se stinge treptat sub stratul gros
de păcate mărunte, lăsate să se adune. Pentru ca să pornească din
nou ceasul, trebuie curățat praful. Pentru ca omul să se însuflețească
spre o viață duhovnicească, trebuie să-și spovedească și cele mai
mici păcate.
3. Al treilea zice: Toate acestea sânt adevărate. Dar de ce să mă
mărturisesc, când știu că voi păcătui din nou? Are, oare, vreun rost
o astfel de spovedanie? Sânt de părere că trebuie să te mărturisești,
dar după aceea trebuie să nu mai greșești defel!”Această pricină
împotriva spovedaniei cuprinde un lucru foarte adevărat, dar și
unul neadevărat. Adevărată, aici, este dorința de a nu mai greși după
spovedanie. Toți sântem, însă, niște oameni slabi și nu putem ajunge
dintr’odată la o astfel de statornicie, care face cu neputință căderea în
păcate voite. Ce vom zice, atunci? Dacă nu putem ajunge dintr’odată
la o asemenea tărie în virtute, să ne supunem, oare, patimii? Să
încetăm, oare, să ne mai spovedim? Cum este mai bine - să zaci în
noroiul mlaștinii duhovnicești sau să te ridici după fiecare cădere și
să-ți urmezi drumul înainte, cu nădejdea că poate, odată, vei ajunge la
limanul cel neclintit și preafrumos al virtuții? Dacă nu te spovedești,
rămâi în noroi. Dacă, însă, te spovedești, te ridici din noroi și te cureți
de el. „Dar de ce să mă mai ridic, dacă mâine voi cădea iarăși?,” spui
tu. Numaidecât ce-ai căzut, ridică-te! Ia-o de la capăt în fiecare zi!
Este mult mai bine așa, decât să uiți să te mai ridici.
„Un tânăr călugăr l-a întrebat pe marele nevoitor Avva Sisoe, zicând:
«Ce voi face, avvo, că am căzut?» A răspuns lui bătrânul: «Scoalăte
iarăși.» Zis-a fratele: «M’am sculat, și iarăși am căzut.» Și a zis
93
arhim. SERAFIM
Alexiev
bătrânul: «Scoală-te iarăși și iarăși.» Deci a zis fratele: «Până când?»
Zis-a bătrânul: «Până la sfârșitul vieții.»”13
Noi toți, cei ce vrem să ne îndreptăm, dar cădem necontenit în
vechile păcate, înșelați fiind de diavolul, trebuie să ne întipărim în
minte acest sfat înțelept. De fiecare dată când cădem în vreun păcat,
să ne sculăm. „Scularea” noastră este Sfânta Spovedanie.
„Dar de ce să ne jucăm de-a căzutul și de-a ridicatul?” se întreabă
unii. O, însă acesta nu este un joc, ci o luptă, cu un rost foarte
însemnat! Dacă cădem, oameni neputincioși fiind, dar mereu
ne ridicăm, este cu putință ca moartea să ne afle îndreptați - și,
astfel, ne vom mântui. Dar dacă nu vrem să ne ridicăm, atunci
neîndoielnic moartea ne va afla zăcând în noroi. Atunci vom fi
pierduți, pentru vecie!
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Pocăința deschide calea omului
către cer, îl poartă în Rai, îl înfrânge pe diavol. Ești păcătos? Nu
deznădăjdui! Dacă păcătuiești zi de zi, adu pocăință! Atunci când
aflăm într’o casă veche locuri putrede, le primenim, fără să încetăm
însă de a ne îngriji de ele. Astfel trebuie să cugeți și despre sine: dacă
te-ai scârbit astăzi cu păcatul, curățește-te degrab prin pocăință.”
Pentru spălarea necurățiilor trupești, Dumnezeu ne-a dat apa. Iar
pentru spălarea necurățiilor sufletești, Dumnezeu ne-a dăruit harul
Sfintei Taine a Spovedaniei. Orice om care-și murdărește mâinile se
spală. Nimeni nu spune: „Nu mă voi mai spăla pe mâini, căci oricum
mă voi murdări!” Pentru ce, atunci, mulți oameni zic: „Nu mă voi
mărturisi, căci mâine iarăși voi păcătui.” Este limpede că vrăjmașul
mântuirii noastre ne îndeamnă să nu ne curățim sufletele, pentru a
putea pune stăpânire pe ele.
Noi, însă, nu ar trebui să plecăm urechea la astfel de îndemnuri
13 „Începutul slovei S, Pentru Avva Sisoe,” cap. 38, p. 230, în Patericul, Editura
Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba-Iuliei, 2003. (n. ed.)
94
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
diavolești, ci să ne spovedim des, căci deasa spălare va naște în noi
gustul pentru curăție.
Încercați să vă lăsați casa nemăturată, necurățată, neaerisită
vreme de un an! Oare nu va ajunge o adevărată cocină? Iar acum
gândiți-vă ce a ajuns sufletul celui ce nu un an, ci de douăzeci, de
patruzeci, de șaizeci sau de șaptezeci de ani nu și-a mai curățit
sufletul, prin spovedanie!...
4. Un al patrulea zice: „Eu mă mărturisesc înaintea lui Dumnezeu.
Ce nevoie am să mă duc la preot?”
Dar dacă nu este nevoie să mergi la preot, nu te duce! Caută,
atunci, spre Dumnezeu să te boteze El de sus, nemijlocit. El să te
mirungă, El să te cunune, El să-ți săvârșească Sfântul Maslu, El să
te împărtășească într’o liturghie cerească, în chip nemijlocit. Însă tu
nu te aștepți la așa ceva. De ce ești, așadar, nestatornic? De ce pentru
toate celelalte taine te duci la preot, iar numai când este vorba de
Taina Spovedaniei spui: „N’am nevoie de preot; eu mă mărturisesc
direct lui Dumnezeu?” Nu-ți dai seama, oare, că așa te înșală vrăjmașul?
Dumnezeu a rânduit preoții ca să săvârșească Sfintele Taine,
și prin ele să primim harul cel ceresc și atotmântuitor. Și mântuirea
este taină. Dacă te mărturisești înaintea lui Dumnezeu, bine faci,
căci îți pui în mișcare cugetul, pomenești păcatele și poate chiar
verși lacrimi pentru ele. Însă, cu toate acestea, nu primești încă harul
cel dumnezeiesc al iertării. Să stai și să te gândești la cum, în ziua
cea neînserată a Împărăției cerești, cei bineplăcuți lui Dumnezeu se
împărtășesc din cerească Împărtășanie, însă tu nu te împărtășești
cu adevărat, oricât de mult ți-ai smeri gândurile, până când nu vei
primi Sfânta Împărtășanie văzută. Așa și aici, pe lumea aceasta, dacă
nu vei merge la preot, căruia Însuși Iisus Hristos i-a dat puterea să
lege și să dezlege păcatele, oricât te-ai mărturisi înaintea lui Dumnezeu,
nu vei primi iertare. Căci Dumnezeu însuși a binevoit să spună
95
arhim. SERAFIM
Alexiev
preoților: „Cărora veți ierta păcatele, iertate vor fi.” Pe lângă aceasta,
mărturisirea înaintea preotului are o uriașă însemnătate pedagogică.
Ne smerește. Ne tămăduiește de mândrie, ne face să ne rușinăm
pentru păcate spre mântuirea noastră, ne însuflă rușine și teamă,
ne ferește de păcatele viitoare. Atunci când păcătuim înaintea Atotputernicului
Dumnezeu, nu ne rușinăm de El, căci nu-l vedem. La
fel, atunci când ne mărturisim înaintea lui Dumnezeu, o facem cu
ușurință, căci nu-l vedem pe Dumnezeu și este ca și cum am vorbi
cu noi înșine. Dar cât de mare este stânjeneala ce ne cuprinde când
ne mărturisim preotului!
Cel ce s’a supus rânduielii Bisericii și s’a mărturisit preotului
duhovnic, cu greu se va învoi să repete păcatele, când se va gândi
că din nou va trebui să le mărturisească la spovedanie (Sfântul Ioan
Scărarul, Scara). Mântuitorul Iisus Hristos a rânduit cu dumnezeiască
înțelepciune ca pocăința noastră să se facă înaintea unui preot, care
este martor al lui Dumnezeu.
„Dar cum poate preotul să ierte păcatele?,” mă întrebi. Poate, căci
așa a rânduit Dumnezeu. „Dar nu este și preotul un om păcătos?”
Dacă este păcătos, ce ai de tu de pierdut? El este păcătos pentru
sine și va da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele sale.
Sfintele Taine pe care el le săvârșește nu încetează să lucreze asupra
ta din pricina păcătoșeniei sale, dacă le primești cu credință și
smerenie. Oare se întinează raza de soare când luminează noroiul?
La fel, nici harul lui Dumnezeu nu pierde nimic dacă este înmânat
chiar și printr’un slujitor întinat de păcate. El se va lipsi de har în
ziua judecății, din pricina nevredniciei lui, însă, tu, primind prin el
harul dumnezeiesc, nu te vei lipsi de el - dacă te arăți vrednic.
„Dar, oare, preotul nu va vinde taina păcatelor mărturisite de
mine?” Nu! Nici un preot nu are dreptul să descopere ce a auzit
la spovedanie. El este dator să ducă taina spovedaniei cu el în
96
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
mormânt. De aceea, să nu te temi că rușinea păcătoșeniei tale va fi
făcută cunoscută lumii.
Ține minte, însă, că de vei fugi de spovedanie temându-te pentru
cinstea ta, te vei acoperi de rușine de unul singur. Dacă îți este rușine
să-ți recunoști slăbiciunile înaintea unui om, toți vor vorbi despre
ele! Aceasta este o lege duhovnicească. Oamenii ne simt neajunsurile,
oricât de mult ne-am strădui noi să le tăinuim. Dacă le mărturisești
înaintea unuia, Dumnezeu, pentru smerenia ta în fața acestui singur
martor, te va păzi în fața celor mulți cu harul său! Dacă, însă, îți vei
feri renumele în fața duhovnicului, cinstea ți se va zdruncina înaintea
tuturor! Pocăiește-te doar înaintea unuia singur! Spovedania ta te
va învăța cum să lupți cu patimile. Iar de vei lupta cu adevărat cu
ele, cei mulți nu le vor afla. Și tu, cu ajutorul lui Dumnezeu, te vei
tămădui înainte de a te fi acoperit de rușine. Însă dacă nu vrei să te
tămăduiești prin spovedanie, îți vei supune aici renumele batjocurei,
iar la înfricoșata judecată te vei rușina înaintea întregului cosmos!
5. Un al cincilea zice: „Eu merg la preot doar ca să-mi citească
rugăciunea de dezlegare.”
Aceasta este cea mai obișnuită nesocotire a Sfintei Spovedanii!
Ce înseamnă „rugăciune de dezlegare?” Este o rugăciune pentru
iertarea păcatelor. Creștinul merge la preot și, fără să-și mărturisească
păcatele, îl roagă pe acesta: „Părinte, citiți-mi, vă rog, molitva de
dezlegare!” sau „rugăciunea de iertare!,” iar preotul pune epitrahilul
pe capul celui ce se căiește și îi dezleagă fărădelegile pe care nu și
le-a mărturisit, ci le-a tăinuit.
Încetează, slujitor al lui Dumnezeu! Ce faci? știi tu oare ce păcate
ascunde acest suflet, ca tu să le ierți cu atâta ușurință? Mare este
răspunderea pe care o porți înaintea lui Dumnezeu! Dacă ți se ascunde
un păcat de moarte, iar tu îngădui Creștinului cu ușurătate să ia Sfânta
Împărtășanie, oare, nu vei grăbi, astfel, pierzania sufletului său? Oare
97
arhim. SERAFIM
Alexiev
nu știi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Drept aceea, oricarele va
mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie,
vinovat va fi trupului și sângelui Domnului.” /I Cor. 11:27/
De ce nu-l cercetezi pe credincios? De ce dai cele sfinte păcătosului
ce nu s’a pocăit? Și Iuda, la Cina cea de Taină, s’a împărtășit
împreună cu ceilalți Apostoli, dar nepocăit fiind, în locul harului lui
Dumnezeu, s’a sălășluit în el satana. Vrei să faci un al doilea Iuda
din Creștinul cel necugetat, care pășește spre a-l primi pe Hristos
fără mărturisire, ci numai cu o rugăciune de dezlegare? Mai curând
oprește-l de la Dumnezeiasca Împărtășanie pe cel nepregătit, până
ce se va pocăi și se va mărturisi, decât să-i dai foc și osândă!
Citirea doar a rugăciunii de dezlegare este cea mai mare greșeală!
Înseamnă înșelarea lui Dumnezeu și înșelarea sinelui. Anania și
Safira au plătit necinstita lor încercare de a minți Duhul Sfânt cu
viața. /F. Ap. 5:1-10/ Nu te amăgi, Creștine! Preotul nu-ți poate ierta
păcatele până ce nu le spovedești! El nu-ți poate dezlega legăturile
cugetului până ce nu le va atinge. În acest caz, nici o rugăciune „de
dezlegare,” care adoarme cugetul, nu-ți va fi de folos. Ori ți-ai spovedit
păcatele și ai primit iertare pentru ele, ori nu le-ai spovedit - și ele
ți-au rămas în suflet. Dacă te-ai putea spăla fără să te atingi de apă,
atunci te-ai putea curăți și de fărădelegi fără să le mărturisești.
Citirea unei simple rugăciuni de dezlegare, pentru a-ți odihni
cugetul, este un păcat atât pentru preot, cât și pentru mirean - căci
la temelia ei stă înșelăciunea și minciuna. Acest obicei nu duce la
însănătoșire duhovnicească, ci la o păcătoșenie și mai mare.
Cineva suferă de o boală fără leac. Se știe fără îndoială care este
boala, se știe și care este doctoria care-i poate veni de hac. Însă,
deoarece este amară, bolnavul cere s-o ia cu ceva bun la gust. Așa
că doctorul îi dă bolnavului morfină pentru liniștirea durerilor ori
vreun sirop dulce, dar nefolositor. Se va înzdrăveni, oare, în felul
98
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
acesta, cel bolnav? Nicicând! Atunci cine va purta răspunderea
pentru moartea lui? Însuși bolnavul, de unul singur, căci a vrut
siropuri dulci, amăgindu-se astfel, iar doctorul, care ar fi știut ce trebuie
să-i dea, pentru a-i fi pe plac, nu i-a dat.
De curând, o bună Creștină, cu educație aleasă, mi-a adeverit cele
ce urmează: „Mă pregătisem pentru Sfânta Împărtășanie. Am mers
la biserică și l-am căutat pe preotul paroh ca să mă spovedesc, însă
acesta era foarte ocupat; iar, după cum se părea, nici starea lui nu era
una foarte bună. M’a întâmpinat cu o oarecare tulburare: „Pentru
ce-ai venit? Să-ți spovedești câteva păcate mărunte, mereu aceleași?
Tu n’ai greșeli foarte mari în fața lui Dumnezeu. Vino să-ți citesc
molitva
de dezlegare!” - „Dar eu vreau să mă spovedesc, mă apasă
ceva!” - „Nu’i nevoie! Îngenunchează!” Eu m’am supus, iar el mi-a
citit rugăciunea de dezlegare. M-am ridicat și am plecat. În suflet,
însă, nu am simțit nici o ușurare! Greutatea rămăsese acolo și, parcă,
mă chinuia și mai rău. Ajunsă în mijlocul bisericii, am vrut să mă
întorc la preot, dar el era ocupat cu alți credincioși. A sosit vremea
de Împărtășanie, dar eu n’am îndrăznit să mă cuminec, fiindcă nu-mi
simțeam cugetul împăcat.
În Duminica următoare, m’am dus la o altă biserică. Acolo m’am
spovedit și m’am împărtășit. Mare a fost bucuria pe care am simțit-o
după spovedanie. Abia atunci m’am simțit în pace.”
Pravile pentru o spovedanie mântuitoare
Toți Creștinii, fără osebire, dacă vor să se mântuiască, trebuie să-și
mărturisească greșelile. Dar cum trebuie făcută spovedania curată,
după rânduială? Mulți nu știu. Iată de ce este nevoie a vorbi în
amănunt despre această chestiune. Ne vom opri aici asupra
următoarelor trei momente ale spovedaniei:
99
arhim. SERAFIM
Alexiev
Ce trebuie să facem înainte de a merge la duhovnic.
Ce trebuie să facem când am ajuns la duhovnic.
Ce trebuie să facem când ieșim de la duhovnic.
Ce trebuie să face m înainte de a merge la duhovnic ?
Dintre Apostolii lui Hristos, cel dintâi și cel din urmă au păcătuit
greu. Petru s’a lepădat de Hristos, Iuda l-a vândut. Însă Petru a
fost iertat, iar Iuda a pierit. Petru a primit din nou vrednicia de
Apostol, iar asupra lui Iuda apasă și astăzi osânda veacurilor.
Ce l-a mântuit pe Petru și ce l-a pierdut pe Iuda? Ce trebuia să
facă acest nefericit? Era nevoie, oare, ca după ce a săvârșit păcatul
să-l mărturisească? Dar iată că, la prima vedere, el se spovedește
arhiereilor și bătrânilor, spunând: „Păcătuit-am vânzând sânge
nevinovat” /Mt. 27:4/ - și, o dată cu mărturisirea, înapoiază și
cei treizeci de arginți. Nu ajunge aceasta? Din nefericire, nu! O
spovedanie deșartă nu mântuiește! Alături de inima zdrobită,
mai este nevoie și de credința vie în mila lui Dumnezeu. Iar Iuda
a deznădăjduit de mântuirea sa. De aceea, după mărturisire s’a
dus și s’a spânzurat. Trupul lui a rămas atârnat de un copac, iar
sufletul i s’a dus la muncile iadului. Sfântul Petru n’a făcut așa. El
s’a lepădat de trei ori de Hristos, de Învățătorul și Făcătorul său de
bine, în curtea lui Caiafa: „Nu știu pre omul acesta.” /Mt. 26:74/
Însă, după a treia lepădare, auzind cântecul cocoșului, și-a adus
aminte de zisele de mai-nainte ale lui Hristos, și-a cunoscut păcatul,
și-a zdrobit inima, a ieșit din curtea aceea, s’a depărtat degrabă
de slugile mai-marelui preoților și - lucrul cel mai însemnat! - a
început să verse cu amar lacrimi, lacrimi de pocăință neprefăcută,
vie și adâncă. După o predanie a Bisericii, toată viața sa, atunci
când auzea cântecul cocoșului, Sfântul Apostol Petru își amintea
100
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
de păcatul său cel greu și ochii
i se preschimbau în două izvoare
de lacrimi ale celei mai adânci pocăințe. El n’a deznădăjduit, s’a
încrezut în milostivirea lui Dumnezeu și, astfel, s’a mântuit.
Prin aceasta, Sfântul Petru ne-a lăsat o învățătură vie despre condiția
cea mai însemnată pe care trebuie să o plinim dacă vrem să ne
întoarcem iarăși la Dumnezeu, după ce am căzut în păcat. Aceasta
este credința în milosârdia lui Dumnezeu, care risipește toată
deznădejdea. Dumnezeu este dragoste. Oricât de greu ar fi păcatul
nostru, El ni-l va ierta, numai de vom avea inimă zdrobită.
Chiar de ar fi păcatele noastre înalte cât munții, se vor scufunda în
marea cea mare a milei lui Dumnezeu. Cel ce deznădăjduiește, însă,
este pierdut. Deznădejdea este biruința diavolului. Să ne păzim,
așadar, îndeosebi de deznădejde, căci dacă ne pierdem nădejdea,
nimeni nu ne mai poate mântui.
Să ne facem următori Sfântului Apostol Petru și în alt chip. Când
și-a cunoscut păcatul, el a ieșit din acea curte blestemată a maimarelui
preoților, în care s’a lepădat de Hristos. Și tu, frate sau soră,
de vrei să te spovedești și să te întorci la Dumnezeu, ieși din acea
curte blestemată a păcatului, în care te-ai aflat până acum și în care,
din pricina a tot felul de îmboldiri, nu de trei ori, ci de treizeci și
trei de ori pe zi te-ai lepădat de Hristos! Ieși de acolo și cu trupul, și
cu inima, și cu mintea ta! Petru s’a depărtat de slugile mai-marelui
preoților. Lipsește-te și tu de tovărășia cu acei oameni care te învață
păcate sau, fără să vrea, ți se fac sminteală.
Dar învățătura cea mai de seamă pe care o tragem din purtarea
Apostolului ce s’a pocăit este aceasta: rămânând singur, Sfântul
Apostol Petru a cugetat întru sine, a trăit din nou groaza păcatului
său și, din adâncă pătimire lăuntrică, a început să plângă cu amar.
Și tu, când te pregătești să mergi la duhovnicul tău, nu te duce fără
a te pregăti mai-nainte. Îndepărtează-te, mai întâi, și tu de tumultul
101
arhim. SERAFIM
Alexiev
vieții de zi cu zi, lasă-ți toate celelalte griji, adună-ți gândurile, fă o
rugăciune scurtă, dar din inimă, și adă-ți aminte de toate păcatele -
chiar să le scrii pe o foaie de hârtie, ca nu cumva când vei merge să
le mărturisești, în tulburarea ta, să uiți din ele și să rămâi necurățit.
Amintește-ți cele zece porunci dumnezeiești, cercetează-te dacă nu
cumva le-ai călcat, ia aminte dacă nu cumva ai săvârșit vreun păcat
de moarte, scrutează-ți cugetul, osândește-te pe tine însuți, plângi
pentru căderea ta - și, în această stare, mergi la preot! Să fii atunci
încredințat că vei primi iertare adevărată, căci „inima zdrobită și
smerită, Dumnezeu nu va defăima.” /Ps. 50:18/
Întristarea pricinuită de păcatele pe care le-am săvârșit este cu totul
de trebuință, dacă vrem să primim iertare de la Dumnezeu. Și tocmai
aceasta înseamnă pocăința - a vărsa lacrimi, a cerca o durere adâncă
pentru căderile tale. După mărturia Sfântului Isaac Sirul, Dumnezeu
primește pătimirea noastră întru pocăință ca pe o nevoință. Iată,
așadar, ce trebuie să facem înainte de a merge la duhovnic.
Ce trebuie să face m când merge m la duhovnic ?
Aici este nevoie să facem următoarele:
Să luăm aminte că am venit în spitalul lui Hristos, unde doctorul
văzut este preotul, iar cel nevăzut este Însuși Hristos.
Să ne mărturisim păcatele fără rușine mincinoasă.
Să nu căutăm îndreptățiri pentru ele.
Să nu ascundem, în chip voit, absolut nimic.
Să nu ne mărturisim folosind expresii generale, care nu înseamnă
nimic.
Să spunem fără amănunte, dar întocmai, felul fiecărui păcat
săvârșit.
Să nu descoperim păcatele altora și să trecem sub tăcere, pe cât ne
102
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
este cu putință, numele celor care ne-au împins spre păcat sau pe ale
celor care, din vina noastră, au păcătuit împreună cu noi.
Să nu ne lăudăm înaintea duhovnicului cu vreo virtute pe care o
avem.
Să nu aruncăm vina pe ceilalți, ci să o luăm numai asupra noastră.
Să avem dorința adevărată ca să nu mai păcătuim de acum înainte.
Când mergem la spovedanie, intrăm în bolnița lui Hristos. Aici
însuși Dumnezeu este Doctorul, căci numai El poate să dea și să
ia viața, să judece și să mângâie, să pedepsească și să ierte. Preotul
este numai un martor și un împuternicit al lui Dumnezeu. De aceea,
drepți stând înaintea preotului, în chip văzut, și înaintea lui Însuși
Hristos, în chip nevăzut, se cuvine să ne apropiem cu cutremur de
taina cea mare a curățirii duhovnicești! Preotul ascultă spovedania,
iar Dumnezeu o primește. Preotul va cerceta sufletul, iar Dumnezeu
îl va tămădui. Preotul va arăta leacurile, iar Dumnezeu va săvârși
minunea înnoirii duhovnicești.
Ia aminte, Creștine, la ce spital ai venit, ca nu cumva din ușurătatea
cugetului sau din nesocotință, din necunoaștere sau din frică
necuvenită să pleci nevindecat!
Dacă cu adevărat ai frica lui Dumnezeu, fii neînfricat când îți
spovedești păcatele tale! Nu te teme! Judecătorul înaintea căruia
te afli este nemăsurat de milostiv! El este înfricoșat doar pentru
cei ce nu se tem de El și în ușurătatea cugetului lor nu vor să se
pocăiască.
Spovedania ta trebuie să fie lipsită de rușinea cea mincinoasă. În
această lume, aproape fiecare dintre noi trăiește într’o fățărnicie
fariseică. Noi sântem într’un fel, dar vrem să trecem drept altcineva
înaintea celorlalți. Nu ne arătăm în afară așa cum sântem în lăuntru.
Vrem ca oamenii să aibă despre noi o părere bună, de aceea ne
ascundem cele rele și ne arătăm cele bune. Și dacă nu avem calități,
103
arhim. SERAFIM
Alexiev
ne lăudăm cu virtuți închipuite. De aceea, adesea veți întâlni în viață
oameni care au bunătatea întipărită pe chip, dar nu și în inimă. Oare
nu așa ne înșelăm în viață aproape toți - unii pe alții? Dar se cade să mai
mințim și atunci când ne găsim la spovedanie? Este adevărat, nu-i
ușor să te înfățișezi duhovnicului tău ca un păcătos, când înaintea
oamenilor pari bun. Este rușinos să-ți descoperi neajunsurile. Dar
cum te vei vindeca, dacă-ți tăinuiești boala? Când te duci la doctor
să te consulte, îți învingi rușinea și astfel îți tămăduiești trupul. De
ce te rușinezi atunci când mergi la preot, ca să-ți vindeci sufletul? Nu
vezi, oare, că rușinea este o piedică în calea mântuirii tale? De aceea,
alungă-ți rușinea și ține-te de hotărârea luată! Trebuie să te rușinezi
când păcătuiești, nu când îți mărturisești păcatul! Dumnezeu a legat
rușinea de păcat, iar curajul de spovedanie. Nu-l asculta pe diavol,
care răstoarnă rânduiala lui Dumnezeu și-ți insuflă rușine atunci
când vrei să spovedești păcatele și curaj atunci când le săvârșești.
El le-a întors pe toate cu susul în jos, spre a te duce la pierzanie!
Odată, vestitul Socrate, trecând pe o uliță din Athena, și-a zărit unul
dintre ucenici ieșind din casa unei desfrânate. Tânărul s’a rușinat la
vederea învățătorului său și s’a tras iute înapoi, ca să se ascundă.
„Tinere,” i-a zis atunci Socrate, „nu este rușine atât de mare să
ieși dintr’o casă ca aceasta, cât este rușinea să stai într’o astfel de
casă!” O, Creștine! voi spune eu, nu este o rușine atât de mare să-ți
vădești păcatul la spovedanie, cât este rușinea să rămâi în el, adică
să-l tăinuiești de duhovnicul tău. Sfântul Vasilie cel Mare grăiește:
„Păcatul tăinuit este o boală netămăduită a sufletului.” Cum vei
putea să te vindeci de boala ta, dacă o ascunzi de doctor?
Unii se rușinează să se spovedească, deoarece se află în slujiri și sânt
persoane de vază. Luați aminte, însă, la pilda Episcopului Potamie!
„El avea o vârstă vrednică de cinstire, era vestit pentru virtuțile
sale, pildă de înțelepciune. Dar s’a întâmplat să cadă în păcat. Însă
104
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
s’a ridicat de îndată și s’a gândit să se pocăiască în fața sinodului
episcopilor ce urma să se adune curând în orașul său. Când a început
soborul, prea-cinstitul Episcop Potamie a fost ales întâi-stătător al
acestuia. El a început să simtă în inima sa o cumplită luptă între
rușine și zdrobirea sinceră. „Potamie,” îi grăia de o parte rușinea,
„oare te vei spovedi public?” „Potamie,” îi striga de cealaltă parte
inima zdrobită, „pentru ce mai zăbovești și nu săvârșești ceea ce
ai în cuget?” „Nu îți este rușine de oameni?” îi șoptea rușinea. „De
Dumnezeu să te rușinezi!” îl povățuia zdrobirea inimii. „Dar tu ești
arhiereu! Vei face sminteală! îi insufla rușinea. „Tocmai de aceea,
fiindcă ești arhiereu, trebuie să dai lumii o pildă de seamă!” îi striga
zdrobirea inimii. La sfârșit aceasta a câștigat, iar rușinea s’a dat la
o parte. Potamie s’a sculat de pe scaun și și-a mărturisit înaintea
tuturor păcatul. Chiar și îngerii din ceruri s’au minunat de această
mărturisire!”
Dacă un arhiereu nu s’a rușinat să-și spovedească păcatul înaintea
unui întreg sobor, pentru ce ne vom rușina noi să ne spunem păcatele,
în chip tainic, înaintea unui slujitor al lui Dumnezeu? Atunci când
le-ai mărturisit, ele au încetat să mai fie păcate. Când David și-a
mărturisit păcatele înaintea lui Nathan, a auzit de îndată mângâierea:
„Și Domnul au iertat păcatul tău, nu vei muri.” /II Împ. 12:13/ Iar
păcatul nemărturisit rămâne o rană nevindecată și a sufletului. De
aceea, să ne mărturisim cu îndrăzneală!
Când ne aflăm de bunăvoie la judecata spovedaniei, nu trebuie
să căutăm îndreptățiri pentru păcatele noastre. Să ne muncim de
bunăvoie cu mustrarea de sine! Acest chin este răscumpărător!
Să roșim de strâmtorare! Aruncate în flăcările mustrării de sine,
păcatele noastre vor arde. Dar dacă vom căuta să ne dezvinovățim,
să ne îndreptățim, mărturisirea noastră nu mai este mântuitoare. Ce
înseamnă spovedania? Pocăință! Și, cu adevărat, cel ce se pocăiește
105
arhim. SERAFIM
Alexiev
știe un singur lucru - să plângă și să ceară milă. Dacă caută să se
îndreptățească, să viclenească, toată așezarea lui spre pocăință va
pieri. Starea de pocăință este ceva temeinic în Taina Spovedaniei!
Trebuie să amintim toate acestea deoarece sânt mulți Creștini care
se mărturisesc și caută să se îndreptățească cu ceva pe sine. Chiar
dacă-și spun păcatul, tot mai caută să îi micșoreze însemnătatea și
să-l ușureze, tot mai caută circumstanțe atenuante pentru vina lor,
ca să pară mai puțin vinovați! Ei trebuie să știe că judecata cerească
nu se aseamănă celei pământești. Înaintea judecătorului lumesc,
învinuitul caută să se arate cât mai nevinovat, pentru a se îndreptăți.
Înaintea judecății lui Dumnezeu lucrurile stau dimpotrivă: cel ce se
osândește mai mult pe sine, mai mult se va îndreptăți.14
Iar Iisus Hristos nu de aceea ne cheamă la Sine, ca să ne ierte păcatele
cele de voie și cele fără voie? Nici o credință nu propovăduiește un
Dumnezeu atât de plin de dragoste pentru oameni precum credința
noastră!
Se istorisește despre Fericitul Ieronim că pe când viețuia în Palestina
și se nevoia în peștera Vithleemului, unde s’a născut Mântuitorul
nostru, a avut o vedenie minunată de praznicul Nașterii Domnului.
I s’a înfățișat Iisus Hristos în chip de prunc și l-a întrebat: „Ieronime,
acum, când toți îmi dăruiesc ceva, tu ce-mi vei da?” „Bunele-săvârșiri
și rugăciunile mele!” i-a răspuns Fericitul Ieronim. „Bun lucru, și
altceva?” „Inima mea, sufletul meu și pe mine întreg!” „Și pe acestea
le primesc, dar mai voiesc ceva de la tine!” „Dar ce altceva îți mai
pot aduce, Doamne?” rosti, plin de nedumerire, pustnicul. „Dă-mi
păcatele tale!”
Fericitul Ieronim, cu inima zdrobită, începu să plângă. El întrebă,
printre lacrimi: „Dar la ce-ți folosesc, Doamne, păcatele mele?” „Voiesc
a le lua asupra Mea!”
14 „Ție unuia am greșit și ce este viclean înaintea Ta am făcut, ca să te îndreptățești
întru cuvintele tale și să biruiești când te vei judeca tu.” /Ps. 50:4/
106
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Ascultați aici! „Dă-mi păcatele tale!” Iisus Hristos vrea de la noi
păcatele noastre! Să i le dăm în Sfânta Taină a Spovedaniei, și El le
va ierta!
Înaintea preotului nu trebuie să ascundem nici măcar un lucru cu
bunăștiință. Dacă uităm fără să vrem vreun păcat, trebuie să-l
mărturisim data viitoare. Dar să ascundem un lucru pentru care
cugetul ne mustră limpede, înseamnă să îndoim păcatul - o dată că
l-am săvârșit și a doua oară că l-am ascuns! Nu-ți dosi păcatul în
suflet! El este o boală aducătoare de moarte. Este un ulcer care, dacă
nu este operat, te poate duce în mormânt. Prin ascunderea păcatelor
facem celui ce ne îndeamnă să săvârșim nelegiuirile, diavolului, cel
mai însemnat hatâr, păstrându-le în sufletul nostru ca pe o vistierie
a
sa, care să îi slujească drept material de învinuire împotriva noastră.
Mărturisește tot ceea ce-ți întinează cugetul! Cu cât scoatem afară
mai mult gunoi din suflet, cu atât mai mult ne va șterge harul lui
Dumnezeu. Cel ce păcătuiește intră în tovărășie cu diavolul, iar cel
ce se spovedește rupe prieteșugul său cu diavolul. Spovedania este
o trădare a diavolului. Este singura trădare bună.
Episcopul Ignatie Briancianinov ne învață într’un chip minunat:
„Prin mărturisirea păcatelor se strică prietenia cu dracii. Ura față
de păcate este zălogul adevăratei pocăințe și a hotărârii omului de
a trăi o viață în virtute. Dacă ai deprins obișnuința de a păcătui,
spovedește-ți mai des păcatele și, în scurtă vreme, te vei slobozi din
robia păcatului. Cu ușurință și cu bucurie îi vei urma Domnului
Iisus Hristos!
Celui ce-și trădează neîncetat prietenii, aceștia îi ajung vrăjmași, se
depărtează de el ca de un vânzător care neîncetat le caută neabătut
pierzania, iar celui ce-și mărturisește păcatele, acestea pleacă de la
el, căci păcatele se întemeiază și se sprijină pe trufia firii căzute, și
nu suferă mustrarea și rușinarea.”
107
arhim. SERAFIM
Alexiev
Nu trebuie să folosim la spovedanie fraze generale, care nu deslușesc
păcatele săvârșite. Mulți, îndeosebi cei ce se spovedesc pentru întâia
dată, învață ce să spună abia când ajung înaintea preotului. Fie din
timiditate, fie din neștiință, ei mărturisesc adesea lucruri care nu
sânt potrivite și pleacă de la spovedanie fără vreun folos.
„O Creștină a hotărât să se spovedească, dar nu știa cum să o facă.
A cerut sfat de la o altă femeie și aceasta a învățat-
o: „Spune așa: De
toate sânt vinovată! - și gata.” „A, dar asta-i foarte ușor!” și-a spus
Creștina cea dintâi și, îmbărbătată, s’a dus înaintea slujitorului lui
Dumnezeu.
Atunci când preotul a întrebat-o de păcate, B. i-a răspuns liniștită:
„Părinte, sânt vinovată de toate!” - și a crezut că și-a încheiat
spovedania. „Ai furat și cai?,” o întrebă atunci preotul, în chip
neașteptat. „Cum să fur un cal?” se miră ea. „Nici prin gând nu mi-a
trecut să săvârșesc așa lucru!” „A, prin urmare nu ești vinovată de
toate!” i-a răspuns cu înțelepciune preotul. „Sânt oameni care fură
cai, iar tu, după cum se vede, n’ai săvârșit acest păcat. Atunci, hai
să vedem, în parte, cu ce ai păcătuit!” și astfel a adus-o la adevărata
spovedanie.”
Când ne spovedim, trebuie să spunem simplu și întocmai felul
fiecărui păcat al nostru. Am văzut că frazele generale nu folosesc
celui ce se mărturisește. El trebuie să aducă fiecare păcat al său, în
parte, înaintea lui Dumnezeu. Firește, nu înseamnă că trebuie să
înceapă a povesti istorii lungi și amănunțite. Preotul este de obicei
un om foarte ocupat. În timpul posturilor, mai cu seamă înaintea
Dumnezeieștii Împărtășanii, stau mulți la rând ca să se spovedească.
De aceea este nevoie de limpezime și scurtime. Pentru aceasta, este
potrivit să trecem de mai devreme păcatele în scris, pe o foaie, și
să le citim la vremea spovedaniei. Nu aștepta ca preotul să-ți pună
întrebări! Mult mai mare este folosul când îți descoperi tu păcatele.
108
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Dacă duhovnicul te întrerupe și-ți pune vreo întrebare, ca să-ți
lămurească starea ta duhovnicească, ești dator să răspunzi lămurit,
fără ocolișuri.
Unii viclenesc la spovedanie și, socotind că-l pot minți pe Dumnezeu,
în loc să deslușească pe scurt cu ce au păcătuit, de pildă „Îmi urăsc
vecinul,” dintr’o dorință nepotrivită încep să povestească istorii
lungi și nefolositoare, cum îi urăște vecinul, cum i-a păgubit și așa
mai departe; în loc să spună „Am furat asta sau ailaltă,” se pornesc
să explice cum s’a făcut că a rămas la ei un lucru străin. Aceasta nu
este spovedanie, ci o viclenire nesocotită înaintea lui Dumnezeu.
La spovedanie nu trebuie să mărturisim păcate străine, săvârșite
de alții, ci numai pe cele ale noastre - trecând sub tăcere, pe cât se
poate, numele persoanelor care ne-au dus în păcat sau pe care i-am
ademenit să păcătuiască împreună cu noi.
Mulți oameni nu țin seamă de această condiție atât de firească,
și ajung în următoarea situație fără noimă: deși au venit să-și
spovedească păcatele, vorbesc tot timpul numai de cele ale altora:
„Ea, nora mea, a făcut așa și pe dincolo!,” „Bărbatul meu este
un bădăran nesuferit!” sau „Nevasta mea nu este supusă, are un
caracter foarte rău și se ceartă neîncetat cu mine și cu cei din casă,”
„Un prieten al meu, pe care îl cheamă așa și așa, îl cunoști, părinte!
mă necăjește mult, iar cutare, părinte, face asta și asta!”Învinuirea
adusă celorlalți, în locul celei a sinelui, nu este
spovedanie, ci mai
curând osândirea celorlalți. Cei ce fac așa vin păcătoși la preot, și
pleacă de la el și mai păcătoși!
Alții însă, venind la spovedanie, în loc să se mustre pe sine - lucru
firesc și de trebuință, și folositor la spovedanie - încep, în chipul cel
mai neașteptat, să se laude: „Eu, părinte, nici nu am ucis, nici nu
am furat! Nici bețiv nu sânt! Trăiesc în cea mai curată rânduială.
Mă bucur de cinstirea vecinilor și-a prietenilor mei. Eh, poate că am
109
arhim. SERAFIM
Alexiev
păcătuit uneori, că oameni sântem! -, dar acum nu-mi mai amintesc
nimic. Cugetul mi-e împăcat!” Această înspăimântătoare mulțumire
de sine este un păcat mai mare decât acele păcate despre care acest
om se laudă că nu le-a săvârșit, căci e cufundat în bezna păcatului
mândriei prostești și pline de sine. Multor oameni ajunge să li se
tocească simțul moral și să se socotească fără de păcat din pricina
șederii îndelungate departe de harul lui Dumnezeu, care se dă prin
Tainele Bisericii lui Hristos. Despre un astfel de om mi-a povestit
un slujitor plin de râvnă din satul Cepelare, răposatul Protoiereu
Evstatie Iankov: „Un enoriaș de-al meu, Bocio, era bețiv. El se rupsese
de Biserică și-și tot pierdea vremea prin cârciumi. Multă vreme nu
a venit nici să se spovedească, nici să se împărtășească. Într’o seară
m’a chemat sora lui, o Creștină foarte evlavioasă: „Veniți, părinte, săl
spovediți și să-l împărtășiți pe Bocio! Nu este bolnav, dar fiindcă
știu că nu va veni la sfinția voastră, mai bine veniți la el!” și am
mers. I-am arătat cât de folositor este să se spovedească, însă el tăcea
întruna. Îl întreb:
- Ce ai pe conștiință? Te apasă ceva?
- Nu am nimic. Conștiința mi-e liniștită, spune el.
- Dar cum așa, nu ai nimic? Oare nu ai păcătuit?
- Nu am făcut nici un lucru rău !
- Dar vrei să te împărtășești?
- De ce nu... - răspunse el cu nepăsare.
- Bine! Mâine voi veni cu Sfânta Împărtășanie.
M’am întors acasă, dar pe suflet mă apăsa ceva! Sora lui Bocio l-a
pregătit pentru Sfânta Împărtășanie, l-a ajutat să se spele, i-a dat să
poarte haine curate. A doua zi vin la Bocio, purtând Sfintele Daruri.
Dar pe drum, mă întâlnesc cu niște cunoscuți care-mi spun: „Bocio
a murit în seara asta, dintr’odată!” M’am cutremurat, plin de spaimă.
Vădit lucru, Dumnezeu nu i-a îngăduit să ia Sfânta Împărtășanie,
110
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
pentru că nu vroia să se spovedească și să se smerească înaintea lui
Dumnezeu, mărturisind că este păcătos.”
Când ne spovedim trebuie să dăm vina pe noi, nu pe ceilalți. În
Rai, strămoșii noștri Adam și Eva au greșit: au mâncat din pomul
cu roadă oprită. Dumnezeu i-a chemat să se mărturisească, pregătit
să îi ierte: „Adame, unde ești?,” „Evo, ce ai făcut?” O, dacă și-ar
fi mărturisit ei păcatul cu bărbăție! Dacă și-ar fi recunoscut vina!
Dacă nu și-ar fi aruncat răspunderea fiecare asupra celuilalt! De-ar
fi spus Adam în privința sa: „Iartă-mă, Doamne! Greșit-am!,” - de-ar
fi alergat
Eva să mărturisească: „Nu, Doamne, nu Adam e de vină,
eu i-am dat să mănânce din rodul oprit!” De ar fi făcut așa, nu ar fi
fost izgoniți din Rai. Dar în loc de acestea, ce-au făcut ei? Când le-a
vorbit Dumnezeu, au început să se îndreptățească și să arunce vina
unul asupra celuilalt. „Adame, ce-ai făcut?” „Nu eu, Doamne, ci
femeia, ea e vinovată!” „Eva, ce ai făcut?” „Nu eu, Doamne, șarpele,
el m’a amăgit.” Și astfel, amândoi și-au tăinuit vina. Pentru aceasta
au fost goniți din Rai. Și oare nu fac mulți dintre noi precum Adam și
Eva? Când mergem la spovedanie, duhovnicul ne întreabă: „Adam,
în ce stare ești?” „Eva, ce-ai făcut?” Noi ne îndreptățim pe sine, ne
ascundem păcatele, aruncăm vina unii asupra altora - nu aceasta
este spovedania, adevărata spovedanie înseamnă darea în vileag a
sinelui, de bunăvoie, înaintea duhovnicului, înseamnă neînfricata
învinuire de sine, adânca zdrobire a inimii, nefățarnica părere de
rău pentru păcatele săvârșite și dorința neprefăcută de îndreptare
cu ajutorul lui Dumnezeu.
Cununa adevăratei pocăințe este puternica dorință ca de acum
înainte să nu mai păcătuim. Sânt oameni care se mărturisesc numai
pentru a se putea cumineca. Ei se poartă după gândul că primirea
Împărtășaniei fără spovedanie este un păcat greu al sufletului. Dar
nu hotărăsc în inima lor să înceapă o viață nouă. Ei cugetă astfel: „Voi
111
arhim. SERAFIM
Alexiev
păcătui până la următoarea spovedanie, iar atunci o să mă pocăiesc.
Dacă există spovedanie, nu e chiar atât de cumplit păcatul!” Alții
chiar se grăbesc să săvârșească păcatele la care poftesc, la care cugetă,
ca apoi să le înșire la spovedania ce va urma. Toate aceste fapte sânt
ticăloase și mârșave înaintea Domnului! Spovedania nu este de folos
celui ce, în chip conștient, își ascultă toanele cele păcătoase ale stricatei
sale vreri și calcă în chip voit poruncile lui Dumnezeu. Un astfel de
om, care plămădește întru sine obiceiuri păcătoase, zadarnic se miră
- căci nu se poate îndrepta spovedindu-se! Nu se poate îndrepta
pentru că el însuși nu dorește acest lucru. Sfântul Vasilie cel Mare zice:
„Mărturisire de păcate nu face cel ce spune „Am greșit” și apoi stăruiește
să rămână în păcat, ci cel ce, după cuvintele psalmului, păcatul
său și-a cunoscut și l-a disprețuit. La ce-i va folosi celui bolnav grija
doctorului, dacă cel ce suferă de boli se ține cu neclătire de ce este nimicitor
vieții? La fel, de nici un folos este iertarea nelegiuirilor celui
ce urmează în a le săvârși, așa cum nici un folos nu dobândește din
iertarea păcatului curviei cel ce urmează să viețuiască desfrânat...
Preaînțeleptul purtător de grijă al vieții noastre voiește ca acela care
a viețuit în păcate și apoi a făgăduit să înceapă o viață nouă, să o rupă
cu trecutul
și, după păcatele săvârșite, să pună bun-început, înnoit
spre o viață nouă de pocăință.”
Pentru a ne folosi cu adevărat de spovedanie, trebuie să luăm
hotărârea nestrămutată ca de acum înainte să nu mai păcătuim.
Adevărata pocăință, spun Sfinții Părinți, stă tocmai în a nu repeta
păcatul! „Cel ce cu nădejdea că se va pocăi își îngăduie să păcătuiască,
cunoscând păcătoșenia celor săvârșite,” spune Sfântul Isaac Sirul,
„acela calcă viclenește înaintea lui Dumnezeu. Pe acela îl zdrobește
pe neașteptate moartea, și nu mai poate petrece vremea pe care și-a
închipuit că o va dărui bunelor-săvârșiri.” Ca să nu mai săvârșim din
nou aceleași păcate, sântem datori să ne dorim la spovedanie, din
112
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
toată inima, să începem o viață nouă. De vom avea această dorință
mântuitoare, să fim încredințați că negreșit ne va ajuta Dumnezeu.
Ce trebuie să face m când ieși m de la duhovnic
După ce ne-am mărturisit așa cum trebuie, e de folos să ne împlinim
canonul care ni s’a dat: închinăciuni, rugăciune stăruitoare,
post, citire deasă din cuvântul lui Dumnezeu (Sfânta Scriptură),
milostenie, cercetarea bolnavilor, îngrijirea orfanilor ș. a. Trebuie să
ne preocupăm în chip deosebit de următoarele trei cazuri:
1. Dacă ești certat cu cineva, iartă-l din inimă, ca să te ierte și pe tine
Dumnezeu, /Mt. 6:14:15/ altfel spovedania ta va fi zadarnică!
„Themistocle și Aristide, oameni de vază ai Athenei, se certau
neîncetat. Dar patria lor i-a însărcinat să săvârșească împreună o
însemnată afacere de stat. Însă cum să lase cearta la o parte? Aristide
a spus, atunci: „Themistocle, nu voiești a lăsa deoparte vrajba, aici,
la hotare? Vom merge să ne împlinim sarcina și, dacă vrei, când ne
vom întoarce, o să luăm
vrajba de la capăt!” și așa au și făcut. După
ce și-au împlinit în chip reușit treburile de stat, s’au întors acasă și
și-au continuat din nou cearta.”
Oare așa nu se întâmplă și cu noi, Creștinii, atunci când ne aflăm în
relații neprietenești? Ne spovedim, ne împărtășim din acelați potir,
lăsăm vrajba la poarta bisericii, dar când ieșim din biserică, reînnoim
cearta! și atunci, este aceasta spovedanie? Mare păcat săvârșesc cei
ce se spovedesc și se împărtășesc fără a vrea să se lepede de ura lor
pentru vrăjmași. De aceea, să punem capăt certurilor!
2. Alții, care au recunoscut la spovedanie că și-au călcat curăția
trupească sau cinstea familiei, trebuie să se lepede o dată pentru
totdeauna de obiceiul lor cel rău. Nu pot iubi și păcatul, și pe
Dumnezeu!
113
arhim. SERAFIM
Alexiev
„Odată, un filosof a ieșit să se plimbe pe mare cu barca. Dintr’o dată,
a izbucnit o furtună puternică ce mai că nu i-a răsturnat barca. A
scăpat ca prin minune. După ce s’a întors acasă, fiindcă una din
ferestrele casei sale avea vedere către mare, a zidit de îndată această
fereastră ca să nu mai privească marea prin ea, să n’o mai vadă și să
nu mai cadă în ispita de a-și dori din nou să se plimbe cu barca!”
O, Creștine, de câte ori puțin a mai lipsit să-ți pierzi și viața, și sufletul
pe marea iubirii desfrânate! Te-ai izbăvit ca prin minune, ocolește de
acum prilejurile! Nu mai călca de acum pe calea aceasta, nu mai
intra de acum în casa aceea, nu mai privi de acum pe fereastra aceea,
închide-ți ochii ca să nu intre ispita la inima ta - altminteri vei pieri!
3. În cele din urmă, dacă ți-ai însușit un lucru străin, dacă ai jefuit
pe cineva, dă înapoi cele străine, altfel nu există iertare. Dacă hulești
numele lui Dumnezeu, dacă te lepezi de Ortodoxie,
dacă te mânii,
dacă te mândrești, dacă pizmuiești sau săvârșești alte păcate grele,
de îndată ce te-ai pocăit, totul ți se iartă. De ce? Deoarece prin toate
celelalte păcate, l-ai rănit, l-ai ocărât, l-ai defăimat pe Dumnezeu,
iar Dumnezeu l-a lăsat pe duhovnic, pe preot, ca împuternicit al său
pentru acele păcate cu care se hrănesc oamenii.
Ca împuternicit a lui Dumnezeu, preotul îți poate ierta păcatele
împotriva lui Dumnezeu, dacă te pocăiești. Dar dacă tu păstrezi
un lucru străin și mărturisești aceasta, dar nu-l dai înapoi, preotul
nu te poate ierta. Dacă păstrezi în mâinile tale averea orfanului și
a celui sărac, cum îți va putea ierta preotul acest păcat? Săracul
nu l-a lăsat pe preot ca împuternicit, nu i-a dat puterea să-ți ierte
în locul lui păcatul răpirii averii sale. Și de vei spune: „Eu dau
milostenie mânăstirilor
și celor săraci,” să taci! Nici o lege, nici a
lui Dumnezeu, nici cea omenească, nu îngăduie nimănui să dea
în dar lucruri străine. Prin urmare, ca să poți primi iertare de la
Dumnezeu, dă înapoi cele ce nu sânt ale tale. Cel ce nu-și îndreaptă
114
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
purtarea după spovedanie, nu se spovedește, ci grăiește în deșert -
după cuvintele Marelui Vasilie.
Roadele adevăratei spovedanii
Avva Isaia ne povățuiește să împlinim după puterile noastre cele
de trebuință și marea putere a Domnului nostru Iisus Hristos ne va
ajuta… El știe că omul deznădăjduiește și de aceea i-a dăruit pocăința,
în răstimpul întregii sale vieți pământești. Pocăința puternică și
mântuitoare lucrează în noi până la ultima suflare. Minunate sânt
roadele adevăratei pocăințe!
Cel ce se pocăiește cu adevărat primește iertare de păcatele sale,
se împacă cu Dumnezeu, cu Biserica și cu propria sa conștiință -
și, astfel, își redobândește îndrăzneala de fiu pe care o avea mai
înainte față de Dumnezeu, ca față de tatăl său, și se folosește de toate
darurile dragostei sale părintești și bunătății sale.
Roadele adevăratei spovedanii se răsfrâng nu numai în sufletul celui
ce se pocăiește - și în cer se face mare bucurie pentru un păcătos
ce se pocăiește. /Lc. 15:10/ Îngerii se bucură, sfinții se veselesc și
însuși Dumnezeu se bucură, căci s’a aflat oaia cea pierdută, s’a aflat
în preajma lui Dumnezeu,
cea în care stă întipărit chipul împărătesc
al lui Dumnezeu.
Prin spovedanie se șterg toate păcatele și se dă păcătosului ce se
pocăiește izbânda dreptății.
„La un episcop sfânt a ajuns zvonul despre două femei că trăiau în necurăție.
El s’a întors cu rugăciune spre Dumnezeu, ca să-i descopere
adevărul despre ele. Dorea să le ajute spre mântuire, iar Dumnezeu
i-a auzit rugăciunea.
La o Sfântă Liturghie, atunci când credincioșii se apropiau să se împărtășească
cu Sfintele Taine, episcopului i s’au deschis ochii duhov115
arhim. SERAFIM
Alexiev
nicești, prin lucrarea harului lui Dumnezeu, și a început să vadă pe
chipurilor oamenilor cum le sânt sufletele. Unele erau întunecate și
înspăimântătoare, altele luminoase și frumoase. Când s’au apropiat
de Sfântul Potir acele două femei de care se zicea că aveau o purtare
necuviincioasă, episcopul le-a văzut cu chipuri luminoase și înveșmântate
în haine albe. După ce s’au împărtășit, au început să
strălucească și mai puternic. S’a minunat episcopul, întrebându-se ce
înseamnă acesta și s’a îndreptat spre Dumnezeu, pentru lămurire. I
s’a arătat pe loc îngerul Domnului. Întrebând episcopul dacă zvonul
împotriva celor două femei era adevărat, îngerul i-a încuviințat
acest lucru.
„Dar atunci cum de s’au arătat la primirea Sfintelor Taine cu chipuri
luminoase, și cum, după aceea, străluceau încă și mai mult?” a
întrebat episcopul. Îngerul i-a răspuns: „De aceasta te minunezi? Pe
drept te nedumerești, căci ești om, iar stăpânul nostru și al vostru
este Dumnezeu, iubitor de oameni și bun după fire. Pe cei ce se
leapădă de păcatele lor și se întorc la El nu numai că nu-i trimite la
munci, ci mânia sa încetează și-i învrednicește de cinste.”
„Că așa au iubit Dumnezeu lumea, cât și pre Fiul său cel unul născut
au dat.” /Io. 3:16/ Dacă Fiul lui Dumnezeu a primit să moară
pentru vrăjmașii săi, oare nu cu atât mai mult va da iertare de păcate
și veșnică desfătare celor ce s’au făcut fii ai lui Dumnezeu și se
pocăiesc de păcatele lor? Să fii încredințat
că nici un păcat omenesc
nu poate birui iubirea de oameni a lui Dumnezeu - ajunge numai ca
omul să spele prin pocăință răul săvârșit mai înainte. Căci iubitor
de oameni fiind, Dumnezeu cunoaște neputința neamului nostru, și
puterea patimilor, și viclenia diavolului. De aceea, când oamenii cad
în păcat, Dumnezeu îndelung-rabdă, așteptându-i să se pocăiască.
Față de cei ce i se mărturisesc și față de cei ce bunătatea sa o cer,
El arată compătimire, ca pentru niște neputincioși, și într’o clipă
116
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
îi slobozește din pedeapsa lor și le dăruiește lucrurile bune gătite
drepților. Multe sânt pildele ce ne încredințează că toți păcătoșii care
își mărturisesc păcatele cu pocăință adâncă și sinceră primesc de la
Dumnezeu iertare deplină și mântuire.
Sfântul Nifon
avea darul de a vedea lumea duhovnicească la fel de
simplu și de deslușit precum vedem noi lucrurile materiale. Într’o
zi, a mers în biserică, pentru rugăciune. Și iată - cerurile s’au deschis
deasupra lui, acoperișul bisericii s’a ridicat și a văzut o scară ce urca
de la pământ la Ceruri. Pe această scară, îngerii purtau sufletul unui
răposat, iar în urma lor o mulțime de draci strigau îngrozitor: „De
ce ne luați sufletul acesta? Oare nu știți că toată viața sa pe pământ
a săvârșit tot felul de păcate și s’a făcut vinovat de curvie, tâlhărie și
iubire de arginți? Vinovat este de tot soiul de păcate!”
„Știm!” au răspuns îngerii, „știm că sufletul acesta este foarte
păcătos, dar știm și că mult a plâns pentru păcatele sale, și le-a
spovedit înaintea morții. De aceea, Domnul cel milostiv și milosârd
i-a iertat toate păcatele.” „Dar dacă și sufletul acesta a primit iertare
de la Dumnezeu,” strigau dracii, „atunci îi veți lua cu voi pe toți
păcătoșii! Noi atunci pentru ce ne ostenim?” „Luați aminte,” au
răspuns îngerii, „că toți păcătoșii care își spovedesc păcatele cu
inimă zdrobită primesc iertare de la Dumnezeu. Iar cine moare fără
să se pocăiască, acela se va osândi de către Dumnezeu la veșnicele
munci, împreună cu voi!
Despre puterea și roadele adevăratei spovedanii, vestitul scriitor
duhovnicesc Rus Episcopul Ignatie Briancianinov istorisește o
întâmplare din vremea lui: „În împrejurimile Vologdei, în Rusia, se
afla un sat mare pe nume Kubenskoie, care are câteva parohii. Unul
dintre preoții parohiei s’a îmbolnăvit și, apropiindu-i-se sfârșitul,
și-a văzut patul înconjurat
de diavoli ce se pregăteau să-i răpească
sufletul și să-l ducă în iad. Atunci s’au arătat trei îngeri. Unul dintre
117
arhim. SERAFIM
Alexiev
ei a stat lângă pat și a început să se certe pentru sufletul preotului
cu cel mai înfricoșat dintre diavoli, ce ținea deschisă o carte în care
erau trecute toate păcatele preotului.
Între timp, a sosit și celălalt preot din parohie spre a-l spovedi și
împărtăși pe confratele său. Și a început spovedania. Cel bolnav,
îndreptându-și înspăimântat ochii către carte, și-a mărturisit cu
zdrobire de sine păcatele, ca și cum le-ar fi azvârlit de la sine. Și ce
văzu? Vedea limpede cum, de îndată ce spovedea un păcat, acesta
dispărea din carte - cele scrise se ștergeau și acolo rămânea loc gol. În
felul acesta, prin spovedania sa, și-a șters toate păcatele din răvașul
diavolului și, în curând, s’a tămăduit. Restul zilelor și le-a petrecut în
pocăință adâncă, istorisindu-le apropiaților vedenia sa, spre zidirea
lor duhovnicească - dând mărturie și minunata sa însănătoșire.”
Unii, citind aceste pilde, vor clătina neîncrezător din cap și vor spune:
„Minunate sânt toate acestea, dar sânt scrise numai în carte. De ce
nu simt măcar o dată în viață puterea curățitoare a spovedaniei?
Nu o dată m-am spovedit, dar văd că sânt tot același. Mă fac chiar
mai rău. De ce nu am astfel de daruri, astfel de trăiri ale harului
care să mă încredințeze de folosul tainei pocăinței?” La această
întrebare aflăm cel mai bun răspuns în următoarea istorisire de la
Sfinții Părinți: „Doi monahi s’au dus amândoi împreună la marele
Avvă Zinon. Și luându-i acesta pe fiecare în parte, și-au mărturisit
gândurile lor, și unul spunându-le, a căzut înaintea bătrânului,
rugându-l cu multe lacrimi ca să se roage lui Dumnezeu pentru
dânsul. Și bătrânul a zis lui: «Mergi, nu te slăbi, și nu grăi de rău pre
cineva, și nu te lenevi de rugăciunea ta.» Și ducându-se fratele, s’a
vindecat. Iar celălalt, spunând gândul său către bătrân, a adăugat
moale și cu nebăgare de seamă: «Roagă-te pentru mine!» Dar n’a
cerut cu deadinsul. Iar după o vreme s’a întâmplat de s’au întâlnit
unul cu altul. Și a zis unul dintr’înșii: «Când am mers către bătrânul,
118
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ai spus lui gândul care ziceai că voiești să spui lui?» Iar acela i-a zis:
«Da, i-am spus.» A întrebat acela: «Oare te’ai folosit dupre ce i-ai
spus?» Răspuns-a fratele: «Da, m’am folosit, că pentru rugăciunile
bătrânului m’a vindecat Dumnezeu.» Iar celălalt a zis: «Eu, măcar de
i-am mărturisit gândurile mele, nu am simțit vreo ușurare.» Zis-a
lui cel ce s’a folosit: «Și cum te-ai rugat bătrânului?» Răspuns-a
acela: «I-am zis lui: Roagă-te pentru mine, că am acest gând.» Iar el
a zis: «Eu mărturisindu-mă lui, am udat picioarele lui cu lacrămile
mele, rugându-l ca să se roage lui Dumnezeu pentru mine. Și prin
rugăciunea lui m’a vindecat Dumnezeu.»”
Nu dobândesc folos din spovedanie cei ce se mărturisesc fără simțire,
rece, de formă. Spovedania de suprafață, rece și fără vlagă nu este
mântuitoare. Este nevoie de zdrobirea inimii, de plâns, de fierbinte
părere de rău pentru că am făcut prieteșug cu diavolii și ne-am certat
cu Dumnezeu.
Atunci când Prorocul David a păcătuit greu înaintea lui Dumnezeu,
a căutat o jertfă vrednică pentru răscumpărare, după ce a săvârșit
marele său păcat. Și nu a aflat altă jertfă mai bună decât smerenia,
„inima zdrobită și smerită.” /Ps. 50:19/ Dacă și noi ne vom smeri, ne
vom zdrobi inima și ne vom spovedi neprefăcut, va fi cu neputință
să nu simțim minunatele urmări ale pocăinței, dintre care cea mai
vădită este dulcea pace a cugetului și dragostea fierbinte, înnoită,
către Dumnezeu, ce încălzește inima de fericire.
Întrebări de încheiere
Unii întreabă: la care preot se pot spovedi?
Răspunsul este: la orice preot care este ortodox și a primit harul de
a săvârși Sfintele Taine prin hirotonire legiuită. Poate fi ori tânăr, ori
bătrân. Firește, e mai bine să căutăm un duhovnic încercat, un slujitor
119
arhim. SERAFIM
Alexiev
în vârstă, care fie datorită anilor săi, fie datorită cercării sale, fie
datorită autorității personale ar putea avea o înrâurire binefăcătoare
asupra celui ce se spovedește. Dar dacă nu putem afla un astfel de
preot, nu trebuie ca doar din această pricină să ne lipsim de bunurile
duhovnicești pe care le aduce spovedania. Harul lucrează și prin cel
tânăr în aceeași măsură ca și prin cel bătrân.
Alții întreabă: când trebuie să ne spovedim?
La această întrebare, unii răspund grăbit: în timpul Postului Mare,
atunci este vreme pentru spovedanie. Dar este drept acest răspuns?
Dacă cineva se îmbolnăvește grav și se sfătuiește cu tine când să
cheme doctorul, îi vei spune: „Așteaptă Postul Mare?” Nu, vei
chema doctorul de îndată. Dacă astfel te îngrijești de trup, cu atât
mai mult trebuie să te îngrijești de suflet.
Cel mai bine este să nu amâni sub nici un chip spovedania. Dacă a
pătruns astăzi vreo rază a lui Dumnezeu în cămara sufletului tău
și ți-a arătat, prin ivirea ei, cât de mult praf plutește acolo și cât de
multă murdărie zace prin unghere, nu amâna spovedania prin care îți
poți curăța casa duhovnicească. Dacă vreun cuvânt al lui Dumnezeu
ți-a mișcat astăzi inima și te-a făcut să te scârbești de necurăția ta,
neîntârziat te spală în baia pocăinței. Dacă Dumnezeu a bătut astăzi la
ușa cugetului tău, grăbește-te să mergi la duhovnicul
tău și să te împaci
cu Dumnezeu. Nu lăsa pe mâine! Cine știe ce planuri neașteptate se
vor abate asupra ta mâine? și vei mai avea, oare, aceeași dispoziție
de pocăință și mâine? Dumnezeu ți-a făgăduit că te va ierta dacă te
pocăiești astăzi, dar nu a făgăduit nicicând că vei trăi până mâine.
Dimpotrivă, El îți spune că nu știi nici ziua, nici ceasul morții tale. De
aceea, spovedește-te de îndată ce ai simțit nevoia să o faci. Sânt oameni
care spun: „Mă voi pocăi la bătrânețe.” Dar își dau ei oare seama pe
ce nădejde se reazemă? Câți sânt cei ce trăiesc până la bătrânețe?
Marea parte a oamenilor părăsesc destul de tineri viața aceasta. Mulți
120
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
sânt și cei ce, în chip neașteptat, sânt chemați în lumea de dincolo.
Psalmistul, văzând soarta oamenilor de la înălțimile cerești, ne spune
că toți oamenii în țărână se pogoară și viața a-și păzi nu pot. Dacă
nu ne putem păstra viața, oricât de pătimaș ne-am încleșta de
ea, trebuie să ne îngrijim, cât este încă vreme, să ne împăcăm cu
Dumnezeu, prin spovedanie - căci „înfricoșat lucru este a cădea în
mâinile Dumnezeului celui viu!” /Evr. 10:31/
Nu încuviința, frate, cuvintele prietenilor care îți grăiesc liniștitor:
„Lasă spovedania pentru când te vei îmbolnăvi. Atunci va veni
preotul să te spovedească și să te împărtășească.” Tu răspunde-le:
„De multe ori preotul este chemat la cel bolnav când limba îi este
amorțită și cugetul i s’a întunecat. Atunci este prea târziu. Cel bolnav,
chiar dacă vrea atunci să se spovedească, nu mai poate. Dacă mi se
întâmplă și mie la fel? Dacă îmi paralizează și mie gura? Dacă, la bătrânețe,
scleroza creierului sau altă boală îmi va răpi memoria? Nu
voi mai putea să-mi amintesc și să-mi mărturisesc păcatele! Atunci
nici unul dintre prietenii mei nu mă va putea ajuta. De aceea mă voi
spovedi acum, cât am putere și îmi amintesc totul!”
O astfel de hotărâre este mântuitoare. Așadar, nu amâna spovedania!
Firește, sânt și prilejuri anume de pocăință și spovedanie, rânduite
de Sfânta Biserică. Acestea sânt cele patru posturi de peste an, în
timpul cărora Creștinul este dator să postească și să se pregătească
pentru a primi Sfânta Împărtășanie.15 Dacă este potrivit să pășim la
Sfânta Taină a Pocăinței de fiecare dată când este nevoie, cu atât mai
mult aceasta este de trebuință înaintea primirii Sfintei Împărtășanii.
Ce este Sfânta Împărtășanie? Primirea a Însuși Domnului și
Mântuitorului nostru în lăuntrul nostru. Atunci când așteptăm
15 Biserica a rânduit Spovedania și Împărtășania în cele patru mari posturi ca un
minim necesar, nu ca o normă. Creștinul trebuie să caute cât mai des a se spovedi și
(dacă duhovnicul îi dă dezlegare) a se împărtăși. (n.ed.)
121
arhim. SERAFIM
Alexiev
un oaspete de seamă, curățim odăile și le aerisim, le punem în
rânduială - și apoi, cu bucurie, chemăm oaspetele. Cu atât mai mult
trebuie să ne îngrijim a ne găti sufletele atunci când ne pregătim să-l
întâmpinăm pe Oaspetele cel mai de seamă din ceruri, Iisus Hristos!
Cel ce se spovedește înainte de a primi Sfânta Împărtășanie îl poftește
pe Domnul într’un ungher liniștit, plăcut și plin de bucurie al inimii
sale. Însă cel ce nu se spovedește înainte de Împărtășanie îl poftește
pe Oaspetele ceresc în cămara necurățită și murdară a sufletului
său, făcându-l să se mâhnească. Din pricina acestei nepăsări față de
Înaltul Oaspete, omul îl îndepărtează pe acesta de la sine. Și atunci
vin și se sălășluiesc în mijlocul păianjenilor și gunoiului diavolii.
Sfânta Împărtășanie este o sabie cu două tăișuri. Ea sfințește și arde,
îndreptățește și osândește, dăruiește viață și ucide. Numai cei ce se
spovedesc înainte de ea se folosesc. Cei ce o primesc fără purtare
de grijă își pricinuiesc mare vătămare. Ei mănâncă și beau judecata
lor. Unii dintre ei, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, cad în
felurite slăbiciuni și boli, iar alții mor pe neașteptate, ducându-se
spre osânda veșnică. Și toate acestea, fiindcă nu s’au cercetat pe sine
mai înainte, adică nu s’au spovedit. /I Cor. 11:27-31/
Sfânta Împărtășanie este de vină pentru toate acestea?
Nu ea este vinovată, ci nesocotința și ușurătatea noastră de cuget.
Dați unui stomac bolnav cea mai bună mâncare - și se va strica și mai
mult. În acest caz, nu mâncărurile sânt de vină, ci cel ce le mănâncă
mai înainte de a se tămădui.
Dacă cineva are o rană și o unge cu balsam înainte să o curețe și
dezinfecteze, o va irita și mai mult. Asemenea este și cel ce nu se
spovedește înainte de Împărtășanie, cu atât mai mult își agonisește
judecată. Spovedania spală rana făcută de păcat în suflet, iar Sfânta
Împărtășanie pune balsam pe rană.
Creștinul cel înțelept, ascultând îndemnul Sfintei Biserici: „Cu
122
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!,”
nu îndrăznește să-și vădească cu îndrăzneală credința în Sfânta
Împărtășanie și dragostea sa față de Hristos înainte de a se umple cu
frica lui Dumnezeu cea mântuitoare și înainte de a o lucra în Sfânta
Taină a Pocăinței.
Țelul din urmă al spovedaniei este să curățească sufletul cu
temeinicie, să-l împodobească și să-l pună în rânduială ca pe
o mireasă, încât să-l poată întâmpina cu vrednicie pe Mirele cel
Ceresc, pentru care a fost plăsmuit. Sufletul care se spovedește des
se aseamănă unei case necontenit dereticate. Înaintea unei case atât
de curate stă neîncetat, ca un străjer neadormit, cugetul, pentru a
nu lăsa nimic nelalocul lui să se strecoare înlăuntru. Și dacă duhul
cel necurat, odată ieșit de acolo, pizmuiește curăția virtuoasă a
unui astfel de suflet înnoit și dorește să intre iarăși în el, văzându-l
gol, măturat și pus în rânduială, /Mat. 12:44/ cugetul nu îl lasă să
intre! El îndepărtează tot ce este străin, josnic, păcătos, murdar - și
atunci vine Însuși Iisus Hristos, și bate la ușă! „Iată, stau la ușă și
bat; de va auzi cineva glasul meu și va deschide ușa, voiu intra la
el.” /Apoc. 3:20/ „De mă iubește
cineva, cuvântul meu va păzi, și
Tatăl meu va iubi pre el, și la el vom veni, și lăcaș la dânsul ne vom
face.” /Io. 14:23/
Cugetul treaz al celui ce se spovedește neîncetat aude bătaia la ușă a
lui Hristos, deschide ușa și spune: „«Vino, Doamne Iisuse!» /Apoc.
22:20/ După tine tânjește sufletul meu! Pe tine te așteaptă de atâta
vreme! Vino și te sălășluiește în mine…” și Oaspetele Ceresc intră
într’un astfel de suflet, și rămâne acolo să petreacă în veci!
„Fericiți cărora s’au iertat fărădelegile și cărora s’au acoperit
păcatele...” /Ps. 31:1/ Zidul dintre ei și Dumnezeu s’a năruit, și
acum se află într’o deplină, fericită și veșnică unire cu Domnul lor!
Amin!

CAPITOLUL IV despre vra jbă
și împăcare
Că de veți lăsa oamenilor greșalele lor,
lăsa-va și vouă Tatăl vostru cel ceresc;
iar de nu veți lăsa oamenilor greșalele lor,
nici Tatăl vostru nu va lăsa vouă
greșalele voastre.”/Mt. 6:14-15/
125
arhim. SERAFIM
Alexiev
Cuv ânt de început
Un mare rău în viață este vrăjmășia dintre oameni. Aceasta nimicește
relațiile frățești dintre oameni și preschimbă prietenii în vrăjmași.
Întrebați pe cineva: „De ce acești vecini nu-și vorbesc?” Veți auzi:
„S’au certat!” Veți întreba: „De ce rudele acestea nu se vizitează?”
Va urma același răspuns: „S’au certat!” Cunoașteți două familii bune.
Și una și cealaltă, fiecare persoană din familie, în parte, este un
om foarte bun. Dar nici măcar nu vor să se vadă sau să audă unii
de ceilalți. Fiara vrajbei a intrat între ei și nu îi lasă să se împace și
să viețuiască în pace. Cearta sub înrâurirea satanei este cea dintâi
pricină a vrajbelor. Oare câți oameni nu rătăcesc astăzi prin tribunale,
pierd timp, nervi și bani ca să se răzbune unul pe celălalt? Întrebați-i
de ce se judecă? și veți auzi: S’au jignit, și-au aruncat unul altuia cuvinte
grele și nu vor să se mai ierte.
Și toate aceste lucruri se întâmplă între Creștini ortodocși, între
frați de credință, pe care însuși Iisus Hristos, prin dumnezeiasca Sa
învățătură, i-a unit și pentru care s’a spânzurat pe Cruce, pentru a ne
răscumpăra și a ne mântui! Aceste lucruri se întâmplă între ucenicii
lui Hristos, care au primit de la Învățătorul Ceresc, ca pe o moștenire
de preț, testamentul: „Poruncă nouă dau vouă, ca să vă iubiți unul
pre altul. Precum eu am iubit pe voi, ca și voi să iubiți unul pre altul.
Întru aceasta vor cunoaște toți că ai mei ucenici sânteți, de veți avea
dragoste întru voi.” /In. 13:34-35/
126
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Unde este astăzi dragostea aceasta între noi?
Noi avem un vrăjmaș neîmpăcat - diavolul. Nu ne este el îndeajuns,
încât ne mai facem vrăjmași și din frații de credință și sânge?
Când ne câștigă spre vrajbă, diavolul ne face parcă mai răi chiar
decât el. Niciodată un diavol nu va vrăjmăși alt diavol. Iar aici -
sub apăsarea urii diavolești - om cu om se vrăjmășesc, Creștin cu
Creștin, frate cu frate.
Tâlharii, de îndată ce s’au aliat, ajung tovarăși. Țelurile și interesele
lor comune îi leagă. Împart aceeași masă, de aceea se respectă unii
pe alții ca frații. Iar noi, Creștinii, chipurile, urmărim cel mai înalt țel
comun - mântuirea sufletelor noastre - și părelnic ne așezăm la una
și aceeași masă duhovnicească - ne împărtășim din același potir cu
Trupul și Sângele Domnului, chipurile sântem frați întru Hristos,
când de fapt ne mâncăm unii pe alții precum fiarele sălbatice, și
sântem mult mai răi decât tâlharii. Lucrurile stau astfel deoarece
ne-am întovărășit cu diavolul. Când diavolul ni se face prieten,
începem să ne certăm cu oamenii. Dacă vrem însă să ne împăcăm cu
vrăjmașii noștri, trebuie să ne certăm cu diavolul.
În viață, așa complicată cum este ea, nu putem, bineînțeles, să avem
pace deplină și trainică. Din pricina păcătoșeniei noastre, este firesc
să se ivească neînțelegeri și certuri între oameni. Dar aceasta nu
înseamnă ca o dată ce ne-am certat cu cineva să rămânem dușmani
pentru totdeauna. Am greșit! Ne-am certat! Acum să ne împăcăm!...
Din păcate, puțini oameni se mai împacă după ce s’au certat, puțini
trăiesc mai departe ca frații. Și mai puțini sânt aceia care îi iartă, în
inima lor, pe dușmanii lor neîmpăcați și îi rabdă. Cel mai adesea,
vrăjmășia rămâne între oameni, ca să crească
și să se întăreească spre
veșnica lor pierzanie. De aici putem
vedea că între oameni sânt cu
putință trei feluri de relații: 1. vrăjmășia, 2. împăcarea și 3. răbdarea
și iertarea vrăjmașului, în situația în care el este neîmpăcat.
127
arhim. SERAFIM
Alexiev
Vra jba
Să privim mai întâi de toate starea de vrajbă reciprocă.
Pentru ce se ceartă de obicei oamenii? Pentru că au fost răniți cu o
vorbă de ocară; se ceartă pentru bârfe și pâre, se ceartă pentru poziții
și funcții, pentru bani și averi, pentru întâietate și onoruri. Oricare este
pricina certei, ura care se naște în urma acesteia începe să otrăvească
necruțător sufletul. Sărmanul om, o dată cuprins de ură, își pierde
dulcea pace sufletească și începe să se chinuiască de ură și mânie
neputincioasă. Devine neliniștit, nervos și mocnește tot de simțăminte
drăcești. Fericirea a fugit din inima lui. El caută să se răzbune și crede
că doar atunci când își va vedea potrivnicul zdrobit
se va putea liniști.
Dar aici diavolul îl minte
în chip nerușinat: îl îndeamnă spre noi și
noi nelegiuiri, nu spre a-i da pace, ci pentru a-l face și mai nefericit.
Paharul mâniei arată pe dinafară plin cu licoare: care făgăduiește
desfătarea. Dar de o bem, amețitoarea băutură ne năucește vreme
de o clipă, până ce-am săvârșit răzbunarea nebunească,
pentru a ne
împinge, mai apoi, la deznădejde pierzătoare și vlăguire morală.
Astfel, o dată înșelat de diavol, omul ajunge parcă neputincios în a-și
învinge mânia și caută din nou să se îmbete din năuceala sa, găsind
o desfătare satanică în chinul diavolesc pe care aceasta îl aduce.
Dacă furia nu este dezrădăcinată la timp, atunci când este doar o
mlădiță cu rădăcini slab înfipte în pământ, nu poate fi lesne biruită
mai târziu, când crește un copac mare cu rădăcini puternice. Atunci
128
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ea se preface în ură satanică de netămăduit. De aceea ne sfătuiește
Cuvântul lui Dumnezeu: „Mâniați-vă, și nu păcătuiți; soarele să nu
apuie preste întărâtarea voastră. Nici dați loc diavolului.” /Efes.
4:26-27/ Altminteri, de scapi din vedere focul, nu-l mai poți stinge.
Sfântul Tihon din Zadonsk spune, cu mare înțelepciune: „Așa cum
focul, de nu este stins de îndată, va cuprinde multe case, tot astfel
și mânia, dacă nu este tăiată de îndată, va pricinui mult rău și se va
face pricină a multe necazuri.”
Sub apăsarea mâniei sale, cel ce urăște își poate ucide vrăjmașul, îl poate
schilodi, poate să-i răpească averea, sănătatea, să aducă stricăciuni
vitelor acestuia, să le pricinuiască rău copiilor și apropiaților lui, să-l
clevetească și să-l acopere de rușine ș.a., dacă nu se abate la timp din
calea spre pierzanie pe care a apucat. Și în toate aceste fapte drăcești
el caută liniștire pentru sine, dar, de fapt, află numai noi chinuri și
neliniști. Acolo unde este ură, nu este pace. Câți vecini de la nimic
încep să se certe; împinși odată de diavol să se urască, nu mai pot
după aceea să se ierte. Astfel certurile
le otrăvesc întreaga viață.
Precum scânteia poate aprinde păduri întregi, tot astfel și cearta cea
mai neînsemnată poate fi pricină pentru nenorociri de neîndreptat.
Nu rare sânt împrejurările în care două familii vecine încep să se certe
pentru o palmă de pământ, de la câmp sau pentru un ou ouat de
găină în curtea vecină. Ei continuă certurile, la pricinile de la început
adăugând și altele, mai mari, toarnă gaz pe foc și, în loc să-l stingă
cât este slab, îl ațâță și mai tare, se aruncă în certuri încrâncenate,
ocări nemiloase, se urăsc cu o ură satanică și încep să lovească cum
pot - fie vătămându-și unul altuia averea sau dobitoacele, fie rătăcind
prin tribunale. Adesea, astfel de oameni sfârșesc în ruină financiară.
Dar cea mai groaznică, în astfel de cazuri, este pierzania morală pe
care cei ce se dușmănesc o abat asupra sufletelor lor. De merg atât de
departe, împăcarea între ei ajunge aproape de neînchipuit.
129
arhim. SERAFIM
Alexiev
Și cât de frumos ar fi dacă cearta ar fi ocolită la vreme! Câte păcate
nu ar fi ocolite! Câți nervi nu ar fi cruțați! Eu știu, dragi cititori,
cum s’ar fi sfârșit cândva o ceartă cumplită dintre
două vecine,
dacă chibzuința nu ar fi biruit într’una dintre
ele. Pricina a fost, ca
întotdeauna, una măruntă. Una dintre femei avea o cloșcă cu zece
puișori mici, galbeni, iar cealaltă avea o grădină cu flori pe care
mult o păzea. Odată, cloșca cu puișorii s’a strecurat în grădina cu
flori și a început să scurme printre ele. Văzând aceasta, stăpâna
grădinii înfuriindu-se, a ieșit din casă și a început să gonească
cu pietre cloșca cu puișorii, care s’au împrăștiat. Cloșca
nu a
putut să treacă pe sub gard cu aceeași ușurință ca și puișorii, ce
erau mici, ci numai zbura încoace și-ncolo, căutându-și speriată
odraslele împrăștiate. Aceasta au durat mult. Cloșca, vlăguită de
puteri, aproape că s’a prăbușit la pământ de istovire. În acest timp,
stăpâna puilor a ieșit din casă, a înțeles ce se întâmplă și mocnea
de mânie. Era gata să se certe cu nemiloasa prigonitoare a puilor,
dar alții au împiedicat-o. Cloșca s’a întors acasă. Puii s’au strâns în
jurul ei... Totul s’a terminat cu bine... Au trecut mulți ani de atunci.
Puii au crescut și au umplut, împreună cu cloșca, oalele... Femeia
cu grădina a murit... Numai pe stăpâna cloștii o mai aud spunând
încă, amintindu-și de întâmplarea
aceea: „Slavă Domnului că m’au
împiedicat atunci să mă cert cu ea! Căci, altfel, până astăzi m’ar fi
apăsat cearta cu răposata mea vecină. Acum totul a fost dat uitării.
Totul a pierit. Dar păcatul ar fi rămas. Slavă lui Dumnezeu, slavă
Domnului că nu ne-am certat!”
Dragi cititori, oare nu sânt toate certurile noastre, de fapt,
asemenea acestei întâmplări prostești și mărunte pe care tocmai
v’am înfățișat-o? Câți oameni care au trăit înaintea noastră pe
acest pământ păcătos nu s’au certat din pricina unor lucruri lumești
și trecătoare: pentru case și averi, bani și cinstiri, pentru ocări și
130
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
pâre? De ce s’au întâmplat toate acestea? Ce folos au avut că au dat
dovadă de vitejie și stăruință în certurile lor?... Acei oameni au murit
demult. Și certurile lor au fost uitate de generații. Numai păcatul
din aceste certuri a rămas, pentru a-i mustra la înfricoșata judecată
pe nefericiții răposați care au murit fără să se fi pocăit de vrajba
lor, pentru a-i lipsi de bucuriile veșnice ale Raiului făgăduit celor
milostivi, celor blânzi, făcătorilor de pace și celor buni.
Păcatul vrajbei ne otrăvește și viața de aici, și pe cea de dincolo. El
este atât vrăjmașul trupului, cât și al sufletului nostru. De ce, atunci,
unii oameni caută mângâiere în certuri și-n răzbunare, după cum
spun: „Nu voi avea liniște până ce nu mă voi răzbuna?”
Poate, omule, să se liniștească cugetul tău și să-ți dea pace sufletească
câtă vreme tu te acoperi cu păcate noi și grele ? Poate barca să se facă
mai ușoară dacă o încarci cu și mai multă greutate? Cauți liniște și
pace sufletească? Le vei afla, nu în răzbunare, ci în încetarea vrajbei.
Cauți răcorire de arțița patimilor tale? De ce, atunci, stârnești focul
urii și arunci peste el alte lemne? Cauți să-ți ostoiești inima însetată
de liniște? De ce, atunci, o otrăvești cu apa amară a nelegiuirilor?
Dacă îl iubești pe aproapele tău, se va stinge și focul urii din sufletul
tău și te va învălui și te va răcori adierea plină de har a liniștii.
Dacă uiți greșelile aproapelui tău, și Dumnezeu le va uita pe ale
tale, ștergându-ți-le din conștiință. Iartă și iertat vei fi! Pune capăt
vrăjmășiei și soarele bucuriei va străluci în inima ta! Nu vei găsi în ură
și răzbunare mulțumirea căutată, așa cum nici cel însetat nu-ți poate
potoli setea cu apa sărată a mării. Cu cât vrăjmășești și te îndârjești
mai mult, cu atât te cufunzi mai adânc în iad. Și ce fericire cauți
tu în iad? Sărmane rob al urii, ia seama cui slujești prin vrăjmășia
ta! Diavolul te duce de nas, pentru a te prăvăli în cele mai de jos
ale pământului. Dumnezeu va osândi la chinuri veșnice pe cei ce,
asemenea ție, vrăjmășesc neîmpăcat cu semenii lor. Pentru aceasta,
131
arhim. SERAFIM
Alexiev
Mântuitorul te povățuiește: „Împacă-te cu pârâșul tău degrab, până
ești pre cale cu dânsul, ca nu cumva pârâșul să te dea judecătorului
și judecătorul te va da slugii și în temniță te va arunca.” /Mt. 5:25/
Mult înfricoșătoare este starea sufletească a celuia ce îmbătrânește
în ură și vrăjmășie. El ajunge la înverșunare, care înseamnă moarte
sufletească. Un astfel de om este neînduplecat și de neîndreptat.
Fiarele sălbatice cele mai sângeroase mai lesne se lasă îmblânzite
și domesticite decât acesta. Dacă un astfel de om stăruiește până
la capăt în învârtoșarea lui, Dumnezeu își ia de la el harul și,
neîndreptat fiind, îl trimite în iad, care loc el singur, omul, și l-a ales.
A fost neomenos cu ceilalți și astfel s’a făcut nevrednic de blândețea
lui Dumnezeu. El nu a iertat. De aceea nici lui nu i se poate ierta.
Sfântul Apostol Iacov spune: „Că judecata e fără milă celuia ce nu a
făcut milă.” /Iac. 2:13/
Pedepsirea neîmpăcării
Cum pedepsește Dumnezeu împietrirea, se vede din pilda următoare.
„La Lavra Pecerska trăia un ieromonah pe nume Tit. El avea dragoste
mare și se înțelegea foarte bine cu un ierodiacon pe nume Evagrie,
încât toți se minunau de prietenia lor cea curată. Dar diavolul a
semănat vrajbă între ei și atât de mult i-a întunecat cu mânia și cu
ura, încât nici să se vadă, nici să se audă nu voiau. Când unul cădea
în biserică, celălalt fugea de tămâie, iar dacă nu izbutea să fugă primul
nu îl cădea. Și au viețuit multă vreme întru acest întuneric al
păcatului și neîmpăcați între ei au îndrăznit chiar a se împărtăși.
Frații îi rugau să se împace între ei, dar ei nici să audă de aceasta nu
voiau.
După rânduiala lui Dumnezeu, s’a întâmplat acestui fericit preot Tit
de s’a îmbolnăvit rău, de moarte. Atunci el a început a plânge cu
132
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
amar pentru păcatul său și a trimis la diaconul
Evagrie, să-l roage,
în numele lui, să-l ierte. Diaconul nu numai că nu l-a iertat, dar l-a și
blestemat cu grele cuvinte.
Frații, văzând însă pe Tit murind, cu sila l-au adus pe Evagrie ca să
se împace cu fratele său. Bolnavul, cu mari sforțări s’a ridicat, a căzut
la picioarele diaconului, rugându-l cu lacrămi: „Iartă-mă, părinte!”
Dar Evagrie, fără de omenie, și’a întors fața și a zis: „Niciodată nu
voiesc să am iertare cu el, nici în veacul acesta, nici în veacul ce va
să vie!” Aceste grele cuvinte zicând, s’a smuls din mâinile fraților
și a căzut. Vrând să-l ridice frații, l-au găsit mort. Iar fericitul Tit
îndată s’a sculat și s’a însănătoșit. Cu toții s’au spăimântat de cele
întâmplate și începură a întreba pe Tit ce înseamnă aceasta? Atunci
el le-a mărturisit cele ce a văzut cu ochii săi duhovnicești: „Când
boleam, grăia, și nu încetam a mă mânia împotriva fratelui meu,
am văzut cum îngerii se depărtează de la mine și plâng pierderea
sufletului meu, iar dracii iarăși se bucurau de mânia mea. Pentru
aceea am început a vă ruga pe voi ca, mergând la fratele, să cereți
iertare pentru mine. Iar când l-ați adus la mine și eu m’am închinat
lui, iar el s’a întors de la mine, atunci am văzut un înger nemilostiv,
ținând o suliță de foc cu care a lovit pe acela care nu m’a iertat și
îndată a căzut mort; iar mie, același înger mi-a dat mîna, m’a sculat
și acum sânt sănătos.” (Viețile Sfinților, 27 Februarie)
De câte ori nu se întâmplă în viață ca niște Creștini plini de răutate
și neîmpăcați cu semenii lor să plece în chip neașteptat din lumea
aceasta și să pornească cu mânie în suflet pe calea spre împărăția cea
veșnică! Ce iertare vor aștepta ei de la Dumnezeu, dacă înșiși nu au
iertat celor ce i-au jignit?! Înfricoșat lucru este să trăiești neîmpăcat!
Dar și mai înfricoșat lucru este să mori neîmpăcat! Împietrirea împotriva
celorlalți îndrăcește sufletul și îl face neputincios să poarte
harul dumnezeiesc. Astfel, împietrirea duce la pierzanie.
133
arhim. SERAFIM
Alexiev
Iată încă o pildă grăitoare în această privință, tot din viețile sfinților.
În cele dintâi veacuri ale Creștinismului, când cei ce urmau lui
Hristos erau prigoniți crunt de către stăpânire, în cetatea cea mare
a Antiohiei trăiau un prezbiter (preot), pe nume Saprichie și un
cetățean, mirean, pe nume Nichifor. Aceștia aveau între ei mare
dragoste, încât oamenii îi socoteau că sânt frați de sânge. Au petrecut
ei multă vreme
într’o dragoste neprefăcută ca aceasta, până ce diavolul,
care puternic zavistuia viețuirea lor întru prietenie, a izbutit să
semene între dânșii neghina vrajbei. Sub insuflarea vrăjmașului s’au
certat, despărțit și într’atît s’au urât încât după aceea, nu voiau nici pe
cale să se întâlnească. Nu se mai puteau suporta unul pe celălalt.
După ce au viețuit vreme îndelungată în această vrajbă diavolească,
Nichifor, venindu-și în sine și cunoscând că răutatea dintre ei vine
de la diavol, a rugat pe niște prieteni și vecini ca, mergând la preotul
Saprichie, să-l roage ca să-l ierte. Dar Saprichie nu l-a iertat. Nichifor
și-a înnoit încercarea de împăcare. Și a treia oară a trimis oameni să
ceară iertare, dar în zadar. Saprichie și-a învârtoșat inima și a rămas
neînduplecat.
În cele din urmă Nichifor a mers singur la Saprichie, a căzut la
picioarele lui, și smerit a început a se ruga: „Iartă-mă, părinte,
iartă-mă pentru Domnul!” Dar Saprichie nici nu s’a uitat la dânsul.
Nichifor s’a dus de la dânsul rușinat și alungat.
În această vreme a izbucnit, în Antiohia, prigonire mare împotriva
Creștinilor. I-au prins mai întâi pe Creștinii de seamă,
printre
care se afla și Saprichie, preotul. Și l-au dus la întrebare înaintea
ighemonului, zicându-i: „Cum îți este numele tău?” El a răspuns:
„Saprichie mă numesc.” Zis-a ighemonul:
„De ce neam ești?”
Saprichie a răspuns hotărât: „Sânt Creștin.” Zis-a ighemonul: „Ești
cleric?” Saprichie a răspuns: „Da, sânt preot.” Zis-a ighemonul,
auzind acestea: „Împărații noștri, stăpânii acestei țări, au poruncit
134
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ca toți Creștinii să aducă jertfe zeilor, iar dacă cineva nu va împlini
porunca împărătească, să știe că unul ca acela, după multe munci,
va fi osîndit la cea mai grea moarte.”
Saprichie, stând înaintea ighemonului, neșovăielnic a răspuns: „Noi
Creștinii, o, ighemonule, avem Împărat pe Hristos, căci El Unul este
adevăratul Dumnezeu, Ziditorul cerului, al pământului, al mării
și al tuturor celor ce sânt într’însele; iar toți dumnezeii păgânilor
sânt draci...” La auzul acestor cuvinte, ighemonul s’a mâniat tare
și a poruncit să înceapă cumplit să-l chinuiască. Cel muncit, toate
chinurile cu bărbăție le-a răbdat și grăia ighemonului: „Putere ai
asupra trupului meu, dar asupra sufletului meu nu ai, fără numai
Domnul meu, Iisus Hristos, Care l-a zidit.”
Văzându-i neînduplecarea lui Saprichie, judecătorul a dat asupra
lui osândă de moarte, prin tăierea capului. Fiind dus Saprichie la
tăiere, a auzit despre aceasta Nichifor, care a alergat și i-a ieșit în
cale, rugându-l: „Mucenice al lui Hristos, iartă-mă că ți-am greșit!”
Saprichie nu i-a răspuns, căci inima lui era cuprinsă de răutate
diavolească. Smeritul Nichifor, alergând pe altă uliță, l-a întîmpinat
și iarăși, căzându-i înainte, îl ruga, zicând: „Mucenice al lui Hristos,
iartă-mă că ți-am greșit ca un om, căci, iată, ți se dă din cer cunună
de la Hristos, pentru că ai mărturisit numele lui cel sfânt, înaintea a
mulți martori.” Dar Saprichie, orbit de ură rămânea neînduplecat. Ba
chiar și prigonitorii se mirau de împietrirea lui Saprichie și ziceau
lui Nichifor: „Om nebun ca tine niciodată n’am văzut. Iată acesta
merge la moarte, iar tu cu tot dinadinsul ceri de la el iertare. Oare
după moarte va putea să te vatăme cu ceva? Ce trebuință îți este să
te împaci cu el?” Nichifor le-a răspuns: „Voi nu știți ceea ce cer eu de
la mărturisitorul lui Hristos, ci numai Dumnezeu știe.”
Sosind Saprichie la locul în care avea să fie tăiat, Nichifor iarăși a
zis către dânsul: „Te rog, mucenice al lui Hristos, iartă-mă!” Mult s’a
135
arhim. SERAFIM
Alexiev
rugat Nichifor, dar Saprichie nu s’a îndurat. Atunci, Dumnezeu a
luat harul Său de la Saprichie - și îndată el a căzut de la Hristos.
Când i-au zis prigonitorii să-și plece genunchii ca să îi taie
capul,
Saprichie dintr’odată tare s’a spăimântat și a început a-i ruga: „Nu
mă ucideți! Voi face tot ceea ce poruncesc împărații.
Mă voi închina
zeilor și voi aduce jertfă.” Așa a pierdut harul Saprichie din pricina
urii și odată cu acesta și mântuirea. Nici chinurile îndurate, nici
stăruințele bunului Nichifor de a nu se lepăda de Hristos, la sfârșitul
nevoinței, la nimic nu i’au folosit.
Atunci fericitul Nichifor a mărturisit înaintea călăilor că este Creștin
și că și el asemenea celorlalți credincioși în Hristos nu va aduce jertfă
zeilor și i-a rugat să-l ucidă pe el în locul
lui Saprichie. După ce l-au
întrebat pe ighemon ce să facă, chinuitorii l-au slobozit pe Saprichie,
iar pe fericitul Nichifor l-au ucis. Așa s’a lepădat Saprichie de Hristos
și a murit în ura sa, iar Nichifor s’a învrednicit de mucenicie și s’a
mântuit. (Viețile Sfinților, 9 Februarie)
Când auzim despre purtarea neîmpăcatului Saprichie, fără să vrem,
ne amintim de cuvintele minunate ale Sfântului Apostol Pavel: „Și
de aș împărți toată averea mea, și dacă trupul meu aș da să-l arză,
iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.” /I Cor. 13:3/ Nici chiar
mucenicia, fără dragoste, nu mântuiește. Chiar și cele mai mari
nevoințe de vei săvârși, dacă ești neîmpăcat cu vrăjmașii tăi, este ca
și cum ți-ai arunca în aer cu o bombă toate celelalte fapte bune ale tale
și te osândești la pierzanie.
Despre cei ce se laudă cu ura lor
Cum poate fi atunci înțeles faptul înfricoșător că mulți oameni care
îi vrăjmășesc pe semenii lor, atunci când se răzbună, nu numai că nu
se rușinează din pricina acestei robii a diavolului în care se găsesc, ci
136
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
chiar se laudă cu ea?! Acest lucru poate fi tălmăcit într’un singur fel:
prin orbirea morală lipsită de nădejde a celor înrăiți. „Mare nebunie
este,” spune de Dumnezeu înțelepțitul Sfânt Tihon din Zadonsk, „să
se laude omul cu cele de care trebuie să se întristeze!” Aceasta arată
cât de denaturate sânt legile morale dumnezeiești în cugetul celor
ce se vrăjmășesc. Să te bucuri de lucrul de care numai diavolii își
freacă mâinile cu mulțumire, să te lauzi cu lucrul din pricina căruia
îngerii plâng, să te veselești pentru faptul că ai îngropat dragostea
frățească, să găsești mângâiere în faptul că ai împlinit dorința satanei,
oare toate acestea nu arată în tine învoiala satanică a sufletului? O,
adânc ar trebui să se căiască cei ce au alunecat în groapa vrajbelor și
sfadelor, nu să se laude cu acestea! Zugrăvind stricarea sufletească
a celor stăpâniți de vrajbă, Sfântul Tihon din Zadonsk spune, cu
un glas plin de tristețe: „Ei au adus vătămare aproapelui lor; legea
sfântă a lui Dumnezeu o au călcat în picioare; pe Dumnezeu, pe
Marele și Puternicul Atotțiitor, l-au mâniat; pe ei înșiși în cartea
satanei s’au trecut și la chinuri veșnice s’au osândit: și cu această
faptă nelegiuită se laudă!... Așa răul întunecă ochiul sufletesc, încât
sărmanul om nu-și mai vede limpede propria pierzanie și greșește
îndoit: păcătuiește și se mărește cu păcatul: „Așa, i-am arătat lui! Să
știe cine sânt eu!...” Foarte bine, te-a cunoscut cine ești cu adevărat,
cunoaște și răutatea ta, știe că tu i-ai făcut rău, dar tu te cunoști pe
tine, unde ești și în ce stare te afli? știi tu că mai mult pe tine teai
vătămat decât pe el? Lui i-ai vătămat trupul,
ție sufletul. De el
oamenii sânt scârbiți și îl osândesc din pricina clevetirii tale, dar
pe tine te osândește Însuși Dumnezeu.
Pe acela (pe aproapele tău)
l-ai aruncat în necinste și-n umilință vremelnică, dar pe tine în cea
veșnică! Ascultă ce cântă despre tine Psalmistul: „Ce te lauzi întru
răutate, puternice?” și iată ce adaugă mai departe: „Pentru aceasta
Dumnezeu te va sfărâma până în sfârțit, smulge-te-va și te va muta
137
arhim. SERAFIM
Alexiev
din lăcașul tău și rădăcina ta din pământul celor vii.” /Ps. 51:1,4/
De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Când ne mâniem și
viclenim împotriva celorlalți, atunci împotriva nouă înșine ascuțim
sabia și ne pricinuim răni și mai mari nouă înșine, decât celorlalți.”
Mulți oameni ajung din ură la așa nebunie și orbire, încât preferă
să se ducă ei înșiși la pierzanie decât să renunțe la răzbunare. „Eu,”
spune, „voi pieri, dar am să-l distrug!..” Ce spui tu, în mânia ta,
sărmană făptură orbită? Vrei să te duci singur la pierzanie, numai
să piară fratele tău pentru care Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a murit?
Vino-ți în fire, ce duh și al cui lucrează în tine? Nu duhul celui care
s’a dus pe sine la pierzanie și pe părinții noștri Adam și Eva, și pe
noi împreună cu ei? El întotdeauna răsuflă răutate, ca să ne piardă.
Hristos vrea să te mântuiască și pe tine, și pe el (fratele tău),
iar tu vrei să te pierzi și pe tine, și pe el. Dar privește, împotriva
cui te-ai ridicat și te înarmezi? El spune: „Cela ce nu este cu mine,
împrotiva mea este!” /Mt. 12:30/ Prin pierzania ta, tu cauți pierzania
aproapelui tău; de aceea nu ești în Hristos, ci împotriva lui Hristos,
cel ce atât de mult dorește să te mântuiești și tu și aproapele tău,
încât pentru aceasta și-a vărsat și sângele; iar prin aceasta arăți că
gândești întocmai acelui duh viclean care și pe tine, și pe aproapele,
și pe toți oamenii caută în fel și chip să ducă la pierzanie... Și, în
focul mâniei tale, tu strigi: „Chiar de voi ajunge la pierzanie, tot îl
voi distruge!”... Bineînțeles, te poți duce singur la pierzanie, dacă
asta dorești, dar nu și pe aproapele tău, dacă el trăiește cu harul și
ajutorul celui Preaînalt. Oare nu-ți dai seama ce înseamnă pierzania
acesta, pe care o dorești ție și aproapelui tău? Pune-ți mâna în foc și
vei cunoaște în parte ce înseamnă pierzania. Dacă
nu poți să înduri
acest foc mic, cum vei putea răbda focul cel veșnic, care arde, dar nu
luminează, care este aprins, dar nu încălzește, chinuie, dar nu ucide?
În acest foc vor fi încinși precum fierul până se face roșu cei plini de
138
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ură, dacă nu se pocăiesc, și vor fi arși și chinuiți pe dinăuntru, și pe
dinafară, veșnic. Dar cel orbit de ură nu vede asta și strigă în furia
lui: „Voi pieri, dar tot n’am să-l las!...”
O, ură, fiică a diavolului - ură, cum îl orbești tu pe săracul om! Cel plin
de ură vrea să se piardă pe sine însuși, numai să piară și aproapele
lui. Nu poate fi nebunie mai mare decât să cauți prin pierzania
ta pierzania aproapelui tău. Mulți dintre cei stăpâniți de ură se
înfrânează de la pește, lapte, ouă, carne, lucruri pe care Dumnezeu
nu le-a oprit, ci chiar a îngăduit să fie folosite cu mulțumire și
rugăciune. Aceiași oameni aflați sub domnia urii vor să-i înghită de
vii pe oamenii lui Dumnezeu! Mulți nu mănâncă nimic Miercurea
și Vinerea, dar nu voiesc să postească de ură nici măcar un minut,
fapt pentru care Dumnezeu îi amenință cu chinul veșnic. Atât de
mare și groaznic rău este ura! Atât de cumplit încătușează ea inima
și orbește mintea! Este tocmai patima care îi este proprie diavolului,
cel ce se pierde și pe sine și caută și pe ceilalți să-i ducă la aceeași
pierzanie.
139
arhim. SERAFIM
Alexiev
Împăcarea
Până aici am lămurit îndeajuns cât de pierzătoare este vrajba. Cel ce
poartă ură în inima sa, hrănește un șarpe otrăvitor la sân. Voi știți,
iubiți cititori, din proprie experiență, cât de greu vă este sufletul
atunci când sânteți certați cu cineva. Parcă aveți un munte care vă
apasă pe suflet. Nu puteți să respirați ușor și liber. Vă simțiți parcă
încătușați, chiar mai rău decât un prizonier, căci acesta are trupul
încătușat, dar sufletul lui e slobod. Pe când, în voi, duhul este legat în
lanțurile vrajbei celei drăcești, și chiar și trupul se simte, din această
pricină, nespus de vlăguit. Cel ce își vrăjmășește semenii este rob
al diavolului. Și se află undeva robi fericiți? Dacă pasărea prinsă
în colivie ar fi fericită, atunci și vrednicii de milă robi ai păcatului
s’ar putea simți fericiți. Nu! Fericirea nu poate înflori printre buruienile
păcatului, cu atât mai puțin printre spinii și mărăcinii urii și
vrajbei. Atâta vreme cât voi vă vrăjmășiți cu fratele vostru, pacea nu
vă poate încălzi inima!...
De aceea, cât de ușor vi se simte sufletul când iertați vrăjmașului
vostru! Ați vrea, asemenea unei păsări scăpate din colivie, să vă
înălțați până la ceruri de bucurie. Atunci când vă împăcați, vă
bucurați mai mult decât la aflarea unei comori, căci ați aflat ceva mai
de preț decât o comoară. Ați găsit dragostea, ați câștigat pe dușmanul
vostru și din neprieten l-ați prefăcut în frate. Poporul simplu spune
cu mult tâlc: „Vrajba este lucrul dracului.” De aceea învrăjbirea duce
140
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
atâta întuneric în suflet, îl apasă, îl chinuiește de parcă s’ar afla în
iad. De la cei învrăjbiți fuge harul lui Dumnezeu, care aduce pace
și bucurie inimilor. Și dacă „vrajba este lucru diavolesc,” atunci
împăcarea este lucru dumnezeiesc. Pacea este unul dintre cele mai
de preț daruri dumnezeiești. Odată cu împăcarea, întunericul din
sufletele până ieri învrăjbite piere și în ele se sălășluiește pacea lui
Dumnezeu, lumina și bucuria lui Dumnezeu. Asupra celor împăcați
se pogoară harul lui Dumnezeu. De aceea ei se simt ca în Rai.
Ascultați două pilde luate din viața din Rusia.
„Într’un sat slujea un preot, care se certa necontenit cu citețul lui.
Acest citeț nu terminase seminarul și nu putuse să se facă preot.
Idealul lui era să ajungă măcar diacon. Din nefericire, nu se putea
pune temei pe sprijinul preotului, pe care îl ura și cu care se certa
neîncetat în chipul cel mai grosolan. Cu un anume prilej, în vremea
slujbei, preotul și citețul s’au certat iarăși rău pentru ceva, iar preotul
a ridicat glasul. Citețul nu s’a lăsat nici el mai prejos și i-a răspuns
preotului cu cuvinte de ocară. Preotul s’a aprins și a aruncat cu
cădelnița în dascăl, iar acesta a aruncat cu câteva cărți grele în
preot, până ce, în cele din urmă, au ajuns să se bată cu adevărat,
spre marea amărăciune și sminteală a oamenilor... În tot satul s’a
răspândit vestea despre încăierarea dintre preot și citeț din biserica
lui Dumnezeu. Știrea a ajuns și la vlădică, în oraș. Acesta era un
episcop dăruit cu multă înțelepciune. I-a chemat la el pe preot și
pe citeț, pentru a-i cerceta și pentru a înțelege care este vinovat.
L-a poftit mai întâi pe preot și l-a întrebat: „Spune-mi cum s’au
întâmplat toate. Mărturisește-mi cu inimă curată doar adevărul!”
„Eu, sfințite vlădică, slujeam în biserică, începu să se îndreptățească
speriat preotul, și i-am cerut dascălului să cânte mai rar, când el s’a
năpustit asupra mea, rostindu-mi cuvinte de ocară, și s’a pornit să
mă lovească cu cărțile de la strană, să mă bată chiar și cu pumnii.
141
arhim. SERAFIM
Alexiev
Ca să mă apăr, am apucat cădelnița, dar nu i-am făcut nimic.”
„Deci el este vinovat?” - a întrebat arhiereul. „Da, sfințite vlădică,
el este vinovat!” „Așadar el a pornit cearta?” „Da, sfințite vlădică,
el a început cearta!” „Atunci ești un mucenic,” a urmat arhiereul.
„Săracul de tine, câtă vreme ai răbdat pe acest citeț rău fără să te
plângi, până acum! Iată, ca să primești mulțumire m’am gândit să te
răsplătesc. Chiar de mâine te voi ridica la vrednicia de protoiereu!
Auzi, fiule, chiar de mâine! Pregătește-te!” Preotul s’a îngrijorat din
pricina întorsăturii pe care au luat-o lucrurile și zise: „Dar sfințite
vlădică, eu nu sânt vrednic de protoiereu. Și eu am vină în certuri,
chiar mai mare decât dascălul. Eu am început certurile!” „Așadar, ai
conștiință! Slavă Domnului, slavă Domnului!” - s’a bucurat arhiereul.
„Atunci meriți pe deplin să fii protoiereu.“ Preotul, plin de căință, a
început să plângă. Vlădica a trimis atunci după citeț.
Acesta a intrat tulburat și privea - preotul plângea, iar arhiereul nu
stătea încruntat și aspru, ci zâmbea
părintește.
„Tu ce ai de spus? Care dintre voi a început cearta?” a întrebat
arhiereul. „Nu eu, ci preotul!” - spuse speriat dascălul, pentru a
se îndreptăți. „Așa a spus și preotul, că el este vinovat. Așadar,
ești nevinovat!
Pentru că ai răbdat atâta vreme nevinovat, ca un
mucenic, ocările preotului, m’am hotărât ca mâine să te hirotonesc
diacon! Ești pregătit?” Dascălul se aștepta să fie pedepsit, și iată că
i se propunea
diaconia la care visase atâta vreme! Dar sufletul lui
era atât de tulburat! Se simțea atât de nepregătit din pricina vrajbei
cu preotul. Dintr’odată căzu la picioarele vlădicii, și cu ochii în
lacrimi spuse: „Sfințite vlădică, nu sânt vrednic să fiu diacon. Sânt
mai vinovat decât preotul!” Arhiereul l-a ridicat de la pământ
și, îmbrățișându-l, i-a spus: „Tocmai astăzi ești vrednic, căci te-ai
pocăit, precum s’a pocăit și preotul. De aceea, neîntârziat pe el îl voi
face protoiereu și pe tine diacon. Împăcați-vă!”
142
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Cu adâncă zdrobire de inimă, cei doi până nu demult potrivnici
s’au îmbrățișat și s’au iertat. A doua zi, la Dumnezeiasca Liturghie,
vlădica i-a răsplătit pe amândoi cu cinuri bisericești și i-a trimis
cu pace în satul lor. Ei s’au întors împăcați și plini de bucurie, spre
minunarea tuturor sătenilor. Din acea zi au viețuit laolaltă ca adevărați
frați și nu s’au mai certat niciodată.”
Iată o altă pildă, tot din Rusia.
„Într’o biserică, preotul și diaconul se urau mult și se certau
neîncetat. Să nu vi se pară neobișnuit, frați și surori, că și fețele
bisericești se pot certa uneori. Ei apără cetatea duhovnicească,
Biserica, de aceea diavolul se năpustește asupra lor cel mai mult.
Multă vreme s’au vrăjmășit în felul acesta preotul cu diaconul, până
ce au ajuns la o așa ură, încât nici nu se mai puteau privi unul pe
celălalt. Viața lor s’a otrăvit. În cele din urmă, preotul nu a mai
răbdat să trăiască în acest iad și a mers la un pustnic sfânt, pentru
a se sfătui cu el. I-a istorisit totul - despre cum se certa cu diaconul
pentru cel mai mic lucru, despre cum ura lui creștea zi de zi, despre
cum diaconul, deși mai tânăr, nu îl cinstea pe preot, despre cum
el (preotul) nu putea să-l mai rabde și să-l vadă înaintea ochilor,
despre cum s’a gândit deja să plece din parohie. „Ce sfat îmi dați?,”
l-a întrebat în cele din urmă preotul.
Sfântul pustnic i-a dat rețeta cea mai potrivită, dar și cel mai greu de
împlinit. „Taci și rabdă! Rabdă la nesfârșit, și Dumnezeu te va ajuta
să-l întorci și să-l câștigi pe dușmanul tău!” Preotul s’a hotărât să
încerce și acest ultim mijloc.
După ce s’a întors acasă, la scurtă vreme s’a întâmplat să săvârșească
o oarecare slujbă împreună cu diaconul. În timpul slujbei, l-a
rugat pe diacon cu blândețe: „Dă-mi crucea!” „Ia-ți-o singur!,” i-a
răspuns mânios diaconul. „Nu sânt sluga ta!” Preotul, fără să spună
un cuvânt, s’a dus și a luat-o. Diaconul s’a mirat că nu au urmat
143
arhim. SERAFIM
Alexiev
sudălmile și ocările obișnuite în această împrejurare… Cu un alt
prilej, când însă slujeau împreună, diaconul s’a apucat să-l certe pe
preot pentru ceva, dar acesta a îndurat și răbdat totul cu blândețe.
Lucrurile au continuat astfel multă vreme... Preotul răbda totul, până
ce, în cele din urmă, diaconul a început să-și vină în fire și să se
rușineze de purtarea sa. „Cât de rău sânt!” cugeta el. „Sânt diacon și
îl chinui pe preot. El este mai mare decât mine și nu mă ceartă, ci mă
rabdă. Am să mă duc la el și am să-mi cer iertare pentru toate!”
Cât de surprins și mișcat a fost răbdătorul preot, văzând
pe diacon că
vine la el acasă să i se închine până la pământ, rugându-l cu lacrimi
în ochi să-l ierte. Cei doi s’au îmbrățișat și s’au iertat... și pe cât de
mult se urau mai înainte, pe atât de mult s’au iubit după aceea.” Iată,
acestea sânt minunatele
roade ale iertării deobște!
Cunoaștere și plinire
Toate acestea le știm și, cu toate acestea, nu le împlinim. Cunoașterea
singură, în sine, nu ne va mântui, dacă nu vom purcede la împlinirea
voii lui Dumnezeu. Cunoașterea fără împlinire ne va osândi, după
puterea cuvintelor lui Hristos: „Iar robul acela ce a cunoscut voia
domnului său și nu s’a gătit, nici a făcut dupre voia lui, mult se va
bate. Și la tot căruia s’au dat mult, mult se va cere de la el; și căruia
s’au încredințat mult, mai mult se va cere de la el.” /Lc. 12: 47-48/
Am avut în viața mea o întâmplare interesantă, pe care să-mi fie îngăduit
a o împărtăși cu voi, iubiți cititori.
Vine odată la mine un prieten al meu și-mi spune: „Sânt foarte
mâhnit. Sufletul îmi este rănit de moarte de jignirile pe care mi le-au
adus apropiații mei. Nu le pot ierta asta! Îmi voi cere dreptul. Îi voi
da în judecată...” După ce l-am ascultat, am încercat
să-l liniștesc
și să-i schimb starea sufletească, i-am amintit cât de mult au fost
144
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ocărâți și defăimați bineplăcuții sfinți ai lui Dumnezeu și cum ei,
deși pătimeau pe nedrept, toate cu bărbăție le-au răbdat; că trebuie
și noi să răbdăm, cu atât mai mult cu cât sufletele noastre sânt pline
de păcate; că, dacă iertăm, și pe noi ne va ierta Dumnezeu - și altele
asemenea. I-am spus că din răbdarea jignirilor nedrepte avem mare
folos, și ca o întărire a acestui fapt i-am citit din „Carte de îndrumare
în viața duhovnicească” [Everghetinos] următoarea pildă ziditoare:
Un bătrân locuia la chiliile pustnicești, afară de Alexandria, și
era bătrânul foarte iute, puțin la suflet și nerăbdător. Deci, auzind
despre dânsul un călugăr mai tânăr, a făcut legământ cu Dumnezeu,
zicând: „Doamne, pentru toate păcatele pe care le-am făcut în lume,
voi merge și voi petrece cu bătrânul, și-i voi sluji și-l voi odihni.”
Deci, îl ocăra bătrânul ca pe un câine în toate zilele. Dumnezeu,
văzând smerenia
și răbdarea fratelui după șase ani de supunere către
bătrânul, i-a arătat în somn un înger care ținea o hârtie mare,
jumătate ștearsă și jumătate scrisă. Și îi arăta fratelui hârtia, zicând:
„Iată, jumătate din datoriile tale le-a curățit Stăpânul
Dumnezeu,
silește-te și pentru celelalte!”
Și era alt bătrân, duhovnicesc după viețuire, locuind aproape de el,
care știa cele despre fratele și auzea totdeauna cum îl ocăra bătrânul
și-l necăjea cu nedreptate și cum acesta îi punea lui metanie, iar
bătrânul nu făcea pace cu el. Întâlnindu-l pe fratele, acest duhovnic
bătrân l-a întrebat: „Ce este, fiule, cum a trecut ziua de astăzi? Oare am
dobândit ceva, oare am șters de pe hârtie ceva?” Fratele, cunoscând
că bătrânul este om al Duhului, n’a ascuns tainele sale, ci i-a răspuns:
„Da, părinte, astăzi ne-am ostenit puțin.” Și dacă cândva trecea vreo
zi în care nu ar fi fost ocărît, sau n’ar fi fost scuipat, sau n’ar fi fost
izgonit de bătrân, se ducea seara
la bătrânul cel de aproape și zicea,
plângând: „Vai mie, părinte, că rea mi s’a făcut mie ziua de astăzi;
căci nu am dobândit nimic, ci în odihnă am petrecut-o.” După alți
145
arhim. SERAFIM
Alexiev
șase ani, a adormit fratele, și mărturisea bătrânul cel duhovnicesc
că l-a văzut pe el stând împreună cu mucenicii și rugându-
se lui
Dumnezeu pentru bătrânul lui, cu multă îndrăzneală, și zicând:
„Doamne, precum m’ai miluit pe mine prin acela, miluiește-l și pe
el pentru îndurările tale cele multe și pentru mine, robul tău!” și
după patruzeci de zile l-a luat la sine și pe bătrânul în locul cel de
odihnă...
Când am terminat de citit prietenului meu această povestire, am
așteptat să văd cum va reacționa. A fost mișcat până la lacrimi și a
zis: „Într’adevăr, cât de mari au fost Sfinții Părinți! Câtă răbdare au
avut!” Iar eu i-am spus: „Iată, dragul meu, calea spre mântuire și
pentru tine: iartă celor ce te-au defăimat, și Dumnezeu te va ierta
și pe tine!” Atunci el dintr’odată, ca ars, și-a amintit și a strigat: „Să
iert? Nu pot! M’au necinstit în chip îngrozitor! Îmi voi cere dreptul!
Îi voi da în judecată!...” Cu aceste cuvinte pe buze, a plecat...
Nu facem, oare, noi toți, iubiți cititori, precum acest prieten? Câtă
vreme citim în cămăruța noastră caldă și tihnită despre nevoințele
marilor oameni bineplăcuți lui Dumnezeu, sântem mișcați până la
lacrimi. Văzând răbdarea lor, plângem cu umilință. Când auzim
predici frumoase despre ei, ni se înmoaie sufletele. Însă de îndată ce
am ieșit afară în viață și ne întâlnim cu vreun dușman sau cu cineva
cu care ne-am certat aseară, îi întoarcem spatele și nu-l putem ierta.
Ce folos avem din toată cunoștința noastră despre cum trebuie să ne
purtăm și despre cum s’au purtat sfinții în astfel de cazuri, dacă nu
facem ca ei?!
Cel ce iartă va fi iertat
Încetarea vrajbei și iertarea jignirilor ne-a fost lăsată ca poruncă, nu
pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ea, ci pentru că nouă ne
146
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
este de folos. Cel ce iartă greșelile aproapelui său, singur va primi
iertare de la Dumnezeu, după făgăduința Mântuitorului. Și cât de
multe păcate avem înaintea lui Dumnezeu! Când ne gândim că la
judecata de apoi vom da socoteală pentru toate, ce frică mare ne
cuprinde! Spre marea noastră rușinare, la înfricoșata judecată a lui
Dumnezeu ni se vor descoperi toate faptele cele întunecate înaintea
întregului univers. Și nu vom putea să ne răscumpărăm prin nimic.
Dar, iată, acum Mântuitorul ne arată un mijloc ușor de a șterge toate
păcatele noastre. „Iertați, și vi se va ierta vouă.” /Lc. 6:37/ Iartă
din inimă măruntele greșeli ale fratelui tău față de tine și vei primi
iertare pentru nenumăratele tale păcate față de Dumnezeu! Este
oare ceva mai frumos și mai ușor decât aceasta? Dacă din dragoste
de Dumnezeu și de sfintele sale porunci nu iertăm, atunci s’o facem
măcar pentru propriul nostru folos. Dar, vai! adeseori nici înaltele
imbolduri ale virtuții fără gând de agoniseală, nici măcar chemările
stăruitoare ale intereselor noastre nu sânt în stare să ne îndemne la
iertarea deplină. Ura ne-a orbit într’atât, încât ne-a preschimbat în
cei mai mari vrăjmași ai noștri. În vrăjmășia noastră mergem în chip
deschis împotriva lui Dumnezeu, îndreptăm tăișul urii împotriva
propriei noastre inimi, ne otrăvim sănătatea și ne căutăm singuri
veșnica pierzanie a sufletului. Este, oare, ceva mai nebunesc decât
aceasta?...
Și cât de frumos este să ierți! Sufletul devine atât de ușor și liniștit!
După ce a iertat, omul cearcă o așa umilință, încât e gata să îmbrățișeze
lumea întreagă, să-i iubească pe toți oamenii și să ierte toate. Și
măcar nici nu este atât de greu să ierți. Pentru aceasta se cere doar
puțină bărbăție a sufletului și milostivire a inimii. Taie-ți mândria și
vei ierta cu ușurință aproapelui tău! Nimicește-ți ura, acest vrăjmaș
al sufletului tău, și îți vei face din potrivnic prieten. De vei birui
astfel vrăjmașul din tine, îl vei dezarma pe vrăjmașul cel din afară.
147
arhim. SERAFIM
Alexiev
Nu ți se cere să-i dai nimic celui cu care te-ai certat, numai să-l ierți
din inimă. Și, pentru o astfel de iertare, Dumnezeu nu numai că-ți va
ierta mulțimea păcatelor, ci îți va dărui pe deasupra și comoara cea
neprețuită - Împărăția Cerurilor, veșnica bucurie în Rai!
Fericit cel ce grabnic izgonește ura din inima sa! El nu-și otrăvește aici
nervii și sus, în ceruri, va fi veșnic printre îngeri. Știind acestea, fie ca
și noi, iubiții mei, să fim pregătiți ca întotdeauna să ne împăcăm cu
dușmanii noștri. Să nu ne îndreptățim că celălalt nu vrea să se împace
cu noi, căci dacă el nu vrea să ne ierte, ce ne împiedică pe noi să îl
iertăm? Dacă el se sinucide sufletește prin vrajbă, este, oare, chibzuit
ca și noi să ne pricinuim aceeași nenorocire? Cât de des nu auzim
în viață astfel de îndreptățiri de sine: „Cum să-l iert, dacă nu vine
la mine? El e mai mic. Să întindă cel dintâi mâna pentru împăcare.
El m’a jignit pe mine, de aceea el trebuie să-ți ceară iertare! Eu nu
am nimic împotriva lui. Dar dacă el nu vrea să ne împăcăm, nici eu
nu vreau! Cine, eu să mă duc cel dintâi să-mi cer iertare? De ce să
mă umilesc în fața lui? Cine e el? și eu am demnitate omenească!
ș.a.m.d.”
Oare n’am rostit și unii dintre noi aceste cuvinte de mai sus?
Negreșit! Mai mult, aceste cuvinte mai mult îi învinuiesc decât
să-i îndreptățească pe cei ce le rostesc. Nicăieri nu a spus Iisus
Hristos să iertăm numai atunci când omul vine la noi să ne ceară
iertare. El nu a statornicit nicăieri că trebuie ca acela mai mic să își
ceară întâiul iertare. Toți, în orice clipă, sântem datori să-i iertăm
pe dușmanii noștri pentru toate cele cu care ne-au vătămat cinstea.
Dacă cel vinovat de ceartă își vine în fire și îi cere smerit iertare
potrivnicului lui, va dobândi ștergerea vinovăției sufletului său.
Dacă cel nevinovat rămâne neîmpăcat în mândria lui, tocmai prin
aceasta se va face mai vinovat decât cel vinovat. Bine este ca acei
mai tineri să facă cel dintâi pas către împăcare. Dar, dacă ei nu au
148
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
această conștiință, atunci nimic nu-i împiedică pe cei mai bătrâni
sau mai mari să se smerească primii. O întâmplare emoționantă ce
înfățișează o asemenea smerenie găsim în viața Sfântului Ioan cel
Milostiv, Patriarhul Alexandriei.
„Odată, pe când Sfântul Ioan slujea Dumnezeiasca Liturghie, și-a
amintit dintr’odată că un slujitor bisericesc aflat sub omoforul său, de
pe o treaptă preoțească mai joasă, era supărat cu ceva pe el. Atunci
Sfântul Ioan, Patriarhul, a părăsit pentru puțină vreme Sfântul
Altar, l-a chemat pe slujitor la sine și i-a căzut la picioare, rugându-l
să-l ierte. Slujitorul s’a spăimântat și s’a tulburat de marea smerenie
a Patriarhului, căzând și el la picioarele acestuia și strigând cu ochii
în lacrimi: „Iartă-mă, sfințite Vlădică!” Astfel, Sfântul Ioan a arătat
prin pilda sa cum și cei mai mari pot să-și ceară primii iertare de
la cei mai mici decât ei. Smerenia celor mari lucrează cu atât mai
puternic asupra celor supuși lor.”
Sfinții Părinți ne învață că cel ce iartă întotdeauna câștigă. Oricare ar
fi pricina certei, dacă ierți, ți-ai spălat de îndată sufletul și te-ai făcut
vrednic de Rai. Dacă ai iertat celui ce a cugetat să te ucidă, ai ajuns
întocmai cu mucenicii. Dacă ierți ocara, te-ai liniștit și ai dobândit
Împărăția cerurilor. Dacă, cu mărime de suflet, uiți bârfele și pârele
împotriva ta, ai amuțit gura vrăjmașului tău. Dacă răspunzi răului cu
bine, ți-ai rușinat vrăjmașul. Dacă primești vătămarea cea răutăcioasă
a cinstei tale, te-ai învrednicit de cinstiri cerești. Dacă, având poziție
înaltă în viață, îți ceri iertare de la cel mai mic decât tine, nu numai că
nu te-ai umilit, ba mai mult ai crescut cu duhul. Dacă nu ești vinovat
și ceri celui ce te-a jignit să te ierte, ajutând sufletul acestuia să iasă
din iadul vrajbei, ai șters de unul singur multe dintre păcatele tale.
Dacă îți umilești mândria, ți-ai proslăvit smerenia.
Să presupunem însă că te cerți cu cei apropiați ai tăi pentru că au
împrumutat bani de la tine sau au întrebuințat în scopuri rele banii
149
arhim. SERAFIM
Alexiev
tăi și nu mai vor să ți-i înapoieze. Cum trebuie lucrat Creștinește? Să
cercetăm mai în amănunt cazul acesta, deoarece printre Creștinii de
astăzi se pornesc adesea certuri și chiar lupte pătate de sânge, pentru
bani, averi și moșteniri. Patima iubirii de arginți ne împinge să ne
simțim adânc jigniți atunci când cineva și-a însuțit pe nedrept banii
noștri, ba nici nu recunoaște că ar fi fost ai noștri și refuză să ni-i
înapoieze. Sântem, atunci, gata să-l vorbim de rău și să-l defăimăm
pe un astfel de om înaintea tuturor, să-l numim tâlhar, jefuitor și
chiar să-l dăm în judecată. Prin toate acestea, din pricina păcatului
lui, începem și noi să greșim cu îndârjire, lucru care nu este defel
bun. Vrăjmașul nostru se îndreaptă spre iad, iar noi alergăm să-l
prindem din urmă ca să nu rămânem în afara focului veșnic! Ce se
cuvine să facem ca să nu greșim?
Ne spune Iisus Hristos: să iertăm! Putem, desigur, să-l rugăm cu
blândețe să ne înapoieze suma datorată. Dacă datornicul nostru își
dă seama că este greșit să-și însușească bani străini, și ni-i înapoiază,
bine va fi și pentru el, și pentru noi. Dar dacă nu vrea, cu nici un chip,
să facă aceasta, atunci va trebui să încredințăm totul lui Dumnezeu și
să iertăm. Iar Dumnezeu are chipuri și putințe să ne despăgubească.
Trebuie să avem în vedere un singur lucru: să ne păzim de păcat! Mai
bine este să rămânem jigniți decât să mergem la judecată! /I Cor. 6:7/
Este adevărat, în felul acesta vom pierde ceva important pentru
trup,
dar vom câștiga ceva mult mai de preț pentru suflet. Vom dovedi că
prețuim mai mult iubirea frățească decât banii și vom trece drumul
vrajbei pentru sufletele noastre! Tocmai pentru a ne învăța această
purtare împăciuitoare, în numele păcii și al dragostei, Iisus Hristos
ne-a lăsat porunca: „Celui ce voiește să se judece cu tine și să ia haina
ta, lasă lui și cămașa.” /Mat. 5:40/ Astfel au făcut și sfinții cei plăcuți
lui Dumnezeu. Iată o pildă. Tâlharii au atacat chilia săracă a unui
pustnic în lipsa acestuia. Când schimnicul s’a întors, a văzut că hoții
150
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
îi scoseseră afară cărțile și hainele. Atunci el, fără să se mânie, i-a
ajuns din urmă și a început să-i ajute la căratul lucrurilor…
Hoțul ne răpește bunurile, dar Dumnezeu pe toate le vede.
Dacă
noi iertăm, Dumnezeu însutit ne va întoarce în ceruri și ne va socoti
fapta ca milostenie. și atunci neprietenul nostru se va preschimba,
împotriva propriei voințe, în binefăcătorul nostru, cu ajutorul căruia
ne vom mântui mai lesne. Dacă răbdăm și iertăm celor ce ne jefuiesc,
vom părea, poate, nebuni în ochii lumii, dar vom fi înțelepți înaintea
lui Dumnezeu. Din iertare și răbdare, vom dobândi mare folos pentru
sufletele noastre. Atunci nici pe cele răpite nu le vom mai socoti ca
pierdute, iar noi înșine vom îndura mai ușor necazurile în viață.
Ca să vă încredințați că acestea nu sânt cugetări deșarte, ci învățătura
Sfintei Biserici, vă voi aduce mărturiile scrierilor Sfinților Părinți.
Tocmai în această privință, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește astfel:
„Te-a lipsit cineva de bani? De vei răbda bărbătește răpirea lor,
răsplată pe măsură vei primi, ca și cum i-ai fi dat în mâinile săracilor.
Că și cel ce a dat bani celor săraci, și cel ce, pentru Dumnezeu, nu
a dorit răul celui ce l-a jefuit, nici măcar nu i-a rostit un cuvânt rău,
aceeași lucrare au săvârșit.”
O mărturie minunată a acestui cuget al Sfinților Părinți întâlnim
în viața Cuviosului Areta din Pecerska (24 Octombrie). Iată ce se
istorisește despre el: „Areta viețuia în Mănăstirea Pecerska, având
ascunsă multă bogăție în chilia sa. Și atât de mult era cuprins de
zgârcenie, încât niciodată nu dădea vreun ban milostenie săracilor,
nici pentru el nu cheltuia nimic. Într’o noapte, venind tâlharii, i-au
furat toată averea lui. Atunci el, de mult necaz și întristare, puțin
a lipsit de nu și-a pierdut singur viața și a început a asupri pe cei
nevinovați și pe mulți a chinuit fără dreptate. Frații îl rugau să
înceteze cu toate acestea și-l mângâiau, însă el nu asculta nicidecum
și cu cuvinte aspre îi ocăra pe toți.
151
arhim. SERAFIM
Alexiev
După câteva zile, s’a îmbolnăvit de o boală cumplită și era aproape
de moarte, când nici atunci nu înceta cârtirea și hula. Dar iubitorul
de oameni, Domnul, care voiește ca toți oamenii să se mântuiască,
a arătat mila sa spre dânsul. Căci, zăcând în boala aceea ca mort,
nemaiputând vorbi, deodată în auzul tuturor, a început a striga cu
glas mare: „Doamne, miluiește-mă! Doamne, iartă-mă! Doamne,
greșit-am! Căci a ta este bogăția, nu plâng eu pentru aceasta.” și
după aceasta, s’a sculat îndată din boală și a spus fraților că pricina
strigării sale a fost această arătare: „Am văzut,” zicea el, „venind la
mine îngerii și mulțimea dracilor și au început a mă cerceta pentru
bogăția mea cea câștigată necinstit. Dracii ziceau: „Nu a lăudat pe
Domnul pentru aceasta, ci a hulit, și de aceea este al nostru și nouă
ne va fi dat.” Iar îngerii ziceau către mine: „O, ticălosule de om! De
ai fi mulțumit lui Dumnezeu pentru averea ta cea răpită, și s’ar fi
socotit aceasta ca o milostenie, precum s’a socotit lui Iov. Căci de ar
face cineva milostenie, mare este înaintea lui Dumnezeu, fiindcă al
său bine îl face de bunăvoie. Dar averea jefuită aduce cu sine ispita
diavolească, dacă omul nu poate răbda această pagubă, căci vrând
diavolul să arunce pe om în hulă, îi face lui aceasta, iar mulțumitorul,
de ar fi jefuit, dacă pe toate lui Dumnezeu le socotește, pentru aceasta
este întocmai cu milostenia.” Acestea zicându-le îngerii către
mine, eu am strigat: „Doamne, iartă-mă! Greșit-am, Doamne! A
ta este avuția, nu plâng pentru aceasta!” și atunci îndată s’au făcut
nevăzuți dracii, iar îngerii s’au bucurat și, socotindu-mi argintul cel
furat în loc de milostenie, s’au dus.”
Acestea auzindu-le frații, au proslăvit pe Dumnezeu, cel ce povățuiește
la calea pocăinței pe cei ce greșesc și le arată lor o putere ca
aceasta. Iar fericitul Areta, fiind povățuit de Dumnezeu, de atunci cu
totul s’a schimbat spre bine, cu mintea și cu obiceiul, ajungând unul
dintre marii cuvioși plăcuți Domnului din Lavra Kiev - Pecerska.”
152
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Întotdeauna Sfinții Părinți au răbdat cu recunoștință toate
necazurile din viața lor. Ei știau că cel ce îndură fără cârtire orice
încercare, scârbire nedreaptă sau vătămare voită a intereselor sale,
cu răbdare, își mântuiește sufletul. A pierdut cele vremelnice, dar a
câștigat cele veșnice. De aceea, ei nu se mâniau niciodată pe ceilalți
și nu-i vrăjmășeau pe potrivnicii lor. Răbdarea lor față de vrăjmași
era o virtute ziditoare și însemnată, în sfânta lor viață duhovnicească.
Cât de drepți erau Sfinții Părinți! Simțiți aceasta, dragi cititori?
Dacă o simțiți, bine este sufletelor voastre. Dar, dacă amintindu-vă
de dușmanii și datornicii voștri, clătinați cu nemulțumire din cap,
căci nu vă puteți închipui cum îl veți ierta pe înșelătorul care v’a
mâncat banii și s’a folosit în chip rău de ei, și cum vă veți împăca
cu scorpia care cumplit v’a jignit, atunci nu sânteți pe calea cea
dreaptă. Deoarece ne-a fost dată poruncă să-i iertăm tocmai pe acești
vrăjmași ai noștri pe care îi urâm. Dacă vă mai chinuie aplecările
răuvoitoare, înseamnă că nu ați gustat încă din dulceața iertării
depline. Interesele voastre trupești sânt, încă, mai presus de cele
duhovnicești. Și voi, prinși în mrejele celor pământești, nu puteți
să vă luați zborul până la lăcașurile duhului, unde Iisus Hristos le
arată mare fericire celor ce-i urmează. Dar dacă ați simțit că Sfinții
Părinți, deși nesocotesc într’o oarecare măsură vremelnicele noastre
folosințe materiale, ne sfătuiesc drept atunci când ne învață să-i
iertăm pe vrăjmașii noștri, dacă ați încercat umilință și bucurie la
citirea acestor rânduri, oricât de nebunești ar părea ele lumii, fericiți
sânteți! Căci ați aflat calea ce duce spre Împărăția Cerurilor.
Răbdarea înseamnă mântuire
Până aici s’a vorbit pe larg despre cele două feluri de relații posibile
dintre oameni: despre vrajbă și despre împăcare. S’au spus multe,
153
arhim. SERAFIM
Alexiev
mai cu seamă în ultimul capitol, și despre al treilea fel de relații
dintre cei ce se vrăjmășesc - acela în care unul este înclinat să ierte,
iar celălalt este neîmpăcat. Vom adăuga aici și vom lămuri al treilea
fel de purtare.
În duhul învățăturii lui Hristos, cel ce este mai înțelept și mai
duhovnicesc trebuie să ierte în inima sa, cu mărime de suflet, chiar
dacă celălalt nu voiește nici măcar să audă de împăcare. Bunul
Creștin trebuie să rabde și să îndure până la capăt necazurile care vin
de la potrivnicul lui. „Iar cela ce va răbda până în sfârșit, acela se va
mântui,” /Mt. 24:13/ ne învață Mântuitorul; mai bine spus: răbdare
= mântuire. O pildă mișcătoare de răbdare și iertare ne-a dat Domnul
nostru Iisus Hristos, care a răbdat pe Golgotha fără cârtire patimi
cumplite și s’a rugat de pe Cruce pentru vrăjmașii săi neîndurători:
„Părinte, iartă lor, că nu știu ce fac.” /Lc. 23:34/ Asemenea a făcut și
Sfântul Arhidiacon Ștefan, care, lovit cu pietre fiind, s’a rugat pentru
ucigașii săi: „Doamne, nu socoti lor păcatul acesta.” /F. Ap. 7:60/
Întocmai
au făcut și toți Sfinții Părinți, Sfinții Mucenici, Preacuvioșii
și Sfinții. Toți aceștia au aflat în răbdare și în iertare calea cea îngustă
către Rai. Și, pentru aceasta, ne-au lăsat legământ ca și noi să facem
asemenea lor. Ne-am certat - să alergăm ca să ne împăcăm! Îndoită ne
este biruința dacă ne împăcăm cu vrăjmașul nostru: și pe noi înșine,
și pe acela vom slobozi din ghearele celui viclean. De nu izbutim
să-l înduplecăm pe vrăjmașul nostru spre împăcare, măcar noi să
nu rămânem în vrăjmășie cu el, să nu-l urâm așa cum ne urăște
el,
ca paguba să nu fie îndoită, ca să nu piară și sufletul nostru odată cu
al lui. În astfel de împrejurări, cel mai înțelept lucru este să iertăm
noi. Astfel încât, dacă el piere, nu ne-am jertfit celui viclean. Dar, de-l
vom răbda și-l vom ierta, sigură este mântuirea noastră, căci răbdarea
nu este o nevoință măruntă. Cei înțelepți în cercarea duhovnicească
socotesc răbdarea a fi întocmai cu mucenicia. De aceea, cei răbdători
154
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
și iertători, chiar de au greșit mult mai înainte, vor fi asemenea
mucenicilor, primind cunună netrecătoare. Sfinții Părinți, pentru a
ne îndruma spre răbdare, ne învață că cei ce ne lingușesc ne sânt
vrăjmași, iar cei ce ne ocărăsc ne sânt binefăcători. Cugetări minunate
pe această temă aflăm la Sfântul Ioan Gură de Aur.
Să-l ascultăm: „Când vrăjmașul te defaimă pentru vreun păcat
pe care îl cunoști înlăuntrul tău,” spune Sfântul Părinte, „auzind
aceasta, nu răspunde cu scârbire, ci începe să suspini cu amărăciune
și să te rogi lui Dumnezeu, și de îndată vei șterge păcatul tău. Ca să
nu socotești că numai te mângâiem, îți vom da mărturie din Sfânta
Scriptură. Erau doi oameni: unul fariseu, iar celălalt vameș. Cel
din urmă ajunsese la cea mai de jos treaptă a patimii, pe când cel
dintâi se grijea cu râvnă de dreptatea lui. Amândoi s’au suit odată
la biserică, să se roage. Fariseul, stând, se ruga: „Dumnezeule,
mulțămescu-ți că nu sânt ca ceilalți oameni, hrăpitori, nedrepți,
preacurvari, sau și ca acest vameș,” /Lc. 18:11/ iar vameșul,
departe stând, s’a rugat cu mare durere și întristare, nu a rostit nici
un grai păcătos, cu care ne copleșim unii pe alții zi de zi, ci a zis
numai, suspinând cu amar și bătându-și pieptul: „Dumnezeule,
milostiv fii mie păcătosului” /Lc. 18:13/ - și a ieșit îndreptat. Vezi
cât de grabnic? Sufletul s’a întinat și și-a spălat întinăciunea. Și-a
cunoscut păcatele lui și s’a slobozit de ele. Învinuirea pentru păcat
s’a făcut dezbrăcare de păcat și vrăjmașul, împotriva voii sale, s’a
făcut lucrător de bine. Este, oare, fericire mai mare decât aceasta?
Este, oare, cale mai lesnicioasă pentru slobozenia de păcate? De
fapt, câtă vreme a trebuit să se ostenească vameșul, să se nevoiască
prin post, priveghere, să stea pe pământ, să-și împartă averea la
săraci, să stea vreme îndelungată în sac și cenușă,
ca i se șteargă
toate păcatele sale! Iar acum, fără să facă toate acestea, numai
printr’un cuvânt a lepădat de la sine toate păcatele și toată rușinea.
155
arhim. SERAFIM
Alexiev
și grăirea de rău a celuia care părelnic l’a ocărât fără îndelungi
osteneli și munci i-a adus cununa dreptății.”
Iată roadele adevăratei și Creștineștii îndurări cu răbdare a ocărilor!
Cel ce nu se mânie degrabă, ci știe să rabde, acela îți este prieten
sufletului și mântuirii sale. Cel ce nu se lasă vatămat degrabă,
ci așteaptă cu blândețe, acela este smerit. Iar cel smerit caută
întotdeauna vina pentru tot ce i se întâmplă la el, niciodată la
ceilalți. De aceea, cunoscând că numai el este vinovat de ocările pe
care le primește, se supără pe sine, nu pe ceilalți; se întovărășește
cu oamenii ce îl atacă și astfel, aliat cu vrăjmașii săi, izgonește iute
și lesne adevăratul vrăjmaș din sufletul său, adică păcatul. Cel
ce stă și se sfădește cu aceia care-i aduc ocară, se pune de partea
păcatului său, apărându-l, și întărindu-l astfel în sufletul său. Un
astfel de om este mândru, și cu greu se poate mântui. Sfântul Ioan
Gură de Aur, într’o convorbire plină de înțelepciune cu cel jignit,
întreabă: „De ce nu voiești să te împaci cu vrăjmașul tău? Te-a vorbit
de rău, te-a numit preacurvar? și ce-i cu asta? De spune adevărul,
îndreaptă-te, iar de nu, râde în sinea ta!... Ci mai bine, nu numai
să râzi, ba chiar să te bucuri, după cuvintele Domnului: „Fericiți
veți fi când vor urî pre voi oamenii și când vă vor despărți și vă
vor ocărî, și numele vostru ca un viclean îl vor scoate pentru Fiul
Omului; bucurați-vă întru acea zi și săltați, că iată plata voastră
multă este în ceruri.” /Lc. 6:22-23/ Dacă a grăit adevăr, iar tu îți
osândești greșelile, vei dobândi răsplată. ...Adesea vrăjmașii, prin
mustrările lor drepte, izbutesc ceea
ce nu pot face prietenii prin
laudele și cuvintele lor plăcute.” (Lucrări, vol. XII, pag. 613)
Dacă noi, iubiți cititori Creștini, îi răbdăm pe cei ce vrăjmășesc
împotriva noastră și căutăm la noi, și nu la ei, vina pentru reaua lor
purtare față de noi, ne vom mântui.
„Într’o mănăstire a venit să trăiască un monah tânăr și neîntărit
156
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
în viața duhovnicească. El socotea că va afla în sfânta mănăstire o
rânduială ca în Rai: că toți acolo îl vor iubi și îl vor cinsti ca pe cel mai
drag frate. Dar mare îi fu amărăciunea când își dădu seama, după o
vreme, că opt îl iubeau și doi îl urau! Nu putea suferi ura celor doi,
și a pornit să caute altă mănăstire unde să nu fie vrăjmășit. În cea
de a doua mănăstire, toți frații l-au primit cu bucurie și se purtau
foarte iubitor. Dar acest lucru n’a ținut multă vreme. La scurt timp,
s’au ivit simpatii și antipatii față de fratele nou-venit. Din nefericire,
aici erau numai patru care îl iubeau pe monah, iar patru îl urau -
chiar mai rău decât în prima mănăstire: îl necăjeau, îl osândeau,
îl luau în batjocură și nu pierdeau nici un prilej pentru a-l ocărî.
Nu s’a putut împăca cu acesta, nefericitul monah! și a plecat și din
această mănăstire. În a treia mănăstire în care s’a statornicit, a băgat
iute de seamă că aproape nimeni nu-l iubea. Renumele lui de om
certăreț și nestatornic l-a întrecut în acea mănăstire, așa încât frații
l-au întâmpinat cu neîncredere. Văzând că a căzut din lac în puț,
tânărul monah începu să cugete dacă nu cumva vina că nu poate
câștiga dragostea celorlalți se află în el, și s’a hotărât să rămână să
viețuiască în acea mănăstire, în mijlocul purtărilor vrăjmășești ale
fraților, până ce, cu ajutorul lui Dumnezeu, le va câștiga dragostea.
Supunându-și cercetării purtarea, a aflat că el singur era vinovat
de gâlcevile cu frații, pentru că nu îndura cu răbdare încercările.
Atunci i-a venit un gând fericit. A scris pe un petic de hârtie: „Voi
răbda toate pentru Iisus Hristos,” și l-a îndesat la brâu. De fiecare
dată când frații îl batjocoreau și îl ocărau, scotea de la brâu bucata
de hârtie, o citea, își amintea de făgăduința făcută înaintea lui
Dumnezeu că va răbda, și se liniștea. Unii dintre frați au început
a se mira de răbdarea lui și au început să-l iubească. Alții însă, în
vrajba lor, spuneau: „Face vreo vrajă ca să se liniștească. Când îl
necăjim, scoate o hârtie de la brâu și, de cum o privește, îi trece!
157
arhim. SERAFIM
Alexiev
Treaba asta nu mi se pare curată. Poate e vrăjitor!”... Cu astfel de
bănuieli în inimă, acești monahi vrăjmași au mers și l-au clevetit
pe tânărul monah înaintea Starețului. Starețul
a cercetat acestea,
a cunoscut nevinovăția fratelui și, pentru îndreptățirea lui și spre
folosul obștesc, a adunat toți monahii dinaintea lui. Când clevetirile
împotriva tânărului frate au urmat pe mai departe, cum că a scos
de la brâu o cărțulie tainică să se liniștească, starețul i-a poruncit să
arate înaintea tuturor ce carte este aceea. Tânărul călugăr s’a supus,
a scos peticul de hârtie și a citit cele scrise acolo: „Voi răbda toate
pentru Iisus Hristos.” Atunci au tăcut rușinați cei ce-l învinuiseră,
iar fratele, îndreptățit și lăudat, a trăit cu pace în mijlocul cinstirii și
iubirii obștești a monahilor.”
Iată, dacă și noi le răbdăm pe toate în același chip, pentru Iisus
Hristos, ne vom mântui. În certuri și gâlcevi, ne socotim totdeauna
drepți, iar pe ceilalți vinovați. Aceasta este din pricina mândriei
noastre. Iar mândria este cea mai de seamă piedică pentru
împăciuirea sufletului nostru. Dacă cineva ne vatămă, ne mâhnim,
clocotim și socotim că celălalt este vinovat pentru mânia noastră.
Nu, nu el este vinovat! Vinovate sânt patimile ce mocnesc în noi,
care, până ce nu au fost zgândărite, au dormit liniștit, dar care cu
primul prilej au prins glas. Cel ce ne-a jignit nu este vinovat pentru
că sântem atât de mândri, iubitori de slavă deșartă și simțitori, încât
nu putem îndura nici cea mai mică ocară. Faptul că cel ce ne-a
vătămat poate chiar aduce folos unui suflet smerit și blând, și se
face prilej de păcat numai la cei mândri, grăiește foarte limpede că
nu poate fi socotit ca vinovat pentru ura și vrajba noastră. El este
numai prilejul pentru ca simțămintele ascunse în sufletele noastre să
iasă la iveală. Cel ce rupe pâinea mucegăită care a prins mucegai pe
dinlăuntru, iar dinafară și-a păstrat înfățișarea frumoasă este, oare,
vinovat de mucegai? Noi, prin patimile ascunse în pieptul nostru,
158
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ne asemănăm unor mormânturi frumos văruite, care din afară sânt
frumoase, iar dinlăuntru urât-mirositoare. /Mat. 23:27/ Dacă vrem să
ne îndreptăm, se cade, după povețele Sfinților Părinți, să ne dojenim
pe noi înșine, nu să ne supărăm pe ceilalți. Trebuie mai degrabă să
mulțumim acelui frate care s’a făcut prilej spre izbucnirea patimilor
noastre, să-i aducem mulțumire că ne-a ajutat spre mântuitoarea
cunoaștere de sine - nu să ne mâniem pe el.
Fericit cel ce a cunoscut că singur este vinovat pentru păcatele
sale. Mărturisirea lui îl va duce la pocăință, pocăința la smerenie,
smerenia la răbdare și răbdarea la mântuire.
159
arhim. SERAFIM
Alexiev
Încheiere
Încheind problema vrajbei și a împăcării, n’ar strica să amintim din
nou cele trei chipuri posibile de purtare între oameni. Am văzut că
oamenii nu pot trăi împreună în pace deplină din pricina păcatului,
care domnește în mijlocul lor. De aceea ei trăiesc fie în vrajbă până la
moarte (cea mai înspăimântătoare stare a sufletului), fie se iartă unul
pe celălalt, fie, dacă unul este neîmpăcat, celălalt rabdă și iartă.
În care dintre cele trei situații ne aflăm noi și voi, dragi Creștini?
Dacă iertăm, este bine, dar dacă nu iertăm, sântem vrednici de plâns,
căci singuri îl poftim pe Dumnezeu să nu ne ierte. În Rugăciunea
Domnească, noi înșine hotărâm ca Dumnezeu să se poarte cu
noi așa cum și noi ne purtăm cu semenii noștri: Cum ne va ierta
Dumnezeu, dacă noi nu iertăm? În viața Sfântului Vasilie cel Nou,
se spune că cea din urmă vamă la care sânt cercetate sufletele ce trec
în lumea cealaltă este vama nemilosârdiei. Acest lucru nu este întâmplător.
Este în deplină înțelegere cu legea lui Dumnezeu. Dacă
ai plinit toate poruncile, dacă te-ai păzit de toate păcatele, dar ai
rămas neîmpăcat și încrâncenat față de vrăjmașul tău, nu vei intra
în Împărăția Cerurilor. Numai cei milostivi se vor milui. Cel ce a
fost îngăduitor cu ceilalți se va bucura de îngăduința lui Dumnezeu
față de neputințele sale. Cei ce vrăjmășesc vor rămâne nemiluiți.
Sfântul Tihon din Zadonsk spune limpede: „Pentru tâlhari, ucigași,
desfrânați, vameși și tot felul de păcătoși care se pocăiesc, se des160
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
chid ușile milosârdiei lui Dumnezeu, dar înaintea celor ce urăsc se
închid.” Dumnezeu este foarte milostiv și îndelung-răbdător. Dacă
vrem să ajungem la el, trebuie să ne asemănăm lui măcar în parte,
trebuie să fim milostivi și îngăduitori față de semenii noștri și, cu
mare răbdare, să îndurăm neputințele lor.
Dumnezeu spune: „Milă voiesc, și nu jertfă,” /Osea 6:6; Mt. 9:13/
milă în inimi, dragoste față de aproapele, și nu mari jertfe care slujesc
adesea la hrănirea mândriei, deșertăciunii și iubirii noastre de slavă!
Milă, și nu jertfă! Smerenie, împăcare între noi, și nu înfumurare și
dezbinare!
Iată, de fiecare praznic mergem la Biserică pentru Dumnezeiasca
Liturghie. Vrem să-i aducem acolo lui Dumnezeu mica noastră jertfă,
să aprindem lumânări, să lăsăm în cutia săracilor obolul nostru, să ne
rugăm Mântuitorului. Dar, pe cale, ne întâlnim cu vecinul nostru cu
care ne-am certat aseară. Și trecem pe lângă el, și cu silă ne întoarcem
fața de la el. Nu ne gândim că astfel și Dumnezeu își întoarce fața
de la noi? Până ce nu ne împăcăm, sau măcar - dacă celălalt nici
nu vrea să audă de împăcare - până ce nu-l vom ierta, Dumnezeu
nu va primi nici jertfa noastră, nici rugăciunea noastră. Dacă iertăm
din inimă semenilor pentru păcatele lor, atunci, numai atunci! ne va
ierta și Dumnezeu, și vom putea cu îndrăzneală să ne rugăm: „Și ne
iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri!”
Căci El Însuși a spus: „Iertați, și vi se va ierta vouă!” /Lc. 6:37/
161
arhim. SERAFIM
Alexiev
Rugăciune de împăcare cu vră jmașii
Doamne, Iubitoriule de oameni, Împăratul păcii, Hristoase Dumnezeul
nostru! Tu ai nimicit despărțitura vrajbei și pace ai dăruit oamenilor,
ca în bunăvoire să petreacă și de viața cea adevărată să se
bucure. Tu ai poruncit nouă a ne iubi unii pre alții și în pace a fi cu
toți oamenii, mai cu seamă cu cei ce pe adevăratul Dumnezeu cunosc,
Tatăl iubirii. Tu ai spus: „Fericiți făcătorii de pace, că aceștia fiii
lui Dumnezeu se vor chema.”
De aceea, de bunăvoie sfintei tale voi supunându-mă, rogu-te, Stăpâne,
dăruiește pace robilor Tăi (N), care întru vrajbă și în ceartă viiază.
Cu lumina ta luminează inimile lor și le încălzește cu focul dragostei,
ca să nu lași viclenia a-i stăpâni și de la tine a-i depărta. Stinge întru
dânții toată vrajba și păzește-i de toată ispita dezbinării. Sălășluiește
întru dânșii frica ta, ca inimile lor să nu se semețească și răzbunare
să caute.
Dă lor a cunoaște cele ce păcii și zidirii întreolaltă slujesc, căci bun
este a locui frații împreună. Nu lăsa pre ei să istovească în vrajba și în
robia neamului omenesc, ci îi cheamă la pacea ta și îi mântuiește.
Întărește și pre mine în povățuire și sârguință a stărui, pentru
împăcarea celor ce se vrăjmășesc, și voia ta, cea a păcii și dragostei,
în norodul tău plinind, să cunosc bucuria făcătorilor de pace, pe
care fii ai lui Dumnezeu i-ai chemat.
Că Tu ești pacea noastră și pre Tine te proslăvim, împreună cu Tatăl
și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor, amin!
CAPITOLUL V despre MÂ NDRIE
ȘI SMERENIE
Tot cela ce înalță pre sine se va smeri,
iar cela ce smerește pre sine se va înălța.
/Lc. 18:14/
Deci dacă eu, Domnul și Învățătorul,
am spălat picioarele voastre,
și voi datori sânteți unul altuia
a spăla picioarele. Că pildă am dat vouă,
ca precum eu am făcut vouă, și voi să faceți.
/In. 13:14-15/
163
arhim. SERAFIM
Alexiev
Introducere
În viață sânt două căi. Una este largă și plăcută. Ea duce în sus și îl
ispitește pe om spre înălțimi amețitoare. Dar odată pornit pe calea
aceasta, nici nu vei simți cum te cufunzi în bezna adâncă a iadului.
Aceasta este calea mândriei. Cealaltă cale este îngustă, anevoioasă.
Ea coboară până în adâncuri, trecând prin multe necazuri și
umilințe, dar dacă vei alege această cale, cu cât vei coborî mai mult,
cu atât mai mult te vei înălța cu ajutorul lui Dumnezeu - până ce, pe
nesimțite, te vei înălța chiar până la înălțimile Raiului. Aceasta este
calea smereniei. Cât de paradoxal! Urci pe calea mândriei, cobori
mai prejos decât dobitoacele! Cobori pe scara smereniei, te faci
asemenea îngerilor și te înalți până la cer! Paradoxal, dar adevărat,
căci chiar Domnul Iisus Hristos ne spune: „Tot cela ce înalță pre sine
se va smeri, iar cela ce smerește pre sine se va înălța.” /Lc. 18:14/
În veacul acesta grosolan, al culturii materialiste, când oamenii au
devenit robi vrednici de milă ai betonului și oțelului, când totul se
mișcă într’o goană înfrigurată către întunecatul și necunoscutul
„înainte,” când suflă viforul nimicirii a toate, când mările și oceanele
clocotesc din pricina delfinilor uriași de oțel ce le străbat, când
pământul se cutremură de tunete, când cerul vuiește de zgomotul
ucigaș al monștrilor apocaliptici ce varsă flăcări și seamănă distrugere
și moarte, când cumplita moarte, cu o seceră uriașă în mâini,
a ieșit printre oameni la înfricoșat seceriș, când toți sânt cuprinși
164
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
de ură, unii față de alții - într’un cuvânt, astăzi, când pământul se
înconvoaie sub apăsarea propriilor noastre patimi dezlănțuite, mai
are, oare, rost să vorbim despre mândrie și smerenie? Mai are, oare,
cine să asculte? Mai are cine să înțeleagă? Nu sânt, oare, cuvintele
înțelepciunii Evangheliei în deplină potrivnicie cu părerile lumii?
Mândria este prețuită de societatea modernă ca fiind cel mai puternic
impuls al progresului personal și al avântului național. Omul
fără cinstire de sine, o societate fără conștiința cinstei și a vredniciei,
și un popor lipsit de mândrie națională sânt socotite a fi osândite la
distrugere și dispariție. Într’o astfel de atmosferă, cine va mai asculta
cuvintele lui Hristos: „Cine va înălța pre sine se va smeri?” Lumea
de astăzi se deosebește de cea de odinioară. Povețele evanghelice
pline de blândețe sânt înăbușite de vârtejul lumii înnebunite într’o
activitate însuflețită. Sirenele uzinelor grăiesc într’o limbă diferită de
cea a Sfinților Părinți, acești minunați înțelepți ai Bisericii. Aflată în
întrecere, lumea de astăzi aleargă să atingă țeluri amețitoare, uitând
de singurul țel suprem al vieții omului - întoarcerea la Dumnezeu.
De aceea, în lumea de astăzi, Evanghelia este asemenea unui om fără
adăpost care își caută sălaș în inimile oamenilor, dar pretutindenea
vede cum i se închid ușile în față. Omul de astăzi nu dorește să
primească învățăturile evanghelice. El nu iubește smerenia și o
privește zeflemesitor, socotind-o a fi o resemnare. Astfel, valorile s’au
amestecat, au fost răsturnate, așa încât mândria, această rădăcină
ucigătoare a tuturor patimilor, este înălțată la rangul de cult, iar
smerenia, maica tăcută a tuturor virtuților, este dată batjocurii.
Omul de astăzi s’a îndepărtat de Hristos mai mult decât oricând.
Dar nu cere, oare, acest fapt ca, astăzi, mai mult decât oricând să i se
vorbească acestuia despre Dumnezeu? Evenimentele însângerate ce
au loc astăzi mărturisesc limpede până unde poate merge omenirea
pe drumul amețitor al mândriei și al disprețului față de smerenie.
165
arhim. SERAFIM
Alexiev
Tocmai acestea întăresc predica Creștină adevărată. Cu toate acestea
oamenii tânjesc în continuare după Dumnezeu. Sărmana inimă a
omului, cu toate schimbările care s’au întâmplat în împrejurările
exterioare ale vieții, rămâne neschimbată. Când cugetă la nebunia
faptelor și lucrărilor ei, fără voie se cutremură, tulburată de grozăvia
propriilor ei invenții, într’o năzuință nedeslușită începe să tânjească
după ceva veșnic, mai înalt, bun și dumnezeiesc, care să o scoată din
labirintul întunecat al contradicțiilor omenești, înspre lumina lină
a molcomei și netulburatei veșnicii. Nu sânt, oare, aceste dorințe
nedeslușite o năzuință nemărturisită după Dumnezeu, după adevărurile
Sale veșnice, descoperite în Evanghelie? Nu sânt ele, oare, o
sete după împăcarea cu propriul cuget și cu Dumnezeu?
Într’adevăr, mulți oameni s’au îndepărtat deja atât de mult de
Dumnezeu, încât au ajuns vrăjmași înverșunați ai credinței, ai lui
Dumnezeu și ai Cerului. Ei simt, fără îndoială, un pustiu chinuitor,
o ultimă aducere-aminte a lui Dumnezeu pe care l-au uitat - dar în
înverșunata lor mândrie își râd de cei credincioși și, cu învârtoșare,
pier prin obraznica
tăgăduire a toate. Există însă și oameni care,
chiar dacă sânt departe de Dumnezeu, nu și-au pătat cugetul, nu au
înăbușit glasul inimii lor, și care, conduși de setea lor, caută Adevărul
veșnic. Ei ar fi bucuroși dacă, în obșteasca dezorientare de astăzi, li
s’ar arăta calea cea veșnică. Și-ar găsi atunci adevărata bucurie în
ascultarea dumnezeieștilor cuvinte ale Evangheliei, care dezleagă
taina firii potrivnice a omului, ce sânt leac pentru păcat și dau toate
îndrumările de trebuință pentru mântuire. În cele din urmă,
în haosul
care a cuprins lumea de astăzi, există oameni buni, care, în ciuda
tuturor acestor lepădări ale omului modern, merg pe calea către cer și
află mare mângâiere în a asculta cuvântul lui Dumnezeu - trebuie ca
ei să se întărească în credință, să cerceteze calea pe care au pornit, ca
nu cumva să fie una strâmbă, și astfel, mângâiați, înnoiți în nădejde,
166
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
să meargă în continuare pe calea pe care și-au ales-o. Cercetarea
căii alese în viață este necesară pentru că inima omului, vătămată
de păcat, înclină întotdeauna spre rătăcire.
De câtă trudă nu este
nevoie până ce aceasta se tămăduiește și luminează pe deplin? Sânt
mulți Creștini care în chip părut doresc binele, dar până la urmă
săvârșesc tot răul. Ei par a căuta să afle mântuirea, dar fără să știe,
descoperă dintr’odată că merg pe calea mândriei și a pierzaniei.
Viața duhovnicească este o călătorie pe o mare necunoscută, în
care pândesc din toate părțile primejdii: aici furtuni, dincolo stânci
scufundate, mai încolo vârtejuri de ape și curenți ascunși. Cât de
atent și cunoscător trebuie să fie cineva pentru a nu pieri? Pentru
toți acești oameni care însetează după învățătură duhovnicească
și mântuire, să ne fie îngăduit a înfățișa cele două căi osebite ale
vieții: cea a mândriei și cea a smereniei. Atunci când semănăm,
nu toate semințele pier, nu toate sânt ciugulite de păsările cerului.
Mare parte din ele cad totuși și pe pământ bun. Dacă nu am avea
această încredințare, ce semănător ar mai porni la semănat? Iar în
semănatul duhovnicesc deseori se întâmplă și minuni, cu ajutorul
lui
Dumnezeu. Cine știe? Poate chiar sămânța căzută pe piatră va afla
acolo o crăpătură și va răsări! Adesea pe stâncile golașe ale munților
cresc minunați pini uriași.
Pri mul păcat și cea dint âi virtute
Știți, oare, iubiți cititori, care este cel dintâi păcat care a apărut în
lume? Înainte chiar de a fi fost furturi, minciuni, înșelăciuni, ucideri,
desfrânări, lăcomie, grăire de rău, mânie, pizmă și celelalte, a fost
mândria. Unul dinte primii și cei mai luminoși îngeri ai lui Dumnezeu
- Lucifer - s’a mândrit înaintea lui Dumnezeu și s’a socotit asemenea
Celui de Sus. Dar această mândrie nu l-a înălțat, ci l-a doborât
în
167
arhim. SERAFIM
Alexiev
cele mai de jos ale pământului. În loc să ajungă dumnezeu, a devenit
satana cel întunecat. Această mândrie a pus început răului în lume.
Din ea s’au născut și toate celelalte păcate. Ea a fost cea care a
pierdut neamul omenesc. Ea este temelia iadului, izvorul patimilor,
cheia păcatului, pricină a căderii, cale spre pierzanie. Satana a pus
stăpânire pe împărăția întunericului și s’a așezat pe tronul mândriei.
El i-a împins și pe oameni spre mândrie și prin aceasta a semănat în
lume toate nelegiuirile.
Domnul Iisus Hristos, Care a venit pe pământ să piardă lucrurile
diavolului, /I Io. 3:8/ ne-a arătat leacul împotriva mândriei:
smerenia. Aceasta este cea dintâi virtute pe care El a propovăduit-o în
minunata Sa predică de pe munte. Fericirile încep cu dumnezeieștile
cuvinte: „Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăția
cerurilor.” /Mt. 5:3/ După mărturia obștească a Sfinților Părinți,
cei săraci cu duhul sânt cei smeriți.
168
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Mândria
Despre mândrie îndeobște
Să privim, mai întâi de toate, mândria. Mândria! Care dintre noi
nu a întâlnit-o? Care dintre noi nu s’a înțepat în spinii ei? Cine nu
a îndurat batjocura și biciuirile ei? Cu toții o cunoaștem din viața
noastră, căci o întâlnim adeseori. O aflăm pretutindenea unde
trăiesc oameni. Aleargă pe străzi, se arată trufașă și îngâmfată prin
piețe, pășește plină de sine prin locurile publice. Tronează plină de
importanță în fotoliile moi ale instituțiilor. Intră chiar și în biserică,
vădește o trufie fariseică. Pătrunde până și în chiliile călugărilor.
Ea răzbate din orice om de vază, se ivește aproape la fiecare
fereastră. Este plină de sine, trufașă, sulemenită și fardată, și trece
încrezătoare și mulțumită de sine pentru a fi văzută de toți. Firea ei
nu îi îngăduie să se ascundă. Ea vrea să strălucească și să uimească.
Vrea să fie obiectul atenției și al admirației tuturor. Ea singură se
arată pe sine și, pentru a fi văzută de pretutindenea, caută să stea la
înălțime. Mândria caută să urce tot mai sus. Uneori chiar se avântă
spre culmi amețitoare.
Când diavolul l-a ispitit pe Iisus Hristos, a făcut-o pe înălțimea unui
munte. Nu s’a coborât în adâncul suferințelor și umilințelor, așa cum
Dumnezeu Tatăl a făcut mai târziu cu Mântuitorul, ci l-a ridicat pe
loc înalt, făgăduindu-i lucruri mari: îmbelșugare, slavă omenească
169
arhim. SERAFIM
Alexiev
și stăpânire asupra lumii întregi. Făcea multe făgăduințe, dar putea
el, oare, să dea ceva? Nu, pentru că el însuși nu are nimic, decât
numai răutatea, mândria și focul iadului.
Așa cum a făcut duhul cel viclean cu Iisus Hristos, ridicându-l pe
muntele înalt al ispitelor, așa face și cu noi; ne ridică pe înălțimi,
ne cumpără cu făgăduințe mincinoase și înșelătoare, ne prinde cu
laude lingușitoare, ne trufește în ochii noștri, ne prorocește belșug,
bogății și slavă, ne așază pe un loc înalt, ce nu ne este propriu, unde
ni se poate face ușor rău de înălțime și de unde ne poate doborî cu
ușurință în prăpastia veșnicei pierzanii. Și cu cât ne ridică mai sus
pe scara mândriei, cu atât mai adânc ne va azvârli de acolo și cu atât
mai îngrozitoare va fi prăbușirea.
Treptele mândriei - slava deșartă
Trei sânt treptele mândriei. Cea dintâi, nevătămătoare la prima
vedere, este slava deșartă. Diavolul este viclean și nu-l înalță pe om
dintr’odată la o înălțime amețitoare, ci caută, mai întâi, să trezească în
el năzuința după dobândirea slavei. Slava deșartă înseamnă căutarea
slavei omenești celei păguboase, goale, deșarte. Mare cunoscător al
virtuților și patimilor omenești și fin psiholog al vieții duhovnicești,
Sfântul Ioan Scărarul socotește că slava deșartă și mândria sânt
momente diferite în creșterea aceleiași patimi. După cuvintele sale:
„osebirea dintre aceste două patimi este aceeași ca dintre prunc și
bărbat… Slava deșartă este începutul, iar mândria sfârșitul.” Omul
iubitor de slavă deșartă a simțit gustul dulceței otrăvitoare a slavei
omenești și de aceea caută numai lingușiri și laude. Această patimă
își arată întreaga sa vrăjmășie față de Dumnezeu încă din pântecele
mamei. Iubitorul de slavă deșartă caută și însetează după slavă deși
aceasta aparține numai Dumnezeului celui Veșnic. /Deut. 32:3;
170
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Lc. 2:14/ Cuvântul lui Dumnezeu strigă totdeauna și pretutindenea:
„Fie slava Domnului în veci!” /Ps.103:31/ Psaltirea, mai cu seamă,
este plină de preamărire adusă lui Dumnezeu și de cununi de laudă
pentru lucrările Lui minunate. /Ps.135,137,145 - 150/ Și iată, iubitorul
de slavă deșartă uită că și el este chemat să aducă slavă Ziditorului.
El, sărmanul, îndrăgostit de sine, se crede el însuși dumnezeu și
caută slavă pentru sine. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul are dreptate
atunci când îl numește pe omul iubitor de slavă deșartă „slujitor de
idoli credincios.” Și mai neobișnuit este faptul că slava deșartă se
poate strecura chiar și în sufletul credincios și evlavios. Un astfel de
om începe să se laude chiar și cu faptul că îl slăvește pe Dumnezeu.
Slava deșartă nu cunoaște nici un fel de opreliști și hotare. Ea găsește
pretutindeni prilej de iubire și laudă de sine. Sfântul Ioan Scărarul
a dezvăluit acesta în chip deosebit în următoarele cuvinte: „Soarele
cu îndestulare strălucește tuturor. Și slava deșartă se bucură de
toate meșteșugirile. Cum? Eu zic: Postind, mă măresc în deșert,
și dezlegându-mă ca să nu fiu cunoscut, ca un înțelept iarăși mă
slăvesc în deșert. Cu haine strălucite îmbrăcându-mă, de aceasta
mă biruiesc. Și în cele proaste schimbându-mă, iarăși mă slăvesc în
deșert. Grăind, mă biruiesc, și tăcând, iarăși m’am biruit. Cât dacă
vei arunca jos pre aceasta carea este cu trei ciulini, ea drept în sus
cu ciulinul stă.”16
Mare nenorocire este slava deșartă, căci în toate își poate afla hrană.
Cu ce nu se laudă, oare, un om? Cu bogăția sa, cu frumusețea, cu
mintea, cu darurile, cu veșmintele, cu virtuțile, ba chiar și cu patimile
sale - toate pot sluji ca prilej de slavă deșartă. Îndeosebi femeile au
slăbiciunea de a se lăuda și a se bucura când sânt lăudate.
Atât de adânci sânt rădăcinile slavei deșarte în inima omului încât,
dacă acesta nu are nimic anume cu care să se laude, începe să se
16 Sfântul Ioan Scărarul, Scara, cuvântul XXI, Pentru slava deșartă cea în multe chipuri.
171
arhim. SERAFIM
Alexiev
mândrească cu funda, cu pălăria sa, sau chiar cu pana de la pălărie.
Priviți-i pe cei mici! Până și în inimile lor curate începe, încă de
timpuriu, să răsară floarea otrăvitoare a slavei deșarte. Fetițele se
laudă cu rochițele,
brățările și păpușile lor, iar dacă li se spune cumva
că hăinuțele sau jucăriile lor nu sânt frumoase se simt rănite și încep
să plângă. O, câtă slavă deșartă umple inima unui băiețel care
a primit îngăduința de a purta puțin ceasul unchiului! El iese afară
la prietenii lui de joacă și începe să se laude în fața lor. Nu îngăduie
nimănui să atingă prețiosul obiect. Iar când uimirea și pizma încep să
se zugrăvească pe chipurile celorlalți, atunci slava deșartă și bucuria
micuțului trufaș nu mai are granițe. Dacă slava deșartă răsărită în sufletul
încă nevinovat al copilului nu este grabnic înăbușită, va crește
curând și va deveni boală primejdioasă pentru acel suflet.
Slava deșartă nu face deosebire de neam sau clasă socială. Așa
cum o boală poate atinge pe oricine, tot astfel și slava deșartă se
poate încuiba în orice om. Oamenii însemnați află în măreție prilej
de slavă deșartă. Dar și simplii muritori știu să afle în sine ceva
cu care să se mărească. Blaise Pascal, cu adâncimea cugetului său,
exprimă acest fapt în următoarele cuvinte: „Vanitatea este atât de
adânc înrădăcinată în inima omului, încât și ostașul, și slujitorul, și
bucătarul, și hamalul se laudă, și fiecare vrea să aibă admiratorii săi.
Și filosofii vor să îi aibă pe ai lor; și aceia care scriu împotriva acestui
lucru vor să câștige slavă, pentru că au scris bine; și aceia care citesc
cele scrise vor să se mărească cu aceasta,
pentru că le-au citit; și eu,
care scriu acestea, poate am aceeași dorință; și poate o vor avea și
aceia care vor citi acestea scrise de mine…”
Aici, în ironia lui Pascal, se poate distinge durerea sa în fața situației
dureroase în care se află sufletul omului căzut. Și într’adevăr, slava
deșartă este rezultat al căderii. Până la căderea în păcat, cei dintâi
oameni, în Rai, nu cunoșteau nici mândria, nici slava deșartă. Câtă
172
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
vreme omul a fost vrednic de fericire, nu a căutat slavă, ci dădea
slavă Ziditorului său. De când a ajuns vrednic de plâns, a început să
înseteze după a fi fericit și lăudat de alții.
Întâlnim slava deșartă nu numai la cei din lume, ci și la oamenii
duhovnicești. Iar dacă la mireni ea este primejdioasă, la oamenii
duhovnicești este aducătoare de pierzanie. Pe lângă aceasta, demn
de remarcat este și faptul că slava deșartă îl poate sili pe om să
se nevoiască, să se trudească, să se roage, să postească și să dea
milostenie. Dar toate aceste nevoințe duhovnicești sânt la fel de
nefolositoare celui stăpânit de slavă deșartă pe cât este de nebunesc
a turna apă într’un urcior spart. Fariseii, despre care ne vorbește
Sfânta Evanghelie, nu săvârșeau ei, oare, din dorință de slavă deșartă,
toate faptele bune? Și în loc să primească răsplată de la Dumnezeu
pentru nevoințele lor, ei au auzit din gura lui Hristos cuvintele pline
de osândă: „Vai vouă, cărturari și Farisei fățarnici!” /Mt. 23:14/ Cel
ce se slăvește pe sine, chiar de va săvârși cea mai bună faptă, nu are
nici un folos din aceasta, dacă va căuta slava omenească.
Pentru aceea și Iisus Hristos îi povățuiește pe ucenicii Săi: „Luați
aminte, milostenia voastră să nu o faceți înaintea oamenilor, spre a fi
văzuți de dânșii; iar de nu, plată nu veți avea dela Tatăl vostru carele
este în ceruri. Deci, când faci milostenie, să nu trâmbițezi înaintea
ta, precum fac fățarnicii în adunări și în ulițe, ca să se slăvească de
oameni: amin zic vouă că își iau plata lor. Iar tu, făcând milostenie,
să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca să fie milostenia ta întru
ascuns; și Tatăl tău, cel ce vede întru ascuns, acela va răsplăti ție
întru arătare.” /Mt. 6:1-4/
Mântuitorul îndeamnă la aceeași păzire cu luare aminte de slava deșartă
și în rugăciune, și în post, precum și îndeobște în săvârșirea
tuturor faptelor bune și bineplăcute. Nu în zadar slava deșartă este
asemuită de unii Sfinți Părinți cu o mică furnică târâtoare. Oricât de
173
arhim. SERAFIM
Alexiev
mică ar fi ea, poate distruge marile roade ale virtuților. „Furnica,”
spune Sfântul Ioan Scărarul, „așteaptă să se isprăvească strânsul
grâului și slava deșartă să se adune bogăția.” Prin bogății, aici,
trebuie să se înțeleagă truda duhovnicească și virtuțile dobândite.
Furnica se bucură că va avea prilejul să fure un bob, iar slava deșartă
se bucură că se va putea lăuda cu nevoințele săvârșite. Dar prin
puterea legilor duhovnicești, în clipa în care te lauzi cu binele pe
care l-ai săvârșit, l-ai și pierdut. Pentru că dacă vei căuta slavă de
la oameni, îți primești deja răsplata aici și te lipsești de răsplată în
ceruri. Sfântul Episcop Theofan Zăvorâtul numește slava deșartă cel
mai vătămător și lingușitor vrăjmaș.
„Acesta îl face pe om să fie asemenea unui muncitor care, oricât ar
câștiga, risipește de îndată tot câștigul, fără să lase ceva și pentru
ziua de mâine. Cel ce se slăvește pe sine și-a câștigat deja răsplata
și nu are ce să aștepte a mai primi în viitor. El este totdeauna gol,
asemenea aceluia care risipește tot ce are. Gol se va înfățișa și în lumea
de dincolo. Numai păcatele sale îl vor însoți, iar faptele bune,
care i-ar fi putut fi de folos pentru a covârși păcatele, nu vor avea
nici o valoare. Iată cât de ucigătoare este paguba pricinuită de slava
deșartă.”
Nebunia slavei deșarte constă în aceea că acesta te silește să te
trudești în zadar, răpindu-ți răsplata pentru trudă. „Sihastrul ce se
mărește în deșert,” spune plin de înțelepciune Sfântul Ioan Scărarul,
„îndoit se nedreptățește pre sineși, că și trupul își topește, și plată
nu dobândește.” Omul stăpânit de slavă deșartă seamănă cu găina
cea proastă. De cum a ouat un ou ea se laudă, cotcodăcind, astfel
încât să fie auzită. Dar în felul acesta nu-și face decât sieși rău, căci
de cum o aud, oamenii îi și iau oul. Tot astfel și dracii răpesc de la
omul stăpânit de slavă deșartă binele săvârșit. Creștinul iubitor de
slavă deșartă este întotdeauna nechibzuit, după înțelepciunea dum174
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
nezeiască. Din deșertăciune, el se laudă înaintea tuturor cu bogățiile
pe care le-a adunat. Și cel care își arată multora comorile, acela
negreșit va fi jefuit de hoți.
Lupta cu slava deșartă
Nevăzutul ațâțător al gândurilor de slavă deșartă în noi este
izvoditorul mândriei, vrăjmașul nostru neîmpăcat - diavolul. El
insuflă supușilor lingușitori să gâdile auzul sufletelor stăpânite de
slavă deșartă cu plăcute laude, fie pentru a dobândi anumite foloase,
fie pentru a păgubi pe trufașii iubitori de slavă. Dar sânt și lingușeli
care izvorăsc din inimi bune și iubitoare, însă neluminate. Un
adevărat Creștin învățat, care știe ce pustiire poate pricinui într’un
suflet iubitor de slavă chiar și o singură laudă, nu-și va îngădui niciodată
să lingușească și să ațâțe slava deșartă. Adeseori, noi ne
lingușim reciproc, fie pentru că dorim să ajungem prietenii cuiva,
fie din dorința trufașă de a primi (ca răspuns) înapoi laudă pentru
noi, fie pentru că nu înțelegem subțirimile vieții duhovnicești și
primejdiile care vin din slava deșartă.
„Domnul ascunde de la ochii noștri de multe ori și pre lucrurile
bune care le avem. Iar bărbatul lăudător, iar mai vârtos înșelător,
prin laudă pre ochii noștri i-a deschis, și aceștia deschizându-se,
bogăția nevăzută s’a făcut de la noi.”
Astfel ne grăiește Sfântul Ioan Scărarul. După cuvintele sale,
„lingușitorul este slujitor al dracilor, al mândriei de mână ducător,
al umilinței prăpăditor, al lucrurilor celor bune pierzător, al căii
celei drepte rătăcitor. «Că cei ce vă fericesc pre voi, vă înșeală pre
voi», zice Prorocul.” /Is. 3:12/
Dar cum să luptăm cu această slavă deșartă care răsare atât de ușor
în sufletele noastre și care aduce atâta desfătare inimilor noastre
175
arhim. SERAFIM
Alexiev
orgolioase? Când auzim un cuvânt de laudă trebuie să ne amintim,
după sfatul Sfinților Părinți, de fărădelegile noastre și de îndată ne
va smeri cugetul că oamenii ne laudă pentru că nu ne cunosc în toată
jalnica noastră stare sufletească. Atunci apare chiar simțământul
mântuitor că nu merităm laude, ci mustrări, pedepse și rușine,
împreună cu gândul la Înfricoșata Judecată a lui Dumnezeu, când
se vor descoperi toate faptele noastre tainice și se vor osândi toate
păcatele noastre pline de rușine. Frica lui Dumnezeu este cel mai
puternic vrăjmaș al slavei deșarte.
Dacă, însă, slava deșartă se naște în noi nu în urma laudelor venite
din afară, ci țâșnește singură din străfundurile stricatei noastre inimi
și ne șoptește cu glasul ei lingușitor: „Vezi cât de deștept ai fost?
Vezi cât de bun te-ai arătat a fi? Vezi cât de înțelept te-ai dovedit?,”
atunci, după sfatul Sfântului Episcop Theofan Zăvorâtul, trebuie
de îndată să începem lupta împotriva simțământului slavei deșarte
răsărit în sufletul nostru.
„Luptați-vă și veți birui! spune el. Cel dintâi lucru pe care trebuie
să-l faceți este să înțelegeți și să simțiți că gândul acesta (adică slava
deșartă) este vrăjmaș (al sufletului). De aceea, numaidecât ce acesta
se ivește, alergați și chemați această înțelegere și acest simțământ.
Sufletul, negreșit, va încerca ură față de acest gând și această ură îl va
îndepărta. Simțământul de ură față de slava deșartă poate fi asemuit
cu o lovitură dată cuiva în piept. Cel lovit cu putere în piept va cădea
la pământ; așa și gândul, biruit de ură, aleargă afară din suflet.”
Pe lângă aceasta, înțelegerea limpede a ceea ce sântem de fapt, a cât
de puțin am făcut și a cât de mult ne-a mai rămas de făcut, ne poate
smeri și ne poate aduce trezvia.
„Dacă vei face ceva bun, ne sfătuiește Sfântul Dimitrie al Rostovului,
ferește-te de lauda de sine! Căci de te vei lauda, vei pierde degrabă, din
pricina slavei deșarte, tot ceea ce ai agonisit prin truda ta, iar harul
176
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
lui Dumnezeu te va părăsi. Căci din laudă se naște înălțarea de sine,
din aceasta - căderea, iar din cădere - despărțirea de Dumnezeu.”
De aceea, este chiar mai bine să nu faci nimic vrednic de laudă pe
pământ, decât, săvârșind ceva, să te înalți. „Mai bun este înaintea lui
Dumnezeu un păcătos smerit decât un drept mândru.” Preaînțeleptul
Solomon spune: „Necurat este înaintea lui Dumnezeu tot cel cu
inimă înaltă, și cel ce-și pune mâna în mână cu nedreptate nu se va
îndreptăți.” /Pil. 16:6/ Slava deșartă este izgonită de adevărata și
adânca cunoaștere de sine. De obicei, pentru ce ne lăudăm noi? Din
pricină că ne măsurăm cu cei mai mici decât noi. Dar dacă ne vom
măsura cu cei mai mari decât noi, oare cât de neîndemânatici, cât de
răi și cât de necugetați ne vom arăta a fi? Și atunci se va curma în
noi prilejul slavei deșarte. De vom cugeta dacă săvârșim toate cele
pe care sântem datori a le săvârși și dacă am săvârșit cum trebuie
puținul nostru bine, ne vom încredința că nici aici nu vom găsi nici
un temei pentru slavă deșartă. Sfântul Dimitrie al Rostovului ne spune,
în chip minunat: „Mulți sânt cei ce au săvârșit multe virtuți, și-au
împărțit averile, s’au lepădat de bogății, au făcut lucruri vrednice
de laudă, au luminat lumea, i-au înțelepțit pe oameni, i-au izbăvit
pe mulți și tot nu s’au mărit. Iar tu, fără să fi săvârșit ceva bun, fără
să fi făcut vreun lucru bineplăcut înaintea lui Dumnezeu, pentru
nimic, nebunește, te lauzi. Așadar, nu te lăuda de unul singur, ci
caută dacă cumva Dumnezeu te laudă. Deoarece dacă săvârșești
vreun bine, Dumnezeu îl va cunoaște și fără mărirea ta de sine.
Iar
dacă îi este bineplăcut, te va mări și fără să vrei… El nu va lăsa pe
nimeni nerăsplătit.”
În alt loc, Sfântul Dimitrie al Rostovului lâmurește într’un chip
minunat același gând: „De te vei lăuda singur, toți vor începe să
te disprețuiască. Iar dacă nu te vei lăuda singur, Dumnezeu și toți
oamenii o vor face. Dacă vei tăcea despre tine, Dumnezeu va vorbi
177
arhim. SERAFIM
Alexiev
despre tine. Dacă, însă, singur te vei mări, Dumnezeu va tăcea
despre tine și te va îndepărta.”
Sfântul Proroc și împărat David a grăit prin Sfântul Duh cuvinte
minunate, pe care toți cei ce doresc să se izbăvească de slava
deșartă trebuie să le țină minte și să le rostească des. El spune într’o
dumnezeiască vedere, în rugăciune: „Nu nouă, Doamne,
nu nouă, ci
numelui tău dă slavă…!” /Ps.113:9/ Însuși Mântuitorul ne-a învățat
cum să ne tămăduim de boala iubirii de slavă: „Așa și voi, când
veți face toate cele ce s’au poruncit vouă, ziceți că: Robi netrebnici
sântem, căci ce eram datori a face am făcut.” /Lc. 17:10/ În ce chip
minunat este tăiată, aici, din adânc, rădăcina slavei deșarte prin
cuvintele: când veți face toate! Cine dintre noi se poate lăuda că a
făcut totul? Nimeni! Se găsește în cele din urmă o privință, ba chiar
mai multe, în care șchiopătăm. Iar dacă slava deșartă este oprită și
osândită chiar și atunci când am făcut totul, cu atât mai mult este
dacă se naște din ceva mărunt: din faptul că am zis o glumă foarte
reușită, din pricină că am cântat frumos sau că haina noastră are o
croială deosebită și ne stă bine cu ea!
Orice om care se va privi cu trezvie și în adâncime își poate da seama
că nu are nici un motiv să se laude, pentru că nu are nimic al său; totul
i-a fost dat. Numai păcatele sânt ale lui, pentru că el le-a săvârșit,
fără ajutor străin. Dar nu se poate spune același lucru și despre
virtuți, pentru că tot binele adevărat, bineplăcut lui Dumnezeu, se
săvârșește cu ajutorul lui Dumnezeu, cu sprijinul harului ce ni se
împărtășește prin Sfânta Taină a Botezului. „Fără de mine,” spune
Mântuitorul, „nu puteți face nimic” /In. 15:5/ Cât de adâncă este
Descoperirea Creștină! Numai ea ne învață că nu avem dreptul să ne
mărim cu virtuțile noastre, deoarece toate acestea au fost dobândite,
cu adevărat, și prin lucrarea voii slobode a omului, dar mai ales cu
ajutorul puternic al harului lui Dumnezeu. Fără de acest har, cele
178
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
mai mari strădanii ale libertății noastre nu ar ajunge pe culmea desăvârșirii,
la care s’au înălțat sfinții. Prin acest cuget Creștin al lor, rostit
cu o limpezime desăvârșită de Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele:
„Cu harul lui Dumnezeu sânt ce sânt,” /I Cor. 15:10/ se lămurește
ciudatul paradox potrivit căruia cei ce aveau cel mai mult cu ce să se
laude, cei ce au atins desăvârșirea virtuții, cei ce au săvârșit chiar și
minuni, se socoteau a fi păcătoși și robi netrebnici ai lui Dumnezeu.
Tot binele pe care îl vedeau la ei, pe deplin îndreptățit, îl puneau pe
socoteala bunătății și ajutorului venit de la Dumnezeu.
„E rușine să se mândrească cineva cu podoabă străină, spune plin
de înțelepciune Sfântul Ioan Scărarul, dar e nebunia cea mai de
pe urmă să se fălească, prin închipuirea de sine, cu darurile lui
Dumnezeu. Fălește-te numai cu înfăptuirile tale dinainte de
naștere. Căci cele de după naștere Dumnezeu ți le-a dăruit, ca și
nașterea însăși. Numai virtuțile ce le-ai înfăptuit fără minte sânt ale
tale. Căci mintea ți-a dăruit-o Dumnezeu. Arată nevoințele purtate
fără trup, numai din sârguința ta. Căci trupul nu e al tău, ci al lui
Dumnezeu. Nu te încrede, până ce nu vei primi hotărârea, văzând
pe acela care, chiar după intrarea în cămara de nuntă, a fost legat de
mâini și de picioare și aruncat în întunericul cel mai din afară. /Mt.
22:13/ Nu-ți înălța grumazul, odată ce ești pământesc. Căci mulți
au căzut din ceruri, măcar că erau sfinți și nematerialnici.”
După mărturia Sfinților Părinți, nu au fost cruțați de slava deșartă
nici marii oameni bineplăcuți lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul
ne povestește despre vedenia duhovnicească a unui bărbat sfânt
și văzător cu duhul, vedenie în care este zugrăvită, cu o deosebită
veridicitate psihologică, atât viclenia subțire a ispitelor slavei
deșarte, cât și înțeleapta trezvie a nevoitorilor care se luptă cu slava
deșartă.
„A însemnat oarecarele din cei ce puteau să vadă, ne spune Sfântul
179
arhim. SERAFIM
Alexiev
Ioan Scărarul, și văzând, mi-au povestit cum că «șezând eu,» zice,
«în soborașul meu, dracii slavei deșarte și ai mândriei venind, au
șezut lângă mine de amândouă părțile. Și unul adică îmi împungea
coasta mea cu degetul lui cel măreț în deșert, îndemnându-mă să
povestesc vreo vedere, sau vreo lucrare, pre carea o făcusem în
pustie. Și după ce pre acesta l-am scuturat de la mine, zicând «Să se
întoarcă înapoi și să se rușineze cei ce voiesc mie rele,» /Ps. 39:14/
îndatăși cel de-a stânga la urechea mea îmi zicea: «Bine, bine ai făcut.
Și mare te-ai făcut, că pre maica mea cea fără de rușine o ai biruit.»
Către carele, eu, cu dreaptă socoteală, pre stihul cel de-aci înainte
iarăși luându-l, am zis: «Să-și poarte îndatăși rușinea cei ce zic mie:
Bine, bine.»”
Iată cum se luptau Sfinții Părinții cu slava deșartă. Prin învățăturile
și pilda lor, ei ne învață cum trebuie să ne luptăm și noi cu această
slăbiciune primejdioasă a duhului nostru, ca să ne izbăvim, cât mai
este vreme, de treapta de început a pierzătoarei mândrii. Pentru
că dacă slava deșartă nu va fi dezrădăcinată din sufletele noastre,
aceasta va crește mai repede ca pleava, va înăbuși tot ceea ce este
sfânt și bun, și va trece către o treaptă mai înaltă de creștere, se va
învechi, va deveni obicei și maică a tuturor roadelor pierzării, se va
preface în soarta noastră veșnică și amară.
Trufia
A doua treaptă a mândriei este trufia. Satana este cel ce îl așază pe
omul trufaș pe o treaptă mai înaltă decât cea pe care se află iubitorul
de slavă deșartă. De aceea, aici și plăcerea este mult mai mare, dar
și amețeala pricinuită de înălțime este mai puternică. Trufia se naște
din slava deșartă, așa cum fluturele se naște din omidă. Dacă slava
deșartă se mulțumește să se agațe, trufia zboară în înalt, asemenea
180
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
fluturelui. Omul slavei deșarte se mulțumește numai să iubească
totul la propria lui persoană, pe când trufașul este atât de îndrăgostit
de sine, încât nu numai că își admiră la nesfârșit propriile calități,
dar chiar nu îi place aproape nimic din ceea ce vede la ceilalți. El
gândește despre sine că este cel mai deștept, cel mai vrednic, cel mai
desăvârșit. Iubitorul de slavă deșartă așteaptă numai laude și din ele
se desfată; trufașul nu știe de ce să se mai bucure: de laudele care îi
sânt aduse sau de umilințele pe care el le aruncă asupra celorlalți.
Iubitorul de slavă deșartă se simte bine și în cercul restrâns, local, al
prietenilor săi mincinoși și lingușitori. Dacă aceștia nu există, atunci
se desfată chiar și cu laudele pe care singur și le aduce: „Vezi, cât
ești de frumos! Ce ținută dreaptă ai! Ce podoabe frumoase porți!
Cât de frumos cânți!” ș.a.m.d. Omul trufaș nu se mulțumește să-și
știe întâietatea. El nu se satură nici cu recunoașterea venită din partea
celor apropiați lui. El vrea să fie cunoscut de un cerc cât mai larg
de oameni. Vrea să strălucească, să lumineze, să fie cinstit de toți.
Și pentru că vede că trufia celorlalți stingherește zborul propriei
sale trufii, începe să umilească și să osândească pe toți și pe toate.
Dacă vede cumva o patimă la vreun rival de-al său, îl dă în vileag
cu cruzime în fața tuturor, iar gândul tainic pe care-l are este următorul:
„Vedeți cum e acela?! Cât de rele sânt faptele lui! Cât de
josnic îi este sufletul! Eu nu sânt ca el!” Dacă vede la rivalul său
virtuți, nu numai că nu se pleacă înaintea lor, dar chiar râde de ele
cu un dispreț amar. Dacă vreun rival al său este dăruit cu daruri și
se remarcă prin ceva, atunci îl va numi mândru și iubitor de slavă.
Dacă este evlavios, îl va huli ca fiind fățarnic. Dacă este econom și
modest în îmbrăcămintea pe care o poartă, îl va numi zgârcit. Și
în plus va căuta ca toți ceilalți să fie de acord cu el. Slava deșartă
are o vedere obtuză și se mulțumește numai să-și vadă calitățile
și să culeagă laude pe seama lor. Trufia are un orizont mai larg de
181
arhim. SERAFIM
Alexiev
cuprindere. Ea nu rabdă nimic care să o umbrească. Iubitorul de
slavă deșartă trăiește mai puține clipe amare decât cel trufaș. La
omul iubitor de slavă deșartă, pedeapsa se află mai mult ascunsă
dincolo de mormânt. În schimb, pentru cel trufaș, chinul pricinuit
de trufie începe încă de aici, de pe pământ. Cel mai adesea, și pizma
este strâns legată de trufie, care poartă cu sine propria pedeapsă. Cel
trufaș este și mânios. Iar cel mânios singur își ațâță focul suferinței
lui. Trufia se aprinde de la focurile iadului. Ea făgăduiește victimelor
sale mari desfătări, îmbătare amețitoare, mărire în ochii celorlalți,
când de fapt nu duce decât la rușine înaintea oamenilor înțelepți și
depărtare de Dumnezeu. Omul trufaș, oricât de deștept ar părea în
ochii proprii, nu este, de fapt, decât un biet nebun. El crede că va
afla o desfătare înaltă pentru sufletul său în satisfacerea propriei trufii,
dar precum un drog, ca și cum ar lua opiu, se otrăvește singur pe
sine prin trufie. Câte neliniști, câte griji, câte patimi înfierbântate nu
vom afla în sufletul omului trufaș, iubitor de mărire! Acesta crede
că are întotdeauna dreptate. Dar, oare, pot toți oamenii din lume să
fie de acord întru toate cu el? Și, iată, de cum se vede contrazis, clocotește
și începe să sufere. Este îndrăgostit de sine însuși și vrea ca
și ceilalți să-l cinstească, să se minuneze de el. Dar poate el să-i facă
din toți oamenii admiratori ai săi? Unii încep să-l critice, alții chiar
să îl dea în vileag. Iar el nu poate să îndure așa ceva și începe să
sufere cumplit. Numeroase sânt suferințele trufiei nebunești, încă de
aici, de pe pământ, dar nespus mai grele sânt suferințele pricinuite
de aceasta în lumea de dincolo. „Tot cela ce înalță pre sine, se va
smeri,” spune Mântuitorul. Pentru trufie, dreptatea cerească a ales
cea mai cumplită pedeapsă, umilința - și anume umilința veșnică și
nesfârșită.
Trufia este o trăsătură diavolească. Așa cum diavolul își află
desfătarea în pricinuirea de suferințe și necazuri oamenilor, tot
182
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
astfel și cel trufaș caută ca prin acoperirea cu rușine, osândirea și
necinstirea adusă celorlalți să rămână el la loc de cinste printre
oameni. Trufia își aduce singură laudă.
Tot astfel se lăuda și Fariseul în biserică, osândindu-l pe Vameșul
care se pocăia. Trufia nu suportă alte păreri, nu poate îndura
să fie criticată... Cel trufaș își vede numai propriile calități și se
supraestimează. Despre ceilalți vorbește cu mândrie, uneori cu
bunăvoință, rareori cu îngăduință, dar cel mai adesea cu dispreț.
Îi subapreciază pe cei egali lui. Este crud și grosolan cu cei aflați
mai prejos decât el, iar pe cei mai talentați decât el sau cu cei aflați
în funcții mai înalte se poartă cu respect și milă, dar dacă se prinde
într’o discuție mai deschisă cu ei, veți vedea că, dintre toți aceștia,
tot pe sine se va pune pe întâiul loc.
Desigur, și în trufie există felurite trepte și nuanțe. Unul este
trufaș într’o măsură mai mică, altul este pârjolit de mărire de sine.
Unul simte că trufia este o patimă, dar fiind neputincios sau lipsit
de voința de a lupta cu ea, o ascunde cu dibăcie, pe când un altul
este trufaș cu nerușinare. Aici joacă un rol însemnat și măsura de
dezvoltare a minții, educația și cultura generală a celui stăpânit de
această patimă. Cel neînvățat va fi un prost trufaș. Intelectualul este
un trufaș rafinat, dacă putem spune așa. Cel neînvățat se va certa
în chipul cel mai grosolan dacă este contrazis sau dat în vileag cu
ceva. Cel cu educație va căuta să te cucerească prin anumite calități
ale lui, în așa fel încât să te câștige ca slujitor al iubirii lui de mărire.
Dar și intelectualul, sub înrâurirea mândriei care mocnește în
el, se poate folosi de mijloacele grosolane ale celui needucat. Și la
unul, și la celălalt, patima rămâne, în esența ei, una și aceeași. Ea este
asemenea șarpelui - dacă o calci, te mușcă.
În societate, unde se discută unele probleme de interes obștesc, cel
trufaș se va vădi prin faptul că îi place întotdeauna să-și impună
183
arhim. SERAFIM
Alexiev
propria părere. El este dispus oricând să se contrazică cu ceilalți,
găsește întotdeauna ceva de obiectat, este un mare maestru în
critică și se simte nespus de jignit dacă tocmai el este cel criticat sau
contrazis. Trufașul iubește batjocura. El găsește întotdeauna ceva de
zeflemisit la ceilalți. Neajunsurile caracterelor acestora sânt, mai cu
seamă, jucăria preferată pentru gura lui necurată. Dacă însă nu află
nimic de obiectat la vreun om desăvârșit, începe să batjocorească
nasul sau bărbia strâmbă a acestuia. Omul trufaș poate crește în
mândria sa până acolo încât să ajungă a-i batjocori pe toți și pe toate,
mai puțin propria persoană.
Trufia îi face pe oameni răi, neprietenoși, arțăgoși, ținători de minte
ai răului, mânioși, neiertători și veșnic dușmănoși. Puneți doi
oameni mândri să trăiască împreună. Așezați-i într’un palat mare
și frumos! Prea mici li se vor părea spațioasele încăperi. Nu se vor
putea suferi unul pe celălalt. Se vor certa neîncetat. Fiecare dintre ei
va socoti că el are dreptate. Dacă ciocnești două pietre de cremene,
vor ieși scântei, nu făină. Cel trufaș nu se va domoli niciodată. Dacă
cineva îi va da un sfat bun, fiți siguri că nu-l va urma. Va face fiecare
tot după voia sa, chiar dacă această nechibzuință îi va pricinui mari
necazuri.
Trufia tulbură liniștea familiilor, a satelor, însângerează șezătorile,
nunțile și oamenii, răzvrătește orașele, aprinde lumea întreagă și îi
învrăjbește pe oameni unii cu alții.
Nimic nu nimicește viața în prietenie și rânduielile în comunitate mai
mult ca trufia. Ea aduce destrămare, căci nu cunoaște nici smerenia,
nici dragostea - singurele care unesc, contopesc și zidesc. Tot omul
trufaș își este sieși un fel de dumnezeu. Și așa cum dumnezeirii i
se acordă o grijă și o cinstire deosebită, tot astfel și el, dintre toți
oamenii, vrea jertfe și cinstire, respect față de persoana proprie, fără
să se simtă prin aceasta dator cuiva cu ceva. Un astfel de om, odată
184
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ce s’a înrădăcinat definitiv în această mărire de sine, aducătoare de
pierzanie, poate ajunge cu ușurință și la cea de a treia și cea mai
înfricoșată treaptă a mândriei - mândria împotriva lui Dumnezeu
Însuși.
Mândria împotriva lui Dumnezeu
Până la această treaptă s’a înalțat Lucifer, cel fără de măsură. Dar
această înălțime a fost atât de amețitoare chiar și pentru el, încât nu a
putut rămâne acolo și a căzut. Și el a „zis întru cugetul tău: În cer mă
voiu sui, deasupra stelelor cerului pune-voiu scaunul meu, […] fivoiu
asemenea celui preaînalt.” /Isa. 14:13-14/ Dar această mândrie
l-a pogorât în cele mai de jos ale pământului.
Prin înșelăciune i-a ispitit satana spre o astfel de mândrie și pe
strămoșii noștri, în Rai. „Veți fi ca niște dumnezei!” /Fac. 3:5/ le
spune el. Și cei dintâi oameni, care au pornit pe rătăcitoarea cale a
mândriei, au căzut, și au căzut adânc, încât nu s’au mai putut ridica
singuri și a trebuit ca Însuși Fiul lui Dumnezeu, Iubirea Întrupată,
să se pogoare pe pământ spre a ne răscumpăra și mântui. Veți fi ca
niște dumnezei! Ce ademenire mare și minunată doar în chip părelnic!
Cine nu și-ar dori să fie ca Dumnezeu! Dar problema este că
diavolului nu îi stă în putință să ne facă asemenea lui Dumnezeu. El
este mincinos. Făgăduințele lui sânt deșarte. Ademenindu-ne către
înălțimi, ne aruncă de acolo tocmai în adâncuri. Adam și Eva au
vrut să fie asemenea lui Dumnezeu. Dar ce s’a întâmplat? În unele
privințe ei au căzut chiar mai prejos decât dobitoacele. Se vede
limpede din istoria nefericiților lor urmași întărirea acestui trist
adevăr. Și iată, din clipa amarnică a Căderii din Rai, oamenii merg
ca niște orbi pe calea mândriei, neîncetat însetează să se înalțe și
neîncetat cad. Și cu cât se înalță mai sus, cu atât cad mai rău. Întregul
185
arhim. SERAFIM
Alexiev
zbucium al lumii însângerate în care trăim astăzi își are obârșia în
nebuneasca mândrie. Ea este pricinuitoarea tuturor marilor căderi
ale omului contemporan. Câți scriitori, câți filosofi, câți politicieni,
câți cuceritori au uitat, orbiți de mândrie că, totuși, și ei sânt simpli
muritori și au purces la săvârșirea de fapte mărețe și peste puterile
lor! Și, înălțându-se împotriva lui Dumnezeu, și-au sfârșit sărmana
lor viață ori în boli îngrozitoare, ori cu totul nimiciți, ori în deplină
umilință, nebuni - și toți, dimpreună, în Iad! Domnul, celor mândri
le stă împrotivă. /Iac. 4:6/ Duhul mândriei contrazice întotdeauna și
nu vrea să primească învățătură de la nimeni. El este tiranic, foarte
iubitor de sine și crâncen. Cel mândru ar vrea mai degrabă să i se ia
viața decât să fie dat în vileag și umilit. El dorește să conducă, și să
fie competiție. Vrea să fie asemenea lui Dumnezeu.
„Chiparosul nu-și pleacă ramurile ca să se întindă pe pământ. Nici
monahul cu inima mândră, ca să facă ascultare,” spune Sfântul
Ioan Scărarul. Cel mândru nu va recunoaște niciodată că este
vinovat de ceva.
Un bătrân foarte cunoscător îl povățuia duhovnicește pe un frate ce se
trufea la spovedanie. Iar acesta, orb fiind cu duhul, i-a zis: „Iartă-mă,
părinte, dar nu sânt mândru.” Auzind acestea, preaînțeleptul bătrân
îi răspunse: „Și ce altă dovadă mai vădită a patimii acesteia mai vrei,
fiule, decât cuvântul ce l-ai spus: nu sânt mândru?”
Neamul omenesc cel căzut al veacului acestuia nu vrea să recunoască
mândria ca păcat, ci o socotește a fi o virtute. Atât de mult
a încurcat omul înțelesul cuvintelor, încât nu batjocorește satanica
mândrie, ci smerenia. El socotește a fi un lucru firesc atunci când
cineva dă dovadă de mândrie. A fi mândru se impune ca o datorie și
ca o pricină de laudă. Orice om, astăzi, trebuie să aibă ca țel propria
sa demnitate, să-și păstreze cinstea, să-și apere propria persoană.
Dar dincolo de toate aceste cuvinte - cinste, vrednicie, ambiție, se as186
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
cunde nebuneasca mândrie. Vădiți-l pe acest „cavaler” al „nobilului”
orgoliu în păcatele sale! Nu va putea îndura o astfel de jignire cu
smerenie Creștină, ci de îndată se va înfuria și va clocoti. Și în văpaia
„nobilei sale mânii” va străluci chipul mândriei lui satanice. Dacă
mândria este o calitate morală atât de înaltă, de ce Iisus Hristos nu
spune nicăieri: „Fiți mândri asemenea Mie! Apărați-vă cinstea!,” ci
poruncește tocmai dimpotrivă: „Învățați de la mine, că sânt blând și
smerit cu inima,” /Mt. 11:29/ „ci de te va lovi cineva preste obrazul
drept, întoarce lui și pre celălalt.” /Mt. 5:39/ Nu, mândria este
întuneric, iar întunericul nu are părtășie cu lumina! După cuvintele
de Dumnezeu înțelepțitului Sfânt Ioan Scărarul,
cel mândru nu
are nevoie să fie ispitit de diavol, „căci el s’a făcut sieși și diavol, și
vrăjmaș.” Precum iubește diavolul aurul, așa și cel mândru își apără
patima ce se ascunde înlăuntrul lui. Acesta nu rabdă, cum am spus,
nici o mustrare. Iar după cuvintele Sfântului Ioan Scărarul „cel ce
alungă mustrarea își arată dragostea pentru păcat.” Pentru aceasta
omul mândru de astăzi a ajuns la o cădere atât de adâncă, din pricina
faptului că prin „nobila sa mândrie” a alungat orice îndrumare și a
ascuns în spatele cinstei sale toate necurățiile!
„Al celor înalți lucru este a suferi cu vitejie și cu bucurie ocărârile,”
spune același sfânt părinte. Cei mândri sânt neliniștiți, au duhul
pornit într’o stare războinică. Dacă totul se desfășoară în favoarea lor,
ei se înalță până la ceruri. Însă dacă se abate asupra lor vreun necaz,
cârtesc groaznic și îi învinovățesc pe toți. Dacă li se întâmplă vreo
nenorocire se pornesc chiar a-L huli pe Dumnezeu. Cel mândru este
antihrist, luptă împotriva lui Dumnezeu. Începe cu „nevinovata”
slavă deșartă și poate ajunge la deplina îndrăcire. Sfântul Avvă
Dorothei ne istorisește despre un frate de mănăstire din vremea
sa, care, apucând pe calea mândriei, și-a sfârșit viața nebun. La
început se mândrea înaintea celor
asemenea lui, iar când ceilalți frați
187
arhim. SERAFIM
Alexiev
aduceau laudă altcuiva înaintea lui, el îl defăima și spunea: „Cine
este acesta? Eu nu cunosc decât pe Avva Macarie.” După o vreme
însă, a început să osândească și pe sfântul Macarie: „Cine este Macarie?
Nu știu decât pe Sfântul Vasile și pe Sfântul Grigorie.” Dar
monahul cel mândru nu s’a oprit aici. Nu după multă vreme,
el a
început să grăiască de rău în inima sa și pe acești mari sfinți și să
socotească ca îndreptători duhovnicești numai pe Sfinții Apostoli
Petru și Pavel. Avva Dorothei, văzând cum crește mândria în acest
frate, i-a spus acestuia: „Frate, în curând vei defăima și pe aceștia.”
Și întocmai, așa s’a și întâmplat. Fratele cel mândru a început să
spună: „Și cine sânt Petru și Pavel? Nu sânt nici aceștia nimic, afară
de Sfânta Treime.” În cele din urmă s’a mândrit și asupra lui Dumnezeu
- și așa s’a îndrăcit.
Adevărat grăiește Sfântul Ioan Scărarul, când spune că „mândria
este lepădare de Dumnezeu, aflătură a dracilor, defăimare a
oamenilor, maică a osândirii, strănepoată a laudelor, a ieșirii din minte
înaintemergătoare, de căderi pricinuitoare, pricină a epilepsiei, izvor
al mâniei, […] pricinuitoare a nemilostivirii, […] amară luătoare
de seamă, judecător fără de omenie, împrotivă luptătoare lui
Dumnezeu, rădăcină a hulei.”
Și în zilele noastre sânt mulți oameni care se înalță pe sine chiar și mai
presus de Dumnezeu Însuși și îndrăznesc să hulească Preasfântul
Său nume. Nu sânt oare ateii și necredincioșii astfel de oameni, care,
asemenea nebunului din Psalmi, spun: „Nu este Dumnezeu”? /Ps.
13:1/ Mulți contemporani ai noștri, din mândrie oarbă și prostească
nu vor să creadă. Ei socotesc o înjosire a se supune adevărurilor credinței
Ortodoxe. Neputând să îndure batjocura necredincioșilor
că cred în „basmele Bisericii,” ei se numesc pe sine necredincioși,
oameni care s’au slobozit de orice rațiune omenească, căci credința
este una dintre acele însușiri rare care îl înalță pe om mai presus
188
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
de animale. Fără credință, omul cu ușurință cade moral și se face o
mlaștină a celor mai respingătoare miazme ale patimilor și păcatelor.
Săraca omenire de astăzi, pornită pe calea agonisitoare de pierzanie
- calea mândrei necredințe, nu face decât să ajute la venirea grozăviilor
apocaliptice, care se vor abate asupra ei pentru lepădarea de
credința Ortodoxă, din pricina necinstirii, a patimilor și a mândriei
satanice!
Mândria pierzătoare
Mândria este rădăcina și obârșia tuturor păcatelor. „Toate marile
năpaste,” ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „care au venit asupra
întregii lumi își au obârșia în mândrie.” De asemenea, toate relele
și grozăviile care de acum încolo se vor abate asupra pământului
păcătos și care și-a avut începutul în cel de al II-lea Război Mondial
își vor avea și ele începutul tot în mândrie. Orice cădere, după
mărturia Sfinților Părinți, este prevestită de mândrie. Și Cuvântul
lui Dumnezeu ne spune limpede: „Înainte de surpare povățuiește
semeția, și înaintea căderii, gândirea cea rea.” /Pil. 16:18/ Știind
aceasta, binecinstitorul popor ortodox Bulgar a izvodit, în duhul
Scripturii, zicala: „Cel ce sare foarte sus, cade foarte rău.” Pedeapsa
ce se abate asupra celui mândru este prăbușirea lui.
Mândria se poate strecura și în viața duhovnicească înaltă a
Creștinului și să nimicească toate lucrurile lui bune și înaltele virtuți
dobândite. Aceasta se vede limpede din următoarea pildă.
„În veacul al IX-lea, scaunul episcopal din Edessa era ocupat de
marele bineplăcut lui Dumnezeu Sfântul Theodor. În apropierea
orașului se nevoia în vremea aceea un stâlpnic minunat, pe nume
Theodosie. Acesta era om duhovnicesc, iar pentru înaltele sale
nevoințe monahicești primise de la Dumnezeu darul înainte189
arhim. SERAFIM
Alexiev
vederii. Episcopul Edessei îl cerceta adesea pe stâlpnic, pentru a
avea cu acesta convorbiri duhovnicești. Odată, Sfântul Theodor îl
întrebă: „Duhovnicescule
părinte, câți ani ai de când viețuiești pe
acest stâlp? Și, care este lucrul pustnicirii tale, să nu ascunzi de mine,
pentru Domnul?” Iar bătrânul, suspinând din adâncul inimii și de
lacrimi cuprinzându-
se, i-a răspuns: „Pentru certarea Domnului,
îți voiu arăta ție, însă tu să nu spui nimănui, până ce Domnul mă
va slobozi pe mine din viața aceasta. Eu, în zilele tinerețelor mele,
lepădându-mă de lume, împreună cu fratele meu cel mai mare,
slujind în mănăstire ca la trei ani, am dorit să fim la liniște. Și, cu
sfatul duhovnicescului nostru părinte, am ieșit la pustietate și am
aflat peșteri, nu departe unul de altul, și acolo pustniceam, numai
cu verdețuri hrănindu-ne, iar sâmbăta și Duminica, împreună ne
rugam și din verdețuri, la un loc, gustam, și iarăși ne despărțeam.
Însă îngerii lui Dumnezeu ne mângâiau pe noi.
Iar într’o zi, umblând prin pustie, osebiți unul de altul, și adunându-
ne verdețuri, am văzut pe fratele meu stând în uimire și cu semnul
Crucii însemnându-se pe sine, apoi sărind locul acela, fugind și
intrând în peștera sa. Iar eu, mirându-
mă de săritura și fuga lui cea
iute, m’am dus la acel loc să cunosc ce rău a văzut fratele meu, de a
fugit. Și am văzut
o grămadă de aur vărsată și, făcând rugăciune și
dezbrăcându-mi mantia, am luat aurul și abia l-am dus pe el în peștera
mea, dar fratelui meu nu i-am spus. Apoi, m’am dus în cetate și
am cumpărat o casă bună și am zidit biserică și am făcut mânăstire
și am adunat patruzeci de călugări și casă de îngrijire a bolnavilor
am făcut. După aceea, aflând un bun gospodar, l-am pus pe el egumen
și am dat toate în mâinile lui și ca la o mie de galbeni, iar o mie
am împărțit-o săracilor și nu mi-am lăsat mie nici un galben. Deci,
lăsând pace egumenului și sărutând pe frați, m’am dus în pustie să
caut pe fratele meu.
190
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Dar mi-a venit mie un gând de mândrie că, adică, fratele meu
n’a putut să gospodărească bine bogăția ce o aflase, iar eu lucru
bineprimit la Dumnezeu am făcut. Și văzând peștera fratelui meu,
mă tulburam cu gândurile mândriei, socotindu-mă pe mine mai
bun decât dânsul. Și iată a venit la mine îngerul cel ce umbla
împreună cu mine de la început și, căutând la mine cu ochi mânios,
mi-a zis: „Pentru ce te mândrești? Îți spun ție, că toată osteneala ta,
de atâta vreme, la zidirea bisericii și a mânăstirii și la toate cele câte
le-ai făcut, nu se aseamănă cu săritura fratelui tău, când a sărit pe
deasupra grămezii celei de aur pe care o aflase. Că nu peste aur a
sărit, ci peste prăpastia bogatului, din Evanghelie,
a sărit, /Lc. 16:26/
ca și Lazăr cel sărac, și a venit ușor la locul unde ședea Avraam. El
s’a sârguit să placă lui Dumnezeu, iar tu oamenilor. Drept aceea
fără de asemănare mai înalt decât tine este, iar tu nicidecum nu vei
ajunge la locul lui, măcar că te crezi adevărat pustnic. Ci, iată, nu vei
vedea fața lui în toată viața ta, nici împreună-petrecerea cu mine nu
o vei dobândi, până ce vei îmblânzi pe Dumnezeu cu multe lacrămi
și cu sfărâmare de inimă, și atunci mă vei vedea pe mine și te vei
mângâia.” Acestea zicându-mi, s’a făcut nevăzut de la ochii mei.
Iar eu, sârguindu-mă, am ajuns la peștera fratelui meu, însă n’am
putut să-l vad pe el și am strigat, tânguindu-mă și smerindu-mă,
până ce n’am mai putut plânge. Deci, șapte săptămâni am plâns
în pustia aceea, rugând pe sfântul înger ca să se milostivească
spre suspinarea și plânsul meu. Iar întru a șaptea zi a săptămânii
a șaptea, mi-a venit un glas, zicându-mi: „Se cade ție să mergi
în cetatea Edessei și să te sui pe stâlpul cel aproape de biserica
Sfântului Gheorghe și acolo să te pocăiești, până ce se va milostivi
spre tine Domnul.” Și plângând, am venit patruzeci de zile până
aici și pe acest stâlp suindu-mă, m’am liniștit. Și vreme de patruzeci
și nouă de ani stând aici, cu multe gânduri m’am luptat, iar în anul
191
arhim. SERAFIM
Alexiev
al cincizecilea, spre seară târziu, într’o sâmbătă, o lumină dulce
mi-a strălucit în inimă și mi-a gonit întunerecul cel pătimaș, apoi
toată noaptea cu lacrămi am privegheat. Iar în ceasul al treilea din
zi, Duminica fiind, s’a făcut glas către mine de la înger: „Pace ție și
mântuire!” Iar eu, mângâiat cu inima, am căzut cu lacrimi, zicând:
„Pentru ce m’ai lepădat de la fața ta și de fratele meu m’ai despărțit?
Și iată zac, de multe ispite fiind cuprins.” Iar îngerul, apucândumă
de mână, m’a ridicat pe mine și mi-a zis: „Pentru gândul tău,
m’am depărtat de la ochii tăi, de vreme ce ai defăimat pe fratele
tău, dar nu te-am părăsit, păzindu-te pe tine, precum mi-a poruncit
mie Dumnezeu. Iar, acum, că te-ai smerit, Și-a adus aminte de tine
Dumnezeu și mi-a poruncit mie ca să fiu cu tine și în veacul acesta
și în cel viitor. Încă, iată, ți-a dăruit ție Dumnezeu un dar, ca să vezi
pe cei drepți și pe cei păcătoși. Viu este și fratele tău, dar numai în
veacul cel de acolo te vei vedea cu dânsul.”17
Auzind acestea, Episcopul Edessei a dat slavă lui Dumnezeu, Care
cu înțelepciune îi izbăvește pe robii Săi din tot păcatul.”
Din această pildă grăitoare, luată din Viețile Sfinților, se vede
limpede cât de păgubitoare este mândria. Ea este ucigătoare a vieții
duhovnicești. Tot ea împiedică harul lui Dumnezeu să se pogoare
asupra noastră. Căci după graiurile Cuvântului lui Dumnezeu:
„Dumnezeu celor mândri le stă împrotivă, iar celor smeriți dă har.”
/I Pet. 5:5/ Mândria îndepărtează harul de la cei ce o primesc. Ea
este beznă duhovnicească. Lumina învățăturii lui Hristos nu poate
avea nici o părtășie cu ea. Așa precum lumina și întunericul nu pot fi
împreună în același loc, tot astfel nici harul și mândria nu pot viețui
împreună în aceeași inimă. Legile omenești nu pedepsesc mândria,
dar legea lui Dumnezeu o face, căci este potrivnică lui Dumnezeu
și dă naștere tuturor necazurilor. Nici unui om nu îi stă în putință
17 Proloagele, luna Ianuarie în 7 zile, Mitropolia Olteniei, Craiova, 1991.
192
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
să îi îndrepteze pe cei mândri. Pe aceștia numai Dumnezeu îi poate
înțelepți și supune, deoarece cel mândru nu primește nimic de
la semenii lui, oamenii. Cele mai bune leacuri împotriva mândriei
sânt necazurile și suferințele în viață, pe care Dumnezeu le îngăduie
spre binele nostru. Astfel de încercări sânt bolile îngrozitoare, ruina
neașteptată, moartea unuia dintre cei apropiați și altele. Bineînțeles,
aceste însemnate leacuri nu lucrează ca prin farmec. Ele pot fie să
tămăduiască, fie să otrăvească. De fapt, numai de voia slobodă a
omului ține felul în care le va folosi. Dacă nu va cârti și nu va începe
să hulească pe Dumnezeu, dacă va înțelege că din pricina mândriei
lui și a multelor sale păcate, după vrednicie i-au fost trimise din ceruri
suferințele, el se va tămădui sufletește. Fericiți cei ce în necazurile
lumești văd mila lui Dumnezeu față de ei! Pe ei, Dumnezeu degrabă
îi va tămădui. Dar vai celor care, în ciuda a toate, rămân mândri.
Ei sânt pierduți fără putință de scăpare! Iar pentru că necazurile
lumești s’au arătat a fi neputincioase în a-i înțelepți, muncile veșnice
ale iadului îi vor îmblânzi în lumea de dincolo. Dar atunci totul va fi
prea târziu și în zadar!...
193
arhim. SERAFIM
Alexiev
Smerenia
În deplină potrivnicie cu mândria stă smerenia. Așa cum mândria
este izvorul tuturor patimilor, așa și smerenia este maica tuturor
virtuților. Sfântul Ioan Gură de Aur numește smerenia temelia
pe care „se poate înălța fără nici o primejdie orice altceva” bun și
mântuitor pentru noi. „Și iarăși, dacă această temelie lipsește, chiar
dacă cineva s’ar înălța, prin viața sa, până la ceruri, tot ce a zidit cu
ușurință se nimicește și rău sfârșit va avea.”
Omul a fost zidit pentru smerenie, nu pentru mândrie. O cunoaștere
de sine mai adâncă și mai adevărată îl poate încredința de aceasta.
Dumnezeu a rânduit toate cele ce-l înconjoară pe om astfel încât
să-i slujească spre smerire, nu spre mândrie. Priviți, de pildă, cât
de neputincios este omul care
tocmai s’a născut! De câtă trudă este
nevoie pentru creșterea și educarea lui! Ce animal, întreabă Sfântul
Tihon din Zadonsk, are trebuință de atâta îngrijire, până ce crește
mare, precum omul?
Multe vietăți își agonisesc singure hrana de îndată după ce s’au
născut, pe când omul cât de multă vreme este purtat, îmbrăcat de
mâini străine, hrănit, încălzit și ferit de munci străine! În alt loc,
același sfânt ne spune: „Ne naștem goi și în lacrimi; trăim în scârbe,
năpaste și păcate; murim cu frică și suspine; sântem îngropați în pământ
și ne prefacem în țărână.”
Iar Sfântul Simeon Noul Cuvântător de Dumnezeu, zugrăvind starea
194
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
umilă și jalnică a omului, spune că întreaga noastră viață este „luptă
cu patimile, iar înlăuntrul său, încă înainte de patimi, omul poartă
necurăție și duhoare”… „Poate fi oare ceva mai lipsit de chibzuință
decât omul, care, văzându-se cuprins de lepră, se mândrește că
poartă veșminte strălucitoare și aurite?”… Da, cunoașterea de sine
duce, după mărturia tuturor Sfinților Părinți, la smerenie. „Fii la fel
de smerit,” spune Sfântul Dimitrie al Rostovului, „precum te-a zidit
Dumnezeu!” și ca adaos, amintesc cuvintele Sfântului Apostol Pavel:
„Și ce ai, carea nu ai luat? Iar dacă și ai luat, ce te lauzi ca și cum
n’ai fi luat?” /I Cor. 4:7/
Smerenia ce se naște din cunoașterea de sine nu chinuie, nu asuprește
sufletul, ci îl îndeamnă la umilință și recunoștință față de Dumnezeu,
Care este atât de bun cu noi, sărmanele Sale făpturi neputincioase.
Smerenia nu este o resemnare lipsită de nădejde, o pierdere a
personalității lipsite de voință, ci un avânt înflăcărat spre lumină. Ea
este cale luminoasă spre Rai, izvor de bucurii fără de sfârșit, dobândire
a dumnezeieștii desăvârșiri și umplerea vieții goale a omului
cu frumusețe și înțeles dumnezeiesc. Cu ajutorul lui Dumnezeu, sub
îndrumarea Sfinților Părinți, vom încerca în rândurile ce urmează să
zugrăvim tocmai aceasta.
Nu este virtute mai încântătoare decât smerenia. Ea este izvor al
tuturor binecuvântărilor, rădăcină a tot binele, maică a tuturor
virtuților. Și totuți, în ciuda tuturor acestor înalte calități ale ei,
smerenia se ascunde, asemenea parfumatului toporaș în tufele
înflorite ale celorlalte virtuți, de parcă ea nu înseamnă nimic și nu
slujește la nimic. Dacă mândria poate fi asemuită cu stâncile înalte
de munte, goale și neroditoare, smerenia este ca o grădină înflorită
sau o întinsă țarină roditoare, care se întinde în depărtare, printre
vâlcele. Pe înălțimi nu crește nimic. Acolo domnește veșnic frigul. În
văi se coc fructele dulci și grânele pentru hrană. Sfântul Ioan Gură
195
arhim. SERAFIM
Alexiev
de Aur îi asemuiește pe cei mândri cu vârfurile înalte și neroditoare
ale munților, iar harul lui Dumnezeu cu apa. Așa precum apa curge
în jos, ocolește dealurile înalte și caută să se verse în locul cel mai
de jos, astfel și harul lui Dumnezeu îi ocolește pe cei mândri și se revarsă
asupra celor smeriți. Smerenia este rază a harului, venită din
Rai. Și prin ce schimbări cerești trece sufletul când pătrunde în el raza
harului! Până de curând cufundat în întunericul nopții păcatului,
el se trezește dintr’odată îmbrăcat în lumină. Iar în această lumină
omul smerit începe să-și vadă propriile sale păcate și pornește să
se curățească de ele, pe când, înainte să fie înveșmântat de lumina
harului, toate în el i se păreau a fi în orânduială deplină. Și acest
lucru este firesc să fie așa; numai lumina de sus omul își poate vedea
păcătoșenia. Într’o încăpere întunecată aerul nu pare plin de praf, ci
întotdeauna proaspăt și curat. Dar de îndată ce pătrunde în încăpere
o rază de soare, vedem dintr-odată cât praf plutește prin ea. Astfel,
smerenia îl face pe om să-și vadă starea vrednică de plâns în care se
află și îl împinge să pornească la îndreptarea sa. Ea curăță inima de
mulțimea patimilor, împodobește sufletul cu florile dumnezeieștii
virtuți și astfel, treptat, ea naște toate virtuțile, fiind singura care
rămâne în umbră, căci aceasta este firea ei - să nu se arate, să nu
fie slăvită de oameni. Este asemenea rădăcinilor copacilor: în afară
dă roade minunate, însă ea rămâne ascunsă în adâncul pământului.
Căci dacă rădăcinile vor ieși din pământ, spre a fi văzute, copacul nu
va mai avea fructe și se va usca. Astfel este și smerenia. Dacă începe
să se arate, virtuțile dispar, iar omul piere duhovnicește. Una din cele
dintâi calități ale smereniei este blândețea. Omul cu adevărat smerit
este blând nu numai atunci când toți sânt atenți și amabili cu el, ci și
atunci când este hulit și defăimat. El nu se tulbură, nu se înfurie, ci
pe toate le rabdă în tăcere. Cel smerit nu poate să nu fie blând, căci
îl liniștește harul lui Dumnezeu ce se odihnește în el. Se spune că
196
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
marea, care este veșnic învolburată și agitată, se îmblânzește când
asupra ei se lasă ceață deasă. Asemenea se întâmplă și cu sufletul
neliniștit al omului, când asupra lui se pogoară harul Sfântului Duh.
Și un astfel de suflet este cel smerit. Zbuciumul, furtunile, neliniștile
sânt însușiri ale sufletelor mândre. Sfântul Ioan Scărarul spune:
„în inimile blânde se odihnește Dumnezeu; iar sufletul neliniștit
sălaș diavolului este.” Dumnezeu iubește pe cei smeriți; acestora
El li se descoperă și întru ei binevoiește! În Vechiul Legământ, El
spune: „Spre cine voiu căuta, fără numai spre cel smerit și lin, și care
tremură de cuvintele mele.” /Isa. 66:2/
Omul smerit își vede neîncetat neajunsurile. El nu osândește
pe nimeni, nu cercetează păcatele celorlalți, nu ia în batjocură,
se socotește pe sine ca fiind cel mai rău dintre toți oamenii. Este
ascultător și supus față de toți. Slujește cu bucurie tuturor. Nu se
mânie atunci când ceilalți primesc onoruri, nu pizmuiește slava
celuilalt, căci el pentru sine nu caută foloase lumești. Privirea sa este
îndreptată către cer. El caută să fie bineplăcut lui Dumnezeu și de la
El așteaptă milă în ziua Înfricoșatei Judecăți. Omul smerit rabdă cu
bărbăție disprețul celorlalți și socotește sincer că acesta i se cuvine.
Se poartă cu blândețe, sinceritate și plin de dragoste cu oamenii
josnici, căci cei smeriți întotdeauna au o blândețe minunată. Iar
sufletul smerit, după cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, este „scaun
al blândeții.” Omul smerit nu are gânduri rele. Chiar dacă ar avea
un astfel de gând, ar fi degrabă alungat. Cel smerit nu cunoaște
viclenia. El nu se preface a fi binevoitor, căci este într’adevăr așa, nu
caută să obțină foloase prin lingușiri și să fie pe placul oamenilor,
căci nu are nevoie de acestea. El disprețuiește laudele și se bucură
când este umilit, deoarece vrea să se facă următor Domnului Iisus,
Care pentru a noastră mântuire „s’au deșertat pre sine, chip de rob
luând, întru asemănarea oamenilor făcându-se; și cu înfățișarea
197
arhim. SERAFIM
Alexiev
aflându-se ca omul, s’au smerit pre sine, ascultător făcându-se până
la moarte, iar moarte de Cruce.” /Fil. 2:7-8/
Omul smerit nu vrea să fie mai presus de Învățătorul său. Așa
cum Fiul lui Dumnezeu, la Cina cea de Taină, S’a ridicat, S’a încins
cu ștergar, Și-a suflecat mânecile și a început să spele picioarele
ucenicilor Săi, întocmai și cel smerit este gata să slujească tuturor
ca un rob, fără să vadă în asta vreun merit. Căci el își amintește de
povața Mântuitorului: „Deci dacă eu, Domnul și Învățătorul, am
spălat picioarele voastre, și voi datori sânteți unul altuia a spăla
picioarele. Că pildă am dat vouă, ca precum eu am făcut vouă, și voi
să faceți.” /In. 13:14-15/
Omul smerit se teme de laude, în care se ascund atâtea primejdii
pentru suflet! El caută adâncurile smereniei, și acolo se simte bine. Un
astfel de om nu vorbește mult, nu dorește să-și arate înțelepciunea,
ci tace și răspunde cu blândețe.
„Începutul neslavei deșarte, spune Sfântul Ioan Scărarul, este
păzirea gurii și iubirea necinstirii; iară mijlocul este curmarea
tuturor meșteșugirilor celor gândite ale slavei deșarte; iară sfârșitul
(de este cu adevărat și adâncului vreun sfârșit) este ca pe cele ce
ajută către necinstire să le meșteșugească fără de smintire înaintea
mulțimii.”
Omul smerit nu se tulbură din pricina cuvintelor bune pe care lumea
le spune despre el. De este lăudat, nu socotește
că lauda i se cuvine
lui, căci simte că nu înseamnă nimic. De este vorbit de rău, el se
socotește pe sine a fi mult mai rău și își spune în cugetul său: „Ei nu
mă cunosc, căci altminteri și mai rău ar vorbi despre mine.” Dacă
este clevetit și osândit, nu se neliniștește și nu-și caută îndreptățire,
căci se gândește la judecata lui Dumnezeu, unde vor fi cercetate
după moarte nu numai faptele, ci și gândurile oamenilor. Sfinții
plini de adâncă înțelepciune, care au ajuns la desăvârșire datorită
198
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
smereniei lor, nu se supărau niciodată pe cei ce le aduceau ocări.
Dimpotrivă, ei vedeau în aceștia niște binefăcători ai lor și de aceea
îi iubeau din suflet și se rugau pentru ei. Ei nu au urmărit atingerea
vreunui țel lumesc și nu s’au temut că își vor pierde bunul-nume,
și de aceea când erau huliți răbdau, așteptând ca îndreptățirea să vină
de la Dumnezeu. Noi însă, de obicei, ne mâniem aprig împotriva
celor care ne aduc defăimare, pentru că ținem la părerea oamenilor
despre noi și legăm de ea toate foloasele de care ne bucurăm.
Sfântul Serafim din Sarov, care cu iscusință s’a pogorât în adâncurile
smereniei, ne învață să nu ne tulburăm atunci când sântem ocărâți;
iar dacă este cu neputință să nu ne tulburăm, atunci trebuie ca măcar
să ne înfrânăm limba, după cuvintele Psalmistului: „turburatu-m’am
și nu am grăit.” /Ps. 76:4/ Ca pildă de înaltă smerenie și nemâniere,
Sfântul
Serafim ni-l zugrăvește pe Sfântul Grigorie al Neokesariei.
Aflându-
se odată într’un loc obștesc, o oarecare desfrânată a început
a-i cere plată pentru păcatul pe care, chipurile, acesta îl săvârșise cu
ea. Fără mânie, sfântul spuse cu blândețe unuia dintre însoțitorii
săi: „Plătește-i degrabă prețul pe care îl cere!” De îndată ce primi
plata necuvenită, femeia a fost luată în stăpânire de un duh viclean.
Atunci, sfântul, răspunzând răului cu bine, a alungat prin rugăciune
duhul din ea.
O pildă minunată de adâncă smerenie avem și în viața Sfântului
Spiridon al Trimithundei. Deși era episcop și cinstit de toți ca om
drept și făcător de minuni, Sfântul Spiridon viețuia modest și se
îmbrăca foarte simplu. Odată, la chemarea împăratului, a mers la
curtea acestuia. Aici, una dintre slugi, socotindu-l un călugăr simplu
și sărac, a început să-l batjocorească, l-a oprit să intre și chiar l-a lovit
peste obraz. Sfântul Spiridon, plin de bunătate, l-a întors și pe celălalt.
Toți sfinții s’au osebit printr’o astfel de smerenie adâncă. Erau
lipsiți de răutate ca porumbeii și numai într’o singură situație se
199
arhim. SERAFIM
Alexiev
aprindeau de mânie sfântă: când se întâlneau cu oameni mândri ce
nu se îndreptau și cu tovarășii lor, ereticii.
Sfântul Ioan Scărarul dă o definiție minunată: „În smerenie nu se
află nici cea mai mică urmă de dispreț, nici cârtire sau împotrivire,
fără numai atunci când privește credința.” Și cei smeriți se pot
aprinde de râvnă, însă numai atunci când trebuie să apere comoara
credinței Ortodoxe. Aceasta dovedește limpede că smerenia nu
este vreo nepăsare, ci o adâncime în care, asemenea apelor unui
ocean, se adună forțe uriașe care luptă împotriva celor mai puternici
vrăjmași ai omului și ai mântuirii acestuia, cu dracii
cei nevăzuți, cu
patimile dinlăuntrul nostru și cu ereticii, acești diavoli văzuți din
afara noastră. Numeroasele însușiri ale smereniei se vădesc deosebit
de limpede în pilda următoare.
„Într’o mănăstire viețuia un părinte sfânt cu numele Agathon, vestit
prin virtuțile sale: smerenia și răbdarea. Odată, au venit la el câțiva
frați hotărâți a-l ispiti. Aceștia i-au spus: «Părinte, mulți vorbesc că
ești clevetitor și că neîncetat osândești
pe semeni.» A cugetat bătrânul
în sinea sa la acestea și și-a zis în gândul său: «Oare nu am osândit
niciodată, măcar în gând, pe frații mei?» Și le-a răspuns: «Adevărat
este că sânt clevetitor și osândesc!» «Mai mult decât aceasta, ești
și curvar!,» au continuat frații. Avva Agathon și-a amintit
atunci
de cuvintele Domnului «că tot cela ce privește la femeie spre a o
pofti pre ea, iată a preacurvit cu dânsa în inima lui» /Mt. 5:28/ și
a recunoscut smerit: «Adevărat este, sânt curvar!» Astfel, frații au
înșirat multe păcate, învinuind pe Sfântul Agathon că le-a săvârșit, și
de care acesta se recunoștea deplin vinovat. În cele din urmă, frații
i-au spus sfântului: «Nu vom ascunde de tine și aceasta, că mulți te
socotesc a fi și eretic!» Atunci ochii smeriți ai sfântului s’au aprins
de râvnă dumnezeiască, iar acesta, cu mâna ridicată, le zise: «Nu!
Viu este Dumnezeu! Martor îmi este că nu sânt eretic!» S’au mirat
200
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
frații de acest răspuns hotărât și neașteptat, și l-au rugat pe bătrân
să-i lămurească de ce a încredințat la toate învinuirile dintâi, iar
pe ultima a respins-o atât de hotărât. Atunci, Sfântul Agathon le-a
spus: «Păcatele cele dintâi de care m’ați învinuit le-am primit ca să
dobândesc smerenie și ca să nu aveți o părere înaltă despre mine; pe
cel din urmă însă, nu l-am primit, pentru că erezia este despărțire
de Dumnezeu, iar eu păzesc sfânta credință, ca să nu pier împreună
cu ereticii!»”
Toți acei Sfinți Părinți care au luptat neînfricați împotriva vrăjmașilor
Ortodoxiei nu au încetat nici o clipă să fie întru totul smeriți cu
inima. Și sfinții mucenici, care, plini de îndrăzneală, au mărturisit
numele lui Hristos, batjocorind nebunia chinuitorilor lor idololatri,
au purtat adânc în sufletele lor conștiința smerită că sânt păcătoși.
Din toate acestea se vede că smerenia poate fi și este o luptă înaltă.
Dar chiar și în râvna sa sfântă pentru slava lui Dumnezeu, omul smerit
nu devine trufaș sau semeț, ci își păstrează smerenia pentru că
știe că tot ce are este primit în dar de la Dumnezeu, și îl poate pierde
dacă se mândrește cu el.
Cei mândri sfârșesc întotdeauna în chip amarnic. Cela ce s’a urcat
în vârful plopului, acela negreșit va cădea și își va sparge capul.
Cel smerit nu cade niciodată. Și cum ar putea să cadă? El se află
mai jos decât pământul! Mândria este asemenea unui balon de
săpun, se umflă și zboară în înalt, dar într’o clipită se sparge și
dispare. Smerenia însă este asemenea copacului binecuvântat:
cu cât rădăcinile îi sânt mai adânc înfipte în pământ, cu atât mai
înalt crește. Așa cum asupra celor mândri se abate blestemul lui
Dumnezeu: „Tot cela ce înălță pre sine se va smeri,” tot astfel și în
cei smeriți se împlinește binecuvântarea dumnezeiască: „Cel ce smerește
pre sine se va înălța.”
201
arhim. SERAFIM
Alexiev
Treptele smereniei
Așa precum mândria are trei trepte, tot astfel și smerenia are trei.
Cele dintâi urcă ca să-l doboare pe om, pe când celelalte trei se
pogoară pentru a-l înălța pe acesta. Iată cum definește minunatul
Sfânt Stareț Ambrozie al Optinei aceste trei trepte: „Treapta cea
dintâi a smereniei este să te supui față de mai marii tăi și să nu te
înalți peste cei mai mici ca tine. Să ne oprim o clipă luarea aminte
asupra acestor cuvinte! Ce regulă de aur pentru rânduiala socială
sânt aceste cuvinte! Oare nu pe ele se ridică toată bunăstarea
societății și orice orânduire de stat? Ele lămuresc întocmai cele spuse
de Sfântul Apostol Pavel: „Tot sufletul să se supuie stăpânirilor celor
mai înalte” iar „cel ce se împrotivește stăpânirii, rânduielii lui Dumnezeu
se împrotivește.” /Rom. 13:1-2/
Mândria este răzvrătire. Ea nu se supune nimănui, și astfel se arată
a fi nimicitoare a rânduielii sociale. Smerenia, dimpotrivă, încă
din cele dintâi vădiri ale ei, se arată ca temelie trainică pe care se
întemeiază împreuna-viețuire a oamenilor. Dar cât de puțin sântem
pătrunși noi, oamenii, de conștiința trebuinței de a urca măcar
această treaptă a smereniei! Cât de mulți sânt cei care se împotrivesc
stăpânirii: elevii neascultători la școală, cetățenii nedisciplinați,
Creștinii ce nu ascultă de Biserică. Toți aceia care într’un fel sau
altul se împotrivesc oricărei forme de autoritate sânt încă departe
de adevărata smerenie.
A doua treaptă a smereniei este să fim supuși celor asemenea nouă
și să nu ne înălțăm înaintea celor mai mici decât noi. Dacă treapta
dintâi, chiar dacă este de neapărată trebuință, ni se pare a fi greu de
atins, cea de a doua ni se înfățișează a fi cu mult mai anevoioasă.
În ce chip să te supui celor egali ție? Ființa noastră, obișnuită să
poruncească, să fie lăudată și cinstită, se împotrivește din toate
202
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
puterile ei unei astfel de smerenii. Mândria nu ne îngăduie să ne
supunem celor asemenea nouă. Iubirea de sine ne împiedică să ne
privim ca fiind asemenea celor mai mici decât noi. Simțământul
demnității personale ne împinge să nu ne supunem, ci să poruncim,
să conducem. Cum mă voi supune eu celor asemenea mie? Oare nu
sânt eu mai deștept decât ei? Nu sânt eu mai bun, mai talentat? Iată
în ce chip cugetă fiecare dintre noi. și prin aceasta arătăm cât de
departe sântem de adevărata smerenie și cât de prinși sântem în
mrejele mândriei.
A treia treaptă și cea mai înaltă a smereniei o urcăm atunci când
ne supunem și celor mai mici decât noi și ne socotim a fi nimic,
asemenea dobitoacelor, nevrednici să ne aflăm printre oameni.
Aceasta, însă, ni se pare de-a dreptul cu neputință! Dar de fapt
această treaptă a fost atinsă de sfinți. Ei toți s’au socotit a fi cei
mai păcătoși, nevrednici de a viețui între oameni, și credeau cu
adevărat în felul acesta despre ei înșiși. Iată, în Vechiul Legământ,
dreptul patriarh Avraam, care se învrednicise chiar să vorbească
cu Dumnezeu, se socotește pe sine „pământ și cenușă.” /Fac. 18:27/
Sfântul Proroc și Împărat David, care a scris minunații psalmi
și a fost dăruit cu darul proorociei, cel ce este și strămoșul după
trup al Mântuitorului Iisus Hristos, a spus cu adâncă smerenie
despre sine: „iar eu sânt vierme și nu om.” /Ps. 21:6/ Iar Sfântul
Apostol Pavel, care a trudit mai mult decât
toți Sfinții Apostoli la
răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu, cu smerenie de neînțeles
pentru noi se numește pe sine „născut fără de vreme, […] mai
micul apostolilor, carele nu sânt destoinic a mă chema apostol”
/I Cor. 15:8-9/ și se socotește pe sine în chip neprefăcut drept
cel dintâi dintre cei păcătoși. /I Tim. 1:15/ Iar sfântul nostru, Îngerul
Bulgariei, mijlocitorul nostru al tuturor, care prin nevoința
sa deosebită s’a proslăvit, care în post și rugăciune a îndurat arșiță
203
arhim. SERAFIM
Alexiev
și ger în muntele Rila, care neîncetat a scăldat stâncile cu lacrimile
sale, care în viețuire asemenea îngerilor a petrecut, care, încă în viață
fiind, minuni a săvârșit spre ajutorul celor din neamul său, ale cărui
moaște nestricăcioase se odihnesc până astăzi în Mănăstirea Rila,
săvârșind minuni și dăruind ajutor tuturor celor ce cu credință i se
roagă, acest înger preschimbat în trup omenesc, își începe Testamentul
său lăsat fraților din obștea mănăstirii prin următoarele cuvinte:
„Eu, smeritul și păcătosul Ioan, care nu am săvârșit nici o faptă bună
pe pământ, nu am aflat suflet de om când am venit întâi în pustia
Rilei, ci numai fiare sălbatice și păduri neumblate...”
Numai printr’o astfel de smerenie desăvârșită s’au învrednicit
toți sfinții de harul desăvârșit al lui Dumnezeu. Harul se dă după
măsura smereniei. Cu cât e mai adânc vasul smereniei, cu atât mai
mult har adună.
La smerenia desăvârșită se ajunge prin coborârea în adâncurile
umilinței. Acest fapt ni-l dezvăluie însuși Mântuitorul prin cuvintele:
„care dintre voi va vrea să fie întâiu, să fie vouă rob.” /Mt. 20:27/
Dumnezeu îl iubește pe cel ce se străduiește să ajungă măcar la întâia
treaptă a smereniei. De bună seamă, mai mare răsplată primește cel
ce se află pe cea de a doua treaptă. Dar cel mai bineplăcut în ochii
lui Dumnezeu este acela care a urcat până la cea de a treia treaptă a
smereniei, adică se socotește pe sine a fi ultimul dintre oameni, și se
supune chiar și celor mai mici decât el.
Minunatul Sfânt Theodosie de la Pecerska, egumen al Mănăstirii
Pecerska-Kiev, care era iubit și cinstit încă din timpul vieții
pământești ca bineplăcut al lui Dumnezeu, mergea des la Kiev, la
Cneazul Iziaslav. Odată, plecat cu o treabă
mănăstirească, l-a prins
seara la curtea cneazului. Acesta dorea să-l oprească să înnopteze la
el în palat, dar Sfântul Theodosie a stăruit să se întoarcă la mănăstire.
Atunci, cneazul a poruncit să i se pregătească o mică trăsură, iar unul
204
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
dintre slujitorii vizitii să-l ducă pe Părintele Theodosie la Lavra
Pecerska. Trăsura avea un singur loc, iar vizitiul nu avea unde
să se așeze. Când obosea, încăleca pe cal, iar după ce se odihnea,
continua să mâne caleașca pe jos. O astfel de trăsură fusese gătită
și Sfântului Theodosie. Când Cuviosul s’a urcat în ea, vizitiul a
început să mâne calul cu cârtire în suflet, nemulțumit că în loc
să se odihnească va trebui să-l conducă noaptea întreagă pe acest
călugăr necunoscut. Au ieșit din cetate. Tânărul vizitiu privi la
Cuvios și, înșelat de îmbrăcămintea simplă a acestuia, l-a socotit a
fi un călugăr simplu și îi spuse: „Părinte, coboară și mână caleașca
și lasă-mă pe mine să urc în ea!” Sfântul Theodosie îi răspunse fără
să se împotrivească: „Bine, fiule, așa să fie!” și s’a dat jos din trăsură.
Iar tânărul s’a urcat ca un stăpân și curând a început să sforăie.
Noaptea întreagă a mânat Sfântul Teodosie trăsura, osteninduse
mult. Dimineața, toți care se întâlneau cu egumenul pe drum,
atât oameni de vază cât și țărani, se închinau cu cinstire înaintea
slujitorului lui Dumnezeu, pentru că îl cunoșteau. Tânărul se
minuna, văzând acestea. Nu pricepea de ce oamenii se închinau
înaintea acestui „simplu monah.” S’au apropiat de Lavra Pecerska.
Aici se auzise că egumenul sosește de la Kiev, așa că întreaga
obște i-a ieșit înainte ca să-l întâmpine. Frații, după obicei, au făcut
metanie înaintea întâi-stătătorului și părintelui lor duhovnicesc.
Atunci, vizitiul începu să fie cuprins de spaimă: „Cine este acesta
căruia toți monahii îi arată atâta cinste?!” se întreba el. Și pricepând
că este egumenul, vestitul Theodosie, s’a cutremurat de frică, căci
se aștepta să fie pedepsit.
Sfântul Theodosie a mers însă la el cu blândețe, l-a luat cu dragoste
de mână și l-a dus la trapeză, unde a poruncit să fie bine hrănit. Iată
câtă bunătate și smerenie avea Sfântul Theodosie de la Pecerska!
205
arhim. SERAFIM
Alexiev
Măreția smereniei
Mintea căzută și întunecată a omului a reușit să răstoarne totul cu
susul în jos. Patima cea mai ucigătoare, în care își au obârșia toate
celelalte păcate, mândria, omul a înălțat-o pe treapta unei credințe,
iar virtutea mântuitoare a smereniei o batjocorește, socotind-o un
lucru nedemn de spiritul liber și superior al omului.
Oamenii au dat smereniei felurite nume rele, menite a o batjocori și
a o face respingătoare printre oameni. Este numită resemnare, lipsă
de caracter, apatie ș. a. Toate aceste nume arată necunoașterea de
care dau dovadă cei ce disprețuiesc smerenia. De fapt, în smerenie se
ascunde o măreție deosebită. Sfântul Isaac Sirul o numește „veșmânt
al lui Dumnezeu:” „Căci Cuvântul, carele s’au întrupat, într’însa s’au
înveșmântat, și printr’însa asemenea nouă s’au făcut (luând firea
noastră omenească). Cela ce se înveșmântează în smerenie, întru
adevăr se face asemenea Celuia Ce din înălțimea sa pogorâtu-s’au,
Celuia ce bună-săvârșirea măririi sale au acoperit și Slava sa întru
smerenie o au ascuns, ca zidirea să nu piară arsă de lumina sa. Căci
nici o zidire nu ar fi putut a-l vedea, dacă Dânsul nu ar fi primit o
parte dintr’aceasta, ca astfel să aibă
părtășie cu ea.”
Așa grăiește Sfântul Isaac Sirul, pomenind măreția lui Dumnezeu,
de neîndurat pentru oameni, de pe muntele Sinai, când a dat lui
Moisí cele două table ale celor Zece Porunci - când muntele întreg
s’a cutremurat de prezența lui Dumnezeu și nimeni nu a îndrăznit
să se apropie, temându-se să nu moară. Dumnezeu este și în Noul
Legământ același Dumnezeu mărit și înfricoșat, îmbrăcat însă
în veșmântul smereniei. El se pune pe Sine la îndemâna tuturor.
Asemenea
lui Dumnezeu, și marii sfinți își ascund minunatele
lor virtuți și puterile harului în smerenie, se sălășluiesc în adâncă
smerenie printre frații lor și, socotindu-se cei dintâi dintre păcătoși,
206
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
vorbesc și viețuiesc împreună cu păcătoșii. Astfel, aluat bun fiind,
amestecându-se cu ceilalți, le împărtășesc și acestora din virtuțile
lor, îi câștigă pentru Dumnezeu
și îi mântuiesc.
Cel smerit este iubit de toți și prin aceasta se vădește în el ceva
deosebit, vrednic de iubire. Sfântul Isaac Sirul spune: „Nimeni nu
îl urăște pe cel smerit, nu îl vatămă prin cuvânt, nu-l disprețuiește;
toți îl iubesc, pentru că și Dumnezeu îl iubește. El pe toți îi iubește
și toți îl iubesc pe el. Toți pretutindenea îl caută, oriunde se apropie
este întâmpinat și cinstit ca un înger de lumină. Numai oamenii
câștigați de satana îl disprețuiesc pe cel smerit, căci smerenia
dumnezeiască este potrivnică drăceștii lor înțelegeri despre lume.
În schimb, dobitoacele necuvântătoare și fiarele sălbatice ascultă
și
se supun cu adâncă smerenie, parcă pentru a umple golul și pentru
a cinsti măreția smereniei, tăgăduită de slujitorii diavolului. Multe
sânt pildele de sfinți, plini de smerenie, la care veneau lei însetați
de sânge, urși și alte fiare, și se așezau înaintea lor ca niște miei
blânzi. Într-un chip deosebit de interesant ne deslușește acest fapt
minunat Sfântul Isaac Sirul. El spune: „Cel smerit se apropie de
fiarele sălbatice, iar când privirea acestora se oprește asupra lui, cruzimea
lor se îmblânzește; se apropie de el, socotindu-l stăpânul lor,
scutură din cap și din coadă, și îi ling mâinile și picioarele, pentru că
au simțit la el acea bună-mireasmă pe care o răspândea și Adam în
Rai, înainte de căderea în păcat.
Această mireasmă plăcută ne-a fost
luată, dar, prin venirea sa, Mântuitorul Hristos ne-a dat-o îndărăt, a
înnoit-o în noi.” Aceasta este mireasma bineplăcută cu care este uns
neamul omenesc.”
Înălțimea smereniei se vădește în faptul că Dumnezeu o prețuiește mai
presus decât orice și o răsplătește în cea mai înaltă măsură. Oamenii
prețuiesc bogăția, iar Dumnezeu sufletul smerit. Dobândirea celei
mai adânci smerenii înseamnă în ochii lui Dumnezeu dobândirea
207
arhim. SERAFIM
Alexiev
desăvârșirii. Nici o nevoință nu se poate asemui cu smerenia. Fără
ea, și rugăciunea, și milostenia, și postul sau înfrânarea sânt lipsite
de preț. Iar smerenia singură, fără aceste nevoințe,
este de mare preț.
Nevoințele singure ne pot duce la mândrie
și ne pot duce la pierzanie,
precum l-au pierdut pe Fariseu.
Smerenia însă ne poate mântui și
fără alte nevoințe,
așa cum l-a mântuit pe tâlharul de pe Cruce, pe
săracul Lazăr
și pe mulți alții, desfrânați, vameși și păcătoși, de la
Hristos până astăzi. Smerenia este calea cea mai scurtă către mântuire.
De bună seamă, nevoințele și faptele bune nu sânt lipsite de
valoare. Ele pot grăbi dobândirea mântuirii și ne pot învrednici a
dobândi milă și mai mare de la Dumnezeu - însă numai dacă sânt
împletite cu smerenia. Fără de smerenie, sânt nefolositoare. Smerenia
este sarea virtuților. Așa precum fără sare peștele capătă miros urât,
tot astfel și faptele bune, lipsite de smerenie, devin stricăcioase.
Smerenia este un bun de mare preț, pentru că ne face fii ai lui
Dumnezeu, ne duce în Împărăția cerurilor și ne deschide ușile
Raiului. Sfântul Ioan Scărarul spune răspicat: „Pocăința îl trezește pe
om, plânsul bate la porțile Raiului, iar sfânta smerenie le deschide!”
Oare câți păcătoși nu au întrecut pe mulți păruți drepți în împărăția
cerurilor? Tâlhari, curvari, hoți, mincinoși și tot felul de păcătoși
au ajuns, prin smerenie, sfinți. Iată calea mântuirii pentru toți oamenii
- sfânta smerenie! Ea este mijlocitoare puternică înaintea lui
Dumnezeu, căci aduce iertare de multe păcate și agonisește mari
bunătăți. Este de ajuns ca cel ce a greșit să se smerească, spre a fi de
îndată primit în comuniune cu Dumnezeu. Mulți sânt cei ce greșesc,
dar, smerindu-se, își reînnoiesc legătura lor cu cerul!
Și marele drept, sfântul proroc și împărat David a păcătuit odată
greu, săvârșind preacurvie și ucidere. El a strigat înaintea Prorocului
Nathan, care îi aducea mustrare: „Greșit-am Domnului!,” și de
îndată a auzit: „Domnul au ridicat păcatul tău!” /II Împ. 12:12-13/
208
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Biruit de puterea smereniei și de măreția milosteniei lui Dumnezeu,
Sfântul Împărat David a scris minunatul Psalm de pocăință:18 „Miluiește-
mă, Dumnezeule, dupre mare mila ta,” în care a vădit adânca
cugetare că Dumnezeu nu vrea de la noi nici o altă jertfă, fără numai
inimă zdrobită și smerită. „Că de ai fi voit jertfă, aș fi dat,” îi spune
David lui Dumnezeu, și urmează: „arderi de tot (pe care Sfântul
Ioan Scărarul le tâlcuiește a fi flămânzirea, însetarea, postul și alte
nevoințe) nu vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul zdrobit; inima
zdrobită și smerită Dumnezeu nu va defăima.” /Ps. 50:18-19/
Potrivit Sfântului Simeon Noul Cuvântător-de-Dumnezeu, aceasta
este singura jertfă pe care Dumnezeu nu o respinge, „cunoscând că
omul nimica al său are, ca jertfă să aducă.” „Prin această jertfă s’au
mântuit, se mântuiesc și se vor mântui toți împărații, boierii, cei de
neam ales, cei proști, înțelepții, neștiutorii de carte, bogații, săracii,
hoții, nelegiuiții, zgârciții, curvarii, ucigașii și tot felul de păcătoși.”
Atât de puternică și înaltă este smerenia, încât îl poate milostivi pe
Dumnezeu, când se mânie, ca să șteargă toate păcatele. „Numai
pentru această jertfă,” spune Sfântul Simeon Noul Cuvântător de
Dumnezeu, „se întâmplă toate bolile, scârbele, greutățile, chiar și
căderea, pătimirile sufletești și cele trupești care le însoțesc” - toate
au același țel: să ne smerească înaintea lui Dumnezeu, pentru ca
prin aceasta să ne mântuim.
Mărit lucru este smerenia, îndeosebi pentru că într’însa se ascunde
slava lui Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune: „Smerește-te pe sineți
și vei vedea întru tine Slava lui Dumnezeu.” Aceasta înseamnă:
„Smerește-te, și te vei înălța! Umilește-te înaintea tuturor oamenilor,
și Dumnezeu te va așeza la loc de cinste în Împărăția cerurilor! Fugi
de cinstiri, și cu cinste te vei încununa în Rai! Fii slugă și celor mai
mici decât tine, și Dumnezeu te va proslăvi!”
18 Psalmul 50.
209
arhim. SERAFIM
Alexiev
Minunate îndrumări în această privință ne dă Sfântul Isaac Sirul:
„Stăruiește să fii disprețuit, și te vei umple de dumnezeiască cinste…
Mustră-ți cinstea ca să ai cinstire, însă nu o iubi, căci vei fi necinstit.
Când omul aleargă după cinste, aceasta se depărtează de la el,
iar când omul fuge de ea, cinstea începe a-l căuta și a propovădui
înaintea tuturor smerenia lui. Dacă disprețuiești cinstirea și nu vrei
să primești cinste, Dumnezeu te va vădi… Fericit cel ce întru toate
se smerește, căci acela se va înălța… Când cineva însetoșează
și flămânzește pentru Dumnezeu, Acesta îl va hrăni din bunurile
Sale. Când omul va umbla gol pentru Dumnezeu, va fi îmbrăcat
de Acesta în veșmântul slavei și al nestricăciunii. Cel ce a sărăcit
pentru Dumnezeu, cu bogăția Sa se va mângâia. Smerește-te pe
sineți pentru Dumnezeu, și fără să cunoști în ce chip, se va înmulți
slava ta!... Dacă smerenia îl înalță și pe cel prost și pe cel neînvățat,
cu cât mai multă cinstire va aduce celor mari și celor ce se bucură de
cinstire? Fugi de slava deșartă și te vei preamări!…”
Paradoxul smereniei
De smerenie este legat un minunat paradox: cu cât un om devine
mai virtuos, cu atât se simte mai păcătos. Dar nu vedem, oare,
același paradox și în cazul mândriei, numai că întors înspre păcat?
Cu cât se mândrește omul mai mult, păcătuind prin aceasta, cu
atât se socotește pe sine mai drept. Înțeleptul Pascal a înțeles foarte
bine acest lucru și l-a exprimat astfel: „Există numai două feluri de
oameni: unii drepți, care se socotesc pe sine păcătoși, și alții păcătoși,
care se socotesc a fi drepți.”
Ne este totuși lesne de înțeles de ce păcătoșii cei mândri se socotesc a fi
singuri drepți. Ei se amăgesc tocmai din pricină că mândria i-a orbit.
Însă este de neînțeles de ce Creștinii cei virtuoși, îndeosebi sfinții, ce
210
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
au ajuns la o treaptă înaltă a desăvârșirii, care au fost învredniciți
și cu darul facerii de minuni, s’au socotit mari păcătoși! Puteau ei,
oare, să-și vadă propria desăvârșire? Au fost ei neprefăcuți în înțelegerea
păcătoșeniei lor? Nu s’au smerit ei, cumva numai pe dinafară,
din deprindere? Sau în adâncul lor, după neștiute de noi legi
ale vieții duhovnicești, simțeau întru totul neprefăcut întreaga lor
sărăcie cu duhul? Sfântul Tihon al Zadonskului, aruncând lumină
tocmai asupra acestei probleme, scrie: „În adevărata smerenie se
vădește o sete și o foame neîncetată după harul lui Dumnezeu; căci
smerenia nu privește la cele pe care le are, ci cugetă și caută la cele
pe care nu le are. Așa cum cei ce învață din cărți și de la dascăli, cu
cât sporesc mai mult în învățătură și se deprind cu aceasta, cu atât
mai mult își văd propria neștiință, deoarece mai multe sânt cele pe
care nu le cunosc decât cele pe care le-au învățat, tot astfel și cei ce
învață la școala înțelepciunii dumnezeiești se văd cu atât mai săraci
cu duhul, cu cât se împărtășesc mai mult de darurile lui Dumnezeu;
pentru că își văd multele lipsuri și, pentru aceasta, caută smerenie
și suspine.”
Astfel se deslușește priceperii noastre de ce se numeau sfinții pe
sine păcătoși, fără vreo urmă de fățărnicie. Numai cel mândru, din
pricina orbirii duhovnicești și a necunoașterii, se socotește pe sine
drept. Creștinul smerit, care a dobândit înțelepciune adâncă, cu
ascuțita sa străvedere duhovnicească, vede la el mulțime de păcate
și neajunsuri. Toți sfinții au fost mari înțelepți duhovnicești și, de
aceea, toți s’au socotit mari păcătoși.
„În mănăstirea unde se nevoia minunatul Avvă Dorothei, un
pelerin a auzit spunându-se că cu cât este mai aproape un om de
Dumnezeu, cu atât se simte mai păcătos - și și-a arătat îndoiala în
această privință: „Cum poate un sfânt să se socotească păcătos?”
Atunci Avva Dorothei l-a întrebat: „Ce ești tu în cetatea ta?” „Sânt
211
arhim. SERAFIM
Alexiev
printre cei dintâi dintre mai-marii cetății!,” răspunse acesta. „Dar
dacă vei merge în marea cetate a Chesariei, cum vei fi socotit?” „Cel
din urmă dintre căpeteniile cetății!.” „Dar dacă vei merge în cetatea
și mai mare a Antiohiei?” „Acolo voi fi numărat cu oamenii de
rând!,” spuse omul. „Dar dacă vei merge la Constantinopole și te vei
înfățișa înaintea luminatei fețe a împăratului, cum vei fi socotit?,”
l-a întrebat mai departe Avva Dorothei. Pelerinul îi răspunse: „Ei,
acolo voi fi de-a dreptul un nimeni!”Atunci Avva Dorothei îi spuse:
„Iată, așa și cu sfinții: cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu
atât se socotesc mai păcătoși.”
Este ceva foarte firesc în conștiința păcătoșeniei și nevredniciei
dreptului. Orice virtute omenească, fără ajutorul lui Dumnezeu, este
precum o stea măruntă care clipește în noaptea întunecată a vieții.
Stelele strălucesc numai noaptea, când este întuneric. Dar de îndată
ce răsare Soarele, ele își pierd strălucirea și pier. Așa și cu oamenii.
Atâta vreme cât se află în noaptea păcatelor, departe de Dumnezeu,
ei strălucesc, se mândresc cu una sau cu alta. Dar de îndată ce Dumnezeu
răsare în sufletele lor, ei se sting degrabă și văd că sânt nimic
înaintea măreției lui Dumnezeu. Aceasta este, de fapt, smerenia,
când omul stă nevăzut înaintea lui Dumnezeu și, în ciuda virtuții
sale, se socotește a fi nimic, fuge de slavă și cinstiri, și nu rabdă laude
deșarte pentru sine, îndreptând neîncetat spre Dumnezeu toată
slava și lauda. Cei ce fac aceasta sânt slăviți de Dumnezeu în pofida
dorinței lor, pentru că Dumnezeu spune în Vechiul Legământ: „Pre
cei ce vor slăvi pre mine, voiu proslăvi.” /I Împ. 2:30/
Smerenia fățarnică
Dar pe lângă adevărata smerenie există și o smerenie mincinoasă.
Aceasta este „smerenia” deșartă, care își aruncă privirea de jur
212
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
împrejur ca să vadă dacă cumva a zărit-o cineva, dacă se vorbește
despre ea, sau este pizmuită. Ea nu este altceva decât mândrie
înveșmântată în haine smerite. Numai pe dinafară are înfățișarea
smereniei, însă pe dinlăuntru clocotesc toate patimile. Cel cu
adevărat smerit este întotdeauna liniștit și în pace; nu se bucură
de laudele ce i se aduc, nici nu se necăjește din pricina umilințelor.
Pe când smeritul cel mincinos caută, printr’o părută evlavie, slava
omenească. El a văzut că smerenia aduce laude și cinstiri celor care o
au - așa că și-a pus masca smereniei, spre a se mări și el într’acest chip.
Un astfel de om arată că nu a înțeles nimic din esența smereniei. Lui
îi place să spună despre sine: „O, eu, păcătosul! o, eu, nevrednicul!”
Dar în același timp așteaptă ca ceilalți să se împotrivească și să-i spună
că nu este adevărat, că nu este păcătos. Iar dacă este contrazis
în acest fel, se simte bine. Dar dacă ceilalți sânt de acord cu el și îi
spun: „Așadar tu însuți recunoști că ești păcătos! Sânt adevărate,
deci, cele ce se spun despre tine?,” de îndată se arată nemulțumit,
jignit și începe a întreba: „Dar ce se spune despre mine?” O astfel de
smerenie nu este mântuitoare, ci fățarnică și de aceea este socotită
a fi o greșeală mai rea decât mândria. „Nu cel ce se hulește pe sine
dă dovadă de smerită cugetare,” spune Sfântul Ioan Scărarul „ci
cel ce, văzându-se hulit de altul, nu-și micșorează dragostea față
de acesta.”
Smerenia fățarnică nu este primejdioasă atât pentru oamenii din
lume, căci adeseori ei nu iubesc nici adevărata smerenie - cum ar
putea fi atrași de măsluirea ei prin fățarnica smerire? Acest fel de
smerenie este mai primejdioasă pentru oamenii duhovnicești, mai
cu seamă pentru monahi, a căror cale este îndeosebi cea a smereniei.
Pentru că adevărata smerenie cu anevoie se dobândește, monahii se
prefac adesea a fi smeriți, din dorința de a dobândi slavă grabnică și
ieftină. Adeseori, chiar și Creștinii evlavioși cad pradă acestei ispite
213
arhim. SERAFIM
Alexiev
- păruta smerenie. Pentru a ne feri de această smerenie mincinoasă
și păguboasă, Sfinții Părinți ne sfătuiesc să nu zicem nimic de la noi:
nici de bine, nici de rău, ci să fim cu luare aminte la sufletul nostru
și să ne luptăm lăuntric cu toate mișcările păcătoase ale acestuia.
Dacă sântem dojeniți, să tăcem și să nu ne îndreptățim, căci de nu o
vom face, se va ivi mândria. Dacă sântem lăudați, să păstrăm iarăși
tăcerea și să nu ne împotrivim, căci altfel se va ivi fățărnicia. Trebuie
să căutăm a dobândi smerenia lăuntrică, care nici nu se tulbură din
pricina mustrărilor, nici nu se clatină din pricina laudelor.
Preacuviosul Ambrozie de la Optina istorisește despre un monah
care neîncetat spunea despre sine: „O, eu, cel nevrednic! Odată
egumenul, venind la trapeză și văzându-l, l-a întrebat: «Dar atunci
ce cauți aici, cu sfințiții părinți?» Monahul, jignit, i-a răspuns: «Dar
nu sânt și eu unul dintre ei?»”
Spre deosebire de aceasta, adevărata smerenie lucrează în chip cu
totul osebit. Iată o pildă: „Un monah oarecare, având adâncă smerenie
și viață sfântă, a sosit în vizită la o mănăstire. A intrat în biserică să se
roage, iar când frații s’au așezat la cina frățească a dragostei, a luat și
el loc. Unii dintre
frați au început să se întrebe: «Dar acesta ce caută
aici?» și i-au spus monahului: «Ridică-te și ieși afară!» El s’a ridicat și
a ieșit. Alții dintre frați însă, mâhnindu-se-se din pricina izgonirii
acestuia, l-au chemat înapoi. Fără a arăta în vreun fel că s’ar fi simțit
jignit, el s’a întors. Apoi unul dintre frați l-a întrebat: «Spune-ne, ce
ai gândit și ce ai simțit când ai fost izgonit, iar apoi chemat îndărăt?»
Aceasta le-a răspuns: «Mi-am amintit că sânt asemenea unui câine
care iese când este izgonit și vine când este chemat.»”
Aceasta este adevărata smerenie. Smerenia fățarnică are părtășie cu
aceasta pe cât au paiele cu aurul.
Foarte frumos a zugrăvit smerenia mincinoasă Sfântul Tihon al
Zadonskului. El spune: „Sânt oameni care pe dinafară se arată
214
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
smeriți, însă pe dinlăuntru nu sânt așa. Mulți renunță la feluritele
trepte și titluri ale lumii acesteia, dar nu vor să renunțe la buna părere
pe care o au despre ei înșiși; se leapădă de cinstirile și rangurile
lumești, dar vor să adune cinstiri pentru sfințenia lor. Multora nu le
este rușine să se numească pe sine păcătoși înaintea oamenilor, sau
chiar cei mai păcătoși dintre toți, însă nu vor să audă aceste cuvinte
de la alții - și, de aceea, se numesc astfel numai cu gura. Alții își
îndoaie spatele ca o seceră, dar înlăuntrul lor se înalță cu cugetul.
Alții se pleacă până la pământ înaintea fraților, dar rămân neclintiți
în inimile lor. Un altul poartă rasă sfâșiată, dar nu vrea să-și sfâșie
inima. Mulți vorbesc puțin și cu glas scăzut, iar alții defel nu vorbesc,
dar în inimile lor îi hulesc neîncetat pe semenii lor. Unii își acoperă
trupul cu rasă și cu mantie, dar inima nu doresc să și-o acopere. În
același chip, ei arată și alte semne ale smereniei!... Aceștia toți, însă,
nu au smerenie în inimi pentru că, deși poartă semnele smereniei,
le lipsește tocmai înțelesul lor (simțământul sincer de smerenie în
adâncul inimii) - ele nu sânt altceva decât fățărnicie. Astfel de oameni
sânt asemenea unui burduf, umflat cu aer, care pare plin, însă când
se golește de aer, se vădește că a fost gol. Sau, după cuvintele lui
Hristos, aceștia se aseamănă „mormânturilor celor văruite, carile din
afară se arată frumoase, iar dinlăuntru pline sânt de oasele morților
și de toată necurăția.” /Mt. 23:27/ De aceea trebuie ca omul să aibă
în lăuntrul inimii sale smerenie, precum și toată evlavia. Pentru că
Dumnezeu judecă după „sfaturile inimilor” /I Cor. 4:5/ și nu după
cele părelnice, nu după cum ne arătăm noi înaintea oamenilor.”
Sfinții Părinți ne dau toate aceste îndrumări ca să ne păzească de
primejdia smereniei fățarnice, care nu numai că nu aduce omului
mântuirea, ci îi agonisește mai mari pedepse. Singura mântuitoare
este adevărata smerenie. Prin toate celelalte nevoințe, dacă nu sânt
presărate cu sarea adevăratei smerenii, nu ne putem mântui. Însă,
215
arhim. SERAFIM
Alexiev
având adevărata smerenie, ne putem mântui și fără nevoințe. Un
mare nevoitor din vechime a prorocit că în vremile din urmă nu vor
mai fi ostenitori aspri sau mari nevoitori, ci adevărații Creștini se
vor mântui numai prin smerenia lor. Și unii dintre ei vor ajunge la
mare desăvârșire doar cu aceasta.
216
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
CONCLUZIE
Iubiți cititori !
Am schițat înaintea ochilor noștri cele două căi ale vieții: mândria și
smerenia. Poate că se vor găsi unii care citind cele de mai sus, vor da
din mână și vor spune disprețuitor: „Prostii!...,” zvârlind cartea la o
parte și alungând din mintea lor toate cele citite. Astfel de oameni,
prin lipsa dorinței de a fi învățați, își vădesc mândria. Calea lor duce
neabătut la pierzanie. Dar poate că vor fi și dintre cei ce vor sorbi
cu smerenie fiecare cuvânt, însetați de înțelepciune duhovnicească,
de povață și mântuire. Ei pășesc pe calea smereniei, care îi va
duce la Dumnezeu. Noi, după puterea poruncii lui Dumnezeu, ne
simțim datori să spunem tuturor - și celor mândri, și celor smeriți
- cuvântul lui Dumnezeu, care poate fi rezumat la următoarele: Nu
există altă cale de mântuire și de înălțare duhovnicească în afară de
calea smereniei. Cel ce vrea să înțeleagă aceasta, să înțeleagă! Lumea
modernă, a cărei atenție este astăzi prinsă de „lucruri mult mai importante,”
nu mai are nici dorința, nici vremea de trebuință pentru
a asculta povețele bisericești cele „plictisitoare,” atât de străine
năzuințelor omului zilelor noastre! Dar cel ce de la Dumnezeu este,
ascultă cu bucurie orice îndrumare duhovnicească; el este străin de
păgâneasca vâltoare a lumii de astăzi și știe ce o așteaptă pe aceasta
și pe oameni, din pricina necredinței și a mândriei. În Apocalipsa
Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, în preafrumos chip se
217
arhim. SERAFIM
Alexiev
spune: „Cel ce nedreptățește mai nedreptățească, și cel ce spurcă mai
spurce, și cel drept mai facă dreptate, și cel sfânt mai sfințească-se. Iată
viu degrab, și plata mea cu mine, ca să dau fieștecăruia dupre cum
va fi lucrul lui.” /Apoc. 22:11-12/ Acesta este adevărul neschimbat!
Hristos va veni pentru a doua oară în această lume păcătoasă ca
să facă judecata Sa cea de pe urmă, spre a-i smeri pe cei mândri și
spre a-i înălța pe cei smeriți. „Fericiți cei ce fac poruncile lui” /Apoc.
22:14/ Aceștia veșnic vor fi cu El, în patria cerească după care atât
au însetat, „ca să fie stăpânirea lor preste lemnul vieții și pre porți să
intre în cetate.” /Apoc. 22:14/
Amin!
CAPITOLUL VI ÎNȚELESUL
SUFERINȚELOR
Veniți către Mine toți cei osteniți și
împovărați, și Eu voiu odihni pre voi.
/Mt. 11:28/
219
arhim. SERAFIM
Alexiev
Una dintre întrebările cele mai arzătoare este cea a înțelesului
suferinței. Mulțime de oameni se întreabă: De ce ne-a zidit Dumnezeu
ca să suferim în lumea aceasta felurite boli, scârbe, nenorociri,
neplăceri și neizbândiri, de patimi în lăuntrul nostru, din pricina
oamenilor răi în afară, de pizma semenilor, de ura vrăjmașilor?
Pentru cei ce nu cred în Dumnezeu, lumea aceasta este o vale fără
de nădejde a necazurilor. Viața, pentru ei, este o tristă simfonie de
vaiete și tânguiri. Unii chiar, în deznădejdea lor, spun că nu există
alt iad dincolo de mormânt, că iadul este aici pe pământ. Astfel,
scârbele de pe pământ, neluminate de nădejdile Descoperirii cerești,
duc la un pesimism deplin. Și cel mai înfricoșat lucru în astfel de
cazuri este că suferințele nu ascund într’însele nici un înțeles care să
le ușureze, de aceea ele apasă îndoit.
Ne vom osteni în cele ce urmează să cercetăm suferințele în lumina
Dumnezeieștii Descoperiri.
Am fost zidiți spre chin sau spre bucurie ?
Înainte de toate, trebuie să ne fie limpede un lucru: Dumnezeu ne-a
zidit nu pentru durere, ci pentru bucurie. Unde îl vedem noi mai
întâi pe om? În Rai! După mărturia Sfintei Scripturi, mai cu seamă
a Noului Legământ, omul este menit pentru Rai, și nu pentru
iad. Faptul că mulți pier nu înseamnă că așa au fost vrerile lui
Dumnezeu pentru om. Nu! „Dumnezeu dragoste este.” /I In. 4:8/
220
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
El nu vrea moartea păcătosului, /Iez. 33:11/ ci dimpotrivă, ca
„toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vie.”
/I Tim. 2:4/ Plină de mare însemnătate este următoarea împrejurare:
la Înfricoșata Judecată, Mântuitorul va spune drepților: „Veniți
binecuvântații Părintelui meu, moșteniți împărăția cea gătită vouă
de la întemeierea lumii.” Iar păcătoșilor le va spune: „Duceți-vă de
la mine, blestemaților, în focul cel vecinic, carele este gătit diavolului
și îngerilor lui.” /Mt. 25:34,41/
De aici se vede limpede că după planul cel bun al lui Dumnezeu,
Raiul a fost pregătit pentru oameni, iar iadul pentru diavoli.
Adam
Și iată că Dumnezeu l-a așezat pe Adam în Rai. În acest minunat
loc al bucuriilor, omul cel dintâi era nespus de fericit, căci se afla în
preajma lui Dumnezeu. Fericirea este la Dumnezeu. În afara Sa sau
departe de Dânsul nu există nici o bucurie adevărată și trainică. În
Împărăția lui Dumnezeu, în care Dumnezeu singur va împărăți, nu
va fi nici o scârbă.
„Va șterge Dumnezeu toată lacrăma de la ochii lor.” /Apoc. 7:17/
Adam a fost fericit în Rai atâta vreme cât s’a aflat lăuntric în legătură
cu Dumnezeu, prin har. Dar de unde s’au ivit durerile? Din păcat.
De cum a păcătuit Adam, a început să se chinuiască, chiar dacă încă
era în Rai. Păcatul își poartă în sine pedeapsa. Diavolul îi pierde pe
prietenii săi, pe cei care îi împlinesc voia. Cugetul îl mustră pe cel
ce merge împotriva lui Dumnezeu și calcă poruncile Sale. Înainte
ca Dumnezeu să-l izgonească pe Adam din Rai, acesta, lăuntric, l-a
părăsit de unul singur, călcând legea lui Dumnezeu și pierzând harul.
El a început să sufere din clipa în care a căzut. Și, astfel, nu Dumnezeu
este vinovat de suferința lui Adam, ci Adam însuși! Dumnezeu l-a
zidit pentru bucurie, iar el a ales suferința.
221
arhim. SERAFIM
Alexiev
Creștinii
Dar unii vor spune: dacă Adam a păcătuit, de ce trebuie să suferim și
noi astăzi din pricina lui? Pentru că sântem copiii lui și, astfel fiind,
împărtășim soarta părintelui nostru dintâi. Acest răspuns se referă
numai la o parte a problemei, cea obiectivă. Dar aici este și o altă
parte, cea subiectivă. Tocmai în ea se cuprinde puterea și mângâierea
credinței noastre. Noi nu suferim din pricina vreunei trebuințe care
nu ține de noi. Fiecare își făurește propria soartă. În puterea acestui
fapt, nu sântem datori a fi părtași la toate nenorocirile și suferințele
cărora le-a căzut pradă Adam, din vreo „fatală nevoie.” Putem, dacă
vrem, să alegem altă cale în viață - nu calea neascultării și a mândriei,
care l-a dus pe Adam la pierzanie, ci calea ascultării și a smereniei, și
să fim încă de aici, de pe pământ, fericiți. Acest lucru, în parte, a fost
cu putință încă din vremea Vechiului Legământ. Și atunci au fost
drepți, ca de pildă Sfântul Împărat David, care au aflat în dorirea
lor după Dumnezeu bucuria pierdută a vieții omenești. Cu atât mai
mult este cu putință acest lucru în Noul Legământ, după venirea
lui Iisus Hristos, Care pentru aceasta S’a pogorât pe pământ - să
înnoiască și să renască firea omenească cea căzută în păcat, să ne
întoarcă harul și fericirea cea pierdută a Raiului!
Cuvântul lui Dumnezeu dă mărturie despre Mântuitorul și despre
faptele Sale cele minunate și pline de har: „Iar câți au priimit pre
dânsul, dat-au lor stăpânire copii ai lui Dumnezeu să se facă, celora
ce cred întru numele lui.” /In. 1:12/ Să ajungi fiu al lui Dumnezeu
- nu este oare aceasta întocmai cu a te întoarce în Raiul cel pierdut?
Nu înseamnă aceasta chiar mai mult? Iată cât de bun este Dumnezeu
cu noi, fiii lui Adam. El ne-a dat putința de a ocoli nefericita soartă
a strămoșului nostru, numai să vrem aceasta. Adam a fost dăruit de
Dumnezeu cu voie slobodă, dar a dat o rea folosință libertății sale,
222
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
a călcat legea lui Dumnezeu și de aceea a început să sufere. Și noi
avem de la Dumnezeu acest mare dar, libertatea. Dacă îmbrățișăm
legea lui Dumnezeu, dacă ne supunem voia păcătoasă voii sfinte a
lui Dumnezeu, nu vom suferi ca Adam, ci vom gusta încă din viața
aceasta bucuriile Raiului, iar în veacul ce va să vină vom fi veșnic
fericiți împreună cu cei ce au bineplăcut lui Dumnezeu. Mărturie
despre aceasta sânt sfinții. Ei încă de pe pământ au trăit ca-n Rai,
căci au fost neîntrerupt în tainică unire cu Dumnezeu, niciodată nu
s’au lepădat de legea Sa și prin smerenie și ascultare au stat tare în
har, care i-a făcut nemăsurat de fericiți. Unul dintre cei mai luminoși
sfinți, ce a murit acum mai bine de un veac, Sfântul Serafim din Sarov,
ajunsese la o așa de mare bucurie pe pământ, încât aceasta se revărsa
peste hotarele sufletului său și-i mângâia pe toți cei ce veneau la el
cu credință. Sfântul Sarovului îi întâmpina pe toți cu care se întâlnea
prin cuvintele: „Ce te aduce la sărmanul Serafim, bucuria mea?” Pe
fiecare om, pe fiecare păcătos chiar, Sfântul Serafim îl numea „bucuria
mea.” Ardea într’o stare de fericire și bucurie atât de mare,
încât se simțea mereu ca în ziua Învierii. Iată de ce adesea, chiar și
în toiul iernii fiind, le spunea celor cu care se întâlnea: „Hristos a
înviat, bucuria mea!” Mai mult, Sfântul Serafim din Sarov a viețuit
într’o minunată pace și cu animalele. La el venea un urs uriaș din
pădure, ca să mănânce pesmeți din palmă. Pe Sfânt îl întovărășeau
păsările pădurii. Nu amintește aceasta de starea lui Adam în Rai?
Cu atât mai minunată este starea drepților acolo sus în ceruri!
Bucurie în neca z
Și astfel, noi nu suferim din pricina unei trebuințe. Suferința în sine
nu este nimic altceva decât îndepărtarea de Dumnezeu. Împreună
cu Dumnezeu, chiar și în iad ar fi bine. Se știe că înainte de venirea
223
arhim. SERAFIM
Alexiev
lui Iisus Hristos nici un drept nu a putut intra în Rai. Prin urmare,
drepții Vechiului Legământ care au murit întru credință s’au dus în
iad, unde au așteptat să fie izbăviți. Dar chin nu s’a atins de ei, căci
erau cu Dumnezeu. În cartea Înțelepciunii lui Solomon se spune:
„Iar sufletele drepților sânt în mâna lui Dumnezeu, și nu se va
atinge de dânsele muncă. Părutu-s’au întru ochii celor fără de minte
a muri […] iar ei sânt în pace.” /Înț. Sol. 3:1-3/
Fără Dumnezeu, chiar și în Rai ar fi înspăimântător.
Iată, aceasta este pricina tainică a suferinței: îndepărtarea de
Dumnezeu și părăsirea lui Dumnezeu. Dacă este cu Dumnezeu,
omul este fericit și spune cu Psalmistul: „Că ce este mie în cer? și
de la tine ce am voit pre pământ?” /Ps. 72:24/ Izvorul bucuriilor
este Dumnezeu, iar izvorul suferințelor, diavolul. De aceea și
suferințele, care ne vin din voia lui Dumnezeu în viața aceasta
vremelnică, ascund în sine bucurie și duc spre slava cerească, numai
de le vom răbda cu credință și nădejde în buna purtare de grijă a
lui Dumnezeu. Și dimpotrivă, vremelnicele bucurii păcătoase, cu
care ne ademenește
diavolul, ascund în sine otravă, și sfârșitul
lor este dezamăgirea deplină. Cel ce urmează lui Dumnezeu, și
în suferință este fericit, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: „Ca
niște întristați, dar pururea bucurându-ne.” /II Cor. 6:10/ Însă cel
ce urmează diavolului, și în bucuriile
sale pământești este nefericit.
Cât de mulți necredincioși duc în lumea aceasta o părelnică viață
bună. Dar pătrundeți în inimile lor! Veți vedea într’însele atâta
suferință, atâta pustietate! Adevărat este că nici drepții nu sânt
lipsiți de suferință în viață. Însuși Mântuitorul
a spus mai înainte
Apostolilor săi: „În lume necaz veți avea” /In. 16:33/ și Sfântul
Apostol Pavel grăiește nemijlocit: „Toți cari voiesc cu bună-cinstire
a viețui întru Hristos Iisus, prigoni-se-vor.” /II Tim 3:12/ Dar cât
de deosebite sânt aceste suferințe, prigoniri și pătimiri pentru
224
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Hristos și întru Hristos de suferințele celor necredincioși! La
aceștia, suferințele duc la deznădejde și disperare, iar la cei drepți la
nădejde și bucurie. Suferințele celor fără credință sânt furtuni care
pustiesc totul, pe când lacrimile credincioșilor sânt ca o ploaie liniștită,
dătătoare de har, ce ajută să crească și să înflorească în suflet
cele mai frumoase flori ale virtuților. Iată ceea ce este neobișnuit
în scumpa noastră credință Creștină: ea aduce bucurii și în suferințe.
Preschimbă și necazurile în fericire.
La Cina cea de Taină, cu puțin înainte ca Iisus Hristos să părăsească
viața pământească, le-a lăsat poruncă iubiților Săi ucenici, ca un dar
preascump, necazurile și lacrimile: „Amin, amin zic vouă că voi
veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura; voi vă veți
întrista, ci întristarea voastră spre bucurie se va face.” /In. 16:20/
Dar El a făcut aceasta nu pentru a osândi la suferințe nemângâiate
pe iubiții Săi ucenici, ci pentru a zugrăvi pe fondul acesta întunecat
al suferinței, încă și mai strălucitoare, bucuria negrăită ce-i așteaptă.
„Întristarea voastră spre bucurie se va face,” /In. 16:20/ le-a spus,
„și bucuria voastră nimenea va lua de la voi.” /In. 16:22/ O astfel
de bucurie veșnică, pe care nimeni nu o poate lua, o poate da numai
Hristos. În propovăduirea Sa de pe munte, i-a numit fericiți pe cei
pe care lumea aceasta păcătoasă îi socotea ca fiind cei mai vrednici
de plâns. „Fericiți cei săraci cu duhul… Fericiți cei ce plâng…
Fericiți cei blânzi… cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate…
cei prigoniți pentru dreptate…” și așa mai departe. /Mt. 5:3-11/
Tuturor acestora Mântuitorul le spune: „Bucurați-vă și vă veseliți!”
/Mt. 5:12/ Ce lucru de mirare! Să te bucuri când ești nefericit, sărac,
neputincios, prigonit, îndurerat, disprețuit, urât, clevetit! Lumea,
până la Hristos, nu știa să se bucure de astfel de nenorociri. Dar
iată, acum totul s’a prefăcut prin puterea Dumnezeului-Om. Acum
și suferința după Dumnezeu naște bucurie. „Celora ce iubesc pre
225
arhim. SERAFIM
Alexiev
Dumnezeu toate împreună-lucrează spre bine.” /Rom. 8:28/ Pentru
cei credincioși durerea și-a pierdut vena sa otrăvitoare. Liniștita
nădejde a înlocuit amara drojdie a suferințelor. Ele nu mai sânt de
acum grele, cu neputință
de purtat, căci dau roade dulci. Bucurați-vă
și vă veseliți, căci aceste suferințe sânt foc curățitor, în care aurul se
face și mai curat! Aceste suferințe sânt ciocanul cu care sculptorul
face sculptura și mai frumoasă. Aceste suferințe sânt potecile
strâmte și pline cu spini care duc către vârfurile însorite și zările
Raiului. Bucurați-vă și vă veseliți, căci însuși Iisus Hristos a sfințit cu
nevoința Sa calea pătimirii! Bucurați-vă și vă veseliți, „căci pentru
Hristos s’a dăruit vouă nu numai în El a crede, ci și pentru dânsul
a pătimi.” /Fil. 1:29/ Cuvântul lui Dumnezeu numește suferința
pentru Dumnezeu dar. Ea este însemnul aleșilor lui Dumnezeu. Ea
este medalie a celor iubiți ai lui Hristos. Când Sfinții Apostoli au
fost întemnițați pentru că propovăduiau învățătura lui Hristos, când
apoi au fost judecați de sinedriul Iudeilor, bătuți și amenințați să
nu vorbească despre numele lui Hristos, și când, în cele din urmă,
au fost sloboziți, ei au ieșit „bucurându-se de la fața soborului, căci
pentru numele lui [Hristos] s’au învrednicit a se necinsti.” /F. Ap.
5:41/ Astfel, cei dintâi Creștini au socotit suferințele pentru Hristos
o mare cinste și s’au bucurat întru dânsele. În acest duh au învățat
și Sfinții Apostoli pe următorii credincioși a lui Hristos. De pildă,
Sfântul Apostol Iacov scrie: „Toată bucuria socotiți, frații mei, când
în multe feluri de ispite cădeți.” /Iac. 1:2/ După cum dă mărturie
Sfântul Dimitrie al Rostovului, „prin cuvintele «feluri de ispite»,
se înțeleg aici orice dureri, întristări, nenorociri, prigoniri, fărădelegi,
boli, sărăcire, suferințe, care se întâmplă fie din îngăduința lui
Dumnezeu, fie din răutatea omenească, fie firesc, fie întâmplător,
fie prin lucrare diavolească.” În toate aceste împrejurări, Sfinții
Apostoli
îi povățuiau pe Creștini să se bucure și să încredințeze
226
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Domnului durerea lor. Ce înțelegere înaltă și desăvârșită aveau cei
dintâi Creștini asupra suferințelor și a înrâuririi lor harice pentru
sufletul care le îndură cu răbdare!
Mucenicii
Istoria nu cunoaște nevoințe mai uimitoare decât cele ale Sfinților
Mucenici, care cu bucurie și cu cântare pe buze au mers la moarte
pentru Răscumpărătorul lor. Neînfricarea lor și pregătirea pentru
orice chin adeseori îi dezarmau pe chinuitori, încât aceștia erau
siliți să se minuneze cu glas tare: „Ce este această nouă învățătură
care face muncile noastre pline de bucurie chiar și în cele mai grele
dureri? Ce este această putere care-i face să iubească și pătimirile?
Cine este acest Dumnezeu nou și necunoscut care le insuflă atâta
bărbăție, încât nu numai că nu fug de moarte, ba chiar și-o doresc?”
Într’adevăr, neobișnuite erau toate acestea în ochii păgânilor. Să fii
neînfricat înaintea morții - o puteau și eroii, și ostașii lor. Dar să-ți
dorești moartea ca pe un bun mai mare decât viața, ca o ușă prin
care se intră la Dumnezeu, așa cum și-a dorit-o Sfântul Apostol
Pavel /Fil. 1:23/ - era un lucru de neînțeles și înfricoșător pentru necreștini.
Ei nu puteau să priceapă această nouă învățătură, în care
mormântul nu înseamnă sfârșitul vieții, ci un adăpost de moarte. Și
pe cât de neobișnuit era acest lucru pentru păgâni, cu atât mai firesc
era pentru Creștini, a căror bărbăție minunată își lua puteri din
această taină descoperită de Dumnezeu: „Căci de viem, Domnului
viem, și de murim, Domnului murim. Deci sau de viem sau de
murim, ai Domnului sântem. Că spre aceasta Hristos și au murit,
și au înviat, și au viețuit, ca să stăpânească și pre cei morți și pre cei
vii.” /Rom.14:8-9/ „Iar Dumnezeu nu este al morților, ci al viilor, că
toți lui viază.” /Lc. 20:38/
227
arhim. SERAFIM
Alexiev
Pentru păgâni, moartea era plină de beznă și deznădejde. Chiar dacă
și la ei, într’un loc sau altul, a luminat gândul de nemurire, această
nemurire nu a fost nici pe departe atât de adevărată și atât de plină
de bucurie precum ne-o descoperă Dumnezeul-Om și Sfinții săi
Apostoli. Sfântul Apostol Pavel, de pildă, grăiește: „Cele ce ochiul
nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului s’au suit,
acestea au gătit Dumnezeu celor ce iubesc pre dânsul.” /I Cor. 2:9/
Moartea de acum nu mai este înspăimântătoare pentru credincioșii
și lucrătorii faptelor bune, căci printr’însa se intră în lumea bucuriei
unde Dumnezeu a gătit bunuri negrăite aleșilor Săi. Iar aleșii
lui Dumnezeu sânt cei ce singuri L-au ales, din sloboda lor voie,
în viața aceasta, pe Dumnezeu. Acești aleși ai lui Dumnezeu, știind
că Dumnezeu a binevoit a-i face urmași ai Cereștii Sale Împărății,
au răbdat cu bucurie aici pe pământ, pentru sfântul Său nume,
toate suferințele de scurtă durată, amintindu-și cuvintele Sfântului
Apostol Pavel: „socotesc că nu sânt vrednice pătimirile vremii de
acum a se asemui cu cea viitoare slavă carea se va descoperi nouă.”
/Rom. 8:18/ În același duh, și Sfântul Serafim din Sarov i-a spus
unuia dintre oamenii duhovnicești apropiați lui: „Bucuria mea!
Dumnezeu a gătit pentru noi o slavă așa de mare și atâta fericire
în ceruri, că dacă întreagă această încăpere ar fi plină cu viermi, și
ei ar mânca trupul nostru, și noi de vii am putrezi, tot ar trebui să
îndurăm cu bucurie aceste chinuri, pentru Împărăția Cerurilor!” Așa
au răbdat toți sfinții cu bucurie, credință și nădejde în purtarea de
grijă cea bună a lui Dumnezeu. Ei nu s’au spăimântat de suferințele
vremelnice care îi apropiau de Dumnezeu, ci se temeau numai de
păcat - care rupe sufletul de har și de bucurie, aruncându-l în bezna
veșnicelor suferințe.
228
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Credința și dragostea sfinților
Nouă, celor de astăzi, ni se pare uimitor cum toți sfinții au fost tari
și de neclintit în bine, cum s’au bucurat și în suferințe, cum s’au
hotărât a lupta cu păcatul, „împotrivindu-se până la sânge,” /Evr.
12:4/ cum au fost gata chiar să moară - numai să nu calce poruncile
lui Dumnezeu. Pentru noi, bărbăția, lepădarea de sine și înaltele
virtuți ale sfinților sânt o taină nedezlegată, pentru că astăzi nici pe
departe nu-l iubim pe Domnul cu atâta înflăcărare cum l-au iubit ei,
pentru că am iubit păcatul în locul Domnului. Cine a gustat că este bun
Domnul, /I Pet. 2:3/ acela pe toate le lasă, pe toate le uită și neîncetat,
cu sete neostoită, aleargă la acest izvor bun al nesfârșitelor bucurii.
Dragostea față de Dumnezeu este o putere uriașă. Dacă păcătoasele
patimi omenești obișnuite sânt în stare să-l împingă pe om la uitarea
tuturor primejdiilor și suferințelor, numai spre a-și satisface dorințele
nebineplăcute lui Dumnezeu, atunci ce putere cerească îi cuprinde
pe cei ce se înflăcărează cu iubire de serafimi după Dumnezeu! Iată,
de pildă, cel cuprins de patima îmbogățirii, nu doarme nopți întregi,
cugetând la cum să-și sporească bogăția, se tulbură, suferă, face
călătorii lungi și primejdioase peste mări și munți - și pe toate acestea
le îndură cu bărbăție, în numele lui Mamona.
Omul rănit de iubirea
de slavă deșartă se frământă cum să se răzbune, este gata, chiar cu
riscul de a muri, să se înfățișeze la duel. Cel împătimit de curvie știe
că va plăti cu sufletul său acest păcat de moarte, dar este pregătit chiar
și pentru chinurile veșnice, numai de-și va împlini iubirea de păcat.
Dacă păcătoasele desfătări pământești pot birui teama de suferințe,
atunci, oare, dragostea cerească față de Dumnezeu nu va putea izgoni
șovăiala în fața necazurilor vremelnice,
trecătoare, de scurtă durată,
în fața chinurilor și a prigoanelor prin care se dobândește fericirea
cea veșnică a Raiului? Toți sfinții au așteptat să meargă în Împărăția
229
arhim. SERAFIM
Alexiev
Cerurilor, au crezut cu tărie în Dumnezeu, și într-această credință
au aflat puteri prin care s’au ridicat deasupra neputințelor lor
omenești și s’au întărit în trudnica nevoință a virtuților. Slăbiciunile
și înclinațiile lor păcătoase s’au veștejit la umbra harului precum
iarba deasupra căreia o pădure deasă și puternică a împletit ramuri
viguroase. Mângâierile pe care Dumnezeu le-a trimis lor le-au dat
aripi ca să zboare ușor către cer. Prin apropierea de Dumnezeu, ei
au gustat bucuriile Raiului încă din viața aceasta. Purtând, după
cuvintele lui Hristos, Împărăția Cerurilor înlăuntrul lor, /Lc. 17:21/
ei au socotit a fi neînsemnate suferințele vremelnice, pricinuite lor de
oamenii răi, nu au căzut în cârtire, mânie, răzbunare sau în vreo altă
patimă necurată, ci în fiecare clipă au luat seama, cu ajutorul harului
lui Dumnezeu care-i călăuzea, cum să făptuiască spre împlinirea voii
lui Dumnezeu. Ei au păstrat și în cele mai grele încercări o cumpătare
minunată și, ca niște adevărați împărați, și-au stăpânit simțurile,
cugetele și dorințele; cu voia lor întărită în bine, și-au îndreptat toate
puterile sufletești către bine. Sfântul Serafim din Sarov, de pildă,
a fost atacat odată de tâlhari. Aceștia veniseră să-i jefuiască coliba
pustnicească din pădure, socotind că vor afla într’însa mulți bani.
După ce au scotocit toată chilia și nu au aflat nimic, de mânie, l-au
bătut atât de crunt pe sfânt, încât acesta abia a rămas viu și întreg, iar
apoi a mers gârbovit toată viața. Dar chiar și în aceste grele suferințe,
Sfântul Serafim
nu s’a abătut de la calea dumnezeiască. Când tâlharii
au fost prinși, el, cu mare stăruință și cu lacrimi în ochi, a cerut
stăpânirii să nu fie pedepsiți din pricina lui, păcătosul!
Păcatele noastre
Dacă comparăm felul cum ne purtăm noi în împrejurări asemănătoare
cu cele ale sfinților, vom vedea cât de departe sântem de
230
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
pilda lor. Mai sus am arătat că Adam a început să pătimească
din pricină că a folosit rău voia slobodă dată lui de Dumnezeu,
supunând-o păcatului. Sfinții nu au întrebuințat rău acest mare dar
al lui Dumnezeu, voia slobodă, ci au căutat întotdeauna ca faptele
lor să fie după legea lui Dumnezeu. De aceea, ei au aflat bucurie și
în suferințe. Noi, astăzi, asemenea lui Adam, dăm neîncetat o rea
întrebuințare voii noastre slobode, păcătuind și călcând în picioare
poruncile lui Dumnezeu. De aici și toate suferințele noastre, de
aici și lipsa mângâierii noastre într’însele. Dar oare cu care dar al
lui Dumnezeu nu s’a deprins omul modern să păcătuiască înaintea
Sa și să-i fie necredincios? Iată, Dumnezeu ne-a dăruit sănătate, ca
printr’însa să putem să slujim și Lui, și semenilor noștri! Iar noi
folosim rău acest dar prețios de la Dumnezeu, întrebuințându-l spre
păcat și spre viclenie. Dumnezeu ne-a dăruit bogății ca printr’însele
să slujim fraților Săi mai mici. Dar noi și bogățiile le folosim rău!
Dumnezeu ne-a dat virtuți, ca printr’însele să-l putem preaslăvi.
Dar noi, adesea, cu aceste calități, necinstim sfântul nume al lui
Dumnezeu. Îndeajuns este să amintim, de pildă, pe acei scriitori
care-și folosesc darul spre a-i huli pe Dumnezeu și pe sfinți. Nu
este, oare, tot o folosire rea a darurilor primite de la Dumnezeu
și uimitoarele realizări ale tehnicii de astăzi, prin care în loc să se
zidească, să se ridice bunăstarea omenirii, au putința de a nimici
din văzduh orașe întregi și de a ucide sute și mii de oameni pașnici?
Adesea, toate bunurile și toate însușirile pe care le-am primit de la
Dumnezeu le punem în slujba satanei. Printr’însele căutăm slavă
de sine și desfătări, printr’însele ne aducem mulțumire de sine,
printr’însele ne trufim, printr’însele îi vătămăm și pe semenii noștri.
Mergem, astfel, pe calea cea largă și pierzătoare care duce la iad. Iar
Dumnezeu, Cel Bun, Cel ce are dragoste îmbelșugată, nu vrea să
pierim, ci să ne mântuim și să ajungem la cunoașterea adevărului.
231
arhim. SERAFIM
Alexiev
/1 Tim. 2:4/ Dar cum să ne mântuiască? Binefacerile Sale către
noi, darurile Sale, îndelunga Sa răbdare, nu ne înțelepțesc și nu ne
îndreaptă. Atunci El caută în alt chip mântuirea noastră. Vede că
folosim spre rău bunătatea și binefacerile Sale, și atunci ne trimite
dureri și pedepse, ca măcar așa să ne trezească, să ne înțelepțească și
să ne aducă către Sine.
Pedepsele lui Dumne zeu 19
Dumnezeu este nesfârșit de înțelept, bun și luminos. Tot ceea ce
face El este bine. Și durerile ni le trimite spre binele nostru. Noi nu
putem întotdeauna să înțelegem acest lucru în toată adâncimea și
dreptatea lui, încă din viața aceasta. Dar dacă am putea să privim
din cer păcătoasele noastre cărări pământești, dacă am putea
vedea de la înălțimea lui Dumnezeu și cu îndelunga lui vedere
ce fel de foc al iadului ne aprindem prin faptele cele rele, singuri
am încuviința că ne rămân numai două căi: fie să fim azvârliți în
chinurile veșnice, fie să fim înțelepțiți, învățați prin pedepse vremelnice
și suferințe în viața aceasta. Față de chinurile veșnice din
iad, cele de aici par o adevărată milostivire din partea lui Dumnezeu,
atât de ușoare și lesne de purtat sânt! Atât de mântuitoare!
Atât de trebuincioase pentru îndreptarea noastră! Dacă într’o școală
elevii sânt mereu neastâmpărați și se împotrivesc pedepselor, dacă
împiedică desfășurarea cursurilor și, în felul acesta, se vatămă și pe
ei și pe colegii lor - nu va dăuna, oare, înaltei lucrări a învățării și a
educării copiilor, acel dascăl care ar răbda toate aceste neorânduieli
din slăbiciune de caracter și bunăvoință? Și nu ar fi oare el de folos
acestei lucrări dacă ar fi mai „rău” cu elevii, adică dacă i-ar pedepsi pe
19 Pedeapsa, în Greacă pedevsis, înseamnă o mustrare cu scop pedagogic, de
îndreptare, nu o ispășire sau răzbunare împotriva unor greșeli. (n.ed.)
232
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
cei ce fac neorânduială, asigurând astfel rânduiala, buna învățătură
și educația în școală? Toată această lume este o uriașă școală, iar noi
sântem elevi în ea. Dacă vom fi sinceri, vom recunoaște că sântem
niște elevi foarte răi, neliniștiți, nesupuși, care ne facem voia proprie.
Cum poate Dumnezeu să ne învețe Sfânta Sa Lege dacă avem o astfel
de purtare rea, decât numai prin trimiterea pedepselor? Așa cum
învățătorul aspru este bun, la fel și Dumnezeu care ne pedepsește
este bun. La încheierea școlii, elevul conștiincios își spune: „Slavă
lui Dumnezeu că învățătorul nostru a fost atât de aspru și a cerut
atât de mult de la noi. El ne pedepsea, dar măcar ne-a învățat ceva!”
Încheindu-și calea pământească, sufletul credincios spune Domnului
cu ușurare și recunoștință: „Bine este mie că m’ai smerit, ca să mă
învăț îndreptările tale.” /Ps. 118:71/ Îți mulțumesc, Doamne, că m’ai
pedepsit și prin aceasta m’ai mântuit! Văzute de sus, suferințele pe
care Dumnezeu ni le trimite în viață sânt o adevărată fericire. Sântem
încă prea departe de culmile dumnezeiești, încă alergăm în văile de
aici, încă sântem foarte încâlciți în grijile vieții vremelnice pentru a
putea înțelege cu dreptate, încă de pe acum, întreaga însemnătate
pedagogică și mântuitoare a suferințelor. Dar va veni, poate, și
ziua în care vom binecuvânta bățul cu care Domnul ne-a bătut.
Deocamdată însă, cât sântem școlari, cugetăm încă școlărește. De
aceea nu este îndreptățită înțelegerea noastră cârtitoare a suferințelor
vieții. Cât sântem în trup, prețuim mai mult interesele și foloasele
noastre pământești, uitând de suflet și de năzuințele lui cele veșnice.
Dumnezeu, însă, Care știe că întreaga noastră viață pământească va
trece ca floarea câmpului și care ne învață
că sufletul cel nemuritor
este cel mai de preț lucru al nostru, ne trimite adesea dureri trupului
ca să ne mântuiască sufletul - așa cum Sfântul Apostol Pavel a
poruncit Corinthenilor ca omul curvar să fie dat satanei, „spre
pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască.” /I Cor. 5:5/ O, de-am
233
arhim. SERAFIM
Alexiev
ști noi cât de folositoare sânt suferințele pentru mântuirea sufletelor
noastre, singuri le-am alege în locul plăcerilor și desfătării lumești!
Într’un loc, Iisus Hristos spune: „Eu sânt buciumul viței cel adevărat
și Tatăl Meu lucrătorul este. Toată vița carea nu aduce roadă întru
Mine, scoate pre ea, și toată carea aduce roadă, curățește pre ea, ca
mai multă roadă să aducă.” /Io. 15:1-2/
O curățește. Ce înseamnă aceasta? Cum se curățește via? Ea se
curățește prin tăiere și altoire. Iar dacă via începe să fie tăiată, părțile
tăiate încep să plângă. Plâng pentru că suferă. Dar dacă acea vie ar
ști că lucrătorul o taie spre binele ei, ca s’o ferească de nerodire, ca
să nu fie tăiată de la rădăcină și aruncată în foc, dacă ar putea să se
vadă încărcată toamna cu ciorchini grei și dulci, ea ar striga: „Binecuvântate
lacrimi, binecuvântate suferințe care m’au făcut atât de
roditoare!”
Cârtirea este de la diavol
Iată cu ce scopuri înalte și purtătoare de grijă ne trimite Dumnezeu
suferințele! Avem însă un vrăjmaș cumplit, care caută să strice tot
ce e bine și să facă rău. Acesta este diavolul. El l-a mințit pe Adam
în Rai că va ajunge dumnezeu dacă va gusta din roadele cele oprite
ale pomului cunoștinței binelui și răului. Adam a gustat, a cunoscut
răul, a pierdut binele și nu s’a făcut dumnezeu, ci a căzut mai jos
decât dobitoacele, în unele privințe. Astfel, diavolul i-a insuflat
neascultare față de Dumnezeu, Care îi dăduse poruncă să nu mănânce
din acest pom, și astfel l-a dus la pierzanie. Iar acum, când
Dumnezeu ne trimite iarăși suferințele spre binele nostru, diavolul
caută să strice și acest bine, încât nici din ele să nu avem folos, ci
numai vătămare sufletului nostru. Dar cum caută să facă el aceasta?
Viclene și subțiri sânt mrejele Celui Viclean. Când Dumnezeu ne
234
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
trimite suferințe spre înțelepțirea noastră, ca să ne atragă către Sine
și să ne despartă de Cel Viclean, diavolul ne învață să cârtim împotriva
lui Dumnezeu și prin aceasta, în mijlocul suferințelor, ne ține în
puterea sa. Astfel, el își atinge un îndoit țel întunecat: vom rămâne
și aici în suferințe, căci nu avem putere să le îndepărtăm, vom fi și în
veacul ce va să vină în chinurile iadului, căci am cârtit - și, prin cârtire,
am pierdut roadele suferințelor. Cârtirea este ca bruma de toamnă
care, când cade, distruge toată truda grădinarilor. Puțini înțeleg cât
de pierzătoare pentru suflet este cârtirea. Aproape toți o socotesc un
păcat mic. De fapt, se poate să aibă înfățișarea unui păcat mic, dar
are multe urmări triste. În vremea toamnei, înainte să cadă bruma,
grădinarii cei bătrâni și iscusiți, văzând semnele răcirii vremii, își
cheamă tinerele ajutoare să culeagă ardeii și roșiile. Tinerii râd: „De
ce să le culegem? Vremea este încă atât de frumoasă!” Dimineața următoare,
însă, văd că a dat prima brumă și a prăpădit grădinile. Rup
un ardei, caută să-l încerce, dar acesta este amar ca otrava, nu poate
fi mâncat! Puțină nebăgare de seamă a dus la pierderea întregii lor
osteneli... La fel, și cârtirea mănează toate virtuțile sufletului și face
amare toate roadele pline de har ale suferințelor. Adeseori, cârtirea
poate ajunge, din înrâurirea diavolului, la nemulțumire și chiar la
hulă împotriva lui Dumnezeu. Nu ați văzut, oare, oameni nefericiți,
aflați în suferință, căzuți la pat, care mult timp, cu îndelungă-răbdare
și-au purtat crucea, dar din insuflarea diavolului, dintr’odată, încep
să cârtească, să fie nemulțumiți, și chiar să-l hulească pe Dumnezeu?
Sărmanii, prin aceasta nu-și ușurează soarta, ci dimpotrivă, și-o fac
mai rea, căci suferă și aici, și în veacul ce va să vină se vor chinui din
pricina hulelor împotriva Ziditorului, dacă nu se pocăiesc de acest
păcat mare a lor. Diavolul i-a prins în mrejele sale și-i ține strâns,
dacă nu se vor desprinde cu putere din ghearele lui.
235
arhim. SERAFIM
Alexiev
Evloghie și săracul cel slăbănog
În minunata carte „Lavsaiconul” a Episcopului Paladie al
Elenopolisului se istorisește o întâmplare plină de tâlc. Un oarecare
monah, anume Evloghie, se întreba ce cale de nevoință călugărească
să aleagă. Viața mănăstirească nu îi era pe plac, iar pentru
însingurarea pustnicească nu se hotăra. Pe când șovăia el așa, a
văzut un oarecare olog, care nu avea nici mâini, nici picioare, zăcând
lepădat în uliță. Săracul avea numai limbă ca să ceară milostenie
trecătorilor. Evloghie s’a oprit, a privit la el și s’a rugat lui Dumnezeu,
făgăduindu-se lui cu acestea: „Doamne, pentru numele tău, voi lua
pe acest slăbănog și-l voi odihni pe el până în ziua morții lui, ca și eu,
pentru aceasta, să mă mântuiesc. Și-mi dă mie, Doamne, răbdare ca
să slujesc lui.” Deci, apropiindu-se de slăbănog, i-a zis lui: „Voiești,
prietene, ca să te iau în casa mea și să te odihnesc pe tine?” și i-a
zis lui slăbănogul: „Adevărat, stăpâne, voiesc!.” Evloghie l-a suit
pe slăbănog pe un catâr, l-a dus la sărăcăcioasa lui casă și l’a îngrijit
pe el în toate trebuințele lui. Așa au petrecut cincisprezece ani. Iar
Evloghie îi slujea ca unui părinte și-l iubea pe el cu totul: îl spăla, îl
hrănea și-l purta cu mâinile sale. Însă după acei cincisprezece ani,
din lucrarea diavolului, slăbănogul s’a răzvrătit într’atât, încât a
început cumplit a se mânia și a-l defăima pe Evloghie: „Tu ești rob
și de la stăpânul tău ai fugit, că avuția lui i-ai furat și acum, arătând
că ești milostiv, luându-mă pe mine în casa ta, voiești, prin mine, a
te mântui! Aruncă-mă iarăși pe ulițe! Eu carne vreau să mănânc!”
Iar răbdătorul Evloghie i-a adus lui carne, însă, văzând-o, acesta a
răcnit iarăși: „Nu mai pot să mai fiu numai cu tine singur, ci popor
vreau să privesc. De ce mă ții aici ca un întemnițat? Du-mă de unde
m’ai luat!” Dracul îl mânia în așa măsură, încât dacă ar fi avut mâini,
și-ar fi luat viața.
236
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Atunci Evloghie, plecând, s’a dus să ia sfat de la niște călugări
nevoitori și binecinstitori, zicând: „Ce voi face, că în deznădăjduire
m’a adus pe mine slăbănogul acesta? Să-l lepăd pe el iarăși în uliță?
Dar m’am făgăduit lui Dumnezeu și mă tem. Iar de nu o voi face,
îmi va amărî întreaga viață și mă pune în mare încercare.” Și i-au zis
lui aceia: „Să mergi la Marele Antonie, ia-l într’o corabie pe slăbănog
și-l du la mănăstire, așteaptă până ce va ieși din peșteră și lasă-i lui
hotărârea. Cere-i sfatul și fă după cum îți va spune, căci Dumnezeu
îți va grăi printr’însul.” Iar Evloghie, închinându-se, i-a ascultat pe
dânșii, urcând cu corabia pe Nil până la mănăstire, la Marele Antonie.
Acesta era în pustie, unde se nevoia, dar în scurtă vreme s’a întors
în mănăstire. Era seară. Mult norod îl aștepta pe Sfântul Antonie,
care a ieșit degrabă. Deși nimeni nu-l înștiințase despre numele oaspeților
săi, a strigat în întunericul nopții: „Evloghie! Evloghie! Evloghie!”
Călugărul din Alexandria tăcea, socotind că Sfântul Antonie
pe vreun alt cunoscut lui îl strigă, tot Evloghie. Dar Antonie
a rostit iarăși cu glas mare: „Ție îți vorbesc, Evloghie, cel venit
din Alexandria.” Evloghie s’a cutremurat și a strigat: „Rogu-te, ce
poruncești?” Antonie zise: „Pentru ce ai venit?” Răspunse Evloghie:
„Cel ce ți-a descoperit numele meu, ți-a descoperit și pricina.” Îi zise
Antonie: „știu pentru ce ai venit, dar spune înaintea tuturor fraților,
ca să audă și ei!” Spuse Evloghie: „Pe acest slăbănog l-am aflat lepădat
pe uliță și m’am făgăduit lui Dumnezeu să-l îngrijesc în boala
lui, ca și eu să mă mântuiesc prin el și el să fie odihnit de mine. Și
iată, sânt cincisprezece ani de când sântem împreună, și osteneală
multă îmi face mie acum. Pentru aceasta am venit la Sfinția ta, ca să
mă înveți ce să fac eu și să te rogi pentru mine, căci acum cumplit
mă ostenește.” Iar Antonie i-a grăit lui cu glas greu și mânios: „Oare
îl vei lepăda? Dar Hristos nu se va lepăda de el. Cu adevărat vrei
să faci aceasta? Tu îl vei lepăda pe el, dar Domnul îl va socoti mai
237
arhim. SERAFIM
Alexiev
bun decât tine.” Și aceasta auzind, Evloghie s’a înspăimântat. Iar
lăsând pe Evloghie, Marele Antonie a început a bate prin cuvânt pe
slăbănog, grăind lui: „Șchiopule și slăbănogule, nevrednic cerului și
pământului! Cum îndrăznești a te împotrivi lui Dumnezeu? Au nu
știi că Hristos este cel ce-ți slujește ție? Cum îndrăznești a-l huli pe
Hristos? Au doară nu pentru Hristos s’a robit Evloghie pe sine a-ți
sluji ție?” Iar, după ce l-a mustrat și pe acesta prin cuvinte, a mai
tăcut puțin. Și, după aceasta, i-a învățat pe amândoi și le-a zis lor:
„Să mergeți cu pace și să nu vă depărtați unul de altul! Că ispita v’a
venit vouă de la satana, de vreme ce știu că amândoi sânteți aproape
de sfârșit și vrednici de cununi veți fi de la Hristos. Deci, de acum nimic
rău să nu mai gândiți, că atunci când va veni îngerul și nu vă va
afla pe voi împreună la același loc, lipsiți de cununi veți fi...” Iar ei
îndată s’au întors acasă, și după patruzeci de zile a murit Evloghie,
iar, după acesta, la nici trei zile, a murit și slăbănogul, ducându-se
amândoi la Dumnezeu.
Răbdare și smerenie
Cât de multă învățătură cuprinde această istorisire vrednică de
crezare! Amândoi eroii ei pătimeau în viață, schilodul suferea
de greaua lui neputință, iar Evloghie de bună voie, slujind celui
schilod! Pe amândoi îi aștepta mare răsplată în cer, pentru ducerea
cu răbdare a crucilor lor. Dar cel viclean căuta să piardă osteneala
celor doi, îndemnându-i să cârtească. De aceea Sfântul Antonie i-a
mustrat cu asprime pe amândoi. Iar apoi, descoperindu-le cât de
aproape le este sfârșitul, i-a sfătuit să rabde, ca să nu-și piardă cununile,
din înrâurirea drăcească. Prin răbdarea lor, cei doi s’au mântuit
cu adevărat. Nu cârtire, ci răbdare în suferințe vrea Dumnezeu de la noi.
„Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre.” /Lc. 21:19/
238
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ne-a poruncit Mântuitorul, căci „prin multe necazuri se cade nouă a
intra în Împărăția lui Dumnezeu.” /F. Ap. 14:22/ În această Împărăție
a lui Dumnezeu nu se intră cu mândria care ne învață să cârtim, ci
cu smerenia care ne îndeamnă să răbdăm. Nu există învățători mai
buni spre smerenie decât necazurile. De aceea, însuși Dumnezeu ne
trimite suferințele, ca să ne smerim înaintea lui. Nimeni nu s’a mântuit
prin mândrie. Căci „Dumnezeu celor mândri le stă împrotivă, iar celor
smeriți dă har.” /I Pet. 5:5/ Porțile Împărăției Cerurilor sânt foarte
joase, încât cel mândru nu poate intra prin ele. Printr’însele poate trece
slobod numai cel smerit și zdrobit în suferințele vieții. Mândria este un
păcat foarte josnic înaintea lui Dumnezeu. Diavolul nici nu a ucis, nici
nu a furat, nici nu a săvârșit desfrânare sau alt păcat. El doar s’a trufit
- și acest singur păcat l-a făcut din înger al luminii, satană întunecat.
Spre a ne izbăvi de această mândrie pierzătoare, Dumnezeu ne trimite
suferințe
puternice, spre a ne smeri. Cât de mult trebuie să-i mulțumim
lui Dumnezeu pentru necazurile pe care ni le trimite, care ne smeresc
și ne mântuiesc! „Smeriți-vă subt cea tare mână a lui Dumnezeu, ca să
înalțe pre voi la vreme” /I Pet. 5:6/ spune Sfântul Apostol Petru. Iar
Psalmistul grăiește: „Fericit este omul, pe carele vei certa, Doamne, și
din legea ta vei învăța pre el.” /Ps. 93:12/ Prin necazuri, Dumnezeu ne
păzește de multe și mari nenorociri. Cei care nu cunosc ce este boala,
necazul, neizbândirea, se trufesc și uită de sine.
Să ne amintim de Napoleon Bonaparte. La începutul veacului al XIXlea,
el era cea mai vestită personalitate din lume. A cucerit aproape
întreaga Europă. Nimic nu l-a putut opri și nu l-a putut împiedica
în expedițiile sale de cucerire. Orice armată vrăjmașă se risipea
înaintea puterii sale precum fulgerul. Și, iată, ajuns în fața zidurilor
Moscovei, a poruncit în orbirea sa trufașă să se scrie pe un steag:
„Cerul este al tău [al lui Dumnezeu], pământul este al meu!” Din
acea zi au început pentru Napoleon nenorocirile. Generalul Kutuzov
239
arhim. SERAFIM
Alexiev
l-a zdrobit și a nimicit restul jalnicei sale oștiri, izgonind-o peste
hotarele Rusiei. Atunci, pe un alt steag, ofițerii ruși au poruncit
să se scrie: „Spatele este al tău, iar biciul este al meu!” Steaua lui
Napoleon a apus de pe bolta cerească. Marele conducător de oști
și-a sfârșit viața surghiunit pe insula Sfânta Elena. Și acolo, smerit
de dreapta lui Dumnezeu, el a scris vestitele cuvinte: „Alexandru,
Cezar, Carol cel Mare și eu am întemeiat mari împărății, dar pe ce
temelie ne-am înălțat creațiile geniului nostru? Pe putere. Numai
Iisus și-a întemeiat împărăția pe iubire, încât și astăzi sânt milioane
de oameni gata să moară pentru El.”
Se istorisește despre un preot Rus foarte evlavios că i-a spus odată
unui enoriaș, care trăia în îndestulare și nu știa ce înseamnă necazul
și suferința: „Dumnezeu te-a părăsit, fericitule nefericit! Roagă-te,
să vină să te cerceteze cu vreo pedeapsă ca să te izbăvești din trufia
și îndestularea ta de sine!” Nu după multă vreme, casa acelui bogat
a ars. Acesta a plâns mult și, cugetând la cuvintele bunului preot, a
întâmpinat cu smerenie pedeapsa de la Dumnezeu, care pentru el a
fost o adevărată binecuvântare dumnezeiască, căci din ziua aceea
s’a făcut un bun Creștin. Astfel, prin necaz s’a mântuit omul acesta.
Într’însul s’au împlinit cuvintele lui Moisí: „Întru necazul tău… te
vei întoarce la Domnul.” /Deut. 4:29-30/ O, câtă înțelepciune aduc
în viață suferințele! Numai prin ele se înțelepțește omul, după cum
grăiește Psalmistul: „Mai înainte de ce m’am smerit, eu am greșit;
pentru aceasta cuvântul tău am păzit.” /Ps. 118:67/
Psal mul 72
În minunata Carte a Psalmilor, blândă mângâietoare pentru toată
inima aflată în suferință și care caută pe Dumnezeu, se găsește
un psalm precum balsamul pentru rănile sufletului, slăbind și
240
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
tămăduind durerile acestuia. Acesta este Psalmul 72. În el, de
Dumnezeu însuflatul cântător dă răspuns chinuitoarei întrebări: De
ce adesea necredincioșii au viață bună pe pământ și nu știu ce este
durerea, pe când cei drepți suferă? Iată și cuvintele Psalmistului:
„Cât este de bun Dumnezeul lui Israíl, celor drepți la inimă. Iar
mie puțin de nu mi s’au alunecat picioarele, puțin de nu s’au vărsat
pașii mei. Că am râvnit asupra celor fără de lege, pacea păcătoșilor
văzând. Că nu este chin întru moartea lor.”
Luați aminte! Numai până la moartea lor nu este suferință pentru
ei! Iar după moarte? O, atunci vor începe chinurile veșnice pentru
necredincioșii care nu s’au pocăit! Mai departe, psalmistul urmează
prin a zugrăvi trufașa lor purtare pe pământ: „și întărire [este] în
bătaia lor. Întru ostenelele oamenilor nu sânt și cu oamenii nu vor
lua bătăi. Pentru aceasta a cuprins pre ei mândria lor până în sfârșit,
îmbrăcatu-s’au cu nedreptatea și cu păgânătatea lor. […] Iată aceștia,
păcătoșii și cari se îndestulează în veac, au cuprins avuție. Și am zis:
Au doară în deșert am îndreptățit inima mea, și am spălat întru cei
nevinovați mâinile mele? Și am fost bătut toată ziua, și mustrarea
mea în dimineți. (adică: Oare în zadar m’am nevoit și am viețuit
cu credincioșie?)… Și am socotit să cunosc aceasta, osteneală este
înaintea mea. Până ce voiu intra la sfințitorul lui Dumnezeu
și voiu
înțelege spre cele de apoi ale lor.”
Iată unde poate fi înțeleasă taina vieții, în lăcașul cel sfânt a lui
Dumnezeu! Și, apoi, sfârșitul ne dă dezlegarea tuturor tainelor.
Sfârșitul încununează lucrarea! Aici vin cele mai pline de tâlc
gânduri ale cântătorului de Dumnezeu însuflat. El grăiește mai
departe: „Însă pentru vicleșugurile lor ai pus lor rele, doborât-ai
pre ei când s’au înălțat. Cum s’au făcut întru pustiire; îndatăși s’au
stins, pierit-au pentru fărădelegea lor. Ca visul celui ce se deșteaptă,
Doamne, în cetatea ta chipul lor de nimica vei face. […] Că iată cei
241
arhim. SERAFIM
Alexiev
ce se depărtează pre sineși de la tine vor pieri, pierdut-ai pre tot cel
ce curvește de la tine.”
Păcătoșii fericiți
Tocmai prin aceste cuvinte insuflate de Dumnezeu, primim
răspunsul la anevoioasa întrebare: De ce sânt fericiți cei
necredincioși? Răspunsul este: Fericirea lor este vremelnică pe
acest pământ, căci sânt păcătoși neîndreptați, pe care Domnul i-a
părăsit, fiindcă nici suferințele nu i-ar mai putea îndrepta. Pe căi
lunecoase i-a pus Dumnezeu și i-a doborât când se înălțau. Noi
știm că copiii în timpul iernii caută povârnișurile alunecoase, ca
să se dea pe ele cu sania. Și cât de plăcut le este când alunecă în
jos pe ele! Dar dacă în calea lor este vreo piedică, deși zboară în
jos ca săgețile, cei nechibzuiți cad în groapă, își sparg capul, își
frâng mâinile sau picioarele! Și atunci abia văd cât de scump i-a
costat această plăcere! Dar este prea târziu! Asemenea este și cu
bunăstarea necredincioșilor neîndreptați din lumea aceasta. Și ei
alunecă pe sania ușoară a reușitelor lor necontenite, pe calea cea
largă a plăcerilor și se desfată cu veselie de-a lungul întregii lor
vieți. Pentru ei nu există opreliști neplăcute. Ei zboară în jos ca
săgețile… spre pierzanie! O, de-ar fi în calea lor opreliști! Negreșit
le-ar strica rânduiala, i-ar chinui, dar ar însemna pentru ei o
adevărată binecuvântare, căci i-ar opri și i-ar feri de alunecarea lor
în prăpastia fără de fund a pierzaniei veșnice! O, de-ar fi pentru ei
suferințe! De n-ar fi existența lor pământească numai încântare și
bucurie! Atunci și-ar aminti cu drag de Dumnezeu și s’ar mântui.
Dar vai! „Nu este chin întru moartea lor.” /Ps. 72:4/ Pentru ei,
suferințele sânt păstrate până după moartea lor. Și când mor, adică
la vremea când se trezesc din scurtul și fericitul, dar mincinosul
242
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
lor somn pământesc, vor vedea că toate bunurile pământești, toate
bucuriile și desfătările au dispărut, așa cum piere visul după trezire,
și cu amărăciune vor înțelege că chipul lor de nimic s’a făcut… dar
va fi târziu, prea târziu!...
Suferințele sânt fericire
De aici se vede limpede ce fericire mare sânt pentru noi suferințele
vieții. Așadar, vom mai cârti când Dumnezeu îngăduie necazurile?
Nu, ci vom săruta mâna nevăzută care ne pedepsește.
„Că pre carele iubește Domnul, îl ceartă, și bate pre tot fiul pre
carele priimește. De veți suferi certarea, ca unor fii vouă se va afla
Dumnezeu. Căci care fiu este pre carele nu-l ceartă tatăl? Dară de
sânteți fără de certare, căreia toți s’au făcut părtași, iată dar că sânteți
copii din curvie, iar nu fii.” /Evr. 12:6-8/
Nu se află nici măcar un sfânt care să nu fi mers pe calea pătimirilor,
până la mântuire. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Să nu socotim
când ni se aduc ispitiri drept un semn că Dumnezeu ne-a părăsit și
ne-a disprețuit, ci aceasta să ne fie încredințare că Domnul se grijește
de noi, căci prin îngăduirea acestor ispitiri ne curățește păcatele!”
Dumnezeu nu l-a uitat pe cel căruia îi trimite suferințe și încercări,
ci tocmai prin aceasta își arătă apropierea de el.
„Aproape este Domnul de cei zdrobiți la inimă și pre cei smeriți cu
duhul va mântui. Multe sânt necazurile drepților, și din toate acelea
va izbăvi pre ei Domnul.” /Ps. 33:17-18/
Cu cât este mai adânc necazul, cu atât mai aproape fi-vom de
Dumnezeu, cu cât mai întunecată este noaptea, cu atât mai puternic
străluci-vor stelele! Toți cei aflați în necazuri și smeriți sânt plăcuți
lui Dumnezeu. Oare Dumnezeu îi va lăsa pe ei? Nu, nu-i va părăsi
nici în lumea aceasta, nici în cea viitoare. Iată, pe toți cei ce suferă
243
arhim. SERAFIM
Alexiev
îi cheamă cu blândețe să vină la Dânsul: „Veniți către Mine toți cei
osteniți și împovărați, și eu voiu odihni pre voi.” /Mt. 11:28/ Încă din
Vechiul Legământ, Domnul a dat o minunată mângâiere poporului
Său iubit: „Au doară uita-va muierea pre copilul ei, au nu va avea
milă de odrasla pântecelui ei? Iară de va și uita muierea acestea, ci
eu pre tine nu te voiu uita, zice Domnul.” /Is. 49:15/
Pentru fiecare fiu credincios al Său, însuși Dumnezeu grăiește prin
gura Psalmistului: „Că spre mine a nădăjduit, și voiu izbăvi pre el;
acoperi-voiu pre el, că a cunoscut numele meu. Striga-va către mine,
și voiu auzi pre el, cu dânsul sânt în necaz, scoate-voiu pre dânsul
și-l voiu slăvi.” /Ps. 90:14-15/
Nu sânt, oare, toate acestea, o adâncă mângâiere pentru fiecare
inimă ce suferă? Creștine, tu, care vei afla aceste rânduri și le vei
citi, află prin ele mângâiere în durerea ta, dacă suferi! Să știi că
Dumnezeu numai pe cei ce și-au vândut sufletele diavolului ca
să dobândească de la acesta toate bucuriile și plăcerile pământești
nu-i pedepsește! Dumnezeu numai pe cei ce nu sânt ai Săi nu-i
pedepsește, așa cum orice tată nu este îngrijorat de îndreptarea
și educarea copiilor străini!
Fiecare tată își pedepsește fiii săi.
Dacă Dumnezeu îți trimite încercări și necazuri, nu te întrista
fără mângâiere, „ci te bucură că ești fiul Său, că El se îngrijește de
mântuirea ta!” Întristează-te, nu este un păcat! Dar întristează-te cu
credință! Plângi, dar nu fără mângâiere! Varsă-ți durerea înaintea
Domnului, dar nu cârti. „Aruncă spre Domnul grija ta, și el te
va hrăni.“ /Ps. 54:25/ „Rabdă pre Domnul; îmbărbătează-te, și
să se întărească inima ta, și rabdă pre Domnul.” /Ps. 26:20/ Prin
suferințe, Dumnezeu te tămăduiește și te pregătește pentru slava
cea mare ce va să vină!
244
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Sfântul Ioan cel Milostiv și fe meia
Cei mai adânci lucrători de taină ai credinței au prețuit suferințele
ca niște mângâieri ale lui Dumnezeu, niște încredințări ale dragostei
nespuse a lui Dumnezeu, ale grijilor părintești și purtătoare de grijă
ale lui Dumnezeu - pe care noi, în lumea aceasta, nu le putem încă
înțelege pe deplin, dar care privite din viața viitoare ni se vor părea
ca binecuvântare a lui Dumnezeu. Predania Bisericii istorisește
că Sfântul Ioan cel Milostiv, sfârșind într’o zi Dumnezeiasca Slujbă,
a băgat de seamă că o femeie plânge amarnic într’un colț al
bisericii. L-a privit pe diaconul său și i-a spus: „Mergi și adă pe
femeia aceea, să vedem de ce este atât de plânsă: oare bărbatul ei
a murit sau copiii îi sânt bolnavi, sau vreo altă nenorocire i-a trimis
Dumnezeu?” Diaconul a mers și a adus-o pe aceea la sfânt. Când
Patriarhul Ioan cel Milostiv a întrebat-o de ce plânge, nemângâiată,
ea i-a spus: „Cum să nu plâng, sfinte Vlădică! Iată, sânt trei ani de
când nici un necaz nu s’a mai abătut asupra mea. Dumnezeu parcă
ne-a uitat cu totul. Nici o boală nu este în casa noastră, nici boul
nostru nu s’a pierdut, nici vreo oaie nu a murit și casnicii mei au
început să trăiască fără grijă și cu nepăsare. Mă tem ca nu cumva să
pierim din pricina vieții noastre în bunăstare. Iată, de aceea plâng!”
Sfântul Vlădică s’a minunat de răspunsul ei și l-a preaslăvit pe
Dumnezeu. Așa priveau odinioară Creștinii suferințele, ca o venire
a lui Dumnezeu, și se îndurerau când nu aveau suferințe! Și dacă ei
aveau nevoie de încercări în viață, spre a nu uita de Dumnezeu și a
nu se răci de Dânsul, cu atât mai trebuincioase și mai mântuitoare
sânt suferințele pentru noi, Creștinii de astăzi, care ne-am cufundat
în păcate! Dumnezeu nu ne-ar trimite în viață dureri, dacă nu ar
avea puterea să ne mântuiască de chinurile veșnice ale iadului.
245
arhim. SERAFIM
Alexiev
Suferințele sânt un leac
Suferințele sânt leacuri amare cu urmări bune. Ele vindecă feluritele
noastre păcate, mai cu seamă mândria, și ne smeresc. Când doctorul
îl vindecă pe cel bolnav, el nu îi dă dulciuri, ci leacuri amare. Dacă cel
bolnav este înțelept, primește aceste doctorii amare cu recunoștință și
fără cârtire, știind că ele îl vor tămădui. Numai copiii cei neînțelepți
se încruntă și nu vor să bea leacurile tămăduitoare din pricină că sânt
amare la gust! Cât de mult ne asemănăm acestor copii neînțelepți,
atunci când cârtim împotriva suferințelor și necazurilor vieții
pe care ni le trimite Dumnezeu! Trebuie să ne amintim în clipele
celor mai grele necazuri de dreptul Iov, care fără vină a suferit și, în
ciuda acestui fapt, a răbdat cu bărbăție toate nenorocirile care s’au
revărsat asupra sa fără să cârtească sau să-l hulească pe Dumnezeu.
Și-a pierdut și averea, și turmele, și slugile, și copiii săi. Primea una
după
alta cumplitele vești despre nenorocirile ce se abăteau asupra
lui, însă, la fiecare veste rea, rostea minunatele cuvinte: „Domnul au
dat, Domnul au luat, cum au plăcut Domnului, așa s’au și făcut: fie
numele Domnului binecuvântat. Întru acestea toate ce s’au întâmplat
lui, nu a păcătuit Iov înaintea Domnului, nici a socotit
neînțelepție
la Dumnezeu.” /Iov 1:21-22/
Răbdare până la sf ârșit
Prin suferințe, Iov mare s’a făcut și s’a mântuit. Nu toate suferințele
însă sânt de folos sufletului, nu toate îl înalță și-l duc în Împărăția
Cerurilor, ci numai acelea care sânt îndurate cu răbdare, cu
mulțumire, cu nădejde în Dumnezeu și fără cârtire. Mare răbdare
trebuie să aibă cei pătimitori spre a aștepta să vadă roadele verzi
și amare care atârnă de crengile vieții virtuoase, cum încet, sub
246
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
înrâurirea soarelui dreptății cel dătător de har, se coc și se prefac
în roadele dulci ale desăvârșirii și ale mântuirii. Mare răbdare se
cade a avea cei aflați în suferință pentru a nu deznădăjdui și, din
pricina nerăbdării lor, roada să cadă înainte de vreme, necoaptă,
amară și acră. În acest caz, suferința lor a fost zadarnică. Numai
„cela ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui.” /Mt. 24:13/
După învățătura Sfântului Efrem Sirul, „Creștinul trebuie să stea
în mijlocul feluritelor necazuri și ispite ca pe o nicovală, care, deși
neîncetat este lovită, totuși nu fuge de la locul ei, nici nu se strică,
ci rămâne la fel de tare.” Nu ne putem mântui fără suferințe, căci
cum altfel ne va cerca Dumnezeu dacă am fost tari și neclintiți în
bine? Multe lucruri din viața noastră le rânduiește Dumnezeu așa
încât omul să fie ispitit, încât voia lui cea slobodă să se vădească,
și astfel, prin răbdarea tuturor încercărilor, să afle mântuire. Căci,
după cuvintele Sfântului Macarie cel Mare: „ceia ce viețuiesc în
pătimiri și ispite, și până la sfârșit le rabdă, nu vor pierde Împărăția
Cerurilor.”
Se istorisește despre un sfânt că, asemenea Sfântului Apostol
Pavel, a fost răpit cu duhul și luat la ceruri, unde a văzut lăcașurile
cele luminoase ale drepților. S’a oprit sfântul în fața unei cămări
minunate în care strălucea fericitul suflet al unui drept, și l-a întrebat
pe locuitorul ceresc: „Ce-ai fost tu pe pământ?” El i-a răspuns: „Am
fost lepros și neîncetat am mulțumit lui Dumnezeu pentru această
milă.” Iată care sânt roadele suferințelor răbdate cu mulțumire și
fără cârtire! Unii se tulbură la gândul dacă nu cumva suferințele
lor sânt deșarte și neroditoare pentru mântuirea sufletelor lor.
Ei își spun: Sfinții au răbdat pentru Hristos și de aceea au fost
încredințați că prin răbdarea suferințelor își mântuiesc sufletele.
Dar noi suferim sau pentru păcatele noastre, sau din pizma
oamenilor răi, sau din vreo întâmplare. Și pentru că nu suferim
247
arhim. SERAFIM
Alexiev
pentru Hristos, suferințele ne apasă ca fiind lipsite de rost - și, prin
nefolosul lor, îndoit mai mult ne chinuiesc. Trebuie să răspundem
la acestea că în lume nimic nu este întâmplător, fără voia sau
îngăduința lui Dumnezeu. Nici un fir de păr de pe capul tău nu
va cădea fără voia lui Dumnezeu. /Lc. 12:7/ Dacă suferim pentru
păcatele noastre, dar răbdăm și ne căim înaintea lui Dumnezeu,
aceste suferințe ne curățesc de pedepsele viitoare
din lumea de
dincolo și ne mântuiesc.
Tâlharul care s’a mântuit a fost răstignit pe Cruce de-a dreapta lui
Hristos, pentru păcatele sale. Dar prin răbdare și pocăință, a intrat în
Rai. Suferințele sânt pentru suflet ceea ce este focul pentru minereu.
Minereul, amestecat cu pământ, pietre și alte necurății, se curățește
când este trecut prin foc. Sufletul tulburat de păcate se limpezește
când trece răbdător prin suferințe. Chiar dacă păcătosul nu suferă
pentru Hristos precum mucenicii, dar este cuprins de dorința de a
se mântui, dacă se smerește în necazurile sale, dacă se căiește pentru
păcatele săvârșite și spune: „Pentru fărădelegile mele eu merit mult
mai multe suferințe decât mi-a trimis milostivul Dumnezeu” - atunci
aceste suferințe ale sale îi vor fi socotite ca pătimiri pentru Dumnezeu
și-l vor mântui. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „sufletul se curățește
când rabdă scârbe pentru Dumnezeu.” Apa cea tulbure nu se
poate limpezi până ce nu trece prin filtrul nisipului. Tot astfel, nici
sufletul nu se poate curăți până nu trece prin suferință… Potrivit
cuvintelor Sfântului Dimitrie al Rostovului, de suferim fără vină,
din pricina răutății oamenilor răi, și mulțumim lui Dumnezeu, și nu
cârtim, ne va fi socotită ca o suferință pentru Hristos și ne va încununa
cu cunună mucenicească. Astfel, fiecare suferință poate deveni o
pătimire pentru Dumnezeu.
248
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Sfântul Efre m Sirul
Dar care dintre noi, cei de astăzi, se poate lăuda că suferă fără vină?
Nu e oare fiecare nenorocire a noastră o pedeapsă dreaptă de la
Dumnezeu, pentru fărădelegile noastre văzute sau ascunse, pentru
păcatele noastre cele cunoscute și necunoscute? Păcatele noastre
sânt peste măsură de multe. Și dacă Dumnezeu nu ne pedepsește în
clipa în care le săvârșim, este din pricină că Dumnezeu așteaptă să
ne pocăim. Iar dacă vede că în noi nu există pocăință, ne trimite pedepse.
Adesea ne gândim că suferim fără vină, dar dacă pătrundem
mai adânc, ne aflăm vina.
Odată, Sfântul Efrem Sirul a pornit pe cale către o cetate. Pe drum,
s’a oprit într’un sat și s’a abătut să înnopteze la o văduvă bătrână,
bună Creștină, pe care o cunoștea de mai demult. Văduva l-a
întâmpinat foarte bine, l-a ospătat cu lapte de la singura vacă pe
care o avea, iar dimineața l-a dus pe cale. În cetate, Sfântul Efrem
a aflat o mare zarvă. Era zi de târg. Sfântul Efrem s’a amestecat în
mulțime, ca să vadă ce și unde se vinde. Într’un loc unul își lăuda
marfa, altundeva
striga un altul, dincolo un al treilea se târguia
zgomotos cu cumpărătorii… Însă, după o vreme, pe neașteptate,
o ceată de ostași a prins un grup de oameni între care se găsea
din întâmplare și Sfântul Efrem. Toți au fost puși în temniță. S’a
vădit mai târziu că aceștia erau niște tâlhari care coborâseră din
munți, se amestecaseră cu poporul și unelteau să jefuiască în toiul
zarvei și al învălmășelii. Dar străjerii i-au aflat la vreme și i-au
oprit. În încăperea întunecată
și umedă a temniței, tâlharii strigau,
blestemau, și se plimbau mânioși încolo și-ncoace. Sfântul Efrem,
așezându-se liniștit într’un colț, osebit de ei, se ruga cu smerenie
la Dumnezeu, neînțelegând nenorocirea ce se abătuse asupra lui.
Nebăgat în seamă de nimeni, el vorbea în rugăciune cu Dumnezeu
249
arhim. SERAFIM
Alexiev
și întreba cu durere în suflet: „Doamne, pentru ce m’ai adus în
temnița aceasta? Cei de aci primesc răsplata cuvenită faptelor lor,
au fost prinși și întemnițați pentru nelegiuirile lor, dar eu… pentru
ce?” Multă vreme s’a rugat și a plâns așa Sfântul Efrem. În cele din
urmă, a adormit. Și iată că în somnul lui aude un glas: „Îți amintești
că atunci când erai la văduva cea săracă, ai uitat să închizi când ai
ieșit poarta de la drum? În curte păștea vaca văduvei. Vaca aceea a
ieșit pe poartă și s’a pierdut! Și de la ea se hrănea sărmana femeie.
Iată, de aceea a îngăduit Dumnezeu să suferi și tu!”… Sfântul
Efrem a tresărit și s’a trezit. Și-a amintit că toate fuseseră așa cum
i s’au descoperit în vis. Și atunci a ridicat mâinile sale către ceruri,
a proslăvit pe Dumnezeu și i-a mulțumit că e pedepsit cu dreptate
pentru păcatul său fără voie și neștiut…
Oare care este numărul păcatelor noastre cele fără voie? Cât de
multe sânt cele cu voie? Și dacă un păcat fără voie al Sfântului
Efrem nu a rămas nepedepsit, oare ne va cruța pe noi Dumnezeu,
cu toate păcatele noastre cele făcute cu știință? Păcatele noastre
sânt atât de multe, încât merităm să ne muncim veșnic în iad. Dar,
iată, Bunul Dumnezeu a găsit o cale pentru a ne învrednici Raiului,
ne-a trimis suferințele și necazurile de scurtă durată din viața
trecătoare, pe care
vrea să le răbdăm cu pocăință și fără cârtire.
Dumnezeu amestecă suferințele cu bucurii, omoară amărăciunea
necazurilor cu dulceața mângâierilor cerești, iar noi tot cârtim! O,
dacă am putea să vedem cât de cumplite sânt păcatele noastre, am
mulțumi cu cutremur pentru îngăduința lui Dumnezeu, înțelegând
că „nu dupre fărădelegile noastre au făcut nouă, nici dupre păcatele
noastre au răsplătit nouă.” /Ps. 102:10/
250
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Partea de -a dreapta și cea de -a st ânga
Pentru cei care, cu toate acestea, se chinuie, tulburați fiind din pricină
că suferă fără vină, vrednicul de pomenire cuvios de la Optina,
marele Stareț Ambrosie, ne dă o învățătură minunată.
Tâlcuind cuvintele Mântuitorului: „Ci de te va lovi cineva preste
obrazul drept, întoarce lui și pre celălalt,” /Mt. 5:39/ el cugetă astfel:
„În chip obișnuit, omul lovește cu mâna sa dreaptă, astfel încât palma
cade pe obrazul stâng al celui lovit. Iar Hristos spune: „De te va lovi
cineva preste obrazul drept…” Putea Atotștiutorul să nu ia în seamă
aceste amănunte caracteristice? Bineînțeles că nu! Și dacă totuși a
spus: „De te va lovi cineva preste obrazul drept,” înseamnă că dacă
te vatămă vreodată cineva atunci când ai dreptate și ești nevinovat,
întoarce-i și celălalt obraz, adică partea stângă, amintește-ți de
păcatele și nedreptățile tale și ți se va stinge tulburarea că pătimești
în chip nedrept.”
Sfântul Macarie Egipteanul
Chiar de ni se va întâmpla să pătimim, întru totul nevinovați fiind,
și atunci, după învățătura și cuvântul lui Dumnezeu și al Sfinților
Părinți, nu trebuie să cădem pradă deznădejdii, ci dimpotrivă, să ne
bucurăm.
„Că aceasta har este, de rabdă cineva întristăciune pentru cugetul
lui Dumnezeu, pătimind pre nedrept. Că ce laudă este de veți răbda
bătaie,
păcătoși fiind? Ci bine făcând și pătimind, de veți răbda,
aceasta e har înaintea lui Dumnezeu.” /I Pet. 2:19-20/
Pilda cea mai mare de suferință fără vină este însuși Iisus Hristos,
„lăsându-ne pildă, ca să urmăm urmelor lui.” /I Pet. 2:21/ În Viețile
Sfinților sânt zugrăvite o mulțime de mișcătoare suferințe pe nedrept,
251
arhim. SERAFIM
Alexiev
îndurate cu răbdare nemaiauzită pentru numele lui Hristos. Cel ce
vrea să-și mângâie inima cu astfel de pilde, să citească viața Sfântului
Pimen, cel cu multe dureri, sfânt din Lavra Pecerska (7 August) și
a Cuviosului Dula, purtătorul de chinuri (15 Iunie). Vom pomeni
aici numai o întâmplare, legată de marele Sfânt și bineplăcut al lui
Dumnezeu Macarie.
Viețuia el ca monah într’o peșteră de lângă cetatea Alexandriei,
unde bine se nevoia. Ziua întreagă împletea coșuri și se ruga lui
Dumnezeu. La el venea un Creștin binecinstitor, mijlocitor între el și
cetate. El ducea coșnițele Sfântului Macarie în Alexandria, le vindea
acolo și cumpăra din banii câștigați pesmeți și altele de trebuință
sfântului. Astfel a trăit vreme îndelungată în liniște și tăcere Sfântul
Macarie. Iar mijlocitorul său se lăuda neîncetat în cetate, printre
cunoscuți: „Ah, ce om cunosc, un adevărat înger în trup! Cât de
sfânt trăiește! și cum se nevoiește!”… La scurtă vreme după aceasta
însă asupra peșterii liniștite a Sfântului Macarie s’a abătut o furtună
îngrozitoare. O oarecare fecioară din oraș a rămas însărcinată.
Când, după ceva vreme părinții ei au văzut aceasta, foarte îngrijorați
au întrebat-o: „De ce ai adus așa rușine în casa noastră? Cu cine
ai păcătuit?” Fata, tulburată, nu a vrut să-l vădească pe adevăratul
vinovat și, ca să-l ascundă, a spus: „Acel pustnic, Macarie, a făcut
aceasta!” Părinții au fost cutremurați și tulburați până în adâncul
sufletului. În curând s’a răspândit în întreaga cetate vestea despre
ce a săvârșit Macarie. Oamenii dădeau târcoale mijlocitorului său
și îi reproșau: „Îl lăudai pe Macarie că este sfânt și iată ce a făcut! A
nenorocit o fecioară. Nu e sfânt, ci mincinos și fățarnic!” Plecându-și
capul, mijlocitorul nu știa ce să răspundă, dar în sinea sa nu putea
crede că blândul și temătorul de Dumnezeu monah Macarie a putut
să facă un păcat atât de mare. Părinții tulburați ai fecioarei au mers
la Macarie, l-au scos cu sila din peștera lui, l-au dus în oraș și, în bat252
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
jocură și mustrare obștească, au hotărât să-l poarte așa pe cele mai
zgomotoase ulițe ale cetății. Întreaga Alexandrie a aflat despre cele întâmplate.
Săracul Macarie, tulburat de ispita ce l-a ajuns deodată, s’a
încredințat voii lui Dumnezeu și a hotărât să nu se îndreptățească, ci
să rabde totul pentru Domnul. Cetatea s’a însuflețit. L-au purtat pe
sfânt pe cele mai îmbulzite ulițe. De pretutindeni se auzeau șușoteli
și batjocuri la adresa monahului fără apărare. Oamenii schimbau
priviri și râdeau batjocoritor. Unii îl loveau pe Sfântul Macarie cu
pietre, alții se apropiau de el și îl scuipau pe față. Iar el, cu capul
plecat, mergea acoperit de necinste, hulit de către toți și se ruga în
taină la Dumnezeu. Seara, judecătorii cetății au hotărât: Macarie
se va îngriji de întreținerea fecioarei și a copilului, după ce se va
naște. Sfântul Macarie s’a întors în peștera sa și, rămânând singur,
s’a așezat iarăși să împletească coșuri. Multă vreme a împletit și s’a
rugat lui Dumnezeu. În cele din urmă a venit vremea să doarmă, dar
Sfântul Macarie a început să plângă și să-și spună sieși: „Macarie,
Macarie, nu ți se cuvine să dormi ca până acum, de acum înainte va
trebui să muncești îndoit mai mult, căci trebuie să întreții și femeie.
Apoi și copilul te așteaptă.” Astfel, fără cârtire, Sfântul Macarie
și-a purtat crucea cea grea și aducătoare de rușine, îngăduită de
Dumnezeu, trimițând cu rânduială în fiecare săptămână bani pentru
întreținerea fecioarei - căci așa glăsuia osânda judecătorilor cetății.
Dar nu așa a hotărât și judecata lui Dumnezeu. Domnul a vădit curând
nevinovăția celui bineplăcut al Său. A venit vremea ca fecioara
să nască. S’a chinuit ea, ceasurile treceau, chinurile ei se întețeau - și
ea tot nu putea să nască. Au trecut câteva zile în astfel de suferințe
groaznice. Fecioara se afla înaintea morții. Atunci a înțeles că nu
poate să nască pentru că a clevetit om nevinovat, s’a căit înaintea lui
Dumnezeu, a mărturisit totul și a arătat cine este adevăratul vinovat.
Și încă în ceasul acela ea a născut. Părinții și rudele care se aflau în
253
arhim. SERAFIM
Alexiev
preajma ei au fost nespus de tulburați și înfricoșați. Au început să se
căiască că au batjocorit într’atât un om nevinovat, și toți se minunau
de răbdarea lui. Nevoința lui a crescut înaintea ochilor lor la măsuri
uriașe. Și-au amintit cum a răbdat el fără cârtire rușinea, cum s’a
lăsat batjocorit și scuipat, cum nu s’a îndreptățit. Așa că au hotărât
să meargă la el și să-i ceară iertare. Auzind aceasta mijlocitorul lui,
cuprins fiind de mare bucurie, a alergat înaintea tuturor la peștera
Marelui Macarie, unde l-a aflat pe sfânt împletind liniștit coșuri și
rugându-se. El a strigat: „Bucură-te, Părinte Macarie! Nevinovăția ta
s’a făcut vădită!,” și i-a povestit tot, și cum vin oamenii din cetate ca
să-i ceară iertare. Iar Sfântul Macarie, în loc să se bucure, a strigat:
„Vai mie, căci am pierdut răsplata cea cerească!” - și a alergat, ascunzându-
se în alt loc, ca să nu fie slăvit de oameni.
Iată cât de minunate au fost nevoințele sfinților în suferințe! În
mijlocul lor, și mai mult au strălucit ei în lumina cea cerească. S’au
sfințit încă și mai mult, scăldați în propriile lor lacrimi. Și dacă au
îndurat cu atâta bărbăție acele necazuri la care au fost supuși fără
vină, ce putem spune despre noi, cei de astăzi, care suferim din
vina nenumăratelor noastre păcate și, cu toate acestea, cârtim! Nu
trebuie să cârtim, ci să ne minunăm de milostivirea lui Dumnezeu,
care prin suferințele vremelnice caută să ne facă vrednici de Rai. „Că
pre carele iubește Domnul, îl ceartă, și bate pre tot fiul pre carele
priimește.” /Evr. 12:6/ Ca să ne primească în Împărăția sa cea
Cerească, Dumnezeu ne încearcă și ne pedepsește puțin în această
viață. Suferințele vremelnice ne izbăvesc de muncile veșnice, oricât
de osebite ar fi unele de celelalte. Dar tocmai într’aceasta se ascunde
înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu. Cunoscându-le, mulți
sfinți s’au rugat lui Dumnezeu ca să-i pedepsească în viața aceasta
scurtă, și în cea veșnică să-i miluiască. Sfântul Efrem Sirul grăiește:
„Pedepsește-mă aici, Mântuitorule, și dincolo mă iartă!” Iar noi
254
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
vrem ca și aici, și acolo să fim numai în bucurii și plăceri. Dar este
cu neputință! Să ne închipuim că Dumnezeu ne spune să alegem
una din cele două, fie să suferim o zi ca să fim apoi întreaga viață
sănătoși și fericiți, fie să ne veselim și să trăim în ospețe o singură zi,
și după aceea întreaga viață să fim nefericiți și bolnavi. Ce am alege?
Fără îndoială, cea dintâi: să fim numai o zi în suferință și viața întreagă
în bucurii. Ei bine, nu se întâmplă așa și cu viața noastră?
Viața noastră pământească este ca o zi dacă o asemănăm cu veșnicia.
Cu atât mai bine este să suferim aici și să îndurăm fără cârtire
necazurile, iar dincolo să ne aflăm la loc de bucurie! Sfântul Ioan
Gură de Aur, minunându-se că Dumnezeu este atât de milostiv în
purtarea sa de grijă, spune: „El a rânduit ostenelile pentru aici, unde
viața este scurtă, iar cununile le-a păzit pentru cele ce vor fi, unde
viața este veșnic tânără și nemuritoare!”
Un ceas în iad
Sfântul Episcop Theofan Zăvorâtul ne înfățișează o pildă plină
de multă învățătură, care deslușește mai bine decât orice altceva
adevărul că suferințele răbdate fără cârtire, aici, pe pământ, slobozesc
sufletul păcătos de muncile veșnice din lumea de dincolo.
„Un om zăcea greu bolnav de ani mulți și le răbda pe toate cu
bărbăție. Când trupul lui a început să putrezească, nu a mai putut
îndura durerile mari și mirosul greu, și a strigat: „Doamne, nu mai
pot răbda! Ia-mi sufletul!” În aceeași clipă, i s’a înfățișat un înger al
Domnului și i-a spus: „Domnul a auzit rugăciunea ta. Dar pentru
că după judecata dreaptă a lui Dumnezeu îți rămâne să suferi încă
un an pe pământ ca să te curățești pe deplin de păcatele tale, El îți
lasă să alegi una din două: sau încă un an să te chinui bolnav, sau
trei ceasuri să-ți fie dus sufletul în iad. Bolnavul s’a gândit:
„Un an
255
arhim. SERAFIM
Alexiev
întreg încă de chinuri în patul acesta este de neîndurat! Nu, mai bine
în iad vreme de trei ceasuri”… Îngerul i-a luat sufletul, l-a închis în
iad și l-a lăsat singur. De îndată ce îngerul a zburat, a pierit și ultima
scânteiere de lumină din acel înfricoșat loc al chinurilor. Bolnavul
auzea numai vaietele deznădăjduite ale păcătoșilor, care se chinuiau
în focul cel veșnic, vedea cum se perindau înaintea lui chipurile
pline de răutate ale dracilor și, simțindu-se singur și părăsit de toți,
începu să strige deznădăjduit - dar la țipetele lui răspundea numai
ecoul surd al beznei întunecimii iadului. Nimeni nu i-a sărit în ajutor,
căci fiecare păcătos era ocupat cu propriile chinuri. Astfel, bietul
bolnav a început să sufere în chip de neîndurat. Clipele treceau ca
ceasurile, ceasurile ca zilele, zilele ca anii. I se părea că se muncește
de veacuri întregi în temnița iadului și a deznădăjduit că se va
mai izbăvi vreodată din acest loc cumplit al chinurilor. A început să
geamă și să urle din toate puterile… În cele din urmă, s’a revărsat
asupra lui o lumină lină și s’a arătat îngerul. „Cum te simți aici,
frate?” l-a întrebat acesta. Iar bolnavul, în chinurile sale, i-a răspuns
cu amărăciune: „N’am crezut că un înger poate minți!” „Cum așa?”
l-a întrebat îngerul. Iar bolnavul a urmat: „Mi-ai făgăduit că după
trei ceasuri mă vei scoate de aici. Și iată că veacuri întregi au trecut
în aceste chinuri ale mele!” „Ce veacuri?,” i-a răspuns cu un zâmbet
blând îngerul. „A trecut numai un ceas, îți mai rămân încă două
ceasuri de ședere în iad.” „Încă două ceasuri?” a strigat îngrozit
bolnavul. „A trecut numai un ceas? O, nu mai pot răbda! Nu mai
am putere! Dacă Dumnezeu are milă de mine, rogu-te, ia-mă de
aici! Mai bine să sufăr pe pământ ani și veacuri… Sânt gata să sufăr
acolo chiar și până la a Doua Venire, doar scoate-mă de aici!” Îngerul
i-a spus atunci: „Bine. Dumnezeu a îngăduit să te chinui în iad
ca să vezi din ce munci vrea El, din dragostea Sa, să te mântuiască
prin durerile tale vremelnice, ca, știind aceasta, să nu cârtești în
256
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
suferințele tale.” La auzul acestor cuvinte, bolnavul a deschis ochii,
s’a trezit iarăși în trupul lui și din acea zi a răbdat cu dulceață boala
sa grea, care a început să i se pară un nimic, nespus de ușoară față
de chinurile veșnice ale iadului.”
Cititori îndurerați !
Voi, care citiți aceste rânduri, luați învățătură pentru inimile voastre
chinuite din aceste cuvinte dumnezeiești înfățișate în multe locuri,
cuvinte luate din Sfânta Scriptură și din pildele minunate ale
Sfinților bineplăcuți lui Dumnezeu. Nu sânteți singuri în suferința
voastră. Ascultați făgăduința Domnului: „Cu dânsul sânt în necaz;
/Ps. 90:15/ Aproape este Domnul de cei zdrobiți la inimă și pre cei
smeriți cu duhul va mântui;” /Ps. 33:17/ Întru carea bucurați-vă,
deși acum, pentru puțină vreme, trebuință ar fi a vă întrista întru
multe feluri de ispite.” /I Pet. 1:6/
Osteniți-vă să nu cârtiți! Amintiți-vă de răbdarea lui Iov și de smerenia
lui David! Nu ne sânt trimise fără rost necazurile pe pământ. Celor
cercați prin suferință, Domnul „roadă de pace a dreptății dă.” /Evr.
12:11/ Cuvântul lui Dumnezeu mărturisește: „Pentru că necazul
nostru ușor și curând trecător, vecinică și preste măsură greutate a
slavei lucrează nouă.” /II Cor. 4:17/ Amintiți-vă că Dumnezeu este
dragoste și că El, când pedepsește, iubește cel mai mult, căci prin
pedepsire își arată grija pentru voi și caută să vă mântuiască. De
aceea, „Dumnezeu […] nu va lăsa pre voi să vă ispitiți mai mult
decât puteți, ci împreună cu ispita va face și sfârșitul, ca să o puteți
suferi.” /I Cor. 10:13/
Dumnezeului nostru, Care ne mângâie și întru pedepse,
fie slava în veci. Amin.

CAPITOLUL vIi VIAȚA
ARHIMANDRITULUI
SERAFIM ALEXIEV
1912 - 1993
259
arhim. SERAFIM
Alexiev
Arhimandritul Serafim (în lume Stoian Gheorghiev Alexiev) s’a
născut la 25 Februarie/9 Martie 1912 în satul Gorno Brodi, în
vecinătatea orașului Seres (Macedonia), ca cel mai mic fiu într’o
familie evlavioasă, sărmană, cu mulți copii. Tatăl lui, Gheorghi
Alexiev, se ocupa cu turnarea de clopote, meșteșug pe care l-a lăsat
moștenire la doi dintre fiii săi mai mari, Dimităr și Atanas. Fiul mai
mic, Stoian, se remarca printr-o trează conștiință bisericească și o
adâncă credință ortodoxă. După mutarea familiei în Sofia (în urma
războaielor Balcanice), el intră la Seminarul Duhovnicesc din Sofia,
pe care îl termină cu bine. În anul 1934 este trimis a urma cursurile
Facultății de Theologie Vetero - Catolică din Berna (Elveția), unde
primește gradul științific de doctor în theologie cu dizertația pe
tema Semnificația cerințelor exprimate de Iisus Hristos în Predica de pe
munte (173 de pagini), tipărită în limba Germană la Sofia, în 1939.
La întoarcerea sa în Bulgaria, este numit profesor la Seminarul
Duhovnicesc din Plovdiv, iar mai târziu și la Sofia. Aici, la 3 Februarie
1940, primește tunderea în monahism cu numele de Serafim, în
cinstea Sfântului Serafim din Sarov, pe care l-a avut la evlavie în
chip deosebit toată viața și căruia i-a închinat mai târziu una dintre
cărțile preferate ale cititorilor ortodocși de pretutindeni - Sfântul
Serafim din Sarov (1957).
Un moment de răscruce în viața tânărului monah este apropierea lui
de Arhiepiscopul Rus Serafim Sobolev, care păstorea și trăia la acea
vreme în Bulgaria (1950). De la acesta primește simțământul viu al
260
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
credinței ortodoxe și simțul subțire pentru viața duhovnicească, pe
care și el, mai târziu, le-a înmânat numeroșilor săi fii duhovnicești.
Este hirotonit ieromonah de praznicul Buneivestiri, în anul 1943, și
își începe activitatea pastorală folositoare sufletului, ca mărturisitor
cu jertfă de sine, ce a continuat vreme de aproape jumătate de veac.
După ce a slujit vreme de doi ani ca protosinghel al Mitropoliei din
Sliven, Părintele Serafim a fost ridicat în cinul de arhimandrit în
Ianuarie 1947 și mutat în funcția de responsabil al secției culturale
și de educație al Sfântului Sinod de la Sofia. În această perioadă
grea pentru Biserică, Arhimandritul Serafim a apărat nu o dată cu
vitejie credința ortodoxă. În noua funcție, a desfășurat o activitate
neobosită ca organizator de cursuri pastorale pentru preoți, ca
propovăduitor insuflat prin predicile sale, pe care le rostea adeseori,
și ca autor al multor articole și lucrări mai largi, dintre care cele mai
însemnate sânt: Credința noastră (Catehism), Nădejdea noastră (Omilii
despre Fericiri) și Dragostea noastră (Omilii asupra celor zece porunci
dumnezeiești), precum și cărticele pe teme duhovnicesc-morale:
Mândrie și smerenie, Vrajbă și împăcare, Înțelesul suferinței, Judecătorii
de sine numiți, Mistică bolnavă și mistică sănătoasă, Leacul uitat, Păstorul
ca rugător și altele.
Arhimandritul Serafim era înzestrat, de asemenea, cu un dar poetic
rar, pe care l-a exprimat în multe poezii și poeme, publicate în ediții
bisericești, precum și în două culegeri de versuri: Străvederi și Cântece
despre viață și moarte. Această întreagă lucrare duhovnicească publicată
și nepublicată așteaptă mai întâi să fie cercetată și apreciată.
În anul 1960, Arhimandritul Serafim a fost numit profesor la catedra
de Theologie Dogmatică al Academiei Duhovnicești „Sfântul Climent
al Ohridei” din Sofia și în scurt timp a fost confirmat ca doctor
docent pentru lucrarea sa apologetică în care combătea învățătura
papistașă privind „imaculata concepție” a Preasfintei Născătoare de
261
arhim. SERAFIM
Alexiev
Dumnezeu.20 Ca docent, publică în perioada 1963-1969, în Anuarul
Academiei Duhovnicești din Sofia, o serie de studii theologice,
printre care amintim: Două puncte de vedere extreme în cultele apusene
față de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Starea omului până la căderea
în păcat și după aceasta, din punct de vedere ortodox, catolic și protestant,
Răscumpărarea ca lucrare a dragostei
lui Dumnezeu și a dreptății
dumnezeiești, Franz von Bader, un filosof și theolog romano-catolic în
căutarea Ortodoxiei și a sobornicității ei, Erezia bogomilă, din punct de
vedere al dogmelor ortodoxe, se întemeiază pe învățătura preotului Cosma
și, în general, pe dogmatica ortodoxă, Lucrarea misionar-bisericească a lui
Constantin Filosoful - Sfântul Chiril.
După o activitate didactică de zece ani în cadrul Academiei Duhovnicești,
Arhimandritul Serafim se vede silit să se retragă în anul
1969, nefiind de acord din punct de vedere theologic cu introducerea
noului stil calendaristic în Biserica Ortodoxă Bulgară și îndeobște
cu orientarea ecumenistă a politicii bisericești din Bulgaria, în urma
participării Bisericii Ortodoxe Bulgare ca membru în Consiliul
Mondial al „Bisericilor.”
Părintele Serafim și-a continuat și în afara Academiei activitatea
creatoare mult folositoare. În anii ce au urmat, a scris o serie de cărți
cu conținut dogmatic și duhovnicesc-moral. Cele mai însemnate
dintre ele sânt: O vedere ortodoxă a noului și vechiului stil al Calenda‑
20 În veacul al XIX-lea (8 Decembrie 1854), în romano-catolicism a apărut credința
în „Imaculata concepție a Sfintei Fecioare” definită de papa Pius al IX-lea în bula
Ineffabilis Deus. Această învățătură pretinde că Născătoarea de Dumnezeu
a fost
zămislită de către părinții ei, Ioachim și Ana, în chip neprihănit - adică fără să
moștenească și să poarte urmările păcatului originar al lui Adam. Nu trebuie să
confundăm această dogmă latină cu învățătura ortodoxă despre nașterea cea mai
presus de fire (adică fără durerile și urmările pe care le are o naștere omenească) a
Mântuitorului Hristos din Maica sa, pe care o prăznuim la 25 Decembrie, în fiecare
an. Ortodoxia învață, legat de zămislirea Maicii Domnului, că și ea a purtat, din
naștere, în firea ei păcatul proto-părinților, însă prin curăția vieții, a minții și a
inimii, s’a învrednicit a se face lăcaș Ziditorului a toate. (n. ed.)
262
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
rului (1972), Credința noastră, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul în
lumina învățăturii Sfinților Părinți, Viața după viață, Stareții de la
Optina și altele. Arhimandritul Serafim a închinat în ultimii săi
ani de viață atenție și eforturi deosebite pentru o critică profundă
a ecumenismului, ca fiind o erezie potrivnică lui Dumnezeu și
pierzătoare de suflet, ce macină Biserica Ortodoxă a lui Hristos în
zilele noastre și pregătește calea venirii lui antihrist. Ultima lucraretestament
a Arhimandritului
Serafim, Ortodoxia și Ecumenismul
(Sofia, 1992), a ieșit de sub tipar cu numai trei săptămâni înainte
de trecerea sa la Domnul, ce s’a întâmplat la 13/26 Ianuarie 1993.
În această lucrare de căpătâi, rodul a un sfert de veac de stăruitoare
activitate de cercetare, se dă un răspuns desăvârșit la întrebarea:
„De ce nu sântem și de ce nu putem fi ecumeniști?,” printr-o serie
de temeiuri documentate și motivate cu mulțime de citate din Sfânta
Scriptură, din Sfinții Părinți și din literatura theologică.
Cu această lucrare, Arhimandritul Serafim și-a încununat bogata
sa activitate duhovnicesc-scriitoricească, care îi înalță numele la o
înălțime de invidiat printre lucrătorii ortodocși și semănătorii țarinii
lui Dumnezeu ce au plinit cuvintele de legământ ale Domnului Iisus
Hristos: „Iar cela ce va face și va învăța, acela mare se va chema în
împărăția cerurilor.” /Mt. 5:19/
263
arhim. SERAFIM
Alexiev
Cuv ânt al arhi mandritului Serghie Iazad jiev
la înmor mântarea vrednicului de po menire
arhi mandrit Serafi m Alexiev
Fericiți cei morți,
cari întru Domnul mor de acum…
ca să odihnească de ostenelele lor,
iar lucrurile lor vor urma cu ei.
/Apoc. 14:13/
Aceste cuvinte ale sfântului cunoscător al tainelor Ioan Theologul
se potrivesc în chip osebit scumpului nostru părinte duhovnicesc
și îndrumător, Arhimandritul Serafim, pe care îl însoțim astăzi pe
drumul către veșnicul său lăcaș.
Cu adevărat, el s’a liniștit și s’a odihnit de mulțimea lucrărilor
sale mântuitoare și de suflet folositoare, ale căror roade sânt astăzi
înaintea noastră. Printre numeroșii săi fii duhovnicești și mai cu
seamă printre cei apropiați de această sfântă mănăstire,21 cunoaștem
pe unii pe care i-a adus la credință, pe care i-a învățat în adevărurile
Evangheliei și i-a pregătit
pentru Sfântul Botez. Cunoaștem și pe unii
pe care i-a scos din tina păcatului și a patimii. Pe alții i-a întors de la
cumplite erezii și de la secte, și i-a unit cu Sfânta Biserică Ortodoxă.
21 Este vorba de Mănăstirea Kniajevo din Sofia. (n.tr.)
264
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Încă și pe alții, printre care mă număr și eu, cel mai mic dintre fiii lui
duhovnicești,
i-a povățuit pe calea mântuitoare a monahismului.
Îmi amintesc că am făcut cunoștință cu Părintele Serafim încă de pe
când era ierodiacon și profesor la Seminarul Duhovnicesc din Sofia.
Acolo l-am vizitat pentru întâia oară, împreună cu alți oameni care
îl îndrăgeau, după ce auzisem de la mulți cuvinte de laudă despre
el. Încă de atunci s’a născut în mine gândul de a-l ruga să-mi fie
povățuitor duhovnicesc pe calea monahicească ce o alesesem. Știind
însă că din pricina adâncii sale smerenii, el primea așa ceva cu anevoie,
nu m’am putut hotărî să-i vorbesc de-a dreptul despre această
temă și tot amânam.
Între timp l-am cunoscut și pe vrednicul lui de pomenire părinte
duhovnicesc și avvă, Vlădica Serafim (Sobolev),22 și am aflat că
părintele Serafim era credinciosul său fiu duhovnicesc. Atunci s’a
născut în mine gândul de a mă adresa lui cu cererea să mă recomande
Părintelui Serafim.
Aceasta se întâmpla în 1944, în timpul bombardamentelor de la
noi (asupra Sofiei). Vlădica Serafim (Sobolev) stătea în Mănăstirea
Kokalian; i-am trimis o scrisoare cu fierbintea mea cerere. În
scurtă vreme am primit răspunsul, care începea cu cuvintele: „Te
blagoslovesc să ai purtare față de Părintele Ieromonah Serafim ca
față de bătrânul tău duhovnicesc.” Această scrisoare a Vlădicii o
păstrez până astăzi.
De îndată i-am scris Părintelui Serafim, care la acea vreme se afla
la Mănăstirea Rila, citându-i literalmente din scrisoarea Vlădicii.
La scurt timp, am primit răspunsul Părintelui Serafim. Mi-a scris
că mă primește ca fiu duhovnicesc, spunând textual: „Dacă Vlădica
Serafim a blagoslovit, cred adânc că și Dumnezeu a blagoslovit!”
22 Arhiepiscopul Rus Serafim (Sobolev), († 13/26 Februarie 1950), refugiat în Bulgaria
în urma prigoanelor asupra Bisericii din Rusia. Moaștele sale se găsesc în biserica
Sfântul Nicolae din Sofia. (n. ed.)
265
arhim. SERAFIM
Alexiev
Aceste cuvinte arată cu ce credință, dăruire și dragoste se raporta
părintele Serafim la părintele lui duhovnicesc!
Astfel s’a pus început celor aproape 50 de ani de strânse legături
duhovnicești cu vrednicul meu de pomenire părinte duhovnicesc
Serafim, despre care lesne se poate spune că a fost cel mai apropiat
și mai credincios fiu dintre fiii duhovnicești Bulgari ai Avvei nostru,
întemeietorul acestei sfintei mănăstiri. Îmi amintesc cu ce răbdare
ne asculta spovedaniile noastre săptămânale, cu ce înțelepciune și
chibzuință ne povățuia... Îl cunoștea toată Sofia și chiar întreaga
Bulgarie, și se poate spune că a rămas până în ultima vreme aproape
singurul duhovnic de la noi!
Cât de bogate sânt roadele lucrării lui duhovnicești de spovedanie!
Despre aceasta dau mărturie numeroșii săi fii duhovnicești, care sânt
acum adânc îndurerați de plecarea învățătorului lor duhovnicesc,
de neînlocuit. La aceste roade face el trimitere, într’una din cele mai
prețioase dintre poeziile lui, numită Către Dumnezeu:
Eu, încet, încet Te iubesc
pe Tine, Rostul meu și Viața mea!
chiar de anevoie, cu Tine mă deprind deja
și știu, Tu de la mine aștepți rod.....
Eu nu-s întristat că primăvara
demult a zburat, e deja vis,
că vara e deja spre sfârșit,
că toamna așteaptă afară!
O, numai roade să fie,
pe crengile mele să atârne,
atunci să vină iarna,
și mă voi duce acasă în viața cealaltă!

PAGINA 6
PAGINA 42
PAGINA 74
PAGINA 124
PAGINA 162
PAGINA 218
PAGINA 258
CUPRINS
CAPITOLUL I
VIAȚA DUHOVNICEASCĂ
A CREȘTINULUI ORTODOX
CAPITOLUL II
DOAMNE, DĂ-MI SĂ PUN
ÎNCEPUT BUN!
PREDICI ALESE
CAPITOLUL III
LEACUL UITAT
SFÂNTA TAINĂ
A SPOVEDANIEI
CAPITOLUL IV
DESPRE VRAJBĂ
ȘI ÎMPĂCARE
CAPITOLUL V
DESPRE SMERENIE
ȘI MÂNDRIE
CAPITOLUL VI
ÎNȚELESUL SUFERINȚELOR
CAPITOLUL VII
viața arhimandritului
serafim alexiev

Traducere/ Valentin - Petre Lică
Redactor/ Radu Hagiu
Concept layout/ Atelieruldegrafică.ro
Dtp/ Remus Brihac
Tipar/ Accent Print Suceava
Editura Predania/ CP 67, OP 13
0747034996
ISBN 978-606-8195-08-7
București
www.predania.ro
Distribuție/ Balkan Press
Viața DUHOVNICEASCĂ
a CREȘTINULUI ORTODOX
arhim. SERAFIM Alexiev