CREDINŢA ORTODOXĂ ŞI VIAŢA ÎN HRISTOS Părintele Iustin Popovici

Părintele Iustin Popovici

CREDINŢA ORTODOXĂ ŞIVIAŢA ÎN HRISTOS

Traducere: prof. Paul Bălan
Această carte se tipăreşte cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Părinte GALACTION,
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
la Editura BUNAVESTIRE,
Galaţi, 2003
Ediţie electronică
APOLOGETICUM
2006
Părintele Iustin Popovici
2
Volumul poate fi distribuit liber pentru uz personal.
Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de spiritualitate creştină ortodoxă şi de istoria
neamului românesc. Ea poate fi utilizată, copiată şi distribuită LIBER cu menţionarea sursei.
Scanare: Apologeticum
Corectura I: Anca
Tehnoredactare şi corectura II: Apologeticum
Digitalizare pdf : Apologeticum
Rugaţi-vă pentru cei ce s-au ostenit
să vă ofere aceste scrieri,
ca Dumnezeul milei să-i miluiască pe ei şi pe voi.
Tradus după originalul: Orthodox faith and Life in Christ Institute for Byzantine and Modern
Greek Studies, Massachusetts
ISBN 973 – 86183 – 2 – 0
© 2006 APOLOGETICUM.
http://apologeticum.net
http://www.angelfire.com/space2/carti/
apologeticum2003@yahoo.com
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
3
În loc de prefaţă
Părintele Iustin, un urmaş al Sfântului Maxim Mărturisitorul
Danion Vasile
Sfântul David din Eubeea a rămas în inimile creştinilor cu numele de „copilul
Înaintemergătorului”. S-ar putea ca părintele Iustin Popovici să rămână în istorie drept
urmaşul Sfântului Maxim Mărturisitorul.
Despre Sfântul David se ştie că, fiind în vârstă de trei ani, a fost luat de Sfântul Ioan
Botezătorul din casa sa şi dus într-o biserică unde a fost găsit după câteva zile de căutare. „Nu
l-ai văzut pe Sfântul Ioan cât de mult mă iubeşte şi cât de mult îl iubesc şi eu?”, l-a întrebat
Sfântul David pe tatăl său, rămas mut de uimire la aflarea fiului său în biserica pe care o
lăsase închisă.
Pe cât de uşor le este unora să înţeleagă legătura dintre Sfântul David şi Sfântul Ioan,
pe atât de greu le este altora să înţeleagă legătura dintre părintele Iustin Popovici şi Sfântul
Maxim Mărturisitorul...
Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe
locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a
poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor
dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică
mai e şi asta? Oare reprezentanţii Bisericii, dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei
reprezentanţii apostoliceşti ai Bisericii? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie
bisericească înseamnă nu altceva decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O
astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.
Biserica reprezintă o veşnicie în timp, în această lume vremelnică. Lumea se schimbă,
dar Biserica nu se schimbă, nu se schimbă veşnicul ei adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei
dumnezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască, veşnicele ei unelte dumnezeieşti. Nu se schimbă,
fiindcă nu se schimbă Domnul Hristos, Carele aşa este şi aşa lucrează. (...)
Stăpânirea vine de la Dumnezeu, şi până când ea rămâne în Dumnezeu şi sub
Dumnezeu şi cu Dumnezeu – este binecuvântată. Părăsindu-L pe Dumnezeu, ea se transformă
în violenţă – prin aceasta supunându-se pe sine puterii antidumnezeieşti – diavolului.
Aceasta este învăţătura dreptmăritoare şi apostolică, patristică, evanghelică despre
natura şi valoarea stăpânirii. Aceasta este sfânta şi infailibila învăţătură ortodoxă a Bisericii
lui Hristos, aşa a fost de la început şi până acum, şi de acum în vecii vecilor. Şi cine sunt
martorii ei? Toţi Sfinţii Apostoli, toţi Sfinţii Părinţi, toţi Sfinţii Mucenici. În mod deosebit
Sfinţii Mucenici, începând cu Sfântul şi întâiul Mucenic Ştefan, şi până la noii noştri mucenici
şi câţi alţi sfinţi mucenici ai vremurilor noastre. Ei toţi au pătimit pentru Domnul Hristos, toţi
laolaltă, de la împăraţi, regi şi cneji; într-un cuvânt, de la stăpânirile acestei lumi, luptătoare
contra lui Dumnezeu. Şi aceşti sfinţi mărturisitori nu se numără cu miile, ci cu milioanele. Ei
toţi sunt sfinţi şi nemuritori, ca martori ai adevărului divino-uman: creştinii trebuie să se
împotrivească poruncilor nelegiuite şi necredincioase ale împăraţilor, domnitorilor,
stăpânitorilor acestei lumi, oriunde s-ar afla ei, şi oricine ar fi ei.
Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt mărturisitor al credinţei lui Hristos reprezintă o
întruchipare vie şi o personificare nemuritoare a preasfintei Atot-Evanghelii a Bisericii
Ortodoxe: «Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni». Fiecare dintre, ei
s-a ţinut de această Atot-Evanghelie dumnezeiască cu tot sufletul, cu toată inima, cu tot
Părintele Iustin Popovici
4
cugetul. De aceea au şi fost supuşi la chinuri, la răutăţi, de aceea au fost omorâţi de către
stăpânitorii apostaţi din veac în veac. (...)
„Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Fapte 5, 23). Aceasta
este rânduiala, aceasta este calea, acesta este adevărul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos,
începând cu Sfinţii Apostoli până în zilele noastre, şi de azi înainte până la sfârşitul acestei
lumi pământeşti. Privitor la această rânduială, la această cale, la acest adevăr, nu sunt cu
putinţă nici concesiile, nici compromisurile, nici retragerile. Nimeni nu ne poate sili, nici
chiar un Sinod Ecumenic, dacă s-ar întâmpla ca acesta să aibă loc.
„Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui
Dumnezeu” – acesta este principiul coexistenţei dintre Biserică şi stat. Nu colaborare, ci
coexistenţă între Biserică şi stat. Nu colaborare, cu atât mai mult atunci când „Cezarul”
prigoneşte toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu şi nu vrea să ştie nimic din cele ce sunt ale lui
Dumnezeu, ci ţinteşte doar să nimicească tot ce este al lui Dumnezeu. Aici lipsesc condiţiile
principale pentru colaborare. Sau coexistenţa egală în drepturi a aşezămintelor, şi a
persoanelor umane, sau calvarul Bisericii cauzat de către prigonitorii, chinuitorii,
cotropitorii care tăgăduiesc şi prigonesc pe Dumnezeu şi cele ale lui Dumnezeu. Iar prin
dictatură impun pe potrivnicul lui Dumnezeu şi cele potrivnice lui Dumnezeu. În acest caz,
Biserica şi statul se despart, se separă, fiecare cu ale sale.
A fost inventat un nou zeu suprem, un nou idol suprem – statul (comunist). Acestui
idol, dictatura ateistă cere să i se aducă ca jertfă totul: conştiinţa, credinţa, memoria, trupul,
cele văzute şi nevăzute. Noul idol suprem, noul zeu suprem, noul Zeus s-a înconjurat imediat
de noi zei, de noi idoli.
Aceştia sunt „ştiinţa” pozitivistă, filozofia materialistă, etica comunistă, estetica
anarhistă, literatura social-realistă şi celelalte. Toţi trebuie să se închine acestor idoli şi să se
aducă ca jertfă pe sine şi tot ce le aparţine.
Ce înseamnă asta? Aceasta este pur şi simplu idolatrie vampirică, politeism păgânesc
vampiric, fetişism vampiric. În locul Unicului şi Singurului Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos
cel Adevărat, o masă de idoli, zeităţi şi zeişori impostori. În aparenţă se forţează să pară atei,
iar în realitate sunt nişte închinători la idoli, nişte politeişti. Ei îşi meşteresc într-una noi
idoli, incluzându-i în noul lor panteon, în sălbaticul lor ceremonial. Dictatura ateistă, la
rândul ei, se străduieşte din răsputeri să-l convingă şi să-l silească pe fiecare să se închine
noilor zei, să le aducă jertfe, să menţină „cultul personalităţii”. În acest fel, ce se întâmplă?
Se instalează vampirismul modului de viaţă păgânesc, a cunoştinţei păgâneşti, a modului de
viaţă păgânesc. Şi astfel se petrece viaţa însăşi în „neiertate slujiri idoleşti” potrivnice lui
Dumnezeu (I Petru 4, 3). (...)
Faptul că mai suntem în viaţă ţine doar de milostivirea lui Dumnezeu şi de puterea lui
Dumnezeu. Iar de jur împrejur se învârteşte cea mai ticăloasă minciună universală legiferată
în educaţia ateistă: „Hristos este un mort”, „Hristos este o înşelăciune”. Iată programul de
educaţie. Oare aşa ceva poate fi acceptat, oare cu aşa ceva se poate colabora? Şi după aceea
să te mai consideri creştin? Nu! Noi anunţăm şi declaram cu tărie: aceasta este cea mai
groaznică, cea mai neruşinată şi cea mai mârşavă hulă pe care mintea omenească a
formulat-o vreodată împotriva celei mai perfecte, mai minunate, mai încântătoare Fiinţe
omeneşti de sub Cer care a păşit pe pământ. Vom sta lângă El cu toată inima, cu tot sufletul,
cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, şi aceasta cu preţul oricăror pedepse cu moartea
îndreptate asupra noastră de către toţi luptătorii contra lui Hristos din întreaga lume...”*
Cuvintele de mai sus constituie una dintre cele mai neconvenţionale minuni din veacul
trecut: pentru un creştin adevărat faptul că, în vremuri ca ale noastre, părintele Iustin Popovici
L-a mărturisit pe Hristos fără a-i fi frică de moarte, că părintele Iustin L-a mărturisit pe
Hristos asemenea marilor mucenici ai Bisericii, că părintele Iustin L-a iubit pe Hristos
asemenea marilor sfinţi ai Bisericii, e o minune. Prin puterea lui Hristos, părintele Iustin a
biruit veacul trecut. A dovedit prin aceasta că Evanghelia nu minte: că, oricât de mare ar fi
* Extrase din volumul Biserica şi statul, Editura Schitul Sfântul Serafim de Sarov, 1999
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
5
desfrâul sau apostazia, nimic nu îi poate împiedica pe creştini să dobândească sfinţenia.
Şi, prin această minune, Dumnezeu îi hrăneşte pe creştini aşa cum îi hrăneşte prin
citirea minunilor Sfântului David din Eubeea, sau ale celorlalţi sfinţi care au trăit în vremuri
de mult apuse.
Părintele Iustin Popovici a fost o minune vie, o icoană vie. Cine compară chipul său cu
icoana sa îşi dă seama de cât de adevărată este aceasta afirmaţie. Iar cine citeşte scrierile sale
are o dovadă sigură că această asemănare nu a fost întâmplătoare.
Cine a fost părintele Iustin Popovici?
În câteva cuvinte, Asterios Gerostergios** rezuma viaţa cuviosului astfel: „Părintele
Iustin Popovici s-a născut în ziua praznicului Buneivestiri, în anul 1894, în Vranie, Serbia. A
primit la botez numele de Blagoie din partea părinţilor săi, Spiridon şi Anastasia. El provenea
dintr-o familie preoţească, iar cucernicii săi părinţi l-au crescut în credinţa cea adevărată a
poporului sârb ortodox. El a fost, aşa cum afirmă episcopul Amfilohie Radovici, «ultima
verigă a unui lanţ care a cuprins atâţia preoţi pe parcursul unor generaţii succesive, rodul
sfinţit al unei rădăcini sfinte; fericite sunt generaţiile, fericită este rădăcina care a zămislit un
astfel de rod precum părintele Iustin».
De pe vremea când era copil se obişnuise să viziteze mănăstirea din apropiere a
iubitului sfânt Prohor Pciniski, din secolul al XI-lea. Între anii 1905-1914 el a studiat la
Şcoala Teologică Sfântul Sava din Belgrad. Acolo a avut marea binecuvântare de a-l avea ca
dascăl pe binecunoscutul episcop de Ohrida, Nicolae Velimirovici, noul Hrisostom al Bisericii
Sârbe. În anul 1916 şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu, intrând în monahism. Curând după
aceea patriarhul Dimitrie al Serbiei l-a trimis pe tânărul monah Iustin în Rusia, la Sankt
Petersburg, pentru a căpăta o educaţie teologică superioară. În Rusia, părintele Iustin a
cunoscut cucernicia poporului rus, revoluţia bolşevică, precum şi persecuţiile religioase care
au dat nenumăraţi martiri ai Bisericii Ortodoxe. Mai apoi, părintele Iustin a părăsit Rusia
ducându-se în Anglia pentru a-şi continua studiile teologice. Din Anglia a ajuns în cele din
urmă în Grecia, unde a rămas vreme de câţiva ani, pentru a învăţa bine limba greacă şi pentru
a-i studia pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Părintele Iustin a aprofundat studiul
scrierilor părinţilor pustiei, al spiritualităţii Bisericii şi al monumentelor simbolice şi
dogmatice ale Bisericii Ortodoxe, şi a continuat să îl aprofundeze până la sfârşitul vieţii
sale***. În anul 1926, părintele Iustin şi-a susţinut teza de doctorat în teologie la Universitatea
din Atena, cu titlul Problema personalităţii şi cunoaşterii după Sfântul Macarie Egipteanul.
La scurt timp după aceea, el a început să predea în cadrul seminariilor din Karlovitz, Prizren
şi Monastir. În anul 1927, aflându-se la seminarul din Karlovitz, părintele Iustin a publicat
importantul său studiu intitulat Teoria cunoaşterii la Sfântul Isaac Sirul.
Pe parcursul acestei perioade, el a publicat revista religioasă Viaţa creştină, precum şi
primele două volume ale Dogmaticii Bisericii Ortodoxe (1932). În anul 1935, a fost chemat să
predea Dogmatica la Facultatea de Teologie din Belgrad. În anul 1938, împreună cu câţiva
intelectuali sârbi, a fondat Societatea Filosofică Sârbă. În anul 1945, odată cu venirea la
putere a comuniştilor, părintele Iustin a fost obligat să părăsească universitatea şi să vieţuiască
în diferite mănăstiri. Din anul 1948, el a rămas la mănăstirea de maici «Sfinţii Arhangheli»
din Celie, Valievo, în afara Belgradului...”.
Datele biografice nu sunt în măsură să prezinte personalitatea părintelui Iustin
Popovici aşa de bine cum o fac cuvintele sale.
Vom sta lângă El cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea
noastră, şi aceasta cu preţul oricăror pedepse cu moartea îndreptate asupra noastră de toţi
luptătorii contra lui Hristos din întreaga lume...
Acesta este părintele Iustin Noul Mărturisitor. Acesta este părintele Iustin Noul
Filosof. Acesta este părintele Iustin Noul Teolog.
** Editorul şi traducătorul acestei cărţi în limba engleză; citatul este luat din introducerea ediţiei americane.
*** Părintele Iustin Popovici a trecut la Domnul de Praznicul Buneivestiri, pe 25 martie 1979 (după vechiul
calendar), la aceeaşi sărbătoare la care a văzut lumina zilei.
Părintele Iustin Popovici
6
Părintele Iustin a fost considerat de către heterodocşi un fundamentalist, un luptător
fanatic care, sub pretextul luptei împotriva ecumenismului, şi-a întreţinut patima mâniei. Ei nu
au vrut să vadă în el decât un filosof care, în numele adevărului lui Hristos, a dat cu piatra în
catolici şi în protestanţi. Aceştia fac abstracţie de faptul că, într-o perioadă în care mulţi clerici
sârbi deveniseră unelte ale securităţii (securitatea determinând instalarea necanonică a unui al
doilea patriarh), părintele Iustin lovea în rătăcirile Cezarilor atei. Fac abstracţie de faptul că, în
timp ce alţi clerici se desfătau cu avantajele materiale pe care le primeau din partea regimului
ateu, părintele Iustin trăia o viaţă de nevoinţă, aşa cum au trăit marii săi înaintaşi. Fac
abstracţie de faptul că părintele Iustin ducea o viaţă de sfinţenie şi că, după moarte, Dumnezeu
a dat mărturie despre aceasta în chip minunat: vreme de patruzeci de zile după îngroparea sa,
deasupra mormântului părintelui s-au văzut flăcări minunate care dovedeau faptul că părintele
a fost o făclie a Bisericii.
Nu numai heterodocşii s-au ridicat împotriva Cuviosului părinte Iustin. Au existat şi
mai există încă anumite curente aşa-zis „ortodoxe” care îl defăimează, O astfel de atitudine,
potrivnică mărturisitorilor adevărului, nu este însă nouă. Împotriva Sfântului Ioan Damaschin,
numit Mansur după numele arab al bunicului, ierarhii prigonitori ai icoanelor care s-au adunat
la Sinodul tâlhăresc din 754 au decis: „Anatema lui Mansur, cel cu nume rău şi cu gând
saracinesc. Anatema lui Mansur, închinătorul icoanelor şi scriitorul de lucruri false. Anatema
lui Mansur, insultătorul lui Hristos şi duşmanul imperiului. Anatema lui Mansur, învăţătorul
nelegiuirii şi falsul tălmăcitor al Sfintelor Scripturi”*. Faţă de astfel de „aprecieri”
binevoitoare, criticile făcute părintelui Iustin pălesc.
E adevărat că părintele Iustin a fost considerat de către comunişti „duşman al
imperiului”, aşa cum unii ecumenişti îl consideră „fals tălmăcitor al Sfintelor Scripturi” sau
fals tâlcuitor al Sfintei Tradiţii. Dar istoria, care i-a dat dreptate Sfântului Ioan Damaschin, îi
va da dreptate şi părintelui Iustin. Mai devreme sau mai târziu.
Să ne aducem aminte că la întrebarea pusă de către ereticul Pyrhus, fost patriarh al
Constantinopolului: „Ce rău ţi-am făcut, avva Maxim, eu şi cel dinainte de mine, că ne
bârfeşti peste tot, învinuindu-ne către toţi de erezie? Cine te-a cinstit şi te-a respectat aşa de
mult ca noi, deşi nu te-am cunoscut faţă către faţă, din vedere?”, Sfântul Maxim
Mărturisitorul a răspuns: „Fiindcă, precum spui (şi Dumnezeu aude), ca să folosesc cuvintele
tale, nimeni nu m-a cinstit şi respectat ca voi, dispreţuind voi acum dogma creştină, am socotit
că e un lucru îngrozitor să prefer cinstirea mea cinstirii adevărului”*.
Această atitudine a avut-o în întreaga sa viaţă vrednicul urmaş al Sfântului Maxim,
părintele Iustin, care a intrat în Sinaxarul ceresc al Bisericii dreptslăvitoare. El a iubit
Adevărul, pentru că Adevărul este Hristos. Şi învăţăturile sale sunt adevărate, pentru că nu a
căutat să mărturisească nimic străin Tradiţiei Sfinţilor Părinţi.
Cuvintele părintelui Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru-Vodă, sunt cea mai
potrivită judecată a învăţăturii părintelui sârb: „Dacă nu vom mărturisi Adevărul şi Ortodoxia
după învăţătura Cuviosului Părinte Iustin Popovici, nu ne mântuim”**.
* Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p.12, Editura Scripta, Bucureşti, 1993. Volum disponibil şi în formă
digitală în colecţia Apologeticum, http://apologeticum.net
* Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri, partea a doua, p. 320, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990. Volum disponibil şi în formă digitală pe CD-ul Bibliotheca
Patrum, editat de grupul Apologeticum.
** Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul., p. 138, Editura Mănăstirea Sfinţii Arhangheli –
Petru Vodă, 2002. Volum disponibil şi în formă digitală în colecţia Apologeticum, http://apologeticum.net
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
7
Introducere la ediţia în limba română
„Această sfântă carte e plină de mare înţelepciune. Ea este o tainică vistierie de
înţelegere ascunsă a înţelepciunii lui Dumnezeu. Nu oriunde, nu oricine o poate pricepe.
Totuşi, pe măsura fiecăruia dintre cei ce caută să o înţeleagă, conţine toate cele potrivite:
pentru cei înţelepţi învăţături înţelepte, pentru cei simpli, învăţături simple. De aceea, voi, cei
simpli, trebuie s-o citiţi nu în ordinea în care sunt aşezate în ea cărţile Sfinţilor Părinţi, una
după alta. Acolo, această ordine este o ordine teologică, dar cineva care vrea să înveţe
rugăciunea lăuntrică, din Filocalie, trebuie să citească în ordinea următoare:...”*.
Cuvintele de mai sus i-au fost spuse renumitului „pelerin rus” de către răposatul său
duhovnic, într-o vedenie; atât de mare a fost importanţa acestor cuvinte încât, deoarece nu a
apucat să i le spună pe când trăia, preacuviosul bătrân i le-a spus după ce a trecut la Domnul.
Dacă nu ar fi ţinut cont de rânduiala citirii primită de la părintele său, pelerinul rus s-ar fi
poticnit în urcuşul duhovnicesc: citirea Filocaliei ar fi putut deveni greoaie sau plictisitoare.
Într-un fel, se poate spune că multe dintre cărţile care conţin texte aparţinând mai
multor autori, sau care conţin studii pe diferite teme ale aceluiaşi autor, ar avea nevoie de o
anumită rânduială a citirii.
Scopul creştinilor nu este de a avea în casă toate volumele din Filocalie; ei trebuie să
citească din Filocalii cât mai mult din ceea ce le este accesibil. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu
Vieţile Sfinţilor. Dacă zac pline de praf în bibliotecile credincioşilor, folosul lor se pierde.
Volumul de faţă conţine şapte studii reprezentative pentru gândirea părintelui Iustin
Popovici, în ordinea fixată de editorul american, Asterios Gerostergios. Considerăm că acesta
a încercat să ţină cont de un public ţintă cât mai numeros, şi de aceea a încercat să aşeze
textele într-o ordine cât mai potrivită.
Am avea totuşi câteva sugestii pentru cei care vor parcurge această carte. Asterios
Gerostergios a aşezat studiul despre „Ecumenismul umanist” ca al şaptelea text al volumului,
cel puţin din două motive: în partea a doua a studiului, părintele Iustin nu face altceva decât să
prezinte fragmente din mărturia despre apostazia Europei scrisă de dascălul său, Vlădica
Nicolae Velimirovici, în lagărul de la Dachau. Şi atunci studiul respectiv, aparţinând în egala
măsură dascălului şi ucenicului, a fost aşezat după cele care îi aparţin în întregime părintelui
Iustin. Al doilea motiv este că pe piaţa de carte americană au apărut foarte multe cărţi pe tema
ecumenismului, o temă destul de controversată.
Datorită faptului că în România s-au tipărit puţine texte pe această temă, considerăm
că ar fi bine ca acesta să fie citit printre primele studii din carte (nu puţine sunt cazurile în care
cititorii, nefiind interesaţi de unul dintre articole, preferă să lase cartea din mână în loc să
treacă la următorul articol).
Dar principala sugestie pentru cei care vor parcurge acest volum este de a porni la
drum cu „Introducerea la Vieţile Sfinţilor”, poate cel mai renumit text al părintelui sârb.
Cuvintele sale, izvorâte dintr-o înalta trăire filocalică, trezesc în inimă dorinţa de a merge pe
drumul pe care ne povăţuieşte Biserica, pe drumul sfinţeniei.
Pentru a da posibilitatea cititorilor să aleagă în cunoştinţă de cauză ordinea în care vor
parcurge articolele cuprinse în acest volum, vom face un mic rezumat al fiecărui text în parte:
1. Misiunea lăuntrică a Bisericii
Care este misiunea Bisericii? Iată o întrebare pe care ar trebui să şi-o pună fiecare
creştin, gândindu-se la faptul că şi el este parte a Bisericii, mădular al Trupului lui Hristos.
* Pelerinul rus, p. 39, Editura Sophia, 1998
Părintele Iustin Popovici
8
Câtă vreme creştinii se vor gândi numai la „ce face Biserica?”, fără a se gândi la ceea ce ar
trebui să facă ei înşişi, se îndepărtează de chemarea lor.
Biserica este şcoala mântuirii, şcoala sfinţeniei, scoală care creşte sufletele doritoare
de adevăr, de cunoaştere, de dragoste. Biserica nu este şi nu se poate transforma într-o
instituţie a acestei lumi.
Privitor la credinţa căldicică a celor care cred că pot rezuma trăirea creştină la ceva
superficial, părintele Iustin observa:
Ortodoxia va genera întotdeauna renaşterea ascetică. Ea nu recunoaşte nimic altceva.
Asceţii sunt singurii misionari ai Ortodoxiei. Nevoinţa este singura ei şcoală misionară.
Ortodoxia înseamnă efort ascetic şi viaţă şi doar prin acestea două misiunea ei este
transmisă mai departe şi împlinită. Trăirea nevoinţei ar trebui să fie misiunea lăuntrică a
Bisericii noastre printre oameni. Parohia trebuie să devină un focar de nevoinţă. Dar acest
lucru poate fi împlinit doar de către un preot ascet. (...) Există o cerinţă absolut necesară: ca
toţi episcopii, preoţii şi monahii noştri să devină ei înşişi asceţi.
Misiunea Bisericii este mărturisirea lui Hristos. Care nu poate fi făcută prin vorbe
goale, prin refrene moraliste sau prin învăţături savante. Numai când cuvintele vor fi acoperite
de trăire, vor fi susţinute de trăire, numai atunci vor da roade.
2. Introducere la „Vieţile Sfinţilor”
Unul dintre cele mai importante daruri pe care părintele Iustin le-a făcut Bisericii
Sârbe a fost colecţia de Vieţi ale Sfinţilor. Ostenindu-se la această lucrare, el a încununat-o cu
o prefaţă care explică legătura dintre creştinii care merg pe calea mântuirii şi cei care au intrat
deja în Sinaxare.
Mulţi citesc Vieţile Sfinţilor ca pe nişte poveşti, ca pe nişte lecturi uneori palpitante,
alteori relaxante. Dar Vieţile Sfinţilor sunt cu totul altceva: sunt hrana de care avem nevoie
pentru a ne orienta în războiul duhovnicesc. Nu există creştini care să nu aibă nevoie de
modele. Numai creştinii care se lasă biruiţi de duhul acestei lumi nu vor să prindă putere
citind Vieţile Sfinţilor.
„Introducerea” părintelui Iustin ar putea figura ca „prefaţă” a fiecărei cărţi despre
sfinţii şi cuvioşii Bisericii noastre. Ea nu poate plictisi. Aşa cum rugăciunile începătoare se
rostesc la începutul fiecărui canon, fie că este acatist, paraclis sau altceva, tot aşa textul
părintelui Iustin ar putea fi citit înaintea oricărei vieţi de sfânt: pentru că oferă repere obiective
şi o orientare de mare valoare.
Într-un fel, părintele Iustin încearcă să ne convingă că ar trebui să citim Vieţile
Sfinţilor numai pentru a împlini porunca Sfintei Scripturi de a deveni sfinţi, poruncă de care
mulţi oameni nu vor să îşi aducă aminte.
3. Educaţia teandrică şi umanistă
Nimeni nu poate contesta faptul că idolul umanismului are un soclu pe care, de câteva
decenii, înţelepţii acestei lumi îşi aduc ofrandele. „Omul este măsura tuturor lucrurilor...”.
„E de ajuns să îi învăţăm pe copii să fie buni, să nu fure, să nu mintă. E de ajuns să îi
învăţăm să nu fie golani, să nu ne facă de ruşine...”, se gândesc părinţii care nu sunt conştienţi
de faptul că educaţia din care lipseşte Hristos este o educaţie stearpă.
Oamenii caută modele, caută repere. Unii sunt admiratori ai lui Platon, alţii ai lui
Budha, alţii ai lui Mahomed, alţii ai lui Shakespeare şi alţii ai lui Kant sau ai lui Nietzsche. Ce
le oferă aceştia?
În puţine cuvinte, cu o claritate extraordinară, părintele Iustin răstoarnă ierarhia
valorilor convenţionale. Cu obiectivitatea unui doctor, el pune diagnosticul acestor „zei”
artificiali. Îi compară cu Fiul Omului, cu Dumnezeu-Omul, cu Fiul lui Dumnezeu. Şi această
comparaţie le pune în evidenţă neajunsurile, greşelile, urâţenia.
Numai educaţia în care omul este modelat de Hristos are valoare. Numai atunci când
omul este îndumnezeit, când se sfinţeşte, educaţia şi-a atins rostul. Roadele educaţiei umaniste
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
9
sunt fictive, deviază omul de la chemarea sa care este aceea de a dobândi asemănarea cu
Dumnezeu, de a dobândi Împărăţia Cerurilor.
4. Valoarea supremă şi ultimul criteriu în Ortodoxie
Care este valoarea supremă pentru credinţa creştină? Unii spun: „Dumnezeu”. Alţii:
„raiul”. Alţii: „bucuria veşnică”. Alţii: „Adevărul”. Răspunsul la această întrebare este
extraordinar de important, pentru că are implicaţii în viaţa fiecărui creştin.
Părintele Iustin vine şi mărturiseşte: Valoarea supremă este Hristos, Dumnezeu-omul.
Poziţia sa nu pare şi nu este originală, şi răspunsul său este la fel de firesc precum răspunsul
afirmativ pe care îl dă un om flămând atunci când este întrebat dacă vrea să mănânce ceva.
Totuşi răspunsul său lămureşte de fapt rostul întrebării: care este valoarea supremă?
Unora le este uşor să spună că pentru ei valoarea supremă este Dumnezeu. Acest răspuns,
dacă rămâne pur teoretic, este gol. Oamenii afirmă cu gura că valoarea supremă pe care o
recunosc este Dumnezeu, dar prin viaţa lor demonstrează contrariul. Pentru mulţi, valoarea
supremă sunt plăcerile trupeşti. Şi afirmă că valoarea lor supremă este Dumnezeu numai
pentru a nu fi judecaţi de către ceilalţi.
În Ortodoxie, valoarea supremă este Hristos, Dumnezeu-omul, care modelează vieţile
celor care cred în El. Acest lucru se oglindeşte în fiecare aspect al vieţii lor. Credincios este
numai cel care îşi mărturiseşte credinţa prin viaţa de zi cu zi, cel a cărui tăcere e mai grăitoare
decât vorbele deşarte ale celor care poartă în chip mincinos numele de „creştini”.
În Occident, creştinismul s-a transformat treptat în umanism. Afirmaţia părintelui
Iustin este un semnal de alarmă: dacă ortodocşii se vor lăsa biruiţi de duhul lumii acesteia,
dacă vor refuza să îşi modeleze vieţile după Hristos, şi vor căuta alte repere, iubind
„predaniile” omeneşti mai mult decât cele dumnezeieşti, vor ajunge în prăpastie. Iar dacă vor
mărturisi prin faptele lor că îl recunosc pe Hristos drept Valoare supremă, se vor împărtăşi la
rândul lor de razele acestei Valori.
5. Cugetări despre infailibilitatea europeanului
Ispita infailibilităţii este unul dintre cele mai fine atacuri ale vrăjmaşului diavol
împotriva omului. Omul are de ales între mai multe alternative: între a trăi după voia lui
Dumnezeu, sau a trăi după voia sa proprie, fiind conştient de faptul că a ales păcatul, sau a trăi
după voia proprie sub acoperământul fictiv al unor justificări de natură filosofico-religioasă.
Creştinii ortodocşi înţeleg că dogma infailibilităţii papale este o mare erezie. Dar
puţini sunt conştienţi de faptul că „dogma” infailibilităţii umane este la fel de eretică.
Omul se vrea măsura a tuturor lucrurilor. „Europeanul” părintelui Iustin se identifică
destul de uşor cu omul secolului al XXI-lea, cu omul viitorului, indiferent dacă trăieşte sau nu
pe continentul european.
Câtă vreme omul primeşte învăţătura curată a Bisericii lui Hristos, el poate birui ispita
infailibilităţii. Dar când omul primeşte o învăţătura în care adevărul s-a împletit cu minciuna,
cum este cazul catolicilor, îi este cu neputinţă să rămână nevătămat. Cei care cred în
infailibilitatea papală cred, mai mult sau mai puţin, în propria lor infailibilitate.
Părintele Iustin analizează legătura strânsă dintre catolicism şi protestantism, întărind
afirmaţia lui Homiakov conform căreia papalitatea este cea dintâi formă de protestantism.
Negând infailibilitatea europeanului, care nu a reuşit să dea răspuns marilor întrebări
care îl chinuie, ci doar le-a ascuns sub o mască apăsătoare, părintele Iustin propune o
alternativă simplă şi clară: aceea ca omul să renunţe la fantoma propriei infailibilităţi pentru a
cunoaşte infailibilitatea Adevărului, infailibilitatea lui Hristos. Să renunţe la moarte pentru a
gusta Viaţa.
Acest articol se completează foarte bine cu fragmentele scrise de Vlădica Nicolae
Velimirovici despre Ce este Europa? şi incluse de părintele Iustin la sfârşitul studiului său,
Ecumenismul umanist. Părintele Iustin considera că Vlădica Nicolae, cel „întocmai cu
apostolii”, este Noul Ioan Gură de Aur al Bisericii Sârbe. Critica pe care a făcut-o Europei
Părintele Iustin Popovici
10
este valoroasă nu numai prin faptul că este făcută după principii creştine; este valoroasă mai
ales pentru că izvorăşte dintr-o minte creştină, dintr-un suflet care a mers pe calea sfinţeniei.
Citind cuvintele Preasfinţitului episcop Nicolae, ne putem da seama cât de superficial
este modul în care judecăm Europa contemporană. Trăind cu câteva decenii înaintea noastră,
într-o Europă mult mai curată decât cea de astăzi, el a observat rănile care sunt trecute cu
vederea de către analiştii convenţionali.
Europa pe care o descrie Vlădica Nicolae nu pare a avea nimic în comun cu Europa în
care trăim noi, cu Europa pe care mass-media, oamenii politici şi intelectualii o prezintă ca
fiind o floare de mult preţ. Şi totuşi este una şi aceeaşi Europă, văzută cu ochi curaţi sau cu
ochelari de cal.
Europa este un bolnav care, în loc să se vindece, încearcă să îi molipsească şi pe alţii
de boala sa. Acesta este verdictul Preasfinţitului episcop Nicolae. Care, dacă ar trăi astăzi, ar
fi pus la zidul infamiei, ar fi considerat fanatic şi fundamentalist. Aşa cum este considerată
critica pe care a făcut-o Europei. Numai că, trecând pragul morţii, el a ajuns acolo unde
lucrurile se văd aşa cum sunt. Când vor trece acest prag, cei care s-au grăbit să îl judece pe
Noul Hrisostom îşi vor da seama că acesta a avut dreptate. Spre dezamăgirea lor...
6. Teoria cunoaşterii la Sfântul Isaac Sirul
Studiul filosofiei nu a fost pentru părintele Iustin decât un prilej de a observa roadele
unei gândiri bolnave, şi modul în care aceasta ar putea fi vindecată. Secolul XX a cunoscut o
mare varietate de teorii ale cunoaşterii, care de care mai interesantă, care de care mai
fascinantă.
Părintele Iustin a conştientizat cât de importantă este problema cunoaşterii pentru omul
modern, şi şi-a dat seama cât de mult suferă acesta pentru că s-a îndepărtat de bunăvoie de
filosofia, de „iubirea de înţelepciune” a Sfinţilor Părinţi.
În momentul în care, fără a avea pregătirea necesară, intră pe teritoriul înţelepciunii
lumii acesteia, creştinul riscă să se rupă de adevăr. Pentru că labirintul curentelor filosofice
captează atenţia şi exercită o presiune a alegerii binelui şi adevărului dintr-un şir de variante
greşite.
Omul simte dorinţa de a cunoaşte adevărul. Tocmai această dorinţă o speculează
diavolul, ispitindu-l pe om cu mărul cunoaşterii. Toate curentele filosofice nu sunt altceva
decât curse întinse de vrăjmaş pentru a-i îndepărta pe oameni de adevăr.
Părintele Iustin nu se osteneşte să le combată pe fiecare în parte. Nu consideră că
polemica este calea care rezolvă totul. El răstoarnă întreaga filosofie a acestei lumi într-un
mod extrem de simplu: negând capacitatea de cunoaştere a omului care are sufletul bolnav de
păcat.
Poziţia părintelui Iustin nu este originală: este poziţia Sfinţilor Părinţi. Original este
însă faptul că, în vremuri în care raţiunea era idolatrizată, având o înaltă pregătire intelectuală,
a avut smerenia să renunţe la o poziţie proprie. Părintele Iustin analizează teoria cunoaşterii
aşa cum apare în scrierile Sfântului Isaac fără a avea nici cea mai mică obiecţie.
Acest studiu apare la prima vedere ca o lucrare de seminar scrisă de un student al
Facultăţii de Teologie: abundenţa citatelor din Sfântul Isaac pare exagerată; părintele tace,
lăsându-l pe Sfântul Isaac să vorbească. Iar prin tăcerea sa, el îşi atinge scopul: îl aduce pe
Sfântul Isaac înaintea cititorilor care, altfel, poate că nu s-ar fi ostenit să citească un text
patristic.
Prin studiul respectiv părintele se adresează în mod special celor care iubesc filosofia
acestui veac. Îi ajută să îşi dea seama că, fără a avea mintea curată, nu pot cunoaşte Adevărul.
Că, fără a avea inima curată, nu pot iubi ceea ce este curat. Că, iubind ceea ce nu este curat,
nu pot cunoaşte Adevărul.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
11
7. Ecumenismul umanist
Ecumenismul este numele comun pentru pseudo-creştinismul pseudo-bisericilor din
Europa Occidentală. Tot acel pseudo-creştinism, toate acele false biserici nu sunt nimic
altceva decât o erezie după alta. (...) În această privinţă nu există nici o diferenţă esenţială
între catolicism, protestantism, ecumenism şi alte erezii ale căror nume este «legiune». Prin
aceste cuvinte introductive părintele Iustin a făcut rezumatul articolului său despre
ecumenismul umanist.
Considerând ecumenismul un „dialog al falsităţii”, părintele Iustin Popovici a
contestat orice tentativă de a-l prezenta drept o lucrare a Duhului Sfânt. El a propovăduit
„dialogul dragostei”, prin care catolicii, protestanţii şi toţi cei care însetează după cunoaşterea
lui Dumnezeu să fie chemaţi în Biserica Ortodoxă, singurul Trup al lui Hristos. În afara căreia
nu există adevăr, deoarece adevărul este Însuşi Hristos.
Cuvintele sale par dure, şi de aceea este mai potrivit ca cititorii să îşi dea singuri seama
în ce măsură părintele a fost extremist având această poziţie. În ce măsură părintele a fost sau
nu urmaş vrednic al Sfinţilor Părinţi.
***
Fie ca Hristos, Lumina lumii, să lumineze minţile celor care vor citi această carte,
pentru a înţelege aşa cum trebuie învăţătura cuviosului părinte Iustin, şi pentru a respinge
înţelepciunea cea deşartă a acestui veac.*
* Eventualele greşeli din text se datorează traducerilor succesive (din sârbă în greacă, din greacă în engleză, din
engleză în română). Sperăm că, pe viitor, scrierile părintelui Iustin vor avea parte de o traducere direct din limba
în care au fost scrise. Ne-am asumat totuşi riscul tipăririi acestei traduceri numai din dorinţa de a facilita accesul
cititorilor români la scrierile cuviosului sârb (n.red).
Părintele Iustin Popovici
12
MISIUNEA LĂUNTRICĂ A BISERICII NOASTRE
Propovăduirea credinţei ortodoxe
Este într-adevăr foarte greu ca viaţa veşnică să-şi croiască drum în sufletul omenesc –
atât de strâmt – şi încă şi în mai îngustul trup omenesc. Aflaţi în spatele gratiilor, locuitorii
acestui pământ se împotrivesc cu tenacitate împotriva a tot ceea ce vine din afară. Prinşi în
temniţa timpului şi a spaţiului ei sunt incapabili – din pricina atavismului sau poate a inerţiei –
să primească ceva ce vine de dincolo de timp şi de spaţiu, ceva care este veşnic. O astfel de
invazie este socotită a fi o agresiune la adresa lor şi ei răspund prin război.
Omului, dat fiind faptul că el este atacat de „molia” timpului, nu-i place amestecul
veşniciei în viaţa sa şi nu se poate adapta cu uşurinţă la o astfel de situaţie. El socoteşte adesea
acest amestec a fi o insolenţă pur şi simplu de neiertat. Uneori ar putea deveni un rebel înrăit
împotriva veşniciei, fiindcă aflat în faţa ei, el îşi observă propria sa micime; alteori, el simte
chiar o ură cruntă faţă de ea fiindcă o priveşte printr-o prismă omenească, mult prea legată de
pământ, mult prea lumească.
Cufundat trupeşte în materie, legat prin forţa gravitaţională de timp şi spaţiu şi cu
duhul desprins de veşnicie, omul plictisit de lume nu-şi află plăcerea în acele călătorii trudnice
către veşnicie, către ceea ce se află în lumea de dincolo. Prăpastia care există între timp şi
veşnicie este de netrecut pentru acesta fiindcă îi lipseşte forţa şi capacitatea necesară de a o
trece. Cu totul asaltat de moarte, el îi priveşte cu dispreţ pe toţi cei care-i spun: „Omul este
nemuritor, este veşnic”. Nemuritor din ce punct de vedere? În ceea ce priveşte trupul său cel
muritor? Din ce punct de vedere veşnic? În ceea ce priveşte plăpândul său duh? Pentru ca
omul să fie cu adevărat nemuritor, el trebuie să se simtă nemuritor chiar în miezul cel mai
adânc al fiinţei sale.
Spre a fi veşnic în chiar miezul conştiinţei de sine el trebuie să se ştie pe sine că este
veşnic. Fără a ajunge aici, pentru el atât nemurirea cât şi veşnicia vor reprezenta doar nişte
situaţii impuse din afară. Şi dacă odinioară Omul a avut cu adevărat acest simţ al nemuririi şi
conştiinţa veşniciei, el le-a avut atât de demult încât acestea s-au risipit sub povara morţii. Şi
cu adevărat s-au risipit; aflăm acest lucru din întreaga alcătuire tainică a fiinţelor omeneşti.
Întreaga noastră problemă rezidă în felul în care am putea reaprinde acel sentiment
adormit sau am putea reînvia acea conştiinţă pierdută. Nici fiinţele umane şi nici „dumnezeii
transcendentali” ai filosofiei nu sunt capabili de a face acest lucru. Este un lucru ce poate fi
realizat doar de Dumnezeu, care a întrupat nemuritorul Său Eu înlăuntrul eului omenesc şi a
întrupat Eul Său veşnic înlăuntrul conştiinţei de sine a omului.
Hristos a făcut cu adevărat acest lucru atunci când S-a făcut om şi a devenit
Dumnezeu-om. Doar în Hristos şi numai în El s-a simţit omul cu adevărat nemuritor şi s-a
cunoscut pe sine a fi veşnic. Hristos Dumnezeu-omul în Persoana Sa a aruncat o punte peste
prăpastia dintre timp şi veşnicie şi a restabilit relaţiile dintre ele. De aceea, doar cel ce se
uneşte în chip organic cu Hristos Dumnezeu-omul, cu trupul Său, Biserica, se poate simţi cu
adevărat nemuritor şi se poate cunoaşte pe sine în adevăr a fi veşnic. În acest fel, pentru om şi
umanitate, Hristos reprezintă singura trecere de la timp la veşnicie: iată de ce în Biserică, în
Biserica Ortodoxă, Hristos a devenit şi a rămas unica cale şi singura călăuză care ne poate
trece din vremelnicie spre veşnicie, de la sentimentul faptului că suntem muritori la cel al
propriei noastre nemuriri, de la conştiinţa de sine a ceea ce este trecător la conştiinţa de sine a
ceea ce este veşnic şi fără dimensiune. Personalitatea pururea vie a Dumnezeu-omului Hristos
este cu adevărat Biserica. Biserica este întotdeauna personalitate, trup şi duh divino-uman.
Definiţia Bisericii, viaţa ei, scopul ei, duhul ei, iconomia sa, căile sale, toate acestea ne
sunt oferite în minunata Persoană a Dumnezeu-omului Hristos. De aceea, misiunea Bisericii
este de a-l face pe fiecare credincios al ei, în chip organic, una cu Persoana lui Hristos, de a
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
13
transforma simţul propriului eu într-o adevărată trăire întru Hristos şi propria cunoaştere de
sine (conştiinţa de sine) în cunoaştere hristică (conştiinţă hristică); pentru ca viaţa
credincioşilor să devină viaţă în Hristos şi pentru Hristos; pentru ca personalitatea lor să
devină o personalitate în Hristos şi pentru Hristos; pentru ca înlăuntrul lor să nu mai trăiască
pentru ei înşişi, ci Hristos să trăiască în ei (Gal. 2, 20).
Misiunea Bisericii este şi de a le oferi membrilor săi convingerea că starea adevărată a
personalităţii umane este aceea alcătuită din nemurire şi veşnicie şi nu din vremelnicie şi
moarte, precum şi convingerea că omul este un călător care se îndreaptă din împărăţia
timpului şi a morţii spre nemurire şi veşnicie. Biserica este o instituţie divino-umană, veşnicie
întrupată înlăuntrul hotarelor timpului şi spaţiului. Ea se află aici, în această lume, dar nu este
din această lume (Ioan 18, 36). Ea se află în lume pentru a o înălţa sus, la ceruri, acolo unde
ea îşi are originea, izvorul. Biserica este apostolică, sobornicească, divino-umană, atemporală
şi de aceea este o blasfemie – o blasfemie de neiertat împotriva lui Hristos şi împotriva
Sfântului Duh – a considera Biserica o instituţie naţională, de a-i atribui aspiraţii mărunte,
trecătoare, legate de factorul timp. Scopul ei este dincolo de hotarele naţiunilor, este apostolic,
atotcuprinzător: este acela de a-i uni pe toţi oamenii, în Hristos, indiferent de naţionalitatea,
rasa sau mediul social din care provin. „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici
liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos
Iisus” (Gal. 3, 28), fiindcă Hristos este totul şi în toţi.
Mijloacele şi metodele acestei unităţi, acestei comuniuni a tuturor în Hristos, au fost
asigurate de către Biserică prin Sfintele Taine şi prin lucrările sale divino-umane (practici
ascetice, virtuţi), în taina Sfintei Euharistii toţi ne unim întru Hristos. Prin intermediul acestei
taine, omul se uneşte cu Hristos în chip organic şi, în acelaşi timp, cu toţi credincioşii. De
asemenea, practicând virtuţile divino-umane: credinţa, rugăciunea, postul, dragostea, umilinţa,
smerenia, deplina compasiune şi dăruire de sine, milostenia şi celelalte, omul se întăreşte în
această unitate, comuniune, păstrând-o cu sfinţenie, trăindu-L personal pe Hristos, atât ca
unitate a propriei sale personalităţi, cât şi ca esenţă a unităţii sale cu ceilalţi membri ai trupului
lui Hristos, Biserica.
Biserica este întruparea persoanei Dumnezeu-omului Hristos, un organism divinouman
şi nu o organizaţie omenească. Biserica este indivizibilă, aşa cum este persoana
Dumnezeului-om, aşa cum este trupul Dumnezeului-om. Din această pricină este o eroare
fundamentală de a împărţi organismul divino-uman al Bisericii în mici organizaţii naţionale.
Pe parcursul trecerii lor prin istorie, numeroase biserici locale s-au limitat la
naţionalism, la metode şi aspiraţii naţionale, biserica noastră sârbă aflându-se printre ele.
Biserica s-a adaptat la oameni, când de fapt ar fi trebuit să fie exact invers, oamenii să
se adapteze la Biserică. Această greşeală a fost comisă de multe ori de către Biserica noastră
de aici. Dar noi ştim foarte bine că acestea au fost „neghinele” vieţii noastre bisericeşti,
neghine pe care Domnul nu le va stârpi, lăsându-le să crească împreună cu grâul până la
vremea secerişului (Matei 13, 29–30). Noi ştim bine, de asemenea (Domnul ne-a învăţat
astfel) că aceste neghine îşi au originea la vrăjmaşul nostru din totdeauna şi vrăjmaşul lui
Hristos: diavolul (Matei 13, 25–28).
Dar noi posedăm această cunoaştere în deşert dacă aceasta nu este transformată în
rugăciune, rugăciune prin care Hristos ne va păzi pe viitor de a deveni noi înşine semănătorii
şi cultivatorii unor astfel de neghine. Este acum vremea potrivită – ceasul al doisprezecelea –
pentru ca reprezentanţii Bisericii noastre să înceteze de a mai fi nimic altceva decât slujitori ai
naţionalismului, şi să devină episcopi şi preoţi ai uneia sfinte, soborniceşti şi apostolice
Biserici.
Misiunea Bisericii, dată de Hristos şi pusă în practică de Sfinţii Părinţi, este aceasta: ca
în sufletul oamenilor noştri să fie sădită şi cultivată conştiinţa că fiecare membru al Bisericii
Ortodoxe este o persoană sobornicească, o persoană care există pentru veşnicie şi este divinoumană;
că fiecare persoană este a lui Hristos şi este, prin urmare, frate cu orice fiinţă umană,
un slujitor al tuturor oamenilor şi al tuturor lucrurilor create. Acesta este obiectivul oferit
Părintele Iustin Popovici
14
Bisericii de către Hristos. Oricare altul nu aparţine lui Hristos, ci lui Antihrist.
Pentru ca Biserica noastră să fie cu adevărat Biserică a lui Hristos, Biserică
sobornicească, trebuie cu adevărat să-şi împlinească acest obiectiv major în rândul oamenilor.
Şi totuşi, care sunt mijloacele de împlinire a acestui obiectiv divino-uman? Încă o dată,
mijloacele sunt ele însele divino-umane fiindcă un obiectiv divino-uman poate fi împlinit doar
prin mijloace divino-umane, niciodată prin mijloace omeneşti sau prin oricare altele. Tocmai
din acest punct de vedere Biserica se diferenţiază radical de orice este omenesc sau lumesc.
Aceste mijloace nu sunt nimic altceva decât practici ascetice şi virtuţi divino-umane. Iar
acestea pot fi practicate cum se cuvine doar de către asceţii divino-umani, purtători de Hristos.
Virtuţile divino-umane există într-o înrudire organică. Fiecare îşi are izvorul în cealaltă,
completându-se una pe alta.
Prima dintre virtuţile ascetice este efortul credinţei: sufletele oamenilor trebuie să se
străduiască neîncetat întru această virtute capitală; aceasta înseamnă că sufletele credincioase
trebuie să se dăruiască lui Hristos fără rezerve şi fără compromisuri, după ce vor fi coborât
până în adâncurile fiinţelor lor şi se vor fi ridicat spre înălţimile divino-umane. Este un lucru
esenţial de a înrădăcina în oameni faptul că credinţa în Hristos este o virtute ce depăşeşte
hotarele strâmte ale ideii de naţionalism, fiind ecumenică şi sobornicească, treimică; şi că
pentru cel ce crede în Hristos este necesară aşteptarea lui Hristos şi doar a lui Hristos, în
fiecare moment al vieţii sale.
Cea de-a doua virtute ascetică este virtutea divino-umană a rugăciunii şi a postului.
Aceasta este o virtute care trebuie să devină o permanenţă, un mod de viaţă al ortodocşilor,
devenind suflet din sufletele lor, fiindcă rugăciunea şi postul sunt atotputernice mijloace
oferite de Hristos spre a curăţi nu numai persoana umană, dar şi societatea, oamenii, neamul
omenesc, în general vorbind, de orice necurăţie.
Postul şi rugăciunea pot cu adevărat să cureţe sufletele oamenilor noştri de orice fel de
necurăţii şi de păcate (Matei 17, 19–21; Luca 9, 17–29). Sufletele oamenilor trebuie hrănite
permanent printr-o viaţă ortodoxă de rugăciune. Postul şi rugăciunea nu trebuie folosite doar
pentru individ, sau pentru un popor, ci pentru toţi şi pentru toate; pentru prieteni şi pentru
vrăjmaşi, pentru cei ce ne persecută şi ne dau la moarte, fiindcă în felul acesta creştinii se
deosebesc de neamuri (Matei 5, 44–45).
Cea de-a treia virtute divino-umană este cea a dragostei: e vorba de dragostea care nu
cunoaşte limite, care nu se întreabă cine e vrednic şi cine nu, ci îi cuprinde pe toţi; trebuie să-i
iubim pe prieteni şi pe vrăjmaşi, pe păcătoşi şi pe răufăcători, fără să le iubeşti păcatele şi
crimele acestora. Ea îi binecuvântează pe cei blestemaţi şi, precum soarele, ea străluceşte şi
peste cei răi şi peste cei buni (Matei 4, 45–46). Această dragoste divino-umană trebuie
cultivată în inimile oamenilor fiindcă tocmai acest caracter sobornicesc al ei o diferenţiază de
alte forme de iubire relative şi egoiste: de cea de tip fariseic, de cea umanistă, de cea altruistă,
de cea naţionalistă, precum şi de cea animalică. Dragostea lui Hristos este pururea
atotcuprinzătoare. Ea este dobândită prin rugăciune fiindcă e un dar al lui Hristos. Acum,
inima ortodoxă se roagă cu intensitate: „Doamne al iubirii, dăruieşte-mi mie această dragoste
a Ta pentru toţi şi pentru toate!”
Cea de-a patra virtute este cea a umilinţei şi smereniei. Doar cel ce este blând şi smerit
cu inima poate linişti inimile crude, pline de tulburare: numai cel bând cu inima poate smeri
sufletele mândre şi trufaşe. A arăta „blândeţe faţă de toţi oamenii este obligaţia fiecărui creştin
adevărat” (Tit 3, 2). Dar omul devine cu adevărat blând şi smerit atunci când el îşi îndreaptă
adâncul inimii către Domnul Iisus Hristos, El fiind singurul cu adevărat „blând şi smerit cu
inima” (Matei 11, 29). Sufletul oamenilor trebuie îmblânzit cu blândeţea lui Hristos. Orice om
trebuie să înveţe să se roage aşa: „Blândule şi bunule Doamne, linişteşte-mi sufletul meu
tulburat!” Domnul S-a smerit pe sine cu cea mai mare umilinţă. El S-a întrupat şi S-a făcut
om.
Ca să fii al lui Hristos atunci smereşte-te precum un vierme: pune-te în situaţia celor ce
sunt îndureraţi, plini de tristeţe şi de necazuri, a celor ce se află în tulburări şi sminteli.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
15
Smereşte-te mai tare decât toţi; fă-te tuturor toate, dar după Hristos şi întru Hristos. Atunci
când nu ai smerenia Lui, roagă-te: „O, Dumnezeule Cel plin de smerenie, învaţă-mă şi pe
mine smerenia Ta!”
Cea de-a cincea virtute ascetică este virtutea răbdării şi a umilinţei. Cu alte cuvinte, să
pătimeşti toate răutăţile, să nu răsplăteşti rău cu rău, să ierţi cu absolută compătimire orice
atac, defăimare şi răutate. Iată ce înseamnă să fii al lui Hristos: să te simţi mereu răstignit
lumii, persecutat de ea, agresat, scuipat, desconsiderat. Lumea nu-i va accepta pe cei ce sunt
purtători de Hristos, la fel precum nu L-ar accepta nici pe Hristos Însuşi. Mucenicia este
starea în care creştinul aduce roade. Acest lucru trebuie împărtăşit oamenilor. Pentru
ortodocşi, mucenicia înseamnă purificare, curăţie. A fi creştin nu înseamnă doar a răbda
suferinţa cu bucurie, ci a-i ierta plini de compătimire pe cei ce sunt cauza ei, a te ruga lui
Dumnezeu pentru ei aşa cum au procedat Domnul şi arhidiaconul Ştefan. Şi roagă-te aşa:
„Îndelung răbdătorule Doamne, dăruieşte-mi puterea de a răbda şi ierta; fă-mă generos şi
smerit”.
Misiunea Bisericii noastre este de a insufla aceste virtuţi divino-umane şi practici
ascetice în modul de viaţă al oamenilor, de a le uni viaţa şi sufletul statornic cu aceste virtuţi
divino-umane, hristice. Fiindcă în acestea aflăm mântuirea sufletului de relele lumii şi de
acele organizaţii lumeşti pierzătoare de suflet. Drept răspuns la ateismul „erudit” şi la
canibalismul rafinat al civilizaţiei contemporane, noi trebuie să promovăm acele personalităţi
purtătoare de Hristos, care cu blândeţea oilor vor risipi răutatea lupilor şi cu puritatea
porumbeilor vor salva sufletul oamenilor de la putreziciunea şi moartea culturală şi politică.
Trebuie să facem un efort ascetic în numele lui Hristos ca răspuns la actul de cultură realizat
în numele fiinţei europene dezintegrate şi decăzute, în numele ateismului, civilizaţiei sau al lui
antihrist.
Iată de ce sarcina majoră a Bisericii noastre este aceea de a crea astfel de asceţi
purtători de Hristos. Cuvântul de ordine care ar trebui auzit astăzi în cadrul Bisericii este
acesta: să revenim la asceţii hristofori şi la Sfinţii Părinţi! Să practicăm şi noi nevoinţa şi
virtuţile Sfinţilor Părinţi! Să practicăm virtuţile Sfântului Antonie, ale Sfinţilor Atanasie,
Vasilie şi Grigorie, ale Sfinţilor Serghie şi Serafim ai ruşilor, ai Sfinţilor Sava, Prohie şi
Gavriil ai sârbilor şi ale altora asemenea lor, fiindcă tocmai aceste virtuţi ne-au dăruit aceşti
sfinţi, exemple demne de urmat. Astăzi numai eforturile ascetice ortodoxe şi virtuţile pot
insufla sfinţenia în orice suflet, în sufletul tuturor oamenilor noştri – văzând că obiectivul
divino-uman al Bisericii este neschimbat, iar mijloacele sale sunt şi ele aceleaşi, fiindcă
Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în vecii vecilor (Evrei 13, 8). Aici rezidă diferenţa dintre
lumea obişnuită şi cea care trăieşte întru Hristos: lumea este trecătoare şi temporală, în timp
ce lumea lui Hristos este pururea împlinită, deschisă veşniciei.
Ortodoxia, ca unic vas şi deplină păstrătoare a Persoanei desăvârşite, strălucitoare a
Dumnezeu-omului Hristos, este împlinită în mod exclusiv prin această lucrare a virtuţilor cu
ajutorul harului, prin mijloace ortodoxe în întregime divino-umane şi nu prin împrumuturi de
la romano-catolicism sau protestantism, întrucât acestea din urmă sunt forme ale
creştinismului după modelul mândrei fiinţei europene şi nu a smeritei fiinţei divino-umane.
Această misiune a Bisericii este uşurată de Dumnezeu Însuşi, fiindcă printre oamenii noştri
există un duh de nevoinţă, aşa cum este el lucrător în ogorul Ortodoxiei de-a lungul secolelor.
Sufletul ortodox al oamenilor noştri se sprijină pe Sfinţii Părinţi şi pe asceţii ortodocşi.
Practicile ascetice, la nivel personal, familial şi la nivel de parohie, mai ales
rugăciunea şi postul, reprezintă trăsătura fundamentală a Ortodoxiei. Poporul nostru este un
popor al lui Hristos, un popor ortodox, fiindcă – aşa cum a făcut-o şi Hristos – el rezumă
Evanghelia în aceste două virtuţi: postul şi rugăciunea. Şi mai este un popor convins de faptul
că orice necurăţie, orice fel de gânduri murdare pot fi alungate din oameni doar prin acestea
(Matei 17, 21). În adâncul inimii sale, poporul nostru îl cunoaşte pe Hristos şi Ortodoxia, ştie
exact ceea ce face ca o persoană ortodoxă să fie ortodoxă.
Ortodoxia va genera întotdeauna renaşterea ascetică. Ea nu recunoaşte nimic altceva.
Părintele Iustin Popovici
16
Asceţii sunt singurii misionari ai Ortodoxiei. Nevoinţa este singura ei şcoală misionară.
Ortodoxia înseamnă efort ascetic şi viaţă, şi doar prin acestea două misiunea ei este transmisă
mai departe şi împlinită. Trăirea nevoinţei ar trebui să fie misiunea lăuntrică a Bisericii
noastre printre oameni. Parohia trebuie să devină un focar de nevoinţă. Dar acest lucru poate
fi împlinit doar de către un preot ascet.
Rugăciunea şi postul, viaţa orientată spre Biserică a parohiei, o viaţă liturgică:
Ortodoxia deţine toate aceste mijloace drept căi fundamentale de lucrare a renaşterii în rândul
poporului său. Parohia, comunitatea parohială, are nevoie de regenerare, şi prin dragoste
hristică şi frăţească trebuie îndreptată smerită spre El şi spre toţi oamenii, umilă şi modestă,
într-un duh de jertfă şi lepădare de sine. Iar o astfel de slujire trebuie întărită şi hrănită prin
rugăciune şi viaţă liturgică. Aceasta este lucrarea fundamentală şi indispensabilă. Dar pentru a
atinge acest ţel există o cerinţă absolut necesară: ca toţi episcopii, preoţii şi monahii noştri să
devină ei înşişi asceţi. Să Îl rugăm fierbinte pe Domnul Dumnezeul nostru să împlinească
aceasta.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
17
INTRODUCERE LA „VIEŢILE SFINŢILOR”
Până la venirea Domnului nostru Iisus Hristos în lumea noastră pământească, noi,
oamenii, nu ştiam cu adevărat decât despre moarte şi moartea ştia despre noi. Tot ceea ce era
omenesc era pătruns, acaparat şi cucerit de către moarte. Moartea era mai apropiată de noi
decât noi înşine, şi mai reală şi mai puternică decât noi înşine, incomparabil mai puternică
decât fiecare om în parte şi decât toţi oamenii la un loc. Pământul era o cumplită temniţă a
morţii, iar noi, oamenii, eram robii neajutoraţi ai morţii1. Doar o dată cu Dumnezeu-omul
Hristos „s-a arătat viaţa”; „viaţa veşnică” ni s-a arătat nouă, muritorilor celor fără de nădejde,
robi ticăloşi ai morţii2. Şi acea „viaţă veşnică”, noi, oamenii, „am văzut-o cu ochii noştri şi am
pipăit-o cu mâinile noastre”3, iar noi, creştinii, „mărturisim viaţa veşnică” tuturor4.
Fiindcă a trăi în unire cu Domnul Hristos înseamnă a trăi viaţa veşnică chiar aici pe
pământ5. Noi ştim din experienţa proprie că Iisus Hristos este adevăratul Dumnezeu şi viaţa
cea veşnică6. Şi pentru aceasta a venit El în lume: să ni-L arate pe adevăratul Dumnezeu şi
viaţa cea veşnică întru El7. Adevărata şi preacurata dragoste faţă de om constă întru aceasta şi
numai întru aceasta: faptul că Dumnezeu L-a trimis pe Unicul Său Fiu născut în lume ca noi
să putem avea viaţă prin El, şi prin El să vieţuim veşnic. De aceea, cel ce Îl are pe Fiul lui
Dumnezeu are viaţă; cel ce nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţă (I Ioan 5, 12) – unul ca
acesta se află cu totul întru moarte.
Viaţa în unicul, adevăratul Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos este cu adevărat singura
noastră viaţă adevărată, fiindcă ea este cu totul veşnică şi în mod absolut mai puternică decât
moartea. Poate o viaţă care este infestată de microbul morţii şi care sfârşeşte în moarte să fie
numită cu adevărat viaţă? Aşa precum mierea nu este miere atunci când este amestecată cu
otravă, care treptat transformă toată mierea în otravă, la fel şi o viaţă care sfârşeşte în moarte
nu este viaţă.
Nu există capăt sau limită a iubirii Domnului Hristos faţă de om: fiindcă pentru ca noi,
oamenii, să dobândim viaţa veşnică, viaţa care este întru El, şi pentru a vieţui alături de El, nu
ni se cere nimic – nici învăţătură înaltă, nici slavă, nici bogăţie, nici altceva pe care noi să nu-l
avem, ci mai degrabă numai ceea ce fiecare dintre noi poate avea. Şi ce este aceasta? Credinţa
în Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru acest motiv a oferit El neamului omenesc, El, Singurul
Prieten al omului, această minunată veste: Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât L-a dat
pe unicul Său Fiu, astfel încât tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Cel ce
crede în Fiul are viaţă veşnică (Ioan 3, 16–36).
Ca unicul Dumnezeu adevărat Care poate dărui oamenilor ceea ce nici un înger sau om
nu poate dărui, numai Domnul Hristos a avut curajul şi dreptul să le spună tuturor oamenilor:
„adevărat, adevărat vă spun vouă: cel ce crede în Mine are viaţă veşnică” (Ioan 6, 47) şi „unul
ca acesta a trecut deja de la moarte la viaţă” (Ioan 5, 24). Credinţa în Domnul nostru Iisus
Hristos îl uneşte pe om cu Domnul Cel Veşnic Care, după măsura credinţei omului, picură în
sufletul acestuia viaţa veşnică, aşa încât acesta simte şi înţelege că este veşnic.
Şi acest lucru îl simte într-o măsură cu atât mai mare cu cât el vieţuieşte conform cu
credinţa care îi sfinţeşte treptat sufletul, inima, conştiinţa şi întreaga fiinţă prin dumnezeieştile
energii ale harului. După măsura credinţei omului creşte şi sfinţirea propriei sale firi. Şi cu cât
1 Cf. Evrei 2, 14–15.
2 Cf. I Ioan 1, 2.
3 Cf. I Ioan 1, 1.
4 Cf. I Ioan 1, 2.
5 Cf. I Ioan 1, 3.
6 Cf. I Ioan 5, 20.
7 Cf. I Ioan 5, 11.
Părintele Iustin Popovici
18
este un om mai sfânt, cu atât mai puternic şi mai viu este sentimentul propriei sale nemuriri,
precum şi conştiinţa nu numai a propriei sale veşnicii, ci şi a oricărei alte fiinţe.
De fapt, viaţa adevărată a omului începe odată cu credinţa sa în Domnul nostru Iisus
Hristos, care îşi încredinţează tot sufletul, inima, toate puterile Domnului Hristos Care treptat
îl sfinţeşte, îl transfigurează şi-l îndumnezeieşte. Şi prin sfinţire, transfigurare şi îndumnezeire
sunt revărsate asupra sa dumnezeieştile energii ale harului care-i conferă atotputernicul
sentiment, dar şi conştiinţa nemuririi şi veşniciei personale.
În realitate, viaţa noastră este viaţă atât cât este trăită întru Hristos. Şi cu cât este
vieţuită mai mult întru Hristos, cu atât îşi manifestă sfinţenia; cu cât este mai sfântă o viaţă, cu
atât mai nemuritoare şi mai veşnică este aceasta.
Cu totul opus acestui proces este moartea. Ce este moartea? Moartea este păcatul copt;
iar păcatul copt este despărţirea de Dumnezeu, întru Carele singur se află viaţa şi izvorul
vieţii. Acest adevăr este evanghelic şi dumnezeiesc: sfinţenia înseamnă viaţă, păcătoşenia
înseamnă moarte; cucernicia înseamnă viaţă; ateismul înseamnă moarte; credinţa e viaţă,
necredinţa este moarte; Dumnezeu este viaţă, diavolul este moarte.
Moartea este despărţirea de Dumnezeu, iar viaţa este revenirea la Dumnezeu şi
vieţuirea întru Dumnezeu. Credinţa este cu adevărat renaşterea sufletului din letargie, din
moarte: „mort era şi a înviat” (Luca 15, 24). Omul a experiat această înviere a sufletului din
moarte pentru prima oară cu Dumnezeu-omul Hristos şi o experiază permanent în Sfânta Sa
Biserică, întrucât toţi cei ce sunt ai Lui se află în ea. Iar El se dăruieşte pe Sine tuturor
credincioşilor prin Sfintele Taine şi sfintele virtuţi. Acolo unde se află El, nu mai există
moarte: omul acela deja a trecut de la moarte la viaţă.
Odată cu învierea lui Hristos, noi prăznuim dispariţia morţii şi începutul unei vieţi noi,
veşnice8. Adevărata viaţă pe pământ începe într-adevăr de la învierea Mântuitorului, căci nu
se sfârşeşte în moarte. Fără învierea lui Hristos viaţa omenească nu este nimic altceva decât o
lentă decădere care în cele din urmă se sfârşeşte în chip inevitabil cu moartea. Adevărata viaţă
este cea care nu se sfârşeşte cu moartea. Iar o astfel de viaţă a devenit cu putinţă pe pământ
doar odată cu învierea Domnului Hristos, Dumnezeu-omul.
Viaţa este cu adevărat reală doar în Dumnezeu, fiindcă este o viaţă sfântă, şi datorită
acestui lucru este o viaţă nemuritoare. Doar prin credinţa în Domnul Hristos Cel înviat, omul
experiază miracolul cel mai uimitor al existenţei sale: trecerea de la moarte la nemurire, de la
relativ şi trecător la veşnicie, de la iad la cer. Doar atunci se găseşte omul pe sine, îşi află
adevăratul eu, eul său cel veşnic: „Căci mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15,
24).
Ce sunt creştinii? Creştinii sunt purtători de Hristos şi datorită acestui fapt sunt
purtători şi posesori ai vieţii celei veşnice, iar aceasta după măsura credinţei şi a sfinţeniei
care vine din credinţă. Sfinţii sunt creştini desăvârşiţi fiindcă ei au fost sfinţiţi în cel mai înalt
grad prin nevoinţele sfintei credinţe în Domnul Hristos Cel înviat şi pururea fiitor, iar moartea
nu are nici o putere asupra lor. Viaţa lor este cu totul ascunsă în Domnul Hristos, iar pentru
acest motiv, viaţa lor este întru totul viaţa lui Hristos; gândirea lor este în întregime gândirea
lui Hristos, iar modul lor de percepere este cel al lui Hristos. Tot ceea ce au ei este mai întâi al
lui Hristos şi după aceea este al lor. Dacă e vorba de suflet, acesta este mai întâi al lui Hristos
şi mai apoi al lor; dacă e vorba de viaţă, aceasta este mai întâi a lui Hristos şi mai apoi a lor.
În ei nimic nu este al lor, ci în toate şi cu totul ei sunt ai lui Hristos. De aceea Vieţile Sfinţilor
nu reprezintă nimic altceva decât viaţa Domnului nostru Iisus Hristos, repetată în cazul
fiecărui Sfânt într-un grad mai mare sau mai mic, sub o formă sau alta. Mai exact, este viaţa
Domnului Hristos continuată prin sfinţi, viaţa Logosului, a Dumnezeului nostru întrupat, a
Dumnezeu-omului Iisus Hristos care S-a făcut om. Ca om, El ne-a putut dărui şi transmite
viaţa Sa dumnezeiască; ca Dumnezeu, prin viaţa Sa, El ne-a putut sfinţi şi ne-a putut face
nemuritoare şi veşnică viaţa noastră omenească pe pământ. „Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei
ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi” (Evrei 2, 11). Domnul nostru Iisus Hristos a făcut acest
8 Cf. Canonul pascal, cântul 7, cf. Evrei 2, 14, 15, 18.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
19
lucru posibil şi realizabil în lumea noastră din momentul în care El S-a făcut om, a luat trup şi
sânge, şi în acest fel El a devenit Frate al omului, un Frate după trup şi sânge9. După ce S-a
făcut om, rămânând Dumnezeu, Dumnezeu-omul Iisus Hristos a dus pe pământ o viaţă sfântă,
fără de păcat, divino-umană, iar prin această viaţă, prin moarte şi înviere a nimicit pe diavolul
şi domnia sa asupra morţii, şi, prin acest fapt, El a dăruit şi îşi dăruieşte permanent energiile
Sale pline de har celor ce cred în El, aşa încât aceştia să-l poată birui pe diavol, moartea şi
orice ispită10.
Această viaţă divino-umană poate fi aflată în plinătatea ei în Trupul divino-uman al lui
Hristos – Biserica – şi este permanent experiată în Biserică de întreaga comunitate creştină şi
de fiecare credincios în parte după măsura credinţei fiecăruia.
Vieţile sfinţilor sunt de fapt viaţa Dumnezeu-omului Hristos care este revărsată în cei
ce îi urmează Lui şi este experiată de către aceştia în Biserica Lui. Cea mai măruntă parte a
unei astfel de vieţi vine întotdeauna direct de la El, fiindcă El este viaţa11, viaţa infinită,
nesfârşită şi veşnică, care cu puterea Sa dumnezeiască a biruit toate morţile şi înviază din
toate morţile.
După învăţătura Celui Ce este Adevărul Însuşi: „Eu sunt învierea şi viaţa” (Ioan 11,
25), minunatul nostru Domn şi Stăpân care este întru totul „învierea şi viaţa” se află în
Biserica Sa cu întreaga Sa fiinţă ca realitate divino-umană, şi de aceea această realitate nu are
sfârşit.
Viaţa Sa continuă în veci de veci; fiecare creştin face parte din acelaşi trup cu
Hristos12, fiind creştin, fiindcă el trăieşte viaţa divino-umană a acestui Trup al lui Hristos ca
celulă organică a Sa. Cine este creştinul? Creştinul este un om care vieţuieşte prin Hristos şi
întru Hristos.
Porunca Sfintei Scripturi este dumnezeiască: „voi să umblaţi cu vrednicie întru
Domnul” (Col. 1, 10), Cel Care S-a întrupat şi Carele ca Dumnezeu-om a rămas cu totul în
Biserica Sa care vieţuieşte veşnic cu El. Iar „a umbla cu vrednicie întru Domnul” înseamnă a
vieţui după cuvântul Evangheliei lui Hristos. De aceea, această poruncă a Sfintei Scripturi este
şi firească: „Să vă purtaţi numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos” (Filip 1, 27). Viaţa
trăită după învăţăturile Evangheliei, viaţa sfântă, dumnezeiască, reprezintă viaţa normală şi
firească pentru creştini, fiindcă creştinii, după chemarea şi vocaţia lor, sunt sfinţi: această
veste bună o aflăm în Sfintele Scripturi, pe tot parcursul Noului Testament13. A ne sfinţi cu
totul, atât sufleteşte cât şi trupeşte, iată chemarea noastră. Acest lucru nu este o misiune, ci
mai degrabă o regulă a credinţei. Porunca Sfintei Scripturi este limpede şi chiar cu totul
limpede: aşa cum Cel Prea Sfânt Care v-a chemat la credinţă este Atotsfânt, aşa şi voi fiţi
sfinţi întru toate (I Petru 1, 15).
Iar aceasta înseamnă că, după Hristos Cel atotsfânt, Carele după ce S-a întrupat şi S-a
făcut om, a arătat prin viaţa Sa sfinţenia întrupată, şi noi trebuie să arătăm o viaţă sfântă: „Fiţi
sfinţi pentru că Eu sunt Sfânt” (I Petru 1, 16). El are dreptul să poruncească acest lucru
deoarece, după ce S-a făcut om, El Se dăruieşte pe Sine Însuşi tuturor, El, Cel Sfânt, prin
dumnezeieştile energii care sunt necesare unei vieţi sfinte şi cucernice în această lume14.
După ce s-au unit ei înşişi duhovniceşte şi prin har cu Cel Sfânt – Domnul nostru Iisus
Hristos – cu ajutorul credinţei, creştinii înşişi primesc de la El sfintele energii pentru ca ei să
poată duce o viaţă sfântă. Vieţuind lângă Hristos, sfinţii pot face lucrările lui Hristos, fiindcă,
alături de El, ei devin nu numai puternici, ci chiar atotputernici. „Toate le pot întru Hristos,
Cel ce mă întăreşte” (Filip 4, 13). Şi întru aceştia se împlineşte cu adevărat cuvântul că cei ce
cred în El vor face lucrările Sale şi chiar lucruri mai mari decât acestea: „Adevărat, adevărat
9 Cf. Evrei 2, 14–17.
10 Cf. Evrei 2: 14, 15, 18.
11 Cf. Ioan 14, 6; 1, 4.
12 Cf. Efes. 3, 6.
13 Cf. I Tes. 4, 3, 7; Romani 1, 7; I Cor. 1, 2; Efeseni 1, l–18; 2, 19; 5, 3; 6, 18; Filipeni 1,1; 4: 21–22; Col. 1: 2–
4, 12, 22, 26; I Tes. 3, 13; 5. 27; II Tim. 1, 9; Filimon 5, 7; Evrei 3, 1; 6, 10; 13, 24; Iuda 3.
14 Cf. I Tes. 5, 22–23.
Părintele Iustin Popovici
20
zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea
va face” (Ioan 14, 12). Şi, într-adevăr, umbra Sfântului Apostol Petru a vindecat; printr-un
cuvânt, Sfântul Marcu de la Muntele Francic a mişcat şi a oprit un munte...
Atunci când Dumnezeu S-a făcut om, atunci viaţa dumnezeiască a devenit viaţă
omenească, puterea dumnezeiască a devenit putere omenească, adevărul dumnezeiesc a
devenit adevăr omenesc, iar credincioşia divină a devenit credincioşie omenească: tot ceea ce
este al lui Dumnezeu a devenit al omului.
Ce sunt Faptele Sfinţilor Apostolii? Ele sunt fapte ale lui Hristos sau şi mai bine spus
apostolii lucrează aceste fapte prin Hristos Care se află în ei şi lucrează prin ei. Şi ce sunt
vieţile Sfinţilor Apostoli? Ele sunt vieţuirea vieţii lui Hristos care prin Biserică se
împărtăşeşte tuturor credincioşilor următori ai lui Hristos şi care se perpetuează prin ei cu
ajutorul Sfintelor Taine şi ale sfintelor virtuţi?
Şi ce sunt Vieţile Sfinţilor? Ele nu sunt nimic altceva decât un anume fel de continuare
a Faptelor Apostolilor în ei se află aceeaşi Evanghelie, aceeaşi viaţă, aceeaşi credinţă, aceeaşi
veşnicie, aceeaşi putere de Sus, Acelaşi Dumnezeu şi Domn.
Fiindcă „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13, 8). Acelaşi pentru
toţi oamenii din toate timpurile, împărtăşind aceleaşi daruri şi aceleaşi energii dumnezeieşti
tuturor celor ce cred în El. Această perpetuare a tuturor energiilor divine, de viaţă dătătoare, în
Biserica lui Hristos, din veac în veac şi din generaţie în generaţie, constituie într-adevăr
Sfânta Tradiţie vie. Această Sfântă Tradiţie este perpetuată fără întrerupere ca viaţă a harului
în toţi creştinii, întru care prin Sfintele Taine şi sfintele virtuţi Iisus Hristos vieţuieşte prin
Harul Său. El este cu totul prezent în Biserica Sa fiindcă ea reprezintă plinătatea Sa: „plinirea
Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 23).
Dumnezeu-omul Hristos este plinătatea atotdesăvârşită a Dumnezeirii: „căci întru El
sălăşluieşte toată plinătatea Dumnezeirii în trup” (Col. 2, 9). Iar creştinii trebuie, cu ajutorul
Sfintelor Taine şi al sfintelor virtuţi, să se umple cu „toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni
3, 19).
Vieţile Sfinţilor ne înfăţişează acele persoane pline de Hristos Dumnezeu, acele
persoane purtătoare de Hristos, acele persoane sfinte întru care este păstrată şi prin care se
transmite sfânta tradiţie a acelei vieţi pline de har dumnezeiesc. Ea se păstrează şi se transmite
cu ajutorul sfintei vieţuiri evanghelice. Fiindcă vieţile sfinţilor sunt sfinte adevăruri
evanghelice care sunt traduse în viaţa noastră omenească prin har şi nevoinţe ascetice.
Nu există nici un adevăr evanghelic care să nu poată fi tradus în viaţa omului. Toate au
fost rostite de către Hristos Domnul cu un scop: pentru a deveni viaţa noastră, realitatea
noastră, bucuria noastră. Iar sfinţii, toţi, fără excepţie, experiază aceste adevăruri dumnezeieşti
drept punct central al vieţilor lor şi ca esenţă a fiinţei lor.
Pentru acest motiv vieţile sfinţilor sunt o dovadă şi o mărturie a faptului că originea
noastră se află în cer, că noi nu suntem din această lume, ci din aceea, că omul este cu
adevărat om doar în Dumnezeu, că pe pământ omul trăieşte aproape de ceruri, că „pentru noi
cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos”
(Filipeni 3, 20), că sarcina noastră este de a ne face oameni cereşti, hrănindu-ne cu „pâinea
cea cerească” care s-a pogorât pe pământ15. Iar El a pogorât spre a ne hrăni cu veşnicul adevăr
divin, cu veşnicul bine dumnezeiesc, cu veşnica credincioşie divină, cu veşnica iubire
dumnezeiască, cu veşnica viaţă dumnezeiască prin Sfânta Împărtăşanie, prin vieţuirea într-
Unul adevărat Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos16. Cu alte cuvinte, chemarea noastră este
aceea de a ne umple de Domnul nostru Iisus Hristos, de dumnezeieştile Sale energii de viaţă
dătătoare, de a trăi întru Hristos şi de a ne face pe noi înşine hristoşi.
Dacă vei începe această lucrare eşti deja în ceruri, deşi umbli pe pământ; eşti deja în
întregime în Dumnezeu, deşi fiinţa ta a rămas în cadrul limitelor firii omeneşti. Omul care se
hristifică se depăşeşte pe sine ca om, prin Dumnezeu, prin Dumnezeu-omul, întru Care se află
15 Cf. II Petru 1, 3.
16 Cf. Ioan 6, 33, 35, 51.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
21
chipul desăvârşit al omului adevărat, real, deplin, după chipul lui Dumnezeu; şi întru El ne
sunt oferite energiile divine atotbiruitoare, cu ajutorul cărora omul se înalţă deasupra oricărui
păcat, a morţii, a iadului, şi acest lucru are loc prin intermediul Bisericii şi în Biserică, pe care
toate puterile iadului nu o pot birui, fiindcă în ea se află minunatul Dumnezeu-om Domnul
nostru Iisus Hristos, cu toate dumnezeieştile Sale energii, cu adevărurile, realităţile,
desăvârşirile, vieţile şi veşniciile Sale.
Vieţile sfinţilor sunt sfinte mărturii ale minunatei puteri a Domnului nostru Iisus
Hristos. În realitate ele sunt mărturii ale faptelor Apostolilor perpetuate de-a lungul
veacurilor. Sfinţii nu sunt decât sfinţi martori, precum Sfinţii Apostoli care au fost cei dintâi
martori ai cui? Ai Dumnezeu-omului Iisus Hristos; ai lui Hristos răstignit, înviat, înălţat la
ceruri şi veşnic viu; ai atotmântuitoarei Sale Evanghelii care este neîncetat scrisă în sfinte
fapte evanghelice din generaţie în generaţie, fiindcă Domnul Hristos, Carele este pururea
acelaşi, lucrează permanent minuni cu sfânta Sa putere întru sfinţii Săi martori.
Sfinţii Apostoli sunt cei dintâi sfinţi martori ai Domnului Hristos şi ai iconomiei Sale
divino-umane a mântuirii lumii, iar vieţile lor sunt mărturii vii şi nemuritoare ale Evangheliei
Mântuitorului ca viaţă nouă, viaţa harului, sfântă, dumnezeiască, divino-umană şi, de aceea,
pururea minunată şi adevărată, precum şi viaţa Mântuitorului este minunată şi adevărată.
Şi cine sunt creştinii? Creştinii sunt aceia prin care sfânta viaţă divino-umană a lui
Hristos se continuă din generaţie în generaţie până la sfârşitul lumii şi al vremii, iar ei toţi
formează un trup, Trupul lui Hristos – Biserica: ei sunt mădulare ale Trupului lui Hristos, şi
mădulare fiecare în parte unul către altul17. Izvorul dumnezeieştii vieţi nemuritoare a început
să curgă şi curge încă neîncetat din Domnul Hristos şi prin el creştinii curg în viaţa veşnică.
Creştinii sunt Evanghelia lui Hristos perpetuată de-a lungul veacurilor în cadrul
neamului omenesc. În Vieţile Sfinţilor totul este obişnuit ca în Sfânta Evanghelie, dar totul
este extraordinar ca în Sfânta Evanghelie – atât una cât şi cealaltă, întru totul adevărate şi
reale. Şi totul este adevărat şi real prin aceeaşi realitate divino-umană; şi aceeaşi sfântă putere
– divină şi umană – depune mărturie faţă de acest lucru, divină într-un chip atotdesăvârşit şi
umană, de asemenea, într-un chip atotdesăvârşit.
Ce sunt Vieţile Sfinţilor? Iată, noi suntem în ceruri fiindcă pământul se face cer prin
sfinţii lui Dumnezeu. Iată, noi suntem printre îngerii în trup, printre purtătorii de Hristos. Şi
oricine sunt ei, Domnul este cu totul în ei şi cu ei şi printre ei; şi există întregul adevăr divin
veşnic, şi întreaga credincioşie divină veşnică; şi întreaga dragoste divină veşnică şi întreaga
viaţă divină veşnică. Ce sunt Vieţile Sfinţilor? Iată, noi suntem în rai, în care tot ceea ce este
dumnezeiesc, sfânt, nemuritor, veşnic, drept, adevărat şi evanghelic, creşte şi se înmulţeşte.
Fiindcă, prin Cruce, în fiecare dintre sfinţi pomul vieţii nemuritoare, dumnezeieşti, veşnice, a
înflorit şi a adus multă roadă.
Iar Crucea ne duce la cer; ne conduce chiar şi pe noi după tâlharul care, spre
încurajarea noastră, a intrat cel dintâi în rai după Atotsfântul şi dumnezeiescul purtător al
Crucii – Domnul nostru Iisus Hristos – intrând acolo prin crucea pocăinţei.
Ce sunt Vieţile Sfinţilor? Iată, noi ne aflăm în veşnicie: nu mai există timp, fiindcă în
sfinţii lui Dumnezeu domneşte veşnicul adevăr divin, veşnica credincioşie divină, veşnica
iubire divină, veşnica viaţă divină. Şi întru ei nu mai există moarte, fiindcă întreaga lor fiinţă
este plină de învietoarele energii divine ale Domnului Hristos Cel înviat, Singurul Biruitor al
morţii.
Nu mai există moarte în ei, în oamenii sfinţi. Întreaga lor fiinţă este plină de Cel
Singur Nemuritor – Cel Atotveşnic: Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Noi ne aflăm
pe pământ printre singurii nemuritori adevăraţi: ei au biruit moartea, păcatele, patimile,
demonii, iadul. Atunci când ne aflăm cu ei, moartea nu ne poate vătăma, fiindcă ei au biruit-o.
Sfinţii sunt oameni care vieţuiesc pe pământ prin sfintele, veşnicele, dumnezeieştile
adevăruri. De aceea Vieţile Sfinţilor reprezintă, de fapt, Dogmatica aplicată, fiindcă în ei toate
sfintele şi veşnicele adevăruri dogmatice sunt experiate prin toate energiile lor creatoare şi de
17 Cf. Ioan 6: 50, 51, 53–57.
Părintele Iustin Popovici
22
viaţă dătătoare. În Vieţile Sfinţilor se arată cât se poate de limpede faptul că dogmele nu sunt
numai adevăruri ontologice în ele însele şi pentru ele însele, ci că fiecare dintre ele reprezintă
un izvor de viaţă veşnică şi sfântă spiritualitate.
După atotadevărata şi Sfânta Evanghelie a unicului şi de neînlocuitului nostru Domn şi
Mântuitor: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6, 63), căci fiecare
dintre ele revarsă din sine o putere mântuitoare, sfinţitoare, plină de har, de viaţă dătătoare şi
transfiguratoare. Fără adevărul Sfânt al Sfintei Treimi, noi nu ne împărtăşim din acea putere
ce se revarsă din Sfânta Treime şi pe care noi o dobândim prin credinţă, putere care ne dă
viaţă, ne sfinţeşte, ne îndumnezeieşte şi ne mântuieşte. Fără sfântul adevăr cu privire la
Dumnezeu-omul Hristos, nu există mântuire pentru om, fiindcă din acesta, atunci când el este
experiat de către om, izvorăşte acea putere mântuitoare care ne scapă de păcat, de moarte, de
diavol. Iar pentru acest Sfânt adevăr cu privire la Dumnezeul-om, nu dau, oare, mărturie
vieţile a nenumăraţi sfinţi cât se poate de limpede şi de evident? Fiindcă sfinţii sunt sfinţi prin
însuşi faptul că ei Îl experiază în întregime pe Domnul Iisus Hristos drept suflet al sufletului
lor, drept conştiinţă a conştiinţei lor, drept minte a minţii lor, fiinţă a fiinţei lor, drept viaţă a
vieţii lor. Şi fiecare dintre ei, laolaltă cu Sfântul Apostol Pavel, rosteşte cu tărie adevărul: „Nu
mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20).
Cercetaţi cu atenţie vieţile sfinţilor, fiindcă din toate acestea izvorăşte puterea
mântuitoare, de viaţă dătătoare şi plină de har a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, care îi
călăuzeşte şi îi conduce dintr-o nevoinţă într-alta, dintr-o virtute în alta, de la biruinţa asupra
păcatului la biruinţa asupra morţii, de la biruinţa asupra morţii la biruinţa asupra diavolului,
aducându-i la bucuria duhovnicească, dincolo de care nu mai există nici întristare, nici
suspin18, ci mai degrabă totul este doar „bucurie şi pace în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17),
bucurie şi pace ce provin din biruinţa dobândită asupra tuturor păcatelor, patimilor, morţii şi
asupra tuturor duhurilor rele.
Şi toate acestea, fără îndoială, reprezintă o mărturie vie şi practică a sfintei dogme
referitoare la Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu cu adevărat „mai cinstită decât heruvimii
şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”, sfântă dogmă pe care sfinţii, prin credinţă, o
poartă în inimile lor şi prin care ei vieţuiesc cu o dragoste fierbinte. Şi iarăşi, dacă doreşti una,
două sau mii de dovezi incontestabile ale naturii celei de viaţă dătătoare a Atotcinstitei Cruci a
Domnului, şi odată cu ea o confirmare experimentală a prea adevăratei sfinte dogme a
mântuitoarei morţi a Mântuitorului pe Cruce, atunci porneşte la drum cu credinţă, precum toţi
sfinţii laolaltă; puterea Crucii este arma atotbiruitoare cu care ei îi înving pe toţi vrăjmaşii
văzuţi şi nevăzuţi ai mântuirii lor. Mai mult, vei vedea Crucea în întreaga lor fiinţă: în sufletul
lor, în inima lor, în conştiinţa, mintea, voinţa şi trupul lor şi, în fiecare dintre ei, vei afla un
izvor nesecat de putere mântuitoare şi atotsfinţitoare care negreşit îi conduce din desăvârşire
în desăvârşire şi din bucurie în bucurie, până când, în cele din urmă, aceasta îi conduce în
veşnica Împărăţie a Cerurilor, acolo unde se află neîncetata bucurie a celor ce prăznuiesc, în
infinita desfătare a celor ce văd frumuseţea de negrăit a chipului Celui Atotsfânt al Domnului
nostru Iisus Hristos19.
Dar nu numai dogmele mai sus pomenite sunt experiate de Vieţile Sfinţilor, ci toate
celelalte sfinte dogme: ale Bisericii, ale harului, ale Sfintelor Taine, ale sfintelor virtuţi, a
omului, păcatului, a sfintelor moaşte, a sfintelor icoane, a vieţii de dincolo de mormânt şi a
oricărui alt lucru ce constituie iconomia divino-umană a mântuirii.
Da, Vieţile Sfinţilor reprezintă dogmatica experimentală, experiată prin viaţa sfântă a
sfinţilor lui Dumnezeu. În plus, Vieţile Sfinţilor cuprind în ele însele etica ortodoxă în
deplinătatea sa, moralitatea ortodoxă în deplină strălucire a sublimităţii sale divino-umane şi a
naturii sale nemuritoare, de viaţă dătătoare. În ele este arătat şi dovedit, într-un mod absolut
convingător, faptul că Sfintele Taine reprezintă izvorul sfintelor virtuţi; faptul că sfintele
virtuţi sunt rodul Sfintelor Taine, fiind născute din ele; acestea se dezvoltă cu ajutorul lor, sunt
18 I Cor. 12: 27, 12–14; 10, 17; Rom. 12, 5; Efes. 3, 6.
19 Cf. Condacului pentru sufletele celor adormiţi întru dreapta credinţă. (n. tr. lb. engl.)
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
23
hrănite de ele, devin nemuritoare prin ele, vieţuiesc veşnic prin ele. Toate legile morale divine
îşi au izvorul în Sfintele Taine şi sunt împlinite prin sfintele virtuţi.
Din acest motiv, vieţile sfinţilor sunt într-adevăr etica aplicată, trăită. De fapt, vieţile
sfinţilor dovedesc fără tăgadă faptul că etica nu este altceva decât Dogmatică aplicată.
Întreaga viaţă a sfinţilor constă din Sfintele Taine şi sfintele virtuţi, iar acestea sunt daruri ale
Sfântului Duh care plineşte toate în toţi (I Cor. 12, 4; 6; 11).
Şi ce altceva sunt vieţile sfinţilor decât singura ştiinţă pedagogică ortodoxă, fiindcă în
ele, într-un număr nesfârşit de căi evanghelice, care sunt pe deplin folosite prin experienţa
multor secole de creştinism, se arată felul în care personalitatea umană desăvârşită, omul
complet, ideal, este formată şi modelată, şi se arată de asemenea modul în care, cu ajutorul
Sfintelor Taine şi al sfintelor virtuţi în cadrul Bisericii lui Hristos, el creşte până la „starea
bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”20. Iar aceasta este cu adevărat
idealul pedagogic al Evangheliei, singurul ideal pedagogic demn de o fiinţă făcută după chipul
lui Dumnezeu, aşa cum este omul, şi care este afirmat de Evanghelia Domnului nostru Iisus
Hristos, iar mai apoi împlinit în Sfinţii Apostoli şi în ceilalţi sfinţi ai lui Dumnezeu. În acelaşi
timp, fără Dumnezeu-omul Hristos şi în afara Sa, cu orice alt ideal pedagogic, omul rămâne
pentru totdeauna o fiinţă incompletă, o biată fiinţă nenorocită care merită toate lacrimile din
lume.
Dacă vreţi, Vieţile Sfinţilor sunt un fel de Enciclopedie Ortodoxă. În ele poate fi aflat
tot ceea ce este necesar pentru sufletul care înfometează şi însetează după credincioşia veşnică
şi adevărul veşnic în această viaţă, şi care înfometează şi însetează după nemurirea divină şi
viaţa veşnică. Dacă credinţa este cea de care ai nevoie, acolo o vei afla din abundenţă, iar tu îţi
vei hrăni sufletul cu hrană care nu-l va mai înfometa niciodată.
Dacă ai nevoie de dragoste, adevăr, credincioşie, nădejde, umilinţă, smerenie,
pocăinţă, rugăciune sau oricare alta virtute sau nevoinţă, în ele, în Vieţile Sfinţilor, vei afla un
număr infinit de sfinţi dascăli pentru orice fel de nevoinţă ascetică şi vei dobândi ajutor haric
pentru orice fel de virtute.
Dacă pătimeşti pentru credinţa ta în Hristos, Vieţile Sfinţilor te vor mângâia şi te vor
încuraja, făcându-te îndrăzneţ şi dându-ţi aripi, iar necazurile ţi se vor preschimba în bucurie.
Dacă te afli cumva în vreo ispită. Vieţile Sfinţilor te vor ajuta s-o birui şi acum şi totdeauna.
Dacă eşti primejduit de vrăjmaşii nevăzuţi ai mântuirii, Vieţile Sfinţilor te vor înarma
cu „toate armele lui Dumnezeu21, iar tu îi vei zdrobi pe toţi acum şi pururea şi pe tot parcursul
vieţii tale. Dacă te afli în mijlocul vrăjmaşilor şi persecutorilor văzuţi ai Bisericii lui Hristos,
Vieţile Sfinţilor îţi vor oferi curajul şi tăria de mărturisitor, şi atunci îl vei mărturisi fără teamă
pe Unul adevărat Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos pretutindeni, şi cu îndrăzneală vei rămâne
neclintit pe meterezele adevărului Evangheliilor Sale până la moarte, şi te vei simţi mai tare
ca moartea şi decât toţi vrăjmaşii cei văzuţi ai lui Hristos; şi, fiind torturat pentru Hristos, vei
striga cu bucurie numele Său Cel Atotsfânt, simţind din toată inima că viaţa ta este în ceruri,
ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, cu totul deasupra morţii”22.
În Vieţile Sfinţilor sunt arătate numeroase, dar, întotdeauna, sigure căi de mântuire,
iluminare, sfinţire, transfigurare, „hristificare”, îndumnezeire; sunt arătate toate căile prin care
omul biruie păcatul, orice păcat, orice patimă, moartea, diavolul. Există acolo un remediu
pentru orice păcat: vindecare pentru orice patimă, înviere din orice fel de moarte, eliberare de
tirania oricărui demon, mântuire din toate relele.
Nu există nici o patimă, nici un păcat pentru care Vieţile Sfinţilor să nu arate felul în
care patima sau păcatul respectiv pot fi biruite, mortificate, dezrădăcinate. În ele se
demonstrează limpede şi clar că nu există nici un fel de moarte spirituală din care omul să nu
poată fi înviat prin dumnezeiasca putere a Domnului Hristos Cel înviat şi înălţat la ceruri; nu
20 Cf. celei dintâi rugăciuni de dimineaţă a Sfântului Vasile cel Mare şi celei dintâi rugăciuni de mulţumire de
după Sfânta Împărtăşanie.
21 Cf. Efes. 6, 11, 13.
22 Cf. Col. 3, 3.
Părintele Iustin Popovici
24
există tulburare, nenorocire sau suferinţă pe care Domnul să nu o schimbe, fie treptat, fie
deodată, într-o bucurie liniştită, plină de căinţă, datorită credinţei în El.
Şi există, iarăşi în Vieţile Sfinţilor nenumărate exemple de întărire sufletească despre
felul în care un păcătos devine drept: felul în care un hoţ, un escroc, un beţiv, un desfrânat, un
ucigaş, un preadesfrânat devine un sfânt – sunt multe, multe exemple de acest fel în Vieţile
Sfinţilor; despre felul în care un om egoist, necredincios, ateu, mândru, zgârcit, pătimaş, rău,
viclean, depravat, mânios, zavistnic, certăreţ, răutăcios, invidios, răufăcător, lăudăros, plin de
slavă deşartă, nemilos, lacom, devine om al lui Dumnezeu – sunt multe, multe exemple de
acest fel în Vieţile Sfinţilor.
Tot astfel, în Vieţile Sfinţilor sunt foarte multe exemple minunate despre felul în care
un tânăr devine un tânăr sfânt, o fecioară se sfinţeşte, un bătrân sau o bătrână se sfinţesc, un
copil devine un copil sfânt, părinţii devin sfinţi, fiii şi fiicele se sfinţesc, o familie se sfinţeşte,
o comunitate devine sfântă, un preot sau un episcop devin sfinţi, un cioban devine sfânt, un
ţăran devine sfânt, un împărat se sfinţeşte, un văcar devine sfânt, un muncitor sau un
judecător, un profesor sau un educator, un soldat sau un ofiţer, un conducător sau un scriitor,
un negustor sau un monah, un arhitect sau un medic, un perceptor sau un elev, un meşteşugar
sau un filosof, un cercetător sau un om de stat, un ministru sau un om sărman, un bogătaş sau
un sclav, un moşier, un om de litere, un artist, doi oameni căsătoriţi, se sfinţesc cu toţii...
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
25
EDUCAŢIA TEANDRICĂ ŞI UMANISTĂ
Existenţa educaţiei ne descoperă faptul că omul este o fiinţă incompletă şi
nedesăvârşită, aşa cum s-a observat şi continuă să se observe din experienţa neamului
omenesc. Toate filosofiile, toate religiile, ştiinţele şi multele civilizaţii dau mărturie asupra
acestui lucru.
Omul este o fiinţă care trebuie desăvârşită şi împlinită. De aceea, scopul principal al
educaţiei este acela de a-l desăvârşi şi împlini pe om. De îndată, însă, se ridică următoarea
întrebare inevitabilă: cu ce anume poate fi desăvârşit şi împlinit omul?
Observat din orice latură, omul este, după esenţa sa, „deschis” altor fiinţe şi altor lumi.
El nu este în nici un fel acea monadă închisă a lui Leibniz. Cu întreaga sa fiinţă, atât cu eul
său natural, cât şi cu cel psihic, omul împlineşte, conştient sau subconştient, voit sau
instinctiv, imensa şi neînţeleasa reţea de viaţă ce înconjoară întreaga lume. Educaţia, dacă se
doreşte a fi cu adevărat umană, trebuie să înceapă de la faptele observabile, precum şi de la
principiile logice fundamentale. Existenţa, în decursul istoriei umanităţii, a căutării a ceea ce
este desăvârşit şi împlinit dă naştere în conştiinţa noastră la întrebarea: cine este acea fiinţă
umană desăvârşită şi împlinită? Nu cumva Platon? Dar el, cu adevărat, din pricina profundei
cunoaşteri a propriilor sale neîmpliniri şi slăbiciuni, nu a avut decât o sete neostoită faţă de
lumile de sus, lumile ideilor şi idealurilor veşnice. Aceasta înseamnă că el nu este un om
desăvârşit şi împlinit.
Nu cumva Buddha este desăvârşit? Dar Buddha, fiind persecutat de cumplitele şi
nemiloasele sentimente ale nedesăvârşirii omeneşti, şi-a transferat toate dorinţele sale de
desăvârşire ale fiinţei umane către lumea transcendentă – către o lume a apatiei şi
insensibilităţii, adică spre Nirvana. Deci, nici el nu este un om desăvârşit şi împlinit.
Nu cumva Moise? Totuşi, chiar şi Moise, apăsat de teribilele nenorociri ale poporului
său şi de propria sa slăbiciune, a continuat să caute ajutor de la cer. Într-adevăr, amărăciunea
din adâncul fiinţei sale este îndulcită de viziuni profetice cu privire la venirea Mesiei şi
Mântuitorului. Acest lucru înseamnă că nici el nu este om desăvârşit şi împlinit.
Nu cumva Mahomed? Dar Mahomed, fiind torturat de iadul său însetat de sânge şi de
paradisul său senzorial, străbate această planetă împlinindu-şi prin foc şi sabie visele sale
profetice, călcând în picioare cu un entuziasm fanatic peste cadavrele „necredincioşilor”.
Aşadar, nici el nu este omul desăvârşit şi împlinit.
Nu cumva Kant? Dar Kant, chinuit şi el de nedesăvârşirea şi neîmplinirea fiinţei
umane, a transferat tot ceea ce este uman din hotarele strâmte ale raţionalismului în abisul
supraraţionalismului. „Das Ding an Sich”, lăsându-se pradă neprevăzutului, necunoscutului şi
înfiorătorului. Deci („Lucrul în sine”) nu este un om desăvârşit şi împlinit.
Nu cumva Shakespeare? El, în setea sa de nepotolit faţă de desăvârşire şi împlinire, a
dus o viaţă cu totul nedesăvârşită şi neîmplinită, de o covârşitoare tragedie. El l-a călăuzit pe
om către lumile de sus şi totuşi l-a lăsat în drum, uimit şi consternat. Prin urmare, nici el nu e
un om desăvârşit şi împlinit. Nu cumva Goethe? Experiind drama fiinţei umane în toată
profunzimea ei, în care Mefistofel joacă rolul de căpetenie, Goethe, cu strigătul său de
muribund, „Lumină, mai multă lumină”, ne-a arătat limpede cât de nefericită i-a fost plecarea
din această lume către lumea cealaltă. Aşadar, nici el nu a fost un om desăvârşit şi împlinit.
Nu cumva Tolstoi? Totuşi, în permanenta şi neînduplecata sa luptă cu nedesăvârşirea
şi neîmplinirea, el a ajuns la o asemenea agitaţie spirituală, încât, cu puţin timp înaintea morţii
sale, într-o stare de nesuportată agonie a sufletului, el a fugit din casă, voind parcă să scape de
sine, de trista nedesăvârşire şi de tragica neîmplinire a propriei sale fiinţe. Deci, nici el nu este
un om desăvârşit şi împlinit. Nu cumva Nietzsche? Dar din pricina sentimentului vulcanic al
tragicei nedesăvârşiri şi a insuportabilei neîmpliniri a fiinţei umane în toate dimensiunile şi
Părintele Iustin Popovici
26
realităţile acestei lumi, precum şi din pricina nepotolitei sale doriri a unui om mai înalt şi mai
desăvârşit, Nietzsche a înnebunit! Prin urmare, nici Nietzsche nu este un om desăvârşit şi
împlinit.
Şi aşa mai departe, de la primul şi până la ultimul om: o întristătoare paradă de oameni
nedesăvârşiţi şi neîmpliniţi. Totuşi, în mijlocul lor stă Cel Care avea plinătatea tainei,
minunatul Dumnezeu-om: dumnezeieşte desăvârşit şi cu adevărat om. Bunătatea Sa
omenească este dumnezeieşte desăvârşită şi împlinită; dragostea Sa omenească este
dumnezeieşte desăvârşită şi împlinită; la fel este şi credincioşia Sa şi mila Sa, compasiunea Sa
şi nemurirea Sa, veşnicia şi frumuseţea Sa: toate sunt omeneşte reale, dar şi dumnezeieşte
desăvârşite şi împlinite. Nimic nu este de domeniul miracolului, fiindcă El a transformat tot
omenescul în dumnezeiesc; El a completat şi a desăvârşit totul prin intermediul divinului.
Într-un cuvânt, întru El, întregul om este dumnezeieşte desăvârşit şi mai împlinit.
Nu credeţi acest lucru? Încercaţi să vă imaginaţi un Dumnezeu mai desăvârşit decât
Hristos sau un om mai desăvârşit decât El.
Acest lucru nu-l veţi putea face întrucât nici mintea individuală şi nici cea obştească a
omului nu-şi pot imagina un Dumnezeu mai desăvârşit decât Hristos, şi nici un om mai
desăvârşit decât El. Un lucru şi mai important este acela că întreaga desăvârşire dumnezeiască
este din punct de vedere omenesc reală şi concretă întru Hristos. Nu există un singur bine
desăvârşit sau un adevăr desăvârşit, ori o frumuseţe desăvârşită care să nu fie întrupată în
Persoana Sa sau împlinită în viaţa Sa. Datorită tuturor acestor lucruri, El este cu adevărat
omul desăvârşit şi împlinit, Cel pe care neamul omenesc, mintea omenească, inima omului, Lau
căutat printre atâtea nenumărate religii şi filosofii, printre ştiinţe, arte şi civilizaţii.
Dacă aplicăm această concluzie la domeniul educaţiei am putea spune: Hristos este
omul ideal pe Care educaţia omenească îl caută ca pe un adevărat ţel, sens şi ideal al său. Cu
El şi din El noi ştim ceea ce formează omul adevărat. În El avem prototipul după care fiecare
fiinţă umană se poate transforma într-un om cu adevărat bun, drept, desăvârşit şi împlinit.
Acest lucru este posibil fără greutăţi mari şi de nebiruit, fiindcă, în fiecare nevoinţă, El îşi
oferă dumnezeieştile Sale puteri pentru ca omul să poată dobândi toată bunătatea Sa.
Ai sentimentul că noi ne aflăm deja pe calea principală a filosofiei divino-umane a
educaţiei. Daţi atenţie cu seriozitate şi obiectivitate structurii interne a acestei educaţii. Planul,
materialele, programa, sufletul şi duhul sunt toate după Evanghelie – ele sunt toate divinoumane.
Valorile sunt dumnezeieşti şi metodele sunt focalizate pe Evanghelii. Dumnezeu
ocupă întotdeauna locul cel dintâi, omul pe cel de-al doilea. Omul trăieşte şi gândeşte, simte şi
lucrează pentru Dumnezeu. Aceasta înseamnă că omul este iluminat de către Dumnezeu. Aici,
într-adevăr, nu se pune problema vreunui anume Dumnezeu abstract, supraceresc, al lui
Platon sau Kant, ci a unui Dumnezeu de o realitate pământească concretă, a unui Dumnezeu
care S-a făcut om şi insuflă în toate categoriile omeneşti tot ceea ce este dumnezeiesc,
nemuritor şi veşnic. Prin urmare, doar El între oameni, şi anume Dumnezeu-omul Hristos, a
avut dreptul de a fi căutat drept model al desăvârşirii dumnezeieşti („Fiţi, dar, voi desăvârşiţi,
precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” – Mt. 5, 48) şi a aşeza dumnezeiasca
desăvârşire drept ţel al vieţii şi al tuturor strădaniilor omeneşti. Făcând acest lucru, El le oferă
oamenilor în acelaşi timp toate mijloacele necesare şi întreaga putere necesară cu care să
poată realiza acest ţel al dobândirii dumnezeieştii desăvârşiri.
Care sunt aceste mijloace? Sfintele virtuţi îndreptate către Evanghelii: credinţa şi
dragostea, postul şi rugăciunea, smerenia şi umilinţa, compasiunea şi bunătatea, nădejdea şi
răbdarea, adevărul şi dreptatea. Punerea în practică a acestor virtuţi creează un om Sfânt,
adică un om desăvârşit şi împlinit. Un astfel de om cunoaşte sensul adevărat al lumii şi al
vieţii, iar el trăieşte cu întreaga sa fiinţă îndreptat spre realizarea scopului său dat în câmpul
activităţii omeneşti. Format prin sfintele virtuţi, un astfel de om dobândeşte neîncetat în
existenţa sa toate puterile nemuritoare ale veşnicului Dumnezeu-om. Astfel, deja din această
viaţă se simte nemuritor şi veşnic; de aceea el vede în orice om o fiinţă nemuritoare şi
veşnică.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
27
Virtuţile evanghelice sunt purtătoarele luminii dumnezeieşti; fiecare dintre ele insuflă
în om o rază de lumină. Drept consecinţă a acestui lucru, Sfântul iradiază, iluminează şi
îndreptează. El poartă în sine „Lumina lumii”; această lumină iluminează întreaga lume aşa
încât şi el să-i poată vedea sensul şi valoarea sa veşnică. Lumina lumii este în acelaşi timp
„lumina vieţii”. Ea iluminează calea ce conduce la nemurire şi la viaţa veşnică. În lumea
noastră omenească, lumina şi viaţa sunt sinonime, aşa cum sunt întunericul şi moartea. Sfinţii
Bisericii Ortodoxe a lui Dumnezeu sunt o dovadă a ceea ce s-a spus mai înainte.
Educaţia şi practica vieţii nu reprezintă nimic altceva decât prelungirea şi iradierea
sfinţeniei. Sfântul emite lumină şi datorită acestui lucru el iluminează şi educă. Educaţia
presupune sfinţenia în întreaga sa fiinţă. Adevărata educaţie ne-o oferă, de fapt, sfântul. Fără
sfinţi nu există adevăraţi dascăli şi educatori. Nici nu există adevărată educaţie fără sfinţenie.
Fără de lumină nu există iluminare. Sfinţenia este sfinţenie prin intermediul dumnezeieştii
lumini.
Adevărata educaţie şi adevărata iluminare nu sunt nimic altceva decât o iradiere a
sfinţeniei; doar sfinţii sunt cu adevărat iluminaţi. Sfinţenia trăieşte şi respiră prin lumină,
strălucind şi învăţând în acelaşi timp. Există, prin urmare, o identitate comună sfinţeniei şi
iluminării. Cu adevărat, deci, educaţia înseamnă iluminare – prin sfinţirea în Duhul Sfânt care
este vehicolul şi creatorul sfinţeniei şi al luminii cunoştinţei. Sfinţii, întrucât ei sunt sfinţiţi şi
iluminaţi de Duhul Sfânt, sunt şi adevăraţi dascăli şi educatori.
Educaţia fără sfinţenie, şi anume educaţia fără sfinţirea de către Duhul Sfânt, şi fără
desăvârşirea şi împlinirea omului prin Dumnezeu-omul Hristos, adică educaţia ateistă, a
influenţat Europa, ducând la idolatria umanistă. Nu este important dacă această idolatrie se
manifestă prin divinizarea papei sau a culturii, ştiinţei, civilizaţiei, artelor, politicii, modei.
Pretutindeni obiectivul principal este acela de a structura omul, societatea şi lumea fără
Dumnezeu, fără Hristos. Acest lucru este valabil şi în ceea ce priveşte educaţia. În acest caz,
principalul obiectiv este acela de a ilumina omul şi umanitatea fără Hristos, fără Dumnezeu.
În această direcţie, educaţia umanistă se ocupă de crearea omului nou. Planul în ceea ce
priveşte acest om nou este simplu: Hristos nu poate exista în omul cel nou. Europa s-a dedicat
cu totul acestei preocupări şi a început să creeze noul om fără Dumnezeu, societatea fără
Dumnezeu, umanitatea fără Dumnezeu.
Renaşterea umpluse multe inimi cu nădejde. Acesta era un lucru firesc întrucât
europeanul se ofilise la umbra Vaticanului. Prin filosofia sa scolastică, iluzorie, şi prin
iezuitismul lui sălbatic în etică, Vaticanul secase forţele vitale, creatoare ale europeanului.
Prin urmare, reînnoirea europeanului cu duhul umanist al Greciei antice a fost socotit ca fiind
de o importanţă vitală pentru a împiedica moartea sa iminentă. Pentru a se putea realiza acest
lucru era necesar ca europeanul să fie îndepărtat de Hristos şi să fie ruptă orice legătură a sa
cu lumea nevăzută. Rousseau a luat multe lucruri din natură şi le-a aplicat omului. De îndată
se naşte următoarea întrebare: ce anume formează natura umană? Simţurile, răspunde filosofia
empirică a lui Locke şi Hume. Întreaga natură umană se rezumă la simţuri.
Omul, care este în chip esenţial definit prin simţuri, este foarte primitiv şi grosolan.
Din această pricină, filosofia raţionalistă a lui Descartes şi Kant propune un nou tip uman:
omul ca intelect. Omul este, mai presus de orice, o fiinţă raţională. Orice altceva din el este
fără importanţă, în afara raţiunii care deţine supremaţia în cadrul fiinţei sale. Totuşi,
voliţioniştii, în frunte cu Schopenhauer şi Styerner susţin că a fost omis elementul cel mai
important din om. Esenţa umană nu poate fi rezumată nici la simţuri şi nici la raţiune, întrucât
el nu poate fi definit de către acestea. Mai degrabă, voinţa este cea care îl defineşte în chip
esenţial. Într-adevăr, susţin ei, omul definit de către voinţă este omul adevărat; el este omul
cel nou.
După aceea, Europa a fost îndreptată spre căutarea omului celui nou printre creaturile
inferioare pentru ca, bazându-se pe filiaţia cu regnul animal, să creeze omul fără de
Dumnezeu. S-au auzit multe strigăte de bucurie atunci când a fost pronunţată ipoteza originii
omului din maimuţă şi alte mamifere. Nietzsche, cu furtunile şi cutremurele sale, a năvălit în
Părintele Iustin Popovici
28
universul gândirii distructive a Europei. Cu patimă profetică şi cu ardoare poetică, el a avansat
lumii evanghelia sa cu privire la om. Mai înflăcărat în gânduri decât în simţurile sale, el a
extrapolat din voliţionismul lui Darwin concluzia îndrăzneaţă, dar logică: dacă maimuţa
reprezintă legătura de tranziţie către om, de ce oare nu poate fi omul legătura de tranziţie către
supraom? Într-adevăr, omul este o fiinţă care stă între victorie şi păcat. „Ce reprezintă
maimuţa faţă de om? Este un obiect de ruşine şi de ocară. Acelaşi lucru este valabil în ceea ce
priveşte relaţia dintre om şi supraom: ruşine şi ocară”. Supraomul este raţiunea pământului şi
scopul istoriei.
Din ce oare este constituit supraomul? El este format din patru elemente şi principii.
Cel dintâi este nevoia sa de a-L ucide pe Dumnezeu. „O, tu, supraomule, spune Zarathustra,
adresându-se ucenicilor săi, Dumnezeu a însemnat cel mai mare pericol pentru voi”. Dar nu
vă temeţi, Dumnezeu a murit, afirmă Zarathustra şi nu mai există nici un pericol pentru voi şi
nici un fel de obstacole în calea supraomului. Cel de-al doilea element şi principiu este acela
că nu trebuie să existe milă faţă de aproapele; orice s-ar întâmpla trebuie să ne comportăm ca
nişte simpli spectatori. Al treilea, şi cel mai important, îl reprezintă dorinţa iresponsabilă şi
neîndurătoare pentru putere. În fine, pentru supraom totul este îngăduit. Pentru el nu există
nici bine, nici rău; el trăieşte dincolo de bine şi de rău, dincolo de adevăr şi eroare, dincolo de
conştiinţă şi responsabilitate. Aici sfârşeşte drama umanismului: ea a creat omul nou,
supraomul!
De la embrionul lui Rousseau, umanismul a evoluat până la supraom. Dar care este
esenţa supraomului? Din ce material este el creat? Doar dintr-un instinct; din instinctul de
autoconservare. Dacă nu este cu putinţă ca nici măcar cea mai neînsemnată insectă să posede
doar un singur instinct, cum este oare cu putinţă acest lucru în cazul celei mai complexe fiinţe
de pe faţa pământului, adică omul? Aici, în întreg regnul animal, unde există peste 600.000 de
specii, nu există nici măcar un ţânţar care să posede doar un singur instinct, chiar dacă acesta
ar fi instinctul autoconservării.
În ciuda tuturor evidenţelor, Nietzsche afirmă că supraomul are un singur instinct. Iată
că, de fapt, supraomul său este în realitate un subom, adică o fiinţă non umană. Dacă vreţi,
supraomul reprezintă cea mai teribilă caricatură a omului de pe această întunecată planetă. Tot
ceea ce este valabil pentru supraom este valabil şi pentru toţi strămoşii şi descendenţii săi
umanişti. Astfel, omul natural al lui Rouseau nu este altceva decât un semiom, fiindcă tot ceea
ce este supranatural i-a fost luat. Acest om este identic cu subomul, întrucât în el toate relele
anormale care au fost susţinute şi alimentate de către educaţia şi pregătirea umanistă s-au
rezolvat fără vreun obstacol în el.
Cât despre Locke, omul este format din simţurile sale. O singură latură a omului a fost
luată drept clement constituent al omului întreg. Şi aici avem de-a face cu un subom şi un nou
monstru omenesc. Ce reprezintă simţurile fără suflet decât o vioară cu cinci corzi fără
violonist? Cine este omul raţiunii pentru Kant? Încă o dată, un fragment din om este socotit
drept omul total. Unde este lumea, infinitul univers al simţurilor şi sentimentelor omeneşti,
acolo unde se află atât paradisul, cât şi iadul nostru?
Este cu putinţă ca omul să fie om fără ele? Nu, desigur că nu. Prin urmare, omul lui
Kant este doar o caricatură de om. Cât despre omul voinţei conceput de Schopenhauer şi
Nietzsche, ce asemănare are acesta cu omul? Unde este sufletul cu nemărginirea lui, cu
conştiinţa lui şi cu compasiunile lui? Fără toate acestea poate omul să fie om? O, şi acesta este
o caricatură de om, o nouă caricatură! Iată, deci, înfăţişarea umanistă a omului nou: semiuman
lângă semi-uman, subuman lângă subuman, non omenesc lângă non omenesc – adică o
caricatură lângă o altă caricatură, oameni nesemnificativi alături de oameni nesemnificativi.
Nu observaţi oare faptul că educaţia umanistă europeană a creat doar oameni caricaturali şi cu
ei a populat întreaga Europă?
Un biet omuleţ este omul natural al lui Rousseau, un om neîmplinit este cel al logicii şi
cu totul de ocară este supraomul. Pretutindeni afli un om subdezvoltat, fragmente şi părticele
de om. Ceea ce nu găseşti nicăieri este un om întreg şi complet! Ne aflăm în faţa unui obstacol
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
29
tragic: omul european este fără de Dumnezeu; el a degenerat din pricina educaţiei sale
umaniste şi a devenit un om josnic şi nesemnificativ! Avem nevoie de un nou prooroc
Ieremia, şi de o nouă plângere: omul european şi-a încheiat misiunea şi a creat un om nou fără
de Dumnezeu şi fără suflet. Dar poate fi găsit acest om nou, acest supraom? Iată, el nu există
ca individ, ci mai degrabă ca o putere colectivă care devastează Europa (şi nu numai Europa)
prin educaţia umanistă şi cultura umanistă, prin arta umanistă şi civilizaţia umanistă. Astfel a
fost creat un anume tip de om european, şi anume „omul maşină", „omul constructor", „omul
tehnic”.
Acest om este fără Dumnezeu şi fără suflet. Cu alte cuvinte, el este un om-robot
despiritualizat şi lipsit de Creatorul său. Robotul este robot tocmai fiindcă el nu îl recunoaşte
pe Dumnezeu şi cunoaşte sufletul. Ştiţi ce anume îl poate ajuta cu adevărat? Doar aşa numita
psihologie fără suflet, adică ştiinţa europeană despre suflet, care nu recunoaşte sufletul! Există
oare ceva mai paradoxal? De fapt, acest paradox se întâmplă să fie palatul cel mai inaccesibil
unde vieţuieşte majestatea sa divină: psihologia umanistă europeană (Psychologie ohne seele).
Aceasta este zeitatea infailibilă pe care nenumăraţi roboţi o venerează astăzi. Iată, deci, cum sa
transformat Europa într-un laborator de roboţi din vremea Renaşterii şi până în ziua de azi.
Cu adevărat robotul este tipul de om cel mai nenorocit. Cine are ochi de văzut, să
vadă; un om mai nenorocit, mai urât şi mai inuman decât robotul european nu există pe
această planetă. Ruşinea şi ocara, veşnica ruşine şi ocară să cadă asupra Europei pentru „noul
om” pe care l-a creat, un om fără Dumnezeu şi fără suflet, omul-robot. Întrucât acest om L-a
ucis atât pe Dumnezeu, cât şi sufletul din el, tipul de om european comite un adevărat suicid.
Suicidul este, de fapt, rezultatul inevitabil al uciderii lui Dumnezeu. Educaţia fără Dumnezeu
a dus Europa şi întreaga lume într-un asemenea întuneric desăvârşit, întuneric pe care
umanitatea nu l-a mai cunoscut vreodată. În acest întuneric nimeni nu recunoaşte pe cineva
drept fratele său!
Ce alt ţel are educaţia în afara celui de a-l ilumina pe om, de a-i ilumina toate abisurile
şi toate prăpăstiile din el şi de a alunga tot întunericul din el. Dacă omul este fără Hristos, fără
Dumnezeu, şi adică fără această unică lumină nepieritoare, cum va împrăştia el oare
întunericul universului care-l atacă din toate părţile şi cum va alunga întunericul dinlăuntrul
său? Cu toate luminile sale, dar fără Dumnezeu, omul nu este altceva decât un licurici în
întunericul infinit al universului. Ştiinţa şi filosofia sa, educaţia şi cultura sa, arta şi civilizaţia
sa, nu sunt decât nişte lumânărele pe care el le aprinde în întunericul evenimentelor lumeşti şi
pământeşti. Ce pot face toate aceste lumânări în nesfârşita noapte a profundului întuneric al
încercărilor şi evenimentelor internaţionale, naţionale, sociale sau individuale? Probabil că ele
s-au stins deja, cu consecinţa dezastruoasă a faptului că un întuneric gros şi profund a căzut
peste Europa şi întreaga lume.
O nechibzuită încredere în omnipotenţa ştiinţei şi educaţiei umaniste, a culturii şi
artelor aplicate, precum şi în omnipotenţa civilizaţiei umaniste se învecinează cu nebunia. Din
pricina tragicei influenţe a acestei încrederi nechibzuite, educaţia europeană a creat, de
asemenea, printre noi, confruntarea dintre Biserică şi şcoală, sau, mai degrabă, ea şi-a aplicat
principiile în numeroase ţări ortodoxe care L-au alungat în mod oficial pe Dumnezeu din
şcoală.
Acest lucru a reprezentat un dezastru pentru poporul nostru ortodox. Intelectualii
noştri, care au fost dezrădăcinaţi duhovniceşte, poartă deja cu ei „luminile” acestui umanism
şi sunt dornici de a „reabilita” poporul ortodox. Consecinţa acestui lucru a fost faptul că ţările
ortodoxe s-au transformat în abatoare de suflete. Pe altarele noii idolatrii, monştrii apocaliptici
ai civilizaţiei europene îndeplinesc un masacru fără precedent în istorie, ucigând nenumărate
suflete omeneşti prin educaţia lor umanistă. A. Zint a afirmat pe bună dreptate faptul că
Dachau şi alte lagăre de concentrare sunt altarele pe care intelectualii Europei le-au înălţat şi
pe care ei slujesc mult discutatul lor umanism.
Există doar o singură cale de a scăpa de distrugerea finală. Care este aceasta? Este
vorba de a accepta educaţia teandrică şi de a o pune în practică în totalitatea ei în toate şcolile,
Părintele Iustin Popovici
30
de la cea mai mare până la cea mai mică, şi în toate instituţiile educaţionale naţionale.
Educaţia teandrică radiază şi iluminează cu singura Lumină adevărată în întreaga lume, şi
anume cu Dumnezeu-omul Hristos. Întunericul nu poate stinge sau ascunde această Lumină,
nici măcar întunericul Europei. Doar această lumină poate alunga tot întunericul din om,
societate, din oameni şi din stat. Aceasta, singura Lumină adevărată, luminează pe orice om în
adâncul fiinţei sale şi îi descoperă fiecăruia dintre noi propria sa nemurire, propriul său frate
veşnic şi dumnezeiesc. Ea ne învaţă că numai atunci pot fi rezolvate şi înţelese uşor
problemele omului, ale societăţii, ale naţiunii şi ale umanităţii, când ele sunt cercetate prin
Dumnezeu-omul Hristos. Principalele trăsături şi caracteristici ale educaţiei teandrice pot fi
formulate astfel:
1. Omul este o fiinţă care poate fi desăvârşită şi împlinită în chipul cel mai înalt şi real
prin Dumnezeu-omul Hristos şi întru El.
2. Desăvârşirea omului prin Hristos se face cu ajutorul faptelor bune evanghelice.
3. Omul educat şi iluminat vede în orice om pe fratele său nemuritor şi veşnic.
4. Orice lucrare şi acţiune umană – filosofie, ştiinţă, geografie, artă, educaţie, cultură,
arte aplicate şi altele – îşi dobândeşte veşnica sa valoare atunci când este sfinţită şi îşi
primeşte adevăratul sens de la Dumnezeu-omul Hristos.
5. Adevărata iluminare şi educaţie este realizată printr-o viaţă sfântă după Evanghelia
lui Hristos.
6. Sfinţii sunt luminătorii şi educatorii desăvârşiţi; cu cât un om este mai sfânt, cu atât
devine un educator şi luminător mai bun.
7. Şcoala este cea de-a doua jumătate a inimii Dumnezeu-omului Hristos; cea dintâi
este Biserica.
8. În centrul tuturor centrelor şi al tuturor ideilor şi ostenelilor stă Dumnezeu-omul
Hristos şi obştea sa teandrică, Biserica.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
31
VALOAREA SUPREMĂ
ŞI ULTIMUL CRITERIU ÎN ORTODOXIE
Atunci când omul este trezit din preocupările sale materiale şi recunoaşte realităţile
spirituale, el înţelege că lucrurile ce sunt de natură materială trebuie cu adevărat să fie reale
întrucât intelectul său este capabil să le perceapă ca atare. De aici omul ajunge la următoarea
observaţie paradoxală: în calitate de creatură mică, omul cunoaşte realitatea lumii materiale
prin intelectul său, care în sine nu împărtăşeşte atributele lumii materiale, nici nu poate deveni
un obiect material, nici nu poate fi pipăit prin intermediul simţurilor. Chiar dacă intelectul
uman este de neînţeles prin formele realităţii materiale, totuşi, esenţa invizibilă a intelectului
constituie criteriul pentru toate realităţile vizibile din cadrul universului material.
Într-adevăr, omul simte şi înţelege adeseori că intelectul, chiar dacă este nepalpabil,
invizibil şi imaterial, este totuşi mai real decât orice altă realitate supra-subiectivă ce există în
lumea materială. În plus, toate realităţile îşi au propriul fundament în intelect care este în sine
nematerial. Tocmai aici se află supremaţia, taina şi măreţia minţii omeneşti. Omul trezit,
călăuzit de mintea lui nematerială prin taina lumii materiale, naturale, înţelege mai limpede
faptul că mintea sa este realitatea sa cea mai mare şi mai apropiată şi, în acelaşi timp, este cea
care are cea mai mare importanţă pentru el.
Aflându-se într-o astfel de situaţie, omul înţelege adevărul de necontestat al cuvintelor
Mântuitorului, şi anume faptul că sufletul omului reprezintă cea mai măreaţă realitate şi
posedă cea mai mare valoare – o realitate mai reală decât întreaga lume vizibilă şi o valoare
mai mare decât cea a întregului univers: „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga
lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”
(Matei 16, 26; Mc. 8, 36-37).
Cu alte cuvinte, în lumea materială nu există nimic care să aibă o valoare egală cu cea
a sufletului omenesc, nici nu există ceva prin care sufletul să fie apreciat sau răscumpărat.
Sufletul este mai valoros decât întregul univers. Omul îşi fixează fundamentul pentru viaţa sa
vizibilă, pentru viaţa sa în timp şi spaţiu, cât şi pentru cea invizibilă, suflet, gânduri şi
conştiinţă. În lumea realităţilor şi întâmplărilor vizibile, omul este orientat de către intelectul
său şi, cu ajutorul lui, el măsoară şi evaluează totul, deşi acest lucru rămâne invizibil. Totuşi,
este mai firesc şi mai rezonabil pentru el a se orienta cu ajutorul acestuia în universul
realităţilor şi valorilor spirituale. Omul este conectat prin intelectul său nu numai la universul
realităţilor materiale, vizibile, ci şi la cel al realităţilor spirituale. Chiar şi cei mai înverşunaţi
senzorialişti nu pot nega acest lucru.
Trebuie să mărturisim că mintea omenească este un imens atelier unde impresiile
simţurilor sunt transformate în gânduri într-o manieră uimitoare. Orice observator serios al
lumii, din orice parte ar cerceta realităţile materiale sau spirituale, este obligat să recunoască
taina infinită cuprinsă în toate fenomenele. Acesta este tributul pe care orice gânditor îl
datorează tainei ascunse a lumii. Fără îndoială, orientarea potrivită spre lumea noastră
enigmatică depinde de spiritul uman, sau mai exact, de natura spiritului prin care omul este
orientat.
Spiritul uman îşi exprimă şi revelează natura proprie pe baza experienţei pe care o
primeşte prin intermediul activităţilor sale. Din toată această experienţă, spiritul uman capătă
dorinţa de cercetare a infinitului în toate manifestările sale: în cunoaştere, în viaţă şi în
existenţă. Spiritul uman tânjeşte după o infinită cunoaştere, după o viaţă şi o existenţă infinită.
Totuşi, prin toate acestea, omul caută doar un lucru: biruinţa asupra temporalului, finitului,
limitatului, precum şi posibilitatea de a-şi asigura veşnicul, infinitul şi nelimitatul.
În toate culturile şi civilizaţiile, ostenelile spiritului uman sunt în cele din urmă
consolidate într-o singură sforţare uriaşă: biruinţa asupra morţii şi asigurarea nemuririi şi a
Părintele Iustin Popovici
32
vieţii celei veşnice în orice mod cu putinţă. Nu cumva toate acestea ne fac să punem
întrebarea: de unde vine oare această dorinţă a minţii umane precum şi orientarea sa către
infinit? Ce îndeamnă gândirea umană să treacă de la o întrebare la alta şi de la o infinitate la
alta? Dacă această dorinţă, dragoste faţă de infinit este exercitată asupra omului neputincios
din afară, cum se întâmplă că ea există şi în cel mai liber cugetător dintre filosofi? Acest lucru
se întâmplă deoarece în cazul lor această dorire a infinitului se amplifică în filosofii
complicate. Toate acestea sunt mărturie a faptului că acest dor de infinit se află în însăşi
natura minţii umane.
Natura cunoaşterii tinde spre cunoaşterea infinită; natura simţurilor tinde spre o
senzualitate infinită; natura vieţii înseşi tinde spre o viaţă infinită. Întregul spirit uman, prin
cunoaşterea sa, simţurile, voinţa şi viaţa, doreşte să fie infinit, adică să fie nemuritor. Setea
pentru infinit, setea pentru nemurire este, de fapt, străvechea sete metafizică a spiritului
omenesc. Aceasta a condus spiritul uman spre infinit prin numeroasele religii, filosofii, ştiinţe,
lupte şi osteneli nenumărate.
Într-un cuvânt, spiritul omenesc tinde spre nemurire, dorind-o în orice chip şi formă.
Este clar că acest dor de infinit nu-şi poate avea rădăcina în natura omului, întrucât natura sa
este ea însăşi finită şi limitată şi nu cuprinde în sine această dorire. În acelaşi mod, este
limpede faptul că timpul omenesc nu a sădit în om această dorire, chemare, întrucât şi el este
finit. Singura explicaţie posibilă este aceea că dorul omului faţă de infinit, faţă de nemurire, se
află în însăşi esenţa spiritului omenesc.
Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, această dorire se află cu totul în om. Chipul lui
Dumnezeu în om este exact cel care tânjeşte după adevărurile infinite ale lui Dumnezeu din
întregul univers. Aflându-se în spiritul uman, chipul dumnezeiesc îl propulsează spre
infinitatea lui Dumnezeu şi-l face să tânjească după ea. Este absolut firesc ca sufletul
asemănător Dumnezeirii, creat după dumnezeiescul chip, să tânjească după Dumnezeu ca
după prototipul său. Această descoperire nu este „a priori”, ci fără îndoială, „a posteriori”
întrucât întreaga experienţă a neamului omenesc stă mărturie în ceea ce priveşte puternica şi
mistica nostalgie a spiritului uman faţă de infinit, nemuritor, veşnic, fie în această lume, fie în
cealaltă.
Dacă ne bazăm pe experienţa comună a neamului omenesc şi privim omul în
componentele sale fundamentale vom descoperi acest dor de nemurire ca fiind elementul
fundamental al fiinţei umane prin care omul îşi împlineşte existenţa sa ontologică. Creându-l
pe om după chipul Său, Dumnezeu a sădit în adâncul fiinţei umane dorirea după
dumnezeiasca infinitate a vieţii, a cunoaşterii şi a desăvârşirii.
Tocmai din acest motiv, imensa dorire şi sete a umanităţii nu poate fi pe deplin
satisfăcută de ceva sau cineva anume în afara lui Dumnezeu. Afirmând desăvârşirea
dumnezeiască drept scopul principal al existenţei umanităţii în lume – „Fiţi, dar, voi
desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48) – Hristos,
Mântuitorul a răspuns celei mai intime dorinţe şi nevoi ale umanităţii noastre asemenea lui
Dumnezeu şi de Dumnezeu doritoare.
Natura umanităţii cea asemenea dumnezeirii îşi are propria sa semnificaţie teologică şi
ontologică: ontologică fiindcă esenţa fiinţei umane se află în constituţia sa asemănătoare
dumnezeirii ca ceva ce este un fapt de necontestat; teologică, întrucât prin această natură,
Dumnezeu, cu toată dumnezeiasca Sa desăvârşire, a fost definit drept ţel al vieţii omului.
Această dumnezeiască asemănare reprezintă esenţa fiinţei umane.
Omul îşi conturează şi îşi construieşte viaţa în această lume conform cu această
asemănare. Într-adevăr, esenţa omului este mai întâi constituită de Dumnezeu şi mai apoi este
călăuzită de sufletul său cel asemenea lui Dumnezeu, şi anume aceea de a asimila tot ceea ce
este lucrul lui Dumnezeu întru sine şi în acest fel putând să devină o fiinţă umană asemenea
dumnezeirii, adică o fiinţă unită în chip desăvârşit cu Dumnezeu şi vieţuind în cadrul
hotarelor desăvârşirii infinite şi divine a dumnezeirii.
De fapt, în loc de a-şi umple viaţa sa empirică de sufletul său cel asemenea lui
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
33
Dumnezeu, el şi-a despărţit spiritul de tot ceea ce este divin înăuntrul său şi purcede, fără
Dumnezeu, adică fără călăuza sa firească, în tainele acestei lumi. Astfel, aflându-se singur în
această lume, el înfruntă abisuri de netrecut şi prăpăstii înspăimântătoare.
Căderea omului constă în chip fundamental în revolta sa împotriva constituţiei celei
asemănătoare lui Dumnezeu dinlăuntrul fiinţei sale. L-a abandonat pe Dumnezeu şi lucrurile
lui Dumnezeu şi s-a limitat la lumea materială – la un om cu totul gol şi fără sens. Cu această
primă revoltă împotriva lui Dumnezeu, omul a reuşit să-L alunge pe Dumnezeu din sine, din
conştiinţa şi din voinţa sa, şi a rămas în natura sa pur omenească, în pura sa umanitate (homo,
hominis) şi în acest mod, într-o stare de umanism pur – horribile dictu – şi iată, deci, că
umanismul reprezintă răul originar şi fundamental al omului.
În numele umanismului autonom, omul L-a alungat pe Dumnezeu şi a devenit o fiinţă
supraumană din punct de vedere metafizic, rămânând cu totul singur în sine. În ciuda acestui
lucru, totuşi, omul nu a putut să se disocieze pe sine de atributele dumnezeieşti ale spiritului
său; ele au rămas acolo doar pentru a lua înfăţişarea doririi sale faţă de un progres infinit, de o
infinită cunoaştere, de o infinită desăvârşire şi de o infinită existenţă. În mod conştient ori
inconştient, ostenindu-se în umanismul său, el tinde să reîmproprieze asemănarea cea pierdută
cu Dumnezeu. În parte reuşeşte, căci, din necesitate, el înţelege că, doar cu pura sa umanitate
cea lipsită de Dumnezeu, el nu-şi poate înălţa spiritul şi nu-şi poate reface fiinţa sa cea după
chipul lui Dumnezeu.
În toate strădaniile sale umaniste, omul strigă de fapt după Dumnezeu-omul Hristos.
Apariţia în această lume, a Dumnezeu-omului Hristos a fost naturală, raţională şi necesară.
Fiindcă numai Hristos poate să elibereze cu totul spiritul uman chinuit care s-a îmbolnăvit din
pricina umanismului celui fără de Dumnezeu. Numai El poate împlini orice dorire a esenţei
noastre omeneşti celei după chipul lui Dumnezeu: setea noastră după viaţa infinită, dreptatea
infinită, adevărul şi binele infinit, cât şi după infinitatea dumnezeirii.
Cele mai importante nevoi şi cerinţe ontologice ale umanităţii au fost împlinite o dată
pentru totdeauna în persoana Dumnezeu-omului Hristos. În toate cerinţele şi nevoile spiritului
omenesc legate de această lume şi care sunt dincolo de înţelegerea omenească, Hristos oferă
răspunsuri ca Dumnezeu într-un fel omenesc, în timp ce în toate cererile şi nevoile spiritului
omenesc legate de această lume care-l privesc pe om şi sunt la nivelul înţelegerii sale, Hristos
răspunde ca om într-un mod dumnezeiesc.
Posibilităţile dumnezeieşti care există în fiinţa umană şi care au fost înrobite de tirania
umanismului sunt eliberate şi revitalizate de către Hristos pentru ca acestea să-şi
redobândească plinătatea lor nemuritoare. Omul care este condus de Dumnezeu-omul Hristos
îşi reglementează tot ceea ce se află înlăuntrul său după Dumnezeu şi vieţuieşte în această
lume tainică după poruncile lui Dumnezeu. Astfel, el ajunge la desăvârşirea ideală, el însuşi
constituind cel mai desăvârşit amestec între divin şi uman, spiritual şi material, între cele de
faţă şi cele de dincolo.
Apariţia Dumnezeu-omului Hristos în lumea realităţilor omeneşti nu constituie ceva
neaşteptat pentru natura umană, nici din punct de vedere ontologic, psihologic şi nici istoric.
Dimpotrivă, această apariţie a satisfăcut dorinţele fundamentale şi nevoile esenţiale ale
existenţei umane – setea şi dorinţa faţă de desăvârşirea dumnezeiască şi viaţa veşnică.
Dumnezeu-omul Hristos nu este ceva care să fie nefiresc şi neesenţial pentru persoana umană,
ci mai degrabă, El este Cel mai important dintre toate lucrurile, atât de important încât El
Însuşi, Atotadevăratul Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos afirma că El este „partea cea bună”
(Luca 10, 42). De ce? Aceasta întrucât El a desfiinţat despărţirea dintre Dumnezeu şi
umanitate într-un chip desăvârşit, natural, raţional şi teleologic. Cum? El face acest lucru prin
a ne descoperi în sine pe Dumnezeu într-un chip real şi fizic, în adevărul Său absolut, în
absoluta Sa bunătate, dreptate, dragoste şi înţelepciune, Carele se află într-o desăvârşită
unitate cu omul; şi El ne revelează în acelaşi timp omul în curăţia, nemurirea şi desăvârşirea
sa. Dumnezeu-omul Îl revelează în mod egal pe Dumnezeu în desăvârşirea Sa şi pe om în
desăvârşirea sa.
Părintele Iustin Popovici
34
Atunci când în mod imparţial examinăm istoria neamului omenesc, trebuie să
mărturisim că nu există vreun om mai mare decât Iisus. Aceasta înseamnă în mod egal că nu
există nici Dumnezeu mai mare decât Iisus. Doar Iisus ca Dumnezeu-om a fost şi este cel mai
mare om, adică un om fără de păcat şi răutate. Ca singurul fără de păcat, Hristos îi putea
întreba pe cei mai mari vrăjmaşi ai săi fără teamă: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?”
(Ioan 8, 46). Nici unul dintre acuzatorii Săi nu-i puteau atribui vreun păcat.
Prin urmare, omul care este fără de păcat este omul ideal şi cel mai real, întrucât numai
unul ca acesta este cu adevărat desăvârşit, nemuritor şi veşnic. Inteligenţa, logica şi
înţelepciunea divină desăvârşite au pătruns în natura umană prin întruparea dumnezeiescului
Logos. Întruparea Logosului (Ioan 1, 14) ne arată faptul că toate valorile dumnezeieşti
transcendente au pătruns şi s-au unit în chip lăuntric în natura umană, întrucât ele sunt legate
de sufletul omenesc cel după chipul lui Dumnezeu. Toate aceste valori divine întrupate în om
sunt în cele din urmă unite într-o singură valoare incomparabilă şi nemăsurată: în Dumnezeuomul
Hristos. Iată de ce Hristos are cea dintâi, cea mai înaltă şi cea mai profundă valoare
pentru umanitate.
Nimic nu e mai omenesc decât Iisus Hristos Care personifică în Sine desăvârşirea cea
mai ideală a orice este omenesc. Mai departe, în calitate de Dumnezeu-om, El Însuşi este cea
mai desăvârşită unitate a divinului şi umanului, a celor prezente şi a celor viitoare, a celor
naturale şi supranaturale, a celor materiale şi metafizice, a celor practice şi ideale.
În El, ca într-un Dumnezeu-om, echilibrul dintre divin şi uman este realizat şi păzit, în
timp ce în chip simultan se păstrează autonomia umanului şi a divinului. Acolo este realizată
cea mai radicală, raţionată şi desăvârşită unitate a vieţii prezente cu viaţa ce se află dincolo, în
persoana divino-umană a lui Hristos. De asemenea, se poate afla în persoana lui Hristos
unitatea cunoaşterii prezente şi a cunoaşterii de dincolo, precum şi unitatea sentimentelor
divine şi umane. Aceasta înseamnă că viaţa, gândirea şi sentimentele omului au aruncat o
punte peste prăpastia care-l desparte pe om de Dumnezeu, peste prăpastia dintre această lume
şi cealaltă. Tocmai din acest motiv un om care vieţuieşte în Hristos experiază viu unitatea
acestei lumi cu cealaltă, unitatea lui Dumnezeu cu omul, a lumescului cu transcendentul, a
naturalului cu supranaturalul.
Omul simte cu tărie şi percepe limpede faptul că în el tranziţia de la muritor la
nemuritor, de la temporal la veşnic, este realizată. Această percepţie a vieţii veşnice asigură
veşnicia gândurilor şi nemurirea sentimentelor pentru omul care trăieşte o viaţă în Hristos.
Deşi omul care vieţuieşte în Hristos este ancorat în infinitatea divină, el nu-şi pierde, totuşi,
identitatea sa umană, personalitatea, şi nici caracterul, ci rămâne om: un om desăvârşit, uman
şi divin.
Întru Dumnezeu-omul Hristos umanitatea s-a înălţat pentru prima oară pe piscul
desăvârşirii, pe piscul de deasupra tuturor piscurilor. Fiindcă nimeni nu slăveşte natura umană
sau persoana umană aşa cum o face Hristos. Cea mai mare credincioşie cu putinţă i-a fost
oferită umanităţii în persoana lui Hristos. Umanitatea nu a fost subevaluată în relaţia cu
Dumnezeu, nici Dumnezeu în relaţia cu omul. Ci mai degrabă, omul a fost în chip infinit
înălţat şi slăvit în legătura sa cu Dumnezeu.
Fără îndoială, problema binelui şi răului este una dintre cele mai dificile şi tulburătoare
probleme cu care se confruntă conştiinţa umană. Totuşi, chiar şi această problemă a fost, în
cele din urmă, cu adevărat rezolvată în persoana Dumnezeu-omului Hristos. A fost rezolvată
nu prin cuvinte, nici teoretic sau dialectic, ci mai degrabă esenţialmente într-un chip divinouman.
În orice latură a vieţii Sale, Dumnezeu-omul Iisus S-a revelat pe Sine Cel întrupat
drept întruparea binelui absolut, desăvârşit, infinit. Ochiul cel mai pătrunzător nu ar putea găsi
nici răul cel mai mărunt în El: „Cel Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în
gura Lui” (I Petru 2, 22).
În persoana Dumnezeu-omului Hristos, cunoaşterea umană se confruntă cu binele
dumnezeiesc absolut şi ia cunoştinţă prin El, chiar în limitele existenţei umane, de ceea ce este
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
35
bine şi de ceea ce este rău, aşa precum inima omenească, prin El, este în stare să simtă binele
şi răul într-un chip concret. Binele, binele veşnic, este tot ceea ce este Hristos în realitatea Sa
divino-umană, adică omul cu totul divin.
Fiind fără de păcat şi atotputernic, Domnul nostru Iisus Hristos a oferit firii omeneşti
energiile dumnezeieşti ale harului pentru ca natura umană să înainteze spre desăvârşire în
binele dumnezeiesc şi pentru a birui cu totul păcatul şi răul. Tocmai din acest motiv
Dumnezeu-omul Iisus este persoana cea mai sfântă şi cu cea mai mare valoare din întregul
univers în care operează gândirea şi simţirea omenească. De-a lungul întregii sale istorii, omul
apare drept unicul tip de creatură care a căutat cu îndârjire adevărul esenţial şi fundamental pe
care se întemeiază existenţa întregului univers. Omul a încercat să răspundă la această
cercetare a adevărului în felurite moduri – mitologic, filosofic, ateist, spiritual şi materialist.
Oricum, el nu a putut rezolva problema întrucât el a încercat s-o rezolve prin categoriile
umanismului ateist, autonom şi pur.
Doar în persoana sfântă a Dumnezeu-omului Hristos s-a revelat întregul Adevăr etern,
fără vreo fisură. Mai departe, căutarea adevărului veşnic este contemplată prin revelarea
Adevărului dumnezeiesc absolut în cadrul limitelor naturii umane. Astfel din gura Dumnezeuomului
Hristos a fost rostită cea mai îndrăzneaţă afirmaţie făcută vreodată de o fiinţă umană:
„Eu sunt Adevărul” (Ioan 14, 6). Aceasta înseamnă că Dumnezeu-omul Hristos, ca persoană,
este adevărul în toată realitatea şi desăvârşirea Sa teandrică.
Singurul fapt care-L face pe Dumnezeu-omul Hristos cea mai importantă şi mai plină
de valoare dintre toate fiinţele este acela că El este primul şi singurul care a rezolvat complet
şi integral dilema eternă a vieţii şi a morţii. El a făcut acest lucru prin revelarea nemuririi şi
vieţii veşnice prin întrupare, în persoana Sa divino-umană. Acest lucru este demonstrat mai
ales prin Învierea şi Înălţarea Sa la viaţa veşnică a dumnezeirii.
Întreaga viaţă teandrică a lui Hristos, atât cea de dinainte, cât şi cea de după Învierea
Sa reprezintă o dovadă evidentă că El este personificarea nemuririi şi a vieţii veşnice şi, deci,
stăpân asupra morţii. Prin Învierea Sa El i-a asigurat naturii umane biruinţa asupra morţii, iar
prin Înălţarea Sa, viaţa veşnică întru eternitatea Dumnezeului Treimic. Din această pricină,
din rândurile neamului omenesc, El singur este îndreptăţit să spună: „Eu sunt învierea şi
viaţa” (Ioan 11, 25). El este învierea şi viaţa în fiinţa Sa divino-umană datorită nepăcătuirii
Sale.
Acolo unde nu există păcat, nu există nici moarte, întrucât numai păcatul produce
moartea. Întrucât păcatul este singura pricină a morţii, la fel nepăcătuirea, şi anume
desăvârşita sfinţenie, este singura pricină a nemuririi. Taina lumii şi cea a omului se
întrepătrund în conştiinţa umană. Întreaga creaţie este acoperită de către un întuneric profund
pe care raţiunea umană este incapabilă să-l străpungă până la sensul său fundamental pentru a
înţelege de ce lumea există în forma şi starea sa actuală.
Doar când este luminată cu lumina Dumnezeu-omului Hristos îşi deschide lumea
floarea existenţei sale şi în felul acesta îşi revelează adevăratul ei sens şi valoarea sa. Iată de
ce Mântuitorul a spus: „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12; 9, 5). În Dumnezeu-omul Hristos,
şi întru lumina Sa, omul şi-a deschis ochii pentru prima oară şi a văzut lumina, înţelegând în
acelaşi timp adevăratul sens al luminii. Există o anumită măsură a înţelepciunii dumnezeieşti
şi o anumită raţiune ce pătrunde în întreaga creaţie. Ea este răspândită de către Hristos Însuşi,
de către veşnicul Logos al lui Dumnezeu, şi tocmai din această pricină se spune în Sfânta
Evanghelie: „Toate prin El s-au făcut” (Ioan 1, 3). Raţiunea şi înţelepciunea din această lume
şi din întreaga creaţie sunt evidenţiate în lumina Logosului întrupat al lui Dumnezeu.
Mintea umană (logos), doar atunci când este luminată de lumina Dumnezeului
întrupat, este capabilă să înţeleagă sensul raţiunilor dumnezeieşti ale creaţiei, adică sensul
Logosului divin în creaţie, aşa cum este îndemnat în acest sens prin adevărul cuvintelor
Apostolului: „Toate s-au făcut prin El şi pentru El” (Col. 1, 16). Astfel, în chip individual,
fiecare fiinţă creată şi, în chip colectiv, întreaga lume creată ar trebui să împlinească în sine
adevărul şi dreptatea Dumnezeu-omului Hristos la potenţialul lor de vârf. Cerul şi pământul
Părintele Iustin Popovici
36
nu vor trece până ce legea dumnezeiescului Logos nu va fi împlinită întru toate lucrurile (cf.
Matei 5, 18). Doar prin Dumnezeu-omul Hristos a început curăţirea, reînnoirea şi restaurarea
creaţiei – întrucât creaţia fusese supusă căderii din pricina prezenţei şi puterii păcatului
omenesc şi a răului (cf. Rom. 8, 19-23).
***
Hristos, ca Persoană divino-umană, este cea mai valoroasă şi sfântă dintre toate fiinţele
şi, ca atare, El reprezintă, în acelaşi timp, criteriul de vârf al tuturor valorilor adevărate. În
această lume, orice fiinţă inferioară Dumnezeu-omului Hristos nu poate deveni criteriul
tuturor valorilor, fiindcă Cel Ce reprezintă valoarea de vârf nu este altcineva decât Persoana
Dumnezeu-omului Hristos Însuşi.
Omul nu poate reprezenta criteriul suprem, întrucât valoarea sa este mult inferioară
celei a Dumnezeu-omului Hristos Însuşi. Dumnezeu-omul Hristos reprezintă criteriul cel mai
înalt a tot ceea ce este divin sau uman, atât în această lume, cât şi în cealaltă, doar pentru
faptul că El reprezintă fiinţa cea mai valoroasă şi mai sfântă dintre toate. Istoria nu cunoaşte
un Dumnezeu mai mare decât Hristos şi nici un om mai mare decât El. Dumnezeu-omul
Hristos a revelat în Sine, atât simultan, cât şi complet, pe Dumnezeu şi omul. De aceea nu
există Dumnezeu fără Dumnezeu-omul Hristos şi nu există nici om fără El.
„Ce este adevărul?” L-a întrebat Pilat pe Adevărul întrupat, voind să audă cu propriile
sale urechi ceea ce el nu observa cu ochii, ca şi cum nu ar fi fost acelaşi suflet care auzea cu
urechile sale şi vedea cu ochii săi. Dumnezeu-omul Hristos este Adevărul, nu în calitate de
cuvânt, nici ca învăţătură sau ca o energie concretă, ci ca cel mai desăvârşit şi veşnic viu
Ipostas divino-uman. Doar ca Personalitate teandrică Hristos este criteriul adevărului. Tocmai
din această pricină Hristos a spus nu numai că „Eu sunt Adevărul”, ci şi „Eu sunt Calea” (Ioan
14, 6), adică El este calea către Adevărul însuşi iar Adevărul este Dumnezeu-omul Hristos.
Astfel tot ceea ce nu vine din El nu este din Adevăr. Adevărul nu poate exista, din punct de
vedere ontologic, în afara persoanei Sale divino-umane.
În creştinism adevărul nu este un concept filosofic, nici o teorie, o învăţătură sau un
sistem, ci mai degrabă este ipostasul teandric viu – Iisus Hristos Cel istoric (Ioan 14, 6).
Înainte de Hristos, oamenii nu puteau să facă decât presupuneri cu privire la Adevăr întrucât
ei nu îl aveau. Odată cu Hristos, ca Logos divin întrupat, Adevărul veşnic dumnezeiesc şi
deplin intră în lume. Din această pricină, Sfânta Evanghelie spune: „Harul şi adevărul au venit
prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 17).
Care este viaţa, adevărata viaţă reală, şi care este criteriul vieţii? Nu este altul decât
Persoana Dumnezeu-omului Hristos. El este Persoana, şi nu doar învăţăturile Sale separate de
Persoana Dumnezeu-omului Hristos. El este Persoana, şi nu doar învăţăturile Sale separate de
Persoana Sa Sfântă şi de viaţă dătătoare. Din pricina faptului că omul este o fiinţă supusă
morţii, nimeni dintre oameni nu a îndrăznit vreodată să spună: eu sunt viaţa. Dumnezeu-omul
Hristos a spus însă: „Eu sunt Viaţa” (Ioan 14, 6). El a spus pe bună dreptate acest lucru
întrucât El a biruit moartea prin Învierea Sa şi S-a dovedit a fi veşnic viu prin Înălţarea Sa şi
prin şederea Lui de-a dreapta Tatălui ceresc. Din această pricină Hristos este, de asemenea,
Viaţa şi criteriul Vieţii. Tot ceea ce nu vine din El este mort. În El viaţa îşi află raţiunea,
fiindcă în El se află şi veşnicia dumnezeiască.
În calitate de Logos dumnezeiesc veşnic, El este atât viaţa, cât şi viaţa întregii lumi
(Ioan 1, 4), întrucât viaţa este viaţă numai prin El. Acolo unde nu se află El, acolo se află viaţa
transformată în moarte, fiindcă numai El singur este Cel ce face ca viaţa să fie cu adevărat
viaţă. Îndepărtarea de El, Carele este Viaţa, sfârşeşte pururea în moarte. Din această pricina,
doar în El, în calitate de Logos şi Raţiune a vieţii, îşi poate afla omul singura justificare
raţională posibilă în ceea ce priveşte existenţa vieţii în timp şi spaţiu.
Viaţa veşnică este hrănită şi păstrată prin binele, dreptatea, adevărul, înţelepciunea şi
lumina veşnică. Atunci când Mântuitorul a afirmat: „Eu sunt viaţa”, El afirma şi alte lucruri:
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
37
„Eu sunt Binele, Eu sunt Dreptatea, Eu sunt Adevărul, Eu sunt Înţelepciunea, Eu sunt
Lumina”. De atunci, El reprezintă toate aceste lucruri în chip simultan; El este, de asemenea,
criteriul de vârf al tuturor acestor lucruri. Prin atotdesăvârşita Sa persoană, Dumnezeu-omul
Hristos Cel fără de păcat reprezintă pentru neamul omenesc singurul criteriu infailibil al vieţii,
binelui, dreptăţii, adevărului, înţelepciunii şi luminii. Dumnezeu-omul Hristos este fiinţa cu
totul desăvârşită şi deci şi criteriul atotdesăvârşit, singurul criteriu veşnic al adevărului, vieţii,
dreptăţii, luminii, binelui şi înţelepciunii.
***
Hristos rezumă întreaga Sa învăţătură şi lucrare în persoana Sa teandrică şi o
interpretează prin Sine. Datorită acestui lucru, Biserica Ortodoxă Apostolicească a lui Hristos
rezumă întregul creştinism în persoana de viaţă dătătoare a Dumnezeu-omului Hristos:
educaţie, adevăr, dreptate, bunătate şi viaţă. Persoana Dumnezeu-omului Hristos reprezintă
comoara cea mai de preţ a Bisericii. Toate celelalte comori, Biserica Ortodoxă le primeşte ca
raze ale soarelui, raze ce izvorăsc din soarele unic, Hristos. Nu trebuie să ne înşelăm:
creştinismul este creştinism doar datorită Dumnezeu-omului Hristos; în acest lucru rezidă
sensul, valoarea şi puterea sa extraordinară. Dumnezeu-omul Hristos, personalitatea Sa
teandrică, rămâne cu noi prin Biserică.
Biserica este Biserică doar prin Hristos şi în Hristos. Noul Testament poate fi rezumat
într-un singur adevăr esenţial: Dumnezeu-omul Hristos este esenţa, scopul, sensul şi valoarea
esenţială a Bisericii. El este sufletul, inima şi viaţa ei. El reprezintă Biserica în întreaga sa
plinătate teandrică. Biserica nu este nimic altceva decât Dumnezeu-omul Hristos proiectat dea
lungul tuturor secolelor: „Şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”
(Matei 28, 20; cf. Efeseni 1, 21-23). Dumnezeu-omul Hristos este capul Bisericii, aceasta
fiind trupul Său (Col. 1,18; Efeseni 1, 22; 5, 23). Ca atare El este şi Mântuitorul trupului
Bisericii (Efeseni 5, 23). Doar prin El, unicul şi nedespărţitul Dumnezeu-om, Biserica rămâne
unică şi nedespărţită. Ca Dumnezeu-om, El uneşte laolaltă întregul trup al Bisericii într-o
nedespărţită unitate de har, adevăr şi viaţă. Prin El, trupul Bisericii creşte şi dobândeşte toate
aspectele vieţii duhovniceşti. Trupul Bisericii creşte după măsura staturii plinătăţii teandrice a
lui Hristos întrucât toate au fost făcute prin El şi în El (Efeseni 4, 13; 15; 16; Col. 1, 10-16).
Cu puterea harului Său, El îi conduce în chip mistic („sacramental”) pe toţi membrii Bisericii
către Creatorul teandric, întrucât sensul şi ţelul Bisericii este acela ca toţi să fie conduşi prin
credinţa divino-umană la măsura plinătăţii lui Hristos, şi anume să fie transformaţi în chip
teandric.
Mai mult decât orice altceva, Biserica, prin apostolii, mucenicii, mărturisitorii, Sfinţii
Părinţi şi membrii săi credincioşi, L-a mărturisit şi L-a apărat fără ezitare pe Ipostasul divinouman.
Biserica, arătând mare milă faţă de păcătoşi, a condamnat şi respins fără ezitare pe toţi
cei care, în vreun fel anume, au negat, respins sau mutilat divinitatea sau umanitatea lui
Hristos. Biserica este întotdeauna dornică să păşească plină de bucurie către mucenicia
apocaliptică pentru a apăra şi păstra Persoana teandrică a lui Hristos.
Care este esenţa Ortodoxiei? Aceasta este Dumnezeu-omul Hristos. Tot ceea ce este
ortodox are un caracter divino-uman: cunoaşterea, simţurile, voinţa, mintea, moralitatea,
dogmele, filosofia şi viaţa. Umanitatea divină este singura categorie în care toate manifestările
Ortodoxiei sunt acceptate şi funcţionează pe deplin. În întreaga creaţie, Dumnezeu ocupă cel
dintâi loc, omul pe cel de-al doilea. Dumnezeu conduce, în vreme ce omul este condus,
Dumnezeu acţionează şi omul cooperează. Dumnezeu nu acţionează în chip transcendental. El
nu este Dumnezeul abstract al deismului, ci, mai degrabă, Dumnezeul celei mai imediate
realităţi istorice, Dumnezeul revelaţiei, Dumnezeul Care S-a făcut om şi a vieţuit în cadrul
categoriilor existenţei noastre omeneşti, apărând pretutindeni absoluta sfinţenie, bunătatea,
înţelepciunea, dreptatea şi adevărul absolut.
Ca Dumnezeu-om desăvârşit, nici unul dintre aspectele vieţii omeneşti nu-i sunt
Părintele Iustin Popovici
38
necunoscute (cf. Ioan 2, 25; Evrei 2, 14; 17-18). Mai ales din această pricină El S-a făcut om,
rămânând totuşi Dumnezeu, pentru a-i oferi naturii omeneşti puterea dumnezeiască care să
conducă umanitatea la o comuniune strânsă, divino-umană, cu Dumnezeu. Această putere
divină acţionează permanent în cadrul trupului Său divino-uman, care este Biserica, prin a-i
uni pe oameni cu Dumnezeu printr-o viaţă sfântă, în har.
Biserica nu este altceva decât minunatul organism divino-uman unde, prin participarea
harului divin şi libera activitate a omului, întregul om şi tot ceea ce este omenesc, în afară de
păcat, este înveşnicit şi remodelat într-un chip divino-uman. În organismul divino-uman al
Bisericii, fiecare credincios constituie o celulă constitutivă dinamică a organismului şi
vieţuieşte prin puterea divino-umană (Efeseni 5, 30; I Cor. 12, 12-13). Într-un cuvânt,
membrul Bisericii devine divino-uman în plinătatea personalităţii sale umane. Atunci când el
a reuşit acest lucru, omul ajunge la unitatea divino-umană a vieţii şi are sentimentul veşnic şi
viu că a trecut de la moarte la viaţă (Ioan 5, 24; 3, 36; 11, 25-26). El experiază permanent în
întreaga sa fiinţă faptul că Biserica, organism divino-uman, este Dumnezeu-omul Hristos
extins de-a lungul veacurilor.
Hristos, ca persoană divino-umană, este fără pereche, dar ca viaţă şi putere teandrică
El reapare în fiecare creştin, întrucât orice creştin este un membru organic al trupului Său
divino-uman, Biserica. Recunoscând Biserica drept trup al lui Hristos (Efeseni 1, 23; Col. 1,
24), Sfântul Apostol Pavel leagă existenţa Bisericii de taina întrupării dumnezeiescului Logos
şi demonstrează că fiinţa şi temelia neschimbătoare a naturii istorice a Bisericii rezidă tocmai
în realitatea faptului că Logosul S-a întrupat1.
În plus, Apostolul demonstrează faptul că Biserica, întrucât este trupul lui Hristos,
depinde permanent de Logosul întrupat în ceea ce priveşte existenţa ei esenţială. Biserica
primeşte plinătatea ei nemăsurată a harului divino-uman şi puterea de la Hristos Care
împlineşte toate lucrurile ce aparţin Bisericii, prin El (cf. Efeseni 1, 23; Col. 2, 9). Atât
existenţa ontologică a Bisericii, cât şi întreaga sa activitate depinde cu totul de Dumnezeul Cel
Întrupat, întrucât Biserica, ca un întreg, se întemeiază pe realitatea Evangheliei: „Logosul S-a
întrupat”, adică a devenit Dumnezeu-om. Acesta este adevărul fundamental al Bisericii,
temelia Bisericii. Biserica, fiind pentru toţi şi în toţi, este mai presus de orice, un organism
divino-uman şi mai apoi o instituţie divino-umană.
Întreaga natură a Bisericii, în toate manifestările Sale, are un caracter divino-uman.
Tocmai din această natură a sa, Biserica îşi poate desfăşura în lume, într-un chip raţional,
activitatea sa divino-umană prin care împărtăşeşte lumii toate lucrurile legate de Dumnezeu.
Misiunea Bisericii se află tocmai în natura Bisericii şi tocmai aici umanitatea participă şi se
împărtăşeşte din toate valorile şi energiile divino-umane.
Întruparea lui Dumnezeu este revelarea desăvârşită şi ultimă a lui Dumnezeu către
fiinţa umană. După ce a creat omul şi nu o altă fiinţă, Dumnezeu a demonstrat faptul că
Hristos reprezintă natura naturii umane, logica logicii umane, bunătatea bunătăţii umane,
adevărul adevărului uman, într-un cuvânt El este esenţa, sensul şi scopul sufletului omenesc
cel făcut după chipul dumnezeirii. De aceea, aşa precum Biserica Îl mărturiseşte pe
Dumnezeu-omul Hristos, ea îl mărturiseşte în acelaşi timp pe omul cel curat, adevărat şi întru
totul asemănător dumnezeirii.
În afara Dumnezeu-omului Hristos, nu există nici un om adevărat, cu totul desăvârşit.
Cum îşi păstrează Biserica Ortodoxă marea sa comoară, adică atotsfânta Persoană a
Dumnezeu-omului Hristos? Ea Îl apără prin credinţa sa unică, „sfântă, sobornicească şi
apostolească”. Prin unicitatea credinţei sale, Biserica Ortodoxă păstrează de-a lungul secolelor
unitatea şi unicitatea vieţii şi adevărului divino-uman; prin sfinţenia ei, ea păstrează sfinţenia
unică a vieţii şi adevărului în trupul ei divino-uman; prin sobornicitatea ei, ea conservă
sobornicitatea şi integralitatea vieţii şi adevărului divino-uman; prin apostolicitatea ei, ea
păstrează realitatea istorică continuă şi neschimbată, precum şi viaţa trupului divino-uman şi a
lucrării lui Hristos.
1 Ioan 1, 14; G. Florovski, în Ocev Dom, „Hriscanski Zivot”, 1926, p. 166.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
39
După Sfântul Apostol Pavel, doar împreună „cu toţi sfinţii” (Efeseni 3, 18) poate fi
înţeleasă taina Persoanei lui Hristos şi se poate cu adevărat şi corect crede în Dumnezeu-omul
Hristos.
Doar vieţuind „cu toţi sfinţii” în unitatea sobornicească a credinţei poate fi cineva un
creştin adevărat, un ucenic al Dumnezeu-omului Hristos. Într-adevăr, viaţa Bisericii este
întotdeauna sobornicească şi se realizează împreună „cu toţi sfinţii”. Adevăratul mădular al
Bisericii experiază pe deplin înţelegerea faptului că el este de aceeaşi credinţă cu cea a
apostolilor, mucenicilor şi a tuturor sfinţilor de-a lungul veacurilor. El simte că aceştia sunt
veşnic prezenţi şi că toţi aceştia sunt pătrunşi de unul şi acelaşi adevăr teandric.
Nu există sobornicitate în afara Bisericii. Dar viaţa adevărată şi curată a Bisericii
creează în om sentimentul integralităţii, credinţei, adevărului şi vieţii, adică „împreună–
vieţuirea cu toţi sfinţii”, cu toţi membrii Bisericii de-a lungul secolelor. Este cu neputinţă ca
cineva să dobândească o cunoaştere sobornicească a Duhului dacă nu face parte integrantă din
viaţa Bisericii.
Întreaga semnificaţie a statorniciei Ortodoxiei de-a lungul secolelor rezistă tocmai în
identitatea numerică a Bisericii, în existenţa sa sobornicească, universală şi perpetuă, cu o
neîntreruptă şi continuă succesiune ierarhică, cu săvârşirea Sfintelor Taine, cu comuniunea de
credinţă şi prin lucrarea Duhului şi a harului în toţi aceştia. Aceasta nu este nimic altceva
decât unitatea trupului lui Hristos, unitatea casei lui Dumnezeu, în care toţi cei care au
adormit întru credinţă şi cuvioşie, vieţuiesc laolaltă împreună cu toţi sfinţii şi Sfinţii Părinţi.
Fiecare preot, atunci când slujeşte dumnezeiasca Liturghie, nu numai că repetă
cuvintele pe care cândva Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Ioan Gură de Aur le-au
pronunţat dinaintea Sfântului Altar, ci într-o comuniune reală, deşi de nepătruns, el
conglăsuieşte cu aceştia înaintea lui Dumnezeu.
În fiecare dumnezeiască slujbă, întreaga Biserică este în chip nevăzut prezentă, drept
adevărata „unică turmă” ce rosteşte într-un glas rugăciuni şi mulţumiri comune Domnului
nostru Iisus Hristos şi Părintelui Său ceresc. Aceasta nu este o legătură subiectivă sau
psihologică cu trecutul, ci este unitatea ontologică a vieţii. În Biserică, timpul este suspendat,
fiindcă aici nu mai există moarte, iar întreruperea vieţii pământeşti suspendă legătura vie a
generaţiilor2. În Biserică, trecutul este contemporan; iar ceea ce este prezent rămâne ca atare
datorită trecutului viu, întrucât Dumnezeu-omul Hristos Carele este „acelaşi ieri şi azi şi în
veci” (Evrei 13, 8), vieţuieşte permanent în trupul Său divino-uman, cu ajutorul aceluiaşi
adevăr, aceleiaşi sfinţenii, aceleiaşi bunătăţi, aceleiaşi vieţi şi instaurează trecutul în prezent.
Astfel, spre a avea o vie înţelegere şi conştiinţă ortodoxă, trebuie să înţelegem că toţi membrii
Bisericii, de la Sfinţii Apostoli până la cei ce au adormit de curând întru Domnul, sunt
contemporani, întrucât ei vieţuiesc pururea în Hristos. Mai mult, astăzi, în fiecare membru al
Bisericii Ortodoxe, se pot întâlni toţi apostolii, mucenicii şi Sfinţii Părinţi.
Pentru creştinul ortodox, aceştia sunt mult mai reali decât mulţi dintre contemporanii
săi. Acest înţeles al unităţii soborniceşti de credinţă, viaţă şi cunoaştere, constituie esenţa
realităţii eclesiale a Bisericii. Tocmai această înţelegere ne descoperă adevărul puterii de viaţă
dătătoare şi nesfârşite a Dumnezeu-omului Hristos care se descoperă permanent în viaţa
divino-umană a Bisericii prin unitatea, sfinţenia, sobornicitatea şi apostolicitatea adevărului,
vieţii şi credinţei Bisericii. Căci ce înseamnă oare ca cineva să spună că este ortodox?
Înseamnă acest lucru: să ia parte la lupta continuă care ne conduce de la starea de om la cea de
Dumnezeu-om, adică să fie implicat în procesul nesfârşit de îmbunătăţire a propriei fiinţe cu
ajutorul virtuţilor, luptelor şi tainelor teandrice. În acest proces, creştinul ortodox nu este
niciodată singur. Orice sentiment, faptă şi gând este atât individual, cât şi universal, nu numai
personal şi sobornicesc, dar şi teandric. Atunci când un creştin ortodox cugetă la ceva anume,
el face acest lucru împreună cu rugăciunea, cu teamă şi cutremur, întrucât el ştie că ceata
îngerilor şi întreaga biserică participă împreună cu el în chip mistic la lupta sa. Creştinul
ortodox nu-şi aparţine doar sieşi, ci şi tuturor sfinţilor şi, prin ei, Sfântului nostru Domn, Iisus
2 G. Florovski, Ibid., 1925, p. 358.
Părintele Iustin Popovici
40
Hristos.
Atunci când se cercetează pe sine, creştinul ortodox cugetă: duhul meu nu este nimic
dacă nu este pătruns şi desăvârşit de către Duhul Sfânt3. În viaţa şi sufletul unui creştin
ortodox nimic nu are loc după voia omului sau după dorinţa sa, ci totul se întâmplă după voia
Dumnezeu-omului Hristos. Prin practicarea virtuţilor evanghelice, creştinul ortodox îşi
îndreaptă întreaga atenţie spre Dumnezeu; duhul, sufletul şi voinţa sa se concentrează asupra
lui Dumnezeu cu ajutorul Duhului Sfânt. Tot ceea ce îi aparţine este adunat şi universalizat
întru Dumnezeu-omul Hristos. Cu întreaga sa fiinţă el înţelege că Biserica Ortodoxă este
pururea sfântă şi sobornicească şi că atributul umanităţii îndumnezeite reprezintă trăsătura
fundamentală a Bisericii Ortodoxe.
Creştinii ortodocşi sunt ortodocşi fiindcă ei păstrează un sentiment permanent al
sobornicităţii divino-umane pe care ei îl menţin şi-l întreţin prin rugăciune şi smerenie. Ei nu
vorbesc niciodată despre ei înşişi; nu se laudă niciodată; ei nu rămân niciodată la stadiul
naturii lor umane inferioare; ei nu idealizează niciodată umanismul. Sfinţii şi de Dumnezeu
purtătorii Apostoli au dat odată pentru totdeauna definiţia dimensiunii eclesiale a umanităţii
îndumnezeite: „Părutu-s-a (că e bine) Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15, 28). Mai întâi Duhul
Sfânt şi mai apoi noi; „noi” în măsura în care noi îi îngăduim Duhului Sfânt să acţioneze prin
noi.
Întreaga metodă prin care Biserica îşi împlineşte activitatea sa divino-umană în lume
este inclusă în această definiţie apostolică teandrică. Sfinţii mucenici şi mărturisitori, Sfinţii
Părinţi şi sinoadele ecumenice au primit şi au păstrat această metodă. Dacă cineva părăseşte
această metodă, se desparte de Duhul Sfânt, precum şi de Sfinţii Apostoli, Mucenici, Părinţi şi
de Sinoadele Ecumenice. Mai departe, unul ca acesta deviază de la unitatea, sfinţenia,
sobornicitatea şi apostolicitatea credinţei teandrice a lui Hristos, cu alte cuvinte el este
despărţit de Domnul nostru Iisus Hristos. Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească şi
apostolicească, fiindcă ea nu deviază de la aceasta sfântă metodă.
Biserica este ortodoxă fiindcă ea permanent mărturiseşte, păstrează şi apără nu numai
adevărul ecumenic, apostolic–sobornicesc, teandric al creştinismului, ci şi metodologia
ecumenică, apostolic-sobornicească, teandrică a creştinismului. Domnul Iisus Hristos este atât
Adevărul, cât şi Calea. Dacă cineva se îndepărtează de metodologia teandrică, unul ca acesta
nu poate evita devierea de la adevărul teandric şi de la Dumnezeu-omul Hristos.
Biserica Ortodoxă posedă întreaga învăţătură completă a Dumnezeu-omului Hristos,
mai ales fiindcă ea nu deviază de la metodologia teandrică a Sfinţilor Apostoli şi a Sinoadelor
Ecumenice.
Aceasta are loc prin asumarea personală a Ortodoxiei, a credinţei apostolice şi
patristice, atât în sensul că ei sunt împreună-lucrători cu Duhul Sfânt, cât şi prin faptul că ei
ascultă permanent prin rugăciune la ceea ce spune Duhul, fac ceea ce le cere Duhul Sfânt şi
permanent îşi examinează propriile lor gânduri şi cuvinte prin Duhul.
Întrucât unitatea sobornicească a Adevărului teandric este pururea prezentă în
conştiinţa sobornicească a Bisericii Ortodoxe, Sfinţii Părinţi şi dascăli ai Bisericii participă
permanent la viaţa teandrică a Bisericii prin acţiunea harismatică a Duhului Sfânt.
Acest lucru este reflectat într-o enciclică formulată de către patriarhii ortodocşi, cu
câteva secole în urmă: „Noi credem că Duhul Sfânt îndrumă Biserica sobornicească... Biserica
este absolut sigur îndrumată de către Duhul de viaţă dătătorul prin Sfinţii Părinţi şi dascăli ai
Bisericii... Noi mărturisim că este cu neputinţă ca Biserica sobornicească să greşească sau să
facă erori, ori să aleagă minciuna în locul adevărului. Atotsfântul Duh, lucrând prin slujitorii
3 Într-una din epistolele sale, datată 21 ianuarie 1965, părintele Iustin scrie: „Sfânta taină a praznicului
Cincizecimii trebuie înţeleasă astfel: duhul omului trebuie împlinit şi desăvârşit de către Sfântul Duh, adică
acesta trebuie sfinţit, luminat şi îndumnezeit de către Sfântul Duh. Această sfântă taină se realizează permanent
în Biserica lui Hristos şi datorită acestui lucru Biserica este cu adevărat o permanentă Cincizecime... Din ziua
Pogorârii Sfântului Duh, orice suflet creştin din Biserica lui Hristos este un rug aprins care arde în continuu şi
este aprins de Dumnezeu, având o limbă de foc în el”.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
41
Săi credincioşi, Sfinţii Părinţi şi călăuzitorii duhovniceşti, fereşte Biserica de orice fel de
rătăciri"4.
***
În occidentul european, creştinismul s-a transformat treptat în umanism. Timp de
câteva secole Dumnezeu-omul a devenit din ce în ce mai limitat şi restrâns la umanitatea Sa,
devenind în cele din urmă omul infailibil al Romei şi al Berlinului.
Astfel, pe de o parte, a apărut un maximalism umanist creştin occidental (papalitatea),
care a luat totul de la Hristos, iar pe de altă parte, un minimalism umanist creştin occidental
(protestantismul) care a căutat foarte puţine lucruri de la Hristos sau aproape nimic. În ambele
cazuri, omul îi ia locul lui Hristos, ca având cea mai mare valoare şi fiind măsura tuturor
lucrurilor. Astfel, s-a realizat o extrem de dureroasă deformare a Dumnezeu-omului Hristos, a
lucrării Sale şi a Învăţăturilor Sale! Papalitatea, în mod persistent şi permanent, a încercat să-
L înlocuiască pe Hristos cu omul, până când, în cele din urmă, dogma infailibilităţii omului La
înlocuit pe Dumnezeu-omul Hristos cu un om infailibil. Prin această dogmă, omul (Papa) a
fost proclamat definitiv şi limpede a fi nu numai mai mare decât omul, ci chiar mai mare
decât Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Sinoadele Ecumenice. Prin această răzvrătire împotriva
Dumnezeu-omului Hristos şi a Bisericii ecumenic-soborniceşti, maximalismul papal l-a
întrecut chiar şi pe Luther însuşi, fondatorul minimalismului protestant.
Într-adevăr, cel dintâi protest fundamental împotriva Bisericii una, sfântă,
sobornicească şi apostolească, se află în cadrul papalităţii, nu în luteranism. Totuşi, tocmai în
acest protest se află originile protestantismului. Nu trebuie să ne înşelăm. Maximalismul
umanist creştin occidental, adică papalitatea, este în chip fundamental protestantism, întrucât
aceasta a îndepărtat temelia creştinismului de la veşnicul Dumnezeu-om Hristos şi a aşezat-o
în omul mărginit, pretinzând că aceasta este măsura şi criteriul tuturor lucrurilor.
Protestantismul nu a făcut nimic altceva decât doar să accepte această dogmă şi s-o dezvolte
până la proporţii şi particularităţi monstruoase.
Cu adevărat, deci, protestantismul nu este nimic altceva decât un papism abstract,
aplicat la absolut orice, adică principiul fundamental al infailibilităţii unui om a fost aplicat la
orice fiinţă umană. După exemplul omului infailibil de la Roma, orice protestant devine
infailibil dacă el se pretinde a fi infailibil în probleme de credinţă. Din toate acestea se poate
spune că protestantismul este un papism populist, lipsindu-i însă dimensiunea mistică,
autoritatea şi puterea.
Creştinismul, cu toate adevărurile sale teandrice infinite, a fost limitat în Occident la
fiinţa umană individuală, având drept consecinţă faptul că creştinismul occidental s-a
transformat în umanism. Acest lucru poate părea paradoxal, dar este adevărat. Realitatea
istorică a acestui lucru este înfăţişată într-un mod indiscutabil. În esenţa sa, creştinismul
occidental este în mod fundamental umanist întrucât l-a declarat pe om infailibil,
transformând astfel religia teandrică într-una umanistă. Dovada acestui lucru poate fi aflată în
faptul că Biserica romano–catolică L-a transportat pe Dumnezeu-omul Hristos înapoi în ceruri
iar în locul Său a aşezat un înlocuitor: Vicarius Christi... Ce absurditate tragică! Să numeşti un
înlocuitor şi un reprezentant pentru atotprezentul Domn şi Dumnezeu! Este, desigur, un fapt
că această absurditate s-a înfăptuit în creştinismul occidental. Astfel, dezîntruparea
Dumnezeului întrupat, dezîntruparea Dumnezeu-omului Hristos s-a realizat.
Umanismul creştin occidental a proclamat faptul că atotputernicul Dumnezeu-omul
Hristos nu s-a aflat la Roma şi astfel I-a proclamat un înlocuitor în persoana unui om
infailibil.
Este ca şi cum acest umanism I-ar fi spus Dumnezeu-omului: pleacă din această lume
şi du-Te în cealaltă întrucât noi îl avem pe reprezentantul Tău care Te reprezintă în chip
4 Dositei, Patriarhul Ierusalimului, Mărturisirea credinţei, Articolul 12, în Ioan Karmiris, Texte dogmatice şi
simbolice ale credinţei soborniceşti, vol.2, p.755, Atena, 1953.
Părintele Iustin Popovici
42
infailibil în orice lucru. Înlocuirea Dumnezeu-omului Hristos cu o persoană umană se reflectă
în înlocuirea unei metodologii teandrice creştine cu una omenească. Odată cu această
înlocuire a apărut primatul filosofiei aristoteliene în scolastică, cazuistica şi sfânta inchiziţie în
moralitate, diplomaţia papală în arena internaţională. Statul papal, iertarea păcatelor atât prin
indulgenţe, cât şi prin radio, şi în cele din urmă, mişcarea iezuită sub diferitele sale forme.
Toate acestea conduc la următoarea concluzie: creştinismul umanist constituie
protestul cel mai hotărât împotriva Dumnezeu-omului Hristos şi a rolului Său de criteriu al
tuturor lucrurilor. Desigur, se poate afla aici apariţia tendinţei europeanului de a considera
umanitatea drept suma tuturor lucrurilor, precum şi valoarea esenţială şi măsura fundamentală
a tuturor lucrurilor. În spatele acestui lucru se află un idol: umanul, foarte umanul.
Prin faptul reducerii creştinismului la umanism, însuşi creştinismul s-a simplificat. În
acelaşi timp, totuşi, el a fost şi distrus. Astăzi, întrucât există o reapariţie a creştinismului
împreună cu umanismul, oamenii discută înlocuirea creştinismului umanist cu o religie
politeistă antică. Glasurile câtorva persoane din lumea protestantă care strigă: „Înapoi la
Iisus!” sunt strigăte slabe în noaptea fără lună a creştinismului umanist. Tocmai acest
creştinism a abandonat valorile şi criteriile teandrice şi actualmente se cufundă în deznădejde,
în vreme ce din adâncul secolelor se aud cuvintele aspre ale proorocului Ieremia: „Blestemat
este cel ce se încrede în om” (Ier. 17, 5).
Privită într-o amplă perspectivă istorică, dogma occidentală referitoare la
infailibilitatea umanităţii nu este nimic altceva decât un efort de a revitaliza şi perpetua un
umanism european muribund. Aceasta este cea din urmă transformare (transformatio) şi
proslăvirea finală (glorificatio) a umanismului. După iluminarea raţionalistă a secolului al
XVIII-lea şi pozitivismul celui de-al XIX-lea, nu mai rămâne nimic altceva în cadrul
umanismului european în afară de descompunerea sa într-o stare de contradicţie şi de
pasivitate.
În acest moment tragic, umanismul religios şi-a făcut apariţia cu dogma infailibilităţii
omului şi a salvat umanismul european de la o moarte iminentă. Totuşi, chiar cu tendinţele
sale dogmatice extreme, umanismul creştin occidental nu ar putea cuprinde în sine toate
contradicţiile mortale ale umanismului european care converg într-o singură dorinţă: aceea de
a-L îndepărta pe Dumnezeu-omul Hristos de pe pământ la cer. Acest lucru este valabil
întrucât ţelul fundamental al umanismului este acela de a-l face pe om să ajungă fiinţa cea mai
valoroasă şi măsura tuturor lucrurilor.
***
În cele din urmă, creştinismul este creştinism tocmai datorită Dumnezeu-omului
Hristos, a adevărului său divino-uman şi a modului de viaţă teandric pe care-l oferă
creştinismul.
Acesta este adevărul fundamental faţă de care nu se pot face compromisuri. Întreaga
înţelegere creştină a ceea ce este cu adevărat valoros se defineşte şi se bazează pe acest lucru.
Hristos, ca Dumnezeu-om, este cea mai sfântă şi preţioasă fiinţă şi măsura infailibilă a
tuturor lucrurilor. Deci noi trebuie să fim sinceri şi consecvenţi până la sfârşit. Dacă Hristos
nu este atât Dumnezeu, cât şi om, atunci El devine cea mai îndrăzneaţă fiinţă autoproclamată,
întrucât El se numeşte pe Sine a fi Dumnezeu şi Domn. Totuşi, realitatea istorică evanghelică
demonstrează şi dovedeşte în chip necondiţionat faptul că Iisus Hristos este pe deplin şi cu
totul Dumnezeu-omul desăvârşit.
Nimeni nu poate fi creştin fără a crede în Dumnezeu-omul Hristos şi în trupul său
teandric, Biserica, în care Hristos Şi-a depus în întregime minunata Sa personalitate. Puterea
de viaţă dătătoare şi mântuitoare a Bisericii lui Hristos stă în Persoana veşnic vie şi pururea
prezentă a Dumnezeu-omului Hristos. El este singura fiinţă nouă, pururea nouă5. Acest lucru
5 Cf. Ioan Damaschin, Expunerea credinţei ortodoxe, III, 1, PG 94, 984 B: „Şi fiind Dumnezeu desăvârşit; El
devine om desăvârşit; şi astfel are loc evenimentul cel mai nou din tot ceea ce este nou, singurul lucru nou de sub
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
43
face ca Noul Testament să fie nou, iar adevărul Evangheliilor să fie pururea nou şi veşnic.
Întrucât personalitatea Dumnezeu-omului Hristos este pururea nouă şi plină de tinereţe în
desăvârşirea sa teandrică, aceasta nu poate fi schimbată sau înlocuită; ea este mereu şi în mod
consecvent aceeaşi. De aceea, Evanghelia este întotdeauna şi pretutindeni aceeaşi: pentru cei
ce vieţuiesc pe pământ, ca şi pentru îngerii din ceruri. Dumnezeu-omul Hristos este unicul
Logos, unica minte, unicul sens al omului, cât şi al întregii creaţii. Fără El, este cu neputinţă a
primi cea mai mică încercare în lume sau într-o fiinţă umană cum suntem noi. Dintr-un punct
de vedere pur ontologic, Dumnezeu omul Hristos nu este un miracol, ci mai degrabă o
necesitate pentru o lume şi o umanitate ca a noastră. Din această pricină, Sfânta Evanghelie
spune că dumnezeiescul Logos, întrupându-Se, „a venit întru ale Sale” (Ioan 1, 11). De ce
oare ar fi umanitatea dintru ale „Sale” dacă fiinţa umană n-ar fi fost făcută după chipul Său?
Şi din nou se spune: „Căci al Lui neam şi suntem” (Fapte 17, 28). Încă o dată suntem
identificaţi cu El datorită sufletului nostru cel după chipul lui Dumnezeu. În altă parte a
Evangheliei ni se spune că dumnezeiescul Logos este „Lumina cea adevărată care luminează
pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9). Prin urmare, atunci când El S-a întrupat, El nu a
venit printre străini, ci la ai Săi. Mărturisindu-L pe Dumnezeu-omul Hristos, noi mărturisim
umanitatea noastră hristică, originea divină a omului, măreţia dumnezeiască a omului, precum
şi valoarea divină şi sacralitatea persoanei umane. Dacă lucrurile nu ar sta aşa, atunci pentru
care pricină suntem noi „asemănători” dumnezeiescului Logos şi „neam” al lui Dumnezeu?
În esenţă, lupta pentru Dumnezeu-omul Hristos este lupta pentru umanitate. Nu
umanistul este cel care luptă pentru omul cel adevărat, omul hristic, după chipul dumnezeirii,
ci mai degrabă oamenii cu o credinţă şi o viaţă hristocentrică (teandrică). Importanţa
excepţională a creştinismului pentru neamul omenesc rezidă în neschimbata divinitate şi
umanitate de viaţă dătătoare a lui Hristos. Tocmai acest Hristos divino-uman este Cel Care dă
sens la ceea ce este omenesc şi transformă nevrednicia nefiinţei în lumina atotfiinţei. Doar
prin puterea sa divino-umană, creştinismul este „sarea” pământului, o sare care face ca
umanitatea să nu se descompună în păcat şi rău.
Dacă, însă, creştinismul se descompune în felurite clemente umaniste, atunci acesta
devine neviabil, se transformă într-o sare „nesărată” care, după cuvântul cel pururea plin de
adevăr al Mântuitorului, „de nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în
picioare de oameni” (Matei 5, 13).
Orice efort sau încercare de a armoniza creştinismul cu duhul vremii, cu mişcările
trecătoare ale feluritelor epoci istorice sau cu regimurile politice nu face decât să elimine acea
trăsătură aparte a creştinismului care face din el unica religie hristocentrică din lume.
Neadaptarea Dumnezeu-omului Hristos la spiritul vremii, ci mai degrabă adaptarea spiritului
vremii la duhul veşniciei lui Hristos, la dumnezeiasca umanitate a lui Hristos – aceasta este
unica şi adevărata misiune a Bisericii lui Hristos în lume, a Bisericii Ortodoxe şi apostolice.
Doar în acest mod va putea Biserica să păstreze Personalitatea de viaţă dătătoare şi de
neînlocuit a Dumnezeu-omului Hristos, care este în sine fiinţa cea mai de preţ din întregul
univers, dintre lucrurile văzute şi nevăzute, precum şi din lumea ce va să fie. El posedă gradul
cel mai înalt de sfinţenie şi de valoare, fiind măsura infailibilă a tuturor lucrurilor.
soare”.
Părintele Iustin Popovici
44
CUGETĂRI DESPRE INFAILIBILITATEA
EUROPEANULUI
1. După Dumnezeu, omul este, fără îndoială, cea mai tainică şi enigmatică entitate din
toate zonele gândirii umane. În adâncul fără fund al existenţei umane se învârt contradicţii
care sfidează împăcarea: viaţa şi moartea, virtutea şi păcatul, Dumnezeu şi diavolul, şi tot ceea
ce există înlăuntrul şi în jurul lor. Prin intermediul tuturor religiilor, filosofiilor, ştiinţelor,
civilizaţiilor materiale şi spirituale, neamul omenesc a tot încercat să rezolve în mod
fundamental o problemă de o importanţă covârşitoare: problema omului.
Şi din toate aceste străduinţe şi lupte şi-a confecţionat sieşi o zeitate supremă spre a fi
idolatrizată drept valoare de vârf şi criteriu suprem. Acest ultim idol este: „Omul este măsura
tuturor lucrurilor”. Cu alte cuvinte, omul este măsura tuturor fiinţelor şi a tuturor lucrurilor.
Oricum, prin această metodă, omul nu a reuşit să rezolve propria sa problemă.
Măsurându-se pe sine prin sine, el nu a reuşit să se înţeleagă nici pe sine, şi nici lumea
înconjurătoare (cf. II Cor. 10, 12). A trudit în van. A rezumat totul într-un strigăt disperat şi
într-o cutremurătoare mărturisire: „De la mine însumi nu ştiu nimic” (I Cor. 4, 4). „Nu ştiu
nimic de la mine însumi. Nu ştiu ce este omul, nici ce este Dumnezeu, nici ce este moartea,
nici ce este viaţa. Şi simt din toată fiinţa mea că sunt rob al morţii, rob al răului şi, prin
păcatele mele, rob al diavolului”. Rezultatul tuturor acestor eforturi umane a fost acela de a
ţese un trup din întregul neam omenesc: „trupul morţii” din care tot omul s-a făcut părtaş. Şi
ce este ascuns înlăuntrul acestui trup al morţii? duhoare, putreziciune, viermi.
„Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (Romani 7, 24).
Nimeni, nimeni altul în afară de Dumnezeu-omul Hristos, fiindcă El a biruit moartea prin
Învierea Sa. El a distrus „trupul morţii” ca realitate ontologică (cf. Apoc. 20, 14, 10). El a
răscumpărat neamul omenesc din moarte şi a oferit darul Vieţii veşnice, al Adevărului veşnic,
al veşnicei Iubiri, al veşnicei Dreptăţi, al veşnicei Bucurii şi toate celelalte Virtuţi
dumnezeieşti veşnice care pot fi oferite doar de către Dumnezeul Iubirii, de Cel ce iubeşte cu
adevărat întreaga omenire. Şi, astfel, El a rezolvat problema omului, întreaga problemă a
omenirii.
Când Dumnezeu S-a făcut om, El a apărut ca Dumnezeu-om, iar prin trupul Său –
Biserica – el a rămas ca Dumnezeu-om în această lume terestră. El a devenit valoarea de vârf
şi criteriul suprem al neamului omenesc pentru totdeauna – singurul Dumnezeu adevărat şi
singurul Om adevărat, singurul Dumnezeu desăvârşit şi singurul Om desăvârşit. Ca atare, El
este singura valoare supremă şi singurul criteriu ultim al fiinţei fizice şi spirituale, al
potenţialismului său teandric şi a tot ceea ce este uman şi al omului. Doar în Dumnezeu-omul
Hristos, s-a văzut omul pe sine împlinit şi veşnic pentru prima oară. El s-a recunoscut pe sine
în toate dimensiunile sale.
Drept urmare, un nou principiu general al valorii şi al cunoaşterii se aplică neamului
omenesc: „Dumnezeu-omul Hristos este măsura tuturor lucrurilor şi fiinţelor”. Totuşi,
principiul „omul este măsura a orice”, continuă să domine în cea mai mare măsură în lumea
idolatră şi politeistă necreştină „ferro ignique”. Aceasta l-a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să
rezume toate filosofiile neamului omenesc la două: filosofia cea după om şi cea după Hristos
(Col. 2, 8).
2. Numai Dumnezeu-omul Hristos este desăvârşit, Om cu adevărat desăvârşit şi în
chip simultan, Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit. Aici Ipostasul Logosului lui Dumnezeu
poate fi supus unor consideraţii de ordin critic. El a fost limpede interpretat şi rostit de către
de Dumnezeu purtători Sfinţii Părinţi de la cel de-al patrulea sinod ecumenic de la Calcedon.
În Dumnezeu-omul Hristos, omul a atins ultima treaptă de desăvârşire. Prin Dumnezeu,
sufletul său a fost desăvârşit şi împlinit, împreună cu conştiinţa sa, voinţa, mintea, inima şi
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
45
trupul său; într-un cuvânt, întreaga sa fiinţă s-a unit cu Hristos şi astfel cel mai important
miracol cu putinţă, cu adevărat vrednic de dragostea noastră, a avut loc.
Dumnezeu-omul Hristos a rămas în această lume a noastră, ca şi în întregul univers
prin Biserica Sa, prin Trupul Său, aşa încât orice om să se poată alătura trupului Dumnezeuomului
Hristos şi în acest mod să realizeze deplina şi completa sa desăvârşire (cf. Efeseni 3,
6). Doar în Dumnezeu-omul Hristos şi prin El poate fiecare persoană omenească să devină cu
adevărat şi cu totul umană. Doar cu Dumnezeu-omul Hristos şi Biserica Sa şi prin Biserica Sa
„dimpreună cu toţi sfinţii” este cu putinţă să ajungi la „starea bărbatului desăvârşit, la măsura
vârstei plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13). În Dumnezeu-omul Hristos, „locuieşte trupeşte
toată plinătatea Dumnezeirii”, astfel încât, în Biserică şi prin Biserică, plinătatea Dumnezeirii
poate fi acordată fiecăruia dintre noi (Col. 2, 9-10). Acest lucru poate fi împlinit în fiecare
dintre noi doar „împreună cu toţi sfinţii”, prin Sfintele Taine şi Sfintele Virtuţi, şi întemeindune
pe Sfânta Credinţă şi Sfânta Iubire (Efeseni 3, 17-20).
Fără Dumnezeu-omul Hristos, omul este de fapt fără cap, cu adevărat fără eu, fără eul
cel veşnic, fără un eu nemuritor asemănător lui Dumnezeu. Fără Dumnezeu-omul Hristos,
omul nu există; el este ceva mai puţin decât un om, pe jumătate om sau nu este om deloc. Iar
odată ajunşi în acest punct, trebuie să adăugăm următorul adevăr: fără Dumnezeu-omul
Hristos omul este pururea rob al morţii, al păcatului şi al diavolului.
Doar prin Dumnezeu-omul Hristos, îşi dă seama omul de potenţialul hărăzit lui de
către Dumnezeu. El devine „dumnezeu prin har” şi, în acest fel, el îşi realizează potenţialul
deplin al existenţei şi personalităţii sale. El ajunge la veşnicia sa veşnică prin omenitatea
dumnezeirii. Vieţuind în timpul hristocentric al Bisericii „dimpreună cu toţi sfinţii”, omul
ajunge la unirea cu Dumnezeu treptat, prin Sfintele Taine şi Sfintele Virtuţi. Iar el este plin de
bucuria sfântului mesaj şi a cereştii porunci a Sfântului Vasile cel Mare: „O creatură a lui
Dumnezeu vine la viaţă şi dumnezeu este chemat”6. Creat cu potenţialul de a deveni
dumnezeu-om, omul se străduie, în cadrul trupului hristocentric al Bisericii, să-şi facă mintea
asemenea celei a lui Dumnezeu, să ajungă la transfigurarea minţii sale proprii prin Hristos.
„Noi avem mintea lui Hristos” (I Cor. 2, 16). El se străduieşte chiar să se asemene voii lui
Dumnezeu, să-şi transfigureze propria voinţă întru cea a lui Dumnezeu şi să-şi facă trupul
asemănător celui al lui Hristos, transfigurându-l întru Domnul: „Trupul însă nu este pentru
desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup” (I Cor. 6, 13).
Unit cu Hristos prin Biserică şi în Biserică, omul ajunge din nou la starea sa originară,
asemenea lui Dumnezeu, împlinind acest lucru într-o manieră pururea ascendentă prin
dumnezeiasca virtute a cugetării celei asemănătoare cugetelor lui Hristos (Gal. 4, 19; 3, 27;
Rom. 8, 29).
Dar fără Dumnezeu-omul Hristos şi independent de El, omul riscă pururea să ajungă
asemenea celui rău, întrucât păcatul este în acelaşi timp puterea şi icoana diavolului.
Acţionând independent de Dumnezeu-omul Hristos, omul se reduce pe sine în mod voit la o
stare demonică a păcatului. El devine rudă a diavolului. „Cine săvârşeşte păcatul este de la
diavolul” (I Ioan 3, 8). Noi nu trebuie să uităm că principalul obiectiv al diavolului este de a-l
lipsi pe om de potenţialul său dumnezeiesc, de a-l îndepărta de Dumnezeu, de a-i şterge
asemănarea sa cu Dumnezeu şi de a-l transforma astfel într-o fiinţă asemănătoare lui.
Antropocentrismul umanist este în esenţă demonocentrism. Ele amândouă nu doresc
decât un singur lucru: să-şi aparţină doar lor înşile, să fie doar în ele însele şi pentru ele însele.
În acest fel, ele ajung la împărăţia „celei de a doua morţi” unde nu există nici Dumnezeu şi
nici altceva dintre cele ale lui Dumnezeu (Apoc. 21, 8; 20, 14).
Ceea ce s-a prezentat până aici nu este nimic altceva decât umanismul evanghelic,
apostolic, patristic, ortodox al dumnezeirii (Teoumanism, Teohominism).
3. Toate formele de umanism europene, de la cel mai primitiv până la cel mai
sofisticat, de la cel fetişist la cel papal, se întemeiază pe credinţa în om, aflat el însuşi într-un
context spiritual dat, într-o situaţie empirică materială, precum şi într-un context istoric
6 Patrologia Greaca, Vol. 35, Col. 506.
Părintele Iustin Popovici
46
anumit. Întreaga esenţă a oricărui tip de umanism este omul (homo), iar încapsulat în
ontologia oricărui tip de umanism nu se află altceva decât umanismul (homo hominis). Omul
reprezintă cea mai înaltă valoare, suprema valoare. Omul este criteriul principal, ultimul
criteriu.
„Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Acesta este în esenţă, în miezul său, orice tip de
umanism. Prin urmare, toate formele de umanism sunt, la o analiză finală, idolatre sau
politeiste la origine. Perioadele prerenascentistă, renascentistă şi postrenascentistă – de
sorginte protestantă, filosofică, religioasă, socială, ştiinţifică, culturală sau politică – toate
tipurile de umanism european, se străduie conştient sau inconştient, ele luptă neîncetat pentru
a ajunge la un singur rezultat: să înlocuiască credinţa în Dumnezeu-omul Hristos cu o credinţă
în om, să înlocuiască Evanghelia lui Hristos cu una omenească, să înlocuiască filosofia
Dumnezeu-omului Hristos cu una omenească, să înlocuiască cultura hristocentrică cu una
omenească. Pe scurt, ele caută să înlocuiască viaţa cea după Hristos şi întru Hristos cu una
făcută după tipare omeneşti.
Toate acestea s-au dezvoltat timp de mai multe secole, până când, în secolul al XIXlea,
în anul 1870, la primul Conciliu al Vaticanului, toate aceste eforturi au ajuns la apogeul
lor prin elaborarea dogmei cu privire la infailibilitatea papei. Această dogmă a devenit ulterior
dogma centrală a papalităţii. În vremurile noastre, în timpul celui de-al doilea Conciliu al
Vaticanului, această doctrină a fost discutată atât de insistent şi cu atâta dibăcie încât noţiunea
inviolabilităţii şi neschimbabilităţii ei a fost cu tărie consolidată. Această doctrină are o
semnificaţie covârşitoare pentru soarta civilizaţiei europene şi pentru vremurile apocaliptice
în care aceasta a apărut. Prin această dogmă, toate tipurile de umanism european şi-au
construit idealurile şi idolul lor propriu: omul s-a autodeclarat suprema şi ultima dumnezeire.
Panteonul umanist european şi-a stabilit propriul său Zeus. Sinceritatea este limbajul
adevărului, dogma cu privire la infailibilitatea papei secolului al XX-lea nu este altceva decât
renaşterea idolatriei şi politeismului, renaşterea criteriilor şi a judecăţilor de valoare idolatre.
Trebuie spus şi acest lucru: dogma cu privire la infailibilitatea papei a fost introdusă între
dogmele umanismului idolatru care, în prima instanţă, a fost umanism elenic. Valoarea
oricărui lucru a fost introdusă ca dogmă. Toate trăsăturile culturii şi civilizaţiei elenice,
valorile lor, filosofiile, meşteşugurile, politicile, ştiinţa lor, au fost toate introduse ca dogme.
„Măsura tuturor lucrurilor este omul”. Şi ce înseamnă acest lucru? Este o definiţie a
dogmei idolatriei. În felul acesta a sosit momentul când încântarea şi suficienţa de sine a
europeanului a devenit dogmă, un obiectiv după care tipurile de umanism european au tânjit
cu nostalgie, timp de secole. Dogma referitoare la infailibilitatea papei reprezintă afirmaţia
nietzscheiană – Ja–Sagung – extinsă la întreaga sa concepţie a umanismului european. „Ja–
Sagung” face parte din cultura şi civilizaţia europeană, amândouă fiind cu adevărat idolatre şi
politeiste în obiectivele şi metodele lor. Evanghelia şi porunca Dumnezeu-omului Hristos
este: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor
adăuga vouă” (Matei 6, 33).
Dar observaţi ce a fost omis din proclamaţia culturii umaniste europene şi a civilizaţiei
sale. Nu există nici o menţiune cu privire la scopul existenţei umane sau a mijloacelor prin
care omul funcţionează. Dumnezeu-omul Hristos este Singurul Mântuitor al omului din
păcatele sale, din moarte şi de sub tirania diavolului, Singurul care reînnoieşte şi eternizează,
care învie şi înalţă, care-l face pe om veşnic şi-l îndumnezeieşte, mântuindu-l şi aducându-l în
Împărăţia Luminii şi Care, cu tărie şi limpezime, susţine că scopul suprem al existenţei şi al
vieţii omului este acela al desăvârşirii sale, la fel precum şi Dumnezeu este desăvârşit (Matei
5, 48). Ce nu pronunţă umanismul european drept scop al existenţei umane în contradicţie cu
El! Adevărul evanghelic că „lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (I Ioan 5, 9) nu poate
fi negat, iar aceasta necesită eforturile Dumnezeu-omului Hristos. Dar aşa cum afirmă Sfântul
Apostol Pavel, diavolul este „Dumnezeul veacului acestuia” (II Cor. 4, 4). Între o astfel de
lume care în mod voit „zace sub puterea celui rău” şi persoana care-L urmează pe Dumnezeuomul
Hristos nu există nimic comun.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
47
Cel care-I urmează lui Hristos nu are dreptul, prin ferma cerinţă a Adevărului
evanghelic, de a coopera cu umanistul care are justificare pentru toate acele lucruri
neadevărate şi le socoteşte a fi dogme. În acest punct este întotdeauna necesar să luăm o
hotărâre de valoare decisivă: fie cu Dumnezeu-omul Hristos, fie cu umanismul. Umanistul, în
toate eforturile sale, se înfăţişează pe sine ca acţionând cu îndreptăţire de sine şi ca fiind
suprema valoare şi criteriul de vârf. Aici nu există loc pentru Dumnezeu-omul Hristos. În
împărăţia umanismului, locul Dumnezeu-omului Hristos a fost luat de către Vicarius Christi,
în felul acesta Dumnezeu-omul Hristos fiind exilat în ceruri. Prin dogma infailibilităţii, papa a
uzurpat pentru sine, adică pentru om, întreaga jurisdicţie şi toate prerogativele care aparţin
numai Domnului nostru Iisus Hristos. El s-a proclamat pe sine drept Biserică, biserica papală,
şi a devenit în ea începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, conducătorul autoproclamat al tuturor
lucrurilor. În acest fel, dogma infailibilităţii papei a fost ridicată la gradul de dogmă centrală a
papalităţii. Iar papa nu poate nega acest lucru atâta timp cât rămâne papă al unei papalităţi
umaniste.
4. În istoria neamului omenesc au existat trei căderi principale: cea a lui Adam, cea a
lui Iuda şi cea a papei. Principala caracteristică a căderii în păcat este mereu aceeaşi: a dori să
fii bun de dragul propriei tale persoane, a dori să fii desăvârşit pentru tine însuţi şi a vrea să fii
Dumnezeu tot de dragul tău. În acest mod, în chip inconştient, omul se aseamănă diavolului,
fiindcă şi diavolul a dorit să devină Dumnezeu de dragul lui, a dorit să se aşeze în locul lui
Dumnezeu. Iar prin această înălţare de sine, el s-a făcut de îndată diavol, cu totul despărţit de
Dumnezeu şi pururea în contradicţie cu El.
Prin urmare, esenţa păcatului, a oricărui păcat, constă în această arogantă mărire de
sine. Aceasta este esenţa însăşi a diavolului, a lui satana. Nu este nimic altceva decât a dori să
te păstrezi doar înlăuntrul propriei tale fiinţe, a nu te dori în adâncul fiinţei tale decât pe tine
însuţi. Tot diavolul se află aici: în dorinţa de a-L alunga pe Dumnezeu, în dorinţa de a exista
doar pentru tine însuţi şi în tine însuţi, de a fi pururea în contradicţie cu Dumnezeu şi tot ceea
ce îi aparţine Lui. Şi ce este oare aceasta? Este egoismul şi iubirea de sine îmbrăţişată întru
toţi vecii, cu alte cuvinte, iadul. Fiindcă iată ce este în esenţa sa umanistul – întru totul închis
înlăuntrul său, trăind prin sine, pentru sine, pururea în contradicţie cu Dumnezeu. Aici rezidă
orice tip de umanism.
Culmea unui astfel de umanism de orientare satanică este dorinţa de a deveni bun de
dragul răului, de a deveni Dumnezeu de dragul diavolului. Acest lucru îşi are originea în
promisiunea diavolului făcută protopărinţilor noştri în rai – şi anume aceea că prin ajutorul
său „Ei vor deveni dumnezei” (Gen. 3, 5). Omul a fost creat cu potenţial teandric de către
Dumnezeu Care iubeşte omenirea, aşa încât el să se poată îndrepta în mod voit, cu ajutorul lui
Dumnezeu, spre a deveni asemenea Dumnezeu-omului Hristos, întemeindu-se pe caracterul
dumnezeiesc al originii sale. Omul, însă, cu voia sa liberă, a căutat nepăcătuirea prin păcat, La
căutat pe Dumnezeu prin diavolul. Şi desigur că mergând pe acest drum ar fi devenit totuna
cu diavolul dacă nu ar fi intervenit Dumnezeu cu nemăsurata Sa iubire de oameni şi marea Sa
milostivire.
Făcându-Se om, cu alte cuvinte Dumnezeu-om, El l-a îndreptat din nou pe om către
Sine. El l-a adus în Biserica Sa, care este trupul Său, îi dăruieşte răsplata unirii cu Sine prin
Sfintele Taine şi fericitele virtuţi. Şi în acest fel i-a dăruit omului tăria de a ajunge „la starea
bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos (Efeseni 4, 13), de a împlini, cu
alte cuvinte, destinul său divin, de a deveni în chip voit dumnezeu-om prin har. Căderea papei
este rezultatul dorinţei de a-L înlocui pe Dumnezeu-omul Hristos prin om.
5. După afirmaţiile misticului tâlcuitor, Sfântul Ioan Damaschin, în lumea noastră,
Dumnezeu Hristos este „singurul lucru nou sub soare”7. Într-adevăr, această veşnică noutate I
se aplică nu numai Prezenţei Sale teandrice, ci şi Lucrării Sale teandrice, precum şi trupului
7 Expunerea credinţei ortodoxe, nota de subsol 3, P.G. 94, Col. 984. Vezi şi Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica,
Editura Scripta, Bucureşti, 1993, lucrare disponibilă şi în format digital în colecţia Apologeticum
http://apologeticum.net
Părintele Iustin Popovici
48
Său teandric, Biserica. Şi omul este, de asemenea, nou, veşnic nou („o nouă creaţie”) în
noutatea sa teandrică, în toate experienţele sale teandrice pe calea mântuirii, sfinţirii,
transfigurării, unirii cu Dumnezeu, a asemănării sale cu Dumnezeu-omul Hristos.
În această lume în care trăim totul îmbătrâneşte şi moare. Doar persoana care s-a
îmbrăcat pe sine întru Hristos şi se aseamănă cu Dumnezeu-omul Hristos, care participă la
viaţa trupului Său, Sfânta Biserica Ortodoxă, devenind mădular al ei, nu îmbătrâneşte şi nu
moare fiindcă unul ca acesta a devenit parte integrantă, vie, a sfântului şi veşnicului trup
teandric al lui Hristos, Biserica, în care omenitatea fiinţei umane se dezvoltă şi „sporeşte în
creşterea lui Dumnezeu” (Col. 2, 19), dobândind „starea bărbatului desăvârşit, la măsura
vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13). Aceasta înseamnă că omul creşte şi se
dezvoltă încontinuu şi fără de hotar spre unitatea cu Dumnezeu, în dumnezeiasca infinitate în
care întreit strălucitorul Domn Dumnezeu a înzestrat umanitatea atunci când l-a creat pe om
după chipul şi asemănarea Sa.
Dumnezeu-omul Hristos este atât de extraordinar, de nou şi de unic, încât în realitate
„Adevărul” venea din El (Ioan 1, 17) şi prin El a rămas în lumea noastră. Înainte de El şi fără
El – acum şi pururea Adevărul nu există. Cu adevărat, el nu există fiindcă doar Ipostasul
Dumnezeu-omului Hristos este Adevărul. „Eu sunt Adevărul” (Ioan 14, 6). Şi întrucât omul
nu există în mod independent de Dumnezeu-omul Hristos, nu poate exista vreun adevăr
pentru el independent de Dumnezeu-omul Hristos. Totul este nou în Dumnezeu-omul Hristos
şi datorită Lui. El Însuşi este cel dintâi, urmat de mântuire, învăţătura cu privire la mântuire şi
mijloacele de mântuire. Iar mesajul Dumnezeu-omului Hristos pentru neamul omenesc este
absolut nou: să despărţim păcatul de păcătos, să urâm păcatul, dar să-l iubim pe păcătos, să
ucidem păcatul, totuşi să-l mântuim pe păcătos.
Nu consideraţi că păcătosul este totuna cu păcatul. Nu-l daţi morţii pe păcătos din
pricina păcatului. Mântuiţi-l de păcat! Un exemplu izbitor de acest fel îl reprezintă femeia
prinsă asupra faptului de adulter. Atotmilostivul Mântuitor a despărţit păcatul ei de existenţa
ei cea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. El a condamnat păcatul, dar a avut milă faţă
de păcătos. „Nu te osândesc nici eu. Mergi; de-acum să nu mai păcătuieşti” (Ioan 8, 11).
Aceasta este metoda ortodoxă a însănătoşirii, fixată ca dogmă, aceea de a-l mântui pe păcătos
de păcat.
Această metodă a Sfintei Tradiţii, promovată după înţelepciunea lui Dumnezeu şi
fixată în Biserica Ortodoxă de către Sfinţii Părinţi, a fost exprimată în concordanţă cu Duhul
lui Dumnezeu de către Sfântul Simeon Noul Teolog: „Binele nu este bine dacă nu dă roade
bune”8. În lumina acestei sfinte, evanghelice Tradiţii Ortodoxe este o atrocitate, contrară
Evangheliei şi antihristică, faptul de a ucide un păcătos fiindcă a păcătuit. Ca atare, nu există
nici o „sfântă inchiziţie” care să poată fi considerată drept sfântă. La o analiză finală, toate
tipurile de umanism ucid păcătosul din pricina păcatului, exterminând păcătosul dimpreună cu
păcatul. Acestea nu-L doresc pe Dumnezeu-omul Hristos, Care este singura mântuire a
omului de păcat, de moarte şi de diavolul.
Cel ce nu este pentru Dumnezeu-omul Hristos este în consecinţă şi împotriva omului,
fiind în acest mod un ucigaş de oameni şi, în plus, se şi sinucide. Unul ca acesta îl lasă pe om
sub stăpânirea deplină a păcatului, a morţii şi a diavolului, de care numai Dumnezeu-omul
Hristos îl poate salva, fiindcă nimeni altcineva de sub cer nu poate face acest lucru. Folosind
el însuşi metodele păcătoşilor, umanistul se sinucide spiritual în mod inevitabil. El îşi ucide
propriul său suflet, el se predă iadului, unei veşnice însoţiri cu diavolul, cel ce este din
totdeauna ucigaş de oameni (Ioan 8, 44).
6. Ce lucru îi oferă omului Dumnezeu-omul Hristos, lucru pe care nimeni altcineva nu
i-l poate oferi? E vorba de biruinţa asupra morţii, păcatului şi asupra diavolului; Viaţa
veşnică, Adevărul veşnic, Dreptatea, Virtutea, Dragostea, Bucuria veşnică: întreaga plinătate a
Dumnezeirii şi a desăvârşirii dumnezeieşti. Aşa după cum ne spune Apostolul: Dumnezeuomul
Hristos le dăruieşte oamenilor „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima
8 Nota de subsol 4, Omiliile 18 şi 68, ediţia Zogoraios, Smirna 1886, pp. 105 şi 364.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
49
omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9). De
fapt, doar El, minunatul Dumnezeu-om este „partea cea bună” (cf. Luca 10, 42) de care are
nevoie omul în lumea şi în viaţa sa. Prin urmare, doar Dumnezeu-omul este îndreptăţit să ne
ceară ceea ce nimeni altcineva nu a îndrăznit vreodată să ceară: ca noi să-L iubim pe El mai
mult decât ne iubim părinţii, rudele, copiii, prietenii, pământul, îngerii sau pe oricine altcineva
din lumea cea văzută şi din cea nevăzută” (Matei 10, 37-39; Lc. 14, 26; Rom. 8, 31-39).
7. Cel de-al doilea Conciliu Vatican a avut drept consecinţă renaşterea tuturor formelor
de umanism european, renaşterea cadavrelor. Întrucât Hristos Dumnezeu-omul este prezent în
lumea noastră, orice formă de umanism nu este decât un cadavru. Lucrurile au ajuns până aici
întrucât Conciliul a insistat în păstrarea dogmei cu privire la infailibilitatea papei. Examinate
din punct de vedere al superiorităţii veşnicului viu Dumnezeu-omul nostru Iisus Hristos, toate
formele de umanism se aseamănă cu nişte utopii criminale într-o măsură mai mare sau mai
mică. În numele omului, ele găsesc diferite căi de a ucide omul, de a-l extermina ca entitate
fizică şi spirituală. Toate formele de umanism ajung la un rezultat tragic, iraţional: se îneacă
cu ţânţarul şi înghit cămila.
În problema infailibilităţii, noţiunea a fost înălţată la rang de dogmă. Şi este o oroare, o
oroare cumplită. De ce? Fiindcă însăşi dogma cu privire la infailibilitatea omului nu este
nimic altceva decât cutremurătoarea înmormântare a oricărei forme de umanism evanghelic,
de la ideile pe care Vaticanul le-a stabilit drept dogmă până la umanismul satanic al lui Sartre.
În panteonul umanist al Europei, toţi zeii sunt morţi, în frunte cu europeanul Zeus. Morţi,
până când în inimile ofilite de necredinţă se va naşte o căinţă adevărată, care să nege egoismul
şi răutatea, căinţă însoţită de fulgerele şi tunetele Golgotei, împreună cu transformările şi
cutremurele învietoare, precum şi cu furtunile şi înălţările sale bogate. Şi atunci? Atunci
doxologiile lor aduse viului, veşnicului, minunatului Dumnezeu-omul Hristos, singurul care
iubeşte omenirea cu adevărat, vor fi fără de sfârşit.
8. Ce se află în miezul dogmei referitoare la infailibilitatea papală (adică a omului)?
Acolo se află îndepărtarea omului de Dumnezeu. Acest lucru este căutat de către toate formele
de umanism, chiar şi de către cele religioase. Toate îl readuc pe om la idolatrie, la politeism,
la moartea îndoită: fizică şi spirituală. Îndepărtându-se de Dumnezeu-omul Hristos, orice
formă de umanism devine treptat nihilism. Acest lucru demonstrează falimentul simultan al
tuturor formelor de umanism, condus de cel al papalităţii care, direct sau indirect, voit sau fără
de voie, este tatăl tuturor formelor de umanism european.
Falimentul dezastruos al papalităţii rezidă în dogma infailibilităţii papale. Tocmai
această dogmă a nihilismului este cea mai dăunătoare. Din această pricină, europeanul, într-o
manieră hotărâtă şi doctrinară a proclamat dogma suficienţei de sine şi, în acest fel, a declarat
că nu mai are nevoie de Dumnezeu-omul Hristos. Nu mai este loc pentru El pe pământ. El a
fost cu totul înlocuit de reprezentantul lui Hristos pe pământ – Vicarius Christi. Cu adevărat,
aceasta este dogma prin care toate formele de umanism vieţuiesc, dogmă pe care o urmează şi
o proclamă cu tărie. Toate formele de umanism european nu sunt în esenţa lor altceva decât o
nesfârşită revoluţie împotriva Dumnezeu-omului Hristos. Făcând uz de toate metodele cu
putinţă, ele ajung la răsturnarea tuturor valorilor (Umwertung aller Werte). Dumnezeu-omul
Hristos este pretutindeni înlocuit de om.
Pe toate tronurile europene stau umaniştii europeni. În consecinţă, nu există doar un
singur Vicarius Christi, ci nenumăraţi alţii, îmbrăcaţi în felurite veşminte. La o analiză finală,
dogma cu privire la infailibilitatea papei a condus la proclamarea infailibilităţii generale a
omului. Şi de aici au urmat nenumăraţii papi ai tuturor culturilor europene, ai Vaticanului şi ai
protestantismului. Între ei nu există diferenţe esenţiale fiindcă, după cum afirmă Homiakov,
vizionarul adevărului, papalitatea este cea dintâi formă de protestantism.
9. Infailibilitatea este o trăsătură teandrică naturală şi o funcţie teandrică naturală a
Bisericii, care este Trupul teandric al lui Hristos şi al cărei veşnic conducător (cap) este
Adevărul, Adevărul atotcuprinzător, Cel de-al doilea Ipostas al Atotsfintei Treimi, Domnul
nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-omul. În ceea ce priveşte dogma cu privire la infailibilitatea
Părintele Iustin Popovici
50
papei, acesta a fost practic proclamat a fi însăşi biserica, iar papa – om fiind – a uzurpat locul
Dumnezeu-omului Hristos. Acesta este cel din urmă triumf al umanismului şi în acelaşi timp
„cea de-a doua moarte” (Apoc. 20, 14; 21, 8) a papalităţii, iar prin ea şi după ea, moartea
oricărei forme de umanism.
Aşadar, dogma infailibilităţii papale nu este numai o erezie oarecare, ci cu adevărat
cea mai mare erezie împotriva Adevăratei Biserici a lui Hristos care a existat în lumea noastră
de la venirea Dumnezeu-omului Hristos printre noi. Nici o altă erezie nu a fost atât de violentă
şi de totală împotriva Dumnezeu-omului Hristos şi a Bisericii Sale precum a fost papalitatea
cu dogma infailibilităţii papei (adică a omului). Nu există nici o îndoială asupra ei. Această
dogmă este erezia ereziilor, o revoltă fără precedent împotriva Dumnezeu-omului Hristos pe
acest pământ, o nouă trădare a lui Hristos, o nouă răstignire a Domnului, de data aceasta nu pe
lemn, ci pe crucea de aur a umanismului papal. Iar toate aceste lucruri sunt iad, blestem pentru
biata făptură pământească numită om.
10. Există oare vreo cale de ieşire din aceste nenumărate iaduri umaniste? Există oare
vreo înviere din aceste nenumărate morminte europene? Există oare vreun remediu pentru
acele nenumărate boli mortale? Există, sigur că există. Pocăinţa. Acesta este mesajul veşnic al
Evangheliei lui Hristos: „pocăiţi-vă spre cunoaşterea adevărului” (II Tim. 2, 25). Altminteri
nu este cu putinţă ca cineva să creadă în atotmântuitoarea Evanghelie a Dumnezeu-omului
Hristos: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15). Pocăinţa dinaintea Dumnezeuomului
Hristos este singurul leac pentru păcat, singurul leac pentru toate păcatele, chiar pentru
cele mai mari cu putinţă. Nu există îndoială. Pocăinţa este leacul chiar şi pentru acesta, pentru
cel mai mare păcat al papalităţii, şi anume acel arogant păcat al infailibilităţii papale, aşa cum
este unicul remediu şi pentru fiecare formă de umanism luată în parte şi pentru toate luate la
un loc.
Da, da, da. Din acest mare păcat al infailibilităţii, europeanul „infailibil”, europeanul
umanist poate fi salvat numai printr-o pocăinţă din toată inima şi transfiguratoare dinaintea
minunatului, atotmilostivului Iisus Hristos, Dumnezeu-omul, singurul Mântuitor al neamului
omenesc din toate păcatele, din orice rău, din orice iad, de orice demon, din orice raţionalism
umanist, din orice fel de păcat pe care imaginaţia omenească şi-l poate imagina.
Pentru aceste motive, toţi sfinţii de Dumnezeu purtători şi de Dumnezeu înţelepţiţii
Părinţi, şi în mod deosebit cei de la cele şapte sfinte sinoade ecumenice, concentrează toate
problemele din Biserica lui Hristos în problema Persoanei lui Hristos, Dumnezeu-omul, până
când Cel ce este cea mai mare, unica, cea mai de preţ comoară pentru toate fiinţele umane va
fi aflată, nu pe acest pământ, ci în Împărăţia lui Dumnezeu. Problema hristologică este
întreaga lor problemă, unica şi cea mai importantă. Pentru ei, Hristos Dumnezeu-omul este
întreaga lor problemă, unica şi cea mai importantă. Pentru ei Hristos Dumnezeu-omul este
unica valoare a Bisericii lui Hristos. Mesajul lor veşnic este acesta: renunţaţi la toate pentru
Hristos; nu renunţaţi pentru nimic în lume la Hristos! Iar în jurul acestui Sfânt semnal răsuna
veşnicul lor mesaj plin de bucurie: nu umanismul, ci umanismul divino-uman! Nu omul, ci
Dumnezeu-omul Hristos mai înainte de orice şi mai presus de orice!
11. Cum se simte un creştin ortodox în prezenţa Dumnezeu-omului Hristos? El se
simte cu totul şi cu totul păcătos. Acesta este sentimentul lui, aceasta este atitudinea lui,
gândirea lui, felul lin de a vorbi, conştiinţa sa, spovedania sa, întreaga sa fiinţă. Acest
sentiment al totalei păcătoşenii personale în prezenţa Prea Dulcelui Domn Iisus Hristos este
sufletul sufletului său şi inima inimii sale. Cercetaţi pe scurt rugăciunile de pocăinţă, odele,
imnele, stihirile acatistelor şi paracliselor şi veţi constata de îndată că acest sentiment
constituie o sfântă îndatorire şi o realitate a rugăciunii pentru fiecare creştin ortodox fără
excepţie. Această cale a fost bătută de către nemuritorii noştri dascăli, Sfinţii Părinţi care
pururea ne călăuzesc şi ne învaţă. Să-i amintim măcar pe doi dintre aceştia: Sfântul Ioan
Damaschin şi Sfântul Simeon Noul Teolog. Sfinţenia lor este heruvimică, fără nici o îndoială.
Rugăciunea lor este absolut serafimică. Cu toate acestea, ei înşişi îşi exprimă un sentiment şi o
conştiinţă de totală păcătoşenie personală şi în acelaşi timp o atitudine de profundă pocăinţă.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
51
Aceasta este contradicţia (antinomia) existenţială din credinţa noastră apostolică,
evanghelică, ortodoxă şi smerenia, pe de o parte, şi mândria pe de alta. Inegalabila
privighetoare a Evangheliei Dumnezeu-omului Hristos, Sfântul Ioan Hrisostom spune:
„Temelia oricăreia dintre filosofiile noastre este smerenia”9. Smerenia este temelia filosofiei
noastre cu privire la viaţă şi la lume, la timp şi veşnicie, cu privire la Dumnezeu-omul Hristos
şi la Biserică. Pe de o parte, temelia oricărei forme de umanism, inclusiv cea care a fost
stabilită drept dogmă, este mândria, credinţa în puterea raţiunii umane, în mintea sa. Mândria
l-a transformat chiar şi pe strălucitorul Lucifer în diavol. Mândria este boala mintală
incurabilă a diavolului. Înlăuntrul ei se află şi din ea emană toate celelalte rele diabolice.
Pe de altă parte, smerenia ne învaţă să ne punem toată nădejdea şi toată încrederea în
sfânta, soborniceasca şi teandrica minte a Bisericii care este „mintea lui Hristos”. „Noi avem
mintea lui Hristos” (I Cor. 2, 16). În cadrul trupului teandric al lui Hristos, Biserica Ortodoxă,
noi îl avem pe Hristos Dumnezeu-omul drept orice: cap, trup, viaţă, adevăr, dragoste,
credincioşie, timp şi veşnicie, precum şi prin credinţa în El şi în viaţa noastră întru El (Efeseni
4, 11-21). Aceasta fiindcă „întru El au fost făcute toate şi pentru El. El este mai înainte decât
toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii, ca să fie El cel dintâi
întru toate” (Col. 1, 16-18). El, Dumnezeu-omul Hristos şi nu un om, oricine ar fi acesta.
12. Cu smerenie îmi cer iertare fiindcă eu, un biet nevrednic păcătos, cu adevărat un
nevrednic păcătos, am îndrăznit să rostesc aceste puţine cuvinte cu privire la Cel de-al doilea
Conciliu Vatican. Am făcut acest lucru din ascultare. Mi s-a cerut acest lucru mie, unui
neînsemnat şi nevrednic păcătos. Mi-am îndeplinit sarcina, sub ascultare, cu sinceritate,
conştiincios, cu inima grea, cu multe suspine şi bizuindu-mă pe ajutorul celui dintâi şi mai
mare dintre apostoli, Sfântul Petru (cf. I Petru 3, 15). Dacă vreunul dintre cei ce citesc aceste
cugetări se simte jignit, îmi cer iertare. Doar din pricina păcătoşeniei mele nu am putut
exprima mai bine realitatea care izvorăşte din veşnicul Adevăr. Şi încă vă mai rog ca să-L
rugaţi pe Dulcele nostru Domn Iisus Hristos Care e plin de milostivire faţă de fiecare păcătos
care se pocăieşte, să-mi ierte multele păcate pe care le-am săvârşit din tinereţile mele până în
acest ceas. Fiindcă cred din toată inima că rugăciunea dreptului este de mare preţ (Iacov 5,
16), chiar în cazul unui păcătos atât de nevrednic ca mine, aşa cum sunt eu în toată fiinţa mea.
***
Nota traducătorului ediţiei în limba engleză:
Desigur, aşa cum sunt ei folosiţi de autor, termenii „Europa” şi „european” nu au doar
o semnificaţie geografică, ci se referă la un mod de viaţă care s-a răspândit în Europa creştină,
care astăzi funcţionează ca un fel de controlor prin excelenţă a problemelor întregii lumi şi a
vieţii omului în general. De aici şi folosirea de către autor a termenilor de „umanism
european” şi „ecumenism”. În biserica zilelor noastre, ecumenismul este parţial acceptat, iar
felurite aspecte ale acestei poziţii au pătruns şi sunt aplicate în toate aspectele vieţii omeneşti,
oferindu-i trăsături ecumenice sau universale.
Doar cel ce poate recunoaşte înspăimântătoarele dimensiuni ale acestui fenomen şi
consecinţele sale, şi care înţelege în acelaşi timp ceea ce este Biserica cu adevărat, va putea
aprecia nevoia de „asprime” a cugetului exprimată de autor faţă de „civilizaţia europeană” şi
„ecumenismul” ei. În acest punct, responsabilitatea individuală se transmite crucii
responsabilităţii universale, acolo unde responsabilitatea fiecăruia se răsfrânge asupra tuturor
lucrurilor şi fiinţelor, aşa după cum spune autorul, acesta fiind „atributul caracteristic al
fiecărui sentiment creştin”.
9 PG 51, 312
Părintele Iustin Popovici
52
TEORIA CUNOAŞTERII LA SFÂNTUL ISAAC SIRUL1
Introducere
În filosofia europeană, într-o măsura mai mare sau mai mică, omul apare întotdeauna
ca fiind o fiinţă fragmentată. Nicăieri, el nu este văzut ca un întreg, ca fiind împlinit şi
unificat, ci întotdeauna ca fiind fărâmiţat în fragmente care ar birui încercarea oricărui
gânditor de a le uni într-un singur tot. Pe de o parte, realismul separă omul de înţelegerea sa,
văzând-o pe aceasta din urmă drept izvorul principal al adevărului şi măsura cea mai înaltă a
tot ceea ce există, atribuindu-i întreaga valoare, conferindu-i putere absolută şi idolatrizând-o,
diminuând în acelaşi timp celelalte forţe fizice şi psihice ale omului.
Gândirea critică, din punctul ei de vedere, este o apologie a raţionalismului şi
senzualismului care coboară înţelegerea şi omul dimpreună cu ea, la nivelul simţurilor. Cât
despre panteism şi toate celelalte sisteme moniste de acest fel, acestea consideră lumea şi
omul drept o masă de elemente opuse şi contradictorii care nu pot fi aduse niciodată la o
unitate logică, singulară. Toate aceste sisteme filosofice conduc la acelaşi rezultat: o
înţelegere superficială, fenomenală, atât a omului, cât şi a lumii.
Omul filosofiei fenomenaliste – o filosofie care este întotdeauna şi relativistă – este
omul fără un punct focal central. Unde se află situată lumea? Şi unde se află situat omul? Care
este temelia intelectului şi a cunoaşterii? Omul încearcă să se explice pe sine în termenii
lucrurilor, dar cu o totală lipsă de reuşită, fiindcă definindu-se pe sine în termenii lucrurilor,
omul se reduce în cele din urmă şi pe sine la un lucru, la materie. Oricât de mult ar lupta el să
convingă, omul filosofiei fenomenaliste nu e capabil să certifice realitatea obiectivă a
lucrurilor şi cu atât mai puţin poate el să arate că lucrurile posedă adevăr.
Încercând să-l explice pe om prin om, filosofia ajunge la un rezultat bizar: ea prezintă
o imagine oglindă a unei imagini oglinzi. Într-o ultimă analiză, o astfel de filosofie, oricare iar
fi calea, este focalizată pe materie şi om. Şi atunci, un singur lucru poate fi conchis din
toate acestea: neputinţa oricărei cunoaşteri adevărate a omului sau a lumii. Acest lucru obligă
spiritul filosofic al omului să elaboreze tot felul de ipoteze care transcend atât omul, cât şi
materia. Prin idealism el face un salt în supranatural. Dar acest salt, la rândul său, conduce la
scepticism, fiindcă idealismul filosofic consideră omul drept o realitate metaempirică, care nu
poate fi nici descrisă şi nici dovedită.
Omul, aşa cum este el socotit de filosofia relativistă, este supus unui destin tragic,
fiindcă el a demonstrat că adevărul transcende atât omul, cât şi materia. Există o prăpastie de
netrecut între om şi adevăr. Omul se află de o parte a acestei prăpăstii şi nu poate afla calea de
a ajunge de cealaltă parte unde se află adevărul transcendental. Dar puterea Adevărului, de
cealaltă parte, răspunde la neputinţa omului aflat de partea aceasta. Adevărul transcendent
trece prăpastia, ajunge de partea noastră şi se revelează pe sine întru persoana lui Hristos,
Dumnezeu-omul. Printr-Însul, Adevărul transcendent devine imanent în om. Hristos revelează
adevărul şi prin Sine. El îl revelează nu prin gândire sau raţiune, ci prin viaţa care este a Lui.
El nu numai că posedă adevărul, El Însuşi este Adevărul. În El Fiinţa şi Adevărul sunt una.
De aceea El, în persoana Sa, nu numai că defineşte adevărul, ci arată şi calea către El:
cel ce rămâne în cuvântul Său va cunoaşte adevărul, iar adevărul îl va face liber (cf. Ioan 8,
32) de păcat, minciună şi moarte. În persoana Dumnezeu-omului Hristos, Dumnezeu şi omul
sunt indisolubil uniţi. Înţelegerea omului nu este răsturnată, ci este reînnoită, curăţită şi
sfinţită. Este adâncită şi îndumnezeită, dându-i-se posibilitatea de a cuprinde adevărurile vieţii
în lumina Dumnezeului făcut om. În Hristos, Adevărul absolut a fost oferit în totalitatea sa
1 Toate referirile din text sunt din Sfântul Isaac Sirul, Scrierile ascetice ale Sfântului Părintelui nostru Isaac
Sirul, Ed. Nichiforos Theotokis (Leipzig, 1770), reeditată de părintele Ioachim Spetsieris (Atena, 1895); articolul
arhim. Iustin Popovici „Teoria cunoaşterii la Sfântul Isaac Sirul” a apărut în Suroj, 15, 16, 17 – 1984).
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
53
într-un mod personal şi real. Iată de ce numai El singur, dintre toţi cei născuţi pe pământ,
posedă cunoaşterea integrală a adevărului şi o poate oferi mai departe.
Omul care doreşte să cunoască adevărul trebuie să se facă una cu Dumnezeu-omul
Hristos, să devină un singur trup cu El şi să ajungă membru al Trupului Său divino-uman,
Biserica (Efeseni 5, 30; 3, 6). Ajungând astfel, unul ca acesta dobândeşte „mintea lui Hristos”
(I Cor. 2, 16), gândind, vieţuind, simţind întru Hristos, ajungând astfel la o cunoaştere
integrală a Adevărului. Pentru omul în Hristos, antinomiile minţii nu sunt opuşi
ireconciliabili; ele sunt doar nişte rupturi cauzate de mişcarea păcatului originar din om.
Unindu-se cu Hristos, omul simte în sine o unire a părţilor fragmentate, o vindecare a
intelectului, o integralitate desăvârşită care îi oferă capacitatea unei înţelegeri desăvârşite.
Adevărul este în mod obiectiv oferit în persoana lui Hristos, Dumnezeu-omul. Dar
modul în care acest lucru devine subiectiv – adică partea practică a teoriei creştine a
cunoaşterii – a fost pe deplin rezolvat de către Sfinţii Părinţi, acei filosofi evanghelici, sfinţi şi
trăitori. Printre cei mai reprezentativi dintre aceşti sfinţi filosofi s-a aflat marele nevoitor Isaac
Sirul. În scrierile sale, cu o rară înţelegere bazată pe experienţă, el descrie procesul vindecării
şi curăţirii organelor de cunoaştere ale omului, creşterea sa în capacitatea de înţelegere şi
calea ascendentă de înţelegere a adevărului etern prin experienţă. În filosofia Sfântului Isaac
Sirul, fondată pe experierea harului, principiile şi metodologia teoriei ortodoxe a cunoaşterii
şi-au aflat una dintre cele mai desăvârşite exprimări. Voi încerca să schiţez această teorie a
cunoaşterii, această gnoseologie pe care a dezvoltat-o sfântul.
Boala organelor înţelegerii
Caracterul cunoaşterii omeneşti depinde de predispoziţia, natura şi starea organelor
sale de înţelegere. La toate nivelele, cunoaşterea depinde hotărâtor de mijloacele de
înţelegere.
Omul nu creează adevăr; actul înţelegerii este un act de însuşire a unui adevăr care este
deja oferit în mod obiectiv. Această integrare are un caracter organic, nu deosebit de cel al
altoirii unei mlădiţe pe o viţă de vie, sau a vieţii sale în şi de la viţă (cf. Ioan 15, 1-6).
Înţelegerea este, deci, o roadă aflată în pomul persoanei umane. Aşa cum este pomul, la fel
sunt şi roadele sale, aşa cum sunt organele înţelegerii, la fel este şi cunoaşterea pe care ele o
oferă. Analizând omul după darurile sale empirice, Sfântul Isaac Sirul descoperă că organele
sale de înţelegere sunt bolnave.
„Răul este o boală a sufletului”, de unde se îmbolnăvesc toate organele înţelegerii2.
Răul îşi are percepţiile sale, patimile, iar „patimile sunt bolile sufletului”3. Răul şi patimile nu
sunt lucruri fireşti pentru suflet; ele reprezintă accidente supărătoare şi nedorite4, un adaos
nefiresc al sufletului5.
Ce sunt patimile în ele însele? Ele sunt „o anumită asprime sau insensibilitate a
fiinţei”6. Cauzele lor se află în înseşi lucrurile vieţii7. Patimile sunt dorinţa de bogăţie şi
strângere a bunurilor, pentru tihna vieţii şi confortul trupesc; ele sunt o însetare după slavă şi
exercitarea puterii; ele sunt lux şi frivolitate; sunt dorinţa de slavă din partea oamenilor şi frica
pentru propriul trup8.
Toate aceste patimi au un nume comun: lumea9. Lumea înseamnă comportament
2 Scrisoarea 4, p. 380.
3 Log. 83, p. 317.
4 Idem.
5 Log. 82, p. 314.
6 Log. 69, p. 271.
7 Log. 6, p. 32.
8 Log. 30, p. 132.
9 Idem, p. 131.
Părintele Iustin Popovici
54
trupesc şi o minte trupească10. Patimile sunt atacurile lumii asupra omului prin intermediul
lucrurilor lumii. Harul dumnezeiesc este singura forţă capabilă să le respingă11. Atunci când
patimile se sălăşluiesc în om, ele îi întunecă sufletul12. Ele îi întunecă mintea, umplând-o de
forme, imagini şi dorinţe fantastice13, aşa încât gândurile omului îi sunt tulburate şi pline de
imaginaţie. „Lumea este o desfrânată”14 care, prin intermediul dorinţelor ei de suflet
pierzătoare, înşeală sufletul, îi subminează virtuţile şi-i distruge curăţia dăruită lui de
Dumnezeu.
Atunci, sufletul devenind necurat, dă naştere la o cunoaştere necurată. Un suflet
plăpând, un intelect bolnav, o inimă şi o voinţă slăbite – pe scurt, organe bolnave ale
înţelegerii – pot numai să dea naştere unor gânduri bolnave, unor sentimente bolnave, unor
dorinţe bolnave şi unei cunoaşteri bolnave.
Vindecarea organelor înţelegerii
Sfântul Isaac pune un diagnostic precis al bolii sufletului şi al organelor sale de
înţelegere şi la fel de limpede el oferă şi remediul cu convingere şi tărie. Întrucât patimile sunt
o boală a sufletului, acesta poate fi vindecat prin curăţirea de patimi şi de rău15. Virtuţile sunt
sănătatea sufletului, tot aşa precum patimile sunt boala sa16. Virtuţile sunt remediile care în
mod progresiv elimină boala din suflet şi din organele de înţelegere. Acesta este un proces
lent, necesitând mult efort şi o îndelungă şi mare răbdare17. Sufletul este îmbătat de patimi,
dar îşi poate redobândi sănătatea dacă va folosi virtuţile drept cale către înţelepciune18.
Virtuţile sunt, totuşi, întrepătrunse de durere şi necazuri19.
Sfântul Isaac spune că orice virtute este o cruce20 şi că necazurile şi durerile sunt
izvorul virtuţilor21. Prin urmare, el susţine cu tărie dragostea faţă de asupriri şi durere, aşa
încât, prin intermediul lor, omul să poată fi eliberat de lucrurile acestei lumi şi să dobândească
o minte detaşată de tulburările lumii22. Fiindcă omul trebuie să se elibereze mai întâi pe sine
de lumea materială pentru a se putea naşte întru Domnul. Aşa este iconomia harului; tot astfel
este şi iconomia cunoaşterii. Dacă un om se hotărăşte să-şi trateze şi să-şi vindece sufletul,
trebuie mai întâi să se supună unei examinări atente a întregii sale fiinţe. Trebuie să înveţe să
discearnă binele de rău, lucrurile lui Dumnezeu de cele ale diavolului, fiindcă
„discernământul este cea mai mare dintre virtuţi23”. Dobândirea virtuţilor este un proces
organic şi progresiv: o virtute urmează alteia24: „Fiecare virtute este maica celeilalte”25. Între
virtuţi nu există numai o ordine ontologică, ci şi una cronologică. Prima dintre ele este
credinţa.
10 Idem, p. 132.
11 Log. 38, p. 164.
12 Log. 26, p. 112.
13 Log. 56, p. 227.
14 Log. 85, p. 329.
15 Log. 86, p. 354.
16 Log. 83, p. 317.
17 Cf. Log. 38, p. 164.
18 Cf. idem, p. 165.
19 Log. 37, p. 161.
20 Log. 19, p. 73.
21 Log. 27, p. 119.
22 Log. 1, pp. 5 şi 2.
23 Log. 7, p. 33; cf. Log. 26, p. 109; Log. 18, p. 64.
24 Log. 46, p. 190.
25 Log. 68, p. 270.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
55
Credinţa
Doar prin asceza credinţei se poate începe tratamentul unui suflet bolnav de patimi. O
dată ce credinţa începe să se sălăşluiască într-un om, patimile încep să fie dezrădăcinate din
sufletul său. Dar „până când sufletul nu se îmbată de credinţa în Dumnezeu, până ce nu simte
forţa credinţei”, nu se poate vindeca nici de patimi şi nici nu poate birui lumea materială26.
Există şi o parte negativă spre asceza credinţei, eliberarea de lanţurile materiei, dar şi o latură
pozitivă, unirea cu Dumnezeu27. Sufletul, care a fost împrăştiat prin simţuri către lucrurile
acestei lumi, este readus în sine prin asceza credinţei, prin postirea de cele materiale şi
îndeletnicindu-se cu o permanentă aducere-aminte de Dumnezeu. Aceasta este temelia tuturor
lucrurilor bune28. Eliberarea din robia materiei este esenţială pentru propăşirea în viaţa
duhovnicească29.
Începutul acestei noi căi de viaţă se află în îndreptarea propriilor gânduri către
Dumnezeu, în neîncetata meditaţie asupra cuvintelor lui Dumnezeu şi într-o viaţă de sărăcie30.
Prin credinţă, mintea, care a fost mai înainte împrăştiată printre patimi, este eliberată de
simţualitate şi dăruită cu pace şi cu smerenia gândirii31. Atunci când ea trăieşte prin simţuri
într-o lume senzorială, mintea este bolnavă32. Cu ajutorul credinţei, mintea este eliberată din
temniţa acestei lumi, unde a fost înăbuşită de păcat şi intră într-o nouă lume, unde respiră întro
minunată atmosferă33. „Somnul minţii” este la fel de periculos ca şi moartea, şi de aceea
este esenţial să trezim mintea prin credinţă la lucrarea duhovnicească34, prin care omul se
biruie pe sine şi alungă patimile35.
„Leapădă-te de tine, iar vrăjmaşul va pleca de la tine”36. În asceza credinţei, omului i
se cere să acţioneze conform unui paradox care neagă înţelegerea: „Fii mort în viaţa ta, şi vei
trăi după moarte”37. Prin credinţă, mintea este vindecată şi dobândeşte înţelepciunea. Sufletul
devine înţelept atunci când încetează „a se întovărăşi fără de ruşine cu gândurile întinate”38.
„Dragostea de trup este semn al necredinţei39”. Credinţa eliberează mintea de influenţa
simţurilor şi o linişteşte cu ajutorul postului, cugetării la Dumnezeu40 şi prin privegheri41.
Necumpătarea şi îmbuibarea înceţoşează mintea42, o abat spre gânduri necuviincioase,
întinând-o cu tot felul de năluciri şi patimi.
Cunoaşterea lui Dumnezeu nu se poate afla într-un trup care iubeşte plăcerile43. Din
sămânţa postului răsare şi creşte o înţelegere sănătoasă – iar din îmbuibare, apare desfrânarea,
şi, din excese, necurăţia44. Gândurile şi dorinţele trupeşti sunt ca o flacără neobosită în om, iar
calea spre vindecare este aceea de a cufunda mintea în oceanul tainelor Sfintei Scripturi45.
Dacă nu este eliberat de bunurile pământeşti, sufletul nu poate fi eliberat de gândurile
26 Log. 1, p. 2.
27 Cf. Log. 23, p. 90.
28 Cf. Log. 26, p. 109.
29 Log. 34, p. 150.
30 Log. 1, p. 2.
31 Log. 5, p. 23; cf. Log. 1, p. 3.
32 Log. 25, p. 106.
33 Log. 15, p. 54.
34 Cf. Log. 26, p. 115t.
35 Idem, p. 111.
36 Log. 30, p. 127.
37 Log. 44, p. 184.
38 Log. 1, pp. 3 şi 4.
39 Log. 26, p. 116.
40 Idem, p. 109; cf. Log. 38, p. 165.
41 Log. 29, p. 125.
42 Log. 34, p. 147.
43 Log. 56, p. 223.
44 Log. 69, p. 272.
45 Log. 1, p. 4.
Părintele Iustin Popovici
56
tulburătoare, şi nu poate simţi pacea minţii fără să moară simţurilor46. Patimile întunecă
gândurile şi orbesc mintea47. Gânduri tulburi, haotice, răsar din îmbuibarea pântecelui48.
Ruşinea şi frica de Dumnezeu potolesc tumultul minţii; lipsa acestei ruşini şi a acestei
temeri tulbură echilibrul înţelegerii, făcând-o nestatornică şi instabilă49. Mintea se află pe o
temelie solidă doar dacă ea respectă poruncile Domnului50 şi este gata să pătimească suferinţă
şi durere51. Dacă ea este înrobită de către lucrurile vieţii, ea este întunecată52. Adunându-se pe
sine din risipirile de dinafară prin credinţă, omul îşi trezeşte intelectul către Dumnezeu53 şi
prin tăcerea plină de rugăciune îşi curăţeşte mintea54 şi îşi biruie patimile55. Sufletul îşi reface
sănătatea prin tăcere.
Prin urmare, este necesar să-ţi impui tăcerea – şi aceasta este o nevoinţă care aduce
dulceaţa inimii56. Doar prin tăcere ajunge omul la pacea gândurilor57. Credinţa aduce pace
intelectului şi, aducând-o, scoate gândurile răzvrătite. Păcatul este izvorul agitaţiei şi luptei
gândurilor, precum şi un izvor al luptei omului împotriva cerului şi cu alţi oameni. „Fii în
pace cu tine însuţi şi astfel vei aduce pace în cer şi pe pământ”58.
Până când apare credinţa, mintea este împrăştiată printre lucrurile acestei lumi; doar
prin credinţă este biruită împrăştierea minţii59. Vagabondajul gândurilor este provocat de către
demonul curviei60, la fel precum vagabondajul ochilor e provocat de către duhul necurăţiei61.
Prin credinţă, mintea este întărită în cugetarea de Dumnezeu. Calea mântuirii este cea
a unei permanente aduceri-aminte de Dumnezeu62. Mintea despărţită de aducerea-aminte de
Dumnezeu este ca peştele pe uscat63. Eliberarea unui om constă în izbăvirea sa de patimi, în
învierea sa dimpreună cu Hristos, aducătoare de bucurie duhovnicească64. Patimile pot fi
biruite doar prin practicarea virtuţilor65, şi cu fiecare patimă trebuie să luptăm până la
moarte66.
Credinţa este cea dintâi şi principala armă în lupta cu patimile, fiindcă credinţa este
lumina minţii care alungă întunericul patimilor, precum şi tăria minţii care alungă boala din
suflet67. Credinţa poartă în sine însăşi nu numai propriul său principiu şi substanţă, dar şi
principiul şi substanţa tuturor celorlalte virtuţi – desfăşurându-se una din cealaltă şi
încercuindu-se una pe alta precum inelele unui copac. Dacă se poate spune despre credinţă că
are un limbaj, acel limbaj este rugăciunea.
46 Log. 5, p. 23.
47 Log. 26, p. 111.
48 Log. 56, p. 221.
49 Log. 1, p. 4.
50 Log. 36, p. 160.
51 Log. 30, p. 129.
52 Log. 2, p. 10.
53 Log. 3, p. 14.
54 Log. 23, p. 93.
55 Log. 41, p. 172.
56 Log. 34, p. 149.
57 Log. 15, p. 55.
58 Log. 30, p. 127.
59 Log. 5, p. 21; cf. Log. 26, p. 110.
60 Log. 2, p. 9; cf. Log. 43, p. 180.
61 Log. 26, p. 112.
62 Log. 5, p. 26.
63 Log. 30, p. 127.
64 Idem.
65 Log. 68, p. 269; cf. Log. 81, p. 310.
66 Log. 38, p. 166; cf. Log. 44, p. 184; Log. 56, p. 230.
67 Log. 12, p. 48.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
57
Rugăciunea
Doar prin credinţă omul biruie egoismul, păşeşte dincolo de hotarele eului şi intră întro
nouă realitate transcendentă care transcende, de asemenea, subiectivismul, în această nouă
realitate, credinciosul este condus şi călăuzit de rugăciune; el simte, gândeşte şi trăieşte prin
credinţă.
Trasând această cale a credinţei în mintea omului, Sfântul Isaac notează faptul că
mintea este apărată şi călăuzită de rugăciune, orice gând bun fiind transformat prin rugăciune
într-o cugetare la Dumnezeu68. Dar rugăciunea este şi ea o luptă grea, chemând la acţiune
întreaga persoană. Omul se răstigneşte pe sine în rugăciune69, răstignind patimile şi gândurile
păcătoase care se agaţă de sufletul său. „Rugăciunea este omorârea gândurilor trupeşti ale
vieţii trupeşti a omului”70.
Perseverenţa plină de răbdare în rugăciune este pentru om o foarte grea nevoinţă, cea a
lepădării de sine71.
Acest lucru este fundamental pentru lucrarea mântuirii. Rugăciunea este izvorul
mântuirii şi doar prin rugăciune toate celelalte virtuţi – şi lucruri bune – sunt dobândite72. De
aceea omul de rugăciune este asaltat de cumplite ispite de care este protejat şi salvat doar prin
rugăciune. Cel mai sigur paznic al minţii este rugăciunea73. Ea alungă norii patimilor şi
luminează raţiunea74, aducând înţelepciune minţii75. Neîncetata perseverenţă în rugăciune este
un semn adevărat al desăvârşirii76.
Rugăciunea duhovnicească se transformă în extaz, şi aici sunt revelate tainele Sfintei
Treimi, iar mintea intră în acea sferă a sfintei necunoaşteri care este mai mare decât
cunoaşterea77. Începută astfel prin credinţă, vindecarea organelor înţelegerii este continuată
prin rugăciune. Hotarele personalităţii umane sunt lărgite din ce în ce mai mult, egoismului
luându-i locul în mod progresiv dragostea de Dumnezeu.
Dragostea
„Dragostea se naşte din rugăciune”78, la fel precum rugăciunea se naşte din credinţă.
Virtuţile sunt alcătuite dintr-o substanţă şi se nasc astfel una dintr-alta. Dragostea pentru
Dumnezeu este un semn că noua realitate în care omul este condus prin credinţă şi rugăciune
este mult mai mare decât cea care a fost mai înainte. Dragostea pentru Dumnezeu şi om este
lucrarea rugăciunii şi a credinţei: o dragoste adevărată pentru om este, de fapt, imposibilă fără
credinţă şi rugăciune.
Prin credinţă, omul schimbă lucrurile: el se mişcă de la lumea cea mărginită la cea
nemărginită, acolo unde el nu mai trăieşte după legile simţurilor, ci după legile rugăciunii şi
iubirii. Sfântul Isaac pune un mare accent pe convingerea la care a ajuns în urma experienţei
sale ascetice: faptul că dragostea pentru Dumnezeu vine prin rugăciune – „Dragostea este
rodul rugăciunii”79.
Dragostea se poate dobândi de la Dumnezeu prin rugăciune şi în nici un alt mod nu se
68 Log. 35, p. 155.
69 Idem, p. 151.
70 Log. 69, p. 272.
71 Idem.
72 Log. 21, p. 83.
73 Log. 49, p. 205.
74 Log. 14, p. 53.
75 Log. 35, p. 155.
76 Log. 85, p. 346.
77 Log. 32, p. 140 t.
78 Log. 35, p. 156.
79 Log. 69, p. 272.
Părintele Iustin Popovici
58
poate dobândi fără lupta rugăciunii. Întrucât omul ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu prin
credinţă şi rugăciune, cu adevărat se poate spune că „dragostea se naşte din cunoaştere”80.
Prin credinţă, omul renunţă la legea egoismului; el renunţă la sufletul său păcătos.
Deşi îşi iubeşte sufletul, el detestă păcatul care se află în el. Prin rugăciune, el se luptă să
înlocuiască legea egoismului cu legea lui Dumnezeu, să înlocuiască patimile cu virtuţile, să
înlocuiască viaţa omenească cu cea dumnezeiască şi astfel să-şi vindece sufletul de păcatul
său. De aceea Sfântul Isaac arată că „dragostea de Dumnezeu se află în lepădarea de sine a
sufletului”81.
Necurăţia şi boala sufletului sunt lucruri nefireşti; ele nu fac parte din natura sa creată
fiindcă „curăţia şi sănătatea sunt împărăţia sufletului”82. Un suflet slăbit de patimi este un
teren pregătit pentru cultivarea urii, iar „dragostea e dobândită numai prin vindecarea
sufletului”83. Dragostea este a lui Dumnezeu „pentru că Dumnezeu este dragoste” (I Ioan 4,
8). „Cel ce dobândeşte dragostea Îl primeşte în sine pe Dumnezeu Însuşi”84. Dumnezeu nu are
limite, iar dragostea este, deci, nelimitată şi fără hotare85, aşa încât „cel ce iubeşte prin şi întru
Dumnezeu, iubeşte toate lucrurile în mod egal şi fără deosebire”.
Sfântul Isaac spune despre un astfel de om că a atins desăvârşirea86. Drept pildă de
dragoste desăvârşită, Sfântul Isaac citează dorinţa sfântului avvă Agathon: „Să afli un lepros
şi să-ţi schimbi trupul cu acesta”87. În împărăţia iubirii, antinomiile minţii dispar. Omul care
se străduieşte întru cele ale dragostei cunoaşte o pregustare a armoniei raiului într-însul şi în
lumea lui Dumnezeu dimprejurul său, fiindcă unul ca acesta a fost eliberat din iadul
egoismului şi a intrat în raiul valorilor şi desăvârşirilor dumnezeieşti. Iată ce spune Sfântul
Isaac: „Raiul este dragostea lui Dumnezeu, în care se află dulceaţa tuturor binecuvântărilor”88.
„Iadul este lipsa dragostei, iar cei aflaţi în chinuri sunt loviţi de biciul dragostei”89. Atunci
când un om dobândeşte desăvârşit dragostea de Dumnezeu, el dobândeşte desăvârşirea90. Prin
urmare, Sfântul Isaac recomandă: „Mai întâi câştigă dragostea, care este adevărata formă de
contemplaţie umană a Sfintei Treimi”91.
Eliberându-se de patimi, omul se desprinde încetul cu încetul de egoismul caracteristic
umanismului. El părăseşte sfera antropocentrismului şi intră în sfera Sfintei Treimi. Aici el
primeşte în sufletul său pacea divină, unde opoziţiile şi contradicţiile care răsar din categoriile
de timp şi spaţiu îşi pierd forţa lor mortală, şi unde el poate percepe limpede biruinţa asupra
păcatului şi morţii.
Smerenia
Credinţa îşi are propriile sale tipare de gândire, propriul său mod de viaţă. Creştinul nu
numai că trăieşte prin credinţă (II Cor. 5, 7), dar şi gândeşte prin credinţă. Credinţa prezintă
un nou mod de gândire, prin care este împlinită întreaga lucrare de cunoaştere în omul
credincios. Acest nou mod de gândire este smerenia. În cadrul infinitei realităţi a credinţei,
mintea se smereşte dinaintea tainelor inefabile ale noii vieţi în Duhul Sfânt. Mândria minţii
80 Log. 38, p. 164; cf. Log. 84, p. 326.
81 Log. 69, p. 272.
82 Scrisoarea a patra, p. 378.
83 Idem, p. 367.
84 Log. 81, p. 308.
85 Log. 58, p. 236.
86 Log. 43, p. 180.
87 Log. 81, p. 308; cf. Scrisorii a patra, p. 374.
88 Log. 72, p. 282.
89 Log. 84, p. 326.
90 Log. 85, p. 348.
91 Scrisoarea a patra, p. 387.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
59
face loc smereniei, şi în acest fel omul îşi asigură pentru sine cunoaşterea adevărului veşnic.
Luându-şi puterea din rugăciune, smerenia continuă să crească din ce în ce mai mult, într-un
proces fără de sfârşit.
Sfântul Isaac ne spune că rugăciunea şi smerenia sunt mereu echilibrate în mod egal,
iar înaintarea în rugăciune înseamnă şi înaintare în smerenie şi viceversa92. Smerenia este o
forţă care adună inima în sine93 şi împiedică astfel răspândirea ei în gânduri de mândrie şi
dorinţe trupeşti. Smerenia este sprijinită şi apărată de Duhul Sfânt şi nu numai că îl atrage pe
om către Dumnezeu, dar şi pe Dumnezeu către om94.
În plus, smerenia a fost cauza întrupării Fiului lui Dumnezeu, acea prea sfântă unire a
lui Dumnezeu cu omul: „Smerenia L-a făcut pe Dumnezeu om pe pământ”95. Smerenia este
„podoaba dumnezeirii, fiindcă Cuvântul întrupat a vorbit cu noi prin trup omenesc cu care S-a
îmbrăcat pe Sine”96. Smerenia este o forţă dumnezeiască, tainică, dăruită numai sfinţilor, celor
ce sunt desăvârşiţi în virtuţi, fiind dăruită prin har. Ea „cuprinde toate lucrurile în sine”97. Prin
harul Sfântului Duh, „tainele sunt descoperite celor smeriţi”98, şi numai cei smeriţi sunt
desăvârşiţi în înţelepciune99. „Omul smerit este izvorul tainelor veacului ce va să fie”100.
Smerenia înseamnă cumpătare iar acestea două închină în sufletul Sfintei Treimi”101.
Cumpătarea vine din smerenie şi doar prin smerenie intelectul este vindecat şi întregit. „Din
smerenie izvorăşte umilinţa şi înfrânarea care reprezintă cumpătarea simţurilor”102. „Smerenia
împodobeşte sufletul cu cumpătarea”103. Atunci când e îndreptat către lume, omul smerit îşi
descoperă întreaga personalitate prin smerenie, imitându-L în acest fel pe Dumnezeul cel
întrupat. „Aşa precum sufletul este necunoscut şi nevăzut vederii celei trupeşti, la fel şi omul
smerit este necunoscut printre oameni”104. El nu numai că doreşte să treacă neobservat de
către oameni, ci doreşte să se adune cât mai mult cu putinţă înlăuntrul său, devenind „ca unul
care nu există pe pământ, care încă nu s-a născut şi care este cu totul necunoscut chiar
propriului său suflet”105.
Un om smerit se micşorează pe sine dinaintea tuturor celorlalţi oameni106, dar
Dumnezeu tocmai de aceea îl slăveşte, fiindcă „acolo unde înfloreşte smerenia, acolo slava lui
Dumnezeu creşte din belşug”107, iar planta sufletului rodeşte o floare nepieritoare.
Har şi libertate
Persoana Dumnezeu-omului Hristos prezintă în sine imaginea ideală a personalităţii şi
cunoaşterii umane. Persoana lui Hristos trasează şi defineşte calea vieţii creştine în orice
aspect al ei. În El se află cea mai desăvârşită împlinire a unirii mistice a lui Dumnezeu cu
omul în vreme ce, în acelaşi timp, El descoperă atât lucrarea lui Dumnezeu în om, cât şi a
omului în Dumnezeu. Dumnezeu şi omul care conlucrează reprezintă latura fundamentală a
92 Log. 21, p. 83.
93 Idem.
94 Idem, p. 84.
95 Log. 56, p. 229.
96 Log. 20, p. 76.
97 Idem, p. 79.
98 Idem, p. 80; cf. Log. 37, p. 160.
99 Log. 20, p. 79.
100 Log. 43, p. 176.
101 Log. 58, p. 236.
102 Log. 81, p. 312.
103 Log. 23, p. 93.
104 Log. 81, p. 311.
105 Idem.
106 Log. 5, p. 28.
107 Idem.
Părintele Iustin Popovici
60
activităţii creştine în lume. Omul lucrează cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu omul (cf. I Cor. 3,
9). Lucrând înlăuntrul şi în jurul său, creştinul se dăruieşte pe sine cu totul nevoinţei, dar el
face acest lucru şi este în stare să îl facă doar prin neîncetata activitate a puterii divine care
este harul.
Pentru creştini, nici un gând, nici un sentiment, nici o acţiune nu poate răsări în chip
evanghelic fără ajutorul harului divin. Omul, în ceea ce-l priveşte, vine cu dorinţa, dar
Dumnezeu dăruieşte harul, şi doar din această lucrare reciprocă sau sinergie, se naşte
personalitatea creştină. Pe fiecare treaptă a scării desăvârşirii, harul este esenţial creştinului.
Omul nu-şi poate impropria nici măcar o singură virtute evanghelică fără ajutorul şi suportul
harului lui Dumnezeu.
Totul în creştinism se realizează prin har şi voie liberă fiindcă totul este lucrarea
comună a lui Dumnezeu şi a omului. Sfântul Isaac pune accentul mai ales pe această lucrare
comună a voii omului şi a harului lui Dumnezeu în întreaga viaţă a creştinului. Harul deschide
ochii omului spre a discerne binele de rău. El întăreşte simţirea lui Dumnezeu înlăuntrul său,
îi deschide viitorul şi-l umple de lumină mistică108.
Cu cât mai mult har îi dăruieşte Dumnezeu credinciosului, cu atât mai mult îi
descoperă prăpăstiile răului din lume şi din om. În acelaşi timp, El îngăduie ispite din ce în ce
mai mari asupra lui, ca el să poată gusta forţa harului dăruită de Dumnezeu şi să înveţe că
doar cu ajutorul harului el poate birui ispite şi mai grele şi mai ruşinoase. Fiindcă de îndată ce
harul observă că sufletul omului devine mulţumit de sine, mărindu-se în propriii săi ochi,
acesta îl părăseşte şi îngăduie ispitelor să-l chinuie până când acesta devine conştient de boala
sa şi îşi caută smerit ajutor la Dumnezeu109.
Prin împreună-lucrarea harului lui Dumnezeu şi a propriei sale voinţe, omul creşte în
credinţă la o statură desăvârşită110. Aceasta se întâmplă în trepte, fiindcă harul intră în suflet
„încetul cu încetul” (puţin câte puţin)111, fiind dăruit în primul rând celor smeriţi. Cu cât este
mai mare smerenia, cu atât mai mare este harul, iar înţelepciunea este cuprinsă înlăuntrul
harului. „Cei smeriţi sunt dăruiţi cu înţelepciune prin har”112. Înţelepciunea plină de har
descoperă treptat tainele celui smerit, una după alta, culminând cu taina suferinţei.
Cei smeriţi ştiu de ce suferă omul, fiindcă harul le descoperă sensul suferinţei. Cu cât
este mai mare harul pe care-l are un om, cu atât mai mare este înţelegerea sa în ceea ce
priveşte sensul şi scopul suferinţei şi al ispitei. Dacă acesta alungă harul de la el prin trândăvie
şi dragoste faţă de păcat, omul alungă de la sine singurele mijloace pe care le are de a afla
sensul şi justificarea suferinţelor şi ispitelor sale.
Curăţirea intelectului
Printr-o neîncetată reînnoire a eului cu ajutorul unei nevoinţe pline de har, omul
alungă treptat păcatul şi patimile din întreaga sa fiinţă şi din organele sale de înţelegere, în
acest mod vindecându-le de aceste boli mortale. Vindecarea organelor înţelegerii de păcat şi
de patimi reprezintă în acelaşi timp şi curăţirea lor. O grijă aparte trebuie avută faţă de organul
principal al înţelegerii, mintea, fiindcă ea are un rol deosebit de important în cadrul
personalităţii umane. La nimic altceva nu este puternica trezvie atât de vitală ca în lucrarea
curăţirii minţii. În acest scop, credinciosul trebuie să lupte cu toate puterile sale, în aşa fel
încât, cu ajutorul virtuţilor evanghelice pline de har, acesta îşi poate reînnoi şi transforma
mintea.
108 Log. 19, p. 72.
109 Idem.
110 Log. p. 73; cf. Log. 46, p. 192-193.
111 Log. 57, p. 233.
112 Log. 46, p. 193.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
61
Sfântul Isaac ne oferă bogata sa experienţă în acest domeniu. După spusele sale,
necurăţia şi îngreunarea activităţii minţii provin în urma îmbuibării stomacului113. Postul este,
deci, mijlocul de bază al curăţirii minţii. Mintea este, prin firea sa, fină şi delicată114, în timp
ce îngreunarea este un adaos nefiresc dobândit prin păcat. Doar prin rugăciune mintea este
curăţată şi limpezită115. Lucrând cu sine, omul îşi smulge coaja tare a păcatului de pe mintea
sa, o curăţă şi-o face capabilă de discernământ116. Transformându-se pe sine cu ajutorul
efortului ascetic plin de har, omul dobândeşte curăţia minţii şi cu această minte curăţita „el
ajunge să vadă tainele lui Dumnezeu”117. „Curăţirea trupului produce o stare care respinge
pata necurăţiei trupeşti. Curăţirea sufletului îl eliberează de patimile ascunse ce încolţesc în
minte. Curăţirea minţii are loc prin descoperirea tainelor”118. Doar mintea care a fost curăţită
prin har poate oferi o cunoaştere duhovnicească, pură. „Până când mintea nu este eliberată de
multiplele sale gânduri şi nu devine cu totul curată, nu poate primi cunoaşterea
duhovnicească“119.
Oamenii acestei lumi nu-şi pot curăţi minţile din pricina marii lor cunoaşteri şi din
cauza acceptării răutăţii. Puţini sunt aceia care se pot întoarce la puritatea originară a minţii
umane”120. Perseverenţa în rugăciune curăţă intelectul, îl luminează şi-l umple cu lumina
adevărului121. Virtuţile, îndrumate de compătimire, conferă intelectului pace şi lumină122.
Curăţirea intelectului nu este o activitate teoretică, discursivă, dialectică, ci un act al
harului prin experienţă, şi este etică din toate punctele de vedere. Intelectul este curăţit prin
post, privegheri, tăcere, rugăciune şi alte nevoinţe123. „Ce este curăţia intelectului? Curăţia
intelectului este ajungerea la dumnezeiasca iluminare prin străduinţa întru păstrarea
virtuţilor”124. Ea este roadă efortului ascetic întru virtuţi. Practicarea virtuţilor creşte harul în
om şi venirea harului curăţă mintea de gânduri necurate125. Doar prin asceză mintea unui
Sfânt devine curată, limpede şi plină de discernământ126. „Curăţia sufletului a fost o harismă
originară a firii noastre. Până ce nu este curăţit de patimi, sufletul nu se vindecă de boala
păcatului şi nu poate ajunge la slava pe care a pierdut-o prin călcarea poruncilor. Dacă un om
ajunge demn de curăţire – sau de sănătatea sufletului – mintea sa primeşte atunci cu adevărat
în sine bucurie prin conştiinţa duhovnicească, fiindcă el devine fiu al lui Dumnezeu şi frate al
lui Hristos”127. Dacă unul ca acesta biruie patimile, atunci ajunge la curăţia sufletului128,
„întunecarea minţii” provine din lipsa de compătimire şi din trândăvie129. Virtuţile sunt
„aripile minţii”, cu ajutorul cărora ea se înalţă la ceruri130.
Hristos a trimis Duhul Sfânt asupra apostolilor Săi, iar Mângâietorul, Duhul
Adevărului, a curăţit mintea fiecăruia dintre ei şi i-a desăvârşit, omorând într-înşii pe omul cei
vechi al patimilor şi aducând la viaţă pe omul cel nou, duhovnicesc”131. Fragmentată de
gânduri necurate şi păcătoase, mintea se adună în sine prin rugăciune, tăcere şi celelalte
113 Log. 26, p. 111.
114 Log. 8, p. 36.
115 Log. 35, p. 154.
116 Log. 9, p. 41.
117 Idem.
118 Log. 19, p. 63.
119 Idem, p. 70.
120 Log. 44, p. 183.
121 Log. 23, p. 97, 98.
122 Log. 23, p. 91.
123 Log. 83, p. 320; cf. Log. 86, p. 353.
124 Idem, p. 319.
125 Log. 11, p. 46.
126 Log. 81, p. 310.
127 Log. 86, p. 354.
128 Scrisoarea 4, p. 377.
129 Log. 30, p. 129.
130 Log. 56, p. 228.
131 Scrisoarea 4, p. 390.
Părintele Iustin Popovici
62
nevoinţe132. Atunci când mintea se eliberează prin pocăinţă de legătura sa strânsă cu patimile,
la început este ca o pasăre care a avut aripile scurtate. Se străduieşte să se înalţe deasupra
celor pământeşti prin rugăciune, dar nu poate, fiind legată de pământ. Puterea de a zbura vine
numai după o îndelungată străduinţă întru virtuţi, fiindcă numai atunci se adună pe sine şi
învaţă să zboare133.
Dragostea de Dumnezeu este o forţă care adună mintea în sine134. Citirea psalmilor şi a
textelor evanghelice, cugetarea la moartea şi nădejdea vieţii ce va să fie sunt toate „lucruri
care adună mintea şi-o protejează de împrăştiere”135. Mintea este menită să domnească peste
patimi136, peste simţuri137 şi să le stăpânească138. Scopul tuturor legilor şi poruncilor lui
Dumnezeu este curăţia inimii139. Dumnezeu S-a întrupat spre a ne curăţi inimile şi sufletele de
rău şi spre a le readuce la starea lor originară140. Dar există o anumită diferenţă între curăţia
inimii şi cea a intelectului. Sfântul Isaac scrie: „Prin ce diferă curăţia intelectului de cea a
inimii? Curăţia intelectului este un lucru, dar cea a inimii este un alt lucru. Fiindcă intelectul
este unul dintre simţurile sufletului, dar inima cuprinde simţurile lăuntrice şi le stăpâneşte.
Este rădăcina lor. Iar dacă rădăcina este sfântă, atunci şi mlădiţele sunt sfinte. Dacă, deci,
inima este curăţită, e clar că şi toate simţurile sunt curăţite”141. Inima dobândeşte curăţia prin
intermediul multor încercări, necazuri şi lacrimi şi prin mortificarea faţă de tot ceea ce
aparţine lumii142. Lacrimile curăţă inima de necurăţie143. La întrebarea care este semnul prin
care se poate şti dacă un om a ajuns la curăţia inimii, Sfântul Isaac răspunde: „Atunci când
unul ca acesta îi vede pe toţi oamenii că sunt buni şi nimeni nu i se pare a fi necurat sau
pângărit”144 Curăţia inimii şi a minţii sunt dobândite prin nevoinţă.
„Nevoinţa este mama sfinţeniei”145. Practicarea virtuţilor trupeşti curăţă trupul de
întinăciune146. Oricum, „efortul trupesc încordat fără curăţia minţii este ca un pântece sterp şi
ca un piept ofilit. Nu se poate apropia omul de cunoaşterea lui Dumnezeu. El oboseşte trupul,
dar nu poartă grija dezrădăcinării patimilor din minte. Astfel că nu are nici un folos”147.
Semnul curăţiei este acesta: să te bucuri cu cei ce se bucură şi să plângi cu cei ce plâng; să fii
îndurerat cu cei bolnavi şi îndurerat faţă de cei păcătoşi; să te bucuri cu cei ce se căiesc şi să
participi la durerea celor ce suferă; să nu critici pe nimeni şi, în curăţia propriei tale minţi, să-i
vezi pe toţi buni şi sfinţi148. Mintea nu poate fi curăţită, şi nici nu poate împărăţi cu Hristos
dacă trupul nu suferă cu şi pentru Hristos; slava trupului este „supunerea liniştită dinaintea lui
Dumnezeu, iar slava minţii este adevărata contemplare a lui Dumnezeu”149. La frumuseţea
liniştirii se ajunge prin post, rugăciune şi lacrimi150.
Curăţia inimii şi a minţii, vindecarea intelectului şi a celorlalte organe ale înţelegerii,
toate acestea sunt roadă a unei îndelungate lupte sub har, în asceză. În mintea curată a
credinciosului răsare acel izvor de lumină care revarsă dulceaţă asupra tainei vieţii şi a
132 Log. 14, p. 53; cf. Log. 23, p. 99.
133 Log. 56, p. 228; cf. Log. 23, p. 102.
134 Log. 24, p. 104.
135 Log. 68, p. 269.
136 Log. 32, p. 137.
137 Log. 8, p. 37.
138 Log. 31, p. 134.
139 Log. 32, p. 13.
140 Scrisoarea 4, p. 367.
141 Log. 83, p. 319-320.
142 Idem, p. 320.
143 Log. 85, p. 342.
144 Idem, p. 341.
145 Log. 16, p. 56.
146 Log. 17, p. 59.
147 Log. 56, p. 222.
148 Log. 58, p. 239.
149 Log. 16, p. 57.
150 Idem.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
63
lumii151.
Taina cunoaşterii
Vindecarea şi curăţirea organelor cunoaşterii umane sunt realizate prin acţiunea
comună a lui Dumnezeu şi a omului – prin harul lui Dumnezeu şi voinţa omului. Pe lungul
drum al curăţirii şi vindecării, cunoaşterea însăşi devine mai pură şi mai sănătoasă. În fiecare
etapă a dezvoltării sale, cunoaşterea depinde de structura ontologică şi starea etică a organelor
sale.
Curăţite şi vindecate prin străduinţa omului întru virtuţile evanghelice, organele
cunoaşterii înseşi dobândesc sfinţenie şi puritate. O inimă curată şi o minte curată dau naştere
la cunoaşterea pură. Organele cunoaşterii, atunci când sunt curăţite, vindecate şi îndreptate
spre Dumnezeu, oferă o cunoaştere pură şi sănătoasă a lui Dumnezeu şi, atunci când sunt
îndreptate către creaţie, oferă o cunoaştere pură şi sănătoasă a creaţiei. După învăţăturile
Sfântului Isaac Sirul, există două feluri de cunoaştere: cea care precede credinţa şi cea care se
naşte din credinţă. Cea dintâi este cunoaşterea naturală şi implică discernământul binelui de
rău. Cea de-a doua este cunoaşterea duhovnicească şi reprezintă „simţirea tainelor”, „simţirea
a ceea ce este tainic”, „contemplarea nevăzutului”152, Există, de asemenea, două feluri de
credinţă: cea dintâi vine prin auzire şi este confirmată şi dovedită de cea de-a doua, „credinţa
contemplaţiei”, „credinţa care este fondată pe ceea ce a fost văzut”153. Pentru a dobândi
cunoaşterea duhovnicească, omul trebuie mai întâi eliberat de cunoaşterea naturală154.
Aceasta este lucrarea credinţei. Doar prin credinţă vine la om acea „putere
necunoscută”155 care îl face capabil de cunoaştere duhovnicească. Dacă omul îşi îngăduie să
fie prins în păienjenişul cunoaşterii naturale îi va fi mai greu să se elibereze de ea decât să
rupă nişte cătuşe de fier, iar viaţa sa este trăită „pe ascuţişul săbiei”156.
Atunci când omul începe să meargă pe calea credinţei, trebuie să dea deoparte o dată
pentru totdeauna vechile sale metode de cunoaştere, fiindcă credinţa îşi are propriile sale
metode.
În acest fel, cunoaşterea naturală încetează iar cea duhovnicească îi ia locul.
Cunoaşterea naturală este opusă credinţei, fiindcă credinţa şi tot ceea ce vine din credinţă
reprezintă, „distrugerea legilor cunoaşterii” – nu a celei duhovniceşti, ci a cunoaşterii
naturale157. Principala trăsătură a cunoaşterii naturale este abordarea ei prin examinare şi
experimentare. Aceasta este în sine „un semn de nesiguranţă în ceea ce priveşte adevărul!”.
Credinţa, dimpotrivă, urmează un mod de gândire curat şi simplu, care este foarte departe de
orice fel de examinare metodică şi de orice înşelăciune. Aceste două căi merg în direcţii
opuse. Casa credinţei înseamnă „gânduri copilăreşti şi simplitatea inimii”, fiindcă este scris:
„Slăviţi-L pe Dumnezeu în simplitatea inimii” (Col. 3, 22) şi „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi
fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3). Cunoaşterea naturală este
opusă atât simplităţii inimii, cât şi simplităţii gândirii. Această cunoaştere lucrează doar în
cadrul limitelor naturii, „dar credinţa îşi are propria sa cale dincolo de natură”. Cu cât omul se
dedică mai mult căilor cunoaşterii naturale, cu atât mai mult este cuprins de teamă şi cu atât
mai puţin se poate elibera de ea.
Dar dacă merge pe calea credinţei, el este de îndată eliberat şi, „în calitate de fiu al lui
Dumnezeu, el are puterea de a se folosi liber de toate lucrurile”. „Omul care iubeşte această
151 Log. 34, p. 150.
152 Log. 18, pp. 64-65.
153 Ibidem.
154 Log. 19, p. 69.
155 Ibidem.
156 Idem, p. 71.
157 Log. 62, p. 250.
Părintele Iustin Popovici
64
credinţă acţionează ca Dumnezeu, folosind toate lucrurile create”, fiindcă credinţei i se dă
puterea „de a fi asemenea lui Dumnezeu în realizarea unei noi creaţii”. Stă scris: „Tu doreşti
şi toate lucrurile îţi stau dinainte” (cf. Iov 23, 13 LXX). Credinţa poate adesea „să nască toate
lucrurile din nimic”, în vreme ce cunoaşterea nu poate face nimic „fără ajutorul materiei”.
Cunoaşterea nu are nici o putere asupra naturii, dar credinţa are o astfel de putere.
Înarmaţi cu credinţa, oamenii au intrat în foc şi au stins flăcările, nefiind atinşi de ele. Alţii au
umblat pe ape ca pe uscat. Toate aceste lucruri sunt „mai presus de fire”; ele stau împotriva
căilor cunoaşterii naturale şi le arată deşertăciunea.
Credinţa „se mişcă deasupra naturii”. Căile cunoaşterii naturale au cârmuit lumea timp
de mai bine de 5000 de ani, iar omul nu a fost în stare „să-şi înalţe privirea de la pământ şi să
înţeleagă puterea Creatorului său” până când „credinţa noastră s-a ivit şi ne-a eliberat de
umbrele lucrărilor acestei lumi” şi de o minte fragmentată. Celui ce are credinţă „nu-i va lipsi
nimic”, iar atunci când nu are nimic „el posedă toate lucrurile prin credinţă”, aşa cum este
scris: „Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22); şi de
asemenea: „Domnul este aproape. Nu vă împovăraţi cu nici o grijă” (Filip 4, 6)158. Legile
naturale nu există pentru credinţă. Sfântul Isaac subliniază acest lucru cu foarte mare tărie:
„Toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23), fiindcă „la Dumnezeu nimic nu este cu
neputinţă”159.
Cunoaşterea naturală îi sileşte pe cei ce cred în ea „să nu se apropie de ceea ce este
străin naturii”, ci de ceea ce este specific ei160. Această cunoaştere naturală la care se referă
Sfântul Isaac apare în filosofia modernă sub trei denumiri: realism bazat pe simţuri, criticism
epistemiologic şi monism. Toate acestea limitează puterea, realitatea, forţa, valoarea, criteriile
şi întinderea cunoaşterii la limitele naturii vizibile – în măsura în care acestea coincid cu
limitele simţurilor umane ca organe ale cunoaşterii. A călca dincolo de limitele naturii şi a
pătrunde în lumea supranaturalului este considerat un lucru contrar naturii, ca fiind ceva
iraţional şi imposibil, interzis discipolilor celor trei căi filosofice aflate în discuţie. Direct sau
indirect, omul este limitat la simţurile sale şi nu îndrăzneşte să treacă dincolo de ele.
Oricum, după Sfântul Isaac, această cunoaştere naturală, nu este greşită. Ea nu trebuie
respinsă. Credinţa este însă mult superioară acesteia. Această cunoaştere trebuie condamnată
doar în măsura în care, prin feluritele mijloace pe care le întrebuinţează, se întoarce împotriva
credinţei. Dar când această cunoaştere „se uneşte cu credinţa, devenind una cu ea,
îmbrăcându-se în gândurile sale arzătoare”, atunci când ea „dobândeşte aripile nepătimirii”,
atunci, folosind alte mijloace decât cele naturale, ea se înalţă de la pământ „în împărăţia
Creatorului ei”, în supranatural. Această cunoaştere este atunci realizată prin credinţă şi
primeşte puterea de „a se ridica pe înălţimi”, de a-L vedea pe Cel ce se află dincolo de orice
putere perceptivă şi „de a vedea strălucirea de neînţeles pentru minte şi de a se bucura de
cunoaşterea fiinţelor create”.
Cunoaşterea este nivelul de la care un om se suie pe culmile credinţei. Atunci când
ajunge pe aceste culmi, nu mai are nevoie de ea, căci este scris: „Pentru ea în parte
cunoaştem... Dar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va
desfiinţa” (I Cor. 13, 9-10). Credinţa ne descoperă acum adevărul desăvârşirii, ca şi cum s-ar
afla dinaintea ochilor noştri. Doar prin credinţă aflăm ceea ce este dincolo de înţelegerea
noastră – prin credinţă şi nu prin cercetare sau prin puterea cunoaşterii161.
Faptele credincioşiei sunt: postul, milostenia, privegherile, curăţia trupească, dragostea
de aproapele, smerenia inimii, iertarea păcatelor, meditarea asupra bunătăţilor cereşti,
studierea tainelor Sfintei Scripturi, ocuparea minţii cu lucrurile mai înalte – acestea şi toate
celelalte virtuţi sunt trepte prin care sufletul se înalţă spre cele mai înalte nivele ale
158 Idem, pp. 250-252.
159 Idem, p. 253.
160 Ibidem.
161 Idem, p. 25.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
65
credinţei162.
Există trei entităţi duhovniceşti în care cunoaşterea se înalţă şi cade şi prin care ea se
mişcă şi se schimbă. Acestea sunt trupul, sufletul şi duhul. Deşi cunoaşterea este un singur tot
(întreg) prin natura sa, ea schimbă modul şi forma acţiunii sale în relaţie cu fiecare dintre
acestea trei. „Cunoaşterea este un dar al lui Dumnezeu oferit naturii, fiinţelor raţionale, dăruit
lor de la început, de la crearea lor. Ea este în chip natural simplă şi nedespărţită ca lumina de
soare, dar în relaţia sa cu trupul, sufletul şi cu duhul se schimbă şi se împart”163.
La nivelul său cel mai de jos, cunoaşterea „urmează dorinţele trupului”, şi are ca
obiect bogăţia, slava deşartă, îmbrăcămintea, odihna trupului şi înţelepciunea lumească.
Această cunoaştere inventează artele şi ştiinţele şi tot ceea ce împodobeşte trupul în această
lume văzută. Dar în toate acestea, o astfel ce cunoaştere este opusă credinţei. Ea este
cunoscută drept „simplă cunoaştere, fiindcă este lipsită de cele dumnezeieşti şi, prin caracterul
ei trupesc, îi aduce minţii o slăbiciune iraţională, fiindcă în ea mintea este stăpânită de trup şi
întreaga sa grijă este faţă de lucrurile acestei lumi”.
Este plină de ifose şi de mândrie, fiindcă orice lucru bun îl raportează la sine şi nu la
Dumnezeu. Ceea ce a spus Apostolul, şi anume faptul că „cunoştinţa semeţeşte” (I Cor. 8, 1),
se referă desigur la această cunoaştere, care nu este legată de credinţa şi nădejdea în
Dumnezeu şi nu este adevărata cunoaştere.
Adevărata cunoaştere duhovnicească, legată de smerenie, aduce la desăvârşire
sufletele celor care au dobândit-o, aşa cum se observă în cazul lui Moise, David, Isaia, Petru,
Pavel şi a tuturor celor care, în cadrul limitelor naturii umane, s-au dovedit vrednici de această
desăvârşită cunoaştere. „În cazul lor, cunoaşterea este cufundată în meditarea lucrurilor
străine acestei lumi, la revelaţiile dumnezeieşti şi înalta contemplaţie a lucrurilor duhovniceşti
şi a tainelor inefabile. În ochii lor, propriile lor suflete nu sunt decât praf şi cenuşă”.
Cunoaşterea care vine de la trup este criticată de către creştini, care o văd ca fiind opusă nu
numai credinţei, dar şi fiecărui act de virtute164.
Nu este greu să vezi că în acest prim şi cel mai de jos grad de cunoaştere, despre care
vorbeşte Sfântul Isaac, este cuprinsă, de fapt, întreaga filosofie europeană, de la realismul naiv
la idealism – şi întreaga ştiinţă de la atonismul lui Democrates până la teoria relativităţii lui
Einstein. De la primul şi cel mai de jos grad de cunoaştere, omul merge mai departe la cel deal
doilea, atunci când începe atât cu trupul, cât şi cu sufletul să practice virtuţile: postul,
rugăciunea, milostenia, citirea Sfintei Scripturi, lupta cu patimile, şi aşa mai departe.
Fiecare lucrare bună, fiecare dispoziţie pozitivă a sufletului în acest al doilea stadiu al
cunoaşterii este început şi săvârşit de către Duhul Sfânt prin lucrarea acestei cunoaşteri
speciale. Inimii îi sunt arătate căile ce conduc la credinţă, chiar dacă cunoaşterea rămâne
„trupească şi amestecată”165. Cel de-al treilea stadiu al cunoaşterii este cel al desăvârşirii.
„Atunci când cunoaşterea se ridică deasupra pământului şi a grijii pentru cele pământeşti şi
începe să-şi cerceteze propriile sale gânduri ascunse, din adâncul sufletului, dispreţuind tot
ceea ce vine de la patimile cele rele, începând să meargă pe calea credinţei, îngrijindu-se de
viaţa ce va să fie... şi cercetând tainele cele ascunse – atunci credinţa îşi asumă această
cunoaştere şi o absoarbe, revenind şi dându-i naştere de la început, aşa încât ea însăşi să
devină «dintru început» în întregime duh”. Apoi ea se poate „într-aripa şi zbura spre împărăţia
duhurilor netrupeşti şi să sondeze adâncurile oceanului de nepătruns, cugetând asupra
dumnezeieştilor şi minunatelor lucruri care stăpânesc natura făpturilor fizice şi duhovniceşti,
pătrunzând înlăuntrul tainelor duhovniceşti care pot fi înţelese doar de către o minte simplă şi
supusă. Atunci simţurile lăuntrice se trezesc la lucrarea duhului întru acele lucruri care aparţin
celeilalte lumi, nemuritoare şi nestricăcioase. Această cunoaştere a primit deja, într-un chip
ascuns, aici, în această lume, învierea duhovnicească în aşa fel încât să poarte o adevărată
162 Idem, pp. 254-255.
163 Idem, p. 255.
164 Log. 63, p. 256-258.
165 Log. 64, p. 258.
Părintele Iustin Popovici
66
mărturie a reînnoirii tuturor lucrurilor”166.
Acestea, după Sfântul Isaac, sunt cele trei stadii (trepte) ale cunoaşterii de care este
legată întreaga viaţă a omului, în trup, suflet şi duh. Din momentul în care el „începe să
discearnă între bine şi rău şi până în clipa plecării sale din această lume”, cunoaşterea
sufletului este compusă dintr-una sau din toate aceste trei trepte167. Prima treaptă de
cunoaştere „răceşte râvna sufletului pentru nevoinţe pe calea lui Dumnezeu”. Cea de-a doua
„o reaprinde pentru calea cea scurtă ce conduce către credinţă”. Cea de-a treia este „o odihnă
după atâta trudă”, când mintea „se îndulceşte de tainele vieţii ce va să fie”. „Dar, întrucât
natura nu poate ca atare să se înalţe cu totul la nivelul nemuririi şi să biruie povara trupului
desăvârşindu-se în cunoaşterea duhovnicească, nici măcar această a treia treaptă de cunoaştere
nu poate să îndrepte natura umană spre desăvârşirea absolută, în aşa fel încât să trăiască în
lumea aceasta muritoare şi totuşi să depăşească cu totul natura trupească”. Atâta vreme cât
omul se află în trup, el trece de la o treaptă de cunoaştere la alta.
El are ajutorul harului, dar este împiedicat de către diavoli, „fiindcă el nu este cu totul
liber în această lume nedesăvârşită”. Fiecare lucrare a cunoaşterii constă „din efort şi
statornică făptuire”, dar lucrarea credinţei „nu constă numai din fapte”, ci şi din gânduri
duhovniceşti şi din curăţia sufletului, iar acest lucru este deasupra simţurilor. Fiindcă credinţa
este mai subtilă decât cunoaşterea, aşa precum cunoaşterea este mai subtilă decât simţurile.
Toţi sfinţii care au ajuns la o astfel de viaţă „se bucură prin credinţă de bucuriile unei
vieţi care este deasupra firii”. Această credinţă se naşte în suflet prin lumina harului care „prin
mărturia minţii sprijină inima încât aceasta să nu poată fi nesigură în nădejde, într-o nădejde
care este foarte îndepărtată de orice îndoială”. Această credinţă are „ochi duhovniceşti” care
percep „tainele ascunse în suflet, comori ascunse ce sunt tăinuite de ochii fiilor care cugetă la
cele trupeşti”, dar sunt descoperite de către Duhul Sfânt, Care este primit de către ucenicii lui
Hristos (cf. Ioan 14, 15-17). Duhul Sfânt este „sfânta putere” care sălăşluieşte în omul lui
Hristos, ferindu-i şi apărându-i sufletul şi trupul de rău. Această forţă nevăzută este percepută
cu ochii credinţei de cei ale căror minţi sunt luminate şi sfinţite. Ea este cunoscută sfinţilor
„din experienţă”168.
Pentru a explica totuşi mai limpede taina cunoaşterii, Sfântul Isaac oferă mai departe
definiţiile atât a cunoaşterii, cât şi a credinţei. „Cunoaşterea care se preocupă de cele văzute şi
de cele senzoriale se numeşte naturală; cunoaşterea care se preocupă de cele duhovniceşti şi
netrupeşti se numeşte duhovnicească, fiindcă ea îşi primeşte percepţiile prin duh şi nu prin
simţuri. Cunoaşterea care vine prin puterea dumnezeiască se numeşte suprafirească. Ea este
incognoscibilă şi este superioară cunoaşterii”. „Sufletul nu primeşte această contemplaţie de
la materia care este în afara lui”, aşa cum se întâmplă cu cele două feluri de cunoaştere... ci ea
vine pe neaşteptate de la sine ca un dar nematerial, cuprins în sine însuşi, după cuvintele
Mântuitorului: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Nu are nici un
rost să-i aştepţi apariţia sub vreo formă exterioară, fiindcă ea nu vine „în chip văzut” (Luca
17, 20).
Cea dintâi cunoaştere vine „dintr-un permanent studiu şi din dorinţa de a învăţa. Cea
de-a doua vine dintr-un mod de viaţă cuviincios şi prin păstrarea credinţei. Cea de-a treia vine
doar din credinţă, dar acum cunoaşterea este îndepărtată, activitatea încetează, iar simţurile
devin de prisos”169.
Pentru tainele Duhului „care sunt mai presus de cunoaştere şi nu sunt înţelese nici de
simţurile trupeşti şi nici de forţele raţionale ale minţii, Dumnezeu ne-a dăruit o credinţă prin
care noi ştim doar că aceste taine există”.
Mântuitorul numeşte venirea Mângâietorului „darul descoperirii tainelor Duhului” (cf.
Ioan 14, 16-26) şi se observă deci că desăvârşirea cunoaşterii duhovniceşti constă „în
166 Log. 65, p. 259-260.
167 Idem, p. 260.
168 Idem, pp. 260-262.
169 Log. 66, p. 262-263.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
67
dobândirea Duhului, aşa cum s-a întâmplat Apostolilor”. „Credinţa este poarta către
descoperirea tainelor. Aşa precum ochii trupeşti văd lucrurile materiale, la fel credinţa
priveşte cu ochii duhovniceşti asupra a ceea ce este ascuns”. Atunci când un om trece prin
poarta credinţei, Dumnezeu îl conduce către „tainele duhovniceşti şi deschide marea
înţelegerii sale”170.
Toate virtuţile au un rol precis în această cunoaştere duhovnicească, fiindcă ea este
rodul practicării virtuţilor171. Credinţa „naşte teama de Dumnezeu”, iar din această teamă de
Dumnezeu se naşte pocăinţa şi practicarea virtuţilor, care ea însăşi dă naştere la cunoaşterea
duhovnicească172. Această cunoaştere „ce vine dintr-o îndelungată experienţă şi practicare a
virtuţilor este plăcută” şi îi conferă omului o mare putere173. Principalul fundament al
cunoaşterii duhovniceşti este un suflet sănătos, un organ sănătos al cunoaşterii. „Cunoaşterea
este rodul unui suflet sănătos”, în vreme ce un suflet sănătos este urmarea unei îndelungate
practicări a virtuţilor evanghelice174. „Sufletul sănătos” aparţine celor desăvârşiţi şi doar lor li
se oferă cunoaşterea175. Este foarte greu şi adesea imposibil să exprimi în cuvinte taina şi
natura cunoaşterii. În domeniul gândirii umane nu există nici o definiţie care s-o poată explica
pe de-a-ntregul. De aceea, Sfântul Isaac oferă numeroase definiţii cunoaşterii. El este
permanent preocupat de această problemă, iar aceasta stă dinaintea ochilor acestui Sfânt ascet
ca un mare şi arzător semn de întrebare. Sfântul ne oferă răspunsuri din bogata şi
binecuvântata sa experienţă, dobândită printr-o lungă şi grea asceză.
Dar cel mai adânc şi cel mai complet răspuns este cel oferit de către Sfântul Isaac sub
forma unui dialog:
„– Ce este cunoaşterea?
– Trăirea vieţii veşnice.
– Şi ce este viaţa veşnică?
– Înţelegerea tuturor lucrurilor în Dumnezeu. Căci dragostea vine prin înţelegere, iar
cunoaşterea lui Dumnezeu este stăpână peste toate dorinţele. Pentru inima care dobândeşte
această cunoaştere, orice plăcere care există pe pământ este fără rost, fiindcă nimic nu se
poate compara cu bucuria cunoaşterii de Dumnezeu”176. Cunoaşterea este, deci, biruinţă
asupra morţii, legătura acestei vieţi cu viaţa nemuritoare şi unirea omului cu Dumnezeu. Actul
însuşi de cunoaştere abordează nemurirea, fiindcă doar prin cunoaştere omul depăşeşte
limitele subiectivului şi intră în zona transsubiectivului. Iar atunci când obiectul transsubiectiv
este Dumnezeu, atunci taina cunoaşterii devine taina tainelor şi enigma enigmelor. O astfel de
cunoaştere este o ţesătură mistică lucrată pe războiul de ţesut al sufletului de către omul care
este unit cu Dumnezeu.
Pentru cunoaşterea umană, problema cea mai importantă este cea a adevărului.
Cunoaşterea poartă în sine o atracţie irezistibilă spre taina infinită, iar această foame de adevăr
care este în firea cunoaşterii umane nu este niciodată satisfăcută până când Adevărul absolut
şi veşnic nu va deveni substanţa cunoaşterii umane – până când cunoaşterea, în propria sa
percepţie de sine, nu dobândeşte perceperea lui Dumnezeu, şi în propria sa cunoaşterea de
sine nu ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu.
Dar acest lucru este dăruit omului doar de către Hristos, Dumnezeul-Om, Cel care este
singura întrupare şi personificare a adevărului celui veşnic în lumea realităţilor omeneşti.
Atunci când un om L-a primit pe Dumnezeul-Om în sine, ca suflet al sufletului său şi ca viaţă
a vieţii sale. atunci omul acela este mereu plin de cunoaşterea adevărului veşnic. Ce este
adevărul?
Sfântul Isaac răspunde astfel: „Adevărul este percepţia lucrurilor pe care o dăruieşte
170 Log. 72, p. 281.
171 Log. 44, p. 183.
172 Log. 18, p. 65.
173 Log. 48, p. 198.
174 Log. 38, p. 164.
175 Log. 44, p. 185.
176 Log. 38, p. 164.
Părintele Iustin Popovici
68
Dumnezeu”177. Cu alte cuvinte, percepţia lui Dumnezeu este adevărul. Dacă această percepţie
exista într-un om, el nu numai că posedă, dar şi cunoaşte adevărul. Dacă el nu are această
percepţie, atunci adevărul nu există pentru el. Un astfel de om se poate afla mereu în căutarea
adevărului, dar unul ca acesta nu-l va afla niciodată până când nu ajunge la perceperea lui
Dumnezeu, întru care se află atât percepţia, cât şi cunoaşterea adevărului.
Doar omul care-şi restabileşte şi îşi transformă organele sale de cunoaştere prin
practicarea virtuţilor ajunge la percepţia şi cunoaşterea adevărului. Pentru unul ca acesta,
credinţa şi cunoaşterea şi tot ceea ce le însoţeşte reprezintă un tot (întreg) organic şi
indivizibil. Ele împlinesc şi sunt împlinite una prin cealaltă, şi fiecare o confirmă şi o susţine
pe cealaltă. „Lumina minţii dă naştere credinţei” spune Sfântul Isaac, „iar credinţa dă naştere
la mângâierea nădejdii, nădejde care întăreşte inima”.
Credinţa este luminarea înţelegerii. Când înţelegerea este umbrită, atunci credinţa se
ascunde şi teama predomină, dând deoparte nădejdea. Credinţa, care scaldă înţelegerea în
lumină, eliberează omul de mândrie şi îndoială şi este cunoscută drept „cunoaştere şi
manifestare a adevărului”178. Sfânta cunoaştere vine dintr-o viaţă sfântă, dar mândria întunecă
acea sfântă cunoaştere179. Lumina adevărului creşte şi descreşte după modul de viaţă al
omului180.
Grozave ispite se abat asupra celor ce caută să ducă o viaţă duhovnicească.
Credinciosul trebuie să treacă prin mari suferinţe şi necazuri pentru a ajunge la cunoaşterea
adevărului181. O minte tulbure şi gândurile haotice sunt rod al unei vieţi dezordonate, iar
acestea întunecă sufletul182. Când patimile sunt alungate din suflet cu ajutorul virtuţilor, când
„perdeaua patimilor este retrasă de pe ochii minţii, atunci mintea poate percepe slava
celeilalte lumi”183.
Sufletul sporeşte cu ajutorul virtuţilor, mintea este întărită în adevăr şi devine de
neclintit, „încinsă pentru a înfrunta şi a ucide orice patimă”184. Eliberarea de patimi vine o
dată cu răstignirea atât a intelectului cât şi a trupului. Acest lucru îl face pe om capabil de a-L
contempla pe Dumnezeu.
Mintea este răstignită atunci când gândurile necurate sunt alungate din ea, iar trupul
atunci când patimile sunt stârpite185. „Un trup dedat plăcerilor nu poate fi sălaşul cunoaşterii
lui Dumnezeu”186. Adevărata cunoaştere – „descoperirea tainelor” – este atinsă cu ajutorul
virtuţilor”187, şi aceasta este „cunoaşterea care mântuieşte”188. Principala trăsătură şi
„dovadă"”a acestei cunoaşteri este smerenia189. Atunci când mintea „se află în sfera
cunoaşterii adevărului”, atunci orice îndoială dispare190 şi o mare pace şi linişte pogoară
asupra sa. Această pace a minţii se numeşte „sănătate desăvârşită”191. Atunci când puterea
Duhului Sfânt intră în suflet, atunci sufletul „învaţă prin Duh”192.
În filosofia Sfântului Isaac, problema naturii cunoaşterii devine o problemă etică şi
ontologică care, în ultimă instanţă, este socotită a fi problema personalităţii umane. Natura şi
caracterul cunoaşterii depind ontologic, moral şi gnoseologic de constituţia persoanei umane
177 Log. 69, p. 272.
178 Log. 58, p. 240.
179 Log. 61, p. 249.
180 Log. 84, p. 323.
181 Log. 57, p. 233.
182 Log. 78, p. 299.
183 Log. 19, p. 62; Scrisoarea a patra, p. 382.
184 Log. 83, p. 318; cf. Log. 85, p. 335.
185 Log. 30, p. 130.
186 Log. 56, p. 226.
187 Log. 37, p. 161.
188 Log. 5, p. 19.
189 Log. 5, p. 31.
190 Scrisoarea a patra, p. 383.
191 Log. 58, p. 234.
192 Log. 56, p. 227 (1935).
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
69
şi, mai ales, de constituţia şi starea organelor sale de cunoaştere. În persoana credinciosului,
cunoaşterea, din propria sa natură, se transformă în contemplaţie.
Contemplaţia
În filosofia Sfinţilor Părinţi, contemplaţia are o semnificaţie gnoseologică, etică şi
ontologică. Ea este o concentrare încărcată de rugăciune a sufletului, prin acţiunea harului
asupra mulţimii de taine care ne depăşesc înţelegerea şi sunt prezente nu numai în Sfânta
Treime, ci şi în persoana omului însuşi, precum şi în întreaga creaţie a lui Dumnezeu. În
contemplaţie, credinciosul trăieşte dincolo de simţuri, deasupra categoriilor de timp şi spaţiu.
El are o conştiinţă vie a legăturilor care-l unesc cu lumea de sus şi este hrănit cu revelaţii care
cuprind „ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe
acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9). Sfântul Isaac se străduieşte
să redea în cuvinte marea sa experienţă dobândită prin harul care l-a adus la contemplaţie.
Atât cât limbajul omenesc permite înţelegerea şi traducerea adevărurilor experienţei
religioase, el caută să explice cât mai clar cu putinţă ceea ce este contemplaţia. După el,
contemplaţia este simţul tainelor dumnezeieşti ascunse în lucruri şi întâmplări193.
Contemplaţia se află în cele mai fine lucrări ale minţii şi în permanenta meditaţie
asupra lui Dumnezeu. Sălaşul ei este rugăciunea neîncetată194 şi astfel ea luminează latura
duhovnicească a sufletului, mintea195. „Uneori, contemplaţia izvorăşte (ţâşneşte) din
rugăciune, făcând să tacă rugăciunea buzelor. Atunci, omul aflat în rugăciune devine prin
contemplaţie un trup fără suflare, în afara sa. Această stare e cunoscută drept contemplaţia
rugăciunii”. „În această contemplaţie încărcată de rugăciune există felurite trepte şi o
diversitate de daruri”, căci „mintea încă nu a ajuns” în acea sferă unde nu mai există
rugăciune (acolo unde „nu mai există rugăciune”), fiindcă în acea sferă există ceva mai mare
decât rugăciunea196.
Cu ajutorul unei vieţuiri în har, credinciosul ajunge la contemplaţie. „De la început el
devine încrezător în pronia dumnezeiască faţă de oameni şi este iluminat de dragostea faţă de
Creatorul său şi se minunează de grija pe care le-o poartă fiinţelor raţionale create de El. După
aceasta răsare într-însul dulceaţa lui Dumnezeu şi o dragoste arzătoare faţă de El în inima sa,
o dragoste care arde atât patimile sufleteşti, cât şi pe cele trupeşti. Un astfel de om este atunci
„îmbătat de vinul dumnezeieştii iubiri... iar gândurile sale sunt retrase dinapoia lor, iar inima
sa e cucerită de Dumnezeu”. „Acestuia i se pare uneori că nu se află în timp sau chiar în
această lume. Acesta este începutul contemplaţiei duhovniceşti la om – a contemplaţiei şi în
acelaşi timp a oricărei revelaţii a minţii”. Mintea „creşte” cu ajutorul contemplaţiei şi se înalţă
la revelaţii „care sunt dincolo de natura umană”.
Pe scurt: în contemplaţie „îi sunt dăruite omului toate dumnezeieştile contemplaţii şi
revelaţiile duhovniceşti care pot fi cunoscute în această lume”197. Virtutea înţelegerii
„smereşte sufletul şi-l curăţă de gândurile înceţoşate, ca să nu poată hoinări printre patimi, ci
să înainteze spre contemplaţie”. Această contemplaţie apropie mintea de natura sa primară şi
este denumită „contemplaţie nematerială”. Este o „virtute duhovnicească”, fiindcă „ea înalţă
sufletul sus, deasupra pământului, apropiindu-l de contemplarea Duhului, aducând mintea la
Dumnezeu şi la contemplarea slavei Sale celei de negrăit... depărtând mintea de lumea aceasta
şi de perceperea ei”198.
Viaţa Duhului este o activitate la care simţurile nu participă. Sfinţii Părinţi au scris
193 Log. 30, p. 131.
194 Idem, p. 129.
195 Idem, p. 130.
196 Log. 31, p. 134.
197 Log. 40, pp. 169-170.
198 Log. 17, p. 59.
Părintele Iustin Popovici
70
despre acest lucru. „De îndată ce minţile sfinţilor şi-au impropriat acest fel de viaţă,
contemplaţia materială şi opacitatea celor trupeşti dispar, şi contemplaţia duhovnicească le ia
locul”199. „Modalităţile de rugăciune sunt multiple – spune Sfântul Isaac – dar toate acestea au
un singur scop: rugăciunea curată. În adâncurile acestei rugăciuni curate se află o stare de
răpire care nu este rugăciune, fiindcă tot ceea ce poate fi numit rugăciune încetează şi rămâne
doar o contemplaţie în care mintea nu poate rosti rugăciuni”.
„Rugăciunea este un lucru, dar această contemplaţie în rugăciune este cu totul altceva,
deşi aceasta decurge din cealaltă. Rugăciunea este semănatul, iar contemplaţia este strângerea
snopilor, atunci când secerătorul rămâne uimit de uimitoarea abundenţă a spicelor bogate ce
au crescut din bietele grăunţe pe care le-a semănat”. În această stare de contemplaţie, mintea
trece dincolo de propriile sale limite şi intră „în lumea cealaltă”200. Transformată de rugăciune
şi de alte practici ascetice, mintea se curăţeşte şi învaţă „să-L contemple pe Dumnezeu cu ochi
dumnezeieşti şi nu omeneşti”201. Cel ce îşi păzeşte inima de patimi îl contemplă pe Dumnezeu
în fiecare clipă. Cel ce păstrează o trezvie permanentă asupra sufletului său... „în fiecare ceas
Îl contemplă pe Domnul”. „Cel ce veghează asupra propriului său suflet în fiecare ceas îşi va
vedea inima bucurându-se de revelaţii. Cel ce îşi adună mintea în sine va contempla zorile
Duhului.
Cel ce-şi adună mintea din rădăcinile ei cele din afară Îl va contempla pe Domnul în
tainiţele inimii sale... Iată, cerul este înlăuntrul tău dacă eşti curat, şi îi vei vedea pe îngeri în
strălucirea lor şi o dată cu ei pe Domnul Însuşi... Sufletul unui drept străluceşte mai tare decât
soarele şi se bucură în fiecare ceas de contemplarea lucrurilor care i s-au descoperit202.
Atunci când, după severa nevoinţă evanghelică, omul descoperă înlăuntrul său centrul
dumnezeiesc al fiinţei sale – şi află acolo şi centrul dumnezeirii ce transcende lumea aceasta
văzută – atunci el se înalţă deasupra timpului şi se vede pe sine ca din veşnicie. El se vede pe
sine deasupra timpului şi spaţiului, nemuritor şi veşnic.
La rădăcina sa, adevărata cunoaştere de sine înseamnă şi adevărata cunoaştere a lui
Dumnezeu, fiindcă omul poartă în sine calea cea mai scurtă dintre sine şi Dumnezeu: în
sufletul său cel după chipul lui Dumnezeu. Aici se află distanţa cea mai scurtă dintre om şi
Dumnezeu. Toate celelalte căi ale omului către Dumnezeu pot foarte bine să ajungă într-o
fundătură; numai aceasta duce sigur la Dumnezeu întru Hristos. În filosofia sa, Sfântul Isaac
pune mare accent pe cunoaşterea de sine. „Cel ce s-a învrednicit a se vedea pe sine”, spune el,
„este mai mare decât cel ce s-a învrednicit a vedea îngeri”203.
Pentru a dobândi capacitatea de a-şi vedea propriul său suflet, omul trebuie să-şi
deschidă mai întâi inima lucrării harului204. „În măsura în care sufletele sunt necurate sau
întunecate, acestea nu se pot vedea nici pe ele însele şi nici alte suflete”. Revelaţia va veni
„dacă omul acela îşi curăţă sufletul şi-l readuce în starea sa dintru început”205. „Cel ce doreşte
să-L vadă pe Dumnezeu înlăuntrul său trebuie să lupte ca prin neîncetate aduceri aminte de
Dumnezeu să-şi curăţească inima; şi astfel, cu lumina din ochii minţii sale, el Îl va vedea pe
Dumnezeu în tot ceasul. Aşa cum se întâmplă cu peştele pe uscat, la fel se întâmplă cu
intelectul care s-a îndepărtat de aducerea-aminte de Dumnezeu... Pentru omul cu o minte
curată, Împărăţia Duhului se află înlăuntrul său; soarele care străluceşte înlăuntrul său este
lumina Sfintei Treimi, iar aerul respirat de locuitorii acestei împărăţii este Duhul Sfânt,
Mângâietorul... Viaţa lor, bucuria lor şi fericirea lor este Hristos, strălucirea luminii Tatălui.
Un astfel de om se bucură pururea contemplându-şi sufletul şi minunându-se de
frumuseţea sa care este cu adevărat mai mare decât o mie de sori. Acesta este Ierusalimul,
împărăţia lui Dumnezeu, ascunsă, aşa cum spune Domnul (Luca 17, 21) înlăuntrul nostru.
199 Idem, p. 61.
200 Log. 32, p. 135.
201 Log. 35, p. 154.
202 Log. 43, p. 176.
203 Log. 34, p. 153.
204 Log. 73, p. 291.
205 Log. 67, p. 265.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
71
Această împărăţie este norul slavei lui Dumnezeu întru care numai cei curaţi cu inima pot
intra spre a vedea chipul Stăpânului lor şi spre a-şi lumina minţile cu strălucirea acestei
lumini... Omul nu poate vedea frumuseţea dinlăuntrul său până ce nu respinge şi dispreţuieşte
orice frumuseţe dinafara sa...
Un om cu suflet sănătos, smerit şi umil, un astfel de om atunci când se roagă vede
lumina Duhului Sfânt în sufletul său şi se bucură de strălucirea razelor acestei lumini,
desfătându-se de contemplarea slavei sale“206. Omul poate înţelege natura sufletului său prin
lumina Duhului Sfânt. „Prin fire, sufletul e liber de patimi. Atunci când în Sfânta Scriptură se
vorbeşte de patimile sufletului şi ale trupului, acest lucru se referă la cauzele lor, fiindcă
sufletul este din fire nepătimaş. Acest lucru nu este acceptat de către susţinătorii filosofiei
profane” – sau, aşa cum am spune astăzi, de către susţinătorii filosofiei realiste, materialiste,
fenomenologice. Dimpotrivă, Dumnezeu a creat sufletul după chipul Său, adică nepătimaş207.
Există trei stări ale sufletului: firească, subfirească şi suprafirească. „Starea firească a
sufletului este cunoaşterea creaţiei lui Dumnezeu, atât a celei văzute, cât şi a celei
duhovniceşti. Starea suprafirească a sufletului este contemplarea dumnezeirii supraesenţiale.
Starea subfirească a sufletului este căderea sa în patimi”, fiindcă patimile nu aparţin firii
sale208. Patima este o stare nefirească a sufletului, în timp ce virtutea este starea sa firească209.
Atunci când mintea este hrănită de virtuţi, mai ales de cea a compătimirii, „sufletul este atunci
împodobit cu acea sfântă frumuseţe” prin care omul este cu adevărat după asemănarea lui
Dumnezeu210.
„Sfânta frumuseţe” a fiinţei omului este revelată într-o inimă curată şi cu cât mai mult
omul întreţine această sfântă frumuseţe înlăuntrul său, cu atât mai mult va vedea unul ca
acesta frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu211. Aceasta arată faptul că cunoaşterea de sine
reprezintă calea cea mai bună de a ajunge la o cunoaştere adevărată a naturii şi a lumii
materiale în general. „Cel ce se supune pe sine lui Dumnezeu”, spune Sfântul Isaac, „este
aproape de a avea puterea să supună sieşi toate lucrurile. Celui ce se cunoaşte pe sine i se dă
să cunoască toate lucrurile, fiindcă cunoaşterea de sine este plinătatea cunoaşterii tuturor
lucrurilor”212.
Dacă un om se smereşte pe sine dinaintea lui Dumnezeu, întreaga creaţie se smereşte
pe sine dinaintea sa. „Adevărata smerenie se naşte din cunoaştere, iar adevărata cunoaştere
este rodul ispitirii”213, cu alte cuvinte, ea vine prin lupta cu ispitele.
Natura umană devine capabilă de adevărată contemplaţie atunci când este curăţită de
patimi prin practicarea virtuţilor. Adevărata contemplare a lumii materiale şi a celei
nemateriale, precum şi a Înseşi Sfintei Treimi este darul lui Hristos. El a dăruit această
contemplaţie oamenilor „atunci când El, în propria sa persoană dumnezeiască, a desăvârşit
reînnoirea naturii umane şi, prin poruncile Sale de viaţă dătătoare, ne-a luminat calea spre
adevăr. Natura umană devine capabilă de adevărata contemplaţie doar atunci când omul se
dezbracă mai întâi de vechiul Adam prin pătimire, prin împlinirea poruncilor şi prin multe
necazuri...
Atunci mintea trăieşte naşterea duhovnicească şi este în măsură să contemple lumea
spirituală, adevărata sa patrie... Contemplarea lumii celei noi descoperită de Duhul, întru care
mintea îşi găseşte desfătarea duhovnicească, are loc sub acţiunea harului... Această
contemplare devine o hrană ce hrăneşte mintea, pregătindu-o să primească pe cea care este
mai desăvârşită. Căci o contemplaţie duce la o altă contemplaţie, până când mintea este adusă
în sfera dragostei desăvârşite.
206 Log. 43, pp. 177-178.
207 Log. 82, p. 314.
208 Log. 83, p. 316.
209 Idem, p. 317
210 Log. 1, p. 6.
211 Scrisoarea a treia, p. 366.
212 Log. 16, p. 58.
213 Idem, p. 59; cf. Log. 44, p. 186.
Părintele Iustin Popovici
72
Dragostea însăşi este sălaşul, „locul” omului duhovnicesc; ea sălăşluieşte în curăţia
sufletului. Atunci când intelectul ajunge în împărăţia iubirii, harul lucrează în el, iar intelectul
primeşte contemplaţia duhovnicească şi devine văzătorul lucrurilor ascunse”214. Contemplaţia
mistică „este revelaţia intelectului atunci când sufletul s-a adunat în sine”215. Cei ce şi-au
curăţit sufletele prin practicarea virtuţilor se învrednicesc de contemplaţia duhovnicească”216.
„Cei curaţi cu inima Îl văd pe Dumnezeu”217. „Cei ce s-au curăţit pe ei înşişi de păcat şi
neîncetat îşi aduc aminte de Dumnezeu, aceia Îl şi văd”218. „Împărăţia lui Dumnezeu se
numeşte vedere duhovnicească, fiindcă aşa este ea cu adevărat”, spune Sfântul Isaac. „Nu
poate fi aflată prin activitatea gândirii, ci poate fi gustată doar prin har. Până ce omul nu se
curăţă pe sine, nu este capabil nici măcar să audă despre Împărăţie, căci nimeni n-o poate
dobândi prin învăţături, ci doar prin curăţia inimii”219.
Dumnezeu dăruieşte gânduri curate celor ce trăiesc o viaţă curată220. „Curăţia gândirii
izvorăşte prin străduinţa neîncetată întru cele duhovniceşti şi din paza inimii, iar din curăţia
gândirii vine luminarea înţelegerii. De aici harul conduce mintea spre împărăţia în care
simţurile nu mai au nici o putere”221. Fiind cu luare aminte şi adunată în rugăciune, „mintea se
într-aripează şi zboară în înălţimi”, „spre desfătările cele dumnezeieşti”. „Ea înoată într-o
cunoaştere ce depăşeşte gândirea umană”. „Sufletul care se luptă şi perseverează în această
permanentă trezvie primeşte ochi de heruvim cu care el să se poată afla într-o permanentă şi
cerească contemplaţie”222.
Sufletul omului vede adevărul lui Dumnezeu prin puterea felului său de viaţă, adică
prin viaţa de credinţă. „Dacă contemplaţia sa este adevărată, el va afla lumina şi ceea ce unul
ca acesta contemplă se află în sfera adevărului”223. „Vederea lui Dumnezeu vine din această
cunoaştere a lui Dumnezeu şi nu poate precede această cunoaştere”224.
Scopul creştinului este viaţa întru Sfânta Treime şi contemplarea Ei. După Sfântul
Isaac, dragostea este „contemplarea dintâi a Sfintei Treimi”. „Cea dintâi dintre taine se
numeşte curăţie şi se ajunge la ea prin împlinirea poruncilor. Dar contemplaţia reprezintă, de
fapt, contemplarea duhovnicească a minţii”. Ea vine din „intrarea minţii în stare de răpire
duhovnicească şi de înţelegere atât a ceea ce a fost, precum şi a ceea ce va fi. Contemplaţia
este vederea minţii. În timpul ei, inima este reînnoită şi curăţită de rău, cunoscând tainele
Duhului şi descoperirile cunoaşterii, înălţându-se din contemplaţie în contemplaţie şi din
înţelegere în înţelegere, învăţând şi crescând tainic până când este prinsă în dragoste, unită cu
nădejdea, până când bucuria îşi face lăcaş în tainiţele ei cele mai adânci, până când este
înălţată la Dumnezeu şi încununată cu slava firească a propriei sale făpturi”. Astfel, mintea
„este curăţită şi dăruită cu milostivire, fiind de fapt învrednicită de contemplarea Sfintei
Treimi”225. Fiindcă există trei feluri de contemplaţie naturală în care mintea „este înălţată,
devine activă şi angajată”: „două aparţin lumii create – a celor raţionale şi neraţionale, a celor
duhovniceşti şi trupeşti; iar cea de-a treia este contemplarea Sfintei Treimi”226.
Dacă credinciosul, îmbogăţit de comorile de negrăit ale contemplaţiei, se întoarce către
creaţie, întreaga sa fiinţă se umple de dragoste şi compasiune. „El îl iubeşte pe păcătos”,
spune Sfântul Isaac, „dar îi urăşte păcatele”227. El este pătruns de smerenie şi milă, de
214 Scrisoarea a patra, p. 389.
215 Idem, p. 383.
216 Idem, p. 370.
217 Idem, p. 383.
218 Cf. Log. 5, p. 26 şi Log. 43, p. 177.
219 Log. 19, p. 70; cf. Log. 35, p. 154.
220 Log. 25, p. 105.
221 Log. 30, p. 131.
222 Log. 29, p. 125; cf. p. 124 şi Scrisorii a patra, p. 364.
223 Scrisoarea 4, p. 388.
224 Log. 16, p. 58.
225 Scrisoarea 4, p. 387.
226 Idem, p. 384.
227 Log. 5, p. 30.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
73
pocăinţă şi dragoste. Unul ca acesta are inima plină de dragoste pentru orice fiinţă creată. „Ce
înseamnă o inimă plină de milă?”. „Este”, răspunde Sfântul Isaac, „o inimă ce arde de
dragoste faţă de întreaga creaţie: faţă de oameni, păsări, animale, demoni şi faţă de orice fiinţă
creată. Ochii i se umplu de lacrimi gândindu-se la ei, ori privindu-i pe aceştia. Din marea şi
puternica întristare care-i cuprinde inima şi, din marea sa răbdare, inima i se strânge şi unul ca
acesta nu poate suporta să audă sau să vadă cea mai mică vătămare ori suferinţă pătimită de
creaţie. De aceea, el se roagă cu lacrimi neîncetat pentru fiarele cele neraţionale, pentru
potrivnicii adevărului, cât şi pentru cei ce îi fac rău, ca aceştia să fie iertaţi şi miluiţi. El se mai
roagă şi pentru şerpi, cu mare întristare, o întristare fără de hotar în inima sa, întristare care-l
uneşte cu Dumnezeu”228.
Atunci când, printr-o asceză evanghelică, cineva se mută de la cele trecătoare la cele
veşnice, când unul ca acesta trăieşte în Dumnezeu şi gândeşte în El, atunci când vorbeşte „ca
de la Dumnezeu înaintea lui Dumnezeu” (II Cor. 2, 17), atunci priveşte lumea „cu ochii lui
Hristos”, atunci lumea i se arată în frumuseţea ei cea dintâi. Cu privirea unei inimi curăţite, el
pătrunde prin coaja păcatului şi vede miezul creaţiei făcut de mâna dumnezeirii.
Contemplarea Sfintei Treimi, fundamental tainică şi de nepătruns, e realizată de
credincios în această lume a realităţilor finite şi trecătoare prin dragoste şi milă, prin umilinţă
şi smerenie, prin rugăciune şi jertfă pentru fiecare şi pentru toţi, prin bucurie cu cei ce se
bucură şi plângere cu cei ce plâng, prin suferinţă cu cei ce suferă şi cu căinţă dimpreună cu cei
ce se căiesc. Viaţa sa din această lume reflectă viaţa sa din lumea cealaltă, lumea valorilor
nevăzute şi tainice. Gândurile şi faptele sale din această lume îşi au rădăcinile în lumea
cealaltă şi doar de dincolo îşi trag ele forţa şi tăria lor de viaţă dătătoare şi de minuni
făcătoare. Dacă cineva şi-ar urmări gândurile, sentimentele, faptele sau practicile ascetice, ar
ajunge la Sfânta Treime, care este izvorul lor fundamental. Toate lucrurile îi vin de la Tatăl
prin Fiul, întru Duhul Sfânt. Avem cel mai frumos exemplu de acest fel în cazul Sfântului
Isaac însuşi, acel mare teolog al Sfintei Treimi care, împreună cu Sfântul Simeon Noul
Teolog, a putut să ne ofere cu ajutorul harului şi al experienţei ascetice, justificarea cea mai
convingătoare a adevărului Dumnezeirii Treimice şi a treimii celei asemănătoare lui
Dumnezeu a fiinţei personale a omului.
228 Log. 81, p. 306.
Părintele Iustin Popovici
74
Concluzii
Teoria cunoaşterii a Sfântului Isaac este dominată de convingerea că problema
cunoaşterii este în chip fundamental o problemă religioasă şi etică. De la începuturile ei până
la nesfârşita sa împlinire în har, cunoaşterea depinde de calitatea şi măsura etică şi religioasă a
persoanei, şi, mai presus de orice, de dezvoltarea şi cultura etică şi religioasă a organelor de
cunoaştere ale omului. Un lucru este cert: acela că, la toate nivelele, cunoaşterea depinde de
starea morală şi religioasă a omului. Cu cât un om este mai desăvârşit din punct de vedere
moral şi religios, cu atât mai desăvârşită este cunoaşterea sa. Omul a fost creat într-un
asemenea mod încât cunoaşterea şi moralitatea sunt întotdeauna echilibrate înlăuntrul său.
Este neîndoios faptul că cunoaşterea sporeşte prin virtuţi şi se împuţinează din pricina
patimilor.
Cunoaşterea este ca o ţesătură lucrată de către virtuţi pe fondul sufletului uman.
Caravana sufletului se întinde prin toate lumile văzute şi nevăzute. Virtuţile reprezintă nu
numai forţe ce creează cunoaştere, ci ele sunt principiile şi izvorul cunoaşterii. Prin
transformarea virtuţilor în elemente constitutive ale fiinţei sale, prin străduinţe ascetice, omul
avansează din cunoaştere în cunoaştere. S-ar putea spune chiar că virtuţile sunt organele
senzoriale ale cunoaşterii.
Avansând de la o virtute la alta, omul înaintează de la o formă de înţelegere la alta. De
la cea dintâi virtute, credinţa, până la cea din urmă, care este dragostea faţă de toţi, se întinde
o cărare neclintită: nevoinţa. Pe această cale lungă, omul se formează, se transformă şi se
transfigurează prin harul nevoinţelor sale ascetice. În acest mod, el îşi vindecă fiinţa de boala
păcatului şi a necunoaşterii, restabilind integritatea persoanei sale, unificându-şi şi întreginduşi
sufletul. Vindecat şi redevenit întreg prin forţa morală şi religioasă a virtuţilor, omul dă
expresie curăţiei şi integrităţii persoanei sale mai ales prin curăţia şi integritatea cunoaşterii
sale.
După înţelegerea evanghelică, ortodoxă, aflată în scrierile Sfântului Isaac, cunoaşterea
este o acţiune, o asceză a întregii persoane umane şi nu doar a unei singure părţi a fiinţei sale
– fie că este intelectul, înţelegerea, voinţa, trupul sau simţurile. În fiecare act de cunoaştere, în
orice gând, simţământ sau dorinţă, este implicat omul întreg dimpreună cu întreaga sa fiinţă.
Vindecate prin harul nevoinţelor ascetice, organele cunoaşterii dau naştere unei cunoaşteri
sănătoase şi curate, „învăţătura sănătoasă” a Apostolului (I Tim. 1, 10; II Tim. 4, 3; Tit. 1, 9;
2, l).
În toate treptele creşterii sale, această cunoaştere este „plină de har”, fiindcă este o
împreună lucrare a ascezei nesilite a omului cu puterea plină de har a lui Dumnezeu. Întreaga
fiinţă umană se află în coparticipare cu întreaga fiinţă a lui Dumnezeu. Din această pricină,
Sfântul Isaac vorbeşte mereu de adunarea, „concentrarea” lăuntrică a sufletului, a minţii şi a
gândurilor care se realizează prin practicarea virtuţilor evanghelice. Dar aceste virtuţi sunt
diferite de cele ale altor tipuri de etică filosofică şi religioasă, nu numai prin conţinutul lor,
dar şi în ceea ce priveşte metoda lor. Virtuţile evanghelice au un conţinut specific, legând pe
Dumnezeu de om şi având propria lor metodă specifică de lucru.
În persoana Sa cu totul desăvârşită divino-umană sau „teandrică”, Dumnezeu-omul
Iisus Hristos nu numai că ne-a arătat, dar a şi dovedit că această metodă, acest mod de viaţă
divino-uman este singurul mod de viaţă şi de cunoaştere normal şi natural. Omul care-şi
impropriază acest fel de credinţă află în el şi un mod de cunoaştere.
Ceea ce este valabil pentru credinţă este valabil şi pentru celelalte virtuţi dumnezeieşti:
dragostea, nădejdea, rugăciunea, postul, umilinţa, smerenia şi celelalte. Căci fiecare din aceste
virtuţi devine, în omul care trăieşte întru Hristos, o forţă de viaţă şi de cunoaştere creatoare,
vie.
În acest mod de viaţă şi de cunoaştere teandric, nu există nimic nereal, abstract sau
ipotetic. Aici totul este real, bazându-se pe o realitate irezistibilă, fiindcă totul se bazează pe
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
75
experienţă. În persoana lui Hristos, Dumnezeu-omul, realitatea divină, transcendentă, este
dovedită şi definită într-un mod absolut empiric. Prin întruparea Sa, Hristos i-a oferit omului
cea mai subtilă, cea mai transcendentă şi cea mai desăvârşită realitate. Această realitate nu are
limite fiindcă persoana lui Hristos este nelimitată. Conchidem că personalitatea umană nu are
limite, la fel ca şi cunoaşterea umană, fiindcă s-a spus şi s-a poruncit: „Fiţi, dar, voi
desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48).
Aceasta înseamnă că singurele limite ale personalităţii şi cunoaşterii umane sunt
limitele cele nemăsurate ale lui Dumnezeu. Persoana lui Hristos Dumnezeu-omul prezintă
realitatea ideală, desăvârşită a monismului teandric: o trecere firească de la Dumnezeu la om,
de la supranatural la natural, de la viaţa nemuritoare la viaţa umană. O astfel de trecere este,
de asemenea, firească pentru cunoaştere atunci când, prin puntea credinţei, nădejdii şi a
dragostei, ea se întinde de la om la Dumnezeu, de la natural la supranatural, de la muritor la
nemuritor şi de la temporal la veşnic, revelând astfel unitatea organică a acestei vieţi şi a vieţii
ce va să fie, a acestei lumi şi a celeilalte, a naturalului şi a supranaturalului.
Această cunoaştere este o cunoaştere integrală, fiindcă ea se înalţă pe aripile virtuţilor
umane şi divine, şi trece fără piedică peste barierele timpului şi spaţiului, intrând în veşnicie.
Tocmai la această cunoaştere integrală se gândeşte Sfântul Isaac atunci când, definind
cunoaşterea, spune că ea este „percepţia vieţii celei veşnice” şi atunci când, definind adevărul,
îl numeşte „perceperea lui Dumnezeu”. Ceea ce este adevărat pentru virtuţi este adevărat şi
pentru cunoaştere. Aşa cum fiecare virtute zămisleşte alte virtuţi şi zămisleşte cunoaşterea, la
fel fiecare tip de cunoaştere zămisleşte un altul. O virtute o naşte pe alta şi o susţine, iar
acelaşi lucru este valabil pentru cunoaştere. Cu cât un om practică mai mult virtuţile, cu atât
mai mare devine cunoaşterea sa de Dumnezeu. Cu cât Îl cunoaşte mai mult pe Dumnezeu, cu
atât mai mare îi este nevoinţa. Aceasta este o cale pragmatică şi empirică.
„De vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la
Dumnezeu” (Ioan 7, 17). Cu alte cuvinte, doar prin experierea adevărului lui Hristos ajunge
omul să-i cunoască veridicitatea şi unicitatea. Aceasta este cu adevărat o cale pragmatică,
experimentală şi empirică. Cunoaşterea adevărului nu le este oferită celor curioşi, ci acelora
care merg pe calea nevoinţei. Cunoaşterea este o roadă în copacul virtuţilor, care este copacul
vieţii. Cunoaşterea vine din nevoinţă.
Pentru adevăratul creştin, filosofia ortodoxă este, de fapt, asceza teandrică a minţii şi a
întregii persoane. Aici sunt semnificative tocmai acele cuvinte ale Mântuitorului: „Celui ce
are i se va da; iar de la cel ce nu are şi ce i se pare că are se va lua de la el” (Luca 8, 18). Privit
în lumina teoriei cunoaşterii a Sfântului Isaac, realismul naiv este tragic şi foarte simplist. El
nu poate oferi o cunoaştere reală lumii, fiindcă el foloseşte organe ale cunoaşterii bolnave şi
corupte.
Prin contrast, realismul teandric oferă o adevărată cunoaştere a lumii şi a adevărului ce
se află acolo, fiindcă el foloseşte organe ale cunoaşterii care au fost curăţite, vindecate şi
reînnoite şi poate privi chiar în tainiţele inimii a tot ceea ce este creat. Raţionalismul consideră
că înţelegerea este un organ infailibil al cunoaşterii. De aceea, în legătură cu întreaga persoană
umană, el ne apare ca un apostat anarhic. El este ca o ramură care s-a rupt de viţă, care nu
poate avea viaţă deplină sau realitate creatoare de sine stătătoare. El nu poate ajunge la
cunoaşterea adevărului, fiindcă în izolarea sa egocentrică el este divizat şi împrăştiat.
Adevărul, dimpotrivă, este dăruit unei minţi care a fost curăţită, luminată, transfigurată
şi îndumnezeită prin lucrarea virtuţilor. Criticismul filosofic este aproape în totalitate
preocupat de studierea organelor cunoaşterii în starea lor fizică şi psihică aşa cum există în
sfera pur omenească. La aceasta el adaugă studiul categoriilor şi condiţiilor care sunt
premisele cunoaşterii, dar nu acordă nici o atenţie nevoii de vindecare şi curăţire a organelor
cunoaşterii.
Prin urmare, criticismul filosofic nu poate să ajungă prin el însuşi la cunoaşterea
adevărului, fiindcă nu este altceva decât un raţionalism şi senzualism prudent. Idealismul
filosofic se bazează pe realităţi şi criterii transcendente, dar nu are posibilitatea de a le dovedi
Părintele Iustin Popovici
76
existenţa.
Deşi fondat pe idei transcendentale, el este totuşi incapabil să ajungă la cunoaşterea
adevărului, atât de necesar naturii umane, sau să potolească, măcar în parte, setea de adevăr
veşnic şi realităţile omeneşti. Aceste felurite sisteme epistemologice sunt incapabile să ofere
omului ceea ce îi oferă filosofia ortodoxă cu teoria sa ascetică a cunoaşterii plină de har. Aici,
Însuşi Adevărul veşnic stă dinaintea cunoaşterii umane în plinătatea desăvârşirii Sale infinite,
dăruindu-Se pe Sine omului luminat şi plin de har. Fiindcă doar prin persoana lui Hristos
Dumnezeu-omul, adevărul transcendental divin ajunge la om. În El, adevărul devine în mod
obiectiv imanent şi prezintă o realitate istorică imediată şi veşnic vie. Pentru a şi-o impropria,
pentru a face din aceasta o imanenţă subiectivă, este esenţial ca omul, prin practicarea
virtuţilor, să-L facă pe Domnul Iisus Hristos sufletul sufletului său, inima inimii sale şi viaţa
vieţii sale.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
77
ECUMENISMUL UMANIST
Ecumenismul este numele comun pentru pseudo-creştinismul pseudo-bisericilor din
Europa Occidentală. Înlăuntrul său se află inima umanismului european, având papalitatea
drept cap al ei. Tot acel pseudo-creştinism, toate acele false biserici nu sunt nimic altceva
decât o erezie după alta. Numele lor evanghelic comun este panerezie. De ce? Întrucât, de-a
lungul istoriei, felurite erezii au tăgăduit sau au deformat anumite însuşiri ale Dumnezeuomului
şi Domnului Iisus Hristos, aceste erezii europene se îndepărtează cu totul de El,
înlocuindu-L cu omul european. Nu există nici o diferenţă esenţială între catolicism,
protestantism, ecumenism şi alte erezii ale căror nume este „legiune”.
Dogmele ortodoxe, adică dogmele sfinte ale Bisericii, sunt respinse şi înlocuite de
către dogmele latine eretice ale primatului şi infailibilităţii papei, adică a omului. Din această
panerezie s-au născut ereziile şi continuă să se nască: Filioque, respingerea invocării Duhului
Sfânt, pâinea nedospită, introducerea harului creat, purgatoriul, meritele prisositoare ale
sfinţilor, învăţături standard cu privire la mântuire, iar de aici au izvorât învăţături standard
despre viaţă, papalitate, „Sfânta” Inchiziţie, indulgenţe, uciderea păcătoşilor din pricina
păcatelor lor, iezuitismul, scolasticii, cazuiştii, monarhianismul şi individualismul social de
diferite feluri...
Protestantismul? Este copilul loial al papalităţii.
A mers dintr-o erezie într-alta de-a lungul secolelor şi se îneacă încontinuu în feluritele
otrăvuri ale erorilor sale eretice. În plus, semeţia papală şi neghiobia „infailibilă” domnesc în
chip absolut înlăuntrul ei, ruinând sufletele credincioşilor săi. Mai presus de orice, fiecare
protestant este un papă independent atunci când se ajunge la probleme de credinţă. Acest
lucru conduce de la o moarte spirituala la alta; şi nu există nici un sfârşit al acestei stări
„muribunde”, întrucât o persoană poate suferi nenumărate morţi spirituale (pe parcursul unei
vieţi). Întrucât aşa se prezintă lucrurile, nu există nici o ieşire din acest impas pentru
ecumenismul catolico-protestant dimpreună cu pseudo-Biserica sa şi pseudo-creştinismul său
fără o pocăinţă pornită din adâncul inimii făcută dinaintea Dumnezeu-omului Hristos şi a
Bisericii Sale Ortodoxe.
Pocăinţa este doctoria pentru orice păcat, medicamentul oferit omului de către singurul
Prieten al omului (Hristos). Fără pocăinţă şi fără intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos
este inadmisibil şi nefiresc să vorbim despre unificarea „Bisericilor”, despre dialogul
dragostei, despre împărtăşania comună (adică despre un potir comun).
Cel mai important lucru dintre toate este acela că trebuie să fii „unit în trup” cu trupul
teandric al Bisericii lui Hristos şi prin el să te împărtăşeşti cu sufletul său, Duhul Sfânt, şi să
devii moştenitor al binecuvântărilor Dumnezeu-omului Hristos. „Dialogul contemporan al
dragostei” care îmbracă forma unui sentimentalism ieftin, este în realitate o negare a sfinţirii
mântuitoare a Duhului şi a credinţei în adevăr (II Tes. 2, 13), care este unica „dragoste de
adevăr” mântuitoare (I Tes. 2, 10). Esenţa dragostei este adevărul; dragostea vieţuieşte şi
înfloreşte în adevăr. Adevărul este inima oricărei virtuţi dumnezeieşti şi prin urmare şi a
dragostei. Şi fiecare dintre aceste virtuţi dumnezeieşti predică şi propovăduieşte despre
Dumnezeu-omul Iisus care este singura Persoană Care reprezintă întruparea şi chipul
Adevărului divin, cu alte cuvinte Pan Adevărul.
Dacă adevărul ar fi altceva decât Dumnezeu-omul Hristos, dacă ar fi gândire, o idee, o
teorie, minte, ştiinţă, filosofie, cultură, om, umanitate, lumea sau întregul univers sau oricine
sau orice altceva sau toate la un loc, ar fi un lucru minor, insuficient, finit, muritor. Adevărul,
însă, este o persoană şi, într-adevăr, persoana Dumnezeu-omului Hristos, cea de-a doua
persoană a Sfintei Treimi, şi ca atare este nemuritoare şi nesfârşită, veşnică. Aceasta deoarece
în Domnul Iisus, Adevărul şi Viaţa au aceeaşi esenţă: ele sunt Adevărul veşnic şi Viaţa
veşnică (cf. Ioan 14, 6; 1, 4-17). Cel ce crede în Domnul Iisus Hristos creşte neîncetat prin
Părintele Iustin Popovici
78
Adevărul Său în nemărginirea divină. El creşte cu toată fiinţa sa, cu toată mintea sa, cu toată
inima şi cu tot sufletul său. Oamenii vieţuiesc în Hristos „ţinând adevărul în iubire”, fiindcă
doar în acest fel noi trebuie „să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos”
(Efeseni 4, 15). Acest lucru este întotdeauna împlinit „împreună cu toţi sfinţii” (Efeseni 3,
18), întotdeauna în Biserică şi prin Biserică, fiindcă o persoană nu poate creşte în El „Carele
este capul” trupului Bisericii, cu alte cuvinte în Hristos, în vreun alt fel.
Să nu ne înşelăm. Există şi „un dialog al falsităţii”, atunci când cei ce discută se mint
unii pe alţii în mod conştient sau inconştient. Acest tip de dialog este propriu „tatălui
minciunii”, diavolul, „căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Este, de asemenea,
un lucru obişnuit pentru colaboratorii săi conştienţi ori inconştienţi să-şi atingă „adevărul” lor
cu ajutorul minciunilor atunci când ei vor să-şi împlinească binele lor prin rău. Nu poate
exista nici un „dialog al dragostei” fără dialogul adevărului. Altminteri, acest dialog nu este
adevărat şi nu este firesc. Ca atare, porunca Apostolului cere ca „dragostea să fie nefăţarnică”
(Romani 12, 9).
Despărţirea şi detaşarea eretico-umanistă faţă de dragostea de adevăr este un semn al
lipsei credinţei teandrice, precum şi a pierderii echilibrului şi bunului simţ teandric. În orice
caz, aceasta nu a fost niciodată şi nici nu este calea urmată de Sfinţii Părinţi. Ortodocşii sunt
înrădăcinaţi şi întemeiaţi în adevăr numai „împreună cu toţi sfinţii” şi au proclamat această
dragoste teandrică şi mântuitoare pentru lume şi pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu din
vremea Apostolilor şi până azi.
Pacifismul umanist, minimalist şi moralist al ecumeniştilor contemporani face doar un
singur lucru: aduce la lumină rădăcinile lor umaniste bolnave, cu alte cuvinte filosofia lor
bolnavă şi plăpânda lor moralitate „după predania omenească” (Col. 2, 8). Ei ne descoperă
criza credinţei lor umaniste, precum şi insensibilitatea lor prezumţioasă faţă de istoria
Bisericii, adică faţă de continuitatea sa apostolică şi sobornicească în adevăr şi în har. Iar
sfânta, apostolica, patristica gândire îndreptată spre Dumnezeu, precum şi cugetarea
îndumnezeită sunt binevestite prin gura Sfântului Maxim Mărturisitorul care rosteşte acest
adevăr: „Fiindcă credinţa este temelia lucrurilor care-i urmează, adică nădejdea şi dragostea,
care desigur că sprijină adevărul” (PG 90, 1189 A).
Învăţăturile despre erezii ale Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-omului Hristos,
formulate prin Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade spun că adunările eretice nu
sunt o Biserică şi nici nu pot fi o Biserică. De aceea, ele nu pot avea Sfintele Taine, mai ales
Taina Euharistiei, taina tainelor.
Sfânta Euharistie este totul şi toate în Biserică: chiar Dumnezeu-omul Iisus Hristos,
Biserica însăşi şi în general totul cu privire la Dumnezeu-omul Hristos. Cuminecarea
interconfesională, adică participarea împreună cu ereticii la Sfintele Taine şi, mai ales, la
Sfânta Euharistie, reprezintă cea mai neruşinată trădare a Domnului nostru Iisus Hristos,
trădarea lui Iuda. Aceasta reprezintă, mai ales, o blasfemie adusă întregii Biserici celei una a
lui Hristos, a Sfintei Tradiţii a Bisericii. Astfel, unul care face aceasta ar trebui să se lipsească
de modul de gândire hristic şi de propria conştiinţă faţă de Sfintele Taine, de sfintele lor
înţelesuri şi sfintele porunci de a urma această cale.
Mai întâi, ar trebui să ne întrebăm pe ce fel de eclesiologie şi pe ce fel de teologie a
Bisericii se bazează „cuminecarea interconfesională”? Aceasta deoarece întreaga teologie
ortodoxă nu este fondată şi nu se bazează pe „cuminecarea interconfesională”, ci pe realitatea
teandrică a Împărtăşaniei înseşi (cf. I Cor. 1, 9; 10, 16-17; II Cor. 13, 13; Evrei 2, 14; 3, 14;
Ioan 1, 3). Ideea cuminecării interconfesionale este contradictorie în ea însăşi şi de
neconceput pentru conştiinţa ortodoxă sobornicească.
Al doilea fapt, cu adevărat un fapt sfânt al credinţei ortodoxe, este următorul: în
învăţătura ortodoxă cu privire la Biserică şi Sfintele Taine, cea mai mare şi unica taină este
Biserica însăşi, trupul Dumnezeu-omului Hristos, aşa încât ea este singurul izvor şi conţinutul
tuturor Sfintelor Taine. În afara acestei taine teandrice a Bisericii, taină peste toate tainele, nu
există şi nu pot exista alte „taine”; de aceea, nu poate exista o cuminecare interconfesională a
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
79
tainelor. Prin urmare, putem vorbi despre Taine în contextul acestei taine atotcuprinzătoare
care este Biserica. Aceasta deoarece Biserica Ortodoxă, ca Trup al lui Hristos, este izvorul şi
temelia Tainelor şi nu invers.
Sfintele Taine nu pot fi considerate ca fiind deasupra Bisericii sau studiate în afara
Trupului Bisericii. Din această pricină, în acord cu gândirea Bisericii soborniceşti a lui Hristos
şi cu întreaga tradiţie ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu recunoaşte existenţa altor taine în afara
sa şi nici nu le recunoaşte ca fiind taine, iar omul nu poate primi Sfintele Taine până ce unul
ca acesta nu se întoarce de la „Bisericile” eretice, adică de la falsele biserici, prin pocăinţă, la
Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Până atunci, unul ca acela rămâne în afara Bisericii, neunit cu
ea prin pocăinţă şi este, după părerea Bisericii, un eretic şi, prin urmare, se află în afara
posibilităţii împărtăşirii mântuitoare, fiindcă „ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea, sau ce
împărtăşire are lumina cu întunericul?” (II Cor. 6, 14). Apostolul neamurilor, cu autoritatea pe
care a primit-o de la Dumnezeu-omul Hristos, ne dă această poruncă: „De omul eretic, după
întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3, 10). Cum poate cineva care nu numai că nu-l
respinge pe „eretic”, ci I-l şi dăruieşte pe Domnul Însuşi prin Sfânta Împărtăşanie, zic, cum
poate unul ca acesta să facă parte din rândul celor ce împărtăşesc sfânta credinţă teandrică şi
apostolică? În plus, iubitul ucenic al Domnului Iisus, apostolul iubirii, ne dă această poruncă:
„să nu primiţi în casa voastră” (II Ioan 1, 10) pe cel ce nu crede în întruparea lui Hristos şi nu
acceptă învăţăturile evanghelice despre El ca Dumnezeu-om.
Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli spune răspicat: „Orice episcop sau preot care se roagă
dimpreună cu ereticii să se oprească din slujire, dar dacă unul ca acesta îngăduie ca ereticii să
slujească în Biserică, atunci să se caterisească” (cf. Canonului 33 al Sinodului din Laodiceea).
Nu este oare limpede acest canon? Canonul 65 al Sfinţilor Apostoli ne arată: „Dacă
vreun cleric sau mirean intră în sinagoga evreilor sau în vreun templu al ereticilor spre a se
ruga, unul ca acesta să fie nu numai caterisit, dar şi afurisit”, iar acest lucru este limpede chiar
şi pentru mintea cea mai primitivă. Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli ne spune: „Poruncim ca
orice episcop sau preot care acceptă vreun botez al ereticilor sau vreo jertfă de-a lor să fie
caterisit; căci în ce fel poate Hristos să se împace cu Veliar sau ce are oare de împărţit
credinciosul cu cel necredincios?”.
Este limpede chiar şi pentru un orb că această poruncă ne îndeamnă ca nu numai să nu
recunoaştem vreuna dintre tainele ereticilor, ci să le şi socotim nelegitime şi lipsite de har
dumnezeiesc. Sfântul Ioan Damaschin, de Dumnezeu înţelepţitul purtător al Sfintei Tradiţii
patristice soborniceşti şi apostolice a Bisericii lui Hristos ne arată din inimă faptul că toţi
Sfinţii Părinţi, toţi Sfinţii Apostoli şi toate sfintele sinoade ale Bisericii ne-au învăţat
următorul adevăr teandric: „Pâinea şi vinul nu reprezintă un simbol al trupului şi sângelui lui
Hristos (ferească Dumnezeu!); ci însuşi trupul şi sângele Domnului... fiind numite
Împărtăşanie, întrucât noi primim dumnezeirea lui Hristos prin intermediul ei. Şi cu adevărat
aşa este fiindcă, prin ea, noi ne împărtăşim cu Hristos şi primim Trupul şi dumnezeirea Sa în
noi; prin ea, noi ne împărtăşim şi ne unim unul cu celălalt; fiindcă dacă ne împărtăşim dintr-o
pâine, noi toţi devenim un trup şi un sânge al lui Hristos şi ne unim unul cu celălalt şi suntem
socotiţi a face parte din acelaşi trup cu Hristos. Să ne păzim, deci, cu orice preţ, de a lua
împărtăşania de la eretici sau de a le-o oferi acestora. «Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu
aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor» (Matei 7, 6), ne spune Domnul, ca nu cumva
să devenim părtaşi la învăţăturile lor false şi la osândirea lor. Dacă există o astfel de unire cu
Hristos şi unul cu altul, atunci cu adevărat ne unim cu toţi cei cu care ne împărtăşim, fiindcă
această unire vine în urma unei libere voinţe şi nu fără intervenţia judecăţii noastre. Fiindcă
noi toţi suntem un trup, fiindcă noi «toţi ne împărtăşim dintr-o pâine» aşa cum spune
dumnezeiescul Apostol” (I Cor. 10, 17); (Sf. Ioan Damaschin, O expunere exactă a credinţei
ortodoxe, 4, 13, P.G. 94; c. 1149, 1152, 1153).
Sfântul Teodor Studitul, mărturisitorul neînfricat al adevărurilor teandrice ortodoxe,
proclamă către toţi oamenii: „A primi împărtăşanie de la un eretic sau de la unul care o strică
dinaintea unui dumnezeu străin te apropie de diavolul.”; (Teodor Studitul P.G. c. 1668c).
Părintele Iustin Popovici
80
După spusele sale, pâinea ereticilor nu este „trupul lui Hristos” (ibid. c. 1597A). Ca atare,
„atunci când dumnezeiasca pâine a ortodocşilor este împărtăşită, credincioşii devin un trup; în
acelaşi mod împărtăşania eretică împlineşte acelaşi lucru în cazul celor ce se împărtăşesc din
ea, făcându-i pe aceştia un trup care este împotriva lui Hristos” (Ibid. c. 1480 CD). În plus,
împărtăşania de la eretici nu este pâinea comună, ci otravă care vatămă trupul, întunecând şi
înnegrind sufletul (ibid. c. 1189c).
Să ne încheiem călătoria noastră în rai şi iad cu gândurile evanghelice ale unui episcop
ortodox contemporan care este, asemenea Apostolilor, un Hrisostom al Bisericii Ortodoxe
Sârbe, Nicolae al Ohridei († 1956). Cu smerenie şi rugăciune nădăjduim să lămurim
problemele despre care vorbim şi să aruncăm lumină asupra lor într-un chip sfânt, patristic, cu
ajutorul luminii evanghelice a gândurilor sale de Dumnezeu înţelepţite.
Despre desfrâul Europei1
Fiind absorbit de tainele neamului omenesc în chip patristic, episcopul Nicolae afirmă:
„Slăvitul prooroc Isaia a proorocit următoarele: «Atunci când Domnul se va ridica spre
a lovi pământul grozav... semeţia oamenilor va fi doborâtă şi singur Domnul va fi lăudat în
ziua aceea» (Is. 2, 10-11)!. Iar Domnul s-a ridicat adesea spre a lovi pământul fiindcă oamenii
se închinau altor oameni, în loc să I se închine Lui, singurului Dumnezeu; din pricina unor
oameni semeţi care se socoteau pe sine dumnezei dinaintea semenilor lor. El S-a ridicat în
zilele noastre2 şi cu adevărat a distrus întregul pământ în dreapta Sa mânie, pentru a termina o
dată cu semeţia omenească şi pentru a smeri mândria minţii omeneşti3. Modul de reacţie al lui
Dumnezeu împotriva omului este adesea asemănător răzvrătirii omului împotriva lui
Dumnezeu.
Ereticii timpului nostru I-au oferit Domnului nostru Iisus Hristos cel din urmă loc la
masa acestei lumi, ca şi cum El ar fi cel mai de pe urmă cerşetor, în timp ce ei şi-au aşezat
propriii lor oameni mari pe locurile cele dintâi: politicieni, scriitori, oameni de ştiinţă, oameni
de afaceri, chiar turişti şi jucători de fotbal. Ochii acestui popor erau fixaţi asupra acestor mari
oameni, a acestor dumnezei moderni, în vreme ce doar câţiva ochi erau îndreptaţi către
Hristos, biruitorul morţii. Această neruşinată răzvrătire a acestor oameni botezaţi, a ereticilor
împotriva Dumnezeului Celui Preaînalt, trebuia să aducă, desigur, o reacţie a Dumnezeului
Celui dispreţuit împotriva acestor naţiuni şi a acestor oameni nelegiuiţi.
Iar Dumnezeu S-a ridicat cu adevărat spre a distruge pământul. Iar oamenii pământului
au pătimit nenumărate necazuri dinaintea ochilor noştri. Nu numai că aceşti mari oameni
zeificaţi s-au dovedit a fi flăcări ce s-au stins, de la care ceilalţi nu mai puteau afla căldură, ci
s-au dovedit a fi demni de cuvintele proorocului Isaia, după care oamenii se vor ascunde «în
peşteri şi în crăpăturile stâncilor şi în găurile pământului de teama Domnului şi din pricina
slavei puterii Sale» (Is. 2, 19).
Şi nu s-a întâmplat acest lucru în ultimul război? N-au intrat oare oamenii de pe
diferite continente în crăpăturile stâncilor şi în găurile pământului pentru a se salva de
semănătorii europeni ai morţii, aşa cum s-a întâmplat în ţara noastră (Serbia) şi în alte părţi?
Iar aceşti semănători ai morţii nu sunt decât acele mărimi din lumea noastră, acei idoli ai
poporului care stăteau în locurile de frunte de la masa acestei lumi, dispreţuindu-L pe Hristos
ca pe cerşetorul aflat la celălalt capăt al mesei...”
Episcopul cel purtător de Hristos ne spune următoarele lucruri cu tristeţe şi nădejde:
1 Acest text reprezintă ultima parte a studiului „Ecumenismul umanist”. Deoarece părintele Iustin nu a făcut
altceva decât să reproducă fragmente din mărturia dascălului său, fără a face comentarii pe marginea lor, am
socotit că este bine să delimităm cele două articole; titlul acesta aparţine redacţiei (n.red.).
2 Acest mesaj al episcopului Nicolae a fost scris în timpul celui de-al doilea război mondial, într-o celulă din
lagărul de la Dachau, din Germania. Mesajul este publicat aici pentru prima oară şi, chiar dacă poartă în sine
pecetea împrejurărilor în care a fost scris, nu îşi pierde valoarea sa de importantă mărturie duhovnicească.
3 Nicolae a murit în exil, văzând cu tristeţe şi durere că Hristos Îşi pierduse şi ultimul loc de la masă.
Conducătorii acestei lumi aduseseră „Europa” în locul lui Hristos.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
81
„Fraţii noştri botezaţi, înşelaţi de ereziile luterane şi catolice, s-au considerat a fi mai
înţelepţi decât Hristos. Ei ne considerau pe noi, ortodocşii, drept oameni ignoranţi şi
necivilizaţi. Dar într-adevăr, cuvintele lui Pavel s-au dovedit a fi adevărate şi în cazul lor:
«Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.» (Romani 1, 22). Iar acest lucru era aşa fiindcă ei
au respins înţelepciunea duhovnicească a lui Hristos, Cel smerit şi plin de dragoste şi au
adoptat, după exemplul filosofilor păgâni, înţelepciunea trupească şi lumească, plină de
mândrie şi viclenie. «Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea
chipului omului celui stricăcios... şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului.»
(Romani 1, 23, 25).
Cu alte cuvinte, ei au luat toată slava lui Hristos şi au pus-o pe umerii muritorilor, pe
care mai apoi i-au adus la rangul de noi Mesia. Astfel ei percepeau slava după înţelepciunea
lor lumească. Iar sensul culturii şi al civilizaţiei era pentru ei respect faţă de creatură, adică
faţă de natura vizibilă şi închinare la aceasta şi nu închinare la Creator; dumnezei muritori şi
natură zeificată!
Acesta este acum ultimul stadiu al umanităţii occidentale în coborâşul său veşnic şi de
necontrolat de pe culmile lui Hristos spre prăpăstiile satanei. Acesta este momentul de vârf al
egalizării oamenilor, începând cu vechea idolatrie a Romei şi până la Asia zilelor noastre. Mii
de cărţi sunt scrise anual, cărţi care slăvesc oameni celebri, lăudând civilizaţiile lor, iar mii de
ziare slujesc acestei glorii efemere şi false zilnic, aflându-se în slujba lucrărilor omeneşti pe
care le slăvesc sub numele exagerat de «civilizaţie».
Din această pricină, Dumnezeu i-a lăsat în seama plăcerilor şi a patimilor lor
ruşinoase, pentru a-şi afla satisfacţia doar în cele pământeşti şi nu în cele cereşti, şi doar în
ceea ce îi oferă diavolului satisfacţie şi râs, în vreme ce îngerii lui Hristos se vaită. Ei îşi află
mulţumirea în plăcerile trupeşti, în jefuirea altora, în exploatarea celor mici şi slabi, în
înmulţirea bunurilor pământeşti şi creşterea puterii şi autorităţii prin acapararea de noi zone de
influenţă, în distracţii şi petreceri, în respingerea oricărei religii, pe care o numesc superstiţie,
în negarea lui Dumnezeu, într-o viaţă cu totul trupească, în neruşinata afirmaţie a
descendenţei omului din maimuţă, în coborârea demnităţii umane la nivelul zoologicului.
Dar v-aţi putea întreba: va fi oare cu putinţă ca această generaţie atât de ticăloasă din
istoria umanităţii să revină la cinste şi adevăr? E oare posibil? Fie ca Hristos, pe Care ei îl
dispreţuiesc, să îngăduie aceasta cât mai curând cu putinţă. Dar când se va întâmpla oare acest
lucru?
Acest lucru se va întâmpla doar când fraţii noştri din Occident vor începe să scrie cărţi
în care să-l slăvească pe Hristos Dumnezeul nostru şi când miile lor de ziare vor tipări laude
aduse virtuţilor creştine, precum şi adevăratelor fapte creştineşti, în loc de a scrie despre crime
şi blasfemii împotriva dumnezeirii, precum şi despre comerţul cu instinctele cele mai josnice.
Atunci când va avea loc această transformare, umanitatea eretică occidentală va fi curăţită şi
va avea mireasma tămâiei celei cereşti. Atunci noi, creştinii ortodocşi, ne vom bucura fiindcă
îi vom primi pe fraţii noştri rătăcitori. Şi păgânii îl vor iubi pe Hristos şi vor cere să devină
copiii Săi, fiindcă «creştinii» nu-i vor mai împiedica să devină copiii lui Hristos. Iar răutatea
şi vicleşugul nu vor mai exista printre oameni şi nici războaie între naţiuni, ci va domni pacea
lui Hristos care este dincolo de puterea de înţelegere a minţii, precum şi slava Sa, care nu are
egal nici în veacul acesta şi nici în veşnicie.”
Episcopul cel luminat mărturiseşte acest adevăr teandric afirmat mai sus atunci când
spune:
„Suprema fericire a omului este întruparea lui Dumnezeu; iar cea mai mare catastrofă
pentru om este, de asemenea, îndepărtarea sa de la acest Dumnezeu şi reîntoarcerea sa în
slujba satanei. La popoarele occidentale neortodoxe, această nenorocire îşi are izvorul mai
ales din pricina a două motive. Cel dintâi e ura împotriva unui cler eretic, cel de-al doilea este
ura împotriva evreilor. Ambele uri au încolţit în inimile occidentalilor din aceeaşi sămânţă.
Iar această sămânţă este efortul atâtor clerici creştini, precum şi al evreilor, de a
Părintele Iustin Popovici
82
domina cu totul viaţa oamenilor şi a statului în orice domeniu. Ura unui astfel de cler s-a
transformat în ura faţă de Biserică, ura faţă de iudei, care cuprinde şi ura faţă de Domnul
nostru Iisus Hristos Care a fost iudeu. Cu adevărat Hristos a fost evreu datorită Maicii Sale şi
a poporului în mijlocul căruia S-a născut. Tocmai acest popor a fost cel dintâi care L-a respins
şi L-a ucis printr-o moarte cumplită. Şi atunci? Dacă cineva este împotriva evreilor, cum
poate fi oare şi împotriva lui Hristos? Împotriva Celui cu care evreii au luptat timp de două
mii de ani?
Dar nu există nici o logică în toate acestea. Conduşi de ura faţă de evrei şi de cler,
occidentalii L-au respins treptat şi pe Hristos, până când, în cele din urmă, L-au exclus din
toate domeniile vieţii şi din instituţiile statului şi L-au limitat doar la cadrul bisericesc. De la
Cel Care a spus după slăvita Sa înviere din mormânt: «Datu-Mi-S-a toată puterea, în cer şi pe
pământ» (Matei 28, 18), tocmai de la El au luat aceşti orbi întreaga autoritate. Dar n-au făcut
numai atât, ci au îndepărtat de pe pământ orice influenţă a Sa: în şcoli, în societate, în politică,
în artă, în relaţiile dintre oameni şi naţiuni, în ştiinţă, în literatură şi în toate celelalte.
Dumnezeu, totuşi, nu poate fi batjocorit de toate acestea. Ori de câte ori oamenii, ca oaspeţi,
devin prea independenţi la masa lui Dumnezeu, trebuie să vină un eveniment din partea
Stăpânului casei.
Două avertismente grozave le-au fost oferite generaţiilor de azi, două războaie
mondiale pe parcursul a 20 de ani. Fie ca creştinii să îngenuncheze dinaintea lui Hristos pe
Care ei L-au batjocorit şi să-I înapoieze acea autoritate, cinste, slavă şi respect ce I se cuvin
doar Lui.
Şi voi, de asemenea, fraţii mei ortodocşi, trebuie să faceţi acelaşi lucru dacă vreţi să
scăpaţi de cel de-al treilea război mondial, care va fi mult mai grozav decât primele două”.
Întristarea apostolică a Sfântului episcop întreabă apoi:
„Ce este Europa? Ea este pofta şi dorinţa după putere, plăcere şi cunoaştere. Toate
acestea sunt omeneşti: mai întâi dorinţa şi darul omenesc şi în al doilea rând, cunoaşterea
umană. Şi cele două sunt personificate de către papă şi Luther. Ce este atunci Europa? Europa
este papa şi Luther, dorinţa umană dusă la extrem şi cunoaşterea umană dusă la extrem.
Europeanul papă este dorinţa umană de autoritate. Europeanul Luther este hotărârea plină de
încăpăţânare a omului ca totul să fie explicat de către minte, raţiune; papa este conducătorul
lumii iar omul de ştiinţă este suveranul lumii. Aceasta este Europa în rezumat, din punct de
vedere ontologic şi istoric.
Una înseamnă capitularea omenirii în foc, iar cealaltă înseamnă capitularea omenirii în
apă. Iar amândouă înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu, fiindcă una înseamnă
respingerea credinţei, iar cealaltă respingerea Bisericii lui Hristos. Căci duhul răului lucrează
în acest mod asupra trupului Europei de câteva secole. Şi cine poate alunga acest duh rău din
Europa? Nimeni, în afara Celui al Cărui nume a fost însemnat cu roşu în istoria neamului
omenesc ca fiind Singurul Care alungă demonii din oameni. Ştiţi deja despre Cine vorbesc. E
vorba despre Domnul Iisus Hristos, Mesia, Mântuitorul lumii, Cel Care S-a născut din
Fecioară, Cel Ce a fost omorât de evrei, Cel Ce a înviat din morţi ca un Dumnezeu, Cel
adeverit de-a lungul secolelor, Cel îndreptăţit în ceruri, Cel slăvit de către îngeri, Cel
mărturisit de către sfinţi şi primit de către strămoşii noştri.
Atâta vreme cât Europa L-a urmat pe Hristos, ca pe «soarele dreptăţii», şi pe sfinţii Săi
apostoli, mucenici, sfinţi şi nenumăraţi drepţi, precum şi alţi oameni care au bineplăcut Lui,
Europa a fost ca o piaţă luminată de sute şi mii de lumânări, mari şi mici, arzând strălucitor.
Totuşi, atunci când dorinţa umană şi înţelepciunea omenească au bătut ca două vânturi
puternice, lumânările au fost stinse şi întunericul a pogorât pe pământ, precum întunericul din
muşuroaiele din pământ în care trăiesc cârtiţele. După dorinţa omenească, orice naţiune şi
orice persoană caută puterea, plăcerea şi slava, imitându-l pe papa de la Roma.
După înţelepciunea omenească, orice naţiune şi orice persoană crede că este mai
înţeleaptă decât oricine altcineva şi că merită toate lucrurile pământeşti. Atunci cum oare să
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
83
nu există războaie între oameni şi naţiuni? Cum să nu existe nebunie şi sălbăticie în rândul
oamenilor?
Cum să nu existe îmbolnăviri, epidemii şi boli cumplite, secetă şi inundaţii, revoluţii şi
războaie? Fiindcă la fel precum puroiul trebuie să se scurgă dintr-o rană infectată şi duhoarea
trebuie să iasă dintr-un loc plin de gunoi. Aceasta trebuie să se întâmple. Papalitatea face uz
de politică fiindcă aceasta este singura cale de a dobândi puterea. Luteranismul face uz de
filosofie şi ştiinţă fiindcă consideră că aceasta este singura cale de a dobândi înţelepciunea. Şi
astfel dorinţa i-a declarat război cunoaşterii, iar aceasta s-a declarat împotriva dorinţei. Acesta
este noul Turn al lui Babel, aceasta este Europa.
Dar în vremea noastră a apărut o nouă generaţie de europeni care a unit dorinţa cu
cunoaşterea prin ateism şi i-a respins atât pe papă, cât şi pe Luther. Acum nici dorinţa nu este
ascunsă şi nici înţelepciunea lăudată. Dorinţa şi înţelepciunea omenească sunt unite în
vremurile noastre şi astfel s-a născut o uniune care nu este nici Romano-catolică şi nici
luterană, ci în mod evident şi declarat satanică.
Europa de azi nu este nici catolică şi nici luterană. Ea se află deasupra şi în afara
amândurora. Ea este cu totul pământească, fără a avea măcar dorinţa de a urca la cer, fie cu
paşaportul infailibilităţii papei, fie pe scara înţelepciunii protestante. Ea neagă cu totul
călătoria din această lume. Ea vrea să rămână aici. Ea vrea ca mormântul să-i fie leagăn. Ea
nu are cunoştinţe despre cealaltă lume. Ea nu simte mireasma cerească. Ea nu-i vede pe îngeri
sau pe sfinţi în visurile sale. Nu vrea să audă de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu.
Destrăbălarea o face să urască fecioria.
Întreaga Europă este acum cufundată în întuneric. Toate lumânările sunt stinse. Oh, ce
întuneric cumplit! Fratele îşi împlântă sabia în pieptul fratelui său, crezând că acesta îi este
duşman. Toţi îşi renegă fiii şi viceversa. Iar lupul este de departe un prieten mai credincios
decât este omul.
Oh, fraţii mei! Oare nu vedeţi voi toate acestea? Nu aţi simţit întunericul şi necredinţa
unei Europe necreştine asupra voastră? Preferaţi Europa în locul lui Hristos, moartea în locul
vieţii? Moise a pus înaintea poporului său aceste două alternative. Iar noi vă punem dinainte
aceleaşi două alternative. Trebuie să ştiţi că Europa este moarte iar Hristos este viaţa. Alegeţi
viaţa şi veţi trăi în veci”.
Şi iată acum cutremurătorul vaiet adresat Europei de către episcopul cel întocmai cu
apostolii:
„Oh, fraţii mei! Secolul al XVIII-lea este tatăl celui de-al XIX-lea, iar secolul al XIXlea
este tatăl celui de-al XX-lea. Tatăl a rămas grozav de datornic. Iar fiul a plătit datoriile
tatălui în întregime, dar el a ajuns şi mai îndatorat, iar datoria sa a trecut mai departe la nepot.
Tatăl era bolnav de o boală foarte gravă, fiul nu s-a vindecat de această boală
ruşinoasă a tatălui, ci a îngăduit să se transmită chiar mai departe şi în felul acesta ea a ajuns
la nepot de trei ori mai puternică. Nepotul este secolul al XX-lea, adică tocmai secolul în care
trăim. Secolul al XVIII-lea semnifică răzvrătirea pontifului roman împotriva Bisericii şi a
clerului. Secolul al XIX-lea semnifică răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Secolul al XX-lea
reprezintă alianţa cu diavolul. Datoriile s-au mărit şi boala s-a înrăutăţit. Domnul a spus că El
va pedepsi păcatele părinţilor până la a treia şi a patra generaţie.
Nu vedeţi oare că Domnul îi pedepseşte pe nepoţi pentru păcatele strămoşilor lor
europeni? Nu vedeţi biciul pe spatele nepoţilor din pricina datoriilor neplătite ale bunicilor?
Regele antihrist este începutul secolului al XIX-lea. Papa-antihrist, este mijlocul aceluiaşi
secol. Filosofii Europei, antihriştii (de la ospiciul de nebuni) sunt sfârşitul acestui secol:
Napoleon Bonaparte, Pius, Nietzsche, cele trei nume fatale ale celor mai bolnavi oameni,
suferinzi de boli ereditare. Sunt aceştia victorioşii secolului al XIX-lea? Nu, ei sunt purtătorii
bolii cumplite moştenite din secolul al XVIII-lea. Oamenii cei mai bolnavi, Cezar, papa şi
filosoful... ei da, nu în Roma idolatră, ci în inima Europei botezate! Aceştia nu sunt biruitorii,
ci învinşii. Atunci când Bonaparte a râs dinaintea sfintelor biserici ale Kremlinului, când papa
Părintele Iustin Popovici
84
Pius a fost declarat infailibil şi când Nietzsche a anunţat public că se închină antihristului,
atunci soarele şi-a ascuns faţa sa pe cer, întunecându-se.
Şi dacă ar fi fost o mie de sori, aceştia s-ar fi întunecat cu toţii de ruşine şi necaz din
pricina acestui lucru uimitor pe care lumea nu l-a mai văzut vreodată mai înainte: un rege
ateu, un papă ateu şi un filosof ateu. Pe vremea lui Nero, măcar filosoful nu era un ateu.
Secolul al XVIII-lea a fost secolul lui Pilat: el L-a comandat pe Hristos la moarte. Secolul al
XIX-lea a fost al lui Caiafa: el L-a răstignit pe Hristos. Secolul al XX-lea este secolul
Sinedriului format din Iude botezate şi nebotezate. Acest Sinedriu a afirmat că Hristos era
mort pentru totdeauna şi că nu era înviat. Şi atunci, dacă puteţi crede, fraţilor, au venit
neauzite flageluri asupra umanităţii europene, biciuiri până la măduva oaselor ei, prin
revoluţii şi războaie. Cine este victoriosul atunci, dacă nu este regele, papa şi filosoful Europei
care au respins şi negat creştinismul? Biruitorul este ţăranul din Balcani şi cel rus după
cuvântul lui Hristos: «Căci cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare» (Luca 9, 48).
Cine a fost cel mai necunoscut, cel mai neînsemnat şi cel mai mic dintre toţi oamenii
secolului al XIX-lea, secolul marelui Napoleon, al infailibilului papă Pius şi a
nemaiîntâlnitului Nietzsche? Cine altul, în afara ţăranului pelerin rus «la locurile sfinte» şi
luptătorul ţăran din Balcani împotriva semilunei, eliberatorul Balcanilor? Un câmp de luptă
satanic, un cler satanic şi o înţelepciune satanică, iată ce au fost împăratul, papa şi filosoful
secolului al XIX-lea.
Ţăranul ortodox din Balcani reprezintă antiteza totală a acestora: mai întâi, eroismul
purtătorului crucii, în al doilea rând, mărturia clerului şi în al treilea rând, înţelepciunea
apostolică a pescarului. Cuvintele rugăciunii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos
se referă la el: «Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns
acestea de cei înţelepţi şi le-ai descoperit pruncilor» (Matei 11, 25). Şi ce le-a descoperit
Dumnezeu acestor simpli ţărani? El le-a descoperit curajul, lumina cerească şi înţelepciunea
divină. Cu alte cuvinte, El le-a descoperit tot ceea ce era opus împăratului, papei şi filosofului
occidental; a fost precum ziua faţă de noapte.”
Sfântul episcop cel iubitor de Hristos spune următoarele despre civilizaţia Europei
închinătoare la idoli şi lepădată de Hristos:
„Dacă Europa ar fi rămas creştină, s-ar fi lăudat cu Hristos şi nu cu civilizaţia ei. Iar
marile, dar nebotezatele naţiuni ale Asiei şi Africii, care au înclinaţie către spiritualitate, ar fi
încântate să înţeleagă creştinismul şi să-l cinstească aşa cum se cuvine. Şi este aşa fiindcă
aceste naţiuni se fălesc cu credinţele lor, cu zeităţile lor, cu cărţile lor religioase: una cu
Coranul, alta cu Vedele şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, ei nu se fălesc cu lucrul mâinilor
lor sau cu civilizaţiile lor, ci cu ceva mai important pe care ei îl consideră mai măreţ decât
aceste lucruri, cu ceva ce este de maximă importanţă pentru poporul lor.
Europenii, însă, nu se fălesc cu Hristos şi cu Sfintele Scripturi, ci cu maşinile lor
periculoase şi cu produsele ieftine ale mâinilor lor, cu alte cuvinte, ei se fălesc cu cultura şi
civilizaţia lor. Iar consecinţa acestei preamăriri a faimoasei lor «culturi» este ura tuturor
naţiunilor necreştine faţă de Hristos şi creştinism. Urându-i pe cei mici, ele îi urăsc şi pe cei
mari. Urându-i pe europeni şi produsele lor, aceste naţiuni Îl urăsc şi pe Dumnezeul european.
Dar să-i fie ruşine Europei fiindcă acest lucru n-o supără şi nici nu o îngrijorează. Din pricina
altui lucru, ea a fost cea dintâi care şi-a urât şi respins propriul ei Dumnezeu. Din cauza
influenţei unei Biserici rătăcitoare, Europa a ajuns în această situaţie nedorită la jumătatea
secolului al XIX-lea.
Dar ca să fim drepţi, europenii nu sunt răspunzători de acest lucru; responsabilitatea se
află în mâna conducătorilor săi spirituali. Nu turma este răspunzătoare pentru această stare de
lucruri, ci păstorii ei. Cel mai bun lucru pentru Europa ar fi să se fălească cu creştinismul ei,
cu marea sa valoare şi nepreţuita sa moştenire. Aceasta s-ar fi întâmplat aşa cum s-a întâmplat
în primele secole creştine dacă Europa s-ar fi identificat cu creştinismul.
Preamărirea lui Hristos şi predicarea cuvântului Său era misiunea dăruită Europei de
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
85
către Dumnezeu. În afara lui Hristos, Europa nu are cu ce se făli. Fără de Hristos, Europa este
cea mai săracă dintre cerşetori şi cel mai neruşinat exploatator al acestei lumi.”
Episcopul cel luminat de Hristos Domnul ne spune acest amarnic adevăr cu privire la
educaţia europeană:
„Şcolile europene s-au îndepărtat de credinţa în Dumnezeu. Şi tocmai aici se află
moartea umanităţii europene. În cazul civilizaţiilor păgâne, ştiinţa n-a fost niciodată despărţită
de religie, chiar dacă religiile lor erau primitive şi false. Acest lucru s-a întâmplat numai în
Europa, în acea Europă care a primit cea mai desăvârşită credinţă. Din pricina conflictului cu
mai marii bisericii, Europa s-a mâniat şi a respins credinţa cea desăvârşită, dar a păstrat ştiinţa
desăvârşită. O, fraţilor, ea a respins cunoaşterea divină şi a acceptat ignoranţa omenească! Ce
nebunie şi cât întuneric!”
De Dumnezeu înţelepţitul episcop spune următoarele cu privire la orbirea voită a
umanităţii occidentale:
„Occidentul a devenit ateu. Acesta a fost motivul căderii sale în dizgraţie şi în rătăcire.
În vremurile creştine, pe când Occidentul era ortodox, acesta era preocupat de cele
duhovniceşti. Dar de îndată ce s-a îndepărtat de adevărul şi virtuţile creştine, vederea sa
duhovnicească s-a micşorat din ce în ce mai mult, aşa încât aceasta s-a întunecat cu totul în
secolul al XX-lea. Tot ceea ce i-a mai rămas acum sunt ochii fizici cu care vede doar
frumuseţea exterioară a lucrurilor. Şi-a înzestrat ochii aceştia exteriori cu numeroase aparaturi
perfecţionate aşa încât să poată vedea lumea perceptibilă mai bine şi mai precis, frumuseţea şi
culoarea lucrurilor şi a creaturilor, numărul, măsura şi mărimea lor. Ea priveşte minusculii
viermi şi microbi cu microscopul. Se uită prin telescop şi vede stelele de parcă acestea s-ar
afla chiar deasupra acoperişului casei, aşa cum nimeni n-a mai făcut-o înainte. Dar vederea ei
se opreşte aici şi nu poate merge mai departe.
Preocupându-se doar de aspectele cunoaşterii intelectuale a lucrurilor şi a universului
ce ne înconjoară, o, fraţii mei, civilizaţia occidentală este astăzi mai oarbă decât Arabia
musulmană, India brahmană, Tibetul budist şi China taoistă. De fapt, Hristos nu S-a ruşinat
mai mult în ultimele două milenii de nimic altceva decât de Europa, acolo unde oamenii
botezaţi sunt mai orbi decât cei nebotezaţi! Din această pricină, marele Pavel i-ar spune
aceleaşi lucruri Occidentului ateu de azi, precum odinioară galatenilor botezaţi din vremea sa.
Iată ce le scria acestora atunci: «O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi să nu vă
încredeţi adevărului, pe voi, în ochii cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos răstignit...? Atât de
fără de minte sunteţi? După ce aţi început în Duh, sfârşiţi acum în trup?» (Gal. 3, 1-3).
Europa a pornit şi ea cândva în duh, dar acum sfârşeşte în trup, cu alte cuvinte, cu
vederi trupeşti, cu raţiuni şi dorinţe trupeşti, de parcă cineva ar fi vrăjit-o! Întreaga sa viaţă se
mişcă doar în plan bidimensional în zilele noastre: în lungime şi în lăţime. Nu cunoaşte nimic
despre adâncime şi înălţime. Şi din această pricină se luptă pentru pământ, teritorii, pentru
spaţiu, cât mai mult spaţiu. Vedeţi cum se ajunge de la un război la altul, de la o teroare la
alta, fiindcă Dumnezeu nu a creat omul doar ca pe un simplu animal în spaţiu, ci pentru a
pătrunde în adâncurile tainelor cu mintea sa şi pentru ca să urce cu inima spre dumnezeieştile
culmi.
Războiul pentru pământ este împotriva adevărului. Războiul împotriva adevărului este
război împotriva firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti. O, amărăciune mai amară decât fierea!
Cât de mult suferă oamenii, cât de mult se chinuiesc şi cât de mult jertfesc ei pentru această
trecătoare şi înşelătoare împărăţie pământească! Dacă ar fi suferit măcar a suta parte din
aceste chinuri şi jertfe pentru împărăţia cerurilor, războiul ar fi devenit atât de ridicol încât i-ar
fi făcut să râdă până la lacrimi. Doar cu mare greutate Îi oferă doi bănuţi lui Hristos, dar
bisericii lui Moloh – satanei – ei îşi dăruiesc întreaga lor avere şi pe toţi copiii lor!
Europa ar trebui să se închine şi să-L urmeze pe Hristos. Ea ar trebui să-şi amintească
de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi de cei 12 mari apostoli şi solzii i-ar cădea de
Părintele Iustin Popovici
86
îndată de pe ochi. Şi ea va fi din nou la fel de frumoasă ca Europa Ortodoxă a lui Hristos din
timpul primului mileniu al creştinismului. Atunci ea va fi fericită şi noi vom fi fericiţi
împreună cu ea. Atunci toate popoarele suferinde ale Europei se vor bucura şi vor cânta
împreună cu noi veşnica doxologie: «Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin e cerul şi
pământul de mărirea Ta». Amin.”
Episcopul cel plin de smerenia lui Hristos spune despre poporul cel arogant al
Europei:
„Europenii cei mândri şi ambiţioşi nu-şi recunosc propriile lor greşeli. Ei au pierdut
conştiinţa păcatului şi a căinţei.
Pentru ei, altcineva trebuie învinuit pentru orice rău din lumea aceasta şi niciodată nu
dau vina pe ei înşişi. Atunci cum ar fi oare cu putinţă ca ei să comită vreun păcat, fiindcă ei sau
aşezat pe tronul lui Dumnezeu şi s-au proclamat infailibili?! Conducătorul lor religios,
papa, a fost cel dintâi care s-a declarat infailibil. Liderii şi regii occidentului i-au urmat mai
apoi exemplul. Fiecare s-a declarat pe sine infailibil, şi cel care purta crucea şi cel ce purta
sabia”.
Iubitorul de Hristos episcop spune următoarele despre judecata dintre Hristos şi
Europa:
„Dacă istoriei ultimelor trei secole – al XVIII-lea, al XIX-lea şi al XX-lea – ar fi să i se
dea un nume corect, atunci nu ar exista vreo denumire mai potrivită decât înregistrarea
judecăţii dintre Europa şi Hristos. Şi aceasta, întrucât nimic nu a avut loc în Europa ultimilor
300 de ani care să nu fi avut legătură cu Hristos Domnul. În această judecată dintre Hristos şi
Europa se întâmplă următoarele: Hristos îi spune Europei că ea a fost botezată în numele Său
şi că aceasta ar trebui să-I rămână credincioasă Lui şi evangheliei Sale. La acestea, Europa,
cea care se apără, răspunde: toate religiile sunt la fel. Ni s-a spus acest lucru de către
enciclopediştii francezi. Şi nimeni nu ne poate obliga să credem în ceva. Europa tolerează
toate religiile ca fiind superstiţii, din pricina intereselor sale imperialiste. Ea însăşi nu are nici
o religie.
Când, totuşi, îşi împlineşte toate scopurile sale politice, atunci îşi aranjează conturile
foarte rapid cu toate superstiţiile oamenilor. Hristos întreabă atunci cu tristeţe: «Cum puteţi
trăi, voi, oamenii, doar cu interesele voastre materiale, imperialiste, cu alte cuvinte, doar cu
dorinţele animalice pentru satisfacerea poftelor voastre trupeşti? Am vrut să vă fac dumnezei,
fiice şi fii ai lui Dumnezeu, dar voi vă îndepărtaţi de Mine şi încercaţi să deveniţi ca animalele
de sub jug». La aceasta Europa răspunde: «Eşti demodat. În locul Evangheliei Tale noi am
descoperit biologia şi zoologia. Şi acum ştim că noi nu suntem urmaşii Tăi şi ai cerescului
Tău Părinte, ci ai urangutanilor şi gorilelor, adică ai maimuţelor. Noi suntem în stare să
devenim dumnezei fiindcă noi nu recunoaştem nici un alt dumnezeu în afară de noi înşine».
La aceasta Hristos spune: «Voi sunteţi mai încăpăţânaţi decât iudeii de odinioară. Vam
înălţat din întunericul barbariei la cereasca lumină, dar voi v-aţi întors în întuneric aşa
precum hipopotamul se duce în noroi. Mi-am vărsat sângele de dragul vostru. V-am arătat
dragostea Mea atunci când toţi îngerii s-au îndepărtat fiindcă nu puteau suferi mirosul de iad
ce venea de la voi. Când eraţi în întregime întuneric şi duhoare, Eu am fost singurul Care am
rămas să vă curăţesc şi să vă luminez. Acum încetaţi cu necredinţa, fiindcă vă veţi reîntoarce
doar la acel întuneric şi la acea duhoare de nesuportat».
La acestea Europa strigă batjocoritor: «Pleacă de la noi. Nu Te recunoaştem. Noi
mergem pe urmele civilizaţiei şi culturii europene şi a filosofilor greci. Vrem să fim liberi.
Noi avem universităţi. Ştiinţa este steaua care ne călăuzeşte. Lozinca noastră este: libertate,
fraternitate, egalitate. Iar mintea noastră este dumnezeul tuturor dumnezeilor. Noi Te
respingem. Tu eşti doar un mit străvechi în care credeau bunicii şi bunicele noastre».
Cu lacrimi în ochi, Hristos spune: «Iată, Eu plec, dar voi veţi vedea. Aţi părăsit calea
lui Dumnezeu şi mergeţi pe cea a satanei. Binecuvântările şi fericirea v-au fost luate. Viaţa
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
87
voastră este în mâinile Mele, fiindcă Eu am fost răstignit pentru voi. Şi, totuşi, în ciuda tuturor
acestor lucruri, Eu nu vă voi pedepsi, ci păcatele şi apostazia voastră faţă de Mine,
Mântuitorul vostru, vă vor pedepsi. Eu am descoperit dragostea Tatălui Meu tuturor, şi prin
dragoste am dorit să vă mântuiesc pe voi, pe toţi».
Europa spune atunci: «Dragostea? În programul nostru se află doar o ură cumplită şi
rea faţă de toţi cei ce nu sunt de acord cu noi. Dragostea Ta e doar o poveste. Iar în locul
acestei poveşti noi am înălţat steagul naţionalismului, internaţionalismului, al progresului, al
evoluţiei şi al cultului personalităţii. Noi ne-am aflat mântuirea în toate acestea, aşa încât
pleacă de la noi».
Fraţii mei, discuţia s-a încheiat în vremurile noastre. Hristos S-a îndepărtat de Europa,
aşa cum a făcut-o odinioară cu ţinutul gadarenilor, atunci când gadarenii i-au cerut acest
lucru. De îndată ce El a plecat, au izbucnit războaiele şi violenţa, teroarea şi ororile,
catastrofele şi prăbuşirea tuturor valorilor adevărate. Barbaria precreştină a revenit în Europa,
cea a avarilor, hunilor, lombarzilor, africanilor, numai că a fost de o sută de ori mai rău.
Hristos Şi-a luat Crucea şi binecuvântările şi a plecat. Iar ceea ce a rămas în urma Sa au fost
întunericul şi duhoarea. Iar acum voi trebuie să decideţi cu cine veţi merge: cu întunericul şi
duhoarea Europei sau cu Hristos?"
Episcopul, acest mărturisitor care este întocmai cu Apostolii, spune acestea despre
demonizarea cea albă, adică despre Europa:
„Ce credeţi voi despre Europa? Africanii şi asiaticii îi numesc pe europeni «diavolii
albi». Şi astfel, ei ar putea denumi Europa «demonizarea albă», «albă» datorită culorii pielii
ei.
«Demonizare», din pricina întunecimii sufletului ei, fiindcă Europa L-a respins pe
singurul Dumnezeu adevărat şi a ocupat tronul Cezarilor romani. Şi aceasta este întocmai ca
în cazul Cezarilor romani. Este întocmai ca în cazul cezarilor de dinainte de distrugerea
Romei care au proclamat tuturor popoarelor lumii faptul că oricine se putea închina la zeii lor
după cum le era voia, fiindcă Europa avea să tolereze acest lucru.
De altfel, este de datoria lor să venereze, de asemenea, Europa ca pe cea mai măreaţă
dintre toate zeităţile, fie în numele Europei înseşi, fie în numele civilizaţiei. Şi iată cum, fraţii
mei, acest vampir, Roma cea satanică, a fost reînviată în vremurile noastre, acea Romă care,
înaintea lui Constantin cel Mare, i-a persecutat pe creştini, trecându-i prin foc şi prin sabie, şi
a încercat să împiedice venirea lui Hristos în Europa. Dar acum, «demonizarea albă» a devenit
o boală mai grea decât în Roma antică fiindcă, dacă Roma păgână era chinuită doar de un
demon, «demonizarea albă» e chinuită de şapte duhuri necurate, fiecare dintre ele fiind mult
mai puternic decât demonul Romei. Şi iată că astfel avem o nouă Romă idolatră şi o nouă
mucenicie a creştinismului.
Fiţi, deci, pregătiţi pentru persecuţia ce va să vină din mâinile «demonizării albe».
Noua Europă păgână nu se făleşte cu vreo zeitate mai mare decât ea însăşi. Ea se făleşte cu
înţelepciunea ei, cu bogăţiile ei, cu puterea ei. Fiind ca un balon umflat care este gata să
explodeze, ea îi face pe africani şi pe asiatici să râdă de lăudăroşenia ei, care este precum un
buboi copt, gata să se spargă şi să umple universul cu duhoarea lui. Aceasta este Europa
anticreştină de azi, «demonizarea albă».
Europa trăieşte în ciclul ticălos al invenţiilor. Ori de câte ori cineva apare cu o invenţie
nouă, toţi îl declară geniu. Şi iarăşi, oricine descrie invenţiile altora, a acestor genii, unul ca
acesta este proclamat doctor în ştiinţe. Invenţiile Europei sunt numeroase, aproape
nenumărate. Şi totuşi, nici una dintre aceste invenţii nu-l face pe om mai bun, mai cinstit sau
mai luminat. Şi nici măcar o singură invenţie morală sau spirituală nu a apărut în Europa
ultimilor o mie de ani, ci doar invenţii materiale. Şi toate aceste invenţii ale ei au adus Europa
pe marginea prăpastiei, a întunericului spiritual şi a unei pustiiri teribile fără precedent în
istoria creştinătăţii.
Nu ştim sigur dacă Europa, cu toate invenţiile sale, şi-a întors faţa de la Hristos cu voia
Părintele Iustin Popovici
88
sa proprie sau influenţată fiind de reaua voinţă a altora. Atunci când a fost inventat telescopul
aşa încât puteau fi văzute stele îndepărtate, savanţii europeni le studiau în locul Evangheliilor
lui Hristos. Atunci când a fost inventat microscopul, ei au râs din nou de Hristos. Atunci când
au fost inventate trenul, motorul (maşina) cu aburi, telegraful şi telefonul, aerul vibra de lauda
de sine a europenilor pentru a străbate mările, pentru a zbura prin aer, pentru a comunica de la
mari distanţe; Hristos a fost considerat de Europa drept nefolositor şi învechit, demodat ca o
mumie egipteană.
Din păcate, Europa şi-a folosit toate invenţiile sale în mod sinucigaş în ultimii două
sute de ani, pentru războaie mondiale, crime, ură, distrugere, înşelăciune, exploatare
nemiloasă, pentru desacralizarea a tot ceea ce este sfânt şi sacru oamenilor, pentru minciuni,
nesinceritate, destrăbălări şi ateism în întreaga lume. Şi, astfel, Europa nu înşeală pe nimeni
cu toate acestea, ci pe sine însăşi. Naţiunile necreştine au înţeles ce este ea, ce oferă ea şi ce
vrea ea; de aceea ei o numesc «demonizarea albă» (demonii cei albi, cu alte cuvinte).
Ascultaţi ceea ce spune împăratul şi proorocul David: «Unii se laudă cu căruţele lor,
alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru» (Ps. 19, 7).
Aceşti fanfaroni vor umfla pernele slavei lor deşarte, iar noi ne vom înălţa. În vreme ce Pavel
apostolul strigă şi mai tare: «O, omule, ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de
ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit?» (I Cor. 4, 7). Să ştiţi că toate invenţiile au fost
descoperite pe pământul care aparţine lui Dumnezeu, dinaintea ochilor lui Dumnezeu, iar în
felul acesta vom învăţa atât smerenia, cât şi cinstirea!”
De ce Ortodoxia nu are un papă al ei?
Sigur că are! Ortodoxia are un papă al ei, cel mai vechi dintre papii şi patriarhii lumii.
Îl are de la facerea lumii, îl are de la începutul vremilor. Acesta este adevăratul papă,
recunoscut de către toţi apostolii lui Hristos. Duhul înţelegerii, Duhul luminii, Duhul
cugetării, Duhul Mângâietor şi Puterea lui Dumnezeu – El este adevăratul papă al Bisericii lui
Hristos din veac şi până în veac, neschimbat şi neclintit, neîndoielnic şi nepărtinitor, neavând
înaintaş şi nici urmaş.
Iar despre faptul că Apostolii îl recunoşteau pe Duhul Sfânt drept supremul lor
cârmuitor şi papă aflăm cu certitudine din propria lor mărturie. La primul lor sobor de la
Ierusalim, Apostolii au rostit aceste cuvinte vestite: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă...”
(Fapte 15, 28), ca să fie aşa şi numai aşa. E limpede că Apostolii recunoşteau întâietatea
Duhului Sfânt. Înainte de asta, şi înainte de orice lucrare de zi cu zi, ei se rugau Lui, Îl chemau
pe El, Lui I se supuneau.
Oare nu tot astfel lucrează până în zilele noastre Biserica Ortodoxă? În fiecare an se
reunesc sinoade ortodoxe, care mai întâi de toate îl invocă pe infailibilul lor papă, Duhul
Sfânt, pe El Îl cheamă cu frică şi cu cutremur la începutul oricărui lucru, şi Lui I se supun
negreşit. Şi nu doar mai marii Bisericii, ci şi conducătorii de stat din ţările drept-credincioase,
dregătorii şi fruntaşii poporului Îl invocau întotdeauna pe Duhul Sfânt la începerea lucrărilor
soborniceşti. Aşa făceau şi mai fac încă dascălii din şcoli.
Iar Atotbunul, Atotputernicul şi Preaînţeleptul Duh Sfânt pe toate le cârmuieşte, pe
toate le întăreşte, pe toate le însufleţeşte: şi Biserica, şi Statul (dreptcredincios), şi
învăţământul. Şi pe toate le stăpâneşte nu prin forţă, ca dictatorii pământeşti, ci ca un Părinte
al înţelegerii şi al dragostei. El este Părintele nostru, cu Botezul căruia suntem noi botezaţi.
Ştiţi doar că în limba greacă papa înseamnă părinte. Prin urmare, în sens moral istoric
şi primar. Duhul Sfânt este Părintele nostru, Papa al nostru. Oare Biserica Ortodoxă mai are
nevoie de vreun alt Părinte sau Papă? Oare nu pe cei ce îşi tocmesc papi pământeşti îi
preîntâmpină Însuşi Domnul Iisus Hristos? Cu nouăsprezece secole în urmă, El ne-a lăsat
poruncă: „şi Tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din Ceruri”
(Matei 13, 9).4
4 Biserica şi stalul, pp. 53-54
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
89
DIN SCRIERILE PĂRINTELUI IUSTIN
I. Din prefaţa la cartea părintelui Iustin:
Suflete păcătoase, Belgrad, 1968
• Din clipa în care va fi pusă problema sufletului omenesc, dinaintea noastră se va
întinde un ocean imens de taine înfricoşate, dumnezeieşti. Când din nou se va pune problema
păcatului, fiecare conştiinţă umană va avea o temere dinaintea inexplicabilei „taine a
păcatului” (II Tesal. 2, 7) şi a puterii sale. Sufletul uman, datorită naturii sale, se revarsă
încontinuu dincolo de toate hotarele, dar sufletul şi păcatul par a fi nu din lumea aceasta, ci
fiecare dintr-o altă lume. Şi, cu adevărat, chiar aşa se şi întâmplă; sufletul este de la
Dumnezeu, păcatul este de la diavolul. Când sufletul se predă lui Dumnezeu şi trăieşte după
legile Sale, viaţa sa se transformă treptat în rai. Însă când sufletul se lasă pradă păcatului, care
reprezintă „legea” satanei, viaţa sa se transformă treptat în iad.
• Păcatul este singurul lucru nefiresc din natura omului şi a lumii. „Ciudat”, străin,
nepoftit, criminal, ucigaş de oameni, ticălos – acesta este păcatul în fiecare dintre noi. Dar din
pricina forţei sale distructive, păcatul e mai rău şi mai oribil decât orice altceva. Ce anume? În
esenţa sa, în energia sa, el se identifică cu diavolul, întrucât şi el corupe şi distruge. După
definiţia Sfântului Ioan Hrisostom, „satana este păcatul”. În aceasta definiţie se află „întreaga
taină a păcatului şi a fărădelegii”, precum şi întreaga forţă a păcatului şi întregul iad al
fărădelegii. Nu există satana fără de păcat şi nici păcat fără de satana. Chiar şi în cel mai
neînsemnat păcat este ascuns diavolul. Satana e nemilos cu omul fiindcă „păcatul, odată
săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1, 15) şi „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23).
Aceasta este grozăvia de pe urmă a păcatului: moartea. Experienţa neamului omenesc
certifică faptul că păcatul şi moartea sunt energii distructive identice ale diavolului. Cu
acestea, diavolul îl ţine pe om în strânsoarea lui cumplită. Dar câtă vreme? Atâta vreme cât
omul rămâne fără de căinţă. Cel ce se căieşte după voia lui Dumnezeu este mântuit.
• În lumea noastră pământească, „taina fărădelegii”, taina păcatului şi taina răului sunt
într-o creştere imensă. În timp ce, dimpotrivă, taina binelui care există în adâncul conştiinţei
umane este pururea legată de rădăcinile ei de viaţă dătătoare, de temelia, de izvorul oricărei
fapte bune, adică de Dumnezeu şi, desigur, de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Viaţa şi nemurirea sunt alimentate şi întreţinute prin El. Hristos, Dumnezeul oricărui bine, a
venit în lumea noastră pământească spre a ne dărui doctoria pentru orice păcat, pentru orice
rău. În afara păcatului naturii umane nu există nici un rău. Aceasta este căinţa: „Pocăiţi-vă,
căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). Mântuirea, vindecarea, viaţa fără de păcat
şi nemuritoare sunt la îndemână. Dacă omul respinge această doctorie universală, ispăşirea
păcatelor, pocăinţa, atunci fiinţa umană se îndreaptă în chip inevitabil spre demonizare, spre
satanism, spre împărăţia răului, spre iad.
• Prin păcat omul se împotriveşte lui Dumnezeu, el devine un luptător împotriva lui
Dumnezeu, un vrăjmaş al lui Dumnezeu. Păcatul este energia principală a diavolului fiindcă el
nu îl poate suporta nici pe Dumnezeu, nici cele dumnezeieşti. Atunci când el este ferm
înrădăcinat în sufletul omului, acesta distruge treptat tot binele din el, mai întâi credinţa, apoi
rugăciunea, apoi dragostea, postul, milostenia. Având dorinţa de a păcătui, omul îşi planifică
treptat sinuciderea. Nu există nici o altă formă de ucidere umană decât cea care are loc prin
păcat; el este cu adevărat ucigaş de oameni. De aceea, principala preocupare a omului cu
trezvie duhovnicească este aceea de a ucide păcatul dinlăuntrul său şi, în acest fel, să-l ucidă
şi pe diavolul însuşi, care ne omoară prin păcat. Dar cum poate oare omul să ucidă păcatul?
Părintele Iustin Popovici
90
Cum îl poate ucide omul pe satana? Acest lucru poate fi realizat doar prin Dumnezeuomul
Iisus Hristos, care S-a făcut om doar în acest scop. El realizează acest lucru prin credinţa
noastră în El, prin dragostea noastră faţă de El, prin căinţa noastră făcută înaintea Sa, prin
rugăciunea noastră către El.
• Drumul şi călătoria vieţii omeneşti, chiar aici pe pământ, se desfăşoară de la iad către
rai, de la satana către Dumnezeu. Înlăuntrul lor se află şi nemurirea şi veşnicia omului.
Păcatul nepocăit, chiar pe acest pământ, devine pentru om un chin insuportabil, un iad cu
toate consecinţele sale: mânie – un chin, mândrie – alt chin; ură – al treilea chin; zgârcenie,
viclenie, răutate – iad, iad, iad. Aceasta se întâmplă deoarece înlăuntrul oricărui păcat se află
satana, iar înlăuntrul acestuia se află iadul. Mântuirea sufletului din aceste chinuri ale iadului
este una singură: prin credinţă şi căinţă faţă de Atotmilostivul şi de viaţă dătătorul Domn Iisus
Hristos, Cel care ne inundă sufletul cu veşnica pace cerească şi cu nemuritoarea bucurie. Doar
astfel îşi poate omul afla, prin Sfântul Duh, îndreptăţirea sa în Hristos, nemurirea sa, veşnicia
sa.
• Doar Evanghelia lui Hristos cunoaşte pe deplin taina şi problema păcatului şi tot ceea
ce se ascunde în el. Fiul risipitor din Evanghelii este exemplul desăvârşit al păcătosului
pocăit.
Evanghelia ne arată faptul că omul, prin voia sa liberă, îşi poate împărţi viaţa cu
pământul şi cu cerul, cu satana şi cu Dumnezeu, cu raiul şi cu iadul. Păcatul îl goleşte treptat
pe om de tot ceea ce este dumnezeiesc în el, până când, în cele din urmă, îl aruncă în ghearele
satanei. Şi atunci omul ajunge în situaţia de a paşte porcii stăpânului său, diavolul. Porcii sunt
patimile care sunt întotdeauna lacome şi hulpave. Trăind o astfel de viaţă, bietul om este ca
unul ieşit din minţi. Într-o parabolă şocantă din Sfânta Evanghelie, Domnul spune despre fiul
risipitor: „Şi-a venit în sine” (Luca 15, 17). Cum şi-a venit în sine? El şi-a venit în sine prin
căinţă. Prin păcat omul devine nebun, îşi iese din sine. Orice păcat, chiar şi cel mai
nesemnificativ, reprezintă întotdeauna o nebunie, o ieşire din sine a sufletului.
Prin pocăinţă, omul îşi vine întru sine, redevine sănătos, integru. Atunci el strigă tare
către Dumnezeu, aleargă către El şi strigă la ceruri: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta”
(Luca 15, 21). Şi ce face atunci Tatăl Cel ceresc? El pururea este infinit de milostiv, văzânduşi
copilul în stare de pocăinţă. El simte compătimire faţă de el, aleargă, îl îmbrăţişează şi îl
sărută. El le porunceşte cetelor Sale cereşti, sfinţilor îngeri: „Aduceţi degrabă haina lui cea
dintâi şi înjunghiaţi viţelul cel gras şi, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era
şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească” (Luca 15, 22-24). Iar acest
lucru se întâmplă cu fiecare dintre noi şi de dragul oricărui păcătos care se pocăieşte. Adică
veselia şi bucuria se sălăşluiesc în cerul Atotmilostivului Domn şi Dumnezeu şi dimpreună cu
El se bucură toţi sfinţii îngeri.
II. Din cartea părintelui Iustin:
Filosofia ortodoxă a Adevărului.
Dogmatica Bisericii Ortodoxe, vol. I,
Belgrad, 1932, pp. 22-23, 41, 70.
• Sfintele dogme sunt veşnicele şi mântuitoarele Adevăruri dumnezeieşti fiindcă ele se
bazează pe forţa de viaţă dătătoare a dumnezeieştii Sfintei Treimi, din care provine întreaga
forţă a noii vieţi întru Hristos. Noua viaţă întru Hristos este ţesută în întregime din dogma, din
adevărurile dogmatice ale revelării lui Dumnezeu.
• Veşnicele adevăruri dogmatice, dogmele dumnezeieşti sunt subiectul credinţei, iar
credinţa este o practică a omului şi, deci, a minţii omeneşti. Toate virtuţile evanghelice,
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
91
începând cu credinţa, sunt pâinea cerească a vieţii celei veşnice, cu care omul se hrăneşte, se
întăreşte, se sfinţeşte, se desăvârşeşte şi este restabilit întru asemănarea sa după Dumnezeu.
Viaţa trăită în Biserică, prin har, devine inevitabil izvorul cunoaşterii veşnicilor adevăruri
dogmatice. Experiindu-le drept conţinut al vieţii sale, omul se apropie de autoritate, de
Adevăr şi de forţa mântuitoare. Aşa precum a spus Domnul: „De vrea cineva să facă voia Lui,
va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la
Mine Însumi” (Ioan 7, 17).
• Totul în Dumnezeu-omul Hristos este real, este întrupat. Domnul nostru Iisus Hristos
este Dumnezeul Cel întrupat şi într-Însul sunt întrupate toate adevărurile dumnezeieşti. De
aceea, întrucât Dumnezeu S-a întrupat, şi împreună cu El toate adevărurile dumnezeieşti,
aceasta înseamnă că se pot întrupa în sfera realităţii şi vieţii umane, în limitele timpului şi
spaţiului, aşa cum ne dă mărturie întregul Nou Testament şi întreaga istorie a Bisericii lui
Hristos şi a sfinţilor Săi.
• Aşa numita dovadă logică în ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu este de ordin
cosmologic, teologic, psihologic, istoric, de ordinul dovezilor etice şi al multor altora care,
odată cu trecerea timpului, au fost formulate în raţionalismul filosofic. Ele nu pot avea, în
Dogmatica Bisericii Ortodoxe, valoarea unei dovezi reale, fiindcă ele se bazează pe minţile şi
simţurile unei umanităţi păcătoase, limitate şi relative. Pentru Biserică, adevărul despre
Dumnezeu este acela pe care El ni l-a relevat şi este prin urmare dovada adevărată, de
netăgăduit. Ca realitate dată şi dumnezeiască, acest adevăr nu depinde de dovezile şi
argumentele funcţiilor raţionale ale minţii. Mărturia logică Îl exprimă pe Dumnezeu cu mult
mai mult decât Îl ascunde.
III. Din prologul cărţii părintelui Iustin:
Filosofia ortodoxă a adevărului. Dogmatica Bisericii Ortodoxe,
vol. I, Belgrad, 1932, pp. 9, 11.
Filosofia Sfântului Duh este înţelepciune şi cunoaştere, înţelepciune prin har şi
cunoaştere prin harul naturii fiinţei; iar această înţelepciune posedă cunoaşterea
dumnezeiescului şi a umanului, a celor văzute şi nevăzute.
Filosofia Sfântului Duh este în acelaşi timp forţa creatoare a divinului şi a umanului, a
celor văzute şi nevăzute. Filosofia Sfântului Duh este în acelaşi timp forţa creatoare care, prin
„a deveni asemănătoare cu Dumnezeu” pe calea desăvârşirii ascetico-harismatice, înmulţeşte
în om înţelepciunea divină despre Dumnezeu, lume şi om. Tocmai acest caracter al filosofiei
ortodoxe este scos în evidenţă de către Sfântul Ioan Damaschin atunci când spune: „Filosofia
înseamnă a te asemui cu Dumnezeu” şi, deci, este „arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”. Ca izvor al
vieţii, filosofia Sfântului Duh este singura artă care are posibilităţi variate de a plăsmui o
personalitate asemănătoare lui Hristos şi lui Dumnezeu şi este singura ştiinţă care-l poate
învăţa pe omul cel muritor şi egoist cum să biruie moartea şi să dobândească nemurirea. Prin
urmare, filosofia ortodoxă este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor. Taina Adevărului nu se află în
lucruri, idei şi simboluri, ci într-o persoană, iar această persoană este persoana teandrică,
Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea Domnul a spus: „Eu sunt Adevărul”, un Adevăr
atotdesăvârşit, pururea nemicşorat şi neschimbat, întotdeauna unul şi acelaşi în plinătatea sa
desăvârşită, întotdeauna unul şi acelaşi „ieri, azi şi în veci” (Evrei 13, 8).
Părintele Iustin Popovici
92
IV. Din prologul cărţii părintelui Iustin:
Vieţile Sfinţilor Sava şi Simeon, München, 1962, p. 16.
Doar mintea care a fost curăţită de patimi şi de întunericul păcatului şi a fost sfinţită
prin harul Sfântului Duh se află în situaţia de a simţi şi de a iubi ceea ce este sfânt şi a trăi din
aceasta şi pentru aceasta. Numai cei curaţi îi pot cunoaşte pe cei curaţi. „Fericiţi cei curaţi cu
inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Mai întâi, ei îl vor vedea pe chipul sfinţilor Săi,
fiindcă Dumnezeu „Se odihneşte întru sfinţii Săi”. Acolo ei vor vedea şi tot darul
dumnezeiesc care este dăruit oricărei creaturi a lui Dumnezeu.
V. Din cartea părintelui Iustin:
Dostoievski, Belgrad, 1940.
• Conştiinţa umană este un dar al lui Dumnezeu. Ea este atât de tainică şi enigmatică în
realitatea şi nemijlocirea ei încât numai Dumnezeu i-o putea dărui omului. În structura sa cea
mai intimă, conştiinţa umană este conştiinţa de Dumnezeu, fiindcă în esenţă conştiinţa i-a fost
dăruită omului ca un dar dumnezeiesc. Omul n-ar fi putut avea o conştiinţă de sine dacă
aceasta nu i-ar fi fost dăruită de Dumnezeu1.
• Adevărata şi reala cunoaştere de Dumnezeu şi de sine este dobândită de către om
doar pe calea adevăratei iubiri. Iubindu-L pe Dumnezeu, omul ştie că sufletul său este
asemănător lui Hristos şi nemuritor. Experierea iubirii ca metodă de a dobândi cunoaşterea de
Dumnezeu se află într-una dintre Evanghelii, pe care Dumnezeu-omul a dăruit-o neamului
omenesc. Folosind această metodă, omul îl află repede pe Dumnezeu şi îşi descoperă şi
propriul său eu. Aflându-se pe calea urii, omul Îl pierde uşor pe Dumnezeu, precum şi
propriul său eu. După ce a fost introdusă şi folosită de către Dumnezeu-omul Hristos, această
metodă a devenit şi a rămas metoda precisă a gnoseologiei ortodoxe2.
• În Dumnezeu-omul Hristos, există ceva incomparabil mai mare decât Adevărul,
Bunătatea, Frumosul. El Însuşi este toate acestea într-un sens absolut şi, în acelaşi timp, ceva
mult mai măreţ decât acestea. Orice bine există pentru sufletul omenesc, Hristos îl atrage spre
Sine cu invincibilul Său magnet al iubirii. El îi dăruieşte sufletului omenesc ceea ce nici
măcar Adevărul absolut nu îi poate dărui, nici Bunătatea absolută şi nici Frumosul absolut nu
îi pot dărui vreodată prin ele însele3.
• Doar un singur drum conduce spre cunoaşterea Adevărului: dragostea. Dobândind
dragostea, care este Dumnezeu Însuşi, omul se uneşte într-adevăr cu Dumnezeu şi în acest
mod se apropie de cunoaşterea reală a Adevărului Veşnic. Dragostea îl umple pe om cu
Dumnezeu. În măsura în care omul se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu, omul ajunge să-L
cunoască pe Dumnezeu. Plin de Dumnezeu, omul este luminat, sfinţit, îndumnezeit, şi în acest
fel ajunge la adevărata cunoaştere de Dumnezeu prin acceptarea şi practicarea celei dintâi şi
mari porunci (II Petru 1, 4). Dumnezeiasca energie a dragostei îl îndreaptă pe om pe calea
îndumnezeirii: ea îi îndumnezeieşte inima, sufletul, voinţa şi tot ceea ce este omenesc; el
trăieşte prin Dumnezeu, simte prin Dumnezeu, gândeşte prin Dumnezeu, nădăjduind prin
Dumnezeu. Pe lângă aceasta, taina lui Dumnezeu Îl revelează pe Sfântul Duh omului fiindcă
„cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 11).
Sfântul Duh este „duhul dragostei” şi „duhul înţelepciunii şi al prevederii”, adică Duhul
1 p. 13
2 p. 17
3 p. 18
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
93
cunoaşterii4.
• Dumnezeu-omul a făcut ca dragostea să fie esenţa şi metoda cunoaşterii lui
Dumnezeu şi a cunoaşterii omului. Aceasta este principala forţă creatoare din care este format
Noul Testament. Taina minunatei Persoane a lui Hristos se află înlăuntrul iubirii. Taina
gnoseologiei evanghelice se află în Iubire. Iubirea divino-umană este calea cea nouă către
cunoaştere. Porunca sa imperativă este: iubeşte pentru a cunoaşte. Adevărata cunoaştere a
oricărui lucru depinde de Iubire, se naşte înlăuntrul Iubirii, creşte prin Iubire şi ajunge la
desăvârşire prin Iubire. Iubesc, deci ştiu, cunosc. Cunoaşterea este consecinţa Iubirii. Întreaga
filosofie a cunoaşterii este cuprinsă în întreaga filosofie a Iubirii. Numai dacă omul iubeşte cu
o Dragoste hristică, devine el cu adevărat filosof şi numai arunci cunoaşte el cu adevărat taina
vieţii şi a lumii. Prin Dragoste, Dumnezeu e Dumnezeu, aşa cum, prin Dragoste, omul este
om5.
• Creştinul condus de Hristos către tainele lumii lui Dumnezeu, vede Logosul şi
raţiunile universului, precum şi orice creatură ca venind din mintea Creatorului. Când este
oglindită în oglinda sufletului unei astfel de personalităţi, creaţia bolnavă şi coruptă se înalţă
spre o frumuseţe şi o desăvârşire responsabilă. Înlăuntrul sufletului hristofor este revelată
taina ultimă a creaţiei, fiindcă este alături de creaţie şi o iubeşte. Cel iubit îşi revelează
întotdeauna taina sa celui de care este iubit. Personalitatea hristoforă observă creaţia şi natura
nu ca un prădător sălbatic care trebuie cu cruzime să-şi dobândească prada, ci o priveşte ca pe
o creatură vulnerabilă faţă de care trebuie să-şi arate mila, compasiunea şi dragostea. Pentru o
personalitate hristică, creaţia nu este doar o simplă materie fără suflet faţă de care noi trebuie
să ne purtăm cu cruzime şi îndrăzneală, exploatând-o, ci este o taină de nepreţuit a lui
Dumnezeu faţă de care trebuie să dovedim milă şi compasiune prin rugăciune şi dragoste.
„Iubeşte orice creatură a lui Dumnezeu”, spune Dostoievski, „precum şi toate creaturile
laolaltă şi orice firimitură. Iubeşte animalele, iubeşte plantele, iubeşte orice creatură. Dacă
iubeşti orice creatură, vei începe să înţelegi orice lucru cândva, şi atunci fără efort vei începe
să înţelegi din ce în ce mai mult în fiecare zi” (Dostoievski, Fraţii Karamazov6).
VI. Din cartea: Abisul filosofic:
• În întreaga lume, nu este nimic altceva mai înspăimântător decât omul. Filosofia
omului este insuportabilă, de neconceput, chiar pentru minţile îngerilor, şi ea provoacă
întristare în inimile heruvimilor. Nesfârşirea omului este dureroasă. Cine oare să nu se fi
întristat gustând din această cunoaştere amară? Să fim sinceri până la capăt: dacă minunatul
Domn şi Mântuitor Iisus Hristos nu ar fi înviat şi cu lumina învierii Sale nu ar fi luminat şi nu
ar fi dat sens nemărginirii omului, atunci omul ar fi ajuns o fiinţă de neînţeles, fără sens.
Doar Preadulcele Domn Iisus Hristos, cu dumnezeiasca Sa dragoste, îndulceşte taina
amară a fiinţei umane, umplând-o cu eul Său, cu viaţa Sa şi cu nesfârşirea Sa. Unde se află
centrul fiinţei umane? În Domnul nostru Iisus Hristos Cel înviat şi înălţat la ceruri care „stă
de-a dreapta lui Dumnezeu” (Col. 3, 1). Odată cu Hristos Dumnezeu-omul, veşnicia a devenit
un atribut comun al vieţii omeneşti. Care gând, dorinţă şi sentiment omenesc este acum
nemuritor? Numai gândul întru Hristos, dorinţa şi simţământul întru Hristos sunt nemuritoare.
Omul este creştin doar dacă el gândeşte prin Hristos, crede, simte şi doreşte prin Hristos (cf.
Fil. 2, 5).
• Omul este singura fiinţă din întreaga lume care se întinde de la rai la iad. Gama
4 p. 213
5 p. 222
6 p. 256
Părintele Iustin Popovici
94
gândirii umane, a meditaţiilor omeneşti, a simţurilor şi sentimentelor omeneşti vibrează pe o
întindere mult mai mare decât cea a îngerilor şi a satanei. Ea este mai mare decât a îngerilor
fiindcă omul poate coborî până la satana, dar, în acelaşi timp, este mai mare decât a diavolului
fiindcă omul poate fi înălţat până la Dumnezeu. Omul este, deci, o fiinţă veşnică, fie că vrea
sau nu.
Când începe nemurirea omului? Ea începe din clipa conceperii sale în pântecele
mamei. Şi când începe raiul sau iadul omului? Ea începe din libera unire a omului cu binele
dumnezeiesc sau cu răul diabolic, adică, unirea omului cu Dumnezeu sau cu satana. Ce este,
deci, raiul? După cuvântul Sfinţilor Părinţi, raiul este simţirea lui Dumnezeu. Dacă Îl simţi pe
Dumnezeu înlăuntrul tău, atunci ai ajuns deja în rai.
Un sfânt al vremurilor noastre, Sfântul Ioan de Kronstadt, spune: „Când Dumnezeu
este prezent în toate gândurile omului, în toate dorinţele sale şi în toate intenţiile sale, prin
vorbele, cuvintele şi faptele sale, împărăţia lui Dumnezeu a pogorât asupra sa. Atunci omul Îl
vede pe Dumnezeu pretutindeni: în Sfânta Sa gândire, în Sfânta Sa acţiune, în Sfânta Sa
materie”.
• Inima celor nevăzute este pururea prezentă în inima celor văzute. Ea se află
înlăuntrul nucleului acestora. Să fim cinstiţi şi curaţi şi vom vedea că cele trei lumi –
universul, pământul şi omul – se constituie ele însele drept forţe sau energii nevăzute aflate
înlăuntrul materiei.
Orice creatură din această lume formează un cadru creat în care Dumnezeu Şi-a
întipărit gândirea, iar toate creaţiile Sale laolaltă creează mozaicul splendid al „cuvintelor”
necreate ale lui Dumnezeu. Mergând de la o creaţie la alta, noi mergem de la o imagine a lui
Dumnezeu la alta fiindcă Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul Său”. Orice cunoaştere a
noastră îi spune lumii şi omului foarte limpede: această lume văzută există şi se bazează pe
lumea cea nevăzută care nu are nici limite şi nici sfârşit.
• Idealul suprem, de maximă importanţă, în cadrul Bisericii Dumnezeu-omului
Hristos, după învăţăturile ortodoxe este acela de a afla persoana lui Dumnezeu înlăuntrul
omului.
Atunci când ai descoperit-O în om, I-ai descoperit şi valoarea Sa eternă, unicitatea Sa,
nemurirea Sa şi veşnicia Sa. Adesea însă, chipul dumnezeiesc din om este acoperit cu mizeria
plăcerii, cu ghimpii patimilor, cu buruienile păcatului şi cu înfăţişarea exterioară a răutăţii.
Dar tu eşti creştin ortodox şi trebuie să înlături toate acestea de pe chipul cel
dumnezeiesc pentru a scoate la iveală din nou persoana umană în toată frumuseţea sa
dumnezeiască.
Atunci când te comporţi în acest mod, îl iubeşti pe om în ciuda păcatelor sale. Nu vei
identifica niciodată păcatul cu păcătosul şi răul cu criminalul. Vei despărţi întotdeauna păcatul
de păcătos, vei osândi păcatul şi vei avea milă, compătimire şi înţelegere faţă de păcătos, aşa
cum a avut Domnul faţă de femeia cea păcătoasă prinsă în faptul adulterului, după cum ne
relatează Evanghelia de la Ioan (8, 3-11). Prea milostivul Domn osândeşte păcatul, dar El nu o
osândeşte pe femeia cea păcătoasă. Este ca şi cum ai spune „Eu nu-ţi osândesc sufletul cel
după asemănarea lui Dumnezeu şi după chipul lui Dumnezeu. Tu nu eşti totuna cu păcatul,
fiindcă tu ai înlăuntrul tău puteri dumnezeieşti care te pot libera de acest păcat”. „Mergi. Deacum
să nu mai păcătuieşti” (Ioan 8, 11).
• Statornicia şi simţul nemuririi în simţire şi în cunoaşterea raţiunii dumnezeieşti a
lumii i-a caracterizat pe îngeri şi pe sfinţi. Absenţa totală a acestui simţ îi caracterizează pe
demoni şi pe oamenii împietriţi de rău. Şovăiala în ceea ce priveşte acest simţ şi această
cunoaştere îl caracterizează pe omul cu puţină credinţă. Raiul constă din fermul şi nemuritorul
simţ şi cunoaştere a raţiunii dumnezeieşti a lumii care a fost creată de Dumnezeu Logosul.
Diavolul este diavol tocmai fiindcă el neagă veşnic şi total raţiunea şi raţionalitatea din lume.
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
95
Pentru el totul este nebunie şi absurditate şi din această pricină el trebuie să elimine şi să
distrugă valorile eterne ale acestei lumi.
• Omul se află pe drumul dintre rai şi iad, dintre Dumnezeu şi satana. Fiecare gând şi
meditaţie a omului, fiecare simţământ al său aduce sufletul cu o treaptă mai aproape de rai sau
cu o treaptă mai aproape de iad. Dacă este după Dumnezeu, gândirea şi meditaţia îl leagă pe
om de Dumnezeu, Logosul, Cel de neînţeles şi de nebiruit, iar acest lucru înseamnă deja raiul
pentru om.
Dacă, însă, gândirea este împotriva Logosului divin sau Acesta lipseşte din ea, omul
este în mod inevitabil legat de iraţional, de prostesc şi de diavol, iar acest lucru înseamnă deja
iadul. Tot ceea ce este valabil şi are forţă pentru gândire este valabil şi are forţă şi pentru
simţire.
Totul, deci, începe aici, pe pământ: şi raiul şi iadul pentru om. Viaţa omului pe această
planetă este o imensă dramă. Aici, lumea temporală şi cea veşnică mereu se ciocnesc, ca şi
cele muritoare şi cele nemuritoare, binele şi răul, lucrurile diavolului şi cele ale Domnului.
• Gândirea umană este un blestem atunci când ea nu vrea să se transforme în rugăciune
şi nu doreşte să se desăvârşească prin rugăciune. Este de neconceput ca gândirea să existe
dinaintea tainei lumilor fără ca ea să se transforme într-o stare şi o dispoziţie plină de
rugăciune.
Nimic nu este mai minunat decât gândirea care, dinaintea privirii lumii divine, este
cufundată în rugăciuni.
VI. Din părintele Iustin: Omul şi Dumnezeu-omul.
Studii despre teologia ortodoxă, Atena, 1974.
• Comuniunea noastră cu Mântuitorul Hristos înseamnă mântuire; comuniunea cu El
ca sfinţitor înseamnă sfinţire; comuniunea cu El, ca Dumnezeu, înseamnă îndumnezeire;
comuniunea cu El, cel nemuritor, înseamnă nemurire; comuniunea cu El, Cel înviat, înseamnă
Înviere; comuniunea cu El, Cel înălţat, înseamnă înălţare şi locul cel de-a dreapta lui
Dumnezeu Tatăl (cf. I Cor. 1, 9).
• „Vă îndemn fraţilor... ca toţi să vorbiţi la fel” (I Cor. 1, 10). Creştinii pot vorbi toţi la
fel atunci când au aceleaşi simţăminte, aceleaşi gânduri, acelaşi fel de viaţă. Ei dobândesc
acest lucru atunci când îşi unesc sufletul cu sufletul sobornicesc al Bisericii, inima lor cu
inima sobornicească a Bisericii, mintea lor cu mintea sobornicească a Bisericii şi gândirea lor
cu gândirea sobornicească a Bisericii (cf. Fapte Ap. 4, 32). Atunci ei gândesc, simt şi
„vorbesc” prin sufletul sobornicesc al Bisericii, prin inima şi gândirea ei sobornicească.
• „Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem” (I Cor. 3, 9). Idealul omului
adevărat şi desăvârşit a fost realizat în persoana Dumnezeu-omului Hristos prin împreună
lucrarea divino-umană. Această conlucrare divino-umană, având loc prin intermediul trupului
divino-uman al Bisericii devine o zestre comună a omului şi un mod comun de viaţă, gândire,
acţiune şi de existenţă al lor. În Biserică, oamenii sunt uniţi cu Dumnezeu-omul Hristos, adică
sunt născuţi cu El şi de către El, sunt transformaţi cu El şi de către El, sunt răstigniţi cu El şi
de către El, sunt înviaţi cu El şi de către El, participă la înălţarea Sa şi cu El, vieţuiesc veşnic
în El şi cu El, simt împreună cu El şi prin El, acţionează cu El şi prin El. În această
sobornicească divino-umanizare a omului se află chiar mântuirea şi sfinţirea sa. Neamul
omenesc a fost creat în acest scop şi viaţa paradisiacă a strămoşilor noştri a fost creată în
această fericită conlucrare cu Dumnezeu.
Căderea a apărut atunci când noi am respins această sinergie şi am început să vieţuim
Părintele Iustin Popovici
96
în păcat şi în conlucrare cu diavolul. Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut om pentru a reface viaţa
raiului şi ordinea vieţii de acolo, adică conlucrarea cu Dumnezeu.
• Domnul Iisus Hristos este temelia dumnezeiască solidă şi adâncă pentru construcţia
Bisericii lui Dumnezeu. El şi numai El, Dumnezeu-omul Hristos este în chip simultan temelia
Bisericii personale, familiale, locale şi ecumenice (cf. I Cor. 3, 10-11).
• Dragostea de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel este dragostea lui Hristos; este
dragostea pe care Domnul a numit-o „noua dragoste”, iar porunca privitoare la ea este „noua
poruncă”.
Această dragoste diferă de orice altă dragoste a omenirii. Toată noutatea acestei iubiri
se bazează pe faptul că ea ne obligă să iubim precum iubeşte Hristos: „Poruncă nouă dau
vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe
altul” (Ioan 13, 34). „Noua” iubire divino-umană face ca Noul Testament să fie pururea nou.
Personificarea unei astfel de iubiri Îl reprezintă pe Însuşi Dumnezeu-omul Hristos. Prin El
Însuşi, Hristos a dat mărturie şi ne-a asigurat de mesajul fundamental al Noului Testament:
„Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16). Dar Hristos nu este numai dragoste dumnezeiască; El
este şi „Dumnezeul iubirii” (II Cor. 13, 11). Din această pricină, adevărata dragoste
dumnezeiască, eternă, este numai aceea care vine de la El, Dumnezeu-omul Hristos (I Cor. 13,
1ff.).
• Fără îndoială, noi suntem mântuiţi numai ca membri organici, vii, ai trupului teandric
al Mântuitorului, adică ai Bisericii sfinte, apostolice, soborniceşti, fiindcă Biserica nu este
altceva decât întreaga viaţă teandrică a lui Hristos, revărsată de-a lungul secolelor şi în vecii
vecilor (II Cor. 13, 4-5).
Nu există nici o evanghelie adevărată pentru om fără şi în afara Dumnezeu-omului
Hristos. Întreaga bunavestire, întreaga Evanghelie se leagă doar de Dumnezeu-omul Hristos...
Ce este Evanghelia? Evanghelia este tot ceea ce este Hristos Care, coborând din Cer pe
pământ, a adus cu El ca Dumnezeu tot ceea ce a făcut El pentru noi ca Dumnezeu-om, precum
şi tot ceea ce ne-a dăruit El ca Mântuitor în cadrul trupului Său divino-uman, adică în
Biserică. Aceste lucruri alcătuiesc Evanghelia. Cu alte cuvinte, Evanghelia este Dumnezeu în
totalitatea Sa, este tot adevărul lui Dumnezeu, toată dreptatea lui Dumnezeu, toată dragostea
lui Dumnezeu, toată viaţa lui Dumnezeu, toate desăvârşirile lui Dumnezeu care ne-au fost
descoperite şi dăruite nouă de către Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos. Dumnezeuomul
Hristos, în întreaga plinătate a ipostasului Său divino-uman este singura Evanghelie
adevărată, exactă, vestea cea bună, adevărată, unică pentru neamul omenesc (Gal. 1, 7).
• Organismul Bisericii este cel mai complex organism despre care are cunoştinţă
spiritul omenesc. De ce? Fiindcă el este unicul organism divino-uman în care toate tainele lui
Dumnezeu şi ale omului, toate forţele umane şi divine formează un trup. Numai atotînţeleptul,
atotputernicul Dumnezeu-om, Domnul nostru Iisus Hristos a putut să unească şi să îmbine
toate aceste lucruri într-un trup, trupul Său, Biserica, al cărei veşnic cap este El Însuşi.
El dirijează întreaga viaţă în acest minunat şi făcător de minuni trup, minunatul şi
făcătorul de minuni Dumnezeu şi om. Fiecare membru al ei trăieşte pentru întregul trup, dar şi
întregul trup trăieşte înlăuntrul fiecărui membru al său. Toţi trăiesc în fiecare şi pentru fiecare.
Dar, de asemenea, fiecare trăieşte în toţi şi pentru toţi. Fiecare membru creşte o dată cu
creşterea de obşte a trupului, dar şi întregul trup creşte o dată cu creşterea fiecărui membru.
Toate aceste membre numeroase ale trupului, toate aceste organe, organele simţurilor,
celulele, se unesc într-un singur trup divino-uman, pururea viu, în Însuşi Dumnezeu-omul
Hristos, adaptând energiile fiecărui membru la viaţa sobornicească a trupului...
Lucrarea evanghelică a fiecărui membru al Bisericii, chiar dacă este cu totul specială şi
personală, este întotdeauna şi din orice perspectivă sobornicească şi generală. Sarcina fiecărui
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
97
membru al Bisericii este totdeauna personală şi totuşi colectivă, este personală şi totuşi
sobornicească. Chiar dacă se pare că un membru al Bisericii acţionează doar pentru sine (de
exemplu, asceza unui pustnic), în realitate el acţionează pentru totalitatea Bisericii. Astfel se
prezintă organizarea organismului divino-uman al Bisericii, pe care Iisus Însuşi îl dirijează şi
îl conduce (Efeseni 4, 16).
• Toate universurile, toate lumile existente şi toate fiinţele, opriţi-vă doar o clipă! Jos
cu toate inimile, cu toate minţile, cu toate vieţile, cu toate neamurile, cu toate veşniciile,
fiindcă toate acestea fără de Hristos sunt iad pentru mine, un iad lângă celălalt iad; toate
acestea sunt nenumărate şi nesfârşite iaduri. Viaţa fără Hristos, moartea fără Hristos, adevărul
fără Hristos, soarele fără Hristos şi universurile fără de El sunt toate nebunii, nimicnicii
îngrozitoare, mucenicie insuportabilă, chinurile lui Sisif, iad! Nu vreau nici viaţă şi nici
moarte fără Tine, o, Prea Dulcele meu Domn! Nu vreau nici adevăr, dreptate, rai, nici
veşnicie. Nu, nu! Te doresc numai pe Tine, numai Tu eşti totul. Tu eşti în toate şi deasupra
tuturor!... Adevărul, dacă nu este Hristos, nu-mi este de folos, este doar un iad.
Dreptatea, dragostea, binele şi fericirea sunt toate laolaltă un iad fără Hristos; chiar
Dumnezeu Însuşi este un iad dacă nu este Hristos. Nu vreau nici adevăr fără Hristos, nici
dreptate fără Hristos, nici dragoste fără Hristos, nici Dumnezeu fără Hristos. Nu vreau nimic
din toate fără Hristos, nici dragoste fără Hristos, nici Dumnezeu fără Hristos. Nu vreau nimic
din toate acestea, în nici un chip anume! Sunt gata să primesc orice fel de moarte, puteţi să mă
ucideţi în orice chip doriţi, fiindcă fără de Hristos nu doresc nimic; nimic, nimic, nimic (Filip.
1, 21; 3, 8).
• Domnul nostru Iisus Hristos S-a făcut om, aşa încât „să putem umbla întru El2, să
vieţuim în El şi nu să-L privim de departe, să-L admirăm şi să filosofăm la adresa Lui...
„Umblaţi întru El” este porunca poruncilor de a vieţui în El şi cu El, fără să-L adaptăm
pe El la felul nostru de a fi, ci adaptându-ne pe noi la El, nu schimbându-L şi prefăcându-L pe
El după noi înşine, ci schimbându-ne pe noi după El: nu modelându-L pe El după chipul
nostru, ci modelându-ne pe noi după chipul Său. Numai bezmeticii trufaşi, proşti şi de suflet
pierzători Îl falsifică şi-L deformează pe Dumnezeu-omul Hristos după dorinţele şi modul lor
de a-L percepe, din care cauză sunt atât de mulţi „falşi Hristoşi” în lume şi atât de mulţi falşi
creştini. Adevăratul Dumnezeu-om Hristos, în toată plinătatea realităţii sale evanghelice
divino-umane este cu totul prezent în trupul său divino-uman, Biserica, la fel ca pe vremea
Apostolilor şi azi şi în vecii vecilor.
Viaţa Sa divino-umană se îngemănează cu trupul divino-uman al Bisericii în veacul
veacului. Trăind în Biserică, noi vieţuim „într-Însul”, întocmai cum ne porunceşte Apostolul
în care Hristos vieţuieşte. Iar acest fapt este experiat într-o măsură desăvârşită şi totală de
către sfinţi, fapt care explică sfinţirea lor minunată. Trăind cu trup şi suflet întru Hristos,
sfinţii sunt sfinţiţi de către El, devin asemenea Lui, îndumnezeiţi, atotputernici, în acelaşi chip
în perioada post-apostolică, ca şi în vremurile apostolice. Şi în acelaşi fel acum, şi ieri, şi
mâine, şi pururea, „până la sfârşitul veacurilor”, ei păstrează chipul divino-uman al lui Hristos
(Col. 2, 6).
• Tot Vechiul Testament a fost, ca s-o spunem aşa, o umbră a Dumnezeu-Cuvântului.
Aşa precum o umbră enormă precede trupul, în acelaşi fel întreaga lume umbla înaintea
venirii Lui. Întreaga religie a Vechiului Testament este umbra unei religii în spatele căreia
vine trupul: Dumnezeu – Cuvântul întrupat, trupul Său divino-uman, Biserica. Iar realitatea
este aceasta: întreaga lume văzută nu este decât o umbră, care arată dinainte şi vesteşte trupul
care vine dinapoia sa, întruparea Dumnezeu-Cuvântului. Prin întruparea Sa şi Biserica, trupul
Său, descoperă adevărata realitate a lumilor create, conţinutul lor, sensul şi scopul lor. În
trupul divino-uman al Bisericii, nu numai cele văzute, dar şi cele nevăzute îşi primesc
„trupul” lor, realitatea lor permanentă şi adevărată (Col. 2, 17).
Părintele Iustin Popovici
98
• Biserica este trupul de viaţă dătător al Dumnezeu-omului Hristos, şi prin El şi în El
trupul Sfintei Treimi. Sfânta Treime lucrează mântuirea lumii în Biserică prin faptele harului
Său care curăţă pe fiecare membru al Bisericii de păcat, de moarte şi de diavolul şi îl umplu
cu viaţa cea veşnică, cu adevărul veşnic, dreptatea veşnică şi dragostea cea veşnică. Adevărata
Biserică este „în Dumnezeu, Tatăl nostru şi Domnul Iisus Hristos”. Astfel, orice membru al
Bisericii este membru adevărat atunci când el se află „în Dumnezeu, Tatăl nostru şi Domnul
nostru Iisus Hristos”, atunci când acesta trăieşte în El şi este mântuit prin harul Lor şi prin
luptă (II Tesalonicieni 1, 7).
• Ce sunt „tradiţiile” noastre? Ele reprezintă tot ceea ce Dumnezeu-omul Hristos Însuşi
şi prin Sfântul Duh ne-a poruncit să păzim, vieţuind prin ele; tot ceea ce El ne-a lăsat în
Biserica Sa, în care El sălăşluieşte permanent cu Sfântul Său Duh (cf. Mt. 28, 19-29).
„Tradiţiile” noastre sunt întreaga noastră viaţă trăită în harul Domnului nostru Iisus
Hristos şi întru Sfântul Duh, viaţa noastră, a creştinilor, care a început în Biserica lui Hristos,
prin sfinţii Apostoli, după Pogorârea Sfântului Duh. Toată această viaţă a noastră nu este de la
noi, ci de la Domnul Iisus, prin harul Sfântului Duh sau, mai exact, întreaga noastră viaţă este
de la Tatăl, prin Fiul şi în Sfântul Duh... Astfel, „tradiţiile” noastre sunt viaţa cea nouă a
harului în Sfântul Duh, care este sufletul Bisericii, viaţa în Adevărul cel veşnic al lui
Dumnezeu, în Dreptatea veşnică a lui Dumnezeu, în Dragostea veşnică a lui Dumnezeu, în
viaţa veşnică a lui Dumnezeu. Aici, omul nu creează nimic, nici nu poate crea el Adevărul
veşnic, Dreptatea veşnică, Dragostea veşnică, Viaţa veşnică, ci toate acestea trebuie primite
de el, trebuie impropriate de către om. În Hristos şi în Biserica Sa, toate acesta sunt dăruite
omului prin harul Sfântului Duh. Omul este obligat să accepte aceste „tradiţii” şi să vieţuiască
după ele... Tot ceea ce a fost dăruit Apostolilor de către Mântuitorul Hristos şi Sfântul Duh
constituie exact „tradiţia”, Sfânta Tradiţie, adică întreaga învăţătură în viaţa omului. Toate
acestea ne-au fost dăruite „fie prin cuvânt, fie prin epistole”. Tradiţia la un loc reprezintă
dumnezeiasca Revelaţie, adică Evanghelia lui Hristos, Evanghelia mântuirii, dăruită de
Dumnezeu în Biserică spre mântuirea neamului omenesc „de acum şi până în vecii de veci”.
Întreaga Evanghelie a fost dăruită Bisericii de către Domnul Iisus Hristos şi Sfântul Duh, şi
tocmai de aceea Evanghelia este „tradiţia” lui Dumnezeu în toată lărgimea ei.
Evanghelia scrisă se completează cu Evanghelia nescrisă a Bisericii şi, prin aceasta, ea
este interpretată cu ajutorul energiilor harului Sfântului Duh care sălăşluiesc în Biserică. În
realitate, toate acestea constituie în cadrul Bisericii o totalitate, un trup duhovnicesc viu, adică
tradiţia scrisă şi nescrisă. De aceea, aşa cum spune Sfântul Ioan Hrisostom: „Tradiţia
înseamnă a nu mai căuta nimic altceva” (PG 62, 488), fiindcă în ea este cuprins tot ceea ce
este necesar pentru mântuirea oamenilor şi pentru viaţa lor veşnică, acum şi în veacul ce va să
fie...
Într-un cuvânt, tradiţia divino-umană înseamnă descoperirea, mărturisirea de-a lungul
secolelor şi a generaţiilor, a Domnului nostru Iisus Hristos Însuşi, cu toate dumnezeieştile
Sale adevăruri şi porunci, cu tainele şi virtuţile Sale, ca Dumnezeu viu şi Mântuitor în
Biserică. Şi aceasta este exact Biserica vie a lui Hristos ca trup al Său divino-uman şi Sfânta
Tradiţie împărtăşită de-a lungul veacurilor, veşnicul viu Dumnezeu-om Hristos şi tot ceea ce
are El în Sine, împreună cu tot ceea ce El aduce cu Sine (II Tesal. 2, 15).
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
99
Apolis, glasul 1
Să-l cinstim cu bucurie pe de Dumnezeu luminatul teolog, înţeleptul sârb Iustin, care
cu sabia Sfântului Duh a lovit greşeala necredincioşilor şi rătăcirea latinilor, fiind un trăitor al
Dumnezeu-omului şi un iubitor al cucerniciei, strigând cu toţii: Slavă lui Hristos Care te-a
preaslăvit, slavă Celui Ce te-a încununat, slavă Celui Care te-a făcut stâlp de lumină pentru
cei ce se află în întuneric.
Condac 1, glas 1
Te lăudăm toţi credincioşii, pe tine, izvor nesecat, purtător al dogmelor ortodoxe şi om
îngeresc plin de dumnezeiască râvnă, pe tine, îndumnezeitule Iustin, lauda sârbilor, care prin
prea puternicele tale învăţături şi scrieri ai întărit credinţa tuturor în Domnul!
Icos
Bucură-te, o, dumnezeiescule Iustin, luceafăr nou al tuturor ortodocşilor, care în
vremea noastră ai luminat întreaga lume cu razele dumnezeieştilor tale cuvinte şi ai luptat
împotriva ereziilor!
Părintele Iustin Popovici
100
Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos
101
CUPRINS
În loc de prefaţă ..................................................................... 3
Introducere la ediţia în limba română..................................... 7
Misiunea lăuntrică a bisericii noastre..................................... 12
Introducere la „Vieţile Sfinţilor“............................................ 17
Educaţia teandrică şi umanistă................................................ 25
Valoarea supremă şi ultimul criteriu în ortodoxie .................. 31
Cugetări despre infailibilitatea europeanului .......................... 44
Teoria cunoaşterii la Sfântul Isaac Sirul ................................. 52
Ecumenismul umanist ............................................................. 77
Din scrierile părintelui Iustin ................................................... 89