martedì 9 ottobre 2018

SMERENIE ŞI ALTE ÎNVĂŢĂTURI FOLOSITOARE DE SUFLET

Despre păcate

CUVÎNTUL AVVEI DOROTEI - DESPRE SMERENIE ŞI ALTE ÎNVĂŢĂTURI FOLOSITOARE DE SUFLET

Cuvîntul 1

Pentru supunere (ascultare)

[...] Am lăsat lumea, să lăsăm şi poftele ei; pentru că acestea, precum am zis, prin nebăgare de seamă, iarăşi ne împreună şi ne leagă de lume. De voim să scăpăm desăvîrşit, să ne învăţăm a ne tăia voia şi aşa, puţin cîte puţin, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporim şi ajungem la nepătimire, că nimic alta nu foloseşte pe om atît de mult ca tăierea voii. În adevăr, mai mult sporeşte cineva prin aceasta decît prin toate faptele cele bune. Că în ce chip cineva mergînd pe cale se odihneşte la un loc de popas şi întărindu-se merge multă cale, aşa şi cel ce umblă pe calea tăierii voii îşi cîştigă prin aceasta nepătimire şi poate în puţină vreme a tăia şi zece voinţe. În ce chip, ascultă: mergînd pe drum, vede ceva, iar cugetul îi spune: „Uită-te acolo!” El îi răspunde: „Nu vreau, îşi taie voia şi nu se uită”. Sau găseşte oameni vorbind şi cugetul îi zice: „Spune şi tu cutare cuvînt”, şi el îşi taie voia şi nu zice. Îi zice gîndul să meargă la bucătar să vadă ce bucate găteşte, el însă îşi taie voia şi nu merge; vede ceva şi cugetul îl îndeamnă a întreba cine l-a adus, totuşi îşi taie voia şi nu întreabă. Astfel, puţin cîte puţin, deprinzîndu-se, se obişnuieşte desăvîrşit a-şi tăia voia. Din cele mici se învaţă a tăia şi cele mari fără osteneală şi puţin cîte puţin se deprinde a nu avea nici o voie. Şi aşa, orice face se odihneşte: căci nevrînd vreodată să-şi facă voia, totdeauna se află în linişte. Pentru că cel ce nu are voia sa, orice face îl mulţumeşte, pe toate socotindu-le ca fiind după voia sa, ori aşa, precum am zis, se află întru nepătimire: că toată turburarea şi ispita, prigonirea şi bîntuiala nu ne vin din altă parte, fără numai că voim să se facă voia noastră. [...]

Cuvîntul 2

Pentru smerenie

Un bătrîn a zis „că mai mult decît orice avem trebuinţă de smerenie. La tot cuvîntul ce auzim să zicem: Iartă!” Căci smerenia strică toate meşteşugurile vrăjmaşului. Să cercăm şi noi şi să vedem ce putere are cuvîntul bătrînului. Pentru ce mai întîi de toate trebuie să avem smerenie şi nu înfrînare, mai ales că şi Apostolul zice: Cel ce se sîrguieşte spre toate, are înfrînare. Sau pentru ce să nu avem frică de Dumnezeu, căci zice Scriptura: începutul înţelepciunii este frica Domnului; şi în altă parte: Cu frică de Dumnezeu ne îndepărtăm de la răutate. Pentru ce n-a zis să avem în primul rînd milostenia sau credinţa, căci zice: cu milostenia şi cu credinţa se curăţesc toate păcatele. Iar Apostolul zice: Fără credinţă, nu poate cineva să placă lui Dumnezeu. Dacă pentru milostenie, credinţă, frica lui Dumnezeu şi înfrînare se spun cele de mai sus, pentru ce, lăsîndu-le pe acelea, a zis să avem smerenie înainte de orice? Bătrînul vrea să ne arate că nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinţa, nici postul, nici altă faptă bună nu se pot săvîrşi fără smerenie. De aceea zice să avem înainte de orice smerenie, adică gînd şi cuget smerit, să fim gata la tot cuvîntul ce auzim să zicem: „Iartă!” fiindcă prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrăjmaşului.
Vedeţi, fraţilor, cîtă putere are smerenia? Diavolul, însă este şi se numeşte împotrivitor. Este vrăjmaş pentru că nu iubeşte pe om şi binele; este împotrivnic pentru că se împotriveşte la toată fapta bună. Vrea cineva să se roage? El meşteşugeşte în tot chipul să-l oprească cu poftele cele rele, cu robirea minţii şi cu trîndăvia. Vrea să facă milostenie cineva? El îl opreşte prin îndărătnicire şi scumpete. Aşa se împotriveşte la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeşte nu numai vrăjmaş, ci şi împotrivitor. Prin smerenie însă, se strică toate împotrivirile lui, că mare lucru este smerenia! Toţi Sfinţii Părinţi prin smerenie s-au îndreptat şi cu osteneala ei au săvîrşit calea mîntuirii. Precum zice: „Vezi smerenia şi osteneala mea şi lasă toate păcatele mele.” Numai smerenia poate singură să povăţuiască spre Împărăţia Cerurilor; şi precum zicea Avva Ioan: „numai smerenia nu are zăticnire şi poticnire.”
Să ne smerim dar, şi noi puţin, şi ne vom mîntui. De nu putem să ne ostenim ca nişte neputincioşi ce sîntem, măcar să ne sîrguim a ne smeri. Şi cred milei lui Dumnezeu că pentru oricît de mică faptă ce o vom săvîrşi cu smerenie, ne vom folosi şi ne vom împărtăşi de sălăşluirea Sfinţilor celor ce s-au ostenit, desăvîrşit şi mult s-au ostenit pentru Dumnezeu. Dacă găsim pricină că din slăbiciune nu ne putem osteni pentru a ne smeri, ce pricină avem, fraţilor! Fericit este cel ce are smerenie. De aceea, un sfînt bătrîn a lăudat mai mult pe un frate smerit decît pe alţii, zicînd că smerenia nu se mînie, nici face pe cineva să se mînie. Smerenia este mare, că singură se împotriveşte trufiei şi păzeşte pe om de dînsa. Nimeni nu se mînie fără numai pentru avere, pentru bucate şi pentru altele, pe cînd smerenia nu se mînie, nici face pe cineva să se mînie. De aceea, precum am zis, mare este smerenia şi puternică a trage darurile lui Dumnezeu asupra omului. Iar dacă vine acest dar, acoperă pe om şi de celelalte două patimi care sînt foarte grozave: că ce este mai rău decît a te mînia şi a face şi pe altul să se mînie, precum a zis sfîntul acela. Căci nicidecum nu se cuvine călugărului a se mînia, nici a face pe altul să se mînie. Adevărul vă spun că cel ce este cîrtitor, de nu se va acoperi mai curînd de darul lui Dumnezeu, puţin cîte puţin îşi iese din minte şi se îndrăceşte, tulburîndu-se şi pre sine şi pre alţii. De aceea, zice că smerenia nu se mînie, nici face pe cineva să se mînie, ci mai vîrtos păzeşte pe suflet de toată patima şi ispita.
Sfîntul Antonie, cînd a văzut cursele diavolului întinse pe faţa pămîntului şi oftînd a întrebat pe Dumnezeu: „Doamne, oare cine va putea scăpa de acestea?”, a primit răspuns că numai smerenia; ba mai mult, nu numai că scapă, ci nici nu este prinsă de ele. Vezi putere, frate? Vezi darul acestei fapte? Cu adevărat nu este alt lucru mai tare decît smerenia, nimic nu o biruieşte. Orice întristare i s-ar întîmpla smeritului, îndată se defăimă şi se osîndeşte că vrednic este de această întristare: nu-i place niciodată să defaime pe altul; nu aruncă niciodată vină asupra altuia. Astfel petrecînd fără tulburare şi fără întristare cu toată odihna, niciodată nu se mînie, nici face pe altul să se mînie. Drept aceea bine a zis sfîntul că mai înainte de toate se cade a avea smerenie.
Însă sînt două feluri de smerenie, precum sînt şi două trufii. Prima mîndrie este aceea cînd cineva necinsteşte pe fratele său şi-i zice cuvinte urîte, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezîndu-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndată şi de nu se va nevoi să se îndrepte, puţin cîte puţin cade în cea de a doua mîndrie: mîndria împotriva lui Dumnezeu, socotind că tot lucrul bun ce a săvîrşit singur el l-a lucrat, cu mintea şi cu înţelepciunea lui şi nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Am văzut fraţilor, pe cineva odată întru această ticăloasă stare, căruia de-i zicea cineva din fraţi vreun cuvînt, îl scuipa şi-i zicea: „Cine eşti tu? Nu cunosc decît pe Zosima şi pe Macarie.” Apoi a început să-i defaime şi pe aceştia şi să zică: „Nu ştiu decît pe Vasile şi Grigorie”; iar peste puţină vreme şi pe aceştia a început a-i defăima zicînd: „Nu ştiu decît numai pe Petru şi pe Pavel.” Acestuia i-am zis: „Frate, curînd o să te văd că-i defaimi şi pe aceştia.” Şi credeţi-mă; peste puţină vreme a început să zică: „Şi cine este Petru şi Pavel? Nu sînt nici aceştia nimic, afară de Sfînta Treime”, iar mai pe urmă s-a mîndrit şi asupra lui Dumnezeu şi aşa s-a îndrăcit. De aceea, sîntem datori fraţilor, să ne nevoim din toată puterea noastră, să nu primim mîndria cea dintîi. Să ştiţi şi aceasta că este o mîndrie mirenească şi este o mîndrie călugărească. Mîndria mirenească înseamnă a te mîndri asupra fratelui tău că eşti mai bogat decît el, mai frumos, mai puternic, că porţi haine mai bune şi altele asemenea. Cînd vezi pe cineva fălindu-se cu acestea, sau că mănăstirea lor este mai mare şi mai bogată, că are fraţi mulţi, să ştii că toţi aceştia se află în mîndria cea lumească. Tot aşa şi cei ce se trufesc cu cele fireşti, că are glas frumos şi cîntă bine, că este blînd şi slujeşte cu credinţă şi fără vicleşug, cu toate că acestea par mai vrednice de laudă decît cele dintîi, tot ale mîndriei lumeşti sînt. Are mîndrie călugărească cel ce se trufeşte că priveghează, că posteşte, înşirînd şi alte fapte bune ce face. Şi de nu putem nicidecum să nu ne mîndrim, să ne mîndrim cu cele călugăreşti, iar nu cu cele lumeşti. Iată, v-am spus ce este mîndria cea dintîi şi ce este cea de a doua, care este mîndria lumească şi care cea călugărească. Deci să venim acum şi la cele două smerenii.
Smerenia cea dintîi este a socoti pe fratele tău mai cu minte şi la toate mai bun decît tine şi, fără a lungi cuvîntul, cînd cineva se socoate mai prejos decît toţi. Aceasta este cea dintîi smerenie, adică începătoare, căci te smereşti, socotindu-te mai mic decît altul, fără ca totuşi să te socoţi de nimic, ci tot ţi se pare a fi ceva. Cea de-a doua şi desăvîrşită smerenie este cînd nu numai pe tine te socoteşti de nimic, ci şi toate faptele tale le crezi că sînt din mila lui Dumnezeu, iar nu din hărnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevărată a Sfinţilor, care se naşte în suflet din lucrarea poruncilor. [...]
Ceea ce pricinuieşte smerenia, însă, ne-au spus-o Părinţii, căci zice la Pateric: un frate a întrebat pe un bătrîn zicînd: „Ce este smerenia?.” Şi a răspuns bătrînul: „Smerenia este o mare şi dumnezeiască faptă, iar calea smereniei sînt ostenelile cele trupeşti ce se fac cu mintea şi cugetarea cea cu prostimea de a se socoti pe sine întru toate mai mic decît toţi, precum şi rugăciunea cea neîncetată.” Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine este dumnezeiască şi nepricepută. Dar oare de ce a zis că ostenelile trupeşti duc sufletul la smerenie? Căci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe sine, adică, mai nevrednic decît toţi, am spus-o mai sus că se împotriveşte mîndriei şi este smerenia cea dintîi; căci, cum ar putea să se socotească mai mare decît fratele său, să se semeţească în ceva, să defaime sau să hulească pe cineva cel ce se socoteşte mai prejos decît toţi? Am arătat de asemenea că rugăciunea necontenită se împotriveşte mîndriei celei de-a doua. Pentru că cel cucernic şi smerit, cunoscînd că nu este cu putinţă a face vreo faptă bună fără ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagă ca să facă Domnul milă cu dînsul şi să-i ajute a face binele. Şi orice lucru săvîrşeşte, crede că din darul lui Dumnezeu l-a făcut şi nu se mîndreşte ci întotdeauna se roagă să nu se lipsească de acest ajutor, ca să nu se vădească neputinţa lui. Astfel, necontenit cu cît se sileşte spre fapte bune, cu atît se smereşte şi cu cît se smereşte cu atît sporeşte întru smerenia sa. În ce chip şi ostenelile trupului pleacă sufletul spre smerenie şi cum se face această lucrare, să vă spun acum.
După ce a căzut sufletul în călcarea poruncii, s-a robit ticălosul, precum zice Sfîntul Grigorie, de pofta trupească şi s-a supus patimilor şi neînfrînării. Oarecum s-a smintit şi s-a făcut sufletul ca un trup, pentru care zice şi Scriptura: „Nu va rămînea Duhul Meu întru aceşti oameni, pentru că sînt trupuri.” Împreună cu trupul pătimeşte şi sufletul şi se pleacă cu voinţa ticălosul, la săvîrşirea păcatelor ce se fac cu trupul, pentru aceea a zis bătrînul că şi ostenelile trupeşti aduc pe om la smerenie. Că într-un fel se află sufletul celui sănătos şi în altul al celui bolnav; într-un fel al celui sătul şi în alt fel al celui flămînd. Şi iarăşi, într-un fel este sufletul celui călare şi în altul al celui ce umblă pe jos; altfel al celui ce şade în scaun, altfel al celui ce şade jos pe pămînt, altfel al celui dezbrăcat şi altfel al celui împodobit cu haine luminoase. Din acestea, smerindu-şi trupul, împreună se smereşte şi sufletul. Pentru aceasta a petrecut bătrînul afară patruzeci de nopţi şi n-a intrat sub acoperămînt pînă ce n-a făcut trupul lui coşit ca fiarele cele sălbatice. Însă osteneala, atunci foloseşte, cînd nu se face prin cîrtire, ci spre smerenie. Deci, bine a zis bătrînul că şi ostenelile trupeşti aduc smerenie. Sfîntul Dumnezeu să ne dăruiască şi nouă smerenie, că din mari răutăţi izbăveşte pe om şi-l acoperă de multe ispite. [...]

Cuvîntul 3

Pentru conştiinţă

Dumnezeu cînd a făcut pe om a sădit într-însul o dumnezeiască scînteie de luminare, ca un cuget mai călduros şi ca un cuvînt povăţuitor minţii omeneşti, ca să deosebească binele de rău. Aceasta este legea cea firească, ce se numeşte conştiinţă. Aşa Isaac săpa puţurile pe care le astupau filistenii; acestei legi supunîndu-se patriarhii şi toţi Sfinţii, înainte de a se fi dat legea cea scrisă au plăcut lui Dumnezeu. Iar cînd s-a întunecat aceasta pentru păcatele neascultării, atunci ne-a trebuit Legea cea scrisă, ne-au trebuit Sfinţii Prooroci, ne-a trebuit însăşi venirea Mîntuitorului nostru Hristos ca să o lumineze şi să o învieze, ca să aprindă iarăşi scînteia întunecată din nepăzirea poruncilor.
Acum în mîna noastră stă, fie să oprim această conştiinţă, fie să o lăsăm să strălucească şi să ne lumineze de o vom asculta; pentru că de ne zice: „fă aceasta” şi nu o ascultăm şi de ne mai îndeamnă să nu o băgăm în seamă, ci o trecem cu vederea, o înnecăm şi nu mai poate să ne povăţuiască din greutatea ce este asupră-ne. Că, fiind lipsiţi de luminarea ei, începem a vedea lucrurile toate întunecate, iar ea ajunge ca o apă tulbure în care nu-ţi mai poţi vedea faţa, iar noi, nemaisimţind ce ne învaţă ea, ajungem să credem că nici nu o mai avem, ceea ce nu este cu putinţă, căci nu există cineva să nu o aibă, fiind lucru dumnezeiesc, precum am zis. Conştiinţa niciodată nu piere, ci pururea ne aduce aminte de ceea ce se cuvine să facem, chiar dacă noi nu o simţim, pentru că nu o băgăm în seamă şi o călcăm, precum am zis. [...] Să ne sîrguim dar, o fraţilor, să ne împăcăm cu conştiinţa, pînă sîntem în această lume! Să nu o lăsăm să ne mustre cu ceva, ci să o ascultăm şi la cel mai mic lucru, pentru că să ştiţi, de la cele mai mici lucruri, cu nebăgarea de seamă şi cu călcarea, ajungi şi la cele mari. Cînd va începe cineva a zice: „Ce este de voi grăi acest cuvînt? Ce este de voi gusta această mîncare? Ce este de voi vedea acest lucru?” Din ce este aceasta şi din ce este aceea ia obicei rău, ajungînd să defaime şi cele mai mari, şi cele mai grele şi calcă ştiinţa lui. Astfel, puţin cîte puţin, sporind cu răutatea, se primejduieşte şi vine întru nesimţirea cea desăvîrşită. Drept aceea, să luăm aminte, fraţilor, să nu defăimăm nici faptele cele mici, ca să nu se facă întru noi rea deprindere. Să luăm aminte să păzim faptele cele mici pînă sînt uşurele, ca să nu se îngreueze; că şi faptele bune, ca şi păcatele, încep de mici ca să se facă mari. De aceea, ne porunceşte Domnul să nu ne împo­trivim conştiinţei noastre, ci să ne împăcăm cu ea, zicîndu-ne ca şi cum ne-ar deştepta: „Vezi ce faci, ticăloase, caută de te împacă cu pîrîşul tău cît eşti pe cale cu dînsul”, arătîndu-ne şi primejdia întru care ne poate aduce, zicînd: „Ca să nu te dea judecăţii, iar judecătorul te va da slugilor şi te vor pune în temniţă, de unde adevărul îţi zic, nu vei scăpa pînă ce nu vei plăti toată datoria.” Conştiinţa, precum am zis, şi acum ne mustră, ori la bine ori la rău, şi ne arată ce trebuie să facem şi ce să nu facem. Dar tot ea ne va fi pîrîş în veacul cel viitor. De aceea zice: „ca să nu te dea judecătorului” şi celelalte.
Paza conştiinţei este de trei feluri: faţă de Dumnezeu, faţă de vecinul său şi faţă de cele materialnice. Faţă de Dumnezeu, nedefăimînd poruncile Lui şi a te păzi să nu faci nimic din cele ce nu te vede nimeni sau nu te opreşte cineva a face şi nici a face pe ascuns ceva împotrivă, numai din conştiinţa ta faţă de Dumnezeu. Faţă de vecin o păzim cînd nici facem, nici grăim, nici cu chipul însemnăm, nici cu vederea pricinuim ceva din cele ce ştim că scîrbesc sau smintesc pe vecin, că şi chipul şi vederea de multe ori sminteşte pe vecin. Chiar şi de cele ce ştii că pot să dea bănuială că le faci înadins ca să pricinuiască sminteală şi scîrbă vecinului să te păzeşti a le face. Aceasta este a păzi conştiinţa către vecin. Iar paza conştiinţei faţă de cele materiale o avem cînd chiar lucrurile noastre nu le întrebuinţăm rău, adică nu lăsăm să se risipească ceva în zadar, nici să se cheltuiască în deşert şi nici să se strice din nebăgare de seamă, ci purtăm grijă de ele cu luare aminte ca să le păstrăm şi să le ferim; precum a zice de pildă: poate cineva să poarte cămaşă nespălată două săptămîni sau trei sau şi o lună, iar el o spală adesea şi mai înainte de vreme; sau întinde haina sa la soare şi nu mai poartă grijă să o ia, ci o arde soarele şi în loc să-i ţină alte cinci luni sau şi mai mult, se strică curînd. De asemenea şi la aşternut. Cineva poate să-şi împlinească trebuinţa şi cu un acoperămînt de rînd, totuşi nu se mulţumeşte, ci caută să aibă aşternut mai bun; sau are vreun covoraş de lînă şi caută să-l schimbe ca să ia unul mai nou sau mai frumos; îşi poate împlini nevoia şi cu un acoperămînt cum s-ar întîmpla, dar nu se mulţumeşte cu acela, ci cere mai bun şi se gîlceveşte dacă nu i se dă, începînd a răbufni către fratele său şi a zice: „Pentru ce cutare are aceasta şi eu n-am?” (unul ca acesta este departe de vieţuirea călugărească). Tot aşa şi la bucate. Poate cineva trăi şi cu puţină varză, cu legume sau puţine măsline; totuşi nu vrea, ci cere alte bucate mai dulci sau mai scumpe. [...]

Cuvîntul 4

Pentru frica de Dumnezeu

[...] Părinţii au zis că frica de Dumnezeu se cîştigă din aducerea-aminte de moarte şi de muncile viitoare; din cercetarea în fiecare seară a felului cum ai petrecut ziua, şi iarăşi dimineaţa a felului cum ai petrecut noaptea; din neîndrăznire şi din locuirea împreună cu un om temător de Dumnezeu, precum se zice că un frate a întrebat pe un bătrîn: „Ce voi face, părinte, ca să mă tem de Dumnezeu?” La care a răspuns bătrînul: „Mergi de locuieşte cu un om temător de Dumnezeu şi acesta te va învăţa.” Cele împotriva acestora gonesc de la noi frica de Dumnezeu, adică: neaducerea aminte de moarte şi munci, neluarea aminte de noi înşine, necercetarea felului cum petrecem şi trăirea fără de grijă, locuirea cu oameni fără frică de Dumnezeu şi mai vîrtos îndrăznirea, adică neruşinarea de oameni, care este mai rea decît toate. Aceasta este adevărata pierzare, că nimic nu goneşte mai repede din suflet frica de Dumnezeu ca neruşinarea. De aceea, Avva Agaton, cînd a fost întrebat pentru îndrăznire, adică pentru neruşinare, a spus că se aseamănă cu o mare văpaie de foc, care cînd se aprinde, fug toţi de dînsa, fiindcă arde şi mistuie toate. Auziţi fraţilor, greutatea patimii, vedeţi urgia, vedeţi răutatea ei! Şi fiind întrebat mai cu dinadinsul Avva, de este cu adevărat aşa de rea îndrăznirea, a răspuns: „Nu este altă patimă mai rea decît neruşinarea, care este maică a tuturor răutăţilor”. Foarte bine şi cu înţelep­ciune a zis: „Pentru că dacă izgoneşte din suflet frica de Dumnezeu care ne depărtează de la rău, e limpede că unde nu este frică de Dumnezeu, acolo sînt toate patimile. Dumnezeu să ne izbăvească de această fiară otrăvitoare!”
Îndrăznirea este de multe feluri: prin pipăire, cu cuvîntul, cu vederea. Din neruşinare ajungi la vorbă deşartă, la cuvinte urîte, la desfrînare, îndemnînd şi pe alţii la rîs neruşinat. Îndrăznire este şi de a te apropia de altul fără trebuinţă, a-l apuca şi a întinde mîna la ceva cu netrebnicie; a împinge pe cineva, a răpi cu sila ceva sau a te uita la altul cu neruşinare. Pe toate acestea le face îndrăznirea, care se sălăşluieşte în sufletul lipsit de frica de Dumnezeu, şi din ea, puţin cîte puţin, ajungi la defăimare. Pentru aceea, Dumnezeu, cînd a dat poruncile legii a zis: „Faceţi cucernici pe fiii lui Israil!” Pentru că din neevlavie, din desfrînare şi din neruşinare ajungi să nu cinsteşti chiar pe Dumnezeu şi să defaimi poruncile Lui. De aceea, nu este rău mai mare decît îndrăznirea, pentru că ea pierde evlavia, goneşte frica de Dumnezeu şi naşte hula. Avînd îndrăznire unul către altul, ne desfrînăm unul pe altul, nu ne băgăm în seamă, ne grăim de rău şi ne ocărîm şi de vedem ceva spre care a căuta nouă înşine nu ne este de folos, alergăm îndată şi bîrfim, îl aruncăm şi în inima altui frate, stricîndu-ne nu numai pe noi, ci şi pe el smintindu-l, punînd în sufletul lui otravă omorîtoare. Avînd el adesea mintea spre rugăciune sau spre alt lucru bun, mergem şi-l tulburăm, şi nu numai îl zăticnim de la acel bine, ci îl aducem şi în ispită. Şi nu este lucru mai greu decît acesta, adică, nu numai pe sine a se strica, ci şi pe fratele său.
Să luăm aminte, dar, fraţilor! Să fim cu evlavie, să ne temem de stricăciunea noastră ca şi de a fraţilor noştri; să ne cinstim unul pe altul, sîrguindu-ne să nu căutăm fără ruşine unul în obrazul altuia. Că şi acesta (precum au zis oarecare din Sfinţii cei bătrîni) este un chip al îndrăznirii. De se va întîmpla să vezi pe fratele tău păcătuind, nici să nu-l treci cu vederea tăcînd şi lăsîndu-l să se piardă, dar nici să nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare şi cu frică de Dumnezeu să o spui celui ce poate să-l îndrepteze sau însuşi cu dragoste şi cu smerenie să-i zici: Iartă-mă, frate, precum văd nu umblăm cu buna rînduială şi cutare lucru nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui către care ştii că fratele are evlavie, bătrînului său sau egumenului, ca după greşeală să-l îndrepteze. Însă, cum am spus, numai cu scop de îndreptare a fratelui - să faci aceasta - şi nu cu ponosire, nu cu grăire de rău, nu spre necinste, nu ca să-l ruşinezi, nu ca să-l osîndeşti. Nu cumva cu pricină de îndreptare să ai în inimă vreuna din cele de mai sus; că în adevăr îţi spun, chiar şi duhovnicului tău de vei spune o greşeală a fratelui, însă nu cu gînd de îndreptare, ci cu defăimare şi înfruntare şi este păcat. Cercetează-ţi, de aceea, bine inima. Şi de vezi într-însă vreo mişcare de patimă, mai bine să taci şi să nu zici nimic. Iar dacă nu ai nici o meteahnă asupra fratelui, ci pentru folos vrei să spui (te supără, adică, cugetul înlăuntru) spune cu smerenie egumenului atît cugetul tău cît şi greşeala fratelui zicînd: „Ştiinţa mea mărturiseşte că pentru îndreptarea fratelui vreau să-ţi spun, dar simt înlăuntru un gînd amestecat, poate pentru că am avut odată mînie asupra lui, sau este de la vrăjmaşul să mă oprească, să nu se facă îndreptare, nu ştiu.” Iar egumenul îi va spune ce este de trebuinţă să-i spună sau să nu-i spună. Să ştii însă şi aceasta. Se întîmplă uneori de greşeşte cineva, nu pentru folosul fratelui şi nici pentru stricăciune sau vreo pizmă, ci numai din simplă vorbă. Iar fratele aflînd că a fost defăimat se scandalizează, din aceasta se face scîrbă şi se adaugă şi altă stricăciune. Aşadar, la ce foloseşte bîrfirea? Căci cînd va grăi cineva pentru folosul fratelui, nu lasă Dumnezeu să se aţîţe tulburare sau sminteală, sau să se pricinuiască vreo stricăciune.
De aceea, să ne sîrguim fraţilor, a ne păzi limba să nu grăiască ceva rău despre fratele nostru, nici să-l smintim cu cuvîntul, cu chipul sau prin altceva, nici să nu fim lesne porniţi la orice; ba chiar şi cînd se va întîmplă să auzim pe cineva grăind de rău pe fratele nostru, să nu ne însoţim şi noi la cuvîntul lui, nici să nu ne unim la grăirea de rău şi nici să nu ne pornim asupra fratelui cu mînie sau cu urîciune. Acestea nu sînt urmări ale celor ce vor să se mîntuiască, nici ale celor ce se sîrguiesc să-şi cîştige frica de Dumnezeu. Ci mai vîrtos să ne întîmpinăm unii pe alţii cu evlavie şi smerenie, plecîndu-ne capetele unul altuia, atît pentru închinăciune cît şi pentru smerenie. Că ni se cuvine nu numai înaintea lui Dumnezeu să ne smerim, ci şi faţă de fratele nostru, ceea ce cu lesnire putem face cînd nu vom fi supuşi voii noastre.
Fraţilor! De va face cineva vreun bine şi va vedea că fratele său rîvneşte fie să-l facă şi el, fie să se fălească că el l-a făcut, să nu se îndărătnicească, ci să lase pe fratele său să-şi facă voia sa şi mai mult folos va avea cu aceasta, decît dacă el însuşi ar face acel bine. Nu ştiu ca eu în viaţă să fi făcut vreodată alt bine, decît numai că am păzit aceasta: totdeauna, în toată viaţa, şi la orice, am dat întîietate fratelui meu, nesocotindu-mă pe mine mai vrednic sau mai de cinste decît el, ci pururea punîndu-l pe el înaintea mea. În vremea cînd eram încă la mănăstirea Avvei Seridon, s-a îmbolnăvit sluga bătrînului Avvă, Ioan, care era cu Avva Varsanufie şi mi-a poruncit egumenul să slujesc eu bătrînului. Cu atîta bucurie am primit porunca, încît să mă credeţi fraţilor, că apropiindu-mă de locuinţa bătrînului, mă închinam la uşa chiliei lui ca înaintea cinstitei Cruci şi cu mare osîrdie slujeam; că cine n-ar fi dorit să slujească unui astfel de bătrîn, care avea şi viaţă sfîntă şi cuvînt minunat! Şi în toate zilele, cînd îi făceam metanie ca să iau blagoslovenie să mă duc, îmi zicea cîte ceva, din patru cuvinte, cum avea obicei de a grăi. Şi zicea aşa: „Îţi spun odată frate (că aşa obişnuia să grăiască la tot cuvîntul: îţi spun odată frate): Dumnezeu să păzească dragostea! Că păzindu-se cineva să nu smintească cu nimic pe fratele său, cîştigă smerenia.” În alt rînd îmi zicea: „Odată, îţi spun frate! Dumnezeu să păzească dragostea! Părinţii au zis că nu putem niciodată să punem voia noastră înaintea fratelui nostru”. Alteori iar zicea: „Zicu-ţi odată frate! Dumnezeu să păzească dragostea! Fugi de cele omeneşti şi te mîntuieşte. Unul altuia purtaţi greutăţile şi aşa împliniţi legea lui Hristos.” Aşa, întotdeauna, bătrînul îmi da cîte o poruncă din cele patru, cînd ieşeam de la dînsul, ca o merinde, pe care cu multă luare aminte o păzeam. Şi cu toate că eram legat cu atîta dragoste de acel bătrîn sfînt şi mult mai bucuros de acea slujbă, dar cînd simţeam că vreunul din fraţi rîvneşte ca el să-l slujească, mergeam la egumenul şi mă rugam zicîndu-i: „Cutărui frate se cuvine de vei porunci, părinte, să slujească bătrînului.” Deşi nu mă slobozea egumenul şi nici bătrînul, totuşi mă nevoiam pe cît îmi era cu putinţă să fac voia fratelui meu şi în cei nouă ani cît am stat acolo, nu ştiu să fi grăit cuiva cuvînt de scîrbă sau de mîhnire. Să mă credeţi şi aceasta. Odată a venit după mine un frate, înjurîndu-mă, de la spital pînă la biserică şi nicidecum nu i-am răspuns cuvînt. Ba şi cînd a aflat egumenul (nu ştiu cine îi va fi spus) şi a voit să-l canonisească, am alergat şi am căzut la picioarele lui, rugîndu-l, zicînd: „Nu-l mîhni pentru Domnul, eu am greşit, nu-i vinovat fratele.” Un altul, iarăşi, fie din îndemnul vrăjmaşului, fie din prostime (Dumnezeu ştie), vreme de un an de zile, în toate nopţile îşi făcea udul la căpătîiul meu, încît ajunsese umezeala pînă la aşternut, iar alţi fraţi veneau în toate zilele de-şi scuturau rogojinele de ploşniţi înaintea chiliei mele. Şi atît de multe intrau în chilia mea, că nici vremea nu-mi ajungea să le omor de mulţime, iar cînd mergeam să mă culc, toate se adunau pe mine. De osteneală multă, adormeam şi nu le simţeam, numai cînd mă sculam găseam tot trupul vărgat de mîncărimea lor. Însă niciodată nu am zis cuiva pentru aceasta: „Frate, pentru ce faci aşa?” Nici nu ştiu să fi grăit vreodinioară cuvînt ca să smintesc sau să întristez pe cineva dintre fraţi.
De aceea învăţaţi-vă şi voi, iubiţilor, să purtaţi greutatea unul altuia, învăţaţi-vă să vă ruşinaţi unul de altul. Iar dacă cineva dintre voi se va întîmpla a auzi cuvînt care să nu-i placă sau de va suferi vreo împotrivire de la cineva, să nu se mînie îndată, nici să se tulbure sau să se scîrbească, ca să nu-şi piardă osteneala şi folosul, avîndu-şi inima tulburată şi neînstare a suferi puţină ispită. [...]
De aceea iată vă spun, chiar eu de voi trimite pe cineva la vreo slujbă şi va vedea că se face tulburare sau că pricinuieşte vreo sminteală, mai bine să lase ascultarea şi să se lipsească de slujbă, decît să se pricinuiască vătămare, fie luişi sau fratelui său. Altfel, precum am zis, mult vă păgubiţi, aceasta e adevărata pierzare.
Vi le spun acestea nu ca să găsiţi pricină de sfială şi lenevire, să părăsiţi ascultarea şi să lăsaţi lucrurile să se strice, călcîndu-vă însăşi conştiinţa voastră, numai pentru ca să fiţi fără de grijă; nici iarăşi vi le grăiesc pentru ca să cădeţi în osînda neascultării şi să începeţi a zice fiecare din voi: „Eu nu pot face aceasta, că mă smintesc.” Căci cu acest cuvînt de pricină, nu veţi face nici o ascultare, nici nu veţi putea împlini vreo poruncă a lui Dumnezeu; ci mai vîrtos să vă sîrguiţi şi să depuneţi toată silinţa ca să faceţi orice ascultare, îngăduindu-vă între voi cu dragoste, plecîndu-vă unul altuia, cinstind şi smerindu-vă unul altuia, că nimic nu este mai tare ca smerenia. Iar de va vedea cineva pe fratele său mîhnit, sau însuşi se va simţi tulburat, atunci să rămînă jos acea slujbă care aduce poticnire. De asemenea, vă zic să vă smeriţi unul altuia, nelăsînd să ajungă lucrul la mai mare vătămare, că mai bine este, precum am zis de mai multe ori, să nu se facă slujba precum voiţi, ci după întîmplarea trebuinţei, decît să vă tulburaţi pe voi şi pe fratele vostru, unul pe altul să vă smintiţi şi să vă păgubiţi mult pentru puţin, din neînţelegere de cuvinte. Căci, cu gîlcevirea se păgubeşte omul dintr-amîndouă părţile şi nimic nu cîştigă. Toate lucrurile să le facem ca să ne folosim. Dar ce folos putem cîştiga de nu ne vom smeri unul altuia, ba dimpotrivă ne vom şi tulbura şi sminti unul pe altul? Nu ştiţi ce zic bătrînii că de la vecin este şi viaţa şi moartea?
Acestea se cuvine fraţilor, să le socotiţi pururea între voi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Sfinţilor bătrîni. Să vă nevoiţi cu dragoste şi cu frică de Dumnezeu, ca să urmaţi folosul şi al vostru şi al fraţilor voştri. [...]

Cuvîntul 5

Nu trebuie a se încrede cineva în înţelepciunea sa

[...] Mîntuirea se săvîrşeşte cu mult sfat. Nu zice să se sfătuiască cu mulţi, ci că la toate lucrurile se cade să se sfătuiască. Însă de la început se ia sfat de la cel în care are credinţă şi încredere. Să nu spună numai unele, iar pe altele să le tăinuiască, ci pe toate să le mărturisească şi pentru toate să se sfătuiască. Unora ca acestora mîntuirea se săvîrşeşte întru mare sfat. De nu vă va spune cineva toate gîndurile sale şi mai ales de nu va descoperi deprinderea cea rea şi strîmba sa alcătuire, diavolul, aflînd într-însul vreo voie ascunsă, vreun dreptar de viaţă de sine izvodit, unindu-se cu acesta, îl strică desăvîrşit. Căci diavolul, cînd vede pe cineva că de sine nu voieşte să păcătuiască, nici nu are pornire firească să creadă că face vreun rău, ca la acea pornire să adauge şi el îndemn spre păcat, nici el nu-l supără sau sileşte către cele ce omul nu are pornire. Nu-i zice adică, „du-te de curveşte”, nici „mergi de fură”, dacă pricepe că omul nu vrea şi nu primeşte să le facă; că nu-şi bate capul diavolul să ne îndemne spre cele ce nu vrem. Dar dacă află vreo voie de a noastră, înclinată spre păcat sau vreo rînduială de sine întru noi, cu acestea ne strică, găsind cale uşoară. De aceea se zice: „Vicleanul atunci face rău, cînd se va alcătui cu îndreptarea noastră.” Diavolul este viclean şi atunci face rău cînd se uneşte cu îndreptarea noastră; fiindcă atunci sporeşte mai mult, atunci mai rău strică, atunci lucrează cu mai multă prisosire. Fiindcă de sîntem stăpîniţi de voia noastră şi urmăm îndreptărilor noastre, şi răul pe care-l facem îl socotim drept lucru bun.
Astfel, ne primejduim, fără să ne dăm seama că ne stricăm, pentru că nu pricepem nici voia lui Dumnezeu şi nici nu voim a cerceta să o aflăm, deoarece ne încredem în noi înşine şi urmăm voii noastre. De aceea, zicea Avva Pimen, că voia noastră este zid de aramă între noi şi Dumnezeu. Pricepeţi puterea cuvîntului? Şi iarăşi a adăugat: Voia noastră este o piatră ce se împotriveşte voii lui Dumnezeu. De se va lepăda omul de această voie, poate zice şi el: întru Dumnezeul meu voi trece peste zid. Dumnezeul meu, fără prihană e calea ta! Foarte minunat a zis! Căci dacă am trecut peste acel zid de aramă al voii noastre, precum a zis Sfîntul Pimen, atunci vedem că nu are prihană calea lui Dumnezeu. Apoi bătrînul zice şi pentru îndreptare: Cînd se va uni îndreptarea cu voia noastră, atunci omul se îndărătniceşte cu totul. O, ce minunată alcătuire au cuvintele Sfinţilor! Moarte vădită este însoţirea voii cu îndreptarea, mare primejdie, mare cutremur! Acel ticălos piere desăvîrşit! Căci cine îl poate face să creadă că un altul ştie mai bine folosul său? Atunci cu totul se robeşte şi urmează gîndului său şi aşa diavolul îi surpă. De aceea, zice că vicleanul atunci face rău, cînd se alcătuieşte cu îndreptarea noastră. Diavolul urăşte glasul sfătuirii. Nu numai sfatul îl urăşte, dar nici însuşi glasul sfătuirii nu-l poate suferi. Chiar înainte de a începe a face ceva din lucrul întrebat, chiar înainte de a vedea vrăjmaşul de păzeşti sau nu ceea ce ai auzit, urăşte însăşi întrebarea ce o faci pentru folosul tău. De ce oare nu suferă nici sunetul întrebării? Fiindcă ştie că prin întrebare şi prin cercetare se vădesc meşteşugirile lui; de aceea, se întristează mai mult decît orice cînd i se descoperă vicleniile, pentru că nu mai poate să înşele după cum pofteşte, fiindcă cu întrebarea se îndreptează sufletul. Mărturisindu-ţi adesea toate gîndurile, afli de la cel mai iscusit care ştie: aceasta s-o faci, iar aceasta nu; aceasta este rea, iar aceasta este bună; aceasta este îndreptare, iar aceea voie. Auzi de asemenea: acum nu e vreme pentru cutare lucru; altă dată: acum e vreme potrivită. Iar diavolul nu găseşte vreme să te strice sau să te prindă în cursă, căci te vede pururea povăţuit de altul, fiind din toate părţile întărit. Aşa se săvîrşeşte, precum am zis, mîntuirea, cu mare sfat. Pe cît de mult vicleanul nu voieşte şi urăşte sfatul, pentru că pofteşte să facă rău, pe atît se bucură de cei ce n-au povăţuire. Pentru ce? Pentru că asemenea frunzelor cad. [...]
Pricepeţi acum pentru ce urăşte vrăjmaşul sunetul îndreptării? Pentru că pururea se sileşte spre pierzarea noastră. Văzut-aţi pentru ce iubeşte pe cei ce urmează voii lui? Pentru că se supun diavolului şi singuri se dau robi lui. Nu cunosc la călugăr cădere din altceva, fără numai din crezămîntul inimii sale. Unii zic că dintr-aceasta cad, alţii din altă pricină. Însă eu, precum am zis, altă cădere nu ştiu să fie la cineva fără numai din pricina sfaturilor inimii sale. Că nu este altă greşeală mai rea decît aceasta. De care m-a ferit Dumnezeu, că totdeauna m-am temut de această primejdie. Văzut-ai pe cineva că a căzut? Să ştii că a crezut cugetelor sale. Nu este alt lucru mai greu, nu este altceva mai rău, decît a crede gîndurilor sale.
Cînd eram în obşte, spuneam toate gîndurile mele bătrînului părinte Ioan, că în viaţa mea, precum am zis, nu voiam să fac ceva fără voia lui. Şi de multe ori îmi zicea gîndul: „Cutare lucru o să-ţi zică bătrînul, pentru ce să-l mai superi?” Dar eu ziceam cugetului meu: „Anatema ţie şi învăţăturii tale şi minţii tale şi înţelepciunii tale, că orice ştii, de la dracul este.” Şi aşa mergeam de întrebam pe bătrîn. Uneori se întîmpla de-mi zicea acelaşi cuvînt ce-mi spusese gîndul. De aceea mă tulbura cugetul, zicîndu-mi: „Iată că s-a întîmplat ce ţi-am spus, pentru ce ai mai supărat pe bătrîn?” Iar eu îi răspundeam gîndului: „Acum este bine, acum este din Duhul Sfînt, iar a ta socoteală este rea, este de la diavolul şi de la starea cea pătimaşă.” Astfel, niciodată nu mă încredeam gîndurilor mele, fără întrebare. Şi credeţi-mă, fraţilor, că eram la mare odihnă şi la multă negrijire, cum v-am mai spus şi altădată. Fiindcă auzeam că, cu multe scîrbe trebuie să intre cineva întru Împărăţia Cerurilor, iar eu mă vedeam că nu am nici o scîrbă şi mă temeam şi eram la mare bănuială, neştiind pricina acestei odihne, pînă ce mi-a spus bătrînul să nu mă întristez că tot cel ce se dă pe sine în ascultarea părinţilor are acest fel de odihnă şi este fără de grijă. [...]
Poate va zice cineva că, de nu va avea pe cine să întrebe, ce să facă? Adevărul vă zic: de va vrea cineva din toată inima să facă voia lui Dumnezeu nu-l va părăsi Dumnezeu, ci pururea îl va povăţui după vrerea sa. Iar de nu va vrea să facă voia lui Dumnezeu, iar vă zic adevărul, că şi la prooroc de va merge, după inima lui cea răzvrătită va primi răspuns de la prooroc, precum zice Scriptura: de va greşi, prooroc grăind, eu am rătăcit pe proorocul, zice Domnul. [...]

Cuvîntul 6

Pentru neosîndirea aproapelui

[...] Mare păcat este osîndirea aproapelui! Nu urăşte Dumnezeu altceva mai mult şi nici nu este alt păcat mai rău decît osîndirea, întru care răutate nu cade cineva decît numai din nebăgarea de seamă a celor mici, cum am zis mai sus. Că, obişnuindu-te a primi cea mai mică meteahnă asupra vecinului şi a zice: „Ce este de voi auzi ce grăieşte acest frate? sau ce este de voi zice şi eu un cuvînt? şi ce este de voi iscodi ce merge să facă acest frate sau acel străin?” începe mintea să-şi lase păcatele sale şi cercetează pe ale altora. Din aceasta se naşte clevetirea, osînda, defăimarea şi apoi, din părăsirea lui Dumnezeu, însuţi cazi în cele ce ai osîndit pe altul. Iar necercetînd cineva răutăţile sale, nici plîngîndu-şi mortul său, (precum au zis Părinţii), nici odinioară nu se va putea îndrepta pe sine întru ceva, fiindcă îşi pierde vremea iscodind lucrurile vecinului său. Şi alt nimic nu aţîţă atîta mînia lui Dumnezeu şi nici nu despoaie pe om de darul lui Dumnezeu ca să cază în părăsire decît grăirea şi osîndirea aproapelui. Să ştiţi şi aceasta că alta este a cleveti, alta a osîndi şi alta a defăima.
A cleveti este cînd cineva zice că cutare a spus minciuni sau s-a mîniat sau a curvit sau altceva asemenea a făcut. Acesta a grăit rău împotriva aproapelui, adică a vestit păcatul aceluia cu patimă. Iar a osîndi este cînd cineva zice că cutare este mincinos sau beţiv sau curvar. Unul ca acesta a osîndit toată starea sufletului aceluia şi a hotărît pentru toată viaţa lui că într-acest chip este, încredinţat că este aşa. Şi greu lucru este! Că alta este a zice că s-a mîniat şi alta că este mînios şi a hotărî, precum am zis, asupra întregii lui vieţi. Iar osînda este cu atît mai grea decît tot păcatul, cu cît Însuşi Hristos zice: Făţarnice, scoate mai întîi bîrna din ochiul tău şi atunci să cauţi să scoţi şi gunoiul din ochiul fratelui tău. Luaţi seama că păcatul vecinului l-a asemănat cu gunoiul, iar păcatul osînditorului l-a asemănat cu bîrna, atît este de rea osînda că întrece tot păcatul. Pentru aceea şi fariseul acela, cînd se ruga şi spunea faptele sale cele bune mulţumind lui Dumnezeu, nu spunea minciuni, ci adevărul spunea. Nu pentru aceasta s-a osîndit, că avem datoria să mulţumim lui Dumnezeu cînd ne învrednicim să facem vreun bine, fiindcă El ne ajută. Că, pentru că mulţumea lui Dumnezeu şi îşi spunea faptele sale şi pentru că a zis „nu sînt ca ceilalţi oameni”, nu s-a osîndit, ci numai pentru că, întorcîndu-se către vameş, a zis: nu sînt nici ca acest vameş. Atunci s-a mîniat Dumnezeu că l-a osîndit în faţă şi i-a hulit însăşi starea sufletului aceluia şi, în scurt, i-a defăimat toată viaţa. Pentru aceea zice: Vameşul s-a pogorît mai îndreptat decît acela. Nu este, dar, alt păcat mai greu şi nici mai rău, precum de multe ori am zis, decît a osîndi şi a defăima şi a necinsti pe aproapele. [...]
Adevărat, se întîmplă de greşeşte vreun frate din prostime, dar are şi o faptă bună, cu care place lui Dumnezeu în toată viaţa sa, iar tu şezi şi osîndeşti şi-ţi pierzi sufletul. Că, deşi se întîmplă de greşeşte ceva ca un om, dar ce ştii cît s-a nevoit şi s-a silit luptîndu-se ca să nu cadă. Iar pentru că nu i s-a întîmplat căderea din lenevire, ci din slăbiciunea firii sau din biruinţa războiului celui mare, pe care l-a suferit înainte de a se împila, să ştii că greşeala unuia ca acestuia poate afla oarecare îndreptare înaintea lui Dumnezeu. Că Dumnezeu a văzut osteneala şi scîrba ce a avut pînă a căzut şi-i este milă de dînsul şi-l iartă. Aşa că Dumnezeu îl iartă, iar tu îl osîndeşti şi-ţi pierzi sufletul. Dar oare ştii tu cîte lacrimi a vărsat el înaintea lui Dumnezeu pentru acea greşeală? Tu îi ştii păcatul, dar pocăinţa nu i-o ştii. Şi de multe ori nu numai osîndim, ci şi defăimăm; că alta este osîndirea, precum am zis, şi alta defăimarea. Defăimarea este cînd nu numai osîndeşti pe altul, ci te şi scîrbeşti de el şi-l urăşti ca pe un spurcat. Iar aceasta este mult mai rea decît osînda.
Deci cei ce vor să se mîntuiască, nici odată să nu iscodească, nici să nu osîndească greşalele fraţior şi ale vecinilor lor, ci mai degrabă din greşeala altora să se înţelepţească şi, nedefăimînd pe cel greşit, să se folosească pe sine, ca acel care, văzînd pe fratele său păcătuind, suspina zicînd: „Vai mie, ticălosul! Astăzi greşeşte acesta, iar mîine cu adevărat eu.” Vezi întărire? Vezi fericire? Cum îndată a aflat mijloc să fugă de osîndirea fratelui său? Că zicînd: „Căci cu adevărat şi eu mîine voi cădea”, şi-a luat lui şi frică şi grijă spre cele ce putea să greşească. Şi aşa a scăpat de a osîndi pe vecin! Şi n-a stătut acolo cu cuvîntul, ci şi pe sine s-a socotit mult mai prost decît acela, căci a adăugat zicînd: „Acesta cred că se va pocăi de păcatul său, iar eu poate nu voi avea vreme, sau nu voi vrea, sau nu voi putea a mă pocăi.” Vezi lumina luminatului suflet? Care nu numai că a putut a fugi de osînda vecinului, ci şi pe sine s-a smerit desăvîrşit, socotindu-se mai neputincios decît acela. Noi, însă, ticăloşii, cu defăimare osîndim pe fratele nostru şi-l socotim cu totul pierdut şi de orice vedem sau auzim sau gîndim ne scîrbim. Dar nu ne oprim numai la stricăciunea noastră, ci întîlnim şi pe alt frate şi-l smintim, povestindu-i şi lui că aceasta sau aceea s-a întîmplat; îl stricăm şi pe acela, vărsînd şi în inima lui otravă, netemîndu-ne de cel ce a zis: „Vai de cel ce adapă pe fratele său cu apă tulbure!” Facem slujba dracilor şi, ca nişte orbi, nu cunoaştem că, în ce chip vrăjmaşul de obşte nu face niciodată bine, ci numai tulbură, se sminteşte şi se strică, aşa şi noi aflăm ajutorul lui spre pierzarea noastră şi a vecinului: că cel ce sminteşte suflet este diavol şi ajută dracilor. După cum, dimpotrivă, cel ce foloseşte este ajutor Îngerilor.
Din ce pătimim noi oare aceasta? Desigur, nu din altceva, fără numai pentru că nu avem dragoste. Că de am avea dragoste, am trece cu vederea toate marile greşeli ale fratelui nostru, precum zice, că dragostea acoperă mulţime de păcate. Şi iar: dragostea nu socoteşte răutate, toate le suferă şi celelalte. Dacă am avea şi noi dragoste, precum am zis, această dragoste ar acoperi toate păcatele fratelui nostru. Au doară Sfinţii sînt orbi şi nu văd păcatele oamenilor? Şi cine urăşte păcatul mai mult decît Sfinţii? Dar nu urăsc pe păcătos, nici nu se scîrbesc de el, ci se întristează şi le este milă; îl mîngîie şi-l sfătuiesc, silindu-se în tot chipul să-l vindece ca pe un mădular stricat şi fac toată mijlocirea ca să-l mîntuiască, precum fac pescarii cînd aruncă undiţa în mare, că după ce simt că s-a prins vreun peşte mare şi începe a se arunca şi a sări, nu-l trag îndată în silă, ca să nu se rupă aţa şi să-l scape, ci lasă aţa slobodă şi merge unde voieşte, pînă cînd pricep că a ostenit şi s-a domolit din zvîrcolirea lui şi atunci încep a-l trage puţin cîte puţin. Aşa şi Sfinţii, cu îndelungă răbdare şi cu dragoste trag pe frate spre îndreptare şi nu-l gonesc nici nu se scîrbesc de dînsul, ci întocmai ca o mamă, care, oricît de urît i-ar fi copilul, nu se scîrbeşte de dînsul, ci-l împodobeşte cu bucurie şi se sileşte cu tot felul de mijloace să-l înfrumuseţeze. Aşa şi cu Sfinţii, totdeauna acoperă, ocrotesc şi ajută păcătosului şi aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea lui, silindu-se ca şi pe cel greşit să-l îndrepteze şi pe alţii să-i ferească să nu se smintească şi ei înşişi mai mult să sporească şi să procopsească spre dragostea lui Dumnezeu. [...]

Cuvîntul 7

Trebuie să ne defăimăm pe noi înşine

[...] Dar cea mai mare pricină a oricărei tulburări, de vom cerceta cu de-amănuntul, nu este alta decît pentru că nu ne defăimăm pe noi înşine. Din aceasta nu aflăm niciodată odihna, din aceasta se pricinuieşte toată tulburarea şi scîrba. Nu-i de mirare dacă pătimim noi aceasta; cînd auzim pe toţi Sfinţii grăind cu un glas că nu este alt drum decît acesta şi vedem că nimeni n-a putut să-şi afle odihna pe altă cale, cum noi, nedefăimîndu-ne şi socotind că mergem bine, nădăjduim repaos? În adevăr vă zic că, de ar face cineva mii de bunătăţi şi nu va ţine drumul acesta, niciodată nu va scăpa de întristare, nici nu se va putea păzi să nu scîrbească pe altul, ci în zadar îi sînt toate ostenelile. Iar cel ce se defăima pe sine, oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel şi liniştit, precum a zis şi Avva Pimen: „Cel ce se defăima pe sine, orice i s-ar întîmpla, sau pagubă, sau scîrbă, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, niciodată nu se tulbură.” Oare este altceva mai fără de grijă decît aceasta? Poate va să zică cineva: „Cum voi putea să mă defaim pe mine însumi, cînd mă mîhneşte vreun frate, dacă cercetîndu-mă, aflu că nu i-am dat nici o pricină pentru aceasta?” Adevărul vă zic, că de se va ispiti cineva cu de-amănuntul şi cu frică de Dumnezeu, se află pe sine vinovat şi că el a dat prilej acestui frate, ori cu fapta, ori cu cuvîntul, ori şi cu chipul. Iar de i se va părea că cu nimic din toate acestea nu l-a mîhnit, atunci trebuie să se socotească cum că poate altă dată l-a întristat, în alte împrejurări sau poate că a întristat pe alt frate şi i se cădea de atunci să se scîrbească, sau pentru vreun păcat ce a făcut şi nu i s-a întîmplat atunci scîrbă, se cuvenea a fi gata a primi întristarea. De aceea, în scurt zic, de se va cerceta cineva cu frica de Dumnezeu, totdeauna se găseşte vinovat. Chiar dacă uneori ni s-ar părea că sîntem liniştiţi şi că de nu ne-ar fi zis cutare frate cuvînt de întristare nu ne-am fi tulburat şi aşa ne socotim că, cu dreptate ne tulburăm asupra aceluia zicînd că de n-ar fi venit cutare să mă tulbure cu vorba, nu m-aş fi smintit. Şi aceasta este mare înşelăciune diavolească; oare cel ce ne-a grăit cuvîntul a sădit patima în inima noastră? Nu, nicidecum. Acela n-a făcut altceva decît că a dezgolit patima noastră ce o avem în suflet şi putem să ne folosim, de vom vrea, din acest cuvînt. Putem să ne îndreptăm de acel ponos, de vom primi mustrarea cu gînd liniştit. Dar pentru că (precum de multe ori v-am grăit) nu ne defăimăm pe noi înşine la orice, ba adesea găsim acest fel de îndreptăţiri, ne asemănăm cu un vas foarte curat pe dinafară, iar înlăuntru plin de împuţiciune, din care, dînd cineva cu o pietricică şi spărgîndu-l, iese afară toată putoarea. Deci vă întreb: acea pietricică a pricinuit putoarea în vas sau numai i-a dat prilej să iasă afară? Asemenea este şi cel ce se îndreptăţeşte şi zice: „Eu şedeam cu pace şi cutare cuvînt al fratelui m-a tulburat.” [...]
Pentru aceea, întorcîndu-ne la începutul cuvîntului, zicem că mare folos şi neclătită odihnă ne pricinuieşte defăimarea ce ne-o vom face ori la ce ni s-ar întîmpla, mai vîrtos socotind că nimic nu se clinteşte fără pronia dumnezeiască. Dar va zice cineva: „Cum pot să nu mă scîrbesc, cînd am trebuinţă de ceva şi cerînd nu mi se dă?” Cu adevărat, nici atunci nu se va mîhni cineva cînd va zice că Ziditorul meu ştie mai bine ce-mi este de folos şi poate darul să-mi fie drept împlinirea cererii mele. [...]
Pentru aceea, întru toate şi pentru toate să avem ochii noştri sus şi de pătimim ori bine ori rău, să mulţumim lui Dumnezeu de toate cîte ni se întîmplă şi pururea să ne defăimăm pe noi. Cînd ni se va întîmpla vreun bine, să zicem ca părinţii noştri, că iconomia lui Dumnezeu este; iar de ni se va întîmpla vreun rău, să zicem că pentru păcatele noastre. Că orice vom pătimi, adevărat este că pentru păcatele noastre pătimim. Fiindcă Sfinţii, deşi se ispiteau de vrăjmaşi, sufereau sau din dragostea de Dumnezeu sau pentru ca să se proslăvească numele Lui cel Sfînt, prin strălucirea faptelor lor celor bune spre folosul multora sau pentru ca să li se adauge cununile şi răsplătirea de la Dumnezeu. Iar pentru noi, ticăloşii, care în toate zilele păcătuim şi urmăm voii patimilor noastre, nu putem zice altceva decît că pe dreptate pătimim, fiindcă am lăsat calea cea dreaptă ce ne-au arătat-o părinţii şi umblăm pe drum strîmt şi rătăcit, defăimînd pe vecin, iar nu pe noi înşine, fiecare din noi aruncînd pricina asupra fratelui său la orice lucru şi însărcinînd greutate asupra aceluia. Fiecare din noi se trîndăveşte şi nu păzeşte măcar o poruncă, iar de la vecin cerem împlinirea tuturora.
Să luăm aminte, fraţilor, ca să nu ne înşelăm să osîndim pe alţii, pentru că foarte rea deprindere se face. Şi de multe ori, fiind întunecaţi cu totul şi fără de nici o faptă bună (măcar cît de mică) ba şi obişnuiţi cu păcate grozave şi legaţi de patimi cumplite, pentru care s-ar cădea ziua şi noaptea să plîngem cu amar şi să ne tînguim cu toată smerenia crezînd întru inimile noastre că nu este altul mai spurcat decît noi şi mai întinat, şedem şi iscodim vorbele şi faptele şi mişcările altora, cărora nu sîntem vrednici nici curelele încălţămintei să le dezlegăm, după cum zice cuvîntul. Şi, măcar că ştim că aceia au multe fapte bune, îi osîndim pentru că nu fac cutare lucru aşa şi pentru că nu săvîrşesc cutare facere de bine mai cu alt chip (după socoteala noastră), ca să fie desăvîrşiţi. Şi zicem: „Bun este cutare, smerit, blînd, are milostenie şi altele, dar este făţarnic ori iubitor de argint ori înşelător.” Şi mult atragem urgia lui Dumnezeu asupra noastră. Pentru că, neavînd noi nici o faptă bună din cele care mărturisim că au aceia, îi osîndim pe ei pentru cele ce le lipsesc ca şi cum noi am fi desăvîrşiţi. De voim să ne folosim, fraţilor, pe noi să ne osîndim, pe noi să ne defăimăm şi de orice pe noi să ne socotim vinovaţi şi greşiţi, iar nu pe fratele nostru.
Odinioară au venit la mine doi fraţi scîrbiţi unul asupra altuia. Cel mai mare zicea despre cel mai mic că „îi poruncesc cîte ceva şi se mîhneşte şi mă întristez şi eu, aducîndu-mi aminte de cuvîntul părinţilor că de ar avea credinţă ar primi cuvîntul cu bucurie.” Iar cel mai mic zicea: „Iartă-mă, părinte, că nu-mi zice cu frica lui Dumnezeu, ci cu poruncă şi socotesc că de aceea nu se încredinţează inima mea, precum zic Părinţii.” Luaţi aminte şi vedeţi că amîndoi s-au defăimat unul pe altul.
Alţi doi fraţi, gîlcevindu-se între ei, şi-au pus apoi metanie unul altuia, cerîndu-şi iertăciune, dar nu s-au împăcat sufletele lor pentru că unul zicea că nu i-a făcut metania din toată inima, de aceea nu s-a liniştit sufletul său, că aşa au zis Părinţii. Iar celălalt zicea dimpotrivă: „Pentru că n-a fost gătit şi alcătuit mai înainte acela cu dragoste către mine, înainte de a mă pleca eu lui, pentru aceea nici eu nu m-am încredinţat iertăciunii lui.” Vedeţi, fraţilor, înşelăciune, vedeţi răzvrătire de socotinţe omeneşti? Dumnezeu ştie cît mă spăimîntez cînd văd că însăşi sfaturile Sfinţilor Părinţi le întoarcem după voia noastră cea rea, spre pierzarea sufletelor noastre, iar nu spre folos. Cei doi despre care v-am povestit acum, în loc să zică unul: „Pentru că eu nu am pus metanie fratelui cu plecăciune din inimă, pentru aceea nu a alcătuit Dumnezeu adevărata dragoste către mine”, iar celălalt să răspundă: „Pentru că eu n-am fost cu rîvnă de dragoste către fratele, pentru aceasta nu mi s-a liniştit sufletul meu” şi fiecare să se defaime pe sine ca să se îndrepteze; ei amîndoi s-au îndreptat în cuvinte şi au aruncat vina unul asupra altuia. Precum şi cei doi dintîi. De unde se cuvenea să zică unul: „Pentru că eu spun fratelui cu poruncă, de aceea nu se smereşte să facă ceea ce îi zic”, iar celălalt să zică: „Măcar că fratele cu blîndeţe îmi porunceşte, dar eu sînt nesupus şi neascultător, neavînd frică de Dumnezeu şi de aceea îl tulbur”, ei amîndoi se făceau buni, învinovăţind unul pe celălalt. Aceasta este, dar, precum am zis, pricina că nu sporim spre bine, nici nu ne folosim. Că nu ne defăimăm pe noi înşine şi rămînem smintiţi şi întru tulburare neîncetată totdeauna, osîndind pe fratele nostru că nu este desăvîrşit întru bunătăţi. Iar a noastră nevrednicie, prostime şi mişelie nu o socotim, ca să ne dojenim şi ca să ne mustrăm pentru ce facem cele necuviincioase şi netrebnice. Pentru aceea, bătrînul acela, cînd l-a întrebat un frate zicîndu-i: „Ce ai aflat mai de folos în călătoria aceasta a mîntuirii”, a răspuns: „Nimic alta decît a se defăima cineva pe sine.” Şi l-a lăudat foarte, fiindcă adevărat a grăit bâtrînul, că aceasta este calea cea adevărată a mîntuirii. [...]

Cuvîntul 8

Pentru ţinerea de minte a răului

[...] Mult mă mir cum de nu pricepem ceea ce cîntăm în toate zilele: că ne blestemăm pe noi înşine şi nu luăm aminte înţelesul cîntărilor. Fiindcă zicem: „De am răsplătit celor ce mi-au făcut rele, să cad de la vrăjmaşii mei în deşert.” Ce va să zică: să cad? Cîtă vreme cineva stă pe picioarele sale se poate împotrivi vrăjmaşului său, dă război şi este lovit, se luptă să biruiască chiar dacă este biruit, pentru că încă stă. Iar de se va întîmpla să cadă, nu se mai poate lupta cu vrăjmaşul. Deci noi ne blestemăm singuri - nu numai să cădem în faţa vrăjmaşilor noştri, ci să cădem şi deşerţi. Şi ce va să zică a cădea deşert în faţa vrăjmaşului? A cădea, am zis, înseamnă a nu mai avea putere să stai împotrivă, zăcînd pe pămînt. Iar în deşert înseamnă a nu mai avea nici o putere ca să te scoli măcar de la pămînt; căci cel ce poate să se scoale, poate iarăşi să se ajutoreze şi să vină iarăşi la război, cu orice mijloc. Mai pe urmă zicem: „Să gonească vrăjmaşul sufletul meu şi să-l prindă”, adică să-l apuce în mîinile lui şi să-l supună întru toate. Toate acestea ne blestemăm a le pătimi de vom răsplăti rău pentru rău. Dar nu zicem numai acestea, ci încă adăugăm: „Să calce jos pe pămînt viaţa noastră.” Ce este viaţa noastră - faptele cele bune. Cerem să fie călcată pe pămînt, adică să ne facem cu totul pămînteşti, avînd tot gîndul nostru împilat pe pămînt. Apoi zicem: „Slava mea în ţarină să locuiască”, adică mintea şi ştiinţa ce se nasc în suflet din paza sfintelor porunci să le îngroape în pămînt. Aşadar zicem să facă slava noastră spre ruşinarea noastră, adică să o arunce în ţărînă şi să se facă pămîntească viaţa şi slava noastră ca să nu mai socotească nici un lucru dumnezeiesc, ci toate cele trupeşti; asemenea celor pentru care zice Dumnezeu: „Nu va rămîne Duhul meu întru ei, fiindcă sînt trupeşti.”
Acestea toate cîntînd, ne blestemăm pe noi de vom răsplăti rău pentru rău. Dar cîte rele nu răsplătim pentru rele şi nu vrem să ştim, nici să le băgăm în seamă? Căci a răsplăti rău pentru rău nu se face numai cu fapta, ci şi cu cuvîntul şi cu chipul. Să nu gîndească cineva că este îndreptat pentru că n-a răsplătit rău cu rău cu fapta; că poate face răsplătire precum am zis şi cu cuvîntul, şi cu chipul şi cu privirea, supărînd pe fratele său. Că şi cu privirea şi cu orice altă mişcare poţi tulbura pe fratele tău. Toate acestea sînt răsplătiri cu rău pentru rău. Dar chiar şi cînd se nevoieşte cineva să nu răsplătească rău pentru rău, nici cu fapta, nici cu cuvîntul, nici cu chipul, nici cu mişcarea, dar de va avea scîrbă în inima sa asupra fratelui şi se va mîhni asupra lui, tot e vinovat ca şi cum ar răsplăti rău pentru rău. Luaţi aminte că sînt multe stări şi deosebiri ale acestui lucru: că şi de nu se scîrbeşte, nici nu se mîhneşte cineva asupra fratelui său, însă auzind că altcineva l-a scîrbit pe acela, sau l-a hulit ori l-a ocărît, se va bucura şi cu aceasta se află în vina răsplătirii cu rău. Şi iarăşi: de este cineva care nici în inimă nu este mîhnit asupra fratelui, nici nu se bucură de necinstea lui, ba încă se şi scîrbeşte, însă nu-i pare bine cînd îl va vedea sporind în vreo bunătate, slavă sau odihnă, ci se mîhneşte, şi aceasta este patimă, măcar că este mai uşoară.
La începutul cuvîntului am zis că este cineva care face metania fratelui, dar pe urmă rămîne totuşi scîrbit asupra lui şi zicem că a tămăduit mînia făcînd metanie, însă nu s-a nevoit a face tămăduire şi ţinerii de minte a răului; altul, întîmplîndu-se să fie scîrbit de cineva, făcînd metanie se împacă cu acela şi nici ţinere de minte a răului nu are în inima sa, dar, de se va întîmpla mai pe urmă să-i zică un cuvînt atingător, iarăşi îşi aduce aminte de cel dintîi şi se tulbură. Unul ca acesta se aseamănă cu omul care a avut rană şi punând alifie s-a închis, dar numai pe dinafară, iar înlăuntru încă este slab locul, şi oricînd se va lovi la acel loc, fiind mai slab se răneşte mai curînd decît dacă s-ar lovi în altă parte a trupului şi îndată începe a curge sînge. Aşa pătimeşte şi acesta: a avut rană, a pus alifie, adică metania, şi deocamdată rana, adică mînia s-a vindecat, însă nu s-a tămăduit de tot, ci încă mai are semn de vătămare, din care acea rană îndată se întărîtă, cînd se va întîmpla vreo cît de mică lovitură. De aceea, trebuie să se nevoiască omul cu tot dinadinsul şi să tămăduiască desăvîrşit acea rană, încît să crească, ca mai înainte şi păr pe locul acela, să nu mai rămînă nici un semn, nici măcar să nu se cunoască că a fost rană în acel loc. Dar aceasta nu o poate face altfel decît numai rugîndu-se lui Dumnezeu din toată inima pentru cel ce l-a întristat, zicînd: „Dumnezeule, ajută fratelui meu şi mie pentru rugăciunile lui.” Să nu înceteze rugîndu-se pentru fratele său pînă cînd nu i se va linişti desăvîrşit inima. Fiindcă este un semn de milostivire şi de dragoste, ba şi de smerenie a cere ajutor pentru rugăciunile lui şi oriunde este milostivire, dragoste şi smerenie, ce poate face mînia, ţinerea de minte a răului sau altă patimă? Precum a zis Avva Zosima: „De va întinde diavolul toate cursele răutăţii lui, de va mijloci cu toate uneltele lui, cu toţi dracii lui, toate rămîn zadarnice şi se biruiesc cu smerenia poruncii lui Hristos.” Iar alt sfînt zice: „Cel ce se roagă pentru vrăjmaşii lui, numai acela nu are ţinerea de minte a răului.”
Lucraţi, dar şi pricepeţi cele ce auziţi. Adevărul vă zic: dacă nu le veţi face cu fapta, nu le puteţi pricepe cu cuvîntul. Cine poate să înveţe vreun meşteşug numai din cuvînt? Au nu întîi se osteneşte lucrînd şi stricînd, silindu-se şi de multe ori neizbutind, pînă cînd, puţin cîte puţin, ostenindu-se şi avînd răbdare, învaţă acel meşteşug. Pentru că văzînd Domnul, cugetul şi osteneala lui îi ajută. Dar noi, voind să învăţăm meşteşugul meşteşugurilor, cum vom putea să-l deprindem numai cu cuvîntul fără a ne sili cu fapta? [...]

Cuvîntul 9

Pentru minciună

[...] Aşadar, de voim să ne mîntuim cu adevărat, trebuie să iubim adevărul cu toată silinţa şi cu toată puterea noastră, păzindu-ne de toată minciuna, ca să nu ne despărţim de adevăr şi de viaţă.
De trei feluri este minciuna: unul minte cu cugetul, altul minte cu cuvîntul, iar altul minte cu toată viaţa lui. Cel ce minte cu cugetul este cel ce are bănuială. Unul ca acesta, văzînd pe cineva vorbind cu vreun frate, bănuieşte şi zice: „Despre mine vorbeşte acela.” Iar de va vedea că a contenit a vorbi, iar bănuieşte că din pricina lui a tăcut. De-i va zice cineva vreun cuvînt, bănuieşte că pentru ca să-l întristeze i-a zis. În scurt, la tot lucrul are bănuire asupra vecinului, zicînd că „Pentru mine a făcut aceasta, pentru mine a zis aceea şi pentru aceasta a făcut aceea.” Acesta este cel ce minte cu cugetul. Fiindcă nici un adevăr nu gîndeşte, ci la toate are bănuială. Din aceasta se nasc iscodirile, grăirea de rău, neascultarea, vrajba şi osîndirea. Unuia ca acesta de se va întîmpla vreodată să i se adeverească bănuiala în vreun lucru, zice, ca şi cum s-ar îndrepta în cuvînt: „De aceea iscodesc orice, ca, aflînd greşeala pentru care sînt defăimat, să mă folosesc, părăsindu-mă de ea.” Deci întîi această începere este de le diavolul, căci de la minciună a început: că, neştiind, a bănuit ceea ce nu ştia. Cum ar putea omul rău să facă roadă bună? Iar de voieşte cineva cu adevărat să se îndrepteze, cînd îi zice fratele: „Nu face aceasta!” sau „De ce ai făcut aceasta!”, să nu se tulbure, ci să-i facă metanie şi să-i mulţumească şi aşa se va îndrepta. Căci, de va vedea Dumnezeu că în acest chip este cugetul lui, nu-l va lăsa niciodată să se amăgească, ci va trimite pe cel ce poate să-l îndrepteze. Iar a zice: „Pentru a mă îndrepta cred bănuielilor mele”, aceasta este o îndreptare a diavolului, care voieşte să-l înşele. [...]
Iată, aceasta este minciuna cu cugetul. Iar cel ce minte cu cuvîntul este asemenea, de pildă, cu cel ce lenevindu-se a se scula la priveghere nu zice: „Iartă-mă, că m-am lenevit să mă scol”, ci zice că a fost răcit sau slăbit de osteneală şi alte feluri de minciuni adaugă, ca să nu facă o metanie şi să se smerească să ceară iertăciune. Şi, de-l va înfrunta cineva de vreun lucru, se priceşte şi se gîlceveşte ca să-şi acopere ruşinea. Tot asemenea, şi cînd va avea discuţie şi zicînd: „Tu ai zis aceasta, tu ai făcut aceasta, eu n-am zis.” Şi cutare a făcut sau a zis aceasta şi aceasta, numai ca să nu se smerească. Iarăşi, de va dori vreun lucru, nu vrea să zică adevărul că „Doresc cutare”, ci pune pricină de îndreptare zicînd că are cutare neputinţă şi-i trebuie acel lucru şi spune atîtea minciuni ca să-şi împlinească pofta. Că, precum tot păcatul, sau din poftă, sau din iubirea de argint, sau din trufie se face, tot aşa şi minciuna din aceste trei se face, adică: sau pentru ca să nu se necinstească şi să se smerească, sau pentru ca să-şi împlinească pofta, sau pentru ca să cîştige ceva. Şi nu se linişteşte la un loc, ci neîncetat înconjoară şi totdeauna se găteşte ce să grăiască, numai să-şi împlinească scopul. Pe unul ca acesta, chiar şi adevărul de ar spune, nu-l crede nimeni, că şi adevărul lui este cu bănuială. Se întîmplă însă uneori să fie trebuincioasă şi iconomia cuvîntului, cînd, de nu se va ascunde cineva, lucrul se face pricină de şi mai multă tulburare, scîrbă şi primejdie. Precum a zis Avva Amona Avvei Agaton spre pildă: între doi oameni s-a făcut moarte înaintea ta şi unul a intrat în chilie la tine. Şi fiind el căutat de judecători, te întreabă zicînd: „La tine s-a făcut uciderea?” Deci, de nu vei iconomisi, îl dai pe om spre moarte. La o nevoie mare ca aceasta, de va grăi cineva minciună este iertat. Numai şi atunci să nu fie fără de grijă, ci să se pocăiască şi să plîngă înaintea lui Dumnezeu, şi să o socotească şi pe aceasta ca pe o întîmplare de ispită. Încă nici aceasta să nu o facă adesea, ci, cum am zis, la o foarte mare nevoie. Că precum leacul pentru nervi şi pentru curăţenie de-l va lua cineva adesea, îi strică, iar de-l va întrebuinţa rar, numai la vreme de trebuinţă îi foloseşte, aşa şi tăinuirea adevărului, în mulţi ani odată să o facă cineva, cînd se va vedea la mare nevoie, încă şi atunci cu frică şi cu cutremur, descoperind lui Dumnezeu şi cugetul şi nevoia şi aşa i se poate ierta, că într-alt chip se strică şi cu aceasta. Iată, v-am spus cine este cel ce minte cu cugetul şi cine cu cuvîntul. Deci, să spunem acum şi despre cel ce minte cu vieţuirea sa.
Acela minte cu vieţuirea sa, care altul este pe dinlăuntru şi altul pe dinafară; adică cel ce, fiind lacom, se arată a fi postitor; sau, fiind asupritor, grăieşte despre milostenie şi laudă milosîrdia; sau, fiind mîndru, fericeşte smerenia. Şi nu face aceasta vrînd să laude fapta cea bună: că de ar grăi cu acest fel de scop ar mărturisi cu smerenie mai înainte neputinţa lui, zicînd: „Vai mie, ticălosului, că sînt lipsit de toată bunătatea.” Şi numai după ce-şi va mărturisi neputinţa lui să laude fapta cea bună; şi nici ferindu-se să nu smintească pe cineva, pentru aceea o laudă. Că se cuvine să zică: eu sînt păcătos şi ticălos, pentru ce dar, să smintesc şi alt suflet, să am şi această greutate? Că de ar face aşa, măcar că păcătuieşte ascuns, cel puţin la arătare s-ar vedea că face bine, pentru că nu sminteşte pe alţii. Că a se osîndi pe sine este o faptă a smereniei şi a-ţi fi milă de fratele tău ca să nu-l sminteşti este un semn de dragoste. Dar unul ca acesta nu laudă fapta cea bună cu vreun scop din aceste ce am zis, ci numai ca să-şi acopere ruşinea. Fericeşte numele faptei celei bune şi grăieşte de dînsa ca şi cum şi el ar fi aşa sau şi de multe ori ca să înşele pe altul şi să-l strice. Că nici o răutate sau eres, nici însuşi diavolul nu poate să amăgească pe cineva, de nu se va făţarnici că are faptă bună. Precum zice Apostolul: că şi diavolul se preface înger luminat. Deci de se schimbă stăpînitorul, nu-i de mirare că se vor preface şi slugile lui. Aşadar, mincinosul sau temîndu-se de ruşine ca să nu se smerească, sau, precum am zis, vrînd să înşele pe cineva ca să-l strice, grăieşte de fapta cea bună şi o laudă şi se minunează de dînsa, ca şi cum şi el ar fi aşa şi o ştie. Acesta este cel ce minte cu vieţuirea sa. Unul ca acesta nu este cum se vede, ci viclean. Altul se arată în faţă, şi altul este în ascuns. Toată vieţuirea lui este făţarnică şi mincinoasă. [...]

Cuvîntul 10

Pentru ca să umblăm pe calea lui Dumnezeu cu luare-aminte

Să ne sîrguim, fraţilor, pentru mîntuirea noastră şi să fim cu luare-aminte ca să nu pierdem vremea în zadar, căci cu adevărat mult vom căuta zilele acestea şi nu le vom afla. Avva Arsenie zicea totdeauna către sine: Arsenie, nevoieşte-te să-ţi cîştigi ceea ce ai cugetat cînd ai ieşit din lume! Iar noi ne aflăm în mare lenevire şi nici pentru ce am lăsat lumea nu ştim, nici ce lucru este ceea ce am hotărît să săvîrşim. Pentru aceea nu numai că nu sporim, ci şi pururea ne scîrbim. Aceasta ni se pricinuieşte că nu sîntem cu luare-aminte şi cu pază în inima noastră. Că de am vrea cu tot dinadinsul să ne nevoim puţin, nu ne-am scîrbi atît de mult, nici nu ne-am obosi foarte. Pentru că, deşi are cineva osteneală la început, dar puţin cîte puţin sporeşte înainte şi apoi cu odihnă săvîrşeşte faptele cele bune, că, văzînd Dumnezeu osteneala lui, îi dă ajutor. Deci să ne silim pe noi înşine, să punem începere, să voim binele. Căci cu toate că n-am ajuns la faptă, dar şi voinţa aceasta este începutul mîntuirii. Fiindcă din voinţă ajungem cu ajutorul lui Dumnezeu şi spre osîrdie şi apoi cu osîrdia cîştigăm faptele cele bune. De aceea zicea oarecare dintre Părinţi: „dă sînge şi primeşte duh”, adică nevoieşte-te şi vei dobîndi fapta cea bună. [...] Deci şi din voi, cel ce vrea să cîştige fapta cea bună, nu trebuie să se lenevească şi să glumească. Căci, precum cel ce vrea să înveţe zidăria sau alt meşteşug nu se mai îndeletniceşte şi cu altceva decît cu acel meşteşug, aşa şi cei ce voiesc să înveţe lucrarea cea duhovnicească, nu trebuie să mai gîndească alt lucru, ci ziua şi noaptea să se nevoiască la aceasta, ca să se deprindă şi să se folosească. Fiindcă, dimpotrivă, cei ce nu se sîrguiesc la dînsa aşa, nu numai că nu sporesc, ci se şi turbură totdeauna şi se nevoiesc în zadar, fără nici o chibzuire, iar ostenindu-se cineva fără luare aminte, pe nesimţite se abate din drumul faptelor celor bune, care sînt totdeauna în mijloc şi greşeşte. [...] Pentru aceea am zis că faptele bune sînt la mijloc, adică: smerenia este în mijlocul mîndriei şi al făţărniciei; tot aşa şi cucernicia este în mijlocul ruşinii şi al obrăzniciei, aşa şi celelalte fapte bune. Deci, cînd se va învrednici cineva de aceste fapte bune, atunci este cinstit, este aproape de Dumnezeu şi măcar că îl vezi mîncînd, bînd, dormind şi el ca şi ceilalţi oameni, unul ca acesta, păzind cumpăna măsurii, este cinstit pentru acele fapte bune. Iar cînd nu va lua aminte cineva, nici nu se va păzi, lesne se abate din cale la dreapta sau la stînga, adică spre prisos sau spre lipsă şi i se pricinuieşte boală, care, precum am zis, este răutatea [...]
În trei stări se poate afla omul: unul este cel ce nu încetează a păcătui, altul care părăseşte păcatul şi altul care îl dezrădăcinează. Cel ce lucrează păcatul este cel care se află păcătuind; cel ce se opreşte este cel ce nici nu îl face neîntrerupt, dar nici nu încetează cu totul; ci se luptă puţin şi iarăşi se supune patimii. Iar cel ce dezrădăcinează patima este cel ce se nevoieşte împotriva patimii pînă o biruieşte şi se izbăveşte de ea. Însă aceste trei stări au multă lăţime de cercetare. Spre pildă, spuneţi-mi ce patimă voiţi să cercetăm. Voiţi să grăim despre mîndrie? Sau despre curvie? Sau mai bine să vorbim despre trufie, fiindcă mai mult sîntem biruiţi de dînsa? Cel ce se află întru această patimă nu poate suferi nici un cuvînt al fratelui său, ci de aude un cuvînt se turbură şi-i zice cinci sau zece cuvinte pentru unul, iar după ce încetează războiul, stă socotind pentru ce să-i zică acela ceea ce i-a zis, se scîrbeşte asupră-i şi, cuprins fiind de pizmă, îi pare rău că nu i-a zis şi mai multe decît cele ce i-a grăit; găseşte cuvinte şi mai amare ca să-i răspundă şi zice: „Fiindcă nu i-am zis cutare vorbă, pentru ce să-mi zică el aceasta? Deci am să-i zic şi eu aceasta.” Mereu se luptă cu acest fel de cuget, nepotolindu-şi mînia. Aceasta este o stare a răutăţii din îndelungat obicei întărită. Dumnezeu să ne izbăvească de acest fel de răutate: că o stare ca aceasta este hotărîtă de munca iadului, fiindcă păcatul ce se face cu neîncetată lucrare este osîndit muncii celei veşnice. Unul ca acesta de va vrea să se îndrepteze, nu poate singur să-şi biruiască patima sa de nu va avea ajutorul Sfinţilor. Drept aceea se cade să ne nevoim a dezrădăcina patimile înainte de a le obişnui. Este un altul care, de asemenea, auzind un cuvînt, se turbură şi zice şi el cinci sau zece pentru unul şi se scîrbeşte asemenea celui dintîi că nu i-a zis şi altele mai rele şi ţine şi mînie, dar puţine zile şi apoi se întoarce; unul ţine numai o zi mînie şi se împacă, iar un altul îndată se turbură, ocărăşte, zice cîte îi vine la gură, dar iarăşi în grabă se potoleşte şi se linişteşte. Toţi aceştia, ca şi cei dintîi, cîtă vreme sînt cuprinşi de aceste porniri, sînt în osîndă de muncă (asemenea celor ce se află făcînd păcatul, cum am zis mai sus), dar cu oarecare deosebire între ei.
Să spunem şi despre cei ce încetează patima. Unul aude un cuvînt şi se întristează întru sine şi se scîrbeşte, nu pentru că a fost necinstit, ci pentru că n-a suferit. Altul, măcar că e biruit de greutatea patimii, însă nu lenevindu-se, ci silindu-se şi ostenindu-se. Altul, nevrînd să răspundă cuvînt, este răpit de obicei. Altul se nevoieşte ca nici să nu grăiască cuvînt prost, dar se întristează pentru că a fost necinstit, însă se defăima pe sine pentru ce să se mîhnească şi-i pare rău de aceasta. Iată, aceştia sînt dintre acei ce se sîrguiesc să înceteze patima, dar se află încă în frica primejdiei, măcar că şi între dînşii este deosebire (adică cel ce este biruit ostenindu-se, iar nu lenevindu-se, cel ce este răpit de obicei şi cel ce se osîndeşte pe sine că n-a suferit ocara cu mulţumită); şi mai mare deosebire au decît cei ce se află întru lucrarea păcatului, căci toţi aceştia despre care am zis mai sus, sînt dintre acei ce se silesc să înceteze patima, fiindcă nu voiesc să facă rău, ci se întristează. Pentru care şi zic Părinţii. Că tot lucrul pe care nu-l voieşte sufletul nu ţine multă vreme. Însă au datoria să se cerceteze pe sine dacă nu cumva, deşi nu răsplătesc pentru ceea ce au pătimit, dar poate cu altceva se împotrivesc şi de aceea se biruiesc şi se rănesc. Sînt şi unii care se sîrguiesc să înceteze vreo patimă, însă pentru altă patimă: ca cel ce tace şi nu răspunde din trufie sau din plăcerea oamenilor sau din altă patimă oarecare: aceştia vor să tămăduiască răutatea cu altă răutate. Pentru aceasta Avva Pimen a zis că niciodată vicleşugul nu strică pe vicleşug. Aceştia se numără cu cei ce lucrează păcatul şi în zadar se înşeală pe sineşi.
Acum să grăim şi despre cei ce dezrădăcinează patima. Este unul care se bucură dacă va fi necinstit, însă ca să aibă plată. Unul ca acesta este dintre cei ce dezrădăcinează patima, dar nu cu cunoştinţă. Altul se bucură fiind batjocorit, însă pentru că se socoteşte vrednic a fi batjocorit şi cum că el este vinovat. Acesta dezrădăcinează patima cu pricepere. Căci a fi necin­stit şi a te învinui pe sineţi şi a primi cele ce ţi se întîmplă ca şi cum ţi s-ar cuveni, cuminte faci lucrul: căci tot cel ce se roagă lui Dumnezeu să-i dea smerenie trebuie să ştie că aceasta este ceea ce cere, adică să-i vină vreo ne­cin­ste. Şi, cînd va fi batjocorit de cineva, se cuvine ca şi el însuşi pe sine să se defăimeze şi să se necinstească în gîndul său. Este şi altul mai cu înaltă înţelepciune, care nu numai că se bucură cînd este batjocorit de cineva şi se socoteşte vinovat, ci se întristează şi-i pare rău pentru ce să fie el pricină de tulburare celui ce l-a ocărît. Dumnezeu să ne învrednicească de această stare.
Vedeţi cîtă lăţime au aceste trei stări? Deci fiecare dintre noi, precum am zis, să vedem în ce stare sîntem. Dacă săvîrşeşte cineva cele ale patimii sale din voie sau nu voieşte să facă rău, dar, fiind biruit de obicei şi răpindu-se, îl face şi apoi îndată se scîrbeşte şi se întristează că a greşit; sau dacă se nevoieşte să înceteze patima cu priceperea sau cu altă patimă, precum am zis că este atunci cînd cineva tace din trufie sau din plăcerea oamenilor sau pentru vreun cuget omenesc sau a început a dezrădăcina patima şi o dezrădăcinează cu pricepere. Fiecare să ştie unde se află şi la ce milă de loc a ajuns: că nu numai în toate zilele se cuvine să ne cercetăm pe noi, ci şi într-un an să facem cercare şi într-o săptămînă să ne ispitim şi întru o lună să iscodim starea noastră şi să zicem: „În săptămînă cealaltă nu eram îngreuiat de cutare patimă, oare acum cum mă aflu?” Şi iar: „Anul trecut eram biruit de cutare patimă, oare acum cum sînt?” Şi aşa să ne cercetăm de am sporit ceva sau tot în aceeaşi stare ne aflăm sau spre mai rău mergem. Dumnezeu să ne învrednicească ca, dacă nu vom dezrădăcina deodată de tot patima, măcar să ne oprim de la lucrarea păcatului şi să încetăm patima. În adevăr, greu lucru este a se afla cineva făptuind păcatul şi nesilindu-se să oprească patima. Să vă spun cum se aseamănă aceste trei stări, ca să pricepeţi. Cel ce face păcatul se aseamănă cu cel ce fiind săgetat de vrăjmaşi, el însuşi cu mîna sa împinge săgeata în inima sa. Cel ce opreşte patima se aseamănă cu cel ce este săgetat de vrăjmaşi, însă, fiind îmbrăcat cu cămaşă de fier, nu-l pătrunde săgeata. Iar cel ce dezrădăcinează patima se aseamănă cu cel ce prinde săgeţile vrăjmaşului său şi le frînge sau le aruncă înapoi în inima vrăjmaşului său, precum zice psalmul: sabia lor să intre în inima lor, iar arcurile lor să se sfărîme. Deci, fraţilor, şi noi să ne silim şi, de nu putem să întoarcem sabia lor în inima lor, măcar să nu primim săgeţile lor şi să le înfigem noi înşine în inima noastră; ci să ne îmbrăcăm în cămaşa de fier a smereniei ca să nu fim răniţi de vrăjmaşul, [...]

Cuvîntul 11

Să tăiem patimile degrabă pînă nu ne obişnuim cu ele

[...] Cu adevărat va veni vremea să căutăm un ceas al vremii acesteia şi să nu-l găsim. Oare cîţi doresc să asculte cuvîntul lui Dumnezeu şi nu se învrednicesc? Iar noi auzind atîtea învăţături, nu le băgăm în seamă ca să ne sîrguim. Dumnezeu ştie cît mă mir de nesimţirea sufletelor noastre: că, putînd să ne mîntuim, noi nu voim. Putem să ne tăiem patimile noastre cît sînt mici şi nu ne silim, ci le lăsăm de se întemeiază şi se întăresc asupra noastră, poate pentru ca să ne ostenim pe urmă foarte mult şi să nu putem să le tăiem. Că, precum v-am zis de multe ori, alta este a dezrădăcina o buruiană mică, care lesne se smulge şi alta este a dezrădăcina un copac mare întemeiat. [...]
Drept aceea, să ne silim, fraţilor, ca să cîştigăm milă. Părinţii au zis că trebuie să-şi curăţească cineva ştiinţa în tot ceasul, cercetîndu-se seara cum a petrecut ziua, iar dimineaţa cum a petrecut noaptea şi să arate pocăinţă către Dumnezeu pentru tot ce a greşit. Iar noi, cei ce sîntem mai mult greşiţi, se cuvine a nu aştepta pînă seara, ci să ne cercetăm şi la al şaselea ceas din zi cum am petrecut şi ce am greşit şi să ne iscodim pe noi, nu cumva am zis vreun cuvînt spre sminteala vecinului nostru? Oare nu am văzut pe fratele meu făcînd ceva şi l-am osîndit sau m-am scîrbit de el sau l-am grăit de rău? [...] Dar să venim iarăşi la cuvîntul ce vi-l grăiam ca să vă cercetaţi cum aţi trecut ziua şi noaptea. Dacă aţi stat la biserică cu luare aminte şi cu gîndul la rugăciune sau vi s-au robit cugetele voastre de rele; dacă aţi ascultat citirile cu înţelegere sau, lăsînd slujba, aţi ieşit afară din biserică şi v-aţi netrebnicit în zadar. Aşa, dacă se va cerceta cineva pe sine în toate zilele şi dacă se va sîrgui să se întoarcă spre pocăinţă din cele ce a greşit şi se va sili să se îndrepte, începe a-şi împuţina răutatea de la nouă la opt. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporind spre bine puţin cîte puţin, nu lasă patimile să se înrădăcineze; că de nu se va sili cineva în acest chip să stîrpească o patimă înainte de a se înrădăcina, ajunge la marea primejdie a obişnuinţei celei rele, încît (precum v-am zis) de va vrea să se pocăiască, nu mai poate singur să biruiască patima, de nu va avea de ajutor pe cineva dintre Sfinţi [...] Credeţi-mă, fraţilor, că de va fi cineva cuprins numai de o patimă obişnuită, fie cît de mică, aceea singură îl poate osîndi la munca cea veşnică. Şi, de ar face cineva zece fapte bune şi numai o răutate obişnuită să aibă, acea una care se face din obiceiul cel rău, biruieşte pe cele zece bune. După cum un vultur, de va scăpa tot trupul lui din cursă şi numai de o unghie va fi prins, din pricina acestei mici părticele a trupului lui nu-i foloseşte cealaltă putere, ci, oricînd va vrea, merge vînătorul şi-l prinde. Aşa este şi cu sufletul. Numai cu o patimă de se va fi obişnuit, ori în ce ceas va vrea diavolul îl biruieşte, căci prin acea patimă îl are în mîinile lui. De aceea vă zic pururi: nu lăsaţi vreo patimă să se înrădăcineze în voi, ci vă nevoiţi, rugîndu-vă lui Dumnezeu noaptea şi ziua să nu cădeţi în ispită. Chiar de vom fi şi biruiţi vreodată, ca nişte oameni, şi vom cădea în vreo greşeală, să ne sîrguim a ne pocăi îndată, să o părăsim şi să plîngem înaintea lui Dumnezeu pentru ea şi să priveghem ca să nu mai cădem. Iar Dumnezeu, văzînd cugetul nostru cel bun, smerenia şi pocăinţa noastră, ne va da mînă de ajutor şi va face milă şi cu noi. [...]

Cuvîntul 12

Pentru frica de muncile cele viitoare şi ca cel ce vrea să se mîntuiască să nu se lenevească niciodată de mîntuirea lui

[...] Deci acum vă zic şi vouă, fraţilor, că nu trebuie să se întristeze cineva, orice i s-ar întîmpla, ci toate, precum am zis, să le socotească că sunt din pronia lui Dumnezeu şi să se odihnească: pentru că sînt unii care aşa de mult se întristează la scîrbele ce li se întîmplă încît se deznădăjduiesc şi de viaţa lor şi doresc să moară, numai să scape.
Şi pătimesc aceasta nu din altă pricină, decît numai din slăbiciunea sufletului lor şi din multă nepricepere, neştiind ce nevoie mare şi înfricoşată are sufletul cînd iese din trup. Iar a fi pedepsiţi în această lume este o mare iubire de oameni a lui Dumnezeu. Însă noi, neştiind cele mai înfricoşate, vedem aceste ce se fac aici şi ni se par grele, dar nu este aşa. Nu ştiţi ce zice la Pateric? Un frate mult silitor a întrebat pe un bătrîn, zicînd: „Părinte, pentru ce sufletul meu doreşte moarte?.” Şi-i zise lui bătrînul: „Pentru ca să scape de mîhniri de aici, neştiind că scîrba cea viitoare este fără de asemănare mai rea decît aceasta de aici.” Altul, de asemenea, a întrebat pe un bătrîn: „Stăpîne, care să fie pricina că mă cuprinde trîndăvia şezînd în chilia mea?.” Şi-i zise lui bătrînul: „Pentru că n-ai gustat pînă acum încă nici odihna viitoare, nici munca, pentru că de le-ai fi putut simţi pe acestea bine, măcar de-ar fi chilia ta plină de viermi, încît pînă la gît să fii cuprins de ei, ai face mare sîrguire şi nu te-ai lenevi, nici nu te-ai birui de somnul trîndăviei.” Aşa de mult erau îngrijoraţi bătrînii pentru mîntuirea lor, iar noi dormind voim să ne mîntuim. Pentru aceea ne îngreuiem la scîrbele ce ni se întîmplă, de unde s-ar cădea mai degrabă să mulţumim lui Dumnezeu şi să ne fericim că ne-a învrednicit a fi pedepsiţi puţintel, pentru ca să aflăm odihna cea adevărată. [...] Aşa şi în sufletul trîndav se fac mărăcini, adică patimi, pe care vrînd cineva să le curăţească, trebuie să taie din rădăcină pofta cea veche şi obiceiurile cele înrădăcinate; că nu este alt lucru mai rău decît năravul cel rău. Pentru care zice şi marele Vasile: „Cu anevoie poate cineva birui obiceiul său cel rău, fiindcă un nărav ce s-a întărit de multă vreme, are putere ca o fire.” Pentru aceea trebuie să tai, precum am zis, întîi obiceiurile cele rele şi patimile, ca şi pricinile lor care sînt ca nişte rădăcini. De nu se vor usca rădăcinile acelor obiceiuri, lesne odrăslesc iarăşi ca mărăcinii; că sînt unele patimi, care nimic nu pot lucra, dacă vei tăia pricina lor din care se aţîţă, precum zavistia singură nu este nimic, dar are pricină şi rădăcină slava deşartă, fiindcă vrînd cineva să fie slăvit, urăşte pe cel ce este slăvit şi cinstit. Tot aşa şi mînia are multe pricini, dar mai vîrtos se naşte din iubirea poftelor trupeşti. Aceasta ne aduce aminte şi Evagrie, spunîndu-ne despre un oarecare sfînt, că zice: Pentru aceea fug eu de poftele trupeşti, ca să pot tăia pricinile mîniei. Şi toţi Părinţii zic că fiecare patimă se naşte din aceste trei: din trufie, din iubirea de argint şi din iubirea poftelor trupeşti care (cum de multe ori v-am spus) este curvia şi lăcomia. Pentru aceasta trebuie a tăia nu numai patimile ci şi pricinile lor şi a ne îndrepta prin pocăinţă şi plîngere. Şi apoi să începi a semăna sămînţa bună, adică lucrarea faptelor celor bune.
[...] Drept aceea, tot cel ce voieşte să se mîntuiască, trebuie nu numai de răutate să se lase, ci să facă şi bine, precum zice Psalmistul: „Fereşte-te de rău şi fă bine.” Adică, de pildă, are cineva obiceiul să facă nedreptate? Trebuie nu numai să nu facă strîmbătate, ci să facă şi dreptate; este curvar şi lacom ori beţiv? Nu numai să le părăsească pe acestea, ci să se silească să cîştige şi înfrînarea. De este mînios, nu numai să contenească mînia, ci să dobîndească şi blîndeţe; de se mîndreşte, nu numai să nu se mai mîndrească, ci să se şi smerească. Aceasta însemnează: „Fereşte-te de rău şi fă binele.” Căci oricărei patimi rele se împotriveşte o faptă bună: mîndriei - smerenia; lăcomiei - înfrînarea poftei; osîndirii - răbdarea; mîniei - blîndeţea; urîciunii - dragostea. Asemenea şi celorlalte patimi li se împotrivesc fapte bune. Deci, precum scoţînd faptele cele bune, am băgat patimi în sufletul nostru, tot aşa trebuie să ne nevoim nu numai să scoatem de la noi patimile, ci în locul lor înlăuntrul nostru să sădim faptele cele bune, pe care le avem din fire, date de Dumnezeu. [...] Aşa şi omul, după ce va scăpa din toate cele ce am zis, nici atunci nu trebuie să fie fără grijă. Că se întîmplă la urma tuturor acestora, că află diavolul ceva şi-l înşeală sau cu îndreptare, sau cu mîndrie, sau aducîndu-i gînduri de necredinţă. Şi nu numai că pierde toate ostenelile sale, ci îl face să se depărteze şi de la Dumnezeu. Şi ceea ce n-a putut să-i facă cu lucrul îi face cu un gînd rău; căci se întîmplă cîteodată că şi numai un gînd rău de-l va primi cineva, să-l îndepărteze de Dumnezeu. De aceea vă zic pe scurt: cel ce se nevoieşte să se mîntuiască nu trebuie să fie fără de grijă pînă la moarte. [...]

Cuvîntul 13

Pentru ca să suferim ispitele cu mulţumită şi fără tulburare

[…]Aşa este şi la ispite: de le va suferi cineva cu răbdare şi smerenie, le trece fără stricăciune, iar de se vor împotrivi şi turbura, găsind pricină la orice şi pe sine se turbură, şi ispita o adaugă. Şi în loc să se folosească, mai mult se păgubesc: că ispitele mult folosesc pe cei ce le îndură fără turburare. Chiar dacă am fi supăraţi de vreo patimă, tot nu trebuie să ne turburăm, că cine se tulbură de supărarea patimii, nu o pătimeşte din altceva decît din nebunie şi mîndrie; pentru că nu-şi cunoaşte starea sa şi nici nu vrea să se ostenească, precum zic Părinţii. Iar pricina că nu sporim aceasta este că nu ne ştim puterile noastre, nici nu avem răbdare la ceea ce începem, ci fără osteneală vrem să cîştigăm faptele bune. Dar pentru ce te turburi, o, păcătosule, fiind supărat de păcat? Pentru ce te sperii? Dacă l-ai făcut, îl ai, pentru aceea te turbură; arvuna păcatului o ai în tine, de ce zici: „La ce mă supără?” Decît să cîrteşti, mai bine rabdă, nevoieşte-te, roagă-te lui Dumnezeu ca să te izbăvească. Fraţilor, nu este cu putinţă să nu aibă scîrba păcatului cel ce îl face. Şi Avva Sisoe a zis: „Lucrurile păcatului avîndu-le întru noi, păcatul nu se depărtează”; dă-i arvuna ce ai luat-o şi aşa o să scapi. Lucrurile păcatului nu sînt altceva decît pricinile care îndeamnă spre păcătuire. Iar arvună - unirea cu dulceaţa păcatului. Deci, atîta vreme cît nu ne vom izbăvi de acestea, e cu neputinţă a nu fi robiţi de gînduri rele, care ne silesc să facem păcatul şi nevrînd noi, fiindcă de la început, de voie, ne­am dat în mîinile lor. [...]

Cuvîntul 14

Pentru săvîrşirea şi alcătuirea faptelor celor bune ale sufletului

[...] Meşter destoinic este acela care face faptele bune cu înţelepciune. Că se întîmplă de face cineva o faptă bună, dar, fiindcă nu a făcut-o cu cuget bun, o pierde, ba de multe ori nici nu o poate săvîrşi, ce zideşte azi, surpă mîine, puind o piatră şi scoţînd două. Cum am zice de pildă: vine un frate şi-ţi zice cuvînt de mîhnire sau de turburare şi taci şi-i faci metanie; iată, ai pus o piatră. Apoi mergi şi spui altui frate: „Cutare m-a ocărît şi mi-a zis cutare cuvînt, iar eu nu numai că am tăcut, dar i-am făcut şi metanie.” Iată că ai pus o piatră, dar ai scos două, căci te-ai fălit. Sau face cineva metanie unui frate din făţărnicie. Această smerenie, fiindcă se face din făţărnicie, nu foloseşte, înseamnă a pune o piatră şi iar a o scoate. Iar cel ce face metanie cu pricepere, convins că el a greşit şi numai el este vinovat, zidirea acestuia este bună. Iarăşi, altul are tăcere, dar nu pricepere, pentru că socoteşte că face bine. Iar cel ce se socoteşte nevrednic să grăiască, acela tace cu pricepere, precum au zis Părinţii. Un altul se socoteşte pe sine întru nimic, însă cugetă că face lucru mare, că se smereşte adică, neştiind că nu este nimic aceasta, fiindcă nu o face cu pricepere. Iar a se micşora pe sine cu pricepere înseamnă a se socoti mai mişel decît toţi, a se numi om de nimic, defâimîndu-se că nu este vrednic nici a se număra printre oameni. Precum a făcut Moise Arapul zicîndu-şi: „O, piele neagră şi încărbunită, tu nu eşti om, de ce te amesteci cu oamenii?.” Altul slujeşte unui bolnav şi socoteşte că slujeşte ca să aibă plată. Iată nici acesta nu este cu minte, pentru că, de i se va întîmplă vreo întristare, îndată părăseşte lucrul înainte de a-l fi terminat, fiindcă o face cu o anumită socoteală. Iar cel ce slujeşte cu minte slujeşte ca să cîştige milosîrdie şi îndurare de milostivire. Unul ca acesta, orice i s-ar întîmplă, fie din afară, fie că însuşi bolnavul s-ar porni spre dînsul, suferă fără turburare, avînd multă luare aminte în cugetul său, ştiind că mai mult îi foloseşte lui bolnavul cu aceasta, decît el bolnavului. Şi cu această bună cugetare se uşurează şi de patimi, se izbăveşte şi de război. Că eu am văzut un frate ce se lupta foarte tare de pofte şi, fiindcă slujea cu pricepere unui bolnav de dezinterie, s-a mîntuit de război. Spune şi Evagrie despre un bătrîn mare că a izbăvit pe un frate de nălucirile ce vedea noaptea poruncindu-i să postească şi să slujească unui bolnav. Fiind întrebat bătrînul despre aceasta, zicea că acest fel de patimi nu se potolesc cu altceva decît cu milosîrdia. De se va pustnici cineva din trufie sau cu cuget înalt, că adică face faptă bună, unul ca acesta nu se nevoieşte cu pricepere. De aceea, din te miri ce începe a se scîrbi asupra fratelui său şi a-l urî, cugetînd în sine că este ceva. Acesta cu osîndirea fratelui său nu numai că pune o piatră şi scoate două, ci este în primejdie a surpa toată zidirea. Iar cel ce se osteneşte cu ştiinţă nu socoteşte că face o faptă bună, nici nu vrea să fie lăudat ca un sîrguitor, ci se sileşte prin înfrînare să scape de patimi şi, izbăvindu-se de dînsele, se smereşte mai mult, temîndu-se totdeauna de căderea în trufie. Pentru aceasta zic Părinţii: „Calea smereniei sînt ostenelile trupeşti, care se fac cu pricepere.” În scurt, orice faptă bună nu trebuie făcută cu alt cuget, decît ca să o cîştigi şi să o deprinzi. Unul ca acesta poate fi socotit, precum am zis, meşter şi zidar bun, care poate să zidească casă temeinică. Deci cel ce vrea să ajungă la această bună stare, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu trebuie să zică: „Sînt mari faptele cele bune, cum putem să le săvîrşim?”, pentru că cel ce zice acestea, sau nu nădăjduieşte la ajutorul lui Dumnezeu, sau se leneveşte a se ruga pentru vreun bine. Ce faptă bună vreţi să o cercetăm ca să vedem că de noi depinde dacă vrem s-o facem? Scris este să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine. Să nu zici: „Cum pot să mă îngrijesc de scîrbele lui ca de ale mele? Şi mai vîrtos de cele ascunse în inima lui, pe care nici nu le văd, nici nu le aud ca pe ale mele?”
Nu-ţi lăsa mintea să cugete la acestea, nici nu gîndi că fapta bună este grea şi cu anevoie de făcut, ci caută întîi să crezi în Dumnezeu şi pune început bun; descopere-ţi cugetul şi silinţa ta Celui Preaînalt şi vei vedea ajutorul lui Dumnezeu, spre lesnirea săvîrşirii acelei fapte bune. Însă lucrul peste putinţă şi fără rînduială să nu încerci nici a începe. De pildă: de ar fi o scară cu un capăt pe pămînt şi cu celălalt în cer, iar tu stînd în mijlocul ei ai zice: „Cum să zbor de la pămînt şi să mă aflu tocmai în vîrful scării?” Acest lucru nu-i cu putinţă şi nici Dumnezeu nu-l cere de la tine. Ci deocamdată stai pe loc, silindu-te să nu te pogori jos. Adică nu face întîi rău vecinului, nu-l ocărî, nu-l grăi de rău, nu te scîrbi de el, nu-l necinsti şi după ce te vei deprinde cu acestea, începe a-ţi fi milă de dînsul, a-l mîngîia cu cuvîntul, apoi să-l şi ajutorezi la vreo lipsă ce va avea. În acest chip, cîte o treaptă suindu-te, ajungi cu ajutorul lui Dumnezeu la vîrful scării. Că, ajutînd vecinului tău cîte puţin, începi să iubeşti şi binele lui ca şi cum ar fi al tău şi folosul lui ca al tău. Aşa se împlineşte porunca care zice să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine. [...] Plăcut este cînd face cineva milostenie fără nici un gînd omenesc, ci numai din bunătatea însăşi, din milostivirea însăşi, atunci cînd este plăcut. Iar desăvîrşire este cînd face cineva milostenie sau orice altă faptă bună fără îndoială, fără pregetare, fără greutate, ci din toată puterea, cu toată voia şi cu atîta dragoste, încît socoteşte că el se foloseşte din acea facere de bine şi nu că pe altul foloseşte, iar dînd milostenie se bucură ca şi cînd ar lua, iar nu ar da el. Atunci se socoteşte că face voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi deplină. Aceasta înseamnă a face poruncile lui Dumnezeu cu pricepere. Negreşit, nu este faptă mai bună ca milostenia, căci aceasta singură poate mîntui pe om, precum zice Proorocul: „Mîntuirea sufletului este bogăţia omului.” Şi iarăşi în alt loc: „Cu milostenia şterge-ţi păcatele tale.” Însuşi Domnul a zis: „Fiţi milostivi, că şi Tatăl vostru cel ceresc este milostiv.” N-a zis: „Postiţi, precum posteşte şi Tatăl vostru cel ceresc”, nici n-a zis: „Fiţi curaţi, precum şi Tatăl vostru este curat”, ci zice: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel ceresc este milostiv.” Pentru că numai această faptă bună se aseamănă cu Dumnezeu. Încă şi în Sfînta Evanghelie unde arată despre a doua venire a Domnului, numai pentru milostenie şi nemilostivire arată. Cu toate acestea, şi aceasta se cuvine să o facem cu pricepere, că scopul milosteniei este de multe feluri. Unul face milostenie ca să i se îndestuleze ţarina cu bogată roadă şi Dumnezeu îi blagosloveşte ţarina şi nu iese din scopul lui; altul face milostenia ca să nu i se primejduiască corabia şi Dumnezeu o păzeşte; altul pentru sănătatea copiilor lui şi Dumnezeu îi împlineşte cererea; altul face numai ca să fie slăvit şi Dumnezeu nu-i trece cu vederea facerea lui de bine şi-l cinsteşte. Şi orice voieşte fiecare îi dă (cînd ştie că nu i se păgubeşte sufletul din aceasta). Dar aceştia toţi şi-au luat plata lor şi cu nimic nu le este dator Dumnezeu, fiindcă şi scopul lor n-a fost pentru folosul cel viitor al sufletului, ci pentru acest vremelnic şi fiindcă fiecare din cei de mai sus şi-au luat plata pentru milostenia făcută, Dumnezeu nu le mai este cu nimic dator. Este şi unul care face milostenie numai ca să scape din munca veşnică. Acesta numai pentru sufletul său a făcut binele, însă nu este precum vrea Dumnezeu, căci încă nu se află în starea fiului, ci ca un argat slujeşte stăpînului său ca să ia simbrie şi să cîştige. Aşa face şi acesta, ca să ia plată de la Dumnezeu. Căci trei sînt stările din care facem binele, precum zice marele Vasile, după cum v-am mai spus şi altă dată: starea slugilor, cînd facem bunătatea temîndu-ne de Dumnezeu şi de muncă; starea argaţilor cînd o facem cu nădejde de plată; sau, cînd o facem pentru însuşi binele şi pentru dragostea de Dumnezeu, atunci sîntem în starea fiilor, căci fiul nu face voia părintelui său de frică şi nici ca să aibă plată de la el, ci iubindu-l se sileşte să-l cinstească şi să-l odihnească pentru ca să-l veselească. Aşadar sîntem datori să facem milostenie pentru însuşi acest bine, fiindu-ne milă unul de altul ca de nişte mădulare ale noastre; să facem bine altuia ca şi cum noi înşine am fi ajutaţi de el şi aşa să dăm, ca şi cum noi am lua de la acela. Aceasta este milostenia ce se face cu pricepere. Atunci ne aflăm în starea fiului, precum am zis. Să nu zică cineva că: „Eu sînt sărac şi n-am cu ce să fac milostenie”; că, de nu poţi da cît bogaţii aceia de care scrie Sfînta Evanghelie, dă măcar doi bănuţi, ca femeia aceea văduvă şi săracă, şi Dumnezeu îi primeşte de la tine mai mult decît darurile acelora, iar de nu ai nici atît, milostiveşte-te spre vecinul tău şi-l ajută măcar cu lucrul. Nu poţi nici aceasta? Mîngîie pe fratele tău cu cuvîntul. Nu poţi nici cu aceasta să-l ajuţi? Cel puţin cînd se va turbura fratele tău asupra ta şi se va mînia, fă milă cu dînsul şi suferă mînia lui, văzîndu-l supărat de vrăjmaşul. În loc să-i zici un cuvînt ca să-l turburi mai mult, taci şi cu aceasta miluieşti şi sufletul lui şi-l scoţi de la vrăjmaşul. Asemenea, de-ţi va greşi fratele, milostiveşte-te şi-i iartă greşeala, ca să iei şi tu iertare de la Dumnezeu, Care zice: „Iertaţi şi vi se va ierta!” Şi cu aceasta, faci milă sufletului fratelui tău, iertîndu-i greşeala cu care ţi-a greşit; căci ni s-a dat putere să iertăm unul pe altul la greşale. Iată, neavînd nimic cu care să miluieşti trupul, de vei vrea, poţi să miluieşti sufletul şi faci mai mare milă; căci cu cît sufletul este mai cinstit decît trupul, cu atît şi mila făcută de el este mai mare decît cea făcută trupului. În scurt, nimeni nu poate să zică că nu poate să facă milostenie, căci fiecare, după puterea lui şi după starea lui, poate face binele, numai să se silească ca ceea ce face să facă cu pricepere, precum am zis, că cel ce lucrează cu pricepere este meşter iscusit şi zideşte casa lui cu temei. Drept aceea zice şi Evanghelia, că înţelepciunea zideşte casa ei pe piatră şi nu o poate mişca nici un vînt potrivnic. [...]

Cuvîntul 15

Pentru Sfîntul şi Marele Post

[...] Deci cine va vrea să se curăţească de toate păcatele de peste an întru aceste zile, întîi trebuie să se păzească de îmbuibarea hranei, căci din mîncarea cea multă, precum au zis Părinţii, se naşte toată răutatea; să se ferească a nu dezlega postul decît de mare nevoie; să nu caute hrană pentru îndulcirea gîtlejului şi să nu se îngreuieze cu saţul mîncării şi al băuturii, ci să mănînce numai cît să-şi ţină viaţa. Căci sînt două feluri de lăcomii: una, cînd cineva caută să aibă întotdeauna numai bucate bune, adică cu gust dulce şi plăcut, însă nu mănîncă mult. Unii ca aceştia, cînd mănîncă o bucată dulce după pofta lor, o mestecă multă vreme în gură, ca să prelungească gustul şi dulceaţa ei. Aceasta se numeşte lemarghie, adică lăcomia gîtului.
Altul este luptat de mîncare multă, nu caută bucate bune, nici nu-i pasă de plăcere, ci într-un fel le socoteşte ori bune ori rele; numai multe să fie ca să-şi umple stomacul şi să-şi umple pîntecele. Aceasta se numeşte gastrimarghie, adică lăcomia pîntecelui. De acestea trebuie să fugim cu toată luarea aminte dacă vrem să ne curăţim de păcatele noastre. Acestea nu folosesc nici trupului, aţîţă şi patimile, iar celui ce le face i se socotesc drept păcat. Căci după cum împreunarea cea după lege prin cununie, la faptă este în acelaşi chip ca şi curvia, însă scopul este cel care face mare deosebire lucrului, căci acela se împreună cu muierea lui prin blagoslovenie pentru facerea de copii, iar celălalt împotriva rînduielii numai pentru ca să-şi împlinească pofta, aşa este şi la bucate: tot una este a mînca fie pentru trebuinţa vieţii, fie pentru desfătare. Cel care face păcatul, însă, este scopul.
[...] Dar avem datoria nu numai aceasta să o păzim, ci să ne ferim şi de tot păcatul, ca să postim şi cu limba, precum postim cu pîntecele. Să fugim de grăirea de rău, de minciuni, de înjurături, de vorbe deşarte, de mînie, în scurt de tot păcatul ce se face cu limba. De asemenea să postim şi cu ochii, să nu vedem cele necuviincioase, să nu privim fără ruşine unde nu se cuvine, să nu ne uităm fără frică acolo de unde izvorăşte primejdia. Să oprim de asemenea şi mîinile şi picioarele de la toată fapta rea.
[...] Împotriva nesimţirii sufletului, frate, foloseşte citirea cea deasă a dumnezeieştilor Scripturi şi cuvintele cele de umilinţă ale Sfinţilor Părinţi, aducerea aminte de Judecata cea Înfricoşată a lui Dumnezeu, de despărţirea sufletului de trup, de întîmpinarea puterilor celor înfricoşate, de faptele ce ai făcut în această scurtă şi ticăloasă viaţă, de răspunsul ce-l vei da cînd vei sta înaintea înfricoşatului divan al lui Hristos şi al Sfinţilor Lui Îngeri, fiind întrebat nu numai despre fapte, ci şi de gînduri şi de cuvîntul cel deşert. [...]

SFÎNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV - DESPRE POST

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV - DESPRE POST

Capul virtuţilor este rugăciunea; temelia lor este postul. Postirea înseamnă a mânca întotdeauna cu măsură, alegând cu luare-aminte bucatele pe care le mâncăm. Om trufaş! Visezi aşa de mult şi aşa de semeţ cu privire la mintea ta, iar ea atârnă cu desăvârşire şi fără contenire de stomac. Legea postului, ce pare o lege pentru pântece, este de fapt o lege pentru minte. Min­­tea, care împărăţeşte în om, dacă voieşte să intre în drepturile sale de stăpâ­nitoare şi să le păstreze, trebuie mai înainte de orice să se supună legii pos­tului. Numai atunci va fi ea mereu priveghetoare şi luminată; numai atunci va putea să stăpânească dorinţele inimii şi trupului; numai prin trezvie necon­tenită poate ea să cugete la poruncile evanghelice şi să le urmeze. Temelia virtuţilor este postul. Omului nou zidit, când a fost pus în Rai, i s-a dat o sin­gură poruncă: po­run­ca postului. Fireşte, ea a fost dată fiindcă era înde­ajuns pentru a-l păstra în neprihănirea lui pe cel întâi-zidit. Porunca nu privea mulţimea mân­cării, ci felul ei. Aşadar, să tacă cei ce recunosc postul doar în privinţa mulţimii, iar nu a felului mâncării. Adâncindu-se în cerce­tarea prin cercare a postului, vor vedea ce însemnătate are felul mâncării. Aşa de însemnată este porunca postului, dată omului în Rai de către Dumnezeu, încât o dată cu porunca, a fost rostită şi ameninţarea cu pedeapsa dacă po­run­ca avea să fie încălcată. Pedeapsa era îmbol­nă­virea omului de moartea veş­nică. Şi acum continuă moartea păcatului să-i îmbolnăvească pe călcătorii sfintei porunci a postului. Cel care nu păzeşte măsura şi alegerea cu grijă a mâncării nu poate să-şi păstreze nici fe­cio­ria, nici întreaga înţelepciune, nu-şi poate înfrâ­na mânia, se dedă leneviei, trândăviei şi întristării, se face rob al slavei deşarte, sălaş al trufiei, pe care o bagă în om starea lui trupească, ce apare cel mai adeseori din pricina mesei bogate şi ospătarii până la saţ. […]
Vai vouă, celor ce sunteţi sătui acum, că veţi fi flămânzi! (Luca 6, 26). Aşa a grăit Cuvântul lui Dumnezeu despre călcătorii poruncii sfântului post. Cu ce vă veţi hrăni în veşnicie, dacă aici nu aţi deprins decât ghiftuirea cu mân­căruri materialnice şi desfătări materialnice, care nu se găsesc în cer? Cu ce vă veţi hrăni în veşnicie, dacă aici nu aţi gustat nici una din bunătăţile ce­reşti? Cum veţi putea să vă hrăniţi cu bunătăţile cereşti şi să vă îndulciţi de ele, când n-aţi agonisit nici o iubire faţă de ele, ci numai scârbă? Ade­vă­rata pâine a creş­tinului este Hristos. Săturarea ce nu cunoaşte saţ cu această pâine, iată „îmbuibarea" şi desfătarea cea mântuitoare la care sunt chemaţi toţi creş­ti­nii. Fără saţ „ghiftuieşte-te” cu Cuvântul lui Dumnezeu; fără saţ „ghif­tu­ieşte-te” cu plinirea porun­cilor lui Hristos; fără saţ „ghiftuieşte-te” cu masa cea gătită îm­potriva celor ce te necăjesc şi „îmbată-te” cu paharul cel puternic (Psalmi 22, 6-7). [...] Postul îl desface pe om de patimile trupeşti, iar rugă­­ciu­nea se luptă cu pa­ti­mile sufleteşti, şi după ce le-a biruit, pătrunde întreaga al­că­tuire a omului, îl curăţeşte; în biserica cea cuvân­tă­toare curăţită, ea îl aduce pe Dum­ne­zeu. Cel ce seamănă pământul fără să-l fi lucrat pierde sămânţa, şi în loc de grâu culege mărăcini. La fel şi noi: dacă vom semăna se­min­ţele ru­gă­ciunii fără să fi subţiat trupul, în loc de dreptate vom culege roada pă­ca­tului. Rugăciunea va fi nimicită şi răpită de feluritele gânduri şi vi­sări deşarte şi pă­cătoase, va fi spurcată cu simţăminte ale împătimirii de plă­ceri. Trupul nostru a luat fiinţă din pământ, şi dacă nu-l lucrăm aşa cum se lucrează pământul, nicicând nu poate să aducă roadă dreptăţii. Dimpotrivă, dacă cineva lucrea­ză pământul cu mare sârguinţă şi cheltuieli, dar îl lasă nese­mănat, pământul se va acoperi cu neghină deasă. La fel şi cu trupul: când este subţiat prin post, dar sufletul nu e lucrat prin rugăciune, citire, smerită cugetare, atunci postul devine părinte al unor neghine de multe feluri, pa­ti­mi­le sufleteşti: cugetarea semeaţă, slava deşartă, dis­pre­ţul. Ce este patima îmbuibării şi beţiei? Pofta firească de mâncare şi băutură care şi-a pierdut dreapta rându­ială, care le pretinde mâncare şi băutură mult mai multă şi mai felurită decât este nevoie pentru sprijinirea vieţii şi a pute­rilor trupeşti, asupra cărora mâncarea, când priso­seşte, lucrează în chip cu totul potrivnic rostului său firesc, lu­crează în chip vătămător, slăbindu-le şi nimi­cin­du-le. Pofta de mâncare se îndreptează prin mese simple şi înfrânarea de la ghif­tuire şi de la desfătarea cu gustul mâncării. Pentru început, trebuie părăsită ghiftu­irea şi des­fătarea cu gustul mâncării; prin aceasta, pofta de mâncare se ascute şi se îndrep­tează, iar când se îndrep­tează, atunci se mulţu­meşte cu mâncare simplă. [...]
Cea mai bună postire o socot Sfinţii Părinţi a mânca o dată pe zi fără a ne sătura. Un astfel de post nu slăbeşte trupul prin nemâncare şi nu-l îngreunează cu prisosul mâncării, ci îl păstrează bun de lucrarea cea mântu­i­toare. Un astfel de post nu străluceşte prin nimic şi, ca atare, postitorul nu are pricină de trufie, către care omul este atât de înclinat săvârşind fapta bună, mai ales când aceasta iese din hotarele obişnuitului. Cine are muncă trupească grea sau e aşa de slab trupeşte că nu se poate îndestula cu o masă pe zi, acela trebuie să mă­nânce de două ori. Postul e pentru om, nu omul pentru post, însă oricum am întrebuinţa mâncarea, des sau rar, ghiftuirea este oprită cu desăvârşire: ea îl face pe om incapabil de nevoinţele duhovniceşti şi deschide uşa altor patimi trupeşti. Postul fără măsură, adică înfrâ­narea prisositoare şi prelungită de la mâncare, nu e încuviinţată de Sfinţii Părinţi: din înfrânarea cea fără de măsură şi slăbănogirea ce ia naştere din aceasta omul îşi pierde puterea de a mai săvârşi nevoinţele cele duhovniceşti, adeseori cade în ghiftuire, adeseori cade în patima semeţirii şi trufiei. [...].
Bibliografie: Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, volumul I, Editura Sophia, Bucureşti, 2000

SFÎNTULUI TEOFAN ZĂVORÂTUL - DESPRE RUGĂCIUNE

CUVÎNTUL SFÎNTULUI TEOFAN ZĂVORÂTUL - DESPRE RUGĂCIUNE

Cum trebuie să ne rugăm

Lecţia întâi

Lucrarea rugăciunii este cea dintâi în viaţa creştină. Dacă şi în ceea ce priveşte rânduiala lucrurilor obişnuite este valabilă zicătoarea: „Omul, cât trăieşte, învaţă”, cu atât mai valabilă este ea în privinţa ru­gă­ciunii, a cărei lucrare trebuie să fie necon­te­nită şi ale cărei trepte nu au hotar.
Când se întâlneau, Sfinţii Părinţi din vechime, obişnuiau să se salute întrebând nu de sănătate şi nici de altceva, ci de rugăciune: „Cum merge, cum lu­crează rugăciunea?” Lucra­rea rugăciunii era pentru ei semnul vieţii duhovniceşti, şi o numeau „respiraţia duhului”. Trupul respiră, deci trăieşte; dacă respiraţia încetează, nu mai este în trup nici viaţă.
Dar nu oricare săvârşire a rugăciunii este rugăciune ade­vărată. A sta înaintea icoanei în biserică sau acasă şi a face metanii încă nu este rugăciune, ci doar ceva ce ţine de rugă­ciune. A spune rugăciuni pe dinafară, a le citi sau a asculta pe cineva care le citeşte tot nu e rugăciune, ci doar unealtă a rugăciunii, altfel spus un mijloc de a face să apară şi de a-i da imbold. Iar rugăciune propriu-zisă avem atunci când în inima noastră se ivesc unul după altul simţăminte evlavioase faţă de Dumnezeu: simţământul defăimării de sine, al dra­gostei, mulţumirii, slavosloviei, al căderii cu osârdie înain­tea Lui, al umilinţei, supunerii faţă de voia lui Dumnezeu şi aşa mai departe. Toată grija noastră trebuie să aibă drept scop ca în timpul rugăciunilor pe care le facem aceste simţă­minte şi altele asemenea lor să umple sufletul nostru în aşa fel încât atunci când limba spune rugăciuni ori urechea le ascultă şi trupul face metanii, inima să nu rămână pustie, ci şi în ea să fie un oarecare simţământ năzuitor către Dumne­zeu. Doar când aceste simţăminte există este rugăciunea noastră rugăciune adevărată.
S-ar părea că nimic nu este mai simplu şi mai firesc pen­tru noi decât rugăciunea, altfel spus decât năzuinţa inimii către Dumnezeu. Şi totuşi, ea nu se află la toţi şi întotdea­una. Ea trebuie trezită şi apoi întărită, altfel spus trebuie să edu­căm în noi duhul rugăciunii. Primul mijloc pentru atin­gerea acestui scop este rugăciunea rostită sau ascultată. Săvârşeşte-o aşa cum trebuie, şi negreşit vei trezi şi vei în­tări suiş către Dumnezeu în inima ta, altfel spus vei intra în duhul rugăciunii.
În cărţile noastre de rugăciuni se află rugăciuni ale Sfin­ţilor Părinţi Efrem Sirul, Macarie Egip­teanul, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur şi ale altor mari rugători. Fiind plini de duhul rugăciunii, ei au înfăţişat în cuvinte cele insu­flate lor de acest duh şi ne-au lăsat moştenire nouă rezulta­tul. În rugăciunile lor se mişcă o mare putere, şi cine se va adânci în ele va gusta negreşit, în virtutea legii acţiunii şi reacţiunii, din puterea rugăciunii, pe măsură ce aşezarea sa lăuntrică se apropie de conţinutul rugăciunii.
Ca rugăciunea noastră să devină mijloc eficace de a educa în noi rugăciunea, trebuie să o săvâr­şim în aşa fel ca şi gândul, şi inima să primească conţinutul rugăciunilor ce o alcătuiesc. Iată trei me­to­de foarte simple: să nu purcezi la rugăciune fără a te pregăti, măcar puţină vreme, pentru aceasta; să nu o săvârşeşti la nimereală, ci cu luare-aminte şi cu simţire; după încheierea rugăciunii să nu treci îndată la îndeletnicirile tale obişnuite.

Lecţia a doua

Să presupunem că ne-am obişnuit cu rugăciunea; nu se poate spune însă nicidecum că ea nu ne-ar cere pregătire. De pildă, ce este mai obişnuit decât cititul şi scrisul pentru cei ce ştiu să citească şi să scrie? Şi totuşi, aşezându-ne la birou ca să citim ori să scriem, nu începem deodată treaba, ci cu oarecare întârziere atât cât trebuie ca să luăm poziţia potrivită. Cu atât mai mult sunt indispensabile înaintea ru­găciunii lucrările care pregătesc pentru rugăciune, şi mai ales atunci când îndeletnicirea dinainte ţinea de o cu totul altă sferă decât cea căreia îi aparţine rugăciunea.
Aşadar, purcezând la rugăciune dimineaţa ori seara, stai puţintel în picioare, sau şezi, sau um­blă, şi străduieşte-te în acest răstimp să-ţi trez­veşti gândul, rupându-l de toate cele pământeşti. După aceea, gândeşte-te cine este Cel Căruia I te adresezi în rugăciune şi cine eşti tu, care urmează să în­cepi acum, şi stârneşte-ţi în suflet starea corespunzătoare - de stare înaintea lui Dumnezeu pătrunsă de frică evlavioasă şi defăimare de sine. Asta este toată esenţa pregătirii: a sta înaintea lui Dumnezeu. Pregătire mică, însă de mare însem­nătate. Aici se pune începutul rugăciunii, iar începutul este jumătate din lucrare. După ce ai dobândit această aşezare lăuntrică, stai înaintea icoanei şi, după ce vei fi făcut câteva metanii, zi rugăciunile începătoare: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie..., Împărate Ceresc şi aşa mai departe. Spune-le fără grabă, pătrunzând în miezul fiecărui cuvânt, aducând înţelesul lui la inimă şi făcând totodată metanii. În asta constă de fapt spunerea plăcută lui Dumnezeu şi roditoare a rugăciunilor. Am zis să pătrunzi în miezul fiecărui cuvânt şi să aduci înţelesul lui la inimă. Asta înseamnă să înţelegi ceea ce spui şi să simţi ceea ce înţelegi. De alte reguli nu-i nevoie. Aceste două principii (a înţelege şi a simţi), dacă sunt împlinite cum se cuvine, împodobesc cu preţ deplin orice rugăciune şi îi împărtăşesc toată lucrarea cea roditoare. Să zicem că spui: şi ne curăţeşte pre noi de toată întinăciunea: să îţi simţi întinarea, să doreşti curăţia şi să o ceri de la Domnul, nădăjduind în El. Spui: şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri? În sufletul tău să-i ierţi pe toţi, şi cu inimă care a iertat pe toţi şi toate să-ţi ceri iertare de la Domnul. Spui: facă-se voia Ta! În inima ta să-ţi pui cu totul soarta în mâinile Domnului şi să arăţi că eşti gata să întâmpini fără cârtire, cu inimă bună, tot ce va place Domnului să trimită asupra ta. Dacă vei gândi, vei simţi şi vei face aşa la fiecare stih al rugă­ciunii tale, vei avea o rugăciune adevărată.

Lecţia a treia

Pentru a săvârşi cu mai mult spor rugăciunea, iată ce tre­buie să faci:
1) să ai pravilă de rugăciune, cu binecuvân­tarea părinte­lui tău duhovnicesc, nu mare, ci atâta cât poţi împlini fără grabă în condiţiile în care treburile tale obişnuite decurg normal;
2) înainte de a te ruga, când ai timp liber, citeşte rugăciu­nile care intră în pravila ta şi adânceşte-te în înţelesul lor. Să prinzi deplin noi­ma fiecărui cuvânt şi să o simţi, ca să ştii dinainte ce trebuie să ai în suflet când citeşti fiecare cuvânt. Dacă vei învăţa pe dinafară rugăciunile pravilei tale, cu atât mai bine. Dacă vei face aşa, în timpul rugăciunii îţi va fi mai lesne să le pricepi şi să le simţi. Rămâne o singură difi­cultate: gândul va fugi tot timpul la alte lucruri. Iată care este soluţia:
3) ştiind dinainte că gândul o să-ţi fugă, trebuie să te în­cordezi pentru a-ţi păstra luarea-aminte. Când va fugi în timpul rugăciunii, adu-l înapoi; iar va fugi - adu-l iar înapoi, şi tot aşa de fiecare dată. Însă de fiecare dată să nu uiţi a re­citi ceea ce ai citit în răstimpul cât îţi fugea gândul (prin urmare, fără înţelegere şi simţire). Dacă îţi tot fuge gândul când citeşti un anume loc, citeşte-l de mai multe ori, până ce vei reuşi să îl citeşti cu înţelegere şi cu simţire. Dacă vei bi­rui o dată această piedică, poate că a doua oară n-ai să te mai ciocneşti de ea, şi chiar dacă te vei ciocni, nu te vei mai ciocni atât de tare. Se poate întâmpla însă şi ca un anumit cuvânt să aibă o lucrare atât de puternică asupra sufletului, încât acesta să nu vrea să mai rostească rugăciunea în conti­nuare, şi cu toate că limba continuă să spună cuvinte, gândul se reîntoarce mereu la locul care s-a întipărit în el. Dacă se întâmplă una ca asta,
4) opreşte-te şi nu mai zi nimic, ci stăruie cu luarea-a­minte şi cu simţirea asupra locului cu pricina, „îmbibă” su­fletul tău cu el sau cu acele cugetări cărora le va da naştere şi nu te grăbi să ieşi din starea aceasta. Dacă vremea ţi-o îngă­duie, mai bine să laşi pravila neterminată decât să strici starea aceasta. Poate că ea te va adumbri, ca un Înger păzi­tor, întreaga zi. Lucrările harice de acest fel asupra su­fletului în timpul rugăciunii înseamnă că duhul rugăciunii începe să se sălăş­luiască în om, şi ca atare starea aceasta trebuie păzită, fiindcă ea este mijlocul cel mai de nădejde pentru educarea şi întărirea duhului de rugăciune în noi.
După ce ţi-ai încheiat rugăciunea, să nu treci imediat la alte îndeletniciri, ci stai şi cugetă măcar puţin ce înseamnă ceea ce ai săvârşit şi cu ce te îndatorează, străduindu-te să păstrezi şi după rugăciune ceea ce ţi s-a dat - dacă ţi s-a dat - să simţi în vremea rugăciunii. De altfel, dacă cineva săvâr­şeşte rugăciunea sa cum se cuvine, nici nu va vrea să se în­grijească de lucrurile din afară. Aşa este natura rugăciunii! Cu oricine se roagă bine se întâmplă ceea ce obişnuiau să zică strămoşii noştri când se întorceau de la Constantinopol: „Cine a gustat dulce nu mai vrea amar”. Tocmai gustarea dulceţii rugăciunii e scopul pravilei noastre, şi dacă ea educă duhul rugăciunii, o face tocmai prin această gustare.

Lecţia a patra

 Nu trebuie să ne oprim însă la metoda de început a edu­cării duhului de rugăciune în noi, adică la săvârşirea pravilei potrivit cu menirea ei: trebuie să mergem mai departe. Amintiţi-vă cum se învaţă, de pildă, limbile străine. La înce­put elevii învaţă cuvintele şi regulile gramaticale după cărţi, dar nu se opresc aici, ci se străduiesc să ajungă, şi chiar o fac, la stadiul în care fără ajutorul cărţilor pot să vorbească corect vreme îndelungată în limba studiată. La fel trebuie să facem şi în lucrarea rugăciunii. Ne deprindem să ne rugăm după cărţile de rugăciune, adică după rugăciuni gata făcute, lăsate nouă moştenire de către Domnul şi de către Sfinţii Pă­rinţi, care erau sporiţi în rugăciune, dar nu trebuie să ne oprim aici. Trebuie să mergem mai departe şi, după ce ne-am deprins să ne întoarcem mintea şi inima spre Dumnezeu cu ajutor din afară, să încercăm să ne înălţăm şi singuri către El, să ajungem la stadiul în care sufletul să vorbească în rugăciune cu Dumnezeu folosind propriile cuvinte, să se înalţe singur către El, să I se deschidă singur şi să-I mărturi­sească ce e în el şi ce doreşte. Trebuie să ne învăţăm sufletul şi cu asta, şi voi arăta pe scurt cum propăşim în această ştiinţă.
Şi deprinderea de a ne ruga cu evlavie, cu luare-aminte şi cu simţire după cărţile de rugăciuni duce tot acolo. Dintr-un vas prea plin se varsă apa singură: din inima care prin pra­vila de rugăciune s-a umplut cu prisosinţă de lumina simţămintelor încep să ţâşnească de la sine rugăciuni către Dum­nezeu. Există însă şi mijloace aparte, îndrep­tate exclusiv către acest scop, pe care trebuie să le folosească oricine do­reşte să sporească în rugăciune.
Veţi spune: „De ce unii se roagă atâţia ani după cărţile de rugăciuni, dar încă n-au rugăciunea în inimă?” Eu cred că deoarece ei se încordează întrucâtva să se înalţe spre Dum­nezeu numai atunci când săvârşesc pravila de rugăciune, iar apoi, în restul zilei, nu-şi amintesc de Dumnezeu. De pildă, ei sfârşesc rugăciunile de dimineaţă şi cred că au făcut totul faţă de Dumnezeu; după aceea, întreaga zi - treabă după treabă, grijă după grijă, iar de Dumnezeu nici vorbă, nici pomenire; poate doar spre seară (şi asta slavă lui Dumnezeu dacă se întâmplă!) le vine în gând că, iată, în curând vor tre­bui să se roage iarăşi. Prin urmare, chiar dacă Domnul le dă vreun simţământ bun dimineaţa, îl înăbuşă deşertăciunea şi grija de multe din timpul zilei. De aceea nici nu au chef să se roage seara: nu reuşesc deloc să-şi înmoaie măcar puţin sufletul, şi rugăciunea, îndeobşte, li se maturizează prost. Tocmai această greşeală aproape generală trebuie corectată, adică trebuie să facem în aşa fel ca sufletul să nu se întoarcă spre Dumnezeu numai atunci când stă omul la rugăciune, ci de-a lungul întregii zile să se înalţe către El şi să rămână cu El. Cum se poate face asta, veţi vedea în cele ce urmează.

Lecţia a cincea

 Ca sufletul să se înalţe către Dumnezeu şi să rămână cu El necontenit, trebuie în primul rând ca, de-a lungul între­gii zile, să strigăm cât mai des spre Domnul cu fraze scurte, potrivit nevoii sufletului şi împrejurărilor în care ne aflăm. De pildă, când începi ceva, zi: „Binecuvântează, Doamne”; când sfârşeşti o treabă, zi: „Slavă Ţie, Doamne!” - şi nu nu­mai cu limba, ci şi cu simţă­mântul inimii. Scoate capul vreo patimă? Zi: „Mântuieşte, Doamne, că pier”; vine întuneric de gânduri tulburătoare? Strigă: „Scoate din temniţă sufletul meu”. Te trage păcatul spre nedreptate? Roagă-te: „Ara­tă-mi, Doamne, calea” sau „Nu da spre tulburare picioarele mele”. Păcatele te apasă şi te mână la deznădejde? Strigă cu glasul vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcă­tosu­lui!” Şi tot aşa, potrivit fiecărei situaţii. Sau pur şi simplu zi mai des: „Doamne, miluieşte; Stăpână de Dumnezeu Născă­toare, miluieşte-mă; Îngere al lui Dumnezeu, păzitorul meu cel sfânt, apără-mă” sau strigă lăuntric cu oarecare alte gra­iuri de rugăciune. Străduieşte-te doar să strigi astfel cât mai des, făcând tot ce e cu putinţă ca strigătele acestea să iasă din inimă, ca rupte din ea. Dacă vom face aşa, vom avea dese înălţări gândite spre Dumnezeu din inimă, dese întoar­ceri spre Dumnezeu, deasă rugăciune, iar această îndesire ne va împărtăşi deprinderea de a vorbi cu Dumnezeu.
Pentru ca sufletul să înceapă a striga astfel trebuie să-l silim însă mai înainte a întoarce întru slava lui Dumnezeu totul, orice lucrare a sa, de la cea mai mare la cea mai mică. Acesta e al doilea mijloc prin care învăţăm sufletul să se în­toarcă mai des în timpul zilei spre Dumnezeu - căci dacă ne vom face lege din porunca apostolică de a face totul întru slava lui Dumnezeu, chiar când mâncăm sau bem (1 Corinteni 10, 31), negreşit ne vom aminti de Dumnezeu orice am face, şi ne vom aminti de El nu oricum, cu teama de a face vreun lucru nedrept şi de a-L jigni pe Dumnezeu cu gândul, cu cu­vântul sau cu fapta. Asta ne va şi face să ne întoarcem spre Dumnezeu cu frică şi să cerem de la El ajutor şi înţelepţire.
Dar ca sufletul să facă toate întru slava lui Dumnezeu, el trebuie dispus spre asta de dimineaţa devreme, chiar de la începutul zilei, când omul iese la lucru şi la lucrarea sa până seara. Această dispoziţie se face prin cugetarea la cele dumnezeieşti. Acesta este al treilea mijloc de a deprinde su­fletul cu deasa întoar­cere către Dumnezeu: cugetarea evla­vioasă la însuşirile şi la lucrările dumnezeieşti, la scopul cu­noaşterii lor şi la îndatoririle pe care le aşază ele asupra noastră, cugeta­rea la bunătatea, dreapta judecată, atotpu­ter­nicia, omni­prezenţa, atotştiinţa lui Dumnezeu, la faptul că El este Ziditorul şi Purtătorul nostru de grijă, la iconomia mântuirii întru Domnul Iisus Hristos, la harul şi la cuvântul lui Dumnezeu, la Sfin­tele Taine, la Împărăţia Cerurilor. La oricare dintre aceste lucruri ai începe să le cugeţi, cuge­tarea va umple negreşit sufletul de un simţământ evlavios faţă de Dumnezeu. De pildă, dacă vei începe să cugeţi la bunătatea lui Dumnezeu, vei vedea că eşti înconjurat de milele dum­nezeieşti atât trupeşte cât şi duhovniceşte, şi vei cădea înain­tea lui Dumnezeu revărsându-ţi umilele simţăminte de recunoştinţă. Dacă vei începe să cugeţi la atotştiinţa lui Dumne­zeu, vei afla că nimic din tine nu este ascuns de ochii lui Dumnezeu, şi negreşit vei lua hotărârea de a priveghea cu asprime asupra mişcărilor inimii şi minţii tale, ca să nu îl jigneşti cumva pe Atotvăzătorul Dumnezeu. Dacă vei înce­pe să cugeţi la dreptatea dum­nezeiască, te vei încredinţa că nici un lucru rău nu rămâne nepedepsit şi te vei hotărî ne­greşit să cureţi toate păcatele tale prin frângerea inimii îna­intea lui Dumnezeu şi prin pocăinţă. Astfel, la orice însuşire şi lucrare dumnezeiască ai cugeta, orice cugetare de acest fel va umple sufletul tău de simţăminte şi dispoziţii evlavi­oase faţă de Dumnezeu. Ea va face să năzuiască drept către Dumnezeu toată fiinţa omului, şi este ca atare mijlocul cel mai simplu de a deprinde sufletul să suie către Dumnezeu. Vremea cea mai bună şi mai potrivită pentru aceasta e dimi­neaţa, când sufletul încă nu e împovărat de mulţimea impre­siilor şi grijilor lumeşti, şi anume după rugăciunea de dimi­neaţă. După ce vei încheia rugăciunea, aşază-te, şi cu gân­dire sfinţită prin rugăciune începe să cugeţi la o însuşire şi lucrare dumne­zeiască, mâine la alta, şi dă sufletului tău aşe­zarea potrivită. Osteneala nu este multă - se cere doar do­rinţă şi hotărâre, iar roadă este multă.
Bibliografie: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la probleme ale intelectualilor, volumul 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2005

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV - DESPRE RUGĂCIUNE

[...] Calea spre Dumnezeu este rugăciunea. Măsurarea drumului stră­bătut se face după feluritele stări de rugăciune în care intră treptat cel ce se roagă aşa cum trebuie şi în chip statornic. Învaţă să te rogi lui Dumnezeu aşa cum trebuie. După ce ai învăţat să te rogi cum trebuie, roagă-te mereu şi lesne vei moşteni mântuirea. Mântuirea apare de la Dumnezeu la vremea ei, însoţită de o vestire de netă­găduit a inimii, celui ce se roagă aşa cum trebuie şi în chip statornic. Pentru ca rugăciunea să fie fără gre­şeală trebuie ca ea să fie adusă dintr-o inimă plină de sără­cie cu duhul, din inimă înfrântă şi smerită. Toate celelalte stări ale inimii, până la înnoirea ei de către Duhul Sfânt, să le socoţi - cum şi sunt ele cu adevărat - nepotri­vite păcă­tosului care se pocăieşte şi Îl roagă pe Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale şi pentru slobozirea - ca dintr-o temniţă şi din obezi - din robia patimilor. [...]
Când te trezeşti din somn, primul tău gând să fie la Dumnezeu; adu lui Dumnezeu însăşi începătura gân­durilor tale, încă nepecetluită cu nici o întipărire deşartă. Când mergi spre somn, când te pregăteşti să te cufunzi în acest chip al morţii, cele din urmă gânduri ale tale să fie la veşnicie şi la Dumnezeu, Care împărăţeşte în ea. Un înger i-a descoperit unui călugăr sfânt următoarea rându­ială bine plăcută lui Dumnezeu a gândurilor la rugăciune: „Începutul rugăciunii se cuvine să fie alcătuit din slavos­lovirea lui Dumnezeu, din mul­ţu­mită adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale cele fără de număr; după aceea, datori suntem să aducem lui Dumnezeu mărturisirea fără nici o făţărnicie a păcatelor noastre, cu duh înfrânt; iar în încheiere putem înfăţişa Domnului - cu mare sme­renie, totuşi - cereri pentru nevoile noastre sufleteşti şi trupeşti, lăsând cu evlavie împlinirea sau neîmplinirea acestor cereri în seama voii Lui”.[...]
Rugăciunea este în sine, ca împreună-vorbire cu Dumnezeu, un bun foarte înalt, adeseori cu mult mai înalt decât ceea ce cere omul, şi Milos­tivul Dumnezeu, neîm­plinind cererea omului, îl ţine pe acesta la rugă­ciu­ne ca să n-o piardă, să nu lase acest bun înalt al rugăciunii după primirea lucrului cerut, cu mult mai puţin bun. Cere­rile a căror împlinire au urmări vătămă­toare Dumnezeu nu le împlineşte; El nu împlineşte nici cererile potrivnice sfintei Lui voi, potrivnice preaîn­ţe­leptelor şi neurma­telor Sale judecăţi. Împotriva hotărârii lui Dumnezeu a cerut marele Moise, văzătorul de Dumnezeu, să i se dăruiască a intra în pământul făgăduinţei, şi n-a fost ascultat (Deuteromonul 3, 26); împotriva hotărârii lui Dumnezeu s-a rugat Sfântul David, înaripându-şi rugăciunea prin postire, cenuşă şi lacrimi, pentru păstrarea vieţii fiului său bolnav şi n-a fost ascultat (2 Regi 12). Şi tu, dacă Dumnezeu nu împlineşte cererea ta, pleacă-te cu evlavie înaintea voii Atotsfântului Dumnezeu, Care, din nepătrunse pricini, a lăsat cererea ta neîmpli­nită. Fiilor lumii, care cer de la Dumnezeu bunuri pământeşti pentru îndestularea poftelor trupeşti, Sfântul Apostol Iacov le vesteşte: Cereţi şi nu primiţi fiindcă rău cereţi, ca întru dezmierdările voastre să cheltuiţi (Iacov 4, 3) [...] Omul caută la faţă, iar Dumnezeu caută la inimă (1 Regi 16, 7); însă în om aşezarea lăuntrică a inimii se potriveşte mult cu atitudinea sa din afară. Drept aceea, atunci când stai la rugăciune dă trupului poziţia cea mai evlavioasă cu putinţă. Stai, ca un osândit, cu capul plecat, fără a îndrăzni să priveşti la cer, cu mâinile lăsate în jos sau împreunate la spate, ca şi cum ar fi legate, aşa cum sunt legaţi de obicei răufăcătorii prinşi la locul faptei. Sunetul glasului tău să fie sunet jalnic de tânguire, ca glasul unui om rănit de o armă ucigaşă sau sfâşiat de o boală cumplită. [...]
Dacă te-ai hotărât să-i aduci lui Dumnezeu prinos de rugăciune, leapădă toate cugetările şi grijile lumeşti. Nu te îndeletnici cu gândurile care îţi vor veni atunci, oricât îţi vor părea de însemnate, strălucitoare, trebuincioase. Dă lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, iar cele tre­buin­cioase pentru viaţa vremelnică vei reuşi să le dai la vremea potrivită. Nu este cu putinţă să slujeşti lui Dumnezeu cu rugăciunea şi totodată să-ţi umpli mintea cu gânduri şi griji lăturalnice. [...] Iertarea tuturor greşelilor aproapelui - a tuturor, până la una, chiar şi a celor mai grele - este condiţia de neînlăturat a reuşitei la rugăciune. Şi când staţi de vă rugaţi, porunceşte Mântuitorul, iertaţi tot ce aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşalele voastre; iar dacă voi nu veţi ierta, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele voastre (Marcu 11, 25-26). „Rugăciunea celor ce pomenesc răul e ca semă­natul pe piatră”, a zis Preacuviosul Isaac Sirul. [...] Cantitatea rugăciunii se hotărăşte pentru fiecare în parte după felul lui de viaţă şi măsura puterilor sale sufleteşti şi trupeşti. Cei doi bănuţi ai văduvei, aduşi de către ea în templu şi care alcătuiau toată averea ei, s-au arătat în cumpăna Dreptului Judecător mai mari decât prinoasele însemnate aduse de bogaţi din prisosurile lor. Aşa să judeci şi cu privire la rugăciune: cantitatea ei să ţi-o stabi­leşti după puterile tale, amintindu-ţi înţeleapta povaţă a marelui povăţuitor al monahismului: „De sileşti trupul tău neputincios la fapte ce întrec puterile lui, prin asta bagi în sufletul tău întu­necare şi îi aduci tulburare, iar nu folos”. De la o consti­tuţie sănătoasă şi viguroasă se cere rugăciune pe potrivă. „Toată rugăciunea în care trupul nu se osteneşte, iar inima nu vine la străpungere, a zis acelaşi mare Părinte, se socoate ca roadă necoaptă, fiindcă această rugăciune e fără suflet”. Când eşti prins cu datoriile mireneşti sau, dacă eşti monah, cu ascultările şi nu-ţi este cu putinţă să-ţi faci timp cât ai vrea pentru rugăciune, oricât ţi-ai dori-o, nu te tulbura: slujirea legiuită şi făcută în conglăsuire cu conştiinţa îl pregăteşte pe om pentru rugăciunea cea cu deadinsul şi înlocuieşte cantitatea prin calitate. Nimic nu ajută sporirea în rugăciune, cum o ajută conştiinţa împăcată, prin făptuirea cea plăcută lui Dumnezeu. [...]
Sufletul rugăciunii este luarea-aminte. Trupul fără suflet e mort, iar rugăciunea fără luare-aminte e, aşij­derea, moartă. Fără luare-aminte, rugăciu­nea rostită se preface în vorbire deşartă, iar cel ce se roagă astfel se numără cu cei ce iau numele Lui Dumnezeu în deşert. Cuvintele rugăciunii să le rosteşti fără grăbire; nu îngădui minţii să rătă­ceas­că peste tot, ci zăvorăşte-o în cuvintele rugăciunii. Strâmtă şi mâhnicioasă este această cale pentru minte, ce s-a obişnuit să vagabondeze slobod prin lume; însă această cale duce la luarea-aminte. Cine va gusta din marea bunătate a luării-aminte, acela va iubi să-şi strâm­toreze mintea pe calea care duce la fericita luare-aminte. Luarea-aminte este cel dintâi dar al harului dumnezeiesc, trimis de sus celui care se osteneşte şi cu răbdare pătimeşte în nevoinţa rugăciunii. Haricei luări-aminte trebuie să-i premeargă silinţa omului spre luarea-aminte: aceasta din urmă trebuie să fie martorul lucrător al nemincinoasei dorinţe de a o primi pe cea dintâi. Luarea-aminte a omului este înviforată de gânduri şi visări, se clatină din pricina lor; luarea-aminte harică e neclintită şi plină de tărie. Nu-ţi îngădui să te împrăştii cu gândurile la rugăciune, să urăşti visarea, să lepezi grijile cu puterea credinţei, să baţi în inimă cu frica de Dumnezeu - şi lesne vei deprinde luarea-aminte. Mintea care se roagă trebuie să se afle în stare de adevăr deplin. Visarea, oricât ar fi de ademe­ni­toa­re şi frumoasă la arătare, pentru simplul fapt că e o alcătuire proprie şi samavolnică (arbitrară) a minţii, scoate mintea din starea de adevăr dumnezeiesc, o aduce în starea de amăgire de sine şi înşelare, drept care şi trebuie lepădată la rugă­ciune. În vremea rugăciunii, mintea trebuie să o avem şi cu toată osârdia să o păzim fără închipuiri, lepădând toate chipurile care ni se zugrăvesc în ea prin virtutea închipuirii: fiindcă la rugăciune mintea stă înaintea Dumnezeului Nevăzut, Care nu poate fi închipuit în nici un chip material. Chipurile, dacă mintea le va îngădui la rugăciune, se vor face un văl, un zid de nepătruns între minte şi Dumnezeu. „Cei ce nu văd nimic în rugăciunile lor Îl văd pe Dumnezeu”, a grăit Sfântul Meletie Mărtu­ri­sitorul.
Dacă în vremea rugăciunii tale ţi se înfăţişează în chip simţit sau se zugrăveşte în tine de la sine, în chip gândit, chipul lui Hristos sau vreunui înger sau vreunui sfânt - într-un cuvânt, orişice fel de chip - nicicum să nu iei această arătare drept ade­vărată, nu o băga de loc în seamă, nu sta de vorbă cu ea. Altminteri, negreşit te vei supune unei înşe­lări şi foarte puternice vătămări sufleteşti, precum s-a şi întâmplat cu mulţi. Mai înainte de a fi înnoit de către Sfântul Duh, omul nu e în stare să aibă împărtăşire cu duhurile sfinte. Aflându-se încă în tărâmul duhurilor căzute, în robia lor, nu e în stare să le vadă decât pe ele, şi acestea, văzând la om înaltă părere despre sine şi amăgire de sine i se arată în chip de îngeri luminaţi, în chipul lui Hristos Însuşi, pentru a pierde sufletul lui. Sfintele icoane sunt primite de către Biserică pentru încălzirea amintirilor şi simţămintelor evlavioase, iar nicide­cum pentru întărâtarea închipuirii. Stând înaintea icoanei Mântuitorului, să stai ca înaintea Domnului Iisus Hristos Însuşi, Care e pretutindenea fiitor după dumnezeire, şi prin icoana Sa este de faţă în acel loc unde se află ea. Stând înaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu, să stai ca înaintea Însăşi Sfintei Fe­ci­o­are, dar mintea ta păstreaz-o fără chipuri: este o mare deosebire între a fi în prezenţa Domnului şi înaintea Lui şi a ţi-L închipui pe Domnul. Sim­ţă­mân­tul că Domnul este de faţă aduce în inimă frica mântuitoare, bagă în ea mântuitorul simţă­mânt al evlaviei, iar închipuirea Domnului şi a Sfin­ţilor împărtăşeşte minţii o anu­mită materia­li­ta­te, o aduce în mincinoasa şi trufaşa părere de sine, aduce sufletul într-o stare minci­noa­să, în starea amăgirii de sine. Înaltă stare este a simţi că Dumnezeu e de faţă! Ea înfrânează mintea de la împre­ună-vorbirile cu gândurile stră­ine care unel­tesc împotriva rugăciunii; ea îi aduce omului din belşug simţirea nimicniciei sale; ea îl face pe om priveghetor asupră-şi, păzindu-l de greşeli, chiar şi de cele mai mărunte. Simţirea că Dumnezeu este de faţă se dobândeşte prin ru­gă­ciune cu luare-aminte. Mult ajută la dobân­di­rea ei şi starea cu evlavie înaintea sfintelor icoane. Cu­vin­tele rugă­ciu­nii, însufleţite de luarea-aminte, pă­trund adânc în suflet, străpung, ca să zic aşa, ini­ma, şi nasc în ea străpungerea. Cuvintele rugă­ciu­nii săvârşite cu împrăş­tiere se ating de suflet numai pe deasupra, fără a lăsa în ele nici o întipărire. […]
În nevoitorul rugăciunii, sporirea în rugăciune începe să se arate printr-o osebită lucrare a luării-aminte: din vreme în vreme, aceasta cuprinde fără veste mintea, închizând-o în cuvintele rugăciunii. După aceea, ea se face mult mai statornică şi mai dăinuitoare: mintea se lipeşte, parcă, de cuvintele rugăciunii, este trasă de ele spre unirea cu inima. În cele din urmă, cu luarea-aminte se uneşte pe neaşteptate străpungerea, şi îl face pe om biserică a rugăciunii, biserică a lui Dumnezeu. [...] Sim­ţămintele născute prin rugăciune şi pocăinţă sunt: uşurarea conştiinţei, pacea sufletească, împăcarea cu aproapele şi cu împrejurările vieţii, mila şi împreună-pătimirea faţă omenire, înfrânarea de la patimi, răceala faţă de lume, supunerea faţă de Dumnezeu, puterea în lupta cu gândurile şi înclină­rile păcătoase. Să te mul­ţumeşti cu aceste simţiri în care guşti, totuşi, nădejdea mântuirii. Nu căuta mai înainte de vreme înalte stări duhovniceşti şi extaze în rugăciune. Acestea nu sunt deloc aşa cum se înfăţişează închipuirii noastre: lucrarea Sfântului Duh, din care apar înaltele stări ale rugăciunii, sunt neajunse pentru mintea trupească. Învaţă-te să te rogi din tot cugetul tău, din tot sufletul tău, din toată vârtutea ta. Vei întreba: „Cum adică?” Aceasta nu o poţi afla decât încercând. Sileşte-te să te îndeletniceşti necontenit cu rugă­ciu­nea întru luare-aminte: rugăciunea întru luare-aminte îţi va răspunde la întrebare prin fericita cunoaştere din cercare. [...]
Cel care caută în rugăciunea sa bunuri stri­că­cioase pământeşti stâr­neşte împotrivă-i nemulţu­mirea Împă­ra­tu­lui Ceresc. Îngerii şi Arhan­ghelii - aceste căpetenii ale Lui - caută spre tine în vremea rugăciunii tale, să vadă ce vei cere de la Dumnezeu. Ei se minunează şi se bucură când văd pe cel pământesc că părăseşte pământul şi aduce prinos de cerere pentru primirea uneia dintre bunătăţile cereşti; dimpotrivă, se supără pe cel ce trece cu vederea cele cereşti şi cere lucruri de ale sale, pământeşti şi stricăcioase. [...] Multa vorbărie (Matei 6, 7-8), osândită de Domnul în rugăciunile păgânilor, stă în numeroasele cereri de bunătăţi vremelnice care umplu rugăciunile păgâ­nilor, în acea împletire ritoricească în care sunt în­făţişate ele, de parcă podoabele retorice, sonori­tatea materială şi puterea stilului L-ar putea înrâuri pe Dumnezeu aşa cum înrâuresc auzul şi nervii oamenilor trupeşti. Osândind această multă vorbă­rie, Domnul n-a osândit nicicum rugăciunile pre­lungite, aşa cum li s-a părut unor eretici: El Însuşi a sfinţit rugă­ciunea prelungită, rămânând timp înde­lung la rugăciune. Şi a petrecut noaptea în rugă­ciune către Dumnezeu (Luca 6, 12), isto­riseşte despre Domnul Evanghelia. Lungimea rugăciunii la plăcuţii lui Dumnezeu vine nu din multa vorbărie, ci din belşugul simţămintelor duhovniceşti care apar în ei la vremea rugăciunii. Prin îmbelşugarea şi puterea acestor simţăminte se desfiinţează, ca să zic aşa, timpul, prefăcându-se în veşnicie pentru sfinţii lui Dumnezeu. Atunci când lucrătorul rugăciunii ajunge la sporire în fericita sa nevoinţă, felurimea gândurilor din psalmi şi din alte rugăciuni devine nepotrivită cu aşe­zarea lor lăuntrică. Rugă­ciunea vameşului şi alte rugă­ciuni foarte scurte rostesc cel mai bine nerostita, cuprinzătoarea do­rinţă a inimii, şi plăcuţii lui Dumnezeu au petrecut adeseori în astfel de rugăciune multe ceasuri, zile şi ani, fără a simţi nevoie de felurime a gândurilor pentru rugăciunea lor puternică şi concentrată. Rugăciu­nile alcătuite de eretici sunt foarte asemănătoare cu rugăciunile păgânilor: în ele e multă vorbărie; în ele este frumuseţea pămân­tească a cuvântului; în ele e înfierbân­tarea sângelui; în ele nu e pocăinţă îndes­tu­lă­toare; în ele este năzuinţă către nunta Mielului de-a dreptul din casa de desfrânare a patimilor; în ele este amăgire de sine. Ele sunt străine de Duhul Sfânt: adie din ele suflarea molipsitoare a duhului întunecat, a duhului viclean, a duhului minciunii şi pierzării. […] Tu, care vo­ieşti să te aproprii de Dumnezeu şi să te împropriezi Lui prin adăstarea statornică în rugăciune, ia seama! Cercetează cu luare-aminte felul tău de a gândi: nu eşti, cumva, molipsit de vreo învăţătură mincinoasă? Urmezi întru totul şi fără nici o abatere învăţătura Bi­se­ricii de Răsărit, sin­gura adevărată, sfântă, aposto­leas­că? Dacă cineva nu ascultă de Biserică, a zis Domnul uce­nicului Său, să-ţi fie ca un păgân şi ca un vameş (Matei 18, 17), care sunt străini de Dumnezeu, vrăjmaşi lui Dumnezeu. Şi ce însemnătate poate avea rugăciunea celui care se află în vrajbă cu Dumnezeu, în înstrăinare faţă de El?
Recunoaşterea propriei păcătoşenii, a propriei nepu­tinţe, a propriei nimicnicii este condiţia de ne­în­lăturat pentru ca Dumnezeu să primească şi să asculte cu milostivire rugăciunea. Toţi Sfinţii au pus la temelia rugă­ciunii recunoaşterea şi mărturisirea păcătoşeniei lor şi a păcătoşeniei întregii omeniri. Sfinţenia omului atârnă de recunoaşterea şi mărturisirea acestei păcătoşenii. Cel ce dăruieşte oamenilor sfinţenie pentru pocăinţa lor a grăit: Nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13). Tu, care voieşti să te îndeletniceşti cu nevoinţa rugăciunii! Mai înainte de a purcede la această nevoinţă, sileşte-te să ierţi pe oricine te-a amărât, te-a clevetit, te-a batjocorit, pe oricine ţi-a pricinuit vreun rău, oricare ar fi acest rău. Cel înaintea Căruia voieşti să stai prin rugă­ciune a poruncit: De îţi vei aduce darul rugăciunii tale la altarul cel de sus al Împăratului Regilor, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău, şi atunci venind adu darul tău (Matei 5, 23-24). [...] Dacă rabzi sărăcie, ori te strâmtorează împrejurări mâhnicioase, ori unelteşte împotriva ta şi te pri­go­neşte vrăjmaşul tău, nu lua aminte, pentru ca la rugăciune luarea ta aminte să nu fie clintită de nici o împrăştiere, de nici o tulburare; nu lua aminte la amintirile şi gândurile care ţi se înfă­ţi­şea­ză, privi­toare la sărăcia ta, la împrejurările grele în care te afli, la vrăjmaşul tău. Cel sub a Cărui deplină stăpânire vă aflaţi şi tu, şi împre­ju­ră­rile în care te afli, şi vrăjmaşul tău, grăieşte către cei preaiubiţi ai Săi: Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, şi în Mine credeţi (Ioan 14, 1).[...]
Nu admira natura văzută, nu te lăsa prins de contemplarea frumuseţilor ei; nu pierde vremea atât de preţioasă şi puterile sufletului cu dobân­direa cunoştinţelor aduse de ştiinţele lumeşti. Atât puterile, cât şi timpul să le întrebuinţezi pentru dobândirea rugăciunii care săvâr­şeşte sfânta sluj­bă în cămara ta cea lăuntrică. Acolo, în tine însuţi, rugăciunea îţi va descoperi o privelişte care va atrage întreaga ta luare-aminte: ea îţi va aduce cunoştinţe pe care lumea nu poate să le încapă şi de care nici nu are habar. Acolo, în adâncul inimii, vei vedea căderea ome­nirii, vei vedea sufletul tău omorât de păcat, vei ve­dea mormântul, vei vedea iadul, vei vedea demonii, vei vedea legăturile şi obezile, vei vedea sabia de foc a heruvimului care străjuieşte calea spre viaţa veşnică, care îngră­deşte omului intrarea în locaşul Raiului vei vedea multe alte taine ascunse de lume şi de fiii lumii. Când ţi se va descoperi această privelişte, privirile tale se vor lipi de ea; te vei răci faţă de toate cele vremelnice şi strică­cioase, care ţi-au fost pe plac până în ceasul acela.[...]
Demonii le insuflă oamenilor să se oştească împotriva lucrătorului rugăciunii, să-l osândească pentru ciudăţenia purtării sale, pentru puţinătatea faptelor lui folositoare, să-i scoată vină că e leneş, făţarnic şi face pe sfântul, să pună pe seama lui gânduri rele şi viclene, fapte stricate, să strice şi să tulbure liniştirea lui, să-l silească la îndeletniciri potrivinice vieţuirii lui, tovarăşe cu abaterea minţii de la rugăciune, cu împrăştierea, cu stricarea păcii sufleteşti. Cunoscând pricina începătoare a acestor ispite, să ne rugăm, precum ne porunceşte Evanghelia şi ne predanisesc Sfinţii Părinţi, pentru cei de aproape ai noştri, care păcătuiesc întru ne­cu­noştinţă şi din îndemn străin; măiestriile de­mo­nilor le va strica Dumnezeu. Ispitindu-ne din afară, demonii se ţin de ticăloşii şi înlăuntrul nostru. Când ne depărtăm în însingurare şi începem a ne îndeletnici cu rugăciunea, stârnesc în noi felurite dorinţe păcătoase pe care nu le simţeam mai înainte, învăluiesc inima noastră cu nenumărate gânduri şi visări păcătoase, care până atunci nu se arătaseră niciodată minţii noastre şi fac acestea cu scopul ca noi, aduşi într-o stare de nedumerire şi descurajare şi nevăzând nici un folos de la ne­vo­inţa rugăciunii şi de la însingurare, să ne lăsăm de ele. Această lucrare a demonilor se înfăţişează nevoito­rilor noi în nevoinţă ca o lucrare a sufletului lor: vrăjmaşii noştri cei nevăzuţi şi vicleni, săvâr­şindu-şi fărădelegile, vor totodată să se ascundă, ca omul să nu poată ieşi din cursele pe care ei i le-au întins, să meargă la destrămare lăuntrică şi la pierzanie sigură.
Dat fiind că pentru demoni este un lucru foarte în­sem­nat să se ascundă de om, pentru om este un lucru foarte însemnat să înţeleagă că ei sunt lucrătorii înce­pători ai păcatului, izvorul ispitelor noastre, şi nici­de­cum cei de aproape ai noştri, nici noi - atunci când ne petrecem viaţa slujind lui Dumnezeu - şi nici vreo oarecare întâm­pla­re. Privind cum lucrează vrăjmaşii, ne deprindem trep­tat, sub călăuzirea cuvântului lui Dumnezeu, să priveghem cu trez­vie asupra lor şi asupra noastră şi să ne împotrivim lor cu tărie. Smeriţi-vă, ne povăţuieşte Apostolul verhovnic, sub mâna tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe pe voi la vremea potrivită, toată grija aruncând spre Dânsul - că El Se îngrijeşte pentru voi. Fiţi treji, privegheaţi - că vrăj­maşul vostru, diavolul, umblă ca un leu răc­nind, căutând pe cine să înghită: căruia staţi îm­potrivă întăriţi fiind prin credinţă (1 Petru 5, 6-9). [...]
Este de neapărată trebuinţă ca mai întâi să ne desfacem de avuţia materială, să ne despărţim de lume, să ne lepădăm de ea: numai după săvâr­şirea acestei lepădări poate creştinul să-şi vadă lăuntrica înrobire şi temniţă, lăuntricele legături şi răni, lăuntrica omorâre a sufletului. Lupta cu moartea care trăieşte în inimă, săvâr­şită prin rugă­ciune, sub călăuzirea Cuvântului lui Dumnezeu, e răstignire, este pieire a sufletului pentru mântuirea sufletului (Marcu 8, 35). [...] Cel ce împreunează rugăciunea cu plânsul se nevoieşte după rânduiala arătată de Însuşi Dumnezeu, se nevoieşte după cuviinţă, în chip legiuit. La vremea sa, el va da roadă îmbelşugată: bucuria mântuirii neîndoielnice. Cel ce a înstrăinat plânsul de rugăciunea sa se osteneşte împotriva rânduielii lăsate de Dumnezeu şi nu va culege nici un fel de roade sau, mai bine zis, va culege spinii părerii de sine, amăgirii de sine, pierzării. Fraţilor! Să nu ne îngăduim a ne amăgi cu gân­dul mincinos, caraghios, nechibzuit, pierzător; să nu ne repezim a căuta desfătări în rugăciunea noastră! Nu este dată păcătoşilor desfătarea harică; acestora li se cuvine plânsul: pe acesta să-l căutăm cu toată osârdia, să căutăm această comoară, cheia tuturor comorilor duhov­niceşti. Cel ce nu are plâns se află într-o stare min­cinoasă: el este înşelat de trufia sa. Sfinţii Părinţi numesc plânsul „călăuză în nevoinţa duhov­nicească”. El trebuie să meargă înaintea tuturor cugetărilor noastre evlavioase, să le îndrepteze spre ţelul cel adevărat. Cu­ge­tarea care nu este pătrunsă şi călăuzită de plâns este o cugetare rătăcită. [...] Dată fiind cumplita sărăcie a vremii noastre în povăţuitori ai adevăratei rugăciuni, să ne alegem ca povă­ţuitor şi călăuzitor plânsul. El ne va învăţa rugă­ciu­nea, iar de înşelarea de sine ne va păzi. Toţi câţi au lepădat plân­sul au căzut în înşelare de sine. Aceasta o spun cu tărie toţi Sfinţii Părinţi […] Este cu neputinţă, bagă de seamă Sfântul Ioan Scărarul, ca cel ce doreşte să înveţe a se ruga să poată învăţa asta numai din vorbe. Dascălii ei sunt cercarea (experienţa) şi plânsul. În stră­pungerea şi smerirea duhului să începem nevoinţa rugă­ciunii, să intrăm sub acoperământul plânsului: Dumnezeu Însuşi, Care dă rugăciune celui ce se roagă (1 Regi 2, 9), se va face nouă Dascăl al rugăciunii. [...].