DESPRE ANTIHRIST ŞI LUCRAREA SA ÎN LUME

DESPRE ANTIHRIST ŞI

LUCRAREA SA ÎN LUME

Ieromonah Martirie Păduraru

www.mirem.ro

3

Coperta I

Măsurarea templului, moartea şi învierea lui Ilie şi Enoh,

Antihristul şi cele şapte trâmbiţe

Miniatura abundă în detalii. În colţul din dreapta sus, Sfântul

Evanghelist Ioan primeşte trestia (cu care va măsura templul)

de la Hristos, Care cu suflarea gurii Sale pogoară foc peste un

grup de împăraţi ai lumii şi mai-mari (apostaţi) ai Bisericii.

Şase din cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt purtaţi de nori şi

poartă coroanele biruinţei în timp ce se roagă lui Hristos.

În colţul din dreapta sus, Sfântul Ioan aruncă un om peste zid,

în curtea din afara templului. Înţelesul este desprins din

Capitolul 11.2: „Iar curtea cea din afară a templului, scoate-o din

socoteală şi n-o măsura, pentru că a fost dată neamurilor, care vor

călca în picioare cetatea sfântă patruzeci şi două de luni.”

În partea stângă-jos este zugrăvită tăierea capetelor celor doi

prooroci, Ilie şi Enoh. După omorâre, sufletele înconjurate de

îngeri ale celor doi se ridică la ceruri, în timp ce un cutremur

devastează cetatea.

În centru miniaturii tronează Antihrist, îmbătrânit în rele,

alături de un grup de adepţi ce-şi împart bogăţiile acestei lumi.

Focul gurii lui Hristos străbate peste capetele acestora, înaintea

tronului Vrajmaşului.

În centru jos, un apostat se închină Antihristului în opoziţie cu

doi creştini ce ispitiţi de diavoli fiind, proslăvesc moartea

muceniceasă a proorocilor.

© Bibliothèque nationale de France, Paris

Flemish Apocalypse

4

Mulţumim

Prea Cucernicului Părinte Theodoros

Zisis, distins profesor al Facultăţii de

Teologie Ortodoxă din Tesalonic, pentru

bunăvoinţa de a ne acorda dreptul şi

binecuvântarea publicării acestei lucrări

apologetice, spre slava Bisericii Ortodoxe

de pretutindeni.

5

SĂVÂRŞIREA

LUMII ŞI A ISTORIEI

Traversând toate schimbările şi toate mutaţiile pe

care le suportă, întreaga Creaţie se grăbeşte spre

săvârşirea ei. Fiecare zi şi fiecare noapte, toţi oamenii, iar

cu ei şi după ei toată Creaţia, se grăbesc spre ultima zi,

aceea ce va marca sfârşitul lumii şi a istoriei omenirii.

Toate zilele, asemenea pârâurilor limpezi, şi toate nopţile,

asemenea întunecatelor fluvii, aleargă să se zdrobească şi

să se azvârle în prăpăstiile şi văgăunile existenţei, ducând

cu sine fiecare fiinţă şi toată Creaţia spre această ultimă

zi, în care vor veni să se adune şi să se amestece toate

valurile lor. Tot ceea ce a trăit şi tot ceea ce trăieşte în

această colivie a timpului trebuie să ajungă la această

ultimă zi, pentru a eşua la aceste maluri abrupte.

Tot ce e lumesc poartă în sine sămânţa morţii, a

sfârşeniei. Nu este nici fiinţă nici lucru care să nu ducă cu

6

sine această zi finală, prin trecerea timpului, în întinderea

spaţiului. Toată existenţa va tinde spre acest sfârşit de

timp, de aceea Sfânta Revelaţie îi dă numele “ziua cea de

apoi”1 sau “ziua cea mare”2. Şi deoarece Dumnezeu a fixat

această zi când va veni să judece lumea3, ea se mai

numeşte “ziua judecăţii” – ήμέρα κρίσεως’4, “ziua mâniei şi a

arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu”5. Dar cum toată

judecata a dat-o Fiului6, Fiul trebuie să se arate întru

strălucire, ca Judecător, iar această zi se mai numeşte ziua

Fiului Omului7, “ziua Domnului”8, “ziua lui Hristos”9”ziua

domnului nostru Iisus [Hristos]”10, “ziua judecăţii şi a pieirii

oamenilor necredincioşi”11.

În acea zi a cărei importanţă este decisivă, Domnul

va pronunţa verdictul ultim şi definitiv pentru toată

istoria lumii şi a omului, pentru toţi oamenii împreună şi

pentru fiecare în parte. Este ca şi atunci la desăvârşirea

creării lumii, când Domnul a privit totalitatea fiinţelor şi

lucrurilor pe care le crease şi şi-a pronunţat verdictul

zicând că erau foarte bune12; tot aşa în ziua Judecăţii de

Apoi, El va privi toate fiinţele şi lucrurile, la sfârşitul

1 Ioan, 6: 39, 40, 44; 11: 24; 12: 48.

2 Fapte, 2: 20; Iuda, 6.

3 Fapte, 17: 31.

4 Matei, 10: 15; 11: 22, 24; 12: 36; II Petru, 2: 9; 3: 7; Ioan, 4: 17.

5 Romani, 2. 5.

6 Ioan, 5: 22.

7 Luca, 17: 22, 24, 26.

8 II Petru, 3: 10; I Tesaloniceni, 5: 2; v. Ezdra, 13: 5; Isaia, 2:12; Ioil, 2: 31;

Sofonie, 1: 14; Maleahi, 4: 1.

9 Filipeni, 1: 10; 2: 16.

10 II Corinteni, 1: 14.

11 II Petru, 3: 7; I Corinteni, 1: 8; 5: 5.

12 Facerea, 1: 31.

7

călătoriei lor pe cărările istoriei, pentru a-şi pronunţa

judecata asupra tuturor şi asupra fiecăruia în parte.

Atunci va separa definitiv binele de rău, atunci va

trasa între ele o barieră de netrecut. Atunci El va

pronunţa verdictul definitiv pentru toate valorile

omeneşti, atunci El va cântări cu foarte sensibile şi exacte

balanţe ale dragostei Sale şi ale dreptăţii Sale toate faptele

oamenilor, toate gândurile lor, toate dorinţele lor, toate

cuvintele lor. Atunci va fi săvârşită taina lui Dumnezeu – τό

μυστήριον του Θεου13 - privind omul, creaţia, lumea,

universul; atunci când toate cele bune şi tot ce e bun vor

moşteni fericirea veşnică, raiul veşnic, iar toate cele rele şi

tot ce e rău vor merita chinul veşnic, iadul veşnic.

13 Apocalipsa, 10: 7.

8

VREMEA ŞI SEMNELE

CELEI DE-A DOUA VENIRI

A LUI HRISTOS

Precum vremea şi-a început existenţa prin Hristos,

tot aşa se va împlini prin El: ultima zi a vremii va fi, în

acelaşi timp, ziua celei de-a Doua Veniri a lui Hristos. În

această zi ieşită din comun, timpul se va opri; atunci se

va confirma acest minunat cuvânt din Sfânta Revelaţie, că

timp nu va mai fi14.

În chip tainic, vremea se va scufunda în veşnicie.

Chiar dacă Sfânta Scriptură ne-a dezvăluit cu claritate tot

ce trebuie să fie în această ultimă zi, clipa însăşi în care va

veni nu ne-a fost descoperită. Aceasta a rămas ascunsă

în adâncimile de necuprins ale tăcerii Dumnezeieşti şi

constituie taina de nepătruns a lui Dumnezeu. Această

taină a rămas ascunsă şi îngerilor, nu numai oamenilor, şi

stă în lumina de nepătruns a atot-ştiinţei Dumnezeieşti.

14 Apocalipsa, 10: 6.

9

Când Apostolii L-au întrebat deschis asupra acestui

lucru, Mântuitorul a răspuns:

„Iar de ziua şi de ceasul acela, nimeni nu ştie, nici îngerii

din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.”

Această taină nu le-a fost descoperită Apostolilor,

chiar dacă între Învierea şi Înălţarea Sa la ceruri El le-a

descoperit tainele iconomiei Dumnezeiesc-omeneşti ale

mântuirii şi le-a vorbit despre Împărăţia lui Dumnezeu15.

Şi atunci când l-au întrebat: Doamne, oare, în acest timp

vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel? El a zis către ei: Nu

este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în

stăpânirea Sa16.

Chiar marelui Apostol al neamurilor, Pavel, căruia

taina Evangheliei lui Hristos i s-a dat în cunoştinţă prin

descoperire de către Domnul Însuşi17, nici lui nu i-a fost

descoperită taina momentului la care v-a veni cea de-a

Doua Judecată, ziua celei de-a Doua Veniri a lui Hristos.

El scrie creştinilor Tesalonicului:

Iar despre ani şi despre vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie

să vă scriem, Căci voi înşivă ştiţi bine că ziua Domnului

vine aşa, ca un fur noaptea18.

Iată care este Buna Vestire adusă de Apocalipsă:

Domnul va veni a doua oară. Nu ştim când: în adâncimea

dragostei Sale Dumnezeieşti, Dumnezeu ne-a ascuns

15 Fapte, 1: 3.

16 Fapte, 1: 6, 7.

17 Efeseni, 3: 3; Galateni, 1: 12.

18 I Tesaloniceni, 5: 1, 2; v. II Petru, 3: 10.

10

clipa celei de-a Doua Veniri, pentru ca noi, aşteptând

întoarcerea Mântuitorului, să putem priveghea ziua şi

noaptea asupra noastră, cu ajutorul sfintelor virtuţi.

Aceasta este semnificaţia avertismentului pe care

Mântuitorul l-a dat ucenicilor:

Privegheaţi, deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul

vostru19. Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici

ceasul când vine Fiul Omului20.

Caracterul neaşteptat al celei de-a Doua Veniri este în

mod providenţial folositor adevăraţilor creştini, dar nu şi

pentru aceia care şi-au lăsat sufletul să slăbească,

îngăduind ispitelor să le umbrească conştiinţa şi să se

umple de patimi, devenind astfel victima “nesimţirii

celei împietrite”21. Această nepăsare şi această nesimţire

împietrită a oamenilor se vor dovedi cu ocazia celei de-a

Doua Veniri a Domnului Hristos, asemenea nepăsării şi

nesimţirii împietrite de care dădeau dovadă

contemporanii lui Noe, căci după cuvintele

Mântuitorului:

Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi venirea

Fiului Omului, Căci precum în zilele acelea dinainte de

potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau,

până în ziua când a intrat Noe în corabie, Şi n-au ştiut

până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi

19 Matei, 24: 42; v. 24, 44, 50; Marcu, 13: 33-35; Luca, 12: 35-40; 17: 24-

30.

20 Matei, 25: 13.

21 Rugăciune dinaintea somnului: a 7-a rugăciune, în care creştinul ortodox

se roagă astfel: “Doamne, izbăveşte-mă de toată neştiinţa/nesimţirea,

uitarea, neîndrăznirea/îngustimea de suflet şi de nesimţirea cea împietrită.”

11

venirea Fiului Omului22. De aceea şi voi fiţi gata, că în

ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni23.

Pentru că trăiau potrivit cu această povaţă al

Mântuitorului, Apostolii au transmis-o creştinilor:

Fraţilor, (…) venirea Domnului s-a apropiat24, sfârşitul

tuturor s-a apropiat25, este ceasul de pe urmă26.

Deşi Domnul ne-a lăsat, pentru mântuirea noastră, să

nu cunoaştem ceasul celei de-a Doua Veniri, El nu ne-a

lăsat în neştiinţa semnelor care vor trebui să o preceadă şi

a prevestirilor care ne vor îngădui să prevedem apropiata

Sa venire. Iată care sînt acele semne: propovăduirea

Evangheliei la toate neamurile şi la toată făptura;

întoarcerea lui Israel la Hristos; venirea Antihristului;

mari cutremure între popoare şi în natură: războaie,

revoluţii, foamete, inundaţii, cutremure de pământ şi

mari semne pe cer.

Predicarea Evangheliei printre neamuri şi tot ce le va

pricinui aceasta vor constitui semnalul celei de-a Doua

Veniri a Mântuitorului, după propriile Sale cuvinte:

Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în

toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va

veni sfârşitul27.

22 Matei, 24: 37-39.

23 Matei, 24: 44.

24 Iacob, 5: 7, 8.

25 I Petru, 4: 7.

26 I Ioan, 2: 18.

27 Matei, 24: 14.

12

Ci mai întâi Evanghelia trebuie să se propovăduiască la

toate neamurile28, ceea ce nu înseamnă că toate neamurile

o vor primi, ci, cum arată cuvintele următoare: mărturie la

toate neamurile, ele vor să zică: mărturie în faţa tuturor

neamurilor de dragostea lui Dumnezeu pentru ele,

mărturie despre jertfa de răscumpărare a Fiului lui

Dumnezeu, mărturie despre Biserică şi despre întregul

minunatei iconomii Dumnezeu-omeneşti a mântuirii în

ele şi îndeobşte despre toate adevărurile Dumnezeieşti în

ele.

Această mărturie adusă înaintea tuturor neamurilor

în adevărul Evangheliei celei ortodoxe a Bisericii celei

adevărate, va arăta, după cuvintele Apostolului

neamurilor, tot numărul neamurilor - τό πλήρωμα τών

έθνών29 - adică al „tuturor păgânilor prevăzuţi de

Dumnezeu” să intre în Biserică.

Atunci când ceilalţi vor cunoaşte „evanghelia

dreptăţii”, se vor ridica sub influenţa demonilor

împotriva Evangheliei, vădind astfel câţi oameni sînt

cuprinşi de rău, câţi sînt sclavii minciunii şi păcatului,

câţi sînt instrumentele răului satanic împotriva

veşnicului Dumnezeu al binelui30. Şi în această luptă

generală pentru şi împotriva Evangheliei, un moment

culminant va fi, după cuvintele Apostolului, când

întregul Israel se va mântui31, şi atunci se va împlini ce a

proorocit glasul Vechiului Testament:

28 Marcu, 13: 10.

29 Romani, 11: 25.

30 v. Matei, 24: 9.

31 Romani, 11: 26.

13

„Pentru Sion El va veni ca un Mântuitor, pentru cei din

Iacov care se vor căi de păcatele lor”.

Întoarcerea lui Israel la Hristos32, precum mai înainte

a vestit proorocul Maleahi, se va împlini prin profetul Ilie

Tezviteanul, care împreună cu Enoh se va coborî din cer

în ziua lui Antihrist, luptând împotriva lui pentru

dreptatea Evangheliei lui Hristos33.

Pentru a se împotrivi răspândirii Evangheliei lui

Hristos, râvnitorii răului vor încerca să răspândească şi să

împrăştie răul sub toate chipurile cu putinţă. Pentru a

împiedica răspândirea Evangheliei, ei vor mobiliza toate

minciunile, toate relele, toate silniciile şi toate grozăviile

şi le va întărâta împotriva creştinilor, pentru a-i înşela,

dacă este cu putinţă, şi pe cei aleşi. Creştinii slujitori ai

răului vor spori în rău; şi într-o picătură de miere va

încăpea otrava răului; răul se va masca sub măşti prea

încântătoare; vor spori fărădelegile până la grozăvii; se

vor scufunda în adâncurile sufletelor vrăjmaşilor lui

Hristos; dezlănţuirea răului va provoca cutremure în ei, îi

va submina şi îi va face să se ridice într-o hulă neruşinată

împotriva a tot ce este a lui Hristos; “iadul care rânjeşte”

– atot-rânjitorul iad va lua în râs tot ce este a lui

Dumnezeu. Taina răului va fermeca mult, îi va tâmpi;

prin lumina sa mincinoasă şi reuşita vremelnică, răul va

sminti pe mulţi.

Toată această abundenţă a răului pe care Apostolul o

numeşte „taina fărădelegii” – τό μυστήριον της άνομίας –

este opera fiilor pierzării34 care luptă împotriva a tot ce

32 v.Maleahi, 4: 5-6.

33 v. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 26.

34 II Tesaloniceni, 2: 7.

14

este a lui Hristos şi a tot ce este a lui Dumnezeu, lucrând

astfel încât să despartă pe oameni de Domnul Hristos.

Împotriva tainei lui Dumnezeu, împotriva tainei lui

Hristos – adică împotriva Bisericii – se ridică taina lui

Satan, adică taina răului. Sub o meşteşugită mască, în

ziua de pe urmă răul va lucra cu viclenie prin

intermediul hristoşilor mincinoşi şi proorocilor

mincinoşi35.

Vorbind de acele vremuri, Mântuitorul le descrie

astfel:

Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sînt

Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi36. Şi mulţi prooroci

mincinoşi se vor scula, şi vor amăgi pe mulţi37.

Şi Sfântul Apostol Pavel, în viziunea sa profetică,

lămureşte aceste cuvinte ale Mântuitorului prin

următoarele:

Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi,

unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile

cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor38.

Având ruinată chiar şi conştiinţa prin minciună, ei

vor umbla după poftele lor, batjocorind tot ce este a lui

Hristos39. Înşelaţi de către rău, vor ridica război

Creştinilor, nu vor mai asculta învăţătura sănătoasă,

35 Matei, 24: 24.

36 Matei, 24: 5.

37 Matei, 24: 11.

38 I Timotei, 4: 1.

39 v. I Timotei, 4: 5; II Petru, 3: 3; Iuda, 18.

15

grămădindu-şi învăţători după poftele lor, care îi vor

înşela; Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate

către basme40.

Contemplând ultimele zile cu pătrunderea lui

cerească şi dumnezeiesc-omenească, Apostolul Pavel

scrie lui Timotei:

Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri

grele; Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi,

lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi,

nemulţumitori, fără cucernicie, Lipsiţi de dragoste,

neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de

bine, Trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de

desfătări, mai mult decât iubitori de Dumnezeu, Având

înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei41.

Răul se va amplifica, va submina naţiunile şi

împărăţiile, se va ridica neam peste neam şi împărăţie

peste împărăţie; vor fi foamete şi inundaţii, grozăvii şi

revolte42:

Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la

începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi43. Iar din

pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci,

Atunci mulţi se vor sminti44.

40 II Timotei, 4: 3, 4.

41 II Timotei, 3: 1-5.

42 v. Matei, 24: 6, 7; Luca, 21: 11; Marcu, 13: 8.

43 Matei, 24: 21.

44 Matei, 24: 12, 10.

16

Urâciunea pustiirii va sta în locul cel sfânt45, Dar Fiul

Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ46?

45 v. Matei, 24: 15.

46 Luca, 18: 8.

17

ANTIHRIST ŞI LUCRAREA SA

ÎN LUME

Toate aceste feţe ale răului, strălucirea sa, imensitatea

sa, cu toată vraja pe care o exercită prin atâtea minuni

mincinoase, se adună, se întrupează şi iau formă în

persoana Antihristului, care reprezintă în întregime

opusul desăvârşit al binelui Dumnezeiesc, personalizat în

Domnul Hristos şi ucenicii săi.

În persoana Antihristului, răul îşi va atinge culmea sa

pe pământ; va fi un rău genial şi inimitabil. Toate

răutăţile din lume, ascunse în adâncul sufletelor omeneşti

şi a perversităţii drăceşti, el le va aduna şi le va reuni

întru sine, apărând astfel ca împăcare a răului, ca

universalitate a răului, ca zeu al răului, ca răul desăvârşit.

Va fi întru totul opusul al lui Hristos; pe cât Hristos e

Binele întrupat şi Adevărul, pe-atât el se va sforţa să fie

răul întrupat şi minciuna; pe cât Hristos este Binele

18

absolut, pe-atât şi el se va sili să fie răul absolut; Hristos ia

dat lumii Evanghelia; el se va strădui să-i dea lumii

anti-evanghelia; în el se va sălăşlui diavolul deplin, la fel

cum în Hristos sălăşluieşte Dumnezeu deplin. Va fi întru

totul vrăjmaşul până la moarte al lui Hristos, sforţânduse

din toate puterile să-l submineze pe Hristos peste tot,

pentru a-L înlocui cu el însuşi.

În el se va arăta pe de-a-ntregul şi cu totul fără de

ruşine, toată perversitatea satanică, care a fost adunată

de-a lungul veacurilor în oameni, toată pofta şi toată ura

care îl însufleţeşte pe Satan împotriva lui Dumnezeu.

Aceasta implică o revoltă totală împotriva lui

Dumnezeu, lupta cea mai de pe urmă a omului cu

Dumnezeu. Se va descoperi a fi vrăjmaşul cel mai hotărât

a lui Dumnezeu şi a lui Hristos, atât cât firea omenească,

aflată sub puterea lui Satan şi a îmboldirilor sale, se poate

aprinde în lupta cea mai de pe urmă care a pornit-o

împotriva Treimii celei Sfinte.

Tot ceea ce i se poate împotrivi lui Hristos, tot ceea ce

este latent sau clocoteşte în oameni, ca şi tot ceea ce a ieşit

şi se va descoperi, toate acestea le va aduna întru sine, le

va ascuţi pentru întrarmarea sa împotriva Domnului

Hristos. Desigur că înainte de el au fost, sînt şi vor veni

mulţi antihrişti, căci după cuvintele Apostolului

dragostei, este antihrist tot cel ce tăgăduieşte că Iisus este

Mesia, Mântuitorul47, tot cel ce nu primeşte întruparea lui

Dumnezeu în Hristos48, şi tot cel ce nu mărturiseşte

Sfânta Treime49. Dar toţi aceşti antihrişti nu sînt de fapt

decât înainte-mergătorii Antihristului, cel ce trebuie să se

47 I Ioan, 2: 22.

48 I Ioan, 4: 2-3; II Ioan, 7.

49 I Ioan, 4: 22-23.

19

arate înainte de sfârşitul lumii, în vederea înfruntării

decisive cu Biserica lui Hristos50. Marele Văzător al

tainelor, Sfântul Ioan Teologul, el care mai mult decât

orice alt om a văzut pe Dumnezeu şi pe diavol, raiul şi

iadul, taina binelui şi taina răului, face bine distincţia

între acest Antihrist şi mulţimea celorlalţi antihrişti, şi o

exprimă astfel: “vine Antihrist, iar acum mulţi antihrişti sau

arătat”51.

Scrie Sfântul Ioan Damaschin:

„Trebuie să se ştie că Antihristul trebuie să vină. Deşi

antihrist e tot cel ce nu mărturiseşte că Fiul lui Dumnezeu

s-a întrupat, că este Dumnezeu întreg şi s-a făcut om

întreg fără a înceta să fie Dumnezeu, se numeşte Antihrist

în adevăratul sens al cuvântului cel care trebuie să vină

înainte de sfârşitul lumii” 52.

Antihristul va fi un om cu trup şi suflet, şi ca atare va

fi prea-desăvârşita personificare a răului om-Satan. Va

lucra ca om, se va adresa oamenilor ca semenilor săi, le

va vorbi în numele omului, în numele a ceea ce este

omenesc, pur omenesc, în maniera lui Nietzche:

Menschliches, all zu Menschliches (omenesc, prea omenesc);

le va vorbi în numele său propriu şi mulţi îl vor asculta.

Astfel se va înfăptui proorocia pe care Mântuitorul a

făcut-o despre Antihrist: Eu am venit în numele Tatălui

Meu, şi nu m-aţi primit; dacă altul va veni în numele său, pe

acela îl veţi primi53”.

50 II Tesaloniceni 2: 3-12.

51 I Ioan, 2: 18.

52 Dogmatica, de sfântul Ioan Damaschin, IV, 26.

53 Ioan, 5: 43.

20

Ca om, Antihrist se va deosebi de ceilalţi oameni

printr-o capacitate uriaşă de a păcătui, printr-o dragoste

nelimitată pentru rău, printr-o ură inexprimabilă şi

printr-o vrăjmăşie totală pentru Hristos Dumnezeu. Va fi

încarnarea răului, dar nu încarnarea Diavolului, căci

Diavolul nu se poate încarna în om.

După Sfântul Ioan Damaschin:

Nu va fi Diavolul însuşi care a devenit om, în felul în care

Domnul s-a făcut om – să nu fie – ci va fi un om născut

din desfrânare şi însumând toată lucrarea lui Satan.

Cunoscând dinainte toată perversitatea viitoare a voinţei

sale libere, Dumnezeu îi va permite în fapt Diavolului să

intre în el54.

Primindu-l de bună voie pe Satan în sine, Antihristul

se va da de voie silnicei stricăciuni, aşa de intim uninduse

cu ea, încât va deprinde cu drag răul şi păcatul, până

la a se face în întregime păcat şi a fi prin excelenţă omul

păcatului, prin urmare fiul pierzării55, căci se va da morţii

atât pe sine însuşi, cât şi pe ucenicii săi, moarte care nu

va cunoaşte nici o înviere.

Logica răului şi a păcatului îşi va găsi în el cel mai

priceput dintre apologeţi; va şti să mascheze genial răul

sub aparenţa binelui, făcând vicleneşte ca veninul morţii

să pară mierea nemuririi; va ascunde cu pricepere

trăsăturile hidoase ale răului prin pretinse minuni şi

semne, în timp ce printr-un tur de magie va reda

54 Dogmatica, de sfântul Ioan Damaschin, IV, 26. Sfântul Ioan Hrisostom

spune că Antihrist va fi „om care va primi toată puterea lui Satan”. Din II

Tesaloniceni, Omilia III, 2.

55 II Tesaloniceni, 2: 3.

21

voluptăţile păcatului indecent de atractive, ca să corupă

mulţimile şi să le piardă sufletele56. Aţâţat de Satan,

amorul său propriu se va aprinde într-un orgoliu satanic

atât de învăpăiat, că se va proclama el însuşi Dumnezeu,

înălţându-se mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu,

dându-se pe sine drept Dumnezeu57. În el vor aduna şi se vor

reuni toate puterile apostaziei58, aşa încât să se aşeze el în

templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept Dumnezeu59.

Împotriva tainei dreptei credinţe el va institui taina

fărădelegii60, cu toate adâncurile satanei61, atracţiile

înşelătoare şi farmecele deşarte.

Dezdumnezeirea sa Antihristul şi-o va arăta

îndeosebi prin aceea că va călca toate legile

Dumnezeieşti, ca să împărăţească fărădelegea, pentru a

făptui mii de fărădelegi, şi a încuraja şi pe alţii s-o facă;

de aceea Sfântul Apostol îl numeşte şi el, cu o poreclă

aparte şi deosebit chibzuită, cel fără-de-lege - ό äνομος62.

Deliberat, cu îndărătnicie şi fanfaronadă, va căuta să

se îndepărteze de Domnul Iisus Hristos şi de Adevărurile

Sale veşnice, lucrând din toate puterile să-i facă şi pe alţii

să se îndepărteze. De aceea Sfântul Apostol îl numeşte pe

56 v. II Tesaloniceni, 2: 9-12.

57 II Tesaloniceni, 2: 4.

58 Sfântul Irineu, Împotriva ereziilor, V, 25, 29.

59 II Tesaloniceni, 2: 4. Prin “Templul lui Dumnezeu”, Sfântul Ioan

Damaschin înţelege Templul evreilor din Ierusalim (Dogmatica, IV, 26).

Sfântul Ioan Hrisostom scrie că “se va înscăuna în Templul lui Dumnezeu –

dar la fel şi pretutindeni în biserici”. (ad. loc.) Fericitul Teofilact scrie că

“El se va înscăuna în Templu, dar şi în toate bisericile şi templele lui

Dumnezeu”.

60 I Timotei, 3: 16; II Tesaloniceni, 2: 7.

61 Apocalipsa, 2: 24.

62 II Tesaloniceni, 2: 8, din Sfântului Ioan Hrisostom, din II Tesaloniceni,

Omilia III, 7.

22

el şi întreaga sa lucrare, apostazie [ή άποστασία]63, pe bună

dreptate, căci Antihristul va personifica pe de-a-ntregul

şi desăvârşit toată apostazia care urmăreşte să ne

îndepărteze de Hristos, Dumnezeul nostru.

Toată împotrivirea lui Satan şi a omului faţă de

Dumnezeu va atinge în el perfecţiunea, de i s-a atribuit

profeticul nume Potrivnicul - ό άντικείμενος64, adică:

Potrivnicul lui Dumnezeu – άντίθεος = anti-Dumnezeu =

împotrivă-Dumnezeu65. Va fi un meşter neîntrecut în a-i

adresa blasfemii lui Dumnezeu, şi pentru aceasta se zice

de el în Apocalipsă:

Va deschide gura sa pentru a huli pe Dumnezeu, şi casa

sa, şi pe cei ce locuiesc în cer66.

Duhul de luptă pe care-l va purta Antihrist împotriva

lui Hristos va fi dirijat împotriva trupului Lui

dumnezeiesc-omenesc - adică împotriva Bisericii, una,

sfântă, sobornicească şi apostolească – şi împotriva

Dumnezeirii în Treime care sălăşluieşte în Biserică. Căci

lupta pe care o duce împotriva Bisericii este împotriva

Sfintei Treimi pe pământ67. Iată care este de fapt Buna

Vestire, care este mai presus de toate Bunele Vestiri: în

Biserică totul şi toate sînt şi se fac de la Tatăl prin Fiul în

Duhul Sfânt.

63 II Tesaloniceni, 2: 3; I Timotei, 4: 1; Iuda, 18, 19.

64 II Tesaloniceni, 2: 4.

65 Sfântul Ioan Hrisostom scrie că Antihristul va fi potrivnicul lui

Dumnezeu – άντίθεος, care îi va înlătura pe toţi zeii şi va poruncit să fie

închinat în locul lui Dumnezeu. (ibidem)

66 Apocalipsa, 13: 6.

67 v. I Ioan, 2: 22, 23.

23

SATANA ŞI ANTIHRIST

Pentru toate mădularele Bisericii, împlinirea

mântuirii este întreimificarea îndumnezeită. Potrivnic al

Dumnezeirii Treimice, Antihrist va fi potrivnic a tot ce

este Dumnezeiesc, a tot ce este Dumnezeu-omenesc în

Biserică, străduindu-se din toate puterile să-L

îndepărteze pe Dumnezeu pentru a-I lua locul în lume68.

Pentru ca să-i înşele şi pe cei aleşi, acest pretins

Dumnezeu va folosi tot felul de înşelătorii, de false

minuni şi semne. Pentru aceasta el va conta şi pe sprijinul

puterilor Satanei, căci întreaga sa lucrare se va desfăşura

cu ajutorul lui Satan – κατ’ ένεργείαν τοΰ Σατανά – va fi

68 II Tesaloniceni, 2: 4.

24

lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi

de minuni mincinoase69.

Sfântul Chiril al Ierusalimului a scris că Satan se va

folosi de Antihrist ca de unealta sa, dar că el va lucra

personal – αύτοπροσώπωζ - prin acest instrument. Ştiind că

la Judecata de Apoi nu va fi chip de iertare pentru el,

Satan vrea să intre în război deschis, şi nu prin

intermediul slugilor sale, cum îi este obiceiul, ci să

înceapă el însuşi o campanie prin intermediul lui

Antihrist, cu Hristos şi cu creştinii, prin mijlocirea

semnelor scornite şi a minunilor mincinoase.

Fiind el însuşi tatăl minciunii, Satan va înşela

închipuirea oamenilor prin arătări înşelătoare, şi oamenii

vor crede că într-adevăr vor fi văzut învierea morţilor,

când de fapt mortul nu va fi înviat, îi va face să creadă că

vor fi văzut şchiopii mergând şi orbii văzând, când în

realitate nu va fi fost vindecare70.

Satan îi va da iubitului său Antihrist puterea lui şi

scaunul lui şi stăpânire mare71, el va lucra cu toată viclenia,

mergând până a se preface în înger al luminii72 pentru a

câştiga un cât mai mare număr de ucenici:

Va veni ca un nelegiuit, sub o înfăţişare care îi va îngădui

să înşele pe toată lumea, va veni sub chipul smereniei, al

blândeţii, se va pretinde victimă a nedreptăţii, scârbit de

idoli, va lua înfăţişarea evlaviei, a bunătăţii, va fi prietenul

săracilor, amabil cu toţi; dar va şti să ia şi hotărâri

69 II Tesaloniceni, 2: 9.

70 Cateheza XV, 14. v. Sfântul Ioan Hrisostom, II Tesaloniceni, Omilia IV,

1.

71 Apocalipsa, 13: 2.

72 II Corinteni, 11: 14.

25

meşteşugite ca să placă tuturor, pentru ca toţi oamenii să-l

iubească. Va înşela lumea până ce îşi va fi stabilit domnia.

Mai mult, va face semne mari şi minuni ca să intimideze

[…] Şi fiindcă multe clase sociale şi neamuri îi vor aprecia

calităţile şi puterea, toţi îl vor accepta în unanimitate,

într-un singur gând, şi-l vor proclama rege cu bucurie,

repetându-şi între ei: oare am fi putut găsi un alt om la fel

de bun şi de drept?73

Împins de mândrie şi de autoritatea satanică,

Antihristul îşi va impune stăpânirea peste multe

neamuri, cu îngăduinţa Dumnezeiască; Şi i se vor închina

fiarei - chipul fiarei fiind Antihristul în Apocalipsa

Sfântului Ioan Evanghelistul, toţi cei ce locuiesc pe pământ,

ale căror nume nu sînt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea

vieţii Mielului celui înjunghiat74.

Asupra creştinilor din acea vreme, Satan va dezlănţui

prigoane nemaiântâlnite, Şi i s-a dat să facă război cu sfinţii

şi să-i biruiască şi să omoare pe toţi cei câţi nu se vor închina

chipului fiarei75. Creştinii vor lupta cu Antihrist cu răbdare

şi credinţă76- care vor fi armele lui Dumnezeu, cum au fost

întotdeauna, vor fi pavăza credinţei77. Şi tot astfel Antihrist

îi va ucide pe cei doi mari martori ai adevărului lui

Hristos, pe cei doi sfinţi Profeţi şi Înaintemergători a celei

73 Cuvântul 38 despre venirea lui Hristos şi a lui Antihrist. v. Sfântul Irineu,

Contra ereziilor, V, 25: 1; v. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XV,

15.

74 Apocalipsa 13: 8; v. II Tesaloniceni, 2: 10.

75 Apoc. 13: 7, 15; v. Sfântul Irineu, Contra ereziilor, V, 21: 1; v. Sfântul

Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XV, 15.

76 v. Apocalipsa, 13: 10.

77 v. Efeseni, 6: 11-18.

26

de-a Doua Veniri, Ilie şi Enoh78. Cei doi prooroci vor

mărturisi în mijlocul smintelilor şi a grozăviilor, pentru

credinţa în Hristos, vor prooroci îmbrăcaţi în sac o mie două

sute şi şaizeci de zile (…)foc iese din gura lor şi mistuieşte pe

vrăjmaşii lor (…) au putere să închidă cerul (…) şi să bată

pământul cu orice fel de urgie (…) Iar când vor isprăvi cu

mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei,

şi-i va birui şi-i va omorî 79. Dar a treia zi Dumnezeu îi va

învia şi îi va sui la cer80.

În acele zile, peste Creştini81 va veni mare

strâmtorare, încât cel care nu-l va recunoaşte public pe

Antihrist şi nu-i va purta semnul, nu va putea cumpăra

nici vinde, nici nu se va mai bucura de drepturile sale82.

Cel ce nu se va închina lui Antihrist şi nu-i va purta

semnul pe fruntea şi pe mâna dreaptă, va fi omorât83 în

numele ordinii şi a dreptăţii.

Prigonită şi persecutată, Biserica lui Hristos se va

ascunde în pustie84, zămislind în dureri un copil

credincios lui Dumnezeu85. În acest timp, omenirea se va

afunda în adâncurile fără de fund ale răutăţii. Tot felul de

răutăţi vor împânzi pământul, pustiind sufletele

oamenilor, şi răul se va înmulţi ca în vremurile de

dinainte de Potop. Şi Antihrist va stăpâni cu toată

78 v. Apocalipsa 11: 7; v. Maleahi 4: 5-6; v. Sfântul Ioan Damaschin,

Dogmatica, IV, 26; v. Sfântul Efrem Sirul, Cuvântul despre venirea lui

Hristos şi a lui Antihrist.

79 Apocalipsa 11: 3, 5, 6, 7.

80 v. Apocalipsa, 11: 11, 12.

81 Căci atunci vor doar o singură turmă, cea ortodoxă.

82 v. Apocalipsa, 13: 16, 17.

83 v. Apocalipsa, 20: 4.

84 Cu Sfinte Liturghii în taină, prin catacombe, iar la arătare se va săvârşi

liturghia satanică, cea pregătită acum de spurcatul Ecumenism.

85 Apocalipsa, 12: 1, 2, 6.

27

neruşinarea. Dar, din pronia Dumnezeiască, domnia lui

va fi scurtă.

Fericiţii înainte-văzători din Vechiul şi Noul

Testament zic că va dura trei ani şi jumătate86 sau

patruzeci şi două de luni87, sau mai bine o mie două sute

şaizeci de zile, sau încă puţin timp88.

În toată vremea acestei cumplite domnii ale lui

Antihrist, Biserica va fi ajutată nu doar de cei doi

prooroci mai înainte pomeniţi, ci şi de şapte îngeri ai lui

Dumnezeu care vor vărsa cupa mâniei Sale asupra lumii

lui Antihrist89.

Din nespusa sa iubire de oameni, Dumnezeu va

scurta şi va uşura grozăviile răului din vremea lui

Antihrist, căci prin aceste cuvinte ale Sfântului Apostol,

τò κατέχον, „ceea ce-l opreşte”90 trebuie să înţelegem harul

lui Dumnezeu, care opreşte asaltul şi dezlănţuirea răului

satanic asupra inimii oamenilor, iar prin cuvintele ό

κατέχων, „Acela-ce-opreşte” se înţelege Dumnezeu91.

Tirania Satanei şi stăpânirea Antihristului vor fi mai

mari ca niciodată, cum n-a mai fost de la începutul lumii

până acum şi nici nu va mai fi. Şi de nu s-ar fi scurtat acele

zile, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor

scurta acele zile.92 Şi atunci Domnul Iisus îl va ucide cu

suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale93.

86 v. Daniel, 7: 25; 12: 17; v. Apocalipsa 12: 14.

87 v. Apocalipsa 11: 2; 13: 5.

88 v. Apocalipsa 12: 12; 10: 3; v. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze,

XV, 16; Discursul 38.

89 v. Apocalipsa 15: 1.

90 II Tesaloniceni, 2: 6.

91 v. II Tesaloniceni, 2: 7.

92 Matei, 24: 21, 22.

93 II Tesaloniceni, 2: 8; v. Apocalipsa 19: 19, 21. v. Isaia, 1: 4.

28

LUCRAREA TAINICĂ A LUI HRISTOS

Istoria lumii este împărţită de două evenimente:

Prima Venire a Domnului Hristos şi A Doua Sa Venire;

prima a avut loc şi a dat oamenilor toate adevărurile şi

toate lucrările necesare pentru mântuirea oamenilor de

păcat, de moarte şi de Diavol, iar a doua trebuie să vină şi

să scoată la iveală tuturor în ce fel omenirea a folosit ce i

s-a dat.

Biserica lucrează Evanghelia dreptăţii şi a adevărului

în întregime, şi tot ce Mântuitorul ne-a dat spre

mântuirea sufletelor oamenilor: Dumnezeu deplin şi om

deplin în tot adevărul şi nesfârşirea sa. De aceea, nici un

om nu ştie când omenirea va fi pregătită pentru Judecata

cea din Urmă a lui Hristos. Aici este o taină, taina lumii

spre care creştinii se îndreaptă smeriţi prin rugăciune şi

în nădejdea în Iubitorul de oameni Mântuitorul, alegând

29

viaţa ascetică, lepădarea de patimi şi împărtăşirea cu

Sfintele Taine94.

Hristos este în lume? Negreşit, cu harul lui

Dumnezeu în Creaţie, şi Dumnezeu deplin cu toate

perfecţiunile Dumnezeieşti în Taine. Aceasta este o

bucurie fără seamăn pentru Creştini, dar şi un chin fără

seamăn pentru Diavol.

„Pentru ce ai venit să ne chinuieşti?” Strigând sau

şoptind, este ceea ce repetă fără încetare gurile tuturor

dracilor şi oamenilor îndrăciţi, cei care au făcut din lumea

pământească câmpul de bătaie al morţii, al chinului, al

suferinţei, în final transformând-o într-o anticameră a

iadului.

Ca să se împotrivească la tot binele dăruit de Hristos

lumii, dracii au stârnit toate relele, le-au camuflat, le-au

mascat şi le-au făcut aproape plăcute oamenilor. Iată care

este scopul lor principal, scopul lor esenţial pe care şi l-au

propus în această lume: să lupte împotriva lui Hristos

prin intermediul oamenilor. Ei ştiu bine, din propria lor

experienţă amară, că nicidecum nu vor putea fi biruitori

asupra Domnului Hristos, dar nu cunosc bucurie mai

mare decât aceea când îi întorc pe oameni de la Hristos,

când îi împiedică să meargă la Hristos, când îi smintesc

de Hristos şi de a Sa Biserică, căci sunt conştienţi că doar

aşa îi vor putea face pe oameni să alunece în toate

căderile, şi în cea mai mare dintre căderi, apostazia.

Dacă omul cade dintru Hristos, îşi pierde singura

temelie sigură, sigură împotriva morţii, a păcatului şi a

răului, şi astfel diavolul îl va putea hărţui folosindu-se de

toate tulburările păcatului şi patimii şi ispitei, şi în sfârşit

94 v. II Tesaloniceni, 2: 3-4.

30

pentru a-l robi împărăţiei sale – iadul – încă de pe acest

pământ.

Dar ceea ce-i permite omului să se alipească cerului,

nemuririi, veşniciei, adevărului veşnic, vieţii veşnice, este

credinţa în Domnul Hristos. De aceea tot iadul, cu toate

relele sale, a pornit lupta împotriva credinţei în Hristos.

Iar când reuşeşte să întoarcă un om de la credinţă, îl

întoarce pe acest om de la Dumnezeu pentru a-l ademeni

prin toate răutăţile şi morţile sale sufleteşti dincolo de

care se întinde nesfârşita sa împărăţie de întuneric

putrezicios şi puturos – iadul.

Doar prin credinţa în Domnul Hristos, omul se poate

face părtaş cerului, nemuririi, veşniciei, adevărului

veşnic, vieţii veşnice. Dacă va cădea din Hristos, din

unicul, adevăratul Dumnezeu, omul va cădea inevitabil

pradă dumnezeilor mincinoşi; dacă va cădea din

adevărul veşnic, se va împotmoli în nisipurile mişcătoare

ale pseudo-adevărurilor, ale adevărurilor omeneşti şi

filozofiilor deşarte; dacă va cădea din Viaţa veşnică, va

cădea în nenumărate morţi; dacă va cădea din rai, se va

prăbuşi în iad. Cu cât este mai mare credinţa oamenilor

în Hristos, cu atât e mai mare furia Diavolului împotriva

acestei credinţe şi cu atât mai mari sînt atacurile pe care

Diavolul le porneşte împotriva oamenilor lui Dumnezeu.

Strategia lui Satan este desăvârşită: face păcatul cât

mai atrăgător şi dulce cu putinţă, prin mijlocirea celor

mai desăvârşite cosmetice pe care le poate scorni

inteligenţa lui Satan, experimentată în rău, pentru a-i

prinde astfel pe oameni şi a-i convinge să cadă din

Hristos.

A căzut definitiv, cineva, vreodată, din Hristos -

Dumnezeu Cuvântul? Da, Satan. Însă între oameni,

31

Antihrist reprezintă cea mai deplină cădere din

Dumnezeu. El va fi imaginea completă a chipului uman

desfigurat de Hristos, depărtat de Adevărul veşnic, de

Dreptatea veşnică, de Iubirea Sa veşnică, de

Înţelepciunea veşnică şi de toată veşnicia Sa Dumnezeuomenească.

Desigur, toate căderile din Hristos au în ele câte ceva

din Antihrist, deci ceva satanic, dar istoria omenirii nu se

va putea încheia înainte ca Satan să-şi arate pe pământ

toată stăpânirea răului; o va arăta într-un mod lămurit şi

desăvârşit în persoana Antihristului. Ţinta sa este să

întoarcă de la Hristos mintea şi sufletul câtor mai mulţi

oameni, pentru a da prin ei bătălia supremă, lupta finală

împotriva Domnului Hristos şi a Creştinilor.

Atunci când Antihrist se va angaja la bătălie în lumea

pământească, atunci când el va desfăşura lupta împotriva

lui Hristos, toate relele de care dispune în împărăţia sa

satanică îşi vor arăta pe pământ întreaga putere, în el

însuşi şi în oamenii care le primesc conştient, atunci vor

avea loc cele mai mari căderi ale omenirii din credinţa

întru Hristos, căci vor fi amăgiţi mulţi de învăţători şi

prooroci mincinoşi, Iar din pricina înmulţirii fărădelegii,

iubirea multora se va răci95, Dar Fiul Omului, când va veni, va

găsi, oare, credinţă pe pământ?96

Antihristul e un luptător de Dumnezeu, deoarece el

este pe de-a-ntregul împotriva lui Hristos, este prin el

însuşi total împotriva Dumnezeului adevărat. În lupta sa

împotriva lui Hristos şi în lupta sa împotriva lui

Dumnezeu, Antihristul se va împotrivi întregii

95 Matei, 24: 12.

96 Luca, 18: 8.

32

Dumnezeiri, el se va împotrivi întregii credinţe creştine

prin auto-zeificarea ce o va propovădui.

El nu va lucra numai pentru ţelul de a se aşeza el

însuşi în locul – άντί - lui Hristos, dar şi pentru a înlocui

prin el însuşi tot ce este dumnezeu, toată dumnezeirea în

care oamenii ar putea crede când se va arăta pe pământ;

va lucra pentru ţelul bine gândit şi dinainte propus97 de a

deveni un Dumnezeu pentru toată lumea, de a deveni

dumnezeul universal.

Pentru păcat, pentru „omul păcatului”, aceasta este

un lucru firesc, căci păcatul împinge omul la satanismul

extrem, păcatul îl împinge pe omul care era deja rob al

Satanei să facă din el însuşi un dumnezeu.

Cine este de fapt Satan? Satan este aşa-zisul

dumnezeu prin sine însuşi şi pentru sine însuşi.

Întunecarea şi desfigurarea este ce a reuşit să facă din

sine însuşi prin mândrie, prin căderea din Dumnezeu,

prin dragostea de sine, prin idolatria de sine. Exemplul

desăvârşit din omenire al dragostei de sine, al unei

asemenea idolatrii de sine şi pentru sine, a unui

asemenea dumnezeu autoproclamat este dat de Antihrist,

ce se va împotrivi oricărui dumnezeu, mai ales

adevăratului Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos; ce se va

înălţa pe sine mai presus de toţi dumnezeii, şi înainte de

toate deasupra adevăratului Dumnezeu şi Domn, Iisus

Hristos; ce va lucra la propria sa întronare, se va întrona

în bisericile creştine la măsura lui Dumnezeu, şi se va

proclama el însuşi dumnezeu, ca Unicul şi Adevăratul.

Satan însuşi va veni să-l ajute pentru aceasta, din toată

97 Prin toate păgânismele, prin toate zeităţile, prin toate filozofiile, dar mai

ales prin toate creştinismele eretice şi schismatice de la Hristos încoace

(catolicism, protestantism, ecumenism).

33

inima sa; de aceea el va putea face cu ajutorul lui Satan

minuni, vedenii şi înşelări măreţe, apariţii grandioase,

fantastice.

Vrând să-L imite pe Hristos, va lucra în toate cu iluzii

şi seduceri, ca să înşele pe cine poate, chiar şi pe cei aleşi.

Va scorni multe arătări, se va aşeza în Biserica creştină în

locul lui Dumnezeu, având toate puterile şi toată

stăpânirea pe pământ. Antihristul se va da pe sine

însuşi drept unicul Hristos, luptătorul-de-dumnezeul se

va da pe sine însuşi ca unicul Dumnezeu, luptătorulde-

adevăr ca unicul adevăr, luptătorul-de-dreptate ca

unică dreptate, luptătorul-de-dragoste ca unica

dragoste, luptătorul-de-viaţă ca un unica viaţă,

luptătorul-de-bine ca singurul bine, luptătorul-denemurire

ca unica nemurire, luptătorul-de-Prietenie ca

unica prietenie dintre oameni.

Pentru toate aceste motive, Antihristul va fi în

realitate cel mai sângeros duşman al omului; dându-se ca

unicul om drept şi desăvârşit, va ucide sistematic omul în

toată fiinţa sa, prin tot felul de păcate: va distruge în om

tot chipul lui Dumnezeu, dând astfel morţii tot ce

constituie firea omenească, omenitatea, omenescul; va

ucide astfel în om tot ce este dor de Dumnezeu, dor de

Hristos, dor de cer, pentru a le înlocui cu puteri şi plăceri

vrăjmaşe. Prin toate acestea, Antihrist, acest luptător-deom

uriaş, va lucra la realizarea ţelului său suprem:

îndrăcirea omului, să facă omul după chipul Diavolului;

să-i umple sufletul de cugete potrivite chipului

Diavolului, în locul cugetelor potrivite chipului lui

Dumnezeu, pentru a crea astfel, pornind de la om şi

împotriva Dumnezeu – omului, un diavol-om; împotriva

dumnezeu-oamenilor lui Hristos prin har, să creeze

34

diavolii-oameni. Cu ajutorul ştiinţei, filozofiei, artei, prin

mijlocirea tuturor activităţilor omeneşti deşarte şi

pătimaşe, Antihrist va lucra la înfăţişarea lui ca

dumnezeu unic - şi el va fi într-adevăr un dumnezeu

mincinos - ca unic hristos - şi el va fi într-adevăr un

hristos mincinos - ca singurul adevăr – şi nu va fi în

realitate decât o minciună - ca unica dreptate, unica viaţă,

unicul rai – şi în realitate el nu va fi decât nedreptate,

moarte şi iad; el va lucra a se prezenta ca unicul om, şi în

realitate nu va fi decât un non-om, ca singurul prieten al

omului, şi în realitate el nu va fi decât cel mai sângeros

dintre asasinii omului.

Acest cumplit adevăr referitor la Antihrist face parte

din cele mai importante adevăruri pe care le anunţă

Evanghelia Mântuitorului nostru. Este la fel de necesar a

vorbi de ele, pe cât este necesar a vorbi de Domnul

Hristos98.

Deşi este sub-înţeleasă în Evanghelia lui Hristos, câte

pericole nu aduce lucrarea lui Antihrist în omenire!

Datorită Evangheliei Mântuitorului, noi, creştinii,

ştim ceea ce Dumnezeu rânduieşte despre noi, oamenii,

şi ce lucrare are în ceea ce ne priveşte mântuirea. Dar în

acelaşi timp, Domnul nostru prea-înţelept ne-a arătat în

Evanghelia Sa şi ceea ce gândeşte Satan despre noi şi care

sînt intenţiile lui în ceea ce ne priveşte99, la fel cum ştim

ceea ce principalul său apostol – Antihristul - gândeşte

despre noi şi ceea ce vrea să facă cu fiinţa noastră.

Pentru noi, creştinii, nimic din ceea ce este

Dumnezeiesc nu ne este străin, dar în acelaşi timp şi ceea

ce este satanic, aşa încât noi putem recunoaşte ispitele şi

98 v. II Tesaloniceni, 2: 5.

99 v. II Corinteni, 2: 11; 11: 14.

35

relele satanice, ne putem feri şi apăra. Noi sîntem oameni

deveniţi prin har dumnezeu-oameni; Domnul Hristos a

devenit un om, şi ca Dumnezeu om ne-a arătat cum tot ce

e Dumnezeiesc poate deveni realitate în viaţa omului de

pe pământ şi cum noi putem evita şi nimici tot ce este

luptător-de-Dumnezeiesc: tot ce vine de la păcat, de la

Satan şi de la Antihrist; prin Domnul Hristos, noi putem

fi biruitori asupra lor, căci Hristos lucrează în noi cu

putere în Sfânta Sa Biserică prin intermediul Sfintelor

Taine şi a sfintelor virtuţi.

Care este deci acest element care împiedică lucrarea

lui Antihrist, care-l reţine să se arate acum, sau în orice

altă clipă ce n-ar fi la vremea sa? Este iconomia

Dumnezeiesc-omenească a mântuirii, este planul lui

Dumnezeu pentru mântuirea lumii100. După acest plan,

Antihrist trebuie să se arate la vremea sa, la vremea

sfârşitului lumii. Şi cine-l poate reţine să se manifeste

înainte? Biserica lui Hristos, lucrarea binecuvântată a

Bisericii lui Hristos în lume, cu stăpânirea sa

binecuvântată şi puterea ei, putere asupra duhurilor celor

necurate101; putere pe care o are să alunge demonii din

oameni102; putere pe care o are deasemeni pentru a nimici

tot răul şi a săvârşi tot binele, putere de a izbăvi oamenii

de păcat, de moarte şi de Diavol, este stăpânirea Bisericii

asupra iadului103.

Evanghelia mântuirii este puterea care-l reţine pe

Antihrist de a apare înainte de vreme, şi această

Evanghelie trebuie să fie mai întâi propovăduită în toate

100 v. II Tesaloniceni, 2: 6.

101 Matei, 10: 1.

102 Marcu, 3: 15.

103 Matei, 16: 18.

36

neamurile104, să facă cunoscută calea mântuirii şi pe

singurul Mântuitor al lumii spre mărturie la toate neamurile

105.

Un Mântuitor pentru care toate neamurile sînt o

singură turmă, care de bunăvoie şi sub povăţuirea

binecuvântată a sfintei Evanghelii, se îndreptează spre

singurul Păstor Bun a toate neamurile106. Credinţa

oamenilor în Hristos este acea forţă care-l reţine şi-l

împiedică pe Antihrist să se arate. Însă atunci când dintro

dată, credinţa în Domnul Hristos va fi pierit din lume,

când cele mai multe dintre neamuri vor fi ales liber răul,

când vor fi făcut răul şi vor fi iubit răul, când Domnul îi

va fi lăsat să se afunde, potrivit dorinţelor voinţei lor, în

mizerie, în voluptate ruşinoasă, în stricăciune sufletească,

când vor fi săvârşit tot felul de fărădelegi, tot felul de

păcate, rod al vrăjmăşiei lor voite faţă de Dumnezeu şi a

iubirii de rău107, când prin toată această răutate voită a

oamenilor diavolii îşi vor fi pus stăpânire peste

majoritatea neamurilor, care vor fi lepădat credinţa în

unicul Mântuitor al lumii, Domnul Hristos, numai atunci

i se va îngădui să vină căpeteniei în lupta împotriva lui

Dumnezeu, Antihristul, spre care toţi vor porni şi se vor

grăbi, traşi de răutatea lor voită.

Mai dinainte, oamenii îşi vor fi făcut din voinţa lor

liberă un instrument atât de pervers, încât ea se va găsi

aproape în întregime mobilizată în favoarea răului şi

satanismului, în loc să fie întrebuinţată pentru credinţă şi

pentru lupta evanghelică mântuitoare, singurele care ar

104 Matei, 28: 19.

105 Matei, 24: 14.

106 Ioan, 10: 16.

107 v. Romani, 1: 24-31.

37

putea mântui omul de păcat, de moarte şi de Diavol – şi

este de aceea Mântuitorul poate zice că, atunci când va

veni a doua oară, va găsi, oare, credinţă pe pământ?108

Din cauza înmulţirii nedreptăţilor, din cauza

lepădării lor conştiente de singurul şi adevăratul

Dumnezeu, de singurul şi adevăratul Mântuitor al lumii,

de Domnul Hristos, din cauza vrăjmăşiei lor împotriva

lui Hristos şi a hulelor lor împotriva lui Hristos, Sfântul

Duh se va depărta de la oameni, şi harul său – τό κατέχον,

- care-l reţine pe Antihrist să se arate şi care-l împiedică,

se va retrage, lăsând locul la tot felul de rele şi la tot felul

de diavoli, care vor fi întrupaţi astfel în Antihrist.

Lepădarea hotărâtă şi de bună voie de Hristos

Dumnezeu şi alegerea hotărâtă, de bună voie a răului,

Dumnezeu le-a prevăzut în atotştiinţa Sa şi în preştiinţa

Sa despre omenire şi de aceea în prea-înţeleapta Sa

pronie, El a determinat exact momentul la care va trebui

să se arate Antihrist ca şi acela al venirii Domnului

Hristos. Atunci când va veni pe neaşteptate, Antihrist va

sosi în realitate la timpul lui, căci oamenii îşi vor fi deschis

lui Antihrist inimile prin plăcerile lor, duhurilor prin

gândurile lor rele, voinţele prin plăcerile lor vătămătoare,

sufletele prin faptele lor rele, şi Antihrist va putea să intre

în ele [în inimile, duhurile, voinţele, sufletele omeneşti]

cu tot răul său satanic şi cu toate puterile păcatului.

Antihristul va fi avut numeroşi precursori: ei au

început să se arate din primele zile ale creştinismului, în

persoana tuturor oamenilor care l-au combătut, l-au urât

şi l-au persecutat109 pe Hristos; ei au continuat să se arate

de-a lungul întregii istorii a creştinismului. Care este deci

108 Luca, 18: 8.

109 v. I Ioan 2: 18.

38

planul urmărit de toţi aceşti precursori ai Antihristului?

Este de a-L înlocui pe Domnul Hristos, de a-I distruge

opera, de a nimici Biserica pentru a face astfel imposibilă

mântuirea oamenilor, Biserică care singură poate da pe

unicul Mântuitor al oamenilor.

În realitate ei n-au decât o unică ambiţie, îşi consumă

sufletele într-un singur ţel, şi anume de a face să dispară

de pe pământ Dumnezeul-om, Hristos. Pentru că în

Dumnezeu-omul se găsesc toate tainele credinţei noastre,

a evlaviei noastre, cu toate puterile lor.

Ce este deci taina credinţei - τό μυστήριον της πίστεως?

Ce este această taină a evlaviei - τό της εύσεβείας μυστήριον?

Este Dumnezeu s-a arătat în trup110, adică Dumnezeu s-a

arătat în calitate de om, în calitate de Dumnezeu-om,

pentru a înlătura prin El însuşi, prin Dumnezeu, toate

puterile răului din om, pentru a înlătura tot păcatul, toată

moartea, tot diavolul, pentru ca astfel să mântuiască

omul de tot păcatul, de moarte şi de Diavol, oferindu-i

omului înnoit prin harul Său Viaţa veşnică, veşnicul

Adevăr, Dreptatea veşnică şi veşnica Iubire.

În Dumnezeu-omul, Hristos, este cea mai sfântă taină

a Dumnezeului treimic care s-a arătat omenirii111, taina

cea din veci ascunsă neamurilor de la facerea lumii,

Biserica, care este trupul lui Hristos112. Bogată este slava

acestei taine, ea este dumnezeieşte bogată113; întru această

taină se găsesc ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi ale

cunoştinţei114. De aceea toată jertfa dumnezeiesc-

110 I Timotei 3: 16.

111 Coloseni, 2: 3.

112 Coloseni, 1: 24-26.

113 Coloseni, 1: 27.

114 Coloseni, 2: 2,3.

39

omenească a Domnului Hristos se poate numi ή οίκονομία

τοΰ μυστηρίου, iconomia tainei ascunsă în Dumnezeu de la

facerea lumii115.

Această taină a lui Hristos116 cuprinde în ea însăşi

toate sfintele taine, toate acelea ce sînt indispensabile

existenţei umane în toate societăţile sale şi în toate vieţile

sale.

Taina lui Hristos? Este Hristos, unicul Dumnezeu

adevărat, şi în El sînt toate tainele Adevărului – a

întregului Adevăr, - toate tainele Dreptăţii – a întregii

Dreptăţi, - toate tainele Binelui – a întregului Bine, - toate

tainele Înţelepciunii – a întregii Înţelepciuni, - toate

tainele Vieţii – a întregii Vieţi, - toate tainele lui

Dumnezeu – a lui Dumnezeu în întregime.

În taina lui Hristos se găseşte toată taina Evangheliei

lui Hristos117, toată taina Evangheliei Mântuirii, care nu

este alt lucru decât îndumnezeirea noastră, hristificarea

noastră, întreimificarea existenţei umane prin viaţa în

Dumnezeu-omul, Mântuitorul nostru, prin intermediul

Sfintelor Taine şi a sfintelor virtuţi evanghelice. Astfel, în

Biserica lui Hristos, această prea-sfântă taină ce cuprinde

totul, astfel în trupul lui Hristos, se lucrează, se

desăvârşeşte mântuirea oamenilor prin mijlocirea

Sfintelor Taine şi a sfintelor virtuţi; astfel oamenii se pot

sfinţi în Hristos-Dumnezeu, capătă virtutea de a se

transfigura, de a se crucifica, şi în acest fel ei pot deveni

„dumnezei prin har”, dumnezei-oameni prin har.

Contrar acestei taine, o altă putere lucrează în lumea

noastră pământească, este taina fărădelegii, τό μυστήρτον

115 Efeseni, 3: 9.

116 Efeseni, 3: 4.

117 Rph, 6 . 19.

40

τής άνομίας118 care lucrează în inimile oamenilor, în

sufletele oamenilor, în conştiinţele oamenilor, în trupul

oamenilor. Această lucrare se săvârşeşte folosind fiecare

gând potrivnic lui Hristos, fiecare simţire potrivnică lui

Hristos, fiecare dorinţă potrivnică lui Hristos, fiecare

acţiune potrvnică lui Hristos, şi totdeauna pentru un

singur ţel, acela de a face să eşueze, de a face imposibilă

pentru majoritatea oamenilor mântuirea prin unicul

Mântuitor al oamenilor.

Această imensă taină a fărădelegii se împrăştie într-o

falsă lumină, într-o aşa-zisă lumină, prin toate relele

omeneşti, prin toate fărădelegile omeneşti, prin toate

păcatele omeneşti, pentru a ascunde după fiecare păcat,

după fiecare patimă, prin caracterul său întunecat, pentru

a stimula la maxim curiozitatea spiritului uman.

Dar taina fărădelegii se află în integritatea ei în Satan.

Adâncurile Satanei, τό βάθη τοΰ Σατανά119 sînt insondabile şi

abisale în tot sufletul omenesc, în toată inima omenească

şi în toată conştiinţa omenească, poate uşor să le înece

[sufletul, inima şi conştiinţa omeneşti] dacă harul lui

Dumnezeu lipseşte, har care s-a revărsat în natura umană

prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, în care se găsesc

toate adâncimile lui Dumnezeu τά βάθη τοΰ Oεοΰ 120.

În taină, Satan lucrează în nenumărate feluri în sânul

omenirii, împotriva sfintelor taine ale credinţei în Hristos,

împotriva tainelor evlaviei, folosind nenumărate

nelegiuiri. Dar ce nelegiuire? Păcatul, tot păcatul. Şi ce

păcat? Păcatul este tot ce nu purcede din credinţă121,

118 II Tesaloniceni, 2: 7.

119 Apocalipsa, 2: 24.

120 I Corinteni, 2: 10.

121 Romani, 14:23.

41

adică tot ce nu purcede din Hristos, din Evanghelia Sa,

din Biserica Sa; şi tot ce este împotriva lui Hristos,

împotriva Evangheliei Sale, împotriva Bisericii Sale.

Acum noi ştim cu certitudine: păcatul este tot ce este

fără Hristos, împotriva lui Hristos, şi este în acela care-i

deţine toată esenţa, firea veşnică a fărădelegii în suprema

nelegiuire, Satan în toţi prietenii săi care se găsesc printre

oameni, toţi aceia care-l urăsc pe Hristos, toţi aceia care

se ţin afară din Hristos, toţi aceia care sînt fără Hristos,

toţi aceia care sînt împotriva lui Hristos, şi în primul rând

Antihrist.

Acum noi cunoaştem taina fărădelegii: ea vine toată

de la Satan, ea se găseşte toată în Satan, ea trece toată

prin Satan, ea se îndreaptă toată spre Satan. De aici acest

adevăr Dumnezeiesco-uman al Evangheliei: Oricine

săvârşeşte păcatul săvârşeşte şi nelegiuirea122.

Da, în Satan stă toată taina răului, toată taina

fărădelegii. În tot acest rău oamenii nu sînt decât

discipolii săi, şi la tot acest rău nu este decât un remediu,

nu este decât un singur Mântuitor – este Dumnezeul-om,

Hristos, singurul Prieten al omului. Căci Hristos S-a dat pe

Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea123. Pe

de o parte, Dumnezeu-omul, Hristos, de cealaltă

Antihrist:

Căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce

împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este

între Hristos şi Veliar?124

122 I Ioan, 3: 4.

123 Tit, 2: 14.

124 II Corinteni, 6: 14, 15.

42

LUPTA MÂNTUITOARE A

CREŞTINILOR

Prin dragostea sa imensă pentru om, Domnul Hristos

împiedică venirea Antihristului prin harul Său, prin

dragostea şi prin mila Sa, până la săvârşirea timpurilor şi

a tuturor amânărilor îngăduite de Dumnezeu125.

De aceea le este mult mai uşor oamenilor să

izgonească departe de ei înşişi toate fărădelegile, tot

păcatul, tot răul, cu ajutorul harului lui Dumnezeu,

pentru a nu gusta taina fărădelegii lui Satan, în care

oamenii sînt fără încetare supuşi voluntar şi deliberat lui

Satan prin ostilitatea lor faţă de Hristos, infidelitatea lor

faţă de Hristos, lipsa lor de credinţă sau ateismul lor.

Căci începând de la Domnul Hristos, Dumnezeul

nostru este prezent în lume printre oameni prin Sfânta Sa

Biserică şi prin Sfânta Sa Evanghelie, este în general un

mod voluntar şi conştient prin care oamenii sînt

125 II Tesaloniceni, 2: 7.

43

colaboratorii răului şi Diavolului: ei devin deliberat robii

fărădelegii126.

În Biserica Mântuitorului, tot omul poate avea efectiv

la dispoziţie toate mijloacele ce-i sînt necesare pentru a se

elibera de tot păcatul şi de toată fărădelegea, numai cu

condiţia ca să vrea să creadă în Domnul Hristos127. Ni s-a

spus: Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului128, şi

singurul fără păcat, Domnul Iisus Hristos, poate să

dezrobească şi să elibereze de păcat, fie el şi cel mai

mare129.

Acest adevăr, deasupra tuturor adevărurilor, îşi face

cale prin toate generaţiile omenirii, şi nimeni nu va putea

invoca scuze în ziua Judecăţii de Apoi pentru a fi fost

supus robiei păcatului şi nelegiuirii; de aceea Dumnezeu

le va putea atunci zice adepţilor fărădelegii: Niciodată nu

v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi

fărădelegea130.

Într-adevăr, fărădelegea, supunerea voită robiei

fărădelegii, fac din om un ateu, alungând din sine tot ce e

Dumnezeiesc, tot ce alcătuieşte chipul lui Dumnezeu, tot

ce e ceresc şi îngeresc, pentru a stabili în el dominarea a

tot ce e demonic, satanic, diabolic.

În nemărginirea iubirii Sale pentru om şi potrivit cu

adâncimea proniei Sale în sprijinul omenirii şi lumii

pământeşti, Domnul Hristos reţine, împiedică prin harul

Său fărădelegea lui Satan, pentru a evita ca aceasta să nu

devină în întregime propriu majorităţii oamenilor prin

126 Romani, 6: 19.

127 Ioan, 8: 30.

128 Ioan, 8: 34.

129 Ioan, 8: 32, Galateni, 5: 1, II Corinteni, 3: 17, 12.

130 Matei, 7: 23.

44

păcatele lor şi prin relele de toate felurile. Dându-le

Biserica Sa, Hristos dăruieşte oamenlor toate mijloacele

necesare prin care se pot salva de păcat, de rău şi de

Diavol, mijloace ce sînt aşa de necesare şi de fireşti

existenţei umane pentru a putea duce viaţa veşnică încă

de aici, de jos, de pe pământ, pentru a o continua acolo

sus, în cer, printre Sfinţii şi Îngerii lui Dumnezeu131. Căci

aceste sfinte mijloace care sînt Sfintele Taine şi sfintele

virtuţi îi umple pe Creştini de toate toate puterile cereşti

capabile să îi îndumnezeiască, să-i facă să participe la

firea Dumnezeiască, să le ofere naturii lor create pecetea

chipului lui Dumnezeu, bucuria veşnică şi fericirea

veşnică132.

Dumnezeu este legea fiinţei, legea existenţei, legea

vieţii. A vrea să exişti, a vrea să trăieşti fără Dumnezeu,

afară din Dumnezeu, este o fărădelege ce se identifică

într-un „om în afara legii”. Dumnezeu este legea fiinţei

umane, şi a vrea să fii un om afară din Dumnezeu şi fără

Dumnezeu este deasemeni o fărădelege, este dorinţa de a

fi un „om în afara harului”.

Dumnezeu este legea duhului omenesc, sufletului

omenesc, conştiinţei umane, voinţei umane, şi a vrea să

posede şi să reţină duhul său, sufletul său, conştiinţa sa şi

voinţa sa afară din Dumnezeu şi fără Dumnezeu, este

deasemeni o fărădelege care face din om un „om al

fărădelegii”. În realitate, fărădelegea este tot ce se opune

lui Dumnezeu, tot ce este fără Dumnezeu, afară din

Dumnezeu. Omul fărădelegii este acela ce proclamă că

această fărădelege este legea sa, şi care trăieşte în ea. În

omenire, exemplul perfect al unei asemenea fărădelegi

131 II Petru, 1: 4.

132 II Petru, 1: 4-8.

45

este Antihristul şi de aceea el va fi prin excelenţă „om

fără-de-lege”- ό ανομος133.

Toată activitatea Antihristului, ca şi a tuturor

precursorilor săi pe care i-a avut în omenire, nu vizează

decât un singur ţel, acela de a proclama că toate legile lui

Dumnezeu, toate Tainele lui Hristos sînt insuficiente

pentru oameni, pentru omenire, că ele sînt periculoase şi

ucigătoare. Pentru acest motiv, el înţelege să le respingă

şi să le înlocuiască prin alte legi, a căror conţinut şi

semnificaţie vor opusul: pe Hristos să-l înlocuiască cu

Antihrist, iar legile lui Hristos prin legile lui Antihrist.

Tot ce este Domnul Hristos, Dumnezeu-omul, a

apărut în omenire ca lege a întregii vieţi, ca legea a

adevărului, ca legea dreptăţii, ca legea dragostei, ca legea

conştiinţei, ca legea sufletului omenesc, ca legea duhului

Său, ca legea voinţei omeneşti, şi pe toate acestea

Antihrist vrea să le pună afară de lege, pentru a impune

astfel domnia fărădelegii sale, căci el este acel veritabil

„om în-afara-legii”.

Dar nu prin silire el va putea impune oamenilor

fărădelegea sa, el nu se va putea manifesta în viaţa

noastră pământească decât atunci când oamenii, prin

dragostea lor de voluptate şi de păcat, vor fi cu voia lor

pătrunşi de tot ce este drăcesc, de tot ce este în-afaralegii,

de ostilitate pentru Dumnezeu şi ură pentru

Hristos. La asemenea oameni se va adresa cel în-afaralegii,

Antihrist, şi li se va arăta ca idealul lor, ca şi

conducătorul lor, ca şi capul lor, ca şi conducător suprem

al tuturor relelor şi tuturor păcatelor, al tuturor

fărădelegilor, al tuturor morţilor şi a tuturor diavolilor

133 II Tesaloniceni, 2:8.

46

din lumea pământească. Antihristul va fi personificarea

perfectă a fărădelegii aşa cum ea a fost imaginată şi

realizată de către Satan, dar această personificare nu va fi

numai din limitele umanului, din sfera omenirii. Prin

înfăţişarea şi prin existenţa sa, Antihristul va fi un om;

dar prin voinţa sa, prin activitatea şi prin intenţiile sale, el

va fi în întregime un contra-om, un non-om, un eşec al

omului, un diavol-om.

Antihristul va fi diavolul-om perfect din omenire.

Forţa sa va fi imensă, puterile dezastruoase, stăpânirea

aproape irezistibilă. Prin intermediul tuturor ce-l adoră,

tuturor ce-l urmează, ce-l reprezintă, ca şi prin toţi robii

săi, el nu va trâmbiţa decât un lucru:

„Omenirea n-are nici o nevoie de Dumnezeul-om,

Hristos! Omenirea n-are nici o nevoie de Evanghelia lui

Hristos! Jos cerul! Jos Dumnezeu! Omul nu este cu

adevărat om decât atunci când se găseşte fără Hristos,

contra lui Hristos! Omul este stăpânul suveran şi

proprietarul absolut şi zeul său, al celor de pe pământ şi

din cer! Omul, nimic altceva decât omul! Fără nimic

Dumnezeiesc, nici sfânt! Tot ce vine de la Dumnezeu nu

este decât otravă, opium, drog! Omul îşi este suficient lui

însuşi! El nu are nevoie de nici o lume decât de lumea

pământească, de nici o altă viaţă decât de viaţa

pământească! Omule, să fii Dumnezeu pentru tine însuţi,

căci altul nu există!

Ridicat peste căderile nenumăraţilor dumnezei, tu eşti

în realitate singurul Dumnezeu adevărat! Fii mândru să

47

fii un om şi să fii plin de virtuţi umaniste134, căci prin

aceasta tu eşti Dumnezeu: atunci când te consideri pe tine

însuţi ca Dumnezeu eşti cel mai mare! Căci atunci tu arăţi

şi demonstrezi că nimeni nu va fi mai mare decât tine, în

această lume ca în toate lumile! Omule, fii mândru şi

fericit, căci tu eşti singurul Dumnezeu al tuturor lumilor!

Până atunci, înalţă pretutindeni monumente ale lui

Iuda Iscarioteanul, pretutindeni pe pământ şi în cer şi în

cerurile de deasupra cerurilor! Monumente a tuturor celor

ce sînt Iuda Iscarioteanul, ale lor şi numai ale lor!

Şi atunci diavolul-om va fi exaltat prin asemenea

elogii şi triumfări asurzitoare şi în timp ce va înşela omul,

Dumnezeu-omul se va arăta pentru a învinge diavolulom

cu suflarea gurii Sale135.

Suflarea Dumnezeului-om va fi prin ea însăşi mai

puternică decât toate fărădelegile “celui din afara legii” şi

decât “cel din afara legii însuşi”. Atunci se va afla lămurit

că toate câte erau relele lui Antihrist, toate fărădelegile şi

toate minunile sale nu reprezentau decât o pânză de

păianjen în faţa forţei şi vigorii Dumnezeului-om,

Hristos, şi a tot omul ce se sprijină pe Dumnezeul-om, a

tot creştinul ce se sprijină prin credinţă de Dumnezeulom

şi care se păstrează în Dumnezeu-omul.

Atunci se va putea cu limpezime a se înţelege de

când aparţine Sfinţilor lui Dumnezeu acestă putere

nebiruită pentru viaţa lor pe pământ, această forţă care

le-a fost dată nevăzut de către Dumnezeul-om. Atunci se

134 Cetăţeanul manierat şi inimos, tipul inteligent şi cultivat, individul

parolist şi respectuos, un cuminte plătitor de impozite şi taxe al vremurilor

sale.

135 II Tesaloniceni, 2: 8.

48

vor descoperi toate tainele credinţei în Hristos şi toate

puterile care se odihnesc în ele: toate tainele dragostei de

Hristos şi toate puterile care se găsesc în ea; toate tainele

nădejdii în Hristos şi toate puterile care se găsesc în ea;

toate tainele rugăciunii, postului, răbdării, iertării, milei,

pocăinţei, umilinţei şi toate celelalte virtuţi evanghelice şi

toate puterile care rezidă în ele; toate tainele din Sfânta

Taină a Împărtăşaniei şi toată puterea care rezidă în ea,

toate tainele celorlalte Sfinte Taine din Biserica lui

Hristos, şi tot harul care se găseşte într-însele.

Cât despre Antihrist, acest om, diavol-om,

Dumnezeul-om Hristos îl va nimici cu Lumina Venirii

Sale136. O Lumină care ucide! Fiecare dintre razele Sale

este o rază a morţii pentru miile de morţi pricinuite de

fărădelegea „celui fără de lege”. „Lumina tăcerii”,

„Lumina vieţii” - Dumnezeu-omul, Hristosul, Domnul şi

Dumnezeul nostru, se va arăta la cea de-a Doua Venire ca

un foc ce va distruge, ce va mistui tot ce este a lui

Antihrist: şi lucrările, şi ideile şi izvodirile sale. Şi Hristos

va împlini profeţiile care au fost date pentru mângâiere

discipolilor lui Hristos: prin spada gurii Sale, Domnul va

duce război împotriva Antihristului şi a tuturor

idolatrilor săi şi va obţine victoria asupra lor137. Căci

cuvântul lui Dumnezeu este viu, mai puternic şi mai

ascuţit decât toate săbiile subţiri cu două tăişuri138; el taie

tot ce este contra lui Hristos, tot ce este rău, tot ce este

satanic. Nimic nu poate ţine în faţa acestei săbii; nu este

scut, nu este platoşă care poate proteja.

136 Idem.

137 Apocalipsa, 2: 16.

138 Heb, 4: 12.

49

La porunca Domnului ei vor pieri, de suflarea mâniei lui

se vor stinge139. (…) cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel

fără de lege140, pe supremul fără de Dumnezeu, cel perfect

şi cel mai veninos, cel mai puternic al omenirii, adică

Antihrist, căci Domnul îl ucide prin graiul gurii Sale141.

La lumina feţei Domnului, se vor topi ca ceara toate

fărădelegile, toţi cei fără de lege, toate cele fără de lege:

nimicirea veşnicii deznădejdi, a veşnicei morţi, veşnica

omorâre în chinurile luptătorului de Dumnezeu, a

luptătorului de Hristos. Căci al nostru minunat Domn şi

Dumnezeu Iisus Hristos în venirea Sa este prezent peste

tot, cu toate puterile sale creatoare, în faţa cărora se

risipesc tot ceea ce omul sau diavolul au putut crea

împotriva lui Dumnezeu, fără Dumnezeu, afară din

Dumnezeu.

Astfel Antihrist îşi va sfârşi pretinsa misiune în

omenire. Hristos şi Antihrist, Dumnezeul-om şi diavolulom,

două existenţe opuse, două personalităţi faţă în faţă,

două intenţii contrare. Traversând toată activitatea sa în

lumea omenească, de la Adam până la Antihrist,

Diavolul nu viza decât o singură intenţie, el nu lucra

decât pentru un singur scop: să transforme omul într-un

diavol-om. Iar singurul Prieten al omului, Dumnezeulom

Iisus Hristos n-a avut decât o singură dorinţă pe

deplin, o dorinţă în toate: să transforme omul într-un

Dumnezeu-om prin har, oamenii în Dumnezeu-oameni

prin har.

În maniera sa, Diavolul a lucrat prin toate relele, prin

toate păcatele, prin toate pasiunile; Domnul lucrează în

139 Iov, 4: 9.

140 Isaia, 11: 4.

141 Osea, 6: 5.

50

Biserica Sa prin Sfintele Taine şi sfintele virtuţi. Îi revine

omului să aleagă liber fie pentru unul, fie pentru celălalt.

Victoria? Fără nici o îndoială, este de partea

Dumnezeului-om.

Prin slăbiciunea făptuirii păcatelor sale, omul se

înfrăţeşte cu Diavolul, căci Diavolul e inventatorul şi

creatorul păcatului în esenţa sa. Dar în acelaşi timp, prin

fiecare păcat, Diavolul colaborează cu omul, căci

Diavolul în întregime este făcut din păcat, este în

întregime în păcat, şi pentru el a păcătui nu este alt lucru

decât a trăi: prin toate păcatele, el acţionează nevăzut142:

Oricine săvârşeşte păcatul este de la Diavol, pentru că de

la început Diavolul păcătuieşte143.

Se spune că Diavolul nu posedă nici puterea, nici

autoritatea de a impune păcatul omului, doar omul prin

libera sa voinţă se decide pentru păcat şi pentru

nenumăratele rele pe care păcatul le poartă în el şi le

aduce cu sine. Cu ocazia păcătuirii omului, diavolul

lucrează ca păcatul să înşele şi să seducă cel mai posibil

printr-o aparentă voluptate şi dulceaţă a păcatului.

Fiecare păcat reprezintă pentru om o îndepărtare de

Dumnezeu; şi păcatul suprem, păcatul total, constă în

îndepărtarea extremă de Dumnezeu, într-o despărţire

totală, departe de Dumnezeu, este cazul păcatului total,

absolut, adică Satana, ca şi a îngerilor săi negri, care sînt

demonii.

Antihristul? În omenire, acest om va fi păcatul

desăvârşit; în el păcatul va atinge perfecţiunea, toată

142 Ioan, 8: 44.

143 Ioan, 3: 8.

51

puterea. Din toată inima sa, din tot sufletul său, din tot

duhul său şi din toată puterea sa, el va colabora cu Satan,

cum şi Satan va colabora cu el. Voinţele lor se vor

suprapune total, într-o singură voinţă, şi din toată fiinţa

lor vor lupta împotriva Dumnezeului-om, Hristos.

Pentru a fi total predat şi încredinţat lui Satan,

Antihristul va trăi, va gândi şi munci după lucrarea

Satanei, κατ΄ ένεργείαν τοΰ Σατανά144. În el, totul este

satanizat: sufletul, conştiinţa, duhul, voinţa şi trupul.

Chiar dacă el recunoaşte şi confirmă că se comportă şi

acţionează într-o manieră complet independentă,

autonomă, în calitate de „om pur”, de „om adevărat”, de

„om nou”, Antihristul se comportă în realitate după

lucrarea duhului lui Satan. Forţa principală creatoare

prezentă în sufletul său, în inima sa, în duhul său, în

conştiinţa sa şi în voinţa sa va fi Satan. Prin toată fiinţa sa,

Antihrist nu va fi decât sălaşul lui Satan, ucenicul perfect

a lui Satan în omenire. Duhul său va fi păpuşa lui Satan,

conştiinţa sa va fi întunecimea lui Satan, inima sa va fi

tronul lui Satan, voinţa sa va fi lucrarea lui Satan. De

aceea toate gândurile îi vor fi deasemenea satanice, toate

simţirile îi vor fi satanice, toate dorinţele îi vor fi satanice,

toate actele îi vor fi satanice.

Neîndoielnic, Antihristul va fi foarte puternic, şi

lucrarea sa se va desfăşura în plină putere – έν πάση

δυνάμει145, nu numai umană, ci şi satanică, căci Satan îi va

da puterea şi stăpânirea lui146. Or puterea lui Satan este

imensă, în situaţia de a tulbura şi pierde pe toţi ce n-au

credinţă, pe toţi cei ce n-au decât puţină credinţă, pe toţi

144 II Tesaloniceni, 2: 8.

145 II Tesaloniceni, 2: 9.

146 Apocalipsa, 13: 2.

52

cei ce n-au gustat încă puterea Dumnezeiască a

Domnului Hristos.

Satan îl va înarma pe Antihrist cu toată puterea sa,

aşadar va putea să săvârşească minuni mari şi foc va face să

se să se pogoare din cer, pe pământ, înaintea oamenilor147.

După lucrarea Satanei, Antihrist va lucra printre

oameni, tot felul de puteri şi de semne şi de minuni

mincinoase148. Într-o singură râvnă, într-o unică luptă de

a-i înşela oamenii, de a-i păcăli, de a-i rătăci, de a-i trage

după sine ca unic mântuitor şi mesia al întregii omeniri,

ca singurul om capabil să ia locul lui Hristos în omenire,

capabil să-L înlocuiască pe Hristos şi să-L arate inutil,

zadarnic, dăunător şi funest.

Lucrarea aşa de variată a lui Antihrist se rezumă

numai la aceasta: să-L înlocuiască pe Hristos cu el însuşi,

pentru a realiza astfel cea mai grandioasă din toate

minciunile şi rătăcirile, pentru a prinde oamenii prin

această nihilistă amăgire. Va putea el să facă un lucru mai

ucigaş pentru om, pentru oameni, pentru toată omenirea,

ca acela de a-l înlătura pe Hristos, singurul Mântuitor al

omului de păcat, de moarte şi de Diavol? În acest scop, în

această minciună la care lucrează Antihrist este toată

puterea satanică, prin semne şi minuni mincinoase. Toate

minunile sînt în realitate numai miraje şi himere,

destinate să-i prindă pe oamenii prieteni ai păcatului,

prin cea mai teribilă şi mai vătămătoare din toate

minciunile: a afirma că Hristos nu ar fi singurul,

adevăratul Dumnezeu, a garanta că El nu ar fi singurul,

adevăratul Mântuitor al omenirii.

147 Apocalipsa, 13: 13.

148 II Tesaloniceni, 2: 9.

53

ÎNTRE BINELE LUMII ŞI

BINELE LUI HRISTOS

Satan a pus la dispoziţia lui Antihrist tot arsenalul

posibil al luptei contra Dumnezeului nostru şi Domnului

Hristos. Impostura aparţine primului conducător al

acestei panoplii, şi Antihrist, după lucrarea Satanei, va

lucra pe pământ cu toată prefăcătoria, pentru a înşela chiar

pe cei aleşi, pe cât îi va fi posibil, adică pe toţi acei care lau

urmat pe Hristos cu credinţă cea adevărată, care

trăiesc prin El şi din cauza Lui149.

Înmulţind neîncetat neghinele răului, Satan a ales ca

în fiecare apariţie de crezuri creştine eretice în această

lume, pe lângă crearea unei „umbre” a unei false

dumnezeiri, a unui „hristos” arianist, revoluţionar,

umanist, panteist, progresist, ecumenist sau liberal, să

149 II Tesaloniceni, 2: 10.

54

lase şi câteva „portiţe teologice”, prin care Antihrist să-şi

facă - la momentul potrivit, în chip „legal” şi „corect” -

simţită chemarea şi prezenţa, direct în mijlocul şi în inima

creştinilor. Altfel spus, acel „Hristos” atent elaborat de

teologiile noilor sau vechilor creştinisme eretice sau a

religiilor păgâne nu este, în fond, decât o altă înfăţişare a

Antihristului.

Totdeauna Satan a lucrat pe pământ prin prefăcătorie

– printr-un bine prefăcut care i-a pierdut pe strămoşii

noştri în Rai. El lucrează la ridicarea noului Babilon150

prin înşelătorie, prin imitarea binelui şi a adevărului, dar

rar o face personal, direct sau descoperit, ci aproape

totdeauna foloseşte intermediari; în Paradis, prin şarpe;

la sfârşitul istoriei omenirii prin Antihrist; şi până atunci,

el lucrează prin mijlocirea acelora pe care Antihrist va

putea conta ca precursori.

Pretutindeni şi în toate, nu sînt decât iluzii şi

prefăcătorie, ce tind către un singur scop: să despartă

oamenii de singurul şi adevăratul lor Dumnezeu şi

Mântuitor, de Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeulom.

Să înşele oamenii cu privire la Dumnezeu şi la lumea

lui Dumnezeu, aceasta este misiunea principală pe care

şi-a fixat-o Satan, marele Iluzionist, marele Impostor. În

sfânta Apocalipsă, se zice despre el că este ό πλάνών τήν

οίκουμένην őλην, adică cel care înşeală toată lumea151. El

înşeală lumea în scopul de a îndemna oamenii la

nedreptatea supremă, care este plină în întregime de hule

împotriva lui Dumnezeu, împotriva singurului şi

adevăratului nostru Dumnezeu şi Domn, Iisus. Nimic pe

pământ şi în toată omenirea nu este mai rău decât această

150 Acum în chip văzut, prin lucrarea Ecumenismului în lume.

151 Apocalipsa, 12: 9.

55

nedreptate. După lucrarea Satanei, Antihrist lucrează

deasemenea prin amăgiri nelegiuite152. Căci Satan însuşi,

culmea nedreptăţii din toată lumea, împrăştie

nedreptatea sa în omenire prin toată amăgirea, în

particular o împrăştie prin această culme a nedreptăţii de

pe pământ care este Antihrist.

Totuşi, toate aceste lucrări înşelătoare, iluzorii şi de

temut ale Antihristului vor avea succes numai printre fii

pierzării153, printre cei pierduţi în necredinţă, în lipsa

credinţei, în războiul împotriva lui Dumnezeu, în

războiul împotriva lui Hristos, în dragostea de păcat, în

dragostea de plăcere, în demonism, în satanism. Ei se

pierd într-o viaţă non-scripturistică, în vreme ce

împrejurul lor şi înaintea lor, de-a lungul secolelor

istoriei, oamenii au avut nenumărate mărturii în favoarea

lui Hristos, preabunul şi preamilostivul Dumnezeu şi

Mântuitor al întregii omeniri, în favoarea puterii

mântuitoare a Evangheliei Sale, în favoarea sfinţeniei

ucenicilor săi, a lucrării Sale minunate şi a lucrărilor lor

minunate, a dragostei Sale imense de oameni, dragoste

care iartă totul, a milei Sale, a minunatei sfinţenii, a

dreptăţii, iertării şi milei Sfinţilor ce-I sînt plăcuţi.

Lumea se prăpădeşte în deplină conştiinţă de cauză,

alegând nu pe Domnul şi Mântuitorul nostru Hristos, ci

pe Antihrist: fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să

se mântuiască154, să se mântuiască de păcat, de moarte şi

de rău, de Antihrist. Lumea n-a primit dragostea Adevărului,

care este Hristos, pentru a trăi după Adevăr - după

Hristos, pentru Adevăr - pentru Hristos, după eliberarea

152 II Tesaloniceni, 2: 10.

153 Idem.

154 Ibidem.

56

de păcat, de moarte şi de Diavol - de minciună şi de tatăl

minciunii155, după umplerea de toată dreptatea, de toată

bunătatea şi de toată mila lui Hristos.

Domnul Hristos este deasemenea Dragostea şi

Adevărul, şi el mântuieşte omul prin Dragoste şi prin

Adevăr. Dar cei mulţi nu l-au primit, căci ei preferă

întunericul în locul luminii. Ei, cei ai lumii, iubesc

întunericul datorită dragostei lor de păcat, datorită

dorinţelor viclene şi a patimilor de ocară a inimii lor156.

Numai oamenii a căror duh a fost distrus de patimi şi

inima ruinată prin plăceri, numai ei îl pot respinge pe

singurul şi adevăratul Dumnezeu, Hristos. De aceea

Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce

nu se cuvine157 şi să ţină nedreptatea drept adevăr158: adică a

putea ţine o (ne)credinţă, a duce o viaţă plină de

minciună şi prefăcătorie despre Hristos, care este

singurul Adevăr. O minte omenească sănătoasă, câtuşi de

puţin normală, o inimă omenească sănătoasă, recunoaşte

că Domnul Hristos este mai „folositor” existenţei umane

decât Antihrist.

Dar mulţi oameni se dedau lui Antihrist şi se

încrâncenează în aceasta, şi sînt împotriva lui Hristos,

pentru că inima lor este prietenă plăcerii şi mintea lor

este prietenă patimilor, preferă plăcerile păcătoase şi

patimile seducătoare pentru a se pierde veşnic şi pentru a

muri veşnic, satisfăcându-şi astfel printr-o tristeţe

îndulcită poftele depravate ale naturii lor păcătoase, în

virtutea unui „bine” personal. Asemenea oameni nu fac

155 Ioan, 8: 44, 32, 36.

156 Romani, 1: 22-26; Ioan, 3: 19-21.

157 Romani, 1: 28.

158 Romani, 1: 18.

57

decât să întindă voalul necredinţei lor pe ochii minţii lor,

pentru ca să nu poată vedea că numai în Domnul Iisus

Hristos neamul omenesc poate fi salvat de păcat, de

moarte şi de Diavol159.

Libertatea omului este imensă, atunci când vrea din

proprie iniţiativă să-L respingă pe Dumnezeu. El, creaţia

lui Dumnezeu, să-L respingă pe Dumnezeu! În aceasta

stă măreţia dumnezeiască a omului, dar aici se ascunde

pericolul satanic ce-l pândeşte: când răstignitorul se

aşează deasupra Răstignitului, a Creatorului său, omul

devine satanicesc de murdar şi de ticălos.

În Hristos Dumnezeu-Omul este dezvăluit şi dovedit

cu cea mai mare limpezime, chiar în modul logic

omenesc, în modul cel mai convingător pentru conştiinţa

omenească şi pentru inima omenească, că El este

Dumnezeul unic şi adevărat, Mântuitorul unic şi

adevărat al omenirii. De această libertate depinde tot

omul, cu toată viaţa şi cu toată veşnicia sa.

Atunci când renunţă la Domnul Hristos, oamenii

acestei lumi nu vor găsi iertare pentru acest păcat vital,

pentru acest păcat total, căci nici un Dumnezeu, nici aşa

de mare, nici aşa de bun şi iubitor, nu mai poate fi dat

omenirii, deoarece el nu există. De aceea Domnul

Hristos a declarat tăios, fără replică, pentru luarea-aminte

a întregii omeniri:

De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar

acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor. De

nu aş fi făcut printre ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a

159 Matei, 9: 12-14.

58

făcut, păcat nu ar avea; dar acum M-au şi văzut şi M-au

urât şi pe mine şi pe Tatăl Meu160.

Neprimindu-L, respingându-L pe Domnul Hristos ca

Dumnezeu unic şi adevărat, Mântuitor unic şi adevărat,

Adevăr unic şi adevărat, Dreptate unică şi adevărată,

Viaţă unică şi adevărată, Dragoste unică şi adevărată,

Bucurie veşnică şi adevărată, oamenii resping în realitate

pe Cel Care singur ar putea să-i mântuiască de păcat, de

moarte şi de Diavol, să-i mântuiască de suferinţele acestei

lumi şi a lumii celelalte.

Ce le rămâne atunci acestor oameni care-L resping pe

Hristos? Ei nu mai au decât minciuna, moartea, păcatul şi

infernul; aceasta este de altfel opţiunea lor voluntară,

alegerea lor deliberată. Şi de aceea Dumnezeu le trimite

lor o lucrare de amăgire161; şi iată care este rezultatul

lucrării acesteia, totdeauna satanică: din toată inima lor şi

cu toată mintea lor ei vor crede minciuna, minciuna lui

Antihrist în ceea ce-L priveşte pe Hristos. Ori această

minciună este o minciună totală, căci tot ce va putea zice

de Hristos, ca toţi predecesorii săi, nu este decât

minciună, care-şi trage originile de la tatăl minciunii,

acela care nu mai poate, nici zice, nici face adevărul, căci

cu toată fiinţa sa a căzut din adevăr, pentru că e în

întregime transformat în minciună162.

Respingându-L pe Dumnezeu-omul, pe Hristos, sub

influenţa, sub incitarea lucrării de amăgire, oamenii se

pregătesc să creadă în Antihrist, care-i va conduce pe

drumuri deschise spre a lor pierdere, spre a lor cădere,

160 Ioan, 15: 22, 24.

161 II Tesaloniceni, 2: 11.

162 Ioan, 8: 44.

59

spre împărăţia răului, spre infern. Şi această minciună

totală a Antihristului în privinţa lui Hristos, oamenii ce se

cufundă în dragostea de sine şi de păcat, o iau cu

siguranţă ca adevăr şi ca cea mai veridică dintre realităţi;

pe aceea Domnul Hristos o va nimici - cu suflarea gurii

Sale! Aceasta este neputinţa reală a lucrării lor, a întregii

lor lucrări.

Atunci când oamenii îl resping pe Dumnezeu,

conştient şi cu îndărătnicie, atunci când refuză să-L

slujească, Dumnezeu, după poftele inimii lor, îi lasă la

mintea lor fără judecată163; atunci ei se lipesc de minciună

şi, cu mintea lor pervertită, îşi justifică şi-şi apără credinţa

lor „creştină” în această minciună, viaţa lor în această

minciună, pentru a fabrica o întreagă filozofie şi o

întreagă apologie a minciunii. În aceasta, Dumnezeu nu

exercită nici o forţare a libertăţii lor; El nu le impune

păcatul , moartea, răul sau pe Diavol.

În realitate, aceasta este cea mai oribilă cădere pentru

om: creat după chipul lui Dumnezeu, creat pentru a

crede în Adevărul veşnic şi pentru a-l trăi, sufletul uman

se încrede în păcat şi alege să trăiască prin el, îl justifică, îi

face apologia, îl face împărăţia sa veşnică, adevărul său.

Ori această minciună îl predă totdeauna în îmbrăţişarea

tatălui minciunii, o îmbrăţişare din care el nu se va putea

smulge niciodată. Se dă pe sine Diavolului încât păcatul

îi devine un lucru natural:

Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este

mincinos şi tatăl minciunii164.

163 Romani, 1: 18, 24, 28.

164 Ioan, 8: 44.

60

Căderea, decăderea satanică a minţii umane, stă în

aceea că ea mintea poate socoti minciuna ca adevăr şi să

trăiască în ea, că gândeşte prin minciună şi că o apără ca

pe ceva care i-ar aparţine, ca ceva care i-ar fi dat de la

natură. Prin orgoliu, aceşti oameni s-au rătăcit în gândurile

lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat, Ca unii care au

schimbat adevărul luii Dumnezeu în minciună165. Nici o

minciună nu vine din adevăr166, ea vine totdeauna de la tatăl

minciunii, Diavolul. Împărăţia lui Hristos, Împărăţia lui

Dumnezeu, este totdeauna Împărăţia Adevărului veşnic,

şi după Judecata de Apoi, toţi acei ce iubesc şi fac răul vor

rămâne afară pentru veşnicie.

La Judecată, la Judecata de Apoi, se va mai păstra

câte ceva din minciună, din toată minciuna Antihristului

şi a prietenilor săi? Minciună la Judecata de Apoi? Ea va

fi judecată şi găsită vrednică de osândă, asemenea cu toţi

care i s-au supus voit şi care s-au lipit de ea. Pentru viaţa

lor pe pământ, oamenii sînt în faţa unei alegeri: sau

pentru Adevărul lui Hristos, sau pentru minciuna lui

Antihrist. Ori ei au ales minciuna, cu toate nedreptăţile

pe care le poartă în ea, aceste nedreptăţi diabolice care i

se opun lui Dumnezeu, Dreptăţii lui Hristos.

Şi Adevărul lui Hristos? Este vreun adevăr

comparabil cu acesta în toată istoria omenirii, este vreun

adevăr a cărui caracter dumnezeiesc, veridic şi veşnic,

care să fie dovedit cu asemenea putere, cu asemenea

convingere, cu asemenea evidenţă? Este vreun adevăr

omenesc care să fi străfulgerat şi luminat în asemenea

măsură printre oameni, care să fi fost plin de atâta putere

165 Romani, 1: 21, 25.

166 I Ioan, 2: 21.

61

sfântă şi Dumnezeiască, începând de la Sfinţii Apostoli167,

şi mai departe în toate generaţiile de oameni, până la

Judecata de Apoi? În omenire, nu este adevăr ca acela a

lui Hristos, care s-a vădit astfel a fi nemuritor – în

mijlocul tuturor morţilor – veşnic – în toate epocile –

invincibil – pe toate câmpurile de luptă. În toată istoria

omenirii, singur Adevărul lui Hristos s-a vădit mai tare

decât tot păcatul, singur el a dezrobit pe om de tot

păcatul, şi astfel a dat oamenilor singura libertate,

adevărată şi veşnică168.

De unde poate veni acesta? Aceasta vine din faptul că

acest Adevăr este Dumnezeul-om, Hristos înviat, care

este în credinţă Adevărul şi Viaţa, Adevărul veşnic şi

Viaţa veşnică169. Da, Dumnezeul-om, adică Unul din

Sfânta Treime, în care Adevărul Dumnezeiesc se găseşte

în întregime. Adevărul Dumnezeiesc este în întregime în

Dumnezeul-Om, în întregime în Tatăl, în întregime în

Sfântul Duh care s-a arătat în lume, devenind ca sufletul

Bisericii Sale: da, Duhul Adevărului conduce oamenii

spre Dumnezeul şi omul Adevărului, spre Hristosul cel

Răstignit şi Înviat170; da, Duhul Adevărului călăuzeşte

oamenii la tot adevărul, Cel care împărtăşeşte tot

Adevărul, prin nenumăraţii ucenici ai lui Hristos din

Sfânta Biserică.

Dar când oamenii nu cred într-un asemenea adevăr,

atunci ce merită? Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut

adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea171. Căci dintre Hristos şi

167 Ioan, 17: 17.

168 Ioan, 8: 32, 34, 36.

169 Ioan 14: 6; I Ioan, 5: 20.

170 Ioan, 14: 17.

171 II Tesaloniceni, 2: 12.

62

Antihrist, ei l-au ales pe Antihrist; dintre Adevăr şi

minciună, ei au ales minciuna; dintre Dreptate şi

nedreptate, nedreptatea. Iubind nedreptatea şi preferândo

Dreptăţii lui Hristos, Adevărului lui Hristos, ce

înseamnă aceasta? Această alegere confirmă şi

demonstrează că omul şi-a predat şi şi-a încredinţat

inima minciunii, nedreptăţii, neadevărului. Aceasta

vădeşte că omul s-a aliat cu Diavolul, că şi-a însuşit

filozofia antihristică despre lume, concepţia nihilistă

despre om, Treime şi despre Hristos.

Cât despre miracole, cele ale lui Hristos nu sînt mai

măreţe, mai adevărate şi mai Dumnezeieşti decât

făcăturile ale lui Antihrist? Cât despre stăpânire şi

putere, stăpânirea şi puterea lui Hristos nu sînt o atotstăpânire

şi o atot-putere absolute, faţă de stăpânirea şi

puterea lui Antihrist? Cât despre bine, dragoste şi a

dreptate, binele lui Hristos, dragostea lui Hristos sau

dreptatea lui Hristos nu sînt pentru totdeauna

incomparabil mai folositoare oamenilor decât aşa-zisul

bine al lui Antihrist, decât aşa-zisa dragoste a lui

Antihrist şi decât aşa-zisa dreptate a lui Antihrist?

Cu toate acestea, oamenii cred încă în minciună şi nu

în Adevăr, atâta timp cât preferă nedreptatea Dreptăţii,

dacă îl resping pe Domnul Hristos pentru a-l primi pe

Antihrist; aceasta este o dovadă că firea acestor oameni

este total coruptă, ca şi mintea, inima şi conştiinţa lor.

Coruptă pentru că este posedată. Doar o minte posedată

poate să-l prefere pe Antihrist şi să-L respingă pe Hristos;

doar o inimă posedată poate să-l iubească pe Antihrist şi

nu pe Hristos; doar un om împietrit şi nebun poate avea

dragoste de păcat şi de sine însuşi şi se poate transforma

voit într-un diavol-om; doar un om sinucigaş poate să-şi

63

omoare sufletul lepădându-se de Hristos Dumneze-

Omul pentru a servi ucigătorului şi pizmaşului

Antihrist.

Marcu Ascetul Epistolă către Nicolae monahul

Marcu Ascetul

Epistolă către Nicolae monahul1

 Prea doritului fiu Nicolae,

Mai dăunezi te frământai mult pentru mântuirea ta şi aveai multă grijă pentru viaţa după Dumnezeu. De aceea ai venit la noi, povestindu-ne despre tine, prin ce fel de osteneli şi fierbinte pornire aveai de gând să te lipeşti de Domnul, printr-o vieţuire cât mai îngrijită, prin înfrânare, prin toată reaua pătimire, luptând în priveghere multă şi în urâciune întinsă. Ne mai spuneai ce războaie şi roiuri de patimi trupeşti se aprind în tine şi se ridică împotriva sufletului din legea păcatului, care se oşteşte împotriva legii minţii. Si te plângeai că şi mai mult eşti turburat de patima mâniei şi a poftei. De, aceea, ne cereai vreo metodă şi vreun cuvânt de învăţătură şi întrebai de ce osteneli şi lupte folosindu-te, ai putea să te ridici mai presus de patimile stricăcioase, mai sus pomenite.

În vremea aceea, am dat, pe cât era cu putinţă, în persoană, dragostei tale îndemnurile ce trebuiau, înfăţişându-ţi ideile şi gândurile folositoare de suflet şi arătându-ţi prin ce fel de osteneli şi stăruinţe ascetice, pline de înţelegere şi de luminată cunoştinţă raţională, potrivit cu Evanghelia, poate sufletul, vieţuind prin credinţă şi ajutat fiind de har, să biruiască relele, care ţâşnesc înăuntru din păcat, dar mai ales patimile amintite. Pentru că lupta trebuie dusă neîncetat şi cu mai multă sârguinţă împotriva acestor patimi, căci ele şi-au pus în chip deosebit pecetea pe suflet, prin obişnuinţa lui cu ele, târându-1 cu multă putere după ele. Aceasta, până ce va supune mişcările trupeşti şi neraţionale ale păcatului, cărora se supunea mai înainte şi de care era târât, după ce se robise, prin consimţirea de bună voie, amintirii necontenite a gândurilor şi cugetării la cele rele.

Pe urmă ne-am despărţit de tine. Dar numai cu trupul nu şi cu inima. Căci am venit în pustie, la adevăraţii slujitori şi luptători ai lui Hristos, ca luptându-ne şi noi cât de puţin şi nevoindu-ne împreună cu fraţii, care se oştesc împotriva lucrărilor vrăjmaşe, şi cu cei ce se împotrivesc vitejeşte patimilor, să lepădăm lenevia şi să aruncăm de la noi negrija, şi să luăm asupra noastră sârguinţa şi grija, silindu-ne să câştigăm buna plăcere a lui. Dumnezeu. De aceea, m-am gândit să trimit curăţiei tale prin scrisoare un mic îndemn şi un sfat folositor sufletului, ca cetind pe scurt în scrisoarea noastră smerită lucrurile de care ţi-am vorbit în persoană, să scoţi cu sârguinţă un folos duhovnicesc, ca şi cum am fi noi înşine de fată.

2, Aşadar, fiule, începutul purtării tale plăcute lui Dumnezeu trebuie să faci să pornească de la aceasta:

Să te gândeşti statornic şi pururea, într-o meditaţie neîntreruptă, la toate binefacerile de care ţi-a făcut parte iubitorul de oameni Dumnezeu, spre mântuirea sufletului tău; şi să nu încetezi a-ţi aminti de multele şi marile Lui binefaceri, acoperindu-le cu uitarea păcatului sau trândăviei şi prin aceasta lăsând să treacă vremea cealaltă fără folos şi fără să aduci mulţumire. Căci aceste amintiri neîncetate, împungând inima ca un ac, o mişcă totdeauna spre mărturisire, spre smerenie, spre mulţumire adusă cu suflet zdrobit şi spre toată sârguinţa bună. Ele ne îndeamnă să-i răsplătim lui Dumnezeu cu purtările noastre bune şi cu toată virtutea, întrucât ne fac să cugetăm pururea cu bună conştiinţă la cuvântul proorocesc: «Ce voi da în schimb Domnului pentru toate câte mi le-a dat mie?»1 Să cugete deci sufletul la toate binefacerile, de care i-a făcut parte iubitorul de oameni Dumnezeu începând de la naştere; sau de câte primejdii a fost izbăvit adeseori; sau în câte rele a căzut şi în câte greşeli s-a rostogolit fără să fie predat, după dreptate, duhurilor care l-au amăgit ca s-1 prindă şi să-1 ducă la moarte, ci, cu îndelungă răbdare, Stăpânul iubitor de oameni, trecând cu vederea greşelile, 1-a păstrat, aşteptând întoarcerea lui; să cugete iarăşi că, slujind de bună voie duhurilor rele prin patimi, El îl hrănea, acoperindu-1 şi ocrotindu-1 în tot chipul, iar la urmă 1-a călăuzit prin Duhul cel bun pe drumul mântuirii şi i-a pus în inimă dragostea de viaţă ascetică şi 1-a împuternicit să părăsească cu bucurie lumea şi toată amăgirea plăcerilor trupeşti, împodobindu-1 cu schima îngerească a rânduielii ascetice şi pregătind lucrurile în aşa fel, ca să fie primit cu uşurinţă de sfinţii bărbaţi, în obştea frăţiei.

Iar cugetând la acestea cu bună conştiinţă, cine nu va petrece totdeauna întru zdrobirea inimii? Cine nu se va umplea de nădejde tare, având atâtea dovezi de binefacere, fără ca el să fi făcut vreun bine mai înainte? Căci oricine va cugeta aşa: Dacă fără să fi făcut eu nici un bine, ba chiar păcătuind mult înaintea Lui şi petrecând în necurăţiile trupului şi în alte multe răutăţi, totuşi nu mi-a făcut după păcatele mele, nici nu mi-a întors după fărădelegile mele,-1 ci mi-a rânduit atâtea daruri şi haruri spre mântuire, dacă mă voi hotărî cu totul să-I slujesc de aci înainte numai Lui prin vieţuire curăţă şi prin împlinirea                                                       

virtuţilor, de câte bunătăţi si daruri duhovniceşti nu mă va învrednici, întărindu-mă, îndreptându-mă şi călăuzindu-mă spre tot lucrul bun?

De aceea, cel ce se gândeşte totdeauna la aceasta si nu uită de binefacerile lui Dumnezeu, se ruşinează si se îndreaptă şi se nevoieşte spre toată virtutea bună şi spre toată lucrarea dreptăţii, gata totdeauna să facă cu râvnă voia lui Dumnezeu.

3. Aşa dar, iubite fiule, având, prin harul lui Hristos, ca pe o înţelepciune firească, această meditaţie şi gândire sănătoasă, păstreaz-o totdeauna în tine. Să nu te laşi copleşit de uitarea pierzătoare, nici împiedecat de nepăsarea, care face mintea deşartă şi o abate de la viaţă; să nu-ţi laşi cugetarea întunecată de neştiinţă, care e pricina tuturor relelor, nici amăgită de negrijă, care e tot ce poate fi mai râu; să nu te laşi târât de plăcerea trupului, nici biruit de lăcomia pântecelui; să nu te laşi cu mintea robit de poftă, nici să nu lucrezi în ţine spurcăciunea prin învoirea cu gândurile desfrânate. În sfârşit să nu întristezi şi să nu te laşi întristat pentru vreo pricină tristă şi nefericită, care să te facă să îngrămădeşti amintiri de gânduri rele împotriva aproapelui, încât să te pomeneşti abătut de la rugăciunea curată către Dumnezeu şi să-ţi laşi mintea robită, privind cu gând sălbatec pe fratele tău, care are acelaşi suflet. Căci prin aceasta conştiinţa îţi va fi înlănţuită de purtarea nesocotită a cugetului trupesc şi de duhurile rele, cărora ai fost predat spre pedeapsă până la o vreme; şi anume până când mintea, sfârşită în toate privinţele şi copleşită de întristare şi de moleşire, după ce a pierdut sporul după Dumnezeu pentru pricinile de mai înainte, va începe iarăşi, cu multă smerenie, să ia de la capăt calea mântuirii. în felul acesta, ostenindu-se mult în rugăciuni şi în privegheri de toată noaptea şi împrăştiind pricinile amintite prin smerenie şi mărturisire către Dumnezeu şi către aproapele, ea începe iarăşi viaţa de înfrânare. Si luminată de luminile cunoştinţei evanghelice, ea cunoaşte atunci, cu harul lui Dumnezeu, că cel ce nu s-a predat pe sine desăvârşit crucii, în cuget de smerenie, şi nu s-a aruncat pe sine la picioarele tuturor, ca să fie călcat, înjosit şi dispreţuit, nedreptăţit, batjocorit şi luat în râs, iar el să le rabde toate acestea cu bucurie si să nu pretindă pe seama sa câtuşi de puţin lucrurile omeneşti: slavă sau cinste, sau laudă sau plăcere de mâncare, de băutură, sau de haină, nu se poate face creştin adevărat.

4. Deci stând în faţa noastră asemenea lupte, nevoinţe şi cununi ale evlaviei, până când ne vom batjocori cu înfăţişarea prefăcută a evlaviei, slujind Domnului doar la arătare, încât altfel suntem socotiţi între oameni şi altfel ne descoperim Domnului, care cunoaşte cele ascunse? Căci în vreme ce suntem socotiţi de alţii sfinţi, ne aflăm încă sălbateci după năravuri; având chip de evlavie, n-am dobândit încă puterea ei înaintea lui Dumnezeu; socotiţi de mulţi feciorelnici şi curaţi, înaintea Celui ce cunoaşte cele ascunse suntem întinaţi înăuntru de necurăţiile gândurilor desfrânate si înnoroiaţi de mişcările patimilor. Si pentru prefăcuta noastră nevoinţă de acum, Suntem robii laudelor omeneşti şi ne orbim mintea. Deci până când vom umbla în deşertăciunea minţii, neprimind înţelepciunea evanghelică, prin care putem cunoaşte vieţuire cerută de conştiinţă, ca să o urmăm cu sârguinţă şi să aflăm şi îndrăznirea conştiinţei?

Până când ne mai rezemăm încă pe dreptatea părută a omului din afară, în lipsa adevăratei cunoştinţe, şi ne amăgim Pe noi înşine cu îndeletnicirile din afară, vrând să plăcem oamenilor şi vrând slăvi, cinstiri si laude de la ei

Căci va veni desigur Cel ce descopere cele ascunse ale întunerecului si da la iveală sfaturile inimilor, Judecătorul care nu greşeşte şi care nu se lasă ruşinat de bogat, nici nu se milostiveşte de sărac, care dă la o parte înfăţişarea de din afară şi scoate la arătare adevărul ascuns înăuntru. Acela va încununa pe luptătorii adevăraţi, care au vieţui potrivit cu conştiinţa, în faţa îngerilor şi înaintea Tatălui Său, iar pe cei ce au îmbrăcat chipul cucerniciei cu prefăcătorie şi au arătat numai oamenilor o părută bună vieţuire şi s-au bizuit pe aceasta în deşert, amăgindu-se nebuneşte pe ei înşişi, îi va da pe faţă înaintea Bisericii Sfinţilor şi a toată oastea cerească, ca apoi săi trimită ruşinaţi cumplit în întunerecul cel mai din afară, asemenea fecioarelor nebune pentru că şi acestea şi-au păzit fecioria din afară a trupului, dat fiindcă întru nimic n-au fost învinovăţite în privinţa aceasta, ba au avut în parte si untdelemn în candelele lor, adică au fost părtaşe şi de oarecari virtuţi şi isprăvi din afară şi de oarecari dureri. De aceea candelele lor au şi ars până la o vreme. Dar din pricina negrijii, neştiinţei şi a trândăviei, n-au fost cu prevedere şi n-au cunoscut cu de-a-mănuntul roiul patimilor ascunse înăuntru şi puse în lucrare de duhurile rele. Din această pricină cugetarea lor a fost stricată de înrâuririle vrăjmaşe, încât s-au învoit cu ele prin gândurile lor. Si aşa au fost amăgite într-ascuns şi biruie de pizma cea a tot rea, de ciuda care urăşte binele, de vrajbă, de gâlceava, de ură, de mânie, de amărăciune, de pomenirea râului, de făţărnicie, de furie, de mândrie, de slava deşartă, de dorinţa de-a plăcea oamenilor, de bunul plac, de iubirea de argint, de trândăvire, de pofta trupească ce trezeşte în gânduri voluptatea, de necredinţă, de lipsa de temere, de laşitate, de întristare, de împotrivire, de moleşire, de somn, de înalta părere de sine, de voinţa de-a se scuza, de îngâmfare, de lăudăroşenie, de nesăturare, de risipă, de zgârcenie, de deznădejdea care-i mai cumplită decât toate, şi de celelalte mişcări subţiri ale păcatului. Ele socoteau că si lucrarea faptelor bune sau vieţuirea cuvioasă se înfăptuieşte cu puteri omeneşti si de aceea căutau să culeagă laude de la oameni. Din această pricină chiar dacă au fost părtaşe de unele daruri, le-au vândut duhurilor rele pentru slava deşartă şi plăcerea de la oameni. împărtăşindu-se şi de alte patimi, ele au amestecat în purtările bune cugetele rele şi trupeşti. De aceea le-au făcut necurate şi neprimite asemenea jertfei lui Cain, lipsindu-se de bucuria Mirelui si fiind lăsate afară de nunta cerească.

5. Cugetând deci la acestea, cântărindu-le si probându-le, să cunoaştem şi şă înţelegem în ce stare ne aflăm, ca, până mai avem încă vreme de pocăinţă şi de întoarcere, să ne îndreptăm pe noi înşine. Aceasta pentru ca faptele noastre cele bune, fiind săvârşite cu curăţenie, să fie adevărate şi curate, neamestecate cu cugetul trupesc, ca să nu fie respinse ca o jertfă pătată din lipsa temerii, grijii şi a cunoştinţei adevărate şi ca nu cumva să răbdăm osteneala fecioriei, a înfrânării, a privegherii, a postului şi a relei pătimiri si să ne cheltuim zilele vieţii, si totuşi, pentru pricinile mai-nainte pomenite ale patimilor, părutele noastre dreptăţi să fie aflate ca o jertfă pătată şi să nu fie primită de Hristos, Arhiereul ceresc.

Aşadar, o fiule, cine vrea să ia crucea şi să-I urmeze lui Hristos, prin neîncetata cercetare a gândurilor de sine, prin multă grijă pentru mântuire, prin înţelegere şi multă sârguinţă Pentru Dumnezeu şi prin întrebarea slujitorilor lui Dumnezeu, care sunt de acelaşi suflet si de acelaşi gând si care poartă aceeaşi luptă, trebuie să-şi sporească, înainte de toate cunoştinţa şi înţelegerea. Aceasta din motivul ca nu cumva, neştiind pe unde şi cum umblă, să călătorească în întunerec, lipsit de lumina sfeşnicului. Căci cel ce călătoreşte după socoteala sa, fără cunoştinţa evanghelică şi fără călăuzirea cuiva, de multe se împiedecă şi cade în multe gropi şi curse ale celui rău, mult rătăceşte şi prin multe primejdii trece şi nu ştie la ce ţintă va ajunge. Pentru că sunt destui care au trecut prin multe osteneli şi nevoinţe şi au răbdat pentru Dumnezeu rele pătimiri şi scârbe multe. Dar prin faptul că au umblat după socoteala lor şi n-au putut deosebi lucrurile, nici n-au cerut sfatul aproapelui, aceste osteneli ale lor au rămas deşarte şi fără rost.

6. Tu deci fiule iubite, precum ţi-am spus la începutul acestui cuvânt de povăţuire, nu uita binefacerile iubitorului de oameni Dumnezeu, de care ai avut parte, lăsându-te furat de păcat şi de nepăsare. Ci punând înaintea ochilor tăi binefacerile de care te-ai împărtăşit de la începutul vieţii tale şi până acum, fie trupeşti, fie duhovniceşti, zăboveşte cu gândul la ele, după cum s-a spus: «Nu uita toate binefacerile Lui»1. Fă aceasta pentru ca inima să ţi se mişte cu uşurinţă spre frica lui Dumnezeu şi spre dragoste, ca să-1 întorci în schimb, după putere, o viaţă curată, o petrecere virtuasă, o conştiinţă cucernică, o judecată cumpănită, o credinţă dreaptă, un cuget smerit şi, simplu vorbind, să te poţi dărui întreg lui Dumnezeu. Căci ruşinându-te de amintirea atâtor bunătăţi, de care te-ai bucurat din partea Stăpânului bun şi de oameni iubitor, inima ţa se va umplea de dragostea şi de dorul Lui printr-o mişcare pornită chiar din ea însăşi, mai bine zis conlucrând şi darul de sus. Pentru că îţi vei da seama că lucrurile minunate, pe care nu le-a făcut altora cu mult mai buni, ţi le-a făcut ţie, prin iubirea Sa de oameni cea negrăită.

Sileşte-te, aşa dar, să păstrezi neîncetat în amintire toate binefacerile dăruite ţie de Dumnezeu. Dar mai ales aminteşte-ţi neîncetat de harul acela mare şir minunat şi de acea binefacere de care ţi-a făcut parte, cum ne-ai povestit, pe când călătoreai împreună cu mama ta de la Locurile Sfinte la Constantinopol, când s-a pornit acea furtună înfricoşată şi nestăpânită si acel vârtej mare în vreme de noapte, în urma căruia toţi cei din corabie, împreună cu corăbierii şi cu mama ta, au pierit în adânc. Aminteşte-ţi că singur tu cu alţi doi aţi scăpat atunci, fiind aruncaţi ca printr-o minune dumnezeiască de valurile mării la ţărm. Aminteşte-ţi apoi cum ţi s-a rânduit să vii după aceea la Ancyra, unde ai fost primit cu dragoste părintească de cineva, şi te-ai însoţit pe urmă cu prea evlaviosul fiu Epifanie, ca amândoi călăuziţi de un cuvios bărbat, să veniţi la calea adevărului şi să fiţi primiţi de nişte sfinţi slujitori ai lui Dumnezeu ca fii adevăraţi.

7. Pentru toate aceste mari binefaceri dăruite ţie de Dumnezeu, cu ce lucru vrednic de ele ai putea să mulţămeşti Celui ce a chemat sufletul tău la viaţa veşnică? Căci tu, după dreptate, nu mai trebuie să-ţi trăieşti ţie, ci lui Hristos care a murit şi a înviat pentru tine,1 având să vieţuieşti întru toată virtutea dreptăţii, să împlineşti toate poruncile si să cauţi «care este voia cea bună, desăvârşită şi bineplăcută lui Dumnezeu», 2silindu-te cu toată puterea să urmezi ei.

Drept aceea, fiule supune-ţi tinereţea ta Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum însuşi Cuvântul o cere: «Trupul tău predă-1 jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, slujbă cuvântătoare». Tot mustul poftei trupeşti svântă-1 şi uscă-1 cu mâncare puţină, cu băutură puţină şi cu privegheri de toată noaptea, ca să spui şi tu din inimă: «Făcutu-m-am ca o piele atârnată la fum; dar dreptăţile tale nu le-am uitat»,3 şi cunoscând că eşti al lui Hristos, răstigneşte-ţi trupul, după cuvântul Apostolului, dimpreună cu patimile şi cu poftele lui;3 şi omoară-ţi mădulările omului pământesc,4 adecă nu numai lucrarea desfrânării, ci şi necurăţia lucrată de duhurile-rele în trupul tău.

Ba cel ce aşteaptă cununa fecioriei adevărate, neîntinate şi desăvârşite, nu-şi poartă lupta numai până aci, ci, urmând învăţăturii apostoleşti, se luptă să omoare până şi icoana şi mişcarea patimii. Dar nici cu atâta nu se mulţumeşte acela care, cuprins de o puternică dragoste, vrea să se sălăşluiască în trupul său fecioria îngerească şi neprihănită, ci se roagă ca şi însăşi amintirea simplă a poftei să fie stinsă, chiar dacă se iveşte numai în minte ca o adiere de gând, fără mişcarea şi lucrarea patimei trupeşti. Iar la această stare e cu putinţă să se ajungă, dacă peste tot se învrednicesc vreunii cu asemenea har, numai prin ajutorul de sus si prin puterea şi darul Duhului.

Astfel, cel ce aşteaptă cununa fecioriei curate, nemateriale şi neprihănite, îşi răstigneşte trupul prin osteneli şi nevoinţe şi îşi omoară mădularele omului pământesc prin înfrânare stăruitoare şi răbdătoare, stricând pe omul cel din afară, subţiindu-1, scorojindu-l şi făcându-1 numai schelet. Aceasta pentru ca, prin credinţă şi lupte şi prin lucrarea harului, omul dinlăuntru să se înnoiască,5 înaintând din zi în zi spre tot mai mult bine, crescând în dragoste, împodobindu-se cu blândeţe, veselindu-se cu bucuria Duhului, încununându-se cu pacea lui Hristos, sporind în evlavie, întărindu-se întru bunătate, învăluindu-se în frica lui Dumnezeu, luminându-se prin înţelegere şi cunoştinţă, strălucind de înţelepciune şi călăuzit de smerenie.

Iar înnoindu-se mintea prin Duhul cu acestea şi cu alte asemenea virtuţi, descopere în sine pecetea chipului dumnezeiesc, înţelege frumuseţea spirituală şi negrăită a asemănării cu Domnul şi pătrunde bogăţia legii lăuntrice a înţelepciunii, care îl învaţă şi se lasă învăţată de la sine.

Subţiază-ţi deci trupul tânăr, o fiule, şi îngraşă-ţi sufletul nemuritor cu cele spuse înainte; iar mintea înnoeşte-ţi-o cu virtuţile mai înainte înşirate, prin conlucrarea Duhului. Căci trupul tânăr, îngrăşat cu felurite mâncări şi cu băutură de vin, e ca un porc gata de junghiere. Sufletul lui e junghiat de aprinderea plăcerilor trupeşti, iar mintea e robită de fierberea poftelor rele, neputând să se împotrivească plăcerilor trupului. Căci îngrămădirea sângelui pricinuieşte împrăştierea duhului. Mai ales băutura de vin nici să n-o miroasă tinereţea, ca nu cumva prin focul îndoit, născut din lucrarea patimei dinăuntru şi din băutura de vin, turnată din afară, să i se înfierbânte peste măsură plăcerea trupului şi să alunge de la sine plăcerea duhovnicească a durerii născută din străpungerile inimii şi să aducă în ea întunecare şi împietrire. Ba de dragul poftei duhovniceşti, tinereţea nici la saturarea de apă să nu se gândească. Căci puţinătatea apei ajută foarte mult la sporirea cumpătării. După ce vei proba aceasta cu lucrul, vei lua singur încredinţarea prin experienţă. Căci acestea nu ţi le rânduim şi hotărâm fiindcă vrem să-ţi punem asupra un jug silnic, ci, îndemnându-te si sfătuindu-te cu dragoste, ti le dăm ca pe o socotinţă si cale bună de urmat spre sporirea în fecioria adevărată si în cumpătarea deplină, lăsând la sloboda ta alegere să faci ce vrei.

8. Să vorbim acuma puţin şi despre patima neraţională a mâniei, care pustieşte, zăpăceşte si întunecă tot sufletul, si-1 arată pe om asemenea fiarelor în vremea mişcării si lucrării ei mai ales pe cel ce alunecă lesne si repede spre ea. Patima aceasta se sprijină mai ales pe mândrie; prin ea se întăreşte şi se face nebiruită. Căci până ce e udat copacul diavolesc al amărăciunii, al supărării si al mâniei, cu apa puturoasă a mândriei, înfloreşte şi înfrunzeşte îmbelşugat si aduce mult rod al fărădelegii. Iar clădirea celui rău în suflet nu poate fi doborâtă, până ce are ca sprijin si întărire, temelia mândriei. Dacă vrei, aşadar, să se usuce în tine arborele fărădelegii (adecă patima amărăciunii, a mâniei si a supărării) şi să se facă neroditor, ca venind securea Duhului să-1 taie si să-1 arunce în foc cum zice Evanghelia, si să-1 scoată afară împreună cu toată răutatea; si dacă vrei să se dărâme si să se surpe casa fărădelegii, pe care cel rău o zideşte cu vicleşug în suflet (si o face aceasta adunând de fiecare dată în gând ca pietre felurite pricini "întemeiate sau neîntemeiate, provocate de lucruri si de cuvinte referitoare la cele materiale si ridicând în suflet o clădire a răutăţii, căreia îi pune ca sprijin şi întărire gânduri de mândrie), să ai smerenia Domnului neîncetat în inimă. Să te gândeşti cine a fost El si ce s-a făcut pentru noi, şi din ce înălţimi de lumină a dumnezeirii, - descoperită după putinţă fiinţelor de sus şi slăvită în ceruri de toată firea raţională a îngerilor, Arhanghelilor, Scaunelor, Domniilor, începătoriilor, Stăpâniilor, Heruvimilor si Serafimilor si a nenumitelor Puteri spirituale, ale căror nume n-au ajuns până la noi, după cuvântul tainic al Apostolului,- în ce adânc de smerenie omenească s-a coborât, prin negrăita Sa bunătate, asemănându-se întru toate nouă, celor ce şedeam în întunericul şi în umbra morţii» şi ajunsesem robi prin călcarea lui Adam fiind stăpâniţi de vrăjmaş prin lucrarea patimilor.

9. Căci aflându-ne noi într-o astfel de robie înfricoşată şi stăpâniţi fiind de moartea nevăzută şi vicleană, nu s-a ruşinat de noi Stăpânul întregii firi văzute şi nevăzute, ci umilindu-Se pe Sine şi luând asupra Sa pe omul căzut sub patimile de ocară şi sub osânda dumnezeiască, «s-a făcut întru toate asemenea nouă, afară de păcat»,2 adică afară de patimile de ocară. El a luat toate pedepsele trimise asupra omului pentru păcatul neascultării de către hotărârea dumnezeiască: moartea, osteneala, foamea, setea şi cele asemenea acestora, făcându-Se ceea ce suntem noi, ca noi să ne facem ceea ce este El; «Cuvântul trup s-a făcut»,3 ca trupul să se facă Cuvânt; «fiind bogat, s-a făcut sărac pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Lui»;4 s-a făcut asemenea nouă din multa iubire de oameni, ca noi să ne facem asemenea Lui prin toată virtutea. Căci de unde a venit Hristos, de acolo se înnoieşte, prin harul şi puterea Duhului, omul zidit cu adevărat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Iar prin această înnoire ajunge la măsura dragostei desăvârşite, care aruncă afară frica,5 nemaiputând să cadă niciodată. Căci «dragostea niciodată nu cade»,6 fiindcă «dragostea, zice loan, este Dumnezeu şi cine rămâne în dragoste în Dumnezeu rămâne».7 De această măsură s-au învrednicit Apostolii şi cei ce s-au nevoit asemenea lor întru virtute si s-au înfăţişat pe ei desăvârşiţi Domnului, urmând lui Hristos cu dragoste desăvârşită, în toată viaţa lor.

Gândeşte-te, aşadar, totdeauna fără uitare la umilirea aceasta atât de mare, pe care a luat-o Domnul asupra Sa, din negrăita Sa iubire de oameni; adică la sălăşluirea în Maica lui Dumnezeu-Cuvântul, la luarea omului asupra Sa, la naşterea din femeie, la creşterea treptată cu trupul, la ocări, la înjurături, la batjocuri, la luarea în râs, la, bârfiri, la biciuiri, la scuipări, la luarea în bătaie (de joc, la hlamida roşie, la cununa de spini, la osândirea lui de către căpetenii, la strigătul Iudeilor celor fărădelege, şi de acelaşi neam cu El, împotriva lui: «Ia-L, ia-L, răstigneşte-L», la cruce, la piroane, la suliţă, la adăparea cu oţet şi fiere, la triumful păgânilor, la râsul celor care treceau şi ziceau: «De eşti Fiul lui Dumnezeu, pogoară-te de pe cruce şi vom crede ţie>>,2 şi la celelalte patimi, pe care le-a răbdat pentru noi: la răstignire, la moarte, la aşezarea de trei zile în mormânt, la coborârea la iad; pe urmă la roadele patimilor, care şi cât de mari au fost: la învierea din morţi, la scoaterea din iad şi din moarte a sufletelor, care s-au împreunat cu Domnul, la înălţarea la ceruri, la şederea de-a-dreapta Tatălui, la cinstea şi la slava mai presus de toată începătoria, Stăpânirea şi de tot numele ce se numeşte, la închinarea ce-o aduc toţi îngerii Celui întâi născut din morţi, din pricina patimilor, după cuvântul Apostolului, care zice: «Aceasta să se cugete în voi, ceea ce şi în Hristos Iisus, care în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi întocmai cu Dumnezeu, ci s-a umilit pe Sine, chip de rob luând, întru asemănarea omului făcându-se şi la înfăţişare aflându-se ca omul; si s-a smerit pe Sine ascultător făcându-Se până la moarte, iar moartea a crucii, de aceea si Dumnezeu L-a preaînălţat pe El si i-a dăruit Lui nume mai presus de toate numele, ca în numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de desubt»,... şi următoarele. Iată la ce slavă şi înălţime L-au ridicat, după dreptatea lui Dumnezeu, pe Domnul făcut cu, pricinile mai înainte spuse.

10. Prin urmare, de vei păstra în inimă ta fără uitare, cu dragoste şi cu simţire aceste amintiri, nu te va stăpâni patima amărăciunii, a mâniei şi a supărării. Căci temeliile patimii mândriei, fiind săpate prin smerenia lui Hristos, la care te vei gândi se va surpa uşor şi de la sine toată clădirea fărădelegii, adică a mâniei şi a supărării. Căci ce inimă aspră şi împietrită nu se va frânge de va avea necontenit în minte marea smerenie a dumnezeirii Unuia născut pentru noi şi amintirea tuturor patimilor mai înainte spuse? Cine nu se va face de bunăvoie pământ, cenuşe si pulbere de călcat de către toţi oamenii? Iar dacă se va smeri şi se va frânge sufletul astfel, privind la smerenia Domnului, ce mânie va mai putea să stăpânească asupra lui? Dar tot aşa de vădit e că uitarea acestor gânduri folositoare şi de viaţă făcătoare, şi sora ei lenea, şi ajutătoarea tovarăşa lor neştiinţa, care sunt patimile cele mai adânci şi lăuntrice, mai greu de surprins si de îndreptat, care şi întunecă sufletul cu multă grijă, fac să se încuibeze şi să lucreze în el şi celelalte patimi, întru cât sădesc nepăsarea şi alungă frica de păcate, pregătind drum şi lucrare uşoară fiecărei patimi. Căci odată ce sufletul e acoperit de uitarea atotpăcătoasă, de lenea stricăcioasă si de neştiinţă, maica si doica tuturor relelor, nenorocita de minte se lipeşte cu uşurinţă de tot ce se vede, se cugetă sau se aude. De pildă de va vedea frumuseţe de femeie, îndată se va răni de pofta trupească. Şi aşa succedându-se amintirile lucrurilor privite cu patimă si cu plăcere, zugrăvesc din nou înăuntrul sufletului icoanele lor, prin întipărirea înţelesurilor si a gândului păcătos. Iar urmarea este că întinează mintea pătimaşă si nenorocită prin lucrarea duhurilor rele.                                              

11. Apoi si trupul dacă e gras si tânăr, sau plin de must, când e aţâţat de amintiri caută să împlinească cu patimă cele cuprinse în ele, fiind împins de poftă, sau săvârşeşte uneori necuraţii în vis ori în somn. Căci chiar dacă nu a avut cineva amestecare cu femeia la arătare şi e socotit cast, feciorelnic şi curat de oameni, ba chiar are renume de sfânt, înaintea lui Dumnezeu, care vede cele ascunse, e socotit ca spurcat, desfrânat si necumpătat; si pe dreptate va fi osândit in ziua aceea, de nu va plânge si nu se va tângui, topindu-si trupul necontenit cu posturi, privegheri si rugăciuni, iar mintea lecuindu-şi-o si îndreptându-şi-o prin amintiri sfinte şi prin meditarea cuvântului dumnezeiesc, aducând pocăinţă cuvenită lui Dumnezeu, înaintea căruia a si cugetat şi făcut relele. Fiindcă nu minte glasul care a zis: «Iar eu vă zic vouă: tot cel ce priveşte la femeie spre a o pofti pe ea, a si preacurvit cu ea în inima sa»,1 De aceea e de folos tânărului să nu se întâlnească, de e cu putinţă, de loc cu femei, chiar de sunt socotite sfinte. Iar de se poate, să vieţuiască despărţit chiar şi de oameni, căci atunci poartă războiul mai uşor şi îl cunoaşte mai bine; mai ales dacă va fi cu luare aminte la sine însuşi si va petrece în cumpătare, cu puţină băutură de apă, în priveghere multă si rugăciuni, şi se va sili să fie împreună cu Părinţi duhovniceşti încercaţi, lăsându-se înţelepţit si călăuzit

Căci e primejdios lucru a fi cineva singur, fără martori, se călăuzi după voia sa şi a convieţui cu cei neîncercaţi în războiul duhovnicesc. Unii ca aceştia sunt biruiţi de alte feluri de războaie. Căci multe sunt meşteşugirile păcatului si se ţin bine ascunse; şi felurite curse şi-a întins vrăjmaşul pretutindeni. De aceea, dacă e cu putinţă, e bine să te sileşti şi să te străduieşti a fi sau a te întâlni neîncetat cu bărbaţi cunoscători. În felul acesta, deşi nu ai tu însuti făclia adevăratei cunoştinţe, fiind încă nedesăvârşit cu vârsta duhovnicească şi prunc, dar însoţindu-te cu cel ce o are, nu vei umbla în întunerec, nu te vei primejdui de lanţuri şi de curse si nu vei cădea între fiarele lumii spirituale, care pândesc în întunerec şi răpesc şi ucid pe cei ce umblă în el fără făclia spirituală a cuvântului dumnezeiesc.                     

12. Ştiu că vrei si tu, fiule, să dobândeşti înlăuntrul tău făclia luminii înţelegătoare si a cunoştinţei duhovniceşti, ca să poţi umbla fără să te poticneşti în cea mai adâncă noapte a veacului acestuia, şi paşii să-ţi fie îndreptaţi de Domnul. Căci ai dorit foarte tare cale Evangheliei, după cuvântul prorocesc, adică să urmezi cu credinţă înfocată poruncilor evanghelice mai desăvârşite şi să te faci părtaş, prin dorinţă şi rugăciune, la patimile Domnului. De aceea, am să-ti arăt o metodă minunată si o regulă a chipului duhovnicesc de viaţă. Ea nu are lipsă de osteneală si de nevoinţă trupească, ci de osteneală sufletească, de supravegherea minţii şi de un cuget atent, care e ajutat de frica si de dragostea lui Dumnezeu. Prin această metodă vei putea cu uşurinţă să pui pe fugă mulţimea vrăjmaşilor, asemenea fericitului David, care a răpus pe un uriaş al celor de alt neam prin credinţă şi încredere în Dumnezeu, şi aşa a pus pe fugă cu uşurinţă, împreună cu poporul său, zecile de mii ale duşmanilor.1

Ţinta cuvântului nostru este să atragă atenţia asupra celor trei uriaşi puternici şi tari ai celor de alt neam, pe care se reazămă toată puterea potrivnică a lui Holofern cel spiritual. Dacă aceştia vor fi răpuşi şi ucişi toată puterea duhurilor necurate va slăbi cu uşurinţă, până se va topi cu totul. Cei trei uriaşi ai celui rău, care sunt socotiţi ca cei mai tari, sunt cele trei rele amintite mai-nainte: neştiinţa, maica tuturor relelor; uitarea, sora împreună lucrătoare şi slujitoarea ei, şi nepăsarea trândavă, care ţese veştmântul şi acoperemântul norului negru aşezat peste suflet şi care le sprijină pe amândouă, le întăreşte, le susţine şi sădeşte în sufletul cel fără grijă răul înrădăcinat şi statornic. Prin nepăsarea trândavă, prin uitare şi prin neştiinţă se întăresc şi se măresc proptelele celorlalte patimi. Căci ajutându-se întreolaltă şi neputând să fiinţeze fără să se susţină una pe alta, ele se dovedesc puteri tari ale vrăjmaşului şi căpetenii puternice ale celui rău. Prin ele se întăreşte şi pe ele se reazămă toată oastea duhurilor răutăţii, ca să-şi poată duce la îndeplinire planurile. Fără ele nu se pot susţine nici cele mai-nainte spuse.

13. De vrei, aşadar, să dobândeşti biruinţă împotriva patimilor mai-nainte pomenite şi să pui pe fugă uşor mulţimea vrăjmaşilor spirituali de alt neam, adună-te în tine însuţi prin rugăciune şi prin ajutorul lui Dumnezeu. Pătrunzând astfel în adâncurile inimii, caută urma acestor trei uriaşi puternici ai diavolului, adică a uitării, a nepăsării trândave şi a neştiinţei, care sunt propteaua duşmanilor spirituali de alt neam şi pe sub care furişându-se celelalte patimi ale răutăţii, lucrează, vieţuiesc şi prind putere în inimile celor iubitori de plăcere şi în sufletele neînvăţate. Si prin multa atenţie şi supraveghere a minţii, folosindu-te şi de ajutorul de sus, vei afla relele cunoscute celorlalţi şi, socotite că nici n-ar fi rele, dar care sunt mai stricăcioase decât celelalte. Iar prin armele dreptăţii, care sunt contrare lor, adică prin amintirea cea bună, cari e pricina tuturor bunătăţilor, prin cunoştinţa luminată, prin care sufletul, priveghind alungă de la sine întunerecul neştiinţei, şi râvna cea bună, care îndrumă şi zoreşte sufletul spre mântuire, vei birui întru puterea Duhului Sfânt, prin rugăciune, şi cerere, vitejeşte şi bărbăteşte pe cei trei uriaşi mai sus pomeniţi ai vrăjmaşilor spirituali. Prin amintirea cea prea buna, cea după Dumnezeu, socotind totdeauna «câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt cu nume bun, fie că e virtute, fie că e laudă»,1 vei alunga de la tine uitarea atotpăcătoasă; prin, cunoştinţa luminată şi cerească vei nimici neştiinţa pierzătoare. A întunerecului; iar prin râvna atotvirtuoasă şi prea bună, vei scoate afară nepăsarea trândavă, care lucrează în suflet păcatul necredinţii în Dumnezeu, înrădăcinat acolo. De vei câştiga virtuţi, nu prin simpla voinţă a ta, ci cu puterea lui Dumnezeu şi cu conlucrarea Duhului Sfânt, prin multă atenţie şi rugăciune, vei putea să te izbăveşti de cei trei uriaşi mai-nainte pomeniţi ai celui viclean. Căci armonia cunoştinţei adevărate cu amintirea cuvintelor lui Dumnezeu şi cu râvna cea bună, când va fi silită să stăruie în suflet, prin harul lucrător, şi va fi păzită cu grijă, va şterge din el urmele uitării, ale neştiinţei şi ale nepăsării trândave şi le va reduce la nefiinţă, iar pe urmă va împăraţi în suflet harul, întru Domnul nostru Iisus Hristos, căruia fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor, Amin.

RUGĂCIUNE PENTRU VRĂJMAŞI

RUGĂCIUNE PENTRU VRĂJMAŞI

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.

Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri. 

Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.

Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.

Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.

Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.

Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.

Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.

Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.

Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.

Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!

Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare! 

Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!

Marele Mitropolit Sârb

Nicolae Velimirovici,

un martir al comunismului ateist

Tămăduirea prin iertare

Tămăduirea prin iertare

Dacă de cele mai multe ori iertarea nu lucrează şi rămâne fără consecinţe este pentru că se face din ea un act exterior, pur psihic, o vorbă goală. Or, este vorba aici să cobori acolo unde se ascunde traumatismul, acolo în adâncurile inconştientului, altfel nu va avea loc o vindecare adevărată. Numai că e foarte periculos să cobori în propriile tenebre fără Hristos. El este „Lumina care luminează în întuneric” (Ioan 1, 4-5) şi numai prin Viaţa pe care ne-o dăruieşte El putem fi vindecaţi. Nici un terapeut, nici un remediu nu poate transmite viaţă dacă nu devine canal al Vieţii dumnezeieşti, pentru că Dumnezeu este Izvorul vieţii. Dar El se dăruieşte, bineînţeles, celui care se pregăteşte să-L primească, chiar inconştient…

Când acord cuiva iertarea mea, oricui ar fi: altora, mie însumi sau chiar lui Dumnezeu, eu sunt „victima” unei ofense şi bolnavul care trebuie tămăduit sunt eu. „Metoda” iertării şi a vindecării este aşadar aceeaşi pentru orice traumatism. Ea a fost revelată de Hristos şi e transmisă de întreaga Tradiţie. Este o comoară nepreţuită pe care unii mistici o numesc „act anagogic”. Actul este împlinit în mod concret asupra unor anumite răni, dar cu exerciţiu şi har, devine o atitudine spontană faţă de toate. Vedem în scrierile Sfinţilor noştri Părinţi că acesta era chiar felul lor de a trăi şi de a se oferi instantaneu oricărei contrarietăţi.

Mai întâi e nevoie de mult timp.

Omul este istorie şi această istorie este cea a unei vindecări care n-a încetat niciodată să se adâncească. 

Sugerez să se acorde o şedinţă pe săptămână, cum se face în terapie, pentru că ritmul joacă în mod evident un rol imens în această istorie. De exemplu, o jumătate de oră în una din zilele săptămânii, la o anumită oră. Există o „lege a ritmului” care a fost studiată la marile personalităţi care au practicat-o şi are rezultate cu totul neaşteptate. Se însămânţează subconştientul care, apoi, în perioada latentă de la o şedinţă la alta, face o extraordinară lucrare. Această lucrare este taina prezenţei Duhului Sfânt intim legat, până la amănunte, de istoria noastră. 

De aceea, la începutul şedinţei săptămânale, este de cea mai mare importanţă, să-L chemăm, să-L rugăm îndelung. Putem să-I vorbim simplu, ca unui prieten, să-L chemăm în ajutor şi să ne încredinţăm Lui sau, putem să luăm una din rugăciunile către Sfântul Duh din slujba Rusaliilor (sau din cărţile noastre de rugăciuni - n. tr.). Fără Duhul Sfânt nu vedem nimic în noi. Vederea ruperii de Dumnezeu sau îndepărtării de El este o revelaţie. Numai Dumnezeu ne poate dezvălui unde suntem faţă de El. Este deja Harul, lumina lui Dumnezeu. 

Nu există vindecare fără iertare

Nu există vindecare fără iertare

Medicii dovedesc astăzi, în mod clinic, faptul că refuzul de a ierta generează în suflet o ranchiună care poate merge până la ură şi deznădejde. Şi toate acestea se înscriu în mod inevitabil în corp, aşa cum toată lumea o ştie astăzi. Nu există emoţie care să nu se imprime în fizic! Şi, de aici, se naşte, printr-o fină punere la punct a inconştientului, o boală sau alta, o întreagă patologie care nu ocoleşte nici o sferă a persoanei: trup, suflet (psihic), duh (spirit). Fără să facem scurt circuite puţin prea simpliste, trebuie să afirmăm că destul de frecvent se întâmplă ca o ură surdă să răvăşească profund o fiinţă şi să-i provoace un cancer sau alte simptome. De asemenea, pe plan psiho-afectiv, iertarea refuzată răneşte voinţa şi acest lucru provoacă serioase dificultăţi, de multe ori neputinţa de a iubi. Mulţi celibatari sunt victimele ei şi nu puţine cupluri trăiesc sub imperiul mâniei, amărăciunii şi tristeţii. Uneori o agresivitate permanentă faţă de celălalt otrăveşte întreaga existenţă sau provoacă pur şi simplu indiferenţa totală… fără ca ei să cunoască adevăratele motive până nu vor vedea că undeva s-a ascuns un refuz de a ierta. Acest refuz, chiar dacă a devenit inconştient, împinge energia unei fiinţe înapoi la origini şi o întoarce de la iubire. Toate relaţiile sunt astfel mai mult sau mai puţin false: cu sine, cu celălalt, cu Dumnezeu.

În relaţia cu Dumnezeu, răul este şi mai grav pentru că atinge dimensiunea spirituală a omului, persoana sa, atentând la destinul ei şi devenind astfel ucigător. Fiecare fiinţă umană este o persoană iar persoana este o taină pe care nimeni nu o poate defini, este identitatea profundă a omului şi, în experienţa existenţială se manifestă ca „dăruire”, ca o mişcare „către”; or, cum am spus, iertarea este dăruirea desăvârşită (par-don), cea mai înaltă formă de iubire. Darul, dăruirea despre care este vorba aici, nu are nimic de-a face cu o morală generoasă, ci este esenţial Viaţa însăşi, natura ei. Viaţa nu există în afara unei dăruiri de sine şi fără viaţă nu există, evident, fericire posibilă. Tragismul acestei realităţi constă în faptul că lipsa iertării anihilează fiinţa şi o conduce la moarte. Câţi morţi sau muribunzi nu există? Numai prin dăruire se aseamănă omul Persoanelor Sfintei Treimi Care trăiesc din veci într-o reciprocă dăruire de Sine. 

Având, astfel, o legătură directă cu Izvorul, iertarea este un act creator, ea nu şterge trecutul, ci îl recreează într-o nouă istorie, mai mare ca precedenta. Sub acest aspect, iertarea, venind de la Dumnezeu, ridică forţe restauratoare, dătătoare de viaţă. Numai experienţa îngăduie înţelegerea acestei taine. Mulţi nu intră în această realitate pentru că se cred incapabili. Privind mai de aproape, în aceste cazuri, de cele mai multe ori este vorba de o confuzie între a ierta şi a simţi că ierţi. Este un punct important pentru că, foarte frecvent iertarea, ca şi rugăciunea şi iubirea, nu e legată de o emoţie oarecare a psihismului nostru! Cum ar putea cineva „să simtă” afecţiune faţă de un vrăjmaş? În felul acesta nimeni n-ar ierta niciodată… Iertarea ţine de voinţa mea, este o decizie liberă care-mi angajează persoana, dar liberă şi faţă de sentimentele mele. Cineva poate să spună „te iert” fără să simtă nimic, sau chiar cu inima îndurerată. Ce are importanţă aici este actul care se ridică din spiritul, din duhul omului, pe când emoţiile pornesc din psihismul uman. Mai mult, iertarea nu depinde nici de celălalt, de reacţiile aceluia, de ceea ce va spune sau va face el, eventuala sa respingere sau chiar violenţă. Cel care iartă este responsabil de atitudinea sa personală şi asta e tot. Ceilalţi nu ne aparţin, nu avem nici un drept asupra lor şi nici ceva să le pretindem… Dimpotrivă, iertarea mea îi va elibera de presiunile egocentrismului meu şi îi va lăsa să existe aşa cum înţeleg ei, fără să-mi fie datori cu ceva. Nu aştept nimic de la ei.