Viața Sfântului Mucenic Neofit

În cetatea Niceea din Bitinia era un om, anume Teodor, care avea soție cu numele Florentia, amândoi creștini temători de Dumnezeu și păzitori cu dreapta credință de poruncile Lui; aceea a născut fiu parte bărbătească și l-au numit Neofit, apoi, luminându-l cu Sfântul Botez, l-au crescut creștinește. Crescând copilul cu anii și cu priceperea, și apropiindu-se de 10 ani, și începând a învăța carte, s-a sălășluit într-însul darul lui Dumnezeu, care din gura pruncilor săvârșește laudă, pentru că Sfântul Duh, unde voiește, suflă; și s-a făcut copilul făcător de minuni, încât avea obiceiul, când plecau copiii din școală la casele lor, acest fericit copil Neofit lua cu sine pe copiii cei săraci, cu care învăța, și hrana pe care la prânz o lua de la părinți o împărțea celor de-o vârstă cu el, iar el rămânea flămând.

Mergând la poarta dinspre răsărit, a însemnat acolo cu degetul său o cruce și se închina, rugându-se lui Hristos Dumnezeu, care a fost răstignit pe Cruce pentru noi; iar copiii cei săraci, împreună ucenici ai lui, săturîndu-se din prânzul lui, veneau la dânsul, unde el se ruga la poarta dinspre răsărit; și era acolo în zid o piatră, pe care Neofit fericitul lovind-o cu mâna, ieșea apă, ca din izvor, și beau ucenicii lui. Aceasta o făcea sfântul prunc în toate zilele, hrănind cu prânzul pe cei de-o seamă cu el și adăpându-i cu apă scoasă din piatră, cu minune. Și-i îndemna să nu spună nimănui ceea ce se făcea, și ei nespunând, nimeni nu știa în anul acela de acea facere de minuni a lui, nici părinții lui, fără numai acei copii săraci.
În anul al doilea, maicii lui, Florentia, care era foarte iubitoare de Dumnezeu, i s-a descoperit de la Dumnezeu în vis că fiul său scoate apă din piatră, după asemănarea lui Moise, și adapă pe copiii cei însetați; iar ea sculându-se, se ruga lui Dumnezeu să-i arate mai cu încredințare despre fiul ei Neofit; dar iată, a zburat din înălțimea cerului un porumbel alb, strălucind cu lumină negrăită, care șezând pe patul lui Neofit, a vorbit către dânsul cu glas omenesc: „Sunt trimis de la Mântuitorul, că să-ți păzesc patul tău fără prihană”.
Auzind aceasta maică-sa, de mare spaimă a căzut moartă. Deci, s-a aflat îndată prin toată cetatea Niceei cum că Florentia, femeia lui Teodor, a murit deodată; și s-a adunat în casa aceea mulțime de lume, bărbați și femei, vecini și cunoscuți, și nu înțelegeau ce i s-a întâmplat de a murit astfel. Iar Teodor, bărbatul ei, era într-acea vreme la un sat și trimițând îndată după el, i-au spus despre moartea cea grabnică a soției lui; iar el rupându-și hainele de supărare, a alergat acasă degrabă, tânguindu-se, dar în poartă întâmpinându-l Neofit, i-a zis: „De ce te întristezi, tată, că maica mea n-a murit, ci a adormit tare”. Și mergând cu tatăl, a luat de mâna pe maică, zicându-i: „Scoală-te, maica mea, că ai dormit destul”. Ea, sculându-se ca din somn, a cuprins pe fiul său și l-a sărutat cu dragoste. Văzând aceasta poporul, ce se adunase acolo, a preamărit pe Dumnezeu, iar Florentia a spus bărbatului său toate cele ce a văzut în vis și la arătare.
Și într-acea vreme s-a aflat și despre minunea aceea cum că Neofit scotea apă din piatră și erau toți în mare mirare, iar mulți dintre elinii cei ce erau acolo, auzind unele ca acestea, și mirându-se de darul lui Dumnezeu cel minunat care era în tânărul Neofit cel curat și neprihănit, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar porumbelul acela se arăta totdeauna șezând lângă patul sfântului și vorbind omenește.
Odată a zis către dânsul: „Ieși, Neofite, din casa tatălui tău și vino după mine”; și sculându-se acest dumnezeiesc tânăr, a sărutat pe părinții săi și s-a dus în urma porumbelului; iar porumbelul, ducându-l până la Muntele Olimpului, a zburat dintr-o crăpătură de piatră într-o peșteră ce se afla acolo, unde sfântul, intrând după dânsul, a găsit un leu mare și i-a zis: „Ieși de aici și caută-ți altă peșteră, căci Domnul mi-a poruncit să locuiesc aici”. Leul, auzind acestea, a lins cu limba picioarele lui și s-a dus. Deci, locuia sfântul în peștera leului, fiind hrănit de înger.
După un an, prin porunca lui Dumnezeu, s-a dus iarăși la părinții săi, în cetatea Niceea, fiind ei aproape de sfârșit, și dându-le cea mai de pe urmă sărutare și trimițându-i înainte spre Dumnezeu, a împărțit averea ce rămăsese după dânșii la săraci, și s-a întors iarăși în Muntele Olimpului, la petrecerea sa; și a stat acolo până ce a împlinit 15 ani de la nașterea sa, lăudând pe Dumnezeu totdeauna că un înger, iar hrana primind-o din mâna cea îngerească.
Într-acea vreme împărățeau la Răsărit și la Apus tiranii Dioclețian (284-305) și Maximian (286-305), iar în țara Bitiniei erau ighemoni Deciu și Uar; iar Biserica lui Hristos era prigonită prin toată lumea de păgânii închinători la idoli. Venind Deciu în cetatea Niceea, striga ca toți cetățenii dimprejur să se adune și să aducă jertfe zeilor și a fost așezată ziua acelei necurate prăznuiri când veniseră în Niceea și împărații din casa Bitiniei.
Deci, când a sosit acel diavolesc praznic și se aduceau jertfe idolilor de tot poporul, atunci îngerii lui Dumnezeu, luând pe Sfântul Neofit din Muntele Olimpului, l-au pus în mijlocul târgului Niceei, cu fața preaslăvită ca a lui Moise altă dată, și a strigat sfântul cu mare glas: „M-am aflat celor ce nu mă cunosc și m-am arătat celor ce nu întrebau de mine, ca să se arate rătăcirea și înșelarea necuratei credințe”. Iar poporul care prăznuia, fiind împreună și ighemonul Deciu, văzând pe tânărul luminat stând în mijlocul lor și strigând cu mare glas, s-a mirat și-l întrebau cine și de unde este. Dar el îndată a fost cunoscut de cetățeni că este Neofit, fiul lui Teodor și al Florentiei. Deci, ighemonul Deciu i-a poruncit să aducă jertfe împreună cu dânșii.
Sfântul, cu îndrăzneală deschizându-și gura, a zis către dânsul: „Nelegiuitule și băutorule de sânge, ce faci ducând la pierzare atâtea suflete de oameni? Oare nu știi că pentru toate acestea, care le tragi la diavoleasca jertfă, vei fi schingiuit cu înfricoșată pedeapsă și te vei munci în veci în focul gheenei?”. Ighemonul Deciu, pentru mustrarea aceea pornindu-se spre mânie, a poruncit ca, dezbrăcând pe sfântul tânăr, să-l spânzure de un lemn legat de mâini și să-l bată tare cu vine de bou; apoi să-l pună în oțet amestecat cu sare. Sfântul răbdând cu bărbăție, striga cu glas tare către poporul ce era de față, zicând: „Bărbaților, cei orbiți cu nedumnezeirea și cuprinși cu nevederea, pocăiți-vă și vă izbăviți de întunericul acela; veniți la adevărata lumină a lui Hristos Dumnezeu și vă luminați cu Sfântul Botez, ca să câștigați viața cea veșnică”.
Ighemonul, auzind niște cuvinte ca acestea ale sfântului tânăr, s-a umplut mai mult de mânie și a poruncit ca să-l spânzure iarăși pe lemn și cu unghii de fier să-i strivească oasele. Sfântul Neofit, fiind chinuit astfel, nu zicea nimic altceva decât: „Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”; și stând înaintea lui unul din sfetnicii ighemonului, i-a zis: „De ce te îndrăcești, Neofite, împotrivindu-te poruncii împărătești? Făgăduiește să aduci jertfe zeilor și îndată vei scăpa de aceste chinuri cumplite”. Sfântul a zis: „Eu Dumnezeului ceresc Îi aduc jertfe de laudă, iar idolilor celor fără de suflet și celor ce locuiesc într-înșii, niciodată nu mă voi închina”. Și a poruncit slujitorilor ca mai cumplit să-l strujească peste tot trupul, schimbându-se chinuitorii, încât i se vedeau oasele goale. Iar sfântul, întru acele chinuri de Dumnezeu întărindu-se, cântă: De voi merge prin mijlocul umbrei morții, nu mă voi teme de rele, căci Tu cu mine ești, Doamne.
Văzând ighemonul că nimic nu sporește, a poruncit să înceteze a-l chinui și să-l pogoare de pe lemn, apoi îl mângâia, zicând: „Văzându-ți tinerețele tale și cruțându-ți sănătatea, mai mult nu te voi chinui, ci te îndemn ca să te închini zeilor noștri, că degrab se vor trimite de la împăratul doftori preaînțelepți, care îndată vor putea să te tămăduiască de rănile acelea”. Iar mucenicul a zis: „Eu am doctor pe Stăpânul meu, Domnul Iisus Hristos, pentru care rabd și spre care nădăjduiesc”. Și a poruncit ighemonul ca să-l închidă în pivniță legat.
A doua zi, ighemonul a mers în palatul împărătesc și a spus împăraților despre Neofit: „Pe un tânăr al unui creștin ieri legându-l, l-am chinuit, pentru că nu voiește să se închine zeilor; iar el nu are grijă de chinuri, ci neîncetat cheamă pe Hristos al său”. Împăratul a poruncit să-l ardă de viu pe tânăr și nu numai pe tânărul acela, ci și pe toți cei ce mărturisesc pe Hristos. Și a ieșit Deciu ighemonul din palat, iar cu dânsul era și Uar fruntașul, mergând la locul ce se chema plimbarea lui Hercule. Acolo au pus chipurile împăraților și a poruncit Deciu să aducă înaintea sa din temniță pe tânărul Neofit; deci, adus fiind sfântul, a zis către dânsul ighemonul: „Neofite, apropie-te și jertfește zeului Hercule și vei fi de toți zeii bine primit, cum și împăraților și nouă”. Iar sfântul a zis: „Eu mă rog Dumnezeului meu Iisus Hristos, ca să mă aflu Aceluia bine primit și iubit”.
Apoi, prin porunca chinuitorului, a aprins cuptor spre arderea Sfântului Neofit, pe care aruncându-l într-însul, au astupat gura cuptorului trei zile și trei nopți, ca adică nici oasele ucenicului să nu rămână, iar Sfântul Mucenic Neofit răcorindu-se în mijlocul focului prin roua cea dumnezeiască, ca la un loc de odihnă se veselea, cântând: Domnul mă paște, nimic nu-mi va lipsi. În locul pășunii, acolo m-a sălășluit. El acolo nu s-a vătămat, precum altă dată și cei trei tineri, care au fost aruncați în cuptorul Babilonului.
După acele trei zile, slujitorii chinuitorului au mers să destupe cuptorul și să lepede cenușa, căci li se părea că cuptorul este stins și mucenicul cu totul ars; dar destupîndu-l, deodată a ieșit o văpaie mare din cuptor și a ars mulțime de pagini, care veniseră acolo. Iar sfântul cu glas mare a strigat: „Bine ești cuvântat, Doamne, Dumnezeul meu, care m-ai păzit întreg și nebiruit în chinuri, care m-ai izbăvit de meșteșugirile chinuitorilor și focul în rouă mi-ai prefăcut, apoi ai ars cu văpaia pe cei vrednici de văpaia cea nestinsă în veci; deci mă rog Ție, Stăpâne, să nu mă rușinezi pe mine, robul Tău, până la sfârșit, până ce voi săvîrși nevoința mea cu ajutorul Tău”.
Atunci a ieșit sfântul din cuptor întreg, neavând nici o vătămare de foc și l-au prins pe el paginii slujitori, care scăpaseră de arderea focului, mirându-se ei de o minune ca aceea; ticăloșii o numeau vrăjitorie, singuri fiind plini de vrăjile diavolești, pentru că îi orbise răutatea lor și nu puteau să cunoască puterea lui Hristos. După aceasta au osândit pe sfântul la mâncarea fiarelor, pregătind chiar și priveliștea și, legând pe sfântul de un par, au slobozit asupră-i un urs, iar acela răcnind, mergea la sfântul și apropiindu-se, a stat, dar căutând la dânsul, îndată s-a întors la locul său; deci, s-a mirat de aceasta ighemonul și toți cei ce veniseră la priveliște. Apoi sloboziră o ursoaică, care numai de două ori în an era adusă la priveliște, de vreme ce era foarte cumplită și ucidea pe mulți; aceea alergând, s-a închinat la picioarele sfântului, cinstind pe plăcutul lui Dumnezeu, și s-a dus la locul ei.
Astfel săvârșindu-se priveliștea aceea, păstorii aduseseră la ighemon un leu foarte mare și sălbatic, despre care ziceau: „L-am prins în pustie de cinci zile și nu i-am dat hrană deloc”. Iar ighemonul, bucurându-se, a poruncit să aducă pe leul acela înăuntrul priveliștii, unde sfântul mucenic stă legat gol. Și toți se mirau de acel leu, căci era foarte mare și fioros.
Alergând leul la sfântul, a stat și l-a privit, și plecându-și capul, scotea lacrimi din ochi și lingea picioarele sfântului, pentru că acela era leul pe care Sfântul Neofit aflându-l la Muntele Olimpului, în peștera cea de piatră, l-a trimis aiurea, iar el s-a sălășluit chiar în peștera aceluia. Deci, cunoscându-l sfântul, i-a poruncit să se ducă în peștera să cea dintâi în Olimp, pe care o lăsase sfântul, poruncindu-i să nu vatăme neam de om niciodată; iar leul închinându-se mucenicului, s-a dus răcnind înfricoșat și a sfărâmat ușile priveliștii, apoi a trecut degrabă prin popor, încât toți se repezeau la fugă, temându-se de groaza fiarei; dar leul, nevătămînd pe nimeni, a fugit în pustie, la locul cel dintâi, după porunca sfântului.

Muncitorul, umplându-se de frică și de spaimă și neștiind ce să mai facă, a poruncit ostașului să străpungă cu țepi de fier tot trupul mucenicului, până când îi va ieși duhul; și văzând că după toată dureroasa străpungere sfântul nu a murit, ci sta cu vitejie și fără frică, un barbar care sta acolo, fiind cu chip ca de fiară și rău la obicei, acela având în mâini o suliță, s-a repezit la sfântul, l-a lovit cu sulița în piept și l-a străpuns. Astfel Sfântul Mucenic Neofit, ca un miel fiind înjunghiat, și-a dat sufletul său în mâinile Domnului, în 21 de zile ale lunii ianuarie, viețuind de la nașterea sa 15 ani și patru luni; iar acum moștenind viața cea fără de sfârșit, slăvește pe izvorul vieții, Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit, în veci. Amin.