Viața Sfântului Tihon din Zadonsk

Această stea a sfințeniei ruse a văzut lumina zilei în 1724, în familia unui paraclisier sărac din satul Korețk, dioceza Novgorod. Fiind în mare mizerie după moartea timpurie a tatălui său, copilul mergea să lucreze la țărani pentru a-și câștiga pâinea zilnică. Evlavios și silitor la învățătură, a învățat la școala bisericească, apoi la seminarul din Novgorod, unde a fost numit profesor de retorică după primirea diplomei. În timpul acestor ani când era încă profesor, avea sentimentul prezenței neîncetate a lui Dumnezeu și iubea să citească sau să cugete timp de nopți întregi. In cursul uneia dintre aceste privegheri, în vreme ce cugeta la fericirea veșnică, cerul s-a deschis deodată și o lumină de nedescris a strălucit înaintea lui, care a aprins în inima lui o dorință arzătoare pentru viața călugărească și pentru rugăciune. După patru ani, în 1758, el a fost tuns călugăr cu numele Tihon și după ce a fost hirotonit preot în același an, i s-a încredințat conducerea seminarului din Tver.

Deși dorea să-și ducă viața de monah în liniște și rugăciune, el a fost ridicat la rangul de episcop la vârsta de 37 de ani, în 1761, și a fost îndată numit episcop de Voronej, o dioceză cu o populație răzleață și pe jumătate barbară, a cărei cârmuire era foarte grea. El a început îndată a cerceta parohiile, a îndrepta relele și a îndemna fără întrerupere, atât prin predici, cât și în scris, la starea de curăție propovăduită de Hristos în Evanghelie. El îi sfătuia pe creștini să se socotească întotdeauna mădulare ale Trupului al cărui Cap este Hristos, ca precum mădularele trupului sunt unelte ale capului, așa și ei să fie unelte ale lui Hristos; și precum Mântuitorul a pătimit, așa și ei să pătimească în lume și să fie batjocoriți împreună cu El.

Luând măsuri hotărâte împotriva ereziilor și a păcatelor din popor, episcopul era gata să treacă peste toate piedicile pentru a trece, îmbrăcat ca un călugăr de rând, pe la orice suflet care pătimea, pentru a-i aduce mângâierea Domnului. Blândețea și smerenia sa nu aveau margini, și atunci când credea că a jignit pe cineva, cerea îndată iertare și îi făcea metanie până la pământ. Astfel, într-o zi, fiind invitat la locuința unui boier, sfântul a fost luat în derâdere de un tânăr iluminist care se mândrea cu opiniile sale anticreștine. Blândețea și dreptatea răspunsurilor sfântului l-au făcut pe acel nerușinat să-și piardă cumpătul și să-l pălmuiască pe episcop. Atunci căzând în genunchi înaintea celui care l-a jignit, sfântul i-a cerut iertare pentru că l-a mâniat într-atâta cu cuvintele sale. Astfel, tânărul s-a căit pentru fapta sa și a devenit un bun creștin.

Mânat de mila și de zelul său, omul lui Dumnezeu nu și-a cruțat puterile sale și doar în cinci ani a trebuit să renunțe la sarcina sa, din pricina sănătății (1768). El s-a retras la modesta mănăstire din Zadonsk, la 24 de kilometri de Voronej, pe malul Donului, unde a petrecut restul zilelor sale într-o nevoință plăcută lui Dumnezeu, zidind Sfânta Biserică prin rugăciunile sale și prin lucrările inspirate de Duhul Sfânt.

Chilia sa era lipsită de orice confort. În chip de pat, el avea un covor întins pe pământ și două perne, iar ca și acoperământ, o piele de oaie. Mai avea câteva icoane pe perete, o masă, un scaun și câteva cărți. Îmbrăcat cu o rasă de lână de rând și cu încălțări de scoarță împletită, el împărțea la săraci toată pensia sa și darurile care le primea. Când nu mai avea nimic de dat, iși trimitea ucenicii să împrumute la negustorul cutare sau cutare. În zilele când numeroși săraci veneau să ceară milostenie, el era bucuros, și se întrista când numărul acestora scădea. Ușa sa era întotdeauna deschisă, atât săracilor, cât și oricărui călător, care găseau la sfântul episcop mâncare, îmbrăcăminte și cuvinte de mângâiere sufletească. Nu ieșea decât pentru a participa la Sfânta Liturghie, cântând cu călugării în cor, dar neslujind niciodată el însuși. Se împărtășea întotdeauna cu lacrimi, căci de altfel lacrimile curgeau totdeauna din ochii săi, precum două izvoare de apă vie. După Liturghie, se ocupa de scrierea lucrărilor sale teologice și morale. În timpul mesei, punea să i se citească Vechiul Testament de unul din ucenicii săi și adesea, uitând mâncarea, începea să plângă, mai ales la lectura Proorocului Isaia. După masă, se odihnea o oră, după care citea Viețile sfinților sau alte cărți. La vremea Vecerniei, punea să i se citească Noul Testament și petrecea mult timp talcuind locurile neclare ucenicilor săi. Dăruit cu o memorie neobișnuită, el îmbogățea aceste explicații cu numeroase citate din Scriptură, din Sfinții Părinți și din Viețile Sfinților. Când își dicta scrierile sale, cuvintele, inspirate de Duhul Sfânt, ieșeau din gura sa cu o asemenea rapiditate, că secretarul său nu avea timp să le scrie. Venind noaptea, el își slobozea ucenicii pentru a se deda rugăciunii intense, însoțită de metanii, până în zori. Din inima sa arzând și zdrobită de pocăință, izbucneau, precum flăcările, scurte rugăciuni de cerere sau de lucrare a harului. Într-o noapte i-a apărut Hristos însângerat și acoperit de răni, iar sfântul s-a aruncat la picioarele lui pentru a le săruta, zicând: „Tu! Tu, Mântuitorul meu, tu vino la mine!”.

Într-o altă noapte, în timp ce, potrivit obiceiului său, făcea înconjurul bisericii, făcând metanii în fața fiecăreia dintre ușile ei și dând slavă lui Dumnezeu cu lacrimi, s-a întors spre altar și a văzut că cerurile se deschideau ca să lase să izbucnească o lumină strălucitoare care a luminat întreaga mănăstire. Căzând la pământ, a auzit o voce zicând: „Iată bunurile gătite pentru cei care iubesc pe Dumnezeu!”. Altădată a văzut pe Maica Domnului tronând deasupra norilor împreună cu Sfinții Apostoli Petru și Pavel de o parte și de alta. Căzând în genunchi, sfântul i-a cerut să mijlocească la Dumnezeu ca să nu se oprească din a da harul Său întregii lumi.

Când făcea o plimbare în grădină, el cerea celor care voiau să-i vorbească, să tușească înainte, ca să-i desprindă mintea absorbită de gândul la Dumnezeu. Câteodată, era găsit atât de adâncit în rugăciune, cu brațele ridicate la cer, încât trebuia să-i strigi la ureche pentru a-l întrerupe din rugăciune.

Deși neînțeles de călugării din mănăstire, și mai ales de egumen, om violent și îngâmfat care fusese ales dintre clericii dați afară de el, Sfântul Tihon încerca o milă neprefăcută pentru cei care îl cleveteau și îl insultau, socotind diavolul ca singurul răspunzător pentru purtarea lor. El era întotdeauna primul care cerea iertare la cel care îl jignea, chiar dacă ar fi fost un simplu frate sau un slujitor, astfel încât din dușman al său se schimba în prieten și mare admirator.

După câțiva ani, sănătatea lui întărindu-se, se gândea dacă n-ar trebui să se supună stăruințelor prietenului său, mitropolitul Gabriel al Sankt-Peterburgului, și să ia din nou sarcina de episcop. El era gata să părăsească mănăstirea, când un călugăr bătrân și sfânt i-a spus că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu voia ca el să părăsească acel loc. Când era învăluit de gânduri sau de idei întunecate, îi plăcea să repete acest verset: Bine este că m-ai smerit (Psalmul 118, 71). Încercat vreme îndelungată în războiul gândurilor și al diferitelor atacuri ale demonilor, el scria: „În ispite, Dumnezeu ne arată ceea ce suntem și spre ce suntem înclinați prin firea noastră... ceea ce se ascunde în inima noastră”.

Zăvorâtul din Zadonsk nu înceta însă să fie un păstor însetat să dobândească mântuirea poporului lui Dumnezeu și în multele sale scrieri, el dădea mărturie despre lumina lui Hristos. Spre marea nemulțumire a egumenului mănăstirii, numeroși oaspeți, de toate vârstele și stările, adesea veniți din ținuturi îndepărtate, curgeau spre chilia Sfântului Tihon, pentru a se sătura de la acest izvor de apă vie. Sfântul episcop era cel ce împăca pe dușmani, apărătorul țăranilor și osândiților fără de vină. El avea un zâmbet și un cuvânt de mângâiere pentru fiecare, după nevoile sale, iar mâna sa era întotdeauna întinsă pentru a binecuvânta sau pentru a împărți milostenii.

Începând din 1779, Sfântul Tihon a intrat în zăvorâre desăvârșită: el nu mai primea nici un oaspete, nu mai adresa decât rar cuvântul ucenicilor săi de chilie, nu mai mergea la biserică și nu mai ieșea decât pentru a vizita, în zilele de mari sărbători, pe deținuții din închisori. În această retragere, el se dăruia neîncetat rugăciunii și pocăinței, meditând asupra morții în fața sicriului pe care și-l pregătise. A petrecut astfel patru ani până în ziua când, după o viziune care a avut-o, a fost atins de paralizia părții stângi și a trebuit să rămână în pat. Simțind puterile sale slăbind, cu trei zile înainte de moartea sa, a chemat pe cei apropiați și pe binefăcătorii săi și le-a zis, arătându-le crucea: „Mă voi ruga Domnului pentru voi toți”. Acestea au fost ultimele sale cuvinte, iar trei zile după aceea, el a adormit întru Domnul, la vârsta de 59 de ani.
În testamentul său, el scria, precum sfântul Ioan Gură de Aur: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Slavă lui Dumnezeu că a avut grijă de mine, nevrednicul, prin pronia Sa. Slavă lui Dumnezeu pentru mângâierile care mi le-a dat când am fost necăjit... Câte binefaceri n-am primit de la el, câte daruri?”.
Cinstirea sa a început îndată după moartea sa și s-a întins repede în tot pământul rus. El a fost canonizat oficial de Biserică în ziua dezgropării sfintelor sale moaște, în prezența unei mulțimi de mai multe sute de mii de credincioși, la 25 iulie 1861.