- Despre Sfânta Cruce,
- simbolistica şi modul corect de săvârşire a Sfintei Cruci
- Despre Sfânta Tradiţie
- Ce este Liturghia?
- Ce inseamna
ortodox si Ortodoxie?
Ce spune
Biserica şi Sfânta Scriptură despre Sfânta Cruce?
Sunt sigur, nimeni nu-şi imaginează ortodoxia fără de Sfânta Cruce a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ba mai mult ca atât, creştinismul nu s-ar putea identifica pe sine însuşi, fără de Crucea pe care a pătimit Domnul nostru. Însăşi Sfânta Scriptură, prin gura apostolului Pavel strigă: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu" (I Corinteni 1;18). Dintre cei care au urât Crucea, cât şi pe Cel răstignit pe ea, dea lungul istoriei au fost, sunt şi vor fi. Pentru noi, ortodocşii, semnul Sfintei Cruci este „Semnul Fiului Omului", despre care ne vorbeşte cartea Apocalipsei. Când ne însemnăm cu Sfânta Cruce?
• Înainte şi după masă; • Înainte de a ieşi din casă; • La începerea şi la sfârşirea oricărui lucru; • Când trecem pe lângă o răstignire sau pe lângă o biserică; • Când ne simţim rău şi invocăm ajutorul lui Dumnezeu; • Când mărturisim, înaintea lui Dumnezeu şi a sectanţilor; • Când intrăm în biserică şi când ieşim, în timpul serviciului divin din biserică; • Seara înainte şi după rugăciunile de seară. Ce însemnăm cu Sfânta Cruce? Este foarte bine şi frumos când creştinii, din dragoste faţă de Dumnezeu, nu din fanatism înseamnă cu semnul Sfintei Cruci: • Bucatele care urmează să le mănânce; • Drumul, înainte de plecare; • Perna şi pereţii casei înainte de culcare şi desigur pe sine însuşi şi pe copiii săi; Ce cuvinte rostim când ne însemnăm cu Sfânta Cruce? Rugăciunea pe care poate să o rostească atunci când însemnează ceva cu semnul Sfintei Cruci este: „Îngrădeşte-mă, acoperă-mă şi mă păzeşte Doamne cu puterea Cinstitei şi de Viaţă dătătoarei Crucii Tale, depărtând de la mine tot răul. Amin" sau pur şi simplu: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin". Poate să se întâmple ca cineva în jurul vostru să vă întrebe, nu care cumva te temi de vrăji? Să nu vă fie ruşine. Explicaţile că atunci când cineva dă ceva de pomană, iar cel ce primeşte săvârşeşte semnul Sfintei Cruci o face nu pentru că se teme de vrăji, ci pentru ca lucrul dat, să fie primit: „În numele Domnului", dar totodată şi pentru al curăţi de toată întinăciunea! Cum săvârşim Semnul Sfintei Cruci? De importanţă majoră este modul în care ne facem noi semnul Sfintei Cruci! Unii creştini, făcându-şi alehamite Cruce, nu fac decât să batjocorească Crucea Domnului, iar prin aceasta aduce bucurie diavolului. De asemeni, trebuie de ştiut că făcându-ne în bătaie de joc Semnul Sfintei Cruci, nu o folosim ca armă împotriva diavolului, dimpotrivă spre osândire. Ea, făcută în bătaie de joc nu ne poate mântui. Când ne însemnăm cu Semnul Sfintei Cruci, unim primele trei degete de la mâna dreaptă în una, iar cele două mici le strângem strâns în palme. Cele trei degete mari adunate în una, simbolizează Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Cele două degete strânse în palmă ne aduc aminte de cele două firi a Domnului nostru Iisus Hristos, adică, Dumnezeu adevărat şi om adevărat (vezi şi imaginea). După ce le-am strâns degetele, le ducem la frunte, apoi jos, la burtă (la buric), ridicăm mâna şi o ducem la dreapta, apoi la stânga, rostind: „În numele Tatălui (la frunte), şi al Fiului (la burtă), şi al Sfântului (la dreapta) Duh (la stânga). Amin" (vezi şi imaginea). Semnul Sfintei Cruci, făcut în modul dat ne aduce aminte totodată şi despre faptul că Hristos (la frunte) sa coborât din ceruri pe pământ, unde s-a răstignit, apoi sa coborât la iad (ducem mâna la burtă), sa înălţat la ceruri, unde şade de-a dreapta Tatălui (ridicăm mâna la dreapta) şi iarăşi va să vină cu slavă să judece vii şi morţii (la stânga). La sfârşit zicem Amin (aşa să fie), pecetluind cuvintele noastre, şi mărturisind că suntem de acord cu această învăţătură. De ce purtăm Semnul Sfintei Cruci? Fiecare creştin ortodox este dator să poarte Semnul Sfintei Cruci asupra sa. Troparul de la Taina Sfântului Maslu spune: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat-o nouă, că se scutură şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea a călcat...". Obişnuiesc să spun creştinilor din parohia mea că un creştin fără de Cruce la gât este ca un soldat care a plecat la război fără de armă. Nu prea mari izbânde o să aibă pe câmpul de luptă. Eu zic că din prima va fi doborât. La noi, după cum spune Sfânta Scriptură lupta vine nu împotriva trupului ci împotriva duhurilor întunericului. Deci, cea mai potrivită armă pentru lupta noastră cu dracii rămâne cinstita Cruce pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos şi prin care a fost omorâtă moartea cea semeaţă. În altă parte se spunea că în vechime, robii erau însemnaţi cu anumite semne, aşa încât, atunci când venea stăpânul vedea că ăsta este a lui Gheorghe rob, celălalt a lui Ion, iar celălalt a lui Vasile. Tot aşa se va întâmpla şi la Înfricoşătoarea Judecată a Domnului nostru Iisus Hristos. Mântuitorul nostru îi va vedea pe cei însemnaţi cu semnul Său, pe când pe cei ce nu vor purta semnul Fiului Omului, mă tem că vor fi alungaţi în focul cel mai dinafară unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Simbolistica. În tradiţia ortodoxă este cel mai des întâlnit semnul Crucii cu opt colţuri. Aceasta este de obicei formată din patru braţe. Unul este vertical şi trei orizontale. Braţul vertical şi cel din mijloc, orizontal este Crucea propriu zisă. Braţul de sus, ne aduce aminte despre tabla pe care scria vina pentru care a fost răstignit: „Iisus Hristos Regele Iudeilor". Bara de jos, care vine înclinată (în stânga), conform tradiţiei creştine ortodoxe, este braţul pe care sau sprijinit picioarele Domnului nostru Iisus Hristos. Bara este înclinată în stânga aducându-ne aminte despre cei doi tâlhari, care au fost răstigniţi unul de-a dreapta şi celălalt de-a stânga Domnului. Unul dintre ei sa pocăit, cel din dreapta şi sa înălţat la cer (bara a arătat în sus), iar celălalt, pentru necredinţa lui a mers la iad (bara a arătat în jos). De obicei, sub majoritatea crucilor creştine ortodoxe se vede şi un craniu. Conform aceleiaşi tradiţii creştine, Mântuitorul a fost răstignit în locul în care a fost îngropat şi Adam. Atunci când a curs sângele Domnului răstignit pe Cruce, acesta sa prelins până pe căpăţâna lui Adam, astfel ştergând păcatul strămoşesc de pe întreg neamul omenesc, dar şi zdrobind moartea prin această supremă jertfă. Împotriva Sectanţilor. Deseori se va întâmpla să vă întâlniţi cu cei care se consideră „Martorii lui Iehova", care nu cred în Cruce, afirmând că Domnul a fost răstignit pe un stâlp. Vă vor întreba, dacă pe fiul Dvs., îl vor împuşca dintr-o armă, veţi purta-o pe aceasta la gât? Aici le răspundeţi, fără ezitare şi cu tărie în voce: „Da!" În acest sens, chiar nu demult am citit, dar sunt nenumărate cazuri când ostaşii au fost răniţi pe câmpul de luptă şi prin miracol, au rămas vii. Aceştia, agaţă glontele la gât şi îl poartă ca pe un talisman la gâtul său. Sau cazul unui alt ostaş, căruia un carnet, dacă nu mă înşală memoria, în Irak ia salvat viaţa de un glonte, carnetul rămânând găurit, dar primind asupra sa glontele. Ostaşul este acum nedesprţit de acel carnet. Îi aduce aminte ce la ajutat să rămână în viaţă. Cu cât mai mult noi, creştinii, pentru care sa răstignit Hristos, pentru care a fost adusă această supremă jertfă, oare nu merită de fiecare dată să ne aducem aminte cine şi în ce mod a pătimit pentru noi? Oare nu merită să păstrăm vie în memoria noastră această jertfă culminantă ce a avut loc pe Cruce? Trebuie fără de ezitare să le răspundem sectanţilor, folosind şi argumentele biblice, dar şi cele din Sfânta Tradiţie!
Crucii Tale ne închinăm
Stăpâne şi sfânt înviere a Ta o lăudăm şi o slăvim!
Preot Iulian Raţă |
1. Sfânta Tradiţie a Vechiului Testament este
mai veche decât Sfânta Scriptură:
· Că l-am ales, ca să înveţe pe
fii şi casa sa după sine să umble în calea Domnului şi să facă judecată şi
dreptate; pentru ca să aducă Domnul aspura lui Avraam toate cîte i-a făgăduit
(Facerea 18,19);
· Atunci a grăit iară-şi Domnul
cu Moise şi a zis: „Intră la Faraon, că i-am învîrtoşat inima lui şi a
slugilor lui, ca să arăt între ei pe rînd aceste semne ale Mele; ca să
istorisiţi în auzul fiilor voştri cîte am făcut în Egipt şi semnele Mele, pe
care le-am arătat într-însul şi ca să cunoască toţi că Eu sunt Domnul!”
(Ieşire 10, 1-2);
· Prin credinţă Enoh a fost
luat de pe pămînt ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că
Dumnezeu îl strămutase, căci mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie
că a bine-plăcut lui Dumnezeu (Evrei 11, 5).
2. Şi după dare legii prin Moise, oamenii
învăţau credinţa în Dumnezeu prin Sfînta Tradiţie:
· Adu-ţi aminte de zilele de
demult, cugetă la anii neamurilor trecute! Întreabă pe tată-l tău şi-ţi va da
de ştire, întreabă pe bătrîni şi-ţi vor spune... (Deuteronom, 32, 7);
· Iar Ghedeon i-a zis: „Domnul
meu, dacă Domnul e cu noi, pentru ce ne-au ajuns pe noi toate necazurile
acestea? Şi unde sunt oare toate minunile Lui de care ne-au istorisit nouă
părinţii noştri cînd spuneau: Din Egipt ne-a scos pe noi Domnul. Acum însă
ne-a părăsit Domnul şi ne-a dat în mîinile Madianiţilor” (Judecători 6, 14);
· Cîte am auzit şi am cunoscut
şi cîte părinţii noştri ne-au învăţat. Nu sau ascuns de la fii lor, din neam
în neam, vestind laudele Domnului şi puterile Lui, şi minunile pe care le-a
făcut. Şi a ridicat mărturie în Iacob şi lege a pus în Israel. Cîte a
poruncit părinţilor noştri ca să le arate pe ele fiilor lor, ca să le
cunoască neamul ce va să vină (Psalmul 77, 3-7);
3. Şi
Sfînta Tradiţie a Testamentului Nou, este mai veche decît Sfînta Scriptură a
acestuia. Hristos a învăţat numai verbal, Sfinţii Apostoli mai mult verbal
decît în sris:
· Şi mergînd propovăduiţi
zicînd: S-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 10, 7);
· Drept aceea, mergînd,
învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfîntului Duh, învăţîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă, şi
iată Eu cu voi sunt în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin. (Matei
28, 19-20);
· Deci şi multe alte minuni a
făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta
(Ioan 20,30);
· Dar sunt şi multe alte
lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul,
cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin (Ioan 21,
25);
· Cărora S-a şi înfăţişata pe
Sine, viu după patima Sa, prin multe semne doveditoare, arătîndu-li-Se, timp
de patruzeci de zile, şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu (Faptele
Apostolilor 1, 3);
· Drept aceea, privegheaţi,
aducîndu-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă
îndemn cu lacrimi, pe fiecare dintre voi (Faptele Apostolilor 20, 31);
· Multe voind a vă scrie, n-am
voit să le scriu pe hîrtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să
vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină (II Ioan 1, 12);
· Pentru aceea am trimis la voi
pe Timotei, care este fiul meu iubit şi credincios în Domnul. El vă va aduce
aminte căile mele cele în Hristos Iisus, cum învăţ eu pretutindeni, în toată
Biserica. (I Corinteni 4, 17);
· Iar dacă îi este cuiva foame,
să mănînce acasă, ca să nu vă adunaţi spre osîndă. Celelalte le voi rîndui
cînd voi veni. (I Corinteni 11, 34).
4. Învăţătura
lui Hristos şi a Apostolilor, atît scrisă cît şi nescrisă trebuie ştiută şi
îndeplinită:
· Fraţilor, vă laud că în toate
vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile cum vi le-am dat (I Corinteni
11, 34);
· Drept aceea, mergînd,
învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfîntului Duh, învăţîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă, şi
iată Eu cu voi sunt în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin. (Matei
28, 19-20);
· Deci ceea ce aţi auzit de la
început, în voi să rămînă; de va rămîne în voi ceea ce aţi auzit de la
început ve-ţi rămîne şi voi în Fiul şi în Tatăl. (I Ioan 2, 24);
· O, Timotei, păzeşte comoara
ce ţi s-a încredinţat, depărtîndu-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de
împotrivirile ştiinţei minciunoase (I Timotei 6, 20);
· Ţine dreptarul cuvintelor
sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este
în Hristos Iisus. (II Timotei 1, 13);
· De aceea şi noi mulţumim lui
Dumnezeu neîncetat, că luînd voi cuvîntul ascultării de Dumnezeu de la noi,
nu l-aţi primit ca pe un cuvînt al oamenilor, ci, aşa precum este
într-adevăr, ca pe un cuvînt a lui Dumnezeu, care şi lucrează întru voi cei
ce credeţi (I Tesaloniceni 2, 13);
· Cele ce aţi învăţat şi aţi
primit şi aţi auzit şi aţi văzut la mine, acestea să le faceţi, şi Dumnezeul
păcii va fi cu voi (Filipeni 4, 9);
5. Sfînta
Tradiţie are acelaşi merit ca şi Sfînta Scriptură:
· Atunci Apostolii şi preoţii
cu toată Biserica, au hotărît să aleagă bărbaţi dintre ei şi să-i trimită la
Antiohia, cu Pavel şi cu Barnaba: pe Iuda, cel numit Barsaba, şi pe
Sila, bărbaţi cu vază între fraţi, scriind prin mîinile lor acestea:
Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor dintre neamuri, care sunt în
Antiohia şi în Siria şi în Cilicia, salutare! Deoarece am auzit că unii
dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu
vorbele lor şi au răvăşit sufletele voastre, zicînd că trebuie să vă tăiaţi împrejur
şi să păziţi legea, Noi am hotărît, adunaţi într-un gînd, ca să trimitem la
voi bărbaţi aleşi, împreună cu iubiţii noştri Barnaba şi Pavel, oameni care
şi-au pus sufletele lor pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos. Drept
aceea am trimis pe Iuda şi pe Sila, care vă vor vesti şi ei, cu cuvîntul
acelaşi lucru (Faptele Apostolilor 15, 22-27);
· Şi citind-o sau bucurat
pentru mîngîiere. Iar Iuda şi cu Sila, fiind şi ei prooroci, au mîngîiat prin
multe cuvîntări pe fraţi şi i-au întărit(Faptele Apostolilor 15,31-32);
· Deci ceea ce aţi auzit
de la început, în voi să rămînă; de va rămîne în voi ceea ce aţi auzit de la
început ve-ţi rămîne şi voi în Fiul şi în Tatăl. (I Ioan 2, 24);
· Căci sfîrşitul legii este
Hristosspre dreptate tot celui ce crede(Romani 10, 4);
· Nu vă aduceţi aminte că, pe
când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri? Şi acum ştiţi ce-l
opreşte, ca să nu se arate decât la vremea lui. Pentru că taina
fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la
o parte. Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe
care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră. (II
Tesaloniceni 2, 5-7 şi 15);
6. Tradiţia
era folosită verbal pentru oamenii cei drepţi care erau vrednici şi pe
alţii să-i înveţe:
* Tu, deci, fiul meu, întăreşte-te în harul care
e în Hristos Iisus,
2. Şi cele ce ai auzit de la mine, cu mulţi martori de faţă, acestea le încredinţează la oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii. (II Timotei 2, 1-2);
7. Rolul
Tradiţiei:
* Pentru întărirea credinţei: V-am scris aceste
puţine lucruri, prin Silvan, pe care îl socotesc frate credincios, ca să vă
îndemn şi să vă mărturisesc că adevăratul har al lui Dumnezeu este acesta, în
care staţi (I Petru 5,12), sau: Că prin descoperire mi s-a dat în cunoştinţă
această taină, precum v-am scris înainte pe scurt (Efeseni 3,3), sau Taina
cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum descoperită sfinţilor Săi (Coloseni
1;26)
* Pentru încredinţarea în verredicitatea Sfintei
Scripturi: Să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi - nici
de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la
noi, cum că ziua Domnului a şi sosit (II Tesalpniceni 2,2);
* Pentru dreapta tâlcuire a Sfintei Scripturi: Şi
îndelunga-răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mântuire, precum v-a
scris şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea dată lui,
16. Cum vorbeşte despre acestea, în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare. (II Petru 3 15-16);
Preot
Iulian Raţă
|
Este o
rânduială de sfinte rugăciuni, în timpul căreia se săvârşeşte - cea mai mare
Taină a iubirii lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc - Jertfa fără de sânge
întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină: „Iisus, luând pâinea şi
binecuvântând a frânt şi a dat ucenicilor Săi, zicând: "Luaţi, mâncaţi,
acesta este Trupul Meu". Luând apoi paharul şi mulţumind, le-a dat lor,
zicând:" Beţi dintru acesta toţi: acesta este sângele Meu al Legii celei
noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt. 26, 26-28).Scopul
Sfintei Liturghii este Sfinţirea Darurilor şi Împărtăşirea credincioşilor cu
Trupul şi Sângele Mântuitorului.
Sfântul Ioan din Kronştadt, menţionează: "Lucrarea pe care Dumnezeu o săvârşeşte prin Liturghie întrece prin măreţia sa chiar însăşi facerea lumii. Este cu adevărat o slujire cerească a lui Dumnezeu pe pământ. Hrăneşte mintea, cheamă lacrimi de umilinţă, de evlavie; adună pe toţi într-o singură unire frăţească, împreunează cerul cu pământul, oamenii cu îngerii. Oare de ce oamenii sînt atât de nepăsători faţă de Liturghie? De ce iubesc mai mult teatrul decât biserica? Din sărăcia judecăţii, din puţină credinţă şi din necredinţă şi mai ales din pricina patimilor acestei vieţi". Fiecare creştin ortodox e dator să pătrundă cu inima în profunzimea conţinutului Liturghiei.
Din cît părţi este alcătuită Sfânta Liturghie?
În două
părţi mari:
1.
Liturghia catehumenilor
2.
Liturghia credincioşilor
Ce este Proscomidia?
Proscomidia provine de la cuvântul grecesc "proscomizo" ce înseamnă „a aduce, a pune înainte, a oferi". Ea e rânduiala pregătirii darurilor de pâine şi de vin, care alcătuiesc materia Sfintei Împărtăşanii. Cum se pomenesc vii şi morţii la Proscomidie? Preotul scoate cît o mică părticică pentru fiecare nume ce se pomeneşte, din prescurile aduse de creştini, zicând: Pomeneşte, Doamne (citeşte numele). Aceste părticele scoase sînt aşezate pe discos alături de părticelele scoase din cele cinci prescuri mari din care se va săvârşi Sfânta Euharistie. Cât de minunat este acest moment ne relatează Sfântul Ioan din Kronştadt: "Când aduceţi la altar prescuri pentru a se scoate din ele părticele pentru cei vii şi răposaţi, intraţi în comuniune cu Domnul, cu Maica Domnului, cu Ioan Botezătorul, cu proorocii, cu apostolii, mucenicii şi cu toţi sfinţii. Cât de mare este Jertfa lui Dumnezeu!" Ce simbolizează Proscomidia? Pe de o parte ea preînchipuie naşterea şi copilăria Mântuitorului , iar pe de alta , Patimile Lui.
Liturghia Catehumenilor este alcătuită din următoarele părţi:
1. Binecuvântarea preotului: "Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh ,acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin". Credincioşii, binecuvântând împreună cu preotul pe Dumnezeu, vor fi binecuvântaţi ei înşişi de El. Cine vine în locaşul bisericii lui Dumnezeu este ca şi cum ar veni în Împărăţia Lui şi se cuvine să-i aducă Domnului pocăinţă pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu nu intră nimic întinat. 2. Ectenia mare. Este o rugăciune alcătuită din mai multe cereri pentru felurite trebuinţe sufleteşti şi trupeşti ale credincioşilor. La fiecare din aceste cereri credincioşii trebuie să răspundă: "Doamne miluieşte". 3. Antifoanele. Sânt trei imne care ne duc cu gândul la vremea când Mântuitorul era pe pământ, dar lumea încă nu-L cunoştea. Fericirile alcătuiesc antifonul din urmă, ele fac parte din Predica de pe munte, ţinută de Iisus Hristos oamenilor (Mt. 5, 3-12), şi închipuie începerea lucrării în lume a Domnului. Deschiderea uşilor împărăteşti la sfârşitul Antifonului al treilea arată că Mântuitorul iese din taina vieţii necunoscute de până acum şi Se arată lumii. 4. Vohodul mic sau ieşirea cu Sfânta Evanghelie, preînchipuie ieşirea Mântuitorului în lume spre propovăduirea Evangheliei; de aceea cântăm acum: "Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos". În acest moment credincioşii îşi fac cu evlavie semnul Sfintei Cruci şi se închină. 5. Imnul Trisaghion: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi". Imnul acesta a fost preluat de la îngeri şi combinat cu cuvinte din psalmi. Căci "Sfânt", strigat de trei ori este cântarea îngerilor, iar "Dumnezeu Tare şi fără de moarte" este al fericitului prooroc David. Biserica a adăugat la ele cuvântul: "Miluieşte-ne pe noi". În acest timp uşile împărăteşti continuă să rămână deschise, căci cântarea credincioşilor se uneşte cu a preotului din altar şi întreaga biserică este unită cu îngerii care slăvesc şi ei pe Dumnezeu în jurul Jertfelnicului ceresc. 6. Citirea Apostolului şi a Sfintei Evanghelii. Apostolul preînchipuie trimiterea Sfinţilor Apostoli la propovăduire. Preotul rosteşte: "Să luăm aminte", pentru a evidenţia că conţinutul celor ce se vor citi sînt de profunzime dumnezeiască şi hotărâtor pentru mântuire. În acest moment preotul aduce tămâie, care e simbolul rugăciunii curate de aceea în acest moment credincioşii trebuie să asculte cu evlavie cele citite. Citirea Sfintei Evanghelii simbolizează înseşi cuvintele lui Iisus, de aceea ni se cere să o ascultăm, stând drepţi cu cugetul şi cu cuvântul, căci ea ne descoperă adevărata înţelepciune, prin care ajungem la viaţa veşnică. Fericitul Augustin ne sfătuieşte: "Să ascultăm Sfânta Evanghelie ca şi cum Domnul ar fi înaintea noastră". Sfântul Ioan Gură de Aur , înainte de citirea Sfintei Evanghelii se ruga: "Doamne Iisuse Hristoase, deschide ochii inimii mele ca să pricep şi să fac voia Ta". 7. Ectenia întreită şi ectenia pentru catehumeni. Catehumenii sînt oamenii care n-au primit botezul, dar care se pregăteau să intre în creştinism. Ei aveau dreptul să asiste la liturghie până la cuvintele: "Cei chemaţi, ieşiţi!". Liturghia credincioşilor
Partea a doua a Liturghiei se numeşte Liturghia credincioşilor deoarece
în vechime aveau dreptul să participe doar creştinii ce erau botezaţi şi care
nu se făcuseră vinovaţi de păcate grele. Ea e cea mai Sfântă parte a
Liturghiei şi începe cu ectenia: "Câţi suntem credincioşi, iară şi iară
cu pace Domnului să ne rugăm". Această concediere era însoţită odinioară
de închiderea uşilor bisericilor. Şi astăzi diaconul proclamă ca o
reminiscenţă: Uşile, uşile cu înţelepciune să luăm aminte!" Sfântul
Maxim Mărturisitorul, Sfântul Simeon al Tesalonicului, susţin că exclamaţia:
"Uşile" semnifică faptul că în faţa "înfricoşătoarei şi
necuprinsei Taine", Uşile Istoriei se închid. Catehumenii au asistat la
venirea Cuvântului în Istorie şi acum sînt concediaţi. Credincioşii sînt
reţinuţi şi se pregătesc pentru prezentarea la Judecată Preotul rosteşte:
"La Tine cădem şi pe tine Te rugăm, dă-ne nouă să stăm nevinovaţi şi
fără de osândă înaintea Sfântului Tău Jertfelnic, să ne împărtăşim cu
Sfintele Tale Taine şi să ne învrednicim de Cereasca Ta Împărăţie:
"Credinciosul trece astfel prin Judecată, îşi mărturiseşte credinţa
rostind Crezul şi în momentul Împărtăşirii consumă "focul ce va să
vină". Şi prin anticipare, învie şi trăieşte în mod real venirea
Împărăţiei. Sfânta Liturghie a Credincioşilor
Are loc în lume dar nu este din această lume şi de aceea adunarea credincioşilor are ceva în mod mistic "închis", Ei sînt sfinţiţi prin Taina Sfântului Botez şi a Mirungerii devenind membrii ai Preoţiei Împărăteşti şi sânt co-liturghisitori cu preotul. La originea căderii este "mâncarea fructului oprit", acest act a introdus în fiinţa omului un element strein de natura lui: răul, revolta, negaţia, suferinţa, moartea .Toate jertfele din Vechiul Testament nu erau decât "preînchipuiri" şi aşteptare a Unicei Jertfe Mântuitoare. Fiul lui Dumnezeu Se Jertfeşte pentru mântuirea lumii, este "Iubirea răstignită" care se dă hrană spre vindecare din moarte. Jertfa Fiului este o Jertfă adusă Tatălui pentru totdeauna: "Tu eşti Cel ce dăruieşti şi Te dăruieşti"-"Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate. Imnul Heruvic, afirmă că cei credincioşi sunt în mod mistic ,identificaţi cu heruvimii, sunt icoana lor vie în unanimitate, şi de aceea el cheamă la "lepădarea grijii lumeşti". Acum Biserica priveşte Taina cea Mare: Pe Împăratul intrând smerit în Ierusalim Să se jertfească pe Golgota şi spre înmormântare. Împăratul tuturor se jertfeşte, arătându-ne adevărata stăpânire pe care o câştigă prin aceasta peste suflete ca cel mai adevărat Împărat. Preotul cere după pilda tâlharului răstignit la dreapta lui Hristos, pomenirea tuturor celor ce cred în El în Împărăţia Sa: "Şi pe voi, pe toţi, dreptmăritorilor creştini să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin". Simbolul Credinţei. Crezul este o manifestare a sobornicităţii Bisericii în dreapta credinţă, întemeiată pe mărturisirea comună a dragostei lui dumnezeu faţă de noi şi a dragostei noastre faţă de El şi între noi. Prin mărturisirea comună a Crezului de către credincioşi, ei se pregătesc să primească pe acelaşi Hristos prin Sfânta Împărtăşanie. În vremurile vechi, întreg poporul lua parte la salutarea liturgică pecetluită de "sărutarea păcii" ce anticipă cântarea simbolului de credinţă. Mila Păcii ( Anafora) Sosirea momentului pentru aducerea Sfintei Jertfe este semnalată de diacon printr-o frază rostită solemn: "Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte: Sfânta Jertfă cu pace a o aduce!" Această formulă are menirea să concentreze creştinii cu toată fiinţa asupra momentului celui mai sublim: "Să stăm frumos şi plini de cuviinţă, precum se cuvine oamenilor să stea înaintea lui Dumnezeu, cu teamă şi cu cutremur, adică stăpâniţi de o emoţie sfântă". Poporul răspunde: "Mila Păcii, jertfa laudei". După Nicolae Cabasila, "noi dăruim numai mila Celui care a zis: "Milă voiesc iar nu Jertfă". Preotul subliniază deja caracterul său treimic, dând binecuvântarea: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi"( 2 Cor. 13.13). Astfel scurtul dialog dintre preot şi credincioşi rezumă puternic întregul sens al Sfintei Euharistii, adică lucrarea de mulţumire adusă de credincioşi Sfintei Treimi. Cuvintele: "Sus să avem inimile, confirmă că Liturghia se săvârşeşte în cer nu pe pământ. Despre cer Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: "Eu contemplu pe Stăpânul Cerului, eu însumi devin cer. Chemarea "sus să avem inimile" este o avertizare ultimă şi solemnă. Să ne temem ca nu cumva să rămânem pe pământ, ne avertizează acelaşi Sfânt Părinte; noi putem, suntem liberi să rămânem jos în vale, să nu auzim, să nu vedem, să nu primim această înălţare cu adevărat grea. Dar cel care rămâne pe pământ nu are loc în această Euharistie Cerească şi atunci însăşi prezenţa la ea devine ca o osândire a noastră. Când corul, iar prin el fiecare dintre noi răspunde: "Avem către Domnul", noi am îndreptat inimile noastre sus, către Domnul, unde se săvârşeşte judecata asupra noastră. Dar acela care fie căzut, fie păcătos, n-a îndreptat inima sa către cer, care n-a măsurat niciodată cerul cu pământul, acela nu-şi poate îndrepta inima sus numai în acest moment. Auzind această ultimă chemare, ne vom întreba: "Este inima noastră îndreptată către Domnul, este în cer, este în Dumnezeu?" După cum nu este cu putinţă a cunoaşte pe Dumnezeu şi a nu-I mulţumi, tot aşa nu e posibil să-I mulţumeşti lui Dumnezeu fără a-L cunoaşte. Dacă întreaga viaţă a Bisericii este o mulţumire continuă, de binecuvântare , de laudă, dacă mulţumirea aceasta se înalţă şi din bucurie şi din tristeţe, din adâncul fericirii şi al nefericirii, din viaţă şi din moarte, aceasta e pentru că Biserica este întâlnire cu Dumnezeu care s-a înfăptuit în Hristos. Mântuirea este împlinită; după întunericul păcatului, al căderii şi al morţii, omul aduce din nou mulţumire curată, fără de păcat, liberă şi desăvârşită. Omul s-a întors la locul pe care i l-a pregătit Dumnezeu când a creat lumea. El se află pe locul înalt, înaintea prestolului lui Dumnezeu, stă în cer chiar în faţa lui Dumnezeu şi în mod liber în plinătatea iubirii şi a vederii uneşte în sine întreaga lume, întreaga făptură şi aduce mulţumiri. "Aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care la-I trimis" (Ioan 17,3). În aceste cuvinte e cuprins întreg creştinismul: Omul e creat pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi-n cunoaşterea Lui este viaţa adevărată, viaţa veşnică. Cunoaşterea pur raţională a pierdut accesul la esenţa Celui pe care tinde să-L cunoască şi de aceea a încetat să fie întâlnire, comuniune, unitate. Rupt de Dumnezeu prin alegerea nebunească a vieţii în afara lui Dumnezeu, a unei vieţi egoiste în sine şi pentru sine, Adam a început să creadă cu aceea credinţă de care se spune că şi "dracii cred şi se cutremură". El însă a încetat să cunoască "pe Dumnezeu", şi viaţa lui a încetat să fie o întâlnire cu Dumnezeu, să comunice cu El. Şi totuşi după această întâlnire cu Dumnezeu cel Care este Viaţa vieţii, însetează sufletul şi nu poate fi altfel, căci această însetare există în adâncul ei ultim: "Însetat este sufletul meu, de Dumnezeu cel Viu", spune psalmistul (3.2). În sfârşit, mulţumirea fiind împlinirea libertăţii a acelei adevărate libertăţi, despre care Hristos a spus: "Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi" (In.8.32). Creştinii ar trebui să cunoască mai bine decât alţii, că de fapt în "lumea aceasta", înrobită păcatului şi morţii nimeni n-a fost în stare să definească esenţa libertăţii devenită idol, Noi cunoaştem despre libertate, dar nu cunoaştem libertatea. Pentru cel din închisoare, libertatea începe dincolo de pereţii celulei. Pentru cel ce trăieşte în libertate, ea constă în a depăşi o oarecare lipsă de libertate şi aşa la infinit...Totuşi oricâte "straturi de nelibertate" am înlătura, îndepărtând unul aflăm inevitabil sub el altul, în acest fel "lumea aceasta" cu logica ei şi cu categoriile ei nu este în stare să definească libertatea în esenţa ei. Aceasta e pentru că libertatea nu este ceva care există şi poate fi definită prin sine însăşi. Dumnezeu ne-a creat pe noi nu pentru o "libertate" abstractă, ci pentru Sine, ca noi cei aduşi din nonexistenţă să fim părtaşi la viaţă din belşug, care este numai de la El, prin El şi întru El. Cel născut din Dumnezeu acela Îi mulţumeşte, iar cel care mulţumeşte este liber. Libertatea aceasta ne-o dăruieşte nouă Biserica de fiecare dată în Sfânta Liturghie. Rugăciunea Anamnezei În noaptea în care a fost vândut Mântuitorul , luând pâinea a dat-o ucenicilor Săi, zicând: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu care pentru voi şi pentru mulţi se frânge spre iertarea păcatelor, asemeni şi paharul: Beţi dintru acesta toţi acesta este Sângele Meu care se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt.28.20). Aceste cuvinte dezvoltă tema care se află în centul Sfintei Taine: prezenţa Domnului: "Eu sînt cu voi până la sfârşitul veacului". Amintirea Cinei de Taină este situată de asupra timpului şi a marginilor sale. Rugăciunea preotului cu ajutorul formelor gramaticale ale trecutului, vorbeşte despre evenimentele viitoare. "Amintindu-ne, aşadar de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de Cruce, de Înviere, de Înălţare la ceruri...de a doua şi slăvita Venire". Astfel Euharistia (Împărtăşania) este şi trăirea prezenţei lui Hristos: "El este acela care ne adună pe noi în Biserică, El ne deschide nouă mintea ca să înţelegem Cuvântul Lui; El este "Cel ce aduce şi Cel ce Se aduce", şi în sfârşit El cu mulţumirea Sa dăruită nouă, ne înalţă la cer , ne descoperă accesul la Tatăl Său". Aceasta înseamnă că aducerea aminte şi-a atins scopul prin înălţarea Bisericii la cer şi transformându-se în mulţumire care este tocmai realitatea Împărăţiei, pentru ca atunci, în acea noapte, La Cina de Taină, Hristos a arătat-o şi a încredinţat-o urmaşilor Săi: "Şi Eu vă încredinţez vouă Împărăţie precum Mi-a încredinţat-o Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la Cina Mea în Împărăţia Mea" (Luca 22,29-30). Când ne apropiem de împărtăşire, ne rugăm: "Cinei Tale celei de Taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu mă primeşte". Aceasta este identificarea dintre ceea ce se săvârşeşte astăzi cu ceea ce s-a săvârşit atunci, adică noi suntem prezenţi în aceeaşi Împărăţie, la aceeaşi Cină pe care a săvârşit-o în acea noapte Hristos cu cei "pe care i-a iubit până la sfârşit" (Ioan 13,1). Din iubire a creat Dumnezeu lumea, prin iubire n-a părăsit-o când a căzut în păcat, din iubire a trimis pe Fiul Său Unul - Născut, a trimis Iubirea Sa să Se jertfească. Şi iată acum la această Cină, El descoperă şi dăruieşte Iubirea ca fiind Împărăţia Sa, căci Împărăţia Sa este "rămânerea" în Iubire: "Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi în iubirea Mea"(Ioan 15,9 ). Epicleza Preotul rosteşte: "Ale Tale Dintru ale Tale Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate", aceasta este rugăciunea prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului prin invocarea Duhului Sfânt: "Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem, trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri ce sînt puse înainte şi fă adică această pâine Cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este în Potirul acesta , Cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt". Euharistia (Împărtăşania) este Taina Unităţii Bisericii, la Liturghie noi ne rugăm: "Iar pe noi pe toţi care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi dintr-un Potir să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh". În ziua Cincizecimii a coborât asupra Bisericii Duhul Sfânt, şi cu El şi în el a coborât timpul cel nou: "Iată fac nouă toate" (Apocalipsa 21,5). Astfel, a fi într-un timp nou înseamnă a fi în Duhul Sfânt. În aceasta şi constă esenţa Liturghiei: ca să ne înălţăm în Duhul Sfânt şi întru El să transformăm timpul cel vechi în timp nou. Liturghia care se săvârşeşte pe pământ se săvârşeşte în cer, - dar ceea ce se săvârşeşte în cer deja există, deja s-a săvârşit şi ne este dat, căci Hristos S-a Întrupat, a murit pe cruce , S-a coborât în iad, a înviat din morţi, S-a înălţat la ceruri, Ne-a trimis Duhul Sfânt. În Liturghie, care ne este încredinţată nouă să o săvârşim "până ce El va veni", noi nu repetăm şi nu preînchipuim, ci ne înălţăm în acea Taină a mântuirii şi a vieţii celei noi, săvârşite odată, însă dăruită nouă "totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor". În această Euharistie Cerească veşnică şi deasupra lumii, nu Hristos coboară la noi, ci noi ne înălţăm la El.
Împărtăşirea
credincioşilor
Credincioşii se adună în faţa Uşilor Împărăteşti precum oarecând femeile mironosiţe la mormânt. Uşile se deschid larg în linişte, simbol al Arhanghelului Gavriil care a răsturnat piatra de pe mormânt Ţinând în mâini Sfântul Potir, preotul apare în faţa credincioşilor. Este arătarea lui Hristos cel Înviat, care vine să le dăruiască viaţa veşnică. Preotul rosteşte: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi". Apoi credincioşii care vor să se împărtăşească rostesc împreună cu preotul rugăciunea dinainte de împărtăşire: "Cred Doamne şi mărturisesc, că Tu eşti cu adevărat Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui Viu...". Cei care se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Mântuitorului se sfinţesc, se îndumnezeiesc, iar Nicolae Cabasila, menţionează: "Ţărâna care primeşte demnitatea împărătească nu mai este ţărână, ci se transformă în substanţa Împăratului Ceresc ". Mulţumirea finală După împărtăşirea credincioşilor preotul înalţă Sfântul Potir, zicând: "Binecuvântarea Domnului cu al Său har şi cu a S-a iubire de oameni să fie cu voi cu toţi...". Astfel, înălţarea Potirului cu valurile de tămâie care învăluie Sfintele Daruri, simbolizează Înălţarea lui Iisus la Ceruri. Urmează Rugăciunea Amvonului, pe care preotul o rosteşte în mijlocul Bisericii, şi care subliniază un ultim acord treimic: "Ţie slavă înălţăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin". Misiunea lui Hristos de mântuire a neamului omenesc a luat sfârşit: "Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai plinit toată Taina rânduielii părinteşti, umple de bucurie şi de veselie inimile noastre". Concluzie: Apocalipsa ne spune că într-un anumit sens lumea a fost creată pentru a deveni Liturghie, cinstire, laudă. În timpul Liturghiei omul îşi orientează vederea nu asupra sa, ci asupra lui Dumnezeu şi a măririi Lui: "Poate, oare, prietenii Mirelui să se întristeze atâta timp cît Mirele este cu ei?" Aceşti prieteni, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, sînt creştinii, martori ai "negrăitelor şi necuprinselor Taine", atât de minunate, încât îngerii se cutremură, îşi acoperă ochii şi se minunează în faţa negrăitei Taine ai Iubirii răstignite. Fiecare credincios trăieşte în Sfânta Liturghie perfecţiunea Duhului care îl duce deja spre acel dincolo unde ne vom odihni şi vom vedea: vom vedea şi vom iubi: vom iubi şi vom lăuda pe Dumnezeu în vecii vecilor. Amin. |
Ortodox inseamna dreptcredincios
sau dreptmaritor. Ortodox este acela care are in sufletul sau dreapta
credinta in Dumnezeu, care se inchina dupa cuviinta lui Dumnezeu si care
traieste dupa poruncile Lui.
Ortodoxia este dreapta invatatura de
credinta, de inchinare si de traire, pe care Dumnezeu a descoperit-o lumii,
la inceput, in chip mai general, prin alesii Sai din poporul evreu, pana la
venirea Mantuitorului, si apoi, in chip lamurit, prin Domnul nostru Iisus
Hristos.
Invatatura aceasta este
tinuta de Sfanta noastra Biserica Ortodoxa, fara stirbiri si fara adaugiri
omenesti, adica asa cum a descoperit-o Mantuitorul, cum au vestit-o Sfintii
Apostoli, cum au talmacit-o Sfintii Parinti si cum au propovaduit-o
slujitorii bisericesti din neam in neam, pana in zilele noastre.
|
Nessun commento:
Posta un commento