LUMINA CEA ADEVĂRATA

Michael Harper
LUMINA CEA ADEVĂRATA
Călătoria unui evanghelic spre Ortodoxie
Traducere din limba engleză de
Elena Tâmpănariu
Teofania
Sibiu - 2002
Michael Harper
2
Traducere după:
Michael Harper
The True Light
An Evangelical's Journey to Orthodoxy
Copyright © Michael Harper
First published in Great Britain 1997
Hodder and Stoughton
A Division of Hodder Headline PLC
338 Euston Road
London NWl 3BH
Teofania, 2002, pentru prezenta traducere.
Str. Emile Zola, nr. 28, 2400- Sibiu
Tel/fax 069.43.23.23; 092.17.08.63
ISBN 973-85097-6-9
Tiparul: Masib Sibiu; Tel.&Fax: 069/23.11. l 0
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
3
Dedicată memoriei
Marii Ducese Elisabeta,
sfântă şi martiră,
1864- 1918
Am văzut Lumina cea adevărată...
Am aflat credinţa cea adevărată.
Sf. Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur
Mulţumiri
Soţia mea şi cu mine îi mulţumim lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care 1-am primit de
la atât de mulţi oameni în călătoria noastră spre Ortodoxie:
celor care ne-au ajutat în pelerinajul nostru spre Ortodoxie, mai ales arhiepiscopului
Michael Kaiser, lui Nicholas şi Ninei Chapman; prietenilor noştri din Statele Unite care
ne-au încurajat în drumul nostru, în special Episcopului Philip Saliba pentru sprijinul
său în perioada de început; Părintelui Yves Dubois şi Comunităţii Ortodoxe Greceşti Sf.
Ioan de Kronstadt, Bath; Părintelui Samir Gholam şi credincioşilor Catedralei ortodoxe
antiohiene Sf. Gheorghe, Londra; preoţilor şi credincioşilor din Protopopiatul
(Vicariatul) Ortodox Antiohian din Marea Britanie care au fost alături de noi în acest
pelerinaj, în mod special părintelui Jonathan Hemmings pentru citirea atentă a
manuscrisului, pentru sugestiile sale şi îmbunătăţirile aduse.
Mai presus de toţi dorim să mulţumim Prea Fericitului Ignatie al IV-lea, Patriarhul
Antiohiei şi al întregului Orient, şi episcopului nostru, Prea Sfinţitul Gabriel Saliby, care
ne-a urat bun-venit acasă şi a înfiinţat în 1995 Protopopiatul Ortodox Antiohian din
Marea Britanie pentru a ne încuraja şi susţine în drumul nostru.
Nota autorului
Episcopul Kallistos este autorul unei cărţi celebre despre Ortodoxie, The Orthodox
Church (Biserica Ortodoxă), la care fac referire de mai multe ori precum şi a cărţii The
Orthodox Way (Calea Ortodoxă). De aceea, pentru a evita confuzia am scris „Episcopul
Kallistos Ware". Atunci când el a scris cartea şi înainte de a deveni episcop, era pur şi
simplu Timothy Ware. Altminteri am folosit titlul lui complet, Episcopul Kallistos de
Diokleia.
Michael Harper
4
Introducere
Du, lieber Gott*
Acestea au fost ultimele cuvinte cunoscute oficial ale Marii Ducese Elisabeta. S-a
născut prinţesă în familia regală germană, iar regina Victoria, cu care coresponda
frecvent, a fost bunica ei. A murit de foame după ce fusese aruncată într-un puţ de mină
părăsit din Siberia, în 18 iulie 1918, probabil la ordinul lui Lenin. Unul dintre biografii
ei, E. M. Almedingen, scrie că ultimele ei cuvinte consemnate „trebuie să aparţină
istoriei. Într-adevăr El a fost Domnul ei iubit. Nici o altă ideologie n-a însemnat nimic
pentru ea; în acele ultime clipe nimic n-a mai contat decât voia lui Dumnezeu care-i
oferă omului singura libertate absolută."1
Falsa ideologie a comunismului care a cauzat moartea ei violentă şi bruscă este
acum doar o amintire tristă a ceea ce a fost atunci. Credinţa şi dragostea Sfintei
Elisabeta continuă să trăiască: în acea zi groaznică din 1918 erau o mică lumânare
licărind în mijlocul marelui întuneric; acum aparţin unei flăcări tot mai luminoase
întregită de mulţi alţii care au murit pentru credinţa lor, închişi în gulagurile lui Lenin şi
Stalin şi în lagărele de concentrare ale lui Hitler.
Marea Ducesă Elisabeta a fost botezată luterană. Când s-a căsătorit cu Marele
Duce Serghei, fratele ţarului Alexandru al III-lea, fără a fi supusă nici unei presiuni din
partea lui sau a vreunui alt membru al familiei imperiale ruse, ea a hotărât să se
convertească la Ortodoxie.
Într-o fază incipientă a călătoriei noastre, soţiei mele şi mie ni s-a dat o icoană a
Sfintei Elisabeta. Am pus-o pe perete într-o cameră mică de rugăciune pe care o aveam.
Mai târziu am mutat-o într-o altă cameră pe care am transformat-o într-o capelă. Viaţa
ei ne-a fost un model permanent în timpul propriului nostru drum spre Ortodoxie. Nici
noi, ca şi Sfânta Elisabeta, n-am simţit nici o presiune, nici din partea Bisericii
Anglicane pentru a rămâne, şi nici de partea Bisericii Ortodoxe pentru a i ne alătura. A
fost o decizie personală şi ni s-a respectat libertatea de alegere. Le suntem recunoscători
pentru asta.
Probabil că unii îşi vor pune întrebarea dacă o carte ca aceasta ar fi trebuit scrisă,
mai ales că suntem ortodocşi de atât de puţin timp. Îi pot înţelege, dar cred că există o
motivaţie bună pentru a o scrie. Omul care s-a născut orb după ce a fost vindecat de
Iisus a refuzat să fie atras într-o discuţie teologică2. El nu avea nici o competenţă de a
aduce vreo contribuţie în acest domeniu. Tot ceea ce a putut spune a fost: „Un lucru
ştiu: că eram orb şi acum văd". Nimeni nu a putut contrazice această afirmaţie. Şi sunt
sigur că era atât de tulburat de dobândirea vederii încât vedea lucruri care altora, care
vedeau din totdeauna, le scăpau.
Această carte nu este una teologică. Nu sunt în postura de a scrie o asemenea
carte. Este o simplă mărturie: „Am fost orb, dar acum văd". Probabil că în entuziasmul
pentru noul meu cămin care este Ortodoxia, pot să văd lucruri care scapă atenţiei celor
* Ţie, iubite Doamne, în germană (n.tr.)
1 An Unbroken Unity (O unitate nezdruncinată), Bodley Head, 1964, p.137
2 Ioan 9, 1-25.
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
5
care sunt ortodocşi dintodeauna.
O definiţie bună a propovăduirii Evangheliei este: „Un cerşetor spune unui alt
cerşetor unde să găsească pâine." Noi toţi suntem cerşetori, dependenţi în întregime de
mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Pentru soţia mea şi pentru mine o parte din această
milă a fost descoperirea Bisericii Ortodoxe. Acum dorim să povestim şi altora călătoria
noastră şi ceea ce am descoperit după ce am ajuns acasă.
Partea întâi
Cum am devenit ortodox
Acasă
„În numele Bisericii Antiohiene vă urez bun venit în Sfânta Biserică Ortodoxă. Sfântul Sinod a
hotărât să primească comunităţile şi oamenii aflaţi în pelerinaj către Ortodoxie în Patriarhia antiohiană.
Lăudăm pe Dumnezeu cel atotputernic pentru mila şi bunătatea Lui."
Prea Fericitul Patriarh Ignatie al IV -lea, sept. 1994
„Bine aţi venit acasă", a spus Patriarhul Antiohiei unui grup de preoţi anglicani adunaţi
în apartamentul din Paris al episcopului nostru în septembrie 1994. Bucuria noastră era
deplină. Cupele noastre se revărsau. Încordarea perioadei de aşteptare se terminase.
Uşile erau deschise, nu doar pentru noi, ci şi pentru mulţi mireni de acasă din Anglia
care aparţineau parohiilor noastre.
Cuvintele „bine aţi venit acasă" sunau ca o muzică în urechile noastre. Ele
însumau emoţiile noastre. Erau împlinirea speranţelor noastre. Ca şi fiul risipitor
fusesem departe de casă; la fel ca el nu eram siguri de ceea ce va face tatăl nostru când
ne vom întoarce acasă. Dar Patriarhul nostru ne-a deschis braţele asemenea tatălui din
parabolă şi ne-a invitat în familia Ortodoxiei.
Pentru mine şi soţia mea, cuvintele urmau să capete o nouă rezonanţă într-o
dimineaţă rece şi mohorâtă de martie 1995 în timp ce eram conduşi de părintele Samir
Gholam în Catedrala Ortodoxă din Londra. Celţii au o vorbă anume pentru dorul de
casă - hiareth, care înseamnă cea mai mare dorinţă. Noi îl experimentasem, iar
dorinţele noastre erau acum împlinite.
Nu ştiu unde pe scara Richter a tulburărilor emoţionale se situează mutarea de la
o biserică sau alta. Bănuiesc că destul de sus. Biserica Anglicană nu este o Biserică uşor
de părăsit. Arhiepiscopul Fisher spunea odată: „Trebuie să iubim Biserica Anglicană
deoarece este atât de pur englezească”. Astfel că într-un anumit sens plecarea însemna
pierderea părţii noastre din moştenirea naţională.
Este încă destul de greu pentru unii oameni să se gândească la ortodocşi sau la
romano-catolici ca fiind „britanici". Astfel de gânduri sunt nedrepte de ambele părţi,
deoarece Britania a fost romano-catolică înainte de a fi anglicană şi ortodoxă înainte de
a fi romano-catolică. Fără îndoială, pentru marea majoritate a poporului britanic
Ortodoxia pare a fi o religie care aparţine mai degrabă Estului decât Vestului. Ea încă
pare unora ca o intruziune în altă ţară, bisericile ei nefiind la locul lor pe pământul
plăcut şi verde al Angliei. În schimb, Biserica Anglicană pare că se integrează perfect în
spaţiul britanic. Dar iată că acum aflăm că avem rădăcini ortodoxe în această ţară, în
special în Bisericile Celtice din primele veacuri.
O altă problemă a fost vârsta. Este mult mai dificil să faci o schimbare radicală
Michael Harper
6
după ce ai trecut de şaizeci de ani decât atunci când eşti mai tânăr. De asemenea,
începusem să devin mai puţin preocupat, dorind să mă relaxez puţin după o viaţă
trepidantă în care existaseră multe constrângeri. Ideea de a sta departe de toate acestea
îmi surâdea. Briza răcoroasă a apusului vieţii începea să aibă farmecul ei. Nu mai
doream un loc în soarele amiezii, ci tânjeam să fac lucruri pe care niciodată nu
avusesem timp să le fac. Doream cu ardoare o existenţă retrasă. Ultimul lucru pe care îl
doream erau noi provocări; le avusesem deja din belşug o viaţă întreagă.
Fusesem anglicani mai bine de şaizeci de ani, iar eu eram preot de aproape
patruzeci. După atât de mult timp era greu să plec din Biserica în care aveam atât de
multe amintiri fericite şi atât de mulţi prieteni. M-am luptat mult reflectând asupra
acestui subiect. Şi totuşi drumul spre casă începuse şi trebuia să fie dus până la capăt.
Nu mai era cale de întoarcere.
Există o anumită „mentalitate a convertirii", pe care am observat-o la unii din
prietenii mei care au trecut de la o Biserică la alta. Bănuiesc că trebuie să o am şi eu,
deşi mă păzesc să nu devin prea entuziast faţă de Biserica pe care am adoptat-o sau prea
critic cu privire la cea din care am plecat. La început e greu să te obişnuieşti cu noua
situaţie. Cu toate acestea, în timp ce ne îndepărtăm tot mai mult de epicentrul acestui
cutremur emoţional câştigăm o perspectivă mai echilibrată şi mai înţeleaptă asupra
problemei în discuţie. Eu şi soţia mea ne dăm seama că am lăsat în urma noastră o
Biserică care are meritele ei demne de tot respectul. Şi ştim că am aderat la o Biserică
care are greşelile ei, unele destul de serioase. Apoi trebuia să ţinem cont de prieteni. Ne
chinuia în mod inevitabil gândul: „Ce va crede el sau ea despre asta?" Sau: „Vor mai
dori să fim prieteni?" Ne simţeam vinovaţi: „Am trădat Biserica Anglicană." „Sunt fiu
nerecunoscător al Bisericii". „I-am decepţionat." „Nu mă vor ierta." Dar cel mai rău
dintre toate era un gând care mă însoţea permanent: „îi judec şi îi condamn prin faptele
mele." Şi în replică: „Voi mă forţaţi să fac asta." Dar în final decisiv a fost doar glasul
lui Dumnezeu care ne chema în Biserica Ortodoxă. A fost mai important decât orice.
Totul părea nesemnificativ în lumina acestei chemări.
Noi am „venit acasă" în 15 martie 1995. Era ca şi cum tot ce s-a petrecut mai
înainte ar fi fost pregătirea acelui moment. Printr-o coincidenţă supranaturală, multe
dintre momentele importante din viaţa mea au avut loc aproape de catedrala în care am
păşit în Sfânta Ortodoxie. La mai puţin de o milă depărtare se află biserica în care s-au
căsătorit părinţii mei. Trei ani mai târziu eu mă năşteam într-un sanatoriu particular
chiar după colţ. Am fost botezat în 29 mai 1938 în biserica Sf. Marcu, situată pe strada
North Audley şi prima mea casă a fost în strada Weymonth, lângă catedrala Sf.
Gheorghe.
După mulţi ani urma să prind puternice rădăcini evanghelice ca slujitor la
biserica All Souls din Langham Place. Această clădire renumită situată în imediata
noastă apropiere, lângă Broadcasting House (Radiodifuziune), a fost modelul catedralei
noastre ortodoxe. Tot acolo am trăit o experienţă cu Dumnezeu Duhul Sfânt care urma
să-mi influenţeze viaţa în mod profund determinându-mă să-mi dedic o mare parte din
ea Renaşterii Harismatice. În anii '50 am început să curtez o studentă de la Academia
Regală de Muzică, situată pe aceeaşi stradă. Jeanne şi cu mine ne-am căsătorit în 1956.
În cele din urmă dorinţa de a cunoaşte şi a urma adevărul a fost responsabilă de
această radicală decizie, căci ceea ce contează e adevărul.
Este necesar totuşi să ţinem seama de un avertisment important. Nu vom putea
cuprinde niciodată adevărul; acesta este întotdeauna mai mare decât noi, iar puterea
noastră de înţelegere asupra lui este limitată. Adevărul este cel care ne stăpâneşte. Căci
în viaţa aceasta, aşa cum spune Sfântul Pavel „vedem ca prin oglindă, în ghicitură..."1.
Întotdeauna Dumnezeu este mai presus decât percepţia noastră limitată a adevărului.
După cum spune Michael Novak: „Adevărul ne conduce unde vrea. Nu este în puterea
1 I Corinteni 13, 12
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
7
noastră a-l stăpâni."2
„Adevăr" - un cuvânt mic de şase litere care, din păcate, este foarte mult neglijat
azi. Ca şi Ponţiu Pilat, oamenii îşi pun mai întâi întrebarea: „Ce este adevărul?" şi nu
sunt siguri de răspuns. Dar deşi este mic, de acest cuvânt depind atât de multe, iar a te
lăsa cuprins de el înseamnă a descoperi adevăratul sens al vieţii. Fără el viaţa se iroseşte
în van.
Când a sosit timpul, decizia nu a fost grea. Pe de altă parte, plecarea a fost
dificilă şi dureroasă. Călătoria noastră spre Ortodoxie a fost deseori extrem de
emoţionantă şi plină de zbucium. Adevărul a fost întotdeauna greu de urmat şi de
îmbrăţişat. Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru n-a ascuns niciodată ucenicilor
Săi preţul de a fi credincios adevărului. Nu ne-a fost uşor să devenim ortodocşi; totuşi,
cum vom vedea mai departe, nu am regretat niciodată ceea ce am făcut.
2
Adevăr şi idei noi -o perspectivă generală
„Preotul - către aleasa Doamnă şi către fiii ei, pe care eu îi iubesc întru adevăr şi nu numai eu, ci şi toţi
care au cunoscut adevărul. Pentru adevărul care rămâne întru noi şi va fi cu noi în veac: Har, milă, pace
fie cu noi* , de la Dumnezeu Tatăl şi de la Iisus Hristos, Fiul Tatălui, întru adevăr şi întru dragoste."
II Ioan 1 -3
În fragmentul citat mai sus cuvintele „cu noi" apar de două ori. Mai întâi se spune că
adevărul va fi „cu noi" în veac; iar a doua oară că harul, mila şi pacea lui Dumnezeu să
fie „cu noi" întru adevăr şi întru dragoste. Titlul dumnezeiesc Emanuel înseamnă
„Dumnezeu este cu noi". Este, prin urmare, încurajator să ştim că nu doar harul, ci
însuşi adevărul va fi cu noi pentru totdeauna. Dumnezeu şi Adevărul sunt una.
Când eşti membru al unei Biserici ai dreptul şi câteodată datoria de a atrage
atenţia asupra greşelilor ei, mai ales atunci când se depărtează de adevăr. Sf. Atanasie,
care a fost Episcopul Alexandriei din 328 până în 373, nu era omul cel mai popular din
Biserică în perioada disputelor sale cu Arie. Dar, cu toate acestea, puţini ar fi cei care
n-ar recunoaşte importanţa covârşitoare a ceea ce a făcut. Pot exista şi astăzi momente
în care trebuie să protestezi faţă de ceea ce consideri a fi contrar adevărului în Biserica
ta. La fel ca Sf. Atanasie, s-ar putea să afli că aceasta înseamnă să rămâi singur, pentru
că e posibil să fii în minoritate. Atitudinea ta ar putea cauza „exilul", pe care Sf.
Atanasie 1-a suferit de şase ori. Dar atunci când pleci dintr-o Biserică şi te muţi în alta,
pierzi acest drept. Datoriile tale sunt hotărâte acum de noua comunitate căreia te-ai
alăturat şi eşti constrâns să acţionezi împotriva Bisericii tale de altădată cu bunăvoinţă şi
amabilitate. În cazul nostru, Biserica Anglicană ne-a iertat multe, şi noi trebuie să facem
asemenea.
Fără a contrazice ceea ce s-a scris deja, sunt cu adevărat dator de a explica
cititorilor mei de ce acela care a fost anglican o viaţă întreagă a trebuit să decidă intrarea
2 Awekening from Nihilism:Why Truth Matters (Deşteptarea din Nihilism: De ce contează Adevărul),
IEA, 1995, p. 15. Aceasta a fost discursul ţinut de el la Westminster Abbey cu ocazia primirii premiului
Templeton.
* „Cu voi” în textul grec al celei de-a 27- a ediţii critice a lui Novum Testamentum Graece şi al celei de-a
4- a ediţii critice a lui The Greek New Testament publicat de United Bible Societies.Autorul foloseşte o
traducere care preia aici varianta „cu noi” care apare în Greek New Testament Accordind to the Majority
Text (n.tr.)
Michael Harper
8
într-o altă Biserică. Fără îndoială, în ochii mei, în anglicanism existau greşeli, unele atât
de grave încât la început m-au neliniştit profund şi m-au forţat să privesc în alte direcţii.
Aş vrea să evidenţiez aceste greşeli (vezi cap. 3) fără nici un fel de înverşunare şi pe cât
de corect posibil.
Biserica Angliei are calităţi deosebite şi eu încă am mulţi prieteni în interiorul ei.
În timpul vieţii mele ea a dat învăţaţi de elită cum ar fi Arhiepiscopul Michael Ramsey,
Dr. Eric Mascall şi Dr. Austin Farrer. Lumea evanghelică a câştigat anglicani ca Dr.
John Stott şi Dr James Packer. Marele apologet C. S. Lewis a fost anglican. De-a lungul
celor aproape 500 de ani ai săi Biserica Anglicană a educat sfinţi şi umanişti, apologeţi
şi misionari deschizători de drumuri. Nu ar fi niciodată uşor să părăseşti o astfel de
moştenire.
În anii 1960 un binecunoscut teolog romano-catolic, Dr. Charles Davis, iezuit la
Colegiul Heythrop, a părăsit Biserica Romano-Catolică. El a scris o carte care se
numeşte A Question of Conscience (O problemă de conştiinţă)1 şi în care face următorul
comentariu: „Simt nevoia să scriu o carte pentru a deveni conştient de situaţia în care
sunt. Dar, în acelaşi timp, datorez celorlalţi o explicaţie completă asupra actualelor mele
convingeri"2. Citind această carte, am rămas cu un gust amar. Este Biserica Catolică
într-adevăr atât de rea? Cred că nu. Probabil, cartea a fost scrisă prea curând după
evenimentele care au condus la părăsirea ei. Nu doresc să fac aceeaşi greşeală. Eu nu
scriu această carte „pentru a afla unde sunt". Nu trebuie să scrii cărţi pentru a deveni
conştient de asta. Şi totuşi o scriu, aşa cum şi el a făcut-o, pentru ca ceilalţi să înţeleagă
pe deplin de ce am acţionat aşa. O datorăm în special acelora care ne cunosc şi pe care
faptele noastre i-au uimit.
Conştiinţa este o parte delicată a structurii noastre omeneşti. Ea trebuie să fie
educată şi poate fi uneori condiţionată de factori culturali. În timp ce o persoană poate
acţiona într-un anumit fel „ca o problemă de conştiinţă", alta e posibil să acţioneze
diferit - chiar opus. Din nefericire trăim într-o perioadă în care conştiinţele nu sunt atât
de sensibile sau atât de bine educate cum erau cândva.
Trebuie, de asemenea, să recunoaştem că de-a lungul timpurilor, Bisericile au
fost implicate în controverse fără sfârşit, şi ziua de azi nu constituie o excepţie.
Cardinalul Ratzinger, unul dintre stâlpii Bisericii Romano-Catolice este azi cel mai
important reprezentant al ortodoxiei catolice. Şi totuşi nu aşa au stat lucrurile
întotdeauna. Multă vreme, el a fost asociat şi prieten apropiat cu radicalul Dr. Hans
Kung. Apoi, el s-a schimbat. A înţeles că noile idei intrau în conflict cu cele vechi. Nici
el nu mai era în stare să le suporte. Aceste cuvinte descriu întocmai şi ceea ce mi s-a
întâmplat mie: nu mai eram în stare să suport noile idei. Pentru Ratzinger a fost o
schimbare de atitudine în cadrul aceleaşi Biserici; pentru noi a însemnat mutarea în
sânul altei Biserici. Mulţi oameni ai Bisericii s-au confruntat cu aceeaşi problemă.
Circulă atât de multe „idei noi". Acestea pot, în ultimă instanţă, să distrugă credinţa şi
încrederea noastră în Biserica în care ne-am născut.
Bisericile protestante din Europa de Vest şi America de Nord trec printr-o criză
puternică; ele pur şi simplu mor. Binecunoscutul teolog protestant al Universităţii din
München, Wolfhard Pannenberg, a spus: „Doar Bisericile Romano-Catolică, Ortodoxă
şi cele protestante evanghelice vor supravieţui secolului XXI dacă principalele Biserici
protestante nu vor înceta a şovăi în credinţa şi identitatea lor creştină". Într-un articol
publicat în One World3, periodicul Consiliului Mondial al Bisericilor, el a acuzat
Bisericile protestante de „renunţarea la esenţa credinţei creştine". El a continuat
spunând: „Bisericile Protestante sunt într-un pericol acut de dispariţie dacă nu se vor
opune spiritului tot mai secularizat al culturii sau dacă nu vor încerca să-1 transforme."
1 Hodder & Stoughton, 1997
2 p.13
3 august- septembrie 1994
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
9
Motivele îngrijorării
Dr. Pannenberg a ridicat o problemă importantă şi este necesar să privim cu atenţie
modul în care este abordat adevărul în cultura noastră occidentală. Vom vedea că modul
de a gândi al Bisericilor occidentale are tot mai mult în comun cu gândirea laică decât
cu cea creştină tradiţională. Bisericile din Vest sunt dornice să fie în ton cu gândirea,
moravurile şi standardele la modă ale societăţii moderne. Câteodată această dorinţă se
combină cu speranţa că astfel oamenii vor fi atraşi în Biserică. Totuşi rolul de căpetenie
al Bisericii este de a-L mulţumi pe Dumnezeu şi de a corespunde cerinţelor Sale şi nu
celor ale oamenilor.
Dr. Johnson a scris cândva despre oamenii din zilele lui şi despre dorinţa lor de a
fi la modă. „Cea mai mare parte a omenirii nu are nici o altă justificare pentru părerile
ei, decât că acestea sunt la modă". Timp de mai mulţi ani, mondenitatea (trendiness) a
fost forţa conducătoare în creştinismul din Vest, uneori mergând până la absurd.
Bisericile sunt deseori dogmatice în sectoare ca politica şi economia, unde Dumnezeu
nu-şi dezvăluie în mod clar intenţiile şi unde varietatea opiniilor sunt de obicei benefice.
Dar sunt tot mai nehotărâte în privinţa problemelor de morală şi dogmatice
fundamentale asupra cărora adevărul şi legile lui Dumnezeu sunt pe deplin revelate.
Doresc să extind în continuare aceasta referindu-mă la trei cuvinte care azi se
află în centrul atenţiei şi care sunt folosite pe scară largă şi tot mai mult de către massmedia:
pluralism, relativism şi subiectivism. Ele trebuie definite cu mare atenţie. Ce
înseamnă aceste cuvinte care bâzâie frecvent în urechile noastre?
Pluralism
Acest termen a fost folosit iniţial pentru a descrie situaţia unor episcopi sau preoţi care
deţineau mai multe funcţii în acelaşi timp. În Biserica Anglicană, el mai este folosit în
legătură cu un preot care are mai multe venituri sau parohii în acelaşi timp. Eu nu iau în
consideraţie acest sens al termenului. El a ajuns, de asemenea, să fie folosit într-un sens
secular pentru a descrie societăţile care au diferite religii, rase sau grupuri etnice. Astfel,
adesea se vorbeşte despre societatea britanică ca despre una pluralistă. Nu folosesc
cuvântul nici în acest sens social, (întotdeauna am susţinut respectarea drepturilor
omului pentru cei care sunt diferiţi de mine ca rasă sau naţionalitate, în acest sens am
fost întotdeauna un pluralist.)
Eu folosesc termenul de pluralism ca mod de gândire şi nu ca mod de viaţă.
Oxford English Dictionary îl descrie ca un sistem de gândire sau filosofie care
„recunoaşte mai mult decât un principiu fundamental". Pluralismul religios şi
intelectual este cel care mă preocupă aici, şi un exemplu evident ar fi practica împreunăslujirii
a celor care au credinţe diferite. Aici cu siguranţă nu sunt un pluralist. Mişcarea
New Age este unul dintre cele mai fertile terenuri în care pluralismul ia amploare, dar
nu singurul. Epoca noastră, departe de a fi una a necredinţei, este una în care oamenii
cred orice, stare pe care Michael Novak o numeşte „naivitate arogantă"4 .
Relativism
Relativismul este convingerea că nici o idee sau credinţă nu este universal adevărată;
toate sunt relative şi validitatea lor depinde de circumstanţe. Michael Novak a denumit
acest mod de gândire ca fiind „un gaz invizibil, inodor, ucigător, care poluează acum
4 Awakening from Nihilism: Why Truth Matters (Deşteptarea din nihilism: De ce contează adevărul),
p. 19
Michael Harper
10
toate societăţile libere de pe pământ"5. El acţionează ca şi gazul lacrimogen utilizat de
forţele de poliţie. El paralizează conştiinţele şi slăbeşte conştiinţa moral. Pentru omul
modern, relativismul înseamnă că nu există un astfel de lucru ca adevărul, ci doar păreri,
ale tale şi ale mele, din care poţi alege ce vrei.
Iată un exemplu ciudat de relativism extrem împins la paroxism. Unii
teoreticieni americani au încercat să dovedească că întreaga civilizaţie occidentală îşi
are rădăcinile în Africa şi nu în Grecia sau Israel. Astfel profesorii adepţi ai
afrocentrismului ajung la concluzia că Grecia a fost o colonie a Egiptului şi că Socrate a
fost negru. Un erudit consacrat a expus această formă de relativism6. Mary Lefkowitz a
trebuit să se confrunte cu o opoziţie deosebit de mare, inclusiv cu acuzaţia de a fi
rasistă. Ea a descris lupta ei ca fiind împotriva „relativismului, a lipsei de respect pentru
adevăr şi a folosirii excesive a cunoştinţelor în scopuri politice.''7 Ceea ce ne conduce la
cel de al treilea ingredient al acestui trio periculos de idei moderne.
Subiectivism
Subiectivism înseamnă că testul hotărâtor a ceea ce este adevărat este ceea ce simţim,
sau ceea ce experimentăm, mai degrabă decât ceea ce este adevărat potrivit realităţii
obiective. „Dacă simţi că e bine, fă-o" - este o modalitate modernă de exprimare a
dimensiunii morale a termenului. C. S. Lewis a scris un eseu renumit pe care 1-a „The
Poison of Subjectivism" („Otrava subiectivismului")8, iar subiectivismul este exact aşa
ceva. În acest eseu, el ne atrage atenţia asupra faptului că omul, după ce şi-a studiat
mediul înconjurător, a început să se studieze pe sine. Propria lui raţiune devine acum
obiect de studiu: „Este ca şi cum ne-am scoate ochii şi ne-am uita la ei"9. Când logica
devine pur subiectivă, scrie Lewis, „nu există nici o motivaţie pentru a presupune că ea
oferă adevărul". Ronald Knox, binecunoscutul anglican convertit la romano-catolicism,
a spus-o odată în acest fel „...Când suava politeţe/ În frâu ţinând bigotul zel/ Pe «eu
cred» 1-a-nlocuit/ Cu «cineva simte astfel...»"
Astăzi, părerea personală este deseori confundată cu credinţa. Ceea ce eu
personal cred, oricât ar fi de nebunesc, este „credinţa mea". Monseniorul Gregory Dix
spunea cândva: „Opusul credinţei nu este îndoiala, ci părerea personală". Majoritatea
oamenilor din lumea noastră occidentală cred că toate religiile sunt legitime în aceeaşi
măsură (pluralism); că tot adevărul este relativ, şi niciodată absolut (relativism); şi că
atât comportamentul nostru, cât şi convingerile noastre sunt determinate în principal de
ceea ce simţim, de ceea ce experimentăm şi de circumstanţele sau „situaţia" în care ne
aflăm (subiectivism). Majoritatea oamenilor continuă să creadă în „Dumnezeu", dar nu
într-un Dumnezeu care ni s-a revelat nouă ca fiind adevărul suprem sau într-unul care a
dat sancţiuni severe privitor la comportarea morală. Aşa că ne fabricăm credinţele pe
parcurs. Ne modelăm comportamentul în funcţie de propriile noastre dorinţe sau de
circumstanţe, şi nu în funcţie de adevăruri divine sau morale absolute.
5 Ibidem
6 În Not Out of Africa ( Nu afară din Africa )
7 Articol de Michael Gore, The Times, 2 septembrie 1996
8 Publicat în Christian Reflections, Ed. Walter Hooper, Bles, 1967, p. 72 - 81
9 Ibidem, p. 72
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
11
Moartea adevărului
O carte recentă cu privire la epoca victoriană poartă titlul The Demoralization of Society
(Demoralizarea Societăţii)10. Autoarea. Gertrude Himmelfarb, descrie decăderea
societăţii „de la virtuţiile victoriene la valorile moderne". Ea scrie: „Până în secolul de
acum, nu s-a întâmplat ca moralitatea să devină atât de puternic relativizată şi
subiectivizată, sau ca virtuţiile să înceteze de a mai fi «virtuţi» şi să devină «valori».
Această transformare este măreaţa revoluţie filosofică a modernităţii, nu mai puţin
importantă decât recenta revoltă a «Modernilor» împotriva «Anticilor» - ştiinţa şi
învăţătura modernă împotriva filosofiei clasice.”11
„Moartea lui Dumnezeu" a condus rapid la moartea moralităţii şi la moartea
adevărului. Gertrude Himmelfarb apreciază bine: „ Nu va mai fi nici bine nici rău, nici
virtuţi nici vicii; vor fi doar valori."12 Lumea îşi prepară întotdeauna propriul ei amestec
de otrăvuri şi ziua de azi nu diferă în nici un fel de toate celelalte, începând cu zorii
creaţiei. Încă de la început, Adam şi Eva au crezut mai degrabă minciunile lui Satan
decât cuvântul lui Dumnezeu. După cum am văzut, în zilele noastre gândirea
occidentală este pătrunsă de pluralism, relativism şi subiectivism. Pablo Picasso a
descris pictura ca fiind opera unui orb: „El nu pictează ceea ce vede, ci ceea ce simte şi
ceea ce el însuşi spune despre ceea ce a văzut."13 Cu alte cuvinte, tu nu răspunzi de ceea
ce vezi, ci de ceea ce simţi. Sau, aşa cum a exprimat-o cu alte ocazii, „Un artist trebuie
să ştie cum să-i convingă pe ceilalţi de adevărul minciunilor lui".
Dar sunt oameni care pictează ceea ce văd. De exemplu Roseanne Skoke,
membru în Parlamentul canadian din partea partidului liberal pentru Central Nova, face
în numărul din ianuarie 1996 al revistei canadiene Citizen următoarea însemnare despre
aceşti viruşi mentali. Ea se referă la pluralism şi relativism:
„Ele nu ţin seama deloc de adevăr. Adevărul a fost înlocuit de relativism, care caută să
legitimeze multipla alegere... astfel încât adevărul devine nimic mai mult decât o părere
personală. Relativismul din societatea noastră pluralistă ne-a deposedat principiile
noastre etice şi morale... Pluraliştii şi relativiştii consideră morala depăşită. Ei resping
adevărurile morale absolute şi le înlocuiesc cu teoria libertăţii individuale de alegere...
tăcerea Bisericii este aproape asurzitoare... de ce şi-a abandonat ea rolul şi a renunţat la
datoria ei de a promova şi a impune valorile morale în societate?"
Un alt scriitor care îşi pune aceeaşi întrebare este Lordul Rees-Mogg. Într-un
articol publicat în The Times, el descrie Biserica Angliei ca fiind „bombardată cu
relativism". „Şi, continuă el, prea mult relativism este în Biserica Romano-Catolică în
ciuda existenţei Papei".14
Trăim într-un secol în care adevărul a devenit ceea ce noi simţim şi
experimentăm mai degrabă decât realitatea absolută. Astfel că oamenii doresc mai
degrabă un Dumnezeu pe care să-l poată face după chipul lor, decât să suporte
dureroasa transformare a firii lor trupeşti pentru a ajunge la asemănarea cu El. Oamenii
doresc o Biserică pe măsura şi în forma lor, care să se potrivească minţii şi gândului lor
şi nu una gândită şi alcătuită de Dumnezeu după planul Lui. Am devenit o generaţie de
idolatri şi nu de slujitori ai Dumnezeului celui adevărat. G. K. Chesterton a scris cândva
despre generaţia lui: „Suntem pe cale de a produce o rasă de oameni prea modeşti
10 IEA Health and Welfare Unit. 1995
11 The Demoralisation of Society, p. 9
12 Ibidem, p. 10
13 În capitolul intitulat „ Childhood “ din lucrarea Journals a lui Jean Cocteau
14 11 decembrie 1995
Michael Harper
12
intelectual ca să mai creadă în tabla înmulţirii".
Apărători ai credinţei
Un prieten apropiat, care a murit subit în Octombrie 1994, a rezumat această pasiune
pentru adevăr. El era la fel ca mulţi mireni anglicani uluiţi şi răniţi de nebunia câtorva
conducători. Cu toate acestea, ei sunt loiali Bisericii şi posedă acel instinct pentru
adevăr care refuză să accepte pervertirea lui în Biserica modernă. Astfel de oameni nu
pot motiva de ce, dar ei ştiu în adâncul fiinţei lor când cineva depăşeşte măsura şi intră
pe teritoriul ereziei. În predica pe care am ţinut-o la înmormântarea lui, 1-am numit
„Mr. Valiant-for-Truth" („Curajosul în slujba adevărului)*. Prietenul meu Monty a
suferit profund când a văzut Biserica Anglicană alunecând dintr-o criză de credinţă în
alta. Sf. Apostol loan, care într-adevăr a fost un „Curajos în slujba adevărului" a scris
odată: „Către Gaiu cel iubit, pe care îl iubesc întru adevăr''15. Monty a fost membru al
unui grup de iubitori ai adevărului precum Gaiu şi mulţi alţii. John Stott a exprimat
acest lucru bine în comentariul lui la Epistolele Sf. loan: „adevărul fiind teritoriul în
care dragostea lor (a lui Ioan şi Gaiu) reciprocă exista şi înflorea".16 Mai departe,
referindu-se la Gaiu, zice: „Era un creştin echilibrat. Susţinea adevărul din
dragoste. El iubea întru adevăr... era un creştin deschis, sincer care lăsa făclia lui să
lumineze şi n-o ţinea închisă sub obroc."17
Dumnezeu caută azi oameni ca acesta, pentru a combate minciunile şi
adevărurile trunchiate care se ridică ca o ceaţă groasă pentru a eclipsa credinţa. Şi totuşi,
aceasta nu este o problemă nouă; creştinii Bisericii primare s-au confruntat cu situaţii
asemănătoare. „Simţit-am nevoie să vă scriu", zice Apostolul Iuda, „şi să vă îndemn ca
să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna"18. Şi Apostolul Ioan
scrie de multe ori despre adevăr în epistolele sale. El a fost numit „Apostolul iubirii",
dar poate fi numit şi „Apostolul adevărului". Cuvântul adevăr apare în epistolele sale nu
mai puţin de douăzeci de ori. Adevărul pentru Ioan era atât doctrinar (ceea ce noi
credem) cât şi moral (cum ne comportăm). Adevărul se referă la ceea ce facem în
aceeaşi măsură ca la ceea ce credem. Teologul ortodox A. M. Coniaris zice:
„Creştinismul este mai mult decât un crez: este fapta, este viaţa ce trebuie trăită... crezul
şi faptele merg mână în mână."19 Sf. Apostol Ioan formulează clar aspectul moral al
adevărului atunci când scrie: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi
adevărul nu este întru noi".20 Astfel că înşelătoria, corupţia, necinstea,
homosexualitatea, adulterul, concubinajul, avortul, precum şi alte probleme, pentru care
Bisericile protestante par a nu avea un mesaj clar, nu pot fi disociate de adevăr. De
asemenea, adevărul este în strânsă legătură cu întruparea, Firea lui Hristos, Sf. Treime,
Sf. Cruce, Învierea şi alte dogme care sunt parte a învăţăturii apostolice.
În cea dea doua Epistolă a Sfântului Ioan, Apostolul se adresează către „aleasa
doamnă". Mulţi cred că aceasta este Biserica şi nu o anumită femeie. El zice că o
iubeşte „întru adevăr...pentru adevărul ce rămâne întru noi şi va fi cu noi în veac".21
Acesta este motivul pentru care am devenit ortodocşi, din cauza adevărului, care este
singura temelie sigură pentru Biserica lui Iisus Hristos. Sf. Apostol Ioan continuă
* Numele unui personaj din cartea Călatoria pelerinului a cunoscutului predicator şi scriitor englez John
Bunyan (1628 – 1688). Această carte, care l-a făcut pe autorul ei celebru, este o povestire alegorică
despre călătoria unui pelerine din Cetatea Pierzaniei spre Cetatea sfântă ( n.tr. )
15 III Ioan 1
16 Tyndale New Testament Commentaries, Tyndale Press, 1964, p. 218
17 Ibidem, p. 219 [ cf. Mt 5, 15 şi locurile paralele, n.trad. ]
18 Iuda 3
19 Orthodoxy: A Creed for Today, Light and Life Publishing, 1972
20 I Ioan 1, 8; vezi, de asemenea, şi 2, 4
21 II Ioan 1-2
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
13
tratând iubirea şi adevărul ca fiind inseparabile. Noi trebuie să umblăm atât „întru
adevăr"22 cât şi „întru iubire".23 Nu este simplu să le faci pe amândouă în acelaşi timp.
Când ne concentrăm asupra adevărului, putem deveni cu uşurinţă aspri, dogmatici,
asumându-ne dreptul de a-i judeca pe alţii. Când ne concentrăm asupra iubirii, avem
tendinţa de a deveni sentimentali. Dacă facem o obsesie pentru adevăr, putem deveni
înguşti şi sectari. Iubirea, fără a se sprijini pe adevăr, ne poate zăpăci mintea până întracolo
încât să devenim pluralişti din punct de vedere religios şi intelectual.
Mă tem că, în ziua de azi, tendinţa este de a merge pe „iubire" în dauna
„adevărului". Şi totuşi, fără adevăr, iubirii îi lipseşte echilibrul biblic pentru care au
depus mărturie atât de clar Apostolii şi mai târziu Sfinţii Părinţi. Sf. Apostol Ioan nu se
fereşte, dacă trebuie, să-i numească intriganţi"24. El îi numeşte pe duşmanii adevărului
„antihrişti"25 El vorbeşte de „faptele cele rele"26 ale unora şi le spune credincioşilor să
nu le ureze bun venit falşilor învăţători şi să nu-i primească în casele lor27. Grele
cuvinte!
Adevăr şi Unitate
O altă preocupare majoră a lumii contemporane - şi de altfel binevenită - o reprezintă unitatea
creştină. Schismele din cadrul Bisericii sunt o ruşine şi un obstacol în răspândirea mesajului
Evangheliei. Este necesar să ne reamintim că în minunata rugăciune a lui Iisus pentru unitate
(Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii) din cap. 17. Sf.
Apostol Ioan pune pe primul plan adevărul, atunci când spune: ,.Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul
Tău; cuvântul Tău este adevărul".28 Numai după aceea se roagă pentru unitate: „...ca să fie
una...ca ei să fie în chip desăvârşit una.. ".29 Din păcate, adevărul poate fi cu atâta uşurinţă
marginalizat sau chiar ignorat cu desăvârşire în căutarea unităţii. Dar fără recunoaşterea
adevărului, unitatea va fi iluzorie şi lipsită de valoare autentică. Va fi unitatea celui mai mic
numitor comun.
Dr. Graham Leonard30 scriind în Church of England Newspaper (Foaia Bisericii
Anglicane) spune: „Trăim într-o epocă în care ordinea este răsturnată. În loc să trăim sub
discernământul adevărului revelat prin Hristos, care este baza adevăratei unităţi... adevărul
urmează a fi descoperit şi exprimat de ceea ce mintea unei anumite generaţii crede că este
acceptabil."31
Adevăr şi conştiinţă
În sfârşit, adevărul trebuie să formeze o unitate perfectă cu conştiinţa, aşa cum reiese din
învăţătura Sf. Apostol Pavel. Atunci când îi scrie lui Timotei, el îşi dă seama, chiar în
această fază incipientă a dezvoltării bisericii, că adevărul este ameninţat. Aşa că el îl
îndeamnă pe mai tânărul conducător să nu abandoneze „credinţa şi cugetul bun",
deoarece „unii, lepădându-le, au căzut din credinţă"32 şi „să păstreze taina credinţei în
cuget curat"33. În aceste două pasaje, Sf. Apostol Pavel vorbeşte în acelaşi timp despre
cugetul bun şi adevăr şi noi trebuie, de asemenea, să le abordăm împreună. Conştiinţa
22 II Ioan 4
23 II Ioan 6
24 III Ioan 9
25 II Ioan 7
26 II Ioan 11
27 II Ioan 10
28 v. 17
29 v. 22-3
30 Odinioară Episcop Anglican de Londra, acum preot în Biserica Romano-Catolică
31 „Directions”, iunie 1993
32 I Timotei 1, 19
33 I Timotei 3, 9
Michael Harper
14
nu priveşte doar ceea ce facem, ci şi ceea ce credem.
Expresia care apare cel mai des pe buzele lui Hristos în cele patru Evanghelii (nu
mai puţin de optzeci şi una de ori) este „Adevărat zic vouă". Este acel adevăr şi acea
credinţă pe care Sf. Apostol Iuda o defineşte ca fiind „credinţa dată sfinţilor, odată
pentru totdeauna". Adevărul este al lui Dumnezeu, nu al nostru, şi este al Lui prin drept
inalienabil. A urma adevărul este chemarea divină căreia nu trebuie să-i întoarcem
spatele niciodată.
Perioada prin care mulţi dintre noi au trecut nu a fost favorabilă urmării deosebit
de fidele a adevărului lui Dumnezeu. E demodat să pretindem că ştim adevărul. Adus la
judecată înaintea guvernatorului roman, Iisus Hristos a afirmat: „Oricine este din adevăr
ascultă glasul Meu"34 la care guvernatorul roman i-a replicat cu cinism: „Ce este
adevărul?". După cum spunea Francis Bacon, „el nu a aşteptat un răspuns". Astăzi sunt
mulţi cei care îşi pun întrebarea dacă „adevărul" este un cuvânt potrivit pentru a fi
folosit în limba engleză. Unii se întreabă dacă mai înseamnă ceva cât de cât şi poate fi
tratat cu seriozitate.
Adunate şi amestecate
Astăzi trăim în lumea lui adunat şi amestecat. Oamenii vor, deseori fără nici un fel de
criteriu de bun-simţ, să selecţioneze ceea ce le place dintr-o varietate de surse, unele chiar
contradictorii şi să le amestece într-o învălmăşeală de idei. Există un curent puternic care
curge împotriva dogmelor de orice fel, chiar şi a celor mai simple şi fundamentale. Confuzia
şi ambiguităţile abundă. Adevărul este văzut mai degrabă relativ decât absolut, mai curând
plural decât unic, mai mult general decât particular, şi se dezvăluie în mod subiectiv mai
degrabă decât în lumina realităţii obiective. În cele din urmă, oamenii pretind a fi făcut ceea
ce nici o generaţie anterioară nu a încercat: ei au împăcat lumina cu întunericul şi au
împreunat oile cu caprele. Atitudinea noastră faţă de adevăr nu mai este ca legătura pe care
o avem cu perechea noastră (soţ/soţie) căreia îi datorăm fidelitate şi dragoste pentru
totdeauna, ci ca o serie de legături amoroase, vremelnice - amanţi îmbrăţişaţi şi apoi
înlăturaţi pentru următorul partener de moment. Adevărul a fost prostituat de către unii,
tratat fără grijă şi banalizat de alţii. Atunci când te căsătoreşti cu spiritul vremii, rămâi
repede văduv.
Pe bună dreptate, astăzi există un dezgust pentru fundamentalismul rigid, mai cu
seamă acel al teroriştilor care împuşcă oameni cu care nu sunt de acord şi detonează bombe,
cum se întâmplă, de exemplu, în Irlanda de Nord şi Israel. Despre acest spirit nu există nici
o urmă în vieţile sfinţilor care au unit iubirea pentru adevăr cu iubirea întru adevăr. Pentru
ei adevărul nu a fost ceva la care se ajunge cu uşurinţă. Nu a fost o opţiune de moment. Ei
1-au trăit şi uneori au murit pentru el; 1-au oferit spre jertfă la Sf. Euharistie, şi şi-au săturat
minţile cu el în Sfintele Scripturi şi în scrierile Sfinţilor Părinţi.
C. S. Lewis a semnalat bine acest fapt în două fragmente din cartea: The Business of
Heaven ( Îndeletniciri celeste)35:
Adevărat sau fals?
Una dintre dificultăţile mari este de a menţine trează atenţia publicului atunci când se vorbeşte despre
Adevăr. Oamenii cred întotdeauna că le recomanzi creştinismul nu pentru că este adevărat ci pentru că
este bun... Trebuie să-i readuci mereu, cu forţa, la aspectul real. Numai în felul acesta vei fi în stare să le
subminezi... credinţa că o anumită parte a „religiei" este dezirabilă dar nimeni nu trebuie să împingă
lucrurile prea departe. Trebuie în permanenţă scos în evidenţă faptul că religia creştină este o afirmaţie
care, dacă este falsă, nu are nici o importanţă, dar, dacă este adevărată, are o importanţă covârşitoare, în
orice caz, nu poate fi de o importanţă moderată.
34 Ioan 18, 37
35 Editată de Walter Hooper, Collins, 1984, p. 30 - 31
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
15
Apărând credinţa
Noi trebuie să apărăm credinţa însăşi, credinţa predicată de Apostoli, atestată de martiri, întruchipată în
Crez, expusă de Sfinţii Părinţi... Marea dificultate este de a face publicul modern să realizeze că predici
Creştinismul doar pentru că se întâmplă să crezi că e adevărat. Publicul presupune întotdeauna că tu îl
propovăduieşti pentru că îţi place sau crezi că este bun pentru societate sau ceva de felul acesta. Aceasta îi
ajută pe oameni să-şi dea seama îndată că tot ceea ce se discută se referă la fapte obiective, şi nu sunt doar
vorbe goale despre idealuri şi puncte de vedere...
Nu încerca să bagatelizezi Creştinismul. Nu trebuie să pretinzi că-l poţi dobândi ignorând
supranaturalul. Până în prezent, după cum văd, Creştinismul este, fără îndoială, singura religie în care
supranaturalul nu poate fi separat. Trebuie să pledezi în mod deschis pentru supranatural de la bun
început.
Un exemplu concludent pentru ceea ce C. S. Lewis punctează în aceste fragmente citate
este cazul renumitului cântăreţ Sir Cliff Richard, care a devenit creştin în 1960. Într-un
interviu acordat unui ziar naţional britanic, el a declarat că s-a creştinat „nu pentru că ar
considera religia creştină «captivantă», «oportună» sau «provocatoare», ci pentru că el
crede că este adevărată."
Îmi dau seama că, pretinzând a „cunoaşte adevărul", poţi părea în ochii unora
îngâmfat, iar a altora ofensiv, chiar arogant. Cu toate că Iisus a spus „veţi cunoaşte
adevărul şi adevărul vă va face liberi."36 Şi vom fi într-o zi judecaţi potrivit adevărului,
în Awakening from Nihilism (Deşteptarea din Nihilism) Michael Novak scrie: „Ziua
judecăţii este adevărul pe care se sprijină civilizaţia". La sfârşit vom fi sub judecata
Celui care „nu poate fi înşelat". Noi vom fi judecaţi nu numai pentru ceea ce facem, ci şi
pentru ceea ce credem şi învăţăm pe alţii.
De când am devenit ortodox am descoperit o nouă perspectivă asupra
adevărului, pe care o găsesc extrem de interesantă. Dacă o urmăm, ea ne garantează că
nu vom acţiona ca fundamentaliştii înguşti la minte. Biserica Răsăriteană a văzut
întotdeauna firea lui Dumnezeu ca o „taină". Ea a fost mai puţin cerebrală şi în
consecinţă mai puţin dogmatică decât Biserica Apuseană. Privitor la unele aspecte ale
credinţei, ea este dispusă să afirme „E taină" în timp ce Biserica Apuseană are tendinţa
de a le defini şi a le categorisi. Scriitorul şi prezentatorul de odinioară al emisiunii
Everyman, Peter France, s-a convertit recent la Ortodoxie. El scrie despre convertirea
sa: „Simt că modul de abordare al Bisericii Apusene este prea raţional... în creştinismul
răsăritean, adevărul suprem este taina pe care n-ar trebui să încerci să o expui clar sau să
o explici în mod ştiinţific."37 Un exemplu ar fi absenţa din Biserica Răsăriteană a
învăţăturii despre purgatoriu. Este repulsiv să defineşti rigid ceea ce se întâmplă după
moarte. Pentru Ortodoxie adevărul nu este un sistem de gândire. Maica Maria de
Normanby scrie: „Adevărul nu este creat. Adevărul există. Hristos este Adevărul"38. Şi
Dr. Sheridan Gilley îşi expune punctul de vedere într-un articol din ziarul Guardian39.
El explică de ce a părăsit Biserica Anglicană şi a devenit romano-catolic. „Teologul,
scrie el, nu poate face nimic mai mult decât să examineze cauze şi întâmplări pentru a
desluşi mai adânc taina lui Dumnezeu. Creştinismul este adevărul pe care mintea
omenească nu poate să-1 cuprindă. Adevărul nu este o filosofie, deşi o serie de filosofi
de la Platon până la existenţialişti au încercat să-1 explice. Şi în timp ce Evanghelia este
transmisă printr-o cultură, mesajul ei transcende cultura. Liberalii raţionalizează taina şi
în felul aceasta o deformează."
Dr. Gilley este conferenţiar la Facultatea de Teologie a Universităţii din
36 Ioan 8, 32
37 Sunday Telegraph, 1 septembrie 1996
38 Citată de către Episcopul Kallistos Ware în The Orthodox Way, St. Vladimir’s Seminary Press, 1993,
p. 113
39 14 aprilie 1993
Michael Harper
16
Durham, aşa că el 1-a văzut şi 1-a auzit pe episcopul David Jenkins de aproape. Eu cred
că el exprimă în mod concis erorile Dr. Jenkins şi ale celor asemenea lui. Ei încearcă,
după părerea lui, să „raţionalizeze taina". Asemenea mod de abordare poate avea efecte
periculoase şi distructive asupra credinţei creştine. Numele de „Mr. Valiant-for-
Truth" a fost, desigur, creaţia lui John Bunyan în alegoria sa clasică Pilgrim 's
Progress (Călătoria Pelerinului). Descrierea itinerariului pelerinului este
potrivită, în mod deosebit, pentru cei care caută să urmeze calea adevărului. Căutătorii
adevărului este posibil să fie nevoiţi să viziteze „Castelul îndoielii" şi să facă cunoştinţă
cu „Uriaşul Disperare". El va traversa „Munţii cei încântători" şi „Prăpastia
Disperării". Pelerinul va trebui să evite cu grijă „Bâlciul Deşertăciunilor" şi „omul apei"
care se uită la un drum şi vâsleşte spre altul. Creştinul serios va lupta cu adevărat
împotriva lui Apollion în rugăciunile lui. Şi, mai presus de orice, Domnul Valiant-for-
Truth trebuie să nu permită vreodată descurajarea ca:
Să-1 facă să se abată
De la hotărârea luată
De a fi pelerin.
3
Adevăr şi idei noi -în lumea anglicană
„În Biserica Anglicană lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Într-adevăr, percepţia publicului
asupra caracterului ei rareori corespunde cu realitatea lucrării ei."
Din prefa ţa Anuarului clerical din Crockford, 1987/8
Trăim o perioadă din viaţa Bisericii Anglicane când, pentru a parafraza cuvintele
poetului W. B. Yeats, totul se năruie. Este o ironie faptul că în jurul tavanului sălii de
şedinţe a casei parohiale Westminster sunt inscripţionate cuvintele: „Sfântă este Lumina
cea Adevărată". Pentru că, chiar aici, în această sală s-a năruit totul, mai ales atunci
când, în 11 noiembrie 1992, s-a luat decizia de a fi hirotonite şi femeile.
Deşi nu mi-am dat seama de aceasta atunci, călătoria spre Biserica Ortodoxă a
început cu adevărat pentru mine când s-a publicat în Marea Britanie, în 1977, cartea The
Myth of God Incarnate (Mitul întrupării lui Dumnezeu)1. Cartea a stârnit o furtună
îndată ce a ajuns în librării. Sinodul General al Bisericii Anglicane a condamnat-o. Întrun
editorial al periodicului Church Times autorii au fost numiţi „şapte împotriva lui
Hristos". Un Arhiepiscop ortodox a declarat că autorii au „căzut pradă unei opoziţii cu
caracter demonic”.
A doua ediţie a fost publicată în 1993. În noua prefaţă, editorul John Hick scrie:
„În lumea erudită tema principală a cărţii a devenit de multă vreme familiară. Părerea că
întruparea divină este o idee legendară sau metaforică e de fapt răspândită pe scară largă
chiar dacă [partizanii ei] sunt priviţi ca apărători ai ortodoxiei tradiţionale".2 După
aceea, el citează, ca un exemplu, pe Dr. John Macquarrie; Macquarrie a fost colaborator
la o carte - ripostă violentă şi imediată - editată în mare grabă de Canon Michael Green
şi intitulată The Truth of God Incarnate (Adevărul despre întruparea lui Dumnezeu)3.
Aceste cuvinte servesc doar pentru a scoate în evidenţă, pe de o parte, confuzia
care există, şi, pe de altă parte, negarea pe scară largă a acestui fundament al credinţei
creştine. Este interesant de aflat ce s-a întâmplat între timp cu autorii cărţii The Myth of
1 Editată de John hick, SCM, 1997
2 p. x- xi
3 Hodder & Stoughton, 1997
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
17
God Incarnate. Unul dintre ei, Michael Goulder, este şi acum ateu. Don Cupitt s-a mutat
într-o poziţie vecină cu Budismul; el este conducătorul unui grup, format în majoritate
din clerici anglicani, care neagă realmente toate dogmele principale ale credinţei
creştine4. Majoritatea celorlalţi îşi menţin funcţiile pe care le deţineau pe vremea când
au contribuit la carte, deşi unul dintre ei (Frances Young) s-a mutat un pic mai la
dreapta.
Când am studiat, în anii '50, la Universitatea din Cambridge, i-am cunoscut şi
am stat la picioarele celor care predau percepte care erau câteodată deosebit de liberale.
În general, bărbaţii erau smeriţi, empirici şi respectuoşi faţă de opiniile tradiţionaliste la
fel ca mine însumi. Ei nu şi-au bătut joc niciodată de credinţele păstrate în suflet de cei
care au rămas fideli vechilor obiceiuri şi învăţături. Cu toate acestea, cartea Honest to
God (Loial lui Dumnezeu)5 urma să dea naştere unei noi tendinţe. Autorul Dr. John
Robinson, pe vremea aceea Episcop de Woolwich, a scris-o în pat, fiind suferind cu
spatele. El îşi începe cartea cu afirmaţia: „Eu însumi am fost episcop într-un moment în
care eliberarea de această povară rareori ar fi necesitat o profunzime mai mare a
cunoaşterii divinităţii şi un discernământ mai profund pentru că noi suntem la un pas de
o perioadă în care va fi din ce în ce mai dificil a şti ce necesită realmente apărarea
adevărului de credinţă". Şi avea dreptate. Publicarea, după paisprezece ani, a cărţii The
Myth of God Incarnate a dovedit-o cu prisosinţă.
Cartea a fost un atac foarte serios, frontal chiar, la adresa ortodoxiei. Era scrisă
de teologii de avangardă din acea perioadă. Unul dintre ei (Dr. Maurice Wiles) era
atunci preşedintele Comisiei doctrinare a Bisericii Anglicane. La fel ca mulţi dintre
prietenii mei, am fost profund tulburat. Nu cumva miza era chiar fundamentul credinţei?
Frumuseţe sau cenuşă?
În 1979 am fost invitat să prezint Predica Cenuşii şi am ales ca titlu „Frumuseţe sau
cenuşă?", inspirat din Isaia 61, 3. Predica, ţinută în 20 septembrie, era expresia
îngrijorării mele profunde pentru Biserica mea şi pentru reacţia ei la eterodoxia
distructivă. Spuneam atunci aşa: „Se pare că boala a ajuns în ultima ei fază... în prezent
nu văd nici o speranţă a vreunei schimbări substanţiale în condiţia Bisericilor istorice,
aşa deformate cum sunt prin compromisurile lor şi învinse de propriile lor îndoieli."
Făceam referire la „rămăşiţa credincioasă care ar trebui să strângă rândurile.
Slăbiciunile din Bisericile istorice asupra cărora atrăgeam atenţia erau auto-indulgenţele
pe care cineva şi le-ar fi putut permite într-o perioadă de stabilitate, dar nu într-un secol
al revoluţiei" (Prin „rămăşiţa credincioasă" înţelegeam anglo-catolicii, evanghelicii şi
harismaticii din Biserica Anglicană).
Continuam astfel: „Alternativa care stă în faţa noastră este sau a unei Biserici
înarmată cu putere spirituală, pătrunsă de credinţă, care se bazează pe Iisus Hristos,
plină de Duh Sfânt, care se roagă, posteşte, iartă, iubeşte şi moare; sau a unei Biserici
care se compromite căzând la pace cu lumea, neagă credinţa, acceptă standardele lumii
şi se închină la altarul falsului dumnezeu al umanismului. Tot mai mult va spori
dezacordul dintre cele două. De dragul adevărului, chestiunea în discuţie trebuie să fie
înţeleasă şi înfruntată".
Predica a fost tipărită şi publicată6. S-a epuizat de cinci ori şi numeroase reviste
şi ziare au reprodus-o. O revistă catolică a publicat-o în întregime. Arthur Wallis, atunci
bine-cunoscutul conducător al aşa-numitei mişcări „Restauration" („Restaurarea"), a
publicat-o în revista Restoration. Aproape că am avut de răspuns la mai multe scrisori
4 Numit The Sea of Faith (Marea Credinţei)
5 SCM, 1963
6 Muster Christian Handbook, 1979
Michael Harper
18
pentru această cărticică decât pentru majoritatea celorlalte cărţi pe care le-am scris.
Unii, la a căror părere ţin în mod deosebit, spun că este cel mai important lucru pe care
l-am scris vreodată. În mod evident, atinsesem coarda sensibilă a multor oameni care se
saturaseră de atitudinea bivalentă a Bisericii faţă de erezia nesăbuită. Eu vorbeam în
numele acestor oameni. Deci, pe cont propriu, am început să fac câte ceva pentru a
aduna aceste „rămăşiţe credincioase" laolaltă.
Întâlnirile din Casa Credinţei
În acelaşi an, în l0 august, l-am vizitat pe Dr. John Stott, pe atunci conducătorul lumii
evanghelice anglicane. Mi-am expus îngrijorarea şi el a fost de acord să sprijine ideea
de a aduna laolaltă câteva dintre aceste „rămăşiţe".În 18 septembrie am avut o întâlnire
cu Dr. Eric Kemp, Episcop de Chichester, care după puţin timp a devenit episcopul
meu. El era conducătorul recunoscut al anglo-catolicilor din Biserica Anglicană. Ne-am
întâlnit la clubul lui din Londra, îmi amintesc că ferestrele fuseseră spulberate în ziua
precedentă de o bombă pusă de către organizaţia IRA. El a acceptat să se întâlnească cu
Dr. John Stott şi ceilalţi pentru a discuta despre problemele serioase cu care se confrunta
Biserica Anglicană. O altă persoană pe care am abordat-o, a fost Canon David Watson,
pe vremea aceea la apogeul influenţei sale în calitate de evanghelic harismatic7.
Prima întâlnire a avut loc la Casa Credinţei, Westminster, în birourile Uniunii
bisericeşti, în 14 februarie 1980. Era anul în care Lordul Runcie fusese numit
Arhiepiscop de Canterbury, aşa că primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l abordăm
pe arhiepiscop pentru a-1 întreba dacă am putea aranja o întâlnire în care să-i aducem la
cunoştinţă problemele care ne preocupă. În 19 noiembrie a aceluiaşi an, el ne-a invitat
să servim masa de prânz la Palatul Lambeth. Ne-am hotărât să-i prezentăm două
probleme. Prima era cartea The Myth of God Incarnate, şi a doua problema
homosexualităţii, care îşi făcea pe vremea aceea apariţia la orizont ca o problemă
potenţial dezbinatoare.
Ne-a primit aparent cordial, dar impenetrabil, manieră care urma să marcheze
mandatul Lordului Runcie ca Arhiepiscop. Un singur lucru îmi amintesc despre discuţii,
şi anume modul blând în care a tratat problema homosexualităţii. N-a mai adus
niciodată vorba despre aceasta pe toată perioada cât a fost arhiepiscop, recunoscând mai
târziu că a hirotonit cu bună ştiinţă homosexuali. Un alt incident pe care mi-1 amintesc a
fost atunci când John Stott i-a povestit Lordului Runcie că o editură musulmană din
Egipt a tradus rapid The Myth of God Incarnate în arabă şi că această carte era acum
distribuită pe scară largă peste tot în Orientul Mijlociu, în acel moment mă uitam drept
la faţa arhiepiscopului şi pot afirma că a fost vizibil zguduit. Unele lucruri reuşeau să
pătrundă prin carapacea sa exterioară, de obicei impenetrabilă.
Întâlnirile din Casa Credinţei au continuat timp de câţiva ani, şi mai târziu am
înţeles că erau miniatura a ceea ce se întâmpla în Biserica Anglicană, în cele din urmă
am realizat raportul: Towards a Renewed Church: A Joint Statement by Catholic,
Charismatic and Evangelical Anglicans (Spre o Biserică renăscută. Declaraţie
comună a anglicanilor catolici, harismatici şi evanghelici)8. Printre semnatari s-a
numărat şi George Carey, mai târziu Arhiepiscop de Canterbury. Declaraţia arăta
în mod clar că toţi cei care au participat credeau în „revelarea adevărului". Ea continua
7 Semnatarii au fost: Dr. Christina Baxter, Rt. Revd. George Carey, Mr. Maurice Chandler, CBE, Canon
Christopher Colvin, Mrs. Sue Flockton, Revd. Peter Geldard, Revd. David Gillet, Canon John Gunstone,
Rt. Revd. Peter Hall, Canon Michael Harper, Rt. Revd. Eric Kemp, Canon Peter Peterken şi Revd. John
Stott. Alţii care au luat parte au fost: revd. Roger Beckwith, Mrs. Jill Dann, Mr. Raymond Johnston, Rt.
Revd. Richard Rutt şi Canon David Watson
8 Grove Books, 1988
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
19
astfel: „Adevărul a fost revelat de Dumnezeu în cadrul comunităţii poporului său. Deşi
noi apreciem tradiţia, bunul simţ şi experienţa pentru rolul important pe care l-au avut în
interpretarea Scripturii, totuşi Biserica Anglicană continuă să atribuie o putere
normativă Sf. Scripturi"9. Comunicatul a dat întâietate „renaşterii Bisericii în adevăr
deoarece totul decurge din el". Raportul scotea în evidenţă că Duhul Care aduce
reînnoirea este şi Duhul Adevărului: „Ori de câte ori El reînnoieşte Biserica, o
reînnoieşte în Adevăr. Există apoi o nouă smerenie şi respect faţă de revelaţia divină, un
zel nou pentru a o apăra şi a o proclama, precum şi o tărie nouă pentru a-i da
ascultare."10
Declaraţia s-a ocupat şi de morală. Nu s-a jenat să declare: „Adevărata căsătorie
este monogamă, heterosexuală, pe viaţă şi doar în contextul destinat de Dumnezeu,
pentru bucuria relaţiilor intime.”11 Ea a tratat şi problema homosexualităţii. A salutat şi
„prieteniile afectuoase, devotate dintre membrii ai aceluiaşi sex sau de sexe opuse", dar
a susţinut cu claritate că raporturile sexuale în afara căsătoriei, atât heterosexuale cât şi
homosexuale, „sunt întotdeauna deviaţii de la porunca divină şi în consecinţă
imorale".12
(De la aceste întruniri şi până acum unii evanghelici şi-au schimbat atitudinea.
Când homosexualii şi lesbienele s-au întrunit în Catedrala anglicană din Southwark în
toamna anului 1996, Episcopul evanghelic de Guildford a predicat la slujbă şi a primit o
serie de aplauze de mulţumire din partea desfrânaţilor prezenţi.)
Declaraţia de la Casa Credinţei a fost publicată în 1988. Am reuşit să dau unul
dintre primele exemplare Arhiepiscopului Robert Runcie la Congresul Naţional
Evanghelic Anglican din Caistor din acelaşi an. Episcopul de Chichester a folosit
broşura ca material de studiu pentru eparhia sa.
Dr. David Jenkins
Controversa The Myth of God Incarnate a avut ca urmare, câţiva ani mai târziu, sosirea
în Durham a Dr. David Jenkins. Printr-o ciudată coincidenţă, în ziua în care a fost
anunţată numirea sa eu şi soţia mea am fost invitaţi la cină de către Dl. Robin Catford.
Acesta era secretar, responsabil cu probleme de protocol cu ocazia numirilor importante
din Biserică. Familia Catford locuia chiar după colţul străzii noastre. Când am început
masa, Robin s-a aplecat spre mine şi m-a întrebat: „Ce părere ai despre noua noastră
numire din Durham?" Replica mea a fost neangajantă, deoarece atunci ştiam prea puţine
lucruri despre Dr. Jenkins.
Numirea lui a aruncat Biserica Anglicană într-o criză serioasă: un om care a
tăgăduit credinţa urma să devină episcop. La hirotonia întru episcop i s-a solicitat să-şi
declare credinţa în spiritul „revelat de Sfânta Scriptură şi expus prin mărturisirile de
credinţă catolice".13 Una dintre aceste mărturisiri este Crezul niceean, care urma să fie
rostit la slujbă chiar înainte de declaraţia episcopului. Era limpede încă de la început că
Dr. Jenkins nu crede în Crezul niceean aşa cum a fost transmis şi înţeles de Biserică
încă din secolul al IV-lea. La fel de limpede era şi faptul că nu intenţiona să predice o
astfel de credinţă.
William Ledwich, acum Părintele Atanasie Ledwich din Biserica Ortodoxă
Greacă, a făcut o petiţie prin care a încercat să obţină oprirea hirotoniei episcopului din
York Minster. El a documentat aceasta în cartea sa The Durham Affair (Chestiunea
9 Towards a Renewwed Church, p. 2
10 Ibidem, p. 3
11 Ibidem, p. 4
12 Ibidem
13 Alternative Service Book, 1980, p. 388
Michael Harper
20
Durham)14. S-a solicitat cu insistenţă Arhiepiscopului de York să ceară Dr. Jenkins să-şi
confirme credinţa prin rostirea mărturisirilor de credinţă şi, în cazul în care acesta ar fi
refuzat, să reflecteze în mod serios dacă era oportun să se continue procedura de
investire.
Arhiepiscopul a refuzat să-1 implice pe Episcopul de Durham, scriind că
afirmaţiile din cadrul serviciului religios sunt suficiente şi că episcopul le va face
oricum. Dacă aceasta n-ar fi fost acceptată de către popor, atunci ei ar fi pus la îndoială
integritatea şi sinceritatea lui. Episcopul a fost investit aşa cum se cuvine şi s-a rostit
Crezul niceean.
Pe toată perioada mandatului său la Durham, el a revărsat, cu o mare eficacitate,
un puhoi de batjocuri la adresa credinţei mărturisite prin Crez. În cartea lui C. S. Lewis
The Lion, the Witch and the Wardrobe (Leul, vrăjitoarea şi garderoba)15, pământul
blestemat este descris ca „întotdeauna iarnă şi niciodată Crăciun". Se pare că la fiecare
Crăciun ziariştii exploatau la maximum negarea Întrupării - specialitatea Dr. Jenkins -
ca şi cum ar fi vrut să fie siguri că nu va fi „niciodată Crăciun" pentru noi. Nimic nu le
place mai mult ziariştilor decât un episcop necredincios. Dr. Jenkins a descris credinţa
oamenilor care cred ca mine ca fiind „venerarea unui idol cultural" şi a apreciat credinţa
în minuni ca fiind „imorală şi demonică".
Dar esenţa în cazul „chestiunii Durham" era ca petiţia lui William Ledwich nu
fusese semnată de nici un episcop. Unii nu au fost de acord cu alegerea Episcopului de
Durham, dar considerau că el era tot atât de îndreptăţit la părerea lui pe cât erau ei la a
lor. Din această realitate a decurs un scrutin prin care episcopilor eparhiali li s-a cerut
părerea. Treizeci din treizeci şi nouă au răspuns. Răspunsurile lor au fost
cutremurătoare. Zece nu credeau în realitatea istorică a Naşterii din Fecioară. Nouă nu
credeau nici în învierea trupească şi nici în cea spirituală a lui Hristos, exprimând în
felul acesta vederi chiar mai radicale decât ale lui Jenkins. Pentru mine întrebarea cheie
a fost: „Consideraţi că este necesar pentru creştini să creadă că Hristos este Dumnezeu?"
Nouăsprezece episcopi nu au considerat nici măcar acest lucru necesar.
Din cauza aceasta, nu e de mirare că mulţi au început să pună la îndoială dacă
Biserica Anglicană este, aşa cum ea pretinde a fi în cărţile sale de ritual, „parte a
Bisericii celei una, sfântă, catolică şi apostolică". Şi a început să-mi treacă prin minte
gândul: „Pot eu să mai rămân într-o asemenea Biserică?" A fost doar coincidenţă că, la
două nopţi după hirotonirea episcopului, un trăsnet capricios a lovit York Minster şi 1-a
incendiat? Eu nu cred că Dumnezeu a făcut-o, dar nici nu cred că a fost o coincidenţă.
Aşa cum maşinile pompierilor alergau spre York Minster, sunându-şi sirenele, tot aşa au
început să sune strident clopotele de alarmă pentru noi şi pentru mulţi alţii. Sf. Augustin
de Hippo spunea cândva: „dacă crezi ceea ce îţi place din Sf. Evanghelie şi respingi
ceea ce nu-ţi place, nu este Evanghelia cea în care crezi, ci doar în tine însuţi."
Prefaţa Anuarului Crockford
În toamna anului 1987 a fost publicat Anuarul Clerical din Crockford, cu obişnuita lui
prefaţă anonimă. De data aceasta, era una critică la adresa conducătorilor Bisericii
Anglicane, în special a episcopilor. Au urmat presiuni deosebite din partea mass-mediei
pentru a se afla cine a scris-o. în cele din urmă, calitatea de autor i s-a atribuit unui
teolog din Oxford, Canon Gareth Benett, care, atunci când a fost descoperit, şi-a pus
capăt zilelor. Nu am citit prefaţa până în 1993. Am fost prea şocat de cele întâmplate.
Când am citit-o, mi-am dat seama de ce unii dintre episcopi şi din mass-media au
14 Stylite Publishing, 1985
15 Lion, 1988
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
21
reacţionat în felul în care au făcut-o. Cauza principală nu a fost critica lui Gareth Benett
asupra Arhiepiscopului de Canterbury. El îl cunoştea pe arhiepiscop bine şi erau prieteni
vechi. Lucrul care a supărat „instituţia" cel mai mult a fost analiza valului de greşeli
care a străpuns Biserica Anglicană, reflectate deseori în persoana Arhiepiscopului de
Canterbury care, în mod consecvent, „îşi trăgea spuza la turta lui", pentru a cita din
prefaţa lui Gareth Benett. Spre consolare, Benett Gareth pusese de prea multe ori
punctul pe „i".
William Oddie a scris o carte intitulată The Crockford File (Dosarul Crockford),
care documentează această poveste tristă16, în esenţă, el spune cam aşa: „Este imaginea
unei Biserici ai cărei conducători s-au întors împotriva Sf. Scripturi şi a Sf. Tradiţii,
tocmai ei, cei numiţi a fi călăuzele ei principale, şi care acum se bazează în special pe
înţelepciunea efemeră a acestui veac trecător." Cu alte cuvinte, gândirea lor este
guvernată de normele lumeşti [amintite anterior, n.tr.]: pluralism, relativism
şi subiectivism.
„Creştinism fără credinţă"
La doi paşi de locul în care locuim noi, se află un sat care se numeşte Staplefield.
Parohul bisericii de acolo, Anthony Freeman, a scris în 1993 o carte intitulată God in Us
(Dumnezeu în noi)17, în care spune limpede că nu mai crede de multă vreme în
Întrupare, Înviere sau viaţa de după moarte. El dorea să aibă libertatea de a rămâne în
continuare preot şi să predice un „Creştinism fără credinţă, nou, tonic, reconfortant".
Oricât am reflecta asupra acestei probleme, nu ajungem la nici un rezultat. Iată un preot
în funcţie care nu crede în nimic din ceea ce 1-ar putea îndreptăţi să se numească
creştin. Şi totuşi el continuă să predice şi să administreze Sfintele Taine considerându-le
ca fiind „bune pentru popor". Cum se poate ca o Biserică, care pretinde că e creştină, să
suporte în funcţia de paroh pe cineva care, oricâtă imaginaţie am avea, nu poate fi numit
creştin datorită convingerilor pe care le are? În acest caz, episcopul Dr. Eric Kemp a
luat atitudine. El i-a cerut lui Freeman să reflecteze asupra poziţiei sale timp de un an şi
atunci, deoarece nu-şi schimbase vederile, 1-a destituit.
Dar în Biserica Anglicană Anthony Freeman nu este nici într-un caz singurul
care are aceste păreri. Pare limpede acum, din biografia Lordului Runcie18 scrisă de
Humphrey Carpenter, că Arhiepiscopul, de asemenea, avea foarte puţină credinţă clară
în orice. El a fost ajutat, aparent, de un teolog care a studiat la Cambridge şi care 1-a
învăţat că poate fi „necredincios, neîncrezător şi totuşi un bun catolic anglican".19 Mai
târziu, Kierkegaard i-a arătat, după cum s-a exprimat el însuşi, o „modalitate prin care
poţi ţine împreună un scepticism fundamental şi evlavia religioasă".
Nu este, aşadar, surprinzător că Lordul Runcie a ales un agnostic pentru a-i scrie
biografia. El a spus cu frivolitate că a sperat că ar putea fi convertit. Cineva trebuie să
întrebe: la ce? În recenzia făcută cărţii, Minette Martin spune: „Dacă ceva de genul
acesta conduce la «convertirea» cuiva, atunci cuvântul s-a golit de toate înţelesurile.
Într-adevăr, scurtele mele ciocniri cu teologia anglicană m-au convins că forţa ei
principală este de a construi un limbaj suficient de lipsit de înţeles pentru ca clerul să-şi
deghizeze propria lipsă de credinţă cu ajutorul lui."20 Or, după cum i s-a explicat lui
James Hacker în serialul TV Yes, Prime Minister, „nu poţi investi un episcop care nu
crede în Dumnezeu doar pentru că îl consideri modernist".
16 Hamish Hamilton, 1989
17 SCM, 1993
18 Hodder & Stoughton, 1996
19 J.S. Bezzant, citat în biografie, p.52 şi 88
20 Sunday Telegraph, 22
Michael Harper
22
Este necesar acum să ne întoarcem la preoţia „creştinătăţii lipsite de credinţă".
Un alt preot, Hugh Dawes, a scris o carte chiar mai radicală decât cea a lui Freeman. Ea
a fost publicată cu un an înaintea cărţii lui Freeman şi era intitulată Freeing the Faith
(Credinţa eliberată), cu subtitlul „Un creştinism credibil pentru ziua de azi"21. Sunt
mulţi preoţi în Biserica Anglicană care gândesc la fel. O scrisoare semnată de acest grup
şi care poartă şaizeci şi cinci de semnături, inclusiv cea a decanului de odinioară de la
St. Paul Cathedral a fost publicată în ziarul Independent din 23 iulie 1994. Ei
protestează împotriva deciziei episcopului Eric Kemp de a-1 destitui pe reverendul
Anthony [Freeman, n.tr.] şi au numit ziua cu pricina „zi de întristare". Ei au calificat
acţiunea episcopului ca fiind „anularea unei lungi tradiţii a Bisericii Anglicane care
întotdeauna a tolerat şi a apreciat un spectru larg de opinii". Dar cine trebuie să decidă
gradul de întindere a acestui spectru? Are el graniţe? Aici ne întâlnim din nou cu
pluralismul religios.
În mai 1996, prinţul de Wales a anunţat că intenţionează să fie mai degrabă
„apărător de credinţă" decât „apărător al credinţei" atunci când va deveni rege. Janet
Daley a scris atunci în Daily Telegraph22. „Dacă ideea de credinţă este tot ceea ce
contează, atunci nici o convingere religioasă nu poate fi văzută ca falsă. Şi dacă nici o
religie nu este falsă, atunci nici una nu este adevărată. Prin prezentarea tuturor
credinţelor ca valabil egale, ele devin toate egal falsificate."
Aceasta este treaba pe care Biserica Anglicană a făcut-o în cadrul parametrilor
credinţei creştine. Privilegiile pe care reformatorii anglicani le-au cerut (pentru ei înşişi,
nu pentru romano-catolici sau dizidenţi) precum şi aprobarea unanimă gândită prin
Acordul elisabetan, au făcut să se nască în mod inevitabil această situaţie. Nu e de
mirare că mulţi se uită visători în direcţia Bisericilor Ortodoxe şi Romano-Catolică.
Aceste Biserici consideră că rolul lor principal este de a da mai departe, cu fidelitate,
Adevărul aşa cum le-a fost transmis de la Hristos prin Apostoli şi de a apăra credinţa
împotriva celor care încearcă să o denatureze. Nu este deci surprinzător că un număr tot
mai mare de oameni consideră că aceasta este calea cea adevărată. Ei vor să găsească o
cale pentru a scăpa de potopul liberalismului care înghite şi scufundă nu numai Biserica
Anglicană, ci toate Bisericile protestante.
Picătura care a umplut paharul a fost decizia Sinodului General de a hirotoni
femei. Se pare că aici avem de a face cu o Biserică care ia decizii contrare, în primul
rând, faţă de Hristos, care a ales doar bărbaţi pentru a fi Apostoli, în al doilea rând, faţă
de învăţătura clar exprimată -în Sf. Scriptură, care vede bărbaţii ca fiind cap femeilor
atât în biserică cât şi în familie; şi, în al treilea rând, faţă de părerea unanimă a Sfinţilor
Părinţi şi consensul Bisericii că preotul este icoana lui Hristos şi a Tatălui, aşa cum
spune Biserica Ortodoxă şi, în consecinţă, trebuie să fie de sex bărbătesc. Aşa ar putea
cineva să discearnă şirul de greşeli ale Bisericii Anglicane. În deciziile ei, poate fi
remarcată predispoziţia mai degrabă spre modernitate decât spre adevăr. Biserica
Anglicană ignoră lumea creştină catolică a cărei parte pretinde că este. Noi putem
vedea, de asemenea, preocuparea episcopilor ei pentru unitate pe socoteala adevărului,
fără de care unitatea nu are nici o semnificaţie. Această unitate a fost numită de Dr.
Graham Leonard „Clubul mentalităţii" care subjugă „cerinţele unităţii bazate pe adevăr,
necesităţii de a nu se cutremura barca"23.
21 SPCK, 1992
22 10 mai 1996
23 New Directions, iunie 1993, p. 16
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
23
Calea de mijloc anglicană
John Henry Newman*, pe vremea când era anglican, îşi legase speranţele sale de viitor
de ceea ce el numea „Anglican Via Media" sau calea de mijloc anglicană. Multe dintre
„Tracts for the Times" („Tratatele pentru vremi") au oglindit acest efort de a justifica
practicile catolice din Biserica Anglicană. Erau încercări de a merge pe un drum între
Scylla şi Charybda**, al Romano-Catolicismului şi Protestantismului, deşi argumentele
erau uneori forţate. Tractarienii***, după cum erau numiţi, au început Mişcarea de la
Oxford în mod clar împotriva Romano-Catolicismului, dar, aşa cum scrie Stephen
Thomas despre Newman, „sub masca plină de încredere a retoricii sale tractariene
stăteau la pândă probleme nerezolvate"24.
Criza a început pentru Newman în 1839. El a petrecut o mare parte din vară
studiind controversele hristologice din prima jumătate a secolului al V-lea, care s-au
centrat iniţial pe Sf. Chiril, Patriarh al Alexandriei şi Nestorie, Arhiepiscop al
Constantinopolului, din 429 până în 431. Această dispută a condus în final la schisma
care a avut loc după Sinodul Ecumenic de la Calcedon (451). Bisericile Orientale s-au
separat de Bisericile Ortodoxe Răsăritene. Bisericile Orientale cuprind Biserica Coptă
Egipteană, Biserica Coptă Etiopiana, Biserica Iacobită Siriană şi Biserica Ortodoxă
Armeană. (Armenii nu erau reprezentaţi la Calcedon datorită faptului că erau în război).
În timpul verii, Newman a scris mult pe această temă, deşi nu s-a publicat
niciodată, dar se pare că acesta a fost momentul hotărâtor pentru el. Mai târziu a scris:
„Acum, aici, în mijlocul secolului al V-lea, am găsit, aşa cum mi se pare mie, oglindit
creştinismul din secolele XVI şi XIX. Mi-am văzut faţa în acea oglindă şi eram
monofizit. Biserica de «Via Media» era în situaţia comunităţii orientale, Roma era
unde este şi acum; şi protestanţii erau eutihieni"25. În Apologia sa, Newman scrie despre
această perioadă din viaţa lui: „Pentru prima oară am început să mă îndoiesc de
judiciozitatea anglicanismului"26.
De-a lungul întregii sale vieţi, Newman a fost un vânător de erezii, deşi entuziasmul lui
s-a răcit odată ce s-a găsit în siguranţă în Biserica romană. Dar de ce s-a văzut el pe sine
însuşi monofizit?27 El era de acord cu Sinoadele Ecumenice de la Efes (431) şi
Calcedon (451) care au definit cele două firi ale lui Hristos. Cheia trebuie găsită în
Apologia sa. Aici Newman ne spune clar că nu se referea la doctrina hristologică. De
* 1801-1890. Cleric şi teolog englez, unul dintre fondatorii mişcării oxfordiene: s-a convertit la romanocatolicism
în 1845 şi a devenit cardinal în 1879 (n.tr.).
** Scylla şi Charibda (în mitologia greacă), doi monştri marini, menţionaţi în „Odiseea" lui Homer, care
străjuiau un loc de trecere primejdios, identificat ulterior cu strâmtoarea Messina, care leagă Marea
Tireniană cu Marea Ionică. Curentul foarte puternic, care provoacă dificultăţi în navigaţie, a dat naştere în
antichitate legendei despre Scylla şi Charibda (Jn.tr.).
*** Tractarianism: principiile şi părerile religioase ale fondatorilor mişcării oxfordiene, prezentate în
„Tratatele pentru vremi" publicate la Oxford între anii 1833-1841 (n.tr.).
24 Newman and Heresy: The Anglican Years, CUP, 1991, p. 171
25 Apologia Pro Vita Sua, p. 114. Eutihie era un călugăr din Constantinopol ale cărui idei au fost
condamnate de către Biserică în 448 şi din nou la Sinodul ecumenic de la Calcedon din 451. El avea
reputaţia de a schimba în mod frecvent terenul, mai ales sub presiune. El a insistat pe firea Cuvântului
întrupat şi a negat firea omenească a lui Hristos
26 Ibidem
27 Este necesar să explicăm termenul de „monofizit". El înseamnă „(cu) o singură fire", în controversele
privitoare la firile lui Hristos din secolul al V-lea, necazul era că cele două părţi s-au înţeles greşit una pe
alta şi din când în când chiar s-au învinovăţit una pe cealaltă de credinţa pe care niciodată nu au ţinut-o.
Aşa-numiţii monofiziţi niciodată nu au crezut că Hristos are o singură fire (cea dumnezeiască), ci
întotdeauna au susţinut cu convingere deplina şi adevărata Sa fire omenească. Confuzia a fost deseori
între „persoană" şi „fire". Biserica Ortodoxă întotdeauna a crezut că Hristos este o singură persoană şi că
are două firi [dumnezeiască şi omenească, n.tr.].
Michael Harper
24
fapt, el avea în minte pericolul unei poziţii moderate, de mijloc, în controversele
dogmatice. Cu alte cuvinte, mărturia sa despre erezie s-a ocupat de ceva diferit.
Newman a făcut legătura între anglicanism şi modul în care îşi alcătuiau doctrina
ereticii din vremea aceea.
Au fost câţiva în această perioadă care au avut un mod de a gândi disciplinat şi
temeinic în privinţa problemelor teologice complexe, cum au fost Sfinţii Părinţi
Capadocieni28, Sf. Chiril al Alexandriei şi Sf. Atanasie, în timp ce ereticii, ca Eutihie şi
Nestorie, erau superficiali şi inconsecvenţi. George Florovsky, un teolog ortodox din
secolul XX, a scris despre „neseriozitatea gândirii monofiziţilor şi caracterul vag al
viziunii lor teologice".29
Baza ereziei este compromisul. Cuvântul grecesc înseamnă „cel care alege". Un
eretic alege sau este selectiv în ceea ce crede, ceea ce îmbrăţişează şi ceea ce înlătură. O
figură cheie din această perioadă a fost Teodoret (393-458), Episcop al Cirului, născut
în Antiohia. El a scris o lucrare intitulată Eranistes30. Termenul înseamnă „cineva care
îşi face mantie din zdrenţe aruncate". Acesta a fost modul în care a văzut el ereziile din
timpul său. Puţine erezii sunt noi. Cele mai moderne sunt, aşa cum le descria Teodoret,
„zdrenţe vechi".
Ereticii îşi plasează argumentele în zona unei aşa-zise căi de mijloc; asta este
ceea ce a descoperit brusc Newman. Acolo a văzut Newman Anglicanismul şi, ca
urmare, propriile lui argumente în apărarea „căii de mijloc" (Via Media) s-au sfărâmat
în bucăţi. Acest lucru a fost bine punctat de Martin Svaglic, care scrie: „Nu doctrinele în
sine sunt semnificative pentru punctul de vedere a lui Newman, ci mai degrabă modul în
care s-a ajuns la o soluţie" (sublinierea îmi aparţine)31 . Începând cu 1839, Newman s-a
aflat în drum spre Roma.
Într-o sclipire a minţii Newman a văzul că Via Media (calea de mijloc) esle
calea largă a erelicilor. Era un mod de a eluda unele probleme de dragul păcii şi al
unităţii. Aceasta putea conduce doar la compromis şi confuzii şi nicidecum la
înţelegerea adevărului. Sfinţii Părinţi ai Bisericii nu au fosl adepţi ai aceslei Via Media,
aşa cum sunt anglicanii moderni, în Biserica Bizantină datoria episcopilor, în special
când participau la Sinoadele ecumenice, era, aşa cum scrie John McGuckin, „de «a
recunoaşte», prin comparaţie cu mărturisirile anterioare, credinţa Bisericii şi,
recunoscând-o, s-o întâmpine în Duh"32. Era esenţial să se urmeze calea Apostolilor
care au fost inspiraţi de Sfântul Duh, şi nu de moda momentului. Chemarea lor a fost
aceea de a sta ca episcopi în succesiunea apostolică. McGuckin continuă:
Prin urmare, nu era de aşteptat ca înalţii ierarhi să se chinuie cu întrebări despre ce este credinţa,
sau să caute înţelesul ei, în condiţiile în care au trăit întru ea ani de zile şi şi-au ţinut demnităţile
bisericeşti ca învăţători ai credinţei... Pe scurt, o cercetare deschisă şi neutră asupra doctrinei care era
desemnată să realizeze un compromis internaţional acceptabil n-a fost niciodată în minţile sau în
aşteptările celor care au participat la Sinodul de la Efes, cu excepţia, probabil, a lui Nestorie. Acest
concept al definirii creştinismului printr-un continuu compromis a fost şi încă este străin Comunităţilor
Ortodoxă şi Catolică.
Există abordări moderne ale acestei probleme. Noi suntem obişnuiţi cu solicitările
progresului democratic în politică. Există un premiu pentru conduita nobilă, conform
28 Sf. Vasile cel Mare, Episcop de Cezareea Capadociei (330-379), Sf. Grigorie de Nyssa (330-395),
fratele mai mic al Sf. Vasile şi Sf. Grigorie de Nazianz (329-89), numit şi „Teologul". Ei erau prin naştere
din Capadocia şi împreună cu Sf. Atanasie au avut o influenţă covârşitoare în stârpirea arianismului.
29 Collected Works, vol. 8, Büchervertriebsanstalt, 1987, p. 292.
30 Descrisă de Henry Chadwick, The Early Church, Penguin, 1967, p. 201
31 Citat de Stephen Thomas (p. 205) din introducerea la Apologia Pro Vita Sua, publicat de Clarendon
Press în 1967.
32 St. Cyril of Alexandria: The Christological Controversy, its History. Theology and Texts, Brill, 1994, p.
70-71.
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
25
etichetei, şi pentru fair-play. Sunt încurajate o mulţime de păreri şi argumente
intelectuale. Aceasta marchează atitudinile din ziua de azi faţă de adevăr, cu
inevitabilele compromisuri care decurg din ele. Oricum, asemenea practici erau străine
Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Aşa stau lucrurile şi astăzi în Biserica Ortodoxă, care
înţelege adevărul aşa cum se găseşte în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie.
Fără îndoială, noile doctrine din Biserica Anglicană erau supărătoare pentru noi,
dar modul în care s-a ajuns la astfel de decizii este în întregime inacceptabil. Pentru unii
oameni, Nestorie a fost un gentleman şi Sf. Chiril un mojic. Dar, în final, punctele de
vedere eretice ale celui dintâi au fost respinse, iar poziţia ortodoxă a celuilalt a fost
susţinută.
Unul dintre primii anglicani care au trecut la Biserica Romano-Catolică, după
decizia hirotonirii femeilor, a fost Sheridan Gilley, pe care 1-am menţionat. El a scris în
The Times33 despre lipsa de putere spirituală şi intelectuală a Bisericii Anglicane de a
rezista în această lume trecătoare. El spune că aceasta explică în parte „de ce atât de
mulţi mari sfinţi şi profeţi ai Bisericii şi-au petrecut vieţile în dizgraţia unui exil în
interiorul ei, ca Wesley, sau au fost obligaţi să o părăsească, ca Newman''. Profetul Isaia
i-a avertizat pe contemporanii săi prin cuvintele: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui
rău, care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi
dulcele amar!"34 Plăcut sau nu, Bisericile sunt chemate să apere hotarele adevărului şi
nu să le mute.
Mary Poppins, în cartea şi filmul cu acelaşi nume, coboară plutind din spaţiu ca
un fel de figură „mesianică". La sfârşitul filmului, vântul îşi schimbă direcţia şi zboară
în direcţia staţiei St. Pancras. Înainte de aceasta, ea merge să-şi împacheteze lucrurile în
faţa copiilor care erau dezamăgiţi. Ei o roagă insistent să rămână. Dar ea le spune:
„Practic, oamenii perfecţi, niciodată, nu permit sentimentelor să le zăpăcească mintea."
Este un mesaj căruia trebuie să-i dăm atenţie. Newman a scris cândva: „Religia numai
ca sentiment este pentru mine un vis şi o maimuţăreală"35. Sfinţii Părinţi nu erau perfecţi
şi cu siguranţă nici acest scriitor nu este. Cu toate acestea, în timp ce plutim în direcţia
Antiohiei şi spunem la revedere prietenilor noştri anglicani, nu permitem sentimentelor
să ne întunece raţiunea.
33 11 noiembrie 1993
34 Isaia 5, 20
35 El de asemenea a afirmat: „De la vârsta de cincisprezece ani [convertirea lui la evanghelici] dogma a
fost principiul de bază al religiei mele. Nu cunosc nici o altă religie. Nu pot intra în concepţia nici unui alt
fel de religie." History of My Religious Opinions from 1839 to 1841 (Istoria părerilor mele religioase de
la 1839 până la 1841).
Michael Harper
26
4
Cum am descoperit Ortodoxia
... Pe de o parte, ca pribegia şi durerea să le uit,
Pe de alta, de zilele ce au trecut să-mi amintesc
Şi să visez, să tot visez că sunt Acasă iar.
James Elroy Flecker
Iisus a spus că împărăţia Sa este ca o comoară ascunsă în ţarină sau ca un neguţător care
caută mărgăritare bune* . Pentru a afla comoara şi a cumpăra mărgăritarele se cere mult
efort şi nu puţin sacrificiu. Aşa este Ortodoxia. Trebuie să munceşti din greu pentru a o
afla şi a o dobândi, şi să fii şi foarte hotărât pentru asta. Există ceva esenţial ascuns şi
tainic în Ortodoxie care nu se potriveşte cu uşurinţă culturii societăţii de consum a
Vestului şi ofensivei ei economice. Acest ceva îşi urmează cursul în pofida cerinţelor
moderne pentru deschidere şi a tentei de reclamă comercială pe care o imprimăm
„misiunii", în special în lumea protestantă. Câteodată ţi se pare că pe ortodocşi nu-i prea
preocupă dacă oamenii se convertesc sau nu la Ortodoxie; şi totuşi am simţit că acesta
este unul dintre cele mai ispititoare lucruri din Biserica Ortodoxă: ea nu iese din drumul
ei pentru a te converti1. Preocuparea ei de bază în practică este cultul.
Trebuie să examinăm această atitudine în contextul istoric al Ortodoxiei în
Europa de Vest. Există aici câteva asemănări cu evreii. Atât ortodocşii cât şi evreii au
venit în Vestul Europei din est, deseori ca refugiaţi. Au ajuns în societăţi care erau din
punct de vedere cultural diferite, chiar foarte diferite de propria lor cultură. Astfel că ei
au avut tendinţa de a dezvolta o mentalitate închisă, neamestecată cu a altora. Ei au avut
de luptat împotriva ispitei şi presiunilor de a-şi pierde identitatea şi a fi absorbiţi de
societatea şi cultura Vestului. Acesta a fost şi este motivul principal pentru care n-a
existat şi nu există un simţ al misionarismului în Biserica Ortodoxă din Vest. Ei şi-au
văzut propriul rol mai degrabă de conservare decât de evanghelizare. Atât ortodocşii cât
şi evreii au tendinţa de a se bizui pe est de unde îşi trag seva şi de a conta pe America de
Nord pentru sprijin. Dar într-o anumită privinţă, Ortodoxia Britanică este diferită.
Rădăcinile originare ale Creştinismului în Britania sunt mai mult estice decât vestice şi
izvoarele Bisericii Celtice au fost mai mult bizantine decât romane. Şi aceasta se
datorează în mare măsură geografiei insulelor britanice. În perioada vieţii pământeşti a
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ele au atras comerţul din estul Mediteranei, spre
deosebire de majoritatea restului Europei.
La începutul călătoriei noastre spre Ortodoxie, am întâlnit multe obstacole.
Atunci câţiva dintre noi au avut o întâlnire cu un episcop ortodox. El a petrecut primele
zece minute spunându-ne cât de minunată crede el că este Biserica Anglicană. Şi şi-a
exprimat surpriza că noi dorim să devenim ortodocşi. Când, soţia mea şi cu mine, am
vizitat India, chiar înainte de primirea în Biserica Ortodoxă, am avut o întâlnire cu
Catolicosul* Bisericii Ortodoxe Siriene din India, Baselius Marthoma Mathews I.
Discuţia a decurs destul de asemănător. El a consumat prima parte din şederea noastră
* Matei 13, 44-46 (n.tr.)
1 Trebuie să ne exprimăm părerea că uneori, aceasta este împinsă prea departe de către ortodocşi; există
un număr crescând de oameni care, cu adevărat doresc să devină ortodocşi şi, fără a recurge la o
încurajare timpurie, într-o fază prea incipientă, dorinţele lor ar trebui luate în serios. Aceasta se poate face
cu smerenie şi fără a ne simţi vinovaţi de prozelitism.
* Titlu al întâistătătorilor unor Biserici Orientale (n.tr.)
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
27
împreună, încercând să întârzie decizia de a deveni ortodocşi. „Nu faceţi asta fără multă
rugăciune", ne-a rugat el stăruitor.
Ortodocşii nu păreau dispuşi să converseze. Atunci, un prieten mi-a dat o soluţie
care în final mi-a deschis multe uşi ortodoxe. „Când intri în contact cu ortodocşii, nu le
cere să mergi şi să discuţi cu ei probleme teologice", a spus el. „Spune-le: îmi permiteţi
să vin şi să mă rog cu voi?" Pentru unii aceasta ar putea părea un fel de cucernicie falsă.
Şi totuşi, ea mi-a arătat calea ca nimic altceva. Episcopul Kallistos Ware, în cartea sa
The Orthodox Church, scrie: „Cei care doresc să cunoască Ortodoxia n-ar trebui să
citească mult în cărţi ci... să participe la Sf. Liturghie.”2 El continuă citând cuvintele lui
Iisus Hristos către Andrei [către ucenici, n.tr.]: „Veniţi şi veţi vedea"3. Este necesar să
vii şi să vezi Ortodoxia şi totodată să şi citeşti despre ea.
Primul meu contact cu Ortodoxia a fost cu totul surprinzător şi necăutat. Nimeni
nu s-ar fi aşteptat s-o întâlnească într-o universitate penticostală! Eram în vizită la Oral
Roberts University (universitate în care examenele se susţin oral, n.tr.) în Tulsa,
Oklahoma. Era în anii '70 şi eram cu Dr. Bob Stamps, care era atunci Capelan Metodist.
Îmi amintesc că el tocmai scrisese un cântec şi s-a aşezat la pian şi mi 1-a cântat. Era
„God and man at table are sat down" („La masă Dumnezeu şi om s-au aşezat"), iar când
m-am întors 1-am introdus şi în Britania. S-a dovedit a fi popular, deşi nu am realizat
atunci armonia puternic ortodoxă4. Universitatea -credeţi sau nu- experimenta o
renaştere ortodoxă, cu vecernii vinerea, crucifix de procesiune şi tămâie. Din păcate, pe
mine nu m-a emoţionat în mod deosebit.
În 1989 un grup internaţional de conducători ai Bisericilor au organizat o
conferinţă la scară mare care urma să se ţină în Brighton, Anglia, în 1991. Am fost
numit preşedinte. Una dintre scrisorile mele scurte urma să contacteze ortodocşii în
vederea invitării lor ca delegaţi. (N-am fost atât de încrezători, aşa că am alocat doar
cincizeci de locuri dintr-un total de peste trei mii de delegaţi, în final au venit doar
doisprezece.) Dar pentru a îndeplini această sarcină, unii dintre noi au făcut un scurt
turneu în Orientul Mijlociu şi au vizitat Finlanda.
Călătoria în Finlanda a fost un eveniment foarte important al turneului. Trei
dintre noi am mers acolo în ianuarie 1990, în mijlocul unei ierni deosebit de friguroase.
Erau -25°C când am urcat în Helsinki, în vagonul de dormit pentru a călători spre un
colţ îndepărtat din tundra finlandeză, Mănăstirea Noul Valamo, la Heinävesi.
Ce frig era! Acolo am văzut viaţa simplă a călugărilor din acest centru renumit al
vieţii spirituale, la care merg mulţi finlandezi, deşi ei aleg, în mod obişnuit, vreme mult
mai blândă. Valamo este o mănăstire renumită din Rusia, înfiinţată în secolul al Xll-lea;
2 p. 266
3 Ioan 1, 39
4 Primele două strofe sunt:
O, bun venit, voi, nobili sfinţi din vremi trecute
Căci acum ai voştri ochi văd multe
Minuni care v-au fost de mult vestite:
La masă Dumnezeu şi om s-au aşezat.
Bătrâni, martiri, cu toţii capetele şi-au plecat,
Profeţi şi patriarhi, cu toţi s-au adunat.
Ce îngerii-au tânjit să vadă, acum omul a aflat.
La masă Dumnezeu şi om s-au aşezat.
Cu greu ar trece standardele corecte din punct de vedere politic din ziua de azi. Fiii
capricioşi sunt menţionaţi, iar la femei se face doar aluzie cu apelativul de „târfe". Când
a ieşit acest aspect era complet neobservat. Moda s-a schimbat.
Michael Harper
28
ea era frecventată regulat de ţarul Nicolae al Il-lea şi familia sa. De fapt, mobilierul
apartamentului regal este acum în mănăstirea cea nouă.
În acea duminică am participat la prima mea Sf. Liturghie ortodoxă. Trebuie să
explic că ortodocşii folosesc cuvântul „liturghie" pentru a descrie ceea ce alţii numesc
Sf. Euharistie sau Sf. Comuniune. Primul meu gând a fost: „Ce odihnitor!". Slujba
religioasă a ocupat majoritatea dimineţii, iar oamenii veneau şi plecau; nimeni nu părea
deranjat. La jumătate, am ieşit pentru o ceaşcă de cafea şi nu ne-am simţit nici măcar un
pic vinovaţi. Liturghia, care de atunci începând urma să ocupe locul principal din viaţa
mea, a fost cea răsăriteană sau Sfânta Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur. Se vorbea şi se
cânta în finlandeză.
A fost unul dintre acele momente când un eveniment se întipăreşte pentru
totdeauna în mintea şi inima cuiva, încă mi-o reamintesc ca şi cum ar fi fost ieri. Îmi
amintesc că David Goodenough, un prieten care a fost cu noi şi care suferea de
encefalomielită mialgică, a întrebat un membru al comunităţii dacă se roagă pentru
bolnavi. A fost condus spre o icoană unde se ştia că au loc vindecări. (Cine a spus că
Biserica Ortodoxă nu e harismatică?). Alte amintiri ale mele sunt legate de un bătrân
care a stat în picioare pe tot parcursul slujbei (nu era nici o strană în capelă) şi de
expresia de pe faţa lui. Nu era strălucirea unui harismatic, dar nici plictiseala
credincioşilor din Apus. Mi-a amintit de feţele bătrânelor rusoaice, expresie a fidelităţii
lor eterne. Cineva ar putea fi tentat s-o numească indiferenţă stoică faţă de
circumstanţele sau moda timpului. Şi totuşi nu era nimic stoic la acest om. Pentru mine
el reprezenta fidelitatea bine construită, acea calitate care a făcut din laicii ortodocşi
vajnici apărători ai credinţei de-a lungul secolelor.
Liturghia a fost oficiată de un tânăr episcop ortodox finlandez. Nu voi uita
niciodată bunătatea şi consideraţia lui. Ne-a salutat şi ne-a invitat să stăm împreună cu
el în prima parte a slujbei, astfel încât să ne-o poată explica. Ne-a invitat cu bucurie să
ne împărtăşim cu aşa-numita Anafura şi să ne închinăm la Sf. Cruce la sfârşitul Sf.
Liturghii. Anafura este pâine binecuvântată doar, nesfinţită, oferită ca o dovadă a
dragostei frăţeşti tuturor ortodocşilor din parohie, dar şi oaspeţilor care nu sunt
ortodocşi. Ea este simbolul ducerii Sf. Evanghelii în întreaga lume.
După ce toată lumea a plecat, episcopul Ambrosius ne-a invitat la saună pentru a
continua discuţiile noastre. Ce oameni deosebiţi sunt finlandezii! În ţara aceea aproape
tot ceea ce este important se face la saună şi asta nu a fost o excepţie. Astfel, unul dintre
cele mai semnificative lucruri pe care le-am învăţat a fost cât de adaptabilă este
Ortodoxia din punct de vedere cultural. N-am simţit atunci şi niciodată de atunci
încoace, că Liturghia Răsăriteană este străină din punct de vedere cultural unui englez.
Nu-mi este cu nimic mai străină decât Biblia. Iată, aici Ortodoxia se potriveşte ca o
mănuşă la cultura finlandeză. Ai putea fi tentat să crezi că Ortodoxia este destinată
regiunilor cu climă caldă din Est; aici noi ne-am rugat lui Dumnezeu într-o capelă, unde
temperatura exterioară era de -25°C şi am făcut-o în finlandeză, nu în greacă sau
slavonă. Este adevărat că episcopul avea barbă (am întâlnit unii care nu aveau), dar era
în întregime finlandez. Aceasta m-a ajutat să văd că Biserica Ortodoxă se potriveşte
tuturor culturilor, climelor şi situaţiilor - chiar şi saunelor.
Trebuie să recunoaştem faptul că în Europa occidentală există o mare ignoranţă
în ceea ce priveşte Ortodoxia. Când eram pe punctul de a intra în Biserica Ortodoxă, am
scris surorilor mele pentru a le spune ceea ce urma să se întâmple. Am avut aproximativ
acelaşi răspuns dur din partea amândurora. „Mulţumesc lui Dumnezeu că nu
intenţionezi să devii catolic. Ce este Biserica Ortodoxă?" Aceasta spune mult despre
prejudecata şi suspiciunea înrădăcinată care persistă în Marea Britanie împotriva
Catolicismului. De asemenea, ea dezvăluie clar că majoritatea oamenilor din Marea
Britanic ştiu puţine sau nimic despre Biserica Ortodoxă.
Trebuie să mărturisesc că mulţi ani am fost la fel de ignorant ca oricare altul. Şi
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
29
totuşi doi factori au făcut să-mi stăruie în minte întrebarea: „Ce este Biserica?" În
primul rând, aveam un interes profund şi o preocupare deosebită pentru Biserica în sine,
nu ca instituţie, ci aşa cum este ea în realitate ca „Trup al lui Hristos". În al doilea rând,
în străfundul fiinţei mele simţeam o dragoste puternică pentru unitatea creştină şi o vină
colectivă pentru faptul că Bisericile sunt atât de divizate şi că progresul spre unitate pare
atât de lent. Biserica Ortodoxă nu putea fi lăsată în afara acestei ecuaţii5.
Un indiciu timpuriu al unora dintre aceste gânduri care-mi încolţeau în minte a
fost cartea pe care am scris-o în 1979, intitulată This is the Day (Aceasta este ziua)6 (a
fost publicată în Statele Unite sub titlul de The Three Sisters - Cele trei surori). În
această carte exploram tema deja deschisă de oameni ca Dr. Lesslie Newbigin, în cartea
The Household of God (Casnicii lui Dumnezeu)7 , şi Dr. Henry Pitt Van Dusen, într-un
articol din revista Time intitulat „The Third Force" („Cea de a treia putere"). Mă voi
referi la cea dintâi, mai pe larg, într-unul dintre capitolele următoare8. Aceşti scriitori au
cercetat din nou Biserica, ca având în mod normal două polarităţi principale, catolică şi
protestantă, împreună cu un al treilea element, cel penticostal.
În cartea mea, cititorii făceau cunoştinţă cu cele trei „surori" din familia
Bisericii, pe care le numeam Evangeline, Charisma şi Roma. Urmam acelaşi model ca şi
ceilalţi scriitori. Dar am menţionat încă un membru al familiei. Eu am scris:
Eu ştiu că există cel puţin încă o soră pe care n-am întâlnit-o niciodată cu
adevărat. Am văzut-o câteodată de la distanţă. Am înţeles că o cheamă Orthodoxa. Restul familiei pare
oarecum incompletă fără ea. Trebuie să mărturisesc că nici n-am evitat-o, dar nici n-am făcut eforturi
susţinute pentru a o întâlni şi cunoaşte. Drumurile noastre foarte rar s-au intersectat... în orice caz această
carte este regretabil de incompletă fără ea. Poate că următoarea mare acţiune a Sfântului Duh va fi
îmbogăţirea vieţii noastre de familie cu includerea in strânsă prietenie a Orthodoxei - şi, de asemenea,
îmbogăţirea acestei surori, în părtăşie cu celelalte surori ale ei...
Astfel că într-un stadiu atât de incipient eram conştient de importanţa Bisericii
Ortodoxe, deşi viaţa şi învăţăturile ei îmi erau în totalitate străine.
Acestea fiind zise, există cel puţin un avantaj în ceea ce priveşte ignorarea
Ortodoxiei: oamenii nu ştiu destul despre noi pentru a avea prejudecăţi faţă de noi. Nici
o Armadă ortodoxă n-a pornit spre Britania pentru a o supune. Nici un pic de sânge
ortodox nu a fost vărsat în Britania în ultimii o mie de ani pentru a apăra credinţa
Bisericii noastre. Majoritatea oamenilor au noţiuni vagi despre preoţii cu sutană, bărbi,
icoane, tămâie, slujbe religioase lungi şi absenţa stranelor. În mod evident avem multe
de explicat despre Biserica noastră Ortodoxă, a doua ca mărime din lume. (Dintr-o
vizită recentă în S.U.A. am adus un autocolant de maşină pe care scria: „Predicăm Sf.
Evanghelie din anul 33 - şi încă o facem!").
Ortodoxia este pentru mine ca una dintre acele lăzi vechi, de metal, acoperite cu
praf de secole. Dar când o forţezi pentru a o deschide - şi cât de greu e s-o faci - o
găseşti plină cu bijuterii. Aşa că mulţi oameni nu văd niciodată bogăţia, ci doar praful
din exterior. Când eram student la Cambridge, am studiat teologia trei ani. Nu-mi
amintesc să ni se fi recomandat vreodată să citim vreo carte ortodoxă, să fi fost măcar
una singură menţionată în bibliografie. Nici măcar n-am cunoscut numele unui singur
teolog din această tradiţie, cu excepţia lui Nicolae Zernov. Singurul conducător ortodox
de care auzisem vreodată a fost Mitropolitul Antonie de Suroj.
Acum am descoperit câţiva dintre marii scriitori acestui secol: George
5 Biserica Ortodoxă din Marea Britanie este a patra ca mărime, după cea Romano-Catolică, Anglicană şi
Metodistă. Statistica „Marc Europe" din 1995 (publicată în UK Christian Handbook - Călăuza Creştină a
Marii Britanii) arată că există 287.510 ortodocşi din care ortodocşi greci (Patriarhia Ecumenică) 270.000.
Bisericile Ortodoxe, spre deosebire de majoritatea celorlalte, sunt în cre ştere în Marea Britanie
6 Hodder & Stoughton
7 SCM, 1953
8 Vezi capitolul 13
Michael Harper
30
Florovsky, Vladimir Lossky, Alexander Schmemann, John Meyendorff şi mulţi alţii. Ce
mult pierdusem! Aceşti oameni scriu cu un instinct profetic, cu un angajament profund
faţă de credinţa ortodoxă şi un respect smerit pentru adevăr. Sunt câteva cărţi pe care leam
citit mai mult decât o dată şi câteva chiar mai mult de două ori. Numai cartea
Episcopului Kalistos Ware The Orthodox Church9 am citit-o de trei ori, cumpărând
fiecare ediţie actualizată. Chiar la începutul pelerinajului meu am mers la Oxford pentru
a-l cunoaşte pe autor. El m-a primit cu multă amabilitate şi delicateţe.
În timpul unei vizite în Zair am avut o scurtă întâlnire cu Biserica Ortodoxă
Orientală pe care o voi păstra totdeauna în suflet cu duioşie. Făceam parte dintr-un grup
ce reprezenta Consiliul Mondial al Bisericilor şi eram oaspeţii Bisericii
Kimbanguistane, una dintre cele mai mari Biserici africane independente. Biserica,
membră a Consiliului Mondial al Bisericilor, a fost fondată de Simon Kimbangu în anii
'20 şi a suferit multe persecuţii din partea guvernatorilor coloniali belgieni. Însuşi Simon
Kimbangu şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în închisoare.
Într-o seară aşteptam cina şi, ca de obicei, purtam o discuţie aprinsă. La recepţie
era şi Dr. Walter Hollenweger, pe atunci profesor de Misiune la Universitatea din
Birmingham, Anglia, precum şi Episcopul Markos al Bisericii Egiptene Copte care
locuia în Nairobi. Subiectul discuţiei noastre era învăţătura Bisericii Kimbanguistane
despre Sf. Treime. Ea ni se părea, pe vremea aceea, unitariană.
Acum, îl cunosc pe Walter de mult timp şi ştiu că îi place să joace rolul de agent
provocator. În această perioadă a obţinut mai mult decât s-a aşteptat. „Desigur, spunea
el pe un ton degajat, unii dintre Sfinţii Părinţi au fost unitarieni". Atunci episcopul
egiptean copt s-a ridicat şi a mers repede spre Walter. Pe moment am crezut că o să-1
lovească. A urmat o tiradă în apărarea Sfinţilor Părinţi cum nu mai auzisem vreodată. A
fost o discuţie plină de pasiune, fără nici o barieră. Mi-au rămas în minte cuvintele:
„Bisericile Ortodoxe nu au denaturat adevărul. Ele iubesc adevărul atât de mult încât îl
apără până în pânzele albe."
În ultimii ani am întâlnit mulţi ortodocşi. Ne-au arătat multă bunăvoinţă, deşi
trebuie să adaug că unii ne-au făcut viaţa imposibilă. Nu pot să nu-mi amintesc parabola
fiului risipitor, o pildă asupra căreia Biserica Ortodoxă se concentrează pregătindu-se
pentru Postul Mare. Cei din Britania care au devenit ortodocşi prin Patriarhia Antiohiei
au fost primiţi cu braţele deschise, dar au fost şi câţiva fraţi mai în vârstă care erau
indignaţi că se făcea atâta agitaţie pentru noi. Şi, de asemenea, ne-au criticat obiceiurile
de la masă, maniera de a mânca. În ce mă priveşte, nu cred că tatăl fiului risipitor îşi
făcea prea multe griji dacă fiul lui folosea lingura sau furculiţa pentru a-şi mânca cina
sau îşi ştergea degetele de cămaşă sau de faţa de masă. Era doar bucuros de a-şi vedea
fiul acasă. Cu timpul, manierele pot fi corectate. Manierele noastre ortodoxe erau
departe de a fi perfecte. Deprinsesem greşit unele lucruri, şi mai avem o mulţime de
învăţat. Şi totuşi acasă este fără îndoială un loc mai bun pentru a învăţa ceva decât în
ţara cea îndepărtată.
9 Pengiun Books, 1963 (editie revizuita: 1993)
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
31
5
Mărturia Antiohiei
Biserica din Antiohia este leagănul creştinismului
neamurilor şi al misionarismului creştin.
International Standard Bible Encyclopedia
Când oamenii aud că am devenit ortodocşi, de obicei ne întreabă dacă suntem greci sau
ruşi. Iar noi răspundem: „antiohieni", ceea ce îi uimeşte complet. N-au mai auzit
niciodată de noi şi e de înţeles deoarece, din câte ştiu eu, până acum suntem al doilea
grup din Marea Britanie care am devenit ortodocşi antiohieni1.
Unul din avantajele Bisericii Ortodoxe din Antiohia este că Patriarhia noastră
şi-a luat numele după un oraş străvechi şi nu după o naţiune. Patriarhiile Bisericilor
Ortodoxe au de obicei o denumire etnică, ca de exemplu: „Rusă", „Sârbă", „Română".
Unele dintre aceste Biserici sunt înverşunat naţionaliste şi îşi apără teritoriul cu
deosebită forţă. (Trebuie să adaug că toate aceste Biserici sunt în deplină comuniune
unele cu altele). Dar „eticheta" noastră nu este etnică, deşi Biserica noastră este
predominant arabă de la începuturile ei istorice în Orientul Mijlociu.
Un alt avantaj este acela că noi deţinem dreptul de autor internaţional al
cuvântului „creştin". Despre noi se spune în Faptele Apostolilor că „ucenicii s-au numit
creştini"2 mai întâi în Antiohia.
Oraşul Antiohia a fost fondat în anul 301 î.H. de către Seleucus Nicator, un
conducător sirian, care i-a dat numele după tatăl lui, Antioh. A fost unul dintre cele
şaisprezece oraşe cu acest nume din Antichitate care au primit numele tatălui său.
Oraşul s-a bucurat de o poziţie comercială deosebit de favorabilă, fiind aşezat la Est de
Mediterana şi la aproximativ 250 mile [aprox. 400 km, n.tr.] la Nord de Ierusalim. Când
a căzut în mâinile romanilor în anul 69 î.H., a devenit cel mai important oraş din lume
după Roma şi Alexandria. Era supranumit „Regina Orientului"; a fost placa turnantă şi
podul cultural dintre Est şi Vest. A fost primul oraş care a avut iluminat public.
Antiohia de azi (redenumită Antakya) este un orăşel puţin cunoscut din Turcia,
lângă graniţa cu Siria (nu trebuie confundat cu Antiohia din Pisidia - de asemenea parte
a Turciei). În Antiohia a existat o comunitate creştină încă din primele zile ale Bisericii,
deşi în secolul al XlV-lea Patriarhia s-a mutat la Damasc, unde a rămas până în ziua de
azi. Astăzi patriarhul nostru, Ignatie al IV-lea, este considerat al treilea în lumea
ortodoxă după Patriarhul ecumenic din Constantinopol, care este „primul între egali", şi
Patriarhul Alexandriei.
Este nevoie de explicaţii suplimentare. După Sinodul Ecumenic de la Calcedon
(din 451) a fost o schismă în Patriarhie între cei care au acceptat hotărârile Sinodului şi
cei care nu le-au acceptat. Schisma persistă, deşi majoritatea neînţelegerilor au fost
clarificate şi refacerea unităţii este aproape. Pentru a face distincţie între cele două
Biserici, în titulatura Bisericii Calcedoniene sau Ortodoxe Răsăriteane (cea ai cărei
membri suntem) se foloseşte în general cuvântul „grec". Non-calcedonienii sau Biserica
Ortodoxă Orientală adaugă cuvântul „sirian" la titlul lor. Deseori sunt numiţi
„siro-iacobiţi".
1 Un bărbat numit Arnold Harris Matthew, împreună cu câţiva dintre discipolii lui, a fost primit sub
Patriarhul Meletie al Antiohiei, în 1911. El fusese episcop al Bisericii Vechi-Catolice şi, mai înainte,
preot romano-catolic; de asemenea se pregătise pentru a deveni preot anglican. El a redactat o mărturisire
de credinţă şi a trimis-o la Antiohia.
2 Fapte 11, 26
Michael Harper
32
Deşi mică, în comparaţie cu Bisericile Ortodoxe Greacă sau Rusă, Biserica
Ortodoxă Antiohiană are o influenţă şi o importanţă mult mai mare decât ne-ar putea
sugera mărimea ei. Astăzi ea este în fruntea unor schimbări inovatoare, neobişnuite în
Biserica Ortodoxă. Există o Biserică mare în America de Nord, care a crescut
considerabil în ultimele două decenii. Aceasta se datorează şi imigrării masive
provocate de războiul civil care durează de peste douăzeci de ani în Liban. Ea este în
creştere şi prin absorbirea unor Biserici protestante, ca de exemplu: Episcopaliene,
Presbiteriene, Baptiste, Penticostale şi chiar una a Comunităţii Bisericilor Viticultorilor
a lui John Wimber (dar despre aceasta ceva mai târziu). Dar Biserica noastră se extinde
repede şi în cultura latino-americană, cu Biserici mari în Brazilia şi Argentina, de
exemplu.
Acum, sunt Biserici antiohiene peste tot în Europa de Vest, deşi densitatea cea
mai mare de credincioşi este încă în Orientul Mijlociu, în mod special în Liban şi Siria.
Deoarece acum mă mişc în cercurile Bisericii din Antiohia am observat un fapt
cu adevărat uimitor. Trăsăturile atât de evidente, prezente în însemnările din Noul
Testament şi alte scrieri creştine din primele veacuri, pot fi încă remarcate în Bisericile
Ortodoxe Antiohiene din zilele noastre. De fapt, este posibil să vedem în Antiohia un
microcosmos al Bisericii Ortodoxe în esenţa ei.
O teologie evanghelică
Primul stâlp al propovăduirii Evangheliei este fidelitatea faţă de Sf. Scriptură. Chiar de
la început Antiohia a fost un centru al propovăduirii bazate pe Sf. Scriptură, în special
datorită activităţii Sf. Apostol Pavel. De asemenea, oraşul a fost centrul primei
controverse teologice majore, atunci când iudeo-creştinii şi cei proveniţi dintre neamuri
au avut păreri contradictorii în privinţa unei probleme de rasă3. Conflictul a fost atât de
serios încât a trebuit să fie adus la cunoştinţa Bisericii din Ierusalim; acesta a constituit
şi motivul convocării primului sinod din Ierusalim. După ce sinodul a luat sfârşit,
hotărârile luate au fost trimise mai întâi Bisericii din Antiohia, acolo unde se ivise
disputa.
Antiohia a continuat să fie un puternic centru de studiu biblic, aici luând naştere
aşa-numita „teologie antiohiană", atât de diferită de cea alexandrină. Acestea s-au
completat deseori una pe alta, dar uneori s-au confruntat. Teologia antiohiană a fost
istorică şi exegetică; cea alexandrină a fost mistică şi alegorică. Antiohienii au avut
tendinţa de a explica Sf. Scriptură în sensul ei natural şi literal. Alexandrinii au căutat
înţelesurile ei ascunse, metaforice.
De asemenea, ea a avut o atitudine mai critică faţă de Scripturi, considerându-le
pe unele ca fiind mai importante decât altele, mod de abordare foarte răspândit printre
evangheliştii din zilele noastre. Câteodată au existat controverse înverşunate, chiar
acuzaţii de erezie, cu toate că şcoala antiohiană nu a mers niciodată atât de departe. Ea a
dat câţiva teologi de seamă, ca Sf. Ioan Damaschinul şi Theodoret al Cyrului,
conducători importanţi ca Sf. Ignatie de Antiohia, o persoană cheie, după cum vom
vedea, care a mers pe linia Apostolilor, fiind contemporan cu aceştia. Aşadar, n-a fost
nici o întâmplare atunci când două mii de evanghelici din America de Nord au dorit să
devină ortodocşi şi că tocmai Biserica din Antiohia a fost cea care i-a primit. De aceea,
în această Biserică s-au simţit ei cel mai acasă.
3 Fapte 11, 19 ş.u. şi 15, 1
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
33
O Biserică binevestitoare
Al doilea stâlp al propovăduirii Evangheliei este zelul în acţiunea de evanghelizare. Şi
Biserica primară din Antiohia cu siguranţă 1-a avut! Prima mişcare misionară atestată a
început în acest oraş. În Fapte 13, 2 ni se spune că Sfântul Duh a zis Bisericii din
Antiohia, probabil printr-un cuvânt profetic: „Osebiţi-mi pe Barnaba şi pe Saul, pentru
lucrul la care i-am chemat". Mai târziu ei s-au întors (Fapte 14, 26-28) şi au relatat
Bisericii despre misiunea lor într-o adunare specială. Misiunile creştine au început în
acest oraş.
Patriarhia din Antiohia a avut întotdeauna acest puternic element de
evanghelizare prin care Patriarhul le-a făcut o primire călduroasă evanghelicilor nordamericani.
El le-a spus să-şi aducă darurile lor cu ei. De asemenea, Mitropolitul Philip
Saliba al Americii de Nord le-a oferit întotdeauna sprijinul lui. Aşa s-a întâmplat, de
exemplu, în cazul departamentului de evanghelizare pe care ei 1-au creat pentru ajuta
Bisericile Ortodoxe Antiohiene în îndeplinirea misiunii de a face ucenici în zilele
noastre.
O răscruce de drumuri culturală
O a treia caracteristică importantă a Bisericii din Antiohia a fost aceea că ea a oglindit
amestecul cultural din acel oraş. Deoarece era un important centru comercial, negustorii
treceau în mod constant prin el, şi unii se stabileau şi se căsătoreau acolo. Astfel că în
vremea Apostolilor, evrei, romani, greci şi oameni de alte naţionalităţi trăiau şi lucrau
împreună. Nu au existat ghetouri în Antiohia; oamenii s-au amestecat în mod liber şi
prima Biserică de aici a reflectat acest amestec de culturi. Deşi era multă tulburare în
cealaltă Antiohie (din Pisidia)4 , în această Antiohie Biserica întotdeauna a susţinut cu
fermitate integrarea rasială, în special pe cea dintre evrei şi neamuri. Aceasta reiese clar
din Fapte 11, 19-21. La început Evanghelia a fost propovăduită exclusiv evreilor5. Dar
la scurtă vreme după aceea, alţii au venit în Antiohia şi au vorbit „şi către elini,
binevestind pe Domnul Iisus"6. De aici înainte Biserica a fost calea prin care s-au ridicat
barierele şi s-au unit evreii, elinii şi membrii altor rase.
Controversa a bântuit în Biserică pentru un timp şi au fost încercări chiar în
Antiohia7 de a sili pe creştinii dintre neamuri să se taie împrejur. Pentru aceasta au
călătorit Pavel şi Barnaba din Antiohia la Ierusalim pentru n expune problema în faţa
Apostolilor în adunarea care s-a numit Sinodul de la Ierusalim. Sinodul a hotărât în
favoarea punctului de vedere antiohian. Când s-a făcut cunoscut rezultatul, ni se spune
că mulţimea din Antiohia „s-a bucurat pentru mângâiere"8.
Ca urmare, Antiohia a rupt tiparele impuse de caracterul intransigent al evreilor.
Datorită Antiohiei, Biserica creştină n-a putut fi niciodată o sectă iudaică. Este adevărat
că Apostolul Petru a fost primul care a văzut „cerul deschis" în casa lui Corneliu9, dar
mai târziu a revenit asupra acestui lucru. Sf. Pavel a trebuit să stea făţiş împotriva Sf.
Petru şi asta s-a întâmplat în Antiohia10. Sf. Pavel şi nu Sf. Petru a fost cel care a fost
pionierul misiunii din lumea ne-evreiască şi cartierul său general a fost Antiohia.
Trebuie să fim corecţi cu Sf. Petru: el şi-a răscumpărat vina. Este aproape sigur că el a
fost primul Episcop de Antiohia. Este puţin probabil ca aceasta să se fi întâmplat dacă el
4 Fapte 13, 14
5 Fapte 11, 19
6 Fapte 11, 20
7 Fapte 15, 1
8 Fapte 15, 31
9 Fapte 10
10 Galeni 2, 11
Michael Harper
34
n-ar fi văzut cât de esenţial era să nu înalţe. Nici un obstacol între evrei şi creştinii dintre
neamuri.
Biserica Ortodoxă Antiohiană de astăzi are încă acest iz trans-cultural, care îi
este caracteristic. Pare a fi parte a unei Biserici Ortodoxe mai deschise, care se
adaptează mai uşor diferitelor culturi şi se transpune ea însăşi în cadrul acelor culturi.
Aceasta are o importanţă imensă în lumina călcâiului lui Ahile din Ortodoxie -
intransigenţa ei culturală de circumstanţă care poate încuraja competiţia meschină.
Există, de asemenea, câteodată, un spirit de mândrie culturală care poate face să întârzie
răspândirea sfintei credinţe ortodoxe în acele părţi ale lumii unde în prezent sau nu este
cunoscută sau este slab răspândită.
Personalităţi antiohiene
Este necesar să menţionăm trei personalităţi antiohiene. Mai întâi, Sf. Ignatie Teoforul a
fost al treilea episcop al Antiohiei (după Sf. Petru)11. Mărturia acestuia a jucat un rol
important în trecerea mea la Ortodoxie. Acum câţiva ani am scris o carte intitulată Let
My People Grow (Lasă-mi poporul să crească)12, care are ca subiect preoţia creştină.
Prefaţa a fost scrisă de Dr. George Carey. Când am abordat tema episcopatului am spus
că Apostolii au intrat într-o „perdea de fum şi au ieşit episcopi pe partea cealaltă" şi că
nimeni nu poate fi sigur cum a avut loc schimbarea. Evident, nu auzisem de Sf. Ignatie
Teoforul. El a devenit episcop pe la anul 67 d.H., iar viaţa şi opera lui m-au convins,
mai mult decât orice altceva, că episcopii nu sunt elemente facultative, ci parte a însăşi
esenţei Bisericii.
Sf. Ignatie a primit cununa muceniciei în Roma, probabil în Coloseum, în jurul
anului 107 d.H. [sfâşiat de lei, n.tr.]. Este demn de observat că s-a născut pe la anul 35
d.H. şi, prin urmare, că a fost contemporan cu Apostolii. Episcopatul a fost privit în mod
clar ca o succesiune firească a Apostolilor. Nimeni nu a contestat vreodată această
poziţie. În drumul lui spre martiriu, Sf. Ignatie a fost omagiat de Sf. Policarp, care era
Episcop al Smirnei. Sf. Policarp 1-a cunoscut pe Sf. Apostol Ioan şi a fost el însuşi mai
târziu martirizat [ars de viu în anul 156, n.tr.].
Din fericire pentru noi, Sf. Ignatie a avut răgazul, în lunga sa călătorie spre
Roma, de a scrie câteva epistole, dintre care s-au păstrat şapte. Autenticitatea acestor
epistole a fost pusă sub semnul întrebării. Atunci când le vezi conţinutul nu e
surprinzător. Imediat au început să circule versiuni falsificate care te încurajează să
crezi în autenticitatea lor. Sfinţii Părinţi le-au citat deseori cu admiraţie, recunoscândule
autenticitatea. Aceste epistole au constituit o provocare pentru unii protestanţi
deoarece conţin indicaţii clare în privinţa episcopatului. Profesorul Lightfoot a analizat
în mod strălucit aceste obiecţiuni în cartea sa The Apostolic Fathers (Părinţii
Apostolici)13, în partea a doua a volumului I el face un rezumat al argumentelor care
pledează pentru autenticitatea epistolelor. El scrie: „Nici o scriere creştină din secolul al
II-lea şi foarte puţine din Antichitatea creştină sau păgână nu sunt atât de bine
autentificate ca Epistolele Sf. Ignatie."14
Epistolele Sfântului Ignatie afirmă existenţa unei Biserici organizată ierarhic.
Ele m-au ajutat să văd că episcopatul era bine stabilit în perioada apostolică şi profund
legat de Sf. Euharistie. După Sf. Ignatie, în Sf. Euharistie, „pâinea este trupul lui Iisus
Hristos". Episcopul îl reprezintă pe „Domnul" şi fără autoritatea lui Sf. Euharistie nu
poate fi săvârşită. Biserica „nu poate face nimic fără episcop". Acest punct de vedere
11 Istoricul primelor veacuri ale Bisericii, Eusebiu [de Cezareea, n.tr. |spune că a fost al treilea după Sf.
Petru şi Sf. Evodiu [unul dintre cei 70 (72) de ucenici, cf. Luca 10, n.tr.].
12 Hodder & Stoughton, 1976
13 Macmillan, 1885
14 p. 407-9
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
35
este şi astăzi în vigoare în Biserica Ortodoxă. (Datorită poziţiei cruciale a episcopului,
acest subiect este dezvoltat mai amplu în cap. 13).
Din păcate, un alt antiohian a fost binecunoscutul eretic Arie, care a provocat atât de
multă tulburare în Biserică, susţinând că Hristos nu este în întregime divin. Nestorie, un
alt eretic, provenea tot din Antiohia. Este de asemenea demn de remarcat că prima
formă a simbolului de credinţă niceean a fost redactată în Antiohia. Sinodul de la
Niceea şi cel care a urmat la Constantinopol au distrus erezia ariană.
Marele Părinte al Bisericii Sf. Ioan Gură de Aur s-a născut în Antiohia în anul
344, la scurtă vreme după acest renumit sinod. El a fost hirotonit diacon în 381 de către
Episcopul Flavian şi în 386 preot autorizat să predice în Catedrala ortodoxă din oraş.
Unul dintre cei mai mari conducători creştini ai tuturor timpurilor, el este acceptat
pretutindeni printre evanghelici datorită aptitudinilor sale deosebite de predicator şi a
modului strălucit în care a explicat Sf. Scriptură în Omiliile sale. În acestea el foloseşte
un stil energic, lipsit de alegorie, care a devenit de atunci model pentru evanghelici.
El este cel mai bine cunoscut printre ortodocşi pentru Sf. Liturghie care îi poartă numele
şi care se oficiază în toată lumea ortodoxă. Sfaturile lui cu privire la căsătorie rareori au
fost egalate şi a dat loc deplin femeilor în Biserică, arătând totuşi în mod clar că ele nu
pot fi preoţi15.
Asumarea riscurilor
În autobiografia sa16 regretatul Cardinal Suenens menţionează întâlnirile lui cu Biserica
Ortodoxă. El s-a înţeles bine cu Mitropolitul Anthony de Suroj. El scrie: „Biserica
Ortodoxă are nevoie de câţiva curajoşi ca David". Nu ştiu dacă cardinalul 1-a întâlnit
vreodată pe Patriarhul nostru, Ignatie al IV-lea al Antiohiei, dar acesta este gata să-şi
asume cu responsabilitate riscuri de dragul împărăţiei lui Dumnezeu. El a fost chiar în
centrul reînnoirii spirituale a Patriarhiei încă din tinereţe. Această reînnoire a adus
transformări în Biserica Ortodoxă Antiohiană începând cu anii '50. Una dintre ele a
implicat asumarea riscurilor.
Patriarhul Ignatie s-a născut în 1921 în satul Mhardey, lângă Hama, în Siria, în
timp ce studia la Institutul „Saint Serge” din Paris, a fost mânat de dorinţa de a
împărtăşi credinţa şi altora. De asemenea, el a vrut să scoată Ortodoxia din ghetoul ei
lipsit de suport istoric şi să descopere răspunsuri autentice la provocările vieţii moderne,
fără a ieşi din spiritul Sfintei Tradiţii. Cugetările lui şi-au găsit expresia în cartea lui The
Resurrection and Modern Man (Învierea şi omul modern)17.
Mai târziu el a devenit fondatorul şi primul rector al Seminarului Balamand,
punând temelia unei bune păstoriri printr-o pregătire spirituală temeinică. Pe tot
parcursul vieţii lui a insistat asupra profunzimii şi a credinţei personale. A devenit
episcop în 1961 şi Mitropolit de Lattaquiey, din Siria, în 1970. Întotdeauna a fost simplu
şi fără rafinament, direct şi foarte smerit. Binecunoscutul teolog ortodox Olivier
Clement scrie: „stilul său a rupt cu tradiţia de altădată a grandorii episcopale."18 În
timpul războiului civil de douăzeci de ani din Liban, care a avut consecinţe atât de
tragice pentru această ţară şi pentru mulţi dintre credincioşii ortodocşi antiohieni de aici,
Patriarhul a pledat pentru non-violenţă şi dragoste evanghelică.
El a activat în calitate de copreşedinte al Consiliului Bisericilor din Orientul
15 Sf. Ioan Hrisostom (Gură de Aur) scrie undeva: „Toate femeile trebuie să stea departe de o sarcină atât
de mare, precum şi majoritatea bărbaţilor" (De Sacerdotio 2, 2); Vezi şi cartea autorului Equal and
Differit (Egal şi diferit) (Hodder şi Stoughton. 1994). cap. 11.
16 Memories and Hopes, Veritas Books, 1992
17 Publicată iniţial în franceză sub titlul La Resurrection et l'homme d'aujourd'hui, Desclee de Brouwer.
1981; în engleză la St. Vladimir's Seminary Press, 1985.
18 Din prefaţa la The Resurrection and Modern Man, p.15
Michael Harper
36
Mijlociu precum şi de membru în conducerea Consiliului Mondial al Bisericilor. Ca om
al dialogului, el a fost în fruntea discuţiilor cu ortodocşii orientali (ne-calcedonienii)
făcând progrese mari în ultimii ani. Olivier Clement spune: „Această Antiohie poate
foarte bine deveni laboratorul regăsirii unităţii creştine originare"19.
În 1942, el a fost unul dintre fondatorii Mişcării Tineretului Ortodox din
Patriarhia Antiohiei. Olivier Clement scrie că a fost „o mişcare profetică şi harismatică -
care a lucrat încă de la început chiar în inima Bisericii". După cum spune Patriarhul,
schimbarea va fi posibilă numai printr-o „reînnoire radicală a pnevmatologiei şi
dinamismului penticostal care va învinge teama şi suspiciunea pe care noţiunea de
«penticostal» le provoacă".
Patriarhul Ignatie a fost cel care a susţinut în totalitate primirea celor două mii de
evanghelici în Biserica Ortodoxă Antiohiană din Statele Unite. Tot el a fost cel care
ne-a acordat toată atenţia şi a consimţit primirea noastră.
Olivier Clement, în prefaţa sa la cartea patriarhului20, a rezumat calităţile
spiritualităţii antiohiene de azi:
l. O mare sensibilitate faţă de taină - este plină de lumină, o teofanie a Sfintei Treimi.
2. Un simţ deosebit al deşertării de sine (kenozei),un act de dragoste desăvârşită faţă de
Domnul nostru Iisus simţit şi exprimat de către poporul său.
3. O sensibilitate faţă de taina ascezei şi castităţii care îi ţine departe de o societate
coruptă şi plină de plăceri lumeşti pentru a îmbrăţişa valorile arătate în viaţa Sf.
Fecioare Măria şi în monahism.
4. O sensibilitate faţă de chemarea profeţilor Vechiului Testament pentru dreptate
realizată în contextul tulburărilor din Orientul Mijlociu de-a lungul atâtor ani.
În primele etape ale călătoriei noastre ni s-a spus: „Dacă te hotărăşti să devii ortodox,
poţi alege oricare dintre eparhiile din care doreşti să faci parte". În ciuda zvonurilor că
am fi sondat terenul, pelerinajul nostru spre Ortodoxie s-a îndreptat direct spre Antiohia.
Prin mila şi ajutorul lui Dumnezeu suntem mulţumiţi că am ajuns în această parte a
Bisericii unde Apostolii şi ucenicii s-au numit creştini pentru prima oară.
19 Ibidem, p. 18
20 Ibidem, p. 18- 19
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
37
6
E de-ajuns un pas...
Nu cer să văd ce e în depărtare;
Un pas îmi e de -ajuns.
John Henry Newman
Am menţionat deja faptul că soţia mea şi cu mine am făcut o vizită în India chiar înainte
de a fi primiţi în Biserica Ortodoxă. Către sfârşitul şederii noastre acolo, ne aflam în
oraşul Cannanore, în sudul Indiei, pe coasta de vest. Fusese garnizoană britanică în
zilele în care India era colonie a coroanei britanice. Duminică dimineaţa, chiar înainte
de a predica, am cântat renumitul imn al lui John Newman „Lead kindly light" („Blând
să te călăuzească lumina"). Era o alegere neobişnuită, dar se potrivea emoţiilor care ne
încercau atunci.
Versurile erau după o poezie scrisă de Henry Newman când era departe de casă.
Doar mai târziu a fost pusă pe note. Imnul a fost compus în 16 iunie 1833 în timpul unei
călătorii cu vaporul pe o Mediterană liniştită, în sufletul lui se dădea o luptă, la fel ca în
cazul nostru. Mai târziu a spus că a scris poezia pentru că era preocupat din cauza
Bisericii Anglicane şi a vieţii ei spirituale. Fusese la Roma şi scria atunci aşa: „Avem o
lucrare de făcut în Anglia". La o lună după ce s-a întors în Anglia, John Keble a ţinut la
Oxford renumita sa predică „Assize"* care a fost punctul de plecare al Mişcării de la
Oxford. Când am cântat acest imn în India, în 1995, eram foarte conştient de faptul că
era încă o lucrare de făcut în Anglia şi că noi ar trebui să mai facem un pas cândva.
Poezia lui Newman punea accentul pe „acasă". La câţiva ani după publicarea
poeziei şi după ce a devenit imn, autorul a vorbit cu multă emoţie despre copilăria lui
acasă la Grey's Court, Ham, lângă Richmond, Surrey. El a povestit cum îşi priveşte
locul copilăriei ca pe un „fel de paradis". Mai târziu Newman urma să-şi găsească
căminul în Biserica Romano-Catolică. Şi pentru noi „venirea acasă" era un gând care
revenea mereu, constant, pe măsură ce ne apropiam tot mai mult de Biserica Ortodoxă,
în mod normal „acasă" evocă cele mai fericite momente. Pe biroul meu am o fotografie
a casei în care am crescut şi pe care o păstrez cu multă grijă. S-a întâmplat să fie la
câteva mile de casa lui Newman. Şi încă îmi mai vorbeşte despre tatăl şi mama mea, de
fraţi şi surori, despre sentimente de încredere, bucurie, fericire, pace şi, mai presus de
toate, despre familie.
Nu are fiecare parte de acel soi de siguranţă sau viaţă de familie pe care am avut
privilegiul de a o avea, dar pentru majoritatea oamenilor, chiar dacă este vorba de câteva
table ondulate într-un oraş plin de barăci compacte, „acasă" înseamnă ceva. Aşa că
„venirea acasă" este o metaforă în care mulţi convertiţi au găsit sprijin de-a lungul
anilor.
Când în Biserica Anglicană s-a luat hotărârea hirotonirii femeilor, Dr. George
Carey, Arhiepiscopul de Canterbury, i-a îndemnat pe aşa-numiţii „tradiţionalişti" să nu
facă nimic în pripă, ci să reflecteze cu grijă. A fost un sfat înţelept. Cu toate acestea, din
momentul în care am auzit hotărârea Sinodului General am ştiut că nu mai puteam
rămâne. Biserica Anglicană nu mai putea fi căminul meu. După cum alţii o făcuseră, şi
eu experimentasem momente ca acestea anterior, când îmi spuneam: „Plec". Apoi,
întotdeauna mă răzgândeam după o noapte de somn bun. Şi totuşi, de data aceasta era
altfel. Am fost uimiţi când, independent unul de altul, soţia mea şi cu mine am simţit că
* Cuvântare ţinută de John Keble în faţa judecătorilor adunaţi la Oxford şi prin care denunţă politica
Guvernului faţă de Biserică (n.tr.).
Michael Harper
38
sosise momentul să ne mutăm.
La o săptămână după hotărârea Sinodului General, Episcopul Graham Leonard,
odinioară Episcop al Londrei, acum preot romano-catolic, a scris un articol în ziarul The
Times1. El spunea: „O a doua opţiune este de a căuta ospitalitate în Biserica Ortodoxă
Răsăriteană. Deşi sunt plini de înţelegere, totuşi ortodocşii sunt atât de strâns legaţi de
Bisericile din care fac parte, încât este dificil să vezi aceasta ca o posibilitate realistă".
Acest articol mi-a dat tocmai imboldul de care aveam nevoie pentru a mă mişca
mai hotărât în direcţia Bisericii Ortodoxe. Dr. Leonard şi-a expus clar părerile lui asupra
Romei. El a numit opţiunea ortodoxă „nerealistă". Dacă Biserica Ortodoxă este, aşa cum
pretinde a fi, adevărata Biserică, ea trebuie să fie universală. Ea trebuie să fie la fel de
potrivită pentru britanici ca şi pentru greci, americani sau ruşi. Din acel moment, m-am
implicat într-un pelerinaj pentru a vedea Ortodoxia acceptată ca o Biserică autohtonă în
Marea Britanie, aşa cum este în multe părţi ale lumii.
În iunie 1993, la invitaţia unui editor al Church of England Newspaper (Foaia
Bisericii Anglicane), am scris un articol care se intitula „Opţiunea Ortodoxă". Un
rezultat important a fost cunoştinţa pe care am făcut-o cu alţi preoţi anglicani care
gândeau la fel. Unii mi-au scris, alţii mi-au telefonat, în consecinţă, am fost atras într-un
cerc mic de oameni care aveau aceleaşi concepţii. Am devenit cunoscuţi ca grupul
„Pilgrimage to Orthodoxy" („Pelerinaj spre Ortodoxie"). Zilele care au urmat erau
uneori dureroase şi stresante, dar ne-am întărit şi încurajat unul pe altul.
Rădăcinile acestei camaraderii se pot găsi în Societatea anglo-ortodoxă, care de
câţiva ani strângea laolaltă anglicani interesaţi de Ortodoxie. Unul dintre ei, care a jucat
un rol important în Pelerinajul spre Ortodoxie era preot în Cornwall: părintele Charles
MacDonnell. El era tot mai dezamăgit de anglo-catolicism. în ediţia de Paşti din 1992 a
revistei Anglo-Orthodox Society (Societatea anglo-ortodoxă) el a scris o scrisoare
punând întrebarea „Ce fac cei care înclină către Ortodoxie în eventualitatea unei decizii
de hirotonire a femeilor?"
O altă persoană cheie care era în atenţia publicului de ceva vreme este preotul
ortodox antiohian american Michael Keiser. Părintele Charles i-a scris în septembrie
1992 şi ceva mai târziu a primit răspuns, în ianuarie 1993, Părintele Michael a vizitat
Marea Britanie şi a stat cu Părintele Charles în casa parohială din Hayle, un oraş
pescăresc la nord de Cornwall, în 23 ianuarie, într-o sâmbătă, el a vorbit în cadrul
adunării parohiale şi a doua zi, duminică, a predicat.
După serviciul divin de duminică, ei s-au retras pentru a se reface la hanul The
Star Inn şi, la o halbă de bere bună englezească, Părintele Michael i-a povestit Părintelui
Charles despre ceea ce se întâmpla în Statele Unite şi că mulţi episcopalieni* şi alţii
aderau la Biserica Ortodoxă. El a dat de înţeles că acelaşi lucru s-ar putea întâmpla şi în
Marea Britanie şi aşa s-a născut Pelerinajul spre Ortodoxie.
Una dintre primele persoane care au intrat în legătură cu Părintele Charles a fost
Părintele David Sennitt, un preot anglican din Doncaster; în urma apariţiei articolului
meu, m-au contactat amândoi. Prima întâlnire a fost organizată de un laic ortodox,
Nicolas Chapman şi s-a ţinut în Moseley, lângă Birmingham în 18 iunie. Au participat
22 de preoţi. N-am putut fi acolo din cauza unui alt angajament. Pelerinajul spre
Ortodoxie era lansat cu adevărat.
Părintele Charles MacDonnell a solicitat o întâlnire cu doi episcopi ortodocşi,
Episcopul Kallistos de Diokleia, al Arhiepiscopiei Greceşti de Tiatira şi Marea Britanie
şi Episcopul Basil de Sergievo, al Arhiepiscopiei Ruse de Suroj. S-a fixat data de 28
octombrie 1993 şi ne-am întâlnit la Oxford, înainte de întrunire am luat prânzul
1 20 noiembrie 1992
* Care aparţin de Biserica Episcopaliană din Statele Unite, care se află în comuniune cu Biserica
Anglicană (n. tr.).
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
39
împreună la un mic restaurant unde am avut prima oară ocazia să ne cunoaştem. După
prânz am mers la o casă, chiar după colţ şi stând în semicerc am aşteptat intrarea
episcopilor.
Părintele MacDonnell a fost purtătorul nostru de cuvânt; el a spus că
solicităm aderarea la Biserica Ortodoxă din Antiohia şi că suntem în legătură cu
Arhiepiscopia din America de Nord şi, în special cu Mitropolitul ei Philip Saliba.
Episcopii au fost în mod clar stânjeniţi de oferta noastră. Am convenit totuşi să ne
întâlnim din nou, după ce episcopii îşi consultau superiorii în legătură cu această
problemă, pe Arhiepiscopul Gregorios al Arhiepiscopiei de Tiatira şi Marea Britanie şi
Mitropolitul Anthony al Arhiepiscopiei de Suroj.
Înainte de a ne întâlni pentru a doua oară, câţiva dintre noi au mers în Statele
Unite şi au vizitat Englewood, în New Jersey, pentru a avea o întrevedere amplă cu
Mitropolitul Philip Saliba. Am fost primiţi cu căldură şi Mitropolitul Philip Saliba a luat
imediat hotărârea de a ne primi în Biserica Ortodoxă, în câteva zile el a numit pe
Protopopul Michael Keiser să supravegheze acţiunea. Aceasta ne-a umplut inimile cu
multă speranţă şi bucurie.
Următoarea noastră întâlnire cu episcopii englezi a avut loc în 13 ianuarie 1994.
Planurile noastre ridicaseră trei probleme majore pentru câţiva dintre ortodocşii din
Marea Britanie.
Prima era legată de ritul care se va folosi la Sf. Euharistie. În mod normal,
Patriarhia Antiohiană foloseşte Sf. Liturghie a Sf. Ioan Hrisostom (Gură de Aur),
numită Ritul răsăritean. Parohiile din America de Nord şi alte câteva ţări au permisiunea
de a folosi un rit occidental, şi anume Sf. Liturghie a Sf. Grigorie sau aşa-numitul rit al
Sf. Tihon. Aceasta este asemănătoare cu vechea slujbă din American Prayer Book
(Cartea de Rugăciuni Americană) sau cu slujba din 1928 a Bisericii Anglicane. Unii
ortodocşi din Marea Britanie au găsit că aceste ceremonii sunt dificil de acceptat. A
doua problemă era legătura noastră cu America de Nord; unii ortodocşi din Marea
Britanie o priveau ca un amestec nejustificat în propriul lor teritoriu. A treia problemă
se referea la primirea în grup. Solicitasem Bisericii Ortodoxe nu numai primirea noastră,
ci şi a enoriaşilor noştri. Aceasta era ceva nou şi dificil pentru ortodocşii din Marea
Britanie, care până atunci primiseră doar persoane individuale.
Aceste probleme n-au fost înlăturate imediat, dar, treptat, au fost rezolvate. Mai
întâi, aşa cum s-a dovedit, majoritatea Bisericilor Ortodoxe Antiohiene noi din Marea
Britanic au preferat Ritualul Răsăritean celui Apusean. Apoi, în vara anului 1994, însuşi
Patriarhul Antiohiei a intervenit şi ne-a luat sub protecţia sa, sub autoritatea Episcopului
Gabriel din Paris. A treia problemă s-a dovedit a fi mai degrabă o chestiune de punere în
practică decât de principiu. De-a lungul anilor Biserica Ortodoxă a primit multe grupuri
mari, cel mai mare fiind convertirea poporului rus în 988. Dacă se dovedeşte că fiecare
persoană este pregătită cum se cuvine, nu există nici un motiv pentru care oamenii să nu
adere în grupuri de toate mărimile. Dacă o parohie anglicană a hotărât să devină
ortodoxă, potrivit canoanelor ortodoxe, cu siguranţă că se poate.
Punctul culminant a fost în septembrie 1994, când am fost invitaţi să mergem la
Paris pentru a ne întâlni cu Patriarhul. Am stat peste noapte la un hotel de pe aeroportul
Charles de Gaulle. După cină, ne-am rugat pentru întâlnirea importantă cu Prea
Fericirea Sa care urma să aibă loc a doua zi. Totul a mers ca pe roate, cu excepţia
faptului că doi dintre noi au uitat să-şi pună ceasurile după ora Parisului şi au fost pe
punctul de a pierde autobuzul spre centru.
Patriarhul s-a exprimat cu modestie şi simplitate. Cu faţa strălucind, Patriarhul
ne-a spus: „Bine aţi venit acasă!" Unii dintre noi au plâns de bucurie. Fusese o perioadă
dificilă. Au fost momente în care ne-am întrebat dacă ar trebui s-o facem vreodată.
Obstacolele păreau de netrecut. Dar Patriarhul ne-a primit cu braţele deschise. Eram cu
adevărat în drum spre „acasă".
Michael Harper
40
A urmat apoi o perioadă de alte aşteptări şi frustrări, în timpul căreia am fost
încontinuu încercaţi de dubii şi temeri. Patriarhul a spus „Da". Eram bineveniţi. Atunci
când tatăl a alergat în întâmpinarea fiului risipitor şi şi-a aruncat braţele în jurul trupului
lui mirositor, fiul nu era încă acasă. Binevenit da, dar ultima parte a călătoriei a fost
probabil cea mai grea dintre toate. Călătoria fiului risipitor din ţara cea îndepărtată a fost
anevoioasă. El nu avea nici o siguranţă că tatăl lui îl va primi. Ar fi trebuit atunci să se
întoarcă la sărăcia şi la privaţiunile din căminul său adoptiv. Cu toate că a fost primit cu
căldură, gândul de a pierde această bucurie era greu de suportat. Aşa era şi pentru noi.
Cele şase luni între Paris şi primele primiri erau cele mai grele. Era prea dureros să
considerăm că această cupă ar putea fi totuşi luată de la buzele noastre în ultimul
moment. Şi totuşi, totul s-a terminat cu bine.
Soţia mea şi cu mine am plecat din Bombay, India, în 13 februarie şi am aterizat
la Heathrow a doua zi dimineaţă. Încă nu era nici o veste. A venit luna martie şi eram
încă anglican. În primul sfârşit de săptămână din martie, Jeanne şi cu mine am luat
avionul până la Manchester şi apoi trenul până la Lancaster. Acolo am stat cu Părintele
Jonathan Hemmings, acum unul dintre preoţii din protopopiatul nostru şi familia lui.
Am vorbit clasei a şasea a Liceului Teoretic Regal din Lancaster, unde preda Părintele
Jonathan. Apoi am luat avionul spre Belfast pentru a ne întâlni cu una dintre surorile
mele. De acolo am mers la Rostrevor. Motivul era a cincizecea aniversare a zilei de
naştere a lui Gerry Griffin, soţia unui fost coleg de-al meu, preot anglican; eu tocmai mă
pensionasem, în acea duminică, deşi atunci nu ştiam, am ţinut ultima mea predică ca
anglican în Biserica parohiei din Kilbroney, Rostrevor, fondată de stareţa Sf. Bronach,
în secolul al VI-lea.
În 6 martie ne-am întors acasă din Ulster şi am găsit un mesaj pe telefon de la
Episcopul Gabriel din Paris. În 8 martie, miercuri, trebuia să fiu la Paris pentru a discuta
despre hirotoniri. Am reuşit într-un timp scurt să-l determin pe Părintele Kurt (acum
Kosmas) Wittwer, unul dintre cei care aşteptau hirotonirea, să vină cu mine. Ştirea m-a
lovit ca un trăznet. Episcopul spunea: „Hirotonirile urmează să înceapă; dorinţa
Patriarhului este de a întemeia un protopopiat englezesc şi dumneavoastră veţi fi
protopopul. Totodată veţi fi prima persoană hirotonită." Apoi a continuat precizând că
prima hirotonie urmează să fie făcută în zece zile.
Aşadar, iată-mă, abia ajuns la pensionare şi trebuia să fac faţă unei schimbări radicale de
direcţie. Unul din coşmarurile mele era vestea că aveam de susţinut un examen a doua
zi, fără să fi făcut nici o pregătire pentru el. Acest coşmar se transforma în realitate. La o
săptămână după ce ne-am întors, am mers la Biserica Ortodoxă Greacă Sf. Ioan de
Kronstadt din Bath, la preotul nostru duhovnic, Părintele Yves Dubois şi am cerut
ajutor. Este dificil de imaginat cum ne-am fi descurcat în săptămânile care au urmat fără
ajutorul lui şi al acestei comunităţi.
Acum trebuia să ne mişcăm repede. Am telefonat episcopului meu anglican,
Lindsay Urwin, şi am aranjat o întâlnire pentru vineri, în ziua aceea i-am predat
autorizaţia mea de funcţionare. Era gestul meu de rămas bun de la cei şaizeci şi patru de
ani în Biserica Anglicană şi treizeci şi nouă de ani ca preot. Am discutat amândoi şi apoi
am mers la capela lui personală unde, îngenunchind, ne-am rugat. Apoi episcopul a
venit spre mine, şi-a pus mâinile pe mine şi mi-a dat binecuvântarea lui. Ne-am
îmbrăţişat. A fost un moment emoţionant. I-am spus: „Eminenţă, acum când sunt pe
punctul de a deveni ortodox, îmi dau seama că va trebui să obţin permisiunea pentru a
sluji în bisericile anglicane".
„Nu în eparhia mea" a replicat el.
După cum am spus în altă parte, cu toate greşelile ei, cred că Biserica Anglicană
este Biserica cel mai greu de părăsit.
Acum lucrurile avansau cu rapiditate. Am aranjat să merg pentru a mă mărturisi
pentru prima dată în viaţa mea. Am mers la Părintele Gregory de la Crowley Down,
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
41
superiorul unei mănăstiri anglicane de lângă noi. Va trebui să mă obişnuiesc cu
spovedania în Ortodoxie. Oricum, aşa credeam, că păcatele mele anglicane trebuiau să
fie mărturisite în prezenţa unui preot anglican, în cele din urmă am mers la Părintele
Samir Gholam pentru a face mărturisirea care se cere oricărei persoane înainte de a fi
hirotonită în Biserica Ortodoxă. Spre folosul meu, întâmplarea era menită să pună capăt
aversiunii mele protestante faţă de spovedanie.
S-a fixat data pentru primirea şi mirungerea noastră în Biserica Ortodoxă. Urma
să fie cu trei zile înaintea hirotonirii mele din Paris, aşa că urma să fiu laic ortodox doar
pentru acea perioadă. În 15 martie, Jeanne şi cu mine am mers cu trenul la Londra, la
Catedrala Antiohiană Sf. George. Acolo, în prezenţa unui grup restrâns de oameni, am
fost conduşi de mână în interiorul catedralei şi am primit Taina Mirungerii. Am aderat
la Biserica care a rămas fidelă credinţei Apostolilor timp de aproape două mii de ani.
Făceam acum parte din Patriarhia care era unită de istorie cu oraşul Antiohia, acolo
unde Sf. Pavel îşi avea baza pentru o parte însemnată a lucrării sale misionare2.
Aşa că o nouă misiune s-a deschis pentru noi atunci când o aşteptam cel mai
puţin. Lucrul pe care l-am avut de învăţat din asta este că vârsta nu este o barieră în faţa
voii lui Dumnezeu. Astăzi este mult mai dificil să obţii o slujbă când ai depăşit vârsta de
cincizeci de ani. Şi totuşi lui Dumnezeu nu-i pasă cât de bătrâni suntem; întotdeauna El
are o misiune pentru noi. În calitate de creştini trebuia să ştergem cuvântul „pensionare"
din vocabularul nostru. În al Lui nu este.
Nu vârsta este cea care contează, ci viziunea şi visele. Când Ioil a profeţit despre
venirea Sfântului Duh, el nu a lăsat bătrânii pe dinafară. Făgăduinţa mântuirii era şi
pentru ei. „Bătrânii voştri (şi bineînţeles şi femeile) visuri vor visa."3 Cu câteva
săptămâni înainte de a muri, Cardinalul Suenens mi-a trimis un exemplar al ultimei sale
cărţi intitulată The Hidden Life (O viaţă ascunsă)4. Este vorba despre viaţa personală a
Regelui Baudouin al Belgiei. Dedicaţia era: „Cu multă cordialitate, dragului Michael
Harper, cel cu care visam adesea".
Cardinalul, care a îndemnat pe atât de mulţi „să viseze vise" este una dintre
persoanele care au inspirat cel mai mult viaţa mea. Odată, pe când era Episcop Cardinal
de Malines-Bruxelles, m-a invitat la Malines să petrec o zi împreună cu el. După ce s-a
pensionat în 1979 îi scriam din când în când şi el de asemenea îmi scria. Mi-a fost în
mod special de ajutor atunci când am trecut prin momentele dificile ale schimbării care
a devenit subiectul acestei cărţi. El avea darul de a te atrage în visele lui, după cum a
spus-o în ultima notă pe care o am de la el, dinainte de a muri.
Da, dragul meu Cardinal, noi încă visăm vise împreună. Tu eşti acum în locul în
care toate visele sunt realitate. Eu sunt în locul în care visele mele, şi am multe, trebuie
să-şi aştepte împlinirea. Aşa că visele noastre încă ne ţin împreună.
2 Este interesant de notat că Sf. Evloghie, preot în Antiohia şi mai târziu Patriarh al Alexandriei, într-un
schimb de scrisori cu Papa Grigorie cel Mare, a dat de înţeles că el însuşi a avut un rol pozitiv în
încurajarea misiunii Sf. Augustin în Anglia
3 Ioil 2, 28
4 FIAT publication, 1996
Michael Harper
42
7
Despărţirea de prieteni
Anglicanismul nu este o religie şi nici o organizaţie a adevărului, ci un sentiment, o tradiţie, rădăcinile lui
împletindu-se cu asocieri din ştiinţele naturii şi viaţa de familie; nu-i înveţi, ci creşti în el; nu-l uiţi, ci
creşti din el.
Monsenior Ronald Knox
Când John Henry Newman s-a despărţit de Biserica Anglicană, el a ales ca subiect al
ultimei sale predici „despărţirea de prieteni". Credeam că unul dintre preţurile pe care
urma să le plătesc pentru plecarea din Biserica în care m-am născut va fi pierderea
multor prieteni. Mi-era groază de scrisorile pline de durere şi indignare ce le-aş fi putut
primi. M-am aşteptat ca unii să mă acuze de trădarea Bisericii al cărui membru am fost
atât de mult timp. În momentele mele cele mai rele simţeam că sunt trădător şi-mi era
ruşine de ceea ce urma să fac.
Până la urmă, nimic de felul acesta nu s-a întâmplat. N-am primit nici presă
ostilă, nici scrisori pline de duşmănie. Mulţi dintre prietenii mei anglicani mi-au scris şi
eu ţin mult la scrisorile lor. Ele m-au făcut să simt doar bunătate şi dragoste. Aceasta a
fost pentru noi, ca şi pentru Newman, „despărţirea de prieteni".
Şi totuşi, nu trebuie să minimalizăm profunzimea sau întinderea rupturii. Nu
vom mai putea niciodată să primim Sfânta Împărtăşanie în Biserica Anglicană şi, în
calitate de preot ortodox, nu pot niciodată să dau Sfintele Taine unui anglican - cel puţin
atâta timp cât comuniunea nu este restabilită, iar speranţa că aceasta se va întâmpla în
timpul vieţii mele este slabă. Pentru că, drept vorbind, cele două Biserici sunt purtate de
curent tot mai departe una de alta. Dacă ai o părere neadecvată despre Sf. Euharistie şi
ea nu are prioritate absolută în viaţa ta, ca cel mai important lucru pe care îl avem de
făcut, atunci se pare că nu contează prea mult dacă ne împărtăşim împreună sau nu. Pe
de altă parte, Sf. Euharistie are locul pe care Ortodoxia i-1 dă, pe care Jeanne şi cu mine
îl îmbrăţişăm în totalitate, şi totuşi a fi despărţit de alţi creştini la cel mai sfânt moment
este extrem de dureros.
La 11 noiembrie 1992 a avut loc un eveniment care va fi întipărit pentru
totdeauna în mintea mea. în cea de a unsprezecea zi a celei de a unsprezecea luni,
Sinodul General al Bisericii Anglicane a hotărât cu o majoritate de două treimi
hirotonirea femeilor. Pe vremea aceea sufeream de zona zoster, dar durerile provocate
de acest eveniment au fost cu mult mai mari şi au durat peste doi ani. Memoria acelor
ani încă mă sensibilizează. Scenele din afara casei parohiale, Westminster, din acea
seară de noiembrie au fost dramatice: pe de o parte, bărbaţi şi femei dansau de bucurie,
iar pe de alta, oameni ca noi erau în cea mai adâncă disperare. M-am simţit ca şi cum un
doctor mi-ar fi spus că am o boală incurabilă şi mai am puţin de trăit.
Acum câţiva ani, Elisabeth Kübler-Ross a scris o carte care a avut mare succes
de librărie intitulată On Death and Dying (Despre moarte şi muribunzi)1. Pentru început
ea încerca să analizeze fazele prin care trec mulţi oameni după ce li se spune că boala
lor este incurabilă. Am trecut eu însumi prin aceiaşi trăire când am ştiut că timpul care
mi-a mai rămas în Biserica Anglicană este scurt.
1 Macmillan, 1969
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
43
Refuzul acceptării şi izolarea
Prima fază este refuzul acceptării şi izolarea. Unii îşi spun: „Nu-i adevărat. Nu se
întâmplă cu adevărat". Îmi amintesc că mă trezeam dimineaţa şi-mi spuneam: „A fost
un coşmar''. Apoi apărea adevărul, că nu era de fapt o fantezie -era real ceea ce se
întâmplase. Eram „muribund". Mulţi pacienţi pun la îndoială diagnosticul, se îndoiesc
de rezultatul radioscopiei sau cred într-o vindecare miraculoasă. Aşa eram şi eu sperând
zadarnic că episcopii noştri vor rezolva problema într-un mod miraculos care mi-ar
linişti conştiinţa. După votare, când s-au întâlnit în ianuarie la Manchester, am sperat că
se vor găsi unele compromisuri. Poate legea pământului, Parlamentul sau chiar însăşi
regina va veni să salveze şi să menţină status quo-ul. N-am avut un asemenea noroc. Nu
s-a întâmplat.
Mânia
A doua fază este mânia. Şi, din când în când, cu siguranţă am simţit mânie. Mi-am
exprimat mânia printr-o comportare destul de bizară care nu mă caracteriza. Am scris
mult material care niciodată n-a ajuns să fie publicat (din fericire). Am tunat şi am
fulgerat împotriva sistemului. M-am simţit dezamăgit şi trădat. „Aceasta este modul în
care tratează ei pe cineva care a lucrat pentru ei aproape patruzeci de ani" îmi spuneam.
Şi, pentru că eram atât de aproape de pensionare, de ce nu s-a putut întâmpla câţiva ani
mai târziu? Ca şi John Knox eram mânios pe acel „regiment monstruos de femei" şi la
fel ca el doream să dau un semnal strident din trompeta mea. Am scris scrisori pline de
aburi episcopilor şi altora, sperând că s-ar putea anula această hotărâre. (Acţiunea a fost
în zadar, fără a mă ajuta să-mi consum mânia.) Am primit replici curtenitoare şi amabile
de la ei. Unii episcopi se descurcă strălucit în relaţiile cu publicul. Îmi amintesc că
atunci când i-am scris Arhiepiscopului de York, Dr. Habgood, am primit răspuns
aproape imediat. Era evident că mi-a citit scrisoarea cu atenţie şi simpatiza cu poziţia pe
care mă situam.
Din fericire pentru mine şi pentru oricine altcineva, în special soţia mea şi
asociaţii noştri, faza aceasta a fost comparativ scurtă. Apostolul Pavel, în Epistola către
Efeseni, acceptă necesitatea mâniei dar în doze strict limitate. „Mâniaţi-vă şi nu greşiţi"
scrie el. Nu permiteţi ca „soarele să apună peste mânia voastră" şi „nici nu daţi loc
diavolului"2. Şi Sf. Apostol Îacov ne dă un sfat înţelept când scrie: „mânia omului nu
lucrează dreptatea lui Dumnezeu"3. În curând, focul s-a potolit şi s-a stins de la sine.
Negocierea
A treia fază este negocierea şi am trăit-o din plin şi pe aceasta. Am intrat într-o perioadă
de planuri încercând să găsesc o cale de ieşire care ar putea să-mi satisfacă conştiinţa şi
să mă ţină în Biserica Anglicană. Ideea care îmi venise era de a mă alipi de o eparhie de
dincolo de ocean unde femeile nu erau acceptate ca preoţi. Chiar am contactat un
episcop având în vedere aceasta, îmi trecea prin minte gândul de a mă exila şi de a trăi
dincolo de ocean. Asta m-a făcut să mă simt puţin cam virtuos.
Următoarea încurajare în faza de negociere mi s-a dat când am citit cartea lui
Sheldon Vanauken Under the Mercy (Sub îndurare)4. Acesta se convertise la romanocatolicism
sub influenţa lui C. S. Lewis. Sheldon a pus o întrebare interesantă: cum s-a
întâmplat că C. S. Lewis, care a influenţat atât de mulţi oameni să devină romano-
2 Efeseni 4, 26- 27
3 Iacov 1, 20
4 Hodder & Stuoghton, 1985
Michael Harper
44
catolici, nu s-a convertit niciodată? O explicaţie posibilă este aceea că Lewis a crescut
în Ulster, unde a dobândit o prejudecată profundă împotriva catolicismului de care nu
s-a putut debarasa niciodată în întregime. Aşa că mi-a trecut prin minte gândul (iar
negociam) că aş putea să-mi petrec restul vieţii mele ajutând oamenii să devină
ortodocşi, iar eu însumi să rămân un anglican pasiv.
Deprimarea
A patra fază este deprimarea. Au fost mii de anglicani care au dat ascultare deciziei
Sinodului General şi trebuie să adaug, din păcate că „încă sunt". Într-o măsură mai mică
sau mai mare toţi am trecut prin „noaptea cea întunecată a sufletului". În cazul meu n-a
fost de nici un ajutor faptul că unii dintre ortodocşi n-au întins covoraşul roşu de bun
venit. Atunci totul părea dezolant şi jalnic. Mă simţeam ca un exilat fără voie. Era ca
experienţa lui Avraam descrisă în Epistola către Evrei: „căci nu avem aici cetate
stătătoare"5.
Câteodată aveam sentimentul copleşitor că întreaga mea viaţă a fost o pierdere
de timp şi că totul a fost fără folos. Mă simţeam ca un om care şi-a pariat ultimul ban la
cursele de cai şi a pierdut totul. Uneori, credinţa mea se clătina. De ce a permis
Dumnezeu să se întâmple una ca asta? Au fost zile grele pentru mine.
Acceptarea
Şi totuşi disperarea a avut rolul ei deoarece, în final, am ajuns la stadiul al cincilea -
acceptarea. Da, pacea s-a întors. Ne-am recăpătat raţiunea de a fi fost născut „pentru un
moment ca acesta''. Întreaga experienţă trăită şi reacţia noastră vis-â-vis de ea, a dus la
un simţ mai bun al proporţiei. Începea reconstruirea vieţilor noastre zguduite. Moartea
anglicană urma să fie înghiţită de învierea ortodoxă.
Dar Biserica Anglicană? La urma urmei fusesem membru al ei timp de şaizeci şi
patru de ani. Nu era acesta căminul nostru? Multă vreme am dus o luptă încrâncenată cu
această idee. Mi se părea că sunt vinovat de ingratitudine pentru tot ceea ce Biserica
Anglicană mi-a dat sau a făcut pentru mine. Am putut chiar analiza plecarea dintr-o
asemenea Biserică şi mutarea în alta şi faptul că eram lăsat în pace s-o fac, mi se părea o
lipsă de apreciere. Cum puteam explica un asemenea lucru?
Apoi, într-o zi am găsit o modalitate de a face ordine în gândul meu în legătură
cu această dilemă. Mi-am imaginat Biserica Anglicană ca pe mama mea adoptivă. Ea a
avut grijă de mine, cu mult devotament, până când mi-am găsit adevărata mamă. Acum
trebuia să „vin acasă" acolo unde din totdeauna eram hărăzit a fi, unde era adevărata
mea mamă, locul pe care Dumnezeu 1-a avut întotdeauna în vedere pentru mine şi pe
care 1-a pregătit pentru mine. Dar, puteam să-mi uit vreodată mama care m-a crescut?
Nici gând! Într-un fel, ea m-a pregătit pentru această importantă „venire acasă". Trebuie
ţinută la loc de cinste, pentru că a făcut pentru mine tot ceea ce a putut, întotdeauna o
voi iubi şi o voi respecta. Există, în mare măsură, în anglicanism, cu toate greşelile sale,
o bunătate imensă. Aceasta a fost cântată de cuvintele poetului John Dryden:
Vezi Biserica Sa, împodobită cu tot ce-nseamnă dar
Cu bra ţele deschise, plină de-al iertării har...
Lăsam în urmă o comunitate care cuprindea mari sfinţi şi ucenici, bărbaţi şi femei care
au fost centrul dezvoltării a ceva esenţialmente britanic şi de care noi suntem mândri.
Aderam la o Biserică practic necunoscută în Marea Britanie, cu multe incertitudini cu
5 Evrei 13, 14
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
45
privire la viitor.
Simţeam ca şi cum am face cale întoarsă într-o anumită măsură, deşi cuprindeam
complet alt teritoriu. Ne aminteam cum am părăsit biserica All Souls din Langham
Place în 1964 pentru a ne lansa într-o nouă slujire, de asemenea cu un viitor în mare
parte nesigur. Pe vremea aceea, ne simţeam ca Avraam care a părăsit Urul Caldeii. S-a
zis că „nu ştia unde merge". A trebuit să locuiască în pământul făgăduinţei „prin
credinţă"6. Noi o făceam acum, din nou, beneficiind de cei peste treizeci de ani de
activitate şi de încercare a credinţei.
În acest timp am primit o vedere de la un vechi prieten care era episcop anglican.
„Aş vrea să te putem păstra cu noi, în «mijlocul» distrus, locul crucii şi al
porumbelului", scria el. N-a fost să fie. Cu siguranţă, am aflat în tot acest răstimp ce
înseamnă a fi distrus până în pragul disperării. Am experimentat crucea şi porumbelul,
fără de care ar fi fost imposibil să supravieţuiesc. Şi totuşi nu mai puteam găsi adevărul
în mediul anglican. Ca şi Newman când nu şi-a mai putut susţine teza lui referitoare la
Via Media, a trebuit să plec.
În On Death and Dying Kübler-Ross citează din Gitanjali. Aceste cuvinte sunt potrivite
pentru a descrie ce simţeam în timp ce înaintam prin intervalul dintre scaune în
Catedrala Sf. George. Încheiam trista perioadă a neacceptării şi izolării, a mâniei, a
negocierii şi a deprimării şi intram în bucuria acceptării. Cuvintele au fost uşor adaptate
pentru a se potrivi situaţiei noastre: „Mă plec în faţa voastră, a tuturor prietenilor mei
anglicani, şi îmi iau rămas bun. Iată predau cheile uşii mele şi renunţ la toate pretenţiile
legate de casa mea. Cer doar câteva cuvinte prieteneşti de adio de la voi. Am fost vecini
multă vreme şi-am primit mai mult decât am putut da. Acum se ivesc zorii unui nou
început şi lampa care lumina colţul meu întunecat din anglicanism s-a stins. Am primit
o chemare şi sunt gata pentru călătoria mea înspre inima Ortodoxiei."7
6 Evrei 11, 8-9
7 Tagore din Gitanjali, xciii, citat la p. 112
Michael Harper
46
Partea a doua
Ce inseamnă să fii ortodox
8
Calea cea dreaptă
Dreptatea netezeşte calea celui fără prihană, iar cel fară-de-lege va cădea prin fărădelegea lui.
Pilde 11, 5
„O procesiune grandioasă care se desfăşoară în toată splendoarea, fără grabă - un tablou
viu... preoţi şi diaconi, cu bărbile fluturând şi părul revărsat peste veşmintele
strălucitoare, slujesc cu mare fast... preoţii bătrâni seamănă cu profeţii mici." Astfel
descrie Patrick Leigh Fermor o Liturghie Ortodoxă, la care a participat în Grecia, ţara
lui adoptivă. Aşa descrie el esenţa şi măreţia Ortodoxiei1.
Această parte a cărţii se referă la ceea ce descoperim noi în Ortodoxie, la bogăţia
învăţăturii şi a cultului ei. Există un „stil de viaţă" ortodox care nu se poate dobândi
decât după ani de zile. Cuvintele mele nu pot reflecta nimic din acesta. Tot ceea ce pot
face este să vă împărtăşesc ceea ce m-a izbit cel mai mult în această perioadă de iniţiere
în viaţa unei Biserici care este, în multe privinţe, destul de diferită de cea pe care am
părăsit-o.
Povestea şi impresiile unui convertit sunt mai interesante decât cele ale unuia
care este ortodox din pruncie. El n-a văzut niciodată Ortodoxia din afară, nici nu s-a
bucurat de noutatea acelor prime întâlniri cu ceva deosebit şi frumos. Noii convertiţi
ştiu, de asemenea, ce au lăsat în urmă. Se poate să nu înţeleagă încă prea multe despre
ceea ce au adoptat, dar, cu siguranţă, ştiu foarte multe despre ceea ce au părăsit. Acest
lucru este semnificativ pentru procesul de întoarcere spre ceea ce pare a fi o nouă lume.
Mulţi ortodocşi nativi ştiu prea puţine despre ceea ce se află în afara spaţiului lor
ortodox.
Aşadar, în această a doua parte a cărţii ne vom îndrepta atenţia spre Biserica
Ortodoxă în sine - istoria, învăţăturile şi viaţa ei liturgică. Subiectul este vast şi avem la
dispoziţie cărţi care-1 acoperă foarte bine2. Prin urmare, aceasta nu va fi o abordare
academică. Scopul nostru este de a împărtăşi cititorului lucrurile care ne-au atras în
călătoria noastră spre Ortodoxie şi continuă să ne atragă de la intrarea noastră în această
Biserică.
Am putea începe cu analiza cuvântului „ortodox". Acesta defineşte esenţa
Bisericii Ortodoxe şi ceea ce a păzit ea de-a lungul veacurilor. Uneori, când spun
oamenilor că sunt ortodox, mă privesc ciudat şi spun „Vrei să spui evreu?"3 Desigur, nu
mă refer la sensul larg al cuvântului, ci mă interesează sensul restrâns, cel privitor la
Biserica Ortodoxă.
1 Mani: Travels to the Southern Peloponnese (Călătorii în Peloponezul de Sud). Murray. 1958, Penguin,
1984.
2 Vezi p. 205 [Bibliografia selectivă, n.tr.].
3 Episcopul Kallistos de Diokleia relatează o istorioară despre un tânăr recrut din primul război mondial
care s-a înrolat în gărzile scoţiene. Fiind întrebat de sergentul major despre religia sa, el a răspuns:
„Ortodox-grec, domnule!". A fost pedepsit imediat, sergentul luând răspunsul ca pe o glumă proastă.
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
47
În Apus, cuvântul „ortodox" înseamnă „credinţă corectă". Cuvântul „ortodoxie",
după Oxford English Dictionary, înseamnă „păstrarea corectă a opiniilor general
acceptate". Sensul original al cuvântului grecesc doxa este „opinie". Dar, după cum vom
vedea, este folosit în Noul Testament cu un sens foarte diferit - pentru a descrie
prezenţa lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, în Răsărit, cuvântul „ortodox" mai înseamnă şi „dreaptă
închinare". Pentru ortodocşi, doctrina sau învăţătura şi închinarea sunt într-o unitate
deplină. De fapt, cuvântul „ortodoxie" este tradus în toate limbile slave cu termenul
„pravoslavie" care înseamnă „dreaptă mărire". La fel este tradus şi în arabă şi alte limbi
orientale.
Biserica Ortodoxă pretinde a fi cea care, de la venirea lui Iisus Hristos, a păstrat
adevărata credinţă şi o exprimă printr-o dreaptă închinare. Cuvântul grecesc cheie de la
care derivă cuvântul „ortodox" este orthos. El apare în Noul Testament în mai multe
locuri importante.
Mai întâi el descrie lucrarea de tămăduire a lui Iisus Hristos. De exemplu, în
Marcu 7, 35, Iisus vindecă un surdo-mut care „începe să vorbească bine [orthos, n.tr.]".
Un alt exemplu interesant de vindecare găsim în Epistola către Evrei 12, 12-13 unde
autorul spune: „....îndreptaţi mâinile cele ostenite şi genunchii cei slăbănogiţi... Faceţi
cărări drepte [orthas, n.tr.] pentru picioarele voastre, aşa încât cine este şchiop să nu se
abată, ci mai vârtos să se vindece." Apoi, în Fapte 14, 10 este folosit pentru a descrie
efectul vindecării ologului din Listra, Sf. Pavel spune: „Scoală-te drept [orthos, n.tr.],
pe picioarele tale!".
Apoi se foloseşte în contextul unei dispute sau discuţii când se ajunge la dreapta
judecată. „Drept [orthos, n.tr.] ai judecat" spune Iisus fariseului Simon în Luca 7, 43
(vezi şi 10, 28). Cu o altă ocazie, iscoadele trimise de conducătorii iudeilor vor să-1
flateze pe Iisus, zicând: „ştim că vorbeşti şi înveţi drept [orthos, n.tr.]..."4
Cuvântul orthos este uneori asociat cu alt cuvânt ca în orthopodeo sau
orthotomeo. În Galateni 2, 14, Sf. Pavel scrie despre abaterile Sf. Petru şi a altora de la
adevăr. El spune „Dar când am văzut că ei nu calcă drept (ad. lit: nu păşesc drept
[orthopodomin, n.tr.]), după adevărul Evangheliei..." Noţiunea de „dreptate" este
evident mult mai izbitoare în cuvântul orthotomeo. În II Timotei 2, 15, Sf. Pavel spune
că Timotei trebuie să stea înaintea lui Dumnezeu ca un lucrător cu faţa curată, care nu
are de ce să se ruşineze, „drept învăţând [orthotomounta, n.tr.] cuvântul adevărului". În
Septuaginta (versiunea greacă a Vechiului Testament) acelaşi cuvânt este folosit în
Pilde 3, 6 şi 11, 5: „Pe toate căile tale gândeşte la dânsul şi el îţi va netezi (ad. lit.: face
drepte [orthotome, n.tr.]) toate cărările tale"; şi iarăşi „Dreptatea netezeşte calea (ad. lit.:
face dreaptă [orthotomei, n.tr.]) celui fără prihană, iar cel fără de lege va cădea prin
fărădelegea lui."
Vedem, aşadar că, prima jumătate a termenului „ortodox" este un cuvânt foarte
important. El arată ce înseamnă „a sta drept", „a vorbi bine", „a judeca drept", „a călca
drept", „a fi pe calea dreaptă", „a merge în direcţia corectă" şi „a învăţa drept". De
asemenea, el este folosit în Noul Testament pentru a descrie puterea vindecătoare,
pentru a schimba ceea ce este strâmb, greşit şi neadevărat. De asemenea, cuvântul
orthotomeo mai apare într-un context legat de agricultură. El înseamnă a ara brazdele în
linii drepte, de la ideea de a tăia sau a sculpta după regula sau norma stabilită.
Aceasta este ceea ce găsim în Ortodoxie. Iată o Biserică care nu se înclină în faţa
zeilor la modă, ci care merge drept, pe o cale netedă. Ea vorbeşte limpede şi învaţă drept
cuvântul adevărului. Merge în direcţia corectă, chiar atunci când alţii aleg să meargă pe
alt drum. Într-un cuvânt, Biserica Ortodoxă păzeşte adevărul şi nu se abate de la el. În
Sf. Liturghie, rugăciunea pentru episcopii din Biserica Ortodoxă conţine cuvintele
„Pomeneşte, Doamne, pe toţi episcopii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului
4 Luca 20, 21
Michael Harper
48
Tău..." După cum am văzut, cuvântul „ortodox" înseamnă şi „dreaptă închinare" sau
„dreaptă preamărire", iar cuvântul grecesc de la care derivă, doxa, este unul dintre cele
mai complexe din Noul Testament. Iisus Hristos este descris în Evrei l, 3 ca „strălucirea
slavei lui Dumnezeu". Iisus zice că El a adus doxa pe pământ5, iar la nunta din Cana,
Hristos îşi dezvăluie doxa Sa şi „ucenicii Lui au crezut în El"6. Este cuvântul Noului
Legământ pentru slava Shekinah*. Este un cuvânt fundamental în Vechiul Testament. El
descrie locul în care Dumnezeu Se face cunoscut poporului său, aşa cum a făcut, de
exemplu, cu Moise în Muntele Sinai. Sărbătoarea Schimbării la Faţă, când Iisus îşi arată
slava Sa Apostolilor Săi Petru, Iacov şi Ioan, ocupă din vechime un loc important în
calendarul ortodox7.
Slava Ortodoxiei este cea care a unit cultul cu învăţătura Bisericii - dreapta
închinare şi dreapta credinţă. De-a lungul multor timpuri grele credinţa Bisericii a fost
păzită prin slujirea neîntreruptă şi smerită a Sfintei Liturghii şi a celorlalte slujbe. Ea
este vehiculul principal al învăţăturii şi este total hristocentrică. Prin urmare, este de
înţeles de ce Biserica se împotriveşte schimbării sau modernizării slujbelor ei. Biserica
Ortodoxa este inconstestabil, deşi nu întotdeauna, slabă în domeniul evanghelizării.
Tăria ei cea mai mare constă în bogăţia şi varietatea rânduielilor sale liturgice. În strânsă
legătură cu acestea este înţelegerea calendarului care cuprinde principalele învăţături ale
Bisericii, în toată profunzimea lor.
Părintele Lev Gillet, care a murit în 1980, a scris multe cărţi sub pseudonimul
„un monah al Bisericii Răsăritene". Într-una din ele, el descrie Biserica Ortodoxă astfel:
Egal depărtată de autoritarism şi de individualism, Biserica Ortodoxă este o Biserică atât a tradiţiei cât şi
a libertăţii. Ea este, mai presus de orice, o Biserică a iubirii... o Biserică neobişnuită, atât de săracă şi atât
de firavă... o Biserică a contrastelor, tradiţională şi liberă în acelaşi timp, atât de arhaică şi atât de vie, atât
de rituală şi atât de mistică, o Biserică în care mărgăritarul cel de mult preţ* este păstrat atât de bine,
uneori sub un strat de praf, o Biserică care deseori nu este în stare să acţioneze, dar care ştie să arate
bucuria Învierii ca nici una din celelalte Biserici.
În sfârşit, ar părea normal să abordez mai întâi istoria ei; în schimb eu am
plasat-o, în mod intenţionat, după capitolele despre doctrina şi cultul Bisericii Ortodoxe.
Biserica Ortodoxă este cu siguranţă „istorică". Ea, de asemenea, îl adoră pe Dumnezeu
Care, prin Hristos, a devenit om şi a intrat în istorie. De-a lungul întregii sale istorii,
începând cu Apostolii, a fost o Biserică a dreptei învăţături şi a dreptei doctrine.
Ortodocşii sunt gata să sufere şi să moară pentru acestea. Cămaşa fără cusătură a lui
Hristos n-a fost împărţită de către ostaşi şi nici nu este posibil să fie divizată sau
separată dogma de cultul Bisericii Ortodoxe. În aceasta a constat întotdeauna forţa ei şi
exemplul cel mai important pe care 1-a dat celorlalte Biserici.
5 Ioan 17, 4
6 Ioan 2, 11
* În teologia iudaică termenul desemnează o manifestare vizibilă a prezenţei lui Dumnezeu. Referiri la el
se găsesc în Is 60, 2; Mt 17, 5 şi Lc 2, 9. Primele menţiuni se întâlnesc în Targumuri (parafraze ale
cărţilor vechi-testamentare în limba aramaică) (n.tr.).
7 Din sec. IV, în Răsărit; în Biserica Apuseană nu s-a sărbătorit deloc până în sec. IX şi s-a generalizat
abia în sec. XV.
* Cf. Matei 13, 46 (n.tr.)
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
49
9
Adevărata credinţă: o haină fără cusături
„Noi păstrăm Doctrina Domnului nestricată şi aderăm la Credinţa pe care El ne-a transmis-o şi o păstrăm
nepătată şi nediminuată ca pe o comoară minunată şi de mare preţ, nici adăugând, nici luând ceva din ea."
Patriarhii Răsăriteni către Non-Jurori1
În esenţă, credinţa ortodoxă este una care nu se schimbă. Sf. Ioan Damaschinul a scris
cândva: „Noi nu schimbăm graniţele care au fost stabilite de Sfinţii Părinţi, ci păstrăm
tradiţia exact aşa cum am primit-o". Credinţa dreaptă este inima Ortodoxiei, este cheia a
orice.
Întruparea
Ar fi o temă prea vastă să tratez în mod corespunzător întregul domeniu al acestei drepte
credinţe, chiar dacă aş avea competenţa să o fac. Ea a fost tratată pe larg de Episcopul
Kallistos Ware în cea de-a doua parte a cărţii sale The Orthodox Church. Astfel că eu
mă voi concentra asupra unei singure dogme: întruparea Domnului nostru Iisus Hristos.
Există două motive pentru care fac acest lucru. Primul este că aceasta este dogma care
m-a impresionat cel mai mult de când am devenit ortodox. Această dogmă este ca o
haină fără cusături, punându-şi amprenta pe întreaga viaţă a Bisericii. Al doilea motiv
este unul de ordin personal. Privind retrospectiv, întruparea n-a fost reprezentată
convingător în viaţa mea. Devenind ortodox, mă confrunt cu această deficienţă şi
nădăjduiesc că sunt pe cale să devin mai echilibrat şi mai sănătos decât am fost înainte.
Credinţa în Întrupare este actualizată în viaţa şi cultul ortodocşilor şi ea
marchează şi explică multe aspecte din viaţa lor. Asemenea cămăşii fără cusături a lui
Hristos, nu poate fi separată nici o parte din întregul ei; ea uneşte la un loc toate
părţile.
Acum mulţi creştini cred în Întrupare, dar credinţa lor nu se resfrânge
întotdeauna asupra rugăciunii, vieţii şi comportamentului lor. Cu alte cuvinte, nu este ca
o haină fără cusături. A. M. Coniaris scrie despre aceasta astfel: „Dacă tot ceea ce facem
noi creştinii este a privi în urmă [la naşterea lui Hristos], atunci religia noastră nu este
departe de a fi o colecţie de antichităţi şi Biserica noastră este de fapt un muzeu,
întruparea este mai mult decât celebrarea unui eveniment istoric. Acelaşi Iisus care a
venit în Betleem, vine acum la toţi cei care vor să-L primească prin credinţă, la toţi cei
care îl acceptă pentru ceea ce este, Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor al lumii... El vine
astăzi, câteodată previzibil, câteodată pe neaşteptate."2
Când soţia mea şi cu mine am vizitat marea moschee Umayyad din Damasc,
gărzile musulmane ne-au primit cu bucurie deosebit de mare când au auzit că sunt preot
ortodox. Acest edificiu imens a fost, începând cu secolul al IV-lea, Catedrala Sf. Ioan,
transformată mai târziu în moschee. Toate ornamentele ei de odinioară au fost
îndepărtate cu excepţia unui mormânt, unde se presupune că a fost pus capul Sfântului
Ioan Botezătorul, şi a rămăşiţelor unui baptisteriu. Pereţii sunt goi.
În timp ce mă uitam la structura grandioasă, goliciunea ei mi-a amintit de unele
biserici protestante unde nu există icoane, cruci, candele, statui sau picturi. Desigur,
1 Scrisoare din 1718, în G. Williams, The Orthodox Church of the East in the 18th Centrury (Biserica
Ortodoxă Răsăriteană în secolul al XVIII-lea); citată de Episcopul Kallistos Ware în The Orihodox
Church, p. 196
2 Creeds for Today, Light and Life, 1972, p. 117- 118
Michael Harper
50
mulţi protestanţi cred în Întrupare, dar după înfăţişarea multora din edificiile bisericilor
lor, n-ai putea crede aceasta. Trebuie să adăugăm că interioarele unor biserici anglicane
au mai multe monumente comemorative închinate unor bărbaţi şi femei, dintre care
mulţi nu ar putea fi catalogaţi ca sfinţi, decât în cinstea lui Dumnezeu. Principiul
Întrupării nu a pătruns cultul protestanţilor şi nici nu a dominat mintea lor. Şi totuşi,
pentru a fi cinstiţi cu ei, Întruparea a pătruns în alte sectoare din vieţile lor. Vei
descoperi acest lucru, de exemplu, dacă priveşti la viaţa lui William Carey, marele
misionar baptist din India. El a avut o abordare holistică a misiunii, cu mult înainte ca ea
să fie la modă în lumea misionarismului. Carey a fost un om pentru care principiul
Întrupării era crucial pentru înţelegerea misiunii sale, deşi s-a certat deseori cu
susţinătorii lui de acasă asupra acestei probleme.
Goliciunea moscheii este uşor explicabilă; musulmanii nu cred în Întrupare. Ei
se simt constrânşi de legea Vechiului Testament care interzice fabricarea chipurilor
cioplite. Fără îndoială, ortodocşii nu au anulat cea de-a doua poruncă. Credinţa ortodoxă
că Iisus va veni în trup, deşi nu a anulat acea lege, a schimbat modul nostru de a o
aborda. Pentru că Dumnezeu a luat trup omenesc. Noi respingem idolatria. De exemplu,
venerarea icoanelor este interzisă. Veneraţia noastră nu se adresează propriu-zis
icoanelor, ci persoanelor pe care le reprezintă. Sfântul Atanasie scrie: „Noi credincioşii
nu ne închinăm la imagini ca la nişte zeităţi... ci singurul nostru scop şi dorinţă este de a
vedea în imagine o reflectare a înfăţişării celor dragi"3 . Mai departe, el spune că dacă ar
fi îndepărtată imaginea de pe ea, am arunca-o în foc ca gunoi. Sir Winston Churchill
obişnuia deseori să scrie soţiei sale Clemmie din tranşeele primului război mondial. El îi
relata că scoate fotografia ei în fiecare seară şi o sărută înainte de a merge la culcare.
Aceasta este ceea ce fac ortodocşii cu icoanele lor.
Aşa că noi credem că nu este numai îngăduit, ci spre slava lui Dumnezeu a picta
icoane cu chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului şi ale Sfinţilor. (Vei vedea rareori
vreo reprezentare a Tatălui deoarece chipul Său nu a fost niciodată văzut de om. Iată o
altă diferenţă considerabilă între iconografia ortodoxă şi convenţiile artei bisericeşti
apusene în care Tatăl este deseori reprezentat ca un bătrân cu barbă lungă.) Bisericile
ortodoxe diferă complet de bisericile protestante şi moschei; ele sunt pline de icoane,
culoare şi parfum de tămâie. Şi pentru că Dumnezeu a făcut simţurile omului pentru ca
să se bucure, trebuie să le folosim din plin pentru preaslăvirea Creatorului nostru.
Mulţi oameni văd Învierea ca fiind pe primul plan în Ortodoxie. Billy Graham a
spus că aceasta reprezintă principala influenţă pe care Biserica Ortodoxă a avut-o asupra
lui; el a simţit că importanţa pe care o atribuie Crucii trebuie contrabalansată cu
importanţa Învierii. Din propria mea experienţă în Ortodoxie pot spune că se pune
accent atât pe Cruce cât şi pe Înviere şi că amândouă sunt ţinute la loc de mare cinste.
Dar alături de acestea este întruparea - invadarea spaţiului şi timpului de către veşnicul
Dumnezeu. Dumnezeu a intrat nu numai în natura omenească ci şi în lumea în care
trăim şi în universul din care lumea e doar o mică parte, întruparea este parte
componentă a planului lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor şi a întregii creaţii.
Punctul ei culminant este în dimineaţa Învierii. Planul Lui se va desăvârşi la cea de a
doua Venire. Atunci oamenii, şi restul creaţiei lui Dumnezeu, se vor transforma în Cerul
cel Nou şi Pământul cel Nou.
Este, de asemenea, important să ne reamintim că în Noul Testament întruparea
este una dintre încercările majore la care este supusă dreapta credinţă creştină. Sf. Ioan
scrie: „în aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Iisus
Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus
Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist..."4 şi iarăşi „...mulţi
amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta
3 Într-o scrisoare către Antioh
4 I Ioan 4, 2- 3
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
51
este amăgitorul şi antihristul"5. De-a lungul secolelor, Biserica a pedepsit pe cei care
s-au depărtat de la acest adevăr. Sf. Ioan este deosebit de concret: „Dacă cineva vine la
voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-i primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit!
Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele."6
Standardele doctrinare sunt un lucru; voinţa de a le impune şi sancţiona devierile
de la acestea este altul.
Fecioara Maria în Biserica Ortodoxă
Ortodoxia este foarte pământească; câteodată prea pământească spre mângâiere. Este, de
asemenea, plină de expresii şi experienţe ale slavei lui Dumnezeu. Haina fără cusături a
Ortodoxiei ţine laolaltă această calitate pământească cu înţelegerea ei asupra
„îndumnezeirii". Aceasta este credinţa prin care noi, oameni păcătoşi şi supuşi
greşelilor, suntem chemaţi spre a fi transformaţi şi făcuţi asemenea lui Dumnezeu prin
Duhul Sfânt. Astfel că alături de dimensiunea pământească este slava lui Dumnezeu şi
una din cheile care le uneşte este înţelegerea ortodoxă asupra Fecioarei Maria.
Când ne referim la Fecioara Măria ajungem în inima Întrupării. Şi în acelaşi
timp desfacem acum un butoi cu pulbere deschizând subiectul unei serioase controverse.
De secole, protestanţii se scandalizează de învăţătura Bisericii Romano-Catolice despre
Fecioara Maria, într-o oarecare măsură, dezgustul lor este justificat: există unii care,
căutând să o cinstească pe Fecioara Măria, i-au conferit o poziţie asemănătoare lui
Dumnezeu. Şi invers e adevărat: necinstirea Fecioarei Maria a sărăcit mult teologia
protestantă. Printre alte urmări este şi eşecul general de a da valoarea cuvenită Întrupării
şi exprimarea ei deplină în cult şi în viaţă.
Cercetând Ortodoxia am fost imediat obligat să devin conştient de prezenţa
Fecioarei Maria. Dacă intri într-o Biserică Ortodoxă vezi întotdeauna icoana Maicii
Domnului în stânga uşilor împărăteşti şi pe cea a Mântuitorului în dreapta. Rareori vezi
într-o icoană doar pe Fecioara Maria; de obicei, ea îşi ţine Fiul şi mâna ei dreaptă arată
în direcţia Lui ca şi cum ar spune: „Nu mă ruga pe mine, ci pe Fiul meu". Maica
Domnului este întotdeauna printre cei care se roagă şi „da"-ul ei spus lui Dumnezeu este
modelul propriilor noastre răspunsuri la chemarea Lui.
În tradiţia apuseană, Maica Domnului este deseori pusă într-o poziţie greşită.
Sau o înălţăm peste măsură, aproape permiţându-i din când în când să-1 înlocuiască pe
Fiul ei Iisus Hristos, sau o ignorăm sau o neglijăm ca şi cum creştinii ar alege între
evlavia pentru Maria şi devotamentul pentru Iisus Hristos. În tradiţia ortodoxă îi dăm
locul care i se cuvine: nici nu o neglijăm, nici nu o înălţăm într-o manieră nepotrivită.
Tradiţia apuseană o numeşte de obicei „Fecioara" sau „Fecioara Maria". Ea este deseori
reprezentată, în picturi sau statui, singură. Pe de altă parte, în tradiţia noastră răsăriteană,
în majoritatea cazurilor, o numim „Maica Domnului" sau Theotokos („Născătoare de
Dumnezeu"). Noi trebuie de asemenea să înţelegem că termenul „Maica Domnului" a
fost acceptat de Biserica nedivizată şi recunoscut la Sinodul Ecumenic de la Efes (431).
Accentul este pe cuvântul „Dumnezeu", şi nu pe cuvântul „Mamă", iar titlul a fost
folosit pentru a scoate în evidenţă firea dumnezeiască a lui Iisus Hristos, împotriva
punctelor de vedere ale ereticilor din acea perioadă. Între aceştia se numără Arie, care
nu a acceptat firea dumnezeiască a lui Hristos, şi Nestorie, care nu a acceptat titlul
Theotokos pentru Fecioara Maria, deşi termenul nu a fost folosit niciodată cu intenţia de
a o introduce pe Maria în Sfânta Treime.
Aici, din nou, vedem haina fără cusături a Ortodoxiei. Maria este parte din acea
5 II Ioan 7
6 II Ioan 10- 11
Michael Harper
52
haină, având rolul ei unic în drama Întrupării. Vedem, prin ascultarea Mariei, omenirea
restaurată de Hristos. Aşa cum Sf. Pavel vede pe Hristos ca al doilea Adam, tot aşa unii
dintre Sfinţii Părinţi o văd pe Maria ca pe a doua Evă, transformând în bine, prin
ascultarea ei, răul făcut prin neascultarea primei Eve. În învăţătura Bisericii Ortodoxe,
cât şi a celei Romano-Catolice, cinstirea dată Maicii Domnului este cu adevărat cinstire
adusă Fiului ei.
Regretatul Cardinal Suenens avea un mod de a explica aceasta protestanţilor. Cu
ocazia hirotonirii sale ca episcop, el a fost mişcat de florile care au fost trimise mamei
lui. „Nu te teme de cinstirea Mariei", obişnuia el să spună. „Orice faci pentru a o cinsti
pe ea va merge direct la inima Fiului ei."7 Dar noi o iubim şi pe ea şi pe Fiul ei. Când
Iisus, fiind pe Cruce, i-a spus Sf. Ioan „Iată mama ta", era o invitaţie nu doar pentru Sf.
Ioan, ci şi pentru Biserică, pentru a o primi şi a o cinsti. I se dă o astfel de cinstire nu ca
unei divinităţi, ci ca Maică a Domnului.
Fecioara Maria şi dogmele
Biserica Ortodoxă nu acceptă unele dogme privitoare la Fecioara Maria care au fost
introduse de Biserica Romano-Catolică. Suntem de acord cu Biserica Catolică că ea este
„pururea-fecioară" (mai multe despre aceasta mai târziu), titlu confirmat la Sinodul V
Ecumenic de la Constantinopol (553), dar ortodocşii nu acceptă dogma imaculatei
concepţii, proclamată de Papa Pius al IX-Iea în 1854.
Majoritatea ortodocşilor cred în ceea ce Biserica numeşte „Adormirea Prea
Sfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria". Romano-Catolicii o
numesc „Înălţarea cu trupul la cer". După Tradiţia Bisericii Ortodoxe Fecioara Maria a
murit, aşa cum se întâmplă cu toţi oamenii; nu voit, aşa cum a făcut Fiul ei, ci datorită
faptului că era muritoare. Ca noi toţi, şi Fecioara Maria trebuia să fie mântuită de
Hristos, dar murind, ea a fost înălţată la cer de Fiul ei şi participă de pe acum la viaţa
cerului. Adormirea nu este o dogmă a Bisericii Ortodoxe. Ea nu este menţionată în Sf.
Scriptură, şi acest lucru nu ne surprinde, deoarece a avut loc după ce majoritatea
cărţilor ei au fost scrise. Şi totuşi, se poate spune că este biblică în sensul că ceva
asemănător s-a întâmplat şi altora, de exemplu lui Ilie în Vechiul Testament.
Există învăţături care aparţin publicului şi sunt predicate în Biserică; aşa sunt dogmele.
Exemple ar putea fi cele cu privire la Sfânta Treime şi Învierea Domnului. Pe de altă
parte, cele privitoare la Maica Domnului aparţin Tradiţiei din interiorul Bisericii.
Pururea fecioria Mariei a fost multă vreme subiect de controversă printre evanghelici
deşi, trebuie să adăugăm că nu întotdeauna şi nu printre toţi8. La momentul reformei,
unii reformatori au crezut în ea şi nu părea a fi subiect de controversă. Este necesar să
înţelegem că reformatorii acţionau adesea împotriva exceselor din Biserica Romano-
Catolică de atunci şi nu împotriva Bisericii Ortodoxe cu care oricum aveau foarte puţină
legătură. Învăţătura Bisericii Ortodoxe cu privire la aceste subiecte a fost păzită
continuu în spiritul Sfintei Tradiţii din primele veacuri.
În această ordine de idei, un text frecvent citat este Matei l, 25, unde Evanghelia
spune despre Iosif: „şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său..."
Unii au învăţat că se subînţelege că Fecioara Măria a avut legături cu Sf. Iosif după
naşterea lui Hristos. Sensul cuvântului scripturistic nu trebuie interpretat aşa. Jean
Calvin subliniază acest lucru în Instituţii: „Aceste cuvinte din Sf. Scriptură nu înseamnă
7 Citat din autobiografia sa Memories and Hopes (Amintirir şi speranţe), Veritas, 1992
8 În această secţiune am fost ajutat de referatul Părintelui Dr. Charles (acum Serafim) Bell intitulat A
Journey to Orthodoxy (Călătorie în Ortodoxie}. Călătoria lui Serafim 1-a transformat din prezbiterian în
preot în Biserica Ortodoxă Antiohiană. între timp el a fost un număr de ani pastor al uneia din Bisericile
Viticultorilor lui John Wimber din California. Acum el şi majoritatea celor care făceau odinioară parte din
această Biserică au fost primiţi în Sfânta Ortodoxie
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
53
că după naştere ei au trăit împreună ca soţ şi soţie..."9 Reformatorul elveţian Zwingli
spune: „Ea trebuia să fie fecioară şi pururea fecioară..." şi într-una din rugăciunile lui se
referă la Maria astfel: „curata şi pururea Fecioară Maria"10.
Alţii citează din Matei 12, 46, care se referă la „mama şi fraţii Lui" care doreau
să vorbească cu Hristos. Oricum, cuvântul grecesc tradus aici „fraţi" putea tot atât de
bine să însemne „rude" şi ar fi putut în orice caz să se refere la copiii lui Iosif dintr-o
căsătorie anterioară, deoarece Iosif, după Tradiţie, era mai în vârstă decât Maria. Calvin
comentează că „În obiceiul evreilor, rudele de orice fel erau numite «fraţi» Aşadar,
Helvidius11 dă dovadă de ignoranţă dacă îşi închipuie că Maria avea mulţi fii deoarece
există câteva menţiuni despre fraţii lui Hristos."12
Un învăţat prezbiterian american, Dr. Dale Bruner, scrie: „Este un fapt care
merită menţionat că părinţii celor mai importante Biserici Protestante, de la Luther la
Wesley, cred în pururea fecioria Mariei. Astfel că această temă nu apare de obicei pe
ordinea de zi a discuţiilor dintre catolici şi protestanţi"13. În altă carte14, acelaşi Dr. Dale
Bruner îndeamnă protestanţii să dea adevărata cinstire Mariei: „Ea are dreptul să poarte
numele pe care Biserica primară i 1-a conferit, nu doar de dragul ei, ci de dragul
protecţiei deplinei dumnezeiri a Fiului ei, Theotokos, Mater Dei şi Notre Dame. Maria
este în istorie Maica Domnului. Aceasta trebuie să mărturisim cu curaj dacă dorim să
respectăm deplina divinitate a lui Iisus Hristos."
Acolo unde Maria este tratată cu indiferenţă, cum se întâmplă printre
evanghelici, va exista o diminuare a înţelegerii şi experienţei referitoare la Întrupare.
Neglijarea Mariei este de asemenea obişnuită şi printre creştinii moderni. Karl Rahner
exprimă bine acest adevăr atunci când scrie: „Pentru prea mulţi oameni creştinismul a
devenit încă un «ism», o ideologie, o idee abstractă, şi abstracţiile nu au nevoie de
mame". Tratarea cu indiferenţă a Fecioarei Maria poate genera noi erezii. Este interesant
faptul că acele Biserici şi oameni care îi conferă Mariei locul cuvenit în Biserică nu
denaturează rolul femeilor în Biserică şi nici nu doresc să le dea rolul de preot care este
simbolul lui Hristos, care a fost bărbat şi nu femeie. De asemenea, ele condamnă
discriminarea sexuală care umileşte femeile şi le tratează ca fiind inferioare. Ele resping
mişcarea feministă (cunoscută mai mult în lumea noastră apuseană) care insistă asupra
egalităţii nediferenţiate între sexe15.
Icoanele şi cinstirea lor
Am precizat deja locul central atribuit de Biserica Ortodoxă Întrupării. Sf. Pavel, în
Epistola către Romani, vede creaţia aşteptând „cu nerăbdare descoperirea fiilor lui
Dumnezeu... Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie
părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu."16 Astfel, Biserica Ortodoxă a socotit
întotdeauna că răscumpărarea creaţiei şi purtarea de grijă pentru ea sunt legate de
răscumpărarea şi preocuparea pentru mântuirea oamenilor. De aceea Biserica recunoaşte
valoarea creaţiei şi icoanele, care au un rol vital în Ortodoxie, reflectă relaţia strânsă
dintre om şi aceasta.
Icoana este o „fereastră" prin care vezi. Renumitul program de computer
9 Vol.3, p. 71
10 Citat din Reformed Dogmatics (Dogmatica reformată) de H. Heppe. p. 422
11 Un teolog latin din secolul IV care a fost combătut de Fer. Ieronim pentru că nega pururea fecioria
Maicii Domnului. El căuta să apere căsătoria împotriva unui accent exagerat pus pe feciorie. Fer. Ieronim
a apărat pururea fecioria Mariei în opera lui De perpetua virginitate B. Mariae adversus Helvidium
12 The Institute, vol. 2, p. 136
13 Commentary on St. Matthew 's Gospel ( Comentariu la Evangh elia Sf. Matei), p. 37.
14 The Christbook (Cartea creştinului), Vol. 1, p. 38
15 Autorul a scris o care despre acest subiect, Equal and Different, Hodder & Stoughton, 1994.
16 8, 19- 21
Michael Harper
54
Windows este prietenul utilizatorului datorită folosirii unor „icoane", imagini ce apar pe
ecran, care identifică diferitele funcţii ale computerului în mod ilustrat. Şi icoanele
ortodoxe au o funcţie descriptiv-ilustrativă dar, spre deosebire de programul de
computer, ele sunt cu adevărat purtătoare de har. Ele sunt încă o formă de dialog între
cer şi pământ şi nu un monolog sau o formă de curiozitate morbidă.
Au fost unii care au vrut să elimine icoanele din Biserică, în special în secolele
VII şi VIII, deoarece credeau că reprezintă o formă de idolatrie. Este greşit, spuneau
unii, potrivit celor zece porunci, să facem orice chip zugrăvit al lui Dumnezeu. Biserica
Ortodoxă susţine că Întruparea a adus o schimbare importantă. Cuvântul S-a făcut trup.
Dumnezeu a intrat în lumea creată. Oamenii au putut să-L vadă şi să-L atingă pe
Dumnezeu. Astfel Dumnezeu consfinţeşte pictarea icoanelor spre slava numelui Său. Sf.
Ioan Damaschinul, marele apărător al icoanelor, scrie: „Deoarece Dumnezeu a apărut în
trup şi a trăit printre oameni, pot reprezenta ceea ce este vizibil din Dumnezeu. Nu mă
închin materiei, ci mă închin Creatorului materiei care a devenit materie de dragul
meu... şi care, prin materie a desăvârşit mântuirea mea. Niciodată nu voi înceta să
cinstesc materia care aduce cu sine mântuirea mea!" Ortodocşii nu adoră icoanele şi nici
nu se închină lemnului sau culorilor. Ei se închină lui Hristos Cel pictat pe icoane şi
cinstesc pe Maica Domnului şi pe sfinţii zugrăviţi pe ele.
Idolatria a fost condamnată în Vechiul Testament. Şi totuşi aceasta nu i-a
împiedicat pe israeliţi ca, urmând poruncile lui Dumnezeu, să folosească obiecte
materiale şi imagini în cultul divin. Templul era împodobit cu imagini de plante şi
animale la care nu se închinau ca la idoli. Părintele Jonathan Hemmings scrie: „Trebuie
să se facă o distincţie clară între închinarea absolută sau adorarea (latreia) şi venerare
(proskenisis)"17.
Unii oameni complică lucrurile punându-şi întrebări cu privire la aspectul
icoanelor. Feţele nu par vii ca în arta renascentistă italiană; dar ele sunt privite ca fiind
la intersecţia timpului cu eternitatea; cei reprezentaţi pe ele, deşi adormiţi, sunt
nemuritori. Trebuie să înţelegem simbolismul icoanelor pentru a le aprecia pe deplin.
Ortodocşii, după cum deja am consemnat, şovăie în privinţa reprezentării
persoanei lui Dumnezeu Tatăl Care nu S-a întrupat. „Nimeni nu L-a văzut pe Tatăl'',
spune Iisus în Ioan 6, 46, „decât numai Cel ce este de la Dumnezeu: Acesta 1-a văzut pe
Tatăl." Renumită în întreaga lume, icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov reprezintă pe cei
trei îngeri care 1-au vizitat pe Avraam la stejarul Mamvri18. La fel ca majoritatea
icoanelor, este deosebit de simbolică. Fără îndoială ni se sugerează să vedem Sfânta
Treime în ea. Asta are artistul în minte deşi, drept vorbind, nu este o icoană a Sfintei
Treimi.
Prima mea impresie despre Biserica Ortodoxă a fost aceea a unei Biserici extrem
de preocupate de a învăţa şi transmite altora „dreapta învăţătură". De-a lungul secolelor
principalul instrument de transmitere şi exprimare a acestei învăţături a fost cultul, mai
ales Sf. Liturghie sau Euharistie. Este necesar să ne întoarcem acum la acest aspect al
Ortodoxiei.
17 Într-un articol cu titlul „Images of the Divine" („Imagini ale Dumnezeirii"); textul este preluat din
cartea On the Divine Images (Despre Sfintele Icoane) a Sf. Ioan Damaschinul, St. Vladimir's
Seminary Press
18 Facere 18, 1 ş.u.
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
55
10
Cultul adevărat: Cerul pe pământ
Nu ştiam dacă eram în cer sau pe pământ, căci pe pământ nu se găseşte o astfel de splendoare sau
frumuseţe. Nu putem să v-o descriem; doar atâta ştim că Dumnezeu sălăşluieşte acolo printre oameni şi că
slujba lor întrece rugăciunea din toate celelalte locuri, pentru că nu putem să mai uităm acea frumuseţe.
Cronica veche rus ă
Cuvintele citate mai sus sunt din raportul prezentat prinţului Kievului Vladimir de către
emisarii săi, care au fost trimişi în lume pentru a găsi adevărata religie. Pe baza acestui
raport, care descrie vizita lor la Biserica Sf. Sofia din Constantinopol, a ales el
Ortodoxia. Foarte puţini ar contesta faptul că aureola care încununează Ortodoxia este,
după cum afirmă Episcopul Kallistos Ware, capacitatea ortodocşilor „de a percepe
frumuseţea lumii spirituale şi [a exprima] acea frumuseţe cerească în rugăciunea lor"1.
În anul 612 această grandioasă Biserică din Constantinopol avea optzeci
de preoţi şi două sute cincizeci de diaconi. Şi totuşi nu mărimea este factorul decisiv.
Aceeaşi slavă şi frumuseţe se găsea şi în slujbele ţinute în secret în puterea iernii în
tundra siberiana în timpul perioadei comuniste. S-ar putea da multe alte exemple ale
acestei taine şi prezenţe trăite în clădiri mici şi nesemnificative pretutindeni în lume.
Competenţa corului e de ajutor; funcţia preotului este importantă; dar mai presus de
orice este Sf. Liturghie, inspirată de Duhul Sfânt, a cărei strălucire se aseamănă cu
lumina care izvorăşte din ceruri.
Liturghia Ortodoxă
Înainte de a trece la Liturghie, permiteţi-mi să vă explic că în Biserica Ortodoxă
cuvântul „liturghie" este folosit cel mai frecvent pentru a descrie ceea ce alte Biserici
numesc în mod normal Euharistia sau Sf. Împărtăşanie. Din multe forme ale liturghiei
aceasta este, pentru ortodocşi, preeminentă. În acest capitol, când folosesc cuvântul
„Liturghie" cu majusculă mă refer la Euharistie sau Sf. Împărtăşanie; când îl scriu cu
literă mică îl folosesc în sensul general.
În Apus am trecut printr-o perioadă de schimbări liturgice interesante. Au plouat
cu nemiluita reforme liturgice, atât în Biserica Romano-Catolică, cât şi în cea
Anglicană, ca de la o lume nouă sfidătoare. Slujbele au fost adaptate la cerinţele omului
modern. Uneori, vechile slujbe au fost luate în batjocură; unii dintre clericii şi episcopii
din avangardă se distrau pe socoteala lor. Au fost tratate ca fiind creaţii foarte învechite,
bune de dat în grija cărţilor de istorie. Această tendinţă încă continuă, deşi acum sub
stindardul corectitudinii politice. Acestea fiind spuse, trebuie să admitem că Biserica
Anglicană într-adevăr avea nevoie să-şi îmbunătăţească slujbele trunchiate în Cartea de
rugăciuni2 din 1662, iar Biserica Catolică cerea insistent o mişcare spre o Euharistie
mai liturgică şi mai puţin clericalizată.
C. S. Lewis scria cândva: „Slujba bisericească perfectă ar fi una la care aproape
că uiţi unde eşti; astfel atenţia noastră s-ar îndrepta spre Dumnezeu''3 . In această
lucrare, el demască abordarea superficială a liturghiei. „Există într-adevăr nişte scuze
1 The Orthodox Church, p. 264-265
2 Episcopul Michael Ramsey, în prima sa conferinţă despre Constantinopol ţinută în 1982 la Palatul
Lambeth, spunea că este imperios necesar ca atât problema Filioque cât şi Epicleza să intre în atenţia
Comisiei liturgice.
3 Letters to Malcom (Scrisori către Malcom), Bles, 1964, p. 12
Michael Harper
56
scrie el - pentru omul care spune: «Aş dori să vă amintesc că lui Petru i s-a dat sarcina
Paşte oile Mele, şi nu fă experienţe pe şobolanii mei şi nu învăţa câinii mei să facă noi
şmecherii»"4. Pledoaria lui, care pare să fi ajuns la urechi surde, a fost pentru
„permanenţa şi uniformitatea liturgică". El a numit contrariul „zbucium liturgic". Tot
mai multă lume conştientizează azi faptul că liturghiilor moderne eviscerate şi noilor
slujbe harismatice le lipseşte ceva important - deşi nu se ştie întotdeauna clar despre ce
este vorba.
Reforma slujbelor bisericeşti a urmat modelul reformei doctrinare; ea încearcă să
se potrivească cât mai bine cu mintea şi voinţa omului modern. Ea tinde să pună
accentul mai mult pe individ decât pe Biserică sau credinţă, să experimenteze căi noi şi
nu poteci bătătorite. După cum spune David Mills în revista Sursum Corda, „Această
dorinţă a clericilor de a schimba liturghiile are o explicaţie sociologică. Prin constanta
revizuire a liturghiei (şi inserarea personalităţii lui) preotul nu este doar cel ce conduce
serviciul divin ci şi cel care îl creează. El nu mai este doar slujitorul din Cartea de
rugăciuni, ci şi stăpânul care ştie, singurul care cunoaşte cuvintele magice şi atrage
oamenii la adevărata rugăciune.
Trebuie să spunem că s-au adus diferite obiecţiuni cultului ortodox. Unii se
plâng, de exemplu, că este prea „răsăritean" în cultură şi formă, şi atât de nepotrivit
pentru occidentali ca noi. Trebuie să mărturisesc că n-am reuşit mulţi ani să iau în serios
Biserica Ortodoxă. Am crezut că a fost hărăzită de Dumnezeu doar celor din Orientul
Mijlociu sau din Europa Răsăriteană. Cu alte cuvinte, am crezut că este condiţionată
cultural. Pe măsură ce m-am apropiat tot mai mult de Biserică mi-am dat seama ce
greşeală serioasă făcusem. Liturghia Bizantină este în totalitate răsăriteană pentru că
este în totalitate biblică. Este necesar să ne amintim că, în esenţă şi la originile lui,
Creştinismul este o religie răsăriteană şi Biblia o carte răsăriteană. Fundamentele
adevărului creştin se întind în urmă până în timpurile Vechiului Testament, şi Avraam
este atât tatăl nostru cât şi tatăl poporului evreu. Şaptezeci la sută din Sf. Liturghie, de
exemplu, este preluată direct din Biblie, iar alte slujbe Ortodoxe au texte predominant
biblice. N-am auzit niciodată pe cineva dezaprobând Biblia pentru că este „răsăriteană"
sau argumentând că se potriveşte doar celor din Răsărit. Orice persoană care se bucură
de Biblie va savura liturghiile ortodoxe.
O a doua obiecţiune se referă la lungimea slujbelor ortodoxe. Sf. Liturghie poate
fi oficiată în aproximativ nouăzeci de minute, deşi poate dura şi mai mult, în special la
sărbătorile mari. În Rusia, slujba Sfintei Liturghii poate dura trei ore, dar aceasta este o
excepţie. Acum câţiva ani, un protestant făcea reproşuri unui preot ortodox în legătură
cu durata slujbelor, la care a primit o replică care a devenit clasică: „Dacă eşti în cer,
care-i graba?”
Ceea ce am observat deseori în Biserica Ortodoxă sunt puţinele adaptări făcute
de dragul modei sau a şubrezeniei omeneşti. Ea nu a redus, de exemplu, în mod radical
asprimea sau lungimea perioadelor de post. Alte Biserici au spus: „Nu te poţi aştepta ca
oamenii din ziua de azi să postească în felul acesta", iar la al doilea Conciliu de la
Vatican, Biserica Romano-Catolică a redus rigurozitatea postului. Biserica Ortodoxă nu
aşteaptă de la credincioşii de rând să ducă o viaţă asemănătoare monahilor. Ea dispune,
de asemenea, de o rezervă (numită iconomie) care acordă circumstanţe atenuante în
împrejurări de excepţie. Acestea pot fi cerinţele dietetice ale diabeticilor, necesităţile
femeilor însărcinate, mamelor care alăptează, ale celor mici, ale infirmilor şi ale celor în
vârstă. Regulile lor pentru post sunt diferite de ale celorlalţi. Oricum, Biserica Ortodoxă
a menţinut un model de post riguros până în ziua de azi. Indiferent dacă oamenii le
respectă sau nu, majoritatea zilelor de miercuri şi vineri din an sunt zile de post. Există,
de asemenea, perioade de post precise, nu numai în Postul Mare, ci şi înainte de
Crăciun, începând cu mijlocul lui noiembrie. Apoi există, în alte perioade ale anului,
4 Ibidem, p. 13
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
57
posturi de aproximativ două săptămâni.
Impresia copleşitoare pe care o am în timpul liturghiei ortodoxe este că ea este
tratată cu seriozitate, fiind în acelaşi timp plină de bucurie, cu o mare fluiditate de
mişcare. Cultului protestant aproape îi lipseşte acţiunea. În Ortodoxie nu există nici o
glumă sau frivolitate, atât de obişnuite în slujbele protestante şi penticostale moderne.
Nu există nici o încercare de a-L face pe Dumnezeu „popular” de a-L reduce la nivelul
nostru şi a-L face să pară un „tip de treabă". Ortodocşii tratează tot ce fac în Biserică şi
în credinţa lor cu seriozitate, şi rugăciunea lor este făcută „cu cuviinţă şi după
rânduială", aşa cum spune Sf. Pavel în Corinteni 14, 40. Totul se face fără rigiditate sau
făţărnicie. Preotul nu este privit ca „unul dintre noi", îmbrăcat într-o pereche de bluejeans
vechi şi un pulover sport. El îl reprezintă pe Hristos şi este astfel îmbrăcat cu
veşminte care îl diferenţiază de restul comunităţii. Veşmintele simbolizează slava lui
Hristos şi biruinţa Lui asupra păcatului şi a morţii prin Cruce şi Înviere5 . Într-o zi, după
o Liturghie ortodoxă, discutam neoficial fiind încă îmbrăcat în veşmintele mele. Un
băiat arab, cu ochi mari, s-a apropiat şi mi-a spus: „Părinte, de ce te îmbraci ca Iisus?"
Atât mi-a zis.
Cultul ortodox exprimă doctrina creştină pe care se sprijină. O slujbă ortodoxă
este un caleidoscop de scene, imagini, sunete şi mirosuri prin care trăim învăţătura care
este inima liturghiei. Ea pătrunde în noi prin ochii, nările şi urechile noastre.
Muzica ortodoxă
Muzica ortodoxă exprimă această doctrină într-un mod cu totul special. În mod obişnuit,
la slujbe nu se foloseşte nici un instrument muzical. Nu este nici o orgă în clădirile
bisericilor. Ortodocşii cred că cea mai bună modalitate de a-i da slavă lui Dumnezeu
este prin ceea ce Biblia numeşte „(părţile) cele mai bune ale voastre", vocea omenească.
Se spune că a cânta înseamnă a te ruga de două ori. În Psalmi gura este numită „slava
omului". Aşa că ce modalitate mai bună este de a exprima „slava cea dreaptă" decât prin
acea gură? Şi asta simplifică totul. Nu sunt solişti pentru că în Ortodoxie există puţin
spaţiu pentru slăvirea individuală sau pentru interpretarea de imnuri sau ceva
asemănător6. Totul se face împreună cu alţii, ca un singur „trup", spre slava lui
Dumnezeu.
În acest capitol putem să vă împărtăşim doar ceea ce am experimentat până
acum în domeniul muzicii ortodoxe, mai ales în cadrul ritului răsăritean. Mai întâi am
trăit experienţa psalmodierii ruseşti şi apoi, mai ales datorită unei vizite de trei
săptămâni în Orientul Mijlociu în 1995, a cântării liturgice bizantine. În ansamblu ele nu
se potrivesc, deşi câteva măsuri bizantine se regăsesc în muzica rusească. (Muzica
ritului apusean include melodia corală gregoriană, cântecul simplu pentru o singură
voce [Cantus planus, n.tr.] şi aranjamentul Marbecke pentru Euharistie, pe care soţia
mea şi cu mine le cunoaştem de mulţi ani din bisericile anglicane. Aceasta are intervale
mai îndrăzneţe decât cântarea ritului răsăritean, care necesită a fi învăţate cu grijă. Sunt
opt glasuri în muzica ritului apusean.
Cântarea rusească pe care am folosit-o are melodii fără complicaţii, cu armonii
simple (care pot sau nu să fie folosite, depinzând de disponibilitatea cântăreţilor). Se
foloseşte gama muzicală cu care suntem obişnuiţi în Apus şi intervalele între note sunt
mici. Asta înseamnă că este extrem de uşor pentru toată comunitatea liturgică a se
5 Ele aveau probabil ca model veşmintele pe care le purtau împăraţii bizantini atunci când participau la
slujbele Bisericii. Mare parte din slujba de încoronare britanică îşi are rădăcinile în ceremoniile de la
curtea imperială bizantină.
6 În bisericile mici ortodoxe pot exista doar preotul şi un singur cântor sau citeţ. Dar şi aici percepţia este
aceeaşi, a unui dialog între cer şi pământ
Michael Harper
58
alătura cântării. Pe de altă parte, cântul bizantin este monodie (are o singură linie
melodică); este bogat şi extrem de flexibil, cu sferturi de ton şi adesea cu un ison de bas.
Favorizează foarte mult rugăciunea dar este dificil pentru un grup de oameni să cânte în
cor şi într-un tempo adecvat. Trebuie să se aleagă sau unul sau altul.
Trebuie spus că ambele tipuri de cântare sunt flexibile. Dacă cineva nu este sigur
care anume din cele opt melodii speciale sau „glasuri" trebuie folosite în Liturghie, este
acceptată şi rostirea recitativă a cuvintelor. În orice caz, aşa e bine deoarece cuvintele au
întotdeauna întâietate faţă de muzică în Ortodoxie. E posibil ca acesta să fie în parte
motivul pentru care instrumentele nu sunt niciodată folosite. Nimic nu trebuie să fie
permis din ceea ce ar putea stingheri libertatea de exprimare prin adevărul cuvintelor în
rugăciune. În Apus suntem obişnuiţi să fim mişcaţi de dinamica, melodiile şi armoniile
muzicii. Dar în cultul ortodox subordonarea cântării faţă de text este de o importanţă
capitală. Acest lucru permite Sfântului Duh să accentueze în inimile oamenilor ceea ce
El doreşte, chiar dacă aceasta se face diferit de la un individ la altul. „Suntem foarte
susceptibili faţă de senzual şi de aceea trebuie să fim în stare de trezvie (veghe) faţă de
înfăţişarea lui exterioară", ne-a spus recent un episcop.
Când un reporter de la Radio 3 1-a întrebat pe un preot ortodox rus cum vede
evoluţia cultului ortodox în viitor, răspunsul dat 1-a lăsat fără grai. Preotul a spus: „Noi
dorim să aflăm cât mai exact cum se rugau primii creştini şi să ne desăvârşim
rugăciunea noastră pentru a fi pe cât posibil ca a lor." Cu alte cuvinte, tradiţia străveche
este cea care a rezistat testului timpului şi nu avem ce îmbunătăţi.
O Biserică pentru toate anotimpurile
Unul dintre primele lucruri care m-a frapat în mod deosebit a fost varietatea substanţială
a anului bisericesc ortodox. Când eram membru al Bisericii Anglicane nu tratam anul
bisericesc cu atâta seriozitate. Paştile, da, desigur. Crăciunul, fireşte. Cincizecimea, încă
de când m-am implicat în Reînnoirea Harismatică. Dar foarte puţin perioadele dintre
ele. Cu toate acestea, curând mi-am dat seama că ortodocşii tratează cu seriozitate tot
anul bisericesc. Pentru prima oară în viaţa mea am trecut zilele importante de sărbătoare
în agenda mea. Mă asigur că vom respecta perioadele de post şi sărbătorile mari.
Nu a fost uşor să înţeleg ce înseamnă toate acestea. Şi totuşi, cu ajutorul cărţilor
şi trăind momente deosebite, majoritatea şi-au găsit locul în viaţa mea. Pentru ortodocşi
nu contează doar sărbătorile mari, ci şi ceea ce este între ele.
C. S. Lewis are un paragraf elocvent într-una din scrisorile sale din Screwtape
Letters7 , o corespondenţă imaginară între un demon mai bătrân şi unul mai tânăr, în
această scrisoare demonul bătrân trebuie să recunoască cât de ingenios contracarează
Dumnezeu „dezgustul omenesc faţă de acelaşi lucru vechi" cu schimbări plăcute. În
felul acesta, El echilibrează „dragostea de schimbare cu dragostea de permanenţă". Aşa
că Dumnezeu ne dă perioade diferite şi totuşi aceleaşi în fiecare an. Demonul îşi spune
părerea: „El dă în Biserica Lui un an spiritual. Perioadele se schimbă din post în
sărbătoare, dar sărbătoarea e aceeaşi ca mai înainte." Aceasta este exact ceea ce am
experimentat şi noi. O schimbare constantă de tempo şi de atenţie, ceea ce înseamnă că
nu există nici un moment monoton.
O experienţă emoţionantă pentru noi a fost trecerea prin Postul Mare pentru
prima oară. Se numeşte „Mare" datorită locului pe care îl ocupă în vieţile credincioşilor
ortodocşi. Din păcate, în Apus Postul Mare a devenit treptat tot mai neînsemnat sau
chiar a fost total ignorat, deşi este încă tratat cu seriozitate de anglo-catolicii din
Biserica Anglicană. Când eram mic Postul Mare însemna renunţarea la dulciuri. Pentru
majoritatea oamenilor aceste zile nu înseamnă nici măcar atât. Şi de mulţi ani o iau
7 Bles, 1942, nr. 25
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
59
mereu de la capăt. (Cu toate acestea, trebuie să consemnez că am renunţat la jocurile pe
computer când eram anglican şi asta e ceva). Acum ceva vreme am cumpărat aşa
numitul Lenten Triodion8 (Triodul), o carte care cuprinde slujbele şi rugăciunile speciale
din Postul Mare. Cartea are o întindere de aproximativ 800 de pagini, şi chiar şi aşa nu
cuprinde toată bogăţia vieţii şi practicilor ortodoxe. Nu toţi credincioşii ortodocşi iau
Postul Mare în serios, dar majoritatea o fac, şi trecerea noastră prin Postul Mare, cu
Triodul în mână, a fost o experienţă de o imensă bucurie.
Unii se plâng de rolul predominant al preotului ortodox. Este adevărat că preotul
slujeşte Sf. Liturghie (dacă episcopul nu este prezent). Anumite părţi din slujbă
dezlegarea de păcate şi altele - sunt rezervate preotului. El este reprezentantul lui
Dumnezeu şi al lui Hristos. Dar, de fapt, cea mai mare parte din slujbă este în mâinile
sau, mai bine zis, în gura corului, în unele slujbe, cum ar fi Sfânta Liturghie, se ridică la
peste 70 la sută.
Există un proverb latin care rezumă acest pricipiu vital: lex orandi, lex credendi
(ad. lit., credinţa noastră se exprimă prin rugăciunea noastră). John Meyendorff, în
cartea sa Byzantine Theology (Teologia bizantină) scrie despre acest proverb latin:
„Legătura dintre continuitate şi diversitate, loialitatea faţă de un prototip central şi
iniţiativa locală este inevitabilă în această «lex orandi» a Bisericii, în Bizanţ, studiul
acestei legături este o condiţie esenţială pentru înţelegerea lui «lex credendi»."9
„Tradiţia internă - scrie Episcopul Kallistos Ware -este păstrată mai presus de
orice în cultul Bisericii." Ortodocşii tratează cu seriozitate fiecare aspect al cultului:
conţinutul lui, repartizarea lui de-a lungul anului în calendarul bisericesc, şi nuanţele lui
de intensitate şi disciplină, mai ales în timpul posturilor. Totul concură pentru a ne
încuraja să credem, deoarece rugăciunea şi credinţa sunt strâns asociate, dreapta
închinare şi dreapta credinţă.
Rugăciunea este pentru ortodocşi un mod de viaţă care i-a susţinut de-a lungul secolelor
de persecuţii. Permiteţi-mi să închei cu versurile poetului german Rainer Maria Rilke:
Spune-mi, poetule, ce faci?
Mă rog.
Dar întunericul, moartea, disperarea
Cum le înduri?
Mă rog.
Şi necunoscutul?
Mă rog.
8 Faber & Faber, 1978
9 Fordham University Press, 1979, p.115 ş.u.
Michael Harper
60
11
Strivit de istorie
Nimic mai trist decât cineva care şi-a pierdut memoria, şi Biserica care şi-a pierdut memoria este în
aceiaşi stare de senilitate.
Profesor Henry Chadwick
Istoria nu este un subiect la modă deoarece oamenii devin tot mai puţin interesaţi de ea.
Gilbert Shaw scria cândva: „Primii oameni spuneau: „Dumnezeu este mort", acum ei
spun „trecutul este mort". Şi, s-ar putea adăuga, puţini caută o reînviere. Marele
industriaş Henry Ford spunea că „istoria este un cumul de baliverne" şi mulţi sunt acum
de acord cu această succintă caracterizare. Dar pentru creştinii serioşi istoria este foarte
importantă. Atât Vechiul cât şi Noul Testament sunt pline de istorie. Sunt istorisiri
despre cum Dumnezeu a binecuvântat şi a pedepsit, revelându-Se sau nu pe Sine şi în
cele din urmă cum a intrat în istorie, prin Iisus Hristos, pentru a schimba întregul ei
curs. Când Biserica îşi pierde memoria este semn de senilitate şi nu de vigoare
tinerească.
Este important de observat, după cum am atras atenţia mai înainte, că acest
capitol despre istoria Bisericii Ortodoxe a fost în mod voit amplasat după cele despre
doctrină şi liturghie. Istoria a influenţat Biserica Ortodoxă, dar nu a fost în stare să-i
schimbe esenţa. Biserica este ca o corabie în strânsă legătură cu marea. Corabia
navighează pe mare; acesta este scopul existenţei ei. Este bătută de valuri şi cursul ei
poate fi deviat de furtuni. Dar corabia ar eşua numai dacă i s-ar permite mării să intre în
carena sa. Biserica a traversat mările istoriei. Uneori a fost lovită de valuri enorme şi a
dispărut din vedere doar pentru a ieşi la suprafaţă intactă şi solidă. Ea îşi continuă
drumul spre ultima ei destinaţie, Cerul cel nou şi Pământul cel nou. Lumea este
predestinată a fi trecătoare, nu Biserica.
Biserica Ortodoxă a navigat pe multe mări agitate, dar cu toate acestea „Arca
Mântuirii" a supravieţuit. Este o corabie strălucit proiectată deoarece constructorul ei
este Dumnezeu. El a ştiut dinainte ce suferinţe avea de întâmpinat. El a înzestrat-o cu tot
ceea ce era necesar pentru a supravieţui şi a ajunge la adevărata ei destinaţie.
Aşa cum am spus, trăim într-o lume care dispreţuieşte sau ignoră istoria din ce în
ce mai mult. Ea este privită ca o distracţie plictisitoare comparativ cu lucrurile mari ale
vieţii de azi. Istoria Bisericii Ortodoxe este istoria prezenţei continue a lui Hristos prin
puterea Sfântului Duh în mijlocul poporului Său. Dumnezeu a invadat timpul şi istoria,
atunci când Hristos S-a născut din Fecioara Maria, şi Dumnezeu întotdeauna lucrează în
şi prin istorie. Trecutul nu este mort, aşa cum cred unii, deoarece Hristos este acelaşi
„ieri şi azi şi în veci"1. El uneşte pe vecie trecutul cu prezentul. Prezentul este ceea ce
este deoarece a izvorât din trecut. (Şi Biserica Celtă a avut cu adevărat înţelegere biblică
şi răsăriteană asupra acestei probleme. Pentru ea nu au existat delimitări clare între
trecut, prezent şi viitor.)
Cineva a descris odată Ortodoxia Răsăriteană ca fiind „strivită de istorie".
Cuvântul „răsăritean" este un cuvânt eronat dacă sensul lui este acela că Biserica
Ortodoxă aparţine doar Estului. Când soţia mea şi cu mine am vizitat Siria în 1995, am
întâlnit un grup mic de tineri argentinieni care studiau araba ca parte din programul lor
de pregătire pentru preoţie. Ei erau membri ai unei prezenţe ortodoxe înfloritoare din
această ţară. Există Biserici Ortodoxe în China, Japonia, Australia, Brazilia şi
pretutindeni în Africa, pentru a enumera doar câteva. În mare măsură necesitatea
1 Evrei 13, 8
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
61
economică i-a determinat pe europeni să emigreze spre cele două Americi în secolele
nouăsprezece şi douăzeci.Cu toate acestea, persecuţia a fost cea care a împrăştiat
Biserica Ortodoxă răsăriteană în lume în acea perioadă.
Acestea fiind spuse, originile Ortodoxiei se găsesc în Orientul Mijlociu şi de
acolo s-a întins spre Răsăritul şi Apusul Europei. Astăzi, în Orientul Mijlociu peste 90 la
sută dintre toţi creştinii sunt ortodocşi, iar în Rusia, Bulgaria, România şi Grecia, de
exemplu, Biserica predominantă este cea Ortodoxă. Ca mărime, Biserica Ortodoxă este
a doua din lume. (Penticostalii pretind uneori că deţin această poziţie; oricum,
penticostalii nu sunt o Biserică ci mii de Biserici diferite, fără o viaţă sau autoritate
comună.)
Trebuie să amintim, desigur, că în primii o mie de ani a existat doar o singură
Biserică Sfântă, Catolică (Universală) şi Apostolică. Biserica Ortodoxă Răsăriteană şi-a
dezvoltat secole de-a rândul un caracter al ei propriu, câteodată destul de diferit de cel al
Bisericii Romano-Catolice sau Apusene. Marea Schismă, aşa cum este denumită, a
separat Răsăritul de Apus spre marea pagubă a amândorura. De atunci diferenţele dintre
ele au sporit. Biserica Răsăriteană, ameninţată frecvent de Islam, a fost aproape
neafectată de marile transformări religioase, politice şi culturale care au avut loc în
Apus: Renaşterea, Reforma şi începutul Iluminismului sau Modernitatea, cum este
numită epoca noastră. Istoria Bisericii Ortodoxe a fost diferită de cea a Bisericii
Romano-Catolice şi a celor protestante, iar Biserica Ortodoxă vede această împărţire
între romano-catolici şi protestanţi ca fiind două feţe ale aceleiaşi monede. Aşa cum a
spus Episcopul Kallistos Ware: „Protestantismul a ieşit din oul pe care 1-a ouat Roma"2.
Divizarea Bisericii Creştine a provocat un rău imens şi mişcarea ecumenică din secolul
XX a încercat să se ocupe de această situaţie scandaloasă. Aceste diviziuni au apărut la
intervale de aproximativ cinci sute de ani şi primele trei sunt strâns legate de deosebiri
de ordin lingvistic, cultural şi teologic.
Prima a apărut după Sinodul ecumenic de la Calcedon (451), când monofiziţii
s-au separat datorită unor probleme legate de firea lui Hristos - adică, are El o singură
fire sau două?3 Biserica Armeană, parte a acestei schisme, nu a fost deloc reprezentată
la Calcedon, deoarece armenii erau implicaţi în acea perioadă într-un război. Ceilalţi
sunt cunoscuţi ca Biserica Coptă Egipteană, Biserica Coptă Etiopiana şi Biserica Siriană
Iacobită.
Termenul „monofizit" a fost folosit în sens peiorativ de adversarii lor, deşi ei
niciodată nu au crezut că Hristos are o singură fire. Aceste Biserici nu au avut niciodată
legături strânse cu limba şi cultura greacă şi latină, şi se pare că deosebirile lingvistice
au avut o influenţă mai puternică decât cele teologice în controversa care a provocat
schisma. Această familie de Biserici este, în general, numită acum „Ortodoxă Orientală"
sau „ne-calcedoniană".
A doua schismă a apărut cam la şase sute de ani mai târziu şi a despărţit marile
Biserici Apusene Latine de marile Biserici Răsăritene Greceşti. Deosebirile de ordin
cultural şi lingvistic au jucat şi de această dată un rol decisiv în schisma cea mai
serioasă şi cea mai vastă dintre toate celelalte. Acest aspect îl voi dezvolta în capitolul
12.
Cea de a treia a urmat cam la cinci sute de ani mai târziu şi a influenţat doar
Bisericile Apusene. Reforma a creat lumea protestantă, care 1-a rândul ei s-a divizat în
multe Biserici diferite.
În sfârşit, după patru sute de ani, a apărut mişcarea penticostală care s-a
răspândit repede în întreaga lume, creând propriile ei Biserici şi etos.
2 The Orthodox Church, p. 2
3 Am explicat termenul „monofizit" şi concepţiile greşite pe care le implică, într-un capitol anterior; vezi
cap. 3. p. 54.
Michael Harper
62
Vestea bună este că prima mare schismă este acum pe cale de a fi vindecată.
Deşi Biserica Ortodoxă nu este încă în comuniune cu Bisericile Ortodoxe Orientale,
reconcilierea este aproape. Există de asemenea un imbold nou de a vindeca cea de a
doua schismă importantă. Papa Ioan Paul al II-lea şi-a exprimat dorinţa pentru a face un
pas important înainte la începutul mileniului al treilea.
După cum am văzut cuvântul „ortodox" are dublu înţeles, „dreaptă credinţă" şi
„dreaptă închinare". Acestea sunt două şuviţe ale aceleiaşi funii care a menţinut Biserica
Ortodoxă de-a lungul secolelor. Viaţa ei este axată pe menţinerea credinţei cea „dată
sfinţilor odată pentru totdeauna"4. Principala ei modalitate de a o face este de a păstra cu
sfinţenie această doctrină în liturghiile ei, astfel încât dreapta credinţă şi dreapta
preamărire (sau închinare) să meargă mână în mână. Biserica Ortodoxă este construită
pe aceste două fundamente gemene.
Nu este suficient spaţiu în această carte pentru a trata complet istoria Ortodoxiei;
tot ceea ce se poate face este de a puncta principalele evenimente care au influenţat
Biserica. Biserica Ortodoxă este istorică, ca însăşi Creştinismul; ea trăieşte de-a lungul
secolelor de la venirea lui Hristos pentru a menţine credinţa şi a-L preamări pe
Dumnezeu.
Conflictul din primele secole dintre Biserică şi Imperiul Roman a condus la
foarte multă suferinţă şi vărsare de sânge. Toate acestea s-au schimbat brusc şi radical în
312. Împăratul Constantin, în timp ce străbătea Franţa, a văzut crucea pe cer, suprapusă
peste soare, aşa cum sunt crucile Bizantine şi celtice. Sub ea erau cuvintele In hoc signe
vinces (În acest semn vei învinge). În anul următor, prin Edictul de la Milan, s-a
legiferat libertatea creştinilor. După unsprezece ani capitala s-a mutat din Roma în
oraşul grecesc Bizanţ, care a primit numele de Constantinopol. Unul din motivele pentru
care s-a făcut această mutare a fost faptul că împăratul privea Roma ca fiind prea
contaminată de păgânism pentru a fi centrul noului Imperiu creştin. În 325 s-a întrunit la
Niceea primul Sinod Ecumenic. Aceste trei evenimente, potrivit Episcopului Kallistos
Ware, marchează „plinirea vremii pentru Biserică"5.
Este important să nu prezentăm exagerat istoria Sinoadelor, care deseori s-au
întrunit în împrejurări extrem de tensionate. Nu este necunoscută mituirea unor
participanţi pentru susţinerea unor puncte de vedere şi chiar folosirea violenţei.
Episcopii, dintre care unii erau semiliteraţi, alţii bătrâni şi infirmi, au apreciat unele
dintre hotărâri ca fiind supărătoare. Câţiva dintre ei au murit în condiţii cumplite. Au
existat uneori pe ordinea de zi puncte privitoare la Biserică precum şi, mascat, unele
politice. Dar, peste toate, în mod miraculos, dragostea de Hristos a biruit, iar noi suntem
astăzi beneficiarii acestor Sinoade.
În următorii cinci sute de ani, după Niceea au urmat alte şase Sinoade
Ecumenice şi aceste Sinoade sunt piatra de temelie a credinţei Bisericii Ortodoxe. Vom
vedea mai târziu (în cap. 12) că Sf. Scripturi au fost întotdeauna ţinute la mare cinste de
Biserica Ortodoxă; nu există nici un dubiu în această privinţă. Şi în orice caz, Biserica a
fost de asemenea de părere că interpretarea Scripturilor şi stabilirea doctrinei sunt
probleme care privesc întreaga Biserică. Sinoadele Ecumenice au făcut toate acestea în
numele întregii Biserici. Doar atunci când întreaga Biserică a acceptat hotărârile
Sinoadelor şi le-a aprobat, Hristos S-a descoperit cu adevărat. Şi numai atunci
Sinoadele s-au numit „ Ecumenice ".
Este la modă printre unii protestanţi să facă legătura între declinul Bisericii şi
convertirea lui Constantin, exact aşa cum fac legătura între refacerea ei şi Reformă. O
asemenea viziune este inexactă şi simplistă. Aceasta a justificat, de asemenea, neglijarea
aproape în totalitate a peste o mie de ani de istorie bisericească, despre care s-a spus
mult în istorie de atunci încoace. De asemenea, unii protestanţi critică orice relaţie
4 Iuda 3
5 The Orthodox Church, p. 20
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
63
dintre Biserică şi Stat. Dar trebuie spus că relaţia între Biserică şi Stat care a urmat după
convertirea lui Constantin a fost diferită de cea care s-a dezvoltat în timpul Reformei.
Împăraţii nu au fost niciodată capii Bisericii aşa cum Henric al VIII-lea şi
succesorii lui au fost pentru Biserica Anglicană. Ei, pur si simplu, au convocat
Sinoadele, le-au deschis şi închis, dar n-au avut o influenţă decisivă asupra hotărârilor
finale. Trebuie spus totuşi că unii dintre laicii numiţi de ei chiar au influenţat aceste
hotărâri. Când împăraţii şi-au depăşit atribuţiile, au fost destui ortodocşi care să apere
credinţa. Acestea fiind spuse, au existat ocazii când împăraţii sau înalţi demnitari de la
curtea lor au jucat un rol hotărâtor în desfăşurarea evenimentelor, dar ei niciodată nu au
trasat sau stabilit dogme şi nu au respins niciodată pe cele pe care episcopii le-au
acceptat. În această privinţă, influenţa Pulcheriei este demnă de amintit. Ea a fost sora
mai mare a împăratului Teodosie, responsabilă în mare parte de mobilizarea Sinodului
de la Calcedon din 451, după moartea fratelui ei, împăratul, înainte cu un an.
Apariţia islamismului în secolul VII urma să afecteze serios partea Răsăriteană a
Bisericii Ortodoxe, care va suporta şocul conflictului şi persecuţile ulterioare. În
răstimpul a cincizeci de ani de la moartea profetului Mohamed (în 632), adepţii lui au
cucerit Palestina, Siria şi Egiptul, toate fiind anterior centre importante ale vieţii şi
cultului creştin. Extinderea rapidă a Islamului a continuat. În mai puţin de o sută de ani
musulmanii au ajuns la Constantinopol şi au convertit cea mai mare parte a Africii de
Nord. Ei au invadat Spania şi au pătruns în Franţa, unde au fost învinşi în bătălia de la
Poitiers. Astfel cele trei Patriarhii răsăritene, din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, au
ajuns sub controlul musulmanilor şi au rămas aşa până în ziua de azi. Imperiul Bizantin
a rezistat încă opt sute de ani dar, în cele din urmă, a căzut.
Lupta pentru icoane
Una dintre trăsăturile distinctive ale Ortodoxiei Răsăritene, după cum am văzut, este
icoana. Icoanele sunt, de obicei, primele lucruri pe care cineva le remarcă la intrarea
într-o biserică ortodoxă. În majoritatea cazurilor, există un perete despărţitor mare care
se numeşte iconostas şi care separă altarul de restul bisericii. El reprezintă linia de
demarcaţie între cer şi pământ. Uşile împărăteşti sunt împodobite cu icoane ale celor
patru evanghelişti şi ale Buneivestiri, simbolizând faptul că Întruparea şi Evanghelia
sunt cele ce deschid pentru noi uşile raiului, prin Moartea şi Învierea lui Hristos. După
cum am spus mai înainte, dacă stăm cu faţa către uşile împărăteşti, care sunt în mijlocul
peretelui despărţitor, la dreapta noastră este întotdeauna icoana Mântuitorului şi la
stânga icoana Maicii Domnului, de obicei ţinându-şi Fiul în braţe.
Un capitol important din istoria Ortodoxiei este lupta, uneori cu preţul vieţii,
pentru păstrarea icoanelor. Am făcut deja aluzie la o mişcare radicală care a ajuns la
apogeu în secolul VIII şi ai cărei adepţi erau numiţi „iconoclaşti". Ei au cerut
distrugerea tuturor icoanelor din cauza celei de a doua porunci, considerându-le ca o
formă de idolatrie, aşa cum fac unii protestanţi în ziua de azi. Iconoclaştii e posibil să fi
fost influenţaţi atât de dezaprobarea evreilor şi a musulmanilor de a-L reprezenta pe
Dumnezeu (sau bărbaţi şi femei) în orice formă vizibilă, indiferent dacă prin pictură sau
sculptură. Primii puritani au fost iconoclaşti. Ei au procedat la fel ca soldaţii lui
Cromwell în Marea Britanic în secolul XVII. Ei au distrus toate reprezentările fiinţelor
omeneşti din biserici, dându-le o înfăţişare cât mai simplă posibil.
În cele din urmă conflictul s-a rezolvat la cel de-al VII-lea şi ultimul Sinod
Ecumenic de la Niceea din 787 în favoarea respectării icoanelor. A mai urmat încă un
atac, dar a eşuat în 843; acesta este celebrat în Biserica Ortodoxă în „Duminica
Ortodoxiei", prima duminică din Postul Mare, când slujba este însoţită de o procesiune
cu icoane sfinte.
Creştinii ortodocşi au un loc special pentru icoanele lor; ei se prosternă în faţa
Michael Harper
64
lor, le sărută şi aprind lumânări şi candele în faţa lor. Majoritatea caselor familiilor
ortodoxe au un colţ cu icoane, de obicei în camera de zi, care reprezintă locul de
rugăciune al întregii familii. Icoana nu este un idol, ci un simbol, iar cinstirea este
întotdeauna adresată persoanei reprezentate şi niciodată materiei în sine. Doar
Dumnezeu este adorat. Sf. Ioan Damaschinul, unul dintre cei mai mari apărători ai
icoanelor, scrie: „Icoana este un cântec al triumfului, o revelaţie şi un monument durabil
spre biruinţa sfinţilor şi ruşinea demonilor"6
Noul Ierusalim
Nu există nici cea mai mică o îndoială că oraşul Constantinopol, denumit astfel după
numele împăratului roman, a devenit în scurt timp un centru remarcabil al vieţii
creştine. Întregul oraş a fost pătruns de etosul creştin. Când statul a proclamat zilele de
sărbătoare, locuitorii lui erau creştini, nu păgâni. Cursele de cai începeau cu
interpretarea imnului comunităţii. Obiceiul este evocat de „Abide with me" („Stai cu
mine") care se cântă înainte de Finala Cupei Angliei de pe Wembley sau cântarea velşă
(galeză) „Cym Rhondda" intonată în Parcul Armelor din Cardiff înaintea unui meci de
rugby.
Chiar şi contractele se semnau cu cruce, iar teologia era o sursă importantă de
subiecte de discuţie. Era aproape exagerat, şi Sf. Grigorie de Nyssa s-a plâns cândva:
„Dacă întrebi: «Baia mea e gata?» Slujitorul răspunde că Fiul a fost făcut din nimic"7.
Biserica din acest oraş şi din restul Imperiului Bizatin a câştigat o reputaţie bună în
privinţa purtării de grijă pentru cei săraci şi nevoiaşi; episcopii îşi dădeau resursele lor
financiare în întregime în acest scop şi învăţătura şi exemplul unor oameni ca Sf. Ioan
Gură de Aur sunt atestate documentar.
Viaţa monahală a prosperat în această perioadă când întrega viaţă socială şi
politică era impregnată de Evanghelia creştină. După cum am menţionat, Creştinismul a
început să se răspândească după convertirea lui Constantin. Pe măsură ce creştinii
dobândeau libertate economică mai mare şi unii prosperau, misiunea mănăstirilor
devenea tot mai importantă. Aşa cum a subliniat Episcopul Kallistos Ware: „Societatea
de atunci şi-a asumat riscul de a identifica Împărăţia lui Dumnezeu cu cea pământească.
Prin retragerea lor din societate, monahii îndeplineau o slujire profetică şi eshatologică
în viaţa Bisericii. Ei aminteau creştinilor că Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea
aceasta"8.
În perioada bizantină a existat o relaţie remarcabilă între Biserică şi Stat, însă
deseori greşit înţeleasă (aş putea spune, una mult mai bună decât modelele pentru care
au optat mai târziu protestanţii în urma Reformei). Împăratul îşi avea sfera lui de
activitate în care avea putere absolută şi Biserica, prin episcopi, pe a ei. Şi totuşi viaţa în
Imperiu forma un tot unitar, iar linia între Biserică şi Stat, deşi fixată, n-a fost niciodată
impusă cu stricteţe. Nici nu erau identice, nici nu se considerau superioare una
celeilalte. După cum apreciază Episcopul Kallistos Ware, „amândouă erau văzute ca
parte a unui singur organism"9
Cu câteva excepţii, acest parteneriat armonios bazat pe respect reciproc a rămas
intact până la sfârşitul existenţei Imperiului Bizantin, odată cu ocuparea
Constantinopolului de către turci în 1453. Dar această situaţie urma să fie zguduită de
tragediile provocate de schismă, război şi persecuţii.
6 Ware, The Orthodox Church, p. 34.
7 Relatatare din Ware, The Orthodox Church, p. 35.
8 Ibidem, p. 37
9 Ibidem, p. 40- 41
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
65
12
Schismă, evanghelizare şi martiriu
Altarele profanate, sfintele vase pătate cu sânge, casele de rugăciune devastate vesteau elocvent sfârşitul
unităţii creştine.
Nicolae Zernov despre prădarea Constantinopolului de
către cruciaţi în 12041
Propovăduitorii materialismului şi ateismului, care proclamă autosuficienţa omului, pregătesc pentru
omenire, sub pretextul reînnoirii şi al reînvierii, o perioadă de întuneric şi grozăvie de nedescris.
Feodor Dostoievski2
Una dintre cele mai mari tragedii din istorie a fost sciziunea dintre Biserica Apuseană,
aflată sub egida Romei, şi cea Răsăriteană, sub Constantinopol. În vara anului 1054 trei
bărbaţi au intrat în marea Catedrală Sf. Sofia din Constantinopol şi au pus o bulă de
excomunicare pe altar. Unul dintre ei, Cardinalul Humbert, şi-a scuturat praful de pe
picioare în timp ce pleca şi a spus adunării uimite: „Videat Deus et Judicat" („Să vadă
Dumnezeu şi să judece"). Adevărate cuvinte: Dumnezeu vede şi judecă.
Cum s-a întâmplat exact este încă una din tainele nedezlegate ale istoriei
Bisericii, filmul unei tragedii de proporţii enorme. Seminţele fuseseră semănate cu cel
puţin cinci secole mai devreme. N-a fost nici o ruptură clară în 1054; mulţi greşesc
crezând aşa ceva. De fapt n-a existat un moment precis al scindării. Bisericile de Răsărit
şi Apus s-au depărtat una de alta pe parcursul următoarelor patru secole; aşa numitei
„Mari Schisme" i-au mai trebuit patru sute de ani pentru a fi dusă până la capăt.
Detaliile pe care le avem despre evenimentele din 1054 ne pot ajuta să înţelegem de ce
nimeni din acea perioadă nu le-a luat în serios. Pentru că Papa Leon al IX-lea a murit în
luna mai a aceluiaş an, în timp ce era întemniţat de normanzi, este dificil să pricepem cu
a cui autoritate a emis Cardinalul Humbert excomunicarea. Patriarhul Mihail Cerularie,
aflând despre moartea papei, a refuzat să accepte scrisorile de acreditare ale trimişilor
papali.
De asemenea, e de la sine înţeles că era o nepotrivire serioasă de personalitate
între Patriarh, care avea vederi înguste şi era iute la mânie şi Cardinal, care era
încăpăţânat şi agresiv. În centrul controversei era clauza filioque. Roma acuza Biserica
Răsăriteană de denaturarea intenţionată a crezului niceean prin suprimarea cuvântului
filioque. Aparent Cardinalul era atât de prost informat încât nici măcar nu ştia că în
original crezul nu conţinea clauza filioque.
După Nicolae Zernov, acuzaţiile erau voit dezinformatoare, minore sau lipsite de
fundament (una dintre ele era, de exemplu, încăpăţânarea Patriarhului de a nu boteza
femei care sunt în travaliu). Cuvântul filioque este în legătură cu principii importante
care sunt tot atât de relevante astăzi pe cât erau în secolul în care a avut loc Marea
Schismă. Controversa are două aspecte majore. Unul este legat de doctrină; celălalt se
referă la modul în care Bisericile au ajuns la definiţiile dogmatice.
În latină, filioque înseamnă „şi Fiul''. S-a adăugat la crezul niceean acolo unde se
spune despre Sfântul Duh că „de la Tatăl purcede”. Probabil că aceasta s-a întâmplat
prima dată la al treilea Sinod de la Toledo, Spania, în 589. Aveau să treacă încă cinci
sute de ani până când subiectul în discuţie a despărţit Bisericile Ortodoxă şi Romano-
Catolică, deşi au existat o serie de întreruperi temporare ale comuniunii, cea mai
importantă fiind în timpul lui Fotie, Patriarh al Constantinopolului din 858 până în 869
1 Eastern Christendom (Creştinătatea răsăriteană). Weidenfeld & Nicolson, 1963, p. 107.
2 A Writer 's Diary (Jurnal de scriitor), 1873
Michael Harper
66
şi din 877 până în 886.
Problema doctrinară care se punea, implică înţelegerea noastră asupra
„purcederii Duhului". Problema priveşte natura Sfântului Duh şi nu activitatea sa.
Pasajele cheie din Sf. Scriptură, pe care le-au urmat Sfinţii Părinţi sunt Ioan 14, 26;
„Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă
va învăţa toate..." şi Ioan 15, 26: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi
trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului. Care de la Tatăl purcede...".
Părinţii niceeni au folosit verbul „a purcede" pentru a descrie relaţia dintre Tatăl
şi Sfântul Duh în acelaşi fel în care au folosit verbul „a naşte" pentru a descrie relaţia
dintre Tatăl şi Fiul. Ei trebuiau să apere faptul că Persoanele Sfintei Treimi sunt egale
între ele şi veşnice. Sinodul de la Niceea L-a văzut pe Tatăl ca fiind „Capul" Sfintei
Treimi şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh ca fiind născut şi respectiv purces din veşnicie din
Tatăl. Adăugarea cuvintelor „şi Fiul" au dezechilibrat întreaga relaţie şi au avut mai
târziu grave repercursiuni.
Dar a mai existat încă un aspect al acestei controverse care ridică o problemă de
principiu. Imediat Biserica Ortodoxă a spus ceva de genul acesta: „Stai puţin. Această
doctrină a fost definită şi consimţită la Niceea atât de Sfinţii Părinţi ai Răsăritului cât şi
de cei ai Apusului. Cum este posibil ca o parte a Bisericii să decidă să schimbe ceva fără
asentimentul tuturor celorlalte?" Cred că este o întrebare fundamentală care nu trebuie
neglijată. Este unul din motivele pentru care unii ortodocşi descriu Biserica Romano-
Catolică ca fiind „prima Biserică Protestantă". La Toledo, o mică parte din Biserică a
decis unilateral să schimbe crezul niceean. După aproape o mie de ani, la Reformă, o
altă parte a Bisericii a hotărât să-şi declare independenţa. Se năşteau Bisericile
protestante şi la puţin timp, se divizau în sute de alte Biserici, pentru că au decis să
interpreteze adevărul, fiecare în felul ei, fără a se raporta la restul Bisericii.
Biserica Ortodoxă susţine că este la fel de important ca această doctrină precum
şi natura binecuvântatei Treimi să fie acceptate de întreaga Biserică. Aceasta s-a făcut la
primele şapte Sinoade Ecumenice ale Bisericii nedivizate. A face adăugiri sau omisiuni
în această doctrină înseamnă a ne face părtaşi ereziei şi a risca scindarea Bisericii. O
astfel de greşeală conduce inevitabil la alte erori.
Începând cu 1054 Bisericile din Răsărit şi Apus s-au depărtat tot mai mult una
de alta. Biserica Ortodoxă susţine clar că Hristos este Capul Bisericii. Episcopii sunt
„primii între egali" după cum Tatăl din ceruri este cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. Ortodocşii
sunt pregătiţi să accepte a vedea Roma şi pe Papă ca primii dintre egali, dar nu
infailibilitatea lui sau dominaţia lui absolută în Biserică3.
În acest secol s-au făcut multe progrese spre reconciliere între aceste două mari
Biserici. Anatemele aruncate reciproc în secolul al XI-lea au fost ridicate. Relaţiile
dintre cele două Biserici sunt tot mai bune, dovadă fiind acordurile mutuale din multe
sectoare şi tot mai multe puncte comune în doctrină şi practică. Totuşi, cu secole în
urmă, din cauza divizării celor două imperii sub guvernarea a doi împăraţi diferiţi şi
prăbuşirii unităţii Imperiului Roman combinată cu invazia barbarilor veniţi din nordul
Europei, unitatea a devenit tot mai greu de înfăptuit şi tot mai dificilă a fost soluţionarea
problemelor teologice cu care se confruntau. Extinderea lumii musulmane a fost o
provocare pentru toată Biserica, dar cea care a purtat greul a fost Biserica Răsăriteană.
S-au făcut câteva încercări pentru a restabili comuniunea, dar faptele cruciaţilor au
făcut-o, după cum vom vedea, şi mai greu de realizat.
Cruciadele
3 Olivier Clement scrie: „Biserica din Antiohia a fost cea care a ştiut de la început cum să definească
exact rolul Romei." În prefaţa lui la The Ressurection and Modern Man (Învierea şi omul modern), a Prea
Fericitului Patriarh Ignatie al IV-lea al Antiohici şi al întregului Răsărit, p. 17.
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
67
Schisma care avusese loc datorită problemelor teologice se limitase doar la nivelurile
cele mai înalte ale Bisericilor; ea a devenit profund emoţională şi s-a generalizat în
timpul Cruciadelor, o formă a imperialismului apusean îndreptată în special împotriva
evreilor şi a musulmanilor. Era o formă de început a purificării etnice care a provocat
resentimente care se mai păstrează şi azi în Orientul Mijlociu. Şi totuşi mulţi oameni nu
sunt conştienţi de faptul că acelaşi imperialism era dirijat de Biserica Apuseană
împotriva Bisericii Răsăritene.
În timp ce numeroasele armate cruciate străbăteau Orientul Mijlociu, catolicii au
început să se amestece în viaţa Bisericii într-o formă incipientă de prozelitism. Ei au
înlăturat episcopii greci din eparhiile lor şi şi-au numit proprii episcopi latini. Ce era
mai rău avea să urmeze. În 1204, cea de-a patra Cruciadă s-a abătut din drumul ei pentru
a ataca Constantinopolul. Au urmat trei zile de asasinate, vandalism şi violuri. Nimic nu
a fost cruţat: au fost distruse biserici, mănăstiri, biblioteci şi case particulare. În acele
zile s-a săpat cea mai adâncă rană în trupul sfărâmat şi divizat al lui Hristos. Sir Stephen
Runciman scrie: „Cruciaţii nu au adus pace, ci sabie: şi sabia urma să rupă
Creştinătatea."4 Ura naţională lua acum locul disputei teologice. Este necesar să
adăugăm că întotdeauna au existat greşeli de ambele părţi şi Dumnezeu ne-a dat prin
căinţă şi iertare, o cale dumnezeiască spre unitate. Mitul pietăţii cruciaţilor din Apus
trebuie spulberat. Ei au provocat distrugeri imense pretutindeni în Europa Răsăriteană şi
în Orientul Mijlociu.
Epoca de aur a misionarismului
Ceea ce s-a spus mai înainte, în această trecere în revistă a istoriei Bisericii Ortodoxe, e
posibil să ne fî lăsat un gust amar. Cu toate acestea, putem trece la ceva mai plăcut. Este
vorba despre unul dintre cele mai măreţe şi semnificative momente din istoria
Bisericii şi care priveşte opera a doi dintre cei mai renumiţi misionari ai lumii, Sf. Chiril
şi Sf. Metodiu. (Papa Ioan Paul al II-lea le-a conferit titlul de co-protectori ai Europei,
alături de Sf. Benedict din Biserica Apuseană.) Vizionar în ceea ce priveşte acţiunea
lor de propovăduire a Evangheliei a fost Fotie, Patriarh al Constantinopolului. El i-a
angajat pe Chiril şi pe Metodiu pentru a duce la bun sfârşit această sarcină. Chiril
vorbea fluent slavona şi avea marele avantaj de a fi un lingvist de excepţie. Cei doi
misionari s-au îndreptat spre Apus şi au lucrat în Moravia, acum parte a Cehiei. Mai
târziu Moravia urma să devină un centru important al Reformei şi cartierul general al
marii mişcări misionare moraviene.
O soluţie deosebită a activităţii acestor doi bărbaţi a fost principiul instituit de ei
de a traduce Sf. Scriptură şi Sf. Liturghie în limba poporului pe care-l cercetau. În acest
caz este vorba de slavonă, mai târziu extrem de importantă în Rusia. Astfel, aceşti doi
bărbaţi au dat europenilor din Răsărit Sf. Scriptură şi Sf. Liturghie în propriile lor limbi,
lucru dezaprobat de majoritatea creştinilor din Europa Apuseană. Acesta este încă un
exemplu în care Biserica Răsăriteană a adoptat un principiu care a fost acceptat mult
mai târziu de către reformatorii protestanţi din secolul al XVl-lea. Papa Ioan Paul al
II-lea a recunoscut importanţa activităţii lor în enciclica despre unitate Ut Unum Sint.
„Ei au transpus în practică, scrie Papa, acea comuniune bazată pe iubire care fereşte
Biserica de orice formă de individualism, exclusivism etnic sau prejudecată rasială şi de
orice aroganţă naţionalistă."5
Chiril a murit în 869 şi Metodic în 885. Au adormit înainte ca roadele activităţii
lor misionare să devină vizibile. Cu timpul, Biserica Apuseană a şters toate urmele a
4 Ware, The Orthodox Church, 60
5 P. 25. El citează din enciclica Slavorum Apostoli
Michael Harper
68
ceea ce ei au realizat în Moravia - unii dintre adepţii lor au fost expulzaţi din ţară, iar
alţii vânduţi ca sclavi -, dar în decursul a o sută de ani, încurajaţi de truda acestor doi
bărbaţi, urmaşii lor le-au continuat opera, finalizând cu succes misiunea lor în lumea
slavă: Bulgaria, Serbia şi chiar Rusia. Deşi unele accente naţionaliste au dăunat Bisericii
Ortodoxe, activitatea Sf. Chiril şi Metodiu a dat multe roade în Europa Răsăriteană.
Strălucire în conflict
Ca nici o altă Biserică, Biserica Ortodoxă are o chemare divină spre suferinţă. Secole
de-a rândul, Imperiul Bizantin a fost pentru Biserică o pauză binevenită de la persecuţii.
Era o insulă de pace într-o mare de război, durere şi chin. Biserica Rusă a îndurat multe
persecuţii înainte ca Lenin să declanşeze Revoluţia. De atunci, sub povara Islamului,
peste tot în Orientul Mijlociu şi mai târziu în Grecia, suferinţa şi nenorocirea au fost
destinul majorităţii credincioşilor ortodocşi. Într-un cuvânt, Biserica a fost o Biserică a
martirilor. Ea a avut, de-a lungul secolelor, milioane de martiri care au preferat să moară
decât să renunţe la credinţa lor - mai mulţi în acest secol decât în primele patru veacuri
la un loc. În ultimii ani, creştinii au trăit o perioadă deosebit de dificilă, în special în
Europa de Est şi în Orientul Mijlociu.
În primele secole martiriul era ceva obişnuit şi mulţi creştini ştiau de la botez că
vieţile lor ar putea fi foarte scurte. Convertirea împăratului Constantin şi încetarea
persecuţiilor în Imperiul Roman a dat un impuls deosebit monahismului. Chemarea de a
deveni călugăr era privită ca o nouă formă de martiriu. Ea înlocuia formele violente şi
fizice care atât de des au marcat primele secole. Şi, în această privinţă, Biserica
Ortodoxă Răsăriteană a fost deschizătoare de drumuri. Practicarea monahismului a
început în Răsărit sub îndrumarea Părinţilor pustiei, dintre care Sf. Antonie cel Mare a
fost probabil primul (251?-356). Şi a continuat de atunci mereu. Muntele Athos,
muntele sfânt înconjurat de Marea Egee, unde vieţuiesc peste o mie de călugări, este
simbolul acestei tradiţii puternice. Monahismul răsăritean diferă de cel apusean în
sensul că nu are nici un ordin religios cum sunt de exemplu benedictinii, franciscanii
etc.
Se pare că istoria are o traiectorie ciclică. În primele secole Biserica era o mică
minoritate persecutată care trăia adesea într-un mediu ostil, credincioşii fiind nevoiţi
să-şi ducă viaţa într-o hărţuială şi ameninţare continuă. În zilele noastre, Biserica
Ortodoxă a trebuit să treacă printr-o experienţă asemănătoare în Europa de Est şi în
Orientul Mijlociu. În ambele Imperii Romane, sub unii împăraţi, în special Diocleţian, şi
în împărăţia satanică a comunismului, mai ales în Uniunea Sovietică, Creştinismul a fost
practic interzis, iar creştinii erau trataţi ca nişte criminali. Dar, cu toate acestea, Biserica
nu numai că a supravieţuit, ci a triumfat şi a şi crescut.
Suferinţa credincioşilor ortodocşi din secolul XX, depăşeşte tot ce s-a întâmplat
anterior în istoria Bisericii. Multe dintre suferinţele lor sunt cunoscute doar de
Dumnezeu: unele se vor descoperi cândva, pe măsură ce vom afla mai multe despre
ororile comunismului. Din octombrie 1917 şi până la sfârşitul anilor 80, persecuţia cea
mai dură şi cea mai ştiinţific-controlată cu care s-a confruntat vreodată Biserica a fost
experimentată de întreaga Biserică din Rusia, în special de cei mai buni şi mai influenţi
dintre credincioşii ortodocşi ruşi. După cel de-al doilea Război Mondial prin aceeaşi
experienţă urmau să treacă şi alte ţări ca Bulgaria şi România.
Scopul clar al statului comunist ateu era să şteargă cu desăvârşire Biserica de pe
faţa pământului, prin orice mijloace, oricât de groaznice şi josnice ar fi fost. Câteva
secvenţe de film prezintă asta, şi unul îmi este bine întipărit în minte. Unii credincioşi
ortodocşi scoteau icoanele afară dintr-o biserică, care urma probabil să fie demolată sau
transformată într-un garaj pentru tractoare. Erau batjocoriţi, scuipaţi, trupurile lor lovite,
icoanele aruncate şi batjocorite. Şi totuşi continuau să le poarte fără a renunţa sau a
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
69
răspunde loviturilor: un eveniment din mii, prins de un aparat, o fereastră deschisă spre
o perioadă de suferinţă umană fără precedent.
Şi mai crâncenă a fost persecuţia episcopilor, preoţilor, călugărilor şi maicilor.
Nimeni nu ştie numărul complet, dar statisticile sugerează că numărul episcopilor ucişi
ar depăşi 200 şi al preoţilor 40.000. Mirenii au suferit tot atât de mult şi Biserica
Ortodoxă Rusă urma să treacă printr-un creuzet ce avea să o purifice în mod strălucit.
Cu o combinaţie rară de curaj şi smerenie, ei au supravieţuit şi au ieşit victorioşi din
cele mai rele situaţii în care comuniştii i-au putut arunca. Un strigăt plin de bucurie
răsună din toată această perioadă întunecată: „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!"
Nădejdea pascală i-a întărit pe ortodocşi în timpul propriei lor răstigniri.
Un exemplu interesant a ceea ce s-a întâmplat în perioada sovietică este
relatat în cartea lui Dimitry Pospielovsky The Russian Church under the
Soviet Regime 1917-1982 (Biserica Rusă sub regimul sovietic I917-I982)6. Oraşul
Odesa cu o populaţie de o jumătate de milion, avea doar o singură biserică deschisă.
Chiar şi asta era o concesie. Oftalmologul lui Stalin era renumitul Filatov, un bun
credincios ortodox, care a cerut, în schimbul unui tratament pe care i 1-a făcut lui
Stalin ca biserica să rămână deschisă. Stalin a acceptat. Dar nu era nici un preot
permanent. Într-un an, de Paşti, un preot care stătea ascuns şi-a făcut apariţia din
mulţime. După slujbă a fost arestat şi nu a mai fost văzut niciodată. Asta a continuat
până când toţi preoţii care au sfidat moartea au dispărut. Prin urmare, slujirea a fost
preluată de diaconi, deşi ei nu puteau săvârşi Sf. Liturghie, până când şi ei au dispărut.
Ei au fost înlocuiţi de citeţi, până când şi aceştia au fost ucişi, „În ultimele luni înainte
de invazia germană din Rusia rămăseseră doar laicii care se rugau în biserică cât de bine
puteau."
Teologul Vladimir Lossky, în cartea sa The Mystical Tradition of the Eastern
Church (Tradiţia mistică a Bisericii de Răsărit)7 prezintă întâmplări remarcabile,
inclusiv despre reînnoirea icoanelor. Deseori în timpul acestei perioade, în Rusia
icoanele vechi se făceau noi în mod miraculos, „în toate locurile unde credinţa era pusă
la încercare, scrie Lossky, harul se revărsa din belşug şi se petreceau cele mai uimitoare
minuni..." El continuă: „Toate acestea erau aproape neobservate. Minunile care se
întâmplau în Rusia rămâneau aproape neobservate... Hristos Cel răstignit şi îngropat
întotdeauna va fi judecat astfel de cei ce nu văd lumina Învierii."
Istoria Bisericii Ortodoxe, atât de crud strivită în trecutul ei, abundă în faptele de
vitejie, sacrificiu de sine şi eroism ale sfinţilor ei. Doresc să mă opresc în special asupra
noii muceniţe Sf. Elisabeta.
Exemplul unei sfinte
Până de curând nu se ştiau multe despre Marea Ducesă Elisabeta. Ea a fost defăimată,
mai întâi de cei care i-au luat în nume de rău căsătoria cu cineva din familia regală rusă
şi apoi de comunişti, care au încercat să şteargă tot ceea ce se ştia despre viaţa ei, după
ce au omorât-o în 1918. Aşa că, până de curând, ştiam foarte puţin despre viaţa şi
activitatea acestei remarcabile femei. Tocmai când această carte era pe punctul de a fi
terminată, un nou material a devenit disponibil prin publicarea cărţii A Lifelong
Passion: Nicholas and Alexandra Their Own Story (O pasiune de o viaţă: Nicolae şi
Alexandra -propria lor poveste)8 . Această carte conţine materiale nepublicate din
6 St Vladimir's Seminary Press, 1984, p. 175. Întâmplările i-au fost relatate autorului de către un preot
ortodox rus care a trăit în zonă în acea perioadă.
7 London, 1957, p. 149
8 Weidenfeld & Nicolson, 1996. Informaţiile au fost culese de Andrei Maylunas şi Serghei Mironenko,
director al Arhivelor de Stat ale Federaţiei Ruse.
Michael Harper
70
arhivele sovietice din Moscova despre familia Romanov. Deşi în general se vorbeşte
despre Ţarul Nicolae al 11-lea şi soţia sa Alexandra, ea include documente noi despre
Marea Ducesă Elisabeta. În ultimul timp au apărut şi alte lucrări9.
Marea Ducesă Elisabeta a fost nepoata preferată a Reginei Victoria. Ea a purtat o
corespondenţă bogată cu regina, care a putut fi găsită în Arhivele Regale de la Windsor.
Marea Ducesă Elisabeta s-a născut ca al doilea copil al Marelui Duce Louis al IV-lea de
Hesse-Darmstadt şi al prinţesei Alice, fiica Reginei Victoria. Sora ei mai mare, Victoria,
s-a căsătorit cu Prinţul Louis de Battenberg. Fiul lor a fost răposatul Lord Louis
Mounbatten, ultimul Vicerege al Indiei, erou al Celui de-al doilea Război Mondial şi
prieten apropiat al familiei noastre regale. Sora ei mai mică, Alix, s-a căsătorit cu Ţarul
Nicolae al II-lea al Rusiei şi a fost ucisă de comunişti, la Ekaterinburg, în 1918,
împreună cu Ţarul Nicolae al II-lea şi cei cinci copii ai lor.
Elisabeta a devenit o femeie de o frumuseţe uimitoare şi era curtată de împăratul
german Wilhelm, pe care ea l-a refuzat. În 1884 Regina Victoria îşi dă consimţământul
pentru logodna Elisabetei cu Marele Duce Serghei Alexandrovici, fratele ţarului
Alexandru al III-lea al Rusiei. Elisabeta avea nouăsprezece ani şi era foarte îndrăgostită.
Ei s-au căsătorit în capela Palatului de Iarnă din St. Petersburg.
Marea Ducesă Elisabeta fusese botezată luterană, ca toţi membrii familiei regale
germane. Bărbatul cu care s-a căsătorit, Marele Duce, era credincios al Bisericii
Ortodoxe Ruse. Nu s-a exercitat nici un fel de constrângere pentru convertirea ei nici de
către Marele Duce şi nici de alt membru al familiei regale. I s-a dat deplina libertate de a
practica cultul luteran.
Era în vizită în Ierusalim în octombrie 1888 (unde mai târziu va fi
înmormântată) când ea a hotărât să devină ortodoxă. Acesta a fost un pas care i-a fost
reproşat foarte energic de către părinţii ei din Germania. Ea le-a spus clar că a dorit să
facă asta din convingeri personale şi nu pentru a face pe plac soţului şi familiei lui.
În 1891 soţul ei, Marele Duce Serghei, a fost numit Guvernator General al
Moscovei, oraş zguduit de mari frământări politice şi vărsări de sânge. În februarie 1905
Marea Ducesă rămâne văduvă. Soţul ei a fost ucis pe loc de o bombă teroristă, care i-a
explodat în faţă. Asasinul său, Ivan Kalyaev, era un anarhist care după ce a fost arestat
de poliţie a început să strige: „Jos Ţarul! Trăiască Revoluţia!" După trei zile Elisabeta a
mers la închisoarea Taganda şi i-a spus comandantului că doreşte să-1 vadă pe Kalyaev.
Ea a solicitat ca acest lucru să nu fie divulgat nimănui: dorinţa ei nu a fost respectată şi
ca urmare multe zvonuri false s-au răspândit în Moscova.
În cartea An Unbroken Unity, E. M. Almendingen descrie unele dintre cele mai
ciudate istorii care au circulat10. Singurele informaţii demne de încredere le avem din
jurnalele Prinţesei Victoria şi ale Marelui Duce de Hesse, obţinute direct de la Marea
Ducesă. Ea nu simţea nici o ură pentru bărbatul care îi omorâse soţul dar dorea ca el să
se căiască de crima sa şi să ceară iertare lui Dumnezeu. A stat foarte puţin cu el şi n-au
avut nici un fel de discuţie politică.
Când a intrat în celulă, omul a întrebat-o cine este şi ea a răspuns „Sunt soţia bărbatului
pe care l-ai ucis. De ce ai făcut-o?" Kalyaev a fost mişcat de vizita ei dar a susţinut că a
făcut-o potrivit principiilor lui. Ea a lăsat o iconiţă în celulă şi 1-a rugat pe gardian să o
informeze dacă Kalyaev a păstrat icoana sau a distrus-o. Marea Ducesă a fost profund
mâhnită că nu s-a păstrat secretul vizitei ei. Kalyaev s-a purtat sfidător până la sfârşit şi
9 Dintre cărţile care fac referire la viaţa şi activitatea ei menţionez: An Ambassador's Memoirs (Memoriile
unui ambasador) de Maurice Paléologue (Hutchinson, 1923-1925, 3 volume, ediţie într-un singur volum
în 1973); el a fost ultimul ambasador străin la Curtea Ţarului Rusiei şi relatarea lui despre ultimii ani ai
Romanovilor este considerată ca fiind exactă; E. M. Almedingen, An Unbroken Unity, Bodley Head,
1964. O biografie mult mai recentă este Crand Duchess Elizabeth of Russia (Marea Ducesă Elisabeta a
Rusiei) de Lubov Miliar (tradusă din limba rusă), Nikodemos Orthodox Publication Society, 1991.
10 p. 54-55
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
71
a fost spânzurat în luna mai a aceluiaşi an. Mai târziu, la locul crimei a fost înălţată o
cruce cu cuvintele: „Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac", însuşi Lenin a distrus mai târziu
acest monument.
Cam la un an după ce a rămas văduvă, Elisabeta şi-a strâns valoroasa ei colecţie
de bijuterii, inclusiv inelul de logodnă. Unele dintre ele le-a dat Statului, altele familiei,
dar majoritatea au intrat în fondurile mânăstirii Sf. Marta şi Maria. Una din criticile
Sinodului moscovit la adresa mânăstirii a fost aceea că numele Marta a fost pus înaintea
Mariei. Aceasta nu a fost o greşeală, ci s-a făcut în mod intenţionat. „Marta", a explicat
Marea Ducesă, „nu a fost tratată corect în tradiţia bisericească. Hristos nu a
condamnat-o. El a ştiut că zelul ei era expresia iubirii pe care I-o purta. El doar a
avertizat-o să nu se îndepărteze din cauza treburilor casnice”11.
A durat multă vreme până ce mănăstirea a fost recunoscută sub acest nume. A
fost nevoie de intervenţia ţarului şi de un decret imperial pentru instituirea acestei
comunităţi creştine. În aprilie 1910 arhiepiscopul Trifon a tuns-o în monahism pe
Elisabeta. Apoi primele douăzeci de tinere, din familii ruseşti de la cele mai bogate până
la cele mai sărace, au devenit surorile care au pus bazele noii comunităţi. Întreaga lor
activitate a fost îndreptată spre îngrijirea săracilor şi a celor în nevoi din Moscova, al
căror număr nu era deloc neglijabil.
În 1917 s-a dezlănţuit revoluţia rusă şi în anul următor Marea Ducesă Elisabeta a
fost arestată împreună cu restul familiei regale ruse. Ţarul şi familia lui au fost duşi la
Ecaterinburg, unde ulterior au fost ucişi, iar trupurile lor aruncate într-un puţ de mină. Şi
totuşi Elisabeta a fost dusă la Alapaevsk. Acolo, împreună cu alte femei din anturajul ei,
inclusiv credincioasa soră Varvara, canonizată şi ea, a fost ucisă în noaptea de 18 iulie.
Potrivit arhivelor comuniste recent publicate, ele au fost scoase noaptea din
clădire sub pretextul unui jaf armat. Nimeni nu le-a mai văzut. Afară li s-au legat
mâinile la spate şi li s-au acoperit ochii. Asasinul se numea Ryabov. În Ekaterinburg,
familia ţarului a fost executată prin împuşcare sau cu baioneta în 16 iulie. O soartă şi
mai tragică le aştepta pe Ducesa Elisabeta şi pe însoţitoarele ei; ele au fost aruncate de
vii într-un puţ de mină părăsit.
Unele au murit aproape imediat. Altele, inclusiv Marea Ducesă, au trebuit să
îndure o moarte lentă, în împrejurări înspăimântătoare. După ce au fost aruncate în puţul
de mină, gardienii au aruncat câteva grenade de mână. Unele dintre ele au murit, iar
altele, inclusiv Ducesa Elisabeta, au trăit un timp şi au murit în cele din urmă datorită
rănilor şi abandonării. Martorii oculari spun că au auzit Heruvicul din fundul puţului,
cântare condusă de însăşi Elisabeta12.
Mai este încă un episod remarcabil al acestei istorii. Unii oameni de afaceri din
Moscova sprijiniseră activitatea Elisabetei. Unul dintre ei a avut un fiu care era preot şi
care s-a întâmplat să fie prin preajmă când s-au recuperat trupurile. Părintele Serafim a
făcut un jurământ solemn că va face aranjamentele necesare pentru ca trupul Elisabetei
şi al Varvarei să fie transportate la Ierusalim pentru a fi înmormântate. El avea puţine
cunoştinţe geografice, dar ştia că nu putea merge spre vest deoarece Rusia era bine
prinsă în gheara comuniştilor. Aşa că a hotărât să scoată în ascuns cele două sicrie prin
est, prin Pekin, China, unde exista o misiune ortodoxă.
Călătoria a durat doi ani şi ea, în sine, a fost o adevărată aventură. La Pekin, au
trebuit să schimbe sicriele; trupul Elisabetei era intact. Potrivit martorilor oculari, „părea
că doarme"13 Cele trei degete ale mâinii drepte erau împreunate ca şi cum ar fi încercat
să-şi facă Sf. Cruce. Din China, sicriele au ajuns la Ierusalim şi au fost în sfârşit
11 Ibidem, p.63
12 Raportul comunist a consemnat evenimentul cu exactitate. El ne aminteşte următoarele: „Şi atunci, din
fundul pământului, am auzit cântând! Am fost cuprins de groază. Ele cântau rugăciunea: «Mântuieşte.
Doamne, poporul Tău.»"
13 An Unbroken Unity, p. 130.
Michael Harper
72
înmormântate în 1921 pe Muntele Măslinilor. Când s-a deschis în 1982 sicriul Sf.
Elisabeta, martorii oculari povestesc cum s-a umplut camera cu mireasma „a ceva
asemănător cu mierea şi iasomia". Trupul ei era nestricat14.
Aceasta este povestea unei persoane renumite care a fost canonizată. Biograful
ei scrie: „Răsuflarea ei a fost redusă la tăcere în fundul unui puţ de mină vechi din
Siberia. Dar o viaţă ca a ei îşi câştigă veşnicia chiar atunci când este privită prin lentila
timpului." Câte alte mii de credincioşi au pierit neştiuţi de nimeni în acele zile groaznice
ale guvernării comuniste? Tertulian spunea cândva: „Sângele martirilor este sămânţa
Bisericii".
13
Pot să fiu şi ortodox şi evanghelic?
Ce anume poate determina două mii de oameni care cred în Scriptură, care sunt răscumpăraţi cu sânge,
care propovăduiesc Evanghelia, a căror viaţă este hristocentrică, care sunt dintotdeauna protestanţi
evanghelici, să vină şi să îmbrăţişeze credinţa ortodoxă cu atâta entuziasm?
P ărintele Peter Gillquist1
Auziserăm zvonuri vagi despre convertirea multor evanghelici din Statele Unite la
Ortodoxie. La început nu ne-a venit a crede, mai ales atunci când ele proveneau din
aripa dreaptă a lumii evanghelice. Când zvonurile s-au confirmat, am prins curaj. Până
atunci nu am întâlnit nici măcar un evanghelic care să fi devenit ortodox şi probabil
chiar mă gândeam la incompatibilitatea celor două noţiuni. Atunci când Marea Ducesă
Elisabeta, a cărei istorie tocmai am relatat-o, privea Ortodoxia cu ochii ei luterani, se
spune că: „totul i se părea antipatic şi restrictiv". Mulţi evanghelici reacţionează în
acelaşi fel. Sunt multe caracteristici exterioare ale Bisericii Ortodoxe care îi
îndepărtează pe evanghelici. De exemplu, veşmintele pe care le poartă preoţii. Când am
fost hirotonit diacon în Catedrala Southwark în Duminica Sfintei Treimi în 1955, am
refuzat să port orarul. Îmi amintesc că arhidiaconul Leslie Brown (mai târziu episcop de
Birmingham) stătea la intrarea în catedrală ţinând veşmintele în braţe. Nădăjduise, până
în ultimul moment, că ne va face să ne schimbăm părerea. Am rezistat tentaţiei.
Apoi există felurite ritualuri asociate cu slujbele: însemnarea cu Sf. Cruce (pe
care ortodocşii o fac în mod frecvent), închinăciunile în faţa icoanelor, sărutarea mâinii
episcopului şi arderea tămâiei. Evanghelicii combină o serie întreagă de spiritualităţi de
la simplitatea baptiştilor la ritualurile modeste ale anglicanilor. Dar ritualul ortodox
duce lucrurile mai departe decât ar dori să meargă oricare dintre evanghelicii pe care îi
cunosc.
Oricum acestea sunt doar unele dintre simbolurile exterioare ale Ortodoxiei şi nu
trebuie confundate cu realităţile interne. Esenţa mărturiei ortodoxe este deosebit de
evanghelică în esenţa sa. Îndată ce te familiarizezi cu caracteristicile centrale ale
Bisericii Ortodoxe, restul vine de la sine destul de uşor şi natural.
Îmi amintesc că aveam o credinţă profundă; eram un spirit pătrunzător şi deseori
dogmatic în ceea ce priveşte principiile de bază ale credinţei şi a ceea ce trebuie să caute
14 În 14 septembrie 1996, în timpul unei vizite la catedrala noastră ortodoxă cu hramul „Sfânta Cruce" din
Lancaster, am întâlnit un credincios ortodox rus pe nume Spiridon Stewart, care s-a întâmplat să fie unul
dintre aceşti martori oculari. El ne-a povestit că a văzut trupul Marii Ducese într-un sicriu de sticlă într-o
biserică de pe Muntele Măslinilor de lângă Ierusalim şi ne-a confirmat că trupul era intact.
1 Becoming Orthodox (Cum am devenit ortodox), Conciliar Press, p. 4.
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
73
cineva în Biserică. Mai întâi, impactul de care încă sunt conştient, a fost Biblia. Un timp
am fost persoana cu sola scriptura. Singurul ghid demn de încredere spre adevăr era
Biblia. Aceasta urma să fie reevaluată mai târziu în lumina anglicanismului. Şi tradiţia
şi raţiunea îşi aveau locul lor. Oricum, Biblia ocupa locul care i se cuvine. Nu noi o
judecăm. Ea ne judecă.
În 1958 am fost invitat de reverendul John Stott pentru a face parte din clerul
renumitei biserici evanghelice „All Souls" din Langham Place, în centrul Londrei. Era
un mare privilegiu de a sluji sub îndrumarea unui astfel de om. Nu era nici
fundamentalist îngust, nici evanghelic sectar. El dorea ca evanghelicii să joace un rol
important în viaţa Bisericii Anglicane şi mai departe în lumea ecumenică. Era un creştin
profund cunoscător al Bibliei şi considera că a fi evanghelic este mai important decât a
fi anglican. M-am format în această atmosferă, în care Cuvântul era mai important decât
Sf. Taine şi a fi evanghelic era mai important decât a fi anglican.
În 1962 soţia mea şi cu mine am trăit o experienţă profundă a Sfântului Duh care
ne-a schimbat vieţile. Ne-a dat o iubire mult mai intensă pentru Dumnezeu şi pentru
toate lucrurile Lui. Una din roadele ei a fost o nouă înţelegere şi dragoste pentru Biblie.
Acest lucru era previzibil. Cu toate acestea, neaşteptată a fost dobândirea unei noi
viziuni asupra Bisericii ca Trup al lui Hristos şi o dragoste pentru Sfintele Taine, mai
ales pentru Sf. Euharistie. Făcusem un pas spre o înţelegere mai temeinică şi mai
cuprinzătoare a credinţei creştine, care niciodată, în nici un moment, nu m-a dus în
tabăra liberală. Am rămas profund ataşat Evangheliei şi adevărului revelat în Sf.
Scriptură.
Toţi avem visele noastre şi eu, la rândul meu, le-am avut pe ale mele. Nu cred că
am căutat vreodată în mod serios Biserica perfectă şi nici nu cred că m-am aşteptat
vreodată s-o găsesc. Dar viaţa mea, ca aceea a multor altora, a fost o călătorie a
descoperirilor. Căutam luminătorul perfect al credinţei creştine în Biserică. La începutul
anilor '60 m-am retras pentru meditaţie şi rugăciune în Comunitatea St. Julian din West
Sussex, nu departe de unde locuim noi acum. Într-o dimineaţă, în timp ce mă uitam
printre cărţi într-o bibliotecă, s-a întâmplat să văd o carte The Household of God
(Casnicii lui Dumnezeu), de Episcopul Lesslie Newbigin2. O auzisem menţionată de
câteva ori şi îmi fusese recomandată de decanul meu de la Teologie, Dr. Cyril Bowles
(acum episcop). Până atunci o ignorasem pe baza sfaturilor prietenilor evanghelici care
credeau că este „nesănătoasă". Pe vremea aceea eram înconjurat de un soi de
evanghelici înguşti care citeau doar cărţi scrise de cei care credeau în inspiraţia verbală
a Sf. Scripturi. Cu certitudine, după mintea lor, acest episcop nu ar fi trecut testul.
Una din urmările experienţei mele cu Duhul Sfânt a fost aceea că fusesem
pregătit să-mi asum câteva riscuri. Speram că acestea nu-mi vor trimite sufletul în iad.
Aşa că am luat cartea şi am citit-o. Din paginile ei a ieşit un vis, o viziune care mă ţine
de atunci cu putere. Episcopul Newbigin a fost unul dintre primii teologi care a formulat
ideea că Biserica este compusă din trei şi nu din două spiritualităţi; în mod normal la
împărţirea catolici-protestanţi trebuie adăugat şi elementul „penticostal". Această idee
şi-a găsit loc în inima şi mintea mea. Se părea că acea experienţă a „Cincizecimii" nu
fusese chiar întâmplătoare. Sfântul Duh era Cel care îmi aducea în atenţie şi în realitatea
din viaţa mea un element vital care este parte din întregul Bisericii. Cei care se grăbiseră
să-i condamne pe penticostali şi Mişcarea Harismatică, şi s-o marginalizeze, aveau o
înţelegere defectuoasă a acestui „întreg".
Atunci am început să înţeleg că o Biserică adevărată trebuie să fie universală în
viaţa şi ordinea ei, evanghelică în credinţele şi misiunea ei, harismatică în trăirea şi
preoţia ei. Părea un scenariu aproape perfect. Ca anglican angajat am avut mari speranţe
că toate acestea ar putea fi înţelese şi deveni realitate în viaţa Bisericii noastre. Nu sunt
sigur unde plasează Episcopul Newbigin Biserica Ortodoxă -presupun că în categoria
2 SCM, 1953
Michael Harper
74
„catolică", deşi nu acolo este locul ei. Câteodată este mai acasă în cea evanghelică. Pe
măsură ce mi-am continuat studiul şi experienţa în Ortodoxie, am găsit că aceste trei
elemente se află într-un echilibru de excepţie în Biserica Ortodoxă. Am văzut o sinteză
bogată şi echilibrată a ordinii, a vieţii sacramentale, autorităţii, misiunii şi vieţii
harismatice.
Biserica Anglicană este fără îndoială o Biserică amestecată - „cuprinzătoare"
este cuvântul folosit pentru a o descrie. Astfel am ajuns să-mi dau seama că în acest
amestec erau „evanghelici", „anglo-catolici", „harismatici" şi „modernişti", precum şi
alţii (de exemplu, „evanghelici liberali" sau „evanghelici conservatori"). Una dintre
caracteristicile Ortodoxiei este că nu există realmente categorii de felul acesta. Asta nu
înseamnă că există un acord deplin asupra tuturor problemelor. Am descoperit ortodocşi
care gândesc şi se comportă ca fundamentaliştii. Cu toate acestea, există puţin sau nici
un pic de spirit de grup. Ortodocşii se pot certa pe probleme teologice fără nici un motiv
special, vorbind deschis fără menajamente. Întreaga atmosferă în care am crescut, de
profund dezacord, neîncredere şi mentalitate de grup, lipseşte aproape cu totul.
În lumea evanghelică totul trebuia să aibă capitol şi aliniat dacă era „adevărat",
iar evanghelismul era un imperativ care trebuia respectat. Voi fi întotdeauna
recunoscător acestor două influenţe predominante din tinereţea mea. În ceea ce priveşte
evanghelismul, problema este nu ceea ce afirmă ci ceea ce omite. Aceste elemente
nebăgate în seamă mi le-am însuşit din ce în ce mai mult fără a pierde din vedere că
este important să fii şi biblic şi înclinat spre misionarism.
Unul din primele lucruri pe care le-am observat în Ortodoxie a fost cât de
evanghelică este. Odată am participat la o întrunire şi am auzit un episcop ortodox
comentând practica Binecuvântării (venerarea Sfintelor Daruri) din Biserica Romano-
Catolică. El spunea: „Darurile trebuie să fie consumate, nu venerate". Cuvintele lui
păreau a veni de pe buzele unui evanghelic. Curând am descoperit de asemenea că
ortodocşii vorbesc despre „sfânta masă" şi nu despre „altar"3.
O diferenţă importantă între ortodocşi şi evanghelici este aceea că Ortodoxia
niciodată nu a experimentat Reforma, care a dat forma de bază a doctrinelor şi a
elementelor esenţiale evanghelice.
Uneori oamenii mă întreabă: „Cred ortodocşii în îndreptarea prin credinţă?", la
care răspund: „Desigur. Noi întotdeauna aşa facem." N-a fost niciodată vreo controversă
în Biserica Ortodoxă. Biserica Ortodoxă a avut întotdeauna probleme cu îndreptarea
numai prin credinţă (sola fide) deoarece ea contrazice Scripturile. Sfântul Apostol Iacov
scrie: „Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă"4. În
aceeaşi epistolă citim: „Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte e moartă în ea însăşi"5.
Mila lui Dumnezeu este cea care ne mântuieşte şi nu credinţa noastră, şi încă „Credinţa
adevărată nu este o decizie, ci un mod de viaţă"6. Biserica Răsăriteană nu a fost atinsă
considerabil de controverse, cum ar fi cele legate de indulgenţe, sfintele moaşte, cultul
Sfintei Fecioare Maria, locul Scripturilor, Liturghiile private şi aşa mai departe.
Reforma lipseşte din Biserica Ortodoxă. Nu a fost nevoie de o schimbare atât de
radicală.
La sfârşitul anului 1993 ne-a vizitat un mic grup de preoţi de la Arhiepiscopia
Antiohiană din America de Nord. Unul dintre ei, care a locuit la noi, era Părintele Peter
Gillquist, conducătorul grupului de evanghelici care au intrat în Biserica Ortodoxă în
1986. El fusese în fruntea societăţii studenţeşti Campus Crusade for Christ (Cruciada
3 Câteodată este numit „tronul"
4 Iacov 2, 24
5 Iacov 2, 17
6 În capitolul despre „îndreptarea prin credinţă" din The Orthodox Study Bible, Thomas Nelson, 1993, p.
348. .Acest studiu al Bibliei se bazează pe versiunea New King James şi notele ei sunt puternic înrâurite
de influenţa evanghelică din Biserica Ortodoxă din Statele Unite. Citirea ei este fascinantă
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
75
studenţească pentru Hristos) şi, după cum am aflat mai târziu, un chitarist căruia îi
plăcea să cânte muzică country. Un alt preot care a stat la noi a fost Părintele Bill
Ohnhausen, anterior episcopalian. El ne-a dat un exemplar al cărţii Coming Home
(Venind acasă), editată de părintele Peter Gillquist7; ea conţine istoria celor optsprezece
pastori evanghelici din America de Nord care acum sunt preoţi în Biserica Ortodoxă. Ei
provin din aşezăminte deosebit de conservatoare ca: Campus Crusade for Christ, Oral
Roberts University, Seminarul Westminster, Seminarul Asbury, Colegiul Biblic Baptist
şi Şcoala de teologie evanghelică Sf. Treime. Fuseseră membri ai Bisericii Baptiste, ai
celei Prezbiteriene, a Bisericii Unite din Canada, ai Bisericii Metodiste Unite, ai
Adunării lui Dumnezeu sau ai comunităţii Fraţii din Plymouth.
Tema principală a cărţii este căutarea adevăratei Biserici. Ni se aminteşte
situaţia din secolul trecut când, atât Mişcarea de la Oxford cât şi Fraţii din Plymouth,
deşi proveneau din locuri diferite, doreau ca „Biserica să fie Biserică", pentru a cita doar
unul din sloganurile acelei perioade. Şi tot aşa ceva căutau unii dintre iniţiatorii
Reînnoirii Harismatice, care a găsit o expresie în ceea ce a devenit cunoscut ca „the
House Church Movement". Ceea ce John Keble, J. N. Darby şi Arthur Wallis urmăreau
era să găsească Biserica Adevărată şi nu Biserica perfectă.
În cartea Coming Home găseşti asemănări cu primii tractarieni. Şi unii şi alţii au
studiat istoria Bisericii, în special a Bisericii Sfinţilor Părinţi. Evanghelicii sunt deosebit
de deficitari în studiul istoriei Bisericii. Mulţi sar de la perioada apostolică la
reformatori şi tot ceea ce este între aceste momente este parte a „epocii întunecate" a
erorilor scripturistice. Evanghelicii, a căror istorii sunt relatate în cartea pe care tocmai
am menţionat-o, erau uimiţi că ceea ce au descoperit era în deplină concordanţă cu Sf.
Scriptură. Ei au descoperit că episcopatul, liturghia, Tradiţia, Sf. Taine şi, de asemenea,
adevărul apostolic, existau toate din vremea Apostolilor. Şi când au început să privească
în jurul lor pentru a găsi o Biserică care practica toate acestea încă din perioada
apostolică, au descoperit Ortodoxia.
Anthony Huges (acum Părintele Antony), un pastor baptist din Sud, a studiat
istoria Bisericii. „Fiind copil, scrie el, niciodată nu am visat că există ceva care să
preceadă Biserica mea. Nu ştiam nici măcar numele predicatorului care a fost înaintea
pastorului Faulkner, cu atât mai puţin numele vreunui sfânt sau Părinte al Bisericii (cu
excepţia lui Billy Graham şi a lui Lottie Moon)! Descoperirea că Biserica era din punct
de vedere istoric continuatoarea lui Hristos şi a Apostolilor a fost un moment hotărâtor.
Erau unii în Biserica mea care credeau cu adevărat că Sf. Ioan Botezătorul era
fondatorul Convenţiei Baptiste din Sud... de la antica Palestina la coloniala Rhode
Island era un salt serios!"8
Ar fi o greşeală să credem că a fost uşor pentru aceşti evanghelici să pătrundă în
Biserica Ortodoxă. Nu este o Biserică la care să poţi adera cu uşurinţă; ea are etaloane
morale şi doctrinare mai riguroase decât cele ale unor Biserici Protestante din ziua de
azi. Biserica Ortodoxă nu oferă spaţiu de manifestare individuală celor care sunt
nemulţumiţi de propria lor Biserică. Dar de ce sunt atât de mulţi evanghelici care se
îndreaptă către Biserica Ortodoxă? Se pare că printre ei este un simţ al nedesăvârşirii, o
recunoaştere tacită a faptului că există aspecte importante care lipsesc din propria lor
Biserică. Deseori s-a subliniat că punctul slab al evanghelicilor este faptul că nu iau
Biserica în serios. Pentru unii Biserica lor este doar o barcă bună de pescuit; pentru alţii
este cea care „propovăduieşte Evanghelia".
Când evanghelicii au fost primiţi în Biserica Ortodoxă, Patriarhul Antiohiei,
Prea Fericitul Ignatie al IV-lea, le-a scris următoarele:
„În numele Sfântului Sinod al Antiohiei, noi binecuvântăm acţiunea voastră minunată în care vedem o
7 Conciliar Press, 1992
8 Coming Home, p. 17
Michael Harper
76
iniţiativă antiohiană de excepţie de care Biserica are stringentă nevoie. Această iniţiativă distruge
barierele tradiţionale, etnice, naţionale şi culturale. Mai mult, ea eliberează credinţa ortodoxă de anumite
formalisme vechi care au îngheţat, limitat, sacrificat şi sufocat universalitatea spiritului ortodox; toate
acestea în numele istoriei trecute. Da, iniţiativa voastră readuce imaginea universală a credinţei
ortodoxe... Biserica Ortodoxă nu este numai pentru o anumită naţiune, civilizaţie sau continent; este ca
însuşi Dumnezeu, pentru toţi şi pentru toate locurile...
Nădăjduim că ne vor însufleţi spre o evanghelizare mai puternică şi o înţelegere mai profundă a
Cuvântului lui Dumnezeu."9
Patriarhul a scos în evidenţă cele două domenii în care evanghelicii au excelat de-a
lungul secolelor: evanghelizarea şi Biblia. El a avut eleganţa şi smerenia de a-i primi ca
pe nişte contribuabili dar şi ca beneficiari ai Ortodoxiei. Evanghelicii au venit acasă în
Biserica Ortodoxă deoarece au văzut adevărurile fundamentale pentru care anterior
fuseseră orbi. Ei erau pregătiţi să vină acasă cu mâinile goale. Patriarhul a fost destul de
înţelept pentru a vedea că Ortodoxia avea nevoie şi de darurile lor. Astfel că în ultimii
zece ani Patriarhia Antiohiană, mai ales în America de Nord, a avut multe de câştigat
prin primirea lor.
Când soţia mea şi cu mine am auzit prima oară despre convertirea atâtor
evanghelici de la instituţii atât de conservatoare, ne-am minunat. Probabil că şi noi am fi
putut merge acasă în Biserica Ortodoxă fără să fi fost nevoie să lepădăm tot ceea ce am
cunoscut şi experimentat înainte în vieţile noastre. Evanghelismul nostru avea nevoie de
perfecţionare, echilibru, corectare, readaptare şi nu de a fi aruncat deoparte ca ceva lipsit
de valoare.
Este necesar să privim la ceea ce este în centrul gândirii şi experienţei evanghelice şi în
acelaşi timp la punctele cele mai tari precum şi la cele mai slabe. Mă refer la doctrina
Bisericii şi la relaţia dintre Scriptură şi Tradiţie.
9 Din periodicul Again, iunie, 1987
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
77
14
Biserica, Scriptura şi Tradiţia
Liturghia, Tainele, autoritatea episcopală nu au fost uşor de acceptat... Faptul că existau cu adevărat şi
pretutindeni în Biserica primară devenise pentru noi extrem de evident. În această privinţă noi
evanghelicii nu mai aveam nimic de obiectat. Cea mai mare dificultate a noastră referitor la creştinismul
primar consta în a-1 PRACTICA.
Peter Gillquist1
Când eram student la Facultatea de Teologie din Cambridge, îmi amintesc că am avut o
discuţie aprinsă despre natura Bisericii. În zilele acelea trebuia să apărăm anglicanismul
împotriva atacurilor colegilor evanghelici de la alte Biserici. Era o mare varietate în
rândurile lor, de la Fraţii din Plymouth până la Baptişti; ei credeau că Biserica este
„adunarea credincioşilor", care este axată pe Biblie şi care cuprinde creştini practicanţi
şi nu „creştini cu numele". Una dintre întrebările cheie care ni se puneau nouă
anglicanilor era: „Ce ai face dacă Biserica Anglicană ar deveni unitariană (sau altfel
spus, eretică)?" în calitate de nou convertit, am găsit această întrebare destul de
descurajatoare. Cu toate acestea, prietenii mei, care erau mai vechi în credinţă decât
mine, aveau un răspuns pregătit: „Parlamentul nu va fi niciodată de acord cu asta".
În anii '50 şi '60 aşa numitul „erastianism", deşi pe cale de dispariţie, era încă
puternic, îmi amintesc că am fost uimit când am auzit că Biserica noastră trebuia să se
bazeze pe un parlament laic pentru a apăra credinţa. Parlamentul nu era atunci mai
renumit decât acum pentru caracterul lui creştin. Cu cât mergeam mai departe cu atât
mai nemulţumit eram de învăţătura evanghelică despre Biserică. Ea a deschis multe uşi
în mintea mea, cea mai importantă fiind cea care conducea spre Biserica Ortodoxă.
Acest punct de vedere nou cu privire la Biserică a înfrumuseţat toată experienţa
mea de „harismatic". La începutul anilor '60, o broşură de Larry Christenson Speaking
in Tongues: A Gift for the Body of Christ (Vorbirea în limbi: Un dar pentru Trupul lui
Hristos), a circulat mult în Marea Britanic. Când i-am urmat cu o broşură despre
profeţie, am numit-o: Prophecy: A Gift for the Body of Christ (Profeţia: un dar pentru
Trupul lui Hristos). Am simţit instinctiv că darurile Duhului Sfânt sunt date cu prioritate
Bisericii şi nu individului. Faptul că cei în care se manifestă darurile sunt şi
binecuvântaţi e secundar. Iar darurile Sfântului Duh trebuie să fie acceptate cu smerenie,
nu cu mândrie sau ca şi cum le-am fi meritat.
Când scriam această carte, m-am uitat prin nişte hârtii vechi. Am găsit un articol
pe care îl scrisesem într-un ziar care se numea Work and Worship (Muncă şi rugăciune),
datat octombrie 1963. L-am scris când slujeam la Biserica All Souls, Langham Place,
cam la un an după ce avusesem noua mea viziune a Bisericii ca Trup a lui Hristos.
Articolul se intitula: „Ce este greşit în Biserică?" După un capitol despre „redeşteptare
şi reformă", am trecut la „doctrina Bisericii" şi „organism sau organizaţie?". Am scris:
„Este necesară reexaminarea doctrinei biblice a Bisericii. Biserica este pe pământ
templul viu al lui Dumnezeu, unde sălăşluieşte Duhul Sfânt şi este reprezentat Hristos.
Trebuie să facem nu numai o curăţire a templului, ci şi o redescoperire a ceea ce este
templul în realitate." O problemă majoră astăzi este că oamenii au devenit atât de
preocupaţi de „curăţenie" sau „ împuternicire " încât au încetat să ia în considerare o
întrebare şi mai importantă: „ Ce este Biserica? "
Cred că eram destul de naiv presupunând că toţi colegii mei harismatici au
1 Becoming Orthodox, p. 47
Michael Harper
78
aceeaşi convingere. Vedeam din ce în ce mai mult că nu e aşa; iar în anii '80 şi '90
atenţia s-a deplasat din ce în ce mai mult spre binecuvântările individuale. Darurile au
devenit mai izolate de Biserică, în mare măsură prin sporirea importanţei „semnelor şi
minunilor".
Tainele şi autoritatea
În anii '60, când au început să mi se întâmple toate acestea, unul din primele roade a fost
o nouă conştientizare a rolului crucial al Sfintelor Taine. Aşa s-a întâmplat mai cu
seamă cu privire la ceea ce anglicanii numesc Sfânta Împărtăşanie. De asemenea, am
înţeles importanţa slujbelor tradiţionale, rugăciunilor vechi şi a liturghiilor. La prima
conferinţă harismatică pe care am organizat-o, ţinută la Stoke Poges Manor House,
slujba pentru Sfânta Împărtăşanie a durat toată ziua! În mod voit am ţinut slujba veche
dar am permis ca darurile Sfântului Duh şi alte contribuţii spontane să se potrivească în
cadrul liturgic.
M-am întărit prin cuvintele lui Iisus Hristos, „...orice cărturar cu învăţătură
despre împărăţia cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa
noi şi vechi"2. Tot mai mult vedem creştinii ignorând vechiul, ba chiar dispreţuindu-1.
Asta a condus la devalorizarea Sfintelor Taine. Centrul vieţii Bisericii a încetat să mai
fie (aşa cum era la început) Euharistia.
Pe tot parcursul anilor '70 şi '80 am observat îndeaproape Reînnoirea
Harismatică din Biserica Romano-Catolică. Pentru mine ea mărturisea ceea ce eu
tocmai începusem să înţeleg. Erau bărbaţi şi femei care experimentau o libertate
minunată în Hristos, cu revărsarea deplină a harului Duhului Sfânt şi în plus integrau
totul în Sfintele Taine, care erau încă la loc de mare cinste. De asemenea, ei respectau
structura ierarhică a Bisericii.
Multe mulţumiri i se cuvin pentru asta Cardinalului Suenens care şi-a dat
osteneala de a afla ce anume înseamnă Reînnoirea Harismatică; el a ajuns la concluzia
că era în deplină concordanţă atât cu Sf. Scriptură cât şi cu Tradiţia Bisericii Romano-
Catolice. De aceea el o susţinea în întregime, lucrând pentru a o aduce în centrul
Bisericii Roamno-Catolice. Din păcate, Bisericile protestante din Europa şi America de
Nord au avut puţini apărători ai Reînnoirii Harismatice.
În Biserica Anglicană am avut norocul de a avea conducători ca fostul Episcop
de Singapore, Chiu Ban It, şi regretatul Arhiepiscop de Cape Town şi Primat al Africii
de Sud, Bill Burnett.
Aşa că începând din 1962 am tratat cu seriozitate Biserica, Sfintele ei taine,
autoritatea şi continuitatea ei în istorie. Desigur, am aflat îndată că toate patru sunt în
centrul vieţii Bisericii Ortodoxe.
Sunt necesari episcopii?
Ca evanghelic am privit multă vreme poziţia episcopului în Biserică ca ambiguă.
Presupun că îl situam, aşa cum fac mulţi, într-o poziţie de mijloc. Nu puteam accepta
episcopul ca fiind indispensabil pentru Biserică; pe de altă parte, nu-l vedeam într-o
postură facultativă, echivalent al unui moderator din Biserica Prezbiteriană sau a unui
preşedinte din Biserica Metodistă3. Cu toate acestea, atitudinea mea s-a schimbat treptat,
pe măsură ce am observat episcopii din Biserica Romano-Catolică şi, mai târziu, din
Biserica Ortodoxă.
2 Matei 13, 52
3 Totuşi, în SUA şi în alte părţi ale lumii metodiştii au episcopi.
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
79
După cum am arătat deja, Biserica Ortodoxă crede în principiul primus inter
pares sau „primul dintre egali". Episcopii ortodocşi conduc Biserica, dar îşi exercită
autoritatea în mod colegial unii faţă de alţii. Chiar Patriarhul ecumenic este primul
dintre egali - şi vai de el dacă ar încerca să-şi atribuie puteri papale! Aşa că este necesar
să analizăm cu atenţie noţiunea de episcope* atât de controversată de-a lungul secolelor.
Întrebarea este: sunt episcopii din esse (fiinţa) Bisericii sau bene esse (e bine să fie)?
Sau, mai simplu, episcopii sunt esenţiali sau sunt doar o idee bună printre multe altele?
Cartea care mi-a fost de cel mai mare ajutor în legătură cu acest subiect a fost
scrisă de fostul Episcop de Canterbury, regretatul Michael Ramsey. El a scris-o în 1936,
când era relativ tânăr şi a intitulat-o The Gospel and the Catholic Church (Evanghelia şi
Biserica Catolică)4. În această carte autorul îl citează pe F. D. Maurice care spune:
„Sarcina unui teolog este de a săpa mai degrabă decât a construi"5. Michael Ramsey
continuă spunând că trebuie să săpăm în domeniul originii creştinismului şi a istoriei
Bisericii. El continuă: „Săpăturile vor dezvălui nu numai învăţăturile şi adevărul
temeliei teologice precum şi rămăşiţele vechilor controverse clarificate; ele vor da la
iveală modelul unei structuri al cărei arhitect şi constructor este Dumnezeu."6
Dacă cercetăm istoria Bisericii de la primul secol până la ruptura provocată de
Reformă vom constata că episcopatul este organul continuităţii şi al unităţii. Şi aşa este
şi astăzi în Biserica Ortodoxă şi în Biserica Romano-Catolică. Ceea ce mi s-a descoperit
a fost că învăţătura aceasta a existat chiar din prima generaţie a Bisericii. Ea nu a fost
contestată decât mai târziu, după multe secole.
O persoană foarte importantă pe care am descoperit-o în timpul pelerinajului
meu spre Biserica Ortodoxă a fost Sf. Ignatie al Antiohiei*. Aflasem câte ceva despre el
mai înainte, în timpul studenţiei, la cursul de istoria Bisericii. Acesta era un om care a
trăit în aceeaşi perioadă cu Sf. Apostol Ioan. Nu numai că a fost el însuşi episcop, ci şi o
persoană care a crezut în episcopat. Atunci, şi în timpul secolelor care au urmat, n-a
existat o gamă largă de conducători de tot felul din care s-ar fi putut alege. Nu exista
decât o singură posibilitate de alegere: ori episcopii, ori sectele.
Sf. Ignatie a clarificat acest lucru cu prisosinţă şi nimeni nu 1-a contestat în
secolele care au urmat. El a scris: „Nimeni să nu facă fără episcop ceva din cele ce
aparţin Bisericii"7. Şi „Euharistia adevărată este cea săvârşită de episcop sau de cel pe
care el îl va numi să o facă". Această regulă este păstrată de Biserica Ortodoxă până în
ziua de azi. Mai târziu Sf. Irineu a scris: „Noi putem da numele episcopilor din câteva
Biserici pe care Apostolii i-au numit şi lista succesorilor lor de atunci şi până în ziua de
azi"8.
Sintetizând mărturiile vechi, Michael Ramsey scrie: „În a doua jumătate a
secolului al II-lea episcopatul era universal". El continuă: „Nu există nici o urmă de
opoziţie faţă de universalitatea episcopatului, şi exista chiar credinţa că Apostolii
1-au rânduit"9.
În această privinţă istoria este de partea Bisericilor Ortodoxă şi Romano-
Catolică. Singurii care au contestat caracterul universal al episcopatului, ca fiind însăşi
esenţa Bisericii, au fost ereticii şi sectarii, care fie au negat credinţa apostolică fie s-au
* În limba greacă, episcopat, slujirea episcopului (n.tr.).
4 Logman, 1936
5 The Gospel and the Catholic Church, p. 221
6 Ibidem, p.222
* Ucenic al Sf. Apostol Ioan, Sfântul Ignatie Teoforul a fost episcop al Antiohiei şi a primit moarte
martirică la Roma în anul 107. De la el ni s-au păstrat şapte epistole adresate unor Biserici din Asia Mică
(n.tr.).
7 Epistola către Smirneni, 8.
8 Contra ereziilor, III, iii, 6.
9 The Gospel and the Catholic Church, p. 77.
Michael Harper
80
răzvrătit împotriva rânduielii apostolice.
Scriptura şi Tradiţia
Evanghelicii, indiferent ce analizează, pun mai întâi întrebarea: „E din Scriptură?" Unii
susţin că noi nu facem nimic şi nu credem nimic din ceea ce nu este explicit în Biblie.
Alţii văd problema diferit: noi nu facem nimic şi nu credem nimic din ceea ce este
contrar Scripturilor. Mai devreme sau mai târziu chestiunea Tradiţiei va ieşi la iveală
deoarece ortodocşii cred în autoritatea Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. Acest lucru
trebuie explicat.
Pentru ortodocşi Scripturile sunt Sfântă Tradiţie - respectată şi cinstită în mod
deosebit. Dar există şi o altă Sfântă Tradiţie în care cred ortodocşii. De exemplu,
primele şapte Sinoade Ecumenice, deşi nu fac parte din Sf. Scriptură, sunt privite ca
parte integrantă din ceea ce crede Biserica, fiind în deplină concordanţă cu Scriptura. Pe
de altă parte, Sfânta Treime nu este niciodată menţionată în Sf. Scriptură deşi ea este de
la sine înţeleasă peste tot10, chiar şi în Vechiul Testament. Cuvântul „Treime" lipseşte
cu desăvârşire şi totuşi credinţa în Sfânta Treime este fundamentală în Ortodoxie.
În ceea ce priveşte tradiţia, traducătorii Bibliei evanghelice nu sunt consecvenţi
în tălmăcirea cuvântului, şi nu este lipsit de logică să suspectăm un plan ascuns. Când
cuvântul este folosit într-un sens rău este tradus „tradiţia". Dar când acelaşi cuvânt
grecesc este folosit în mod pozitiv, este tradus cu „învăţături" ca de exemplu în II
Tesaloniceni 2, 15.
Cuvântul este folosit în sens negativ de exemplu în Matei 15, 3-6, unde Iisus
spune: „De ce şi voi călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina [tradiţia] voastră?... şi
aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu pentru datina [tradiţia] voastră". Şi Sfântul Pavel îl
foloseşte într-un sens negativ în Coloseni 2, 8: „Luaţi aminte să nu vă fure minţile
cineva cu filosofia şi cu deşartă înşelăciune din predania [tradiţia] omenească, după
înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos".
Trebuie să observăm că Iisus se referă la „datina [tradiţia] voastră" (altfel spus,
la cea umană nu la cea dumnezeiască) şi Sf. Pavel la „predania [tradiţia] omenească"
bazată pe legile omeneşti. Lumea are tradiţiile ei, dar acestea nu exclud tradiţiile lui
Dumnezeu. Căci în II Tesaloniceni Sf. Pavel scrie: „De aceea, dar, fraţilor, staţi
neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola
noastră.”11 şi „Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă
feriţi de orice frate care umblă fără de rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o
de la noi."12 Problema este că acelaşi cuvânt grecesc (paradosis) este folosit în toate
aceste pasaje şi ar trebui să fie tradus cu cuvântul „tradiţie" şi nu „predanie ".
Ortodocşii sunt consecvenţi şi cred că Scripturile sunt „tradiţie", întocmai ca Sinoadele
Ecumenice şi Simbolurile de credinţă. Şi toate fac parte integrantă din sfânta învăţătură
a Bisericii.
Una dintre cele mai importante referiri din Sf. Scriptură cu privire la acest
subiect este I Timotei 3, 15. Biserica este definită de Sf. Pavel ca fiind „casa lui
Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului". El
nu spune că Biblia este temelia adevărului ci că Biserica este. Cuvintele „Biblia
spune..." trebuie să fie contrabalansate de cuvintele „Biserica spune...". Este necesar să
10 Două dintre cele mai importante sărbători din Biserica Ortodoxă sunt Teofania [Bobotează, n.tr.] (6
ianuarie) şi Schimbarea la Faţă (6 august). Amândouă sunt văzute ca evenimente trinitare din viaţa lui
Iisus. La Teofanie nu se sărbătoreşte, ca în Apus, venirea înţelepţilor la Hristos, ci Botezul Domnului în
Iordan, când se aude vocea Tatălui şi Duhul Sfânt Se pogoară peste El. La Schimbarea la Faţă, vocea
Tatălui se aude din nou, iar norul din cer închipuie venirea Duhului Sfânt, ca în referirea de la Buna
Vestire (Luca l, 35), unde se spune: „puterea Celui Preaînalt te va umbri".
11 2, 15
12 3, 6
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
81
adăugăm „Biblia spune că Biserica spune..." Biserica este chemată să păzească adevărul
încredinţat ei. Locul Bisericii trebuie întotdeauna pus în balanţă cu cel al Sf. Scripturi.
Ele au funcţii diferite, dar aparţin una alteia. Deviza sola scriptura nu este suficientă.
Singură, ea conduce la înmulţirea sectelor, fiecare pretinzând că este loială adevărului.
De ce i se spune preotului „părinte"?
Înca de la prima întâlnire cu ortodocşii în calitate de preot anglican, am fost numit
invariabil „părinte". De când am devenit preot ortodox, n-am fost niciodată numit altfel.
Cred că este unul dintre elementele care conferă putere Ortodoxiei. Unii îl găsesc dificil
de acceptat. Pasajul din Sf. Scriptură care este frecvent citat împotriva acestui obicei
este Matei 23, 9: „Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel
din ceruri". Interpretarea acestui fragment „ad literam" şi în afara contextului îl
transformă într-un nonsens. Deoarece porunca de a nu mai numi pe nimeni pe pământ
„tată" ar exclude modul în care copiii se adresează părintelui lor numindu-l „tată" sau
„tătic".
Observăm că Sf. Pavel se adresează lui Timotei cu „fiule", deşi Apostolul nu era
„tatăl" lui Timotei. în I Timotei l, 2, Sf. Pavel îl numeşte pe Timotei „adevărat fiu în
credinţă" (vezi şi II Timotei l, 2 şi 2, 1). Astăzi în lumea apuseană este imperios
necesară restabilierea paternităţii în familie. Campania modernă împotriva elementului
patriarhal în viaţa de familie este profund dăunătoare. În Sf. Scriptură familia
omenească şi familia dumnezeiască (Biserica) sunt strâns înrudite. Avem mai multă
nevoie, şi nu mai puţină, de elementul patriarhal, atât în Biserică cât şi în familie.
Atunci, ce interzice aici Iisus? Cu siguranţă zeificarea bărbaţilor prin atribuirea de titluri
divine şi tratarea lor ca atare. În aceasta consta slăbiciunea fariseilor, care din mândrie
omenească şi-au însuşit titluri ca „rabbi", „învăţătorule", şi „părinte". În lumea ortodoxă
noi folosim titluri ca „părinte" sau „stăpâne" (pentru episcop) din respect şi pentru a
exprima relaţii interumane şi nu pentru a diviniza persoanele cărora ne adresăm aşa.
Numele
Un aspect interesant al acestui subiect este importanţa pe care Biserica Ortodoxă o
acordă numelor. Acesta este domeniul în care ortodocşii sunt mai sensibili faţă de Sf.
Scripturi decât mulţi evanghelici. Trebuie să ai un nume care este cu adevărat creştin;
dacă eşti primit în Biserică fără a avea unul, ţi se va da unul la botez sau la primire şi
mirungere. Cu ceva timp în urmă am asistat la botezul şi primirea unei tinere
musulmane în Biserica Ortodoxă. Naşa ei i-a ales un nume şi i 1-a dat în timpul slujbei.
Era numele unei sfinte pe care Biserica o sărbătorea în ziua aceea.
În 1995, fiind într-o vizită în Orientul Mijlociu, soţia mea şi cu mine am intrat
într-un restaurant în Damasc. Ospătarul nostru ni s-a prezentat cu cuvintele: „Mă
numesc George", ceea ce era un mod de a spune „Sunt creştin". Când am sosit pe
aeroportul din Beirut, cu ocazia aceleiaşi vizite, funcţionarul de la imigrări a discutat
despre numele meu. Formularul de la imigrări cerea numele creştin al tatălui meu şi aşa
mai departe. În drum spre casă, alt ofiţer de la imigrări mi-a văzut numele. „Şi pe mine
mă cheamă Michael", mi-a spus, manifestând un interes deosebit, „Înseamnă «cine este
ca Dumnezeu»", am răspuns. Nu-mi pot imagina un funcţionar britanic acordând cel
mai mic interes vreunui nume, chiar dacă acela ar fi al său.
Michael Harper
82
Încredere în Ortodoxie
Părerea mea este că evanghelicii îşi pot găsi casa în Biserica Ortodoxă. Desigur, sunt
necesare unele schimbări. Cu toate acestea, se poate avea o mult mai mare încredere
într-o Biserică care a rezistat testului de aproape două mii de ani decât într-un nou venit,
cum ar fi Evanghelismul.
Merită notat că unele dintre cele mai importante persoane care s-au îndreptat
spre Roma în timpul tractarienilor din secolul XIX au fost aceia care se formaseră în
aripa evanghelică a Bisericii Anglicane. Acest lucru este adevărat în cazul celor doi care
au devenit cardinali, John Henry Newman şi Henry Manning, şi a celor doi fii ai
renumitului filantrop William Wilberforce, Henry (primit în 1850) şi Robert (primit în
1854). David Newsome, în cartea lui The Parting of Friends (Despărţirea de prieteni),
pune întrebarea: „De ce atât de mulţi convertiţi ai Romei provin din rândurile
evanghelicilor?"13 şi încearcă să dea un răspuns.
Există încă un element care pledează pentru încrederea în Biserica Ortodoxă. În
afară de vârsta ei, este vorba de unitatea ei. Au fost şi încă mai sunt multe certuri şi ceea
ce politicienii numesc eufemistic „dificultăţi pe plan local". Cu toate acestea, cu
excepţia despărţirii de ortodocşii orientali în secolul al V-lea, care acum, din fericire,
este pe cale de rezolvare, Biserica Ortodoxă a rămas unită. Pe de altă parte, evanghelicii
s-au împărţit în mii de secte care mărturisesc o întreagă gamă de credinţe, unele dintre
ele având totuşi tangenţă cu adevărata Ortodoxie. Evanghelicii pot avea încredere
deplină în Biserica Ortodoxă, nu numai pentru ei înşişi ci şi pentru copiii lor şi copiii
copiilor lor.
13 John Murray, 1966; ediţie nouă, Eerdmans and Gracewing, 1993, p. 5.
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
83
15
Este Biserica Ortodoxă harismatică?
Niciodată nu trebuie să separăm instituţia Bisericii de Biserica harismatică. Eie sunt doar două aspecte ale
aceleiaşi realităţi.
Cardinal Leon Joseph Suenens
Regretatul Cardinal Suenens a fost printre cei mai influenţi conducători bisericeşti din
secolul XX. A fost unul dintre arhitecţii celui de al doilea Conciliu al Vaticanului şi a
avut un rol deosebit de important în reînnoirea structurilor Bisericii Romano-Catolice şi,
după cum am menţionat, a fost un admirator şi susţinător al Reînnoirii Harismatice.
Într-o scrisoare către Papa Paul al VI-lea, el scria: „Părerea mea este că harismaticii
reprezintă una dintre cele mai puternice creaţii ale reînnoirii în Biserica de azi"1. El nu a
privit niciodată mişcarea şi doctrina harismatică şi autoritatea Bisericii ca excluzându-se
una pe alta. Amândouă îşi au locul lor. Pentru a folosi chiar cuvintele lui, amândouă
sunt „aspecte ale aceleiaşi realităţi". Cu alte cuvinte, amândouă sunt daruri de la
Dumnezeu; fiecare este importantă şi are nevoie de cealaltă.
Din păcate nu toţi conducătorii de Biserici au avut curajul şi echilibrul spiritual al
Cardinalului Suenens. Tendinţa a fost spre conflict între cele două şi spre schismele ce
au urmat. Nu trebuie să fim surprinşi din cauza aceasta pentru că problema s-a ivit încă
din primii ani ai Bisericii creştine. Chiar Apostolii, mai ales Sf. Pavel, s-au confruntat
cu ea. Biserica din Corint a avut multe probleme şi este clar că exagera în experienţele
ei harismatice. Acei pe care Apostolii în batjocură i-au numit: „super-apostoli" („superstaruri")
erau responsabili2. Aceşti bărbaţi 1-au criticat pe Sf. Pavel, considerând că nu
era destul de harismatic. În răspunsul său, Sf. Pavel nu interzice manifestările
harismatice; de fapt, el le încurajează: „Râvniţi însă la cele duhovniceşti dar mai ales ca
să proorociţi"3. Mai mult, i-a încurajat pe corinteni să vorbească în limbi: „Voiesc ca voi
toţi să grăiţi în limbi"4. Îndemnurile lui urmau să armonizeze darurile Duhului Sfânt cu
ordinea din Biserică, care include afirmarea autorităţii apostolice. Darurile trebuiau
folosite în mod disciplinat. Nu trebuia încurajat individualismul; totul trebuia făcut spre
„folos"5. Slujbele trebuiau să fie făcute „cu cuviinţă şi după rânduială"6. Criteriul
predominant trebuia să fie: „Este aceasta spre zidirea Bisericii?"7. De-a lungul secolelor,
de la montanişti încoace, Biserica a trebuit să facă faţă unor tensiuni asemănătoare.
Una dintre întrebările pe care mi le-am pus frecvent este: „Este în Biserica
Ortodoxă o Reînnoire Harismatică?" Cel mai rapid şi simplu răspuns este: „Nu, Biserica
Ortodoxă este harismatică". Oricum acesta este un răspuns prea simplu; dar trebuie să
cercetăm problema în profunzime.
1 24 iulie 1973
2 II Corinteni 11, 5
3 I Corinteni 14, 1
4 I Corinteni 14, 5
5 I Corinteni 12, 7
6 I Corinteni 14, 40
7 I Corinteni 14, 12.26.31
Michael Harper
84
Persoana Sfântului Duh
Biserica Ortodoxă L-a cinstit întotdeauna pe Sfântul Duh ca Persoană a Sfintei Treimi,
adevăratul Dumnezeu. Importanţa Sfântului Duh a fost accentuată de Sfinţii Părinţi. Sf.
Atanasie scrie: „Cuvântul S-a întrupat pentru ca noi să primim Duhul Sfânt". Episcopul
Kallistos Ware comentează: „Dintr-un punct de vedere scopul întrupării este trimiterea
Duhului Sfânt la Cincizecime"8.
Aceasta a fost precizată cu claritate de Sf. Petru la Cincizecime. El a spus
mulţimii: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Îisus Hristos, spre
iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt"9. În renumita sa convorbire
cu Motovilov, Sf. Serafim de Sarov spune: „Adevăratul scop al vieţii creştine este
dobândirea Sfântului Duh al lui Dumnezeu". Vladimir Lossky comentează: „E posibil
ca, la prima vedere, această afirmaţie să pară prea simplificată, dar ea rezumă
într-adevăr întreaga tradiţie spirituală a Bisericii Ortodoxe"10.
Una dintre cele mai importante cărţi ieşite din Reînnoirea Harismatică este
Christian Initiation and Baptism in the Holy Spirit (Iniţierea creştină şi botezul cu
Sfântul Duh), scrisă de doi teologi romano-catolici, Kilian McDonnell şi George
Montague11. George Montague face studiile biblice, iar Kilian McDonnell cercetează
scrierile unor Sfinţi Părinţi. Este interesant că McDonnell a ales scrierile celor mai
importanţi Părinţi răsăriteni, incluzând pe cele ale lui Tertulian, Origen, Chiril al
Ierusalimului, Filoxen (din tradiţia siriano-iacobită) şi Ioan Hrisostom. În felul acesta el
arată bogăţia şi modul clar în care era cinstit Sfântul Duh al lui Dumnezeu.
Voi încerca să prezint sumar această carte atât de bine documentată şi
argumentată. Principala ei teză este că iniţierea creştină a avut ca model, încă de la
început, Botezul lui Iisus, sau Moartea şi Învierea Lui, şi implică în mod esenţial darul
Duhului Sfânt, şi că harismele Duhului Sfânt, deşi nu sunt realitatea centrală, erau
considerate „un element integrant al acestei realităţi centrale care este darul Sfântului
Duh"12. Acest botez cu Duhul Sfânt era şi o experienţă. Sfinţii Părinţi nu se tem să-1
numească aşa, după cum mărturiseşte Sf. Simeon Noul Teolog. Kilian McDonnell scrie:
„Dacă prin trăire înţelegem nu numai sentimentele ci şi un efect care transformă şi dă
putere vieţilor, atunci fără îndoială iniţierea creştină din perioada de început a Bisericii a
fost o adevărată experienţă"13. Din păcate atât accentul pus pe Botezul lui Hristos cât şi
legătura cu harismele s-au pierdut în timp. Probabil a venit timpul să le redescoperim.
Disputa asupra aşa-numitei clauze filioque, care s-a adăugat la Simbolul de
credinţă niceean de către Biserica Apuseană şi a fost, după cum am văzut, un factor
important în grăbirea Marii Schisme, nu a fost un joc de cuvinte. Mărturisirea
consecventă a Sfântului Duh de către Biserica Ortodoxă, comparativ cu neglijarea Lui
de către Biserica Apuseană, a fost partea centrală a controversei.
Nu am aici spaţiu suficient pentru a intra în învăţătura Sf. Părinţi. Ei au susţinut
cu consecvenţă darul Duhului Sfânt ca factor decisiv în iniţierea creştină. Biserica
Răsăriteană a văzut întotdeauna importanţa Botezului lui Hristos de către Ioan în râul
Iordan. El este văzut ca o experienţă trinitară - vocea Tatălui către Fiul şi pogorârea
Sfântului Duh ca un porumbel asupra Lui. Mulţi Sfinţi Părinţi, mai ales cei din primele
veacuri, au văzut în Botezul lui Hristos (cu pogorârea Duhului Sfânt) modelul botezului
creştin.
8 The Orthodox Church, p. 230.
9 Fapte 2, 38
10 The Mystical Theology of the Eastern Church, London, 1957, p. 196
11 The Liturgical Press, 1991.
12 Christian Initiation and Baptism in the Holy Spirit, p. 322.
13 Ibidem, p. 324
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
85
Biserica Ortodoxă încă subliniază această importanţă prin sărbătorirea Sfintei
Teofanii, care are în centru Botezul lui Hristos. Răspândirea ereziei adopţianiste, care
privea Botezul lui Hristos ca momentul în care Iisus devine Fiul lui Dumnezeu, a redus
importanţa Botezului Mântuitorului la un simplu model. El a devenit din ce în ce mai
puţin model al propriului nostru Botez şi a fost înlocuit cu învăţătura paulină din
Romani 6 despre moartea şi învierea prin Botez. Aceasta înseamnă că exista tendinţa de
a neglija darul Duhului Sfânt ca parte integrantă a Botezului, mutând în felul acesta
atenţia pe Moartea şi Învierea lui Hristos.
Biserica Ortodoxă nu exclude, după cum vom vedea, ideea unor experienţe ale
Duhului Sfânt ulterioare Botezului cu apă şi Mirungerii. Părintele Gillet scrie:
Darul Duhului Sfânt nu poate fi exclusiv identificat cu harismele... în multe cazuri din ziua de azi n-ar
trebui să îndrăznim să negăm «botezul cu Duhul Sfânt» acordat unor oameni care nu 1-au primit
sacramental... harul Duhului Sfânt este deja eficace prin botezul cu apă precum şi harul Tatălui şi harul
Fiului. Dar Sfântul Duh îi dă omului un dar excepţional; şi Botezul cu apă fără a fi întregit de Botezul cu
Sfântul Duh dă naştere unei vieţi creştine incomplete... întrebarea Sf. Apostol Pavel către ucenicii din
Efes: «Primit-aţi voi Duhul Sfânt...?»14 este pusă fiecăruia dintre noi. Nu e suficient să răspunzi: «Am
primit taina sau sacramentul Sfântului Duh după botezul meu, după ce am fost uns cu Sfântul Mir».15
Sfântul Duh şi Liturghia
Modul în care Biserica Ortodoxă îl cinsteşte pe Sfântul Duh se reflectă în Dumnezeiasca
Liturghie. Biserica Ortodoxă a păstrat cu credinţă Epicleza (chemarea Duhului Sfânt
asupra oamenilor şi a darurilor) în Sf. Liturghie şi acest lucru se respectă şi în alte
Biserici16. Acum unele liturghii revizuite ale acestor Biserici o includ. Biserica
Anglicană, de exemplu, are o formă de Epicleza în prima şi a treia rugăciune euharistică
din Alternative Service Book (Cartea slujbelor alternative). Şi totuşi doar în a treia,
după rugăciunea de sfinţire a darurilor, este chemat Duhul Sfânt asupra oamenilor. Când
apare în rugăciunea sfinţirii, atunci se invocă puterea, nu persoana Duhului Sfânt ca în
rugăciunea Ortodoxă.
Epicleza vine la momentul culminant din Dumnezeiasca Liturghie, în timpul
anaforalei. Preotul spune: „Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri,
ce sunt puse înainte". Astfel preotul cere Sfântului Duh să-i transforme pe credincioşii
care se roagă, aşa precum preschimbă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos.
Părintele Lev Gillet scrie despre acest moment:
Chiar şi în contextul liturghiei euharistice, Duhul Sfânt nu se dă doar de dragul Euharistiei în sine. Scopul
pogorârii Lui este a ne călăuzi în «viaţa Cincizecimii», în viaţa Sfântului Duh. Luăm noi vreodată în
serios făgăduinţele Domnului Iisus date după Învierea Sa, nu numai Apostolilor ci şi fiecărui credincios?
Am crezut noi vreodată că în numele lui Iisus Hristos putem să scoatem demoni şi să vindecăm pe cel
bolnav? Însuşi Domnul Iisus ne spune că este posibil. Din păcate, dăm dovadă de o tristă lipsă de
încredere atunci când nici măcar nu îndrăznim să exercităm (cu credinţă, smerenie şi supunere faţă de
voinţa dumnezeiască) puterile pe care Hristos le-a dat credincioşilor Lui... făgăduinţele evanghelice ale
Mântuitorului au fost făcute în deşert?17
Există şi alte momente în Sf. Liturghie când se invocă Duhul Sfânt. Aşa, de exemplu,
14 Fapte 19, 2
15 Orthodox Spirituality (Spiritualitatea ortodoxă), apărută prima dată la SPCK în 1945; această ediţie a
apărut la St. Vladimir's Seminary Press, 1978, p. 62-63.
16 Biserica Episcopală Scoţiană a avut întotdeauna Epicleza în liturghia ei şi Euharistia ei este singura din
Comuniunea Anglicană care aminteşte de Biserica Răsăriteană.
17 Serve the Lord with Gladness (Slujiţi Domnului cu bucurie). St. Vladimir's Seminary Press, 1990,
p. 51.
Michael Harper
86
rugăciunea de deschidere: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului... vino şi
te sălăşluieşte întru noi". Apoi preoţii împreună-slujitori se binecuvintează reciproc,
zicând: „Duhul Sfânt să vină peste tine şi puterea Celui Preaînalt să te umbrească..." La
cel mai sfânt moment, atunci când aşează Agneţul în potir, preotul spune: „Plinirea
potirului credinţei Sfântului Duh". Când se face binecuvântarea şi turnarea căldurii
preotul spune: „Căldura credinţei plină de Duhul Sfânt".
Un loc important se acordă în Ortodoxie lucrării Duhului Sfânt în şi prin vieţile
creştinilor, nu numai ale sfinţilor, ci şi ale oamenilor obişnuiţi. Cuvântul folosit în mod
obişnuit pentru a descrie această lucrare a Duhului Sfânt este „îndumnezeire". După Sf.
Atanasie, Dumnezeu S-a făcut om pentru ca noi să devenim dumnezei. Sf. Petru afirmă
cu îndrăzneală în II Petru l, 3-4: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt
spre viaţă şi spre bună cucernicie, facându-ne să cunoaştem pe Cel ce ne-a chemat prin
slava Sa şi prin puterea Sa, prin care El ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduinţe, ca prin
ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume."
Darurile Duhului Sfânt
Am văzut deja că Biserica Ortodoxă aproape că nu a fost atinsă de Reformă. Aşa că
problemele de credinţă, organizare şi gândire care au zguduit Europa în timpul secolelor
XV şi XVI au trecut pe lângă Biserica Ortodoxă. Trebuie remarcat că aşa-numitul
Iluminism, care a fost probabil principalul modelator al gândirii şi vieţii europene de la
Renaştere şi până la marxism, a afectat Biserica Răsăriteană doar tangenţial. Au existat
puncte de contact şi tentative ale unora de a occidentaliza Biserica Ortodoxă, dar în
ansamblu cele două Biserici, de Răsărit şi Apus, au funcţionat complet separat. Uneori,
ne referim la epoca noastră numind-o „post-modernă". Epoca Iluminismului este acum
numită „modernă", în acest caz, Biserica Ortodoxă este pre-modernă. Ea a fost puţin
influenţată de uriaşa furtună a acestei modernităţi.
Un aspect al Reformei a fost conflictul dintre două curente ale gândirii - mistic şi
raţional. Oamenii spuneau: „Creştinii nu pot crede în cutare sau cutare lucru",
referindu-se probabil la semne miraculoase împinse la limită de o mulţime needucată şi
superstiţioasă şi de o Biserică din ce în ce mai coruptă. Reformatorii au văzut destul de
bine elemente false în multe din căutările după miracole din Evul Mediu dar, din păcate,
au aruncat copilul odată cu apa din scăldătoare. Ei nu au reuşit să urmeze exemplul
Sfântului Apostol Pavel care a pledat pentru folosirea cum se cuvine a harismelor, şi nu
pentru respingerea lor ca răspuns la fals.
Reforma a semănat seminţele întregii mişcări „moderne" care s-a opus din ce în
ce mai mult supranaturalului şi în cele din urmă chiar Naşterii din Fecioară şi Învierii
trupeşti a lui Hristos. Din fericire Biserica Ortodoxă nu a avut niciodată Iluminismul
pentru a-i submina încrederea în Dumnezeul care, prin întrupare, a invadat viaţa
omenească şi întreaga lume materială într-un mod cu totul nou. De asemenea, Biserica a
crezut întotdeauna în prezenţa şi puterea Duhului Sfânt. Şi întotdeauna a avut încredere
în continuitatea prezenţei Duhului Sfânt. Biserica Ortodoxă îl vede pe Sfântul Duh în
acţiune în Biserică, în mod expres în formarea Sfintei Tradiţii, care este un semn al
prezenţei Lui constante, călăuzindu-ne „la tot adevărul"18, şi în vieţile credincioşilor
care fac minuni şi prin care se manifestă puterea Lui. Majoritatea sfinţilor au făcut
minuni spre slava lui Dumnezeu şi binecuvântarea Bisericii şi a lumii.
Multe valuri au lovit în Protestantism. Unul dintre ele a fost aşa-numitul
„dispensaţionalism". Acesta neagă lucrarea harului după moartea ultimului Apostol;
astfel toate minunile din ziua de azi sunt puse sub semnul întrebării. Acest val n-a
cauzat aproape nici o undă în Biserica Ortodoxă. Ca Biserică, ea nu a contestat niciodată
18 Ioan 16, 13
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
87
prezenţa darurilor Duhului Sfânt. Ea a văzut de asemenea aşa cum se cuvine importanţa
discernământului propriu ca sursă a puterii şi necesitatea sfinţirii elementului uman prin
oferirea acestor daruri Bisericii şi lumii.
Dascălii ortodocşi nu au divizat timpul în „dispense" convenabile. Noi suntem în
epoca creştină, în care Hristos S-a manifestat în trup şi Sfântul Duh a fost dat Bisericii
pentru ca Hristos să fie slăvit. Duhul lui Dumnezeu continuă să facă în Biserică semne
şi minuni, precum cele care incontestabil au însoţit pe Apostoli şi pe ucenicii lor.
Biserica Ortodoxă este deseori acuzată că este prinsă în capcana timpului. Ce
absurditate! Unii dintre protestanţi sunt cei care au inventat capcanele timpului pentru
a-şi dovedi predilecţiile lor teologice.
Biserica Ortodoxă a acceptat întotdeauna darurile Duhului Sfânt în viaţa
Bisericii. Părintele Lev Gillet scrie:
Darurile Sfântului Duh, care au marcat începuturile Bisericii, nu sunt lucruri care ţin de trecut. Ele au fost
date, ele sunt date, Bisericii pentru toate timpurile... numai lipsa de credinţă îi determină pe creştinii
contemporani să considere manifestările harului din zilele noastre excepţionale. Dacă ele sunt
excepţionale este datorită necredinţei asemănătoare celei pe care a întâlnit-o Iisus în Nazaret (Matei 13,
58). Dar puterea Sfântului Duh este tot atât de vie şi azi ca şi în zilele Cărţii Faptelor. Lucrările minunate
înfăptuite atunci în numele lui Iisus... pot fi înfăptuite şi acum, numai dacă am avea credinţă
(Matei 16, I7-18).19
Este important să înţelegem acest lucru. Nu trebuie să privim înapoi la Faptele
Apostolilor doar cu nostalgie. Acelaşi Sfânt Duh este prezent activ şi astăzi în Biserică.
După cum scrie Lev Gillet, „Sfinţii sunt moştenitorii şi succesorii «harismaticilor» din
primele secole"20.
Discernământ
Pentru toţi creştinii discernământul (pe care Sf. Pavel îl enumera ca unul dintre darurile
Sfântului Duh) este important mai ales când vine din darul Sfântului Duh. Puterea poate
fi periculoasă, dar puterea (dynamis) Duhului Sfânt a fost promisă şi trimisă către
întreaga Biserică, Apostoli şi credincioşi deopotrivă, la Cincizecime. Pentru ortodocşi
două consideraţii sunt de o importanţă capitală; prima, asigurarea că toate lucrurile sunt
făcute potrivit învăţăturii Bisericii din Sfânta Scriptură şi Sf. Tradiţie; şi a doua, dreapta
rânduială şi ascultarea în cadrul Bisericii, mai ales faţă de episcop. Biserica are nevoie
să fie păzită de non-conformiştii disidenţi şi de individualismul care marchează şi
tulbură atât de mult viaţa noastră apuseană.
Biserica Ortodoxă a avut întotdeauna o luciditate pătrunzătoare faţă de atacurile
lui Satan şi a duhurilor rele. Bătălia cu puterea demonică înseamnă înfrânare constantă
atât pentru monahi, cât şi pentru ceilalţi membrii ai Bisericii. La fel ca în Biserica
Romano-Catolică, ortodocşii au o parte importantă din slujba Botezului pentru
lepădarea de Satan, în care chiar îl scuipă! Exorcismul are locul lui în viaţa Bisericii, dar
cu măsurile de precauţie care se cuvin. Sf. Chiril al Ierusalimului scrie: „Exorcismele
dumnezeieşti, împrumutate din Sf. Scriptură, purifică sufletul." Puterile întunericului
sunt un factor important în lupta noastră spirituală. Trebuie să fim atenţi să nu neglijăm
realitatea şi puterea răului obiectiv.
Chiar de la începutul ei, Biserica a trebuit să lupte pentru evaluarea cu
discernământ a experienţelor spirituale individuale. Mişcarea montanistă a lovit Biserica
în secolul al II-lea, şi Tertulian, unul din teologii cei mai iscusiţi din acea perioadă, i s-a
alăturat. Intrarea lui Tertulian în această comunitate deosebit de harismatică ar trebui să
ne facă să tratăm subiectul cu seriozitate, pentru că Tertulian nu era nicidecum un teolog
19 Orthodox Spirituality, p. 69, 72
20 Ibidem, p.71
Michael Harper
88
mediocru.
Biserica Ortodoxă a trebuit deseori să facă faţă tensiunilor dintre structurile şi
ordinea Bisericii, pe de o parte, şi experienţele Duhului Sfânt, pe de alta. În capitolul 11
am examinat disputa iconoclastă care a zguduit Biserica Răsăriteană din temelii. A fost
nevoie de un Sinod Ecumenic pentru a rezolva această problemă. Lupte asemănătoare
au fost provocate de unii harismatici care s-au opus ierarhiei şi rânduielii Bisericii, de
experienţe individuale în dezacord cu viaţa comunitară a Bisericii sau au izvorât din
ideea unui fals conflict între ordinea apostolică şi viaţa apostolică. Experienţele Duhului
Sfânt sunt acceptate dintotdeauna de către Biserică, începând de la Apostoli şi Sfinţii
Părinţi, între care se remarcă Sf. Vasile cel Mare.
Doi bărbaţi se evidenţiază în acest domeniu atât de controversat. Mai întâi Sf. Simeon
(949-1022), supranumit de către Biserică „Noul Teolog", apoi Sf. Grigorie Palama (cca.
1296-1359), despre care vom vorbi în cele ce urmează.
Sf. Simeon
Biserica 1-a numit pe Sf. Simeon „Noul Teolog". De aceeaşi cinstire se bucură şi alţi
doi sfinţi numiţi în mod asemănător „Teologul", Sf. Grigorie de Nazianz (329-389) şi
Sf. Ioan Damaschinul (cca. 675-cca.749). Sfântul Simeon s-a născut în Galatia din Asia
Mică. El descindea dintr-o familie nobilă şi a ajuns sub influenţa părintelui său spiritual,
Sf. Simeon Studitul, de la mănăstirea Studion din Constantinopol. Apoi s-a mutat la
mănăstirea Sf. Mamas unde s-a călugărit şi mai târziu a ajuns stareţ21.
Sf. Simeon a fost unul dintre cei mai de seamă dintre toţi misticii ortodocşi. El a
pus accent pe importanţa pocăinţei personale, darul lacrimilor şi primirea personală a
Sfântului Duh. A luptat pentru revigorarea vieţii spirituale într-un moment în care, chiar
şi în mănăstiri, slăbise rugăciunea şi morala creştinilor. Acest mare teolog şi monah a
pus de asemenea accent pe ceea ce ortodocşii numesc „îndumnezeire" sau participarea
la natura dumnezeiască prin har. El i-a învăţat pe alţii că aceasta este cununa vieţii
duhovniceşti. El a fost probabil părintele aşa numitei mişcări isihaste (cuvântul grecesc
înseamnă „linişte"). Aceasta este strâns legată de „Rugăciunea lui Iisus" şi este încă o
forţă invincibilă în Ortodoxie. Mişcarea s-a dezvoltat pe Muntele Athos, Muntele Sfânt.
De asemenea, este autorul câtorva dintre puţinele rugăciuni către Sfântul Duh din
Biserica Ortodoxă. El a remarcat separarea tragică a teologiei de trăire, cultul devenind
formal şi credinţa nominală. În această situaţie s-a simţit responsabil să recheme
Biserica la trăirea autentic creştină şi s-a numit pe sine „zelotul entuziast".
Sf. Simeon credea că toţi credincioşii ar putea intra în comuniune cu Hristos prin
Duhul Sfânt. El a arătat că acest lucru este tot atât de important ca autoritatea ierarhică,
iar această concepţie a dus la un conflict cu ierarhii din vremea lui, în special cu
Arhiepiscopul Ştefan. Sfântul a contestat, aşa cum fac harismaticii azi, formalismul şi
convenţionalismul, învăţătura lui este axată pe practici spirituale ca, de exemplu,
rugăciunea, postul, pocăinţa (mai ales cu lacrimi) şi împărtăşirea cu Duhul Sfânt. El
vorbea de un „al doilea botez" (aşa cum fac penticostalii şi harismaticii azi), care-i
conduce pe creştini la o mai profundă transformare şi cunoaştere a lui Hristos.
21 Subiectul este tratat în In the Light ofChrist (În lumina lui Hristos), St. Vladimir's Seminary Press. New
York, 1986.
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
89
Sf. Grigorie Palama
Sf. Grigorie Palama, călugăr fiind, s-a retras la Muntele Athos în 1318. Acolo a ajuns
sub influenţa isihaştilor, a căror învăţătură şi practică o va apăra mai târziu. Punctul
culminant al controversei cu care s-a confruntat a fost conflictul deschis cu Varlaam, un
călugăr din Calabria puternic influenţat de teologia apuseană. Isihaştii revendicau
experienţa spirituală a vederii „luminii dumnezeieşti". Varlaam şi alţii negau
posibilitatea unei asemenea experienţe argumentând că nimeni nu-L poate vedea pe
Dumnezeu. Sf. Grigorie făcea distincţie între „esenţa" dumnezeiască, pe care nimeni nu
o poate vedea, şi „energia" dumnezeiască, care poate fi percepută. În 1351 aşa numitul
Sinod de la Vlaherne a recunoscut ortodoxia învăţăturii Sfântului Grigorie:
Aceşti mari teologi niciodată n-au permis ca experienţele mistice să înlocuiască Sfintele
Taine sau ordinea dumnezeiască a Bisericii. Dobândirea deplină a puterii şi a darurilor
date la Cincizecime este foarte importantă pentru viaţa Bisericii Ortodoxe, precum şi
pentru alte Biserici. Dar totuşi, spre pază, Dumnezeu ne oferă Sf. Scriptură, Sf. Tradiţie
şi structurile episcopale ale Bisericii.
Ortodoxia a avut permanent nevoie de vigilenţă pentru a se feri de cei care
doreau să suprime harismele Duhului Sfânt şi alte experienţe cu Dumnezeu - în limbaj
ortodox „mistica". Martiri ca Ignatie al Antiohiei, Felicitas şi Perpetua, şi mulţi alţii au
mărturisit pe Hristos Cel duhovnicesc. Ei au cunoscut prezenţa reală a Domnului în
Duhul ca realitatea supremă pe care se bazează întreaga mişcare creştină. Lev Gillet
întreabă: „Credem noi cu tot atâta tărie în realitatea lui Hristos Cel duhovnicesc?" El
continuă spunând: „Pentru noi este periculos să-L localizăm şi să-L limităm pe Hristos
Cel al Cincizecimii doar la perioada apostolică, căci în acest caz nu vom reuşi să
înţelegem că El este tot atât de prezent acum pe cât era atunci»22
Să analizăm acum o întâmplare din viaţa Sf. Inochentie „iluminatorul"23
poporului din Insulele Aleutine.
Un exemplu de sfinţenie
Am văzut că Biserica Ortodoxă nu se opune harismelor sau botezului cu Sfântul Duh.
Într-adevăr, după cum am arătat, liturghiile şi Sfintele ei Taine sunt mult mai grăitoare
decât cele din Bisericile apusene. Şi totuşi Biserica Ortodoxă nu este de acord cu modul
în care ele se manifestă câteodată şi, din când în când, pune sub semnul întrebării
realitatea unor asemenea pretenţii.
Un bun exemplu al punctului de vedere ortodox poate fi văzut în viaţa Sf.
Inochentie din Alaska. El a evanghelizat Insulele Aleutine şi mai târziu Alaska din
Rusia natală. Lucrarea pe care el a săvârşit-o în Insulele Aleutine n-ar fi putut fi făcută
în împrejurări mai vitrege. Călătorea de la o insulă la alta într-un simplu caiac, deseori
pe furtuni deosebit de periculoase. Odată, în timp ce vizita una dintre Bisericile noi şi
spovedea, a cunoscut un bătrân care se numea Smirennikov şi despre care se spunea că
este şaman sau văzător cu duhul. Cu o zi înainte el profeţise: „Va veni un preot azi. El
este deja pe drum şi vă va învăţa să vă rugaţi lui Dumnezeu." Mai mult, a descris cum
arata Sf. Inochentie. Bătrânul era cunoscut pentru că vindeca în mod miraculos oamenii
şi circulau multe istorisiri despre darurile sale harismatice.
Părintele Ioan (Sf. Inochentie) a discutat cu acesta şi a rămas uimit de măsura în
care el cunoştea Evanghelia. Şi a mai descoperit că omul nu ştia nici să citească, nici să
22 Orthodox Spirituality, p. 80
23 Ortodocşii folosesc acest termen pentru a descrie lucrarea misionarilor deschizători de drumuri, atât
bărbaţi cât şi femei, care au propovăduit Evanghelia pentru prima oară în anumite zone ale lumii.
Michael Harper
90
scrie. Când 1-a întrebat direct de unde ştie toate acestea, Smirennikov i-a răspuns că doi
prieteni 1-au învăţat. Intrigat de răspunsul său, Părintele Ioan 1-a întrebat cine erau.
„Oameni albi" a răspuns bătrânul şi apoi a povestit ce i-au spus.
Părintele Ioan a întrebat de unde erau ei şi i s-a spus că locuiau în apropiere, în
munţi. „Ei mă vizitează în fiecare zi", a spus bătrânul. Când a descris înfăţişarea lor,
aceasta se potrivea cu modul în care este reprezentat Sf. Arhanghel Gavriil în icoane. Se
pare că, de treizeci de ani, ei îi apăreau aproape în fiecare zi în lumina zorilor sau seara
devreme, niciodată noaptea.
Într-o scrisoare, Părintele Ioan îi relatează episcopului său că aceşti îngeri 1-au
învăţat pe om teologia creştină în totalitatea ei şi tainele credinţei. „Doctrina lor este cea
a credinţei ortodoxe", scria el. Ei chiar 1-au învăţat cum să se roage şi cum să se
comporte în căsnicie. Bătrânul s-a oferit să-1 ducă pe părintele Ioan ca să-i cunoască.
Părintele Ioan a ezitat. El i-a scris episcopului: „Sunt cuprins de teamă şi smerenie... Nu
sunt vrednic; mai bine nu merg. Sunt convins că duhurile care îi apar acestui om (dacă
într-adevăr îi apar) nu sunt draci pentru că deşi demonul poate într-adevăr câteodată să
se transforme el însuşi într-un înger al luminii, niciodată nu o face în scopul povăţuirii
sau mântuirii, ci întotdeauna pentru distrugerea omului..."24
Arhiepiscopul Michael de Urkutsk i-a dat binecuvântare părintelui Ioan pentru a
vizita îngerii dar n-a fost să fie. Până să ajungă răspunsul episcopului, Ioan Smirennikov
a murit în pace, cunoscându-şi dinainte ziua şi ceasul morţii.
Când am citit această istorie, m-a frapat supunerea acestui preot, smerenia lui,
profunda cunoaştere a măreţiei lui Dumnezeu şi a îngerilor Lui. Dacă ar fi fost un
harismatic modern, nu puţine ar fi fost cărţile care s-ar fi scris despre aceste evenimente
în următoarele şase luni. S-ar fi organizat rapid pelerinaje cu avionul pentru a vizita
„Binecuvântarea aleutiană". Biserica Ortodoxă nu este aşa, deşi are şi ea experienţe ale
harismelor Sfântului Duh. Biserica Ortodoxă nu încurajează individualismul. Aşa se
cuvenea să facă Părintele Ioan; el a cerut binecuvântarea episcopului şi nu a făcut nimic
fără să o aibă. Este de asemenea tipic pentru sfinţii Ortodoxiei faptul că Inochentie a
refuzat să-şi facă publicitate sau să câştige bani, popularitate şi succes prin asta.
Înţelegem din această istorisire că atunci când se întâmplă astfel de lucruri n-ar
trebui să fim surprinşi. Ele fac parte din viaţa obişnuită a Bisericii, şi atunci de ce să le
considerăm atât de ieşite din comun? Lev Gillet scrie: „Nu ar trebui să ne ferim să
recunoaştem intervenţiile dumnezeieşti directe care nu ţin seama de aşa-numitele legi
naturale... sfinţii şi harismaticii sunt eliberatorii lumii. „Minunile" sunt o întoarcere la
starea primară „liberă" a creaţiei... ele exprimă condiţia normală a creaţiei înainte de
cădere şi, încă mai mult, după Cincizecime"25. Biserica Ortodoxă întotdeauna a fost o
expresie a acestui fapt şi de aceea se poate spune că este harismatică.
O rugăciune către Sfântul Duh
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le
plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne
curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.
Din Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur
24 St. Innocent: Apostle to America (Sf. Inochentie: Apostol al Americii), St. Vladimir's Seminary Press,
1979, p. 83.
25 The Orthodox Spirituality, 72.
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
91
16
Lumina cea adevărată
Am văzut Lumina cea adevărată; am primit Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea adevărată,
nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi.
Din Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur
Sfântă este Lumina cea adevărată şi curgerea ei minunată, dându-le strălucire celor ce îndură arşiţa
conflictului; de la Hristos vor moşteni o casă de o splendoare nepieritoare unde se vor veseli cu bucurie în
veci.
Antifonul din Salisbury
Este un moment copleşitor. Poporul lui Dumnezeu a primit Sfintele Daruri ale Trupului
şi Sângelui lui Hristos. Sf. Liturghie este aproape gata. Dintr-o dată corul izbucneşte:
„Am văzut Lumina cea adevărată..."Această melodie liturgică răsunătoare ne duce în
inima Ortodoxiei. Şi imnul continuă: „Am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea
adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi".
Aici, unite împreună în acest imn sunt cinci cuvinte cheie care descuie uşa înţelegerii
Ortodoxiei - Lumina, Duhul, Credinţa, Sfânta Treime şi Mântuirea.
La acest moment suntem în centrul Ortodoxiei. Biserica Ortodoxă se roagă şi
trăieşte în lumina şi prezenţa Sfintei Treimi. Ea se închină „Luminii celei adevărate care
luminează pe tot omul"1. Aceasta este Lumina care a venit în lume, însuşi Iisus Hristos.
Biserica Ortodoxă se roagă şi primeşte Duhul cel ceresc; credincioşii ortodocşi au aflat
„credinţa cea adevărată", scump plătită cu preţ de vieţi omeneşti, şi o mărturisesc.
Trăim zile de coşmar. Majoritatea Bisericilor din lumea apuseană sunt în declin.
Pascal spunea cândva: „Oamenii dispreţuiesc religia; ei o urăsc şi se tem că este
adevărată". Aşa este, dar cealaltă faţă a monedei este că teama nu este adevărată. Este
vorba despre teama care se află, cel puţin parţial, în spatele tensiunilor care au sfâşiat
Bisericile de-a lungul secolelor. A existat întotdeauna o dorinţă arzătoare de
siguranţă - de dogme clare care să alunge teama pe care, la urma urmelor, nu este
întemeiată credinţa noastră. Aceasta este îndoiala care ne bântuie. Aici, cred eu, Biserica
Ortodoxă poate oferi un răspuns.
Cum putem fi siguri de adevăr? Există vreo autoritate exterioară care ne poate da
răspunsul cu siguranţa pe care atât de mult o dorim? Răspunsul Bisericii Catolice este:
„Ai încredere în Biserică". Evanghelicii spun: „Ai încredere în Biblie"2. Răspunsul
Bisericii Ortodoxe le cuprinde pe amândouă dar adaugă: „Ai încredere în Sfântul Duh".
În 1848 cei patru Patriarhi Orientali i-au scris Papei pentru a-i explica cum
înţelege Biserica Ortodoxă autoritatea. Ei au declarat că sursa autorităţii nu se află într-o
singură persoană sau ierarh şi nici în tot clerul. Este întregul trup a credincioşilor.
Nicolae Zernov adaugă: „Credincioşii ortodocşi cred că Sfântul Duh călăuzeşte şi apără
Biserica de toate erorile"3. Este necesar să adăugăm că autoritatea este o chestiune doar
pentru cei ce sunt azi în viaţă, învăţătura sfinţilor şi a Părinţilor Bisericii care au murit
este parte integrantă din ea. Aceasta este ceea ce G. K. Chesterton a numit cândva
„democraţia morţilor".
Nu există nici un dubiu că „autoritatea" a fost şi încă este problema principală şi
fundamentală care a separat Bisericile de-a lungul timpului Răsăritul de Apus,
1 Ioan, 1, 9
2 Metodiştii se bazează pe predicile lui John Wesley
3 The Concise Encyclopaedia of Living Faiths (Mică enciclopedie a religiilor vii), Hutchinson, p. 100.
Michael Harper
92
protestanţii de protestanţi, penticostalii de penticostali, în lumea protestantă, de la
Reformă încoace, Sf. Scriptură a fost testul sigur al adevărului doctrinar, dătătorul de
siguranţă şi garantul credinţei. Dacă Biblia spune cutare lucru, cu siguranţă e adevărat.
În lumea romano-catolică, papalitatea şi, în ultimă instanţă, însuşi Papa, sunt autoritatea
finală şi sursa de siguranţă - piatra pe care se întemeiază tot adevărul.
Dar din nici una din aceste surse de autoritate nu izvorăşte binele.
Protestantismul s-a înmulţit în mii de Biserici şi „papi" mici, fiecare cu propriile
credinţe şi interpretări a adevărului biblic. Romano-Catolicismul are problema lui cu
dogmele şi autoritatea lui strictă, în special dogma infailibilităţii papale. Există vreo
modalitate de a evita cele două extreme, a infailibilităţii papale şi a celei biblice?
Modelul Sinodului de la Ierusalim
Este necesar să analizăm una dintre cele mai importante relatări din Noul
Testament - cea despre aşa-numitul Sinod de la Ierusalim4. Biserica era în pericol de a
se scinda în urma unei controverse de importanţă capitală. Decizia urma să afecteze
întregul viitor al Bisericii. Problema era dacă acei creştini proveniţi dintre neamuri
trebuiau să devină iudei înainte ca de a primi botezul creştin. Sf. Pavel a fost ferm; deşi
el însuşi era iudeu, a pledat pentru libertatea păgânilor, bărbaţi sau femei, de a deveni
creştini fără a trebui să fie mai întâi iudei. Au fost mulţi alţii care s-au plasat în tabăra
opusă, iar Sf. Petru a oscilat între cele două, fiind întâi de o parte, apoi de cealaltă.
Aşa că ei s-au întâlnit la Ierusalim pentru a căuta să ajungă la un acord. Deşi
primul Sinod Ecumenic urma să se ţină abia după aproape trei sute de ani, două principii
fundamentale au stat la baza întrunirii de la Ierusalim. Primul era credinţa în Duhul
Sfânt ca fiind Călăuzitorul dumnezeiesc spre adevăr, şi al doilea, consensul Bisericii.
Aceste principii au fost sintetizate în cuvintele: „...părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă..."5.
La Sinod s-au purtat discuţii ample şi ambele părţi şi-au susţinut liber punctul de
vedere. Duhul Sfânt i-a călăuzit şi întreaga conducere a Bisericii a vorbit cu autoritatea
bazată pe încrederea în Dumnezeu Duhul Sfânt. La această adunare din Ierusalim găsim
câteva indicii care ne îndreaptă spre ceea ce tocmai am discutat. „De ce nu au rezolvat
Apostolii problema citându-L pe Hristos?" Nu ar fi fost suficient un text din Scriptură?
Aproape că nu ne putem imagina o dorinţă mai mare pentru un cuvânt decisiv a lui
Hristos atunci când întreaga misiune viitoare a Bisericii este în pericol. La urma urmei,
ei ştiau mult mai multe despre ceea ce a spus Hristos decât avem noi în Evanghelie.
John Meyendorff scrie despre acest lucru astfel: „Nici o parte nu a făcut referire la
cuvintele lui Iisus în legătură cu acest subiect tocmai pentru că nu era nici unul şi
nimeni nu a îndrăznit să inventeze vreunul"6.
Iisus Hristos nu a alcătuit statute sau dogme pentru a acoperi fiecare situaţie,
chiar una atât de importantă precum aceasta. El nu a definit Sf. Treime, nu a descris în
detaliu cele două firi ale Lui şi nici nu dat Maicii Sale titlul Theotokos. A lăsat Biserica
să facă asta. Dar există un lucru de o imensă importanţă pe care L-a făcut. El a făgăduit
Bisericii pe Sfântul Duh. A spus Apostolilor: „încă multe am a vă spune, dar acum nu
puteţi să le purtaţi. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot
adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va
vesti... Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte
vouă."7
Biserica însă trebuie apărată de gândirea individuală, care s-a dovedit a fi una
dintre cele mai puternice cauze ale divizării din lumea protestantă de-a lungul secolelor.
4 Fapte 15, 1- 29.
5 Fapte 15, 28.
6 John Meyendorff, Living Tradition (Tradiţia vie), St. Vladimir's Seminary Press, 1978, p. 34.
7 Ioan 16, 12- 15
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
93
Nu e de nici un folos ca cineva să spună: „Sfântul Duh mi-a revelat cutare lucru". Orice
afirmaţie nouă trebuie să fie testată şi de Biserică şi comparată cu învăţătura ei
dintotdeauna. Şi cu cât mai mare va fi problema în discuţie cu atât mai cuprinzătoare va
trebui să fie implicarea Bisericii. Adevărul a ajuns la Sinodul de la Ierusalim prin
Sfântul Duh şi prin Biserică. La Sinodul de la Ierusalim Sfântul Duh „îl face cunoscut"
Bisericii prin reprezentanţii ei, Apostoli şi preoţi. Sfântul Duh a făcut la fel la Niceea, în
325, şi la următoarele şase Sinoade Ecumenice şi El a continuat să lucreze astfel până în
ziua de azi.
Deviza sola scriptura nu este suficientă. Biserica are întotdeauna nevoie de
Duhul Sfânt pentru a o călăuzi în problemele importante, ca de exemplu definirea Sf.
Treimi şi înţelegerea Persoanei lui Hristos, întruparea Lui şi relaţia dintre cele două firi
ale Lui, cea dumnezeiască şi cea omenească. La încheierea Sinodului, Apostolii şi
preoţii au dat slavă Sfântului Duh, confirmând în acelaşi timp şi contribuţia Bisericii.
„Părutu-s-a [bun] Duhului Sfânt şi nouă", au spus ei. „Noi" era întreaga Biserică
vorbind prin reprezentanţii ei. Aceasta se spune clar atunci când „Apostolii şi preoţii, cu
toată Biserica"8 au ales solii care să ducă mesajul la restul Bisericii. Nimeni nu poate
vedea aici autoritatea unei anumite persoane, papă sau episcop, oricât de evlavios sau
sfinţit ar fi, într-o hotărâre atât de importantă şi universală care afectează întreaga
Biserică. Un teolog laic rus din secolul trecut, A. S. Khomiakov (1804-1860),
precizează: „Biserica nu este o autoritate... ci Adevărul". Este renumită critica lui la
adresa întregii creştinătăţi apusene. Potrivit lui, în Apus „autoritatea a devenit putere
externă" - papală sau biblică9.
Calea cea dreaptă
Biserica Ortodoxă ne-a ajutat să vedem lucrurile care ni se ascundeau. A fost ca un
reflector puternic îndreptat spre noi, care a iluminat lucrurile pe care le ştiam dinainte
dar pe care niciodată nu le-am văzut aşa cum trebuie. Două din acestea sunt:
Sărbătoarea Schimbării la faţă şi Sărbătoarea Sărbătorilor, Sfintele Paşti.
Lumina orbitoare
Condacul înainteprăznuirii Schimbării la Faţă descrie minunat acest eveniment: „întru
dumnezeiască Schimbare la Faţă astăzi toată firea omenească străluceşte dumnezeieşte,
întru veselie strigând: Schimbă-Se la Faţă Hristos mântuind pe toţi." Iată o sărbătoare
care este plină de strălucirea slavei lui Dumnezeu.
În timp ce analizăm relatarea Schimbării la Faţă a lui Hristos pe muntele Tabor,
aşa cum apare ea în Evanghelii, descoperim că majoritatea trăsăturilor caracteristice
importante din Ortodoxie se regăsesc în ea. Aşa că nu este de mirare că prăznuirea
Schimbării la Faţă are un loc atât de important în cultul ortodox. Locul pe care îl ocupă
este egal cu cel al Crăciunului, Bobotezei10, înălţării şi Pogorârii Sfântului Duh, fiind
întrecută în importanţă doar de Sfintele Paşti.
Ortodocşii văd acest moment din viaţa lui Hristos ca o experienţă trinitară,
asemănătoare celei de la Botezul Domnului prăznuit în fiecare an la 6 ianuarie, la
Sărbătoarea Teofaniei. La Botezul lui Iisus se aude vocea Tatălui „Acesta este Fiul Meu
cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi!"11 De data aceasta nu este nici un porumbel; în locul
lui există norul care apare şi îi învăluie, iar acesta, atât în Vechiul cât şi în Noul
8 Fapte 15, 22
9 Lucrarea din care provine acest text a fost publicată în franceză în 1872 (Lausanne şi Vevey), p. 36-37.
Este citat de Meyendorff în Living Tradition, p.27 ş.u..
10 Numită Epifanie în Bisericile apusene
11 Marcu 9, 7
Michael Harper
94
Testament, deseori îl simbolizează pe Sfântul Duh.
Din nou, atunci când ne îndreptăm atenţia către Hristos însuşi, vedem în acest
eveniment cele două firi ale Lui, cea dumnezeiască şi cea omenească, unite dar nu
amestecate. Vedem natura umană a lui Hristos care nu micşorează Dumnezeirea. Nimic
nu este luat din firea Lui omenească; nimic nu este adăugat. Sfântului Apostol Pavel
spune: „Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii"12. Totul era
ascuns sub vălul trupului, dar pentru o clipă a fost văzut de cei trei ucenici şi de Moise
şi Ilie.
Suntem în inima Ortodoxiei. De exemplu, importanţa comuniunii cu sfinţii este
subliniată prin apariţia lui Moise şi a lui Ilie, care vorbeau cu Hristos. Spre deosebire de
Biserica Apuseană, Biserica Ortodoxă cinsteşte personalităţile Vechiului Testament cu
titlul de „sfânt". Şi asta nu e tot. Aici vedem şi înţelegerea ortodoxă asupra
„îndumnezeirii", şi observăm din experienţa lui Hristos posibilitatea propriei noastre
preamăriri în El prin lucrarea Sfântului Duh. Mulţi sfinţi ortodocşi s-au arătat în trup cu
lumina slavei lui Dumnezeu, iar cei prezenţi au trebuit să-şi ferească ochii. Într-adevăr,
în învăţătura ortodoxă Schimbarea la Faţă are o semnificaţie cosmică. Lumina lui
Hristos străluceşte nu numai din Trupul Său ci şi din veşmintele Lui; chiar şi stâncile
din jur s-au transfigurat. Evanghelistul Marcu spune: „Veşmintele Lui s-au făcut
strălucitoare"13. Lumina soarelui este lumină creată, dar Iisus străluceşte cu lumină
necreată. După cum spune Condacul: „Toată firea omenească străluceşte", întruparea
este ceva care nu afectează doar natura noastră omenească; potenţial, ea transformă
întreaga creaţie.
Există în mod evident o legătură importantă între acest eveniment şi
evenimentele care vor avea loc în Ierusalim, Răstignirea lui Hristos şi Învierea Lui.
Potrivit Sfântului Evanghelist Luca, acesta era subiectul conversaţiei dintre Iisus, Moise
şi Ilie14. Şi astfel Biserica Ortodoxă are praznicul Înălţării Sfintei Cruci exact la
patruzeci de zile de la sărbătoarea Schimbării la Faţă.
O explozie de bucurie
Noii convertiţi la Ortodoxie îşi vor aminti întotdeauna primul lor Paşti sau Învierea.
Părintele Dumitru Stăniloae, spune că învierea este „centrul cultului Ortodox". El
continuă: „Este o explozie de bucurie... explozia bucuriei cosmice la triumful vieţii".
Cuvintele acestea descriu perfect, experienţa noastră la prima slujbă de Paşti, în 1995, la
biserica ortodoxă greacă din Bath*. A fost o „explozie a bucuriei", un „triumfal luminii".
Am aflat în Biserica Ortodoxă un sentiment al „învierii perpetue" care nu are
nevoie de nici o „protecţie birocratică", după cum zice John Betjeman într-o poezie pe
care a scris-o după ce a vizitat o biserică ortodoxă din Grecia. Sentimentul veşniciei fără
sfârşit din Ortodoxie este parte integrantă a acestei învieri continue. Cât de legaţi de
timp am devenit noi apusenii! Am găsit un antidot minunat pentru aceasta atunci când
am devenit preot ortodox. Când slujim Dumnezeiasca Liturghie purtăm mânecuţele care
ne ascund ceasul.
Un prizonier sovietic anonim închis pentru credinţa sa ortodoxă într-o tabără de
muncă a scris odată o scrisoare în care descria Sfintele Paşti. În ziua de Paşti în acest
gulag nu exista nici slujbă, nici clopot, nici lumânare, şi nici măcar o mâncare
tradiţională de Paşti. În mod intenţionat, era mai multă muncă şi mai multă hărţuire
decât de obicei. Era mai mult spionaj şi mai multe ameninţări din partea securităţii. „Şi
totuşi, scria el, praznicul Învierii era acolo, măreţ, sfânt, plin de duh, de neuitat. Era
12 Coloseni 2, 9
13 Marcu 9, 3
14 Luca 9, 30- 32
* Oraş în Marea Britanie, pe Avon.
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
95
binecuvântat de prezenţa între noi a Dumnezeului nostru înviat, binecuvântat de liniştea
stelelor siberiene şi de durerea noastră. Moartea e învinsă. Teama s-a spulberat: ni s-a
dat un Paşti veşnicic"15. Acest „Paşti veşnic", trăit de un rus închis în Siberia pentru
credinţa sa, a fost marele nostru câştig. Este ceea ce ne-a dat Lumina cea Adevărată a
Bisericii Ortodoxe. Ca ortodocşi trăim de la un Paşti la altul.
„Hristos a înviat!"
„Adevărat a înviat!"
15 Episcopul Kallistos Ware, The Orthodox Way, p. 116.
Michael Harper
96
Bibliografie selectivă
Clement, Olivier, The Roots of Christian Mysticism, New City, 1993.
Coniaris, Anthony, Introducing the Orthodox Church, Light and Life, 1982.
Gillet, Lev, Orthodox Spirituality, SPCK, 1945; ediţie nouă: St. Vladimir's Seminary
Press, 1978.
Gillquist, Peter, Becoming Orthodox, Conciliar Press, 1989.
Gillquist Peter (ed.), Coming Home, Conciliar Press, 1992.
Haracas, Stanley, 455 Questions and Answers, Light and Life, 1987.
Ignatius, Patriarch, The Resurrection and Modern Man, St. Vladimir's Seminary Press,
1985.
More, Lazarus, St. Seraphim of Sarov, Light and Life, 1994.
Schmemann, Alexander, Great Lent, St. Vladimir's Seminary Press, 1990.
Ware, Timothy, The Orthodox Church, Penguin Books, 1963; ultima ediţie 1993.
Ware, Timothy, The Orthodox Way, St. Vladimir's Seminary Press, 1993.
Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie
97
Cuprins
Mulţumiri.......................................................................3
Nota autorului............................................................... 3
Introducere: Du, lieber Got...........................................4
Partea întâi: Cum am devenit ortodox
1. Acasă......................................................................5
2. Adevăr şi idei noi - o perspectivă generală............7
3. Adevăr şi idei noi - în lumea anglicană.................16
4. Cum am descoperit Ortodoxia...............................26
5. Mărturia Antiohiei.................................................31
6. E de-ajuns un pas...................................................37
7. Despărţirea de prieteni...........................................42
Partea a doua: Ce înseamnă a fi ortodox
8. Calea cea dreaptă...................................................46
9. Adevărata credinţă: o haină fără cusături..............49
10. Cultul adevărat: Cerul pe pământ..........................55
11. Strivit de istorie.....................................................60
12. Schismă, evanghelizare şi martiriu.........................65
13. Pot să fiu şi ortodox şi evanghelic?.......................72
14. Biserica, Scriptura şi Tradiţia................................77
15. Este Biserica Ortodoxă harismatică?.....................83
16. Lumina cea adevărată.............................................91
Bibliografie selectivă.....................................................96