ECUMENISMUL ÎNCOTRO?

ECUMENISMUL ÎNCOTRO?

O nouă viziune ortodoxă asupra ecumenismului sincretist


Ieromonah Agapit Popovici
ECUMENISMUL ÎNCOTRO?
O nouă viziune ortodoxă asupra ecumenismului sincretist
2003
4
Coperta I : sigla Consiliului Ecumenic al Bisericilor.
Coperta IV : Preasfânta Născătoare de Dumnezeu,
ocrotitoarea tuturor dreptmăritorilor creştini.
5
Cuvânt înainte
SCRIEM această carte din dragoste pentru Adevărul
veşnic, Hristos Iisus, Dumnezeu – Omul şi Biserica Sa.
Hristos ne-a îndemnat la pace, iertare şi răbdare, ne-a
învăţat să mărturisim adevărul. Dumnezeu este al orânduielii
şi al păcii, nicidecum al neorânduielii, al tulburărilor sau
răzvrătirilor. În pace şi linişte ne-a învăţat să mărturisim
Adevărul, iar adevărul ne va face liberi.
Dacă Îl iubim pe Hristos, atunci să mărturisim
adevărul: să urmăm exemplul sfinţilor, care nu s-au temut nici
de sărăcie, nici de ocări, de judecăţi şi nici măcar de moarte.
Să mărturisim adevărul şi să-l transmitem curat din
generaţie în generaţie până la sfârşitul veacurilor.
* * *
Lucrarea de faţă îşi propune o prezentare a ereziei
ecumeniste1 şi al pericolului ce-l reprezintă pentru Biserica
Ortodoxă şi creştinătate în general.
Vom încerca să facem lucrarea cât mai accesibilă
tuturor credincioşilor.
Intenţia noastră este aceea de a scoate în evidenţă
anumite aspecte care în general sunt trecute sub tăcere. De
1 Teologii greci numesc mişcarea ecumenică cea mai mare erezie a
secolului nostru. (Ortodoxia şi internaţionalismul religios, Ed. Scara,
Bucureşti, 1999, p. 56.) Părintele Dumitru Stăniloaie zice că „ecumenismul
este panerezia timpului nostru.” (Ortodoxia şi internaţionalismul
religios, ed. cit., p. 72, citat după revista Schimbarea la faţă nr.
2/noiembrie 1997, p. 8, editată de A.S.C.O.R. Bucureşti. Vezi şi Sf. Justin
Popovici, Biserica ortodoxă şi ecumenismul, Mânăstirea Sf. Arhangheli,
Petru Vodă, 2002, p. 118.)
6
asemenea, ne vom strădui să arătăm care este legătura dintre
ereziile din veacurile primare şi marea erezie din vremea
noastră, dintre sincretismul gnostic şi sincretismul ecumenist
contemporan.
În decursul timpului, teologii şi istoricii au selectat,
grupat şi interpretat evenimentele istorice, călăuziţi de
anumite interese, pe care le slujeau.2
Nu avem intenţia de a scrie o nouă istorie, ci doar de a
puncta o pagină de teologie a istoriei, scopul nostru declarat
fiind acela de a dovedi că ecumenismul este erezie.
Astăzi avem avantajul de a putea reevalua, dintr-o
nouă perspectivă, atât activităţile organizaţiilor ecumenice
de-a lungul timpului, cât şi speranţele teologilor ortodocşi
care, din nefericire, se dovedesc tot mai deşarte.
Această lucrare se doreşte, în primul rând, un răspuns
creştinilor ortodocşi care atrag atenţia asupra pericolului pe
care îl prezintă ecumenismul în forma actuală sincretistă, iar
în al doilea rând, un studiu interdisciplinar privind ecumenismul,
pentru acei confraţi care mai speră să poată folosi
ecumenismul ca mijloc de misiune ortodoxă.
Lucrarea poate fi luată şi ca un avertisment adresat
acelora care se lasă purtaţi de duhul slavei deşarte din dorinţa
de a plăcea oamenilor mai mult decât lui Dumnezeu.
14 septembrie 2003
Înălţarea Sfintei Cruci Autorul
2 Ceea ce numim îndeobşte istorie nu este, în raport cu realitatea, decât o
naraţiune simplificată, dramatizată şi investită cu sens. Ea filtrează
trecutul, îl adaptează şi îl deformează, trecându-l prin sita imaginarului şi
structurându-l în sensul ideologiilor prezentului.
7
1. Biserica condamnă păcatul
BISERICA a condamnat mereu păcatul, iar Sfinţii
Părinţi, urmând porunca Bisericii, s-au dovedit mari apărători
ai moralităţii şi ai dreptei credinţe.
Dar nu numai sfinţii Părinţi, ci fiecare creştin are
datoria de a condamna şi combate păcatul.
Să ne oprim câteva clipe asupra acestui subiect şi să
încercăm a răspunde la câteva întrebări.
Cine condamnă păcatul? Biserica. Cine îl sancţionează
pe păcătos? Biserica, prin sfintele canoane. Cum aplică
sancţiunea? După caz, sancţiunea este aplicată de preotul
duhovnic, de chiriarh sau sinod.
Să facem aşadar distincţie între fapta condamnabilă
(păcatul), sancţiune (pedeapsă, canon) şi aplicarea sancţiunii.
Aplicând raţionamentul de mai sus la subiectul nostru,
spunem că ecumenismul este fapta condamnabilă, sancţiunea
este reprezentată de sfintele canoane ale Bisericii, iar
aplicarea sancţiunii revine sinodului.
Ne propunem să discutăm despre ecumenism şi să
dovedim că este o faptă condamnabilă. Aşadar, condamnarea
nu ne aparţine, întrucât noi încercăm doar s-o evidenţiem. De
asemenea, aplicarea sancţiunii nu ne priveşte pe noi, întrucât
este atributul sinodului.
Intenţia noastră rămâne aceea de a atrage atenţia
cititorului creştin asupra pericolului pe care îl reprezintă
ecumenismul pentru viaţa creştină.
Având în vedere cele de mai sus, considerăm
tendenţioase şi pătimaşe afirmaţii de genul: „Cine atacă
ecumenismul înseamnă că atacă ierarhul şi sinodul, pentru că
acesta sau acela agrează acţiunile mişcării ecumenice.” Sau:
8
„Cine se pronunţă împotriva ecumenismului înseamnă că îi
judecă pe ecumenişti.”
După această logică îngustă ar rezulta că a ataca sau
condamna păcatul este tot una cu atacarea sau condamnarea
păcătosului.
În realitate, altceva deranjează. Şi aceasta s-a întâmplat
de când lumea. Poţi comenta faptele oricui, dar mai puţin ale
şefilor sau superiorilor în general.
Cum ecumenismul este împărtăşit şi promovat în
ortodoxie, în special de către teologi, este de aşteptat reacţia
negativă din partea acestora.
Iată de ce astăzi, a urma Sfântului Vasile cel Mare,
Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântului Grigorie de Nazianz,
Sfântului Ioan Damaschin, Sfântului Maxim Mărturisitorul,
Sfântului Teodor Studitul şi altora asemenea în lupta lor cu
păcatul şi pentru apărarea dreptei credinţe pare inacceptabil
multor ierarhi şi teologi ecumenişti.
Deşi n-o afirmă direct, ei se comportă ca şi cum ar fi
infailibili.
9
2. Despre infailibilitate
PRIN infailibilitate3 se înţelege neputinţa de a greşi.
Mărturisim că Hristos este capul Bisericii. Biserica este o
unitate alcătuită din episcop, preoţi, diaconi şi credincioşi.
Unitatea aceasta o dă Hristos care este unit cu Biserica (Sfântul
Ignatie, Efeseni, V, 1). Fără de episcop, preoţi şi diaconi
nu se poate vorbi de Biserică (Sfântul Ignatie, Tralieni III, 1).
Episcopul este cununa cea vrednică a preoţimii şi a diaconilor
(Sfântul Ignatie, Magnezieni XIII, 1). În episcop este toată
mulţimea credincioşilor (Sfântul Ignatie, Tralieni, I, 1).
Pe lângă toate acestea, Sfânta Biserică Ortodoxă învaţă
că episcopul nu este infailibil. Mărturie este însăşi istoria. Să
ne amintim de perioada comunistă, cea mai apropiată de
vremea noastră.
În statele aflate sub regimuri comuniste, majoritatea
ierarhilor a trebuit să facă jocul puterii,4 condamnând în
sinoadele Bisericilor locale pe proprii credincioşi, clerici sau
mireni, doar ca să facă pe plac regimului comunist de la
putere.5 Istoria este plină de asemenea greşeli. Dar nu putem
da vina pe Biserică pentru că vina o poartă oamenii.
3 „Infailibilitatea este o calitate divino-umană naturală şi o funcţie divinoumană
naturală a Bisericii, ca Trup divino-uman al lui Hristos, al cărui cap
veşnic este Adevărul-Atoateadevărul: cel de-al doilea Ipostas al Prea
Sfintei Treimi, Dumnezeul-Om, Domnul Iisus Hristos.” (Arhimandritul
Justin Popovici, Biserica şi statul, Schitul Sf. Serafim de Sarov, 1999, p.
30).
4 Dragoş Şeuleanu, Carmen Dumitriu, Amintirile Mitropolitului Antonie
Plămădeală, Ed. CUM, Bucureşti, 1999, p. 222-236.
5 Un studiu deosebit cu privire la poziţia Bisericii faţă de stăpânire poate fi
găsit la Arhimandrit Justin Popovici, Biserica şi statul, (ed. cit., p. 7-23).
Părintele Justin Popovici face distincţie între colaborare şi convieţuire.
10
Numai Biserica în întregul ei este infailibilă pentru că
este condusă de Hristos, iar în Biserică doar sinodul ecumenic
este infailibil, ca expresie a întregului episcopat.
Biserica cuprinde pe toţi credincioşii, cler şi mireni,
botezaţi în numele Sfintei Treimi, buni sau răi. Deşi Biserica
este plină de păcătoşi, sfinţenia ei nu suferă scădere. Pentru că
sfinţenia ei vine de la Hristos. Biserica condamnă păcatul, dar
aşteaptă întoarcerea păcătosului de pe calea pierzării.
Când spunem că ecumenismul este erezie, iar urmarea
lui un păcat, nu ne scârbim şi nu respingem pe păcătos, ci
încercăm doar să ne delimităm de acest păcat.
Este iraţional să afirme cineva că a condamna erezia
ecumenistă este tot una cu condamnarea Bisericii, pe motiv că
există ierarhi şi teologi care îmbrăţişează această erezie.
Aceia care îmbrăţişează această eroare confundă
ierarhia cu Biserica, ceea ce nu este adevărat. De aceea,
atragem atenţia cititorilor, condamnarea ecumenismului ca
erezie şi păcat nu trebuie percepută ca un atac la adresa
Bisericii, nici măcar la adresa ecumeniştilor, fie ei chiar
ierarhi sau clerici, ci doar ca o condamnare şi delimitare faţă
de păcat.
Se cuvine încă o precizare.
Păcatul produce sminteală pentru cei slabi în credinţă,
adică afectează negativ credibilitatea păcătosului.
Însă noi cei tari trebuie să cunoaştem şi să mărturisim
că lucrarea harului preoţiei nu suferă din cauza stării morale a
clerului. Harul lucrează independent de starea sa morală.
De aceea, cei care se scârbesc de un preot sau un
ierarh şi refuză primirea Tainelor din mâna lui, se fac vinovaţi
de păcat împotriva Sfântului Duh care lucrează prin toţi
preoţii şi ierarhii Bisericii fără deosebire. Unii ca aceştia se
despart pe ei de Biserică. Sau altfel spus, delimitarea de păcat
nu poate justifica negarea lucrării harului Sfântului Duh.
11
Se cuvine ca astăzi să privim ecumenismul dintr-o
nouă perspectivă. Se cuvine să ţinem seama de politica
mondială şi de direcţiile ei, cu atât mai mult cu cât observăm
că nici ecumenismul nu scapă interesului liderilor politici
mondiali.
Mereu trebuie să ne gândim cui foloseşte şi cui va
folosi ecumenismul? Bisericii sau politicii mondiale? Teologii
noştri ortodocşi au avut un mare rol în orientarea mişcării
ecumenice pe de o parte, mai ales în cadrul CEB şi CBE, iar
pe de altă parte în menţinerea unei Biserici vii într-un stat
comunist ateu.
Facem aceste precizări pentru a evidenţia rolul pozitiv
al prezenţei ortodocşilor în mişcarea ecumenică până în anul
1989.
Astăzi este necesară o reevaluare a ecumenismului
întrucât se constată că după 1989 toate organismele
ecumenice au fost politizate, militând pentru globalizare şi
mondializare, noile forme ale internaţionalismului comunist.
Faptul că teologii ortodocşi au încercat până în 1989 să
exploateze relaţiile ecumenice în folosul Bisericii Ortodoxe
nu trebuie să ne facă să credem apriori că este bun şi în
continuare.
Noua politică mondială ne dă posibilitatea de a
reevalua ecumenismul din perspectiva globalizării şi
mondializării, şi de a observa dimensiunea sincretistă a acestei
mişcări.
12
13
3. Rolul cercetării istorice în
formarea duhovnicească
STUDIEREA istoriei îi este de trebuinţă fiecărui
creştin în formarea sa duhovnicească. Slujbele liturgice sunt
cel mai comun şi la îndemână mijloc de informare istorică. În
cadrul cultului luăm cunoştinţă de evenimente din perioada
biblică şi din viaţa Bisericii, prin lecturile biblice şi prin
sinaxare sau vieţile sfinţilor.6 Atât Vechiul cât şi Noul
Testament sunt pline de istorie. Dar nu numai atât, ci chiar
întreaga imnografie descrie evenimentele istorice din viaţa
Bisericii. Aceste pagini de istorie formează istoria sfântă a
Bisericii, care au ca principal rol formarea duhovnicească a
creştinului.
N. Iorga a prins bine această diferenţă între
„cunoştinţe” şi „ceea ce se desface din aceste cunoştinţe”,
adică între date şi fapte pe de o parte şi interpretare, pe de altă
parte. Iorga este de părere că în istorie trebuie să primeze
„elementul sufletesc”, „elementul moral” şi „anume adevăruri
mari, esenţiale, care răsar din cercetarea unor părţi din istoria
lumii.”7
Cercetarea istorică trebuie să ne întărească convingerea
în puterea de biruinţă a binelui şi a adevărului. Când te
gândeşti prin câte a trecut Biserica, realizezi cât de prezentă
este purtarea de grijă a lui Dumnezeu în istorie. Viaţa este o
luptă pentru păstrarea şi transmiterea adevărului din generaţie
6 Vieţile sfinţilor, ediţie îngrijită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura
Episcopiei Romanului şi Huşilor, 12 volume. Au fost editate între anii
1992-1998.
7 Aurel Sacerdoţeanu, în Introducere la N. Iorga, Scrieri istorice, vol.I, Ed.
Albatros, colecţia Lyceum, vol. 99, 1971, p. 14.
14
în generaţie. Din trecutul zbuciumat al Bisericii, trebuie să
reţinem acele învăţăminte care să ne permită să ducem mai
departe adevărul de credinţă.
Nu ne putem mulţumi doar cu ce prezintă manualele
de istorie, realizate după modele scolastice, a căror conţinut
nu dovedeşte valoare în formarea duhovnicească a cititorului.
Cel puţin de un secol, lucrările de istoria Bisericii sunt
concepute după acelaşi tipar, mereu din acelaşi punct de
vedere scolastic.
Credem că nu există teolog de bună credinţă care să
nu-şi dea seama de punctul de vedere îngust din care este
prezentată Istoria Bisericii în lucrările oficiale. Acest fapt se
datorează trecerii sub tăcere a multor evenimente şi acţiuni de
culise, neoficiale, sau a influenţelor exercitate de diverse
instituţii şi organizaţii ce întreprind acţiuni mai mult sau mai
puţin oculte. Chiar dacă sunt neoficiale, un istoric nu poate
face abstracţie de existenţa lor în măsura în care ia cunoştinţă
de ele.
În lucrarea de faţă ne propunem să aducem în discuţie
o seamă de fapte şi acţiuni care în general sunt trecute cu
vederea şi care relevă influenţe nefaste asupra ortodoxiei,
venite din partea diferitelor organizaţii protestante, catolice,
ecumenice şi ale francmasoneriei.
15
4. Biserica în lupta pentru apărarea
dreptei credinţe
ÎN acest capitol, vom puncta evenimentele şi faptele
care au frământat şi tulburat viaţa Bisericii în lupta ei pentru
apărarea adevărului de credinţă.
Istoricii de credinţe şi orientări diferite au selectat,
grupat şi comentat evenimente istorice din puncte de vedere
diferite, de la cele favorabile Bisericii până la cele
defavorabile şi chiar denigratoare.
Noi vom selecta şi comenta doar acele evenimente şi
fapte care au produs tulburare, controverse şi dispute politice
sau teologice în viaţa Bisericii.
Urmând firul istoriei începând din secolul I, reţinem
următoarele:
Secolele I-IV sunt marcate de persecuţiile venite din
partea împăraţilor păgâni, pe de o parte şi ale evreilor8 pe de
altă parte, precum şi de lupta cu sectele gnostice9 care
promovau sincretismul religios şi conceptul de mântuire prin
cunoaştere (gnoză).
După promulgarea edictului de toleranţă de la Milan,
în 313, odată cu libertatea câştigată, Biserica s-a văzut nevoită
să facă faţă unui nou pericol care venea acum din interiorul ei.
8 Actele martirice, colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti (PSB), vol. 11,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
(EIBMBOR), Bucureşti, 1982; Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească,
PSB, vol. 13, EIBMBOR, Bucureşti, 1997; şi în acelaşi volum Martirii din
Palestina.
9 Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, EIBMBOR, PSB, 13.
16
Este vorba de disputele iscate de ereziile hristologice10 care au
tulburat viaţa Bisericii din sec. IV până în sec. IX.
A fost o perioadă în care Biserica a avut de înfruntat
atât pe eretici, cât şi pe împăraţi. Puterea imperială nu a fost
totdeauna de partea ortodoxiei credinţei. Chiar dacă din sec.
IV imperiul se va creştina treptat, iar împăraţii, cu excepţia lui
Iulian Apostatul, vor fi creştini, totuşi, pentru împărat cel mai
mult conta unitatea imperiului.11
Puterea imperială a căutat să se sprijine pe unitatea
Bisericii, însă când i s-a părut mai avantajos a sacrificat
adevărul ortodoxiei pentru unitatea formală a imperiului.
Acest principiu a rămas valabil până astăzi, când Biserica este
folosită şi manipulată în scop politic şi electoral fără a se ţine
seama de interesele ei.
Între sec. IX-XI, Biserica a fost frământată de disputele
teologice dintre Biserica Răsăriteană şi cea latină, dispute
care au culminat la anul 1054, cu ruperea comuniunii dintre
cele două Biserici.12 Marea Schismă, aşa cum este denumită, a
separat Răsăritul de Apus, spre marea pagubă a amândurora.13
A urmat apoi o perioadă de vreo patru secole de
tulburări religioase şi presiuni politice din partea împăraţilor
bizantini, care au fost mereu gata să sacrifice dreapta credinţă
în favoarea unei uniri formale care să le aducă sprijin militar
din partea ţărilor apusene.14
10 Pentru amănunte se poate consulta volumul Preot Nicolae Chifăr, Istoria
creştinismului, vol. II, Ed. Trinitas, Iaşi, care acoperă perioada sinoadelor
ecumenice.
11 Câteva amănunte interesante, la Michael Harper, Lumina cea adevărată.
Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie, Ed. Teofania, Sibiu, 2002, p.
135.
12 Amănunte se află la Preot Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. III,
Ed. Trinitas, 2002, p. 82-119.
13 Michael Harper, op. cit., p. 132.
14 Preot Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. III, ed. cit., p. 143-149;
Istoria bisericească universală, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, p.
17
În schimb, ortodocşii aveau să fie călcaţi şi jefuiţi de
cruciaţi vreme de două secole. Mai mult, au avut de îndurat
umilinţa de a pierde Constantinopolul între anii 1204 şi
1261.15
Încercările forţate de unire nu au făcut decât să
adâncească prăpastia dintre cele două Biserici, mai ales că
Biserica latină avea să modifice tot mai mult adevărul de
credinţă şi forma de organizare.16
Căderea Constantinopolului sub musulmani va încheia
o perioadă importantă din viaţa Bisericii Ortodoxe.
Dar suferinţele nu s-au oprit aici. Creştinii ortodocşi au
avut de înfruntat, pe de o parte asuprirea otomană, iar pe de
altă parte încercările şi ambiţiile de dominare ale Bisericii
latine, care s-au prelungit până în zilele noastre sub forma
uniatismului.17 Cu timpul, avea să se adauge un nou pericol,
29-37; Vezi şi Steven Runciman, Căderea Constantinopolului, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1991.
15 Pieirea Bizanţului a venit nu de la barbarii şi necreştinii cu care
luptaseră veacuri în şir, ci de la occidentalii înaintând spre Constantinopol
cu steaguri sfinţite, nu spre a-l apăra, ci spre a-l dărâma. [Dan Zamfirescu,
op. cit., p. 33.]
16 Preot N. Chifăr, op. cit., vol. III, p. 143.
17 „Uniaţia a fost la origine, un produs al Bizanţului muribund, un târg, o
nadă întinsă Romei papale de diplomaţia imperială, şi a rămas până la
sfârşit conformă naturii sale originare! Ea a dus la înveninarea, pentru
veacuri, a raporturilor dintre Răsăritul ortodox şi Apusul catolic, în urma
eşecului Sinodului unionist de la Ferrara – Florenţa (1437-1438) şi a
redevenit un factor de discordie şi frământare începând din sec. al XVIlea,
când formula unirii prin acceptarea de către ortodocşi a celor 4 puncte
(dintre care principalul era acceptarea supremaţiei romane) a fost reluată
de către iezuiţi şi aplicată prima oară în Regatul polon, pe teritoriile locuite
de ucrainienii ortodocşi. Prin sinodul de la Brest – Litovsk din 1569, s-a
creat pe pământul locuit de ucrainienii ortodocşi, dar aparţinând atunci
regatului catolic al Poloniei, prima Biserică greco-catolică (Dan
Zamfirescu, Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor
istorice, Ed. Roza vânturilor, Bucureşti, 1992, p. 333.)
18
venit din partea spiritului umanist şi renascentist, în esenţa lui,
un spirit secularizant neopăgân.18
Au urmat apoi atacurile venite din partea grupurilor
neoprotestante, în sec. XIX-XX, cât şi atacul din partea
ateismului şi nihilismului19 din sec. al XX-lea.
Din a doua jumătate a sec. XX, Biserica avea să
înfrunte alte două mari pericole, unul intern şi altul extern: cel
intern – generat de aderarea unor teologi şi ierarhi la mişcarea
ecumenică, iar cel extern – din partea comunismului şi a
reînvierii păgânismului în cadrul mişcării pentru o nouă eră.
Să urmărim pe scurt ce se întâmplă în Apus după anul
1054. O privire de ansamblu asupra vieţii Bisericii ne permite
să observăm că până la schisma de la anul 1054, Biserica a
putut păstra unitatea eclezială şi de credinţă, în pofida faptului
că probleme şi dispute încep să apară după căderea imperiului
de Apus, la anul 476.
Lipsa sau slaba comunicare dintre Răsărit şi Apus a
favorizat răspândirea inovaţiilor în cadrul Bisericii latine.
Deosebirile de ordin cultural şi lingvistic au jucat şi de această
dată un rol decisiv în schisma cea mai serioasă şi cea mai
vastă dintre toate.20
Pe de altă parte, căderea imperiului a determinat
modificări în structura Bisericii latine, legate de prerogativele
Recomandăm pentru aprofundarea temei: Preot Prof. D.
Stăniloaie, Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a
poporului român, Bucureşti, 1973; Valeriu Anania, Pro memoria.
Acţiunea catolicismului în România interbelică, EIBMBOR, Bucureşti,
1992; Mircea Păcurariu, Uniaţia. Pagini din istoria Bisericii Ortodoxe
Române din Transilvania, Ed. Vox, 1991; Teodor M. Popescu, Biserica
mărturisitoare, Ed. Credinţa noastră, Bucureşti, 1995.
18 Un punct de vedere ortodox asupra umanismului găsim la Sf. Justin
Popovici, Biserica ortodoxă şi ecumenismul, ed. cit.
19 Amănunte, la Serafim Rose, Omul împotriva lui Dumnezeu. Nihilism, în
„The Orthodox Word”, nr. 172-3, 1993, editată de St. Herman of Alaska
Brotherhood.
20 Michael Harper, op. cit., p. 132.
19
pe care Biserica latină le împrumută de la puterea imperială
căzută.
Ideea că Biserica latină este un imperiu – aici îşi are
originea!
Dar să ne continuăm călătoria noastră imaginară prin
viaţa Bisericii latine şi a societăţii occidentale.
După anul 1000, criza din Biserica romană şi din
societatea occidentală se va accentua mereu. La anul 1014 se
generalizează folosirea simbolului de credinţă cu adaosul
„Filioque”, care va favoriza declanşarea schismei de la 1054.
Pericolul care venea din partea arabilor a făcut ca
occidentul să organizeze mai multe cruciade care să înlăture
pericolul cuceririi de către arabi a locurilor sfinte. Din păcate,
până să ajungă a se lupta cu păgânii, cruciaţii se porneau pe
jefuirea populaţiei ortodoxe. Dispreţul latinilor faţă de
ortodocşi a culminat cu cucerirea Constantinopolului de către
latini, la anul 1204.
Nimic nu a fost cruţat: au fost distruse biserici, mânăstiri,
biblioteci şi case particulare. „Mitul pietăţii cruciaţilor din
Apus trebuie spulberat. Ei au provocat distrugeri imense
pretutindeni în Europa Răsăriteană şi Orientul Mijlociu.”21
Solicitările de ajutor militar venite din partea împăraţilor
bizantini, au dat posibilitatea papei să-i şantajeze pe
ortodocşi, condiţionând oferirea ajutorului de acceptarea unirii
cu Roma, cu condiţiile impuse de papalitate. Acest şantaj a
fost menţinut până la căderea Constantinopolului, în 1453.
După schismă, încep să apară numeroase ordine
monahale şi cavalereşti, fiecare cu regula lui. Inevitabil, toate
acestea dovedeau apariţia unei crize în gândirea creştină din
occident. Să amintim: pe cartusieni 1086, cistercieni 1098,
carmeliţi 1156, franciscani 1209, dominicani 1215. Între
1118-1314, şi-au făcut simţită prezenţa şi influenţa cavalerii
templieri, care mai târziu îşi vor continua existenţa în mijlocul
21 Michael Harper, op. cit., p. 145-146.
20
francmasonilor.22
Observăm, de asemenea, că în sec. XII încep să apară
primele traduceri de filosofie şi ocultism din limba arabă, care
vor influenţa apoi întreaga gândire occidentală.23
În paralel cu ordinele monahale amintite mai sus, sec.
XIII este marcat de activitatea a numeroase mişcări pietiste.
Această multitudine de mişcări şi ordine denotă o dată în plus
criza spirituală din epocă, existentă în cadrul societăţii
occidentale.
Cu sec. XIV îşi face apariţia un nou curent cunoscut
sub numele de umanism, care va crea premisele pentru o
gândire reformistă şi care a avut ca reprezentanţi pe Jan Hus,
John Wyclif şi Savanarola. Secolul XVI cunoaşte un nou
curent, cel al renaşterii interesului pentru cultura antică,
păgână, dublat de declanşarea reformei protestante, începută
de Martin Luther, călugăr, canonic şi membru al grupării
rosicruciene.
Criza de spiritualitate din occident a favorizat
răspândirea ocultismului şi a alchimiei, care pe nesimţite au
alterat sistemul creştin de valori, ducând inevitabil, pe de o
parte, la noi rupturi în cadrul Bisericii romane iar pe de altă
parte, între Biserică şi societate.24
Aşadar, în secolele XIV-XV, prereformatori ca Jan
Hus, John Wyclif, Savanarola clatină Biserica romană, ca mai
apoi, în sec. al XVI-lea, Luther, Zwingli şi Calvin să producă
noi răni în sânul Bisericii.
22 Christian Jacq, Francmasoneria. Istorie şi iniţiere, Ed. Venus şi Schei,
Bucureşti-Braşov, 1994, p. 124-128.
23 Françoise Bonardel, Hermetismul, Editura de Vest, Timişoara, 1992, p.
69; Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. III, p. 203;
Alexandrian, Istoria filosofiei oculte, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.
156.
24 Pentru amănunte se poate consulta Alexandrian, Istoria filosofiei oculte,
ed. cit.
21
Frăţiile şi ordinul rosicrucienilor,25 după cum
consemnează istoriografia, s-au constituit în sec. XVI-XVII,
dar existenţa unor comunităţi de rosicrucieni este atestată încă
din anul 1250, deşi denumirea se trage abia de la Christianus
Rosecreutz (1378-1484).
Unul dintre ţelurile lor fusese reforma, iar marii reformatori
de mai târziu s-au inspirat din ideologia lor.
Frământările ulterioare ale protestantismului au fost de
asemenea opera unor membri ai altei organizaţii oculte:
francmasoneria.26
O Biserică puternică era greu de distrus printr-o luptă
făţişă. De aceea, întâi trebuia scindată Biserica cea una, prin
deformarea unei părţi a ei, urma apoi pulverizarea părţii
reformate, iar din fragmentele rezultate trebuind să se edifice
25 O istorie a rosicrucienilor vezi la Roland Edighoffer, Rosicrucienii,
Editura de Vest, Timişoara, 1995. În ceea ce priveşte legăturile acestora cu
francmasoneria, se poate consulta lucrarea lui Christian Jacq,
Francmasoneria. Istorie şi iniţiere, ed. cit., 1994.
26 Istoria francmasoneriei poate fi consultată în lucrările lui Radu
Comănescu şi Emilian M. Dobrescu: Francmasoneria. O nouă viziune
asupra istoriei lumii civilizate. Ed. Valahia, 1991; Istoria francmasoneriei
(926-1960), Ed. Tempus, Bucureşti, 1992; Istoria francmasoneriei
(Nodul gordian: 1960-1968), Ed. Tempus, Bucureşti, 1995. De
asemenea, mai pot fi consultate următoarele lucrări: Chriastian Jacq,
Francmasoneria. Istorie şi iniţiere, Ed. Venus, Bucureşti, 1994; C. W.
Leadbeater, Partea ocultă a francmasoneriei, Ed. Herald, Bucureşti, 1996;
Horia Nestorescu Bălceşti, Ordinul masonic român, Casa de editură şi
presă, „Şansa” SRL, Bucureşti, 1993; Petre Dogaru, Casa regală, femeile
fatale, masoneria şi dictatorii secolului XX, Ed. Aldo Press şi Tritonic,
Bucureşti, 2002.
Există şi o bogată literatură antimasonică care, din păcate, este
greu accesibilă cititorului de astăzi. Amintim, totuşi, câteva titluri:
Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, Bucureşti, 1941, p.
160-172; Nicolae Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul,
Francmasoneria, Bucureşti, 1913; Texte care au zguduit lumea, Ed.
Moldova, Iaşi, 1995; Gheorghe Jurma, Conspiraţia universală, Ed.
Timpul, Reşiţa, 1994.
22
o nouă unitate, mai tolerantă, mai democratică, mai deschisă,
adică mai ecumenică.
Pentru gândirea omului modern este greu de înţeles ce
legătură ar avea astfel de organizaţii oculte cu religia, când
scopul lor vizibil este mai degrabă politic, economic sau
filosofic. Atât umanismul cât şi renaşterea sunt rodul
organizaţiilor oculte, indiferent cum s-ar numi ele. Acestea au
efectuat schimbări profunde asupra modului de gândire din
acea perioadă. În ce direcţie? Vom vedea în cele ce urmează.
Cauzele care au născut cele două curente se regăsesc,
pentru ochiul atent, în hermetismul care a început să intre în
Europa creştină, începând cu secolul al XII-lea, prin
traducerea unor lucrări de filosofie şi ocultism din limba
arabă, în cadrul diasporei evreieşti, printr-un Maimonide,
Avicena, Averoe ş.a. Prin filiera arabă, vechea filosofie antică
pătrunde în Europa.
Putem afirma că întemeietorii scolasticii au fost cei
care au pus început explicării pe cale raţională a ştiinţelor
oculte. Scrierile lui Avicena, Averoe şi Maimonide
influenţează gândirea lui Albertus Magnus (1206-1280),27
care a fost învăţătorul lui Toma d’Aquino,28 prin care filosofia
pătrunde în Biserica romană.
Cu epoca umanistă, gnosticismul obţine o mare
victorie asupra Bisericii. Ştiinţele raţionale nu erau altceva
decât o traducere pe înţelesul maselor largi a „adevărurilor”
27 Albert Magnus (1206-1280) a fost mai întâi profesor la Paris şi Köln, a
ajuns apoi episcop de Regensburg, iar pe urmă s-a întors tot la catedră la
Köln. Este considerat cel mai erudit dintre toţi dascălii scolastici, cu
profunde cunoştinţe de teologie, ştiinţe naturale, matematici şi medicină. A
fost preocupat şi de alchimie. Este autorul cărţii „De alchimia”.
28 Toma de Aquino (1225-1274), fiu de conte, de lângă Neapole, intră fără
voie la dominicani. La 23 de ani ajunge profesor de filosofie şi teologie la
Köln, apoi la Paris, Bologna şi Neapole. A murit în drum spre sinodul de
la Lyon (1274). Lui îi aparţin Tratat al Pietrei filosofale şi Aurora
consurgens.
23
deţinute de ştiinţele oculte.
Renaşterea, care avea aceeaşi origine ocultă, punea
început unei reforme universale a lumii. În sec. al XVII-lea,
deja se discuta şi se încerca o reformă universală a lumii. În
realizarea acestui plan erau implicaţi rosicrucienii.29
Continuând şi dezvoltând speranţele şi obiectivele
neoalchimismului din renaştere, în primul rând ideea
răscumpărării naturii, personalităţi diferite precum Paracelsus,
John Dee, Comenius, J. V. Andreae, Fludd, Newton vedeau în
alchimie modelul unei întreprinderi ambiţioase, anume
desăvârşirea omului printr-o nouă metodă de cunoaştere.
Din perspectiva lor, o asemenea metodă trebuia să
integreze într-un creştinism non-confesional tradiţia hermetică
şi ştiinţele naturale, adică medicina, astronomia şi mecanica.
Acest tip de „cunoaştere” râvnită, şi în parte elaborată în sec.
al XVII-lea, reprezintă ultima încercare întreprinsă în Europa
creştină în vederea dobândirii „ştiinţei totale”.30
Ce stătea la baza acestor idei de renovare a lumii?
Putem sesiza de pe acum ideea creării unei lumi noi, cu o
nouă ordine, diferită de cea creştină.
Lucrările de bază în alchimie erau cele ale lui Hermes
Trismegistul şi „Fama Fraternitatis” socotită de unii istorici a
lui Johann Valentin Andreae. Andreae sugera constituirea
unei societăţi de savanţi care să elaboreze o nouă metodă de
educaţie, întemeiată pe „filosofia alchimistă”.
Ca mulţi alţi contemporani ai lor, hermeticii şi
alchimiştii filosofi aşteptau, unii dintre ei chiar pregăteau o
reformă generală şi radicală a tuturor instituţiilor religioase,
29 Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu, Francmasoneria. O nouă
viziune asupra istoriei lumii civilizate, p. 9.
30 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. III, ed. cit.,
p. 273. Se observă uşor cum accentul s-a deplasat de la cunoaşterea lui
Dumnezeu pe cunoaşterea unei ştiinţe totale, care pretinde că poate mântui
atât pe om cât şi lumea. Acest neognosticism intră în conflict cu doctrina
oficială a Bisericii creştine.
24
sociale şi culturale. Prima etapă cuprindea învăţământul.
Autorul lucrării „Fama Fraternitatis” dezvăluia
existenţa unei societăţi secrete, numite a rosicrucienilor.
Autorul micii cărţi, mai sus amintite, se adresă tuturor
savanţilor Europei, cerându-le să se asocieze confreriei, ca să
se poată sâvărşi reforma sistemului de educaţie, altfel spus, să
grăbească procesul de renovatio al lumii occidentale.31 În mai
puţin de zece ani, programul propus de misterioasa societate a
rosicrucienilor era discutat în câteva sute de cărţi şi broşuri.32
În rândul umaniştilor amintim pe Petrarca (1304-
1374), Lorenzo Vallo (1407-1457), Pico della Mirandola
(1463-1494),33 Marsilio Ficino (1433-1499),34 care a tradus
din latină din operele lui Plotin şi Platon, Egidio da Viterba
(1469-1532) şi Erasmus (1469-1536). Vreme de două secole,
hermetismul a obsedat pe mulţi teologi şi filosofi, credincioşi
şi necredincioşi. În sec. al XVI-lea, în Franţa, ca şi în alte
părţi din Europa, hermetismul ieşea în evidenţă mai ales
datorită universalismului său religios (sincretist), care părea să
restaureze pacea şi armonia.35
De notat că documentele elaborate de Consiliul
31 În Confessio Fraternitatis se menţionează fără ocolişuri că Fraternitatea
va avea într-o zi misiunea de a-şi asuma guvernarea Europei. Tonul va
rămâne virulent numai în atacurile îndreptate împotriva papalităţii.
(Roland Edighoffer, Rosicrucienii, Ed. de Vest, Timişoara, 1995, p. 34.)
32 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. III, ed. cit.,
p. 271.
33 Pentru amănunte se poate consulta Françoise Bonardel, op. cit., p. 75-
78.
34 Cunoscător al gramaticii, medicinii, teologiei, ca cei mai mulţi dintre
oamenii cultivaţi ai timpului său, Marsilio Ficino, a desfăşurat o întreită
activitate de traducător, de apologet al faimosului sincretism platonicohermetico-
creştin şi de astrolog.
Mai multe amănunte la Françoise Bonardel, op. cit., p. 74.
35 Amănunte interesante privind legătura dintre hermetism, neoplatonism
şi umanism vezi la Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase,
vol. III, ed. cit., p. 263-267.
25
Ecumenic al Bisericilor, Conferinţa Bisericilor Europene şi
alte organizaţii ecumenice dezvăluie faptul că ecumenismul
continuă opera de renovatio36 propusă de rosicrucieni şi
promovată secole de-a rândul de umanişti, renascentişti,
iluminişti şi nihilişti. Ecumenismul urmăreşte şi promovează
acelaşi universalism religios sincretist care să restaureze
pacea, toleranţa, egalitatea, drepturile omului, etc.
În teologia protestantă, începând cu D. Bonhoeffer,
„tema înnoirii revine frecvent alături de cea a schimbării. Şi
fiindcă schimbările sunt atât de radicale, neaşteptate şi rapide,
ele sunt adesea privite ca o revoluţie continuă. Mulţi teologi
vor adopta deci sintetic cele două teme, schimbare şi reînnoire
sub forma temei revoluţiei.”37
Dacă până la Renaştere putem identifica uşor sectele
de sorginte gnostică, după acest moment gândirea gnostică va
penetra pe nesimţite în conştiinţele creştinilor. Un rol
important în acest sens l-au jucat mişcările pietiste şi mistice
prin aceea că au răspândit în rândul maselor largi de
credincioşi ideile gnostice, magia, vrăjitoria şi superstiţiile.38
O mare influenţă asupra gândirii europene începând
din sec. al XII-lea, a avut-o şi opera lui Giacchino da Fiore,39
personalitate influentă care a avut relaţii cu puternicii vremii.
A lăsat o bogată operă exegetică şi profetică alcătuind
36 În documentele ecumenice termenul renovatio este înlocuit cu reînnoire,
schimbare, tranziţie.
37 Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, ed. cit., p. 179.
38 Amănunte cu privire la mişcările pietiste şi mistice vezi la Denis de
Rougemont, Iubirea şi occidentul, Bucureşti, 1987, p. 384-385; Istoria
bisericească universală, vol. II, ed. cit., p. 96-101; Istoria bisericească
universală, Bucureşti, 1956, p. 86-92. Câteva dintre ele sunt amintite şi în
lucrarea Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. III, Trinitas, 2002,
p. 200-202.
39 Mai multe amănunte la Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor
religioase, vol. III, ed. cit., p. 116-120. Vezi şi Roland Edighoffer,
Rosicrucienii, ed. cit., p. 33; Istoria bisericească universală, vol. II, ed.
cit., 1993, p. 104.
26
modelul unei teologii a istoriei împărţită în trei epoci.
Propovăduia încheierea celei de a doua etape în anul 1260,
când urma să înceapă epoca dominată de Duhul Sfânt.40
L-am amintit aici pentru că, direct sau indirect,
giacchinismul a influenţat comunităţile fraticellilor, pe begarzi
şi beguine. Mai târziu, spre începutul sec. al XVII-lea, îi va
influenţa pe iezuiţi.41
De asemenea, giacchinismul l-a influenţat, se pare, pe
Lessing, care la rândul lui, l-a influenţat pe Auguste Comte.
La fel şi pe Fichte, Hegel, Scheling, care erau adepţi ai
teosofiei.42
Pentru a înţelege corect viaţa Bisericii, nu se poate să
nu amintim de o organizaţie care influenţează de secole istoria
Europei şi a lumii; este vorba de francmasonerie.43 Cu ea ne
vom întâlni şi când vom discuta şi despre ecumenism.
Originile ei se pierd în negura timpurilor, iar istoria ei
este foarte controversată. Deşi începutul francmasoneriei
moderne este legat de anul 1717, ea este mult mai veche,
având multiple legături cu alte asociaţii oculte. Credem că nici
un istoric nu poate nega faptul că în interiorul societăţii
europene creştine au existat mereu asociaţii iniţiatice. În
această civilizaţie a Europei creştine, în care religia şi iniţierea
par a se completa reciproc, s-a născut francmasoneria, în
sensul strict al cuvântului.
Francmasoneria a influenţat puternic atât guvernele cât
şi anumite mişcări spirituale şi artistice.44 Ea a fost
40 Giacchino face parte dintr-o mare mişcare de reformă a Bisericii, activă
începând din sec. al XI-lea. Se aştepta o adevărată transformare – o
reformatio mundi şi nu o întoarcere la trecut. Alte amănunte vezi la Lucian
Boia, Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit, Ed. Humanitas, 1999, p. 67-69.
41 Mircea Eliade, op. cit., p. 119.
42 Mircea Eliade, op. cit., p. 120. Vezi şi Serge Hutin, Alchimia, Ed. de
Vest, Timişoara, 1992, p. 119-120.
43 Vezi referinţele de la nota 26.
44 Christian Jacq, op. cit., p. 11.
27
întotdeauna o asociaţie a elitelor reunite în numele unor
idealuri.45
Între anii 1771-1789, prestigiul francmasoneriei
speculative creşte vertiginos: toată nobilimea, toţi oamenii de
ştiinţă, toţi academicienii, toţi oamenii politici din Franţa
devin masoni. În 1789, în această ţară, francmasoneria domina
totul;46 iar anul 1791 poate fi considerat drept momentul în
care francmasoneria europeană începe edificarea doctrinei
sale politice practice, bazate pe manipularea maselor şi
aplicarea dură a mijloacelor represive.47
Este important să cunoaştem aceste lucruri pentru a
putea evalua atât influenţa masoneriei în societatea europeană,
cât şi caracteristicile schimbării.48
Nu mai este un secret pentru nimeni faptul că
Revoluţia franceză de la 1789 a fost pusă la cale de
francmasonerie. Toţi conducătorii acestei revoluţii, cu
excepţia lui Robespierre, au fost francmasoni.49
De asemenea, toate revoluţiile naţionale din anul 1848
au fost săvârşite tot de francmasoni. Mai mult, chiar cele două
45 Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu, Francmasoneria. O viziune
asupra istoriei lumii civilizate, vol. I, ed. cit., p. 19.
46 Ibidem, p. 19. Vezi şi Christian Jacq, op. cit., p. 155-190.
47 Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 22. Pe la mijlocul
sec. al XIX-lea, francmasonii francezi dobândiseră însemnate privilegii
politice şi economice, precum şi o adevărată experienţă în confecţionarea
revoluţiilor. Ei dominau presa şi învăţaseră bine arta manipulării opiniei
publice. Elitele intelectuale se aflau sub influenţa ocultă a francmasoneriei.
48 „Orice încercare de a scrie istoria unui popor, a unei naţiuni, fără
componenta ei, Istoria francmasoneriei este un lucru făcut pe jumătate”,
afirmă Horia Nestorescu Bălceşti (mason) în cartea sa Ordinul masonic
român, p. 204.
49 Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 14; Ibidem, Istoria
francmasoneriei (926-1960), ed. cit., p. 25.
28
războaie mondiale sunt tot opera francmasoneriei.50
Dacă societatea modernă este rodul francmasoneriei,
atunci putem uşor înţelege rolul nefast pe care l-a avut ea faţă
de Biserică. Marea revoluţie franceză loveşte în Biserică;
revoluţiile italiene au lovit Vaticanul. Revoluţia comunistă din
Rusia de la 1917 a avut ca principal scop distrugerea
creştinismului.
Victoriile francmasoneriei sunt: laicizarea învăţământului
şi separarea Bisericii de stat.51 După aceste momente,
statul încetează de a mai fi creştin, deşi majoritatea cetăţenilor
care-l formează sunt creştini.
Dacă n-am şti de existenţa şi acţiunea acestor societăţi
secrete, istoria ne-ar părea ca fiind rezultatul hazardului sau al
destinului inexorabil hotărât de astre.
50 Ibidem, Francmasoneria. O viziune asupra istoriei lumii civilizate,
vol.I, p. 29-50. Vezi şi Istoria franc-masoneriei (926-1960), ed. cit., p. 31-
70.
51 Christian Jacq, op. cit., p. 234-235; Radu Comănescu şi Emilian M.
Dobrescu, Francmasoneria. O viziune asupra lumii civilizate, ed. cit., p.
39. Iată cum prin eforturile francmasonilor idealurile rosicrucienilor
deveneau realitate.
29
5. Istoria mişcării ecumenice
AM văzut că Biserica a avut o viaţă deosebit de
zbuciumată şi frământată, mai ales în Biserica romană după
anul 1054. Firesc ar fi fost ca creştinii să se intereseze de
refacerea unităţii Bisericii pe criteriul mărturisirii dreptei
credinţe.
Deşi încercări de refacere a unităţii au existat, din
păcate, interesele care primau erau altele decât unitatea în
dreapta credinţă mărturisită de cele şapte sinoade ecumenice.
Aceste încercări de unire au pornit totuşi de la o bază
dogmatică pe care fiecare parte şi-o revendica ca fiind
autentică.
Vom vedea în continuare că ecumenismul propune o
unire fundamentată pe alte criterii. Ceea ce n-a reuşit să facă
gnosticismul în veacurile primare încearcă acum mişcarea
ecumenică. Atunci se dorea asimilarea creştinismului într-o
religie sincretistă;52 acum, după ce în decursul veacurilor au
distrus unitatea de credinţă, gnosticii de astăzi doresc
înlocuirea creştinismului cu vechea religie gnostică. De aceea,
nici nu se pune bază pe învăţătura de credinţă creştină.
Ecumenismul doreşte unitatea creştinilor, dar fără doctrina
creştină.53
52 „Gnoza voia să facă sinteza religiilor care existau în epoca ei,
zoroastrismul, iudaismul, păgânismul grec, politeismul grec, creştinismul”
(Alexandrian, Istoria filosofiei oculte, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.
79.)
53 Teologul protestant D. Bonhoeffer susţine că „lumea a ajuns la maturitate
într-un „creştinism fără religie”. „Creştinismul fără religie” îl înţelegem
ca un „creştinism fără dogme”, redus la slujirea socială. (Antonie
Plămădeală, Biserica slujitoare, ed. cit., p. 154 ş. u.) Din această
perspectivă, poate fi numit „creştinism socialist”. În esenţa sa,
30
Aşadar se ridică câteva întrebări:
Ce este ecumenismul? Când şi cum a apărut? Cine l-a
iniţiat? În ce context a apărut? De când sunt ortodocşii
implicaţi în acţiuni ecumenice? Care sunt intenţiile declarate
şi nedeclarate ale ecumenismului? Se justifică implicarea
ortodocşilor în activităţi ecumenice? Care sunt efectele
implicării ortodocşilor în mişcarea ecumenică? Care este
reacţia ortodocşilor ecumenişti faţă de ceilalţi fraţi ortodocşi?
Care trebuie să fie atitudinea creştinului ortodox faţă de
ecumenism?
Iată doar câteva întrebări la care vom încerca să
răspundem.
5. 1. Ce este ecumenismul?54
Ecumenismul este pan-erezia secolului XX, cea mai
mare erezie a veacului, erezia ereziilor.
Iată ce spune un mare teolog ortodox, părintele Justin
Popovici:
„Ecumenismul este numele de obşte pentru
creştinismele mincinoase, pentru bisericile mincinoase ale
Europei apusene. În el, se află cu inima lor toate umanismele
europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creştinisme
mincinoase, toate aceste biserici mincinoase nu sunt nimic
altceva decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de
obşte este acela de atot-erezie (pan-erezie). De ce? Fiindcă
ecumenismul urmăreşte transformarea Bisericilor în mijloace de
promovare a ideologiei socialiste în vederea globalizării ei.
54 Academia Republicii Populare Române, Dicţionarul enciclopedic
român, vol. II D-J, Editura Politică, Bucureşti, 1964, dă următoarea
definiţie cuvântului ecumenic (gr. oikumene „lume, univers”; IST., REL.),
care are un caracter universal; investit cu o autoritate ce se extinde asupra
întregii biserici creştine (ex. sinod ecumenic). – Mişcarea ecumenică,
mişcare religioasă, apărută în protestantism la începutul sec. al XX-lea,
care urmăreşte unificarea tuturor bisericilor creştine pe baza unei
platforme religioase minime şi stabilirea unor contacte strânse între ele.
31
de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau sluţeau
anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, în
timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-
Omul în întregime şi pun în locul lui pe omul european. În
această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism,
protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este
legiune.”
„Dialogul” contemporan „al dragostei”, care se
înfăptuieşte în chipul unui sentimentalism găunos, este în
realitate refuzul, pornit din puţinătatea de credinţă, sfinţirii
Duhului şi credinţei adevărului (II Tes. 2, 18), adică refuzul
singurei iubiri de adevăr (II Tes. 2, 10) mântuitoare. Esenţa
dragostei este adevărul şi dragostea viază umblând doar în
adevăr. Adevărul este inima fiecărei fapte bune Dumnezeuomeneşti,
deci şi a dragostei: şi fiecare dintre acestea arată şi
binevesteşte pe Dumnezeu-Omul Domnul Hristos, Care
singur este întruparea şi întruchiparea adevărului
dumnezeiesc, adică a-tot-adevărului.
Să nu ne amăgim. Există un dialog al minciunii,
atunci când cei care dialoghează se înşeală, cu ştiinţă sau fără
ştiinţă, unii pe alţii. Un astfel de dialog e propriu tatălui
minciunii, diavolul, căci mincinos este şi părintele minciunii
(Ioan 8, 44).
Propriu este şi pentru toţi împreună-lucrătorii lui cei de
bună voie sau fără de voie, atunci când ei voiesc să făptuiască
binele lor cu ajutorul răului, să ajungă la adevărul lor cu
ajutorul minciunii.
Nu există „dialog al dragostei” fără dialogul
adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc şi
mincinos. De aceea şi porunca purtătorului de Hristos Apostol
cere: Dragostea să fie nefăţarnică (Rom. 12, 5).
Dezbinarea şi despărţirea umanistă eretică între
dragoste şi adevăr este ea însăşi o dovadă a lipsei credinţei
Dumnezeu-omeneşti şi a pierderii cumpenei şi gândirii
sănătoase duhovniceşti, Dumnezeu-omeneşti.
32
În orice caz, aceasta nu a fost niciodată şi nu este calea
Sfinţilor Părinţi.
Ortodocşii, cu totul înrădăcinaţi şi întemeiaţi împreună
cu toţi sfinţii în adevăr şi dragoste, au vestit şi vestesc, din
vremurile Apostolilor până astăzi, această dragoste
mântuitoare Dumnezeu-omenească faţă de lume şi faţă de
toate zidirile lui Dumnezeu. Minimalismul moral şi
pacifismul hominist găunos al ecumenismului contemporan
nu fac decât un singur lucru: vădesc uscatele lor rădăcini
umaniste, filosofia lor bolnavă şi etica lor neputincioasă, cea
după predania oamenilor (II Coloseni 2, 8).
Şi mai mult, vădesc criza credinţei lor hoministe în
adevăr şi nesimţirea lor dochetistă faţă de istoria Bisericii, faţă
de comunitatea ei apostolică şi sobornicească, Dumnezeuomenească,
în adevăr şi în dar. Iar cugetarea îndumnezeită şi
gândirea sănătoasă apostolică şi patristică binevesteşte prin
gura Sf. Maxim Mărturisitorul adevărul credinţei Dumnezeuomeneşti:
„Credinţa e temelia nădejdii şi a dragostei ... Căci
credinţa face neîndoielnic însuşi adevărul” (500 de capete, P.
G., 1189A).
Nu există nici o îndoială că măsura părintească,
moştenită de la Apostoli, a dragostei faţă de oameni şi a
legăturilor cu ereticii are în întregime un caracter Dumnezeuomenesc.
Lucrul acesta îl arată de Dumnezeu insuflatele cuvinte
ale aceluiaşi sfânt: „Eu nu doresc ca ereticii să pătimească,
nici nu mă bucur de răul lor – ferească Dumnezeu! – ci mai
degrabă mă bucur şi împreună mă veselesc de întoarcerea lor;
căci ce e mai plăcut celor credincioşi, decât să vadă adunaţi
împreună pe copiii cei rătăciţi ai lui Dumnezeu? Nu scriu nici
îndemnându-vă să puneţi asprimea înaintea iubirii de oameni
– nu aş putea să fiu atât de sălbatic – ci rugându-vă să faceţi şi
să lucraţi cele bune pentru toţi oamenii cu luare aminte, şi cu
cercare multă, şi făcându-vă tuturor toate după cum are nevoie
fiecare de voi. Numai un lucru îl voiesc de la voi: Vă rog să
33
fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la
dăinuirea credinţei lor nebuneşti, căci socotesc ură faţă de
oameni şi despărţire de dumnezeiasca dragoste ajutorul dat
rătăcirii ereticeşti spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de
această rătăcire” (Epistola 12, P. G., 91, 465C).55
* * *
Năzuinţa unităţii Bisericii, mult dorită de toată
creştinătatea, nu poate fi decât binevenită şi binecuvântată de
Dumnezeu.
Dar pentru ca această unitate a creştinilor, într-una
sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, să corespundă
unui scop sfânt şi să se înfăptuiască după voia lui Dumnezeu,
ar trebui ca acele Biserici înstrăinate şi acele comunităţi
creştine eterodoxe, care ar voi sincer să ajungă la această
realizare, să adere la dreapta credinţă cu o întreagă
participare şi cu o deplină recunoaştere a Adevărului. Biserica
Ortodoxă are menirea sacră, cu vreme şi fără vreme, să facă să
fie cunoscut Adevărul dreptei credinţe. Dar de dragul unirii
Bisericilor nu trebuie ca Biserica Ortodoxă să ajungă la
compromisuri ce i-ar aduce vătămare de credinţă.
În această viziune, Biserica-mamă înţelege să
primească pe toţi fraţii creştini care s-au îndepărtat de Biserica
Ortodoxă, ca şi pe toţi necreştinii care ar voi să se mântuiască
şi să primească dreapta credinţă.56
Din păcate, mişcarea ecumenică este contrară acestei
viziuni de revenire la dreapta credinţă mărturisită de cele
şapte sinoade ecumenice. Ea doreşte o unitate adogmatică, o
unitate într-un crez nou potrivit pentru o nouă ordine
55 Sf. Justin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Petru Vodă,
2002, p. 118-120.
56 Mihai Urzică, Biserica şi viermii cei neadormiţi sau cum lucrează în
lume „taina fărădelegii”, Ed. Anastasia, 1998, p. 224.
34
mondială, o religie sincretistă tolerantă, care să ajute la
instituirea adorării lui Lucifer, ca religie a noii ere.57
Ecumenismul face parte din planul pentru o nouă
ordine mondială. Ecumenismul este dictat de interesele
politice pentru crearea unui guvern mondial.
5. 2. Când, cum şi în ce context istoric a apărut?
Se cuvine o precizare. Nu trebuie să confundăm
încercările de unire precedente cu acţiunile mişcării
ecumenice. Primele căutau unitatea în jurul adevărului de
credinţă pe când cea din urmă caută unitatea în afara
adevărului de credinţă.
Primele acţiuni cu caracter ecumenic au început în a
doua jumătate a sec. al XIX-lea. Aceste acţiuni au fost iniţiate
de organizaţii anglicane şi protestante care au militat pentru
apropierea şi colaborarea dintre Biserici, mai ales pe tărâm
social, ca şi francmasoneria, care le-a inspirat.58 Au apărut
într-o vreme când în lume începea să se vorbească deschis
despre unitate; unitate politică, unitate economică, unitate
religioasă, unitate de gândire, unitate a forţelor fizice
fundamentale. La ordinea zilei era cuvântul unitate.
Printre organizaţiile şi sectele care militau pentru
unitate amintim societatea teosofică, francmasoneria, secta
Baha’i, martorii lui Iehova, organizaţii şi asociaţii ecumenice
creştine şi necreştine.
De acum cuvântul de ordine va fi unitatea; unirea pe
toate planurile şi sub toate aspectele. Oare, ideea de unitate şi
57 Pentru amănunte privind mişcarea pentru o nouă eră se pot consulta:
Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Ed. Cartea
Moldovei, Chişinău, 1995; Damascene Christensen, Father Seraphim
Rose His Life and Works, ed. cit.; Bruno Würtz, New Age, ed. cit.; Bruno
Würtz, Confruntări contemporane pe tema viitorului, Ed. Facla,
Timişoara, 1990.
58 Istoria bisericească universală, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, p.
544.
35
uniune să fi apărut chiar aşa dintr-odată? Nu! A fost un proces
de lungă durată, dar ocult, care aştepta plinirea vremii,
momentul potrivit pentru mobilizarea întregii omeniri la
realizarea acestui deziderat.
Am văzut deja că încă din sec. al XVI-lea se punea în
circulaţie ideea pentru începerea unei reforme universale a
lumii, o renovatio a religiei şi culturii.
Acest proces a început concomitent în educaţie,
cultură şi ştiinţe. Alchimiştii de atunci sunt „părinţii”
cercetătorilor de astăzi. Serge Hutin – mason – recunoaşte
deschis că ştiinţele de astăzi sunt urmaşele alchimiei. „Ştiinţa
noastră contemporană trebuie, de fapt, să se considere datoare
faţă de aceşti discipoli ai lui Hermes, care de altfel, de multă
vreme n-au încetat să-şi atragă profunda discreditare de care
teoriile şi practicile lor erau învăluite: oare nu alchimiştii au
pretins primii posibilitatea transmiterii elementelor, teorie
care constituie în zilele noastre postulatul însuşi al cercetărilor
asupra radioactivităţii şi energiei atomice?”59
Influenţa alchimiei a fost prodigioasă ... a influenţat
arta, literatura şi tehnica. Ea a influenţat şi francmasoneria, ai
cărei adepţi erau şi alchimişti. Alchimia, deşi nu s-a dezvoltat
ca o religie, are propria sa cosmologie şi eshatologie. În ce
priveşte rolul jucat de gnosticism, Serge Hutin afirmă că
„alchimia a preluat de altfel stilul complicat al gnosticilor care
prin imagini grandioase şi confuze în acelaşi timp, încerca
să-şi iniţieze fidelii în secretele cosmosului, ale esenţei şi
scopurilor universului.”60
Pe plan religios, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea,
apar o serie de grupări şi secte sincretiste, care promovau
credinţa într-o supra-religie universal valabilă şi care încerca
asimilarea creştinismului. Între acestea amintim secta Baha’i
59 Serge Hutin, Alchimia, Editura de Vest, Timişoara, 1992, p. 116-117.
60 Ibidem, p. 39.
36
care propovăduia că:61
- umanitatea se află, în mod iminent, în pragul unei ere
de totale schimbări în mediile de viaţă;
- specia umană, în toată diversitatea ei, poate învăţa să
trăiască şi să lucreze ca un singur popor, într-o patrie comună,
mondială;62
- ştiinţa şi religia să coexiste în mod armonios;
- previzionează formarea unei federaţii în care să
domnească armonia şi colaborarea;
- pacea universală;
- soluţionarea spirituală a problemelor economice şi
sociale;
- limbă mondială şi scriere unică;63
- instituirea unui tribunal internaţional.
Baha’i-ul nu a rămas undeva izolat, iar intenţiile sale
nu au rămas utopice.64 Secta a folosit pentru propagarea
concepţiilor sale un mediu existent, dinainte pregătit.
Baha’u’llah s-a adresat în repetate rânduri puternicilor vremii,
conducătorilor de religii şi multor savanţi şi scriitori
îndemnându-i să faciliteze răspândirea religiei baha’i.65
Religia baha’i este cosmopolitism fideist de factură
61 Pr. N. Achimescu, Noile mişcări religioase, Ed. Limes Cluj-Napoca,
2002, p. 194. Vezi şi lucrarea lui Danion Vasile, Dărâmarea idolilor.
Despre rătăcirile contemporane, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2002, p. 101-
106.
62 Jean Vernette, Les sectes, Presses Universitaires de France, 1990, p. 71.
63 Pr. N. Achimescu, op. cit., p. 188.
64 „Bahaismul consideră că misiunea sa este aceea de a structura o nouă
ordine a lumii. În consecinţă, interesul acestei mişcări nu este orientat atât
de mult spre interiorul individului, cât mai ales spre exterior; este vorba de
relaţii politice, sociale, culturale, este vorba de contactul cu toate acele
mişcări progresiste, care îşi propun detaşarea de orice reflexe
conservatoare, de orice tradiţii dogmatice şi canonice.” (Preot N.
Achimescu, Noile mişcări religioase, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002, p.
193.)
65 Pr. N. Achimescu, op. cit., p. 193.
37
gnostică.66
Aceleaşi idei sunt propovăduite de o altă sectă apărută
tot în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, Martorii lui Iehova,
care îşi fundamentează învăţăturile mai ales pe texte din
Vechiul Testament. Iehoviştii nu sunt atât o sectă creştină cât
mai ales una sincretistă; o organizaţie politică mai mult decât
o sectă religioasă. Formează o uriaşă societate trans-naţională,
care îi exploatează crunt pe numeroşii săi adepţi, care lucrează
voluntar.67
Martorii lui Iehova susţin acelaşi universalism ca şi
Baha’i-ul:
- omenirea se află în pragul unei noi ere: Regatul;
- toate religiile vor dispărea când va rămâne numai cea
a „martorilor”;
- toate guvernele vor fi anihilate şi se va institui un
guvern mondial, condus de Mesia al lor;
- pacea universală;
- numărul 666 este semnul noului Mesia.
În aceeaşi perioadă Helena Petrovna Blavatsky (1831-
1892) pune bazele Societăţii teosofice. De mai bine de un
secol teosofia a fost sursa de introducere în occident a
religiilor orientale. Teosofia este o doctrină sincretistă care
uneşte curente religioase cu precădere din orient (cabala,
budism, hinduism, taoism)68. După un timp de regres, teosofia
a alimentat majoritatea gnozelor contemporane şi religiile
pentru Noua Eră.
În programul Societăţii teosofice se află următoarele
66 Bruno Würtz, Doctrinele principalelor secte ale creştinismului
contemporan, Timişoara, 1988, p. 184 (curs litografiat)
67 Pentru mai multe amănunte vezi şi Radu Antim, Societatea „Martorii
lui Iehova” în contextul fenomenului sectar, Editura Arhidiecezană, Cluj-
Napoca, 1996; Bruno Würtz, Doctrinele principalelor secte ..., ed. cit., p.
144-176.
68 Pentru mai multe amănunte, vezi şi Nicolae Achimescu, Noile mişcări
religioase, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002, p. 59-68.
38
ţeluri: 1) constituirea unui nucleu de înfrăţire generală a
omenirii îndiferent de rasă, religie, sex, castă, culoare; 2) stimularea
studierii comparate a religiilor, a filosofiilor, a ştiinţelor
naturii; 3) cercetarea unor legi ale naturii încă neexplicate
precum şi promovarea forţelor ascunse, lăuntrice omului.
Aceste puncte programatice pot fi întâlnite în întregime în
mişcarea New Age.69 Teosofia are legături cu spiritismul
modern, apărut tot în această perioadă. Strâns legată de
teosofie se află antroposofia70 lui Rudolf Steiner (1861-1925)
fondată în 1913, după ce a părăsit Societatea teosofică.
Aceleaşi obiective diabolice le regăsim şi în ideologia
iluminatului şi satanistului K. Marx.71 În cartea lui Des
Griffin, Al patrulea Reich al bogaţilor este schiţat planul
Revoluţiei mondiale a lui Weishaupt,72 care cuprindea:73
- abolirea tuturor guvernelor instituite;
- abolirea proprietăţii private;
- abolirea moştenirilor;
- abolirea religiilor;
- abolirea familiei;
- abolirea patriotismului;
- crearea unui guvern mondial.
69 Bruno Würtz, New Age, Editura de Vest, Timişoara, 1992, p. 65.
70 Nicolae Achimescu, op. cit., p. 68-88.
71 Ralph Epperson, Noua ordine mondială, Ed. Alma, 1997, p. 117-125;
Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu, Francmasoneria. O nouă
viziune asupra lumii civilizate, Ed. Valahia, 1991, p. 33, şi 38; Salem
Kirban, Satan’s Angels Exposed, Morris Cerullo World Evangelism
Edition, 1980, p. 157.
72 Ralph Epperson, op. cit., p. 110; Salem Kirban, op. cit., p. 149.
73 În 1776, evreul Adam Weishaupt a întemeiat în Bavaria ordinul
Iluminaţilor, care-şi propunea între altele scopuri, distrugerea
catolicismului, adică a creştinismului (N. Paulescu, Spitalul, Coranul,
Talmudul, Cahalul şi Franc-Masoneria, Bucureşti, 1913, p. 216; Bruno
Würtz, op. cit., p. 35; Christian Jacq, op. cit., p. 184. Vezi şi la Milton
William Cooper, Partea nevăzută a lumii societăţi secrete, Ed. Elit, (fără
an), p. 72-74.)
39
Pe plan social – politic, francmasoneria pune bazele
Ligii Naţiunilor74 în anul 1920, care devine apoi Organizaţia
Naţiunilor Unite (cu prerogative de guvern mondial). O altă
dorinţă mai veche a francmasoneriei a fost crearea Statelor
Unite ale Europei.75
În ceea ce priveşte latura religioasă, s-a fondat
Consiliul Mondial al Bisericilor şi alte organisme
internaţionale, care au ca scop tot unirea.
Din cele relatate până acum, observăm că se
urmăreşte:
- pe plan religios – unirea tuturor religiilor într-una
singură;
- pe plan politic – crearea unui guvern mondial;
- pe plan economic – crearea unei economii unice
mondiale şi emiterea unei monede unice, cel mai probabil una
virtuală;
- pe plan social – desfiinţarea graniţelor – amestecarea
neamurilor;
- pe plan ştiinţific – marea unificare a forţelor.76
74 Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu, Francmasoneria. O nouă
viziune asupra lumii civilizate, ed. cit., p. 43.
75 Ibidem, p. 24-25. Vezi şi referinţele date de Horia Nestorescu Bălceşti
cu privire la Comitetul Central Democratic European [fondat de către
Giuseppe Mazzini în 1850] şi Comitetul Europei Răsăritene, ambele fiind
centre de orientare masonică, vizau ca obiectiv: Statele Unite ale Europei
(Ordinul masonic român, p. 63).
76Amănunte privind teoria marii unificări pot fi găsite la Cecil Folescu, Ce
este universul?, Ed. Albatros, Bucureşti, 1988; John D. Barrow, Originea
universului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994; Martin Rees, Doar şase
numere. Forţele fundamentale care modelează universul, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2000; Lee Smolin, Spaţiu, timp, univers, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2002; John Barrow, Frank J. Tipler, Principiul antropic
cosmologic, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2001.
40
41
6. De când sunt implicaţi ortodocşii
în acţiuni ecumenice?
PRIMELE menţiuni ale implicării ortodocşilor în
acţiuni ecumenice sunt din a doua jumătate a sec. al XIX-lea,
mai precis din anul 1864, odată cu formarea „Asociaţiei
Bisericilor anglicană şi ortodoxă – răsăriteană”, care a devenit
în 1906 „Uniunea Bisericilor de Răsărit” în care au activat
teologi englezi, americani, ruşi, greci ş. a.77
La începutul sec. al XX-lea, Patriarhia ecumenică se
implica în acţiuni ecumenice prin emiterea a trei enciclici
adresate Bisericilor creştine în care se afirmă că „diferenţele
dogmatice nu pot constitui o piedică de netrecut în calea
apropierii şi colaborării Bisericilor unele cu altele, până se va
putea ajunge la unirea lor deplină”.78 Se uită, însă, că această
concepţie este în contradicţie cu învăţătura de veacuri a
Bisericii Ortodoxe, care învaţă că nu poate să existe unire şi
unitate decât în mărturisirea aceleiaşi credinţe.
A urmat apoi un şir de conferinţe aşa-zis „panortodoxe”
care au urmărit pregătirea unui sinod ecumenic, de
la care se aşteptau reforme în doctrină şi viaţa Bisericii,
conforme cu directivele generale masonice.
Să le amintim:79
- 1923, Constantinopol – Conferinţă pan-ortodoxă,
- 1936, Atena – Conferinţa profesorilor de teologie,
- 1948, Moscova – Conferinţă pan-ortodoxă,
77 Istoria Bisericească Universală, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, p.
544.
78 Istoria Bisericească Universală, vol. II, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1993, p. 545.
79 Ibidem, p. 534-543.
42
- 1961, Rhodos – Conferinţă pan-ortodoxă,
- 1963, Rhodos – Conferinţă pan-ortodoxă,
- 1964, Rhodos – Conferinţă pan-ortodoxă,
- 1968, Rhodos – Conferinţă pan-ortodoxă,
- 1976, Atena – Congres al facultăţilor de teologie
ortodoxă.
Vom aminti mai târziu despre temele discutate la
aceste întruniri.
De asemenea, menţionăm prezenţa ortodocşilor în
„Asociaţia mondială pentru promovarea păcii internaţionale
între naţiuni prin Biserici”,80 înfiinţată în 1914 şi care a activat
până în 1938. Între 1920-1938, a ţinut nouă conferinţe. Din
1920 a avut ca vicepreşedinte pe mitropolitul primat Miron
Cristea. Mişcarea ecumenică, care din 1948 s-a organizat în
Consiliul Mondial al Bisericilor, numit şi Consiliul Ecumenic
al Bisericilor,81 îşi are originea în trei mişcări paralele:
- Consiliul misionar internaţional, care şi-a ţinut prima
conferinţă în 1910 la Edinburg în Scoţia;
- gruparea „Viaţă şi acţiune”, a ţinut prima ei
conferinţă interconfesionistă în 1925 la Stockholm în Suedia.
La ea au participat 680 de delegaţi din 37 de ţări;
- gruparea „Credinţă şi organizare” a ţinut prima ei
conferinţă în 1927 la Lausanne, în Elveţia. Au participat 400
de delegaţi, reprezentând 100 de Biserici, culte şi comunităţi
creştine.
Primele şase Adunări generale ale Consiliului
Ecumenic al Bisericilor s-au ţinut după cum urmează:
1. 1948, Amsterdam. Participarea ortodoxă a fost slabă
din motive social-politice.
În 1952, patriarhul ecumenic Atenagora I recomandă
80 Ibidem, p. 545.
81 Preot Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă A-Z,
EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 254-260; Istoria Bisericească Universală,
ed. cit., p. 545-555.
43
Bisericilor ortodoxe colaborarea cu Consiliul Ecumenic al
Bisericilor, argumentând că „acţiunea apropierii şi a
colaborării tuturor confesiunilor şi organizaţiilor creştine este
o necesitate şi o datorie sfântă, decurgând din însuşi specificul
şi misiunea lor”.82 Se uita a se menţiona că patriarhul
Atenagora I era francmason.83
Serafim Rose a argumentat faptul că patriarhul
Atenagora promova erezia milenaristă, a cărei principal
apărător a fost N. Berdiaev, iar cu mult înainte, Giacchino da
Fiore.
Deşi cei mai buni creştini ortodocşi erau împotriva
acţiunilor patriarhului – printre care părintele văzător cu duhul
Filotei Zervakos din Grecia şi aproape toţi călugării din Sf.
Munte – el avea de partea lui un aliat puternic: „spiritul
vremurilor” în continuă schimbare.84
2. 1954, Evenston, SUA.
3. 1961, New Delhi, India. Acum au fost primite ca
membre mai multe Biserici Ortodoxe, printre care şi Biserica
Ortodoxă Română.
4. 1968, Uppsala, Suedia.
5. 1975, Nairobi, Kenya.
6. 1983, Vancouver, Canada.
O altă organizaţie ecumenică de inspiraţie masonică
este Conferinţa Bisericilor Europene,85 fondată în 1959.
82 Istoria Bisericească Universală, vol. II, ed. cit., p. 548.
83 Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu, Istoria franc-masoneriei
(926-1960), ed. cit, p. 152.
84 Damascene Christensen, op. cit., p. 397-398.
85 Conferinţa Bisericilor Europene este fondată în 1959, anul în care
Consiliul pentru Relaţii externe – SUA cere o nouă ordine mondială. Se
pleda pentru „o nouă ordine mondială care trebuie să răspundă aspiraţiilor
de pace, de schimbare socială şi economică ... o ordine internaţională ...”
Amănunte despre organizarea şi activităţile Conferinţei
Bisericilor Europene pot fi găsite în rev. „Candela Moldovei”, nr. 1/1998;
11-12/2000; 7-8/2003. În completare se poate consulta Dr. Antonie
44
Actualmente este „formată din 126 Biserici (ortodoxe,
protestante, anglicane şi vechi catolice) şi 43 de asociaţii
creştine partenere” (Candela Moldovei 7-8/2003).
Afirmaţia este total neortodoxă, ca să nu spunem
eretică. De ce? Pentru că Biserica Ortodoxă ca instituţie
divino-umană nu poate fi inclusă într-o organizaţie umană.
Ortodocşii care participă la adunările Conferinţei Bisericilor
Europene sau la alte adunări ecumenice, o fac pe cont propriu,
pentru simplul motiv că ei nu sunt Biserica.86
Organizaţia colaborează cu alte instituţii ecumenice
dintre care amintim:
- Adunarea Conferinţelor Episcopilor Romano-
Catolici din Europa şi
- Comisia Ecumenică Europeană pentru Biserică şi
Societate, care în 1999 a fuzionat cu Conferinţa Bisericilor
Europene.
Între organizaţiile ecumenice, mai putem enumera pe
cele care se ocupă de tineretul creştin, şi anume:
- Consiliul Ecumenic al Tineretului;
- Federaţia Internaţională a Studenţilor Creştini
(WSCF) subordonate Consiliului Ecumenic al Bisericilor. La
acestea se mai adaugă diverse organizaţii ecumenice la nivel
naţional.
Studiul documentar a peste 120 de articole şi informări
apărute în presa religioasă privitoare la activităţile
organizaţiilor ecumenice relevă un fapt incontestabil: temele
abordate sunt de natură social-politică şi doar tangenţial se fac
referinţe teologice. Într-un fel se caută promovarea unei
teologii social-politice, o teologie care să argumenteze
idealurile francmasonice.
Plămădeală, Biserica slujitoare, Ed. EIBMBOR, Bucureşti, 1972, p. 200-
210, extras din rev. „Studii teologice”, 1972, 5-8.
86 Ideea trebuie reţinută întrucât vom reveni asupra ei. Ea va lămuri
atitudinea pe care trebuie să o avem unii faţă de alţii.
45
Temele se axează în jurul următoarelor cuvinte cheie:
reconciliere, unitate, dreptate, rasism, înnoire, xenofobie, nonviolenţă,
dialog-ecologic, conciliere etnică şi religioasă,
antisemitism, pace, drepturile omului, toleranţă.87
Se constată, de asemenea, tendinţa de a subordona
învăţământul teologic ortodox intereselor Consiliului Ecumenic
al Bisericilor, sugerându-se implicarea învăţământului teologic
în susţinerea ecumenismului88 şi a unităţii cu orice preţ.
Într-un articol din Candela Moldovei nr. 1/2001 citim:
„Biserica Ortodoxă Română a afirmat, fără echivoc,
disponibilitatea pentru integrare (în Uniunea Europeană).”
Noi ne întrebăm, în numele cui s-a făcut această
afirmaţie şi cu ce scop?
Pentru care raţiuni Biserica Ortodoxă trebuie să susţină
noua ordine mondială anticreştină? Sau poate că nu s-a înţeles
că Uniunea Europeană va fi anticreştină?! Presa a informat
opinia publică în nenumărate rânduri că oficialii Uniunii Europene
nu doresc o Europă creştină.89 Mai mult, Parlamentul
European s-a ridicat şi împotriva Sfântului Munte.90
În 1997, Biserica Ortodoxă a Georgiei se retrage din
Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi din Conferinţa Bisericilor
Europene. În 1998 se va retrage şi Biserica Ortodoxă Bulgară.
Noi ne rugăm să vedem cât mai curând retragerea
tuturor Bisericilor Ortodoxe din Consiliul Ecumenic al
Bisericilor şi din toate dialogurile ecumenice.
87 Mai multe amănunte ne sunt oferite de Dr. Antonie Plămădeală,
Biserica slujitoare, ed. cit., p. 120-268.
88 Pentru mai multe amănunte vezi articolul „Educaţia teologică ortodoxă
şi temele ecumenice”, revista „Candela Moldovei” nr. 3/2000.
89 Ziarul „Ziua” din 06 octombrie 2003: Jacque Chirac se opune unei
Europe creştine.
90 Ziarul „Ziua” din 04 octombrie 2003, p. 14. Această atitudine
anticreştină şi antiortodoxă este semnalată încă din anul 1993. Vezi
interviul cu părintele Petroniu Tănase, stareţul schitului „Prodromul”,
apărut în „Vestitorul ortodoxiei” nr. 105 din 15 nov. 1993.
46
7. Mărturia faptelor
TRĂIM într-o epocă de adânc dezechilibru spiritual,
epocă în care mulţi creştini ortodocşi sunt ca nişte copii duşi
de valuri, purtaţi încoace şi încolo, de orice vânt al învăţăturii,
prin înşelarea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea
rătăcirii (Efeseni 4, 14).
Pare, într-adevăr, să fi sosit timpul când oamenii nu
mai suferă învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze
auzul – îşi grămădesc învăţături după poftele lor, şi îşi întorc
auzul de la adevăr şi se abat către basme (II Timotei 4, 3-4).
Ne încearcă un sentiment de consternare când citim
cele mai recente documente şi luări de poziţie ale mişcării
ecumenice.91 Dar în cadrul unor astfel de întruniri „la vârf” se
omite să li se comunice eterodocşilor că Biserica Ortodoxă
este Biserica lui Hristos, la care suntem chemaţi cu toţii.
Dar mulţi dintre participanţii ortodocşi la aceste
„dialoguri” bănuiesc, ori sau convins deja, că ele nu constituie
nici pe departe cadrul în care să se poată face auzită vocea
ortodoxiei; ei văd că însăşi atmosfera de „liberalism”
ecumenic al acestor întruniri anulează orice adevăr de credinţă
care s-ar putea rosti în cadrul lor.
La nivele puţin înalte, conferinţele şi discuţiile
ecumenice se organizează de obicei cu participarea unui
vorbitor ortodox şi chiar cu oficierea de rugăciuni comune.
Scopul lor, departe de a fi realizarea unităţii de
credinţă, este, mai degrabă, favorizarea răspândirii între
ortodocşi a relativismului dogmatic, în numele reconcilierii şi
al păcii.
Creştinii ortodocşi conştienţi de pericolul ce-l
91 Vezi colecţia revistei Candela Moldovei din anii 1992-2003.
47
reprezintă ecumenismul se pot întreba, pe bună dreptate, unde
vor sfârşi toate acestea şi până unde va fi impusă limita
trădărilor, falsificărilor şi demolărilor din interior a ortodoxiei.
Nu s-a făcut până acum nici un studiu atent în această
privinţă, dar ţinând cont de logica desfăşurării evenimentelor,
nu este imposibil să vedem în ce direcţie se îndreaptă ele.
Ideologia care stă în spatele mişcării ecumenice, care
inspiră declaraţiile şi acţiunile ecumeniştilor, este o erezie ai
cărei termeni sunt deja clar definiţi: „Biserica lui Hristos nu
există, nimeni nu se află în posesia adevărului absolut.
Biserica se constituie de-abia acum, în zilele noastre.”92
* * *
Se ridică o întrebare: ce este rău în mişcarea ecumenică
de vreme ce se doreşte realizarea unităţii creştinilor?
Problema este mult prea complexă pentru a o aborda
într-un mod simplist.
În întrebarea de mai sus sunt, de fapt, două întrebări:
1. Ce este rău în mişcarea ecumenică?
2. Ce este rău în a dori unitatea creştinilor?
La a doua întrebare răspundem uşor: Nu este nimic rău
să doreşti realizarea unităţii creştinilor. La prima întrebare
vom putea răspunde abia după ce vom arăta ce face mişcarea
ecumenică.
Legând întrebările între ele, avem tendinţa de a da
acelaşi răspuns, orientându-ne după partea cunoscută. Şi astfel
suntem duşi în eroare.
Raţionamentul eronat ar fi cam aşa: a dori unitatea
creştină este un lucru bun. Deci, dacă mişcarea ecumenică
doreşte unitatea creştină rezultă că ea este bună. Măcar în
parte.
92 Ierom. Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Chişinău, 1995, p.
22-23.
48
În realitate, „unitatea creştină” este nada cu care se
prind creştinii naivi.
Mişcarea ecumenică vorbeşte despre unitatea creştină,
dar nu face nimic pentru unitatea creştină, pentru că ea este
interesată de unitate, dar nu creştină. Sau altfel spus, mişcarea
ecumenică urmăreşte unitatea creştinilor, dar nu în Hristos, ci
în afară de Hristos.
Mişcarea ecumenică este doar un mijloc prin care se
încearcă amăgirea creştinilor. Aşadar, mişcarea ecumenică
militează pentru unitate în mijlocul confesiunilor creştine la
fel ca şi alte mişcări şi organizaţii, aşa cum am arătat mai sus.
Din acest motiv, putem aşeza mişcarea ecumenică alături de
teosofie, baha’i, iehovişti, francmasonerie şi mişcarea new
age.
O altă demonstraţie.
Astăzi, se ştie că există o similitudine între forţele
fizice şi forţele sociale. Cercetările au demonstrat că
principiile din fizică pot fi aplicate şi în societate ca de altfel
şi în economie.
Ce înseamnă aceasta pentru noi care studiem scopurile
mişcării ecumenice?
Ştim că dacă asupra unui obiect acţionează mai multe
forţe în diferite direcţii, direcţia în care se va deplasa obiectul
este dată de suma forţelor, numită şi rezultanta forţelor.
Aplicând această regulă la forţele sociale spunem că
asupra grupurilor de persoane sau asupra societăţii umane,
asupra maselor se exercită diferite forţe: politice, economice,
religioase, sociale, juridice, etc.
Aşadar, grupul sau masele de oameni reprezintă
obiectul asupra căruia se exercită mai multe forţe.
Care este direcţia în care se va deplasa obiectul? Ca şi
în cazul unui obiect fizic, direcţia va fi dată de suma forţelor,
de rezultanta forţelor.
Forţele par foarte diferite, aproape imposibil a
însumat.
49
După felul cum am fost educaţi, pare imposibil de
înţeles legătura dintre politic, economic, religios, social,
ştiinţă, filosofie, etc. Şi totuşi, cu un pic de atenţie, vom
observa că toate aceste tipuri de forţe acţionează asupra
aceluiaşi obiect, fapt istoric.93
În pofida faptului că aceste forţe par diferite, din cauza
numelor cu care le identificăm (recunoaştem), cu puţină
atenţie, ce observăm? Ce este comun acestor tipuri de forţe?
Unitatea. Unitatea este factorul comun.
Fiecare tip de forţă îşi caută propria unitate specifică.
În final suma acestor forţe va fi unitatea.
Astfel, masele de oameni (creştinii) sunt îndemnaţi
spre unire sub un guvern mondial, cu o economie unită, cu o
religie unită (unică), cu o legislaţie unită (unică).
De reţinut că rezultatul unităţii nu va semăna cu nimic
din ce a fost. Astfel, putem afirma că mişcarea ecumenică este
un mijloc care contribuie la un proces ce nu are nimic comun
cu creştinismul.
Mişcarea ecumenică este o păcăleală, o minciună prin
care francmasoneria încearcă să-i determine pe creştini să
contribuie la realizarea unităţii antihristice.
Care este mărturia faptelor?
1) Pe 22 iunie 1965, s-a convocat la San Francisco o
93 Istoricii înţeleg să ia în consideraţie o reţea cât mai densă de
determinări, de condiţionări reciproce, de interferenţe. Putem accepta în
principiu „superdeterminarea” chiar şi a celui mai neînsemnat fapt istoric,
în sensul acţiunii conjugate a nenumăraţi factori, în practica istoriografică
însă suntem nevoiţi să alegem dintre aceştia şi să propunem o anumită
ierarhizare.
Pentru amănunte trimitem la consideraţiile lui Lucian Boia din
lucrarea „Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune”. De asemenea,
considerăm binevenit un studiu al teoriei scenariilor şi prognozelor,
întrucât subiectul abordat în această lucrare face obiectul atât al istoriei,
cât şi al scenariilor.
50
conferinţă religioasă pentru pacea mondială, cu ocazia
aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea unei filiale ONU în
acel oraş. În faţa unui public de 10.000 de persoane,
reprezentanţi ai religiilor hindusă, budistă, musulmană,
mozaică, penticostală, catolică şi ortodoxă au ţinut cuvântări
despre fundamentarea religioasă a noţiunii de pace
mondială.94
2) Într-o delegaţie oficială la cel de al XIX-lea
Congres al clerului şi laicatului din Dioceza Greacă a
Americii de Nord şi de Sud, s-a afirmat: „Credem că mişcarea
ecumenică, chiar dacă a luat naştere în sânul creştinismului,
trebuie să fie o mişcare a tuturor religiilor care îşi dau mâna.”
3) „Templul înţelegerii”,95 o fundaţie americană
iniţiată în 1960 ca un soi de „Asociaţie a religiilor unite” cu
scopul de a „clădi templul simbolic în diverse colţuri ale
lumii” (în perfect acord cu doctrina francmasoneriei), a ţinut
mai multe conferinţe de vârf. La prima dintre ele, organizată
la Calcutta în 1968, trapistul Thomas Merton a declarat:
„Suntem deja în unitate. Ceea ce trebuie să redobândim este
unitatea primordială.”96
4) La cea de-a doua conferinţă organizată la Geneva în
aprilie 1970 s-au întrunit 80 de reprezentanţi a 10 dintre
religiile existente pentru a discuta probleme precum:
„Proiectul de creare a comunităţii mondiale a religiilor.”
Materialele de popularizare pe care le-a redactat
„Templul înţelegerii” dau la iveală că la conferinţa „la vârf”
organizată în toamna anului 1971 în SUA, au fost invitaţi şi
94 Acelaşi lucru îl face organizaţia „Oameni şi religii”, întrunită la Malta în
1991 şi la Bucureşti în 1998.
95 În 1960, francmasoneria creează organizaţia americană „Templul
înţelegerii reciproce”, ca Asociaţie a Religiilor Unite, cu scopul de a-şi
fonda filiale în diferite zone ale lumii (Petre Dogaru, Casa regală, femeile
fatale, masoneria şi dictatorii secolului XX, ed. cit., p. 518).
96 Citat după Ierom. Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului,
Chişinău, 1995, p. 24-25.
51
reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, precum şi faptul că
mitropolitul Emilianos din Patriarhia de Constantinopol era
membru al Comitetului internaţional al Templului.
Aşadar, aceste conferinţe „la vârf” au oferit delegaţilor
ortodocşi ocazia să intre în dialoguri care duc la „crearea unei
comunităţi mondiale a religiilor”, care „grăbesc realizarea
visului de pace al omenirii”, potrivit filosofiilor întemeiate de
Vivekananda, Ramakrişna, Gandhi, Schweitzer şi potrivit
fondatorilor altor religii.
5) La începutul anului 1970, Consiliul Ecumenic al
Bisericilor a finanţat conferinţa de la Ajaltoun, Liban, dintre
hinduşi, budişti, creştini şi musulmani care a fost urmată de o
conferinţă de evaluare în iunie, acelaşi an, la Zürich, unde s-a
declarat necesitatea „dialogului” cu religiile necreştine.97
6) La întâlnirea Comitetului Central al Consiliului
Ecumenic al Bisericilor de la Addis Abbeba (1971)
mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă
a Antiohiei) i-a şocat până şi pe delegaţii protestanţi când nu
numai că a lansat apelul la dialog cu alte religii dar, călcând în
picioare 19 secole de istorie a Bisericii lui Hristos, i-a grăbit
pe creştini să „investigheze viaţa de autentică spiritualitate a
celor nebotezaţi” şi să-şi îmbogăţească experienţa cu
„comorile ce se află în sânul comunităţilor religioase
universale” (Religious Press Service), căci „atunci când
brahmanul, budistul sau musulmanul îşi citeşte scriptura sa, el
primeşte în lumină pe Însuşi Hristos”.98
Aflând asemenea lucruri, rămâi uimit şi te întrebi dacă
delegaţii ortodocşi sunt sau nu ortodocşi.
97 De atunci şi până acum, dialogurile au devenit o realitate şi s-au înmulţit
sub egida Consiliului Mondial al Bisericilor şi al Conferinţei Bisericilor
Europene (Vezi colecţia „Candela Moldovei” 1992-2003). Vezi şi la I.P.S.
Damaskinos Papandreou, Mitropolitul Elveţiei, Biserică, societate, lume,
Ed. Trinitas, Iaşi, 1998, p. 269-302.
98 Christian Century, 10 febr. 1971, citat după Ierom. Serafim Rose, op.
cit., p. 27.
52
Ca să înţelegem starea de confuzie din mintea şi
sufletele ecumeniştilor să redăm un pasaj din cartea unui
vestit hindus convertit la creştinism, Rabi Maharaj: „Din
punctul meu de vedere, occidentalii care se întorc spre Orient
nu L-au cunoscut niciodată pe Hristos în mod personal [...]
După ce am ţinut un curs la un colegiu de perfecţionare a
profesorilor din Elveţia, am fost înfruntat de şeful
departamentului religios, care era un pastor la o biserică de
stat. Exprimându-şi dezaprobarea faţă de cursul meu de religie
comparată, a spus: „Eu am fost misionar în India timp de 20
de ani şi am văzut indianul venerându-şi dumnezeul de piatră.
Eu cred că atunci când indianul se închină idolului lui, el se
închină Dumnezeului Bibliei. Nu ajutaţi cu nimic la stabilirea
înţelegerii de care avem nevoie între religii, afirmând că
există diferenţe atât de drastice!”
„ – Domnule reverend, eu am fost indianul acela care
s-a închinat la dumnezei de piatră. Astăzi eu mă închin
Dumnezeului Bibliei şi cred că sunt în măsură să vă spun că
nu sunt unul şi acelaşi lucru – sunt lumi total diferite.99
7) În februarie 1972, un alt eveniment ecumenic fără
precedent a avut loc la New York. Aici, pentru prima dată în
istorie – potrivit arhiepiscopului Iakobos al New York-ului –
Biserica Ortodoxă Greacă a intrat într-un dialog teologic
oficial cu reprezentanţi ai cultului mozaic. În două zile de
discuţii s-a ajuns la rezultate foarte precise care pot fi
considerate simptomatice pentru rezultatele viitoarelor
dialoguri cu religiile necreştine.
Teologii greci au căzut de acord cu „revizuirea textelor
lor liturgice referitoare la iudei şi iudaism, atunci când ele
sunt negative sau ostile” (Religious News Service).100
99 Rabi R. Maharaj, Moartea unui guru. O extraordinară istorisire a unui
om care a căutat adevărul, Ed. Lumina lumii, 1994, p. 233-234.
100 Revizuiri, în secret, s-au făcut şi în cărţile noastre de cult, editate de
Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
53
Mai poate exista vreo îndoială în ceea ce priveşte
intenţia acestor dialoguri? În mod evident, ea este aceea de a
reformula creştinismul ortodox aşa încât el să nu mai creeze
senzaţii de disconfort necreştinilor.
54
8. Care trebuie să fie atitudinea noastră?
DUPĂ toate cele expuse, ne întrebăm: Care trebuie
să fie atitudinea noastră? Cum trebuie să se comporte un bun
ortodox?
Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă, zicând: „Nu
judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7, 1). Având în minte
aceste cuvinte, să vedem cum trebuie să se comporte un bun
creştin ortodox.
Să începem prin a lămuri câteva noţiuni: ecumenism,
ecumenişti, ecumenişti ortodocşi.
Ce este ecumenismul, am arătat. Spunem despre
ecumenism că este erezie.101 Ecumenismul este erezie! Şi am
văzut de ce.
Cine sunt ecumeniştii? În cea mai mare parte sunt
eterodocşi, aşadar eretici.102 Ecumeniştii sunt eretici pentru că
sunt eterodocşi, abia după aceea pentru că fac ecumenism.
Aşadar, nu-i greşit să-i numim eretici.
Când vorbim de ortodocşi, trebuie să fim foarte atenţi
ca să nu greşim din prea mult zel.
Există ortodocşi antiecumenişti, există ortodocşi proecumenişti,
dar fără să aibă legături cu mişcarea ecumenică şi
există ortodocşi implicaţi în mişcarea ecumenică. Pe cei din a
doua categorie îi putem numi victime în sensul că acceptă
ecumenismul social fără să cunoască în profunzime
implicaţiile dogmatice. În ultima categorie intră delegaţii.
101 Erezie = abatere de la dreapta credinţă, afirmaţie neconformă cu
adevărul stabilit de Biserică prin sinoadele ecumenice (Pr. Prof. dr. Ene
Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe
religioase, Ed. Diecezană, Caransebeş, 2001, p. 157.)
102 Prin eretici se înţeleg cei rătăciţi de la adevărurile de credinţă.
55
Dintre aceştia, unii sunt mai liberali, alţii mai tradiţionalişti.
Iată motivul pentru care nu trebuie să judecăm fără
discernământ şi în bloc.
De regulă, în dialogul ecumenic vocea ortodoxă nu
este auzită, mai ales atunci când apără tradiţia Bisericii lui
Hristos, căci interesele urmărite de mişcarea ecumenică sunt
străine de interesele Bisericii Ortodoxe.
Ne întrebăm, de ce mai sunt ortodocşi care participă la
dialogurile ecumenice, dacă vocea lor nu se face auzită?
Pentru că nu toţi oamenii sunt la fel. Nu putem judeca toţi
identic!
Iată încă un motiv pentru care nu se cuvine ca
ortodocşii antiecumenişti să acuze pe fraţii lor implicaţi în
dialogurile ecumenice, cum nu se cuvine acestora din urmă
să-i acuze sau să-i persecute pe cei dintâi.
La drept vorbind, au câştig de cauză antiecumeniştii,
atunci când apără valorile ortodoxiei. Fraţii lor angajaţi în
dialoguri ecumenice nutresc speranţe că vor fi de folos în
misiunea ortodoxă. Fac acest lucru pe riscul lor.
Exclusivismul de dragul exclusivismului denotă
mândrie şi slavă deşartă.
Pentru o mai bună lămurire, amintim că nu Biserica
Ortodoxă face ecumenism, ci doar anumiţi ortodocşi.
De asemenea, este regretabil, necreştineşte şi
inacceptabil ca antiecumeniştii să fie persecutaţi şi denigraţi
doar pentru că au o opinie neagreată de politica ecumenistă şi
globalistă.
56
9. Contextul social-politic în care
apare ecumenismul
ÎNCEPUTURILE ecumenismului le găsim în a doua
jumătate a sec. al XIX-lea. Apariţia sa nu era întâmplătoare.
El îşi făcea apariţia într-un mediu favorabil, într-o vreme în
care pe toate planurile era căutată unitatea. În fapt,
ecumenismul continua procesul de renovatio iniţiat de
rosicrucieni. Sosise rândul religiei!
Francmasoneria, ca urmaşă a conştiinţei religiilor
păgâne, de multă vreme îşi propusese distrugerea
creştinismului şi a papalităţii.103
Mediul era pregătit de apariţia unei noi stări de spirit şi
de noi curente religioase. Vom aminti în continuare pe cele
mai importante.
Teosofia şi spiritismul.
Ca societăţi oculte, apăreau în sec. al XIX-lea, însă ca
doctrină au însoţit permanent sectele gnostice şi religiile
orientale. Studiind doctrina teosofică, vom constata uşor că ea
este puntea de legătură între societăţile oculte şi tot ea este cea
care a penetrat în conştiinţa creştinilor atât de uşor, făcându-i
în acelaşi timp receptivi la orice sincretism. Dacă creştinismul
occidental catolic a fost influenţat de teosofie cu multe secole
în urmă, începând cu Albert cel Mare, iar protestantismul prin
Eckhart, creştinismul oriental a suportat aceeaşi influenţă mai
ales prin filosofii mistici ruşi, cei mai notorii fiind Nicolai
103 Christian Jacq, op. cit., p. 220, 224, 227, 234; Radu Comănescu,
Emilian M. Dobrescu Francmasoneria. O nouă viziune asupra lumii
civilizate, ed. cit., p. 31, 45.
57
Berdiaev şi Bulgacov.
Într-una din lucrările sale, Berdiaev afirmă că „vechiul
gnosticism renaşte într-o formă cvasi-ştiinţifică”.104
Spiritismul ca mişcare populară apare în 1848 în SUA.
Comunicarea cu spiritele este un tip de magie. A favorizat
răspândirea sincretismului religios.105
Societatea teosofică a fost fondată tot în 1848. N.
Berdiaev sesiza încă de la începutul sec. al XX-lea
posibilitatea ca practicile oculte să se vulgarizeze, să devină o
modă. Şi remarcă importanţa teosofiei în acest proces de
popularizare.106 „Vin vremurile”, zicea el, „manifestării şi
obiectivării învăţăturilor mistice ascunse.” Şi au venit!
Teosofii militau pentru unirea religiilor şi a
guvernelor, împăcarea ştiinţei cu religia, etc.
Mişcarea şi doctrina teosofiei stau la baza filosofiei şi
mişcării New Age.
Baha’i-ul apare în cadrul islamismului ca un fel de
religie laică. Îşi propunea reformarea lumii şi urmărea mai
multe obiective politice şi social-economice: guvern şi
tribunal mondial, limbă şi religie unică. Mişcarea prezintă
importanţă prin faptul că a depăşit graniţele islamului. Liderii
baha’i s-au adresat liderilor politici şi religioşi chemându-i la
cooperare în vederea atingerii obiectivelor amintite mai sus, la
care adăugăm şi distrugerea creştinismului.
Martorii lui Iehova – o organizaţie politică ascunsă
sub masca religiei. Mişcarea acţionează pentru distrugerea
religiei creştine prin falsificarea adevărurilor evanghelice şi
interpretarea în sens lumesc şi politic. Promovează instaurarea
unui guvern mondial condus de Mesia, distrugerea
104 Nicolai Berdiaev, Sensul creaţiei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p.
65.
105 Spiritismul modern este astăzi un inepuizabil izvor de „spiritualitate
New Age” (Bruno Würtz, New Age, ed. cit., p. 65.)
106 Nicolai Berdiaev, op. cit., p. 281.
58
creştinismului şi a celorlalte religii, promovarea numărului
666 ca semn al lui Mesia al lor. Martorii lui Iehova formează
o organizaţie distructivă. Are ca scop demolarea vechii ordini
creştine. Şi alte secte, alături de martorii lui Iehova, aveau
sarcina de a contribui la distrugerea vechii ordini creştine. Nu
întâmplător, multe dintre ele cuprind mesaje apocaliptice şi
milenariste, prin care anunţă a nouă eră.107 Ele anunţau
apropierea sfârşitului erei creştine şi sosirea unei noi ere,
mileniul de pace şi armonie. În realitate, toate aceste secte
pregăteau conştiinţa oamenilor pentru primirea instituirii
guvernului mondial şi a religiei unice a lui Antihrist.
Aşa se prezentau lucrurile când francmasoneria
fondează şi iniţiază dialogurile ecumenice.
Privind în trecut, observăm că pe măsură ce ocultismul
iese la suprafaţă, criza morală şi spirituală se agravează,
adâncind prăpastia dintre Biserică şi societate.
În dorinţa de renovatio, de nouă ordine, alta decât cea
creştină, rosicrucienii şi francmasonii au iniţiat şi sprijinit
fărâniţarea Bisericii. Cum s-a ajuns aici? S-a început cu
pervertirea sistemului creştin de valori, prin introducerea de
alternative la viaţă şi mântuire.
Penetrând gândirea creştină, ocultismul şi gnosticismul
au dus inevitabil la crearea de partide. Aşa ne putem explica
apariţia de numeroase ordine călugăreşti şi cavalereşti sau
grupări mistice şi pietiste. Altfel spus, societatea începe să se
dezbine. După ce a aruncat zâzanie, Satan avea doar să aştepte
culegerea roadelor.
Reforma avea să fie rodul zâzaniei sădite în minţile
oamenilor.
Ce reprezintă revoluţia franceză de la 1789? Un triumf
107 Amănunte interesante despre rolul credinţelor milenariste în pregătirea
unei noi ere, vezi la Lucian Bria, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi
ficţiune, Ed. Humanitas, 1993, p. 78-88; Idem, Sfârşitul lumii. O istorie
fără sfârşit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 131-134.
59
al umanismului şi al francmasoneriei. Ce mai observăm?
Observăm că revoluţia franceză reprezintă doar partea văzută
a unui proces îndelungat de separare a societăţii de Biserică.
Francmasoneria creează noţiunea de stat laic şi-i
atribuie drepturi asupra credincioşilor Bisericii, numindu-i de
acum înainte cetăţeni ai statului.108 Dacă până acum acţiunile
anticreştine erau considerate eretice şi uşor de observat şi
combătut, de acum înainte, ereticii şi duşmanii Bisericii se vor
ascunde sub un nou nume, cel de politician. Iată cum ereticii
de ieri îşi schimbă numele pentru a fi mai greu de recunoscut
şi de înfruntat.
Sosise, aşadar, vremea ca francmasoneria să atace
Biserica sub o altă mască, fără frica de a fi descoperită. Nu
întâmplător papii au interzis de nenumărate ori credincioşilor
să intre în francmasonerie.109
De acum, francmasoneria ia controlul asupra maselor
de credincioşi prin intermediul instituţiilor statului.110 Aceasta
a reprezentat o nouă fază în lupta francmasoneriei împotriva
Bisericii. Următoarea fază avea ca obiectiv controlul ierarhiei
bisericeşti. Într-o Biserică bine organizată era greu să te lupţi,
întrucât ereticii erau excomunicaţi, iar ereziile combătute,
oprind acţiunea de influenţare a maselor. Acum era nevoie de
ceva nou. Era nevoie de infiltrarea ierarhiei în mod secret,
pentru a trece la distrugerea Bisericii din interior, prin
contrafacerea învăţăturii de credinţă şi prin concesiile pe care
108 Transformarea credinciosului în cetăţean „s-a născut în Franţa între
1789- 1791, chiar dacă a fost nevoie să curgă două veacuri peste el pentru
a atinge vârsta maturităţii. Invenţia individului modern a fost o creaţie de o
infatuare nemăsurată – liber-cugetătorii, radicalii şi voltairienii erau
bucuroşi să se unească împotriva Bisericii Catolice, rămânând în acelaşi
timp neîncrezători în popor”. (Jean Daniel, citat de Nathan Gardels în
lucrarea „Schimbarea ordinii globale”, ed. cit., p. 24.)
109 Christian Jacq, op. cit., p. 168.
110 Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu, Francmasoneria. O nouă
viziune asupra lumii civilizate, ed. cit., p. 22.
60
ierarhia trebuia să le acorde eterodocşilor şi puterii
seculare.111
Primele încercări de dialog ecumenic au loc la numai
câteva decenii după Revoluţia franceză. După aproape 100 de
ani, dialogurile ecumenice încep să cuprindă mai toate confesiunile,
inclusiv pe ortodocşi. Sub controlul francmasoneriei
au loc primele dialoguri ecumenice inter-confesionale şi interreligioase.
Ele vizau două lucruri: minimalizarea învăţăturii
de credinţă şi promovarea unei unităţi adogmatice, sincretiste.
Mişcarea ecumenică reuneşte delegaţi ai diferitelor
confesiuni şi religii pentru promovarea în comun a unor
obiective politice şi sociale, prin Biserici. Iată denumirea unei
astfel de asociaţii ecumenice: „Asociaţia internaţională pentru
promovarea păcii între naţiuni prin Biserici.”
Ne întrebăm dacă francmasoneria are interes pentru
religie, de unde vine aceasta?
Fiind de origine păgână, necreştină, francmasoneria
are ca principal obiectiv distrugerea creştinismului.112 Toate
celelalte scopuri pe care le putem identifica sunt subordonate
acestuia.
Istoriografia consemnează că la 1850, „Comitetul
Central Democratic European, fondat de Giuseppe Mazzini îşi
111 Cu privire la infiltrarea ierarhiei Bisericilor creştine, în general, vezi la
Bruno Würtz, New Age, ed. cit., p. 88-104. Referinţe cu privire la
infiltrarea Bisericii Catolice , vezi la Christian Jacq, op. cit., iar cu privire
la infiltrarea Vaticanului, vezi la David Yallop, În numele Domnului, Ed.
All, Bucureşti, 1997. De asemenea, vezi şi studiul Cine atacă Biserica
Catolică?, în Studii Istorice Româneşti, mai 1995, p. 37-58; în extras
disponibil în format pdf la adresa http://www.angelfire.com/space2/carti/
Informaţii despre infiltrarea ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române
vezi la Horia Nestorescu Bălceşti, op. cit.
112 Recomandăm pentru amănunte lucrarea preotului anglican, francmason
şi teosof, C. W. Leadbeater, Partea ocultă a francmasoneriei, Ed. Herald,
Bucureşti, 1996.
61
propunea ca obiectiv crearea Statelor Unite ale Europei”.113
După ce reuşise împărţirea Europei pe naţiuni la 1848,
francmasoneria se gândea deja la o uniune de state.
Dar mai erau multe piedici de trecut. Una dintre
piedici era Biserica şi diversitatea de credinţe. Uniunea
Statelor Europene impune mai întâi rezolvarea acestei
probleme. Se cerea găsirea unei soluţii de depăşire a
fundamentalismului dogmatic. În acest sens, francmasoneria a
netezit calea în vederea începerii dialogului ecumenic.
Francmasonii au fost cei care au făcut începutul şi au stăruit în
dezvoltarea dialogului ecumenic.
Francmasoneria avea nevoie de toleranţă şi linişte în
rândul maselor pentru a putea să-şi continue drumul către
organizarea guvernului mondial.
Un guvern mondial nu spune mare lucru neiniţiaţilor.
Dar dacă ne gândim că un asemenea guvern mondial
francmasonic va deţine controlul total asupra maselor şi al
persoanei,114 lucrurile se schimbă. Viitorul ne apare foarte
113 Horia Nestorescu Bălceşti, Ordinul masonic român, Casa de editură şi
presă „Şansa SRL”, 1993, p. 63.
114 Există o literatură bogată pe această temă, dar din păcate, prea puţine sau
tradus şi în limba română. Recomandăm pentru aprofundarea temei:
Texe Marrs, Project L.U.C.I.D.: The Beast 666 Universal Human Control
System (224 pages). Versiunea în limba română este disponibilă la adresa
http://www angelfire.com/space2/carti/
De asemenea, pot fi consultate Serge Monaste, Protocoalele de la
Toronto. Naţiunile Unite contra creştinismului, Ed. Samisdat, (ISBN 937-
98993-0-7); Maria Ioan Antonopol, Nu vă lepădaţi de Hristos, nu vă
însemnaţi cu 666, Atena, 1993; Ieromonah Hristodul Aghioritul, La apusul
libertăţii, Ed. Sofia, Bucureşti, 1999; Mitropolitul Calinic al Pireului,
Noile buletine, Antihrist, 666, Atena, 1993; Ing. Mircea Vlad, Apocalipsa
13. Sfârşitul libertăţii umane, Ed. Axioma Edit, Bucureşti, 1999; Monahul
Zosima Pascal-Prodromit, Sfârşitul omului, Ed. Credinţa strămoşească,
1998; Sf. Lavrentie, Viaţa, învăţăturile şi minunile, Ed. Credinţa noastră,
2003.
La această listă care rămâne deschisă, mai adăugăm: George
Orwell, 1984, Ed. Hyperion, Chişinău, 1991.
62
sumbru, pentru că ceea ce ne aşteaptă este sclavia. Sub un
guvern mondial nu va fi permisă decât o singură religie:
religia stăpânilor, a francmasonilor, ritul paladin, adică
închinarea la Lucifer.115
115 Mai multe referinţe la Danion Vasile, Dărâmarea idolilor. Despre
rătăcirile contemporane, ed. cit., p. 150; Bruno Würtz, New Age, ed. cit.,
p. 64; Damascene Christensen, op. cit., p. 673-701.
63
10. Ecumenismul în slujba comunismului
internaţionalist şi a globalizării116
PENTRU a-şi mări autoritatea ecumenică, în anul
1961, cu ocazia adunării generale de la New Delhi, Consiliul
Ecumenic al Bisericilor a admis intrarea în rândurile sale a
tuturor Bisericilor Ortodoxe din republicile sovietice şi din
ţările satelite. În urma acestei decizii, au pătruns în cadrul
acestei organizaţii 75 de delegaţii din ţările comuniste, iar
Bisericile respective au fost primite ca membre cu drepturi
depline printre conducătorii supremi ai Comitetului Central al
Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB). Cu această ocazie,
fostul arhiepiscop Nicodim,117 secundul patriarhului Pimen al
Moscovei şi-a stabilit sediul la Geneva, iar CEB a căpătat tot
atunci o coloratură marxistă.
Prezenţa reprezentanţilor oficiali ai Bisericilor
răsăritene în cadrul acestei organizaţii interconfesionale şi
internaţionale nu s-a putut face, după cum este lesne de
înţeles, decât cu învoirea şi sub controlul riguros al
autorităţilor politice şi de securitate ale statelor comuniste
respective. Din această cauză, misiunea încredinţată
116 Informaţiile sunt preluate în cea mai mare parte din lucrarea lui Mihai
Urzică, Biserica şi viermii cei neadormiţi, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998,
p. 238-246.
117 Informaţiile date publicităţii după 1990 arată că arhiepiscopul Nicodim,
din 1964 mitropolit, era agent KGB. În 1969, Nicodim avea misiunea de a
se asigura că în mesajele trimise de Comitetul Central al CEB către
Bisericile membre nu se menţiona nimic cu privire la invazia din
Cehoslovacia sau la persecuţiile religioase din URSS. Delegaţia Bisericii
Ruse cuprinde cel puţin şase agenţi KGB. Pentru detalii, vezi la Miruna
Munteanu şi Vladimir Alexa, Dosare ultrasecrete, vol. II, Ed. Omega,
Bucureşti, 2000, p. 77-86; 149-153.
64
delegaţilor se rezuma la consemnele primite din partea acestor
autorităţi. Într-o asemenea situaţie, delegaţii respectivi nu au
mai reprezentat nici o garanţie pentru cauza dreaptă a
Bisericilor lor, fiind nevoiţi, de voie de nevoie, să apere în
primul rând, punctele de vedere ale intereselor politice ale
comunismului, fiind deci nişte simple instrumente ale acestui
regim. Acestei tendinţe nocive, resimţite de atunci în CEB, i
s-a adăugat şi influenţa, de aceeaşi natură, exercitată de
delegaţii americani, reprezentanţi ai unor Biserici sectante, cu
manifestări politice pro-comuniste.
Ca urmare, orice relatări şi plângeri care s-au adus de
atunci în adunările CEB în legătură cu persecuţiile religioase
din ţările aservite comunismului, suferite de credincioşii
creştini, au fost contracarate de delegaţii oficiali ai Bisericilor
din Est.
Toate documentele care mărturiseau despre violările
libertăţii dreptului de cult şi ale misionarismului, despre
constrângerile perfide impuse Bisericilor respective, sau
despre ateismul infiltrat cu de-a sila în conştiinţele creştinilor,
nu au fost luate în seamă ci, dimpotrivă, au fost clasate ca
nefondate.
Infiltrările comuniste în CEB s-au resimţit şi sub alte
forme. Prin diferitele funcţiuni care în această instituţie au
fost încredinţate reprezentanţilor Bisericilor din Est, sprijinitoare
a comunismului, Consiliul şi-a trădat misiunea şi s-a
învoit să susţină diferite acţiuni politice, cu totul străine de
problema ecumenismului.
Păşind pe acest drum, Consiliul Ecumenic a
condamnat, în 1962, acţiunea unilaterală a SUA în Cuba, dar
fără să pomenească nimic despre construirea, de către
sovietici, pe acest teritoriu, a bazelor de lansare a rachetelor.
Totodată, reprezentanţii Bisericilor din Est şi-au arătat
simpatia faţă de acea teorie a revoluţiei privind lupta dusă de
insurgenţii din America Latină şi din Asia împotriva
guvernelor lor.
65
Ca urmare a conferinţelor de la Geneva (1966) şi de la
Uppsala (1968), cei 28 de membri ai Comitetului Executiv ai
Consiliului – reprezentând 293 de Biserici – au votat, în
unanimitate, subvenţionarea cu 200.000$ a celor 19 mişcări
de eliberare din Africa, din care 11 erau notorii comuniste,
fără, totuşi, să prevadă vreun mijloc de control asupra
utilizării acestor fonduri. Şi după cum s-a aflat ulterior, o
parte dintre aceste ajutoare au fost folosite pentru procurarea
de arme.
Un alt ajutor, de 265.000$, a fost acordat în 1977, de
către acelaşi Consiliu şi în acelaşi scop, pentru mişcările de
eliberare din Africa Centrală. Pentru a complace Kremlinului,
CEB a hotărât să deschidă şi alte credite, între care 252.000$
guvernului polonez, sub titlu de ajutor social, sau 100.000$
pentru dezertorii americani din Vietnam, refugiaţi în diferite
ţări.
Un alt caz: secretarul general al Consiliului Ecumenic
a găsit de cuviinţă să respingă ca nemotivată întâmpinarea din
18 ianuarie 1972, prezentată de episcopul luteran norvegian
Monrad Nordeval, prin care se solicita Consiliului să acorde
ajutoare Bisericilor din URSS. Acest refuz l-a determinat pe
prelatul norvegian să acuze Consiliul că s-a alăturat
persecutorilor, acordând încredere numai şefilor Bisericilor
aserviţi Kremlinului.
În acest sens, este grăitoare şi atitudinea fostului
secretar general al Consiliului, dr. Eugen Blake, care îl sfătuia
cu insistenţă pe pastorul Richard Wurmbrand (originar din
România, unde şi-a petrecut 14 ani în puşcăriile comuniste) să
nu mai pomenească nimic despre toate persecuţiile pe care lea
suferit. „Predicaţi-L pe Hristos (...), dar nu mai vorbeşte de
comunism şi mai cu seamă, nu mai vorbeşte împotriva
comunismului.”
Acţiunile cu caracter pro comunist şi masonic ale
acestui Consiliu nu s-au dezis nici cu ocazia reuniunilor de la
Geneva din 1977 şi de la Kingston (Jamaica), din 1979, unde
66
prin aceleaşi manifestări adoptate, Hristos a fost absent şi
creştinătatea trădată.
Trebuie relevat faptul că, sub aspect înşelător, CEB
acordă ajutoare unor Biserici, dar care în realitate pornesc din
aceeaşi viclenie pe care o are şi Satana; îţi întinde o mână de
ajutor ca să te tragă mai bine la fund.
Aşa s-a întâmplat şi cu Biserica Ortodoxă Română,
care înainte de 1989 a primit o importantă donaţie în dolari, în
vederea construirii Institutului Ecumenic, dar care reprezintă
de fapt cuiul lui Pepelea în Biserica Ortodoxă. Donaţia a fost
acceptată cu toată gratitudinea de către conducerea Bisericii
noastre strămoşeşti. Însă, prin aservirea Bisericii noastre
donatorilor eretici, în loc ca studenţii noştri teologi, viitorii
preoţi, să combată, într-un spirit cât mai ortodox asemenea
sectanţi, sunt nevoiţi să le asculte, tăcuţi, toate rătăcirile.
Într-o avansată concepţie de înţelegere universală, de
unire şi de armonie a lumii, a luat fiinţă în Apus şi Organizaţia
Mondială a Religiilor Unite (OMRU). Aceasta este o mişcare
diversionistă de mare amploare, care caută să înmănunchieze,
sub o falsă dogmă de credinţă şi sub o falsă concepţie de
dragoste şi frăţietate, pe toţi oamenii, de orice convingere
religioasă, contestând ideea de revelaţie la toate religiile,
pentru a le discredita pe toate, în frunte cu creştinismul, de al
cărui nume se foloseşte numai ca momeală.
O altă mişcare de răsunet mondial şi cu veleităţi
ecumenice, purtând o netăgăduită pecete francmasonică, este
Asociaţia Unirii Creştinismului Mondial, care pretinde să fie
creştină, dar de fapt, exclude ideea de Biserică şi de Hristos.
Pentru că suntem la capitolul „relaţii politice”, să
amintim şi de organizaţia „Conferinţa Bisericilor Europene”,
înfiinţată la Nyborn (Danemarca), în anul 1959. Sub masca
ecumenică este de fapt o organizaţie politică, de inspiraţie
francmasonică care: „încurajează cooperarea cu instituţiile
europene (OSCE, Consiliul Europei, Uniunea Europeană) şi
ONU; va continua lucrarea CEB în domeniul promovării păcii
67
şi securităţii în Europa; va susţine activităţile de protejare a
mediului înconjurător (ecologie); va acorda atenţie deosebită
problemelor pe care le pune azi fenomenul globalizării şi al
mondializării din punct de vedere economic şi nevoia unei
strategii de dreptate şi asistenţă socială.”118 Şi lista poate
continua. Nimic însă despre Hristos şi despre Biserica Sa.
Se pare că pentru membrii acestei organizaţii
ecumenice mai importantă este unirea şi guvernul mondial
decât Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească.
Fenomenele negative observate de la un timp pe
tărâmul ecumenismului demonstrează că un fals ecumenism
confesional şi adogmatic a pătruns atât în sânul Consiliului
Ecumenic al Bisericilor, cât şi în atâtea alte organizaţii pretins
religioase.
La 14 august 1972, în cadrul celei de a 25-a sesiuni a
Comitetului Central CEB, ţinută la Utrecht, în faţa
reprezentanţilor a 50 de Biserici şi confesiuni creştine, s-a
susţinut, între altele, prin expozeul teologului german Jürgen
Moltmann, teza masonică a unui guvern mondial
indispensabil pentru a putea face faţă actualelor nevoi ale
societăţii, precum şi necesitatea ca Biserica să se degajeze de
particularităţile ei confesionale şi structurale care o împiedică
de la misiunea ei.119
Misiunea Bisericii, în înţelegerea Consiliului
Ecumenic şi a celorlalte organizaţii similare, este axată, în cea
mai mare parte, pe probleme de ordin social şi nu pe
preocupări spirituale, având ca principale obiective
118 Revista „Candela Moldovei”, nr. 1/1998, p. 3. Vezi şi articolul
Bisericile şi valorile euro-atlantice în revista „Candela Moldovei”, nr. 6-
7/2002, p. 8-9.
119 Jürgen Moltmann, Comunitate fraternă într-o lume divizată, SOEPI, 17
august 1972, p. 9-10.
68
combaterea sărăciei şi opresiunii, a alienării rasiale şi
culturale şi a distrugerii naturii prin industrie.120
Printr-un asemenea program, dominat de aspectul
social şi politic, Biserica încetează de a mai fi Biserică şi se
reduce la o instituţie de binefacere pentru bunăstarea,
progresul şi prosperitatea oamenilor de toate culorile şi rasele,
devenind astfel slujitoarea împărăţiei pământeşti în locul celei
cereşti!121
După ce a urmărit şi încurajat, prin toate ramificaţiile
ei, fărâmiţarea creştinismului, francmasoneria caută acum, sub
pretexte ecumenice, să regrupeze toate confesiunile creştine
într-o credinţă lipsită de har şi având ca aspiraţie numai
scopuri sociale.
Prin astfel de tendinţe, care au luat aspecte bine
conturate şi foarte transparente, s-a apropiat vremea când se
va întrona în toată lumea o guvernare mondială iudaică,
provocând marea apostazie a creştinilor, proorocită de
Hristos, cu o înfricoşată prigonire de moarte împotriva celor
care nu se vor închina Antihristului, adică Satanei.
120 Revista „Candela Moldovei”, nr. 1/1998, p. 3, în articolul Lucrările
Comitetului Central al Conferinţei Bisericilor Europene.
Mărturie ne stau documentele primei conferinţe despre diversitate
culturală şi religioasă, ţinută la Melbourne, iulie 1997. Informaţiile au fost
preluate de la adresa web: http://www.cth.com.au/corp/despatch şi
http://www.closer.brisnet.org.au/despatch/wcrp.report1.htm
121 Recomandăm pentru aprofundarea acestei teme lucrarea Dr. Antonie
Plămădeală, Biserica slujitoare, ed. cit., p. 183-210. „Rapoartele nu se
impun printr-o deosebită fundamentare teologică. Ici şi colo în cuprinsul
lor, se face şi câte o consideraţie de ordin teologic, dar e vorba mai mult de
afirmaţii cu caracter general, nu de o argumentare biblică şi teologică
sistematică; consideraţiile de acest fel fiind urmate de obicei de propoziţii
care încep cu: «În această situaţie, Biserica trebuie să... etc. etc.»” (p. 195)
69
11. Introducere în teologia istoriei
DESPRE viaţa bisericească şi a societăţii, în general,
s-au scris mii de cărţi în care evenimentele şi faptele umane
sunt selectate, grupate şi interpretate dintr-un anumit punct de
vedere.122
Suntem, cred, cu toţii de acord că selectarea şi
gruparea evenimentelor şi faptelor umane fără interpretare nu
are valoare. De ce? Pentru că nu ne-ar ajuta la înţelegerea
istoriei.
Nu intenţionăm să înşirăm evenimente şi fapte ci vom
căuta să înţelegem cursul vieţii umane, cursul vieţii creştine şi
al Bisericii în lume. Vom încerca să înţelegem legătura dintre
evenimentele şi faptele consemnate de istoriografie.
În general, interpretarea care se dă faptelor şi
evenimentelor în lucrările de istorie este parţială şi ruptă de
legătura omului cu divinul.
Vom încerca o interpretare a faptelor din perspectivă
teologică, creştină, întrucât o istorie care face abstracţie de
legătura omului cu Dumnezeu şi de lupta Bisericii cu
duşmanii ei, nu poate fi decât parţială şi denaturată.
Înainte de a încerca să memorăm mulţime de date,
fapte şi evenimente, este bine să învăţăm cum să le înţelegem
în contextul vieţii creştine şi al Bisericii. Pe de o parte vedem
mâna omului în istorie, iar pe de altă parte trebuie să vedem
mâna lui Dumnezeu.
Este adevărat că omul face istoria, însă nu trebuie să
uităm că el este sub două influenţe nevăzute: a lui Dumnezeu,
122 Un studiu interesant care merită citit, despre istorie şi istoricitate, vezi
la Lucian Boia, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, Ed.
Humanitas, 1998.
70
Creatorul lumii şi a diavolului, uzurpatorul ordinii din lume şi
duşmanul omului.
Fără o perspectivă teologică, istoria este fără noimă,
fără sens, fără direcţie, fără finalitate. O astfel de percepţie şi
concepţie îl face pe om să creadă că nu are să dea socoteală
nimănui pentru faptele sale; îl face să creadă că poate să-şi
determine viitorul fără responsabilitatea judecăţii.
Pentru noi creştinii, cursul vieţii umane este hotărât de
Dumnezeu, făcând parte din planul lui Dumnezeu de mântuire
a lumii şi de îndumnezeire a omului.
Datoria omului este să descopere şi să respecte acest
plan spre binele lui. Planul lui Dumnezeu cu lumea este
cuprins în Sf. Scriptură. În lipsa acestei viziuni, omul ori cade
în deznădejde, ori crede că se poate mântui singur, fără de
Dumnezeu.
Care este adevărul?
Analizând cu atenţie faptele şi evenimentele, vom
vedea că după căderea în păcat a primilor oameni, omenirea a
intrat sub stăpânirea Şarpelui, a lui Satan. Prin păcat, adică
prin depărtarea de Dumnezeu, diavolul a câştigat putere
asupra oamenilor.
Istoria omenirii este lupta dintre bine (Dumnezeu) şi
rău (Satan). Fără luminarea revelaţiei divine omul a căzut în
dualism, considerând pe Dumnezeu şi pe Satan drept doi zei
care se luptă pentru putere. În unele situaţii, omul a ajuns până
la pierderea ideii de personalitate. Astfel, pentru mulţi păgâni
binele şi răul deveneau două principii impersonale, două
energii.
Istoria poporului evreu este istoria purtării de grijă a
lui Dumnezeu de lumea pe care a creat-o. Istoria popoarelor
păgâne este istoria stăpânirii lui Satan asupra omenirii
rătăcite, amăgite şi depărtate de Dumnezeu.
Prin jertfa Fiului lui Dumnezeu întrupat omul este
răscumpărat şi restaurat şi scos de sub stăpânirea diavolului.
Diavolul, Satan, s-a văzut izgonit din oameni în locuri pustii.
71
Izgonit prin harul lui Dumnezeu din viaţa creştinilor,
Satan se luptă în ascuns pentru amăgirea şi înrobirea omenirii.
Istoria ultimilor 2000 de ani este istoria luptei duse de diavol
împotriva Bisericii lui Hristos, adică asupra creştinilor, care
formează trupul tainic al lui Hristos.
Diavolul nu a renunţat la planul său de înrobire al
oamenilor şi de îndepărtare a lor de Dumnezeu. Deşi odată cu
extinderea Bisericii, puterea şi influenţa diavolului a scăzut,
ea nu a încetat niciodată de a lucra împotriva Bisericii.123
Ce dovezi aducem în acest sens?
Satan s-a ridicat împotriva creştinilor prin persecuţiile
împăraţilor şi stăpânitorilor păgâni, prin gnosticismul
sincretist, prin erezii şi schisme, inovaţii şi abateri de la
dreapta credinţă, prin ocultism şi neognosticism.
Slujitorii diavolului nu au dispărut niciodată. Ei au fost
cei care au dus mai departe, în ascuns, veac după veac,
credinţele şi practicile păgâne şi cultul închinat lui Lucifer.
Aceştia sunt vrăjitorii, vracii, magicienii, ocultiştii, spiritiştii,
iar mai nou teosofii, ghicitorii, radiesteziştii, mediumii şi alţii
asemenea acestora.
Izgoniţi şi marginalizaţi din societatea încreştinată, ei
s-au retras în ordine şi organizaţii secrete. Caracterul secret se
impunea pentru a nu atrage asupra lor persecuţiile.124
Istoriografia consemnează existenţa unor asemenea
ordine şi organizaţii oculte ce desfăşurau activităţi secrete şi
subversive, îndreptate împotriva Bisericii şi a stăpânirii
creştine.
Din această cauză se naşte dorinţa acestora de a-şi uni
eforturile în lupta lor împotriva creştinilor şi a stăpânirii
creştine, prin declanşarea unei renovatio, a unei noi ordini
mondiale, alta decât creştină.
Istoriile consemnează faptele şi evenimentele, dar
123 II Tesaloniceni 2, 7-12.
124 Serge Hutin, Alchimia, Editura de Vest, Timişoara, 1992, p. 118.
72
păstrează tăcerea asupra acestei lupte duse în secret împotriva
creştinilor. Satan se luptă cu toţi oamenii, dar mai cu seamă cu
creştinii. De ce? Pentru că numai prin Biserică vine
mântuirea.
Cine este diavolul? Este cel ce dezbină, cel cu două
voinţe, cel cu multe feţe, cel care sădeşte zâzanie şi păreri
diferite pentru a-i împărţi şi dezbina pe creştini în grupuri şi
partide. El este dezbinătorul.125
După schisma de la 1054, Biserica slăbeşte, iar
slujitorii Satanei se întăresc şi se organizează pentru o acţiune
comună îndreptată împotriva turmei lui Hristos, asupra
societăţii creştine.126 Pe măsură ce aceste organizaţii se
întăresc ele încep să contrafacă istoria şi să nege constant
orice încercare de deconspirare a luptei lor împotriva
creştinilor.
Una dintre cele mai cunoscute organizaţii oculte este
francmasoneria. Această organizaţie adună la un loc pe toţi
cei care acceptă să lucreze pentru atingerea idealurilor
francmasonice: guvernul mondial şi instaurarea domniei lui
Antihrist. Nu toţi ştiu că francmasoneria este în slujba lui
Satan. Masonii de grad înalt ştiu asta.127
125 „Diavolul este antimodelul prin excelenţă, esenţa sa fiind tocmai
deghizarea, uzurparea aparenţelor, forţarea neruşinată sau subtilă a
nuanţelor – pe scurt, arta de a face formele să mintă.” (Denis de
Rougemont, Partea diavolului, Ed. Anastasia, 1994, p. 7). „Diavolul este
Acuzatorul care vrea să ne facă să ne îndoim de iertarea noastră.” (Ibidem,
p. 32.)
126 Rosicrucienii şi mai târziu francmasonii sunt un exemplu în acest sens.
127 Ralph Epperson, Noua ordine mondială, Ed. Alma, 1997, p. 130-153.
73
12. Influenţa ocultismului asupra
gândirii creştine
ISTORIOGRAFIA ne arată că începând de prin sec.
al XII-lea, ocultismul a început să pervertească gândirea
creştinilor. Această pervertire a dus încet încet la slăbirea
vederii duhovniceşti şi la accentuarea crizei spirituale.128
Gândirea gnostică şi practicile oculte au dus la
scindări, grupări, schisme şi erezii, în cadrul Bisericii latine
din occident. Aceste modificări au produs la rândul lor
transformări politice şi de organizare socială.
Prin ocultism şi magie, Diavolul a sfărâmat unitatea de
credinţă şi unitatea comunităţilor creştine.
Biserica, comunitatea credincioşilor, avea să fie
scindată de secte, iar stăpânirea creştină, care sprijinea viaţa
creştină, avea şi ea să fie împărţită în formaţiuni mai mici şi
mai uşor de controlat de către membrii organizaţiilor oculte.
În anul 1789, francmasoneria impune un nou concept,
acela de stat laic.129 Ce ne învaţă, însă, trecutul? Poate exista
stat laic? Nu. Statul laic este statul care se vrea fără
Dumnezeul creştin, dar el nu este laic, adică fără religie.
Religia lui este ecumenismul. Iar pentru cei iniţiaţi religia
statului laic este religia stăpânilor şi iniţiatorilor lui:
satanismul.130
Pare greu de crezut aşa ceva. În ajutor ne vine tot
128 Serge Hutin, Alchimia, ed. cit., p. 118-119.
129 „Statul este o noţiune pur occidentală care până în sec. XX s-a aplicat
numai la 3% din teritoriul planetei.” (Robert D. Kaplan, Anarhia care va
veni, Ed. Antet, p. 30.)
130 Ralph Epperson, op. cit., p. 171-179; 68-80; Bruno Würtz, New Age,
Ed. de Vest, Timişoara, 1992, p. 96.
74
istoriografia cu fapte şi evenimente concrete. Avem însă
nevoie de putere de selecţie şi grupare a faptelor din noianul
de fapte şi evenimente nesemnificative. Cauzele sunt bine
ascunse.
Totdeauna stăpânii au impus supuşilor propria lor
religie. Păgânii au impus păgânismul, iar creştinii au impus
creştinismul. Acum, francmasonii, creatori ai statelor moderne
şi a viitoarei uniuni, a guvernului mondial, vor impune
supuşilor religia lor satanistă, cultul paladin, adorarea lui
Lucifer.
Despre fapte şi evenimente găsim multe însemnări şi
referinţe. La fel, nu ducem lipsă de interpretări. Însă acestea
servesc totdeauna interesele celor puternici. De aceea, odată
cu schimbarea stăpânirii se schimbă şi interpretarea
evenimentelor şi faptelor. Mai observăm că unele fapte şi
evenimente sunt trecute cu vederea, iar altele scoase la
lumină, după cum dictează interesele. Şi dacă stăpânirea se
schimbă iar, atunci se schimbă şi interpretarea. Apar şi
contestări sau acuze de mistificare pentru faptele şi
evenimentele care deranjează. Un exemplu bun este cel al
„Protocoalelor înţelepţilor Sionului”131 denigrate şi
dezaprobate constant pentru că deconspiră planurile ascunse
ale ocultei internaţionale.
Iată motivul pentru care cercetătorul creştin, ca să
poată cunoaşte adevărul, are nevoie de studii comparate,
intense, analizând surse diverse, noi şi vechi, în aşa fel încât
să poată aduna informaţii despre cât mai multe fapte şi
evenimente petrecute. Are nevoie să ajungă ca să deosebească
faptele reale de cele închipuite. Fără studiu comparat nici un
cercetător nu va ajunge la iniţierea în adevăratul studiu al
131 Protocoalelor înţelepţilor Sionului, Orăştie, 1923; Texte care au
zguduit lumea, Ed. Moldova, Iaşi, 1995.
75
istoriei.132
Acesta este motivul pentru care nu vom găsi în nici o
lucrare oficială rostite aceste adevăruri, indiferent de epoca pe
care am alege-o pentru studiu. Aşadar, nu trebuie să surprindă
pe nimeni interpretarea noastră, nici să caute s-o găsească în
manuale sau lucrări oficiale, pentru că nu va găsi aşa ceva.
Acolo se găsesc fapte şi evenimente înşirate şi amestecate,
interpretate trunchiat şi interesat.
Lucrarea noastră se adresează cititorilor creştini care
doresc să pătrundă tainele istoriei şi să înveţe cum să înţeleagă
evenimentele şi vremurile în care trăieşte.
Mişcarea ecumenică nu face excepţie. Ea a fost iniţiată
atunci când a fost nevoie de ea pentru relativizarea
învăţăturilor dogmatice şi înlocuirea lor cu o doctrină
sincretistă, ca fază intermediară către noua religie a stăpânilor,
adorarea lui Lucifer.
132 Îndrumări metodologice privind culegerea, coroborarea, prelucrarea,
analiza şi sinteza informaţiilor la Mireille Rădoi, Serviciile de informaţii şi
decizia politică, Ed. Triton, Bucureşti, 2003, (176 pagini).
76
13. Ce legătură are
francmasoneria cu satanismul?
ALBERT Pike, mason de gradul 33 şi satanist, a
formulat dogma divinităţii lui Lucifer în 1889, în ale sale
Instrucţiuni: „Lucifer, zeul luminii, luptă împotriva lui
Adonai, zeul Bibliei: da, Lucifer este dumnezeu.”133 El a fost
un geniu care şi-a folosit inteligenţa în scopuri malefice. Ştia
să scrie şi să citească în 16 limbi vechi. A fost un admirator al
cabalei.
Mazzini, un alt francmason din ordinul iluminaţilor îi
scria lui Pike, în 1879:
„Noi trebuie să creăm un super rit, care va rămâne
necunoscut la care noi vom chema pe acei francmasoni de
grad înalt pe care îi vom selecta. Cu privire la fraţii noştri din
francmasonerie, aceştia trebuie să fie garanţia păstrării
secretului cel mai strict. Prin acest rit suprem, noi vom
guverna toată francmasoneria care va deveni centrul
internaţional cel mai puternic, pentru că direcţia lui va fi
necunoscută.”134
La 14 iulie 1889, Albert Pike face următoarea
declaraţie celor 23 de Consilii supreme din lume: „Ceea ce
trebuie spus mulţimii este: Noi aducem slavă lui Dumnezeu,
dar este dumnezeul adorat fără superstiţie. Vouă marilor
instructori generali vă spunem aceasta că puteţi repeta fraţilor
de gradele 32, 31, 30: Religia masonică trebuie să fie
133 Vezi şi la Ralpf Epperson, Noua ordine mondială, Ed. Alma, Oradea,
1997, p. 72.
134 Această scrisoare a fost publicată în cartea Teocraţia ocultă, scrisă de
Lady Queenborough, p. 208-209, la Salem Kirbon, Satan’s Angels
Exposed, Morais Cerullo World Evangelism Edition, 1980, p. 159.
77
menţinută în puritatea doctrinei luciferice de noi toţi iniţiaţii
de cel mai înalt grad.”135
În 1871, generalul Albert Pike, într-o scrisoare
adresată revoluţionarului Giuseppe Mazzini, director al
acţiunii politice a iluminaţilor, scria: „Noi (iluminaţii) vom
provoca un formidabil cataclism social care, în toată oroarea
sa, va arăta lămurit naţiunilor efectele ateismului absolut –
originea sălbăticiei şi a celor mai mari vărsări de sânge. (...)
Spiritele teiste vor rămâne fără busolă, în neliniştea căutării
unui ideal, fără să ştie către cine să-şi îndrepte adoraţia; ele
vor primi în cele din urmă adevărata lumină prin manifestarea
universală a doctrinei luciferice expusă public.”136
Acelaşi Pike, intrând în legătură cu Moses Holbrook,
adept al sectei luciferice, suveran comandor al supremului
consiliu francmasonic din Charleston, a întocmit împreună cu
acesta versiunea modernizată a Liturghiei Negre luciferiene,
bazată pe îndrumările cabalei. „Pike a dat apoi această
Liturghie adonaidică spre folosinţă acelor iluminaţi care sunt
posesorii secretului complet precum şi gradelor supreme din
Noile rituri paladiste.”137
Într-o altă scrisoare care este catalogată la Muzeul
Britanic din Londra, Pike îi scrie lui Mazzini: „Atunci
pretutindeni oamenii, dezamăgiţi de creştinism, vor primi
adevărata lumină, care va urmări distrugerea creştinismului şi
ateismului, ambele cucerite şi exterminate în acelaşi timp.”138
135 Citat după Ralph Epperson, Noua ordine mondială, Ed. Alma, Oradea,
1997, p. 70-71.
136 Mihai Urzică, op. cit., p. 114.
137 Mihai Urzică, op. cit., p. 114, după comandorul W. Guy Carr R. D.,
articol publicat în New Billing News, vol 2, nr. 6, aprilie 1958, editat de
Publications du Comité de la Fédération des laïcs chrétiens.
138 Salem Kirban, Satan’s Angels Exposed, Ed. citată, p. 161, 164.
În 1964, Buletinul Marelui Orient de Franţa declara că
„Francmasoneria urmează să depăşească atât Biserica Catolică, cât şi
comunismul” (Petre Dogaru, op. cit., p. 518).
78
Nu există mântuire în afara Bisericii. Nu există în
afara Bisericii organizaţie care să dorească cu adevărat binele
omenirii. Biserica este singura instituţie divino-umană care
vrea şi poate să lucreze pentru binele omenirii şi mântuirea
omului. Toate celelalte sunt potrivnice Bisericii şi lui
Dumnezeu. De aceea mişcarea ecumenică este minciună şi
erezie.
Dacă scopul declarat al francmasoneriei este noua
ordine mondială şi guvernarea mondială, cum poate crede
cineva că mişcarea ecumenică, creaţie a francmasoneriei, ar
putea rămâne izolată de acest scop.
Nichifor Crainic, într-un pasaj din Memoriile sale, ne
arată cât de importantă este rezolvarea problemei religioase. Îl
redăm mai jos.
„La Geneva se discuta problema Statelor Unite ale
Europei şi prezida Nicolae Titulescu. Nu veneam la
spectacolul Societăţii Naţiunilor ca un arab la Mecca, ci ca un
american la un muzeu de curiozităţi. Am combătut-o de la
început pentru că n-am crezut nici în seriozitatea şi nici în
durabilitatea ei. Un ţel suprem, cum e pacea mondială,
întemeiat pe tratatele de pace de după primul război mondial
era o absurditate. [...] Sub masca pacifismului şi a înfrăţirii
popoarelor, învingătorii de ieri năzuiau să-şi păstreze
privilegiile împotriva învinşilor. Astfel, sinceritatea, care e
condiţia primordială a unei credinţe, nu era în nici o parte. [...]
Pacifismul fără fundament metafizic nu există. Pacifismul fără
suflu religios nu se poate realiza. Dar pe acest teren problema
devine şi mai complicată decât pe cel politic propriu-zis. În
numele cărei credinţe religioase se pot înfrăţi toate popoarele?
Creştinismul n-a cucerit încă tot pământul; o turmă şi un
păstor e încă un ideal pentru cel mai înflăcărat apostolat cu
putinţă. Iar a pune creştinismul, fără să vorbim de confesiunile
din sânul lui, pe picior de egalitate cu mahomedanismul sau
cu budismul, în numele pacifismului religios, e o imposibilitate
de principiu şi de fapt. Societatea Naţiunilor ocolind
79
această dificultate, era un organism areligios, profesând un
pacifism fără fundament transcendental. În locul religiei, ea a
practicat formula, ce i s-a părut comodă, a francmasoneriei
suprareligioase, care nu e decât afumarea conştiinţei naive a
unor intelectuali cu pseudoatitudinea neantului ateist.
Francmasoneria însă, având un caracter ocult şi aderenţi
inavuabili, ideile ei divulgate indirect nu sunt de natură să
entuziasmeze popoarele pentru o credinţă pacifistă.
Neajunsul acesta l-au observat chiar susţinătorii
Societăţii Naţiunilor care, în scrierile lor, deplâng lipsa unei
credinţe metafizice sau a unei mitologii, care să dea sângele
vieţii organismului genevez. Zeităţile acestea neomitologice,
ce ar fi trebuit să creeze un fel de Olimp modern în vârful
Mont Blanc-ului, se numesc în filosofia contemporană valori.
Valoarea adevărului, a binelui, a frumosului şi aşa mai
departe, autonome şi independente, unele de altele, cum nu
sunt nici stelele de pe cer, care depind ca să se poată menţine
în armonia suverană prestabilită lor de cel care le-a făcut. Cât
de falsă este această mitologie teoretică, fabricată de cea mai
nouă filosofie, se vede din neputinţa Societăţii Naţiunilor de a
însufleţi popoarele pentru idealurile ei, care nu erau altceva
decât valori în sensul cel mai modern al cuvântului. Eşecul
mondialismului genevez şi al oricărui alt mondialism stă în
faptul principal că omul nu e capabil să dea omenirii o
credinţă sau o valoare supremă.139 „Situată la distanţă siderală
de pacea tuturor, Societatea Naţiunilor n-avea să pregătească
în realitate decât al doilea război mondial.”140 Şi aceasta
corespundea exact planului iluminaţilor satanişti.
Eforturile mişcării ecumenice, aşa cum sunt ele
menţionate în documentele Consiliului Ecumenic al
Bisericilor şi al Organizaţiei Religiilor Unite, se îndreaptă
139 Nichifor Crainic, Zile albe – zile negre, Casa editorială Gândirea,
Bucureşti, 1991, p. 219-220.
140 Nichifor Crainic, op. cit., p. 221.
80
spre minimalizarea diferenţelor de doctrină, cu sugerarea şi
promovarea sincretismului religios, cu scopul de a permite o
coeziune în cadrul maselor de credincioşi de diferite religii şi
confesiuni. Fără rezolvarea problemei religioase, guvernarea
mondială şi religia unică nu pot fi impuse.141
Se ridică întrebarea, dacă şi în ce măsură
francmasoneria influenţează Biserica Ortodoxă şi celelalte
confesiuni creştine?
Iată câteva date consemnate de istoriografie:
- Thomas Charmers, fondatorul Alianţei Evanghelice
(1846), a fost vicepreşedinte al organizaţiei francmasonice
Royal Society din Edinburg şi concomitent membru al lojei
francmasonice numărul 1 din Forfarshire.142
E, desigur, naiv să crezi că marile mişcări se compun
din naivi induşi în eroare de manipulatori oculţi. Totuşi,
naivitatea joacă un oarecare rol în societate, un rol pe care
l-am dori sesizat de cât mai mulţi oameni interesaţi.
Confesiunile neoprotestante, în măsura în care constituie
diverse uniuni şi alianţe naţionale şi internaţionale sunt în
mod sigur derivate de ascunse forţe francmasonerice, fiind
adesea chiar conduse de francmasoni.
Norbert Homuth divulgă, în 1985, că preşedintele
Federaţiei mondiale a baptiştilor, dr. Duke McCall, este
francmason din Rotary Club.
Profund penetrat de idei masonice este cultul metodist.
Homuth enumeră 20 de pastori, din biserica metodistă
americană care sunt şi membri în francmasonerie. Episcopul
metodist F. P. Corson, fost preşedinte al Congresului Mondial
Metodist este francmason al lojei din Pennsylvania. Episcopul
141 Mărturie ne stau documentele primei conferinţe despre diversitate
culturală şi religioasă, ţinută la Melbourne, iulie 1997. Informaţiile au fost
preluate de la adresa web: http://www.cth.com.au/corp/despatch şi
http://www.closer.brisnet.org.au/despatch/wcrp.report1.htm
142 Bruno Würtz, New Age, Ed. cit., p. 97.
81
metodist R. A. Müller, fost preşedinte al Congresului Naţional
al Bisericilor este francmason activ.
Suedia are 535 parohi luterani în francmasonerie.
Arhiepiscopul Bertil Werkstrom este francmason activ. Alţi
şase episcopi suedezi, printre care Sven Lindegaard, sunt
francmasoni.143
Întregul protestantism şi neoprotestantism actual,
descompuse din punct de vedere eclesial, se află în mrejele
francmasoneriei.144
În Biserica romano-catolică, un mare număr de
cardinali şi alte feţe bisericeşti au aparţinut sau aparţin
francmasoneriei. Numai la Vatican – zice N. Homuth –
cunosc pe nume 90 de francmasoni începând cu Marcinkus şi
Suenens şi terminând cu Peletti şi Virgil de la Osservatore
Romano. Ţelul lor este unitatea creştină ca supra biserică, o
biserică mondială antropocentrică a plănuitului guvern
mondial.145
În Grecia au apărut numeroase cărţi şi articole care
relevă faptul că mulţi preoţi, teologi şi ierarhi ai Bisericii
Ortodoxe sunt francmasoni. Unul dintre cei care ia atitudine
faţă de acest fapt este mitropolitul Calinic de Pireu.
Care este situaţia în România? Au existat sau există
clerici francmasoni? Cercetarea noastră istorică asupra acestei
probleme se bazează pe informaţii date publicităţii în decursul
timpului. Din păcate sursele sunt foarte puţine.
Cele mai bogate în date sunt chiar sursele
francmasonice care dovedesc că au existat şi clerici atraşi de
această organizaţie încă de acum 200 de ani.
Vom da mai jos lista personalităţilor bisericeşti care au
143 Bruno Würtz, op. cit., p. 98.
144 Bruno Würtz, op. cit., p. 94.
145 Ibidem, p. 94. Pentru mai multe amănunte cu privire la infiltrarea
Vaticanului de către francmasonerie vezi şi lucrarea lui David Yallop, În
numele Domnului. O investigaţie privind asasinarea papei Ioan Paul I,
Ed. All, Bucureşti, 1997.
82
făcut parte din francmasonerie, aşa cum sunt ele menţionate în
sursele francmasonice.
În 1776 este amintit Leon, episcop de Huşi, în 1781,
Ioan Piuaru Molnar, 1787 Gherasim, arhimandrit din Iaşi,
Amfilohie (?-1800), episcop de Hotin, Athanasie (Stoeanescu)
(1815-1880), episcop; Dionisie Lupu (1769-1831), mitropolit;
Gherasim (Clipa Barnovschi) (?-1826), episcop; Irineu
Mihălcescu, sec. XX, mitropolit; Leon Gheuca (1735-1789)
episcop de Roman şi apoi mitropolit al Moldovei; Meletie
Lefter, sec. XIX, episcop de Roman; Filaret Scriban (1811-
1873), intră în francmasonerie pe când era arhimandrit, Dima
Teofilact, arhimandrit, Efrem, arhimandrit bulgar, Gheorghe,
arhidiacon din Iaşi; Nectarie Hermeziu, arhidiacon din Iaşi;
Sofronie Vârnav (1801-1861), stareţ de Neamţ după 1848;
Vasile Agape, născut în 1831, profesor de teologie în Iaşi;
Boerescu Zaharia sec. XIX, profesor la Seminarul din Curtea
de Argeş; Ştefan Călinescu (1844-1921), preot, profesor de
teologie; Aurel Crăciunescu, născut în 1877, profesor de
teologie; Chiriac Dimancea, născut în 1880, profesor de
teologie.146
Atât despre membri. Nu ştim însă prea multe lucruri
despre simpatizanţi.
În 1937, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
condamnă masoneria pentru că „propagă necredinţă prin
concepţia panteist-naturalistă”, „consideră pe evrei superiori
creştinilor”, „vrea să se substituie creştinismului”,
„subminează ordinea socială”.147
În 1948, lojile intră în adormire.148
De acum ierarhia Bisericii Ortodoxe va fi supusă
146 Informaţiile sunt extrase din cartea scrisă de Horia Nestorescu Bălceşti,
Ordinul masonic român, ed. cit.
147 Horia Nestorescu Bălceşti, op. cit., p. 195.
148 Petre Dogaru, Casa regală, femeile fatale, masoneria şi dictatorii
secolului XX, Ed. Aldo Press şi Triton, Bucureşti, 2002, p. 517. Vezi şi la
Horia Nestorescu Bălceşti, Ordinul masonic român, ed. cit., p. 197.
83
presiunilor regimului comunist anticreştin.
Din francmasoneria românească au mai făcut parte
reformaţi, evanghelişti şi catolici.
După 1948, comuniştii au infiltrat Biserica Ortodoxă şi
aceştia au exercitat mereu presiuni asupra ierarhiei pe de o
parte şi asupra credincioşilor pe de altă parte. Această înrobire
a creştinilor a ţinut până în 1990.
După 1990, Biserica avea să lupte cu şi mai mulţi
duşmani; cu sectele, cu comuniştii, cu sataniştii, cu new ageişti
şi globalişti şi din nou cu francmasoneria.
Deşi informaţiile date publicităţii privitoare la
infiltrarea francmasoneriei în Biserică sunt foarte puţine,
învăţămintele trecutului şi efectele pe care le observăm ne fac
să credem că Biserica este în continuare infiltrată de
francmasonerie, chiar dacă nu-i putem nominaliza pe cei
implicaţi.
În schimb, putem afirma cu certitudine că există preoţi
şi ierarhi care colaborează strâns cu tot felul de organizaţii
francmasonice camuflate. Acestea sunt de două feluri:
ecumenice şi umanitare. La prima vedere nu pare nimic rău să
primeşti ajutoare diverse de la ecumenişti sau francmasoni.
Însă noi ne întrebăm, cine face astăzi cadouri de sute de mii
de dolari fără să ceară nimic în schimb?
Pe lângă multe gunoaie şi alimente expirate, după
1990, prin grija unor binefăcători, ţara noastră s-a procopsit
cu mii de tone de deşeuri toxice, făcute cadou.
În general francmasonii cer un singur lucru: tăcerea.
La aceasta se mai adaugă facilitarea intereselor lor distincte:
înlesnirea ecumenismului şi a noii ordini mondiale
anticreştine.
Dacă ţinem cont de aceste realităţi ne va fi mult mai
uşor să înţelegem unde va duce dialogul ecumenic.
Este bine să precizăm că nu toţi ecumeniştii sunt
francmasoni, însă toţi sunt în slujba francmasoneriei. Cei care
susţin şi promovează ecumenismul slujesc idealurile
84
francmasoneriei: guvernul mondial, distrugerea creştinismului
şi instituirea religiei unice, a cultului adus lui Lucifer.
La început, participarea ortodocşilor la dialogurile
ecumenice a fost excepţională, locală şi îndrăzneaţă. În vreme
ce patriarhii ortodocşi se luptau pentru apărarea dreptei
credinţe (1848), în SUA unii ortodocşi intrau în dialog cu
anglicanii, care au ajuns astăzi să susţină hirotonia femeii149 şi
homosexualitatea.150
Astăzi situaţia este mult mai cutremurătoare, fapt
pentru care mulţi clerici anglicani au trecut cu tot cu parohii la
ortodoxie.151 În această situaţie se ridică întrebarea: mai are
rost dialogul „teologic” între ortodocşi şi anglicani?
Din 39 de episcopi anglicani care au răspuns unui
sondaj, 10 nu credeau în realitatea istorică a Naşterii din
Fecioară, 9 nu credeau nici în învierea trupească a lui Hristos,
iar 19 episcopi nu au considerat necesar pentru creştini să
creadă că Hristos este Dumnezeu. Radicalismul care i-a
cuprins pe unii teologi anglicani merge până la negarea
tuturor minunilor din Sf. Scriptură.152
Au urmat apoi câteva intervenţii ale patriarhiei de
Constantinopol care a adresat Bisericilor creştine chemarea la
dialog ecumenic, cu trecere peste diferenţele dogmatice.153
Este vremea în care francmasonii din Biserica Ortodoxă de
Constantinopol sugerează convocarea unui sinod ecumenic
149 Detalii în ziarul Vestitorul ortodoxiei, nr. 88/93. Hirotonia femeii a fost
aprobată de Biserica anglicană în anul 1992. Sinodul General al Bisericii
Anglicane a aprobat cu 2/3 din voturi hirotonia femeii (Michael Harper,
op. cit., p. 93).
150 Michael Harper, op. cit., p. 43-45: De pildă Lordul Runcie, Arhiepiscop
de Canterbury a recunoscut că a hirotonit cu bună ştiinţă homosexuali.
151 Michael Harper, op. cit., p. 46-48.
152 Michael Harper, op. cit., p. 47.
153 Istoria bisericească universală, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 545.
85
care să reformuleze învăţătura de credinţă şi viaţa
bisericească.
Trebuia însă slăbită rezistenţa ortodoxă. În acest sens
s-au ţinut mai multe conferinţe aşa-zise pan-ortodoxe şi
câteva conferinţe ale profesorilor de teologie.154 Ne-am
aştepta ca la asemenea întruniri să se caute soluţii noi pentru
apărarea dreptei credinţe a Bisericii Ortodoxe. În realitate la
aceste întruniri s-au căutat soluţii pentru slăbirea şi dezbinarea
credinţei ortodoxe. Pentru exemplificare, amintim că se
urmărea:
- reducerea duratei posturilor;
- aprobarea căsătoriei a doua pentru preoţi;
- aprobarea divorţului;
- justificarea ecumenismului;
- reinterpretarea sfintelor canoane etc.
Dialogul ecumenic şi ecumenismul nu au nici o
justificare canonică sau dogmatică, dimpotrivă, canonic şi
dogmatic, ecumenismul este erezie. Un alt lucru care ne
întristează este că din învăţământul teologic s-a scos studiul
apologetic şi îndrumările misionare, înlocuindu-se cu istoria şi
apologia ecumenismului. Aşa s-a ajuns ca astăzi viitorii preoţi
în loc să înveţe cum să apere dreapta credinţă în faţa ereziilor
şi sectelor, învaţă despre necesitatea relativizării credinţei şi
despre ecumenism, integrare europeană, globalizare, toleranţă,
etc.
Totdeauna ecumeniştii au fost minoritari în Biserica
Ortodoxă. Însă odată cu câştigarea multor ierarhi influenţi,
ecumenismul tinde tacit să devină politică oficială a Bisericii
Ortodoxe Române. Şi odată cu aceasta a început şi denigrarea,
discreditarea şi persecutarea ortodocşilor tradiţionalişti,
antiecumenişti.
154 Istoria bisericească universală, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 534-
543.
86
14. Se justifică implicarea ortodocşilor
în ecumenism?
SE încearcă acreditarea ideii că Biserica Ortodoxă
este integrată în mişcarea ecumenică. De aceea, de la început
trebuie să precizăm că nu poate fi vorba de implicarea
Bisericii Ortodoxe în mişcarea ecumenică, ci doar de
implicarea personală a unor ortodocşi, clerici sau mireni, care
nu au reprezentat şi nu reprezintă Biserica cea una, sfântă,
sobornicească şi apostolească, în ciuda declaraţiilor oficiale
care se fac.
Prezenţa ortodocşilor în mişcarea ecumenică nu este
justificată în nici un fel. Interesele financiare ale unor
ortodocşi nu justifică o asemenea atitudine pro-ecumenistă.
Unii ortodocşi încearcă, în necunoştinţă de cauză, sau
din rea credinţă, să argumenteze implicarea în acţiuni ecumenice
a ortodocşilor din dorinţa de misiune în rândul eterodocşilor.
Cu alte cuvinte, când mulţimea se întreabă: unde se
duc ierarhii şi teologii ortodocşi? Şi ce discută ei la întrunirile
ecumenice? Ce răspuns primesc? „Noi mergem să facem misiune
printre eretici. Le luăm banii şi cadourile şi ne întoarcem
acasă.” Se pare că aceşti iubitori de misiune n-au învăţat
nimic din povestea cu calul troian. Cu alte cuvinte, misionarii
noştri ecumenişti mint, ori din naivitate ori din rea credinţă.
Mişcarea ecumenică interzice prozelitismul. Cum să
faci misiune, dacă ecumenismul interzice misiunea?
Consiliul Ecumenic al Bisericilor funcţionează ca o
imensă lojă masonică. Aşa precum în lojile masonice nu se
discută subiecte religioase, pentru a se evita divergenţele de
opinie şi certurile între membri, tot aşa în Consiliul Ecumenic
nu se discută dogmatică.
87
Francmasoneria cere membrilor să fie credincioşi
fiecare dumnezeului lui şi toţi să-şi cinstească dumnezeul în
Marele Arhitect,155 asemenea, Consiliul Ecumenic cere
membrilor să creadă în Iisus Hristos.
Cum nu contează diferenţa dintre dumnezeii
membrilor francmasoni, tot aşa nu contează felul cum este
înţeles Iisus Hristos de creştini din consiliul ecumenic. Se
discută în loji despre toleranţă, unitate, dreptate, libertate,
fraternitate, acelaşi lucru face şi consiliul ecumenic, unde se
discută despre conciliere, unitate, dreptate socială şi libertate.
Fac francmasonii politică, acelaşi lucru face şi consiliul
ecumenic. Militează francmasoneria pentru guvern mondial şi
uniune europeană, acelaşi lucru îl susţine şi consiliul
ecumenic.
Consiliul Ecumenic al Bisericilor este condus de
francmasonerie, iar francmasoneria este condusă de satanişti,
cunoscuţi şi sub numele de iluminaţi.
Guvernul bavarez a descoperit existenţa acestei
corporaţii secrete şi a anchetat ordinul iluminaţilor în 1786.
Anchetatorii au întocmit un raport cu concluzia: „[...] scopul
expres al acestui ordin era abolirea creştinismului şi
răsturnarea oricărei puteri civile.”156
Adevăratul scop al iluminaţilor este acela de a stăpâni
lumea. Pentru a-l împlini, ei trebuie să distrugă toate religiile,
să răstoarne toate guvernele şi să abolească proprietatea
privată.157
155 Marele Arhitect al Universului este numele dumnezeului
francmasoneriei. Acest dumnezeu nu este Dumnezeul din Biblie, ci
Lucifer. (Ralph Epperson, Noua ordine mondială, Ed. Alma, Oradea,
1997, p. 138.)
156 Conspiraţia împotriva lui Dumnezeu şi a omului, p. 118 citat după
Ralph Epperson, Noua ordine mondială, ed. cit., p. 107.
157 Ralph Epperson, op. cit., p. 106.
88
15. Umanism, globalism,
ecumenism şi satanism
UMANISMUL, departe de a-l fi umanizat pe om,
mai mult l-a dez-umanizat, prin aceea că l-a îndepărtat de
Dumnezeu şi l-a apropiat de lume şi stăpânitorul acestei
lumi.158
Umanismul a reînviat şi accentuat arianismul omului
occidental.159 Încetând să mai creadă în Sfânta Treime, omul a
ajuns să creadă în spiritism.160 Spiritismul există de când
lumea. Cu toate acestea, el apare sub forma „ştiinţifică” abia
în sec. al XIX-lea, atunci când omul occidental, copleşit de
gândirea raţionalistă, încetează să mai creadă în dogma Sfintei
Treimi, adică încetează să mai gândească şi să mai trăiască
creştineşte.161
Umanismul, deşi este ridicat în slăvi de unii teologi şi
gânditori creştini, nu a umanizat şi nici nu a ajutat la
împlinirea fiinţei umane. Dimpotrivă, putem afirma că
gândirea umanistă l-a dez-umanizat şi sălbăticit pe om, prin
aceea că l-a îndepărtat de Dumnezeu, după al Cărui chip a fost
creat.
158 Stăpânitorul acestei lumi este Satan. „Căci lupta noastră nu este
împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva
stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri”. (Efeseni 6, 12.) Vezi şi Ioan 12,
31; 14, 30; 16, 11.
159 Arhimandrit Justin Popovici, Biserica şi statul, ed. cit., p. 30-33.
160 „Cine nu mai crede în Treime, crede în mesmerism şi francmasonerie;
cine nu mai crede în Paradis, crede în spiritism.” (M. Eliade,
Fragmentarium, ed. cit., p. 57.)
161 Pentru amănunte se poate consulta lucrarea Pr. Nicolae Achimescu,
Noile mişcări religioase, ed. cit., p. 96-111.
89
În concepţia noastră creştină, omul se împlineşte
numai în legătură cu Dumnezeu, numai în comuniune şi
comunicare cu El. Credinţa creştină ne învaţă că omul se
împlineşte, se desăvârşeşte şi se mântuieşte doar în Hristos
Dumnezeu.
Spiritul umanist şi renascentist întruchipează revolta
omului contra lui Dumnezeu, sau revolta păgânismului
împotriva creştinismului.
Ce înseamnă dorinţa omului de a cunoaşte lumea şi
universul prin propriile sale puteri?
Înseamnă retrăirea ispitirii lui Adam, în încercarea
omului de a deveni dumnezeu fără Dumnezeu. Gnoza, în
ultimă instanţă, este ştiinţa de a depăşi destinul, de a cunoaşte
Calea, fără de Dumnezeu. Gnosticul nu aşteaptă ajutorul de la
Dumnezeu pentru că nu crede în existenţa acestui ajutor.
Umaniştii cred că creştinismul dez-umanizează.
Acelaşi lucru cred creştinii despre umanism. Care este
adevărul? Adevărul este că odată cu umanismul se naşte un
nou Babilon. Limbile se amestecă, în sensul că aceleaşi
cuvinte capătă noi sensuri, chiar opuse. Spunem că limbajul se
relativizează.162 Acesta este motivul principal pentru care
oamenii încep să nu se mai înţeleagă între ei. Aceleaşi cuvinte
încep să reprezinte realităţi diferite.163
Reduse la esenţă, umanismul şi renaşterea sunt o
formă de satanism,164 în care Dumnezeu-Omul, Hristos, este
162 Denis de Rougemont, Partea diavolului, ed. cit., p. 168-169; Lucian
Boia, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, ed. cit., p. 126-128.
163 Pentru aprofundarea înţelegerii legăturii dintre cuvânt, semn, simbol şi
realitate, recomandăm lucrarea lui Thomas A. Sebeok, Semnele: O
introducere în semiotică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002.
164 Satanismul sau luciferismul omului modern – explică M. Eliade – nu
constă în împotrivirea lui faţă de Dumnezeu, ci în împotrivirea lui prin
imitaţie vulgară a lucrării lui Dumnezeu. Imitaţie şi contrafacere – iată
adevăratele stigmate ale luciferismului. Căci te împotriveşti religiei, dar
90
înlocuit cu omul, iar hristocentrismul cu umanismul. Sau
altfel spus, de la concepţia creştină a mântuirii numai prin
Hristos se ajunge la concepţia umanistă a mântuirii prin sine.
Însuşi cuvântul mântuire nu mai reprezintă aceeaşi realitate.
Revenirea la cultura antică, păgână, a dus şi la o înţelegere
necreştină, păgână, a vieţii şi rostului omului în lume.
Umanismul îl întoarce pe om la păgânism. Cu
umanismul şi renaşterea începe un proces lent de păgânizare a
lumii, mai întâi a gândirii, apoi a trăirii.
Procesul de renovatio, de ordine nouă, amintit în
lucrarea Fama Fraternitatis a rosicrucienilor, avea în vedere
acest proces de repăgânizare a lumii.165
Ce este ştiinţa? Încercarea de a pătrunde cu mintea
tainele universului şi ale omului. Ştiinţa este o nouă formă de
gnosticism, care îşi are originea în ocultism, alchimie şi
cabala iudaică.166
Ce urmăreşte ştiinţa astăzi? Mântuirea omului sau mai
bine zis a omenirii. Astăzi orientarea gândirii filosofice şi
politice a depăşit oarecum faza individualismului de la
începutul sec. XX, trecând de la individ la grup, de la om la
omenire, de la libertatea individului la totalitarism.
Arhitecţii şi artizanii noii ordini nu mai caută astăzi
mântuirea persoanei, ci mântuirea omenirii. Individul nu mai
contează. Toate războaiele sec. al XX-lea exprimă această
nouă concepţie. De aceea, pentru aceşti artizani ai noii ordini
mondiale nu mai contează câţi indivizi sunt sacrificaţi. Ceea
ce contează pentru ei este planeta, Gaia, zeiţa Pământ şi
omenirea.
Observăm o nouă împărţire a omenirii în clase sociale,
faci repede o altă religie inferioară.” (M. Eliade, Fragmentarium, Ed.
Destin, 1990, p. 164.)
165 Bruno Würtz, New Age, ed. cit., p. 165-184.
166 Nicolai Berdiaev, Sensul creaţiei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p.
286-288.
91
elitele pe de o parte şi ceilalţi pe de altă parte. Ce este
îngrozitor constă în faptul că elitele reduc interesele
umanităţii la ale lor. În acest sens, salvarea umanităţii
înseamnă salvarea elitei. Putem observa că societatea este
orientată spre o nouă formă de sclavagism, în care elitele sunt
stăpânii, iar restul mulţimii reprezintă masele de sclavi.
Pentru a înţelege viitorul trebuie să înţelegem trecutul.
Orwell spunea că „cine controlează prezentul controlează
trecutul şi cine controlează trecutul controlează viitorul.”167 Şi
avea dreptate! Noi adăugăm că cine înţelege trecutul înţelege
viitorul.
Noua ordine mondială reprezintă de fapt neosclavagismul.
Din păcate, mulţimile sunt incapabile să
înţeleagă că bunăstarea de care se vorbeşte, împreună cu
pacea şi controlul asupra terorismului şi al violenţei nu
privesc interesele ei, ci ale elitei, ale plutocraţiei mondiale.
În pofida declaraţiilor făcute de liderii politici, lumea
se polarizează tot mai mult în bogaţi şi săraci. Prăpastia dintre
aceştia se lărgeşte tot mai mult. Bogaţii devin tot mai bogaţi
iar săracii tot mai săraci.168
Ecumenismul merge mână în mână cu globalismul, cu
noua ordine mondială. Această nouă ordine mondială
înseamnă nu numai o ordine politică şi socială extinsă la nivel
global, ci şi o nouă spiritualitate, cu o nouă religie. Mişcarea
New Age nu face decât să pregătească omenirea pentru noua
ordine mondială, prin schimbarea paradigmelor, prin
modificarea conştiinţei.
167 George Orwell, 1984, ed. cit., p. 32.
168 James Gustave Speth este administratorul Programului ONU pentru
Dezvoltare (UNDP). Raportul anului 1996 asupra dezvoltării umane, emis
de UNDP, anunţa sporirea inegalităţii veniturilor, la nivel global dar şi în
interiorul societăţilor, în perioada care s-a scurs de la războiul rece.
(Nathan Gardels, Schimbarea ordinii mondiale. Ed. Antet, p. 155. Vezi şi
David C. Korten, Corporaţiile conduc lumea, Ed. Samisdat, p. 99-100.)
92
Ce înseamnă modificarea de conştiinţă?
Înseamnă schimbarea bazelor gândirii şi înstrăinarea
omului de orice tradiţie, dezrădăcinarea de neam şi credinţă
sau ruperea lui de trecut.
Haosul care va rezulta nu va putea fi stăpânit decât
prin mijloace violente şi teroare. Acest haos va justifica, din
nou, instaurarea unui guvern totalitar extins la scară planetară.
Atunci libertatea va înceta.
Ecumenismul este mijlocul prin care francmasoneria
foloseşte structurile administrative bisericeşti în vederea
înlesnirii politicii globaliste, anticreştine şi sataniste.
Astăzi ecumenismul duce o politică pro globalizare
sub masca concilierii şi toleranţei.
93
16. „Vindecarea memoriei”
LA ultima adunare a Conferinţei Bisericilor
Europene, 25 iunie-2 iulie 2003, Trondheim, Norvegia, s-a
discutat şi despre „vindecarea memoriei”.
Câţi dintre participanţii ortodocşi au realizat, oare,
despre ce este vorba? Oare câţi au înţeles că sunt manipulaţi?
Vom încerca în cele ce urmează să explicăm despre ce este
vorba.
„Vindecarea memoriei” sau despre dubla-gândire
sau despre spălarea creierelor
Fiind vorba de vindecare, gândul ni se duce la vreo
boală sau tulburare. Care să fie? Despre ce boală să fie vorba,
atunci când se foloseşte sintagma „vindecarea memoriei”? Şi
care este simptomul acestei boli? Amnezia? Nu. Dimpotrivă,
amintirea. Amintirea trebuie „vindecată”, aflăm din
prezentarea lucrărilor adunării.169
Ce este memoria? Ca să nu greşim, vom apela la
dicţionare. În DEX, găsim următoarea explicaţie: memorie –
1. proces psihic care constă în întipărirea, recunoaşterea şi
reproducerea senzaţiilor, mişcărilor, cunoştinţelor etc. din
trecut; 2. păstrarea în amintire, reprezentare mintală, aducere
aminte, amintire; 3. parte a calculatorului electronic în care se
înregistrează instrucţiuni, cuvinte, valori numerice etc.
Aceeaşi explicaţie găsim atât în Dicţionar de
neologisme, cât şi în Dicţionarul enciclopedic de psihiatrie.
Adăugăm că din punct de vedere teologic, sediul memoriei
este sufletul şi nu creierul.
169 În revista „Candela Moldovei”, nr. 7-8/2003, p. 3, articolul Iisus
Hristos vindecă şi reconciliază.
94
Se pare, însă, că pentru Conferinţa Bisericilor
Europene, această capacitate de memorare este considerată
„patologică” şi în consecinţă ar trebui „vindecată”. Dar cum?
Prin uitare – propun membrii Conferinţei. Printr-o uitare
deliberată. Ni se recomandă să uităm, la comandă, ceea ce
deranjează pe cei de la putere, şi ceea ce deranjează planul de
instaurare a noii ordini mondiale.
Această logică ecumenică parcă este desprinsă din
romanul „1984” al lui Orwell. El numeşte acest proces dublagândire.
«Partidul afirmă că Oceania n-a fost nicicând aliata
Eurasiei. Pe când Winston Smith ştie că acum patru ani
Oceania a fost aliata Eurasiei. De unde, însă, venea acea
cunoştinţă, cine putea proba faptul? Doar propria sa
conştiinţă, care mai devreme sau mai târziu, va fi anihilată. Şi
dacă toată lumea acceptă minciuna impusă de Partid şi dacă
toate documentele şi mărturiile afirmă acelaşi lucru, atunci
minciuna trece în Istorie şi se preschimbă în adevăr. „Cel care
controlează trecutul, zice sloganul Partidului, acela
controlează şi viitorul. Cel care controlează prezentul, acela
controlează trecutul.” Totuşi, trecutul, alterabil prin însăşi
natura sa, nu a fost schimbat niciodată. Tot ce-i adevărat
astăzi, adevărat va fi de-a pururea. Este cât se poate de
simplu. Ceea ce se cere e doar un şir nesfârşit de victorii, pe
care orice individ trebuie să i le smulgă propriei memorii. Este
ceea ce se cheamă „stăpânirea realităţii”. În neolimbă există
un cuvânt special dubla-gândire [...]. Mintea sa se rătăci în
labirintul dublei-gândiri. Să ştii fără a şti; să te crezi cu
dreptate în timp ce promovezi o minciună minuţios elaborată;
să susţii simultan două opinii, conştient că sunt contradictorii,
şi să crezi totodată în ambele; să apelezi la logică împotriva
logicii; să renegi morala şi totodată să recurgi la ea; să
consideri că democraţia e cu neputinţă şi în acelaşi timp, că
Partidul e apărătorul ei; să uiţi ceea ce e necesar a uita, dar cu
toate acestea să-ţi reaminteşti tot atunci când e nevoie, ca mai
95
apoi să uiţi din nou; şi mai presus de toate, să aplici procedeul
dublei-gândiri la procesul propriu-zis. Tocmai în aceasta
constă subtilitatea sistemului: în a-ţi înăbuşi, treaz fiind,
cugetul şi în acelaşi timp, a nu-ţi da seama că faci, de fapt, un
act de autosugestie. Astfel, nici chiar cuvântul dubla-gândire
nu poate fi înţeles fără a recurge la dubla-gândire.»
Să revenim la tema noastră şi să observăm ce ni se
cere să uităm? Să uităm „amintirea unor dureroase
evenimente din trecut” (suferinţele martirizărilor, distrugerile)
care ne-au fost provocate de înaintaşii celor ce astăzi ne
îndeamnă la unire.
Dar de ce au suferit străbunii noştri ortodocşi? Pentru
că au iubit adevărul mai mult decât viaţa în apostazie şi
erezie. Li s-a cerut unirea cu ereticii şi pentru că s-au opus
lepădării dreptei credinţe, au fost bătuţi, chinuiţi, izgoniţi,
omorâţi şi li s-au distrus bisericile.
Acum ce ni se cere? Să acceptăm unirea pe care
strămoşii noştri au refuzat-o. Ni se cere să acceptăm unirea cu
aceiaşi eretici în numele „dragostei” creştine şi să uităm
trecutul dureros. Câtă perfidie şi viclenie!
Şi ce fac ortodocşii participanţi la Conferinţa
Bisericilor Europene? Calcă, se pare, pe urmele apostaţilor
care la 1700 au acceptat unirea cu Roma pentru privilegii
materiale.170 Ce este mai grav constă în faptul că vor să tragă
170 Vaticanul „a schimbat unele dintre metodele din trecut, adaptându-le
timpului de astăzi, dar scopul a rămas acelaşi. Sub masca ecumenismului,
oferă burse numeroase tinerilor ortodocşi şi tot felul de ajutoare şi alte
avantaje unor fruntaşi ortodocşi, mai ales din unele biserici mai
strâmtorate financiar, deprinzându-i în schimb, cu un vocabular ecumenist
relativ, pentru a-i dezarma în faţa forţelor de intercomuniune, în faţa
teoriei că, cu toate diferenţele existente, cele două Biserici au devenit, de
la ridicarea anatemelor, una, dar una sub primatul papei, la care
conducerea Bisericii Catolice nu renunţă cu nici un preţ.
Bursele în şcolile de teologie catolică se ofereau şi odinioară cu
efecte păgubitoare, pe care le cunoaştem, pentru ortodoxie, dar argumentul
că diferenţele între ortodocşi şi catolici sunt fără însemnătate era folosit de
96
în rătăcirea lor şi pe creştinii ortodocşi.
„Trecutul înseamnă legitimare şi justificare. Fără
trecut nu mai putem fi siguri de nimic.”171
Ni se cere să uităm trecutul? Nu. Nici nu s-ar putea.172
Ni se cere să uităm doar o parte din trecut, selectiv, doar ceea
ce îi deranjează pe arhitecţii noii ordini mondiale, pe cei de la
Putere. De pildă, trebuie să ne reamintim, la comandă, de
suferinţele evreilor, reale sau închipuite; Biserica romanocatolică
trebuie să-şi amintească cu umilinţă că i-a persecutat
pe evrei, dar nu trebuie să-şi amintească nimic de nelegiuirile
şi crimele săvârşite de unii evrei contra neevreilor.
Tot aşa şi noi, românii ortodocşi, suntem îndemnaţi să
nu ne mai amintim de suferinţele îndurate de ortodocşi din
partea iezuiţilor şi a stăpânirii catolice din Transilvania, în
perioada 1700-1948. Nu trebuie să ne mai amintim de
atrocităţile săvârşite de hortyştii din Transilvania asupra
românilor şi evreilor, în perioada 1940-1944.
La fel, nu trebuie să ne mai amintim de suferinţele
creştinilor în perioada regimului comunist şi nici de
colaborarea unor clerici cu regimul comunist de la putere.
Noi, însă, ni le vom aminti mereu şi le vom transmite
şi urmaşilor noştri, cu calm şi pace. Suntem creştini! Aşa cum
evreii îşi aduc aminte de suferinţele lor, tot aşa ne aducem şi
noi aminte de suferinţele îndurate de creştini pentru apărarea
dreptei credinţe. Noi nu cerem, ca ei, nici despăgubiri şi nici
propaganda catolică ca mijloc de adormire a conştiinţelor ortodocşilor”
(Pr. D. Stăniloaie, Uniatismul din Transilvania. Încercare de
dezmembrare a poporului român, Bucureşti, 1973, p. 8.)
171 Lucian Boia, Jocul cu trecutul, ed. cit., p. 7.
172 „De uitat, nu putem chiar dacă am vrea! Uitarea sau memoria nu stau în
puterea voinţei noastre. Acestea sunt însuşiri ale intelectului omenesc care
lucrează independent de noi, încât a spune că uităm, putem spune teoretic,
dar, în fond, nu uităm. Dar a te răzbuna pe răul din trecut, aceasta deja
depinde de voinţa noastră.” (Dragoş Şeuleac, Carmen Dumitriu, op. cit., p.
271.)
97
răzbunare, căci ne amintim de porunca Domnului nostru Iisus
Hristos, care zice: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi
bine celor ce vă fac rău şi rugaţi-vă pentru cei ce vă
prigonesc” (Matei 5, 44).
Cine ne poate condamna pentru această atitudine de
pace? Nimeni.
Însă, altceva deranjează. Ce anume? Faptul că nu
acceptăm să ne lepădăm de credinţă şi nu acceptăm unirea cu
ereticii, în numele unei dragoste făţarnice.
Mântuitorul ne-a învăţat ca să mărturisim adevărul şi
dreapta credinţă în pace şi fără violenţă. Nimeni nu ne poate
acuza de răzvrătire şi instigare la violenţă, de vreme ce noi îi
iertăm şi ne rugăm pentru întoarcerea celor rătăciţi şi pentru
ca Dumnezeu să nu le socotească păcatul, că ne urăsc pentru
că iubim adevărul.
După cum evoluează lucrurile, se pare că nu mai este
mult până când mărturisirea adevărului şi a dreptei credinţe să
devină un delict împotriva noii ordini mondiale şi a
guvernului mondial.
Ecumeniştii în cârdăşie cu arhitecţii francmasoni ai
noii ordini mondiale ne îndreaptă spre o societate totalitară,
care va întrece cu mult cele închipuite de Orwell în romanul
„1984”.
Despre noua ordine mondială şi guvernul mondial s-au
scris numeroase cărţi, însă, din păcate, prea puţini ortodocşi le
acordă atenţia ce li s-ar cuveni.
Noua ordine mondială ne va aduce sclavia; nu va
aduce nici siguranţă, nici bunăstare, nici pace, nici linişte
sufletească, nici libertate.
Se va ajunge aici prin controlul total.173
173 Despre controlul total mai multe amănunte la Texe Marrs, Project L.U.
C.I.D.: The Beast 666 Universal Human Control System (224 pagini) şi
Ing. Mircea Vlad, Apocalipsa 13. Sfârşitul libertăţii umane, Ed. AXIOMA
98
Să mai dăm câteva citate din cartea lui Zbigniev
Brezinski, „Între două ere”, fost consilier pentru securitate
sub cinci preşedinţi. „Omenirea trece prin mari stagii de
evoluţie. Primul a fost stagiul primitiv, care gravita în jurul
religiei. În acea vreme, omul credea că destinul lui este în
mâna lui Dumnezeu.” Al patrulea stadiu este numit de
Brezinski era tehnotronică. „Era tehnotronică include apariţia
graduală a unei societăţi din ce în ce mai controlată şi
supravegheată. O astfel de societate va fi dominată de o elită
nefundamentată pe valori tradiţionale.”174 În ediţia din luna
ianuarie 1968 a revistei „The Encounter”, Brezinski scrie: „Va
fi posibil să se menţină o supraveghere aproape permanentă
asupra fiecărui cetăţean şi să se păstreze la zi o evidenţă care
să conţină chiar şi cele mai personale informaţii despre
sănătate şi comportament, pe lângă altele. Aceste informaţii
vor fi oricând la dispoziţia autorităţilor.”175
Istoria se rescrie după directivele noii ordini mondiale,
care a pătruns minţile multor ierarhi şi teologi din Biserica
Ortodoxă. Exagerăm? Credem că nu. Iată câteva argumente.
În 1937, Sf. Sinod lua atitudine şi condamna
francmasoneria. În 1940, Teodor M. Popescu publica cartea
Biserica mărturisitoare,176 combătând erorile papiştilor şi
uniatismul. În 1952, se mai amintea încă de două lucrări ale
teologului francez Vladimir Guettée, Papalitatea schismatică
şi Papalitatea eretică, traduse şi în limba română.177 În 1973,
părintele D. Stăniloaie publică Uniatismul din Transilvania.
Încercare de dezmembrare a poporului român. În 1985,
EDIT, Bucureşti, 1999; Ieromonah Hristodul Aghioritul, La apusul
libertăţii, Ed. Sofia, Bucureşti, 1999.
174 Z. Brezinski, Între două ere, citat după Cristian Negureanu,
Intratereştrii şi noua ordine mondială, Ed. Miracol, Bucureşti, 1994, p.
74.
175 Cristian Negureanu, op. cit., p. 74.
176 Teodor M. Popescu, Biserica mărturisitoare, ed. cit.
177 Istoria bisericească universală, EIBMO, Bucureşti, 1956, p. 457.
99
Biserica Ortodoxă Română publică mai multe cărţi despre
teroarea hortysto-fascistă din Transilvania, în perioada 1940-
1944. În 1992, Valeriu Anania, actualul ierarh Vartolomeu
Anania, publică lucrarea Pro Memoria, în care arată erorile
uniatismului promovat până astăzi de Vatican.
Astăzi ierarhii ecumenişti vor să rescrie istoria
încercând să ascundă adevărul despre erezia papistaşă şi
ecumenistă, promovând unirea făţarnică şi sincretistă, alături
de integrarea în Uniunea Europeană satanistă şi evreiască, ca
etapă spre instaurarea noii ordini mondiale şi a guvernului
mondial.
Prigoane au fost şi vor mai fi, însă adevărul nu va
înceta a fi mărturisit până la sfârşitul veacurilor, chiar dacă
aceasta va cere în continuare jertfe.
100
17. De ce nu ne putem ruga
împreună cu catolicii
CE frumos este să fie fraţii împreună! Ce frumos este
să fie creştinii uniţi! Să nu uităm însă, că unitatea Bisericii nu
stă în unitatea de interese, ci doar în unitatea de credinţă, în
Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.
Se fac eforturi intense de unire a Bisericilor, eforturi
omeneşti care exclud voia lui Dumnezeu.
Apare de la început o întrebare. Poate Biserica
Ortodoxă să se unească cu Biserica romano-catolică? Pot
ortodocşii să se roage împreună cu catolicii? Noi ştim că
rânduielile canonice ne opresc de a ne ruga cu ereticii.
Aşadar, cum pot fi justificate rugăciunile comune?
Se aduc tot felul de argumente făţarnice, cum că ar fi
vorba de două Biserici surori; că diferenţele nu ar fi aşa de
mari; că Hristos iubeşte unitatea şi alte minciuni
asemănătoare.
Este adevărat că Hristos doreşte unitatea, însă aceasta
nu poate să fie decât cu mărturisirea aceleiaşi credinţe
adevărate.
Ce se ştie despre diferenţele dintre ortodocşi şi
catolici? În general, se ştie foarte puţin. Chiar şi teologii ştiu
foarte puţin în acest sens, întrucât lipsesc sursele de informare
la îndemână. La această lipsă de informare se adaugă
dezinformarea practicată prin mass-media.
Ţinând cont de această stare de fapt, considerăm util să
lămurim pe scurt problema diferenţelor dintre ortodocşi şi
catolici.
Se consideră de către teologii ecumenişti că nu ar fi
existat motive serioase care să justifice schisma de la 1054. Ei
101
consideră că interesele politice ar fi dus la schismă. În
realitate, schisma a fost susţinută de interesele materiale ale
papalităţii. Ne amintim de eforturile de împăcare şi unire a
Bisericilor, întreprinse între secolele XI-XV. Toate au fost
susţinute din raţiuni politice. În sec. XVI, Biserica latină şi-a
continuat eforturile de atragere a ortodocşilor de partea lor, în
încercarea de refacere a unităţii, prin iniţierea şi promovarea
uniatismului.
Pe de altă parte, în paralel cu mişcările de reformă
protestantă, se accentuează acţiunile unor mişcări oculte,
precum cea a rosicrucienilor, de promovare a unei renovatio
care urmărea, pe de o parte distrugerea papalităţii, iar pe de
altă parte crearea unei uniuni politice laice.
Aşa cum am putut observa din cele expuse în
capitolele precedente, ecumenismul actual a fost iniţiat pe căi
oculte de către francmasonerie,178 fiind considerat necesar pe
calea pregătirii noii ordini mondiale şi a guvernului mondial.
Diferenţele dogmatice şi de cult au început să apară
între Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană cu mult înainte de
1054. După acest moment, inovaţiile din Biserica Apuseană
s-au înmulţit şi mărit mereu.179
Deşi formal în 1965 s-au ridicat anatemele dintre cele
două Biserici, totuşi diferenţele dogmatice şi toate inovaţiile
introduse de catolici au rămas. Chiar mai mult, de atunci şi
până astăzi au tot crescut.
De aceea se ridică o întrebare legitimă: cum putem să
ne rugăm cu nişte eretici şi schismatici şi cum putem să
178 „Eu nu prea sunt pentru ecumenism,” afirmă părintele D. Stăniloaie,
„socotesc că ecumenismul este produsul francmasoneriei: iarăşi vor să
relativizeze credinţa adevărată. Ecumenismul este panerezia timpului
nostru,” citat după Ortodoxia şi internaţionalismul religios, Ed. Scara,
1999, p. 55.
179 Vladimir Guittée, Papalitatea eretică. Lucrarea este disponibilă pe
internet la adresa: http://www.angelfire.com/space2/carti/ Vezi şi la
Michael Harper, op. cit., p. 132.
102
intrăm în dialog în vederea unirii cu o papalitate care prin
declaraţiile sale vădeşte erezia?
Vaticanul şi papalitatea ţin în întunericul ereziei pe
creştinii catolici.
Se fac următoarele constatări:
1. relativizarea învăţăturii de credinţă ortodoxă din
motive ecumeniste;
2. diferenţele dintre ortodocşi şi catolici cresc mereu;
3. credincioşii catolici constată că noile învăţături ale
papalităţii contravin tradiţiei creştine.
Observaţiile 1 şi 3 denotă că, în ambele Biserici, la
vârf, se încearcă relativizarea învăţăturilor de credinţă şi a
tradiţiilor. Aceste tendinţe sunt observate independent atât de
către catolici cât şi de către ortodocşi.
Observaţia de la punctul 2, făcută de ortodocşi, se află
pe linia tradiţiei ortodoxe, carte atrage atenţia asupra
diferenţelor dogmatice dintre ortodocşi şi catolici.
În aceste condiţii, cum justifică ecumeniştii dialogul
cu catolicii în vederea unirii? Şi cum justifică rugăciunile
comune, prin care se încalcă flagrant rânduielile canonice ale
Bisericii Ortodoxe?180
Am putea fi acuzaţi de exagerare sau fanatism. Ce
răspundem? Invităm pe cei nelămuriţi, teologi şi creştini de
bună credinţă să studieze lucrările teologului ortodox
Vladimir Guittée, Papalitatea schismatică şi Papalitatea
eretică.181
De asemenea, studiul poate fi completat şi cu punctul
de vedere catolic, prin consultarea lucrării lui Maurice Pinay,
180 Canonul 45 al Sf. Apostoli: „Episcopul, presbiterul sau diaconul dacă
numai s-ar ruga împreună cu ereticii, să se afurisească, iar dacă le-a permis
acestora să săvârşească ceva ca şi clerici să se caterisească.” Canonul 65 al
Sf. Apostoli: „Dacă vreun cleric sau laic intră în sinagoga iudeilor sau a
ereticilor ca să se roage, să se caterisească şi să se afurisească.”
181 Lucrarea este disponibilă pe internet la adresa:
http://www.angelfire.com/space2/carti/
103
Complotul împotriva Bisericii şi lucrarea Cine atacă Biserica
catolică?182
Şi pentru ca lucrurile să fie cât mai clare, vă propunem
consultarea ANEXEI III, care reliefează cât se poate de clar
ereziile susţinute de Vatican şi de actualul papă, Ioan Paul
II.183
Cum să ne unim cu o Biserică a cărui papă se roagă cu
vrăjitorii, şamanii şi hinduşii şi care declară că toate religiile
sunt bune?
Ţinând cont de realitatea faptelor, aşa cum este ea,
considerăm inacceptabile rugăciunile comune, precum şi
dialogurile în vederea unirii, în care nu se ţine seama de
necesitatea mărturisirii aceleiaşi credinţe drepte, conformă cu
hotărârile sfintelor sinoade ecumenice.
182 Cele două lucrări sunt disponibile la adresa:
http:// www.angelfire.com/space2/carti/
183 Referinţe în limba engleză se găsesc pe internet la adresa:
www.RomanCatholicism.org
104
18. Efectele implicării ortodocşilor în
mişcarea ecumenică
SE prea poate să existe cititori care, ajungând până
aici, să se întrebe: Oare chiar aşa să fie? Oare ecumenismul să
slujească politica de globalizare şi de satanizare a lumii?
Într-un fel, întrebările sunt justificate, de vreme ce
expunerea noastră încearcă să arate cum ecumenismul surpă
Biserica, îndemnându-i pe creştini către sincretism religios şi
satanism. De aceea, ne-am gândit că este potrivit să amintim
şi o parte dintre efectele nefaste pe care ecumenismul le-a
produs în rândul ortodocşilor şi nu numai.
Toţi ecumeniştii noştri se jură că apără ortodoxia. Noi
nu contestăm mărturisirea lor. Îi întrebăm totuşi, cum explică
acţiunile antiortodoxe de mai jos?
- cenzurarea, în secret, a cărţilor de cult;
- cenzurarea literaturii teologice prin eliminarea
scrierilor care demască erezia ecumenistă;
- punerea în circulaţie de literatură teologică proecumenistă;
- interdicţia pusă preoţilor şi călugărilor de a publica
lucrări cu caracter antiecumenic;
- încercarea de a controla tipărirea de carte religioasă
cu scopul de a evita publicarea de cărţi ortodoxe defavorabile
orientării ecumeniste;
- minimalizarea studiilor de apologetică şi îndrumări
misionare şi înlocuirea lor cu studii de promovare a
ecumenismului;
- politizarea cursurilor de îndrumare preoţească;
- intimidarea şi ameninţarea cu demiterea şi caterisirea
preoţilor antiecumenişti;
105
- intimidarea şi ameninţarea cu excluderea din
monahism a monahilor antiecumenişti.
Desigur, afirmaţiile noastre pot fi contestate. Cu atât
mai mult cu cât măsurile de intimidare şi represalii pot fi
acoperite de măsuri disciplinare. Sau altfel spus, mărturisirea
de credinţă ortodoxă şi avertizările asupra ereziei ecumeniste
au ajuns să fie socotite acte de indisciplină.
Ce argument pot aduce ecumeniştii? Ei pot veni cu
argumentul că s-au încălcat hotărârile Sf. Sinod. Noi însă, ne
întrebăm: De când a ajuns Sf. Sinod să sancţioneze pentru
mărturisirea de credinţă ortodoxă?
Dacă am fost atenţi la mărturiile istorice, înţelegem că
membrii Sfântului Sinod nu sunt infailibili, mai ales atunci
când sunt preocupaţi de politică şi avantaje materiale.
Se cuvine încă o precizare. În general, hotărârile luate
de Sf. Sinod pot fi justificate canonic; ceea ce nu se justifică
în cazul nostru este modul de aplicare.
Dintre acţiunile antiortodoxe amintite mai sus, cea mai
gravă ni se pare aceea de cenzurare a cărţilor de cult şi a altor
scrieri duhovniceşti, în spiritul celor hotărâte la dialogul
teologic oficial cu reprezentanţii cultului mozaic, New York,
1972.
Referitor la cenzură se constată:
1. Eliminarea Rânduielii de primire la ortodoxie a
celor de alte credinţe.
- Molitfelnic, Editura Istitutului Biblic şi de Misiune a
Bisericii Ortodoxe Române, (EIBMBOR), 1992, ISBN 937-
9130-11-9 – este corect.
- Molitfelnic, EIBMBOR, 1998, ISBN 973-0130-97-6
– este cenzurat.
2. Modificarea troparului învierii, glas I, prin
eliminarea cuvântului iudei:
- Vecernierul, EIBMBOR, 1974, ediţia a II-a – este
cenzurat.
- Vecernierul, Ed. Partener, Galaţi, 2002, ISBN 973-
106
85743-2-3 – este cenzurat.
A fost comparat cu:
- Ceaslov, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, ISBN 973-
9130-11-9.
- Ceaslov, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, după ediţia
din 1973.
- Catavasier, Ed. MMB, Iaşi, 2000, ISBN 973-9272-
97-5.
- Catavasier, Ed. IBMBOR, Timişoara, 1995.
3. Eliminarea completă a mai multor strofe din
Prohodul Domnului.
4. Modificarea referinţelor la evrei:
Proloagele, vol. I, Ed. Bunavestire, fără an, la luna
octombrie, ziua 11.
Merită ca cercetările să fie extinse.
În continuare, vom prezenta câteva dintre urmările
nefaste ale implicării ortodocşilor în mişcarea ecumenică:
- influenţarea unor ierarhi, iar prin ei influenţarea
deciziilor din Bisericile locale;
- influenţarea preoţilor prin ierarhi;
- influenţarea profesorilor de teologie şi prin ei a
învăţământului teologic;184
- efectuarea de studii teologice în universităţi şi
instituţii catolice şi protestante;
- organizarea de aşa-zise rugăciuni comune, cu
încălcarea flagrantă a prevederilor sfintelor canoane;185
- eliminarea studiilor apologetice şi misionare şi
înlocuirea lor cu studii despre ecumenism;186
- modificări în cult în numele deschiderii către dialog;
184 Pr. Prof. Ion Bria, Teologia ortodoxă în România contemporană, Ed.
Trinitas, Iaşi, 2003, p. 41, 61, 105
185 Ibidem, p. 13.
186 Ibidem, p. 89.
107
- relativizarea învăţăturii de credinţă;187
- politizarea structurilor administrative ale Bisericii.188
În concluzia celor de mai sus, spunem că se urmăreşte:
- crearea de breşe în sinoadele locale între ierarhii
ecumenişti şi cei neecumenişti;
- imixtiunile politicului în treburile interne ale
Bisericii;
- crearea de breşe în învăţământul teologic prin
abaterea de la tradiţia ortodoxă în favoarea învăţăturilor
eterodoxe;
- încurajarea sincretismului religios;
- minimalizarea principiilor moralei creştine în numele
drepturilor omului.
În încheierea acestui capitol, mai aducem un exemplu
luat din Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Ed. Sfintei
Arhiepiscopii a Bucureştilor, Bucureşti, 1952.
În răspunsul la întrebarea 228, găsim scoasă în
evidenţă deviza francmasoneriei: fraternitate, egalitate,
libertate şi dreptate.189
Credem că această deviză nu-şi avea în nici un caz
locul în Învăţătura de credinţă.
187 Ibidem, p. 92.
188 Ibidem, p. 105, 31.
189 Acelaşi text este reprodus şi în ediţia publicată de Editura Trinitas, la
Iaşi în 1999, cu titlul Credinţa ortodoxă, ISBN 973-97478-7-6. A se
compara cu deviza libertate – egalitate – fraternitate citată de Radu
Comănescu şi Emilian M. Dobrescu, Francmasoneria. O nouă viziune
asupra istoriei lumii civilizate, vol. I, 1991, p. 101.
108
19. Măsuri ortodoxe de combatere
a ereziei ecumeniste
CA măsuri de combatere a ereziei ecumeniste,
propunem:
- rugăciuni pentru comunitate şi ierarhie, pentru ca
Dumnezeu să le lumineze mintea şi să le dea curaj să
mărturisească dreapta credinţă ortodoxă;
- post;
- păstrarea cărţilor de cult şi a scrierilor duhovniceşti
în ediţii autenţice necenzurate;
- propovăduirea dreptei credinţe din generaţie în
generaţie;
- atenţionarea tuturor fraţilor ortodocşi cu privire la
erezia ecumenistă, care cuprinde tot mai mulţi clerici şi
ierarhi;
- susţinerea misiunii antiecumeniste prin răspândirea
lucrărilor ortodoxe care combat erezia.
Măsuri pentru întărirea misiunii ortodoxe în
cadrul Bisericii.
Trăim într-o societate din ce în ce mai informatizată.
Noul context de viaţă cere Bisericii şi creştinilor în general săşi
adapteze metodele misionare şi de apărare a credinţei, prin
folosirea tot mai intensă a sistemelor de calcul.
În vechime cărţile se copiau de mână pe pergamente
costisitoare şi uşor perisabile; mai târziu a început să se
folosească hârtia. Odată cu apariţia şi răspândirea tiparului
munca copiştilor s-a uşurat.
Este de aşteptat ca astăzi, în era calculatoarelor,
acestea să fie folosite pentru realizarea, stocarea şi
109
transmiterea scrierilor duhovniceşti, patristice şi teologice.
Ca şi în trecut, şi astăzi, călugării sunt în fruntea
acestor activităţi misionare de răspândire a scrierilor
duhovniceşti şi patristice. Astăzi ei nu mai copiază de mână şi
nici nu se mai rezumă la folosirea tiparului, ci propun
folosirea pe scară largă a sistemelor informatice, atunci când
se referă la răspândirea scrierilor duhovniceşti şi patristice.
Din păcate, administraţia bisericească a rămas mult în
urmă cu folosirea sistemelor informatice în activitatea
misionară, pe de o parte din lipsa pregătirii de specialitate, iar
pe de altă parte datorită scăderii zelului misionar. Mai mult,
vedem că este preocupată cu precădere de interese financiare
decât misionare, atunci când îngrădeşte dreptul la editarea190
şi difuzarea de carte religioasă.
Biserica trebuie să se îngrijească cu prioritate de
apărarea adevărului de credinţă şi nicidecum de apărarea
monopolului privind editarea şi difuzarea de carte.
Este regretabil că până acum nu s-a întreprins nimic în
vederea creării unei biblioteci de teologie ortodoxă în format
digital, cu acces liber, la care că contribuie Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române alături de
alte edituri care tipăresc carte religioasă ortodoxă. Singura
editură care a făcut un pas spre aşa ceva este Editura „Scara”
din Bucureşti.
Cine trebuie să facă misiune?
În primul rând clericii şi călugării, dar nu numai ei, ci
toţi creştinii sunt datori să facă misiune.
Sf. Ioan Gură de Aur spune că cea mai mare bogăţie
pe care un părinte o poate lăsa copiilor, este credinţa, dreapta
credinţă. Nu vilele, nu terenurile, nu maşinile, nu
apartamentele, nu luxul, ci credinţa. Aceasta este adevărata
comoară.
190 Vezi şi Hotărârea nr. 2533/2003, pct. V, a Sf. Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, publicată în revista Candela Moldovei nr. 7-8/2003.
110
De aceea, fiecare creştin este dator să facă misiune cu
copiii, cu rudele, cu prietenii şi cu toţi semenii. O carte nu poţi
să o dai în acelaşi timp mai multor persoane, în schimb un
fişier cu o scriere duhovnicească poţi să-l dai pe dischetă la
câte persoane vrei. Iată unul din marele avantaje ale
informaticii!
Vom încerca să schiţăm în câteva cuvinte un plan de
misiune care să reprezinte un ghid pentru fiecare creştin
ortodox.
Există, credem, mii de creştini care folosesc zilnic
sisteme informatice (calculatoare) acasă sau la servici, dar
care nu s-au gândit niciodată că pot fi de folos şi altora, adică
Bisericii. Un sfat bun, o carte oferită reprezintă o faptă de
milostenie. Nu putem oferi zilnic cărţi, în schimb mult mai
uşor este să oferim câte o dischetă care să aibă stocată o carte
duhovnicească în format digital.
Într-adevăr, este mai uşor, dar de unde să luăm cartea
în format digital? O posibilitate ar fi internetul. Dar şi pentru
aceasta trebuie să fie cineva care să le pună pe un site.
Ce-i de făcut în această situaţie? Răspunsul ar fi să ne
hotărâm să le facem chiar noi. Cum? Vom vedea în cele ce
urmează. Ca resurse tehnice se pot folosi:
- hardware: copiatoare, imprimante, scanere,
calculatoare, inscriptoare de CD-uri, reţele;
- software: procesoare de text, OCR, procesoare de
sunet, arhivatoare, aplicaţii pentru prelucrat imagini, editoare
html;
- servicii: browsere web pentru informare, email
pentru transmiterea de mesaje, chat pentru comunicaţii.
Ca activităţi misionare putem aminti:
- scanarea de texte (cărţi duhovniceşti sau de istorie),
- scanarea de imagini,
- OCR (recunoaşterea de texte),
- redactarea de scrieri duhovniceşti,
- înregistrări audio (predici, conferinţe, convorbiri),
111
- prelucrare de arhivare audio,
- arhivare pe CD-uri de texte, imagini, fişiere audio,
- traducere de texte,
- distribuirea de texte duhovniceşti, cărţi, imagini,
fişiere audio pe CD-uri, prin email sau prin web,
- participarea pe forumurile de discuţii ortodoxe,
- crearea de site-uri de informare,
- crearea de arhive personale cu resurse duhovniceşti
(cărţi, imagini, predici, dicţionare etc.).
Şi lista poate continua.
Părinţii să-şi îndrume copiii spre activităţi creatoare şi
educative. Să-i pună să scrie texte duhovniceşti sau chiar
poveşti frumoase educative, pe care să le ofere altor copii. Şi
aşa să-i înveţe de mici să fie milostivi şi misionari.
Informaţia trebuie răspândită după pilda semănătorului.
191 Pentru a combate efectele sincretismului trebuie să
ne informăm semenii prin toate mijloacele posibile, inclusiv
prin email şi internet.
Centralismul impus de Sf. Sinod nu face decât rău,
pentru că ignoră contextul în care trăim. De ce spunem
aceasta? Pentru că răul se răspândeşte de la sine şi fără
aprobare, în timp ce săvârşirea binelui, a misiunii, este
îngrădită şi limitată.
Mai mult, într-o structură ierarhizată este suficient să
controlezi un nivel pentru ca să compromiţi întreaga activitate
a structurii respective. Pe când într-o structură descentralizată,
de tip reţea, sabotarea şi compromiterea unei părţi nu
întrerupe şi nici nu compromite activitatea structurii
respective.
Biserica Ortodoxă este organizată sinodal, adică este
de tip reţea, pe când Biserica Romano-catolică este
centralizată în jurul papei şi a Vaticanului. De aceea duşmanii
catolicismului se luptă de veacuri să câştige pe papă şi
191 Matei 13, 3-23.
112
Vaticanul ca să poată distruge Biserica Catolică.
Cu Biserica Ortodoxă, duşmanii creştinismului au mai
mult de luptat pentru că, chiar de câştigă o parte din ierarhie
pentru erezia ecumenistă sau pentru alte erezii, Biserica nu-i
compromisă total şi mărturisirea adevărului se poate face mai
departe.
Să revenim. Fiecare credincios trebuie să se
străduiască să participe la activitatea misionară a Bisericii prin
folosirea resurselor pe care le are la îndemână. Cu un efort
mic, dar constant, s-ar putea obţine rezultate deosebite.
De exemplu, o persoană care redactează în medie o
pagină pe zi ar putea redacta în 100 de zile 100 de pagini. Din
miile de creştini, dacă numai 100 ar face acest lucru, în
maxim 6 luni s-ar redacta 10.000 pagini de text. Adică
echivalentul a câteva zeci de cărţi.
Un alt exemplu. Dacă 100 de persoane ar scana câte 5
pagini pe zi, într-o sută de zile ar fi scanate 50.000 de pagini,
adică 100-300 de cărţi.
Trebuie doar curaj, încredere şi bunăvoinţă. Îmi aduc
aminte de pilda stăpânului care a tocmit muncitori la via sa.192
A ieşit în ceasul al unsprezecelea şi a găsit pe unii stând fără
lucru şi i-a întrebat: De ce staţi? Şi i-au răspuns: Pentru că nu
ne-a tocmit nimeni.
Cunosc mulţi creştini buni pe care nu i-a tocmit
nimeni, pe care nu i-a solicitat nimeni. Şi sunt mult mai mulţi
pe care nu-i ştiu. Către unii ca aceştia mă adresez.
Veniţi în ogorul Domnului, lucraţi pentru Dumnezeu,
ajutaţi-vă semenii şi ce va fi cu dreptate Domnul vă va dărui.
Să ne amintim că uniţi putem face mai mult şi mai
bine decât singuri, căci zice Mântuitorul: Unde sunt doi sau
trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu. Şi iarăşi: de se
vor uni doi sau trei să ceară ceva în numele Meu, se va da
lor.
192 Matei 20, 1-16.
113
ANEXA I
Biserica Ortodoxă Română condamnă
francmasoneria193
BISERICA osândeşte francmasoneria ca doctrină, ca
organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă şi în special pentru
următoarele motive:
1. Francmasoneria învaţă pe adepţii ei să renunţe la
orice credinţă şi adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i
să admită numai ceea ce descoperă cu raţiunea lor. Ea propagă
astfel necredinţa şi lupta împotriva creştinismului, ale cărui
învăţături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai
mulţi intelectuali să şi-i facă membri şi obişnuindu-i pe
aceştia să renunţe la credinţa creştină, francmasoneria îi rupe
de Biserică şi, având în vedere influenţa însemnată ce o au
intelectualii asupra poporului, e de aşteptat ca necredinţa să se
întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În faţa propagandei
anticreştine a acestei organizaţii, Biserica trebuie să răspundă
cu contrapropagandă.
2. Francmasoneria propagă o concepţie despre lume
panteist – naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu
personal deosebit de lume şi ideea omului ca persoană
deosebită, destinat nemuririi.
3. Din raţionalismul său, francmasoneria deduce în
mod consecvent o morală pur laică, un învăţământ laic,
reprobând orice principiu moral heteronom şi orice educaţie
ce rezultă din credinţa religioasă şi din destinaţia omului la o
193 Referitor la această poziţie vezi şi la Nicolae Bălan, mitropolitul
Ardealului în Studii asupra francmasoneriei, citat parţial de Radu
Theodoru, Nazismul sionist, Ed. Alma Tip, 1997, p. 59. Se poate consulta
şi Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, Bucureşti, 1941,
reeditată de Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994.
114
viaţă spirituală eternă. Materialismul şi oportunismul cel mai
cras, în toate acţiunile omului, este concluzia necesară din
premisele francmasoneriei.
Francmasoneria îi consideră pe evrei superiori creştinilor.
4. În lojile francmasone se adună la un loc evreii şi
creştinii, şi francmasoneria susţine că numai cei ce se adună în
lojile ei cunosc adevărul şi se înalţă deasupra celorlalţi
oameni. Aceasta înseamnă că creştinismul nu dă un avantaj în
ce priveşte cunoaşterea adevărului şi dobândirea mântuirii
membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai
duşmanii de moarte ai lui Hristos să fie consideraţi într-o
situaţie superioară creştinilor, din punct de vedere al
cunoaşterii adevărurilor celor mai înalte şi al mântuirii.
Francmasoneria vrea să se substituie creştinismului.
5. Francmasoneria practică un cult asemănător celui al
misterelor precreştine. Chiar dacă unii dintre adepţii ei nu dau
nici o însemnătate acestui cult se vor găsi multe spirite mai
naive asupra cărora acest cult să exercite forţă quasireligioasă.
În orice caz, prin acest cult francmasoneria vrea să
se substituie oricărei alte religii, deci şi creştinismului.
În afară de motivele acestea de ordin religios, Biserica
mai are în considerare şi motive de ordin social când
întreprinde acţiunea sa contra francmasoneriei.
Francmasoneria subminează ordinea socială.
6. Francmasoneria este un ferment de continuă şi
subversivă subminare a ordinii sociale prin aceea că îşi face
din funcţionarii statului, din ofiţeri, unelte subordonate altei
autorităţi pământeşti decât acelea care reprezintă ordinea
stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori neştiuţi
încă nici de ei, având să lupte pentru idei şi scopuri politice ce
nu le cunosc. Este o luptă nesinceră, pe la spate; niciodată nu
există o siguranţă în viaţa statului şi în ordinea stabilită. Este o
115
luptă ce ia în sprijinul ei minciuna şi întunericul. Împotriva
jurământului creştinesc pe care acei funcţionari l-au prestat
statului ei dau jurământ păgânesc.194
7. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale voite
de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din
naţiuni. Biserica ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul
spiritual al naţiunilor şi le-a ajutat să-şi menţină fiinţa
primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru
exterminarea varietăţii spirituale din sânul omenirii.
Măsurile ce se impun:
Iar ca măsurile cele mai eficace pe care Biserica
înţelege să le ia împotriva acestui duşman al lui Dumnezeu, al
ordinii social-morale şi al naţiunii, sunt următoarele:
1. O acţiune publicistică şi orală de demascare a
scopurilor şi a activităţii nefaste a acestei organizaţii.
2. Îndemnarea intelectualilor români care dovedesc a
face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar, Frăţia
Ortodoxă Română extinsă pe toată ţara va îndemna să izoleze
pe cei ce preferă să rămână în loji.
Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în
caz că până atunci ne se căiesc.
De asemenea, le va refuza prezenţa ca membri în
corporaţiile bisericeşti.
3. Preoţimea va învăţa poporul ce scopuri urmăreşte
acela care e francmason şi-l va sfătui să se ferească şi să nu
dea votul candidaţilor ce aparţin lojilor.
4. Sfântul Sinod şi toate corporaţiile bisericeşti şi
asociaţiile religioase stăruie pe lângă poporul român şi
corpurile legiuitoare să aducă o lege pentru desfiinţarea
194 Afirmaţiile de la punctul 6 sunt confirmate şi de informaţiile culese de
Serviciul Secret din acea vreme. Vezi la N. D. Stănescu, Întâmplări şi
oameni din Serviciul Secret, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 231-
243.
116
acestei organizaţii oculte. În caz că guvernul nu o va face,
Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din
iniţiativă parlamentară.
Hotărârea Sfântului Sinod195
al Bisericii Ortodoxe Române
din data de 11 martie 1937
195 Această Hotărâre a fost republicată şi în ziarul Mişcarea, anul III, nr. 1
(22), 25 decembrie 1993 – 15 ianuarie 1994, p. 5.
117
ANEXA II
Mărturii ortodoxe privind erezia ecumenistă
1. CANONUL 10 al Sfinţilor Apostoli - „Dacă
cineva s-ar ruga, chiar şi în casă cu cel afurisit (scos din
comuniune) acela să se afurisească.”
2. Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli - „Episcopul,
presbiterul sau diaconul, dacă numai s-ar ruga împreună cu
ereticii, să se afurisească, iar dacă le-a permis acestora să
săvârşească ceva ca şi clerici (să săvîrşească cele sfinte), să se
caterisească.”
3. Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli - „Episcopul sau
presbiterul care primesc botezul sau jertfa ereticilor, poruncim
să se caterisească. Căci ce înţelegere poate să fie între Hristos
şi Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”
4. Canonul 64 al Sfinţilor Apostoli - „Dacă vreun
cleric sau laic intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca să
se roage, să se caterisească şi să se afurisească.”
5. Canonul 6 al Sinodului V local de la Laodiceea
(343) - „Nu este îngăduit ereticilor a intra în casa lui
Dumnezeu dacă stăruie în eres.”
6. Canonul 32 al Sinodului V local de la Laodiceea -
„Nu se cuvine a primi binecuvântările ereticilor, care sunt mai
mult absurdităţi decât binecuvântări.”
7. Canonul 15 al Sinodului al Nouălea din
Constantinopol (861) „Cei ce propovăduiesc public eresul
118
sau îl învaţă în Biserici, să fie îndepărtaţi de comuniunea cu
credincioşii şi afurisiţi, ca unii ce fac schismă şi sfărâmă
unitatea Bisericii.”
8. Din cuvântul Sinodului al VII-lea Ecumenic
(Niceea, 787)
„Să nu faceţi nici inovaţie, nici omitere în Predania pe
care am păzit-o cu evlavie până acum. Deoarece toţi câţi s-au
păstrat înlăuntrul Sfintei Biserici Universale, nu au primit nici
adaosuri, nici omiteri. Şi cu mare pedeapsă va fi condamnat
cel ce va face fie adăugiri, fie omiteri.”
9. Sinodul de la Constantinopol din anul 1724
„Cei care vor dezerta de la Ortodoxie şi vor părăsi părinteştile
şi dreptele dogme ale credinţei şi Predaniile obşteşti ale
Bisericii şi vor decădea şi se vor îndepărta cu inovaţii şi cu
credinţe absurde şi cu obiceiuri eterodoxe şi vor falsifica şi
vor măslui adevărul Ortodoxiei, aceştia nici nu mai sunt, nici
nu se mai numesc creştini cu adevărat, ci se taie şi se despart
de totalitatea mădularelor Bisericii şi a creştinilor, ca nişte
eterodocşi şi inovatori şi se izgonesc afară din sfântul staul ca
nişte oi râioase şi mădulare putrede.”
10. Anatema împotriva ecumenismului a Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei
„ANATEMA celor ce atacă Biserica lui Hristos
învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise „ramificaţii"
ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica
nu există vizibil, ci va fi formată în viitor când toate
„ramificaţiile" – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile -
vor fi unite într-un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi
Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi
euharistia ereticilor sunt eficace pentru mântuire, prin urmare,
celor ce cu bună-ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti eretici
119
înainte-menţionaţi sau celor ce susţin, răspîndesc sau păzesc
erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al
presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, să fie Anatema!”
Dată de Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse
din diaspora, Vancouver - Canada, august 1983, iscălită de
toţi episcopii, spre a fi adăugată la sfîrşitul anatemelor din
Credinţa Ortodoxiei, şi pomenită mereu în prima Duminică a
Postului Mare, Duminica Ortodoxiei.
11. Avva Pamvo, sec.V: „Că iată iţi zic ţie fiule, vor
veni zile când vor strica creştinii cărţile Sfintelor Evanghelii şi
ale Sfinţilor Apostoli şi ale dumnezeieştilor Prooroci, ştergând
Sfintele Scripturi şi scriind tropare şi cuvinte elineşti. Şi se va
revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va depărta. Pentru
aceasta Părinţii noştri au zis: „Cei ce sunt în pustia aceasta să
nu scrie vieţile şi cuvintele părinţilor pe pergament, ci pe
hârtii, că va să şteargă neamul cel de pe urmă vieţile părinţilor
şi să scrie după voia lor, fiindcă mare este necazul ce va să
vină." Şi i-a zis lui fratele: „Aşadar se vor schimba obiceiurile
şi aşezămintele creştinilor şi nu vor fi preoţi în biserică să facă
acestea?" Şi a zis bătrânul: „În astfel de vremuri se va răci
dragostea multora şi va fi necaz mult. Năpădirile păgânilor şi
pornirile noroadelor, neastâmpărul împăraţilor, desfătarea
preoţilor, lenevirea călugărilor. Vor fi egumeni nebăgând
seama de mântuirea lor şi a turmei, osârdnici toţi şi silitori la
mese şi gâlcevitori, leneşi la rugăciuni şi la clevetiri grabnici,
gata spre a osândi vieţile bătrânilor şi cuvintele lor, nici
urmându-le, nici auzindu-le, ci mai vârtos ocărându-le şi
zicând: De-am fi fost şi noi în zilele lor ne-am fi nevoit şi noi.
Iar episcopii în zilele acelea se vor sfii de fetele celor
puternici, judecând judecăţi cu daruri, nepărtinind pe cel sărac
la judecată, necăjind pe văduve şi pe sărmani
chinuindu-i. Va intra încă şi în norod necredinţă, curvie,
urâciune, vrajbă, zavistie, întărâtări, furtişaguri şi beţie." Şi a
zis fratele: „Ce va face cineva în vremile şi anii aceia?" Şi a
120
zis bătrânul: „Fiule în acele zile cel ce îşi mântuieşte sufletul
său mare se va chema în împărăţia cerurilor.” (Patericul
Egiptean, pg. 209 cuv. 15)
12. Sfântul Preacuvios Isidor Pelusiotul (n.360)
"Acei care cutează să scoată sau să adauge ceva la, cuvintele
inspirate de Dumnezeu, suferă de o boală sau alta: ori nu cred
că Dumnezeiasca Scriptură a fost dictată de Duhul Sfânt, ceea
ce îi arată necredincioşi, ori se cred mai înţelepţi decât Sfântul
Duh, şi asta înseamnă că sunt smintiţi" (Migne 78 A)
13. Sfântul Efrem Sirul (+379) „Vai acelora care se
întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc
Dumnezeieştile Scripturi! Vai de cei câţi murdăresc sfânta
credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii!
Atunci, la a doua venire a Domnului, se va cere de la
fiecare din noi mărturisirea credinţei şi unirea Botezului. Şi
dacă am păstrat credinţa curată de orice eres şi pecetea neştearsă
şi haina neîntinată… Se cuvine ca toţi cei ce se apropie
de Dumnezeu şi vor să se învrednicească vieţii celei veşnice,
să păzească mai înainte de toate Credinţa Ortodoxă neîntinată.
Dar nu trebuie să fie trădată nepreţuita comoară a credinţei
nici în schimbul dobândirii vreunei vrednicii, nici pentru
linguşirile ocârmuitorilor, nici pentru a evita frica de ei.”
„Cuvine-se deci, să dispreţuim orice osteneală pentru
dreapta mărturisire a Domnului nostru Iisus Hristos… Să fugi
de purtarea familiară faţă de schismatici şi eretici! Mai mult,
să te fereşti de erezia acelora care Îl despart în două pe unicul
nostru Domn Iisus Hristos! Aceştia cred în chip contrar celor
318 Sfinţi Părinţi care s-au întrunit la Niceea.”
„Pe eretici, ca pe nişte blasfemiatori şi vrăjmaşi ai lui
Dumnezeu, Scriptura nu i-a numit oameni, ci câini şi lupi şi
porci şi antihrişti, după cum zice Domnul: Nu daţi cele sfinte
câinilor! (Matei 7:6). Şi Ioan zice că mulţi antihrişti s-au
arătat (I Ioan 2:18). Pe aceştia deci, nu se cuvine să-i iubim,
121
nici să ne întreţinem cu ei, nici să ne rugăm împreună cu ei,
nici să mâncăm împreună, nici să-i primim în casă, nici să-i
salutăm, ca să nu ne facem părtaşi faptelor lor celor viclene.”
„Păcatul fără iertare e fapta care se îndreaptă împotriva
Duhului Sfânt şi păcatele tuturor ereticilor, pentru că au
blasfemiat si blasfemiază pe Duhul Sfânt. Acestora nu li se va
ierta păcatul nici în viaţa aceasta, nici în viaţa ce va să fie,
pentru că s-au opus lui Dumnezeu Însuşi, de la Care se dă
izbăvirea.”
14. Sfântul Vasile cel Mare (+380) „Vădita
necredinţă a ereticilor ne vatămă puţin. Cu toate acestea, cei
ce poartă piele de oaie şi se prezintă pe dinafară cu chip
paşnic, sfâşie dinăuntru oile cele înţelegătoare ale lui Hristos
şi vatămă mult, înşelîndu-i pe cei mai simpli. Aceştia sunt mai
periculoşi şi greu se apară cineva de ei. Ce lucru îndrăzneţ nu
au făcut aceşti înnoitori? Din această pricină, i-a despărţit
Biserica şi s-au rupt de ortodocşi şi au făcut mincinoasa
adunare… Totuşi, trebuie să cunoaşteţi că, prin harul lui
Dumnezeu, nu sunteţi singuri, ci aveţi pe mulţi împreună cu
voi care apără Ortodoxia Sfinţilor Părinţi, care au alcătuit la
Niceea evlavioasele dogme ale Credinţei.”
„Una este crima care se pedepseşte acum cu asprime:
nepăzirea Predaniilor Părinţilor. Să ne luptăm până la sfârşit
... nu pentru bani, nu pentru slavă… ci pentru a dobândi de
obşte comoara credinţei sănătoase şi să rămânem luptândune…”
15. Sfântul Grigorie Teologul (+389) „Unde este
evidentă necredinţa, trebuie să preferăm mai bine focul şi
sabia şi situaţiile critice şi mâinile tiranilor - şi toate cu dăruire
- decât să luăm parte la aluatul păcatului şi să ne unim cu cei
care bolesc în credinţă… De mii de ori este mai bună
dezbinarea care se face pentru cuvintele bunei credinţe
ortodoxe decât pacea, când aceasta este unită cu patimile.”
122
16. Sfântul Ioan Gură de Aur (+ 407) „Dacă cineva
contraface măcar o mică parte a chipului regelui pe moneda
regală, în felul acesta o falsifică; la fel şi în credinţa cea
adevărată, acel care va schimba chiar cât de puţin în ea, o
vatămă pe toată. Căci dacă, pe de o parte, dogma este
răstălmăcită, şi înger de ar fi, să nu-l credeţi. Nimic nu
foloseşte viaţa virtuoasă, dacă credinţa nu este sănătoasă.”
„Dacă episcopul sau clericul este viclean în chestiunile
credinţei, atunci fugi şi leapădă-te de el, nu numai ca de un
om, ci chiar şi înger din cer de-ar fi. Cel care doreşte mântuire
personală, cel care vrea să fie un adevărat fiu al Bisericii
Ortodoxe, acela caută la corabia lui Noe scăpare de potop. Cel
care are teamă de trăsnetul straşnic al anatemei, care omoară
sufletul şi trupul, acela să ia asupra-i dulcele jug al dogmelor
Bisericii lui Hristos, să-şi îmblânzească îndărătnicia cugetului
său, cu ajutorul legilor bisericeşti şi să se supună în toate
maicii sale – Biserica… După mine, pacea nu este aceea care
se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost, ci pacea întru
Dumnezeu este cea care vine de la unirea duhovnicească.
Mulţi distrug astăzi tocmai această unire, când, dintr-o râvnă
nechibzuită, neluând în seamă hotărârile noastre şi dând mai
multă importanţă celor iudaice, socotesc pe iudei drept
învăţători care merită o încredere mai mare decât Părinţii
noştri.”
17. Sfântul Chiril al Alexandriei (+444) „Dacă
cineva schimbă ceva în sfintele şi dumnezeieştile dogme
patristice, acest lucru nu trebuie să-l luăm drept clarviziune, ci
drept crimă şi abatere de la dogmă şi păcătuire împotriva lui
Dumnezeu.”
„Atunci se măreşte numele păcii, când nu ne vom
împotrivi părerilor Sfinţilor, nici nu vom făptui împotriva
hotarelor acelora.” (Migne, PG 68-77)
123
18. Sfântul Maxim Mărturisitorul (+662) „A tăinui
cuvântul adevărului înseamnă a te lepăda de el. Bine este să
trăim în pace cu toţi, dar numai cu aceia care cugetă aceleaşi
despre buna credinţă ortodoxă. Şi este mai bine să ne războim,
atunci când pacea lucrează conglăsuirea către rău.” (Vieţile
Sfinţilor din greacă, 21 ianuarie)
19. Sfântul Ioan Damaschin (+749) „ Să ne păzim cu
toate puterile noastre să nu primim împărtăşire de la eretici,
nici să le-o dăm acestora…, ca să nu ne facem părtaşi relelor
lor credinţe şi pentru a nu fi condamnaţi împreună cu ei.”
„Auziţi popoare, seminţii, limbi, bărbaţi, femei şi
copii, cei mai mari, cei mai tineri şi pruncii, sfântul neam al
creştinilor! Dacă cineva va învăţa, în afara acestora pe care lea
primit Sfânta Biserică Sobornicească, de la Sfinţii Apostoli,
de la Părinţi şi de la Sinoade, să nu-l ascultaţi, nici să primiţi
sfatul şarpelui, după cum l-a primit Eva şi a cules moarte. Şi
chiar dacă v-ar învăţa un înger sau un împărat în afara
acestora pe care le-aţi primit, astupaţi-vă urechile.” (Stupul
Ortodox, 1999)
20. Sfântul Tarasie, patriarhul Constantinopolului
(+806) „Să aducem aici în mijloc cărţile distinşilor Sfinţi
Părinţi, ca să le ascultăm. Şi din acestea să extragem şi să
adăpăm fiecare dintre noi turma noastră…, deoarece hotarele
pe care le-au aşezat Părinţii noştri nu se mută; ci, după ce am
învăţat Predania apostolică, să păzim Predaniile pe care le-am
primit.”
21. Sfântul Teodor Studitul (+826) „Atunci când
Credinţa e primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra
tăcere. Dacă e vorba de Credinţă, nimeni nu are dreptul să
zică: „Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu
acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu doreşte să aibă
vreun amestec. Sau un sărac care de-abia îşi câştigă existenţa?
124
… Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea asta.
Dacă voi veţi tăcea şi veţi rămâne nepăsători, atunci pietrele
vor striga, iar tu rămâi tăcut şi dezinteresat?”
„Sinodul nu este aceasta: sa se întrunească simplu
ierarhi şi preoţi, chiar dacă ar fi mulţi; ci să se întrunească în
numele Domnului, spre pace şi spre păzirea canoanelor… şi
nici unuia dintre ierarhi nu i s-a dat stăpînirea de a încălca
canoanele, fără numai să le aplice şi să se alăture celor
predanisite, şi să urmeze pe Sfinţii Părinţi cei dinaintea
noastră… Sf. Ioan Gură de Aur a spus deschis că duşmani ai
lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci şi cei aflaţi în comuniune
cu ei.”
„Avem poruncă de la însuşi Apostolul Pavel că, atunci
cînd cineva învaţă ori ne sileşte să facem orice alt lucru decât
am primit şi decât este scris de canoanele Sinoadelor
ecumenice şi locale, acela urmează a fi osândit, ca nefăcând
parte din clerul sfinţit. Nici un sfânt nu a încălcat legea lui
Dumnezeu; dar nici nu s-ar fi putut numi sfânt, dacă ar fi
călcat-o.”
„Şi chiar dacă am fi păcătoşi în multe, totuşi suntem
ortodocşi şi mădulare ale Bisericii Universale, îndepărtândune
de orice erezie şi urmând oricărui Sinod recunoscut ca
ecumenic sau local. Şi nu numai acestora, ci şi hotărârilor pe
care le-au luat şi le-au propovăduit Sinoadele. Nici nu este
ortodox desăvârşit, ci pe jumătate, cel care crede că are
dreapta credinţă, dar nu se alătură dumnezeieştilor Canoane.”
(Migne, PG Epistola II, 81)
22. Sfântul Nichifor Mărturisitorul, patriarhul
Constantinopolului (+828) „Şi chiar dacă foarte puţini rămân
înlăuntrul Ortodoxiei şi a bunei credinţe, aceştia sunt Biserica
şi în mâinile lor se găseşte autoritatea şi apărarea
aşezămintelor Bisericii. Şi dacă aceştia ar trebui să sufere
pentru buna credinţă, aceasta va fi veşnica laudă pentru ei şi li
se va dărui mântuirea sufletului.” (Stupul Ortodox, 2000)
125
23. Sfântul Fotie cel Mare, Patriarh al Constantinopolului
(sec.X) „Cea mai bună comuniune este comuniunea
în credinţă şi în dragostea cea adevărată… Nu există
nimic mai minunat decât Adevărul! Există doar o singură
Biserică a lui Hristos, apostolească şi sobornicească. Nu mai
multe, nici măcar două. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce
viclenesc şi sinod al răzvrătiţilor. Noi, dreptcredincioşii
creştini, acestea gândim, aşa credem, pe acestea le vestim.
Este nevoie să păzeşti toate fără nici o excepţie şi, mai presus
de toate, cele ale credinţei. Pentru că dacă ai devia cât de
puţin, păcătuieşti păcat de moarte… Şi acestea care au fost
hotărâte la Sinoadele ecumenice şi de obşte, trebuie ca toţi să
le păzească. Şi toţi câţi păzesc cele pe care fie unul dintre
Părinţi le-a scris în chip particular, fie un sinod local le-a
statornicit, au dreapta judecată. Dar pentru cei care nu le
primesc este înfiorătoare neglijenţa.” (Epistola I către papa
Nicolae)
24. Sfântul Cuvios Teodosie de la Pecerska (+1073)
”Păzeşte-te, fiule, de cei cu credinţă strâmbă şi de toate
discuţiile lor, căci şi pământul nostru s-a umplut de ei! Numai
cel ce trăieşte în Credinţa Ortodoxă îşi va mântui sufletul.
Fiindcă nu există o altă credinţă mai bună, decât curata şi
sfânta noastră Credinţă Ortodoxă … De asemenea, fiule, nu se
cade să lauzi o credinţă străină. Cine laudă o credinţă străină
face la fel ca şi cel care-şi huleşte propria credinţă. Cine laudă
credinţa sa şi pe cea străină e un făţarnic şi apropiat de erezie
… Dacă cineva îţi spune: ’Credinţa noastră şi a voastră este de
la Dumnezeu,’ atunci, fiule, răspunde-i aşa: ’Făţarnicule!
Cum pot fi amândouă de la Dumnezeu? Nu ştii ce spune
Scriptura: Este un singur Domn, o singură Credinţă, un singur
Botez. (Efeseni 4, 5)
Aşadar, fiule, fereşte-te de aceştia şi întotdeauna
apără-ţi credinţa ta! Nu te înfrăţi cu ei, ci fugi de ei şi
126
întăreşte-te în credinţa ta prin fapte bune! … Fiule, chiar dacă
va trebui să mori pentru credinţa ta sfântă, du-te cu
îndrăzneală la moarte! Aşa au murit şi sfinţii pentru Credinţă,
iar acum vieţuiesc întru Hristos.’”(Patericul peşterilor de la
Kiev, 1806)
25. Sfântul Grigorie Palama (+1340) „Cei ce sunt în
Biserica lui Hristos aparţin adevărului, iar câţi nu aparţin
adevărului, nu sunt nici în Biserica lui Hristos.”
26. Sfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului
(+1444) „Credinţa noastră este dreapta mărturisire a Părinţilor
noştri. Cu ea, noi nădăjduim să ne înfăţişăm înaintea
Domnului şi să primim iertarea păcatelor; iar fără de ea, nu
ştiu ce fel de cuvioşie ne-ar putea izbăvi de chinul cel veşnic.
Toţi Dascălii, toate Sinoadele şi toate dumnezeieştile Scripturi
ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă în mod diferit şi să ne
îndepărtăm de împărtăşirea cu ei.”
„Învăţăturile dascălilor apuseni nici nu le cunosc, nici
nu le primesc, încredinţat fiind că sunt înşelătoare. În materie
de credinţă ortodoxă nu există concesie. Distrugerea credinţei
obşteşti este pierzarea de obşte a tuturor. Chestiunile credinţei
ortodoxe nu admit iconomia. Niciodată nu s-au îndreptat cele
bisericeşti prin soluţii de mijloc. Între lumină şi întuneric
poate cineva să spună că există ceva de mijloc, numit înserare
sau amurg; dar intermediere între adevăr şi minciună nu poate
nimeni să gândească, oricât s-ar strădui. Mijloc de împăcare
între adevăr şi minciună nu există! În problemele de credinţă
nu încape pogorământul şi iconomia, deoarece pogorământul
provoacă împuţinarea credinţei. Asta ar fi egal cu a spune:
Taie-ţi capul şi du-te unde vrei.”
„Noi pentru nimic altceva nu ne-am despărţit de latini,
decât pentru că sunt nu numai schismatici, dar şi eretici.
Pentru aceasta nu trebuie nicidecum să ne unim cu ei!”
„Acela care îl pomeneşte pe papă ca arhiereu ortodox
127
este vinovat şi latino-cugetătorul trebuie considerat ca un
trădător al credinţei. Prin urmare, fugiţi de ei, fraţilor, ca şi de
împărtăşirea cu ei, pentru că unii ca aceştia sunt apostoli
mincinoşi, lucrători vicleni. Nu este altceva de mirare dacă şi
ispititorii lui Satana se preschimbă în îngeri ai dreptăţii, al
căror sfârşit va fi după faptele lor.”
„Îi rugam, şi ce nu le spuneam care să poată să atragă
chiar şi inimile de piatră: să revină la acea bună conglăsuire
pe care o aveam mai înainte şi între noi şi cu Părinţii noştri,
când toţi spuneam aceleaşi şi nu exista în mijlocul nostru
schisma… căci altfel părem „a cânta în gol” sau „a coace
pietre” sau „a semăna pe pământ pietros” sau „a scrie
deasupra apei” sau câte altele spun proverbele despre cele
imposibil de realizat.”(Scurta scrisoare, P G 159, 1931C)
27. „Nu voi face aceasta niciodată, orice s-ar întâmpla!
Nu voi semna niciodată unirea, chiar dacă ar trebui să-mi
primejduiesc însăşi viaţa mea!” - a răspuns Sfântul Marcu
împăratului Bizanţului care căuta să-l înduplece a semna
mincinoasa şi trădătoarea unire cu ereticii catolici la sinodul
tâlhăresc de la Ferrara-Florenţa, 1438-1439.
28. Declaraţiile vremii despre misiunea sfântului
Visarion Sarai (+1701) în Ardeal: „La îndemnul lui, în multe
locuri poporul nu mai merge la biserică, nu se serveşte de
preoţii uniţi, morţii şi-i îngroapă fără prohod şi fără mângâeri
duhovniceşti, copiii şi-i botează prin femei bătrâne şi se
întâmplă şi alte pagube duhovniceşti de felul acesta.” (din
Proloage, vol.I, ediţia din anul 1991, după care citatul a fost
scos…)
29. Text din „Memoriul” din anul 1757 al
credincioşilor ortodocşi transilvăneni: „A venit vremea că
ne-am dus la mormintele morţilor şi am zis: Ieşiţi morţi din
gropi, să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele
128
ce ne vin de la popii uniţi şi de la domnii ţării. Pe nime nu-i
doare de noi, nici pe domnii cei săseşti, nici pe domnii cei
nemţeşti, nici pe cei ungureşti. Că toate temniţele le-au
umplut de noi pentru legea cea grecească (ortodoxă, n.n.) şi
atâta ne-au prădat, venind cu cătane pe capul nostru, cât nu
ştim cu ce o să plătim porţia împăratului.”
30. Sfântul Cuvios Mucenic Cosma Etolianul
(+1779) ”Eu, creştinii mei, mi-am cheltuit viaţa studiind timp
de cincizeci de ani, am citit şi despre preoţi şi despre
necredincioşi, şi despre atei şi despre eretici, am cercetat
adâncurile înţelepciunii. Toate credinţele sunt mincinoase,
calpe, toate sunt ale diavolului. Am înţeles şi acest lucru
adevărat, dumnezeiesc, ceresc, desăvârşit şi pentru mine şi
pentru voi: numai credinţa creştinilor ortodocşi binecredincioşi
e bună şi sfântă, ca să credem şi să ne botezăm în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Aceasta v-o
spun acum, la sfârşit, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi de mii
de ori, că v-aţi învrednicit să fiţi creştini ortodocşi, şi să
plângeţi şi să vă tânguiţi pentru cei necinstitori de Dumnezeu,
necredincioşi şi eretici, care umblă în întuneric, în mâinile
diavolului.”
„Evreul îmi spune că Hristosul meu e un copil din flori
şi Preasfânta Fecioara a mea e o desfrânată, iar Sfânta
Evanghelie îmi spune că acest lucru e de la diavolul. Mai am
acum ochi să mă uit la evreu? Dacă un om mă ocărăşte, îmi
omoară mama, fraţii, copiii, după care îmi scoate ochii, ca şi
creştin am datoria să-l iert. Dar să-L ocărască ei pe Hristosul
meu şi pe Preacurata Fecioara a mea! Eu nu vreau să-i mai
văd, dar domniile voastre cum vă rabdă inima şi mai faceţi
afaceri şi tocmeli cu evreii?
De ce v-am spus acestea, creştinii mei? Nu ca să-i
omorâţi pe evrei şi să-i prigoniţi, nu, ci ca să-i plângeţi că
L-au lăsat pe Dumnezeu şi s-au dus cu diavolul. V-am spus ca
să ne căim acum până mai avem vreme, ca să nu se întâmple
129
să se mânie Dumnezeu pe voi si să ne lase din mâna Lui şi să
păţim şi noi ca evreii şi chiar mai rău.”
„Pe papa Romei să-l blestemaţi, fiindcă el e cauza.”
„Antihristul e unul papa, iar nu altul (adică turcul n.n.)
cel care e în capul nostru. Înţelegeţi cine, fără să-i spun
numele.”
„Noi avem o poruncă ce spune să anatematizăm pe
oricine adaugă sau nu crede în ceva mic din cele pe care le-au
legiuit Părinţii Bisericii noastre.” (Stupul Ortodox, 1999)
31. Sfântul Paisie de la Neamţ (+1794) „Oare eretici
sunt râmlenii (romano-catolicii) cu al lor papa? Bine ştiu că
vei zice că sunt eretici. Şi de vreme ce sunt eretici, precum şi
cu adevărat sunt, atunci Sfânta noastră Biserică îi afuriseşte pe
dânşii. Şi pe care Sfânta Biserică îi afuriseşte şi eu, împreună
cu Biserica, fiul ei fiind, îi afurisesc.”
„Iară preacuviosul asupra tuturor celor ce veneau de
supt stăpânirea papii, săvârşea această mare taină a Botezului,
fără de nici o împiedicare sau îndoire, ca pe o prea mare
nevoie la mântuirea omului,” iar despre uniaţi: „Ca pentru alte
rătăciri şi erezii râmleneşti, ce nu se cuvine de acum să-ţi mai
vorbim ca şi cu toate ereziile cele râmleneşti s-au amestecat şi
cu ele se unesc şi uniaţii, precum sufletul de trup. Şi cum le va
fi lor nădejde de mântuire? Nicidecum. Numai pentru Botez
îţi voi vorbi ţie din Scripturi, fără de care nu poate avea
nimeni nădejde de mântuire.”
„Unia este o aşchie desprinsă de la Sfânta Biserică a
Răsăritului şi unire cu necredincioasa, ca să nu-i zic biserică
râmlenească. Unia este înşelăciunea diavolului, ce-i vânează
pe cei nesocotiţi întru pierzanie. Unia este un lup răpitor de
suflete în piele de oaie. Unia este veninul aducător de moarte,
în chip de miere, ce pierde sufletele. Unia este mlădiţa
înainte-mergătoare a antihristului, ce ademeneşte cu măgulire
pe cei mai neştiutori întru pierzanie. Unia este prăpastia
iadului pentru cei ce nu au parte de cuget. Unia este Iuda, ce
130
cu linguşitorul sărut a vândut Credinţa Pravoslavnică … Unia
este ca şi râmlenii eretici. Cum, dar, uniaţii nu sunt râmleni,
când toate dogmele Credinţei Ortodoxe le-au călcat în
picioare şi pe cele râmleneşti le-au adoptat, zicând cu
neruşinare, precum că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul? Şi
papei de la Roma, adevăratului eretic … aceluia i se închină
şi, în loc de Hristos, pe el de căpetenia bisericii îl au.” „Un
asemenea jurământ, adică anatema, asupra celor ce se
împotrivesc şi nu se supun Soborniceştii Biserici, este pusă de
patriarhii Răsăritului soborniceşte, nu doar pentru o oarecare
vreme, ci până la sfârşitul lumii va rămâne tare şi neclătită şi
nedezlegată cu darul lui Hristos.” (Cuvinte şi scrisori
duhovniceşti, vol. II, Chişinău, 1999, p.49)
32. Sfântul Nicodim Aghioritul (+1809) „Se cuvine
să ne îngrădim pe noi înşine şi să ne separăm de episcopii
care, în chip vădit, stăruie în greşeală privitor la cele ce ţin de
credinţă şi de adevăr, aşadar se vădesc a fi eretici sau
nedrepţi.”
33. „Zice încă şi dumnezeiescul Hrisostom (în
voroava cea de La început era Cuvântul) „Nu te amăgească pe
tine o ascultătorule adunările ereticilor, că au Botez dar nu
luminare, ci se botează cu trupul, iar cu sufletul nu se
luminează.” Ci şi sfântul Leon în Epistolia cea către Nichita
zice: „Nici un eretic nu dă sfinţenie prin taine.” Iar Ambrosie
în Cuvântul cel pentru cei ce se catehisesc, zice: „Botezul
celor rău cinstitori de Dumnezeu, nu sfinţeşte” (Tâlcuirea
Canonului 46 Apostolic, Pidalionul de la Neamţ de la 1844)
34. Sfântul Ioan de Kronstadt (+1908) „Care dintre
ortodocşi nu ar dori unirea cu toţi catolicii sau luteranii şi să
fie una cu ei în Hristos, o singură Biserică, o singură obşte a
celor credincioşi! Care însă, dintre aceste-zise biserici, mai
ales dintre întâi-stătătorii numiţi papi, patriarhi, mitropoliţi,
131
arhiepiscopi şi episcopi, xiondzi (numele polonez pentru preot
n.n.) sau pateri se va învoi să se lepede de rătăcirile sale? Nici
unul. Iar noi nu putem să ne învoim la învăţătura lor eretică
fără să aducem vătămare mântuirii sufletului nostru. Oare se
pot uni cele de neunit - minciuna cu adevărul?
Iezuiţii catolici în folosul papei şi a propriei lor vederi
şi scopuri egoiste şi meschine, au pervertit legea conştiinţei şi
legea Evangheliei, afirmând că pentru atingerea scopurilor
proprii sau a scopurilor religioase, catolicii pot întrebuinţa
toate mijloacele nelegiuite: adică şi ca să omoare şi ca să
viclenească în tot felul şi să prigonească credinţa ortodoxă, să
o numească schismatică şi o credinţă de câini, şi să-i ardă pe
ruguri pe ortodocşi, ca pe Hus şi pe alţii.
Neîndoielnice sunt cuvintele Mântuitorului nostru
Iisus Hristos: Cel ce nu este cu Mine, este împotriva Mea
(Matei 12,30). Catolicii, luteranii şi reformaţii au apostaziat
de la biserica lui Hristos - ei nu sunt de un cuget cu noi,
nutresc vrăjmăşie împotriva noastră, caută din răsputeri să ne
omoare, ne strâmtorează în tot chipul pentru credinţa noastră,
ne batjocoresc şi ne fac toate felurile de neplăceri mai ales în
aşezările lor cele mai însemnate, ei merg în chip vădit
împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale, nu cinstesc de viaţă
făcătoarea Cruce, sfintele icoane, sfintele moaşte, nu respectă
posturile, strâmbă dogmele credinţei celei mântuitoare. Ei nu
sunt cu noi ci împotriva noastră şi împotriva lui Hristos.
Întoarce-i, Doamne, la adevărata Ta Biserică şi mântuieşte-i!
„De greşita înţelegere de către catolici a cuvintelor
Mântuitorului: Tu eşti Petru şi pe această piatră (pe Hristos,
pe Care Petru L-a mărturisit Fiu al lui Dumnezeu) voi zidi
Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16,18)
depind toate rătăcirile catolicilor şi papilor şi mai ales
părelnicul primat papal în Biserică şi părelnicul rang al
papilor de locţiitori ai lui Hristos. Ci uitaţi-vă câte rătăciri sunt
îngăduite în credinţa papei (iar nu a lui Hristos) rătăciri
ciudate, hulitoare de Dumnezeu – şi le veţi întoarce spatele cu
132
nemulţumire şi groază! O trufie omenească! O trufie
satanicească! Auzi, papa infailibil! O, iezuitism!”
„Catolicii recunoscându-l drept cap al bisericii pe
papa, pe adevăratul Cap al Bisericii - Hristos L-au pierdut şi
au rămas lipsiţi de Cap. Întreaga istorie a papismului dă
mărturie că la catolici nu este Cap fiindcă ei fac lucruri
necuvioase, luptă împotriva Bisericii Ortodoxe. Iar în
învăţătura lor dogmatică - vai, câte erezii, inovaţii, abateri de
la adevăr! O, pierzător sistem papist! Singurul Cap al Bisericii
cereşti, pămînteşti şi din cele mai dedesubt este Hristos
Dumnezeu!” (Spicul Viu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2002)
35. Sfântul Lavrentie al Cernigovului (sec. XIX)
„Vor veni aşa vremuri când vor umbla din casă-n casă ca
lumea să semneze pentru acel singur împărat şi se va face un
recensământ al populaţiei foarte drastic… Vine timpul, şi nu e
departe, când foarte multe biserici şi mănăstiri se vor deschide
şi se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru, ci şi pe
dinafară. Vor auri acoperişurile atât ale bisericilor cât şi ale
clopotniţelor, dar preoţimea nu va lucra la sufletul
credinciosului ci numai la cărămizile lui Faraon. Preotul nu va
mai face şi misiune. Când vor termina lucrările va veni
vremea împărăţiei lui Antihrist şi el va fi pus împărat… Toate
bisericile vor fi într-o bunăstare imensă, pline de bogăţii ca
niciodată, dar să nu mergeţi în ele. Antihrist va fi încununat ca
împărat în marea biserică din Ierusalim cu participarea
clerului şi a patriarhilor. Intrarea şi ieşirea în Ierusalim va fi
liberă pentru orice om, dar atunci să vă străduiţi să nu vă
duceţi, căci totul va fi spre a vă linguşi pe voi, ca să vă atragă
în ispită… Bisericile vor fi deschise, dar creştinul ortodox
trăitor nu va putea intra în ele ca să se roage, căci în ele nu se
va mai aduce jertfa fără de sânge a lui Iisus Hristos. În ele va
fi toată adunarea satanică.” (Talanţii împărăţiei, Arhim.
Arsenie Boca , p.186)
133
36. Sfântul Nectarie de la Eghina (+1920)
„Despărţirea Bisericilor a avut loc sub Fotie…, după ce
Biserica Constantinopolului depăşise pericolul de a fi exclusă
din Unica Biserică Sobornicească şi Apostolească, iar
Biserica Romană, sau mai bine zis papală, nu mai
propovăduia dogmele Sfinţilor Apostoli, ci ale papilor… Cei
care nu s-au renăscut prin lucrarea dumnezeiescului har în
singura Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică,
în nici o alta biserică, nici văzută, nici nevăzută, nu o vor
face… Atât timp cât cauzele principale ale despărţirii rămân
aceleaşi…unirea este imposibilă…” (Stupul Ortodox, 1999)
37. Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ (+1960) „Iar
câţiva dintre slujitorii Sfântului Altar din ziua de azi defaimă
aceste Sfinte Canoane, numindu-le bariere ruginite.
Canoanele sunt insuflate de Duhul Sfânt prin Sf. Apostoli şi
prin Sf. Părinţi ai celor şapte Sfinte Soboare ecumenice şi ei
zic: ’Canoanele, de multa vechime pe care o au, au ruginit.’
Nu zic că ei de multă grăsime şi nefrică de Dumnezeu li s-a
întunecat mintea şi au năpârlit, căzându-le şi părul şi barba şi
mustaţa, făcându-se ca femeile. Cum e chipul Domnului şi al
Sfinţilor şi cum e chipul lor? De aceea, Sfintele Canoane ale
Sfinţilor ei le calcă în picioare, dar predică sus şi tare că sunt
ortodocşi.” (Hrană duhovnicească, Buc., 2000)
38. Sfântul Justin Popovici (+1979) „Conform
gândirii unitare a Părinţilor şi a Sinoadelor, Biserica este nu
numai una, ci şi unica… Biserica este una şi unica, pentru că
ea este trupul Unuia şi Unicului Hristos. Unde nu este
Dumnezeul-Om, acolo nu există Biserică, iar unde nu există
Biserică, acolo nici Euharistia nu există. În afara acestei
identităţi, adică a Bisericii şi a Euharistiei, se află erezia, falsa
biserică şi antibiserica. Biserica, prin dumnezeiasca
Euharistie, este unitate sobornicească şi unirea lui Hristos cu
credincioşii şi a credincioşilor cu Hristos. Şi în Euharistie şi în
134
Biserică, Dumnezeul-Om Hristos este Unul şi, de asemenea,
este toate şi întru toţi. (Col. 3:11). Din unica şi nedespărţita
Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au
tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare
ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost… romano-catolicii şi
protestanţii şi uniţii şi toată cealaltă legiune eretică şi
schismatică. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate
pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei
Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene
cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme,
toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decât erezie
peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de
pan-erezie (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul
istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite
însuşiri ale Dumnezeului-Om Hristos, în timp ce ereziile
acestea europene îndepărtează pe Dumnezeul-Om în
întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această
privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism,
protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este
legiune.
Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost de
fapt declarat drept Biserică şi el, un om, a luat locul
Dumnezeului-Om. Acesta e triumful final al umanismului, dar
este în acelaşi timp şi moartea a doua a papismului iar prin el
şi cu el, a oricărui umanism. Totuşi, înaintea Adevăratei
Biserici a lui Hristos care de la arătarea Dumnezeului-Om
Hristos există în lumea noastră pământească ca Trup divinouman,
dogma despre infailibilitatea papei este nu numai
erezie, ci o panerezie, fiindcă nici o erezie nu s-a ridicat atât
de radical şi atât de integral împotriva Dumnezeului-Om
Hristos şi a Bisericii Lui, aşa cum a făcut papismul prin
dogma despre infailibilitatea papei – om. Nu există nici o
îndoială că dogma aceasta este erezia ereziilor, chinul
chinurilor, o răzvrătire nemaivăzută împotriva Dumnezeului-
Om Hristos! Dogma aceasta este, vai, cea mai îngrozitoare
135
surghiunire a Domnului nostru Iisus Hristos de pe pământ, o
nouă trădare a lui Hristos, o nouă răstignire a Domnului –
numai că nu pe crucea cea de lemn, ci pe crucea de aur a
umanismului papist. Şi toate acestea sunt iad, iad, iad pentru
sărmana fiinţă pământească ce se numeşte om. Acolo unde Îl
înlocuiesc pe Dumnezeul-Om Hristos cu omul, fie şi cu cel
numit infailibil, acolo se desparte trupul de Cap. Şi după cum
din această pricină Biserica dispare de acolo, tot aşa se pierde
şi ierarhia apostolească divino-umană şi succesiunea
apostolică sacramentală.” (Biserica Ortodoxă şi ecumenismul,
2002)
39. Cucernicul Părinte Dumitru Stăniloae (+1993)
”Eu nu prea sunt pentru ecumenism; socotesc că ecumenismul
este produsul masoneriei; iarăşi vor să relativizeze credinţa
adevărată. A avut dreptate Biserica zicând că nu prea suntem
uniţi. Ecumenismul este pan-erezia timpului nostru. Biserica
Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt două surori.
Nu există decât un singur cap al Bisericii, Iisus Hristos. Nu
poate exista decât un singur trup, adică o singură Biserică.
Deci noţiunea de Biserici surori este improprie.”
„Au venit odată şi aici, la un congres al ecumeniştilor.
Şi unul dintre reprezentanţii lor a susţinut ideile socialiste. Eu
i-am combătut şi vorbeam mereu de Hristos. Iar mă întrebau:
De ce tot vorbiţi de Hristos? Aici este vorba de altceva, nu de
Hristos. S-au supărat teribil şi, după ce am plecat, m-au
criticat foarte tare pentru că vorbeam de Hristos şi nu de
probleme de-astea sociale. De ce să mai stau de vorbă cu ei
care au făcut femeile preoţi, sunt de acord cu homosexualii,
nu se mai căsătoresc...” (interviu preluat din Ortodoxia şi
internaţionalismul religios, Ed. Scara, 1999)
„Lupta catolicismului n-a avut o bază spirituală,
creştină, aşa cum a fost cea din Rusia sau cea de la noi. Ne
acuză Todea că suntem Biserica trădătoare. Două mii de
preoţi ortodocşi au stat în închisoare. Eu am fost în închisoare
136
şi n-am văzut nici un preot unit. Toţi s-au făcut ortodocşi sau
au intrat în diferite întreprinderi în care făceau pe turnătorii.”
(Omagii părintelui Dumitru Stăniloae, Ed. MMB, 1994)
„Caracteristica fundamentală a creştinismului, care
constă în surparea zidului despărţitor dintre Dumnezeu şi
oameni (…) e înlăturată în catolicism într-o nouă formă.
Sobornicitatea creştină, însăşi Biserica, trupul tainic al lui
Hristos, e desfăcută din îmbrăţişarea iubirii atotprezente a lui
Iisus Hristos şi transformată într-o societate pur laică. (…)
Iisus are o comunitate numai cu un anumit punct al spaţiului
şi numai cu o persoană, cu papa în Vatican. (…) Tot ce
contează e dependenţa juridică de o persoană omenească.
Misticul e transformat în juridic, viaţa în Biserică devine o
preocupare de bună şi uniformă orânduială juridică. Cuvintele
religioase nu mai exprimă de aceea nici ele misterul unor
experiente religioase directe, ci devin termeni juridici şi
raţionalişti, de precizări pozitiviste, pământesti.” (Ortodoxie şi
românism, p.100-101)
40. Părintele Cleopa Ilie de la M-rea Sihăstria
(+1998) „Mi-au pus întrebări despre unitatea Bisericilor, că ei
vor să unească Bisericile şi să facă, precum a zis Mântuitorul,
o turmă şi un păstor. ’-Domnule director,’ i-am zis, ’biserica
dumneavoastră, protestantismul, este suspendat în aer. N-are
temelie!’ ’-Dar de ce, părinte?’ ’-Unde vi-i Sfânta Tradiţie?
Unde-s Sfintele Canoane? Unde-i practica Bisericii de 2000
de ani? Aţi desfiinţat totul şi acum vreţi să vă apropiaţi de
noi? Este imposibil! Noi de-abia avem puncte comune cu
catolicii, darămite cu protestanţii. Ei sunt la foarte mare
distanţă de noi, au numai două Taine, şi acelea nu ca taine, ci
numai ca simboluri: Botezul şi Cina Domnului. La Cina
Domnului fac o masa comemorativă cu pâine şi cu vin în
cinstea lui Hristos, dar nu mai cred că se preface pâinea şi
vinul în Trupul şi Sângele Domnului. N-am când să spun
discuţia de acolo că-i mult de spus.’”
137
„-Cum vedeţi unirea Bisericilor?” Părintele
răspunde: „-Fraţilor, unirea Bisericii nu este lucru omenesc ci
dumnezeiesc. Nu-i în puterea noastră. Iată cum văd eu: să
punem post şi rugăciune către Dumnezeu şi cînd va veni
Duhul Sfânt să ne găsească ca Sfinţii Apostoli. Asta e lucrarea
Duhului Sfânt. Iar dacă va veni Duhul Sfânt când îl cerem cu
post şi rugăciune, când va veni la toate minţile arhiereilor
catolici şi ortodocşi, va fi aceeaşi gândire: Hai să ne unim că
n-au fost la început două Biserici ci una singură. Deci asta să
cerem de la Dumnezeu, că El poate face unitate de vederi în
toate privinţele... Iar dacă este vorba să se creadă, să se facă
unitate de credinţă, atunci numai Domnul ştie... Noi, nu.
Aţi văzut la primii voievozi creştini ai românilor, de
când sunt cele trei ţări române, Moldova, Muntenia şi
Ardealul, toţi au fost ortodocşi... Ştefan cel Mare nu a fost
baptist! Mircea cel Bătrân nu a fost evanghelist sau adventist!
Alexandru cel Bun nu a fost martorul lui Iehova; nebunii ăştia
au venit acum. Nici o sectă nu exista în ţara noastră pe atunci.
Aceştia vin din străinătate, plătiţi de masoni, să ne strice
dreapta credinţă şi originea noastră de popor ortodox (...). Să
ţineţi credinţa care aţi supt-o de la piepturile maicilor voastre!
Să ţineţi credinţa pe care o avem de două mii de ani! Nu vă
luaţi după slugile satanei care vin din Apus cu milioane de
dolari. Ei cumpără pe proşti şi pe nelămuriţi în credinţă, să
rupă unitatea în sufletul poporului român şi vor să facă cele
mai mari erezii şi nebunii în ţara aceasta. Păziţi-vă de aceştia!
Au case de rugăciuni dar acolo e casa satanei.” (Ortodoxia şi
internaţionalismul religios, Ed. Scara, 1999)
41. Părintele arhimandrit Arsenie Boca (+1989)
„Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor. Căderea Bisericii prin
slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului. Numai putregaiul
cade din Biserica Ortodoxă, fie ei: arhierei, preoţi de mir,
călugări sau mireni. Înapoi la Sfânta Tradiţie, la Dogmele şi
Canoanele Sfinţilor Părinţi ale celor şapte Soboare
138
Ecumenice, altfel la iad cu arhierei cu tot. Ferească
Dumnezeu!” (Talanţii împărăţiei, p.197)
42. Arhimandit Gheorghios Kapsanis, egumenul
M-rii Grigoriu, Athos „Ce este ecumenicitatea? Bisericile
Ortodoxe din întreaga lume sunt organizate, din punct de
vedere administrativ, în Biserici locale sub conducerea unor
sinoade locale, respectiv patriarhii. Toate bisericile locale sunt
organizate la rândul lor sub forma unui sinod ecumenic din
care fac parte reprezentanţi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe
locale. Ce este ecumenismul? Ecumenismul în schimb, este o
formă instituţională prin care, sub numele păcii şi al unităţii,
sunt adunate la un loc toate religiile lumii precum evrei,
musulmani, budişti care nu cred în Iisus Hristos ca Fiu al lui
Dumnezeu, şi unde se dezbat probleme economice, politice,
sociale, culturale etc. Ecumenismul caută prin toate acestea să
se impună ca noua religie a viitorului. Cu certitudine, Biserica
Ortodoxă este ecumenică adică sobornicească.
Una este însă ecumenicitatea şi alta este ecumenismul.
Biserica Ortodoxă este ecumenică, dar nu ecumenistă. Ea
rămâne ecumenică atâta vreme cât nu cade în ispita ecumenismului.
Ecumenicitatea constituie expresia deplinătăţii
Bisericii şi se propune şi celorlalţi, fără să se împartă sau să se
ajusteze după concepţiile omeneşti. Aşadar Biserica noastră
Ortodoxă este ecumenică şi deoarece întreaga lume are nevoie
cu adevărat de ecumenicitatea ei, este necesar ca ea să se
menţină ecumenică şi să nu cadă în ecumenism. Iar aceasta nu
numai pentru a-şi păstra ecumenicitatea ei, ci şi pentru a ajuta
cu adevărat lumea.
Un rol important în mişcarea ecumenică îl are teoria
ramificaţiilor care este o erezie eclesiologică promovată în
cercurile teologice aşa-zis moderniste, a cărei esenţă este că
toate confesiunile creştine existente în momentul actual sunt
văzute ca ramuri egale ale unei singure Biserici a lui Hristos şi
care deţin în mod egal harul Sfîntului Duh şi Adevărul Divin.
139
La baza acestei învăţături eretice stă interpretarea incorectă a
procedurilor canonice privind primirea în Biserică a ereticilor
şi schismaticilor.” (Ortodoxia şi internaţionalismul religios,
ed. Scara, 1999)
43. Cucernicul Părinte Gheorghe Calciu: „Înţelegerea
ecumenică de unire şi armonie a lumii este de fapt o formă
a mişcărilor internaţionaliste pe plan religios, în care se
încearcă desfiinţarea naţiunilor, instituirea unor guverne
mondiale, pe care nimeni nu le-a uns şi care urmăresc doar
gloria lor, buna lor viaţă şi satisfacerea dorinţei de a conduce
popoarele. Ecumenismul acesta este în sine o acţiune
diabolică şi sunt de acord cu unii teologi greci care spun că
ecumenismul este cea mai mare erezie a secolului nostru...
Am sperat că România va fi următoarea ţară care va ieşi din
ecumenism.” („Ziua” de Bucureşti, 5 dec. 1998, pg.8)
44. Mitropolitul Ierotei de Nafpaktos: „Poate fi spus
că de este o mare erezie astăzi, este aşa-numita erezie
eclesiologică, care se confruntă mai ales cu păstorii Bisericii.
Este o mare confuzie astăzi despre ceea ce este Biserica şi
care sunt adevăraţii ei membri. Se confundă identitatea
Bisericii cu alte tradiţii umaniste şi se gândeste că Biserica
este fragmentată şi despărţită, dar mai mult se ignoră singura
cale de mântuire a Bisericii.” „Papistaşii nu au preoţie nici
taine… Vaticanul nu este biserică, ci un sistem politicoeconomic
situat în afara Bisericii, iar papa cu toţi clericii
Vaticanului nu sunt urmaşi ai Apostolilor, nu au predania şi
succesiunea apostolică… Papistaşii sunt francolatini, iar pe
deasupra şi eretici. Papismul se află în afara Bisericii…, şi
pentru că în afara Bisericii nu există Taine, pentru aceasta
clericii papistaşilor şi însuşi papa, pentru noi ortodocşii, nu au
preoţie, adică au fost tăiaţi de la succesiunea apostolică. Dacă
se va pierde Credinţa Ortodoxă, atunci nu va mai exista nici
Biserică, nici Dumnezeiasca Euharistie… Părinţii Bisericii din
140
veacul al VIII-lea observaseră că papismul, sub influenţa
francilor, a schimbat teologia ortodoxă şi astfel nu mai făcea
parte din Biserica Ortodoxă care păzea în întregime adevărul
revelat. De aceea, papa nu mai era pomenit în Diptice.”
(Cugetul Bisericii Ortodoxe, Cap.I)
45. Cuviosul Ghenadie Sholarios, Patriarhul Constantinopolului
(sec.XV) „O grecilor vrednici de milă, de ce
încă rătăciţi şi lepădînd orice nădejde în Dumnezeu căutaţi
ajutorul francilor (Europei, n.n)? Cum de împreună cu
întreaga Cetate, care curând va cădea, pierdeţi Ortodoxia
voastră? Milostiv fii mie Dumnezeule! Aduc mărturie înaintea
Ta că sunt nevinovat de această nelegiuire. O, bieţii de voi
care vedeţi ce se-ntâmplă în jurul vostru şi în vreme ce robia
vă este tot mai aproape, vă lepădaţi de credinţa părinţilor
voştri şi primiţi fărădelegea! Nu mă voi lepăda nicicând de
tine, iubită Ortodoxie, şi n-am să te ascund Sfântă Predanie,
câtă vreme duhul meu mai sălăşluieşte în trupul acesta.”
(Sinodul de la Ferrara-Florenţa, Ed. Scara, 2002, p.161)
„…Înainte de a face orice judecată în cele ale
credinţei, se cuvine a nu trece cu vederea peste cuvintele celor
care mai înainte de noi au ştiut să poarte lupta cea bună şi să
biruiască până la capăt. Sfinţii Prooroci, Evanghelişti,
Apostoli, Mărturisitori şi Cuvioşi din toate timpurile şi toate
locurile sunt într-un cuget când grăiesc despre Ortodoxie şi
despre apărarea ei. Este cugetul Bisericii Strămoşeşti celei
peste veacuri vie şi nemuritoare, luminoasă şi înfloritoare,
este hrana din care s-au alăptat toţi cei ce-au vieţuit într-însa,
sunt cuvintele aceluiaşi izvor.
Popor ortodox, păstraţi credinţa străbună în care aţi
fost crescuţi, păstraţi predaniile părinţilor şi strămoşilor noştri,
păstraţi neatinsă comoara ce aţi primit-o de la sfinţii cei din
veac. Nu vă depărtaţi de la izvorul de viaţă al Bisericii, căci ea
vă va ajuta să luptaţi împotriva viclenilor, să vă păstraţi şi să
141
înmulţiţi darurile Duhului Sfânt primite la Botez şi să vă
mântuiţi sufletul şi neamul.
Părinţilor şi fraţilor ortodocşi, cele citite sunt doar o
picătură din mulţimea cuvintelor pe care Sfinţii Părinţi le-au
mărturisit până la noi, împotriva celor ce voiau a strica
Credinţa Ortodoxă lăsată de Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli.
Înţelegeţi şi vedeţi că doar Biserica Ortodoxă se ocârmuieşte
după cele şapte Soboare, doar Biserica Ortodoxă păstrează
neschimbate scrierile Sfinţilor Părinţi, doar în Biserica
Ortodoxă se ţin slujbele primelor veacuri, şi pentru aceea doar
Biserica Ortodoxă e mereu nouă şi înnoită de harul Duhului
Sfânt.
Fiţi încredinţaţi că doar cei ce se luptă pentru Biserică
vor rămâne în Ortodoxie, doar cei ce vor mărturisi învăţătura
Bisericii vor aduce dreapta-slăvire lui Dumnezeu, doar acei ce
vor lucra toate din dragoste de Biserică, Însuşi Hristos îi va
dărui Ortodoxiei Sale drept temple vii ale Duhului Sfânt şi se
vor bucura de vederea luminii line a sfintei slave, pregustând
încă de aici împărăţia cerurilor.”
Extras realizat de Monahul Conon Românul
(www.mirem.8k.com)
142
ANEXA III
Erezii şi erori dogmatice ale papei
PRIN această anexă, urmărim să arătăm ce a fost şi
ce a ajuns credinţa catolică.
La început, în primele secole, credinţa Bisericii
Apusene era ortodoxă, însă cu timpul, după cum am văzut, s-a
schimbat prin inovaţii şi învăţături străine dreptei credinţe
ortodoxe.
Prin exemplele de mai jos, Patrick Pollock, catolic,
dovedeşte ereziile şi erorile dogmatice profesate de către papa
Ioan Paul II.
Lista completă întocmită de Patrick Pollock poate fi
consultată la adresa web: www. RomanCatholicism.org
101 Erezii şi erori ale Papei Ioan Paul II
de Patrick Pollock
Abrevieri:
T: = învăţătura tradiţională catolică
E: = învăţătura eretică promovată de papa Ioan Paul II
T: Copiii au nevoie de botez pentru mântuire. (Sf.
Zosima I, D. 102.)
E: Copiii se pot mântui fără botez. (Ev. 99, 3/25/1995)
T: Numai catolicii I se pot închina lui Dumnezeu.
(Gregory XVI, SJS)
E: Musulmanii se închină la Dumnezeu Cel Unul
Adevărat. (CH: 141, 1994)
T: Biserica Catolică este singura misiune apostolică.
(Leo XIII, SCG: 35)
143
E: Sectele eretice au o misiune apostolică. (LOR,
06/10/1980)
T: Duhul Sfânt nu-i dătător de viaţă pentru eretici.
(Leo XIII, SCG: 18)
E: Duhul Sfânt foloseşte sectele ca mijloc de mântuire.
(CT:32, 10/16/1979)
T: Dacă cineva se roagă cu ereticii el însuşi este eretic.
(St. Agatho I, SCN:XXI:635)
E: Trebuie să ne rugăm cu ereticii pentru unitate.
(UUS:21 05/25/1995)
T:Libertatea conştiinţei este boală. (Gregory XVI, D.
1613)
E: Libertatea conştiinţei este un drept al omului.
(LOR, 09/01/1980)
T: Numai catolicii sunt creştini. (Pius VI, D.1500)
E: Ereticii sunt creştini. (LOR, 12/23/1982)
T: Hristos nu se află în toţi oamenii. (St. Pius X,
D.2103)
E: Fiecare om este unit cu Hristos. (RH:13.3, 1979)
T: Credinţa adevărată nu se află în afara Bisericii.
(Pius IX, Sqi)
E: Ereticii au credinţă apostolică. (US:62, 05/25/1995)
T: Noua ordine mondială este rea. (Pius XI, MA:1-2)
E: Noua ordine mondială este unitate sfântă. (PA:39,
1987)
T: Fără credinţa catolică este imposibil să fii bine
plăcut lui Dumnezeu. (Paul III, D.787)
144
E: Dumnezeu îi iubeşte pe eretici, păgâni, etc. (PA:48,
1978)
T: Evreii neagă credinţa în Iisus Hristos. (Gregory I,
ETC)
E: Evreii sunt fraţii noştri mai mari în credinţă.
(CH:99, 1994)
T: Masonii sunt fiii Diavolului. (Pius IX, Sqa)
E: Masonii sunt fiii lui Dumnezeu Tatăl. (LOR,
05/22/1984)
T: Ereticii sunt fiii Diavolului. (Clement I, EIC:42, 46)
E: Ereticii sunt fraţii noştri în Hristos. (LOR,
09/16/1980)
T: Sinoadele ecumenice trebuie să apere adevărul.
(Pius II, D.717)
E: Sinoadele ecumenice nu trebuie să apere adevărul.
(CH:162, 1994)
T:Noua ordine mondială este o conducere a terorii.
(Benedict XV, TBR:35)
E: Noua ordine mondială este necesară pentru
omenire. (PP:809, 09/02/1981)
T: Ereticii sunt duşmanii noştri. (St. Clement I,
EIC:42, 46)
E: Ereticii nu sunt duşmanii noştri, ci fraţii noştri.
(UUS:42, 05/25/1995)
T: Erezie este când ne rugăm cu ereticii. (Pius XI,
D.2199)
E: Este iubire când ne rugăm cu ereticii. (UUS:21,
05/251995)
145
T: Biserica catolică interzice întrunirile pentru
„unitate”. (Pius XI, MA:15)
E: „Dialogul” este necesar pentru a aduce unitate în
Biserică. (CCC:821, 10/11/1992)
T: Rugăciunea cu ereticii pentru „unitate” este erezie.
(Pius IX, D,1685-1687)
E: În 1991, Ioan Paul II s-a rugat cu luteranii pentru
„unitate”. (UUS:25 05/25/1995)
T: Nimeni nu se poate ruga cu ereticii şi să rămână
catolic. (St. Agato, SCN:XI:635)
E: Catolicii pot primi Împărtăşania de la eretici în mod
legal. (UUS:46, 05/25/1995)
T: Catolicii şi ereticii nu au nici o unitate de credinţă.
(Leo XIII, SCG:18, 27-18)
E: Există o comuniune de credinţă între eretici şi
catolici. (UUS:75, 05/25/1995)
T: Biserica este forul suprem al păcii. (Pius XI, MA:
1-17)
E: Naţiunile Unite este forul suprem al păcii şi
dreptăţii. (PP: 112, 10/02/1979)
T: Este erezie să spui: toate religiile sunt adevărate.
(St. Pius X, P:14)
E: Biserica Catolică respectă tradiţia spirituală
islamică. (PP:2443, 08/19/1985)
T: Modernismul încearcă să distrugă Biserica. (St. Pius
X, P:23)
E: Modernismul reînnoieşte şi uneşte Biserica lui
Hristos. (CH:76, 1994)
146
T: Rugăciunea cu religiile false pentru pace este
erezie. (Pius XI, MA:1-17)
E: Rugăciunea cu religiile false poate aduce pace.
(CH:81, 1994)
T: Francmasoneria este: Libertate, egalitate şi
fraternitate. (St. Pius X, LFH)
E: Demnitatea omului este libertate, egalitate şi
fraternitate. (ALL, 04/1980)
T: Ioan Paul II s-a închinat Diavolului. (Gregory XVI,
SJS)
E: Ioan Paul II s-a rugat cu vrăjitorii numindu-i
„duhuri”. (LOR, 08/11/1985)
Abrevieri:
ALL Allocution (a private audience with the Roman
Curia)
CCC Catechism of the Catholic Church, of John Paul
II, 1992, Liguori Publications
CH Crossing the Threshold of Hope, by John Paul II,
Alfred A. Knopf, Inc. 1994
CT Catechesi Tradendae, Exhortation of John Paul II,
Oct. 16, 1979, Pauline Books
D. Enchiridion Symbolorum, "The Sources of Catholic
Dogma," edited by Fr. Henry Densinger, B. Herder Book Co.,
Imprimatur, 1955
EIC Epistle to the Corinthians of Pope St. Clement I
ETC Epistle to the Cledonius, of Pope St. Gregory the
Great
EV Evangelium Vitae, Encyclical of John Paul II,
March 25, 1995, Pauline Books
LFH Letter to the French Hierarchy of Pope St. Pius
X in 1910, C.M.R.I. Center
147
LOR L'Osservatore Romano, Vatican City, Italy,
English edition
MA Mortalium Animos, Encyclical Letter of Pope Pius
XI on Fostering True Religious Unity, Jan. 6, 1928, AAS 20
(1928), 5ff. Angelus Press
P Pascendi, the Encyclical of Pope St. Pius X, Sept. 8,
1907, AAS 40 (1907), 593ff.
PA The Pope Comes to America, Publications
International, Ltd. Stokie, IL, 1987
PP Path to Peace: A Contribution. Liturgical
Publications Inc., Brookfield, WI, 1987
RH Redemptor Hominis, Encyclical of John Paul II,
March 4, 1979, Pauline Books
SCG Satis Cognitum, Encyclical of Leo XIII, June 29,
1896, AAS 28 (1896/96), 711 ff.
SCN Sacrorum Conciliorium, Archbishop John Mansi,
Thomas Florentiae: 1759
SJS Summo Jugiter Studio, Encyclical of Pope
Gregory XVI, May 27, 1832
Sqi-Sqa Singulari Quidem and Singulari Quandem,
Encyclical of Pope Pius IX
TBR The Brotherhood Religion: Is it Anti-Christian?
Rev. Edward F. Brophy, 1954, The Christian Book Club of
America, P.O. Box 638, Hawthorne, CA 90250
UUS Ut Unum Sint, Encyclical of John Paul II, May
25, 1995, Pauline Books
148
ANEXA IV
Despre convocarea Marelui Sinod
al Bisericii Ortodoxe
Arhimandritul Justin Popovici
URMĂTOAREA scrisoare a fost adresată de către
Dr. Justin Popovici spre fericită pomenire, părintele duhovnicesc
al Mânăstirii Chelie Valjevo (Yugoslavia), Episcopului
Jovan de Sabac şi ierarhiei sârbe, la 7 mai 1977, cu rugămintea
de a transmite această scrisoare Sfântului Sinod şi
Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe. Importanţa
acesteia nu s-a micşorat odată cu trecerea anilor … şi poate a
sporit în lumina recentelor evenimente scandaloase neortodoxe
din Muntele Athos.
Nu cu mult timp în urmă, în Chambesy, lângă Geneva,
a avut loc „Prima şedinţă pre-sinodală” (21-28 noiembrie
1976). După citirea şi studierea documentelor şi hotărârilor
acestei şedinţe, publicate de Secretariatul pentru pregătirea
Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe din Geneva,
simt în conştiinţa mea necesitatea imperioasă, evanghelică, ca
membru al Sfintei Biserici Ortodoxe Universale, deşi sunt
slujitorul ei cel mai smerit, să mă îndrept către Înalt Prea
Sfinţia Voastră, şi prin Înalt Prea Sfinţia Voastră, către Sfântul
Sinod al Episcopilor Bisericii Sârbe cu această expunere, care
trebuie să exprime motivele mele de supărare pentru viitorul
sinod. Vă rog pe Înalt Prea Sfinţia Voastră, Sfinţite Stăpâne şi
Prea Cuvios Episcop, să mă ascultaţi cu credinţă evanghelică,
şi să răspundeţi acestui strigăt al unei conştiinţe ortodoxe care,
slavă lui Dumnezeu, nici nu este singură, nici izolată în lumea
ortodoxă, când se vorbeşte despre acel sinod.
1. Din convenţiile şi hotărârile „Primei întruniri pre149
sinodale”, care din vreo pricină necunoscută s-a ţinut la
Geneva, unde cu greu se pot afla câteva sute de credincioşi,
este clar că această întrunire a pregătit şi hotărât un nou
catalog de probleme pentru viitorul „Mare Sinod” al Bisericii
Ortodoxe. Aceasta nu a fost una dintre acele „Conferinţe panortodoxe”,
cum s-a ţinut în insula Rodos şi ulterior în alte
părţi; nici nu a fost „pre-sinod”, cum s-a întâmplat până acum;
„Prima conferinţă pre-sinodală”, care a început pregătirea
directă pentru desfăşurarea unui sinod ecumenic. Mai mult,
această conferinţă nu şi-a început activitatea pe baza
„Catalogului de subiecte”, stabilit la prima conferinţă panortodoxă
din 1961 din Rodos şi neelaborată până în 1971, ci a
făcut o revizuire a acestui catalog şi a realizat un nou „Catalog
de subiecte” pentru sinod. Cu toate acestea, se pare că nici
acest catalog nu este definitiv căci foarte probabil va fi din
nou schimbat şi suplimentat.
În ultima vreme, conferinţa a reexaminat metodologia
anterioară adoptată în planificarea şi pregătirea finală a
subiectelor de discuţie pentru sinod. A scurtat tot acest proces
din grabă şi mare trebuinţă pentru a convoca sinodul cât mai
repede cu putinţă. Căci, potrivit declaraţiei clare a
Mitropolitului Meliton, Preşedintele Conferinţei, Patriarhul
Constantinopolului şi alţii „grăbesc convocarea” şi întrunirea
viitorului sinod: sinodul trebuie să aibă o „durată scurtă” şi să
se ocupe de „un număr limitat de subiecte; mai mult, după
declaraţia Mitropolitului Meliton, „sinodul trebuie să dezbată
subiectele arzătoare care împiedică funcţionarea normală a
sistemului de unire a Bisericilor locale într-una singură,
Biserica Ortodoxă ...” („Documente”, p. 55). Toate astea ne
determină să punem întrebarea: ce înseamnă asta? De ce atâta
grabă pentru pregătire? Unde ne vor duce lucrurile astea?
2. Problema pregătirii şi întrunirii unui nou sinod
ecumenic al Bisericii Ortodoxe nu este nouă în acest veac din
istoria Bisericii. Chestiunea s-a propus deja în timpul vieţii
Patriarhului nefericit al Constantinopolului, Meletios
150
Metaxakis – reformatorul renumit şi modernist încrezut,
autorul schismelor din cadrul ortodoxiei – la Congresul panortodox
organizat de el, ţinut la Constantinopol în 1923.
(Atunci s-a recomandat ca sinodul să se ţină în oraşul Nis în
1925, dar întrucât Nis nu se afla pe teritoriul Patriarhiei
Ecumenice, sinodul nu a fost convocat, probabil din acest
motiv.
În general, Constantinopol şi-a asumat monopolul
„pan-ortodoxiei” pentru toate „congresele”, „conferinţele”,
„pre-sinoade” şi „sinoade”.) Mai târziu, în 1930, s-a constituit
la Mânăstirea Vatopedu Comisia pregătitoare a Bisericilor
Ortodoxe. Aceasta a stabilit catalogul subiectelor pentru
viitorul Pre-Sinod Ortodox, care a fost introducerea pentru
sinodul ecumenic. După cel de al II-lea Război Mondial a
venit rândul Patriarhului Atenagoras al Constantinopolului cu
conferinţele pan-ortodoxe din Rodos (iarăşi, exclusiv pe
teritoriul Patriarhiei Constantinopolului). Prima dintre ele, din
1961, a fost iniţiată pentru pregătirea unui sinod pan-ortodox,
cu condiţia convocării unui pre-sinod şi dacă se acceptă un
catalog de subiecte care fuseseră deja pregătite de către
Patriarhia de la Constantinopol: opt capitole întregi cu
aproape 40 de subiecte principale şi încă de două ori mai
multe paragrafe şi subparagrafe. După Conferinţele a II-a şi a
III-a (1963 şi 1964) de la Rodos, în 1966 s-a ţinut Conferinţa
de la Belgrad. La început, aceasta s-a numit Cea de A Patra
Conferinţă Pan-Ortodoxă (Glasnik al Bisericii Ortodoxe
Sârbe, Nr. 10, 1966 şi documentele în limba greacă s-au
publicat sub acest titlu), dar mai târziu Patriarhia
Constantinopolului a redus-o la nivelul unei comisii interortodoxe,
astfel încât conferinţa viitoare ţinută pe „teritoriul”
Constantinopolitan (Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice
de la Chambesy - Geneva) din 1968, ar putea considerată cea
de a Patra conferinţă pan-ortodoxă.
Se pare că la această conferinţă, organizatorii
nerăbdători s-au grăbit să scurteze drumul până la sinod, căci
151
din catalogul foarte amplu de la Rodos (totuşi, munca lor, nu a
altora), ei au luat numai primele şase subiecte şi au stabilit o
nouă procedură de lucru. În acelaşi timp, s-a stabilit o nouă
instituţie: Comisia pregătitoare inter-ortodoxă, indispensabilă
pentru punerea de acord a lucrărilor asupra subiectelor. Mai
mult, s-a organizat Secretariatul pentru pregătirea sinodului;
de fapt, aceasta a însemnat un episcop al Constantinopolului,
căruia i s-au atribuit îndatoririle cu scaunul [reşedinţa] la
Geneva – şi în acelaşi timp s-au respins propunerile pentru
includerea altor membri ortodocşi în Secretariat. Această
comisie pregătitoare şi Secretariatul, prin voinţa Constantinopolului,
a ţinut o întrunire la Chambesy în iunie 1971. La
această întrunire s-au examinat şi aprobat în unanimitate
rezumate ale celor şase subiecte selectate, care s-au publicat
consecutiv în câteva limbi şi au fost supuse spre examinare, ca
şi întreaga lucrarea anterioară de pregătire a sinodului, criticii
nemiloase a teologilor ortodocşi. Criticile teologilor ortodocşi
(printre care scrisoarea mea, trimisă atunci prin Înalt Prea
Sfinţia Voastră şi cu aprobarea Înalt Prea Sfinţiei Voastre,
Sfântului Sinod al Episcopilor şi aprobată ulterior de mulţi
teologi ortodocşi şi publicată în diferite limbi din lumea
ortodoxă) explică limpede de ce hotărârea Pregătirii Comisiei
de la Geneva de a convoca în 1972 Prima conferinţă presinodală
pentru revizuirea catalogului de la Rodos nu a avut
loc în acel an şi conferinţa s-a desfăşurat cu mare întârziere.
Prima conferinţă pre-sinodală s-a ţinut abia în
noiembrie 1976, iarăşi, de bună seamă, pe „teritoriul”
Constantinopolului, la centrul mai sus menţionat, Chambesy,
de lângă Geneva. Aşa cum se vede limpede din documentele
şi rezoluţiile publicate abia acum, şi pe care le-am cercetat cu
atenţie, această conferinţă a reexaminat catalogul de la Rodos
într-o asemenea măsură că delegaţiile participante la lucrările
diferitelor comitete au ales în unanimitate numai trei subiecte
pentru sinod (au fost incluse pe listă numai trei din cele şase
iniţiale!), în timp ce 30 de subiecte, care nu s-au ales în
152
unanimitate, au fost date deoparte pentru „studiul particular
din Bisericile individuale”, în forma „problematicii Bisericii
Ortodoxe” (un concept în întregime străin de ortodoxie).
În viitor, aceste subiecte ar putea deveni subiectul
„examinărilor ortodoxe” şi ar putea fi incluse în catalog. După
cum s-a mai spus, această conferinţă a alterat procesul şi
metodologia elaborării subiectelor şi lucrarea pregătitoare a
sinodului care, repet, potrivit organizatorilor din Constantinopol,
cât şi din alte locuri, ar trebui să aibă loc „cât mai
repede cu putinţă”. Din toate astea este limpede pentru fiecare
creştin ortodox că prima conferinţă pre-sinodală nu a venit cu
nimic nou substanţial, ci mai degrabă continuă să conducă
sufletele ortodoxe cât şi conştiinţele multora prin multe
labirinte noi, iniţiate din ambiţii personale. De aceea, s-ar
părea că sinodul ecumenic se pregăteşte din 1923 şi de aceea
în prezent se doreşte să se desfăşoare în grabă.
3. Toate problematicile contemporane cu privire la
subiectele viitorului sinod, nesiguranţa şi schimbarea intenţiei
lor, cât şi toate noile schimbări şi „revizuiri” demonstrează un
singur lucru fiecărei conştiinţe ortodoxe adevărate: că în
prezent nu sunt probleme serioase sau presante care să
justifice convocarea şi desfăşurarea unui nou sinod ecumenic
al Bisericii Ortodoxe. Şi dacă, totuşi, ar exista vreun subiect
vrednic de a fi obiectul convocării şi desfăşurării unui sinod
ecumenic, acesta nu este cunoscut de către iniţiatorii,
organizatorii şi responsabilii tuturor „Conferinţelor” menţionate
mai sus, cu „cataloagele” lor anterioare şi prezente. Dacă
nu, atunci cum se explică faptul că începând cu întrunirea de
la Constantinopol din 1923, continuând cu cea din Rodos din
1967 şi până la cea de la Geneva din 1976, „tematicile” şi
„problematicile” următorului sinod s-au schimbat constant?
Schimbările s-au făcut la număr, organizare, conţinut şi
criteriile folosite pentru Catalogul subiectelor care trebuie să
constituie lucrarea acestui mare şi unic corp ecleziastic –
Sfântul Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe, aşa cum a fost
153
şi trebuie să fie. În realitate, toate acestea dovedesc şi
sublinează nu numai obişnuita lipsă de consistenţă, ci şi o
incapacitate şi eşec evident pentru a înţelege natura ortodoxiei
de către cei care vor impune „Sinodul” lor asupra Bisericilor
Ortodoxe, în prezent, în situaţia prezentă – o ignoranţă şi
neputinţă de a simţi şi a înţelege ce înseamnă cu adevărat
sinod ecumenic pentru Biserica Ortodoxă şi pentru pleroma
credincioşilor ei care poartă numele de creştini.
Căci dacă ei au simţit şi au făcut aceasta, vor şti mai
întâi că niciodată în istoria şi viaţa Bisericii Ortodoxe nu este
un singur sinod, ca să nu menţionăm un asemenea eveniment
excepţional, plin de har (ca Rusaliile) ca un sinod ecumenic,
să caute şi să inventeze subiecte în acest fel artificial pentru
lucrarea şi lucrările lui; niciodată nu s-au convocat asemenea
conferinţe, congrese, pre-sinoade şi alte întruniri artificiale,
necunoscute pentru tradiţia sinodală ortodoxă şi în realitate a
împrumutat din organizaţiile occidentale, străine Bisericii lui
Hristos.
Realitatea istorică este foarte clară: sfintele Sinoade
ale Sfinţilor Părinţi insuflaţi de Dumnezeu, întotdeauna au pus
înaintea lor una sau cel mult două sau trei probleme prin
gravitatea extremă a marilor erezii şi schisme care au
denaturat credinţa ortodoxă, au fărâmiţat Biserica şi au
primejduit grav mântuirea sufletelor oamenilor, mântuirea
poporului ortodox al lui Dumnezeu şi a întregii creaţii a lui
Dumnezeu. De aceea, sinoadele ecumenice au avut
întotdeauna un caracter hristologic, soteriologic, ecleziologic,
care înseamnă că singurul lor subiect central – vestea lor cea
bună – a fost întotdeauna Dumnezeul-Om Iisus Hristos şi
mântuirea noastră în El, îndumnezeirea noastră în El. Da, El –
Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul născut şi consubstanţial,
întrupat; El – Capul veşnic al Trupului Bisericii pentru
mântuirea şi îndumnezeirea omului; El – în întregime în
Biserică prin harul Duhului Sfânt, prin credinţa adevărată în
El, prin credinţa ortodoxă. Aceasta este cu adevărat tema
154
ortodoxă, apostolică şi patristică, tema nemuritoare a Bisericii
Dumnezeului-Om pentru toate vremurile, trecut, prezent şi
viitor. Numai acesta poate fi subiectul oricărui posibil viitor
sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe, iar nu vreun catalog de
subiecte scolastic-protestante, care nu au nici o legătură cu
viaţa duhovnicească şi experienţa ortodoxiei apostolice de-a
lungul veacurilor, căci nu e nimic mai mult decât o serie de
teoreme anemice, umaniste. Universalitatea veşnică a
Bisericii Ortodoxe şi a tuturor sinoadelor ei ecumenice constă
în Persoana atotcuprinzătoare a Dumnezeului-Om, Domnul
Hristos. Aceasta este realitatea centrală şi universală, tema
sinoadelor ortodoxe, aceasta este taina şi realitatea unică a
Dumnezeului-Om peste care se zideşte şi se sprijină Biserica
Ortodoxă a lui Hristos cu toate sinoadele ecumenice şi
întreaga ei realitate istorică. Pe această temelie, noi trebuie să
construim chiar şi astăzi, în priveliştea cerului şi a pământului,
iar nu pe subiectele scolastic protestante şi umaniste folosite
de delegaţiile din Constantinopol şi Moscova, care în acest
moment amar şi critic al istoriei se prezintă a fi „conducători
şi reprezentanţi” ai Bisericii Ortodoxe în lume.
4. Din documentele ultimei Conferinţe pre-sinodale de
la Geneva, ca şi în situaţiile anterioare similare, este limpede
că delegaţiile ecleziastice de la Constantinopol şi Moscova
diferă puţin una de cealaltă cu privire la problemele şi temele
stabilite ca subiect de lucru pentru viitorul sinod. Ele au
aceleaşi subiecte, aproape acelaşi limbaj, aceeaşi mentalitate,
aceleaşi ambiţii. Totuşi, lucrul acesta nu surprinde. Pe cine
reprezintă acestea acum cu adevărat, ce Biserică şi care popor
al lui Dumnezeu? Ierarhia de la Constantinopol la aproape
toate întrunirile pan-ortodoxe, constă în primul rând în
mitropoliţi şi episcopi titulari, în păstori fără turme şi fără
responsabilitate pastorală concretă înaintea lui Dumnezeu şi a
propriei lor turme vii. Pe cine reprezintă ei şi pe cine vor
reprezenta la viitorul sinod? Printre reprezentanţii oficiali ai
Patriarhiei Ecumenice nu sunt ierarhi din insulele greceşti,
155
unde se găsesc adevărate turme ortodoxe; nu sunt deloc
episcopi diocezani greci din Europa şi America, ca să nu mai
pomenim de alţi episcopi din Rusia, America, Japonia, Africa,
care au turme ortodoxe mari şi teologi ortodocşi foarte buni.
Pe de altă parte, actuala delegaţie de la Patriarhia
Moscovei reprezintă marea Biserică de sfinţi şi mucenici ai
Rusiei şi milioanele de mucenici şi mărturisitori ai ei, numai
de Dumnezeu ştiuţi? Socotind după cele ce declară şi apără
aceste delegaţii oriunde călătoresc în afara Uniunii Sovietice,
ele nici nu reprezintă, nici nu exprimă spiritul şi atitudinea
adevărată a Bisericii Ortodoxe Ruse şi a turmei sale ortodoxe
credincioase, căci foarte adesea aceste delegaţii pun lucrurile
Cezarului înaintea lucrurilor lui Dumnezeu. Totuşi, porunca
scripturistică este astfel: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu
mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29). Mai mult, este
corect, este ortodox să ai asemenea reprezentanţi ai Bisericilor
Ortodoxe la diferite întruniri ortodoxe la Rodos sau la
Geneva? Reprezentanţii Constantinopolului, care au început
acest sistem al reprezentării Bisericilor Ortodoxe la sinoade şi
cei care acceptă acest principiu care, potrivit teoriei lor, este
în concordanţă cu „sistemul de Biserici locale autocefale şi
autonome” – au uitat că un asemenea principiu contrazice
tradiţia sinodală a ortodoxiei. Din nefericire, acest principiu
de reprezentare a fost acceptat repede de către toţi ceilalţi
ortodocşi: uneori tacit, alteori cu voturi de protest, dar uitând
că Biserica Ortodoxă, în natura ei şi în constituţia ei
neschimbată dogmatic este episcopală şi centrată în episcopi.
Căci episcopul şi credincioşii adunaţi în jurul lui sunt expresia
şi manifestarea Bisericii ca Trup al lui Hristos, mai ales în
Sfânta Liturghie: Biserica este apostolică şi universală numai
datorită episcopilor ei, în măsura în care ei sunt capii
unităţilor ecleziastice adevărate, eparhiile. În acelaşi timp,
celelalte forme schimbătoare de organizare bisericească mai
târzii din punct de vedere istoric: mitropolii, arhiepiscopii,
patriarhii, pentarhii, autocefalii, autonomii, etc., totuşi, oricât
156
de multe ar fi sau vor fi, nu pot avea şi nu au o semnificaţie
hotărâtoare şi fermă în sistemul sinodal al Bisericii Ortodoxe.
Mai mult, ele pot constitui o oprelişte în funcţionarea corectă
a principiului sinodal dacă împiedică şi resping caracterul şi
structura episcopală a Bisericii şi a Bisericilor.
Fără îndoială, trebuie să aflăm diferenţa principală
dintre ortodoxie şi ecleziologia papală. Dacă este aşa, atunci
cum poate fi reprezentată potrivit principiului delegaţiei, adică
de acelaşi număr de delegaţi, de pildă, Bisericile cehă şi
română. Sau într-o măsură şi mai mare, Patriarhiile din Rusia
şi Constantinopol? Ce grupuri de credincioşi reprezintă primii
episcopi şi ce grupuri de credincioşi reprezintă cei de ai
doilea? De curând, Patriarhia din Constantinopol a dat o
mulţime de episcopi şi mitropoliţi, aproape toţi titulari şi
fictivi. Poate că aceasta este o măsură pregătitoare pentru a
garanta la viitorul „Sinod Ecumenic” prin mulţimea lor de
titluri, majoritatea voturilor pentru ambiţiile neo-papale ale
Patriarhiei de la Constantinopol? Pe de altă parte, Bisericilor
cu râvnă apostolică în lucrarea misionară, cum ar fi
Mitropolia Americană, Biserica Rusă din străinătate, Biserica
Japoneză şi altora, nu le este îngăduit nici un singur
reprezentant! Unde se află în toate astea principiul universal al
ortodoxiei? Ce fel de sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe a
lui Hristos va fi acesta? Deja la Conferinţa de la Geneva,
Ignatie, Mitropolit din Laodicea şi reprezentant al Patriarhiei
Antiohiei, a spus cu tristeţe: „Înţeleg tulburarea, căci răul
determină experienţa sinodală care este temelia Bisericii
Ortodoxe.”
5. Cu toate acestea, Constantinopolul şi alţii, nu pot
aştepta convocarea „sinodului”. Mai întâi potrivit dorinţelor şi
insistenţelor lor, Prima Conferinţă Pre Sinodală de la Geneva
a hotărât că „sinodul trebuie să se convoace cât mai repede cu
putinţă”, că acest sinod trebuie să aibă o „durată scurtă” şi că
trebuie „să ia în considerare un număr mic de subiecte”. Sunt
numite cele zece subiecte alese. Primele patru subiecte sunt:
157
diaspora, problema autocefaliei ecleziastice şi condiţiile
pentru proclamarea ei, dipticurile – adică, ordinea priorităţii
Bisericilor Ortodoxe. Obiectivitatea evanghelică ne obligă să
observăm că preşedintele prezidiului Conferinţei pre sinodale,
Mitropolitul Meliton, a condus un sinod despotic şi nepotrivit.
Lucrul acesta este clar din fiecare pagină a documentelor
publicate ale conferinţei. Se afirmă limpede şi deschis că
„Acest Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe, care se
pregăteşte nu trebuie privit ca unic, excluzând convocarea
ulterioară a Sfintelor şi Marilor Sinoade” („Documente”, p.
18, 20, 50, 55, 60). Cu privire la toate astea, o conştiinţă cu
simţire evanghelică nu poate decât să pună următoarea
întrebare: care sunt concluziile reale ale unui sinod convocat
într-o asemenea grabă şi într-o manieră atât de arbitrară?
Prea Sfinţiţi Episcopi, am ferma impresie şi
convingere că toate acestea arată dorinţa ascunsă a anumitor
persoane cunoscute din Patriarhia Constantinopolului: că cele
mai cinstite puteri ale Patriarhiei Ortodoxe impun propriile
idei şi procedee asupra tuturor Bisericilor Ortodoxe
Autocefale şi în general asupra lumii ortodoxe şi a diasporei
ortodoxe şi aprobă un „sinod ecumenic” neo-papist. Pentru
acest motiv, printre cele zece subiecte alese pentru sinod, s-au
introdus, de bună seamă ca priorităţi, acele subiecte care
dezvăluie intenţia Constantinopolului de a supune întreaga
diasporă ortodoxă – şi asta înseamnă lumea întreagă! Şi
pentru a garanta pentru sine dreptul exclusiv de a recunoaşte
autocefalia şi autonomia tuturor Bisericilor Ortodoxe din lume
în general, atât în prezent cât şi în viitor, şi în acelaşi timp
pentru a impune ordinea şi rangul lor la dispoziţia lor (tocmai
asta implică această problemă a dipticurilor, fiindcă ele se
preocupă nu numai de „rânduielile slujirii liturgice”, ci şi de
regulamentul priorităţii la sinoade, etc.).
Mă plec cu smerenie înaintea realizărilor de veacuri
ale Marii Biserici de la Constantinopol şi înainte de crucea ei
actuală care nu este nici mică, nici uşoară, care, potrivit firii
158
lucrurilor, este crucea întregii Biserici – căci, aşa cum spune
Apostolul, „Când un mădular suferă, întreg trupul suferă”.
Mai mult, eu recunosc rangul canonic şi întâietatea
Constantinopolului faţă de Bisericile Ortodoxe locale, care au
cinste şi drepturi egale. Nu ar respecta cuvântul Evangheliei,
dacă Constantinopolul, având în vedere dificultăţile în care se
găseşte acum, ar putea să aducă întreaga ortodoxie pe
marginea prăpastiei, aşa cum s-a întâmplat odată la pseudosinodul
din Florenţa, sau să canonizeze şi să dogmatizeze
anumite forme istorice care, la un moment dat, s-ar putea
transforma din aripi de zbor în lanţuri grele, înlănţuind
Biserica şi prezenţa ei transfiguratoare în lume.
Ca să fiu cinstit: conducerea reprezentanţilor
Constantinopolului din ultimele decenii a fost caracterizată
prin aceeaşi agitaţie nesănătoasă, prin aceeaşi stare bolnavă
duhovniceşte, ca aceea care a adus Biserica la înşelarea şi
ocara Florenţei în sec. al XV-lea. (Nici conducerea aceleiaşi
Biserici sub jugul turcesc nu a fost un exemplu al tuturor
timpurilor. Atât jugul florentin, cât şi cel turcesc au fost
primejdioase pentru ortodoxie.) Cu diferenţa că astăzi situaţia
este şi mai ameninţătoare: înainte, Constantinopolul a fost un
organism viu, cu milioane de credincioşi – el a putut să
biruiască fără întârziere criza determinată de direcţiile externe
cât şi ispita de a da credinţa şi Împărăţia lui Dumnezeu pe
bunurile lumii acesteia.
Totuşi, Constantinopolul are astăzi numai mitropoliţi
fără turmă, episcopi care nu au pe cine să păstorească (adică,
fără eparhii), care, cu toate aceastea, doresc să controleze
destinele întregii Biserici. Astăzi nu trebuie, nu poate fi o
nouă Florenţă! Nici situaţia prezentă nu se poate compara cu
dificultăţile jugului turcesc. Aceeaşi judecată se aplică şi la
Patriarhia Moscovei. Dificultăţile ei sau ale altor Biserici
locale, sub comunismul fără de Dumnezeu, trebuie să le
permită să hotărască viitorul ortodoxiei? Soarta Bisericii nici
nu este, nici nu mai poate fi în mâinile împăratului bizantin
159
sau a altui stăpânitor. Nu este controlul unui patriarh sau a
oricăreia dintre puterile acestei lumi, nici măcar în aceea a
„Pentarchy”-ei sau a „autocefaliilor” (în sens restrâns). Prin
puterea lui Dumnezeu, Biserica a crescut într-o mulţime de
Biserici locale cu milioane de credincioşi, dintre care, în zilele
noastre, mulţi au adeverit cu sângele lor moştenirea şi credinţa
apostolică în Miel. Au apărut la orizont noi Biserici locale,
cum ar fi cea japoneză, africană şi americană şi libertatea lor
în Domnul nu trebuie înlocuită cu nici o „super-Biserică” de
tip papal (cf. Canonului 8, Sinodul III Ecumenic), căci asta ar
însemna un atac chiar asupra esenţei Bisericii. Fără acordul
lor, soluţia esenţei oricărei probleme ecleziastice de
semnificaţie ecumenică este de neconceput, ca să nu pomenim
soluţiile la problemele care îi interesează imediat, de exemplu,
problema diasporei.
Lupta de veacuri a ortodoxiei împotriva absolutismului
roman a fost o luptă tocmai pentru această libertate a Bisericii
locale ca universală şi sinodală, completă şi întreagă în sine.
Noi trebuie să parcurgem astăzi drumul Romei celei dintâi şi
căzute, sau a vreuneia de acelaşi fel, „a doua” sau „a treia”?
Trebuie să credem că Constantinopolul, care în persoanele
sfinţilor şi marilor ei ierarhi, clerul şi poporul său, care s-a
opus cu îndrăzneală vreme de veacuri protecţionismului şi
absolutismului roman, se pregăteşte astăzi să ignore tradiţiile
respectate ale ortodoxiei şi să le schimbe pentru un înlocuitor
neo-papal al unei „a doua”, „a treia” sau al altui fel de Romă?
6. Prea Cinstiţi Părinţi! Toţi ortodocşii văd şi îşi dau
seama cât de important, cât de semnificativă este astăzi
problema diasporei ortodoxe atât pentru Biserica Ortodoxă în
general cât şi pentru toate Bisericile Ortodoxe, fiecare în
parte. Această problemă se poate hotărî aşa cum doreşte
Constantinopolul sau Moscova, fără să se refere, fără
participarea credincioşilor, preoţilor şi teologilor ortodocşi ai
diasporei, care sporeşte în fiecare zi? Problema diasporei, fără
îndoială, este o problemă de excepţională importanţă; este o
160
problemă care s-a ridicat la suprafaţă pentru prima dată în
istorie cu asemenea putere şi semnificaţie. Căci soluţia ei va
prilejui realmente convocarea unui adevărat sinod ecumenic
în care toţi episcopii ortodocşi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe
vor participa cu adevărat. O altă problemă care ar putea, după
părerea noastră şi ar trebui să fie discutată la un sinod
ecumenic autentic al Bisericii Ortodoxe, este problema
ecumenismului. Pe bună dreptate, aceasta este o problemă
ecleziastică cu privire la Biserică, ca unitate şi organism
teandric, o unitate şi organism care sunt stabilite nesigur de
către sincretismul ecumenic contemporan. Se raportează şi la
problema omului, pentru care nihilismul ideologiilor
contemporane şi mai ales ateiste, a săpat un mormânt fără
nădejde de înviere. Ambele probleme se pot rezolva corect şi
într-un fel ortodox numai pornind de la bazele teandrice ale
sinoadelor vechi şi cu adevărat ecumenice. Totuşi, în prezent,
las aceste probleme deoparte, ca să nu supraîncarce această
chemare cu noi discuţii şi să-l extindă în mod nejustificat.
Deci problema diasporei este foarte gravă şi extrem de
importantă în ortodoxia contemporană.
Totuşi, sunt acum condiţiile care să garanteze
soluţionarea ei corectă în sinod, în chip ortodox, şi potrivit
învăţăturii Sfinţilor Părinţi? Este posibil să existe acolo întradevăr
o reprezentare liberă şi adevărată a tuturor Bisericilor
Ortodoxe la un sinod ecumenic fără să fie tulburate de
influenţe exterioare? Sunt reprezentanţii multor Biserici, mai
ales ai celor sub regimuri militant ateiste, cu adevărat în stare
să exprime şi să apere principiile ortodoxe? Poate o Biserică
care îşi neagă proprii ei mucenici să fie un mărturisitor
autentic al Crucii de pe Golgota sau purtător al duhului şi al
conştiinţei sinodale a Bisericii lui Hristos? Înainte de a avea
loc un sinod, să ne întrebăm dacă va fi posibil pentru
conştiinţele milioanelor de mucenici noi, curăţaţi de sângele
Mielului, să vorbească în el. Experienţa istoriei ne învaţă că
ori de câte ori Biserica este răstignită, fiecare dintre membrii
161
ei este chemat să sufere pentru Trupul ei, şi să nu dezbată
probleme artificiale sau să caute răspunsuri false la probleme
reale – „pescuitul în ape tulburi pentru satisfacerea ambiţiilor
personale.
Să nu pomenim că atâta vreme cât Biserica a răbdat
persecuţii, nu s-a convocat nici un sinod ecumenic – ceea ce
nu înseamnă că Biserica lui Dumnezeu din acele vremuri nu
vieţuia şi funcţiona după o practică sinodală. Dimpotrivă,
vremea persecuţiilor a fost perioada celor mai bogate roade.
După aceea, când s-a întrunit Primul Sinod Ecumenic, s-au
adunat şi mărturisitorii cu rănile şi cicatricile lor. Episcopii au
fost încercaţi în focul suferinţei, care L-au putut mărturisi apoi
pe Hristos ca Dumnezeu şi Domn. Va fi duhul lor prezent şi în
zilele noastre? Cu alte cuvinte, episcopii vremii noastre, care
sunt asemenea mucenicilor, vor fi prezenţi la sinodul care se
pregăteşte acum, astfel ca acest sinod să se slăvească potrivit
Duhului Sfânt şi să vorbească şi să hotărască după Hristos, şi
ca să nu se audă în el mai întâi cei care nu sunt liberi faţă de
influenţa puterilor lumii acesteia? Să considerăm, de exemplu,
grupul episcopilor Bisericii Ruse din afara ţării, care, pentru
toată slăbiciunea lor omenească, poartă asupra lor lanţurile
Domnului şi ale Bisericii Ruse care a mers în pustie din
pricina prigoanelor, într-un chip care nu au fost mai prejos
decât cele ale lui Diocleţian: aceşti episcopi au fost excluşi
dinainte de către Moscova şi Constantinopol, de la
participarea la sinod, şi astfel i-au redus la tăcere.
Să ne gândim la episcopii Rusiei şi ai altor ţări ateiste
declarate, care nu vor putea participa liber la sinod sau vorbi
sau lua decizii în mod liber; unii nici nu vor avea voie să
participe la sinod. Să nu mai vorbim de imposibilitatea lor sau
a Bisericilor lor de a se pregăti cu vrednicie pentru un prilej
atât de important şi semnificativ. Nu este lucrul acesta o
dovadă mai mult decât suficientă că la sinod, conştiinţa
Bisericii martirizate şi conştiinţa pleromei ecleziastice vor
tăcea, că reprezentanţii lor nici măcar nu vor putea intra – aşa
162
cum s-a întâmplat cu unul dintre mărturisitorii cei mai
străluciţi ai Bisericii prigonite la întrunirea de la Nairobi (mă
refer mai ales la Soljeniţîn)? Putem lăsa deoparte problema cu
privire la cât de moral sau chiar normal poate fi ca la vremea
când Domnul Iisus Hristos şi credinţa în El sunt răstignite
într-un chip cu mult mai cumplit decât înainte, următorii Lui
trebuie să hotărască cine va fi cel dintâi dintre ei.
La vremea când satan caută nu numai trupul ci chiar
sufletul omului şi al lumii, când omenirea este ameninţată cu
autodistrugerea, este moral şi normal ca ucenicii lui Hristos să
se preocupe de aceleaşi probleme (şi în acelaşi fel) ca
ideologiile anticreştine contemporane – ideologii care vând
Pâinea vieţii pe un maldăr de gunoi? Ţinând cont de aceste
lucruri şi extrem de conştienţi de situaţia Bisericii Ortodoxe
contemporane şi a lumii în general – care nu s-a schimbat
substanţial de la ultimul apel către Sfântul Sinod al
Episcopilor (mai 1971) conştiinţa mea mă obligă încă o dată
să mă îndrept cu insistenţă şi cu rugăciune fierbinte către
Sfântul Sinod al Episcopilor Bisericii Sârbe martirizate:
Biserica noastră sârbă să se reţină să participe la pregătirile
pentru „sinodul ecumenic”, şi de bună seamă, să se abţină să
participe la sinod. Căci, Dumnezeu să nu îngăduiască ca acest
sinod să vină şi să treacă, ca să se aştepte de la el un singur
rezultat: schisme, erezii şi pierderea multor suflete.
Analizând problema din punct de vedere al experienţei
apostolice şi patristice şi istorice a Bisericii, un asemenea
sinod, în loc de vindecare, va deschide răni noi în trupul
Bisericii şi va ridica în faţa ei probleme noi şi nenorociri noi.
Trebuie să rostesc rugăciunile sfinte şi apostolice ale
Părinţilor Sfântului Sinod al Episcopilor Bisericii Ortodoxe
Sârbe. Nevrednicul arhimandrit Justin (părinte duhovnicesc al
Mânăstirii Chelie) ajunul Sărbătorii Sfântul Gheorghe 1977
Mânăstirea Chelie, Valjevo, (Yugoslavia).
163
ANEXA V
SYNODIKONUL CARE SE CITEŞTE ÎN
DUMINICA ORTODOXIEI
A. SYNODIKONUL EPOCII MACEDONENILOR196
1. Synodikonul originar al Icoanelor (843)
Mulţumire aniversară datorată lui Dumnezeu în ziua
în care am recîştigat Biserica lui Dumnezeu, împreună cu
arătarea dogmelor evlaviei şi răsturnarea împietăţilor
răutăţii.
Urmând197 vorbelor profetice, cedînd îndemnurilor
apostolice şi instruiţi de istoriile evanghelice, prăznuim
(astăzi) ziua înnoirii. Căci zice Isaia „să se înnoiască
ostroavele înaintea lui Dumnezeu” (Is. 41, 1; 46, 16), făcînd
desigur aluzie la bisericile cele dintre neamuri – iar biserici nu
sunt doar simplu edificiile şi strălucirile templelor, ci şi
deplinătatea binecredincioşilor adunaţi în ele, ca şi imnele şi
doxologiile cu care aceia cinstesc Dumnezeirea. Iar Apostolul,
sfătuindu-ne acelaşi lucru, ne îndeamnă „să umblăm întru
înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4), şi porunceşte ca, „dacă este
cineva în Hristos făptură nouă” (2 Cor. 5, 17), să se
reînnoiască (2 Cor. 4, 16; Colos. 3, 10; Rom. 12, 2). Iar
cuvintele Domnului s-au făcut şi ele întocmire profetică, căci
zice „şi era sărbătoarea înnoirii (Templului) în Ierusalim şi era
iarnă” (In. 10, 22), arătînd prin aceasta fie iarna spirituală în
care neamul iudeilor mişca împotriva obştescului Mântuitor
196 Subtitlurile secţiunilor şi subsecţiunilor documentului indicate cu litere
şi cifre aparţin traducătorului.
197 Exordiul sau preambulul „Synodikonului” calciază şi adaptează pentru
contextul sec. IX omilia Sf. Grigorie de Nazians, In novam dominicam P.
G. 36, 608-621. Despre cadrul istoric al evenimentelor din 843 şi doctrina
iconologică a „Synodikonului”, a se vedea pe larg analizele lui Gouillard,
op. cit., p. 119-168, 169-182.
164
furtunile şi agitaţia urii sale mânjite cu omor, fie pe cea care
loveşte simţurile trupului prin prefacerea aerului în ger. Şi
într-adevăr, şi peste noi a trecut (acum) iarna, dar nu cea (a
firii) care se întîlneşte de obicei, ci cea (spirituală a ereziei şi)
care revarsă asprimea răutăţii celei mari cu adevărat. Dar (în
cele din urmă) ne-a înflorit şi nouă primăvara cea prielnică
harurilor lui Dumnezeu şi întru care ne-am şi adunat laolaltă
să aducem lui Dumnezeu mulţumită pentru secerişul celor
bune, încît putem zice şi noi cu Psalmistul: „vara şi primăvara
Tu le-ai plăsmuit pe ele. Adu-ţi aminte de aceasta” (Ps. 73,
17-18).
Căci într-adevăr Dumnezeul minunilor a zdrobit pe
vrăjmaşii cei ce au ocărît pe Domnul şi au necinstit sfînta
închinare adusă lui în sfintele icoane, pe cei înălţaţi şi semeţi
în impietăţile lor, şi a zvîrlit la pămînt trufia apostaziei; n-a
trecut cu vederea glasul celor ce strigau către El: „Adu-ţi
aminte Doamne, de ocara robilor tăi, pe care o port în sînul
meu de la multe neamuri, cu care m-au ocărît vrăjmaşii tăi,
Doamne, cu care a ocărît preţul (antállagma) Unsului Tău”
(Ps. 88, 49-50); iar preţul Unsului sînt cei eliberaţi prin
moartea Lui prin cuvântul propovăduirii şi întipărirea prin
icoane, prin care anume se cunoaşte de către cei răscumpăraţi
marea lucrare a iconomiei Lui celei (înfăptuite) prin Crucea şi
Patimile Sale, ca şi prin minunile Lui celei dinainte şi după
Cruce, şi de unde imitaţia Pătimirilor Lui trece la Apostoli, de
acolo la Martiri, şi prin ei, coboară pînă la Mărturisitori şi
Asceţi. De această ocară cu care au ocărît vrăjmaşii
Domnului, cu care au ocărît preţul Unsului Său aducându-şi
aminte Dumnezeul nostru, mişcat înlăuntrul Său şi înduplecat
fiind de cererile Maicii Sale, ale Apostolilor şi ale tuturor
Sfinţilor care au fost împreună-batjocoriţi cu El şi împreunăocărîţi
cu icoanele Lui – ca, precum au împreună pătimit cu El
în trupul lor, tot astfel, în chip firesc, să aibă împreună parte
comună cu El şi în ocările cele împotriva icoanelor Lui –,
aducîndu-şi deci aminte de ele, a lucrat astăzi ceea ce sfătuise
165
ieri, şi a înfăptuit şi a doua oară ceea ce săvîrşise întîia oară.198
Căci prima oară, după mulţi ani de dispreţuire şi necinstire a
sfintelor icoane, a întors evlavia la ea însăşi, iar acum, a doua
oară, după aproape treizeci de ani (de persecuţii) au rânduit şi
nouă, nevrednicilor, eliberarea din necazurile noastre,
izbăvirea de cei ce ne chinuiau, reproclamarea dreptei
credinţei, întărirea închinării la icoane şi prăznuirea ce ne
aduce toate cele mîntuitoare. Căci în icoane vedem Patimile
Domnului cele pentru noi: Crucea, Mormîntul, Îngroparea şi
prădarea Iadului, luptele martirilor şi cununile lor, însăşi
Mîntuirea pe care Cel dintîi al nostru judecător (arbitru),
răsplătitor şi încununat „a lucrat-o în mijlocul pămîntului”
(Ps. 73, 12). Acest praznic îl serbăm deci noi astăzi, întru
care, împreună bucurîndu-ne şi împreună-veselindu-ne prin
rugăciuni şi litanii, strigăm în psalmi şi cîntări: „Cine este
Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeul
nostru, singurul carele faci minuni” (Ps. 76, 14-15). Căci pe
cei ce dispreţuiau slava Ta i-ai făcut de rîs, iar pe cei ce au
cutezat cu semeţie împotriva icoanei Tale, i-ai arătat ca nişte
fricoşi şi fugari.
Aceasta deci în ce priveşte mulţumirea faţă de
Dumnezeu şi triumful Domnului asupra celor potrivnici; în ce
priveşte luptele şi isprăvile cele împotriva iconomahilor, ele
vor fi arătate pe larg într-un alt cuvînt şi relatare mai extinsă.
Acum însă, în chip de odihnă după trecerea pustiei, intraţi în
posesiunea Ierusalimului duhovnicesc şi imitînd astfel istoria
mozaică, sau mai degrabă din poruncă dumnezeiască, am
socotit drept şi îndatorat lucru a grava în inimile fraţilor, ca pe
o lespede alcătuită din blocuri mari de piatră şi pregătită
anume pentru primirea scrierii, binecuvîntările ce se cuvin
198 Pasajul face aluzie la dubla restaurare istorică a cultului icoanelor,
corespunzătoare celor două faze ale iconoclasmului: „prima dată”, în 787,
la Sinodul VII ecumenic, după persecuţiile din 726-784, şi „a doua” în 843
după reluarea persecuţiilor într-o a doua fază între 815-843.
166
celor ce păzesc legea ca şi blestemele cărora li se supun pe ei
înşişi cei ce o încalcă.199 Drept care zicem acestea:
- Celor ce mărturisesc venirea (şi prezenţa =parousia)
în trup a Cuvîntului lui Dumnezeu cu cuvîntul, cu gura, cu
inima, cu mintea, în scris şi în icoane, veşnică fie memoria.
- Celor ce cunosc deosebirea după firi a unicului şi
aceluiaşi ipostas a lui Hristos, şi îl atribuie lui (însuşirile de)
creat şi necreat, văzut şi nevăzut, pătimitor şi nepătimitor,
circumscris şi necircumscris, atribuind firii dumnezeieşti pe
acelea de necreată, nevăzută şi cele asemenea, atît prin cuvînt
cît şi prin icoane, veşnică fie memoria.
- Celor ce cred şi vestesc cuvintele Evangheliei prin
litere iar faptele ei prin figuri (sau imagini) şi că, şi una şi alta,
şi vestirea prin cuvinte şi întărirea adevărului lor prin icoane,
concură fiecare spre unul şi acelaşi folos, veşnică fie
memoria.
- Celor ce-şi sfinţesc buzele prin cuvîntul
(Evangheliei), şi apoi, prin acelaşi cuvînt, (sfinţesc) şi pe cei
ce-l ascultă, şi mai ştiu şi vestesc că prin augustele icoane se
sfinţesc în mod asemănător şi ochii celor ce le văd, iar mintea
se înalţă şi ea prin ele spre cunoaşterea lui Dumnezeu, ca de
altfel şi prin dumnezeieştile temple, prin vasele sacre şi prin
celelalte obiecte sfinte, veşnică fie memoria.
- Celor ce ştiu că toiagul, tablele, chivotul,
candelabrul, masa şi altarul tămîierii (din Legea Veche)
preînfăţişau şi prefigurau pe Prea Sfînta Fecioara, de
Dumnezeu Născătoarea Maria, şi că acestea o prefigurau doar,
dar nu era însăşi acele lucruri, ci ea a fost fiică şi rămîne după
naşterea lui Dumnezeu fecioară, şi de aceea în icoane
199 Cf. Deut. 27, 2-3 şi Iosua 8, 32-34. Corpul doctrinar, alcătuit din
aclamaţii şi anatematisme corelative, al „Synodikonului” este asimilat
simbolic şi analogic cu a doua proclamare a Legii mozaice sub Josua,
inscripţiei materiale din referatul biblic corespunzîndu-i acum inscripţia
spirituală a dogmelor gravate prin credinţă în inimile credincioşilor.
167
înfăţişează mai degrabă însăşi fiica decît schiţa ei umbratică în
tipuri,200 veşnică fie memoria.
- Celor ce cunosc şi primesc vedeniile Profeţilor după
cum le-a configurat şi întipărit însăşi Dumnezeirea, cred în
cele ce corul Profeţilor a relatat că au văzut, şi ţin astfel cu
tărie Predania scrisă şi nescrisă transmisă Părinţilor prin
Apostoli, drept pentru care şi înfăţişează şi cinstesc în icoane
aceste sfinte (realităţi dumnezeieşti), veşnică fie memoria.
- Celor ce înţeleg bine pe Moise grăind: „Luaţi seama
la voi înşivă că, în ziua în care Domnul Dumnezeu a grăit în
Horeb pe munte, aţi auzit glasul cuvintelor Lui, dar chip n-aţi
văzut” (Dt. 4, 12 şi 15), şi ştiu să răspundă drept: dacă am
văzut ceva, am văzut cu adevărat, după cum ne-a învăţat Fiul
Tunetului „ceea ce era dintru început, ceea ce am auzit, ceea
ce am văzut, ceea ce am privit cu ochii noştri şi mîinile
noastre au pipăit, despre Cuvîntul vieţii, acestea le
mărturisim” (I In. 1, 1-2), şi iarăşi şi ceilalţi ucenici ai
Cuvîntului (zicînd): „noi am mîncat şi am băut împreună cu
El” (F. Ap. 10, 41), nu numai înainte de Patimă, ci şi după
Patimă şi Înviere; aşadar, celor ce au primit de la Dumnezeu
puterea de a deosebi porunca din Lege şi învăţătura din Har, şi
ştiu că ceea ce e în Lege era nevăzut, în Har este văzut şi
pipăit, drept pentru care în icoane înfăţişează cele văzute şi
pipăite şi se închină lor, veşnică să fie memoria.
Precum au vestit Profeţii, precum au învăţat Apostolii,
precum a primit Biserica, precum au dogmatizat Dascălii
(Bisericii), precum a convenit (întreaga) creştinătate
ecumenică, precum a strălucit harul, precum s-a arătat
adevărul, precum a fost izgonită minciuna, precum a îndrăznit
înţelepciunea, precum a biruit Hristos, aşa cugetăm, aşa
grăim, aşa vestim şi cinstim pe Hristos adevăratul Dumnezeul
200 Extindere la Fecioara Maria a prevederilor canonului 82 Trulan
referitoare la restrîngerea reprezentării iconografice simbolice a lui Hristos
ca Miel şi preeminenţa înfăţişării Lui ca Persoană.
168
nostru şi pe sfinţii Lui, în cuvinte, în scrieri, în gîndiri, în
jertfe, în biserici, în icoane pe Unul adorîndu-L şi cinstindu-L,
ca pe un Dumnezeu şi Domn, iar pe ceilalţi cinstindu-i pentru
Stăpînul nostru obştesc ca pe autenticii Lui slujitori,
acordîndu-le închinare potrivit relaţiei. Aceasta este credinţa
Apostolilor, aceasta e credinţa părinţilor, aceasta credinţa
ortodocşilor, aceasta e credinţa care a întărit lumea.201
După acestea să aclamăm frăţeşte şi părinteşte pe
vestitorii dreptei credinţe şi cinstiri întru mărirea şi cinstea
pentru care au luptat şi să zicem: lui Germanos, Tarasios;
Nikephoros, Metodios, ca unor adevăraţi arhierei ai lui
Dumnezeu, apărători şi dascăli ai ortodoxiei, veşnică să fie
memoria etc.202
Aşa cum aceste binecuvîntări ale Părinţilor trec de la ei
la noi, fiii lor, care rîvnim evlavia lor, tot astfel şi blestemele
lor îi ating pe toţi ucigătorii de părinţi şi dispreţuitorii
poruncilor Domnului. Drept care, cu toţii împreună, ca
deplinătate a celor binecinstitori aducem astfel asupra lor
blestemul, sub care s-au supus dealtfel (mai întîi) ei înşişi, (şi
zicem):
201 Întreg acest ultim pasaj este citat şi în actele (semeioma) sinodului
bizantin din 1092 contra iconologiei neortodoxe a lui Leon al
Chalcedonului (P. G. 127, 972-984, la 982 D); pentru detalii despre cazul
Leon vezi Anna Comnena, Alexiada V, 2; P. G. 131, 384-389; trad. rom.
de M. Marinescu – Himu, Minerva, BPT, 906-907, Bucureşti, 1977, p.
182-185.
202 Urmează apoi aclamarea şi altor patriarhi ortodocşi: Ignatios (847-858,
867-877), Fotios (858-867; 877-886), Antonios II (893-901), Nicolaos I
Misticul (901-907; 912-925); se anatemizează toate cele grăite şi scrise
împotriva patriarhilor Germanos, (715-730), Tarasios (784-806),
Nikephoros (806-815), Methodios (843-847), Ignatios, Photios, Antonios,
Nikolaos şi Stephanos (886-893) şi toate cele inovate şi comise sau care
vor fi comise împotriva Predaniei bisericeşti, a învăţăturii şi întocmirii
sfinţilor şi slăviţilor Părinţi”, şi sînt aclamaţi o serie de alţi episcopi şi
monahi mărturisitori ai icoanelor, printre care şi „Teodor, preacucernicul
egumen al Studionului”.
169
- Cei ce admit Iconomia în trup a Cuvîntului lui
Dumnezeu (doar) cu cuvîntul, dar nu suferă să o vadă în
icoane, drept pentru care, cu vorba se conformează dar în
realitate tăgăduiesc (însăşi) mîntuirea noastră, să fie anatema.
- Cei ce întrebuinţează rău termenul „necircumscris”,
şi de aceea nu vor să înfăţişeze în icoană pe Cel ce „s-a făcut
părtaş cu noi trupului şi sîngelui” (Ev. 2, 14), Hristos
adevăratul Dumnezeul nostru, arătîndu-se astfel pe ei înşişi a
fi fantasiaşti (= dokeţi), să fie anatema.
- Cei ce admit, măcar că nu vor, vedeniile profetice,
dar resping imaginile înscrise ale celor văzute de aceştia, o
minune, încă înainte de Întruparea Cuvîntului, şi, fie flecăresc
aceea că văzătorul a văzut (în vedenie) însăşi acea fiinţă
(dumnezeiască) necuprinsă şi nevăzută, fie convin că acestea
s-au arătat celor ce le-au văzut ca nişte icoane ale adevărului,
ca tipuri şi figuri ale lui, dar nu suferă să fie înfăţişate în
icoane nici Cuvîntul întrupat, nici Patima Sa cea mare pentru
noi, să fie anatema.
- Cei ce aud pe Domnul zicînd: „de credeţi în Moise,
aţi crede şi în Mine” (In. 5, 46) şi celelalte, şi înţeleg pe Moise
grăind: „profet ca şi mine va ridica Domnul Dumnezeul
nostru dintre fraţii noştri” (Dt. 18, 15-18), iar după aceasta zic
că ei primesc pe Profetul (vestit), dar nu introduc şi prin
icoane Harul Profetului şi pe Mîntuitorul a toată lumea aşa
cum a fost El văzut, cum a trăit cu oamenii, cum a vindecat
patimi şi boli fără leac, cum a fost răstignit, şi cum a fost
îngropat, cum a înviat, cum a suferit şi făcut toate pentru noi;
deci cei ce nu suferă să vadă în icoane aceste lucrări
mîntuitoare a toată lumea, şi nici nu le cinstesc şi venerează,
să fie anatema.
- Cei ce stăruiesc în erezia iconomahă sau mai degrabă
în apostazia hristomahă, şi care nu vor să fie conduşi spre
mîntuirea lor prin legiuirea mozaică, nici nu consimt să se
reintegreze în dreapta credinţă şi cinstire prin învăţăturile
apostolice, care nu se încred în îndemnurile şi sfaturile
170
Părinţilor de a se reîntoarce din rătăcirea lor, nici nu au vreo
consideraţie faţă de consimţămîntul Bisericilor lui Dumnezeu
din toată lumea, ci dimpotrivă se raliază pe el înşişi partidei
Iudeilor şi Elinilor – căci ceea ce aceia le blasfemiază
nemijlocit faţă de Prototip aceştia nu se ruşinează a le cuteza
prin intermediul icoanel Lui şi împotriva Celui înfăţişat pe ea
– deci cei ce sînt ţinuţi fără întoarcere în captivitatea acestei
rătăciri şi îşi închid urechile înaintea oricărui cuvînt
dumnezeiesc sau învăţături duhovniceşti, ca unii ce sînt deja
putreziţi şi tăiaţi pe ei înşişi, din obştescul Trup al Bisericii, să
fie anatema.203
B. SYNODIKONUL EPOCII COMNENILOR
2. Contra lui Gerontios din Lampe (între 1052-1081)
- Gerontios, originar din Lampe,204 care a împroşcat
veninul ereziei lui în Creta, şi s-a numit pe sine Unsul, spre
răsturnarea, vai, a Iconomiei mîntuitoare a lui Hristos,
dimpreună cu dogmele şi scrierile sale perverse şi cu cei ce
cugetă la fel cu acesta, să fie anatema.
203 Urmează anatematizarea patriarhilor iconoclaşti: Anastasios (730-754),
Constantin II (754-766) şi Niketa (766-780) „care au fost în fruntea
ereziilor sub Isaurieni” şi a lui Theodot Kassiteras (815-821), Antonios I
(821-837) şi Ioan VII (831-843) „care şi-au transmis unii de la alţii
răutăţile şi au urmat impietăţii” iconoclaste. După aceste condamnări
„Synodikonul” originar al Icoanelor continuă cu anatemele Sinodului VII
ecumenic (vezi în traducere mai jos la punctul 175). În acest punct al
documentului s-a operat inserţia a tuturor adiţiilor şi articolelor sinodale
ulterioare ale epocii Comnenilor şi Paleologilor începînd cu Gerontios din
Lampe (mijloc. sec. XI) şi sfîrşind cu controversa palamită (mijl. sec.
XIV).
204 Cunoscut numai din această notiţă din „Synodikon”, Gerontios din
Lampe (Asia Mică) se pare că a fost adeptul sau iniţiatorul unei secte
mistice de tendinţă mesaliană susţinînd identificarea extatică a subiectului
uman cu subiectul divin. Cf. Gouillard, op. cit., p. 116-117.
171
3. Contra lui Ioan Italos (1076-1077; 1082)
Capetele lui Italos205
- Cei ce întreprind în genere a introduce oarecare
investigare nouă în ce priveşte negrăita Iconomie în trup a
Mîntuitorului şi Dumnezeului nostru, şi a examina în ce mod
Însuşi Cuvîntul lui Dumnezeu s-a unit cu frămîntătura
omenească, şi, potrivit cărui principiu a îndumnezeit trupul
asumat, încercînd să jongleze logomahic cu termeni dialectici
ca „prin fire” (katà phýsin) sau „prin adopţiune” (katà thésin)
în privinţa noutăţii celei mai presus de fire (hýper phýsin) a
(unirii) celor două firi ale Dumnezeu-Omului, să fie anatema.
205 Despre cazul Italos a se vedea relatarea Annei Comnena, Alex. V, 8-9;
P. G. 131, 428-440; trad. rom. I, p. 205-214, şi comentariul istoric cu
bibliografia critică a lui Gouillard, op. cit., p. 188-202, Doctrina şi
persoana filozofului Ioan Italos, succesorul lui Psellos la conducerea
Universităţii imperiale din Constantinopol, au fost obiectul a două procese
sinodale: primul cîndva între 1 sept. 1076-1 sept. 1077, cînd s-au înserat în
„Synodikon” primele 10 anatematisme condamnînd în formă generală,
fără nume, o listă de 10 filozofeme platonizate, iar al doilea în martie 1082
cînd, prin înserarea celei de-a 11-a anatematisme, este condamnat Italos
însuşi nominal interzicîndu-i-se lui şi discipolilor lui profesarea teoriilor
metafizice contrare Revelaţiei. Cele 11 „capete ale lui Italos” din
„Synodikon” ce constituie unicul izvor referitor la aspectul doctrinar al
proceselor, incriminează supralicitarea filozofiei antice, fixînd în acelaşi
timp limita admisibilă a studiilor elenice pentru un creştin, şi denunţă ca
eretice cosmologia, antropologia şi eshatologia platonică (şi origenistă):
creaţia din eternitate, eternitatea lumii, preexistenţa, metempsihoza şi
apocatastaza sufletelor, şi de asemenea aplicaţii inadecvate ale logicii în
explicarea chestiunilor dogmatice, mai ales în hristologie. Importantă
pentru semnificaţia generală a „Synodikonului” este mai ales prima
anatematismă care interzice aplicarea în înţelegerea modului îndumnezeirii
umanităţii în Hristos a aporiei dialectice antice: „katà phýsin” – „katà
thésin” (după natură sau după relaţie), ai cărei termeni corespund de fapt
în hristologie poziţiilor monofizită şi respectiv nestoriană; singurul
calificativ admisibil misterului teandric este cel de „hýper phýsin” (mai
presus de fire). După cum reiese din scrierile sale, hristologia lui Italos –
ca şi ulterior cea a discipolilor lui, Nil şi Eustratios – înclina net în
favoarea poziţiei „thesite” fiind deci una krypto-nestoriană.
172
- Cei ce se proclamă pe ei înşişi drept-cinstitori, dar
introduc fără ruşine sau mai degrabă fără evlavie în Biserica
ortodoxă şi sobornicească impioasele dogme ale Elinilor
referitoare la sufletele omeneşti, la cer, la pămînt, şi la
celelalte creaturi, să fie anatema.
- Cei ce preacinstesc pretinsa şi „nebuna înţelepciune”
(I Cor. 3, 19) a filozofilor celor din afară, şi urmează celor ce
o profesează (pe aceasta), admiţînd (astfel) metempsihozele
sufletelor oamenilor sau că şi acestea pier în mod similar cu
cele ale vieţuitoarelor neraţionale şi se întorc în nefiinţă,
respingînd de aici Învierea, Judecata şi răsplătirea finală a
celor făcute în viaţă, să fie anatema.
- Cei ce dogmatizează că materia şi Ideile sînt fără de
început (eterne) sau împreună-fără-de-început (coeterne) cu
Ziditorul a toate Dumnezeu, şi că cerul şi pămîntul şi celelalte
creaturi sînt veşnice şi fără-de-început, dăinuind pururea
nemodificate; şi care se împotrivesc (astfel) Celui ce a zis:
„cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece”
(Mt. 24, 35), glăsuind cele deşarte şi pămînteşti şi atrăgînd
astfel blestemul dumnezeiesc asupra capetelor lor, să fie
anatema.
- Cei ce zic că înţelepţii Elinilor, cei dintîi ereziarhi, şi
care au fost deja zvîrliţi anatemei de cele şapte sfinte Sinoade
Ecumenice şi de toţi Părinţii care au strălucit în Ortodoxie, ca
unii (ce sînt) străini de Biserica sobornicească, deci cei care
zic că aceştia, pentru bogăţia stricată şi necurată din scrierile
lor, sînt cu mult mai buni, şi acum şi la judecata ce va să fie,
decît bărbaţii cei binecinstitori şi ortodocşi, dar care au putut
greşi pentru patima şi neştiinţa omenească, să fie anatema.
- Cei ce nu primesc cu credinţă curată şi simplă, din
toată inima şi din tot sufletul, minunile extraordinare ale
Mîntuitorului şi Dumnezeului nostru şi ale Stăpînei noastre
care L-a născut fără prihană şi ale celorlalţi Sfinţi, ci încearcă
să le defăimeze prin demonstraţii şi raţionamente sofistice
drept (lucruri) imposibile sau să le răstălmăcească după cum li
173
se pare lor şi să le potrivească după părerea lor, să fie
anatema.
- Cei ce împreună cu alte plăsmuiri mitice schimbă de
la ei înşişi şi doctrina noastră despre creaţie, admiţînd ca
adevărate Ideile platonice, şi zicînd că materia de sine
subzistentă îşi primeşte formele sale de la (aceste) Idei,
defăimînd astfel deschis libertatea Ziditorului, Care a dus
toate dintru nefiinţă la fiinţă şi, în calitate de Făcător, a fixat
tuturor cu libertate suverană un început şi un sfîrşit, să fie
anatema.
- Cei ce zic că la Învierea cea de pe urmă şi de obşte
oamenii vor învia şi vor fi judecaţi cu alte trupuri şi nu cu cele
cu care au vieţuit în această viaţă, întrucît acestea se corup şi
pier, şi flecăresc lucruri deşarte şi zadarnice, în vreme ce
însuşi Hristos Dumnezeul nostru şi ucenicii Lui, învăţătorii
noştri, ne-au învăţat că oamenii cu trupurile cu care au vieţuit
în această viaţă cu acestea vor fi şi judecaţi, şi încă şi marele
Apostol Pavel a învăţat în mod expres adevărul pe larg şi cu
exemple în cuvîntul lui despre Înviere (I Cor. 15, 12-55)
dovedind pe cei ce cugetă astfel a fi fără de minte; aşadar, cei
ce se împotrivesc acestor dogme şi doctrine, să fie anatema.
- Cei ce admit şi predau vorbele elenice cele deşarte,
adică cum că ar fi o preexistenţă a sufletelor, că nu toate s-au
făcut şi adus din nefiinţă, că ar exista un sfîrşit al pedepsei sau
o restabilire a creaţiei şi a lucrurilor omeneşti, şi de aici
înţeleg împărăţia cerurilor ca ceva destructibil şi trecător, în
vreme ce Însuşi Hristos Dumnezeul nostru ne-a învăţat că ea
este veşnică şi indestructibilă, şi din întreaga Scriptură veche
şi nouă am primit aceea că pedeapsa (finală) va fi nesfîrşită şi
împărăţia veşnică; aşadar, cei care se pierd pe ei înşişi cu
asemenea cuvinte şi se fac şi altora pricină de osîndă, să fie
anatema.
- Dogmele şi doctrinele elenice şi heterodoxe sau
potrivnice credinţei celei soborniceşti şi neprihănite a
ortodocşilor introduse împotriva credinţei creştine şi ortodoxe
174
de Ioan Italos şi de acei dintre ucenicii lui care iau parte la
pierzania lui, să fie anatema.
4. Contra lui Nil Calabrezul (cc. 1087)
a monahului Nil206
- Toate cele dogmatizate fără evlavie de monahul Nil
ca şi cei ce au părtăşie cu ele, să fie anatema.207
5. Contra lui Eustratios al Niceei (1117)
Tezele găsite străine de dogmele cele drepte ale
Bisericii în cele două tratate scrise de Eustratios,208 fostul
206 Despre cazul monahului Nil Calabrezul vezi reconsiderarea totală a
problemei lui la Gouillard, op. cit., p. 202-206, reconsiderare bazată pe
descoperirea „libelului” de retractare a lui Nil, editat de acelaşi cercetător
la p. 301-303 (apendice II) şi din care reiese că, contrar celor afirmate de
Anna Comnena, Alex. X, 1; P. G. 131, 697-700; tr. tom. II, p. 64-66,
hristologia lui Nil, elev al lui Italos, nu era una monofizită, ci dimpotrivă
puternic nestorianizantă, dezvoltînd consecvent poziţia „thesită” a
magistrului său. După Nil îndumnezeirea umanităţii în Hristos s-a făcut
„kàtà thésin è chárin” (prin relaţie sau har) fiind echivalentă cu
îndumnezeirea sfinţilor, în ambele cazuri fiind vorba de un proces de
adopţiune, de relaţionare a două subiecte autonome distincte, susţinere
care distrugea total realitatea unirii ipostatice.
207 Cîteva manuscrise aparţinînd „Synodikonului” local şi „Elladei”
inserează în acest loc o serie de 13 anatematisme încadrate de un prolog şi
epilog şi referitoare la doctrina şi practica Bogomililor şi a altor secte
dualiste, antieclesiale, antisacramentale, harismatice şi nonconformiste
social, înrudite şi cunoscute în izvoarele istorice ale epocii sub
denominaţiunile de Manihei, Paulicieni, Mesalieni, Euhiţi, Entuziaşti,
Fundagiagiţi, etc. Textul lor (Gouillard op. cit., p. 61-69 şi 228-237,
comentarii), reprezentînd probabil tomul unui sinod local necunoscut din
sec. XI-XII împotriva acestor secte, este identic cu P. G. 131, 40-48, unde
sînt însă eronat atribuite lui Euthymios Zygabenos.
208 Despre cazul lui Eustratios al Niceei vezi discuţia şi bibliografia la
Gouillard, op. cit., p. 206-212, notiţa din P. G. 140, 136-137 şi actele
procesului (semeioma) la J. şi P. Zeppos, Jus graeco-romanum I, Atena,
1931, p. 650-653. Elev al lui Italos, profesor de filozofie, comentator al lui
Aristotel şi mitropolit al Niceei, Eustratios, angajat în dialog teologic cu
175
mitropolit al Niceei, împotriva Armenilor, şi care au fost
anatematizate:
- Cei ce introduc cu privire la negrăita Iconomie în
trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru Iisus
Hristos anumite rostiri deşarte, şi zic sau cugetă că umanitatea
lui Hristos se închină (proskýnein) Dumnezeirii celei
neapropiate ca un rob (doulikôs) şi posedă condiţia veşnică de
rob (douleian aidion) ca o calitate fiinţială (ousiodé) şi cu
neputinţă de pierdut, să fie anatema.
- Cei ce nu întrebuinţează cu toată evlavia distincţia ca
pură operaţie intelectuală (tê kat’epinoian diairései) cu scopul
de a evidenţia doar alteritatea celor două firi ce concurg în
mod negrăit în Hristos şi sînt unite în El în mod neamestecat
şi nedespărţit, ci abuzează de o astfel de distincţie şi zic că
umanitatea asumată este altceva nu numai prin fire ci şi prin
cinstire, şi că ea adoră (latreuei) pe Dumnezeu şi îi aduce o
slujire de rob, oferindu-i cinstea cuvenită ca pe un lucru
datorat, la fel ca „duhurile slujitoare” (Evr. 1, 14) ce slujesc şi
cinstesc pe Dumnezeu ca nişte robi, şi care învaţă că doar
firea asumată este propriu-zis Arhiereul cel mare, şi nu însuşi
(ipostasul) Cuvîntul lui Dumnezeu întrucît s-a făcut om, ca
unii care prin asemenea lucruri îndrăznesc să împartă ipostatic
pe Unul Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, să fie
anatema.209
armenii monofiziţi, a dezvoltat o hristologie exact la extrema opusă
monofizitismului vechilor orientali necalcedonieni, hristologie tipic
nestoriană şi prezentînd similitudini evidente cu doctrina lui Teodor de
Mopsuestia (sec. V), condamnată la Sinodul V ecumenic. În dorinţa de a
salvgarda integritatea umanităţii în Hristos, Eustratios distrugea practic
unirea ipostatică, ipostaziind naturile pînă la a admite existenţa în Hristos a
două subiecte distincte şi autonome, fiecare cu „psihologia” proprie.
209 În cîteva manuscrise eladice, anatematismele referitoare la hristologia
lui Eustratios al Niceeii se prezintă sub alte variante, deosebite de uzul
constantinopolitan comun, reprezentînd prelucrări ale unor extrase din
abjurarea lui Eustratios; vezi textul lor la Gouillard, op. cit., p. 71.
176
6. În controversa referitoare la interpretarea dogmatică
a ecfonisului liturgic „Că Tu eşti Cel ce aduci şi
Cel ce Te aduci şi Cel ce primeşti, Hristoase Dumnezeule”.
Contra lui Soterichos Panteugenos (1157).210
210 Pentru această controversă şi sinoadele din 1156-1157 vezi notiţele
sumare ale lui Ioan Kinnamos, Hist. IV, 16; P. G. 133, 517-522 şi Niketas
Choniates, în Manuele lib. VII; P. G. 139, 561; actele sinodale din P. G.
140, 137-202; comentariul istoric la Gouillard, op. cit., p. 210-215 şi P.
Ceremuhin, Sinodul constantinopolitan din 1157 şi episcopul Nicolae al
Metonei (trad. I. V. Paraschiv) „Mitropolia Olteniei” 18 (1966), nr. 11-12,
p. 87-109. Chestiunea disputată era; cui i se aduce (oferă) şi cine primeşte
jertfa lui Hristos atât pe Golgota cît şi în Euharistie? În gîndirea lui
Soterichos a spune că acelaşi Hristos oferă jertfa umanităţii Sale ca om şi o
primeşte ca Dumnezeu împreună cu întreaga Sf. Treime (=teza ecfonisului
rugăciunii tainice a intrării celei Mari şi sinoadelor din 1156-1157) ar
însemna a face din ipostasul Logosului întrupat subiectul a două acţiuni,
după el, contradictorii: oferirea şi primirea jertfei. Spre a evita această
pretinsă aporie, el transfera aceste două acţiuni de pe planul hristologic,
unde ele erau două acţiuni diferite ale aceluiaşi ipostas, pe cel triadologic,
transformîndu-le în două acţiuni incomunicabile a două ipostasuri
distincte; oferirea şi primirea deveneau astfel pentru Soterichos,
caracteristici ipostatice incomunicabile ale Fiului şi respectiv Tatălui. Mai
mult, în viziunea sa, mîntuirea sau reconcilierea (katallagé) oamenilor cu
Dumnezeu era identică cu un proces juridic, extern, de schimb (antallagé)
desfăşurat în două faze succesive, distincte cronologic: o primă
reconciliere a noastră cu Fiul care, asumîndu-şi umanitatea noastră, ne-a
dat în schimb iertarea păcatului originar, urmată de o a doua reconciliere
cu Tatăl, care, primind jertfa sîngelui lui Hristos de pe Cruce, ne-a dăruit
în schimb înfierea într-o asemenea viziune soteriologică externalistjuridică
Soterichos a ajuns, trăgînd consecinţele logice ale poziţiei sale, să
tăgăduiască pînă şi caracterul sacrificial şi sacramental al Euharistiei, care
a devenit pentru el o simplă reprezentare memorială simbolic-anamnetică
de către preot a dramei Patimilor de odinioară. Multiplele şi gravele erori
dogmatice expuse de Soterichos într-un scurt „dialog” cu un oarecare
Philon (P. G. 140, 140-148) au fost amplu şi riguros combătute într-un
excelent şi dens „Antiretic” (ed. A. Demetrakopoulos, Ekklesiastikè
bibliothéke, Leipzig, 1866, p. 321-359) de episcopul Nicolae al Metonei,
cel mai important teolog al epocii Comnenilor, şi au constituit subiectul
177
Cele introduse şi răspîndite prin viu grai de Mihail,
fostul dascăl, protecdic şi maistor al retorilor, şi de
Nikephoros Basilakes, dascăl al Epistolelor, diacon al Marii
Biserici a lui Dumnezeu din Constantinopol, care au fost
urmate şi de Eustathios mitropolitul Dyrrachionului şi care au
fost susţinute în scris mai cu seamă de Soterichos, diacon al
aceleiaşi Biserici, patriarh ales al marelui oraş al lui
Dumnezeu Antiohia, cel numit şi Panteugenos, şi celelalte
lucruri introduse şi publicate în scris de acelaşi Soterichos, şi
care au fost anatematizate şi respinse mai tîrziu chiar de ei
înşişi, şi pe care le-a dezavuat şi azvîrlit anatemei Sf. Sinod
reunit din porunca lui Manuel. Marele împărat ortodox,
porfirogenet şi autocrator al Romeilor, Comnenul:
- Cei ce zic că jertfa cinstitului Trup şi Sînge din
vremea Patimii lumii – spre – mîntuire a Domnului şi
Dumnezeului nostru Iisus Hristos, jertfă oferită de El pentru a
noastră mîntuire în calitatea Lui de Arhiereu lucrînd pentru
noi potrivit umanităţii sale – întrucît potrivit marelui în
teologie Grigorie, Însuşi este şi sacrificator şi victimă211 –,
(Fiul) a oferit-o lui Dumnezeu Tatăl, dar nu a primit-o ca
Dumnezeu împreună cu Tatăl nici Cel Unul Născut, nici
Duhul Sfînt, întrucît prin aceasta exclud pe însuşi Dumnezeu
Cuvîntul şi pe Duhul Mîngîietorul, Cel de o fiinţă şi o cinstire
cu El, de la de-o-cinstirea şi egalitatea cuvenită Lor ca
Dumnezeu, să fie anatema.
- Cei ce nu admit că jertfa adusă în fiecare zi de către
cei ce au primit de la Hristos puterea ierurgică (sacramentală)
a celebrării dumnezeieştilor misterii este oferită (întregii)
Sfintei Treimi, ca unii ce contrazic pe sfinţii şi dumnezeieştii
dezbaterilor a două sinoade constantinopolitane: 20 ian. 1156 şi 12-13 mai
1157 („semeiome”: P. G. 140, 148-154 şi 174-201), ultimul concentrînduşi
şi prelucrîndu-şi concluziile extrase din „Antireticul” lui Nicolae al
Metoniei sub forma celor 4 anatematisme incluse la „Synodikon”.
211 Greg. Naz., or. 20; P. G. 35, 1068 D.
178
Părinţi Vasilie şi Ioan Hrisostom cu care împreună-glăsuire
(toţi) ceilalţi cu Dumnezeu purtători Părinţi ai noştri în
cuvintele şi scrierile lor, să fie anatema.
- Cei ce aud pe Mîntuitorul zicînd despre celebrarea
sacramentală (hierourgia) dumnezeieştilor misterii de El
însuşi predată: „Aceasta să faceţi ca anamneză a Mea” (Lc.
22, 19), dar nu înţeleg corect termenul „anamneză”, ci
îndrăznesc a zice că jertfa adusă zilnic de cei ce celebrează
dumnezeieştile misterii după cum a predat Mîntuitorul nostru
şi Stăpînul tuturor, înnoieşte jertfa propriului Lui Trup şi
Sînge adusă pe cinstita Cruce spre obşteasca răscumpărare şi
împăcare a firii omeneşti doar la modul imaginativ şi iconic
(phantastikôs kai eikonikôs), şi de aici introduc şi (ideea) că
aceasta ar fi o altă jertfă decît cea săvîrşită de Mîntuitorul la
început (pe Golgota), ca unii ce deşertează misterul
înfricoşătoarei şi dumnezeieştii celebrări prin care primim
arvuna vieţii celei ce va să vină, şi aceasta în vreme ce
dumnezeiescul şi preaînţeleptul nostru Părinte Ioan
Hrisostom, în multe exegeze ale sale la cuvintele marelui
Pavel, evidenţiază limpede identitatea jertfei (tés thysias tò
aparállakton) şi zice clar că este una şi aceeaşi (tèn autèn
eînai), să fie anatema.
- Cei ce născocesc şi introduc distanţe temporale
(chronikás diastáseis) în împăcarea firii omeneşti cu
dumnezeiasca şi fericita fire a Treimii celei de viaţă
începătoare şi prea-neprihănite, şi stabilesc ca dogmă aceea
că, mai întîi am fost împăcaţi cu Cuvîntul cel Unul Născut
prin asumarea (umanităţii), şi mai apoi cu Dumnezeu Tatăl
prin mîntuitoarea patimă a Domnului Hristos, împărţind
astfel cele neîmpărţite, în vreme ce dumnezeieştii şi fericiţii
Părinţi învaţă că Cel Unul Născut ne-a împăcat cu Sine iar
prin Sine cu Dumnezeu Tatăl, şi prin urmare şi cu Prea Sfîntul
de viaţă făcătorul Duh, prin totalitatea misterului Iconomiei
Sale, ca unii ce sînt născocitori de iscodiri noi şi străine, să fie
anatema.
179
7. În controversa referitoare la
exegeza dogmatică a textului:
„Tatăl Meu este mai mare decît Mine” (In. 14, 28).212
212 Pentru controversa în jurul interpretării dogmatice a lui In. 14, 38 vezi
notiţele lui Kinnamos Hist. VI, 2; P. G. 133, 616-624 şi Chroniates, de
Manuele lib. VII, 5; P. G. 139, 560-564 şi mai ales dosarul actelor
sesiunilor sinodului din 1166 cuprinse în „Ekthésis”-ul oficial, P. G. 140,
201-281, şi edictul imperial din 4 aprilie 1166, P. G. 135, 773-781; pentru
detalii istorice şi bibliografice cf. comentariul lui Gouillard, op. cit., p.
216-226. Ecou al unei dispute occidentale contemporane purtate în jurul
„gloriei” lui Hristos, controversa bizantină în jurul înţelegerii lui In. 14,
28, cu complicate dedesubturi politice şi o îndelungată supravieţuire
istorică, se centra în esenţă pe chestiunea precizării mai îndeaproape a
sensului corect al inferiorităţii Fiului întrupat faţă de Tatăl. O parte
însemnată a episcopatului bizantin raporta în mod ortodox inferioritatea
Fiului faţă de Tatăl la umanitatea lui reală, concretă pe care unirea
ipostatică a transformat-o îndumnezeind-o la maximum, dar cu stricta
salvgardare a integrităţii proprietăţilor ei naturale. În cealaltă parte a
episcopatului însă era dominantă părerea cum că pentru Fiul întrupat
inferioritatea Sa faţă de Tatăl nu poate avea nicidecum sens concret, real,
şi unul pur abstract, Hristos referindu-se în In. 14, 28 la o umanitate pur
abstractă, în realitatea Sa concretă, efectivă neputîndu-se vorbi de vreo
inferioritate a Sa faţă de Tatăl. Estompînd distincţia între proprietăţile
(idiómata) naturale şi măririle (auchémata) dumnezeieşti cu care
umanitatea s-a îmbogăţit ca urmare a unirii ipostatice pînă pe punctul de a
transforma proprietăţile naturale ale umanităţii în proprietăţi dumnezeieşti,
hristologia aceasta aluneca în pericolul monofizitismului şi doketismului,
atentînd serios la dogma integrităţii firilor în Hristos. Replicînd acestei
poziţii, Sinodul a reafirmat sensul autentic al formulei de la Chalcedon
(451) după care unirea ipostatică şi îndumnezeirea firii omeneşti în Hristos
nu se face confundînd firile, ci cu stricta salvgardare a integrităţii lor, şi,
din această perspectivă a unei umanităţi concrete şi integral umane în
Hristos, în pofida îndumnezeirii ei, inferioritatea Fiului faţă de Tatăl are un
sens real deplin. Deşi condamnată în Sinod, interpretarea kryptomonofizită
a lui În. 14, 28 va fi reluată, şase ani mai tîrziu, de Constantin
al Kerkyrei şi Ioan Eirenkos, ceea ce a condus la o reluare a sinoadelor pe
această temă în 1170.
180
a) Sinodul general (1166)
Cele scrise şi predate odinioară de sfinţii şi de
Dumnezeu purtătorii părinţi şi vestitori ai adevărului şi dascăli
ai sfintei lui Dumnezeu Bisericii, iar acum din iniţiativa de
Dumnezeu mişcată şi din purtarea de grijă de Dumnezeu
socotită a de Dumnezeu încununatului, preaputernicului, de
Dumnezeu înţelepţitului, ortodoxului, biruitorului, sacrosanctului
nostru mare împărat, porfirogenet şi autocrator kyr
Manuel Comnenul, clarificate şi definite de sacrul şi
dumnezeiescul Sinod, reunit din porunca sa, şi orînduite a fi
proclamate în această augustă zi:
- Cei ce nu înţeleg corect cuvintele sfinţilor Dascăli ai
Bisericii lui Dumnezeu, şi încearcă să răstălmăcească şi să
întoarcă (înţelesul) celor zise în acestea limpede şi lămurit
prin harul Sf. Duh, să fie anatema.
- Celor ce primesc aceea că cuvîntul lui Iisus Hristos,
adevăratul Dumnezeu şi Mîntuitorul nostru: „Tatăl Meu este
mai mare decît Mine” (In. 14, 28), a fost zis, între alte
interpretări ale Sfinţilor Părinţi, şi cu referire la umanitatea Sa
după care a şi pătimit, aşa după cum vestesc expres Sfinţii
Părinţi în multe din de Dumnezeu inspiratele lor scrieri, şi mai
zic că Acelaşi Hristos a pătimit după trupul Lui, veşnică să fie
memoria.
- Cei ce cugetă şi zic că îndumnezeirea firii asumate a
constat dintr-o transformare a firii omeneşti în dumnezeire, şi
care nu înţeleg că din însăşi virtutea unirii trupul Domnului
participă la demnitatea şi maiestatea divină, este închinat cu o
unică închinare în Dumnezeu Cuvîntul care şi L-a asumat, şi
este de aceeaşi cinste, de aceeaşi slavă, de viaţă făcător, de
acelaşi renume, de acelaşi scaun cu Dumnezeu Tatăl şi Prea
Sfîntul Duh, fără a deveni însă cu toate acestea de-o-fiinţă cu
Dumnezeu încît să iasă din proprietăţile sale naturale de creat,
circumscris şi din celelalte proprietăţi contemplate în firea
omenească a lui Hristos, şi să se transforme astfel în fiinţa
dumnezeirii, pentru că din aceasta s-ar putea trage concluzia
181
sau că Înomenirea şi Patimile Domnului au avut loc doar în
aparenţă şi nu în realitate, sau că a pătimit însăşi Dumnezeirea
celui Unul Născut, să fie anatema.
- Celor ce zic că trupul Domnului cel preaînălţat şi
ridicat mai presus de toată cinstea – ca unul care în virtutea
unirii supreme în mod neschimbat, nealterat, neamestecat şi
nemutat, a devenit, din pricina unirii ipostatice, egal cu
Dumnezeu (homoteos), rămînînd pururea neseparat şi
indisociabil de Dumnezeu Cuvîntul Care L-a asumat –, este
cinstit cu acelaşi renume cu El, şi închinat cu o unică
închinare, fiind aşezat pe tronurile împărăteşti şi dumnezeieşti
de-a dreapta tatălui ca unul îmbogăţit cu măririle Dumnezeirii,
dar cu salvgardarea (necontenită) a proprietăţilor firii, veşnică
fie memoria.
- Cei ce resping zicerile Sf. Părinţi, şi anume cele
proferate întru apărarea dogmelor celor drepte ale Bisericii lui
Dumnezeu de către Atanasie, Chiril, Ambrozie, de Dumnezeu
grăitorul prea sfîntul papă al Romei celei Vechi Leon, şi de
ceilalţi (toţi), şi nu vor să primească (întocmai) actele
Sinoadelor Ecumenice al IV-lea şi al VI-lea, să fie anatema.
b) Contra lui Constantin al Kerkyrei (1170)
Anatematismele alcătuite la cîţiva ani după cele
sancţionate şi dogmatizate referitor la „Tatăl Meu este mai
mare decît Mine” (In. 14, 28), contra celor ce se împotrivesc
şi contrazic fără ştiinţă şi fără evlavie acestea, (şi cu care
conglăsuia pe atunci şi fostul Mitropolit al Kerkyrei,
Constantin, nepot al arhiepiscopului Bulgariei, care însă şi el
după mai mulţi ani a fost reprimit în Biserică, după ce s-a
lepădat de unii ca aceia şi s-a alăturat celor drept cugetători
anatematizînd cele dogmatizate şi grăite de el odinioară cu
răutate şi fără evlavie):213
213 Revenirea ulterioară a lui Constantin al Kerkyrei şi reabilitarea sa, ca
urmare a acceptării deciziilor dogmatice de la 1166, au antrenat în unele
182
- Cei ce nu primesc cuvîntul adevăratului Dumnezeu şi
Mîntuitorului nostru Iisus Hristos: „Tatăl Meu este mai mare
decît Mine”, după diferitele moduri în care l-au explicat
Sfinţii Părinţi – unii zicînd că aceasta s-a zis după
dumnezeirea (Lui) cu referire la aspectul cauzat al naşterii
Sale din Tatăl, alţii că după proprietăţile naturale ale trupului
celui asumat de El şi enipostaziat în dumnezeirea Lui, adică
cu referire la (însuşirile acestuia de) creat, circumscris,
muritor şi celelalte afecte naturale şi ireproşabile din pricina
cărora Domnul putea zice că Tatăl este mai mare decît El
Însuşi –, şi zic că acest cuvînt trebuie înţeles (ca fiind valabil)
doar atunci cînd, prin pură intelecţie (sau operaţie mintală),
trupul (lui Hristos) este cugetat separat de Dumnezeire, ca şi
cum n-ar fi unit cu ea, şi care nu iau aici distincţia pur
intelectuală, aşa cum a fost ea întrebuinţată de Sfinţii Părinţi,
adică (ca valabilă doar) atunci cînd e vorba de condiţia Lui de
rob şi de neştiinţa Lui (umană) – întrucît (Părinţii) nu sufereau
ca trupul egal şi de-o-cinstire cu Dumnezeu al lui Hristos să
fie necinstit prin astfel de expresii – ci zic că şi proprietăţile
naturale care aparţin în mod real trupului Domnului celui
enipostaziat în Dumnezeirea Sa şi rămînînd (pururea)
nedespărţit de ea, trebuie luate după unire ca valabile doar
prin simplă intelecţie mintală, ca unii ce dogmatizează despre
cele nesubsistente şi mincinoase acelaşi lucru ca şi despre cele
subsistente şi adevărate, să fie anatema.
- Cele zise cu răutate şi fără evlavie de fostul
mitropolit al Kerkyrei, Constantin, nepotul arhiepiscopului
Bulgariei, şi anatematizate apoi de el, să fie anatema.
- Toţi care cugetă astfel de lucrări, să fie anatema.
- Fostul mitropolit al Kerkyrei, Constantin, nepotul
arhiepiscopului Bulgariei, care dogmatizează cu răutate şi
lipsă de evlavie (sau: Cei ce dogmatizează cu răutate şi lipsă
manuscrise modificări în consecinţă ale textului anatematismelor,
modificări pe care le semnalăm în paranteze.
183
de evlavie) despre cuvîntul adevăratului Dumnezeu şi
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos: „Tatăl Meu este mai mare
decît Mine” şi nu cugetă nici nu zic(e) că acesta este luat de
Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi în mai multe
înţelesuri evlavioase, între altele (înţelegîndu-l) cu referire la
trupul cel asumat de Fiul Cel Unul Născut al lui Dumnezeu
din Sfînta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoarea, şi
enipostaziat în Dumnezeirea Lui, fără amestecare, avînd
(salvgardate) şi după unirea nedespărţită însuşirile proprii cu
referire la care Domnul a numit pe Tatăl mai mare decît Sine,
şi rămînînd în acelaşi timp împreună-închinat şi împreunămărit
întru o singură închinare ca unul egal cu Dumnezeu
(homotheos) şi de aceeaşi cinstire cu Tatăl şi Prea Sfîntul
Duh; şi care susţin(e) dimpotrivă că nu se cade a înţelege
acest cuvînt (ca valabil) atunci cînd Domnul este conceput ca
ipostas unic avînd cele două firi unite, ci doar atunci cînd, prin
intelecţie pur mintală, trupul Lui este considerat separat de
Dumnezeire şi socotit în mod abstract ca al oricărui om, şi
aceasta în vreme ce marele în teologie (Ioan) Damaschin
învaţă că distincţia pur intelectuală se aplică atunci cînd
despre trupul lui Hristos se zice ceva ce nu constituie o
proprietate naturală a Lui, doar spre a indica condiţia Lui de
rob sau neştiinţa Lui (umană),214 şi care nu vrea (vor) deci să
urmeze sfintelor Sinoade Ecumenice al IV-lea şi al VI-lea,
care au dogmatizat în mod corect şi evlavios despre cele două
firi unite în mod neamestecat în Hristos, şi au învăţat Biserica
lui Hristos dreapta credinţă (ortodoxia), ca unul (unii) ce a
(au) alunecat astfel în diferite erezii, să fie anatema.
- Toţi cei ce cugetă în acord cu Constantin, nepotul
arhiepiscopului Bulgariei, şi sînt afectaţi şi întristaţi pentru
depunerea lui, dar nu atît din iubire compătimitoare, ci pentru
că sînt împreună înşelaţi prin impietatea lui, să fie anatema.
214 De fide ort. III, 21; P. G. 94, 1048 B-1089 C.
184
c) Contra lui Ioan Eirenikos (1171)
- Prea ignorantul pseudomonah şi în deşert luptător
Ioan Eirenikos şi scrierile alcătuite de el împotriva dreptei
credinţe, şi (toţi) cei ce-l îmbrăţişează pe acesta şi sînt de
părere şi zic că nu cu referire la umanitatea enipostaziată în
Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos şi unită cu
Dumnezeirea lui la mod inseparabil, nedespărţit şi
neamestecat, a zis El, ca om desăvîrşit, cuvîntul din sfintele
lui Evanghelii: „Tatăl Meu este mai mare decît Mine”, ci
aceasta s-a zis de către El potrivit umanităţii Lui atunci cînd
aceasta este considerată prin intelecţie pur mintală ca
dezbrăcată şi cu totul separată de dumnezeirea Lui, ca şi cum
n-ar fi unită cu ea şi fiind luată exact ca şi firea noastră
(umană) comună, să fie anatema.
C. SYNODIKONUL EPOCII PALEOLOGILOR
8. Contra lui Varlaam şi Akindynos (1351)215
Varlaam şi Akindynos, ucenicii şi urmaşii lui să fie anatema
Capetele împotriva lui Varlaam şi Akindynos
- Cei ce cugetă şi zic că strălucirea (ce s-a făcut) din
Domnul la Dumnezeiasca Lui Schimbare la Faţă este, cînd o
lumină oarecare, arătare fără consistenţă, creatură şi fantasmă
ce a strălucit doar pentru scurtă vreme stingîndu-se apoi într-o
clipită, cînd însăşi fiinţa lui Dumnezeu, ca unii care, aderînd
la aceste contradictorii şi imposibile susţineri, se arată nebuni
de nebunia lui Arie, care tăia pe Unul Dumnezeu şi unica
Dumnezeire în creată şi necreată, şi se pun de acord cu
215 Actele Sinodului din 1351, cel mai important din seria sinoadelor zise
isihaste sau palamite (1341, 1347, 1351, 1368), în P. G. 151, 717-768;
detalii şi comentarii la D. Stăniloaie, Viaţa şi învăţătura Sf. Grigorie
Palama, Sibiu, 1938, p. 217-236, J. Meyendorff, Introduction à l’etude de
Gregoire Palamas, Paris, 1959, p. 141-153 şi Gouillard, op. cit., p. 239-
252; cf. şi Mărturisirea de credinţă a Sf. Grigorie Palama, traducere şi
prezentare istorico-simbolică de lic. Ioan I. Ică, „Mitropolia Ardealului”,
29 (1984), nr. 7-8, p. 476-490.
185
nelegiuita impietate a Masalienilor, care zic că fiinţa
dumnezeiască e vizibilă, şi nu mărturisesc, potrivit celor
teologhisite cu dumnezeiască insuflare de Sfinţi şi cu modul
evlavios de a cugeta al Bisericii, că aceea preadumnezeiască
lumină nu este nici creatură, nici fiinţa lui Dumnezeu, ci har,
strălucire şi energie naturală necreată, emanînd pururea şi fără
separaţie din însăşi fiinţa dumnezeiască, să fie anatema.216
- Încă şi cei ce cugetă şi zic că Dumnezeu nu are nici
o energie naturală ci numai fiinţă, şi socotesc că fiinţa
dumnezeiască şi energia (lucrarea) dumnezeiască sînt
identice şi absolut indistincte, şi gîndesc că nu există nici o
diferenţă între ele cu privire la ceva, ci aceeaşi realitate se
zice la ei cînd fiinţă cînd lucrare, ca unii ce suprimă fără
judecată însăşi fiinţa dumnezeiască împingînd-o în nefiinţă –
căci dascălii bisericii vorbesc în termeni precişi că numai
nefiinţa este lipsită de energie –, şi care mai sînt bolnavi şi de
cele ale lui Sabelie, cutezînd a înnoi acum cu privire la fiinţa
şi lucrarea dumnezeiască vechea contradicţie, confuzie şi
amestecare a aceluia în ce priveşte cele trei ipostase ale
Dumnezeirii, fuzionîndu-le în mod asemănător şi pe acestea
(adică fiinţa şi lucrarea) în mod neevlavios, şi nu mărturisesc,
potrivit celor teologisite cu dumnezeiască insuflare de Sfinţi
şi cu modul evlavios de a cugeta al Bisericii, că în Dumnezeu
există atît fiinţa cît şi energia naturală a acesteia, după cum au
limpezit cei mai mulţi dintre sfinţi, dar în mod lămurit mai cu
seamă cei de la sfîntul al VI-lea Sinod Ecumenic, care s-a
întrunit în întregime în chestiunea referitoare la cele două
energii şi voinţi, dumnezeiască şi omenească, ale lui Hristos,
şi care nici nu vor să înţeleagă că aşa cum între fiinţa şi
216 Un manuscris inserează aici un articol ce adaptează formula introdusă
în mărturisirea de credinţă solicitată episcopilor la hirotonie de către
sinodul din 1347; formula este reluată şi de S 9 al „omologhiei” Sf.
Grigorie Palama, ca şi în Synaxarul Duminicii II din Postul Mare din
Triod.
186
energia dumnezeiască există o unire neamestecată, tot aşa
există între ele şi o diferenţă în unele privinţe, dar care nu
crează între ele interval sau distanţă, mai cu seamă în ce
priveşte însuşirile de cauză şi cauzat, neparticipabil şi
participabil, primele revenind fiinţei iar cele de al doilea
energiei; deci, unii care proferează în mod neevlavios unele
ca acestea, să fie anatema.
- Încă şi cei ce cugetă şi zic că toată puterea şi energia
triipostaticei Dumnezeiri este creată, ca unii care de aici ne
silesc să credem că este creată însăşi fiinţa dumnezeiască –
căci energia creată, potrivit Sfinţilor, va vădi drept creată şi
firea (din care emană) iar energia necreată va caracteriza fiinţa
necreată –, şi de aici sînt în primejdie de a cădea cu totul în
ateism, ca unii ce atribuie credinţei celei curate şi ireproşabile
a creştinilor mitologia elenică şi adorarea creaturilor, şi nu
mărturisesc, potrivit celei teologhisite cu dumnezeiască
insuflare şi cu modul evlavios de a cugeta al Bisericii, că toată
puterea şi energia naturală a Dumnezeirii celei triipostatice
este necreată, să fie anatema.
- Încă şi cei ce cugetă şi zic că prin această (distincţie)
se face o anumită compoziţie în Dumnezeu, şi nu cred
învăţăturii Sfinţilor care învaţă că de la cele ale firii nu se face
în fire nici o compoziţie, şi deci ne defăimează nu numai pe
noi ci şi pe toţi Sfinţii care învaţă în termeni precişi şi multe
rînduri atît simplitatea şi necompoziţia în Dumnezeu, cît şi
diferenţa fiinţei şi energiei dumnezeieşti, şi că această
diferenţă nu deteriorează cu nimic şi de fel simplitatea
dumnezeiască – căci n-ar fi putut întreprinde (Părinţii) a
teologhisi astfel împotriva lor înşişi –; deci, cei ce grăiesc
aceste lucruri deşarte şi nu mărturisesc potrivit celor
teologhisite cu dumnezeiască insuflare de Sfinţi şi cu modul
evlavios de a cugeta al Bisericii, că dimpreună cu această
diferenţă vrednică de cele divine se conservă în mod frumos şi
simplitatea divină, să fie anatema.
- Încă şi cei ce cugetă şi zic că numele „dumnezeire”
187
se zice numai pentru fiinţa dumnezeiască şi nu mărturisesc
potrivit celor teologhisite cu dumnezeiască insuflare de Sfinţi
şi cu modul evlavios de a cugeta al Bisericii, că acesta se
atribuie nu mai puţin şi energiei dumnezeieşti, şi astfel, cînd
cineva zice „Dumnezeire”, el cinsteşte în multe feluri unica
Dumnezeire a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, atît fiinţa
cît şi energia lor, precum ne-au învăţat dumnezeieştii noştri
iniţiatori în misterele divine, să fie anatema.
- Încă şi cei ce cugetă şi zic că fiinţa dumnezeiască
este participabilă, ca unii ce nu se ruşinează a introduce în
Biserica noastră nelegiuita impietate a Masalienilor care au
fost bolnavi de această părere în vechime, şi nu mărturisesc
potrivit celor teologhisite cu dumnezeiască insuflare de Sfinţi
şi cu modul evlavios de a cugeta al Bisericii, că fiinţa
Dumnezeiască este absolut incomprehensibilă şi neparticipabilă,
dar harul şi energia dumnezeiască sînt participabile, să
fie anatema.
Toate impioasele lor tratate şi înscrieri, să fie
anatema.217
- Lui Andronic Paleologul, slăvitul şi fericitul nostru
împărat, care a reunit primul Sinod (iulie 1341) împotriva lui
Varlaam, prezidînd în mod nobil Biserica lui Hristos şi acel
sacru Sinod prin fapte, cuvinte şi admirabile discursuri
pronunţate cu propria sa gură, întărind dogmele evanghelice şi
apostolice, şi depunînd şi dezavuînd public pe mai sus-zisul
Varlaam dimpreună cu ereziile şi scrierile lui şi cu glasurile
lui deşarte împotriva credinţei noastre, ca unuia care în
mijlocul acestor sacre lupte şi isprăvi pentru dreapta credinţă a
schimbat (la numai cîteva zile mai apoi) în mod fericit viaţa
217 După 1351 în acest loc s-au inserat în „Synodikon” alte 4 anatematisme
condamnînd alte patru personaje principale, implicate în ultima fază a
controverselor palamite: Isaac Argyros, Nikephoros Gregora, Prohor
Kydones (condamnat în Sinodul din 1368 care la canonizat pe Grigorie
Palama: tom. P. G. 151, 693-716) şi fratele lui, Demetrios Kydones; textul
lor la Gouillard op. cit., p. 85-89, respectiv, p. 246-249 (comentar).
188
aceasta trecînd la viaţa cea bună şi fericită, veşnică fie
memoria.
- Lui Grigorie, preasfîntul mitropolit al Tesalonicului,
218 care în Sinodul cel din Marea Biserică a depus pe
Varlaam şi Akindynos, conducătorii şi născocitorii noilor
erezii, împreună cu perversa asociaţie din jurul lor, care au
cutezat să numească creatură energia şi puterea naturală şi
inseparabilă a lui Dumnezeu, şi simplu-zis toate proprietăţile
naturale ale Sfintei Treimi, ca şi lumina neapropiată care a
strălucit din Hristos pe munte, întreprinzînd să introducă cu
răutate în Biserica lui Hristos o dumnezeire creată, Ideile
platonice, şi acele mituri elenice; care a luptat cu înţelepciune
şi curaj pentru Biserica obştească a lui Hristos şi pentru
dogmele cele adevărate şi infailibile ale ei despre Dumnezeire
în scrieri, în discursuri şi în discuţii proclamînd neîncetat o
unică Dumnezeire şi un Dumnezeu triipostatic, cu energie şi
voinţă, atotputernic şi necreat întru toate cele ale sale, potrivit
Dumnezeieştilor Scripturi şi a teologilor şi exegeţilor (din
vechime), adică (urmînd) lui Atanasie şi Vasilie, Grigorie,
Ioan şi Grigorie, şi de asemenea lui Chiril şi înţeleptului
Maxim, (lui Ioan) oracolului dumnezeiesc celui din Damasc,
ca şi (tuturor) celorlalţi Părinţi şi Dascăli ai Bisericii lui
Hristos, arătîndu-se prin cuvinte şi fapte a fi părtaşul şi
tovarăşul, ecoul, emulul şi aliatul tuturor acestora, veşnică să
fie memoria.219
- Tuturor celor ce au luptat pentru Ortodoxie împreună
cu slăvitul şi fericitul nostru împărat (Andronic) şi după el, şi
218 Elogiul special al Sf. Grigorie Palama ce apare în toate redacţiile
cunoscute ale „Synodikonului” a fost inserat între aclamaţiile Sinodului
din 1351 de către Sinodul din 1368 care l-a canonizat solemn.
219 Unele manuscrise înregistrează în acest loc şi elogiul arhiepiscopului
Nil Cabasila, efemerul succesor al lui Palama ca arhiepiscop al
Tesalonicului. Introducerea sa se datorează probabil faptului că, împreună
cu Philotheos Kokkinos, Nil redactase tomosul sinodal din 1351; textul lui
la Gouillard, op. cit., p. 89.
189
au susţinut cu vitejie Biserica lui Hristos în cuvinte şi discuţii,
scrieri şi învăţături, cuvînt şi faptă, combătînd şi dezavuînd
împreună perversele şi cele cu multe înfăţişări erezii ale lui
Varlaam şi Akindynos şi pe cei ce cugetau la fel cu aceştia, şi
care au proclamat cu strălucire dogmele apostolice şi patristice
ale dreptei credinţe fiind pentru acestea calomniaţi,
defăimaţi şi ocărîţi de oameni rău famaţi dimpreună cu Sfinţii
teologi şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi şi Dascăli ai noştri,
veşnică fie memoria.
- Celor ce mărturisesc Un Dumnezeu triipostatic
atotputernic şi necreat nu numai după fiinţă şi ipostasuri, ci şi
după energie, şi zic că dumnezeiasca energie iradiază în mod
nedespărţit din dumnezeiască fiinţă, indicînd prin „iradiază”
distincţia negrăită, iar prin „în mod nedespărţit” unirea lor mai
presus de fire, după cum a proclamat şi Sfîntul Sinod al VI-lea
Ecumenic, veşnică fie memoria.
- Celor ce mărturisesc că Dumnezeu aşa cum este
necreat şi fără de început după fiinţă este tot aşa şi după
energie – luînd aici expresia „fără de început” (ánarchos) cu
referire la timp (nu la principiu) – şi zic că după fiinţa sa
dumnezeiască Dumnezeu este cu totul neparticipabil şi
incomprehensibil, dar pentru cei vrednici este participabil
după energia sa dumnezeiască şi îndumnezeitoare, după cum
zic teologii Bisericii, veşnică fie memoria.
- Celor ce mărturisesc că lumina ce a strălucit pe
munte la Schimbarea la Faţă a Domnului este lumină
neapropiată, lumină infinită şi revărsare neînţeleasă a
dumnezeieştii splendori, slavă negrăită, slavă supremă a
dumnezeirii, slavă primordială şi atemporală a Fiului,
împărăţie a lui Dumnezeu, frumuseţe adevărată şi vrednică de
iubire în jurul firii celei dumnezeieşti şi fericite, slavă naturală
a lui Dumnezeu, şi Dumnezeire a Tatălui şi a Duhului
strălucind în Fiul cel Unul Născut, aşa cum au grăit
dumnezeieşti şi de Dumnezeu Purtători Părinţii noştri
Atanasie şi Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan
190
Hrisostom şi Ioan Damaschin, drept pentru care slăvesc
această preadumnezeiască lumină ca necreată, veşnică fie
memoria.
- Celor ce slăvesc lumina Schimbării la Faţă a
Domnului ca necreată pentru motivele cele mai înainte zise, şi
totuşi nu zic că aceasta este fiinţa cea mai presus de fiinţă a lui
Dumnezeu – întrucît aceea rămîne cu totul nevăzută şi
neparticipabilă, căci „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut
vreodată” (In. 1, 18), adică aşa cum este El în firea Lui, zic
teologii – ci o numesc mai degrabă slavă naturală a fiinţei
celei mai presus de fiinţă iradiind în mod nedespărţit din
aceea, şi arată celor curăţiţi cu mintea pentru iubirea de
oameni a lui Dumnezeu, slavă cu care Domnul şi Dumnezeul
nostru va veni la a doua şi înfricoşătoarea Venire să judece
viii şi morţii, după cum zic teologii Bisericii, veşnică fie
memoria.
9. Reluarea şi finalul Synodikonului Icoanelor
Anatemele de la Niceea (787)220
- Toţi ereticii să fie anatema.
- Sinedriul,221 cel ce s-a aprins cu mînie împotriva
cinstitelor icoane, să fie anatema.
- Cei ce iau zicerile dumnezeieştii Scripturi împotriva
idolilor ca zise pentru cinstitele icoane ale lui Hristos
Dumnezeul nostru şi ale Sfinţilor Lui, să fie anatema.
- Cei ce sînt în comuniune cu bună ştiinţă cu cei ce
ocărăsc şi necinstesc augustele icoane, să fie anatema.
- Cei ce zic că creştinii se apropie de icoane ca de nişte
zei să fie anatema.
220 Primele şapte anatematisme de aici sînt extrase din actele Sinodului VII
ecumenic; cf. Mansi XIII, 397, 416.
221 E vorba de marele sinod iconoclast de la Hieria-Vlaherne (754).
191
- Cei ce zic că un altul,222 afară de Hristos Dumnezeul
nostru, ne-a slobozit din rătăcirea idolatră, să fie anatema.
- Cei ce cutează să zică că (prin icoane) Biserica
sobornicească a acceptat idoli, ca unii ce răstoarnă misterul
(Întrupării) şi astfel însăşi credinţa creştină, să fie anatema.
- Dacă cineva ia apărarea unui adept al ereziei
detractorilor creştinilor,223 fie el în viaţă, fie mort în aceasta,
să fie anatema.
- Dacă cineva nu se închină Domnului nostru Iisus
Hristos celui circumscris în icoană după umanitate, să fie
anatema.
10. Polychronia şi Euphemia
Epilog euhologic224
222 La Sinodul de la Hieria, împăratul iconoclast Constantin V (740-776)
Copronimul fusese aclamat drept „nimicitor al idolatriei”; Mansi, XIII,
353 C.
223 Epitet aplicat iconomahilor de la Sinodul VII ecumenic încoace, cînd sa
precizat oficial că respingerea icoanelor echivalează cu tăgăduirea
fundamentului ei: Întruparea.
224 „Synodikonul” se încheie ca un epilog solemn, alcătuit din aclamaţiile
festive ale basileilor şi patriarhilor ortodocşi în viaţă (cu formula „pollà tà
éte”, mulţi ani trăiască) sau defuncţi (cu formula „aionia he mnemé,
veşnică fie memoria), începînd cu 843, data reconcilierii celor două puteri
ale „basilieii” creştine dezbinate de iconoclasm. „Synodikonul” aclamă
astfel în trei serii:
a) împăraţii bizantini ortodocşi de la Mihail III (842-867) şi
Theodora (842-856) la Manuel II Paleologul (1391-1425) cu trei omisiuni
avînd valoarea unor „damnatio memoriae”: Andonic I Comnenul (1183-
1185) pentru crimele sale, Mihail VIII Paleologul (1259-1282) pentru a fi
semnat şi impus „unirea” de la Lyon (1274) şi Ioan IV Laskaris (1258-
1261) exclus din diptice de acelaşi Mihail VIII, rivalul lui politic şi
dinastic;
b) împărătesele bizantine de la Eudoxia Ingerina la Maria
Paleologhina, soţia lui Ioan VIII Paleologul, cu unele emisiuni;
c) patriarhii ortodocşi ai Constantinopolului de la Germanos I
(715-730) la Euthymios II (1408-1416); din pomelnicul lor sînt omişi
patriarhii iconoclaşti dintre 730-784 şi 815-843, Vasilios I Skamandrenos
(970-974) depus, cei cinci patriarhi dintre 1147-1157; din intervalul 1244-
192
Sfînta Treime i-a mărit pe ei!
Cerînd lui Dumnezeu să fim şi noi instruiţi şi întăriţi
prin luptele, întrecerile şi învăţăturile lor cele pînă la moarte
pentru cauza evlaviei, şi rugîndu-L să ne arate pînă la sfîrşit
imitatori ai vieţuirii lor celei îndumnezeite, să ne învrednicim
şi noi de cele cerute prin harul şi milele marelui şi întîiului
nostru Arhiereu, Hristos adevăratul Dumnezeul nostru, prin
mijlocirile preaslăvitei Stăpînei noastre de Dumnezeu
Născătoare şi Pururea Fecioarei Maria, ale îngerilor celor
deiformi şi ale tuturor Sfinţilor. Amin.
Traducere şi prezentare
de Drd. Ioan I. Ică225
1303 apar menţionaţi doar Arsenios (1255-1259; 1261-1265) şi Iosif I
(1265-1275; 1282-1283), fiind omişi Nikephor II (1261-1262), Germanos
III (1265-1267) Ioan XI Bekkos (1275-1282), Gregorios II Kyprios (1283-
1289) şi Ioan XII Cosmas (1294-1303), omisiuni ce reflectă criza internă a
Bisericii bizantine provocată de schisma arsenită şi „unirea” de la Lyon
(1274); mai sînt omişi apoi Nifon (1310-1314), Ioan XIII Glykys (1315-
1319), depuşi pentru motive infame, şi Ioan XIV Kalekas (1334-1347),
depus ca akindyst de Sinodul din 1347; de elogii speciale se bucură
Philotheos (1353-1354; 1364-1376) şi Nil (1379-1388), panegiriştii Sf.
Grigorie Palama, şi Euthymios II (1408-1416) ulterior canonizat.
Textul dipticelor şi comentarii istorice la Gouillard, op. cit., p. 93-
118 respectiv 235-285. Cele trei serii ale Eufemiilor sau dipticelor
„Synodikonului” reprezintă o expresie solemnă a vocaţiei inseparabile a
Bisericii şi Statului, a simfoniei necesare între autoritatea civilă-politică şi
religios-spirituală în Imperiul bizantin.
225 Text redat din revista Mitropolia Ardealului, ANUL XXX, Nr. 7-8,
iulie-august 1985, Arhiepiscopia Ortodoxă Română, Sibiu.
193
BIBLIOGRAFIE
1. Achimescu, Nicolae, Noile mişcări religioase, Ed.
Limes, Cluj-Napoca, 2002, 318 pagini.
2. *** Antihristica. Semnele venirii lui Antihrist şi
sfârşitul lumii, ediţia a III-a, Mânăstirea Bistriţa, 96 pagini.
3. Antim, Radu, Societatea „Martorii lui Iehova” în
contextul fenomenului sectar, Ed. Arhidiecezană, Cluj-
Napoca, 1996, 88 pagini.
4. Askevis-Leherpeux, Francoise, La superstition,
Presses Universitaires de France, 1998, 128 pagini.
5. Barrow, John, D., Originea universului, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1994, 152 pagini.
6. Barrow, John; Tipler, Frank, J., Principiul antropic
cosmologic, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2001, 752 pagini.
7. Bartolomeu I, Patriarhul ecumenic de
Constantinopol, Biserica şi problemele lumii de azi. Vocaţia
universală a ortodoxiei, Ed. Trinitas, Iaşi, 1997, 240 pagini.
8. Berdiaev, Nicolae, Adevăr şi revelaţie, Ed. de vest,
Timişoara, 1993, 196 pagini.
9. Berdiaev, Nicolae, Împărăţia spiritului şi împărăţia
cezarului, Ed. Amarcord, Timişoara, 1994, 256 pagini.
10. Berdiaev, Nicolae, Sensul creaţiei, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1992.
11. Berdiaev, Nicolae, Un nou ev mediu, Ed.
Omniscop, Craiova, 1995, 136 pagini.
12. Boia, Lucian, Jocul cu trecutul. Istoria între
adevăr şi ficţiune, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, 176
pagini.
13. Boia, Lucian, Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, 264 pagini.
194
14. Bon, Gustave le, Psihologia mulţimilor, Ed. Antet,
fără an, (ISBN 973-99336-2-9), 104 pagini.
15. Bonardel, François, Hermetismul, Editura de vest,
Timişoara, 1992, 152 pagini.
16. Branişte, Ene, Pr. Prof. Dr., şi Branişte, Ecaterina,
Prof., Dicţionar enciclopedic şi de cunoştinţe religioase, Ed.
Diocezană Caransebeş, Caransebeş, 2001.
17. Bria, Ion, Pr. Prof. Dr., Dicţionar de teologie
ortodoxă A-Z, EIBMBOR, Bucureşti, 1994.
18. Bria, Ion, Pr. Prof., Teologia ortodoxă în România
contemporană, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, 136 pagini.
19. Chaunu, Pierre, Civilizaţia Europei clasice, Ed.
Meridiane, Bucureşti, 1980, 3 volume, 384 + 376 + 268
pagini.
20. Chifăr, Nicolae, Preot, Istoria creştinismului, 3
volume, Ed. Trinitas, 1999, 2000, 2002.
21. Chrysostomos, Arhiepiscop, Relaţiile dintre
ortodocşi şi romano-catolici, de la cruciada a IV-a până la
controversa isihastă, Ed. Vremea, Bucureşti, 2001, 240
pagini.
22. Christensen, Damascene, Father Seraphim Rose
His Life and Works, St. Herman Brotherhood, 2003, 1142
pagini.
23. Comănescu, Radu; Dobrescu, Emilian, M., Istoria
francmasoneriei (926-1960), Ed. Tempus, Bucureşti, 1992,
280 pagini.
24. Comănescu, Radu; Dobrescu, Emilian, M., Istoria
francmasoneriei, vol. III (1960-1968), Ed. Tempus, Bucureşti,
1995, 320 pagini.
25. Comănescu, Radu; Dobrescu, Emilian, M.,
Francmasoneria. O nouă viziune asupra lumii civilizate, vol.
I, Bucureşti, 1992, 184 pagini.
26. Crainic, Nichifor, Nostalgia paradisului, Ed.
Moldova, Iaşi, 1994, 330 pagini.
27. Crainic, Nichifor, Ortodoxie şi etnocraţie, Ed.
195
Albatros, Bucureşti, 1997, 190 pagini.
28. Crainic, Nichifor, Zile albe – zile negre, memorii I,
Casa editorială Gândirea, Bucureşti, 1991, 390 pagini.
29. Dobridor, Ilariu, Decăderea dogmelor. Cum au
dizolvat evreii cultura europeană, Ed. Fronde, 1999, 272
pagini.
30. Dogaru, Petru, Casa regală, femeile fatale,
masoneria şi dictatorii secolului XX, Ed. Aldo-Press şi Triton,
Bucureşti, 2002, 624 pagini.
31. Edighoffer, Roland, Rosicrucienii, Editura de vest,
Timişoara, 1995, 188 pagini.
32. Eliade, Mircea, Fragmentarium, Ed. Destin, 1990,
200 pagini.
33. Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor
religioase, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988,
360 pagini.
34. Epperson, Ralph, Noua ordine mondială, Ed.
Alma, 1997, 288 pagini.
35. Floca, Ioan, N., Arhid. Prof. Dr., Canoanele
Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, 1991, 478 pagini.
36. Folescu, Cecil, Ce este universul?, Ed. Albatros,
Buccureşti, 1998, 392 pagini.
37. Gardels, Nathan, Schimbarea ordinii globale, Ed.
Antet, (ISBN 973-9241-65-4), 264 pagini.
38. Harper, Michael, Lumina cea adevărată. Călătoria
unui evanghelic spre Ortodoxie, Ed. Teofania, Sibiu, 2002,
208 pagini.
39. Hristodul Aghioritul, Ieromonah, La apusul
libertăţii, Ed. Sofia, Bucureşti, 1999, 194 pagini.
40. Hristodulos, Arhiepiscop al Atenei, Primat al
Greciei, Misiunea socială a Bisericii, Ed. Trinitas, Iaşi, 2000,
144 pagini.
41. Hutin, Serge, Alchimia, Editura de Vest,
Timişoara, 1992, 136 pagini.
42. Hutin, Serge, Les Sociétés secretès, Presse
196
Universitaires de France, 1993, 128 pagini.
43. Ionescu, Nae, Roza vânturilor, Ed. Roza
vânturilor, Bucureşti, 1990, 454 pagini.
44. Ionescu, Nae, Teologia. Integrala publicisticii
religioase, Ed. Deisis, Sibiu, 2003, 670 pagini.
45. *** Istoria Bisericească universală, vol. II,
EIBMBOR, Bucureşti, 1993, 608 pagini.
46. Jacq, Christian, Francmasoneria. Istorie şi iniţiere,
Ed. Venus şi Schei, Bucureşti-Braşov, 1994, 320 pagini.
47. Kaldor, Mary, Războaie noi şi vechi. Violenţa
organizată în epoca globală, Ed. Antet, 1999, 192 pagini.
48. Kaminsky, Chaterine şi Kruk, Simon, Le nouvel
order international, Presses Universitaires de France, 1993,
128 pagini.
49. Kaplan, Robert, Anarhia care va veni, Ed. Antet,
(ISBN 973-8203-01-5), 120 pagini.
50. Kementzetzidis, Stylianos, Viaţa şi învăţăturile
cuviosului părinte Filothei Zervakos (1884-1980), Ed.
Orthodoxos Kypseli, Tesalonic, 1994, 200 pagini.
51. Korten, David, C., Corporaţiile conduc lumea, Ed.
Samisdat, (ISBN 973-99335-9-9), 416 pagini.
52. Leadbeater, C. W., Partea ocultă a
francmasoneriei, Ed. Herald, Bucureşti, 1996, 224 pagini.
53. Maharaj, Rabi, R., Moartea unui guru. O
extraordinară istorisire a unui om care a căutat adevărul, Ed.
Lumina lumii, 1994, 256 pagini.
54. Maistre, Joseph de, Istorie şi masonerie, Ed.
Amalcor, Timişoara, 1995, 216 pagini.
55. Marga, Andrei, Filosofia unificării europene, Ed.
Biblioteca Apostrof, 1995, 260 pagini.
56. Marrs, Jim, Guvernarea secretă a lumii, Ed. Antet,
(fără an, ISBN 973-8203-82-1).
57. Mihălcescu, Irineu, Mitropolit, Teologia
luptătoare, ediţia a II-a, Editura Episcopiei Romanului şi
Huşilor, 1994, 224 pagini.
197
58. Milaş, Nicodim, Dr., Canoanele Bisericii
Ortodoxe, Arad, 1931.
59. Monaste, Serge, Protocoalele de la Toronto.
Naţiunile Unite contra creştinismului, Ed. Samisdat,
Bucureşti, (fără an, ISBN 973-98993- 0-7, 112 pagini).
60. Mortens, Wilfried, O Europă şi cealaltă, Ed.
Metropol, Bucureşti, 1995, 246 pagini.
61. Munteanu, Miruna şi Alexe, Vladimir, Dosare
ultrasecrete, vol II, Ed. Omega, Bucureşti, 2000, 256 pagini.
62. Nestorescu Bălceşti, Horia, Ordinul masonic
român, Casa de editură „Şansa” SRL, Bucureşti, 1993, 624
pagini.
63. *** Ortodoxia şi internaţionalismul religios, Ed.
Scara, 1999, 104 pagini.
64. Papandreou, Damaskinos, Dr., Mitropolitul
Elveţiei, Biserică, societate, lume, Ed. Trinitas Iaşi, 1998, 324
pagini.
65. Pestroiu, David, Martorii lui Iehova. Sunt ei
creştini?, Ed. România creştină, 1999, 228 pagini.
66. *** Pidalion (Cârma Bisericii), Bucureşti, 1992,
484 pagini.
67. Pierredon, Géraud de, Istoria politică a ordinului
suveran al Sf. Ioan de Ierusalim (Ordinul de Malta), Editura
Universităţii Bucureşti, 1993, 152 pagini.
68. Pinay, Maurice, Complotul împotriva Bisericii,
rezumat, Colecţia Descoperiri, 1993, 44 pagini.
69. Plămădeală, Antonie, Dr., Biserica slujitoare,
EIBMBOR, 1972, 320 pagini (Extras din rev. „Studii
teologice”, XXIV, 1972, p. 5-8).
70. Plămădeală, Antonie, Dr., Biserica slujitoare,
Sibiu, 1986, 328 pagini.
71. Popovici, Justin, Sf., Biserica ortodoxă şi
ecumenismul, Petru Vodă, 2002, 138 pagini.
72. Popovici, Justin, Arhim., Biserica şi statul, Schitul
Sf. Serafim de Sarov, 1999, 80 pagini.
198
73. Popovici, Justin, Pr., Credinţa ortodoxă şi viaţa în
Hristos, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, 248 pagini.
74. Rădoi, Mireille, Serviciile de informaţii şi decizia
politică, Ed. Triton, Bucureşti, 2003, 176 pagini.
75. Rees, Martin, Doar şase numere. Forţele
fundamentale care modelează universul, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2000, 216 pagini.
76. Rose, Serafim, Ierom., Ortodoxia şi religia
viitorului, Chişinău, 1995, 240 pagini.
77. Rougemont, Denis de, Partea diavolului, Ed.
Anastasia, 1994, 216 pagini.
78. Sebeok, Thomas, A., Semnele: o introducere în
semiotică, Ed. Humanitas, 2002, 240 pagini.
79. Smolin, Lee, Spaţiu, timp, univers, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2002, 270 pagini.
80. Stănescu, N. D., Întâmplări şi oameni din Serviciul
Secret, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002, 296 pagini.
81. Şeuleanu, Dragoş; Dumitriu, Carmen, Amintirile
Mitropolitului Antonie Plămădeală, Ed. CUM, Bucureşti,
1999, 322 pagini.
82. Theodoru, Radu, Nazismul sionist, Ed. Alma,
1997, 232 pagini.
83. Theodoru, Radu, România ca o pradă, Ed. Alma,
1997, 356 pagini.
84. Tofler, Alvin şi Heidi, A crea o nouă civilizaţie,
Ed. Antet, 1995, 120 pagini.
85. Trofin, Nicolae, Strategia diabolică a forţelor
oculte pentru instaurarea noii ordini mondiale, Ed. Risoprint,
Cluj-Napoca, 1997, vol. I, 324 pagini.
86. Urzică, Mihai, Biserica şi viermii cei neadormiţi,
Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, 300 pagini.
87. Vasile, Danion, Dărâmarea idolilor. Despre
rătăcirile contemporane, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2002, 208
pagini.
88. Vernette, Jean, Les sectes, Presses Universitaire de
199
France, 1993, 128 pagini.
89. Vlad, Mircea, Ing., Apocalipsa 13. Sfârşitul
libertăţii umane, Ed. AXIOMA EDIT, Bucureşti, 1999.
90. Volkoff, Vladimir, Tratat de dezinformare, Ed.
Antet, (fără an), 250 pagini.
91. Würtz, Bruno, Confruntări contemporane pe tema
viitorului, Ed. Facla, Timişoara, 1990, 320 pagini.
92. Würtz, Bruno, New Age, Ed. de Vest, Timişoara,
1992, 280 pagini.
93. Yallop, David, În numele Domnului, o investigaţie
privind asasinarea papei Ioan Paul I, Ed. All, Bucureşti,
1997, 464 pagini.
94. Zamfirescu, Dan, Războiul împotriva poporului
român, Ed. Roza vânturilor, Bucureşti, 1993, 368 pagini.
200
INDICE DE NUME
Agape, Vasile, profesor de teologie, 82
Ambrozie al Milanului, Sf., 130
Amfilohie, episcop, 82
Andreae, J. V., 23
Arsenie (Boca), 137
Atanasie (Stoeanescu), episcop, 82
Atenagora I, 42, 43
Averoe, 22
Avicena, 22
Berdiaev, Nicolai, 43,57
Blake, Eugen, 65
Blavatsky, H. P., 37
Boerescu, Zaharia, 81
Bulgacov, S., 57
Calciu, Gheorghe, preot, 139
Calinic, mitropolit de Pireu, 81
Calvin, 20
Călinescu, Ştefan, 81
Charmers, Thomas, 80
Chiril al Alexandriei, Sf., 122
Cleopa (Ilie), 136
Comenius, 23
Comte, Auguste, 26
Corson, F. P., episcop metodist, 80
Cosma al Etoliei, Sf., 128
Crainic, Nichifor, 78
Crăciunescu, Aurel, 82
Cristea, Miron, mitropolit, 42
Damaschin, Ioan SF., 8, 123
Dee, John, 23
201
Dimancea, Chiriac, 82
Dionisie, (Lupu), mitropolit, 82
Eckhart, 56
Efrem, arhimandrit, 82
Efrem Sirul, Sf., 120
Egidio de Viterba, 24
Erasmus, 24
Fichte, 26
Ficino, Marsilio, 24
Fludd, R., 23
Fotie, Sf. 125
Ghenadie Sholarios, 140
Gheorghe, arhidiacon, 82
Gheorghios Kapsanis, 138
Gherasim, arhimandrit, 82
Gherasim (Clipa Barnovschi), episcop, 82
Giacchino da Fiore, 25, 43
Grigorie de Nazianz, Sf., 8, 121, 179
Grigorie Palama, Sf., 126
Guettée, Vladimir, 98, 102
Gură de Aur, Ioan, Sf., 8, 109, 122, 124, 130
Hegel, 26
Hermeziu, Nectarie, 81
Holbrook, Moses, 77
Homut, Norbert, 80, 81
Hus, Jan, 20, 131
Hutin, Serge, 35
Iacob, Ioan, de la Neamţ, Sf., 133
Ierotei de Nafpaktos, 139
Ioan de Kronstadt, Sf., 130
Irineu, Mihălcescu, mitropolit, 82
Lavrentie al Cernigovului, Sf., 132
Leon, (Gheucă) episcop, 82
Leon, papă, 130
Lessing, 26
202
Luther, Martin, 20
Magnus, Albertus, 22, 56
Marcinkus, 81
Marcu Eugenicul, Sf., 126
Marx, Karl, 38
Maxim Mărturisitorul, Sf., 8, 32, 123
Mazzini, Giuseppe, 60, 77
McCall, Duke, 80
Meletie (Lefter), episcop, 82
Merton, Thomas, 50
Moimonide, 22
Molnar, Ioan Piuaru, 82
Moltmann, Jürgen, 67
Müller, R. A., 81
Nectarie al Eghinei, Sf., 133
Newton, Isaac, 23
Nichifor Mărturisitorul, Sf., 124
Nichita (de Remancov), 130
Nicodim Aghioritul, Sf., 130
Nicodim, arhiepiscop rus, 63
Nordeval, Monrad, episcop luteran, 65
Orwell, George, 91, 94, 97
Paisie de la Neamţ, Sf., 129
Pamvo, avva, 119
Paracelsus, 23
Peletti, 81
Pelusiotul, Isidor, Sf., 120
Petrarca, 24
Pico della Mirandola, 24
Pike, Albert, 77
Pimen, patriarh al Moscovei, 63
Pinay, Maurice, 102
Platon, 24
Plotin, 24
Popescu, Teodor, 98
203
Popovici, Justin, Sf., 30, 133
Robespierre, 27
Rosecreutz, Christianus, 21
Savanarola, 20
Scheling, 26
Scriban, Filaret, 82
Sofronie (Vârnav), stareţ de Neamţ, 82
Stăniloaie, Dumitru, 98, 135
Steiner, Rudolf, 38
Studitul, Teodor, Sf., 8, 123
Suenens, 81
Sven, Lindegard, 81
Tarasie, Sf., 123
Teodosie de la Pecerska, Sf., 125
Teofilact, Dima, 82
Titulescu, Nicolae, 78
Toma d’Aquino, 22
Trismegistul, Hermes, 23, 35
Vallo, Lorenzo, 24
Vartolomeu (Anania), arhiepiscop, 99
Vasile cel Mare, Sf., 8, 121
Virgil, 81
Visarion Sarai, Sf., 127
Weishaupt, A., 38
Werkstrom, Bertil, arhiepiscop, 81
Wurmbrand, Richard, 65
Wyclif, John, 20
Zwingli, 20
204
205
CUPRINS
Cuvânt înainte 5
1. Biserica condamnă păcatul 9
2. Despre infailibilitate 11
3. Rolul cercetării istorice în formarea duhovnicească 14
4. Biserica în lupta pentru apărarea dreptei credinţe 16
5. Istoria mişcării ecumenice 30
5.1. Ce este ecumenismul? 31
5.2. Când, cum şi în ce context istoric a apărut? 35
6. De când sunt implicaţi ortodocşii în acţiuni
ecumenice?
41
7. Mărturia faptelor 46
8. Care trebuie să fie atitudinea noastră? 54
9. Contextul social-politic în care apare ecumenismul 56
10. Ecumenismul în slujba comunismului internaţionalist
şi a globalizării
63
11. Introducere în teologia istoriei 69
12. Influenţa ocultismului asupra gândirii creştine 73
13. Ce legătură are francmasoneria cu satanismul? 76
14. Se justifică implicarea ortodocşilor în ecumenism? 86
15. Umanism, globalism, ecumenism şi satanism 88
16. „Vindecarea memoriei” 93
17. De ce nu ne putem ruga împreună cu catolicii 100
18. Efectele implicării ortodocşilor în mişcarea
ecumenică
104
19. Măsuri ortodoxe de combatere a ereziei ecumeniste 108
ANEXA I: Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române din data de 11 martie 1937
113
ANEXA II: Mărturii ortodoxe privind erezia
ecumenistă
117
206
ANEXA III: Erezii şi erori dogmatice ale papei 142
ANEXA IV: Despre convocarea Marelui Sinod al
Bisericii Ortodoxe
148
ANEXA V: Synodikonul ortodoxiei 163
Bibliografie 193
Indice de nume 200