PERIODIZAREA ISTORIEI ŞI CIVILIZAŢIEI BIZANTINE

I. INTRODUCERE

         Totalitatea aspectelor legate de istoria, evoluţia, caracteristicile culturii şi civilizaţiei părţii de est a Imperiului roman este studiată de Bizantinologie. O componentă importantă a ei o constituie istoria şi spiritualitatea Bizanţului. Deşi ne vom referi şi numai la perioada de existenţă a Imperiului bizantin, sfera de  cuprindere a civilizaţiei bizantine depăşeşte cu mult cadrul strict temporal dar şi spaţial al acestei perioade. Supravieţuirea civilizaţiei bizantine chiar propriei sale istorii, dovedeşte vitalitatea spirituală, inepuizabilitatea resurselor de regenerare, a concepţiei pe care s-a bazat-credinţa creştină ortodoxă – din a cărei sevă s-a adăpat. Studierea istoriei şi culturii bizantine are, deci, o deosebită importanţă în realizarea unei imagini cât mai veridice asupra sensului dezvoltării întregului sud-est european, a ţărilor de pe malurile Mediteranei şi a Mării Negre.

         Nu se poate pătrunde în esenţa fenomenului de cultură şi civilizaţie, nu se poate înţelege acea forma mentis care caracterizează până în zilele noastre marea comunitate a popoarelor din această zonă, fără a cunoaşte istoria, cultura şi civilizaţia bizantină.

         Este o realitate de necontestat că civilizaţia medievală europeană s-a născut în sud-estul  continentului şi în Orientul Apropiat într-un moment în care cărţile sale apusene şi centrale erau bântuite de popoarele barbare şi când viaţa urbană, creatoare şi purtătoare de cultură, s-a dezorganizat. Slăbirea resurselor materiale şi spirituale ale lumii europene păgâne, răspândirea rapidă a creştinismului, a însemnat grăbirea procesului de descompunere a Imperiului roman. Fustel de Coulanges consideră apariţia creştinismului ca semn al sfârşitului antichităţii. Spre deosebire de antichitatea europeană care era preponderent romană, unde fiecare oraş, fiecare cetate, fiecare casă îşi avea divinitatea ei, creştinismul a adus o singură divinitate, unind oameni, schimbându-le, îmblânzindu-le mentalitatea, pregătind realizarea Europei în sensul comuniunii popoarelor ce o locuiau.

         Este deosebit de important să nu uităm că Naşterea, Viaţa, Moartea şi Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, întreaga Sa lucrare pământească, sunt legate nemijlocit de răsăritul Imperiului roman, că Sfinţii Părinţi ai Bisericii au activat în Răsărit. Cultura şi civilizaţia elenistică au premers în realizarea unei răspândiri a culturii şi civilizaţiei greceşti, legând marea varietate a lumii orientale, pregătind-o şi apropiind-o de civilizaţia creştină.

         Vreme de mai bine de o mie de ani, în timp ce apusul Europei cunoştea o evoluţie mai lentă, constituindu-se aici foarte încet o cultură şi o civilizaţie distinctă, Imperiul bizantin a fost caracterizat printr-o monarhie absolută şi o administraţie puternic centralizată, având la bază cultura greacă şi dreptul roman, pătrunse de elementele civilizaţiei orientale. Această originală chintesenţă se va răspândi apoi pe o largă arie în Europa sud-estică şi chiar centrală, dând un anume specific culturii popoarelor din această zonă. În fapt, Bizanţul a fost singurul stat civilizat din Europa Evului Mediu timpuriu iar vitalitatea orientală dublată de credinţa creştină au asigurat Ortodoxiei un rol hotărâtor în evoluţia istorică a bătrânului continent.

         BIZANŢ, BIZANTIN, BIZANTINI sunt noţiuni de origine modernă, datând din secolele al XVI-lea – al XVII-lea. Ar fi o greşeală să se creadă că locuitorii Imperiului de Răsărit se considerau un popor nou apărut în istorie. Dimpotrivă, ei se considerau pe mai departe supuşi ai Imperiului roman, ai unui imperiu care îşi continua existenţa chiar dacă barbarii au rupt partea sa de Apus.

         Locuitorii îşi spuneau romani, tot aşa cum guvernul se autointitula „împărat al romanilor”. Propria ţară şi-au numit-o întotdeauna Romania sau, oficial, Basileia ton Romaion, adică „împărăţia romanilor” iar locuitorii, deşi majoritatea vorbeau limba greacă, erau numiţi romaioi, adică romani şi niciodată ellenes, adică eleni. Multă vreme „elen” era sinonim cu păgân şi termenul se referea la adepţii filozofiei antice sau ai diferitelor doctrine mistice ale elenismului.

         Până şi apusenii care au venit în contact cu Imperiul îl numeau Romania iar turcii şi arabii, Rum, adică „ţara Romei”. De aici şi forma Râm la cronicarii noştri din veacul al XVII-lea.

         Numele de bizantini nu-l purtau decât locuitorii oraşului Constantinopol, dovadă a puternicei tradiţii şi ataşamentului faţă de trecut a locuitorilor urbei. Primul împărat a cărui limbă maternă a fost greaca a domnit abia la sfârşitul veacului al VI-lea, Mauriciu (582-602). Până la reformele fundamentale introduse de Heraclius I (610-641), toate instituţiile politice şi militare au rămas preponderent romane.

         ÎNCEPUTURILE ŞI SFÂRŞITUL IMPERIULUI BIZANTIN sunt chestiuni asupra cărora părerile bizantinologilor sunt împărţite. Istoria sa este încadrată cronologic de către unii istorici între 8 noiembrie 324, momentul în care Constantin cel Mare începe construirea „noii Rome” şi 29 mai 1453 când, sub loviturile otomanilor, această capitală cade, îngropând sub dărâmăturile sale ceea ce mai rămăsese din odinioară înfloritorul Imperiu. Alţii fixează începuturile istoriei Imperiului în 395, an în care, murind împăratul Teodosie cel Mare, se realizează împărţirea statului între cei doi fii ai săi: Arcadius (partea de Răsărit) şi Honorius (partea de Apus). Această despărţire are însă o mai mică importanţă decât hotărârea lui  Constantin de a întemeia oraşul care îi va purta numele şi care va fi capitala viitorului Imperiu. În fapt, statul roman era divizat deja de pe timpul lui Diocleţian (284-305).

         Chiar şi în ceea ce priveşte sfârşitul Imperiului, trebuie făcute câteva precizări. Despotatul Moreei cu capitala la Mistra a rezistat ofensivei otomane până în 1460, după cum, un mic stat bizantin a continuat să existe în jurul portului Trapezunt până în anul următor, 1461. Desigur, ele nu mai reprezentau atunci ideea de Imperiu bizantin dar fuseseră ultimele bastioane ale civilizaţiei greceşti.

         PERIOADELE MARI ALE ISTORIEI BIZANTINE. În evoluţia sa istorică, Bizanţul cunoaşte trei perioade mari. Prima, care ar putea fi numită perioada Imperiului romano-bizantin, este cuprinsă între anii 330 şi 610. Trăsăturile esenţiale ale acestei perioade se caracterizează prin faptul că civilizaţia şi cultura erau mai ales latine. Mai precis, este perioada diglosiei greco-latine: latina era limba statului, a civilizaţiei, în timp ce greaca era limba culturii. O considerăm ca pe o perioadă de tranziţie, istoria ei rămânând încă istoria părţii Răsăritene (pars Orientalis) a Imperiului roman, legată încă strâns de întregul din care s-a desprins. Prima fază a acestei perioade se caracterizează prin definitivarea împărţirii (partitio Imperii Romani) şi se încheie prin 395, când moartea lui Teodosie cel Mare aduce la tronul părţii apusene pe Honorius  şi la cel al  părţii de răsărit pe Arcadius. În a doua fază a acestei perioade încep invaziile popoarelor barbare Imperiul fiind bulversat şi de luptele hristologice. A treia fază a acestei perioade se întinde pe  întreaga durată a secolului al VI-lea fiind dominată de personalitatea covârşitoare a împăratului Iustinian a cărui politică este îndreptată în direcţia refacerii Imperiului roman în jurul Mării Mediterane. Domnia lui reprezintă apogeul Imperiului creştin (economic, politic şi militar).

         A doua mare perioadă a istoriei bizantine, cuprinsă între 610 şi 1081, reprezintă epoca clasică a acestei civilizaţii care dobândeşte un caracter pe deplin grecesc, cu importante influenţe orientale. Se pun bazele dezvoltării feudale a Imperiului prin stimularea micii proprietăţi a unei ţărănimi libere. Pierderea Occidentului îndreaptă spre Asia Mică centrul de greutate al Bizantului. După o perioadă de circa un secol (610-717) care poate fi caracterizată ca dominată de o acerbă luptă pentru supravieţuire, între 726 şi 843, iconoclasmul va decima rezistenţa internă şi externă a Imperiului, pentru ca, prin venirea la tron a dinastiei macedonene, statul bizantin să atingă perioada sa de apogeu. Pe lângă o expansiune în Balcani, este recucerită Siria, Armenia şi Mesopotania. În faza următoare (1025-1081), Imperiul trece printr-o gravă criză. Se înregistrează lupte pentru domnie între împăraţi slabi. În numai 24 de ani (1057-1081), şapte revolte militare aduc pe tron cinci împăraţi. Bizanţul încetează să mai fie o putere mondială. Creaţia culturală înregistrează momente importante şi personalităţi de renume: poetul Georgios Pisides (secolul al VII-lea), patriarhul Fotie (820-891), cel mai mare învăţat al veacului său. În secolul al XIII-lea au trăit marii teologi Maxim Mărturisitorul şi Sf. Ioan Damaschin. Se înregistrează o adevărată renaştere artistică în arhitectură, mozaic şi pictura bizantină. Se reorganizează Universitatea din Constantinopol în frunte cu marele învăţat Mihail Psellos (1018-1078).

         Ultima perioadă, cea cuprinsă între anii 1081 şi 1453, înregistrează un declin progresiv şi general. Începând cu dinastia Comnenilor, inaugurată de Alexios I (1081-1118), structurile centralizate ale  statului sunt mereu subminate de marea aristocraţie feudală. Concesiile comerciale acordate veneţienilor şi genovezilor diminuează resursele financiare şi aşa slăbite ale statului. Începe seria cruciadelor occidentale care vizau părţi din Imperiu. În 1204 are loc prima cădere a Constantinopolului, jefuit cumplit de latinii Cruciadei a IV-a. Iau fiinţă în jurul Imperiului latin state mici, întemeiate de greci pe propriul teritoriu, pentru a contracara noul stat artificial creat creat: Niceea, Tesalonic, Trapezunt, Epir. În 1261, împăratul de la Niceea, Mihail VIII Paleologul, recucereşte Constantinopolul, fondând dinastia care va domni până la 1453. Otomanii cuceresc Asia Mică, trec în Peninsula Balcanică, distrug ţaratele bulgar şi sârb (1389) şi înfrâng ultimele cruciade, pe cea de la Nicopole (1396) şi Varna (1444). În sfârşit, la 29 mai 1453, după şapte săptămâni de asediu, Mahomed al II-lea cucereşte Constantinopolul. Ultima perioadă de evoluţie a statului bizantin marchează, în mod paradoxal o înflorire a culturii. Ea dovedeşte că boala Imperiului nu era una spirituală, ci preponderent economică şi politică. Rafinata curte a Paleologilor, faima Universităţii constantinopolitane, atrăgeau  în  continuare erudiţi şi studenţi din întreaga lume iar arta bizantină dovedeşte cu un  rafinament şi un mod de exprimare mai diversificat.

        

Capitolul II

ISTORICUL CERCETĂRILOR  DE BIZANTINOLOGIE

Începuturile cercetărilor de istorie şi civilizaţie bizantină pot fi puse în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, atunci când, de fapt, se impunea în lumea ştiinţifică occidentală noţiunea de Bizanţ pentru ceea ce a fost Imperiul roman de Răsărit. În acest sens contribuţia câtorva şcoli naţionale de Bizantinologie a fost esenţială.

Prima care s-a afirmat a fost ŞCOALA FRANCEZĂ. Începuturile ei se leagă de personalitatea savantului Charles du Fresne Du Cange  (Ducange), care a trăit între 1610 şi 1688, considerat părintele Bizantinologiei moderne şi, aşa cum îl caracteriza G. Ostrogorski, “inteligenţa cea mai vastă şi cea mai bogată din câte s-au exercitat vreodată în domeniul bizantin”. A întocmit numeroase ediţii ale operelor unor istorici bizantini care sunt folosite şi azi. El editează celebrul Corpus Byzantinae Historiae în 34 de volume, care a rămas cunoscut şi sub numele de Bizantina de la Luvru. Toată colecţia a fost iniţiată de Philippe Labbé, în 1648, şi editată cu contribuţia unor savanţi de renume. O parte din exemplarele acestei lecţii au fost cumpărate de Constantin Brâncoveanu pentru biblioteca sa de la mănăstirea Hurez şi au fost folosite de stolnicul Constantin Cantacuzino şi de Radu Popescu în redactarea cronicilor  lor.

Bizantina de la Luvru a fost reeditată între 1729-1733, la Veneţia, în 23 de volume.

Du Cange a scris şi lucrarea Histoire de l’Empire de Constantinople sous les Empereurs français (Paris, 1657) . Să  amintim că Du Cange a avut un precursor care a trăit în veacul al XVI-le, Pierre Gylle (Petrus Gyllius). Acesta a elaborat o topografie a Constantinopolului De Topographin Constantinopoleos libri guattor ( Lyon, 1661) care a fost reeditată apoi, în veacul al XVIII-lea de Anselm Banduri în lucrarea Imperium orientale sive Antiquitatis Constantinopolitanae (Paris, 1711).

În veacul al XVII-lea, în care a activat Du Cange, un alt erudit, Pierre Cousin, a publicat o traducere prescurtată din principalii istorici bizantini (Procopius, Agathias, Menandros, Theofilact Simocata, Leon Grămăticul, Nichifor Briennios, Ana Comnena etc,) sub titlul Histoire de Constantinople depuis le règne de Justin jusqu’à la fin de ľEmpire, tradusă după originalele greceşti (1672-1674), în opt volume.

În Franţa apare în secolul al XVIII-lea, generalizându-se apoi pe la mijlocul veacului următor, pentru Imperiul roman de Răsărit şi noţiunea de Bas-Empire, adică Imperiul roman "târziu", în sensul de corupt, degenerat. La adoptarea termenului a contribuit în mare măsură lucrarea Histoire du Bas-Empire en commençant de Constantin le Grand par Monsieur Le Beau (Paris, 1757-1786, în 30 de volume). Este important să precizăm că această ediţie a intrat şi în posesia cărturarului episcop Chesarie al Râmnicului care o foloseşte în prefeţele sale la Mineie (1780).

Acelaşi termen, Bas-Empire, este folosit şi de către Comte Louis Philippe de Ségur, Histoire du Bas-Empire, édition nouvelle, (2 vol., Paris, 1853).

În literatura de specialitate se apreciază ca un început al redeşteptării interesului pentru Bizantinologie momentul când Alfred Rambaud şi-a publicat la Paris, în cea mai fericită concep­ţie a pozitivismului, cele două teme susţinute la Sorbona: L’Empire grec au dixième siècle. Constantin Porphvrogénète şi De byzantino Hippodromo (1870).

Şcoala franceză de Bizantinologie a dat mulţi reprezentanţi de seamă la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începuturile celui de al XX-lea. Dintre toţi se detaşează Charles Diehl a cărui Histoire de l’empire byzantin reprezintă una din cele mai cunoscute sinteze, din care, până în prezent, au apărut 54 de ediţii. Sub îngrijirea lui C . Diehl, în seria “Histoire générale” a lui G.Glotz, au fost publicate lucrările: Le monde oriental de 395 à 1081,  apărută la Paris, în 1944 (în colaborare cu G.Marçais, specialist în problemele isto­riei arabe) şi l’Europe orientale de 1081 à 1453 (împreună cu L. Oeconomos şi R.Guilland).

Prin prodigioasa activitate de peste o jumătate de veac în domeniul bizantinologiei, Ch. Diehl a adus o contribuţie de excepţie în realizarea unor monografii pe probleme în acest domeniu. Între acestea amintim: L’art byzantin dans l’Italie méridionale (1894), L’Afrique byzantine (1896), Justinien et la civilization byzantine au VI^e siècle (1901), Études byzantines, 2 vol. (1906), Byzance: grandeur et décadence (1919), La peinture byzantine (1933), Les grands  problèmes de l’histoire byzantine (1943).

Un alt reprezentant de seamă al şcolii franceze de bizantino­logie a fost Louis Bréhier. Opera lui Ch. Diehl în tandem cu cea a lui L. Bréhier, reprezintă tot ce a dat mai bun şcoala franceză în acest domeniu. Mergând în paralel, opera lor se completează, restituind aspectele cele mai felurite ale vieţii şi civilizaţiei bizantine.

În câteva din lucrările lui L. Bréhier: Le schisme oriental du XI^e siècle (1899), La querelle des images (1904), L’origine de titres teriaux à Byzance (1906), L’Église et l’Orient, Les Croisades (1907, ediţia a cincea în 1928), L’art chrétien et son développement iconographique (1918, ediţia a doua în 1928), Notes sur l’histoire de l’enseignement supérieur à Byzance (1926) şi altele.

Despre perioada ce a premers în istoria Imperiului impactul cu arabii, a scris P.Goubert, Byzance avant l’Islam,(2 vol., Paris, 1954 - 1955). În primul rând este cuprinsă epoca raportului cu Orientul din timpul succesorilor lui Iustinian I şi ai împăratului Mauriciu. În al doilea, Bizanţul şi lumea occidentală sub succesorii lui Iustinian I, cu specială privire la raporturile Bizanţului cu francii. V.Grumel s-a ocupat într-un tratat de studii bizantine cu cronologia istoriei (Traité ďétudes byzantines, t. I Chronologie, Paris, 1958).

În domeniul sintezelor de istorie bizantină, trebuie amintite lucrări de referinţă. Este vorba de cea a lui Paul Lemerle, L’Empire de Byzance (Paris, 1943) – apărută  în 1999 şi în limba română - şi sintezele lui Louis Bréhier, grupate în trei volume, sub numele generic de Le monde byzantin. Primul volum cuprinde istoria  Imperiului,  cel de-al doilea instituţiile iar cel de-al treilea civilizaţia bizantină (ultimul dintre ele a apărut şi în traducere românească, 1994).

O valoroasă contribuţie la îmbogăţirea literaturii istorice cu referire la Bizanţ a adus-o ŞCOALA GERMANĂ. Academia regală prusacă de ştiinţe din Berlin, la iniţiativa lui Barthold Georg Niebuhr (1776 - 1831), publică Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae şi Bizantina de la Bonn, între 1828 – 1878, respectiv 1897. Aceasta din urmă reprezintă în mare parte o reeditare a  Bizantinei de la Luvru. Sunt cuprinşi aici un mare număr de istorici bizantini, cu textul original, însoţit de traducerea în limba latină. Între întemeietorii Bizantinologiei moderne este considerat profesorul Karl Krumbacher, de la München, care a publicat în anul 1891 lucrarea Geschichte der byzantinischen Litteratur. Von Justinian bis zum Ende des ostromisches Reiches (527 - 1453), reeditată în anul 1897. sub conducerea lui K. Krumbacher, a apărut în 1892 prima revistă de specialitate, cunoscută sub numele de Byzantinische Zeitschrift . Prima catedră de bizantinologie a fost înfiinţată la München, în 1892, fiind încredinţată aceluiaşi profesor K. Krumbacher.

Prima istorie a Imperiului bizantin în sensul modern al cuvântului aparţine istoricului iluminist Edward Gibbon, cu a sa The History of the Decline and Fall of the Roman Empire. Ea a fost redactată în 6 volume şi în mai multe ediţii succesive. A apărut într-o ediţie prescurtată în limba româna (3 volume) în anul 1976. Lucrarea lui E. Gibbon a fost însă una care a contribuit în mare măsură la denigrarea Imperiului bizantin. Copleşit de idei preconcepute cu privire la creştinism, el afirmă: “Am descris triumful religiei şi al barbariei.” Greşeala sa fundamentală a fost – aşa cum remarca Demostene Russo – că în istoria de o mie de ani a Bizanţului, E. Gibbon n-a văzut decât decadenţă. La această afirmaţie, D. Russo răspunde cu o întrebare :  “În ce fel de decădere se află Imperiul care produce civilizaţia cea mai însemnată din evul Mediu, care creştinează şi civilizează o mare parte a Asiei şi Europei? ” (Studii istorice greco – române, I, Bucureşti, 1939, p. 5).

ŞCOALA RUSĂ începe să se afirme în 1894, când Academia Imperială Rusă de Ştiinţe încredinţează lui V. G. Vasilievski şi lui V. E. Regel misiunea de a edita un periodic ce se va numi Vizantiinskii Vremennik, fiind a doua revistă de bizantinologie din lume. Seria nouă apare din anul 1947. V. G. Vasilievski (1839 - 1899) a făcut studii temeinice în Germania, unde a avut ca profesori pe Theodor Mommsen şi Gustav Droysen, după care a ajuns profesor de istoria Evului Mediu la Universitatea din Sankt – Petersburg. Între lucrările sale cele mai cunoscute este cea intitulată Pecenegii şi legăturile lor cu Imperiul bizantin. N. P. Kondakov (1844 - 1925) este considerat întemeietorul arheologiei şi al istoriei artei bizantine. Un alt reprezentant al bizantinologiei ruseşti a fost Feodor I. Uspensky (1845 - 1928). Mai întâi profesor la Universitatea din Odessa, el a devenit conducătorul Institutului Rus de Arheologie din Constantinopol. A descoperit numeroase manuscrise bizantine în mănăstirile de la Muntele Athos, Meteora şi din alte părţi, pe care le-a publicat sau uneori numai le-a adus în Rusia. A publicat o Istorie a Imperiului bizantin în trei volume (1913 - 1948).

Între cercetătorii istoriei bizantine, din prima jumătate a secolului al XX-lea, trebuie amintiţi Ch. Loparev, editor şi cercetător al literaturii bizantine hagiografice şi V. N. Beneşevici, specialist în izvoarele bisericeşti şi laice şi traducător în limba rusă a mai multor lucrări de bizantinologie scrise de K. Krumbacher, H. Gelzer şi J.  B. Bury. O reuşită sinteză a dat-o A. A. Vasiliev, Histoire de l’Empire byzantin (2 vol., Paris, 1932). Tot el a publicat o serie de trei tomuri sub titlul generic de Byzance et les Arabes: tomul I La dynastie d’Amorium (820 - 867); tomul al II-lea La dynastie macédonienne (867 - 959) şi tomul al III-lea Die Ostgrenze des byzantinischen Reiches von 363 bis 1071.

Mai amintim şi sinteza realizată pe principii marxiste a lui M. V. Levtchenko, Byzance des origines à 1453, qpărută în traducerea lui P. Mabille, la Paris, în 1949.

Reprezentanţii bizantinologiei americane sunt proveniţi, mulţi dintre ei, din Europa şi în special din Rusia, devenită sovietică după  1917. Printre cei mai de seamă îi amintim pe Francis Dvornik, George Downey, specialist în istoria protobizantină, R. J. H. Jenkins, editor al izvoarelor bizantine din secolul al X-lea, E. Kitzinger şi P. A. Underwood, autori de lucrări privind arta bizantină, P. Charanis, cunoscător al raporturilor dintre stat şi biserică în secolul al VI-lea şi al problemelor de demografie bizantină, John Meyendorff, teolog, specialist în isihasm şi Ihor Shevcenco, istoric literar şi epigrafist. Centrul cel mai important de cercetare îl constituie Institutul “Dumbarton Oaks” din Washington, care editează şi periodicul “Dumbarton Oaks Papers”. Bizantinologia este obiect de studiu la numeroase universităţi americane: Harvard, Los Angeles, Chicago, Princeton, etc.

 Aşa cum se poate constata, bizantinologia a depăşit prin activitatea cercetătorilor ei sfera naţionalului, publicând acolo unde exista interes deosebit pentru acest domeniu şi unde apăreau reviste de specialitate. Congresul de studii bizantine de la Bucureşti a determinat un avânt al cercetării acestiu domeniu în Europa. După Byzantinische Zeitschrift (1892) şi Vizantiiskii Vremennik (1894), în perioada 1924 – 1928 apar: Byzantion la Bruxelles, Studi bizantini e neo-elenici la Roma, Byzantinoslavica şi Seminarium kondakovianum la Praga şi Anuarul societăţii de studii bizantine la Atena. La Viena, începând cu 1951, apare Jahrbuch der Osterreiches-byzantinisches Geselschaft. La Paris, începând cu anul 1843, vede lumina tiparului Revue d’Études byzantines iar sub îngrijirea Centrului de Cercetări de Istorie şi Civilizaţie Bizantină de la Sorbona, după 1965, se publică Travaux et Mémoires. La Belgrad se editează începând cu anul 1952 Zbornik Radova Bizantinoloskog Instituta.

În ceea ce priveşte literatura teologică a Bizanţului, actele de cancelarie ale Patriarhiei ecumenice – Acta Patriarchatus – sunt cuprinse în primele două volume ale culegerii Acta et diplomata sua Medii Aevi sacra et profana, publicate între 1860 – 1890 de F. Miklosich şi A. Müller. Ele sunt importante pentru români deoarece se publică pentru prima dată  corespondenţa oficială dintre Scaunul ecumenic şi cele două Ţări româneşti, în legătură cu crearea ierarhiei bisericeşti în Ţara Românească şi Moldova în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Sunt cuprinse dovezile scrise ale celor mai vechi legături canonice cu Biserica bizantină. Tot în acest domeniu, al textelor canonice şi juridice mai amintim pe cele editate de J. Leunclavius, Jus Greco-Romanum (1596), Assemanni, Bibliotheca juria orientalis, civilis et canonici (4 vol., 1719 - 1728), Cotelerius, Monumenta Ecclesiae Grecae (3 vol., 1677 - 1686), Heimbach, Basilicorum (6 vol., 1850 - 1883), Pitra, Juris ecclesiastici Graecorum Historia et monumenta (1861), Zachariae von Lingenthal, Ecloga Leonis et Constantini (1852) şi Jus greco-romanorum (6 vol., 1865 - 1870).

Cea mai utilizată colecţie de izvoare narative privind istoria eclesiastică şi laică a Bizanţului o reprezină cea apărută sub îngrijirea lui J. P. Migne, Patrologiae Cursus Completus. Series Graeca (1857 - 1866).

În domeniul numismaticii şi al sigilografiei, preocupările au început de foarte timpuriu. Du Cange a publicat Dissertatio de imperatorum Constantinopolitanorum numismatibus. A. Banduri a publicat şi el ,în 1718, o lucrare în două volume intitulată Numismata imperatorum romanorum. Lucrările de bază în aceste domenii apar în veacul al XIX-lea şi se datorează lui De Saulcy, Essai de classification des suites monétaires byzantines (1836), Sabatier, Description générale des monnaies byzantines (1862), G. Schlumberger, Sigillographie byzantine (1884).

Dintre lucrările mai recente,  care valorifică texte teologice bizantine, amintim lucrarea lui  Hans Georg Beck, Kirche und teologische Litteratur im byzantinischen Reich, I Band, München, 1959.

Pe măsură ce ne apropiem de anii noştri, bizantinologia se profilează tot mai mult pe studiul interferenţelor cu lumea înconjurătoare Imperiului, pe ceea ce se poate numi, pe bună dreptate, “The Byzantin Commonwealth”. În 1963, a apărut lucrarea lui R. J. H. Jenkins, Byzantium and Byzantinism. Klaus Wesel, în lucrarea Die Kultur von Byzanz, apărută la Frankfurt pe Main, în 1971, lansează formula: “Byzanz war die Mutter der nationalen Kulturen der Bulgaren, Russen, Serben und Rumänen”, ceea ce, evident, nu acoperă complexitatea cuprinsă în noţiunea de cultură naţională la aceste popoare în prezent.

În sfârşit, trebuie să menţionăm rolul deosebit al Congreselor internaţionale de studii bizantine în schimbul de idei şi în fixarea unor obiective ale cercetării ştiinţifice. Dintre acestea se detaşează, după ultimul război mondial, congresele: al VI-lea, la Paris (iulie – august 1948), al VII-lea, la Bruxelles (august, 1949), al VIII-lea, la Palermo (aprilie 1951), al IX-lea, la Salonic (aprilie 1953), al X-lea,  la Istanbul (septembrie 1955), al XI-lea, la München (septembrie 1958), al XII-lea, la Ohrida (septembrie 1961), al XIII-lea, la           Oxford (septembrie 1966) şi al XIV-lea, la Bucureşti (septembrie 1971).                                                                                                                            

               

CAPITOLUL III

BIZANTINOLOGIA LA ROMÂNI

         Termenul de Bizanţ, în sensul său de „lume bizantină” apare la noi în 1785, atunci când Ioniţă Tăutu foloseşte în traducerea romanului popular “Istoria lui Erotocrit cu Arteusa”, expresia „Împărăţia Vizantiei”. În context se face de mai multe ori referire la „feciorul împăratului de Vizantec”, precizându-se „adică de Ţarigrad”. Termenul de Bizanţ, în expresie slavonă, Vizantea, pentru Imperiul roman de Răsărit, nu era străin nici în veacul al VI-lea în Ţările Române. Astfel, la sfârşitul acestui secol, Ieremia Movilă zideşte  o mănăstire în ţinutul Vrancei pe care o numeşte Vizantea şi pe care  a închinat-o la Muntele Athos.

         Cea mai veche istorie a Imperiului roman de Răsărit este cuprinsă în “Hronograful” lui Mihail Moxa care tratează istoria Romei şi a  Imperiului până la căderea Constantinopolului din 1453. Este o compilaţie prescurtată după o versiune bulgară a cronicii lui Manasses,  încheiată pe la 1620 de către monahul Mihail Moxa care a lucrat la îndemnul episcopului Teofil al Râmnicului. Nici măcar opera sa nu era una de pionerat deoarece cronicarii Macarie şi Azarie, autori de cronici cu privire la istoria Moldovei, au scris cu aproape un secol mai devreme, influenţaţi de Manasses.

         Pe căi ocolite, prin prelucrări şi adesea prin intermedieri slave, cel puţin trei cronicari bizantini din secolele XI-XII- Kedrenos, Zonaras şi Manasses – au fost cunoscuţi de cărturarii români dinainte de sfârşitul veacului al XVII-lea. Dar aceste informaţii au fost preluate prin intermediul unor prelucrări care n-au cuprins şi informaţiile despre români deoarece pe cei ce le-au întocmit, nu i-a interesat. Miron Costin a utilizat informaţii de provenienţă bizantină, probabil prin intermediul lucrării lui Laurenţiu Toppeltin, Origines et occasus Transsylvanorum.

         O nouă perioadă o reprezintă ultima treime a secolului al XIX-lea când o serie de cercetători, mai ales germani, dar şi unguri (Roesler, Jung, Hunfalvy, Réthy), atacă tezele de bază ale continuităţii românilor în spaţiul carpato-dunărean. Le răspunde o întreagă literatură istorică reprezentată de A.D.Xenopol şi Dimitrie Onciul, care se vor baza pe izvoare bizantine, pentru apărarea tezelor tradiţionale ale istoriei noastre.

         Începând cu 1878 apare opera postumă a lui E.Hurmuzaki, Fragmente zur Geschichte der Rumänen, primul volum fiind tradus de Mihai Eminescu în limba română (1879). Acest volum este consacrat vlahilor balcanici, începând cu răscoala din 1185 şi cu Asăneştii. Sunt cuprinse în acest volum un mare număr de texte bizantine.

         În pragul secolului al XX-lea, Constantin Erbiceanu, se ocupă într-un studiu cu epoca lui Isaac II Anghelos şi cu romanitatea balcanică de la sfârşitul veacului al XII-lea. Pentru prima oară la noi el foloseşte şi producţiile retoricii aulice. În acest studiu (Două acte oficiale necunoscute de pe timpul împăratului bizantin Isac II Anghel privitoare la românii din Peninsula Balcanică spre finele secolului XII, în: An.Acad.Rom., Mem.Secţ.Ist., seria II, tom XXIV, (1901-1902) se folosesc texte din Nicetas Choniates, Ana Comnena şi  Georgios Acropolites.

         În 1905, filologul şi istoricul George Murnu publică o antologie de texte din Nicetas Choniates, referitoare la răscoala Asăneştilor. În studiul introductiv intitulat Bizanţul până la revoluţia Asanizilor este prezentată situaţia Imperiului, îndeosebi după moartea lui Manuel I Comnenul (1180). O activitate prodigioasă, înainte şi după primul război mondial, a depus Oreste Tafrali, cu contribuţii importante în domeniul artei bizantine a cărei pătrundere la români a cercetat-o cu asiduitate (“Bizanţul şi influenţa lui asupra noastră”, Bucureşti, 1914) precum şi în reconstituirea monografiei bizantine a Thessalonicului (Topographie de  Thessalonique, Thessalonique au quatorzième siècle, Paris, 1912 şi Thessalonique des origines au XIV^e siècle, Paris, 1919). Oreste Tafrali şi-a susţinut teza de doctorat la Charles Diehl.

         După primul război mondial apar două culegeri de documente şi studii. În 1936, Aurelian Sacerdoţeanu publică Consideraţii asupra istoriei românilor în Evul Mediu. Dovezile continuităţii şi drepturile românilor asupra teritoriilor lor actuale, apărută la Bucureşti. Dintre autorii bizantini sunt folosiţi ca argument Kekaumenos, Ana Comnena, N Choniates, I. Kinnamos,G. Pachymeres şi I.Cantacuzino. În cea de a doua culegere, George Popa-Lisseanu,în Dacia în autorii clasici (2 vol.), apărută în 1943, dă cea mai completă culegere de extrase din autorii elini, latini şi bizantini, privitoare la teritoriul Daciei şi popoarele care l-au locuit, de la Herodot până la G.Sphrantzes şi L.Chalcocondil. Autorii bizantini sunt cuprinşi în cel de-al doilea volum al culegerii.

         Primul deceniu al secolului al XX-lea marchează apariţia primelor preocupări de bizantinologie în sensul deplin al noţiunii. Ele aparţin lui Nicolae Iorga (1871- 1940). Savantul care domină istoriografia noastră timp de patru decenii. Prin uriaşa sa capacitate de analiză şi sinteză, Iorga depăşeşte faza de până acum a cercetării de la noi, strâns legată de relaţiile Bizanţului cu lumea daco-romană şi apoi românească, dând sinteze de mare valoare cu privire la istoria şi civilizaţia propriu zisă a Imperiului roman de Răsărit. Desigur, nu este abandonată de către marele nostru savant nici preocuparea pentru adâncirea studierii interferenţelor politice, sociale, culturale româno-bizantine, domeniul în care, de asemenea, a publicat numeroase şi importante lucrări. Dintre numeroasele sale cărţi  se pot aminti: The Byzantin Empire (Londra, 1907) iar, după aproape trei decenii, Istoria vieţii bizantine, ( 3 vol. Paris, 1934). Ideea fundamentală de la care a pornit N.Iorga a fost că Imperiul bizantin a fost o sinteză a patru elemente: politic (moştenirea vechii Rome),cultural (elenismul), religios (ortodoxia) şi uman (Orientul) care au contribuit la realizarea unei civilizaţii noi. În cadrul unui eseu publicat la Paris în 1929, Caracterul comun al instituţiilor sud-est europene, N. Iorga a pus în circulaţie internaţională  formula „Bizanţ după Bizanţ”, pentru a desemna fenomenul complex petrecut între 1453 şi începutul secolului al XIX-lea când a apărut grecitatea modernă.

         După moartea marelui savant, bizantinologia românească cunoaşte o perioadă de recul datorată nu atât lipsei unor cercetători de frunte cât dificultăţilor ideologice şi materiale care i-au stat în cale mai ales după 1948.

         Începând din 1942 apare la Bucureşti publicaţia Institutului Francez de Studii Bizantine, Études byzantines transformată apoi în Revue des Études byzantines. Era singura publicaţie de bizantinologie din Europa căci revista Byzantion a fost mutată în S.U.A.

         Îndată după război a luat fiinţă la Bucureşti o Secţie de Studii Orientale care funcţionează pe lângă Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologie şi care, începând din 1957, publică Studia et Acta Orientalia şi din care au apărut câteva volume. Se continuă mai ales cercetarea aprofundată a legăturilor lumii bizantine cu cea de la Dunărea de Jos, bazată pe interpretarea izvoarelor cunoscute şi prezentarea altora noi.

         Ca disciplină de studiu la universitate, bizantinologia a fost introdusă în 1909 când, la Universitatea din Bucureşti a luat fiinţă catedra de Istoria civilizaţiei bizantine în fruntea căreia a fost  Constantin Litzica. El a studiat la München unde l-a avut ca profesor pe Karl Krumbacher. C.Litzica a abordat probleme de literatură bizantină, influenţa Bizanţului în Ţările române, publicând izvoare referitoare la ţara noastră. Dintre lucrările sale amintim: Studii şi schiţe greco-române, vol.I, Bucureşti, 1912; Texte greceşti privitoare la noi, Bucureşti, 1913.

         Succesorul său la catedra de Istoria civilizaţiei bizantine, din 915, a fost Demostene Russo (1869-1938). A fost şi director al Seminarului de filologie bizantină din cadrul Universităţii din Bucureşti, unde a format generaţii de specialişti în limba medio-greacă capabili să traducă izvoarele istoriei bizantine şi în limba română. Din lucrările sale amintim: Studii bizantine-române, Bucureşti, 1907; Elenismul în România, epoca bizantină şi fanariotă, Bucureşti, 1912; Studii istorice greco-romane, I-II, Bucureşti, 1939.

         O activitate prodigioasă a desfăşurat Nicolae Bănescu, profesor de bizantinologie la Universitatea din Cluj între 1919 şi 1937, apoi la Universitatea din Bucureşti, între 1938-1947. Şi Nicolae Bănescu , întocmai ca şi C.Litzica s-a format la şcoala din München avându-l ca profesor pe A.Heisenberg. Din 1919 a fost membru corespondent al Academiei Române iar din 1938, membru activ. I-a urmat lui Nicolae Iorga la conducerea Secţiei de Istorie a Academiei. A făcut parte  din conducerea revistei Byzantion, preşedinte de onoare al Societăţii Române de Studii Bizantine şi vicepreşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale de Studii Bizantine. În 1958, când împlinea 80 de ani, i s-a dedicat un volum omagial publicat de Revue des Études byzantines  din Paris. Un alt volum i-a fost închinat cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani (Revue des Études sud-est Européennes, tom. VII, nr. 1, 1969). Între lucrările sale de referinţă amintim: Cele mai vechi ştiri bizantine asupra românilor de la Dunărea de Jos, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj, I, 1921-1922; Bizanţul şi romanitatea de la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1938; Les duchés byzantine de Paristrion (Paradunavon) et de Bulgarie, Bucureşti, 1946. După modelul lui Ch. Diehl, Nicolae Bănescu a publicat Chipuri şi scene din Bizanţ (Cluj, 1927) după care a apărut o ediţie mai recentă, incompletă: Chipuri din istoria Bizanţului  (Bucureşti, 1971).

         La Cernăuţi, profesorul Vasile Grecu (1885-1972) şi-a adus o importantă contribuţie mai ales în editarea unor izvoare narative bizantine, cu traducerea lor în limba română. Aşa sunt: Constantin Porfirogenetul, Carte de învăţătură către fiul său Romanos (Bucureşti, 1971), Ducas, Istoria turco-bizantină (1341-1462)  (Bucureşti, 1958), L. Chalcocondil, Expuneri istorice (Bucureşti, 1958), Critobul din Imbros, Din domnia lui Mahomed al II-lea, anii 1451-1467 (Bucureşti, 1963), G. Sphrantzes, Memorii (1401-1477), Bucureşti, 1966.

         Gheorghe I. Brătianu (1898-1953) a fost titularul catedrei de Istorie universală la Universitatea din Iaşi iar după moartea lui N. Iorga, i-a luat locul la Bucureşti. A publicat importante lucrări care abordează istoria economică a Bizanţului cu specială referire la zona Mării Negre: Études byzantines ďhistoire économique et sociale, Paris, 1938. Deosebit de utilă şi azi este: Priviléges et anchises municipales dans ľEmpire byzantin, Paris-Bucharest, 1936 – 1969. Într-o ediţie postumă, a apărut la München: La Mer Noire.Les origines à la conquette ottomane, apărută şi în limba română în 1988 (în două volume).

         O importantă contribuţie la editarea critică a izvoarelor bizantine şi-a adus-o Haralambie Mihăescu: Procopius din Cezareea, Războiul cu goţii, Bucureşti, 1963; Mauricius, Arta militară (Strategikon), Bucureşti, 1970; Procopius din Cezareea, Istoria secretă, Bucureşti, 1972; Theofilact Simocata, Istoria bizantină, Bucureşti, 1985.

         Cercetător şi profesor de Bizantinologie, Alexandru Elian şi-a îndreptat sfera cercetării spre acelaşi domeniu al relaţiilor bizantino-române (Die byzantinischen Studien in Rumänien, în Balcania, 1942, 1947;  Les études byzantines en Roumanie 1938-1945, în Byzantinoslavica, 1948, nr. 9; Les rapports byzantino-roumaines. Phases principales et traits caracteristique, în: Byzantinoslavica, 1958, nr.6 ; Moldova şi Bizanţul în secolul XV, în Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1964.

         La Congresul de Bizantinologie de la Oxford, din 1966, Al. Elian a atras atenţia asupra faptului că în această disciplină „cercetările comparative în domeniul dreptului public şi al instituţiilor sunt încă la începutul lor”, fiind imperios necesar studiul zonei de contact pentru o cât mai clară lămurire a problemelor.

         La Cluj, după război, catedra de Istoria universală medievală şi Bizantinologie a fost deţinută de profesorul şi cercetătorul de excepţie, Francisc Pall. Contribuţiile sale se înscriu pe linia cercetării fenomenului balcanic în perioada ultimă a Imperiului bizantin în special rolul lui Iancu de Hunedoara şi al lui Skanderberg în încercarea de salvare a acestuia: Un moment décisif de ľhistoire du vest européen: la croisade de Varna, 1444, în Balcania, 1954, nr. 2; Intervenţia lui Iancu de Hunedoara în Ţara Românească şi Moldova în anii 1447-1448, în: Studii, 1963, nr. 5; I raporti italo-albanesi intorno alla metà del secolo XV, în: Archivio storico la Province Napoletano, Napoli, 1965, terza serie, vol. IV.

         În 1968 şi 1971 apare Din istoria Dobrogei, volumele II şi III, în care sunt prezentate două  sinteze: Romanii la Dunărea de Jos ( R. Vulpe şi I.Barnea) precum şi Bizantinii, romani şi bulgari la Dunărea de Jos  (I. Barnea, Şt. Ştefănescu). Aceste volume erau, în timp, premergătoare Congresului Mondial de Studii Bizantine de la Bucureşti. În cinstea acestui eveniment de o deosebită importanţă şi care s-a desfăşurat în capitala României între 6 şi 12 septembrie 1971, s-a editat volumul Nicolae Iorga-istoric al Bizanţului. Aceluiaşi congres i-a fost dedicat volumul Lumea Bizanţului editat de revista Magazin istoric (Coordonator dr. Cristian Popişteanu), însumând contribuţii şi elucidări de ultimă oră legate de  istoria Bizanţului, dedicate publicului larg, neiniţiat în problematică şi mai ales conducerii de atunci a ţării, aflată la acelaşi nivel.

         De o excepţională însemnătate pentru cercetarea ştiinţifică a fost apariţia, în seria Fontes Historiae Daco-Romanae, a volumului al treilea, cuprinzând extrase din scriitorii bizantini din  secolele XI-XIV, 36 la număr, publicate de Alexandru Elian şi Nicolae- Şerban Tanaşoca (1975) şi a volumului al IV-lea din aceeaşi serie, conţinând informaţii din scriitori şi acte bizantine (secolele IV-XV), publicate de H.Mihăescu, R.Lăzărescu, N.-Şerban Tanaşoca, T. Teoteoi. Textele sunt redate paralel, în limba greacă şi română.

         Răspunzând chemării lui Al. Elian din 1966, Valentin  Al. Georgescu, pornind de la o comunicare ţinută într-una din secţiunile Congresului de la Bucureşti, publică lucrarea Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea (Bucureşti, 1980). Este dezvoltată şi acea formulă a lui Nicolae Iorga, „Bizanţ după Bizanţ”, atrăgându-se atenţia asupra influenţelor „aparent sau rezidual bizantine” care au creat imaginea unui „non-Bizanţ” şi care dă un sens dialectal, dacă nu chiar periorativ formulei lui Iorga, un fel de „non-Bizanţ prin şi peste Bizanţ”.

         Stelian Brezeanu, titularul catedrei de Istoria Bizanţului de la Universitatea din Bucureşti, este autorul unei lucrări deosebit de utile, O istorie a Imperiului bizantin (Bucureşti, 1981) folositoare mai ales celor ce se iniţiază în alfabetul istoriei acestui Imperiu. Alte studii de o deosebită importanţă pentru elucidarea problematicilor pe care le abordează: Imperiul bizantin sub dinastia macedoneeană, în Studii şi articole de istorie, 1981, nr. 43-44; La politique économique des Lascarides à la lumiére des relations vénéto-nicéennes, în Études byzantines et post-byzantines, Bucureşti, 1979.

         Eugen Stănescu a fost conferenţiar la Universitatea din Bucureşti remarcându-se mai ales printr-o serie de studii privind vlahii sud-dunăreni, situaţia Bizanţului în regiunile de la Dunărea de Jos: Byzantino-Valahica. Les Vlaque à la fin du X^e siécle et la restauration de la domination byzantine dans la Péninsule Balcanique, în Revue des Études sud-est européennes, 1968, nr. 3; Denumirile bizantine ale regiunii de la Dunărea de Jos în secolele X-XII şi sensul lor istoric, în Studii şi Cercetări de Istorie Veche, 1968, nr. 3; Byzance et les Pays Roumains au IX-XV^e siécle, în Acte du XIV^e Congres Internaţional des Études Byzantines, I, Bucarest, 1974.

         Urmaşul lui Alexandru Elian la catedra de Bizantinologie a Institutului teologic din Bucureşti este profesorul Emilian Popescu, specialist în filologia şi epigrafia antichităţii greco-latine. Din multele lucrări publicate amintim îndeosebi: Contributions à la géographie historique de la Péninsula Balcanique aux V^e-VII^e siécle de notre ére, în  Dacia, XIII, 1969; Constantiana, în Byzantinische Zeitschrift, LXVI, 1973;  Inscripţiile greceşti şi latine din din secolele IV-XIII descoperite în România, Bucureşti, 1976; (în colaborare cu D.M.Pippidi); Epigraphica. Travaux dédiés au VII^e Congres ďepigraphie greque et latine (Constantza, 9-15 sept.1977), Bucureşti, 1977.

         Bizantinologia a cunoscut în ultimele două secole un avânt deosebit. Dacă cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea a schimbat mentalitatea cercetătorilor faţă de istoria şi civilizaţia bizantină, a pus bazele cercetării cu adevărat ştiinţifice, a format specialiştii necesari abordării celor mai variate faţete ale domeniului, a pus la dispoziţie instrumente de lucru (corpusuri, dicţionare, atlase), prima jumătate a veacului al XX-lea a înregistrat primele rezultate notabile concretizate în sinteze temeinic elaborate. O caracteristică importantă este legarea bizantinologiei de alte discipline de interferenţă, de aprofundarea legăturilor civilizaţiei bizantine cu cea a popoarelor învecinate, de legăturile dintre Bisericile care au format Patriarhia ecumenică, de legăturile cu lumea islamului.

CAPITOLUL IV

CADRUL GEOGRAFIC-ISTORIC

         Imperiul roman de Răsărit sau bizantin, aşa cum am văzut, nu este altceva decât Imperiul roman descompus în Occident de  invazii şi continuat în răsărit, în jurul „noii Rome”, dar cu trăsături noi, care i-au dat o originalitate istorică. Civilizaţia sa este, prin urmare, o sinteză a tuturor elementelor politice, religioase şi intelectuale a lumii antice din ultima sa parte de existenţă: tradiţie latină, elenism, creştinism, cultură orientală.

         Succesul acestei opere istorice a fost favorizată şi de un cadru geografic în care s-a derulat întreaga istorie a Bizanţului. Fără îndoială că frontierele au fost mereu diferite dar a existat o grijă deosebită pentru nucleul de bază al său, grupat în jurul Constantinopolului. Aceasta i-a determinat pe împăraţi să-şi asigure în primul rând stăpânirea teritoriilor necesare apărării şi  abia apoi a expansiunii. Aceste teritorii au constituit cadrul geografic de bază al Imperiului de Răsărit. Dacă în secolul al VI-lea mai exista încă speranţa reconstituirii statului roman din  epoca sa de glorie, după moartea lui Iustinian I mersul istoriei a dovedit că acest lucru nu este, practic, posibil. Istoria secolelor următoare a dovedit că Imperiul bizantin în evoluţia sa a devenit preponderent răsăritean, centrul său de greutate fiind în  Peninsula Balcanică şi în Asia Mică.

         Care a fost întinderea Imperiului? La Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol (381), în canonul 2, se  enumeră diacezele civile existente atunci în Imperiul de răsărit, după care s-a orientat şi organizarea bisericească: Egipt, cu metropola Alexandria, Orient, cu metropola Antiohia, Asia, care, în mod excepţional avea în frunte un proconsul (aici intrau şi insulele litoralului şi Hellespontul), Pont, cu capitala Cezareea Capadociei şi Tracia, a cărei metropolă a fost la început Heracleea (Pyrint) iar după 30 mai 330, Constantinopolul. Canonul 2 nu menţionează Illyricum care era o prefectură mai puţin întinsă: cuprindea Macedonia şi Dacia (transdunăreană, aureliană) şi care din punct de vedere bisericesc a aparţinut multă vreme de episcopul Romei.

         Dacă ne referim la frontierele Imperiului, nu putem să le descriem decât în linii generale, ele fiind mereu în schimbare. Dacă la începuturi mai existau frontiere naturale sau amenajate (limesuri), acestea din urmă n-au mai corespuns întinderii iniţiale a statului.

         La nord, limita o forma linia Dunării, de la gurile fluviului până la confluenţa cu râul Sava. Hotarul cobora spre sud-vest, de-a lungul Savei până la Sirmium (Sremsca Mitroviţa), apoi spre cursul Drinei şi ajungea la Marea Adriatică, între gurile fluviului Cattaro şi lacul Scutari. Această graniţă despărţea Illyricul occidental care era una  dintre diecezele prefecturii Italia şi făcea parte din Imperiul de Apus. Între aceste frontiere, toată Peninsula Balcanică făcea parte din Imperiul bizantin. Hotarele de vest ale Imperiului de Răsărit s-au extins după prăbuşirea, în 476, a celui de Apus şi, mai ales atunci când Iustinian I, în veacul al VI-lea a încercat refacerea vechiului Imperiu roman. Acum hotarele de vest ajung până pe ţărmurile Adriaticei iar Dalmaţia a ajuns una din provinciile sale.

         În est, ca urmare a tratatelor încheiate cu perşii în 363 şi 387, frontiera urma aproximativ următorul traseu: de la Marea Neagră, de la gurile lui Lycos-Boas, de-a lungul cursului inferior, lăsând imperiului o fâşie îngustă de-a lungul râului, apoi urma o linie nord-sud lăsând Imperiului Theodosiopolis din Armenia (Erzerum) şi urma cursul râului Nymphios până la confluenţa cu Tigrul, incluzând astfel Tartyropolis şi Amida. De aici, se  urma cursul lui Abboras între Dara la vest şi Nisib la est, până la Circesium, pe Eufrat. Frontiera străbate apoi deşertul Siriei şi ajungea la ţărmul Mării Roşii, la golful Akaba.

         În Africa, Egiptul aparţinea Imperiului în sud până la  Philae şi la prima cataractă a Nilului. De aici o linie dreaptă spre nord-vest străbătea deşertul şi, ocolind Cirenaica, ajungea la Marea Mediterană acolo unde se află golful Syrta Mare.

         Din punct de vedere geomorfologic, barajul natural format din rămăşiţele masivului devonian care leagă Europa de Asia, nu  poate fi trecut decât  printr-o trecătoare îngustă născută prin  spargerea de către apele Mării Negre a unui vechi sistem hidrografic ale cărui urme sunt vizibile încă în caracterul fluviatil al estuarului de la Cornul de Aur şi în strâmtoarea Bosfor şi Dardanele. Pe această peninsulă lungă şi îngustă, situată între Cornul de Aur şi Propontida, s-a ridicat oraşul Constantinopoil, pe un teren ce domină malurile prin trepte abrupte, peninsula fiind ea însăşi tăiată de depresiuni, punctată de înălţimi de până la 110 m şi care se pot asemăna foarte bine cu colinele Romei.

         Constantinopolul a fost aşezat pe un baraj natural ce separă Marea Mediterană de Marea Neagră. Deşi apropiate geografic, în antichitate zonele adiacente celor două mări au reprezentat lumi diferite, reunite doar prin influenţa binefăcătoare a civilizaţiei greceşti. În acelaşi timp, noua capitală se afla şi pe axul drumului de lega Europa continentală de Orientul Apropiat, valea Dunării de cea a Eufratului. Analizând traseele de pe uscat ale primelor patru cruciade, se constată că linia cea mai dreaptă, preferată de războinicii cauzei Crucii, a fost, în general, chiar axul de influenţă al Imperiului, linia Dunării, cu atingerea Constantinopolului. La fel migratorii asiatici, atraşi de faima capitalei, au ales calea spre sud, pe la gurile Dunării şi au pătruns în imperiu prin Dobrogea, pe la vadul de la Obluciţa folosit în întregul Ev. Mediu pentru traversarea Dunării.

         Căile vest-est şi nord-sud au fost bătătorite temeinic de pelerinajele creştinilor. Drumul de uscat spre Locurile Sfinte nu putea evita Constantinopolul. Aceasta este şi explicaţia că oraşul s-a dezvoltat şi datorită portului său natural, un magnific estuar de 7 km lungime, cu maluri încreţite, care formează golfuri naturale de până la 42 m adâncime. Pe malul său stâng a fost întemeiat, încă în epoca romană, cartierul Syk, mai târziu Galata şi Pera. Pe malul asiatic, dincolo de Bosfor, cartierul Chrysopolis (Scutari), datează de pe vremea anticului Bizanţ şi, mai la sud, Calcedon (Kadi-Keui), au fost înglobate în orbita sa.

         Malul asiatic, prin funcţia de apărare a strâmtorilor şi a Propontidei, se leagă strâns de Constantinopol, prin natura solului, prin populaţia sa şi prin întreaga istorie. În mijlocul Propontidei se află peninsula stâncoasă Cyzic şi insula Proconesse, cu cariere de marmură ce au slujit înfrumuseţării oraşului, golfurile adânci de la Mudania şi Ismid, câmpia bogată de la Brusa la picioarele Olimpului Bithiniei, care se ridică la înălţimea de 2.800m, foarte populată şi frecventată pentru  apele sale termale, oraşele azi decăzute de la Nicomedia (Ismid) şi de la Niceea (Iznic) odinioară oraşe de primă mărime, formau marile zone adiacente ale Constantinopolului.

         Acesta a fost centrul privilegiat al imperiului din care au pornit toate drumurile importante de legătură cu lumea largă.

         Un rol determinat în istoria statului dar mai ales a capitalei sale l-au jucat cele două strâmtori.

         Bosforul este un culoar îngust, cu o lungime de 30 km, în care malurile se apropie până la 550 m. La mijloc, curenţii săi pot atinge o viteză de până la 3 m pe secundă. Bosforul deschide intrarea în Marea Neagră, flancată pe malul anatolian de bariera muntoasă a arcului pontic, întrerupt numai de locul de vărsare al Halysului, cu cele două porturi, Amastria şi Sinope. Întreg acest mal sudic al Pontului Euxin, caracterizat printr-o luxuriantă vegetaţie este dominat de oraşul-port Trapezunt (Trebizonda, azi Trabson), de unde se ajunge în zona Caucazului, în care se  găseau o serie de posesiuni sau state vasale Imperiului. Aici se  afla Georgia (Transcaucazia), o câmpie strâmtă, închisă între munţii Caucaz şi Masivul Armeniei, ţări cu o veche şi bogată cultură, cu o climă blândă. De la Trapezunt, drumuri comerciale se îndreptau spre Mesopotamia iar altele, prin trecătorile Caucazului, spre stepele caspice. Pe versantele occidentale ale Caucazului locuiau abasgii  sau abhazii, aliaţi ai Imperiului, zonă împânzită de cetăţi şi centre comerciale înfloritoare. În sfârşit, întocmai ca şi în epoca romană, Crimeea completa sistemul defensiv împotriva popoarelor nomade şi asigura expansiunea comercială în stepele din nordul Mării negre. Cu toate că în aceste câmpii s-au aşezat succesiv huni, cazari, tătari, pe versantul muntos, spre Pont, ocrotiţi de păduri şi de înălţimi, continua să trăiască un trib al goţilor, începând cu secolul al III-lea al erei creştine, vasali Imperiului. Bizanţul şi-a păstrat până în veacul al XIII-lea stăpânirea asupra oraşului şi portului Cherson, veche colonie greacă, un post avansat al Constantinopolului în Marea Neagră. În schimb n-a emis niciodată pretenţii asupra gurilor Niprului şi Bugului, întinzându-şi influenţa asupra gurilor Nistrului şi ale Dunării precum şi asupra Scythiei Minor (Dobrogea) şi a porturilor de aici între care se detaşau Histria, Tomis şi Callatis.

         În vestul Propontidei, Hellespontul (strâmtoarea Dardanele), deschidea drumul spre Mediterana. Ca şi Bosforul, şi acesta este o străveche vale scufundată, dar mai lungă (circa 75 km) şi mai largă (în medie 4 km dar şi 1.270 m). Viteza curentului variază între 3 şi 8 km pe oră. La ieşirea din Propontida, pe istmul de la Chersonul Traciei, acolo unde lăţimea trecătorii nu este mai mare de 1.350 m, la Abydos, era instalată vama imperială. Ieşirea  din Hellespont asigura trecerea prin Marea Egee, închisă în partea de sud prin arhipelagul Cyclade, o adevărată punte de legătură între Grecia şi Asia Mică. Sunt,de fapt, trei rânduri de insule ce barează trecerea. O primă linie este formată de insulele de se înşiră de la Eubeea: Andros, Tenos, Icaros, Samos. O a doua linie porneşte de la capul Sunium, până la peninsula Halicarmas şi este formată din mai multe insule, dintre care amintim: Keos, Kythnos, Serpios, Paros, Naxon, Cos. În sfârşit, al treilea arc porneşte de la Cap Malea (Matapan) şi cuprinde insulele Cyters, Creta Carpathos şi Rhodos. Era o zonă cu relativ dese erupţii vulcanice. Unele dintre ele au avut chiar implicaţii în viaţa socială a Imperiului. Este cazul erupţiei din 726 care a avut loc în grupul insulelor Santorin şi care a dus la mărirea considerabilă a insulei Palaia Kaimene. Fenomenul s-a manifestat atât de puternic încât s-a simţit până la Constantinopol determinându-l pe împăratul Leon III să se folosească de acest prilej pentru a declanşa criza iconoclastă.

         Insula Creta era deosebit de importanţă în viaţa economică a Imperiului bizantin. A fost suficient ca ea să fie ocupată de o putere ostilă imperială (arabii din Spania, între 827-961 şi Veneţia, după 1204), pentru ca libera circulaţie comercială în bazinul estic al Mediteranei să fie serioa  ameninţată.

         Din punct de vedere strategic a fost foarte importantă ocuparea ţărmurilor atât de bogate în golfuri ale Greciei şi Asiei Mici, căci această zonă a fost cea mai activă în viaţa maritimă a imperiului. Aici au fost marile ateliere de construcţii navale, alimentate de pădurile Asiei Mici. Aici se înşirau marile porturi: Tesalonic, Lesbos, Phoceea, Smirna, Samos, Rhodos şi Candia.

         Dar Bizanţul n-a mai fost numai o thalassocraţie, adică o putere maritimă, căci drumurile sale de uscat i-au asigurat şi caracterul de putere continentală. S-ar putea spune chiar că o mare greşeală au făcut împăraţii bizantini, începând din secolul al IX-lea cedând controlul economic, comercial şi militar asupra estului Mediteranei unor republici italiene (Veneţia , Genova) acest fapt ducând la grăbirea decăderii economice a Imperiului.

         În nord, mai multe drumuri legau Constantinopolul cu câmpia Dunării, deschizând calea spre Europa centrală. Erau uşor de străbătut cartierele sale europene aşezate pe un platou înalt, calcaros, tăiat de văi adânci, uşor de apărat, întărite din secolul al VI-lea prin marele zid al lui Anastasie, destinat să apere pădurile din vestul capitalei, un adevărat rezervor hidrografic al Constantinopolului şi tăind peninsula de la o mare la alta. Un drum cobora apoi spre oraşele-porturi de pe ţărmul de vest al Pontului Euxin – Odessos (Varna) şi Tomis (Constanţa).

         Un alt drum important străbătea Tracia spre nord-vest, prin Adrianopol, urma râului Mariţa atingând Philippopolis şi, prin „porţile lui Traian”, trecea prin Sardica (Sofia), la 565 m altitudine. După ce traversa defileul de la Ţaribord şi Pirot, cobora până la Naissus (Niş), unde se afla unul dintre cele mai importante încrucişări de drumuri, continuând până la Belgrad. Acest drum, odinioară via militaria a romanilor era considerat cel mai important din întreaga peninsulă, „drumul ţăranilor” din documentele sârbeşti, dublată azi de calea ferată Belgrad – Istanbul. Acest drum a fost străbătut şi de Iancu de Hunedoara în 1443, în „campania cea lungă” împotriva otomanilor.

         Un al treilea mare drum ducea prin Chrystopolis (Cavacala), Philippi (mare oraş, dispărut), Serhes şi, lăsând la sud peninsula Calcidica, atingea Tesalonicul, a doua metropolă a peninsulei, de unde porneau trei drumuri de o importanţă vitală. Primul spre sud, prin Thermopile, era „drumul Greciei”. Al doilea, spre nord, „drumul Belgradului” străbătea valea Vardarului prin Skoplje, pe sub arcul de triumf al lui Galeriu, traversa Macedonia prin Edesa (Vodena), pe la marile lacuri, Monastir, traversa lanţul muntos, de la Iablaniţa, şi atingea Adriatica la Dyrrachium (Durazzo), de unde se putea trece uşor în Italia. Acest drum era principala legătură pe uscat a Constantinopolului cu Italia şi cu lumea occidentală fiind străbătut din toate vremurile de armate, de negustori şi de pelerini.

         Mult mai importantă, mai ales pentru economia Imperiului, era calea terestră ce străbătea platoul Anatoliei şi, prin trecătoarea Taurus din Munţii Ciliciei, intra pe porţile Orientului. Drumurile antice ale Indiilor care porneau din Sardes („drumul regal al perşilor”) şi din Efes (în epoca romană), au fost înlocuite după întemeierea Constantinopolului de drumul militar şi comercial care trecea prin Brusa, Niceea, Dorylaion (Eskiseir) şi se bifurca la Iconion. De aici un drum o lua pe vechea cale a Indiilor şi, prin Heracleea şi trecătoarea Taurus, intra în Cilicia, apoi în Siria şi, prin Alep, pe valea Eufratului. Un altul înainta spre nord-est până la Cesareea Capadociei şi, prin valea lui Kyzil-Irmak, atingea părţile de nord ale văii Eufratului, prin  Theodosiopolis (Erzerum), intra în Armenia.

         Stăpânirea acestor drumuri străbătute de caravane şi de oştiri precum şi regiunile prin care ele treceau, era de o importanţă vitală pentru Bizanţ, care a trebuită să le apere succesiv de  perşi, de arabi şi de turci.

         Toate aceste drumuri şi căi maritime convergeau spre Bosfor definind esenţa geografică a Imperiului de Răsărit.

         Anticul Bizanţ s-a mulţumit înainte să profite de avantajele stricte ale locului unde era amplasat, de cel al strâmtorii. Rolul istoric al Constantinopolului a constat în apărarea acestor mari drumuri împotriva invaziilor şi folosirea lor pentru expansiunea sa. Ele au servit în mod egal armatelor Imperiului, negustorilor săi, misionarilor, care au dus până departe influenţa sa.

         Peninsula Balcanică, ţărmurile Adriaticii, valea Dunării, ţărmurile Mării negre, Asia Mică, Transcaucazia şi Mesopotamia de sus, Siria şi Antiohia, au fost cadrul cel mai propice de a se constitui într-un stat în care Constantinopolul să fie centrul. Perioada cea mai prosperă a istorie Bizanţului a fost aceea în care Imperiul a putut, în timpul dinastiei macedonene, să-şi asigure stăpânirea acestui domeniu într-o manieră incontestabilă. Ameninţat, Imperiul a beneficiat de avantajul că a putut să-şi mişte pe căile sale interioare trupele, de pe un continent pe altul.

         Spre deosebire de vechea Romă, poziţia geografică a celei noi, nu a predestinat această metropolă să devină reşedinţa exclusivă a unui Imperiu mediteranean. Dovadă este că, după pierderea unor importante părţi ale sale – Egipt, Siria, Africa şi  chiar Italia – părţi ce constituiau entitatea sa, existenţa imperiului a fost salvată de marea redresare care a atins apogeul la sfârşitul secolului al X-lea. Capitala a fost destinată să stăpânească asupra unui Imperiu continental şi maritim în egală măsură, care făcea legătura între Europa şi Asia, între cultura greco-romană, creştinism şi civilizaţia Orientului.

         Dar acestui program cuprinzător i se opuneau tradiţiilor seculare aduse de Constantin pe malurile Bosforului. Succesori legitimi ai împăraţilor vechii Rome, împăraţii bizantini au avut mereu ambiţia de a restabili în integritatea sa imensul Imperiu dezmembrat de barbari. Această dorinţă de a constitui un Imperiu universal era imposibil de realizat fără stăpânirea Mediteranei iar, pe de altă parte, necesitatea de a apăra drumurile terestre şi maritime care duceau la Constantinopol explică contradicţiile istoriei Imperiului bizantin. Era, practic, imposibil de a se asigura dominaţia imperială în Asia, în Balcani, în Marea Neagră şi de a  urmări, în acelaşi timp, restaurarea puterii în Occident. Această realitate se poate demonstra clar prin domnia lui Iustinian şi a  succesorilor săi. Este cert că, după distrugerea flotei vandale, Bizanţul a redobândit stăpânirea asupra mării păstrând-o până la constituirea marinei omeiade, în secolul al VII-lea, dar provinciile pe care Iustinian I le-a cucerit cu un asemenea efort – Africa, Italia, marile insule din Marea Tireniană – n-au făcut parte nici o dată din Imperiu, în sensul strict al cuvântului, fiind mai mult  ca nişte teritorii coloniale, în care tendinţele separatiste i-au favorizat pe invadatori. Această situaţie a existat, dacă nu într-o formă mai gravă, în raporturile cu Siria şi, mai ales cu Egiptul, în permanent conflinct politic şi religios cu Constantinopolul.

         Şi, totuşi, până în secolul al XIII-lea, împăraţii au manifestat intenţia de a-şi restabili autoritatea asupra Occidentului. Aceste tentative – ultima a fost cea a lui Manuel I Comnenul – erau de la bun început condamnate eşecului. În plus, ele reprezentau şi un serios pericol deoarece dispersau forţele Imperiului, puneau în pericol apărarea spaţiului geografic în care  Constantinopolul era centrul natural şi a cărui stăpânire îi puteau asigura liniştea şi grandoarea.

         În marea masă a evenimentelor ce s-au succesat în cei mai bine de o mie de ani de existenţă ai Imperiului, s-a căutat a se distinge acele momente de importanţă maximă care au dat o unitate diverselor perioade ale istoriei sale. Istoricii n-au căzut de acord până în prezent, fiecare plasându-se potrivit domeniului de  cercetare – istoria dinastiilor, a instituţiilor, a războaielor – pe poziţii diferite. Ori, această trăsătură comună se găseşte subsumată în mediul geografic al Bizanţului şi este marcată de împărţirile teritoriului său. De trei ori acest Imperiu, prin loviturile pe care le-a primit, a fost ameninţat cu dispariţia: din partea barbarilor, în secolul al V-lea, din partea arabilor şi slavilor în veacul al VII-lea şi, mai ales, din partea cruciaţilor occidentali în cel de-al XIII-lea. De trei ori Imperiul şi-a găsit în interiorul resursele necesare de a se autoapăra, de a se  organiza şi a duce contraofensive victorioase, urmate de restructurări mai mult sau mai puţin de durată şi de perioade de prosperitate manifestate prin restabilirea prestigiului imperial şi de expansiunea paşnică a civilizaţiei bizantine în Europa.

         În funcţie de creşterea sau descreşterea întinderii sale teritoriale, constatăm trei perioade mari în istoria Imperiului bizantin: prima în timpul lui Iustinian (527-565), a doua în timpul dinastiei amoriene şi macedonene (867-1057), a treia în timpul Paleologilor (1261-1397).

         Bizanţul şi-a început căderea odată cu pierderea unor apreciabile teritorii din nucleul său constitutiv. În Peninsula Balcanică a trebuit să facă faţă ambiţiilor bulgare şi sârbe, dornice de  a-şi crea state independente. În Asia Mică s-a creat un nou „Bizanţ”, statul de la Trapezunt, care i-a închis Marea Neagră. În arhipelagul din sud şi în Grecia, poziţiile economice, comerciale dar şi militare ale Constantinopolului au fost serios subminate de pretenţiile tot mai mari ale republicilor italiene.

         Golit de resursele sale necesare apărării, slăbit de războaiele civile şi luptele religioase, supus presiunilor Occidentului, Bizanţul n-a mai putut rezista cuceririi otomane, cu toate că agonia sa a mai durat încă un secol.

CAPITOLUL V

CONSTANTIN CEL MARE

FONDATORUL IMPERIULUI BIZANTIN

1.     Domnia

Pe numele său complet, aşa cum l-a păstrat istoria, Flavius Valerius Constantinus Magnus (306-337), a fost fiul lui Constantinus Chlorus şi al unei femei de condiţie modestă, Elena.

Constantin s-a născut la Naissus (Nis), în Dacia Aureliană, la 27 februarie, probabil între 271 şi 275 (dacă apreciem că, în  337, când a murit, avea între 62 şi 66 de ani). Viitorul împărat şi-a petrecut cea mai mare parte a tinereţii în părţile orientale ale Imperiului, la curtea lui Diocleţian, de la care a primit titlul de tribunus ordini primi. În 295 face, cu Diocleţian, o expediţie în Palestina, apoi se luptă cu succes cu sarmaţii, la Dunăre. Când, la 1 mai 305, cei doi „Auguşti” din fruntea tetrarhiei ce conducea Imperiul, Diocleţian şi Maximian, au abdicat, locul lor a fost luat de Constantinus Chlorus (în Apus) şi Galerius ( în Răsărit). Urma numirea a doi „Caesari”. Contrar aşteptărilor, nu Constantin a ajuns unul dintre aceştia ci Valerius Severus, un soldat obscur, iar în Răsărit Maximin Daia, „un semibarbar”.

Constantin şi-a petrecut o parte a tinereţii la Nicomedia, la curtea lui Diocleţian, în calitate de ostatic (garant) din partea tatălui său. Aici a frecventat Şcoala Palatină unde a fost coleg şi prieten cu Sf. Pantelimon, martirizat în timpul persecuţiilor lui Diocleţian. După ce împăratul a renunţat la titlul de  „Augustus” în favoarea lui Galerius, Constantin s-a întors la  curtea tatălui său de la Augusta Treverorum. Curând însă Constantinus Chlorus a murit (306). În locul lui, în partea occidentală a Imperiului a urcat în demnitatea de „Augustus”, Valerius Severus. Trupele l-au proclamat însă pe Constantin ca împărat, acesta  fiind acceptat de Severus ca „Caesar”. Tor acum, în Italia, este proclamat împărat, de către armata de aici, Aurelius Maxentius care, de acum, va încerca mereu să-l înlăture pe Constantin din funcţia de „Caesar” şi să-i ia locul.

În 308, Valerius Severus moare şi „Augustus” al Occidentului ajunge Licinius. În 311 moare şi Galerius care era „Augustus” al  părţii orientale a Imperiului şi Licinius trece el în partea orientală a Imperiului, având pe Maximin Daia ca „Caesar”. Constantin rămâne singur în partea occidentală având ca pretendent pe Maxenţiu.

În primăvara lui 312, Constantin, care se afla în Gallia, la solicitarea Senatului roman, a trecut Alpii şi a ocupat nordul Italiei. A înaintat apoi printre Apenini şi a mers asupra Romei, unde se afla Maxenţiu. Acesta, cu o oaste numeroasă, a ieşit din  capitală şi l-a întâmpinat la Podul Şoimului (Pons Milvius, Ponte Milvio), la 28 octombrie. Forţele lui Maxenţiu erau  superioare şi numeric şi calitativ, aceasta din urmă datorându-se  mai ales cavaleriei şi pretorienilor care erau alături de el. Totuşi, Constantin îl învinge pe Maxenţiu care moare în apele râului Tevere.

O zi mai târziu, Constantin intră în Roma aclamat de popor şi Senat, care îi acordă titlul solemn de „Augustus”. Ca o primă măsură pe care a luat-o poate fi considerată desfiinţarea  gărzilor de pretorieni şi anularea tuturor legilor date de Maxenţiu. De la Roma s-a dus apoi la Milan ca să asiste la căsătoria lui Licinius cu sora sa vitregă, Constantia. Aici a fost dat vestitul „Edict de la Milan”, în favoarea creştinismului. În acelaşi an, a murit şi Maximin Daia, „Caesar” - ul pentru partea orientală. Astfel în  fruntea Imperiului au rămas doar doi suverani – Constantin şi  Licinius.

 Până în 322, Constantin şi-a petrecut timpul în Pannonia, în Dacia Aureliană şi în Italia. În 320, fiul său, Crispus, a învins pe franci. Doi ani mai târziu, Constantin a respins o invazie a sarmaţilor în Pannonia orientală, i-a împins peste Dunăre luând mulţi prizonieri şi prăzi bogate.

În anul următor, Tracia a fost invadată de goţi. Provincia aparţinea lui Licinius, dar acesta era în acel moment prea departe pentru a interveni în mod eficace. Constantin, care se afla atunci la Tesalonic, s-a aruncat în luptă şi a respins invazia. Licinius a profitat de ocazie şi a declarat că împăratul Constantin a violat frontierele şi-a pornit război împotriva lui.

Ceea ce, indiscutabil, a agravat în mod deosebit raporturile dintre cei doi împăraţi în ultimii ani a fost atitudinea constant ostilă a lui Liciniu faţă de creştini. La 3 iulie 324, deşi acesta avea o poziţie strategică net avantajoasă, a suferit la Adrianopol o gravă înfrângere din partea lui Constantin care a devenit astfel stăpânul întregii Europe.

Licinius a trecut în Asia, a numit „Augustus” pe Martinianus, magister officiorum, asupra căruia Constantin a obţinut o victorie navală lângă Hellespont, prin intermediul fiului său, Crispus. Constantin, lăsând o mică oştire şi toată flota pentru a asedia oraşul-port Byzantion, intră pe neobservate, cu ambarcaţiuni mici, în Pontul Euxin, debarcând, pe neaşteptate, în Asia Mică. Bătălia decisivă s-a dat la Chrysopolis unde Constantin  a obţinut o victorie totală şi, puţin mai târziu,oraşul Byzantion s-a predat şi el (septembrie 324).

Licinius, retras la Nicomedia, a recunoscut victoria totală a rivalului său, a renunţat la putere împreună cu Martinianus, bucuroşi că şi-au salvat viaţa. Dar, în anul următor, 325, Licinius a început să stabilească legături tainice cu barbarii de la  Dunăre în vederea unei acţiuni comune, simultane, asupra lui Constantin. Surprins asupra trădării, Licinius a fost condamnat la  moarte, probabil împreună cu Martinianus.

Constantin devine, astfel, singurul împărat al Imperiului roman. Începutul stăpânirii lui Constantin asupra provinciilor din Răsărit a fost marcată de controversa ariană combătută la Sinodul I ecumenic de  la Niceea (325) şi de celebrarea a douăzeci de ani de domnie (vicenallia), evenimente aniversate în anul următor la Roma (iulie-septembrie 326). Acestea au fost întunecate de sumbra şi misterioasa tragedie familială în care şi-au găsit moartea, la  porunca lui Constantin, mai întâi unul dintre fiii săi, Crispus, apoi împărăteasa Fausta.

În septembrie 326, Constantin părăsea Roma pentru a nu se  mai întoarce acolo niciodată. Cu siguranţă că în această perioadă s-a decis să ridice o nouă capitală imperiului său. La început s-a gândit la antica cetate Troia, apoi decizia sa a căzut asupra oraşului Byzantion.

În anul 332, în urma unei campanii victorioase asupra goţilor, aceştia, în număr de circa patruzeci de mii, au devenit federaţi ai Imperiului. Doi ani mai târziu, noi dezordini au izbucnit între sarmaţii alungaţi de pe teritoriile lor. Trei sute de mii dintre ei s-au refugiat între hotarele Imperiului iar Constantin i-a împrăştiat în regiunile mai puţin populate din Peninsula Balcanică şi din Italia. Aceasta era o dovadă a prestigiului câştigat de Imperiul în faţa popoarelor barbare, care îşi căutau pe teritoriul său ocrotire.

După moartea lui Constantinus Chlorus, Elena, mama împăratului s-a retras la Locurile Sfinte, unde s-a îngrijit de unele construcţii şi de ocrotirea celor săraci. Ea a murit, probabil, în 327, la Nicomedia, unde se afla atunci şi fiul ei. Acesta i-a ridicat statuia la Constantinopol iar oraşului Drepanum i-a dat numele de Helenopolis. O provincie pe malul asiatic al Pontului Euxin a devenit Helenopontus.

Câţiva ani mai târziu, un nou pericol a apărut la frontiera orientală. Devenind major, tânărul rege persan Sapor al II-lea, voia să recucerească teritoriile luate de romani la sfârşitul secolului al III-lea şi care aparţinuseră statului persan. La înrăutăţirea  situaţiei a contribuit persecutarea creştinilor de către perşi care îi considerau pe aceştia, spioni ai Romei. Perşii au fost  alungaţi de la frontiere în 336, prin ocuparea Armeniei.

În sfârşit, în 334-335, în Cipru, Calocaerus, un păzitor de cămile s-a proclamat împărat în condiţii neclare. Mişcarea a fost repede înfrântă.

În anul 335, Constantin, care se simţea slăbit, a hotărât ca, după moartea sa, imperiul să fie împărţit între fii săi: Constantin II, Constantius şi Constans precum şi între nepoţii Dalmatius şi Hannibalianus. Un an mai târziu, Constantin se afla în capitala de pe malurile Bosforului unde îşi serba cei treizeci de ani de domnie (tricennalia). La începutul lui 337, o solie persană îi cerea evacuarea Armeniei, la care împăratul a răspuns prin  declaraţie de război. Cade, însă, bolnav, se retrage la vila sa din Ancyrona, lângă Nicomedia, unde moare la 22 mai 337. Cu  puţin timp înainte de a-şi da sfârşitul, a fost botezat de episcopul semirian Eusebiu al Nicomediei, în legea creştină.

Corpul său, îmbălsămat şi depus într-un sicriu de aur, a  fost dus în palatul său din Constantinopol unde a continuat să  primească aşa numita adoratio din partea demnitarilor săi, ca şi cum ar fi fost în viaţă. După ce a fost împodobit cu purpură şi diademă şi expus în cea mai frumoasă sală a Palatului, a fost înmormântat cu mare fast în mausoleul de lângă biserica Sf. Apostoli, biserică construită de el pentru a adăposti moaştele celor 12 Apostoli, Constantin socotindu-se al treisprezecelea.

Biserica creştină l-a trecut în rândul sfinţilor numindu-l „cel întocmai cu Apostolii” fiind sărbătorit în fiecare an în ziua de 21 mai, împreună cu mama sa, Sf. Elena.

2.     Politica religioasă a lui Constantin. Sinodul I ecumenic de la Niceea.

În cursul domniei lui Constantin, cercetătorii au stabilit trei perioade esenţiale în raporturile pe care marele împărat le-a avut cu creştinismul. Este, în general, acceptată o primă perioadă, cuprinsă între anii 306-312, când el este considerat păgân. Înainte de a ajunge împărat, la curtea lui Diocleţian, Constantin a cultivat vechile rituri ale romanilor, iar după ce a urcat pe tron, a participat la ceremonii păgâne, a pus să se bată monede cu însemne păgâne.

         Dar, după informaţiile contemporanilor, el a fost îndrumat de tatăl său să, fie tolerant faţă de creştini. Spre deosebire de Diocleţian şi Galerius, tatăl lui Constantin, nu considera toleranţa faţă de creştini ca o crimă împotriva statului. Se spune că ar fi avut chiar preoţi creştini la curte iar una dintre surorile lui Constantin purta un nume creştin, Anastasia.

         În 310, după moartea socrului său, Maximian, Constantin a încetat să se mai considere legat de dinastia herculiană întemeiată de acesta şi şi-a ales ca zeu protector pe Sol Invictus,  ocrotitorul lui Claudius II Goticul (268-270), din care pretindea că se trage.

         De pe monedele sale dispare chipul zeului Hercules, în locul lui apărând Sol Invictus (Soarele Invincibil), alături de Mars Conservator(Marte Conservatorul). Constantin privea însă Soarele ca pe un mediator între divinitate şi oameni.

         O a doua perioadă este considerată cea dintre 312-324. La începutul ei, în 312, are loc schimbarea politicii religioase  a lui Constantin care face primul gest de adeziune la creştinism. Împotriva lui Maxenţiu el porneşte expediţia din Arles unde iernase, trece Alpii şi, mărşăluind asupra Romei, într-o zi, pe la amiază, potrivit istoricului contemporan Eusebiu din Cezareea, el vede: “străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruinţă al unei cruci întocmite de lumină… şi un scris glăsuind «să biruieşti întru aceasta»”( gr.εν τουτω νικα ; lat. in hoc signo vinces). Eusebiu de Cezareea afirmă că această revelaţie l-a descumpănit pe Constantin care, iniţial, n-a reuşit să-i descifreze înţelesul. Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul, spunându-i să pună semnul văzut pe steagurile de luptă şi pe scuturile soldaţilor. Dimineaţa, Constantin a chemat oameni de încredere care să confecţioneze din aur şi pietre scumpe semnul văzut. Era un drapel de  o formă nemaivăzută până atunci: o suliţă lungă de lemn aurit, în partea de sus cu o transversală în formă de cruce, de care flutura un drapel ţesut cu aur şi bătut cu pietre preţioase. Pe el,  sus, strălucea o coroană de aur şi nestemate, în mijlocul căreia era monograma lui Iisus Hristos, formată din două litere:X-P suprapuse (monograma lui Hristos). Dedesubt,era portretul în medalion al lui Constantin şi a celor doi fii ai săi, adăugate ulterior. Acest steag s-a numit labarum. Constantin a pus să se picteze pe toate scuturile soldaţilor săi, monograma lui Iisus Hristos. Acest episod este confirmat şi de către Lactantius şi de oratorul păgân Nazarius.

         Orice ar fi stat în spatele gestului lui Constantin, o manifestare făţiş crestină s-a petrecut în faţa unei armate zdrobitor, păgâne din punct de vedere numeric, în timpul deplasării împotriva unui oraş ai cărui locuitori erau în cea mai mare parte păgâni. Cert este că monograma lui Iisus Hristos, numită şi „monograma constantiniană” pe monede în acelaşi an cu bătălia de la Pons Milvius.

         În urma victoriei, Constantin a rămas singurul stăpânitor al părţii occidentale a Imperiului roman. La începutul lui 313, el se întâlneşte cu Constantia, sora vitregă a lui Constantin. Dar această întâlnire a rămas celebră în istorie datorită aşa-numitului “Edict de la Milan”, care acorda libertate tuturor religiilor inclusiv celei creştine şi dispunea restituirea lăcaşurilor de cult şi a bunurilor consfiscate ale Bisericii creştine. Se introduce o nouă jurisprudenţă referitoare la bunurile Bisericii.

         Textul unui edict nu s-a păstrat însă. În circulara dată de Licinius la Nicomedia, în acelaşi an, se făcea referire la  hotărârile luate împreună cu Constantin la Milan. Se dispunea restituirea lăcaşurilor de cult către comunitatea creştinilor (corpus christianorum). Se făcea precizarea că, în cazul în care aceste bunuri au ajuns la particulari, aceştia vor fi despăgubiţi de stat.

         Circulare asemănătoare s-au mai dat în Răsărit şi de către Maximin Daia. Nu s-au dat în Occident deoarece aici nu au fost valabile prevederile restrictive ale edictului lui Galerius.

         Sunt cunoscute două scrisori ale Constantin către Annuinus, proconsul al Africii, amândouă înainte de 313, deci înainte de “Edictul de la Milan”, prin care se ordona restituirea proprietăţilor bisericeşti iar cealaltă, prin care se scuteau preoţii creştini de îndeplinirea sarcinilor publice (munera).

         Cu toate că nu se poate vorbi în sensul strict al noţiunii de un “Edict de la Milan”, epistola circulară sau rescriptul lui Licinius poate fi considerată o urmare a întâlnirii şi hotărârii luate de Constantin şi de Licinius la Milan. Sunt istorici care  o atribuie exclusiv lui Licinius, ceea ce este, fără îndoială, o  exagerare. Constantin a manifestat de la început o atitudine  tolerantă şi favorabilă faţă de creştinism în timp ce Licinius s-a dovedit un prigonitor al acestuia în anii ce au urmat. Actul sau înţelegerea de la Milan, a plecat cu siguranţă de la Constantin iar politica sa religioasă a produs o adevărată revoluţie în  Imperiu, pe bună dreptate numită pax constantiniana.

         Este incontestabil că, între anii 312-324, Constantin a manifestat o tot mai evidentă bunăvoinţă faţă de creştinism, de exemplu, în atitudinea faţă de schisma donatistă, preluând atribuţii care îl transformau în conducător al Bisericii creştine, cu toate că nu s-a botezat şi va păstra până la moarte titlul de pontifex maximus. El nu putea fi, totuşi, făţiş de partea creştinilor deoarece nu conducea Imperiul singur iar numărul păgânilor era încă mare.

          Cu toate acestea, a început  interzicerea unor culte păgâne. În 319 a oprit intrarea persoanelor în casele prezicătorilor şi la preoţii păgâni care preziceau viitorul. Aceste preziceri nu mai puteau fi pronunţate decât în temple şi în ritualuri consacrate. Constantin numeşte pe Lactantius, un scriitor creştin, ca perceptor al  lui Crispus, fiul său mai mare. Se instituie “Ziua Soarelui” sau a duminicii ca zi de sărbătoare săptămânală.

         Cea de a treia perioadă a raporturilor lui Constantin cu creştinismul poate fi încadrată cronologic între anii 324-337. Ea începe cu victoria definitivă asupra lui Licinius, atunci când Constantin a preluat conducerea şi asupra părţii de Răsărit a Imperiului, unde creştinii erau mult mai numeroşi. Primul  obiectiv urmărit de împărat a fost deschiderea porţilor întregului Imperiu în faţa creştinismului şi câştigarea Bisericii de partea statului. Primul act în acest sens a fost o proclamaţie către răsăriteni care s-a păstrat la Eusebiu de Cezareea, în lucrarea „De vita Constantini” şi fusese afişat la Cezareea, pentru locuitorii Palestinei. Din textul proclamaţiei se deduc şi prevederile înţelegerii din 313: libertate pentru creştini şi restituirea către aceştia a tuturor bunurilor confiscate (pământuri, grădini, capele, cimitire).

         Articolele se referă la exilaţi sau condamnaţi în ocne şi mine, la soldaţii degradaţi pentru credinţa creştină. Se restituiau şi bunurile urmaşilor martirilor. Există o deosebire între cele  hotărâte la Milan şi prevederile proclamaţiei către răsăriteni. Acum sprijinul acordat creştinismului este mai clar, mai direct exprimat. Împăratul mărturiseşte că vrea să-i vadă pe cei mai  mulţi dintre supuşii săi în rândul creştinilor. Dacă el, totuşi,  respectă conştiinţa  necredincioşilor, o face deplângând “îndărătnicia  lor”. Vorbeşte de „rituri şi ceremonii rătăcite”, operă a “puterilor întunericului” şi de “templele deşertăciunii”. În Răsărit venirea lui Constantin a fost aşteptată cu frică: păgânii se temeau de represalii dar împăratul n-a luat măsuri de pedepsire a lor. A suprimat însă caracterul oficial păgân al întregii administraţii. Guvernatorii numiţi de el erau întotdeauna creştini. Pe cei rămaşi credincioşi păgânismului i-a oprit să mai aducă jertfe. Decretele sale conţineau expresii tot mai aspre la adresa păgânismului dar nu interziceau cultul lor. Păgânismul devine astfel redus la un simplu cult tolerat. Dovadă a acestei toleranţe a fost şi caracterul amestecat al serbărilor pentru inaugurarea noii capitale precum şi o lege publicată la Cartagina prin care erau scutiţi de dări unii preoţi păgâni (337). Autorul păgân Eutropius  menţionează în „Epitome” că, după moarte, Constantin a mers în rândul zeilor, alături de ceilalţi împăraţi păgâni.

         Împortant a fost primul Sinod ecumenic de la Niceea (325), convocat şi prezidat de împărat ca adevărat şef suprem al  Bisericii. Creştinismul fiind la începuturile afirmării sale neîngrădite, încă în timpul lui Constantin cel Mare şi-au făcut apariţia concepţii dogmatice care au încercat să dea interpretări diferite  textelor sfinte. Disputele iscate acum au dezvăluit încă o  dată interesele şi poziţiile puterii politice care vor avea consecinţe pe o lungă durată asupra destinului Imperiului. Ele au avut un rol profund în stabilirea raporturilor dintre Stat şi Biserică, dintre Bizanţ şi Occident.

         Trecând peste donatism care nu a avut implicaţii deosebite în evoluţia vieţii religioase în Orient, prima erezie notabilă a fost arianismul, care îşi trage numele de la preotul alexandrin Arius. Acesta, printr-o interpretare raţională a dogmei  creştine, care se înscrie mai degrabă într-un plan filosofic neoplatonician decât biblic, consideră că, dintre Persoanele treimice numai Dumnezeu-Tatăl poartă amprenta divinităţii, nefiind nici creat nici născut. Iisus Hristos ar ocupa în accepţiunea sa, un loc intermediar, între Dumnezeu şi lumea creată. Adversarii, în frunte cu Sfântul Atanasie, mai târziu ajuns episcop al Alexandriei (328-373),considerau pe Tatăl şi pe Fiul ca fiind “de  aceeaşi substanţă”.

         Sinodul I ecumenic de la Niceea (325), covocat de împăratul Constantin cel Mare, a condamnat arianismul şi a proclamat că Fiul este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl iar învăţătura Sfântului Atanasie a fost declarată “drept credincioasă”, ortodoxă. Importante hotărâri s-au adus aici şi din punct de vedere al disciplinei eclesiastice. Astfel, canonul 5 prevedea ca “toţi episcopii din eparhie laolaltă adunându-se, într-un loc să examineze toate chestiunile” iar canoanele 14 şi 15 dispuneau ca episcopul hărăzit pentru o anumită episcopie să nu treacă în alt scaun episcopal. La acest Sinod ecumenic s-a dovedit cât de puternică era episcopia Alexandriei al cărei ierarh, Alexandru (313-328), a fost unul din principalii iniţiatori ai Sinodului. Contribuţia sa a fost importantă şi în redactarea Simbolului de credinţă niceean ca şi în elaborarea primei legislaţii canonice ecumenice.

         Constantin cel Mare a hotărât acordarea de alocaţii anuale clericilor ortodocşi, fecioarelor şi văduvelor. În toate acţiuniunile pe care le-a inteprins el a urmărit unitatea Bisericii prin care vedea unitatea Imperiului. De aceea a intervenit energic pentru păstrarea unităţii Bisericii. Conflictul dintre Constantin şi episcopul Atanasie al Alexandriei a fost şi primul episod al luptei dintre puterea imperială şi cea sacerdotală creştină. El a fost primul împărat creştin şi, odată cu el, popoarele continentului european s-au reunit în aceeaşi comunitate nu numai pe baza vecinătăţii geografice ci şi pe principiile aceleiaşi credinţe.

         Constantin cel Mare a emis şi alte legi din care rezultă influenţa  creştinismului asupra sa: cea care pedepseşte uciderea sclavilor de către stăpâni sau care interzice dezmembrarea prin vânzare a familiilor de sclavi. A interzis, în principiu, luptele de gladiatori şi a introdus pedeapsa capitală pentru adulter.

3. Constantin cel Mare – ctitor de edificii creştine

         O imagine asupra politicii religioase a marelui împărat ar fi incompletă dacă nu am trece în revistă principalele ctitorii creştine ale împăratului şi mamei sale, împărăteasa Elena:

-         Biserica constantiniană Sf.Ioan din Lateran – este primul lăcaş de cult creştin de tip bazilical, început în 313.

-         Bazilica Sf. Petru din Vatican, ridicată în 323, pe locul templului lui Apollo.

-         Biserica închinată Sf. Apostol Pavel (San Paolo fuori le mura), în afara zidurilor de atunci ale vechiului oraş Roma.

-         Biserica Sfânta Cruce din Ierusalim ridicată în palatul Sessorianus din Roma, ctitorie a mamei împăratului, aici fiind depus apoi lemnul Sfintei Cruci.

-         Biserica Sf.Agnes din Roma, o bazilică cu trei nave, alături de care împăratul a pus să se construiască un baptisteriu, pe locul unde sora sa, Constantia, şi fiica sa cu acelaşi nume, au fost botezate de episcopul Silvestru.

-         Biserica în cinstea martirului Laurenţiu, în Roma, pe “via Tiburna”, cu trei nave.

-         Biserica ridicată în cinstea martirilor, preoţii Marcellinus şi Petru, pe via Lavicena, la trei mile de Roma. Aici a fost înhumată mama împăratului, într-un mausoleu-rotondă, ataşat de biserică.

-         Biserica închinată Apostolilor Petru şi Pavel şi Sf. Ioan Botezătorul, la Ostia.

-         Biserica din Neapole, alături de care, pe o lungime de opt mile, a construit un apeduct şi un forum nou.

-         Biserica Sf. Apostoli din Capua.

În partea de Răsărit a Imperiului, la Locurile Sfinte şi la Constantinopol, împăratul Constantin şi mama sa Elena au ridicat importante edificii cultice. Să le enumerăm pe cele mai reprezentative şi mai cunoscute, majoritatea distruse de oameni, de vremuri şi de vreme:

-         Biserica Naşterii Mântuitorului din Betleem, monument comemorativ şi lăcaş de cult. Probabil a avut un plan octogonal, cu acoperiş sub formă de piramidă sau boltă (martyrionul) şi  o bazilică cu cinci nave, atrium şi patru portice.

-         Biserica Învierii (Anastasis), sfinţită în 335, în prezenţa împăratului, cea mai impunătoare realizare constantiniană din Palestina, cu cinci nave, acoperiş în şarpantă, atrium cu patru portice. Spre vest, biserica era legată cu grota în care s-a aflat mormântul lui Iisus Hristos, deasupra căreia a fost construită o rotondă. A existat până în secolul al XI-lea.

-         Biserica Înălţării, de pe Muntele Măslinilor, numită şi Eleona, a fost construită de Elena şi împodobită de Constantin. Avea cinci nave, absidă poligonală cu două pastoforii şi cu portice.

-         Biserica de pe malul lacului Ghenizaret, construită de către mama împăratul pe locul unde Iisus Hristos a săvârşit minunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor. Era o bazilică cu trei nave şi  cu planul în formă de tau (bazilică cu transept).

-         Biserica din Antiohia. Avea formă octogonală, de dimensiuni uriaşe, numită şi Domus Aurea. Nu se cunoaşte decât din descrieri. A fost se pare, modelul bisericii San Vitale din Ravenna.

         La Constantinopol, ctitoriile lui Constantin cel Mare au fost:

-         Biserica Sf. Sofia, închinată Înţelepciunii Divine, ca biserică palatină şi episcopală. Avea plan bazilical, acoperit, se pare, în şarpantă, a fost reconstruită în întregime de către Iustinian.

-         Biserica Sf. Irina, închinată Păcii Divine (Eirene).

-         Biserica Sf.Apostoli, terminată şi sfinţită de fiul său, Constantius, şi destinată să adăpostească moaştele celor 12 Apostoli. Lipit de ea se afla mausoleul lui Constantin cel Mare. A fost distrusă în întregime. Din planul ei s-a inspirat prima variantă a bisericii San Marco din Veneţia.

Să mai amintim că împăratul Constantin a ridicat şi la Trier (Augusta Treverorum), fosta capitală a părţii occidentale a Imperiului o dublă bazilică creştină.

         Împăratul creştin a patronat introducerea unor inovaţii care vor constitui, cu timpul, stilul atât de caracteristic al Bizanţului în arhitectură: folosirea transeptului, acoperişul în  şarpantă, absida poligonală a altarului, tribunele deasupra navelor laterale. Prin bisericile pe care le-a ctitorit, Constantin a introdus fastul arhitecturii romane în cultul creştin simplu până atunci în formele sale exterioare.

4. Întemeierea Constantinopolului

         Spre sfârşitul perioadei Principatului (mijlocul secolului al III-lea), centrul de greutate al Imperiului roman s-a mutat spre Răsărit unde exista o viaţă economică înfloritoare şi o populaţie mai numeroasă.

         În Răsărit, ameninţarea popoarelor barbare creştine şi, în special la Dunăre şi la frontiera din Asia, venea, mai ales, prin presiunea regatului neopersan al sassanizilor. Aceştia se considerau moştenitorii vechilor Achemenizi şi revendicau toate teritoriile foste ale regatului persan.

         Primul care şi-a dat seama de modificarea petrecută în evoluţia evenimentelor şi de creşterea importanţei părţii orientale a fost Diocleţian (284-305). El a preluat conducerea părţii orientale a Imperiului, a reorganizat apărarea frontierelor ameninţate şi  şi-a instalat reşedinţa în Asia Mică, la Nicomedia.

         Constantin cel Mare şi-a îndreptat atenţia asupra cetăţii Byzantion, de pe malul european al Bosforului. Numele acestui oraş este de origine tracică, din cuvântul „βυξας” = rege. În secolul al VI-lea î.Hr. aici s-a înfiinţat o colonie de către grecii din Megara şi astfel oraşul a ajuns grecesc. Privind evoluţia denumirii acestui oraş de la Byzantion la Istanbul, să reţinem etimologia dată de eruditul nostru istoric Aurel Decei care preciza că următoarea fază a devenirii sale a fost, după Byzantion, „oraşul lui Constantin”= Constantinopolis, de unde arabul apoi otomanul Kostantiniyye. Grecii i-au spus şi îi spun şi azi Polis sau Είς τήν πολιν, (is tin Polin) sau Stinboli, în pronunţie populară. Această denumire populară apare, într-o cronică arabă din secolul  al X-lea, sub forma arabă Istinboli şi, de aici, turcii selgiucizi au adoptat forma Istanbul.

         În anul 196 d. Hr.împăratul Septimius Severus, pedepsind pe bizantini pentru că s-au aliat împotriva lui, a distrus cetatea  schimbându-i şi numele în Antonia sau Antoninia, aducând-o la categoria de sat. Curând însă, tot el şi apoi împăratul Caracalla, au restaurat-o şi  înfumuseţat-o, numele nou fiind dat uitării.

         Iniţial nici Constantin cel Mare nu a avut o atitudine prea binevoitoare faţă de oraş. El a pedepsit cetatea dărâmându-i zidurile  şi exilând pe majoritatea locuitorilor ei pentru că s-au aliat cu  Licinius împotriva sa. Dar oraşul va depăşi şi această fază.  Constantin şi-a dat seama de avantajele poziţiei sale, fiind mai aproape de Dunăre dar şi de perşi, de unde veneau principalele pericole  pentru statul său.

         La mai puţin de două luni după înfrângerea definitivă a lui Licininius, la 8 noiembrie 324, Constantin a înălţat la rangul de „Caesar” pe fiul său Constantin II şi a pus temeliile noii capitale. Inaugurarea oficială şi instalarea autorităţilor politice a avut loc la 11 mai 330.

         Întemeierea noului oraş a fost asemuită cu întemeierea Alexandriei de către Alexandru Macedon sau cu cea a Romei, mai ales că şi Constantinopolul se întindea pe şapte coline. Este adevărat că urbea s-a ridicat la început numai pe cinci şi abia în timpul împăratului Teodosie al II-lea, când s-a mutat zidul de incintă, s-a ajuns la şapte coline.

         Constantin cel Mare a vrut să fie departe de aristocraţia romană rămasă credincioasă vechilor tradiţii dar a acordat aceleaşi favoruri locuitorilor Constantinopolului ca şi celor ai Romei: privilegiul distribuirii de grâu, nu ca o măsură de asistenţă publică ci ca o consacrare a  unor drepturi ce se cuveneau numai învingătorilor lumii. Atâta doar că acum grâul era adus nu din Africa sau Sicilia ci din Egipt.

         Inaugurarea noii capitale a fost marcată de mari sărbători păgâne şi creştine. Încă în 328, în forul principal, sau forul lui Constantin, a fost aşezată, în vârful unei coloane de porfir, statuia de bronz aurit a împăratului, reprezentat ca zeu al Soarelui, cu o cunună de raze pe cap. O statuie asemănătoare a ridicat împăratul în cinstea mamei sale, Elena, în piaţa Augustaeon.

         Constantin a mărit oraşul lui Septimius Severus, mutând cu o milă mai spre vest, zidul de incintă al oraşului. “Noua Romă” era ridicată pe coline nu prea înalte şi erau împărţită în  14 regiuni administrative. Avea toate instituţiile pe care vechea capitală le deţinea: Capitoliu, Senat, Praetoriu. Dispunea de o Via Sacra şi un Forum. Palatul imperial reproducea pe cel de la Roma iar Hipodromul era o variantă arhitectonică a lui Circus Maximus. Înalta aristocraţie a Imperiului de aici, nu trebuia să simtă în nici un fel că locuia într-un oraş de rang inferior vechii Rome. Fiind o realizare nouă, Constantinopolul putea fi considerat cel mai modern oraş al vremii chiar dacă dorinţa de a fi, totuşi, o imitaţie îi diminuau acest caracter.

         Au fost aduse aici numeroase monumente vestite din alte părţi ale Imperiului: din Grecia, Italia, Asia Mică. Aşa s-a întâmplat cu coloana de bronz în chip de şerpi răsuciţi, care fusese ridicată la Delphi, în amintirea victoriei grecilor asupra perşilor, în 479 î.Hr. Templele antice au fost însă respectate în vechiul oraş. S-au ridicat, din iniţiativa împăratului, numeroase  edificii creştine. Constantin a stimulat construcţiile de case în noua capitală obligând chiar pe marii latifundiari să-şi ridice case în capitală.

         “Noua Romă” a devenit curând cel mai important centru meşteşugăresc şi comerciale al Imperiului. Oraşul a fost dotat cu o Universitate care, în timp, avea să devină una dintre instituţiile de învăţământ cele mai prestigioase.

5. Reformele lui Constantin cel Mare

        

         În timp ce în domeniul religios, Constintin a acţionat aproape că într-un mod revoluţionar, cu totul opus faţă de Diocleţian, în domeniul administrativ, economic şi militar, el a continuat reformele acestuia.

         Profilul dat de Constantin instituţiilor se va păstra până în secolul al VII-lea, când o profundă reformă administrativ va duce la sistemul themelor, dar principiile sale conducătoare – autocraţia puterii imperiale, centralizarea şi birocratizarea statului – se vor perpetua până la încheierea existenţei Imperiului, aşa cum l-a creat Constantin cel Mare.

         El a urmărit în primul rând întărirea autorităţii imperiale, atât de zdruncinată în secolul al III–lea. S-au separat administraţiile: cea civilă de cea militară, cea centrală de cea provincială. Au fost reduse simţitor atribuţiile Senatului. Întreg aparatul de stat era condus din vârful piramidei de către Împărat.

         Constantin cel Mare a dat maiestăţii imperiale un caracter mai impunător. În afară de diademă, ca semn al consacrării, a introdus gestul încoronării divine ilustrat pe monedele bătute în ultima parte a vieţii (o mână ce coboară din cer care îl încoronează pe împărat).

         Titlul de Imperator Caesar a fost înlocuit cu cel de Dominus Noster. A renunţat la titlul de Invictus de reminiscenţă păgână (de la zeul Soare), dar l-a adăugat pe cel Triumphator. A căutat să introducă sistemul ereditar de domnie. La curte a imitat fastul suveranilor orientali. Astfel cubiculum, camera de culcare a împăratului şi a membrilor familiei a fost încredinţată spre pază eunucilor peste care, superiorul, praepositus sacri cubiculi, era un fel de majordom, având în subordine întregul personal de servire al Palatului imperial, funcţie deosebit de importantă.

         Apoi, vechiul Consiliu al împăratului, consilium principis („consiliul de coroană”), care se întrunea periodic, a fost transformat într-o instituţie permanentă: sacrum consistorium.  Membrii acestui Consistoriu au primit însărcinări deosebite de control asupra administraţiei statului. Unii au fost trimişi în provincie cu puteri excepţionale (missi dominici), pentru a verifica modul în care funcţionează administraţiile locale.

         O funcţie cheie în anturajul împăratului era aceea de magister officiorum.  Acesta era comandatul gărzii călare, ministru cu probleme externe, mare maestru de ceremonii. Controla întreaga administraţie şi, în special, pe cea a prefecturilor.

         După magister officiorum,cel mai înalt funcţionar era quaestor sacri palatii, locţiitor al împăratului în probleme juridice, având în subordine notarii.

         Rolul prefecţilor pretoriului a scăzut în timpul lui Constantin cel Mare. Roma şi Constantinopolul ieşeau de sub jurisdicţia lor militară fiind supuşi, fiecare, câte unui prefect al capitalei (praefectus urbi). Această instituţie era menită să contracareze pe cea a prefecţilor pretoriului, oricând capabili, prin forţele pe care le aveau în subordine, să provoace lovituri militare de palat.

         Importante schimbări au fost făcute şi în armată. Ea era formată din soldaţi recrutaţi din rândul ţăranilor şi din barbari angajaţi. Din secolul al IV-lea, serviciul militar apare ca o obligaţie legată de proprietatea. S-a introdus şi posibilitatea răscumpărării cu bani a serviciului militar, bani cu ca­re erau angajaţi barbari.

Din punct de vedere al provenienţei soldaţilor, unii erau recrutaţi din rândul barbarilor învinşi (gentiles). Urmau apoi barbarii federaţi, de preferinţă germeni, care erau unităţi de elită ale armatei. Totuşi, unităţile cele mai importante au ră­mas legiunile, urmate de vexillationes, unităţi de cavalerie. Pe o treaptă ierarhic inferioară se situau auxilia şi cohortes, su­bunităţi de infanterie.

Armata în sine se împărţea, după locul în care îşi exercita atribuţiile, în două mari categorii: de frontieră (ripenses, limitanei) şi de rezervă (sau de manevră), numiţi şi comitatenses. Aceştia din urmă erau la dispoziţia împăratului în caz de acţiuni militare de anvergură.

Limiteneii aveau serviciul militar de douăzeci şi cinci de ani iar cei de rezervă, douăzeci. Aceştia din urmă erau plătiţi mai bine, dar primii dispuneau de loturi de pământ şi scutiri de obligaţii faţă de stat. Constantin a pus accent pe armata internă în dauna celei de frontieră ceea ce denotă strădania spre o politică militară activă, ofensivă.

Faţă de zona Dunării de Jos, Constantin a continuat politica începută de Diocleţian, existând dovezi ale întinderii stăpânirii sale şi la nord de fluviu, incluzând în Imperiu părţi din Oltenia şi Muntenia. Mărturii ale acestor preocupări sunt: refacerea cetăţii Tropaeum Traiani, fortificarea cetăţilor Noviodunum, Ulmetum, Tomis şi Histria. În 316 a fost refăcut castrul lui Traian de la Drobeta şi a fost construit podul de peste Dunăre între Oescos şi Sucidava, inaugurat la 5 iulie 328, se pare, în prezenţa împăratului. Pe malul stâng al fluviului a ridicat o nouă fortăreaţă - Constantiniana Daphne.

Putem concluziona, deci, că domnia lui Constantin cel Mare reprezintă o creştere deosebită a prestigiului şi forţei institu­ţiei imperiale. El a tins ca monarhia să fie una administrativă, strict ierarhizată, bine supravegheată şi, în care, toată autori­tatea să fie concentrată în mâna împăratului. În sfârşit, făcând din creştinism o religie acceptată în stat, înzestrând-o cu pri­vilegii şi imunităţi, apărând-o de erezii, înconjurând-o în toate ocaziile de protecţia sa, Constantin dădea încă o caracteristică distinctă autorităţii imperiale. Avându-şi reşedinţa între episcopi, ca unul dintre ei, prezentându-se ca păzitor al dogmei şi dis­ciplinei, intervenind în toate treburile Bisericii, legiferând şi judecând pentru ea, convocând şi prezidând sinoadele, dictând chiar punctele legilor, Constantin - şi după el toţi succesorii săi, care au fost fie arieni, fie ortodocşi - şi-au reglementat ra­porturile dintre Biserica şi Stat după aceleaşi principii. Acestea au fost cele ce au determinat imixtiunea uneori categorică a împăratului în treburile Bisericii. Toate se inspirau din concepţiile despre putere ale monarhiilor orientale şi încă aproape un secol - până în 476 - Imperiul roman a supravieţuit deoarece în Orient tradiţia romană a fost promovată cu putere, pentru că, în jurul curţii lui Constantin, partea de Răsărit a monarhiei a continuat să se dezvol­te reuşind să-şi păstreze conştiinţa proprie.

6. Creştinismul răsăritean sub urmaşii lui Constantin

Încă în anul 335, cu prilejul sărbătoririi a treizeci de ani de domnie (tricennalia), Constantin a împărţit Imperiul între cei trei fii şi doi nepoţi ai săi, fără să indice pe nici unul ca având întâietate între ceilalţi. Armata a refuzat să-i recunoască pe ne­poţi (Dalmatius şi Hannibalianus). Cei trei fraţi s-au întâlnit la Viminacium ( în Moesia Superior) şi şi-au împărţit astfel diacezele.

-  Constantin II, fiul cel mai mare, a primit Occidentul (Britannia, Gallia, Spania.);

-  Constantius II a luat Orientul (Aisia Mică, Siria, Palestina,
Egiptul (şi Tracia);

-  Constans a obţinut Italia, Africa, Panonia şi Illyricum.

              Constans a avut numai 14 ani când s-a făcut această împărţire şi el a fost iniţial sub tutela lui Constantin II, dar, în 340, el a pretins autonomia sa ceea ce a dus la un război între cei doi fraţi, încheiat cu victoria lui Constans şi moartea, într-o ambusca­dă, a lui Constantin II.

Până în 350, cei doi fraţi au domnit în bună înţelegere, cu toete că între ei existau deosebiri de credinţă, Constans fiind or­todox iar Constantius II, arian. În 350, în urma unui complot, Constans este ucis, astfel că singur împărat rămâne Constantius II, peste tot Imperiul.

Noul „Augustus” a trebuit să faci faţă unor probleme grele atât în Occident cât şi în Orient. Perşii care, încă din 338, au început prin a asedia cetatea Nisibis, vor continua până în 350 să atace permanent Imperiul. Persecuţiile împotriva creştinilor erau un fenomen obişnuit. Episcopul de Seleucia şi-a găsit moartea cu acest prilej iar istoricul Sozomenos menţionează chiar zece mii de martiri. Cons­tantius II nu a putut să ducă un război decisiv iar în 361 moare în oraşul Tars, în drum spre Occident, împotriva vărului său Iulian, care îi va fi succesor.

Constantius II a fost un arian convins şi a reuşit, până la sfârşitul domniei sale, s-o impună Imperiului ca doctrină oficială. El a fost mai conciliant până când a trăit fratele său, Constans, dar apoi atitudinea sa a fost ireconciliabilă.

În plan spiritual-religios perioada s-a caracterizat prin cearta dintre niceeni şi arieni care n-a putut fi aplanată nici de Sinodul I ecumenic de la Niceea. În 338, Sf.Atanasie care era exilat la Augusta Treverorum şi-a redobândit scaunul patriarhal datorită mai ales sprijinului dat de Constantin II. El a fost însă nevoit să facă faţă opoziţiei puternice a arienilor, separaţi acum în două grupări:

-  semiarienii sau omiusienii, cei mai numeroşi, care afirmau
că Fiul este „asemănător în substanţă cu Tatăl ”. Ei erau numiţi
şi eusebieni pentru că aveau în frunte pe episcopul Eusebiu de Nicomedia;

-  arienii radicali sau anomienii, după conducătorul lor, Eunomius, episcop de Cizic, care considerau că între Tatăl şi Fiul există o deosebire fundamentală, de substanţă (Fiul este „neasemănător cu Tatăl şi în toate şi după fiinţă”).

Sfântul Atanasie care fusese reintegrat în scaun nu în urma unui sinod ci prin poruncă împărătească, a fost acum alungat din scaunul patriarhal. El a fugit în Italia unde a cerut sprijinul papei Iulius care i-a invitat pe episcopii din Orient să vină la un sinod la Roma, pe această temă. Aceştia refuzând, în 340, papa îl declară pe Sfântul Atanasie nevinovat.

În acest timp, papa l-a convins pe Constans să-l determine pe fratele său Constantius II să convoace un sinod care să dezbată cazul Sfântului Atanasie si să-l reaşeze în scaun. În 342 sau 343 s-a ţinut un sinod la Sardica (Sofia), le care au  venit şi occidentalii şi orientalii. Nu s-a ajuns la o înţelegere: occidentalii l-au declarat pe Sfântul Atanasie nevinovat iar orientalii arieni, întruniţi într-un sinod separat, la Adrianopol, l-au condamnat formulând un nou Crez. În 345 a fost repus în scaun, după moartea antecesorului său, Grigore. A fost exilat însă, în 356, pentru a treia oară de către Constantius II.

În 359, într-un sinod ţinut la Rimini şi un altul la Seleucia în Palestina), episcopii, au adoptat ca formulă de credinţă oficială, arianismul.

Pentru creşterea prestigiului Noii Rome un moment important l-a constituit aducerea aici a moaştelor Sfântului Apostol Andrei de către Constantius II, în 357. Acesta va fi un punct de referinţă în afirmarea pe viitor a originii apostolice a Constantinopolului.

Amestecul brutal al împăratului arian în treburile Biserici Răsăritene s-a manifestat şi faţă de persoana care ocupa scaunul episcopiei Constantinopolului. După moartea patriarhului Alexan­dru (337) i-a urmat Pavel. Dar, întrucât hirotonirea şi alegerea  a fost făcută fără încuviinţarea sa, împăratul Constantius  II a venit la Constantinopol, a întrunit un sinod de episcopi arieni care 1-au alungat pe Pavel pentru că era ortodox şi a adus în lo­cul său pe Eusebiu, episcop de Nicomedia (339). După moartea acestuia, credincioşii 1-au restabilit pe Pavel, în timp ce arieni 1-au ales pe Macedoniu, diacon la Sfânta Sofia. Alungat iarăşi de către împărat, Pavel a mers la papa apoi 1a Constantin II, împă­rat al Occidentului, de la care, primind scrisori de recunoaştere a revenit în scaunul episcopal. Dar nici acum situaţia nu a fost de durată, Constantius II trimiţând pe prefectul pretoriului să-1 alunge. Prins, apoi exilat, a fost în cele din urmă ucis iar locul său, luat de către Macedoniu.

O agravare a situaţiei creştinismului se produce în timpul scurtei domnii a lui Iulian Apostatul (361-363)care făcea parte din dinastia constantiniană. A primit o educaţie creştină deosebită. A studiat la Constantinopol şi apoi la Nicomedia. În tot acest timp el a dus o viaţă ascetică şi se presupunea că vrea să devină preot. Dar încă din 351 el s-a convertit în secret la păgânism frecventând apoi filosofi din Asia Mică şi pe taumaturgul Maximus din Efes, un vestit adept al păgânismului, Studiile şi le-a conţinuat la Atena unde s-a întâlnit cu Vasile cel Mare şi cu Grigore de Nazianz.

În 355, Constantius II îl face „Caesar” şi îl trimite în Gallia unde se distinge ca un bun general. Succesele lui îl neliniştesc însă pe Constantius II care îi cere să-şi trimită o parte a trupelor în Orient pentru luptele împotriva perşilor. Trupele au refuzat însă să se supună, s-au răsculat şi l-au proclamat „Augustus” pe Iuli­an. Acesta a pornit spre Orient cu armata sa iar Constantius II s-a pregătit să-l întâmpine. Moartea subită a împăratului, în noiembrie 361, 1-a adus pe tron pe Iulian.

Convertirea sa la păgânism s-a datorat în bună parte înclinaţiilor sale spre misticism şi anturajului frecventat în tinereţe dominat de ideile neoplatonice. La aceasta trebuie adăugată şi ura faţă de Constantius II care a omorât mulţi membri ai familiei sale, dragostea pe care o avea faţă de cultura antică şi admiraţia pentru cultele păgâne. O primă lovitură pe care Iulian a dat-o cre­dinţei creştine a fost un decret prin care erau declarate ca re­cunoscute toate ereziile din interiorul ei iar clerul creştin era privat de toate drepturile pe care i le conferise Constantin cel Mare (scutirile de sarcinile municipale- munera).

Iulian crează chiar o „biserică păgână”, o alcătuire artificială, după modelul celei creştine. Într-o lucrare intitulată „Contra Galileenilor”, îi combate pe creştini ai, concomitent, îi sprijină pe evrei, mai ales în renovare templului de la Ierusalim (distrus apoi de un cutremur). El n-a avut trecere cu concepţiile sale decât în cercurile restrânse ale unor intelectuali excentrici dar marea masă a creştinilor l-a urât mai ales datorită campaniei sale susţinute pentru distrugerea bisericilor închinate martiri­lor şi transformarea lor în temple. Se pare că în timpul său au fost martirizaţi şi cei patru creştini de la Niculiţel: Attalos, Phillipos, Zottikos, Kamasis.

Iulian a murit în 363, într-un război împotriva perşilor. Cu el se stinge ultimul descendent al lui Constantin cel Mare, aşa-numita "a doua dinastie flavică" sau „dinastia constantiniană”. Toleranţa manifestată de Constanţiu II faţă de arieni a determinat după mortea sa o recrudescenţă a acestei erezii. Împăraţii ce i-au urmat nu numai că s-au ataşat deschis arianismului dar au impus şi Bisericii orientarea lor proprie. Iulian, ultimul reprezentant al dinastiei merge până la apostazie, readucând Imperiul la situaţia în care fusese înainte de a pune pe tron primul reprezentant al ei, Constantin cel Mare.

CAPITOLUL VI

MARILE PROBLEME ALE IMPERIULUI BIZANTIN

ÎN SECOLELE IV-V

Criza provocată de invazia barbară

         Într-o lungă perioadă istorică, ce a ţinut de la 306 până la 518, două crize grave au zguduit Imperiul dându-i acestuia, în cele din urmă, o fizionomie proprie. Prima a fost criza provocată de invazia barbară.

         După secolul al III-lea, la toate frontierele, la Dunăre ca şi la Rin, barbarii din Germania au intrat printr-o infiltrare  lentă pe teritoriul roman. Unii, în grupuri mici, venind ca oşteni sau în calitate de lucrători, alţii, cu triburi întregi, atraşi  de siguranţa şi prosperitatea Imperiului, cerând să li se dea  pământ, pe care îl primeau gratuit de la administraţia Imperiului. Marile mişcări de popoare care aveau loc fără încetare în lumea germană instabilă, au grăbit această împingere a barbarilor. Sub  loviturile lor, în secolul al V-lea Imperiul roman de Apus s-a prăbuşit şi se putea crede că nici Bizanţul nu va suporta mai bine decât Roma şocul acesta formidabil.

         În secolul al IV-lea, vizigoţii au ameninţat grav partea de Răsărit a Imperiului. În 376, pentru a scăpa de huni, 100.000 de vizigoţi au forţat Dunărea intrând în Imperiu şi cerând pământ şi ocrotire. Primiţi în Moesia, în calitate de federaţi, ei s-au ridicat doi ani mai târziu, l-au înfrânt şi l-au ucis pe împăratul Valens (364-378) la Adrianopol apoi au invadat Tracia. Generalii împăratului Teodosie cel Mare au reuşit să-i respingă şi  tratatul din 382 i-a readus la simpla condiţie de federaţi.

         Dar, după moartea lui Teodosie cel Mare, vizigoţii s-au ridicat din nou, sub conducerea conducătorului lor, Alaric, invadând Tracia, Macedonia, Thesalia, Peloponezul şi devastând Grecia. Fiul şi urmaşul lui Teodosie cel Mare pentru partea de Răsărit, Arcadius (395-408) nu a reuşit să-i oprească, mai ales datorită faptului că trupele sale erau trimise să apere Occidentul. Când generalul Stilicon,  chemat din Apus în ajutorul Răsăritului, i-a înconjurat pe vizigoţi la Pholoe, în Arcadia (396), acesta n-a reuşit să le impună  condiţii. Dimpotrivă, a trebuit să le cedeze noi teritorii şi Arcadius să-i acorde lui Alaric titlul de magister militum per Illyricum. Acesta a fost momentul când, la Constantinopol, influenţa germanică a ajuns deosebit de puternică.

         În timpul lui Arcadius, gotul Gainas s-a impus la curte ajungând să-l domine pe împărat şi să-şi exercite puterea prin teroare. Populaţia Constantinopolului s-a răsculat însă şi a măcelărit pe goţii din capitală, alungând pe Gainas care a fost ucis (400).

         Asasinarea generalului Stilicon în 408 l-a determinat pe Alaric, mereu ameninţător şi turbulent, să se arunce asupra Occidentului slăbit şi prin pierderea celui  mai bun general al său. Regele vizigot a mai încercat şi înainte, în 402-403, să ocupe Roma dar fusese înfrânt de Stilicon în Italia şi silit să se întoarcă în Illyricum. De data aceasta, Alaric a ocupat Roma prădând-o îngrozitor (24 august 410).

         Constantinopolul a scăpat, astfel, de ameninţarea vizigoţilor tentaţi de alte prăzi şi care s-au stabilit apoi în Gallia şi în Spania. Treizeci de ani mai târziu, au apărut hunii.

         Popor de origine asiatică, hunii au înaintat spre vest intrând în Europa la mijlocul secolului al IV-lea. În 395 au străbătut Caucazul devastând totul în calea lor: Asia Mică, Siria, Mesopotamia. Stabiliţi pe linia Dunării, s-au arătat atât de ameninţători încât, pentru a-i opri, Teodosie al II-lea a consimţit să le plătească un tribut anual. Când, în 434, Attila a preluat puterea, pretenţiile acestuia au crescut. A cerut dublarea tributului. Nemulţumit în continuare, în 441 a forţat Dunărea, a cucerit Viminacium (Branicevo), Singidunum (Belgrad), Sirmium (Sremska Mitroviţa), Naissus (Niş) şi a ameninţat Constantinopolul. Tributul a fost mărit acum de trei ori. Dar Attila nu s-a mulţumit nici cu atât. În 447 a invadat Grecia şi s-a apropiat de capitala Imperiului.

         S-au purtat iarăşi tratative şi se putea crede că este iminentă o catastrofă când, în 450, împăratul Marcian (450-457) a refuzat foarte curajos, plata tributului. A fost primul împărat care a primit coroana din mâna patriarhului de Constantinopol. Obiceiul a fost păstrat până la ultimul împărat al Imperiului bizantin. De această dată, în disputa dintre huni şi Imperiul de Răsărit, norocul a surâs acestuia din urmă. Ca atâţia alţii, Attila şi-a dus oştile în  Occident. Aliat cu gepizii, ostrogoţii şi herulii, Attila a fost înfrânt pe Câmpiile Catalaunice de către armata romană comandată de generalul Aetius (451). A fost una dintre ultimele şi cele mai mari bătălii ale antichităţii. Puţin mai târziu, moartea celui ce a rămas în istorie sub numele de flagellum Dei, a determinat destrămarea imperiului hun (453).

         În a doua jumătate a secolului al V-lea, ostrogoţii la rândul lor, au început lupta cu Imperiul care i-a angajat în  serviciul său, acordându-le pământuri (462) şi încercând pe conducătorii lor cu onoruri şi bani. Aceştia au ajuns să intervină chiar în treburile interne ale statului (474). Regele lor, Theodoric, la moartea împăratului Leon I (457-474), a contribuit mult la victoria lui Zenon asupra rivalului său. De acum barbarii vor fi mai  pretenţioşi ca niciodată. În zadar s-a încercat să se opune  conducătorii unii altora (479). Theodoric a jefuit Macedonia, a ameninţat  Tesalonicul, cerând mereu favoruri şi obţinând, în 484, titlul de consul. A ameninţat Constantinopolul în 587, dar şi el s-a lăsat atras de Italia unde, după 476, Imperiul de Apus se prăbuşise şi, foarte abil, Zenon i-a propus să-l recucerească. Odată în plus, pericolul a fost înlăturat.

         Data de 28 august 476 este una de referinţă în istoria universală. După două decenii de anarhie politică, ultimul împărat, care îşi mutase reşedinţa la Ravenna, Romulus Augustulus, fiul patriarhului Orestes, a fost detronat de Odoacru, căpetenia  herulilor. Aceasta a trimis insemnele imperiale la Constantinopol, ceea ce însemna recunoaşterea de către Odoacru a autorităţii Constantinopolului de la care aştepta, în schimb, o consacrare a puterii. Împăratul Zenon îl numeşte magister militum per Italiam.

         Invazia barbară a alunecat de-a lungul frontierelor Imperiului de Răsărit, neafectându-l decât foarte puţin. Astfel în timp ce Noua Romă se ridica aproape nestânjenită, cea veche îşi pierdea strălucirea pe care o ceda Orientului.

Luptele hristologice.  Al doilea, al treilea şi al patrulea Sinod ecumenic.

         Este destul de greu astăzi să se înţeleagă importanţa pe care  aveau în secolele IV şi V toate marile erezii, cum ar fi arianismul, nestorianismul sau monofizismul, care frământau Biserica şi întregul Imperiu de Răsărit. S-ar putea crede că, în realitate, ele nu erau altceva decât simple dispute teologice ale unor învăţaţi manifestate în discuţii pretenţioase asupra unor noţiuni subtile. În realitate ele aveau sensuri profunde şi o altă greutate decât ne-o putem azi imagina, fiind urmărite cu mai multă preocupare şi nelinişte decât chiar apropierea sau îndepărtarea barbarilor.

         Adepţii lui Arius nu s-au supus anatemei ce a fost pronunţată asupra lor la primul Sinod ecumenic şi secolul al IV-lea a fost dominat de o luptă îndârjită – la care împăraţii înşişi au luat parte – între adversarii sau apărătorii Ortodoxiei.

         Un adept al arianismului a  fost împăratul Valens (364-369). El a fost botezat de către Eudoxius, episcop arian moderat, care a devenit episcop de Constantinopol (360-370). Valens a încercat să impună prin forţă arianismului niceenilor. De aceea erezia a făcut mari progrese în timpul său între populaţiile germanice din stânga Dunării provocând tulburări şi sciziuni în rândul autorităţii bisericeşti şi a populaţiei creştine. El era sprijinit în acest sens de către Modestus, prefectul pretoriului din Orient. Numeroşi episcopi ortodocşi au fost alungaţi din scaun. În 365 a fost surghiunit şi Sfântul Atanasie cel Mare, dar a fost readus de împăratul Valens în anul următor datorită popularităţii sale în lumea creştinilor ortodocşi.

         Neşansa lui Valens în răspândirea arianismului a fost activitatea Părinţilor Capadocieni, a lui Meletie de Antiohia, a Sfântului Atanasie cel Mare şi a fratele său Petru al Alexandriei. Între opozanţii din Apus trebuie amintiţi papa Damasus şi Sf. Ambrozie al Milanului. În Dobrogea este cunoscut incidentul pe care l-a avut Valens cu episcopul Bretanion (Vetranion), pe care a încercat, în biserică, să-l aducă la credinţa ariană, ceea ce episcopul a refuzat cu demnitate părăsind biserica şi plecând în alta, împreună cu poporul ataşat învăţăturii niceene.

         Lupta care a început în secolul al IV-lea şi s-a dat cu privire la unitatea celor două naturi – natura umană şi natura divină – din persoana Mântuitorului Hristos, a accentuat şi mai mult divergenţele. Cu atât mai mult cu cât şi politica s-a amestecat în treburile religioase.

         În acest sens, contribuţia lui Teodosie cel Mare (379-395) la consolidarea creştinismului în Imperiu a fost deosebită. Acesta a adus numeroase hotărâri în sprijinul creştinismului. Cât de limpede şi de categoric în favoarea creştinismului a fost împăratul încă de la începuturile domniei sale rezultă din edictul dat la 27 februarie 380 în care recomandă: „să credem, după învăţătura apostolică şi doctrina evanghelică, într-o Dumnezeire a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, de egală maiestate şi pioasă trinitate”. Cei ce urmau această credinţă aveau să fie cuprinşi în marea şi universala Biserică creştină, „ceilalţi însă să fie socotiţi ca nişte nebuni şi fără de minte, susţinători ai unei infame învăţături eretice iar adunările lor să nu primească numele de Biserici”. Aceştia, urmau să suporte pedeapsa dumnezeiască. Teodosie cel Mare este considerat creator al Imperiului roman creştin. El renunţase în 379, la urcarea pe tron, la titlul de pontifex maximus, care dădea împăraţilor romani demnitatea de arhierei supremi ai religiei romane şi a refuzat să mai poarte mantia albastră decorată cu stele, simbol al pontificatului păgân. În 381 a interzis dreptul de moştenire pentru cei ce s-au lepădat de creştinism iar în 386, a pus să se închidă toate templele din Asia şi din Egipt. În 391, prin edict, a proclamat creştinismul religie de stat iar doi ani mai târziu a interzis Jocurile olimpice deoarece, cu ocazia desfăşurării lor, ritualurile păgâne şi jertfele aduse pe altare, aveau un rol deosebit.

         În mai-iulie 381, împăratul Teodosie cel Mare a convocat la Constantinopol, Sinodul al II-lea ecumenic. Problema cea mai importantă care trebuia discutată era cea legată de erezia pnevmatomahă pusă în  discuţie de episcopul semiarian Macedoniu care încerca să dovedească faptul că Duhul Sfânt nu este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Sinodul a condamnat erezia şi a reafirmat consubstanţialitatea celor trei Persoane divine. Acum au fost formulate celelalte cinci articole care au completat Simbolul de credinţă numit de atunci Simbol niceo-constantinopolitan. Canonul 3 adoptat aici stabilea că episcopul de Constantinopol era al doilea după cel de Roma: „Iar după episcopul Romei, întâietatea cinstei (primatul de onoare) să aibă episcopul Constantinopolului, pentru că (cetatea) aceasta este Roma nouă”.

         Cu toate că Teodosie cel Mare a făcut foarte mult pentru creştinism încercând să rezolve chestiunile teologice puse în discuţie în favoarea unităţii lumii creştine, a întâmpinat opoziţia categorică unuia dintre cei mai mari părinţi ai Bisericii, Ambrozie al Milanului. Problema era raportul Stat-Biserică, în care cei doi aveau puncte de vedere diferite.

         La cel de-al doilea Sinod ecumenic a fost ales arhiepiscop de Constantinopol, Nectarius. Acesta murind, în 397, în locul său a fost uns preotul Ioan din Antiohia Siriei care va rămâne în istoria bisericească sub numele de Sf. Ioan Gură de Aur (Hrisostomos). Pe lângă contribuţiile esenţiale aduse în domeniul teologiei, el a fost unul din propovăduitorii unei moralităţi severe, fapt care i-a adus neplăceri, degenerate, în cele din urmă, într-un conflict cu însăşi împărăteasa Eudoxia, soţia lui Arcadius. Din acest motiv el a fost exilat la început în Asia Mică, apoi readus de teama unor tulburări. A fost exilat din nou în Capadocia (407), apoi pe ţărmurile Pontului Euxin dar a  murit pe drumul către locul exilului.                                      La începutul domniei, Teodosie al II- lea (408-450), a domnit în Bizanţ sub tutela surorii sale, Pulcheria. Tinereţea şi-a petrecut-o pictând, colorând sau copiind manuscrise, ceea ce i-a adus porecla de Caligraful. Dacă istoria i-a păstrat numele, este pentru că el a poruncit să se ridice puternicul zid de apărare a  Constantinopolului şi pentru că în Codex Theodosianus  el a reunit decretele imperiale promulgate  după Constantin cel Mare. În rest, faţă de disputele religioase, el s-a dovedit deosebit de slab şi fără personalitate. În timpul domniei sale, la Alexandria a murit, în 415, probabil suprimată, Hypatia „regina filosofiei”, fiind apoi alungaţi toţi păgânii de la Universitatea de aici. Soţia lui Teodosie al II-lea s-a numit şi ea Eudoxia (Athenais, după numele păgân), ca şi cea a lui Arcadiu. Ea a  favorizat pe păgâni dar, după moartea ei, în 448, s-a reluat persecutarea păgânilor, emiţându-se şi un decret prin care au fost arse toate cărţile scrise împotriva creştinilor.

Sora lui Teodosiu II, Pulcheria, viitoarea soţie a lui Marcian, a fost plină de evlavie, ctitorind trei biserici închina­te Sf. Fecioare: Theotokos Chalkoprateia (nu departe de biserica Sf.Sofia),Theotokos Hodighitria (în partea de răsărit a capitalei, înzestrată cu o icoană trimisă de la Ierusalim de Athenais- Eudoxia) şi, cea mai importantă, cea din cartierul Blacherne. Aici e fost adusă mai târziu mantia Fecioarei Maria, trimisă de la Ierusalim şi căreia i se atribuia salvarea oraşului de atacurile unor popoare barbare.

În timpul lui Teodosie al II-lea a apărut o nouă erezie: nestorianismul. Promotorul ei, Nestorie, patriarhul din Constantinopol, susţinea că în Iisus Hristos sunt două persoane: persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii şi persoana umană sau istorică, născută din Fecioara Maria. De aceea erezia lui Nestorie s-a mai numit şi dioprosopism (de la gr. δυο προσωπα, două per­soane). Această erezie ducea la afirmaţia că Dumnezeu-Tatăl ar fi avut doi fii. Consecinţa era că Fecioara Maria n-a născut pe Fiul lui Dumnezeu ca să merite a fi numită "Născătoare de Dumnezeu” (θεοτοκος) ci numai pe omul Hristos şi, de aceea, trebuie numită „Născătoare de om” (ανθρωποτοκος) sau, cel mult,”Născătoare de Hristos”.

Sfântul Chiril al Alexandriei a profitat de această atitudine pentru a face să slăbească puterea episcopului din capitala Imperiului şi, susţinut de papalitate, la Sinodul III ecumenic de la Efes (431), a condamnat  nestorianismul. Abia s-a liniştit erezia nestoriană că a izbucnit alta, erezia monofizită sau eutihiană, de la Eutihius, un bătrân arhimandrit al Constantinopolului. Acesta, lup­tând cu nestorianismul, a dus la extremă învăţătura şcolii din Alexandria despre unirea celor două firi în persoana Mântuitorului, susţinută de Chiril al Alexandriei. Eutihius exagera atât de mult unirea celor două firi încât făcea din ele o singură fire. El susţinea că firea omenească luată de Hristos la întruparea din Fecioara Maria, a fost absorbită de firea Sa dumnezeiască, astfel încât aceasta a dispărut complet, deci, Mântuitorul nu ar fi avut un trup real. Consecinţa ereziei monofizite era că, dacă Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu are, pe lângă firea Sa dumnezeiască şi o fi­re omenească reală, atunci se anulează întreaga lucrare de răscumpă­rare a omului. Numai Fiul lui Dumnezeu, devenit om real, a putut duce neamul omenesc la mântuire. Doctrina ortodoxă referitoare la firile din persoana Mântuitorului este că în Iisus Hristos sunt două firi, dumnezeiască şi omenească - diofizitism - uni­te într-o singură persoană divino-umană.

Eutihius a găsit  sprijin la patriarhul Alexan­driei, Dioscorus, şi prin sinodul cunoscut sub numele de „tâlhăria de la Efes” (449) s-a asigurat atunci, triumful Bisericii din Alexandria. Expresia ce caracterizează acest sinod vine de la mijloacele brutale şi corupţia prin care episcopul şi-a impus punctul de vedere („Ephesinum non judicium sed latrocinium”).

Împotriva încrucişării acestor ambiţii Imperiul şi papalita­tea, la fel de neliniştite, s-au coalizat. Sinodul IV ecumenic de la Calcedon (451), la care au participat 600 de episcopi, a fixat doctrina ortodoxă sub semnul celor două na­turi ale lui Iisus Hristos, o singură persoană, două ipostasuri. Si­nodul a marcat, totodată, căderea puterii episcopului de Alexan­dria şi triumful statului care va conduce prin împărat sinoadele şi va stabili, mai mult ca oricând până acum, autoritatea sa asupra Bisericii orientale. Părinţii sinodali, întemeindu-se pe canonul 3 al Sinodului II ecumenic din 381, au confirmat, prin canonul 28, întâietatea de onoare a scaunului din Constantinopol după cel din Roma.

Papalitatea, care a contribuit la realizarea victoriei, n-a avut nimic de câştigat din această luptă. Dimpotrivă. Papa Damasus a protestat împotriva canonului 28 susţinând necesitatea ierarhi­zării patriarhiilor după apostolicitatea lor şi nu după criterii politice. Aceasta ar fi însemnat întâietatea Alexandriei şi chiar a Antiohiei faţă de Constantinopol.

Dar monofiziţii condamnaţi nu s-au dat bătuţi. Ei au conti­nuat multă vreme, în Siria şi în Egipt, să constituie Biserici cu tendinţe separatiste, pericole grave nu numai pentru Ortodoxie ci şi pentru coeziunea şi unitatea monarhiei. Dar cu toată victoria sa pe terenul dogmei, Roma asista neliniştită la extinderea puterii patriarhului de Constantinopol care a devenit, cu ajutorul împăraţilor de aici, conducătorul Bisericii Orientului. Tot mai mult Imperiul roman de Răsărit dobândea o fizionomie proprie. Bi­serica orientală, mândră de vestiţii ei învăţaţi, Sfinţii Vasile cel Mare, Grigoire de Nazianz, Ioan Hrisostom şi Atanasie cel Mare prevalându-se de superioritatea ei intelectuală asupra Occiden­tului, tindea tot mai mult să se separe de Roma. Bazele marii schisme din veacul al XI-lea începeau să se pună de pe acum.

CAPITOLUL VII

BIZANŢUL LA  SFÂRŞITUL SECOLULUI AL V-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL VI-LEA

Perioada la care ne referim a fost împărţită, din punct de vedere  al domniei, între împăraţii Zenon (474-491) şi Anastasie (491-518), exceptând o scurtă perioadă de un an, când pe tron s-a aflat Basiliscus (475-476).

După căderea, în 476, a Imperiului roman de Apus, cel din Răsărit a rămas singurul Imperiu care îşi mai putea spune roman deoarece reprezenta o parte a fostului întreg. Pe această bază, el era depozitarul unui mare prestigiu în ochii suveranilor bar­bari care tăiaseră din Imperiu regate în Gallia, Spania, Africa, Italia, ceea ce impunea în ochii lor, vagi idei de suzeranitate asupra părţii de Răsărit. Evident, şi invers. Suveranii bizantini, în virtutea gestului lui Odoacru care a trimis însemnele imperia­le la Constantinopol, puteau emite pretenţii şi asupra porţii occidentale a fostului Imperiu roman.

Bizanţul cuprindea acum Peninsula Balcanică, cu excepţie păr­ţii de nord-vest, Asia Mică până la Munţii Armeniei, Siria, până la Eufrat, Egiptul şi Cirenaica. Aceste teritorii formau 64 de provincii sau eparhii, repartizate între două prefecturi având în frunte câte un pretor: cea de răsărit (dieceza de Tracia, Asia, Pont, Orient, Egipt) şi cea din Illyricum (dieceza de Macedonia).

Tulburările religioase au continuat şi după Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon. Nu a fost suficient să se condamne monofizismul pentru a-l face să dispară. În Egipt, în Siria, în Palestina, majoritatea monahală disperată nu atât datorită înfrân­gerii monofizismului cât mai ales obligaţiei de a se supune episcopilor, au găsit în apărarea credinţei un pretext de a se revol­ta. În Alexandria revoltele erau permanente. Au fost masacraţi preoţi. O vie tendinţă separatistă se manifesta în principalele oraşe egiptene. Pericolul era cu atât mai mare cu cât împăratul Zenon şi-a propus să refacă pacea şi unitatea din sânul Bisericii stabilind un compromis între Ortodoxie şi monofizism prin edictul de unire, Henotikon, din 482, care n-a mai menţionat formula adop­tată la Sinodul de la Calcedon. Se stabilea în acest act că Mân­tuitorul este de aceeaşi natură cu Tatăl în ipostasul Său divin şi de aceeaşi natură cu oamenii în ipostasul Său de om. Se ocoleau însă expresiile „o natură^” şi „două naturi”, eludându-se astfel deciziile celui de-al IV-lea Sinod ecumenic,

Actul a fost trimis la Alexandria unde patriarhul Petru Mongus l-a acceptat. În Antiohia, patriarhul Kalandion l-a res­pins dar fiind implicat într-o revoltă împotriva lui Zenon, a fost îndepărtat din scaun. Petru Piuarul (Knapheus), care i-a luat locul, l-a acceptat, Martyrius al Ierusalimului l-a acceptat şi el. Papalitatea s-a arătat nemulţumită şi a cerut restaurarea au­torităţii Sinodului de le Calcedon.

Desigur, lui Zenon nu i se putea reproşa încercarea de a se realiza pacea internă între supuşii săi prin mijloacele care îi stăteau la dispoziţie unui împărat, aducându-i pe monofiziţi la or­todoxie. Dar, evitându-se reluarea hotărârilor dogmatice stabili­te la Calcedon, atât Zenon cât şi patriarhul Acachios al Constantinopolului n-au urmat calea cea mai potrivită. Cu tot edictul de unitate lupta a continuat mai ales la nivelul păturii monaha­le între care se detaşau călugării achimiţi ( „cei neadormiţi”) din Constantinopol.

Papa Felix al III-lea (483-492), nemulţumit de creşterea puterii patriarhului de Constantinopol, menţionată şi în canonul 28 al Sinodului al IV-lea ecumenic, a considerat prilejul ca fiind foarte nimerit pentru a lua măsuri unilaterale care să vi­zeze micşorarea prestigiului autorităţii crescânde a patriarhului de Constantinopol. El a convocat un sinod la Roma (iulie 484) prin care a anatemizat şi a depus din scaun pe Acachios. Acesta a fost mai întâi excomunicat apoi, încă odată, în octombrie 435, de către un nou sinod. La rândul său, patriarhul a răspuns le anatemizare ştergând numele papei din diptice şi întrerupând orice legături cu Roma. Aşa s-a declanşat schisma acachiană care a durat aproape 35 de ani (484-519). Gravitatea gestului papei Felix a constat în faptul că, pronunţând anatema asupra patriarhului Acachios, nu îl înlătura numai pe acesta de la comuniunea cu Biserica Apusului ci, fapt mult mai grav, întreaga Biserică a Răsăritului, ceea ce era, în mod evident, o acţiune insuficient cumpănită.

Ruptura s-a agravat atunci când, pe scaunul imperial de la Constantinopol, în 491  a urcat Anastasie care a înclinat balanţa în fa­voarea monofizismului. El a fost primul împărat care si-a dat sea­ma că destinul Imperiului nu se poate despărţi de lumea greacă şi de Asia. Impus la tron de Ariadna, văduva lui Zenon, noul împărat care avea 60 de ani în momentul urcării pe tron, a fost un bun administrator. A încurajat comerţul şi industria în oraşe. Prin politica sa fiscală abilă a refăcut finanţele statului lăsând  visteria plină (320.000 livre de aur). A reorganizat sistemul de apărare al hotarelor Imperiului punând un accent deosebit pe corpul militar el limitaneilor. A construit zidul lung de 78 m lungime, între Marea Marmara şi Marea Neagră, care apăra Constantinopolul de atacurile venite de pe uscat.

Din nefericire toate acestea au fost umbrite de tulburările eterne dintre adepţii Ortodoxiei şi monofiziţi. Anastasie a sprijinit dema verzilor în Hipodrom, de nuanţă monofizită, contra acelei albastre, reprezentată mai ales de marea aristocraţie greco-romană şi care era pentru Ortodoxie. Un episod semnificativ pentru conturarea atmosferei ce existe în Imperiu în timpul împăratului monofizit Atanasie a fost cel legat de încercarea de a se introduce un adaos la imnul Trisaghion (Sfinte Dumnezeule) din Liturghie din partea monofiziţilor. Ea a produs o revoltă spontană capitală, care a ameninţat însăşi poziţia împăratului.

În 513-514 a izbucnit răscoala militară a generalului Vitalianus în Illyria. Originar din Scythia Minor, el s-a sprijinit partida ortodoxă împotriva lui Anastasie. Succesele sale militare în Peninsula Balcanică l-au pus pe gânduri pe împărat, acesta promiţând că va repune în aplicare hotărârile Sinodului de la Calcedon. Nu s-a ţinut însă de promisiune.

Tot mai mult, civilizaţia Imperiului prindea o culoare orientală. Chiar şi sub dominaţia Romei, elenismul, în tot Orientul a fost viu şi foarte puternic. Mari şi înfloritoare oraşe ca Alexandria, Antiohia, Efes, erau centre de cultură intelectuală artistică remarcabilă. În sfera lor, în Egipt, în Siria, în Asia Mică, s-a născut o civilizaţie pătrunsă de tradiţiile Greciei clasice. Constantinopolul, îmbogăţit de fondatorul său cu capodopere ale lumii greceşti, a devenit unul din cele mai deosebite epopee ale lumii. Antichitatea elenistică a contribuit la crearea şi specific al civilizatei aici. Contactul acestei civilizaţii Persia a dus la trezire conştiinţa vechilor sale tradiţii. În Egipt, Siria, Mesopotamia, Asia Mică şi Armenia, vechiul fond tradiţional a reapărut, reacţionând împotriva spiritului elenistic. Din amestecul acestor tradiţii rivale s-a născut în toată lumea orientală o activitate puternică şi fecundă. Din punct de vedere economic, intelectual şi artistic, în secolele IV şi V, Siria, Egip­tul şi Anatolia, au avut o importanţă deosebită în Imperiu. Arta creştină se dezvolta încetul cu încetul printr-o succesiune încercări şi cercetări savante, ducând spre apogeul măreţ care a creat capodoperele secolului al VI-lea. În provincie se dezvoltau de asemenea, vechile tradiţii indigene şi spiritualitatea uşor separatistă. Constantinopolul însuşi căpăta un profil intelec­tual specific datorită întâlnirii aici a tuturor tendinţelor din Imperiu, creînd o civilizaţie originală.

Aşa se realiza evoluţia care orienta Bizanţul spre Orient, spre concepţia unui Imperiu pur oriental, guvernat despotic, bi­ne administrat, puternic apărat, neinteresându-se politic de Oc­cident, pentru a deveni el însuşi, neezitând să caute în Orient unitatea religioasă, de  a rupe cu Roma şi a constitui sub tutela statului o Biserică aproape independentă de papalitate.

Din nefericire pentru succesul acestei cauze, la sfârşitul veacului al V-lea şi începutul celui următor, Imperiul se afla într-o gravă criză.

După 502, perşii au început războaiele în est. Regele persan Kobad a atacat Imperiul după o lungă perioadă de linişte, înce­pută în 422, prin încheierea păcii de o sută de ani. Atacul a fost oprit însă atunci când hunii heftaliţi au invadat statul persan. Se reiau vechile relaţii ale Armeniei cu Bizanţul iar Anastasie construieşte cetatea Dara (507), în faţa oraşului Nisibi, cetate care va avea un rol deosebit de important în sistemul de­fensiv al Imperiului, în această parte.

În Europa, în primele două decenii ale secolului al VI-lea apar, la linia Dunării, slavii, iar mai târziu, avarii. În inte­rior anarhia era completă. Capitala era agitată de luptele între facţiunile circului, verzii şi albaştrii. Provinciile, nemulţumite, ruinate de războaie, apăsate de impozite, căutau cu orice prilej să-şi manifeste revendicările naţionale. În epoca aceasta se constată o adevărată redeşteptare naţională şi se înregistrea­ză o ridicare a Orientului împotriva elenismului care, în ochii orientalilor, se prezenta sub forma ortodoxiei bizantine.

În sfârşit, amintirea persistentă a tradiţiei romane, între­ţinea ideea unităţii necesare a lumii romane, a „Romaniei”, alimentându-se astfel şi o tendinţă de apropiere faţă de Occident. Pentru a se ieşi din această instabilitate era nevoie de o mână energică, de o politică clară, cu vederi precise şi ferme. Toate acestea le-a adus domnia lui Iustinian I.

CAPITOLUL VIII

DOMNIA LUI IUSTINIAN ŞI IMPERIUL BIZANTIN

ÎN SECOLUL AL VI-LEA

1. Ascensiunea dinastiei iustiniene

În 518, la moartea lui Anastasie, o intrigă obscură a adus la tronul Imperiului bizantin pe Iustin, comandantul trupelor de gardă imperială (domesticul scholelor). Acesta era un ţăran din Macedonia, venit cu vreo cincisprezece ani înainte la Constantinopol să-şi încerce norocul, un bun soldat dar foarte înapoiat in­telectual şi fără nici o experienţă politică. Acest om s-a ridi­cat printr-o extraordinară voinţă ajungând la 68 de ani fondator al unei dinastii, neavând alt sfetnic decât pe nepotul său, Iustinian.

Originar, ca şi Iustin, din Macedonia, tradiţia care face din el un slav este de provenienţa ulterioară şi nu are nici valoare istorică. Născut la Tauresium, în 482, Iustinian a venit de bună voie la Constantinopol chemat de unchiul său, primind o educaţie deosebit de romană şi profund creştină, Avea o mare expe­rienţă în afaceri, un spirit matur şi un caracter format, toate calităţile care l-au făcut să fie un bun sfătuitor al unchiului său. Ca urmare, el a fost cel ce a guvernat între 518 şi 527 în numele lui Iustin aşteptând, la rândul său, domnia, care a urmat între 527 şi 565. Astfel, pe durata a aproape o jumătate de secol Iustinian I a condus destinele Imperiului roman de Răsărit dominând epoca marcată de puternica sa personalitate, cu o amprentă atât de profundă încât singură voinţa sa a fost suficientă pentru a întrerupe evoluţia naturală care tindea să ducă Imperiul spre Orient, apropiindu-l de Apus.

Sub influenţa lui Iustinian I, încă de la începuturile domniei lui Iustin, a apărut o nouă orientare politică. Prima sa grijă a fost reîmpăcarea cu Roma şi înlăturarea schismei. Legăturile din­tre cele două Biserici au fost reluate în timpul patriarhului Ioan al II-lea al Constantinopolului (518-520) şi al papei Hormisdas (541-524), în ziua de 28 martie 519, în Joia Mare din Săptămâna Pati­milor.

Pentru încheierea unei alianţe şi a da papei garanţii cu privire la zelul său ortodox, timp de trei ani (518-521), Iustinian I a promovat o susţinută persecuţie împotriva monofiziţilor în întregul Orient. Prin această apropiere de Roma, dinastia voia să se simtă mai puternică. Iustinian I a putut apoi să ia măsuri ener­gice pentru consolidarea stăpânirii sale. S-a debarasat de generalul Vitalianus, cel mai temut adversar al său. S-a făcut deosebit de popular mai ales prin etalarea unei mărinimii şi a unui fast sclipitor.

Iustinian I a înţeles importanţa care o putea avea pentru el şi pentru ambiţiile sale viitoare, restabilirea înţelegerii cu papa­litatea. Profund adept al Ortodoxiei, Iustin a promulgat, în 524, un edict împotriva arienilor, act ce i-a atins pe goţi şi pe alţi germani aflaţi în slujba Imperiului. Mai ales că au fost închise bisericile lor din Constantinopol. De aici s-a iscat un conflict cu Theodoric, regele lor, care a ameninţat cu represalii şi 1-a forţat pe papa Ioan I să meargă la Constantinopol pentru a obţine abrogarea edictului. Primit cu onoruri deosebite, fiind şi primul papă care a vizitat noua Romă, el n-a obţinut, totuşi, decât scoaterea goţilor federaţi de sub incidenţa edictului. Theo­doric, nemulţumit de rezultatele obţinute de papă în cursul voia­jului său la Constantinopol, îl aruncă pe acesta în închisoare, unde, în cele din urmă, a murit. Pe când se pregătea să emită un edict de confiscare a bisericilor ortodoxe din regatul său, Theodoric a murit şi el, în august 526. La mai puţin de un an  a murit si Iustin, tot în luna august (527), după ce a conferit titlul de „Augustus” nepotului său şi după ce a pus pe patriarhul Epifanios să încoroneze pe Iustinian I şi pe soţia sa, Teodora.

Imperiul roman de Răsărit obţinea prin această pereche suverană, unul din cele mai strălucite cupluri în conducerea treburilor statului.

2. Caracterul, politica şi anturajul lui lustinian

Iustinian I (Flavius Petrus Sabbatius Justinianus) nu se aseamănă prin nimic cu. predecesorii săi din veacul al V-lea. Acest om simplu ajuns pe tronul Cezarilor a vrut să fie un împărat în sensul vechi al accepţiunii şi astfel el este ultimul dintre marii suverani ai lumii romane. A avut incontestabile calităţi de a om de acţiune şi o deosebită poftă de muncă - unul din curtenii lui l-a numit "împăratul care nu doarme niciodată". Cu toată înclinaţia sa spre ordine şi buna administraţie, cu tot despotismul său bănuitor şi invidios, prin voinţa sa indecisă şi slabă el ar fi rămas un om mediocru dacă spiritul din el n-ar fi fost mare. A fost eminentul reprezentant a două mari idei: ideea imperială şi ideea creştină. Aceste două idei au făcut ca numele său să rămână nemuritor în istorie.

Copleşit de amintirea grandorii romane, Iustinian I vroia să reconstituie Imperiul roman aşa cum a fost el în cele mai bune vremuri ale sale. Vroia să stabilească dreptul imprescriptibil al Bizanţului ca urmaş al Romei, asupra tuturor statelor barbare de pe fostul său teritoriu din Occident şi să refacă unitatea lumii romane. Urmaş al Cezarilor, întocmai ca şi ei, voia să fie legea personificată, încarnarea cea mai deplină a puterii absolute şi, de asemenea, reformatorul grijuliu al bunei ordini în monarhie. În sfârşit, copleşit de orgoliul pe care i-l dădea rangul său im­perial, el s-a înconjurat de toate ceremoniile şi de toate măririle. Prin splendoarea edificiilor, prin fastul curţii sale, prin modul cum dădea numele său de „iustiniene^” tuturor fortificaţii­lor pe care le ridica, oraşelor pe care le reconstruia, magistra­turilor pe care le întemeia, el a voit să eternizeze gloria dom­niei sale şi să convingi pe supuşii săi despre incomparabile fericire de care se bucură pentru că trăiesc în timpul lui Iustinian. Ales de Dumnezeu şi fiind reprezentantul Său pe pământ se simţea dator să fie campionul Ortodoxiei, manifestându-se ca atare în războaiele pe care le ducea şi al căror caracter religios nu se poate contesta, prin efortul extraordinar de a propovădui peste tot credinţa ortodoxă şi de a combate ereziile care ar fi putut s-o submineze.

Toată viaţa a urmărit realizarea acestor două planuri ambi­ţioase şi, pentru a le transpune în viaţă, a avut şansa de a găsi oameni abili, precum juristul Trebonian sau prefectul pretoriului Ioan de Cappadocia, generali ca Belizarie şi Narses şi, mai ales, un excelent consilier în persoana „prea cucernicei soţii pe care Dumnezeu i-a dat-o”, împărăteasa Teodora.

Ca aproape toate împărătesele care s-au urcat pe tronul Impe­riului bizantin, Teodora era şi ea de origine modestă. Fiică a unui paznic de urşi din Hipodrom, ea, dacă ar fi să-l credem pe Procopius din Cezareea în a sa Istorie secretă, a scandalizat pe contemporani prin viaţa ei de comediantă şi prin aventurile sale, reuşind, în ambiţia sa, să se impună pe tronul Imperiului. În timpul cât a trăit - ea a murit în 548, probabil în jurul vârstei de 48 de ani a exercitat o puternică influenţă asupra împăratului şi conducea Imperiul poate chiar mai mult decât el. Iubea banii, puterea şi, pentru a-şi apăra tronul, a fost crudă şi neîndurătoare. Dar, lă­sând la o parte defectele ei, Teodora a avut şi calităţi: energie, fermitate, o voinţă de fier, un spirit politic avizat şi clar, fiind poate mai dreaptă decât chiar imperialul ei soţ.

În timp ce Iustinian visa să recucerească Occidentul, să repună bazele Imperiului roman reconstituit pe alianţa cu papali­tatea, ea, orientală cum era, şi-a întors privirile spre Răsărit, cu un sentiment  mai exact al realităţii şi necesităţilor. Ea a vrut să potolească războaiele religioase care ameninţau li­niştea şi puterea Imperiului, preferând unele concesii şi o largă toleranţă faţă de populaţiile revoltate, cum erau cele din Siria şi Egipt şi, chiar cu preţul unei rupturi cu Roma, să, refacă uni­tatea monarhiei, orientale.

3.  Politica externă

În momentul în cere Iustinian I a preluat puterea, Imperiul nu ieşise încă din criza gravă pe care o parcurgea de la sfârşi­tul secolului al V-lea. În timpul ultimelor luni de domnie a lui Iustin, perşii, nemulţumiţi de amestecul politicii imperiale în Caucaz, în Armenia şi la frontierele Siriei, eu reînceput războ­iul şi, astfel, cea mai mare parte a armatei bizantine era imobi­lizată în est. În interior, luptele dintre facţiunile din Hipodrom, întreţineau o permanentă agitaţie politici agravând corup­ţia administraţiei publice şi determinând nemulţumirile ce rezul­tau din aceasta.

Iustinian I, pentru a-şi pune în aplicare planurile sale spre Occident, trebuia  să  înlăture aceste greutăţi. Nevăzând sau ne­voind să vadă marele pericol din Răsărit, el a semnat cu regele  perşilor, cu preţul unor largi concesiuni, pacea din 532, care i-a deblocat o parte a forţelor militare. În acelaşi timp, el a reprimat cu violenţă răscoalele din interior. La Constantinopol luptele dintre facţiuni, asprimea prefectului preto­riului, Ioan de Cappadocia şi condamnările arbitrare pronunţate de prefectul oraşului, au dus la declanşarea teribilei revolte izbucnite la Hipodrom, în prezenţa împăratului şi care a durat o săptămână, între 11 şi 18 ianuarie 532. Răsculaţii au incendiat palatul prefectului şi flăcările au cuprins chiar şi Palatul im­perial, biserica Sf. Sofia şi cartierele învecinate. Un nepot al lui Anastasie, Hypatios, a fost proclamat împărat. Iustinian I se pregătea să fugă în Asia, când Teodora şi-a dovedit curajul şi a găsit soluţia cea mai potrivită de înăbuşire a revoltei. Trupele comandate de Belizarie şi Narses au înconjurat pe rebelii strânşi în Hipodrom, masacrându-i. Peste trezeci de mii de cadavre au rămas pe nisipul arenelor de aici. Apoi, Iustinian I a supus  elementele dez­ordonate şi puterea sa a fost asigurată. Îndată după victorie, împăratul a început să refacă somptuos clădirile incendiate. Din februarie 532 au început lucrările la biserica Sf. Sofia.

Brutalitatea reprimării răscoalei rămase în istorie sub no­mele Nika, după strigătul de adeziune al participanţilor la ea, a avut ca rezultat restabilirea pe o lungă durată a ordinii în capitală şi a făcut să crească foarte mult puterea împăratului.

Situaţia existentă în Occident a favorizat în mod deosebit atitudinea concretă a lui Iustinian I în această direcţie. În Africa, întocmai ca şi în Italia, populaţiile, conduse de stăpâni barbari şi eretici, doreau cu ardoare restaurarea puterii impe­riale. Prestigiul ei era atât da puternic încât chiar şi regii vandali şi ostrogoţi recunoşteau legitimitatea revendicărilor bizantine.

Apoi, decăderea rapidă a acestor regate barbare, le-a lăsat fără putere în faţa atacurilor lui Iustinian I iar disensiunile dintre ele le-au împiedicat să facă front comun în faţa duşmanului comun. Pretextul prim pentru intervenţie a fost oferit de situa­ţia din Africa: regele vandal Hilderic, prieten al Imperiului şi protector al credinţei creştine ortodoxe a fost înlocuit cu Gelimer, devotat arianismului, în Italia, după moartea lui Teodoric, fiica sa, Amalasunta, a ajuns regentă în numele fiului său, Atanaric, dar acesta murind în 534, Amalasunta a împărţit puterea cu vărul ei, Teodat. Acesta însă a internat-o într-o insulă din lacul Bolsena şi a pus să fie ucisă prin strangulare (535). Iustinian s-a declarat răzbunătorul ei.

Gelimer, respingând pretenţiile lui Iustinian, războiul contra vandalilor a devenit iminent. În luna iunie 533, Belizarie, a cărui reputaţie era deja mare, a părăsit Constantinopolul cu o armată de 15.000 de oameni şi cu o flotă de 95 de vase, a debarcat fă­ră nici o rezistenţă la cinci zile de Cartagina (septembrie), l-a învins pe Gelimer la Decimum, a intrat în Cartagina, fiind bine primit de po­por şi, după ce a provocat o nouă înfrângere lui Gelimer, l-a făcut prizonier la Hippona (martie 534). Încurajat de un succes atât de rapid, Iustinian I a reorganizat administraţia Africii (aprilie 534), constituind-o într-o prefectură a pretoriului şi împărţind-o în şapte provincii. Dar cucerirea Africii era departe de a fi încheiată. Revoltele berberilor şi ale arienilor din Cartagina, n-au putut fi reprimate decât abia în 539.

Recucerirea Italiei a fost mult mai dificilă. Ostrogoţii din Italia au asistat fără să facă nici o mişcare la zdrobirea regatului vandal. Bineînţeles, le-a venit şi lor rândul. Asasi­narea Amalasuntei, aşa cum am văzut, i-a oferit lui Iustinian I pretextul de a interveni. Dar, de această dată, războiul a fost mult prea dur şi foarte lung. Belizarie,a venit de pe câmpul de luptă din Africa, a cucerit Sicilia (535), a ocupat Neapole şi apoi Rorma, unde a pornit un memorabil asediu împotriva armatei noului re­ge al ostrogoţilor, Vitiges, asediu care a durat un an întreg (martie 537 - martie 538). Apoi a ocupat Ravenna (540) şi l-a adus pe Vitiges captiv, la picioarele împăratului. Dar goţii şi-au revenit sub conducerea abilului şi energicului Totila. Beli­zarie, reîntors în Italia cu forţe insuficiente, a eşuat lamenta­bil (544-548). A fost nevoie de energia lui Narses pentru a în­frânge rezistenţa ostrogoţilor la Tadinae (552) şi de a zdrobi în Campania ultimele forţe ale barbarilor (553), apoi de a elibera peninsula de hoardele francilor (554).

Recucerirea Italiei a durat douăzeci de ani. Este de remar­cat optimismul cu care a privit Iustinian acest război, lipsa unei aprecieri realiste a efortului necesar zdrobirii ostrogoţilor. El a considerat suficientă o armată de douăzeci şi cinci – trezeci de mii de oameni pentru a readuce Italia la Imperiu. De aceea războiul s-a pre­lungit foarte mult.

La fel în Spania, Iustinian I a profitat de circumstanţele existente pentru a interveni în luptele interne, dinastice, din regatul vizigoţilor (554) şi a recuceri sud-estul ţării.

Graţie acestor campanii victorioase, Iustinian I a putut să-şi vadă marele vis realizat. Au fost reintegrate în unitatea ro­mană: Dalmaţia, Italia, Africa de est, sudul Spaniei, insulele din bazinul apusean al Mediteranei( Sicilia, Corsica, Sardinia, Balearele). Întinderea monarhiei a devenit aproape dublă. Prin ocuparea Ceutei, autoritatea împăratului se întindea până la Coloanele lui Hercule (Gibraltarul de mai târziu, în denumirea arabă).

Dacă facem abstracţie de o parte a litoralului vizigot din Spania şi Septimania, al francilor în Provence, Marea Mediterană devenea din nou un „lac” roman. Fără îndoială, nici Africa, nici Italia, n-au intrat cu toată întinderea lor teritorială de odinioară în unitatea Imperiului. Apoi, ele au intrat în compo­nenţa sa epuizate, distruse, după atâţia ani de război. Dar, în acelaşi timp, aceste războaie au dat Bizanţului un incontestabil prestigiu şi glorie iar Iustinian I n-a precupeţit nimic pentru a şi le asigura.

Africa şi Italia recucerite, au format, ca şi odinioară, două prefecturi iar împăratul a căutat să dea populaţiei imaginea exactă a Imperiului, aşa cum a fost el odinioară.

Din nefericire, Iustinian I şi-a îndreptat întregul efort ma­terial şi uman spre Occident, neglijând Orientul. Primul război cu perşii n-a făcut decât să anunţe pericolul ce urma (527-532). Nici unul din adversari n-a îndrăznit să se angajeze într-o bătă­lie hotărâtoare şi, astfel, lupta n-a avut un rezultat decis. Victoria lui Belizarie la Dara (530) a fost contracarată prin înfrângerea lui la Callinicum (531) când acesta, prind din două părţi, a fost silit să semneze „Pacea eternă” (532).

Dar noul rege al Persiei, Chosroes Anurshivan (531-579), ac­tiv şi ambiţios, nu era suveranul care să se mulţumească cu aces­te rezultate. Văzând că Bizanţul este ocupat în Occident, neliniştit mai ales de proiectele de dominaţie universală pe care Iustinian I nici nu le ascundea, în 540, a atacat Siria şi a pradat Antiohia. Un an mai târziu a invadat Lazicum şi a ocupat Petra. În 543 i-a bătut pe greci în Armenia iar în anul următor a devastat Mesopotamia. Însuşi Belizarie se dovedi neputincios în faţa lui. A fost nevoit să încheie un armistiţiu (545), reînnoit de mai multe ori, apoi o pace, în 562, pe cincizeci de ani, prin care Iustinian I se angaja să plătească tribut  regelui persan şi i se interzicea să facă propagandă creştină pe teritoriul Imperiului persan. Şi-a păstrat în schimb Lazicum însă, după acest lung şi greu război, pericolul persan nu a fost îndepărtat.

În acest timp, în Europa, linia Dunării a cedat sub loviturile hunilor care, în 540, au trecut prin foc şi sabie Tracia, Illyricul, Grecia, până la istmul Corint şi au ajuns până aproape de Constantinopol. Slavii în 547 şi 551 devastează Illyricul şi, în 552, ameninţă Tesalonicul. Hunii apar din nou în faţa capitalei în 559 şi numai curajul lui Belizarie a salvat oraşul de la devastare.

Pe de altă parte, alţi barbari, avarii, îşi fac şi ei apari­ţia, vindicativi şi ameninţători. Este demn de reţinut că nici una din aceste incursiuni n-a reuşit să stabilească durabil vreu­nul din popoarele străine în Imperiu. Dar nu s-a putut împiedica devastarea înspăimântătoare a Peninsulei Balcanice. Imperiul plă­tea scump în Orient victoriile lui Iustinian I în Occident.

O atenţie susţinută a acordat împăratul pentru asigurarea teritoriului, întărirea frontierelor. Prin organizarea unor mari comandamente militare încredinţate unor magistri militum, prin crearea la toate frontierele a unor baraje militare (limites), în care se aflau trupe speciale (limitanei), el a fost în fa­ţa barbarilor o stavilă greu de penetrat. În acest dispozitiv im­portant a fost inclus sistemul de cetăţi construit sub forma unor bariere succesive în faţa invaziilor. În spatele acestora, întregul teritoriu era împânzit cu castele fortificate.

În sfârşit, diplomaţia bizantină, completa activitatea mili­tară, străduindu-se să asigure în întreaga lume prestigiul si in­fluenţa Imperiului. Printr-o abilă distribuire a favorurilor şi banilor, printr-o ingenioasă politică, de a îndrepta duşmanii Imperiului unul împotriva celuilalt, diplomaţia a adus sub suzera­nitate bizantină şi a făcut inofensive popoarele barbare care se mişcau la frontierele monarhiei. De asemenea, prin activitatea misionarilor, ce reuşea aducerea lor în sfera de influenţă a Bi­zanţului, aceste misiuni au dus creştinismul ortodox de pe malu­rile Mării Negre până în câmpiile Abisiniei şi în oazele din Sahara, constituind una din trăsăturile caracteristice ale politicii imperiale până la căderea Imperiului. De asemenea, Imperiul şi-a constituit o clientelă din vasali: arabii din Siria şi Yemen, barberii din Africa de Nord, lazii şi tzanii de la hotarele Arme­niei, herulii, gepizii, lombarzii, hunii de la Dunăre până la su­veranii franci din îndepărtate Gallie unde, în biserici, se făceau rugăciuni pentru împăratul roman.

Constantinopolul, în care Iustinian I primea deosebit de bine pe suveranii barbari, apărea ca o adevărată capitală a lumii. Dar, în ultimii ani ai domniei, împăratul îmbătrânit a lăsat să se dezorganizeze instituţiile militare şi nemaiavând bani pen­tru liniştirea barbarilor - ei au devenit tot mai ameninţători. Este adevărat că atunci când armata a fost puternică nu era nevo­ie de o diplomaţie deosebită iar atunci când armata a slăbit, nici argumentele diplomaţiei n-au mai fost convingătoare.

4. Măsuri interne de consolidare a statului

Iustinian I a depus o constantă strădanie pentru apărarea teri­toriului ţării. În acest scop se impunea de urgenţă realizarea unei reforme administrative. Justiţia, datorită obscurităţii şefi­lor, era mediocră şi arbitrară. Administraţia era venală şi corup­tă iar una din cele mai grave urmări ale acestei situaţii era că impozitele se strângeau greu. Iustinian I avea înclinaţii spre or­dine, dorinţă de centralizare administrativă şi grijă faţă de bi­nele public, astfel că nu putea tolera starea internă pe care o moştenise. Pentru marile sale planuri avea nevoie de foarte mulţi bani. El a iniţiat, deci, o dublă reformă. Pentru a da Imperiului „legi sigure şi indiscutabile”, a încredinţat ministrului său, Trebonian, realizarea unei mari opere legislative. O comisie formată din zece specialişti, reunită în 528, a strâns, clasificat şi sistematizat principalele decrete imperiale promulgate  după domnia lui Hadrian (117-131). Este vorba, în special, de unele coduri legislative întocmite în timpul lui Diocleţian; Codex Gregorianus şi Codex Hermogenianus precum şi Codex Theodosianus. A rezultat Codex  Iustinianus publicat în 529 şi din care s-a scos o nouă ediţie în 534. A urmat apoi realizarea tot de către o comisie, a Digestelor şi Pandectelor în care, în­cepând cu anul 530, au fost strânse toate hotărârile juriştilor din secolele II şi III, operă uriaşă, încheiată în 533. Institu­tele rezumau într-un manual pentru studenţi, principiile noului clrept. În sfârşit, o culegere a ordonanţelor (Novelle) publicate de Iustinian I între 534 şi 565, completau impozantul monument rămas sub numele de Corpus  juris  civilis. Rezultă din această uriaşă operă legislativă ideea de stat şi teo­ria absolutismului imperial dublate de o puternică influenţă e spiritului creştin în dreptul privat.

Această mare operă legislativă a stat la bazele învăţământu­lui juridic organizat pe noi principii la Constantinopol, Beirut şi Roma.

Cu toate greşelile inerente, cu toată graba care a dat naştere la repetări şi contradicţii, cu tot modul stângaci în care au fost reformulate capodoperele dreptului roman, aceasta a fost o foarte mare operă, una dintre realizările capitale ale istoriei umanităţii. Dacă în Evul Mediu dreptul lui Iustinisn a furnizat puterii imperiale fundamentele sale absolutiste, pentru Occident a contribuit la ideea de stat şi a elucidat principiile organiză­rii sociale. Un element important l-a constituit faptul că în rigoarea bătrânului drept roman a introdus principii creştine şi, prin aceasta, elemente până atunci necunoscute: moralitatea publică şi umanismul.

Pentru a reforma administraţia şi justiţia, Iustinian I în 537 a promulgat două mari ordonanţe prin care impunea funcţionarilor noile sale pretenţii, cerându-le, în primul rând, o scrupuloasă onestitate în raporturile cu supuşii. A abolit cumpărarea funcţiilor. A reorganizat administrarea justiţiei şi poliţia capitalei. A dat un mare avânt în tot Imperiul lucrărilor publice punând să se construiască drumuri, poduri, apeducte, băi, teatre, biserici şi a refăcut magnific Constantinopolul parţial distrus de răscoala din 532.

În 554, Iustinian a promulgat Pragmatica Sancţiune prin ca­re a reorganizat teritoriul Italiei alipite Imperiului. Cu aceas­tă ocazie au fost repuse în drepturi vechile instituţii, incompa­tibile cu realităţile secolului al Vl-lea. A fost restabilit sclava­gismul şi ordonată reîntoarcerea colonilor şi sclavilor eliberaţi de regele ostrogot Totila.

Au fost încurajate industriile. În timpul lui Iustinian I, doi călugări au adus din China, pe la 552-554, secretul mătăsii care a permis apoi Siriei s-o fabrice, salvând Bizanţul de importul acestei importante ţesături.

Totuşi, cu toate bunele intenţii ale împăratului, reforma administrativă a eşuat. Povara extraordinară a cheltuielilor, ne­cesitatea permanentă de bani, au statornicit o tiranie fiscală atroce, care a dus, Imperiul la mizerie şi l-au ruinat.

5. Politica religioasă

Ca aproape toţi împăraţii care, după Constantin cel Mare s-au urcat pe tron, Iustinian I s-a preocupat de Biserică din ra­ţiuni de stat mai mult decât din plăcerea de dispute teologice. Concepţia sa cu privire la relaţiile dintre Biserică şi Stat a fost clar formulată în Novella a VI-a: „Două mari daruri s-au dat oamenilor prin graţia divină: preoţia şi autoritatea statului (sacerdotium et imperium). Preoţia poartă grijă de cele duhovniceşti iar cealaltă îngrijeşte de cele pământeşti; amândouă având aceeaşi origine, sunt podoabele vieţii omeneşti”. Acest text consacră nu numai principiul simfoniei dintre cele două puteri dar, extrapolat, şi rolul deosebit pe care trebuie să-l joace împăratul în acest raport.

Pentru a-şi dovedi zelul întru cele ale credinţei, a combătut deschis pe eretici ordonând, în 529, închiderea Universităţii din Atena unde mai funcţionau, pe ascuns, câţiva profesori păgâni. Tot acum a luat măsuri împotriva unor aristocraţi şi a altor persoane care se făceau vinovate de practicarea în secret a ritualilor păgâne. Dacă refuzau să se iniţieze în doctrina creştină şi să se boteze, aceştia erau exilaţi şi li se confiscau toate bunurile. Iustinian I a întărit legile împotriva maniheenilor, montaniştilor, evreilor şi a samarinenilor.

Pentru a-şi asigura succesul acţiunilor în Occident, Iustinian I a avut nevoie să menţină buna înţelegere cu papalitatea. Pentru a restaura în Orient unitatea politică şi morală, ar fi trebuit să apere pe monofiziţi, mai numeroşi şi mai puternici în Egipt, Siria, Mesopotamia şi Armenia. Între Roma care îi cerea condamnarea ereticilor separatişti şi Teodora care îl sfătuia să se întoarcă la politica de unitate a lui Zenon şi Anastasie, nehotărârea lui Iustinian I a făcut să se menţină, chiar sub semnul incertitudinii, un Imperiu ameninţat din toate părţile.

Pentru a fi pe placul Romei, a convocat un sinod local la Constantinopol, în 532-533 pentru a împăca pe ortodocşi cu mono­fiziţii. Fiecare partidă, ortodoxă şi monofizită, a fost chemată să trimită câte şase episcopi. Lucrările s-au desfăşurat la scurtă vreme după răscoala Nika. Rezultatul a fost negativ nereuşindu-se împăcarea celor două tabere deşi Iustinian I în persoană a ţinut să fie de faţă la şedinţa a treia. Un nou sinod s-a deschis la 2 mai 536, tot la Constantinopol, Iustinian, dezamăgit de rezul­tatele primului, dorind pe această cale să ia unele măsuri împo­triva monofizitismului. Aici s-a hotărât depunerea patriarhului Antim al Constantinopolului (535-536) acuzat de erezie. Hotărâri­le luate aici loveau căpeteniile monofiziţilor cu care Iustinian a încercat până atunci să realizeze discuţii teologice spre a-i atrage la Ortodoxie. Cei condamnaţi trebuiau să se abţină de la orice fel de prozelitism: să nu boteze şi să nu pregătească Sfânta Cuminecătură dând-o cuiva, să nu răspândească învăţăturile lor eronate nicăieri. Trebuiau să predea ortodocşilor toate bunurile de care dispuneau: biserici, case, pământuri. Patriarhul Teodosie al Alexandriei a fost exilat iar Sever de Antiohia a trebuit să ia calea pribegiei.

Se pare însă, că pentru a fi pe placul Teodorei, i-a lăsat pe monofiziţi să-şi reconstituie propria Biserică. În 543, Iacob Baradai, episcop de Edessa, reuşeşte să dea o organizare Bisericii monofizite din Asia Mică, Siria şi Egipt, al cărei conducător a devenit, din 550, Pavel, patriarhul de Antiohia. După numele întemeietorului ei, Biserica s-a numit iacobită.

În 553, prin edict imperial a fost convocat Sinodul al V-lea ecumenic la Constantinopol, care a încercat să realizeze o împăcare între ortodocşi şi monofiziţi prin condamnarea celor trei adepţi ai nestatorianismului: Teodor din Mopsuestia, Teodoret din Cyr şi Ibas din Edessa. A fost o continuare a clarificărilor începu­te în 543. Ea a rămas în istorie sub numele de disputa celor trei capitole. Condamnarea lor n-a adus linişte în Imperiu, ea contri­buind şi mai mult la separarea religioasă a provinciilor din Apus de  cele din Răsărit.

Iustinian I nu s-a lăsat copleşit de această nereuşită şi a încercat să găsească o formulă de pace care să mulţumească pe toată lumea. În acest sens a considerat că doctrina afartodochetă poate aduce o rezolvare a disputelor. Potrivit acestei doctrine, care era o formă de monofizitism extrem, corpul Mântuitorului ar fi fost imun atât la păcat cât şi la suferinţă. În 564 el a proclamat prin edict afartodochetismul ca fiind o doctrină orto­doxă şi a cerut episcopilor să o recunoască. Aceştia însă au re­fuzat. Puţin mai târziu, Iustinian I a murit.

O preocupare permanentă a împăratului a fost reformarea Bi­sericii. Au fost promulgate legi care să combată simonia, pentru a promova alegerea ca episcopi a persoanelor celor mai vrednice, Iustinian I a arătat o grijă deosebită faţă de mănăstiri considerându-le deosebit de necesare în viaţa statului. El a dat legi de reglementare a statutului acestora punând accent pe viaţa în comun (chinovitică), obligând pe călugări să trăiască în mă­năstiri, sub conducerea egumenului. Era împotriva călugărilor cer­şetori şi a limitat chiar numărul anahoreţilor ( a sihaştrilor ). A luat măsuri împotriva mănăstirilor mixte, de bărbaţi şi femei, destul de numeroase încă pe vremea sa. Călugării erau obligaţi să rămână fideli opţiunii lor iniţiale. Cel ce abandona mănăsti­rea trebuia dus înapoi cu forţa iar dacă o părăsea din nou, era trimis în armată fară să mai poată beneficia de bunurile şi de situaţia sa juridică anterioară.

Iustinian I a fost şi un mare ctitor de biserici. În vremea sa se întâlnesc toate tipurile de construcţii în acest domeniu dar, tot mai evident, a fost perioada tranziţiei de la tipul bazi­licii de pe vremea lui Constantin cel Mare spre cel poligonal care va da trăsătura specifică arhitecturii eclesiastice bizan­tine. Au apărut bazilici ca San Apollinare Nuovo din Ravenna sau Sf.Demetrius din Tesalonic, biserici cu plan poligonal, cum ar fi cea cu hramul Sf.Serghios şi Bacchos din Constantinopol ori San Vitale din Ravenna, construcţii cu planul în formă de cruce, cu cinci cupole, cum a fost biserica Sf.Apostoli sau Sfânta Sofia, ridica­tă între 532 şi 537 de către Anthemios din Tralles şi Isidor din Millet. Ridicată la început de Constantin cel Mare sub forma unei bazilici obişnuite, cu şarpantă de lemn, Teodosie al II-lea i-a adus ample modificări, poate chiar una totală. Iustinian n-a ţinut seama de ele şi a dispus construirea unei biserici noi, boltite, de dimensiuni cu totul neobişnuite, care n-a mai fost repetată apoi niciodată. Se spune că, la terminarea uriaşei lucrări, cu ocazia sfinţirii, Iustinian ar fi exclamat: „Slavă Ţie Doamne, care m-ai găsit vrednic să desăvârşesc o asemenea lucrare. Te-am întrecut Solomoane”.

Cu toată vehemenţa acţiunilor îndreptate împotriva adversarilor săi, Iustinian I n-a reuşit să obţină rezultatele scontate. Po­litica de unitate şi toleranţă pe care Teodora a sugerat-o soţu­lui ei a fost, fără îndoială, înţeleaptă. Dar nehotărârea lui Iustinian I de a se posta de o parte sau de alta au determinat ca toate  bunele intenţii să aibă un alt efect determinând o recrudescentă a tendin­ţelor separatiste în Egipt şi Siria, impulsionând exaltarea urii diferitelor etnii împotriva Imperiului. Erezia monofizită a fost un pretext pentru mişcările etnice locale de a se izola de Impe­riu şi de Biserica Ortodoxă. Aşa s-au născut apoi trei mari Bise­rici monofizite: Biserica monofizită coptă a Egiptului de care depinde şi Biserica monofizită abisiniană, Biserica iacobită si­riană şi Biserica armeană gregoriană.

7. Succesorii lui Iustinian I (565-610)

Apreciată în ansamblul ei, domniei lui Iustinian I nu i se poa­te contesta grandoarea şi nici prestigiul fără egal pe care aces­ta l-a dat monarhiei. Dar rămâne o întrebare, dacă această grandoa­re n-a fost cumva una mai mult aparentă decât reală şi dacă acest uriaş efort care a frânat evoluţia naturală a Imperiului de Răsă­rit epuizându-l datorită ambiţiilor excesiva n-a produs, în ge­neral, mai mult rău decât bine Imperiului (Ch.Diehl).

Perioada anilor 565-610 a constituit una din cele mai grele din istoria Imperiului, caracterizată prin anarhie, mizerie, tul­burări sociale de tot felul. Ioan de Efes, istoricul lui Iustin al II-lea, scria că sunt semnele unui apropiat sfârşit al lumii.

Succesorii lui Iustinian I au fost Iustin al II-lea (565-578), Tiberius al II-lea (578-532), Mauricius (532-602) şi Phocas (602-610). Din­tre aceştia cel mai vrednic a fost Mauricius, un militar energie. De asemenea, soţia lui Iustin al II-lea, Sofia, o femeie energică a ju­cat un rol important în treburile statului, asemuită fiind în mul­te privinţe cu Teodora.

Cele mai mari probleme care au trebuit să fie rezolvate în politica externă au fost: ameninţarea persană, presiunea slavilor şi avarilor în Peninsula Balcanică şi cucerirea Italiei de către longobarzi.

Iustin al II-lea a refuzat să mai plătească tribut perşilor bazându-se pe un nou factor de politică externă: apariţia turcilor. Aceş­tia au ocupat teritoriul cuprins între China şi Persia considerând statul persan principalul lor inamic. O solie turcă a sosit la Constantinopol după efectuarea unui drum foarte lung fiind pri­mită cu deosebite onoruri în capitala Imperiului. S-a abordat problema unei posibile alianţe şi, ca un element ce merită a fi reţinut, turcii s-au oferit să intermedieze comerţul cu mătase între China şi Bizanţ, fără a trece prin Persia. Acest gând îl avusese şi Iustinian I dar el preconiza o rută maritimă prin sud, în timp ce turcii propuneau una pe uscat, prin nord.

În cele din urmă nu s-a ajuns la realizarea nici a acestui proiect şi nici la o alianţă militară efectivă împotriva perşilor căci în 570 invadarea Italiei de către longobarzi a întors atenţia Imperiului bizantin spre Occident.

În anul 568 longobarzii au părăsit Pannonia şi, sub conducerea lui Alboin, au pătruns în Italia, slab apărată de Imperiu. A început o extindere lentă a acestora în nordul peninsulei. Au căzut, unul după altul, importante oraşe între care Milan (septembrie 569) şi Pavia (574), aceasta din urmă devenind capitala noului regat. În faţa acestei situaţii, succesorii lui Iustinian I s-au mărginit să organizeze o puternică defensivă prin crearea  exarhatelor de Africa şi de Ravenna. Se pare că această instituţie a exarhatului a stat la baze viitoarelor  theme (provincii militaro-civile) în care va fi împărţit Imperiul începând din veacul al VII-lea.

Bizantinii şi-au propus apoi să-şi îndrepte atenţia spre Orient şi să ia faţă de duşmanii monarhiei o atitudine fermă. Datorită măsurile întreprinse pentru a reorganiza armata, în 572 a început războiul cu perşii. După câteva mici succese, soarta războiului s-a schimbat însă. Perşii au reuşit să cucerească redutabila cetate Dara, construită în timpul lui Iustinian I şi considerată o perfecţiune în domeniul fortificaţiilor. Vestea căderii cetăţii a avut asupra lui Iustin al II-lea un efect profund care i-a şubrezit şi mai mult sănătatea mintală. Un armistiţiu de un an cu perşii a fost intermediat de soţia lui Iustin, Sofia, în schimbul unei sume apreciabile. Războiul în sine a durat până în 591 terminându-se în cele din urmă, cu victoria trupelor imperiale şi ce­darea Armeniei persane către Bizanţ.

Succesele militare deosebite ale bizantinilor în Orient se datorau lui Mauricius, noul comandant al forţelor imperiale de aici.

În Peninsula Balcanică, în 582, avarii cuceresc cetatea Armium de pe râul Sava şi hanul Baian, căpetenia lor, îşi stabileşte reşedinţa aici. Arabii şi slavii au devastat cu cruzime peninsula, cucerind cetăţile de la Dunăre, asediind Tesalonicul (584), ameninţând Constantinopolul (591) şi începând să se aşeze cu intenţii de durată. Dar, în cele din urmă, războiul a luat o turnură favorabilă Bizanţului care a împins duşmanii în afara frontierelor, până la Tisa (601).

În  problemele religioase, Iustin al II-lea ca şi urmaşii săi, au dovedit aceeaşi strădanie de apărare a Ortodoxiei în faţa ereziei monofizite mergând, uneori, până la persecuţii. Acesta a făcut să se continue procesul început în timpul lui Iustinian I şi  a dus la îndepărtarea populaţiei din răsărit de ideologia Imperiului, alimentând pericolul secesiunii.

Raporturile cu papalitatea au fost şi ele încordate. Energicul papă Grigore cel Mare (590-604) vroia să-şi impună autoritatea asupra tuturor Bisericilor din Răsărit. El i-a reproşat patriarhului Ioan Postitorul (582-595) că şi-a atribuit titlul de  „ecumenic”. De fapt acest titlu i-a fost acordat încă de către Iustinian I patriarhului Epifanios (520-535) pe care, într-o scrisoare, l-a numit „prea sfinţitul şi prea fericitul arhiepiscop şi patriarh ecumenic”. Nici Epifanios şi nici cei ce i-au urmat nu au  căutat însă să obţină pe baza acestui titlu de onoare un drept de  jurisdicţie şi nu l-au folosit ca mijloc de a dobândi privilegii reale. Un motiv de amestec al papei în treburile Bizanţului a  fost şi edictul dat de Mauricius care interzicea intrarea în cinul monahal a funcţionarilor, curtenilor şi soldaţilor înainte de a-şi achita datoriile. Protestul pontifului roman dovedea strădaniile acestuia de a se erija în păzitorul suprem al disciplinei creştine.

Domnia lui Mauricius a ocupat un loc important în procesul de trecere de la un Imperiu romano-bizantin la unul bizantin propriu-zis. Bun general şi foarte bun administrator, cu toate calităţile sale reale, datorită politicii economice rigide pe care a dus-o a fost destul de nepopular. În timpul său, în 586-587, o coaliţie avaro-slavă a invadat provinciile europene ale Imperiului. Avarii au fost zdrobiţi lângă Adrianopol. Cu prilejul unei retrageri a armatei romano-bizantine comandate de Comentiolus, în cursul unui  marş de noapte, potrivit afirmaţiei lui Teophanes Mărturisitorul, un soldat ar fi rostit cuvintele „ torna, torna, fratre”, considerate de unii specialişti ca dovadă a existenţei unei limbi romanice orientale iar de alţii, ca fiind cea mai veche urmă de limbă străromână.

După încheierea războiului cu perşii (591), Mauricius şi-a concentrat toate forţele asupra frontului avaro-slav, sub comanda unui bun general, Priscus. Planurile au fost însă compromise de o răscoală de la Dunăre, din 602.

Că ideea imperiului universal nu a fost abandonată reiese şi din testamentul lăsat de Mauricius (597). El a împărţit ţara în două. Partea de răsărit, cu capitala la Constantinopol este lăsa­tă fiului său Teodosiu, în timp ce Italia şi Africa, cu centrul la Roma, fiului mai mic, Tiberiu.

În 598, Priscus, readus în fruntea armatei, zdrobeşte pe avari, apoi despresurează Tomisul din Dobrogea. Nu-i poate însă împiedica pe năvălitori să ajungă până sub Constantinopol. În 601, o nouă campanie victorioasă a lui Priscus pornită din Singidunum (Belgradul de pzi), alungă pe Baian dincolo de Tisa. Dar Priscus este înlocuit din nou la comandă cu Petru, incapabilul frate al  lui Mauricius şi acţiunea este compromisă. Un an mai târziu, sla­vii străpung limesul danubian în valuri, pătrund în Peninsula Bal­canică până în Macedonia şi la Marea Adriatică, schimbând pentru totdeauna structura demografică a peninsulei.

Mauricius ordonă forţelor de pe Dunăre să treacă la nord şi să ierneze acolo. Trupele refuză executarea ordinului, se răscoa­lă şi proclamă ca împărat pe centurionul Phocas, un trac romanizaţ care, în fruntea oştilor sale, porneşte împotriva Constantinopolului. Aici. Mauricius nedispunând de forţele necesare a apelat la miliţiile demelor care, nemulţumite de el, îşi dau mâna şi îl alungă. Phocas  a  fost primit triumfal la Constantinopol. Mauricius a fost ucis cu întreaga familie, după care sângerosul împărat a început seria răzbunărilor îndeosebi împotriva marii aristocraţii. Curând toate categoriile sociale s-au ridicat împo­triva lui. Noul împărat nu s-a putut menţine decât prin teroare (602-610), ducând monarhia la ruină. Regele perşilor, Chosroes II s-a angajat să-l răzbune pe Mauricius a reluat războaiele, astfel că perşii cuceriră Mesopotamia, Siria, Asia Mică. În 608 ei erau în Calcedon, în apropierea Constantinopolului.

Singura atitudine favorabilă faţă de împărat venea din partea Romei. Phocas în politica religioasă a dat un pas înapoi în faţa ofensivei papalităţii. Atitudinea sa binevoitoare faţă de Roma a atins un punct culminant într-o scrisoare adresată papei Bonifacius al III-lea, în 607, în care se spunea că „Biserica apostolică a Sf.Petru este cap al tuturor Bisericilor” (caput omnium ecclesiarum). Această recunoaştere, la care se adăuga cedarea de către împărat a Panteonului din Roma papalităţii, a fost răsplătită prin ridicarea unei coloane în Forum, cu o inscripţie ce glorifica pe tiranul bizantin. În interiorul ţării revoltele şi conspiraţiile se succedau în lanţ. Imperiul avea nevoie de un salvator şi aces­ta a  venit din Africa.

În 610, Heraclius, fiul exarhului din Cartagina, 1-a înlătu­rat pe Phocas şi a pus bazele unei noi dinastii. După o jumătate de secol de frământări, Bizanţul şi-a găsit, în sfârşit, liniştea. În acest timp, imperiul şi-a revenit la, tradiţionala comuniune ca Orientul, dovedind, o dată în plus, că tot ceea ce realizase Iustinian I nu fusese decât o încercare sortită să nu fie viabilă. Procesul de întoarcere cu faţa spre Orient care a început deja pe vremea lui Constantin cel Mare nu mai putea fi oprit.

Anul 610 poate fi considerat ca an de încheiere a perioadei romano-bizantine în istoria Imperiului.