Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei Tâlcuiri

EPISTOLA ÎNTÂI CĂTRE TIMOTEI
a Sfântului Apostol Pavel
Nemira
Bucuresti
2005
Cuvânt înainte..................................................................................................................................4
Notă asupra ediţiei...........................................................................................................................6
Prolog...............................................................................................................................................6
OMILIA I.........................................................................................................................................7
OMILIA III....................................................................................................................................12
OMILIA III....................................................................................................................................17
OMILIA IV....................................................................................................................................22
OMILIA V.....................................................................................................................................27
OMILIA VI....................................................................................................................................30
OMILIA VII...................................................................................................................................34
OMILIA VIII.................................................................................................................................39
OMILIA IX....................................................................................................................................42
OMILIA X.....................................................................................................................................46
OMILIA XI....................................................................................................................................50
OMILIA XII...................................................................................................................................54
OMILIA XIII.................................................................................................................................60
OMILIA XIV.................................................................................................................................66
OMILIA XV...................................................................................................................................73
OMILIA XVI.................................................................................................................................79
2
OMILIA XVII................................................................................................................................83
OMILIA XVIII...............................................................................................................................88
3
Cuvânt înainte
din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
„Pricina tuturor relelor este necunoaşterea Sfintelor Scripturi “, spune Sf. Ioan Gură de Aur,
autorul omiliilor din acest volum (dimpreună cu alte aprox. 700 de omilii care ne-au rămas de la
el). Schimbând tonul acestei constatări, dureros de actuale, în veacul al IV-lea ca şi acum,
deducem că izvorul tuturor bunătăţilor este cunoaşterea Sfintelor Scripturi! Căci spune acelaşi
Sfânt Părinte, cu alt prilej: „Cunoaşterea Scripturilor întăreşte duhul, curăţă conştiinţa, smulge
patimile înrobitoare, seamănă virtutea, ne ridică deasupra săgeţilor diavolului, ne face să locuim
aproape de cer, eliberează sufletul de legăturile trupului, dându-i aripi uşoare şi face să intre în
sufletul cititorilor tot ceea ce s-a putut spune vreodată mai bine” . Iar cunoaşterea şi înţelegerea
optimă a Scripturii se realizează doar cu sprijinul Părinţilor Bisericii, între care Sf. Ioan Gură de
Aur străluceşte neîntrecut până azi. De aceea, reeditarea tâlcuirilor lui sporeşte şansele ca relele
să se împuţineze, iar bunătăţile să se înmulţească…
Se cuvine acum să reamintim binevoitorilor cititori, câteva date legate de viaţa şi slujirea
Sfântului Ioan Gură de Aur, fie şi pe scurt, pentru a înţelege mai bine contextul şi condiţiile în
care a rostit omiliile cuprinse în această carte.
Din biografiile ce ni s-au păstrat, aflăm că s-a născut pe la mijlocul veacului al IV-lea, cel mai
probabil în 354, în Antiohia. Provenit dintr-o familie în care tatăl era un înalt funcţionar militar,
iar mama, Antusa, o creştină ale cărei virtuţi erau apreciate până şi de păgâni, Ioan are de parcurs
un drum deloc uşor spre culmile care 1-au făcut celebru. Tatăl său trece la cele veşnice pe când
Ioan era la vârsta prunciei. Rămasă văduvă la doar 20 de ani, Antusa, îşi dedică viaţa până la
sacrificiu îngrijirii şi educaţiei fiului său, inspirându-i totodată dragoste neţărmurită faţă de
credinţa creştină. Viitorul „luminător al Dumnezeirii celei întreit strălucitoare”, Sfântul Ioan cel
cu „gura de aur” va trece, astfel, prin şcolile înalte ale timpului său, dobândind o cultură vastă,
atât clasică, cât şi creştină. Preferinţele sale se îndreaptă mai ales spre retorică, filozofie şi drept.
Ştiinţa profană nu 1-a subjugat, însă, ci 1-a ajutat să slujească mai bine Biserica. După moartea
mamei sale se retrage pentru patru ani în asceza pustiului, la care se adaugă alţi doi petrecuţi întro
peşteră, severitatea efortului ascetic periclitându-i sănătatea pentru tot restul vieţii. Biografii
notează că aceşti ani au fost dedicaţi în exclusivitate studierii Sfintei Scripturi, încât o ştia
aproape pe dinafară. E bine să reţinem de pe acum că numele de cel mai mare predicator al
tuturor timpurilor se datorează excepţionalei cunoaşteri a Scripturii, în 381 este hirotonit diacon,
iar în 386 preot, pe seama unei biserici din Antiohia, unde, timp de 12 ani, desfăşoară o activitate
pastoral-misionară ce avea să-1 facă celebru, atrăgându-i supranumele de „Hrysostomos”. In
anul 397, datorită faimei şi înţelepciunii sale, care trecuseră mult peste graniţele Siriei, este
hirotonit episcop şi ales patriarh în Scaunul de la Constantinopol, rămas vacant după moartea
patriarhului Nectarie. De pe amvonul acestei înalte demnităţi, şi-a propus, o dată cu predicarea
virtuţilor, să nu treacă sub tăcere nici un act ce contravenea preceptelor creştine. Mustră cu
asprime mai ales degradarea societăţii, critica sa îndreptându-se adesea chiar spre curtea
imperială, în contrast cu luxul şi excesele acesteia, Sfântul Ioan îşi duce în continuare viaţa în
rigoarea şi exigenţele vieţii morale pe care şi-a impus-o. Dezvoltă o amplă operă caritabilă,
4
sprijinind pe văduve, orfani, bolnavi etc. A redus în acest sens fastul curţii patriarhale,
valorificând lucrurile prisositoare în favoarea celor nevoiaşi. Pe lângă slujirea pastoral-misionară,
îşi continuă redactarea operei, începute pe când slujea în Antiohia, dar continuă şi organizarea
administrativ-misionară. Spiritul său intransigent faţă de nereguli şi imoralitate îi atrage
aversiunea stăpânirii, deranjată adesea de criticile dure primite. Drept răzbunare, este exilat de
două ori. După anul 404, al doilea exil avea să însemne un lung drum prin suferinţe şi necazuri,
care-i vor grăbi sfârşitul pământesc, în ziua de 14 septembrie 407, săvârşind o ultimă liturghie (în
localitatea Comana — pe ţărmul răsăritean al Mării Negre), după rostirea rugăciunii finale
înaintea celor prezenţi, zicând cuvântul său obişnuit „slavă lui Dumnezeu pentru toate!”, este
chemat din lumea aceasta în împărăţia lui Dumnezeu, cea pururea fiitoare.
Sfântul loan Gură de Aur lasă posterităţii o operă uriaşă, inegalabilă atât ca dimensiuni, cât şi
prin conţinut, cuprinzând 18 volume în ediţia Migne, comparabilă doar cu a lui Origen sau a
Fericitului Augustin. În cea mai mare parte, opera sa este alcătuită din scrieri exegetice, omilii si
comentarii. Unele dintre acestea nu au fost scrise propriu-zis de Sfântul Ioan, manu propria, ci
stenografiate de tahigrafi în timp ce el vorbea credincioşilor. Mai apoi, textele erau verificate si
corectate de Sfântul Ioan însuşi. Frumuseţea aparte a acestor scrieri rezultă pe de o parte din
stilul liber, dar şi din amplele concluzii asupra vieţii morale a credincioşilor, care încheiau fiecare
omilie. În virtutea apartenenţei antiohiene, în tot acest volum de scrieri, preferenţială rămâne
activitatea exegetică, de interpretare şi comentare a Sfintei Scripturi, în acest sens, Sfântul loan
Gură de Aur parcurge, interpretând, înaintea ascultătorilor si a cititorilor săi, aproape întreaga
Sfântă Scriptură. Printre scrierile care ni s-au păstrat, se numără, aşadar, şi Omiliile la Epistolele
Pastorale. Astfel, Epistola întâi către Timotei este comentată în 18 omilii, iar Epistola a doua în
10 omilii, însă, despre locul şi timpul când au fost scrise nu avem prea multe amănunte.
Patriarhul Fotie, în secolul IX, consideră că au fost compuse în perioada în care Sfântul Ioan se
afla la Constantinopol. Tot aici se pare că au fost scrise şi cele 3 omilii în care este comentată
Epistola către Filimon. În ce priveşte Epistola către Tit, aceasta este comentată în 6 omilii, cu
siguranţă rostite de Sfântul Ioan la Antiohia, în ultimii ani ai activităţii sale de aici.
Tâlcuirile din acest volum cuprind sfaturi deosebit de actuale, atât pentru slujitorii sfintelor altare
de la parohii şi din mănăstiri, cât şi pentru creştinii de rând, din toate categoriile sociale, în aceste
omilii are loc o fericită întâlnire: scrisul inspirat al unui aghiograf genial, Sfântul Apostol Pavel,
cu erudiţia celui mai mare exeget biblic din toate timpurile, Sfântul Ioan Gură de Aur. Cu toate
că propovăduirea primului şi tâlcuirea celui de-al doilea s-au făcut la distanţă de trei veacuri,
scopul ostenelii lor este comun: ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să
vină. (1 Tim. 2, 4)
Pr. prof. dr. VASILE GORDON
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti
5
Notă asupra ediţiei
din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur la epistolele pauline izvorâte din adâncurile înţelepciunii
patristice reprezintă atestarea cea mai veridică a legitimităţii trăirii ortodoxe pentru orice
confesiune creştină.
Ediţia în limba română a textului omiliilor Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistola întâi către
Timotei apare în anul 1911, sub îngrijirea lui Teodor Atanasiu. Textul în limba greacă folosit de
traducătorul român este cel al ediţiei englezeşti de la Oxonia (Oxford) din sec. XIX. Teodor
Atanasiu foloseşte în traducerea sa ediţia de la Buzău (1854-1856) a Sfintei Scripturi, care totuşi
îl nemulţumeşte datorită numeroaselor pasaje neconcordante cu ediţia (Sfântului Efrem Sirul)
folosită de Sfântul Ioan Gură de Aur şi pe care Teodor Atanasiu se vede nevoit a le retraduce.
Evoluţiile lingvistice şi traducerile ulterioare ale Sfintei Scripturi au rezolvat problemele care au
apărut în prima ediţie a omiliilor la Epistola întâi către Timotei. Pentru ediţia de faţă am folosit
textul Sfintei Scripturi (ediţia 1992), aprobată de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. Folosirea
acestei ediţii s-a sprijinit atât pe larga lui cunoaştere în rândul clerului şi credincioşilor, cât şi a
concordanţei cu textul folosit de Sfântul loan Gură de Aur.
Întrucât omiliile sunt compuse dintr-o parte exegetică, de analiză sau interpretare verset cu verset
a Epistolei întâi către Timotei, şi o parte morală având o anumită tematică, am despărţit aceste
două elemente, marcând partea morală printr-un subtitlu legat de conţinut.
Notele de subsol ale acestei ediţii, nu foarte numeroase, aparţin autorului traducerii şi au suferit
mici rectificări în ceea ce priveşte forma.
Sperăm ca această ediţie a omiliilor Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistola întâi către Timotei să
folosească tuturor doritorilor trăirii autentice creştine temeluită pe atâtea secole de creştinism.
Prolog
din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Timotei era unul din ucenicii apostolului Pavel. Luca mărturiseşte acest lucru despre el , că era
un tânăr minunat, fiind mărturisit astfel de către fraţii cei din Listra si Iconiu, şi că îndată ce a
devenit ucenic, a devenit şi dascăl; că atât de înţelept era, încât, auzind pe Pavel propovăduind
Evanghelia fără tăierea împrejur, şi aflând că pentru aceasta Pavel a stat şi contra lui Petru, a ales
nu numai să nu propovăduiască altceva, ci încă să şi sufere. L-a tăiat împrejur apostolul — zice
Luca — la o astfel de vârstă, şi în chipul acesta i-a încredinţat lui toată iconomia, fiindcă a fost
de ajuns ca dragostea lui faţă de Pavel să arate pe bărbatul acesta ceea ce era în realitate. Căci şi
în alt loc, mărturisind despre el, scrie: „Dar încercarea lui o cunoaşteţi, căci împreună cu mine a
slujit Evanghelia, întocmai ca un copil lângă tatăl său” (Filipeni 2, 22), iar corintenilor scriindule,
zicea: „Am trimis la voi pe Timotei, care este fiul meu iubit şi credincios în Domnul” (I
Corinteni 4, 17), şi iarăşi: „Iar de va veni Timotei, vedeţi să fie fără de teamă la voi, căci lucrează
ca şi mine lucrul Domnului” (I Corinteni 16, 10), şi evreilor scriindu-le, zicea: „Să ştiţi că fratele
Timotei este slobod” (Evrei 13, 23), şi, în fine, în multe locuri ar putea găsi cineva marea lui
6
dragoste către Timotei. Chiar şi faptele minunate săvârşite acum, arată curajul lui.
Iar dacă cineva ar cerceta, de ce oare scrie numai lui Tit şi Timotei, deşi Sila era dintre cei
încercaţi, şi Luca de asemenea — căci tot apostolul, scriind, zicea: „Numai Luca este cu mine”
(II Timotei 4, 11); de asemenea şi Clement era unul dintre cei apropiaţi, căci zice despre el:
„Clement şi cu ceilalţi împreună — lucrători cu mine” (Filipeni 4, 3); aşadar, de ce scrie numai
lui Tit şi Timotei? Fiindcă numai acestora le încredinţase biserici, pe când pe ceilalţi îi purta încă
cu el; pe aceştia deci îi rânduise în nişte locuri ştiute. Căci atât de mare era meritul acestui bărbat,
încât nici tinereţea nu 1-a împiedicat.
De aceea, scriindu-i apostolul, zice: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale”, şi: „pe cele
tinere, ca pe surori (îndeamnă-le)”. (1 Timotei 4, 12; 5, 2) Căci atunci când eşti virtuos, toate
celelalte sunt de prisos, şi nimic nu ar putea să-ţi fie piedică.
De aceea, vorbind despre episcopi, şi multe însuşiri cerându-le, nicăieri el nu insistă asupra
vârstei lor. Iar dacă zice: „având copii ascultători” şi „al unei singure femei” (1 Timotei 3, 4, 2),
nu spune aceasta ca şi cum ar fi necesară naşterea de copii sau căsătoria cu o femeie, ci, de s-ar
întâmpla să fie ridicat la vreunul din aceste ranguri, să fie dintre aceia care să se priceapă şi la
case, şi la copii, şi la toate celelalte. Că dacă ar fi din lume, şi dacă nici în cele lumeşti nu ar fi
fost folositor, cum i s-ar putea încredinţa îngrijirea Bisericii?
Şi de ce oare a trimis epistola ucenicului, rânduit în urmă spre învăţătura altora? Nu trebuia oare
ca mai întâi el să fie desăvârşit, şi după aceea să i se trimită? Dar avea nevoie de învăţătură, nu
de aceea pe care o au ucenicii, ci de cea cuvenită dascălului. Şi de aceea, priveşte cum în întreaga
epistolă apostolul îi face învăţătura cuvenită celui ce se îndeletniceşte cu învăţarea altora. De
aceea, încă de la început, nu i-a zis: „ca să nu dai ascultare celor ce învaţă în alt chip”, ci: „ca să
porunceşti unora să nu înveţe o altă învăţătură”. (1 Timotei l, 3)
OMILIA I
din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Pavel, apostol al lui Iisus Hristos, după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi a lui Iisus
Hristos, nădejdea noastră. Lui Timotei, adevărat fiu în credinţă. (I Timotei 1, 1-2)
Mare era demnitatea apostolului, mare şi minunată, şi pretutindeni vedem pe Pavel punând
dinainte cauzele demnităţii sale, nu ca şi cum ar fi răpit această cinste, ci ca încredinţată lui şi ca
fiind învestit cu această putere. Atunci când se numeşte pe sine chemat, zicând: „Prin voia lui
Dumnezeu” (I Corinteni l, l), şi în alt loc: „pentru că stă asupra mea datoria” (I Corinteni 9, 16),
şi când spune că a fost orânduit spre aceasta, toate nu sunt decât doborârea ambiţiei şi a
mândriei. Căci după cum cel ce aleargă după o cinste care nu-i este dată de Dumnezeu, este
vrednic de cea mai de pe urmă hulă, tot aşa şi cel ce a respins acea cinste şi a fugit, este
răspunzător de alte păcate: de neascultare şi nesupunere.
Aceasta spunând-o Pavel chiar şi acum, la începutul epistolei către Timotei, zice astfel: „Pavel,
apostol al lui Iisus Hristos, după porunca lui Dumnezeu”. Aici nu mai spune „Pavel chemat”, ci
„după porunca lui Dumnezeu”. Ca nu cumva, deci, Timotei să pătimească ceva omenesc, crezând
că apostolul vorbeşte cu el la fel ca şi cu ceilalţi ucenici, de aceea Pavel a început epistola astfel.
Şi unde anume se vede că i-a poruncit lui, Dumnezeu? Se găseşte aceasta în Faptele Apostolilor,
unde Duhul grăieşte: „Osebiţi-mi pe Barnaba şi pe Saul” (Faptele Apostolilor 13, 2). Şi
pretutindeni scriind pune numele de apostol, învăţând prin aceasta pe ascultători să nu-şi
închipuie că cele grăite sunt omeneşti, căci apostolul nimic nu ar grăi de la sine. Vorbind deci de
7
numele de apostol, imediat el ridică cugetul ascultătorilor şi-1 îndreaptă spre cel ce a trimis
epistola.
De aceea în toate epistolele sale el pune aceasta de la început, făcând cuvântul vrednic de
credinţă, şi zicând astfel: „Pavel, apostol al lui Iisus Hristos, după porunca lui Dumnezeu,
Mântuitorul nostru”. Şi, cu toate acestea, nicăieri nu se vede că Tatăl porunceşte, ci în tot locul
Hristos îi vorbeşte, şi-i zice: „Mergi, că eu te voi trimite departe, la neamuri”, şi iarăşi: „tu
trebuie să stai înaintea Cezarului”. (Faptele Apostolilor 22, 21; 27, 24) Dar ceea ce Fiul
porunceşte, aceea spune Scriptura că este porunca Tatălui, după cum şi ceea ce porunceşte Duhul
spune că este a Fiului. Căci iată, de pildă a fost trimis de Duhul, a rost rânduit de Duhul, şi totuşi
spune că porunca este a lui Dumnezeu. De ce? Nu cumva, poate, se împuţinează puterea Fiului,
dacă apostolul a fost trimis din porunca Tatălui? Nicidecum, căci priveşte cum porunca aceasta a
făcut-o comună. Căci, zicând: „după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru”, a adăugat
imediat: „a Domnului Iisus Hristos, nădejdea noastră”. Priveşte cum el a pus denumirile cu
siguranţă.
Şi, cu toate acestea, Psalmistul vorbeşte aceasta despre Fiul, zicând: „Nădejdea tuturor
marginilor pământului” (Psalmi 64, 6), şi iarăşi fericitul Pavel, scriind în altă parte, zice:
„Fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în
Dumnezeul cel viu”. (I Timotei 4, 10) Este necesar ca dascălul să sufere primejdii, şi chiar mai
multe decât ucenicii. „Bate-voi păstorul, zice, şi se vor risipi oile.” (Matei 26, 31) Deci, fiindcă
se petrece acest fapt, diavolul suflă cu mai multă putere împotriva lor, ca cel ce în nimicirea
unora trage cu sine şi risipirea altora, adică risipirea turmei. Căci dacă ucide oile, împuţinează
turma; dar când pe păstor îl scoate din mijloc, desigur că va vătăma turma întreagă. Deci, dacă
diavolul lucrează lucruri mari printr-o mică osteneală, şi dacă vatămă totul printr-un singur
suflet, tocmai de aceia trebuie să ne îngrijim.
De aceea, chiar de la începutul epistolei, încurajându-1 şi înălţându-i sufletul, zice: „Mântuitor
avem pe Dumnezeu şi nădejde pe Hristos. Multe pătimim noi, dar avem mari speranţe. Ne
primejduim, ni se întind curse, însă avem Mântuitor; nu vreun om, ci pe însuşi Dumnezeu. Deci,
nici Cel ce mântuieşte nu slăbeşte — căci este Dumnezeu - şi oricare ar fi primejdiile, nu ne vor
împresura, nici nădejdea noastră nu va rămâne ruşinată, căci însuşi Hristos este nădejdea noastră.
De aceea, zice, suferim primejdii, căci sau vom fi scăpaţi iute de ele, sau , hrănindu-ne cu bune
speranţe, ne vom mântui”. Dar de ce oare nicăieri nu spune apostolul că este al Tatălui, ci al lui
Hristos? Apoi el toate le face comune, şi Evanghelia zice că este a lui Dumnezeu, arătând prin
aceasta că „orice am pătimi, zice, nimic nu sunt cele de faţă”.
Lui Timotei, adevărat fiu în credinţă, (l, 2) Chiar şi expresia aceasta este mângâietoare. Căci dacă
a arătat credinţă, încât să devină fiu al lui Pavel, şi încă nu ca orice fiu, ci adevărat, apoi era drept
să aibă curaj pentru cele viitoare. Căci în credinţa aceasta, chiar dacă faptele s-ar petrece contrar
celor făgăduite şi aşteptate, să nu se teamă cineva, şi nici să se tulbure. Dar, iată că şi fiind fiu, şi
încă adevărat fiu, cu toate acestea câtuşi de puţin nu este de aceeaşi fiinţă. Dar ce? Poate că era
animal necuvântător? „Dar, zici tu, nu era din Pavel” - ca şi cum faptul doveditor ar fi de a se
trage, sau a deriva din cineva. Dar ce? Era poate de o altă fiinţă? Nici aceasta? Căci spunând
„fiu”, imediat a şi adăugat „întru credinţă”, adică era fiu adevărat, şi dintr-însul era. Nimic nu s-a
schimbat, sau, mai bine zis, cu nimic nu s-a schimbat prin faptul că era asemănare după credinţă.
Ceea ce se petrece şi cu lucrurile omeneşti, când sunt de aceeaşi fiinţă. Fiul este bunăoară la fel
cu tatăl, însă nu la fel este la Dumnezeu, unde Fiul este cu mult mai apropiat de Tatăl . În privinţa
tatălui şi a fiului, deşi prin esenţă sunt una şi aceeaşi, totuşi în multe altele se deosebesc: în
culoare, în formă, în înţelepciune, în timp, în voinţă, în cele sufleteşti, în cele ale trupului, în cele
8
din afară şi în multe altele se deosebesc unul de altul, dacă se face comparaţie între ei; pe când
aici — raportul între Fiul şi Dumnezeu Tatăl — nimic din acele deosebiri nu există.
Expresia „după poruncă” este mai puternică decât expresia „chemat” — după cum zice şi în alt
loc: „Întru Hristos Iisus eu v-am născut pe voi”, adică întru credinţă. Iar expresia „adevărat”, pe
care o adaugă aici, înseamnă exact, şi mai presus de toţi ceilalţi, asemănarea ucenicului cu
dascălul; voieşte cu alte cuvinte a arăta aici marea lui dragoste şi atenţie faţă de el.
Dar iată că şi aici particula „întru” este iarăşi pusă pentru a desemna credinţa. Priveşte apoi şi
lauda cea mare când este numit nu numai fiu, ci încă şi fiu adevărat.
Har, milă, pace, zice, de la Dumnezeu Tatăl, şi de la Hristos Iisus, Domnul nostru. Dar de ce oare
în celelalte epistole nicăieri n-a pus înainte mila, ci numai aici? Apoi şi aceasta este tot din marea
lui iubire, părintească. Căci el se roagă şi doreşte cele mai multe bunuri fiului, temându-se pentru
el şi tremurând chiar de grija lui — fiindcă astfel se temea, ca şi cum parcă nimic , n-ar fi făcut
pentru el, ba chiar îngrijindu-se de slăbiciunile lui trupeşti — precum atunci când de pildă îi
scrie, zicându-i: „De acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru
desele tale slăbiciuni”. (I Timotei 5, 23) Dascălii mai ales au nevoie de o mai mare milă. „De la
Dumnezeu Tatăl nostru, zice, şi Hristos Iisus, Domnul nostru”. Şi aici iarăşi apostolul arată
mângâiere şi încurajare. Căci dacă Dumnezeu este Tată, Se şi îngrijeşte ca şi tatăl de copii.
Ascultă pe Hristos zicând: „cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el
îi va da piatră?” (Matei 7, 9)
Când am plecat în Macedonia, te-am îndemnat să rămâi în Efes (1,3). Priveşte bunătate la el!
Cum nu întrebuinţează autoritatea de dascăl, ci cu glas de slugă îndeamnă, căci n-a zis „precum
ţi-am poruncit sau ţi-am pus în vedere”, ci „precum te-am îndemnat”. Desigur că nu faţă de toţi
ucenicii se purta el aşa, ci numai faţă de cei blânzi şi virtuoşi, pe când faţă de ceilalţi, de cei
întinaţi, zic, şi neadevăraţi ucenici, se purta altfel, precum însuşi el scriind, zicea: „îndeamnă şi
mustră cu toată tăria”. (Tit 2, 15) Şi aici priveşte ce spune: ca să porunceşti unora să nu înveţe o
altă învăţătură. Deci, ce este aceasta? Nu era de ajuns oare epistola lui Pavel, pe care le-o
trimisese? Nu! Căci faţă de scrisorile lui ei erau încă îndărătnici, precum erau şi mai înainte de
acele scrisori. Dar apoi chiar şi el îşi petrecuse mult timp în această cetate, aici era şi acel templu
al Artemisei (Dianei), şi tot aici a pătimit acele multe rele. Căci după ce s-a împrăştiat adunarea,
Pavel, chemând în jurul său pe ucenici, după ce s-a închinat lor, a plutit cu corabia pe mare
ducându-se în Macedonia, de unde iarăşi s-a întors. (Faptele Apostolilor, capitolele 19 şi 20)
Dar este demn de cercetat dacă acum Pavel a aşezat acolo pe Timotei, fiindcă-i zice: „Ca să
porunceşti unora ca să nu înveţe o altă învăţătură”. Nu-i numeşte pe faţă, ca nu cumva să-i facă
mai fără ruşine în mustrarea ce trebuia să le-o aducă. Erau aici oarecare pseudodidascali dintre
iudei, care încercau să atragă iarăşi pe credincioşi la paza Legii (mozaice), ceea ce de altfel mai
în toate epistolele o spune. Dar ei făceau aceasta nu doar că erau mişcaţi de cugetul lor, ci numai
împinşi de slava deşartă, şi din dorul de a avea ucenici, de a se certa cu Pavel, şi de a- şi arăta
pizma lor faţă de el. Aceasta vrea să zică prin cuvintele: „să nu înveţe o altă învăţătură”.
Nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri. (I Tim 4) Prin cuvintele mituri sau
basme, el nu înţelege Legea; să nu se înţeleagă una ca aceasta! Ci vrea să spună de acele
falsificări, de acele mistificări şi de acele credinţe deşarte. Era în obiceiul multor iudei să-şi
irosească vorba în lucruri de nimic: ca de pildă în numărarea părinţilor, moşilor şi strămoşilor, în
felul acesta să aibă slavă în istorie, şi să se creadă a avea o mai mare experienţă.
„Ca să porunceşti unora să nu înveţe o altă învăţătură, nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite
înşirări de neamuri”. Şi ce vrea să însemne „nesfârşite”? Adică vorbe fără de sfârşit, sau fără nici
un folos, sau cu greu de priceput nouă. Ai văzut cum ceartă ispitirea sau curiozitatea unora de a
9
şti totul? Unde este credinţă, nu este nevoie de cercetare. Unde nu trebuie nimic a cerne, de ce să
fie nevoie de cercetare? Cercetarea este răsturnarea credinţei. Că cel ce caută şi cercetează,
niciodată nu află. Cel ce cercetează, nu poate să creadă. De aceea şi zice, ca să nu ne batem capul
cu cercetări amănunţite; iar dacă cercetăm, apoi aceasta nu este credinţă, căci credinţa linişteşte
cugetul. Dar atunci, cum de zice Hristos: „căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va descbide” şi
„cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică”? (Matei 7, 7; loaii 5, 39) Dar acolo
(în primul pasaj) prin expresia „căutaţi” el vorbeşte de cerere şi de o dorinţă arzătoare, pe când
aici (în al doilea pasaj) expresia „cercetaţi Scripturile” nu este a unuia ce introduce în cugetul
cuiva dorul de a cerne cuvintele în zadar, ci ale unuia ce tocmai că scoate acea poftă. A zis:
„cercetaţi Scripturile”, adică, aflând şi cunoscând exactitatea lor, noi să facem aceasta nu pentru
ca pururea să cercetăm, ci cercetând, să încetăm cu acest obicei.
Şi bine a zis el: „Porunceşte unora ca să nu înveţe o altă învăţătură, nici să ia aminte la basme şi
la nesfârşite înşirări de neamuri, care aduc mai degrabă certuri decât lucrarea mântuitoare a lui
Dumnezeu, cea întru credinţă”. Bine a zis „lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu”, fiindcă mari
lucruri a voit Dumnezeu să ne dea, însă raţionamentele noastre pământeşti nu primesc măreţia
iconomiilor Lui. Prin urmare, acestea trebuie a veni prin credinţă, ceea ce este doctoria cea mai
mare a sufletelor. Deci, cercetarea este contrară iconomiei lui Dumnezeu. Căci ce anume se
lucrează prin credinţă? Aceea de a primi binefacerile Lui şi a ne face mai buni, şi de a nu ne
îndoi de nimic, nici de a disputa şi a cerne, de ce aşa şi nu în alt mod, ci a fi liniştiţi în cugetul
nostru. Căci ceea ce credinţa a reuşit şi a clădit, cercetarea a dărâmat. Cum a dărâmat? Lăsând
cugetul să se ocupe cu cercetări zadarnice, credinţa căzând pe un plan secund.
„Nici să ia aminte la basme si la nesfârşite însirări de neamuri.” „Dar, zici tu, cu ce au vătămat
genealogiile neamurilor?” Apoi Hristos zicea că prin credinţă trebuie să se mântuiască omul, iar
ei se certau şi ziceau că nu trebuie credinţă. Dar fiindcă tăgăduirea lor era, sau avea influenţă
numai în timpul de faţă, pe când urmările tăgăduirii în viaţa viitoare, avea nevoie de credinţă. Ei
însă, preocupaţi cu observaţiile Legii, împiedicau credinţa. Mi se pare că aici el face aluzie şi la
elini , când zice: „basme şi nesfârşite înşirări de neamuri”, ca cei ce-şi numărau pe zeii lor.
DESPRE CREDINŢĂ, ZĂDĂRNICIA RAŢIONALIZĂRII, şi ÎMPOTRIVA
CELOR CE SUSŢIN IDEEA PREDESTINĂRII
Deci, iubiţilor, să nu luăm aminte la discuţii zadarnice. Căci de aceea am fost numiţi credincioşi,
pentru ca fără clătinare să credem celor spuse, pentru ca deloc să nu ne îndoim. Că dacă cele
grăite sunt omeneşti, ar trebui desigur a le cerne cu toată amănunţimea; iar dacă sunt ale lui
Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să le preţuim şi să le credem; dacă însă nu credem, atunci nu
vom şti nici că este Dumnezeu. Fiindcă ai să ştii că este Dumnezeu, dacă îl faci răspunzător?
Întâia dovadă pe care tu o dai că ştii pe Dumnezeu, este de a crede toate cele grăite, fără a cere
dovezi şi iarăşi dovezi. Aceasta o ştiu şi elinii, căci credeau în zeii lor, deşi o spuneau fără
dovezi. Si de ce oare? Fiindcă sunt strănepoţi şi descendenţi din zei.
Ai văzut că şi elinii ştiu aceasta? Si ce spun eu de Dumnezeu, când ei făceau astfel şi fiind vorba
de un om — voiesc a spune de Pitagora, acel fermecător şi mag, căci puneau înainte acea vestită
axiomă: „el a zis”. Dar chiar şi pe temple era scrisă deasupra şi reprezenta tăcerea, acoperindu-şi
gura cu degetul, şi strângându-şi cu putere buzele, inspirând tăcerea tuturor celor de faţă. Deci,
dacă acelea sunt atât de respectate, apoi ale noastre nu trebuie respectate, ci sunt de râs? Cele ale
elinilor după dreptate trebuie să fie cercetate, fiindcă sunt astfel; e vorba acolo de lupte, de
dispute şi urmările acestora, pe când cele ale noastre se deosebesc cu totul de acelea. Căci pe
10
acelea le-a descoperit înţelepciunea omenească, în timp ce pe acestea le-a descoperit şi învăţat
harul Duhului Sfânt. Acelea sunt credinţe pline de prostie şi nebunie, iar acestea de adevărată
înţelepciune. Acolo nu mai este ucenic, nici dascăl, ci toţi cercetează şi se ceartă, fie dascăl, fie
ucenic. Pentru a crede, este nevoie de a cunoaşte, iar nu de a disputa; de a crede fără îndoială, iar
nu de a pune înainte raţionamente omeneşti. Prin credinţă, toţi cei din vechime au fost lăudaţi, şi
fără de aceasta toate se răstoarnă pe dos.
Şi ce spun eu de cele cereşti? Chiar cele de pe pământ dacă le vom examina, le vom afla în
strânsă legătură cu credinţa. Nici afaceri băneşti, nici meşteşuguri şi, în fine, nimic din acestea nu
poate fi fară credinţă. Dacă aici, unde e vorba de lucruri false, şi este nevoie de credinţă, apoi cu
atât mai mult în cele duhovniceşti!
Această credinţă, deci, să o avem şi de ea să ne ţinem strânşi, căci numai aşa vom putea scoate
din suflet acele credinţe vătămătoare, ca de pildă aceea că „aşa s-a născut, şi aşa i-a fost sortit
(predestinat)”. Dacă noi vom crede că va fi înviere şi judecată, apoi pe toate acele credinţe
deşarte vom putea să le scoatem din suflet. Crede că este Dumnezeu drept, şi nu vei mai crede că
este naştere nedreaptă; crede că este Dumnezeu care Se îngrijeşte mai dinainte, şi nu vei mai
crede că este naştere dintre acelea care pe toate le răstoarnă pe dos. Crede că este pedeapsă şi
împărăţia cerurilor, şi nu vei mai crede că este noroc din naştere, pe de o parte răsturnând în noi
bunul simţ, iar pe de alta supunându-ne unei necesităţi şi unei vieţi silite. Să nu semeni, să nu
răsădeşti, să nu pleci la armată, şi în fine să nu faci nimic, fiindcă numaidecât, vrând sau
nevrând, vei întâmpina cele sortite de la naştere.
Dar atunci de ce mai avem nevoie de rugăciuni? De ce mai voieşti a te face creştin, dacă totul
este sortit de la naştere? Fiindcă vei fi sub păcat. De unde sunt meşteşugurile? Sunt oare
destinate de la naştere? „Da! Zici tu. Dar a fost ursit unuia să devină înţelept prin osteneli.”
Arată-mi însă pe unul care să fi învăţat meşteşug fără osteneli. Astfel, meşteşugul se capătă nu de
la naştere, ci cu multe osteneli. „Dar de unde vine, zici tu, că cineva fiind om rău este bogat, şi
un altul fiind viclean, a căpătat moştenire de la tatăl său? Pe când un altul, deşi munceşte mult,
totuşi este sărac?” Acestea într-una le pun ei înainte; toate numai cu privire la bogăţie şi sărăcie,
şi nimic de virtute şi răutate. Dar tu nimic n-ai spus până acum; arată-mi dacă cineva sârguinduse
a devenit rău, sau dacă cineva trândăvindu-se a devenit bun. Căci dacă soarta are vreo putere,
atunci trebuie să-şi arate puterea în cele mai mari: adică în virtute şi răutate, şi nicidecum în
bogăţie şi sărăcie. „De unde, zici tu, vine boala peste unii, iar alţii totdeauna sunt sănătoşi? De
unde vine, că unuia îi merg bine afacerile, iar altuia nu îi merg? De unde apoi vine că aceluia îi
merg lucrurile după dorinţă, pe când acestuia i se pun în cale mii de mii de piedici?” Ei bine,
depărtează-te de credinţa în naşterea cu noroc, şi atunci vei şti totul cu exactitate! Crede că este
Dumnezeu care Se îngrijeşte mai dinainte, şi atunci vei şti totul lămurit. „Dar nu pot, zici tu; nu
mă lasă confuzia lucrurilor acestora de a întrevedea acea pronie (purtare de grijă), dacă toate
acestea sunt ale lui Dumnezeu. Cum pot crede eu că Dumnezeu, Cel bun, dă averi unui desfrânat,
unui spurcat, unui lacom, iar celui bun nu-i dă deloc? Cum să cred? Căci trebuie a crede din
fapte”.
Bine! Aşadar, toate cele ce ai spus sunt ele rezultatul unei naşteri drepte sau nedrepte?
„Nedrepte” zici. Dar oare cine a făcut această naştere nedreaptă? Oare Dumnezeu? „Nu, zici tu,
ci este fără început, nenăscută.” Şi cum face astfel de lucruri, nefiind născută, sau fără început,
fiindcă astfel de împrejurări sunt contrare… Deci, toate acestea nu sunt câtuşi de puţin lucruri ale
lui Dumnezeu. Aşadar, să examinăm, cine a făcut cerul, pământul, marea, anotimpurile? Dacă în
cele neînsufleţite a făcut atâta ordine şi atâta armonie, cu atât mai mult în noi, pentru care s-au
făcut toate; este ca şi cum cineva s-ar îngriji de-o casă — care de altfel ar fi minunată — iar de
11
cei ce locuiesc în ea nu s-ar îngriji.
Cine păzeşte în bună rânduială schimbarea anotimpurilor? Cine a aşezat legile cele înţelepte ale
naturii? Cine a orânduit mersul zilei şi al nopţii? Toate acestea sunt superioare acelei „naşteri”
sau ursite. „Nu, zici tu, ci s-au făcut de la sine, sau automat”. Dar cum ar fi putut să se facă
automat, aflându-se într-o astfel de ordine? Deci, de unde şi cum sunt unii bogaţi, sănătoşi şi
prosperi în afacerile lor? Unii prin lăcomie, alţii prin moştenire, iar alţii prin răpire. Şi de ce a
îngăduit oare Dumnezeu? Fiindcă nu este aici răsplata, ci în viaţa viitoare; atunci arată-mi că se
petrece ceva de acest fel. „Dar, zici tu, deocamdată dă-mi aici, şi dincolo nu voi mai cere”. De
aceea nici nu ai. Că dacă tu, necăutând acea plăcere şi dorindu-le pe acestea de aici, ca şi cum le
preferi aceleia, apoi cu cât mai mult când te vei şi bucura de acea plăcere curată? De aceea îţi
arată ţie, că cele de aici nu sunt nimic, ci ne sunt indiferente. Căci spune-mi: a fi ceva adânc, sau
întunecat, depărtat sau apropiat, oare nu este ceva indiferent? Aşa este şi bogăţia.
Spune-mi: în cele necesare oare nu deopotrivă s-a dat tuturor, ca de pildă destoinicie spre virtute,
împărţirea deopotrivă a darurilor duhovniceşti? Dacă ai cunoaşte binefacerile lui Dumnezeu,
atunci nu te-ai fi indignat de acestea, ci te-ai bucura deopotrivă cu alţii, nici n-ai fi căutat şi nici
n-ai fi umblat după lăcomie, ştiind egalitatea lor (a darurilor). După cum o slugă, având hrană şi
haine şi îmbrăcăminte din partea stăpânului şi, în fine, din toate celelalte bucurându-se
deopotrivă cu ceilalţi, iar dacă poate ar avea pe cap mai multe fire de păr, sau unghii mari, prin
aceasta ar crede că are ceva mai mult decât ceilalţi; cam în felul acesta este şi cel ce cugetă
lucruri mari în zadar.
De aceea ne-a depărtat pe noi de asemenea lucruri, ca să stingă din noi o asemenea nebunie,
pentru ca dorul de acestea să-1 mute la cer. Dar noi nici aşa nu ne cuminţim. După cum pe copil
îl lipseşte tatăl său de cele copilăreşti, dacă are ceva copilăresc, şi dacă preferă acestea în locul
celor trebuitoare, pentru ca astfel şi fără de voia lui să-1 îndrepte spre desăvârşire, tot aşa face şi
Dumnezeu cu omul, pentru a-1 îndrepta spre cer. „Dar de ce, zici tu, lasă pe cei răi să se
îmbogăţească?” Pentru că nu se interesează atât de mult de ei. Cum apoi lasă şi pe cei drepţi? Nu
El îi face să fie săraci, ci numai îngăduie aceasta.
Acestea ni s-au spus acum într-un mod superficial, precum unora ce nu cunosc Scripturile. Iar
dacă am vrea să credem şi să fim cu luare-aminte la cuvintele lui Dumnezeu, n-am avea nevoie
de vorbele acestea, căci toate le-am şti. Pentru ca să afli că bogăţia nu este nimic, nici sănătatea,
nici slava, eu îţi voi arăta pe mulţi care puteau să se îmbogăţească, şi totuşi, nu s-au îmbogăţit,
care puteau să fie sănătoşi, şi cu toate acestea şi-au slăbit trupurile lor prin nevoinţe, care puteau
să se bucure de slavă, şi totuşi se străduiesc să fie dispreţuiţi. Nimeni fiind bun, nu râvneşte de a
fi rău. Acestea deci să le râvnim, ca unele ce sunt cu adevărat bune, ca astfel să ne bucurăm şi de
bunurile viitoare, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh,
se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
OMILIA III
din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Iisus Hristos, Domnul nostru, că m-a socotit credincios şi ma
pus să-I slujesc, pe mine care mai înainte huleam, prigoneam şi batjocoream. Totuşi am fost
miluit, căci în necredinţa mea, am lucrat din neştiinţă. Si a prisosit foarte harul Domnului nostru,
împreună cu credinţa şi cu dragostea cea întru Hristos Iisus. (I Timotei l, 12-14)
12
Mare este folosul umilinţei, cu toate că umilinţa adevărată nu se află aşa de lesne; îndeosebi
umilinţa în cuvinte, pe care o vei găsi chiar mai mult decât trebuie, dar adevărata umilinţă nu o
vei găsi cu atâta uşurinţă. Fericitul Pavel atât de mult umbla după această umilinţă, încât inventa
chiar multe pretexte, spre a-şi umili cugetul său. Fiindcă era natural ca să se silească a se umili
cei ce se îngâmfau în cugetele lor că au mari succese, apoi natural era ca şi el să simtă un fel de
silă, îngâmfându-se în cugetul său şi umflându-se ca şi un râu ce-şi iese din matca sa.
Priveşte acum ce face şi aici. A spus că: „Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, mi s-a
încredinţat mie”, Evanghelie de care nu erau liberi a se împărtăşi cei ce încă erau sub jugul Legii,
fiind contrari ei; căci atât de mare este deosebirea între una şi cealaltă, încât cei ce se găsesc încă
sub jugul Legii, nu sunt vrednici de a se împărtăşi din harurile Evangheliei, precum de pildă ar
zice cineva că cei ce au nevoie de legături, nu sunt liberi să intre în ceata filosofilor. Deci, fiindcă
s-a îngâmfat mult şi a grăit lucruri mari, iată că, de îndată ce se moderează pe sine, îi face şi pe
alţii să gândească tot aşa. Zicând că „mi s-a încredinţat mie”, iute se opreşte asupra vorbei, ca să
nu-ţi închipui că a spus aceasta din mândrie. Priveşte, deci, ce fel de corijare îşi face, adăugând şi
zicând: „mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Hristos Iisus, Domnul nostru, că m-a socotit
credincios şi m-a pus să-I slujesc”. Ai văzut cum pretutindeni ascunde succesele sale, şi totul Îi
atribuie lui Dumnezeu, în aşa fel încât liberul arbitru să nu fie vătămat? Căci ar putea zice cel
necredincios: „dacă totul este al lui Dumnezeu, iar de la noi nu se cere nimic, căci ne mişcă de la
rău spre filosofie ca pe nişte lemne, de ce atunci pe Pavel 1-a făcut aşa, iar pe Iuda nu 1-a atras
spre bine?” Această antiteză răsturnând-o, priveşte cum întrebuinţează cuvintele cu înţelepciune.
„Care mi s-a încredinţat mie”, zice. Aceasta este demnitatea şi succesul său, însă nu întru totul al
său, căci priveşte ce spune: „mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Hristos Iisus”. Aceasta este a lui
Dumnezeu, apoi, iarăşi, ceea ce vine de la sine: „credincios m-a socotit” — desigur, fiindcă urma
a fi folositor în răspândirea cuvântului lui Dumnezeu.
„Si m-a pus să-I slujesc, pe mine, care mai înainte huleam, prigoneam şi batjocoream”. Priveşte
cum aici pune şi ceea ce era propriu al său, şi ceea ce era a lui Dumnezeu, atribuind partea cea
mai mare proniei lui Dumnezeu, iar partea sa de acţiune moderând-o, numai într-atât încât liberul
arbitru să nu fie vătămat, după cum am mai zis.
Dar ce vrea să zică prin: „Celui ce m-a întărit pe mine”? Adică: „mare sarcină a căzut asupra
mea, şi deci aveam nevoie de un mare ajutor de Sus”. Căci tu gândeşte-te cât de greu era, ca să se
lupte în fiecare zi cu batjocurile, cu clevetirile, cu primejdiile, cu piedicile, cu insultele, cu
necazurile de tot felul, şi să nu se obosească câtuşi de puţin, ci, fiind atacat în fiecare zi cu săgeţi
din toate părţile, el să se lupte voiniceşte, având privirile îndreptate spre cer, şi să stea pe loc
neatins. Aceasta nu a fost numai putere omenească, dar nici numai ajutorul lui Dumnezeu, ci pe
lângă ajutorul de Sus a fost nevoie şi de voinţa lui Pavel. Cum, prevăzând şi ştiind mai dinainte
Dumnezeu cine va fi Pavel, 1-a ales pe el, ascultă ce spune mai înainte chiar de a începe
propovăduirea Evangheliei: „Mergi, fiindcă acesta îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu
înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel”. (Faptele Apostolilor 9, 15) Căci precum cei
ce poartă semnul împărătesc în război (cel ce obişnuit se numeşte steag ), au nevoie de multă
virtute şi experienţă, ca să nu-1 piardă şi să intre în mâinile duşmanilor, tot aşa şi cei ce poartă
numele lui Hristos, nu numai în timp de război, ci şi în timp de pace, au nevoie de multă putere,
ca să nu predea numele lui în gura duşmanilor, ci să-1 poarte bine şi să ducă crucea voiniceşte.
Pentru că, într-adevăr, avem nevoie de multă putere pentru a purta numele lui Hristos. Căci cel ce
grăieşte ceva nedemn, sau face, sau chiar numai cugetă ceva nedemn, nu poartă bine numele Lui,
nu are pe Hristos întru el. Cel ce poartă întru el pe Hristos, se mândreşte pentru aceasta, şi-I
vesteşte numele nu prin pieţe şi pentru pieţe, ci în ceruri şi pentru ceruri, şi toţi îngerii cei ce stau
13
împrejurul tronului Lui, îl admiră şi se sfiesc de el.
„Mulţumesc, zice, lui Hristos Iisus, Celui ce m-a întărit pe mine.” Priveşte cum şi pe cele ale sale
el le consideră a fi ca har din partea lui Dumnezeu — deşi aceasta a fost a ta, fericite Pavele, căci
Dumnezeu nu este părtinitor —, adică: „m-a învrednicit slujbei acesteia; iar aceasta este semn că
m-a crezut a fi credincios”, întocmai ca şi într-o casă, unde iconomul nu numai că mulţumeşte
stăpânului pentru încrederea pe care i-o arată, ci o are ca semn că pe el îl crede cel mai credincios
dintre toţi; în aşa fel s-au petrecut lucrurile şi în cazul de faţă.
Apoi gândeşte-te cum el înalţă mila lui Dumnezeu şi iubirea Lui de oameni, dând pe faţă viaţa sa
dinainte. „Pe mine, zice, care mai înainte huleam, prigoneam şi batjocoream”. Când el vorbeşte
de iudeii cei necredincioşi, întrebuinţează cuvinte mai moderate: „le mărturisesc, zice, că au
râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă” (Romani 10, 2), iar despre sine zice că a fost
hulitor şi prigonitor. Ai văzut înjosirea lui, şi cum el nu este iubitor de sine, ci are cugetul umilit?
Nu a fost de ajuns să spună că a fost hulitor, ci a mai adăugat că şi prigonitor, arătând astfel
puterea persecuţiei lui. „Răutatea mea, zice, nu rămânea numai până la mine, ci încă şi pe cei ce
voiau a fi evlavioşi îi persecutam.” Mare era înverşunarea hulirii lui!
„Totuşi am fost miluit, zice, căci în necredinţa mea, am lucrat din neştiinţă”. Dar de ce oare n-au
fost miluiţi şi alţi iudei? Căci făceau precum făcuse el, nu din neştiinţă, ci ştiind şi cunoscând
foarte bine. Şi ca să afli exact, ascultă pe evangbelist, spunând: „Dintre căpetenii mulţi au crezut
în El, dar nu mărturiseau… căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu”, şi
iarăşi, Hristos zice: „cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unul de la altul?”, şi iarăşi:
„acestea le-au spus părinţii lui, pentru că se temeau de iudei… ca să nu fie daţi afară din
sinagogă”. Si chiar înşişi iudeii ziceau: „vedeţi că nimic nu folosiţi! Iată, lumea s-a dus după El”.
(loan 12, 42-43; 5, 44; 9, 22; 12, 19) Pretutindeni, dar, pe ei îi supăra patima iubirii de întâietate.
Ei ziceau că: „Cine poate să ierte păcatele decât unul Dumnezeu?” (Luca 5, 21); şi a făcut
aceasta imediat, iar ei au şi zis că este semn de la Dumnezeu. Toate acestea deci nu erau din
neştiinţă.
„Dar unde oare era pe atunci Pavel?”, poate că ar zice cineva. Era la picioarele lui Gamaliel,
neavând nimic în comun cu mulţimea ce se răsculase. Şi cine era Gamaliel? Era un bărbat
oarecare, şi în tot ce făcea, nu ieşea din iubirea de întâietate. Dar cum după aceasta se găseşte
Pavel laolaltă cu mulţimea? Pentru că vedea întărindu-se credinţa şi stăpânind, şi pe toţi mergând
după Hristos. Pe timpul lui Hristos mulţimea câteodată era de partea Sa, altădată de partea
învăţătorilor, iar atunci cu desăvârşire se despărţise de ei. Deci atunci, ceea ce făcea Pavel, din
zel făcea, şi nu din iubire de întâietate, după cum făceau alţii. Căci de ce oare se ducea el la
Damasc? Deoarece credea vătămătoare noua religie, şi pentru că se temea ca nu cumva
propovăduirea ei să se împrăştie pretutindeni. Nu tot aşa însă şi iudeii, căci ceea ce făceau nu
pentru apărarea celor mulţi o făceau, ci pentru iubirea lor de întâietate. Căci priveşte ce ziceau:
„Vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul”. (loan 11, 48) Aşadar, ce frică îi zguduia pe ei?
Cea omenească.
Dar este demn de a cerceta următorul fapt: cum, dacă era învăţat al legii şi o ştia cu exactitate, nu
ştia nimic despre Hristos? Căci doar el era care zicea: „pe care a făgăduit-o mai înainte, prin
profeţii Săi, în Sfintele Scripturi” . (Romani l, 2) Deci, cum de nu ştiai, pe câtă vreme erai
râvnitor al legii părinteşti, învăţat la picioarele lui Gamaliel? Vameşii şi cei ce-şi petreceau
timpul pe marginea lacurilor şi a râurilor alergau şi primeau învăţătura Lui, şi tu, cunoscător de
lege, îl persecutai? De aceea se învinovăţea pe sine, zicând: „Nu sunt vrednic să mă numesc
apostol”. (I Corinteni 15, 9) De aceea mărturiseşte neştiinţa, pe care o născuse necredinţa. De
aceea zice că a fost miluit.
14
Ce vrea să zică oare prin „m-a socotit credincios”? Adică nimic din ale Stăpânului n-a trădat,
toate spunea că sunt ale lui Dumnezeu, chiar şi cele ale sale proprii, şi n-a micşorat cu nimic
slava lui Dumnezeu. Căci, ascultă-1 pe el ce spunea cu altă ocazie: „Bărbaţilor, de ce faceţi
acestea? Doar şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi”. (Faptele Apostolilor 14, 15)
Aceasta înseamnă „credincios m-a socotit”. Fiindcă şi în alt loc zice: „m-am ostenit mai mult
decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (I Corinteni 15, 10), şi iarăşi:
„Căci Dumnezeu este Cel ce întru voi le lucrează şi pe «a vrea» şi pe «a lucra», pentru
binevoirea Sa” .
Se arată pe sine vrednic de pedeapsă, căci mila lui Dumnezeu, pentru asemenea lucruri se acordă.
Însă nu la fel în cazul iudeilor, după cum şi zice: „că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte”.
(Romani 11, 25)
„Şi a prisosit foarte harul Domnului nostru, împreună cu credinţa şi cu dragostea cea întru
Hristos Iisus.” Şi ce vrea să zică prin aceasta? Ca nu cumva, auzind că „am fost miluit”, să crezi
că a rămas până atunci, iată că după ce el a spus că „am fost hulitor, prigonitor şi batjocoritor, şi
prin urmare am fost vrednic de pedeapsă, însă n-am fost pedepsit”, a adăugat imediat „ci am fost
miluit”. Dar oare până aici a stat, sau mai bine zis mila lui Dumnezeu aici s-a mărginit, ca să nu
fie pedepsit? Câtuşi de puţin, ci a mai făcut şi alte multe şi mari. Căci, Dumnezeu ne-a izbăvit nu
numai de pedeapsa ce ne ameninţa, ci încă ne-a făcut şi drepţi, şi fii, şi fraţi, si prieteni, şi
moştenitori, şi împreună moştenitori. De aceea şi zice apostolul: „a prisosit foarte harul
Domnului nostru”, adică a depăşit chiar şi hotarele milei. Apoi, toate acestea nu sunt ale unuia
care miluieşte numai, ci şi iubeşte, şi încă foarte mult. Zicând, deci, multe şi mari despre iubirea
de oameni a lui Dumnezeu, că fiind hulitor şi prigonitor, a fost miluit, şi că nu a stat numai în
acestea, ci s-a mai învrednicit şi de altele mai mari, la urmă iarăşi se asigură contra
necredincioşilor, care ar fi putut zice că liberul arbitru a fost desfiinţat, şi adaugă: „Cu credinţa şi
cu dragostea cea întru Hristos Iisus”, anume că „noi întru atâta, numai, am contribuit, că am
crezut că El poate să ne mântuiască pe noi”.
TREBUIE SĂ IUBIM PE HRISTOS CA PE UN PRIETEN ADEVĂRAT -
ÎNSĂ NOI ACUM ÎL URÂM ŞI DISPREŢUIM; TREBUIE SĂ IUBIM PE
VRĂJMAŞI ŞI SĂ LE FACEM BINE
Să iubim deci pe Dumnezeu prin Hristos. Dar ce vrea să zică „prin Hristos”? Că El este
pricinuitorul acestora, iar nu legea. Ai văzut cui a devenit Hristos pricina bunurilor, şi cui legea?
Şi n-a spus simplu că „s-a înmulţit”, ci că „a prisosit foarte”. Şi într-adevăr harul a prisosit,
pentru că pe noi, care eram vrednici de mii de pedepse, deodată ne-a dus la înfiere. Dar iată că şi
aici particula întru înseamnă „prin”. Şi priveşte că nu numai credinţa este necesară, ci şi
dragostea. Fiindcă şi acum sunt mulţi care cred că Hristos este Dumnezeu, însă nu-L iubesc pe
El, şi nici nu fac cele ale celor ce iubesc. Căci în ce fel Îl iubesc, dacă pe toate celelalte le preferă
înaintea lui Hristos, ca de pildă: averi, naştere, noroc, observaţiile semnelor, prezicere, ghicire în
zborul păsărilor? Când noi vieţuim spre ocara Lui, apoi spune-mi: ce fel de dragoste avem către
El? Dacă cineva are un prieten sincer şi fierbinte, măcar aşa să iubească pe Hristos; măcar aşa să
iubească pe Fiul lui Dumnezeu, Cel dat pentru mântuirea noastră, a duşmanilor Lui, pentru Care
nici un bine n-am făcut. Şi ce spun eu, că nici un bine n-am făcut? Când, din contră, am făcut
mari rele, am cutezat lucruri nepermise, după miile de binefaceri şi îngrijiri din partea Lui. Dar,
iată că nici atunci nu ne-a respins, ci tocmai când L-am nedreptăţit atât de mult, El a predat pe
Fiul Său pentru noi, iar noi chiar şi după ce ne-am învrednicit de atâtea bunătăţi, după ce am
15
devenit prietenii săi, după ce, în fine, ne-am învrednicit prin El de atâtea bunuri, nu L-am iubit
nici măcar ca pe un prieten.
Şi care va fi speranţa noastră? Poate că tremuraţi la auzul acestor vorbe? Să tremuraţi însă, când
faceţi toate acestea. „Dar, zici tu, cum nu iubim noi pe Dumnezeu nici măcar atât cât iubim pe
prietenii noştri?” Eu voi încerca să vă arăt aceasta, şi să pară că nu spun nimic, ci mai mult nişte
lucruri de nimic; teamă îmi este, însă, ca vorbele spuse să nu se regăsească în faptele voastre.
Pentru prieteni, însă adevăraţi prieteni, mulţi au preferat de multe ori să sufere chiar pagube, iar
pentru Hristos, nu zic să sufere cineva pagubă, dar nici din ceea ce are de prisos, nu dă nimic.
Pentru prieten de multe ori am suferit şi ocară, şi mi-am atras asupră-mi duşmănii, pe când
pentru Hristos nimeni nu-şi ia asupra sa duşmănii, ci Îl iubeşte cu indiferenţă, şi tot indiferent se
manifestă în ura faţă de El. Pe prieten când îl vedem flămând, niciodată nu-1 trecem cu vederea;
pe Hristos însă, care în fiecare zi se apropie de noi, nu pentru vreun lucru mare, ci pentru o
bucată de pâine, nici măcar nu-L băgăm în seamă, în timp ce noi suntem îmbuibaţi de mâncăruri
şi băuturi, scoţând din noi miros urât mirositor din cauza vinului băut în ajun, sau ne desfătăm
dând din belşug femeilor de moravuri uşoare, paraziţilor, linguşitorilor, sau pe altele de acest fel.
Pe prietenii adevăraţi niciodată nu-i pizmuim şi nici nu ne mâhnim pentru că le merg bine
afacerile, pe când fiind vorba de Hristos şi aceasta pătimim; şi, cu un cuvânt, ar putea vedea
cineva că are mai multă putere prietenia decât frica de Dumnezeu. Căci şi cel viclean ca şi
iubitorul de ceartă se sfieste mai mult de oameni decât de Dumnezeu. Cum? Eu vă voi spune.
Deşi Dumnezeu este Cel ce se uită în inima omului, totuşi omul viclean nu se sfieşte să
uneltească vicleşuguri împotriva aproapelui, în timp ce de un om se ruşinează dacă este văzut. Ce
zici? Către un prieten primejduit alergăm îndată în ajutorul lui, şi dacă poate am amâna cât de
puţin, ne temem ca nu cumva să ne învinovăţim singuri, în timp ce pe Hristos, de multe ori
pătimind în legături, noi nici măcar nu-L cercetăm. Şi la prietenii cei credincioşi noi ne ducem nu
pentru că sunt credincioşi, ci pentru că ne sunt prieteni.
Ai văzut că nimic nu facem din teama de Dumnezeu, şi nici pentru dragostea către El, ci pe unele
pentru prietenie, iar pe altele din obişnuinţă? Când noi vedem un prieten plecând în călătorie,
plângem, suspinăm, iar de cumva vedem pe vreunul murind, ne văicărim şi-1 bocim, deşi ştim că
nu pentru totdeauna ne despărţim, ci că şi noi peste puţin timp, ducându-ne acolo, îl vom vedea;
pe când Hristos, despărţindu-se de noi în fiecare zi, sau mai bine zis, în fiecare zi alungându-L de
la noi, nedreptăţindu-L, mâhnindu-L, întărâtându-L şi făcând toate cele ce Lui nu-I plac, credem
totuşi că nimic rău n-am făcut.
Dar aceasta încă nu este atât de grozav, dacă nu-L avem nici măcar ca pe un prieten, căci eu vă
voi arăta că noi ne purtăm faţă de El ca faţă de un duşman. Şi cum aceasta? „Fiindcă dorinţa
cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Romani 8, 7), zice. Ei bine! Cugetul trupului noi
îl purtăm pururea cu noi, pe când pe Hristos care ne vine în ajutor Îl alungăm — căci faptele cele
rele asta fac: când în fiecare zi prin lăcomiile noastre, prin răpirile noastre, noi într-una Îl
batjocorim. Poate că cineva este slăvit de lume, bucurându-se de o bună reputaţie, şi grăieşte
întotdeauna cele ale lui Dumnezeu, iar Bisericii îi foloseşte; ei bine, noi pe acesta îl pizmuim,
pentru că face cele ale lui Dumnezeu. Şi s-ar părea că noi pizmuim pe acela, dar pizma aceea se
îndreaptă spre Dumnezeu. Şi nu vrem ca folosinţa Bisericii să vină prin alţii, ci prin noi; nu
pentru Hristos, ci pentru noi, fiindcă dacă ar fi pentru Hristos, ne-ar fi indiferent dacă acestea vin
prin alţii sau prin noi. Căci spune-mi: dacă un doctor ar avea un copil, care ar fi în primejdie de
orbire, iar el ar fi rămas în urmă cu ştiinţa medicală, şi pentru vindecarea copilului său ar găsi pe
un alt doctor care ar putea face aceasta, oare 1-ar îndepărta pe el? Nicidecum, ci numai cât nu iar
zice parcă: „fie prin tine, fie prin mine, copilului să-i folosească”. Dar de ce face aceasta?
16
Fiindcă el se uită nu la interesul său, ci la interesul copilului.
Tot aşa şi noi, dacă am avea în vedere cele ale lui Hristos, am zice: „fie prin noi, fie prin alţii,
destul este ca cele bune şi folositoare să se facă”. „În tot chipul, fie din făţărnicie, fie în adevăr,
Hristos se propovăduieşte.” (Filipeni l, 18) Ascultă şi pe Moise zicând către cei ce voiau a-1
aţâţa, pe când cei de pe lângă Eldad şi Modad proroceau în tabără: „căci nu urmezi tu mie? O, de
ar fi toţi profeţi în poporul Domnului”. (Numeri 11, 29) Toate acestea deci vin din iubirea de
slavă. Aşadar, nu sunt acestea oare fapte ale duşmanilor? Poate că te vorbeşte cineva de rău? Tu
iubeşte-1 pe el. „Dar cum este cu putinţă?” zici tu. Este cu putinţă, numai dacă tu ai voi. Dacă tu
îl iubeşti, vorbindu-te de bine, nu ai nici un folos, fiindcă ai făcut aceasta nu pentru Domnul, ci
pentru laudă.
Poate că te-a vătămat cineva? Fă-i bine, căci dacă îi faci bine în schimbul binelui pe care şi tu 1-
ai avut de la el, nu ai făcut vreun lucru mare. Ai fost poate nedreptăţit şi păgubit mult! Tu caută
să răsplăteşti cu cele contrare. Da, vă rog; căci numai aşa vom fi în bună rânduială cu cele ale
noastre. Să încetăm de a mai nedreptăţi şi urî pe duşmani. Dumnezeu ne porunceşte de a iubi pe
vrăjmaşi, dar noi chiar şi pe El, care ne iubeşte, îl alungăm. „Să nu fie una ca aceasta”, zici tu.
Toţi ne mărginim la a spune astfel numai cu vorba, în timp ce cu faptele, nu toţi. Atât de mare
este orbirea păcatului, încât cele ce nu sunt suferite în vorbă, sunt suferite în fapte. Să ne
depărtăm odată deci de cele ce ne vătăma mântuirea noastră, ca astfel să ne învrednicim de cele
ce cu dreptate se învrednicesc prietenii şi cei iubiţi ai săi. „Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie
împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o.” (loan
17, 24) Căreia fie cu toţii să ne învrednicim, prin Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună
cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
OMILIA III
din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Iisus Hristos, Domnul nostru, că m-a socotit credincios şi ma
pus să-I slujesc, pe mine care mai înainte huleam, prigoneam şi batjocoream. Totuşi am fost
miluit, căci în necredinţa mea, am lucrat din neştiinţă. Si a prisosit foarte harul Domnului nostru,
împreună cu credinţa şi cu dragostea cea întru Hristos Iisus. (I Timotei l, 12-14)
Mare este folosul umilinţei, cu toate că umilinţa adevărată nu se află aşa de lesne; îndeosebi
umilinţa în cuvinte, pe care o vei găsi chiar mai mult decât trebuie, dar adevărata umilinţă nu o
vei găsi cu atâta uşurinţă. Fericitul Pavel atât de mult umbla după această umilinţă, încât inventa
chiar multe pretexte, spre a-şi umili cugetul său. Fiindcă era natural ca să se silească a se umili
cei ce se îngâmfau în cugetele lor că au mari succese, apoi natural era ca şi el să simtă un fel de
silă, îngâmfându-se în cugetul său şi umflându-se ca şi un râu ce-şi iese din matca sa.
Priveşte acum ce face şi aici. A spus că: „Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, mi s-a
încredinţat mie”, Evanghelie de care nu erau liberi a se împărtăşi cei ce încă erau sub jugul Legii,
fiind contrari ei; căci atât de mare este deosebirea între una şi cealaltă, încât cei ce se găsesc încă
sub jugul Legii, nu sunt vrednici de a se împărtăşi din harurile Evangheliei, precum de pildă ar
zice cineva că cei ce au nevoie de legături, nu sunt liberi să intre în ceata filosofilor. Deci, fiindcă
s-a îngâmfat mult şi a grăit lucruri mari, iată că, de îndată ce se moderează pe sine, îi face şi pe
alţii să gândească tot aşa. Zicând că „mi s-a încredinţat mie”, iute se opreşte asupra vorbei, ca să
17
nu-ţi închipui că a spus aceasta din mândrie. Priveşte, deci, ce fel de corijare îşi face, adăugând şi
zicând: „mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Hristos Iisus, Domnul nostru, că m-a socotit
credincios şi m-a pus să-I slujesc”. Ai văzut cum pretutindeni ascunde succesele sale, şi totul Îi
atribuie lui Dumnezeu, în aşa fel încât liberul arbitru să nu fie vătămat? Căci ar putea zice cel
necredincios: „dacă totul este al lui Dumnezeu, iar de la noi nu se cere nimic, căci ne mişcă de la
rău spre filosofie ca pe nişte lemne, de ce atunci pe Pavel 1-a făcut aşa, iar pe Iuda nu 1-a atras
spre bine?” Această antiteză răsturnând-o, priveşte cum întrebuinţează cuvintele cu înţelepciune.
„Care mi s-a încredinţat mie”, zice. Aceasta este demnitatea şi succesul său, însă nu întru totul al
său, căci priveşte ce spune: „mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Hristos Iisus”. Aceasta este a lui
Dumnezeu, apoi, iarăşi, ceea ce vine de la sine: „credincios m-a socotit” — desigur, fiindcă urma
a fi folositor în răspândirea cuvântului lui Dumnezeu.
„Si m-a pus să-I slujesc, pe mine, care mai înainte huleam, prigoneam şi batjocoream”. Priveşte
cum aici pune şi ceea ce era propriu al său, şi ceea ce era a lui Dumnezeu, atribuind partea cea
mai mare proniei lui Dumnezeu, iar partea sa de acţiune moderând-o, numai într-atât încât liberul
arbitru să nu fie vătămat, după cum am mai zis.
Dar ce vrea să zică prin: „Celui ce m-a întărit pe mine”? Adică: „mare sarcină a căzut asupra
mea, şi deci aveam nevoie de un mare ajutor de Sus”. Căci tu gândeşte-te cât de greu era, ca să se
lupte în fiecare zi cu batjocurile, cu clevetirile, cu primejdiile, cu piedicile, cu insultele, cu
necazurile de tot felul, şi să nu se obosească câtuşi de puţin, ci, fiind atacat în fiecare zi cu săgeţi
din toate părţile, el să se lupte voiniceşte, având privirile îndreptate spre cer, şi să stea pe loc
neatins. Aceasta nu a fost numai putere omenească, dar nici numai ajutorul lui Dumnezeu, ci pe
lângă ajutorul de Sus a fost nevoie şi de voinţa lui Pavel. Cum, prevăzând şi ştiind mai dinainte
Dumnezeu cine va fi Pavel, 1-a ales pe el, ascultă ce spune mai înainte chiar de a începe
propovăduirea Evangheliei: „Mergi, fiindcă acesta îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu
înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel”. (Faptele Apostolilor 9, 15) Căci precum cei
ce poartă semnul împărătesc în război (cel ce obişnuit se numeşte steag ), au nevoie de multă
virtute şi experienţă, ca să nu-1 piardă şi să intre în mâinile duşmanilor, tot aşa şi cei ce poartă
numele lui Hristos, nu numai în timp de război, ci şi în timp de pace, au nevoie de multă putere,
ca să nu predea numele lui în gura duşmanilor, ci să-1 poarte bine şi să ducă crucea voiniceşte.
Pentru că, într-adevăr, avem nevoie de multă putere pentru a purta numele lui Hristos. Căci cel ce
grăieşte ceva nedemn, sau face, sau chiar numai cugetă ceva nedemn, nu poartă bine numele Lui,
nu are pe Hristos întru el. Cel ce poartă întru el pe Hristos, se mândreşte pentru aceasta, şi-I
vesteşte numele nu prin pieţe şi pentru pieţe, ci în ceruri şi pentru ceruri, şi toţi îngerii cei ce stau
împrejurul tronului Lui, îl admiră şi se sfiesc de el.
„Mulţumesc, zice, lui Hristos Iisus, Celui ce m-a întărit pe mine.” Priveşte cum şi pe cele ale sale
el le consideră a fi ca har din partea lui Dumnezeu — deşi aceasta a fost a ta, fericite Pavele, căci
Dumnezeu nu este părtinitor —, adică: „m-a învrednicit slujbei acesteia; iar aceasta este semn că
m-a crezut a fi credincios”, întocmai ca şi într-o casă, unde iconomul nu numai că mulţumeşte
stăpânului pentru încrederea pe care i-o arată, ci o are ca semn că pe el îl crede cel mai credincios
dintre toţi; în aşa fel s-au petrecut lucrurile şi în cazul de faţă.
Apoi gândeşte-te cum el înalţă mila lui Dumnezeu şi iubirea Lui de oameni, dând pe faţă viaţa sa
dinainte. „Pe mine, zice, care mai înainte huleam, prigoneam şi batjocoream”. Când el vorbeşte
de iudeii cei necredincioşi, întrebuinţează cuvinte mai moderate: „le mărturisesc, zice, că au
râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă” (Romani 10, 2), iar despre sine zice că a fost
hulitor şi prigonitor. Ai văzut înjosirea lui, şi cum el nu este iubitor de sine, ci are cugetul umilit?
Nu a fost de ajuns să spună că a fost hulitor, ci a mai adăugat că şi prigonitor, arătând astfel
18
puterea persecuţiei lui. „Răutatea mea, zice, nu rămânea numai până la mine, ci încă şi pe cei ce
voiau a fi evlavioşi îi persecutam.” Mare era înverşunarea hulirii lui!
„Totuşi am fost miluit, zice, căci în necredinţa mea, am lucrat din neştiinţă”. Dar de ce oare n-au
fost miluiţi şi alţi iudei? Căci făceau precum făcuse el, nu din neştiinţă, ci ştiind şi cunoscând
foarte bine. Şi ca să afli exact, ascultă pe evangbelist, spunând: „Dintre căpetenii mulţi au crezut
în El, dar nu mărturiseau… căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu”, şi
iarăşi, Hristos zice: „cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unul de la altul?”, şi iarăşi:
„acestea le-au spus părinţii lui, pentru că se temeau de iudei… ca să nu fie daţi afară din
sinagogă”. Si chiar înşişi iudeii ziceau: „vedeţi că nimic nu folosiţi! Iată, lumea s-a dus după El”.
(loan 12, 42-43; 5, 44; 9, 22; 12, 19) Pretutindeni, dar, pe ei îi supăra patima iubirii de întâietate.
Ei ziceau că: „Cine poate să ierte păcatele decât unul Dumnezeu?” (Luca 5, 21); şi a făcut
aceasta imediat, iar ei au şi zis că este semn de la Dumnezeu. Toate acestea deci nu erau din
neştiinţă.
„Dar unde oare era pe atunci Pavel?”, poate că ar zice cineva. Era la picioarele lui Gamaliel,
neavând nimic în comun cu mulţimea ce se răsculase. Şi cine era Gamaliel? Era un bărbat
oarecare, şi în tot ce făcea, nu ieşea din iubirea de întâietate. Dar cum după aceasta se găseşte
Pavel laolaltă cu mulţimea? Pentru că vedea întărindu-se credinţa şi stăpânind, şi pe toţi mergând
după Hristos. Pe timpul lui Hristos mulţimea câteodată era de partea Sa, altădată de partea
învăţătorilor, iar atunci cu desăvârşire se despărţise de ei. Deci atunci, ceea ce făcea Pavel, din
zel făcea, şi nu din iubire de întâietate, după cum făceau alţii. Căci de ce oare se ducea el la
Damasc? Deoarece credea vătămătoare noua religie, şi pentru că se temea ca nu cumva
propovăduirea ei să se împrăştie pretutindeni. Nu tot aşa însă şi iudeii, căci ceea ce făceau nu
pentru apărarea celor mulţi o făceau, ci pentru iubirea lor de întâietate. Căci priveşte ce ziceau:
„Vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul”. (loan 11, 48) Aşadar, ce frică îi zguduia pe ei?
Cea omenească.
Dar este demn de a cerceta următorul fapt: cum, dacă era învăţat al legii şi o ştia cu exactitate, nu
ştia nimic despre Hristos? Căci doar el era care zicea: „pe care a făgăduit-o mai înainte, prin
profeţii Săi, în Sfintele Scripturi” . (Romani l, 2) Deci, cum de nu ştiai, pe câtă vreme erai
râvnitor al legii părinteşti, învăţat la picioarele lui Gamaliel? Vameşii şi cei ce-şi petreceau
timpul pe marginea lacurilor şi a râurilor alergau şi primeau învăţătura Lui, şi tu, cunoscător de
lege, îl persecutai? De aceea se învinovăţea pe sine, zicând: „Nu sunt vrednic să mă numesc
apostol”. (I Corinteni 15, 9) De aceea mărturiseşte neştiinţa, pe care o născuse necredinţa. De
aceea zice că a fost miluit.
Ce vrea să zică oare prin „m-a socotit credincios”? Adică nimic din ale Stăpânului n-a trădat,
toate spunea că sunt ale lui Dumnezeu, chiar şi cele ale sale proprii, şi n-a micşorat cu nimic
slava lui Dumnezeu. Căci, ascultă-1 pe el ce spunea cu altă ocazie: „Bărbaţilor, de ce faceţi
acestea? Doar şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi”. (Faptele Apostolilor 14, 15)
Aceasta înseamnă „credincios m-a socotit”. Fiindcă şi în alt loc zice: „m-am ostenit mai mult
decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (I Corinteni 15, 10), şi iarăşi:
„Căci Dumnezeu este Cel ce întru voi le lucrează şi pe «a vrea» şi pe «a lucra», pentru
binevoirea Sa” .
Se arată pe sine vrednic de pedeapsă, căci mila lui Dumnezeu, pentru asemenea lucruri se acordă.
Însă nu la fel în cazul iudeilor, după cum şi zice: „că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte”.
(Romani 11, 25)
„Şi a prisosit foarte harul Domnului nostru, împreună cu credinţa şi cu dragostea cea întru
Hristos Iisus.” Şi ce vrea să zică prin aceasta? Ca nu cumva, auzind că „am fost miluit”, să crezi
19
că a rămas până atunci, iată că după ce el a spus că „am fost hulitor, prigonitor şi batjocoritor, şi
prin urmare am fost vrednic de pedeapsă, însă n-am fost pedepsit”, a adăugat imediat „ci am fost
miluit”. Dar oare până aici a stat, sau mai bine zis mila lui Dumnezeu aici s-a mărginit, ca să nu
fie pedepsit? Câtuşi de puţin, ci a mai făcut şi alte multe şi mari. Căci, Dumnezeu ne-a izbăvit nu
numai de pedeapsa ce ne ameninţa, ci încă ne-a făcut şi drepţi, şi fii, şi fraţi, si prieteni, şi
moştenitori, şi împreună moştenitori. De aceea şi zice apostolul: „a prisosit foarte harul
Domnului nostru”, adică a depăşit chiar şi hotarele milei. Apoi, toate acestea nu sunt ale unuia
care miluieşte numai, ci şi iubeşte, şi încă foarte mult. Zicând, deci, multe şi mari despre iubirea
de oameni a lui Dumnezeu, că fiind hulitor şi prigonitor, a fost miluit, şi că nu a stat numai în
acestea, ci s-a mai învrednicit şi de altele mai mari, la urmă iarăşi se asigură contra
necredincioşilor, care ar fi putut zice că liberul arbitru a fost desfiinţat, şi adaugă: „Cu credinţa şi
cu dragostea cea întru Hristos Iisus”, anume că „noi întru atâta, numai, am contribuit, că am
crezut că El poate să ne mântuiască pe noi”.
TREBUIE SĂ IUBIM PE HRISTOS CA PE UN PRIETEN ADEVĂRAT -
ÎNSĂ NOI ACUM ÎL URÂM ŞI DISPREŢUIM; TREBUIE SĂ IUBIM PE
VRĂJMAŞI ŞI SĂ LE FACEM BINE
Să iubim deci pe Dumnezeu prin Hristos. Dar ce vrea să zică „prin Hristos”? Că El este
pricinuitorul acestora, iar nu legea. Ai văzut cui a devenit Hristos pricina bunurilor, şi cui legea?
Şi n-a spus simplu că „s-a înmulţit”, ci că „a prisosit foarte”. Şi într-adevăr harul a prisosit,
pentru că pe noi, care eram vrednici de mii de pedepse, deodată ne-a dus la înfiere. Dar iată că şi
aici particula întru înseamnă „prin”. Şi priveşte că nu numai credinţa este necesară, ci şi
dragostea. Fiindcă şi acum sunt mulţi care cred că Hristos este Dumnezeu, însă nu-L iubesc pe
El, şi nici nu fac cele ale celor ce iubesc. Căci în ce fel Îl iubesc, dacă pe toate celelalte le preferă
înaintea lui Hristos, ca de pildă: averi, naştere, noroc, observaţiile semnelor, prezicere, ghicire în
zborul păsărilor? Când noi vieţuim spre ocara Lui, apoi spune-mi: ce fel de dragoste avem către
El? Dacă cineva are un prieten sincer şi fierbinte, măcar aşa să iubească pe Hristos; măcar aşa să
iubească pe Fiul lui Dumnezeu, Cel dat pentru mântuirea noastră, a duşmanilor Lui, pentru Care
nici un bine n-am făcut. Şi ce spun eu, că nici un bine n-am făcut? Când, din contră, am făcut
mari rele, am cutezat lucruri nepermise, după miile de binefaceri şi îngrijiri din partea Lui. Dar,
iată că nici atunci nu ne-a respins, ci tocmai când L-am nedreptăţit atât de mult, El a predat pe
Fiul Său pentru noi, iar noi chiar şi după ce ne-am învrednicit de atâtea bunătăţi, după ce am
devenit prietenii săi, după ce, în fine, ne-am învrednicit prin El de atâtea bunuri, nu L-am iubit
nici măcar ca pe un prieten.
Şi care va fi speranţa noastră? Poate că tremuraţi la auzul acestor vorbe? Să tremuraţi însă, când
faceţi toate acestea. „Dar, zici tu, cum nu iubim noi pe Dumnezeu nici măcar atât cât iubim pe
prietenii noştri?” Eu voi încerca să vă arăt aceasta, şi să pară că nu spun nimic, ci mai mult nişte
lucruri de nimic; teamă îmi este, însă, ca vorbele spuse să nu se regăsească în faptele voastre.
Pentru prieteni, însă adevăraţi prieteni, mulţi au preferat de multe ori să sufere chiar pagube, iar
pentru Hristos, nu zic să sufere cineva pagubă, dar nici din ceea ce are de prisos, nu dă nimic.
Pentru prieten de multe ori am suferit şi ocară, şi mi-am atras asupră-mi duşmănii, pe când
pentru Hristos nimeni nu-şi ia asupra sa duşmănii, ci Îl iubeşte cu indiferenţă, şi tot indiferent se
manifestă în ura faţă de El. Pe prieten când îl vedem flămând, niciodată nu-1 trecem cu vederea;
pe Hristos însă, care în fiecare zi se apropie de noi, nu pentru vreun lucru mare, ci pentru o
bucată de pâine, nici măcar nu-L băgăm în seamă, în timp ce noi suntem îmbuibaţi de mâncăruri
20
şi băuturi, scoţând din noi miros urât mirositor din cauza vinului băut în ajun, sau ne desfătăm
dând din belşug femeilor de moravuri uşoare, paraziţilor, linguşitorilor, sau pe altele de acest fel.
Pe prietenii adevăraţi niciodată nu-i pizmuim şi nici nu ne mâhnim pentru că le merg bine
afacerile, pe când fiind vorba de Hristos şi aceasta pătimim; şi, cu un cuvânt, ar putea vedea
cineva că are mai multă putere prietenia decât frica de Dumnezeu. Căci şi cel viclean ca şi
iubitorul de ceartă se sfieste mai mult de oameni decât de Dumnezeu. Cum? Eu vă voi spune.
Deşi Dumnezeu este Cel ce se uită în inima omului, totuşi omul viclean nu se sfieşte să
uneltească vicleşuguri împotriva aproapelui, în timp ce de un om se ruşinează dacă este văzut. Ce
zici? Către un prieten primejduit alergăm îndată în ajutorul lui, şi dacă poate am amâna cât de
puţin, ne temem ca nu cumva să ne învinovăţim singuri, în timp ce pe Hristos, de multe ori
pătimind în legături, noi nici măcar nu-L cercetăm. Şi la prietenii cei credincioşi noi ne ducem nu
pentru că sunt credincioşi, ci pentru că ne sunt prieteni.
Ai văzut că nimic nu facem din teama de Dumnezeu, şi nici pentru dragostea către El, ci pe unele
pentru prietenie, iar pe altele din obişnuinţă? Când noi vedem un prieten plecând în călătorie,
plângem, suspinăm, iar de cumva vedem pe vreunul murind, ne văicărim şi-1 bocim, deşi ştim că
nu pentru totdeauna ne despărţim, ci că şi noi peste puţin timp, ducându-ne acolo, îl vom vedea;
pe când Hristos, despărţindu-se de noi în fiecare zi, sau mai bine zis, în fiecare zi alungându-L de
la noi, nedreptăţindu-L, mâhnindu-L, întărâtându-L şi făcând toate cele ce Lui nu-I plac, credem
totuşi că nimic rău n-am făcut.
Dar aceasta încă nu este atât de grozav, dacă nu-L avem nici măcar ca pe un prieten, căci eu vă
voi arăta că noi ne purtăm faţă de El ca faţă de un duşman. Şi cum aceasta? „Fiindcă dorinţa
cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Romani 8, 7), zice. Ei bine! Cugetul trupului noi
îl purtăm pururea cu noi, pe când pe Hristos care ne vine în ajutor Îl alungăm — căci faptele cele
rele asta fac: când în fiecare zi prin lăcomiile noastre, prin răpirile noastre, noi într-una Îl
batjocorim. Poate că cineva este slăvit de lume, bucurându-se de o bună reputaţie, şi grăieşte
întotdeauna cele ale lui Dumnezeu, iar Bisericii îi foloseşte; ei bine, noi pe acesta îl pizmuim,
pentru că face cele ale lui Dumnezeu. Şi s-ar părea că noi pizmuim pe acela, dar pizma aceea se
îndreaptă spre Dumnezeu. Şi nu vrem ca folosinţa Bisericii să vină prin alţii, ci prin noi; nu
pentru Hristos, ci pentru noi, fiindcă dacă ar fi pentru Hristos, ne-ar fi indiferent dacă acestea vin
prin alţii sau prin noi. Căci spune-mi: dacă un doctor ar avea un copil, care ar fi în primejdie de
orbire, iar el ar fi rămas în urmă cu ştiinţa medicală, şi pentru vindecarea copilului său ar găsi pe
un alt doctor care ar putea face aceasta, oare 1-ar îndepărta pe el? Nicidecum, ci numai cât nu iar
zice parcă: „fie prin tine, fie prin mine, copilului să-i folosească”. Dar de ce face aceasta?
Fiindcă el se uită nu la interesul său, ci la interesul copilului.
Tot aşa şi noi, dacă am avea în vedere cele ale lui Hristos, am zice: „fie prin noi, fie prin alţii,
destul este ca cele bune şi folositoare să se facă”. „În tot chipul, fie din făţărnicie, fie în adevăr,
Hristos se propovăduieşte.” (Filipeni l, 18) Ascultă şi pe Moise zicând către cei ce voiau a-1
aţâţa, pe când cei de pe lângă Eldad şi Modad proroceau în tabără: „căci nu urmezi tu mie? O, de
ar fi toţi profeţi în poporul Domnului”. (Numeri 11, 29) Toate acestea deci vin din iubirea de
slavă. Aşadar, nu sunt acestea oare fapte ale duşmanilor? Poate că te vorbeşte cineva de rău? Tu
iubeşte-1 pe el. „Dar cum este cu putinţă?” zici tu. Este cu putinţă, numai dacă tu ai voi. Dacă tu
îl iubeşti, vorbindu-te de bine, nu ai nici un folos, fiindcă ai făcut aceasta nu pentru Domnul, ci
pentru laudă.
Poate că te-a vătămat cineva? Fă-i bine, căci dacă îi faci bine în schimbul binelui pe care şi tu 1-
ai avut de la el, nu ai făcut vreun lucru mare. Ai fost poate nedreptăţit şi păgubit mult! Tu caută
să răsplăteşti cu cele contrare. Da, vă rog; căci numai aşa vom fi în bună rânduială cu cele ale
21
noastre. Să încetăm de a mai nedreptăţi şi urî pe duşmani. Dumnezeu ne porunceşte de a iubi pe
vrăjmaşi, dar noi chiar şi pe El, care ne iubeşte, îl alungăm. „Să nu fie una ca aceasta”, zici tu.
Toţi ne mărginim la a spune astfel numai cu vorba, în timp ce cu faptele, nu toţi. Atât de mare
este orbirea păcatului, încât cele ce nu sunt suferite în vorbă, sunt suferite în fapte. Să ne
depărtăm odată deci de cele ce ne vătăma mântuirea noastră, ca astfel să ne învrednicim de cele
ce cu dreptate se învrednicesc prietenii şi cei iubiţi ai săi. „Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie
împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o.” (loan
17, 24) Căreia fie cu toţii să ne învrednicim, prin Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună
cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
OMILIA IV
din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să
mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi tocmai pentru aceea am fost miluit,
ca Iisus Hristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă celor ce vor crede
în El, spre viaţa veşnică. (I Timotei l, 15-16)
Atât de mari sunt binefacerile lui Dumnezeu, şi covârşesc orice aşteptare şi credinţă omenească,
încât de multe ori nu-i vine omului a crede. Căci cele ce n-am gândit, şi n-am aşteptat, pe acelea
ni le-a hărăzit Dumnezeu, încât şi apostolii au avut mult necaz, până să se încredinţeze de
harurile acordate de Dumnezeu. Că după cum pătimim şi în lucrurile cele mari ce se desfăşoară
înaintea noastră, zicând cu oarecare necredinţă: „oare nu este vis?”, tot aşa se petrece şi cu
darurile lui Dumnezeu. Care era lucrul pe care ei să nu îl creadă? Deşi erau duşmanii lui
Dumnezeu, şi păcătoşi, şi nici prin Lege nu se putuseră îndreptăţi, nici prin faptele Legii, iată că
deodată numai prin credinţă s-au învrednicit celor dintâi bunuri. Multe spune Pavel asupra
acestei probleme şi în Epistola către Romani, dar multe şi aici.
„Vrednic de credinţă, zice, şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să
mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”. Fiindcă iudeii se puteau atrage mai cu
seamă prin Lege, îi îndeamnă de a fi cu băgare de seamă la Lege, că nu este cu putinţă să se
mântuiască cineva doar prin Lege, fără să aibă credinţă. Părea într-adevăr de necrezut că deşi
omul şi-a petrecut în zadar şi fără scop întreaga viaţă de dinainte, cheltuind-o în fapte rele, totuşi
la urmă s-ar putea mântui numai prin credinţă.
De aceea zice Pavel: „vrednic de credinţă”. Unii însă nu numai că nu credeau, dar chiar şi luau în
bătaie de joc, ceea ce şi astăzi fac, zicând: „şi de ce n-am face cele rele, ca să vină cele bune”.
(Romani 3, 8) Fiindcă apostolul zicea: „unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5,
20), răspundeau ei: „să facem cele rele, ca să vină cele bune”. Acestea le spuneau mai cu seamă
elinii, batjocorind cele ale noastre.
Când noi discutăm cu ei despre gheenă, ei zic: „şi cum sunt acestea demne de Dumnezeu, dacă
omul iartă pe sluga sa care a greşit multe, apoi Dumnezeu pedepseşte pe vecie?”; când, după
aceea, vorbim de baia renaşterii şi de iertarea păcatelor prin botez, ei răspund: „cum sunt acestea
vrednice de Dumnezeu, ca să ierte pe cel ce a făcut mii de rele?” Ai văzut contrazicerea în păreri,
şi cum pretutindeni îşi dau pe faţă iubirea de ceartă? Atunci, dacă iertarea păcatelor este ceva rău,
22
bună este pedeapsa; iar dacă pedeapsa nu este bună, atunci iertarea este bună. Vorbesc acestea
după cum spun ei, căci după cum spunem noi, amândouă sunt bune. Şi cum este aceasta, o vom
arăta în alt loc, fiindcă acum nu ar fi potrivit, deoarece, problema fiind adâncă şi având nevoie de
o întinsă examinare, trebuie la timpul potrivit să o punem înaintea dragostei voastre.
Deci, cum şi de unde este cuvântul credincios? De la cele înfăţişate mai înainte, şi de la cele de
după aceasta. Priveşte cum îşi pregăteşte lucrul acesta, şi după ce pregăteşte, cum stăruie în
vorbă. Căci atunci când spune că fiind hulitor şi prigonitor a fost miluit, acest fapt este al unuia
care pregăteşte. Si nu numai că 1-a miluit, ci şi credincios 1-a făcut. Deci, nu trebuie să se
îndoiască cineva că a fost miluit, căci nimeni, văzând pe cel legat umblând încoace şi încolo prin
palatul împărătesc, nu se mai îndoieşte că acela a fost miluit, ceea ce se poate vedea cu Pavel. Şi
cum se poate una ca aceasta? Apoi iată că începutul îl face chiar cu el, sau mai bine zis, se dă pe
sine drept exemplu, căci nu se ruşinează numindu-se pe sine păcătos, ci se făleşte că s-a
învrednicit de o atât de mare iubire de oameni, fiindcă în felul acesta poate mai cu seamă să arate
măreţia îngrijirii părinteşti a lui Dumnezeu.
Dar oare cum de spune el în alt loc despre sine: „În ceea ce priveşte dreptatea cea din Lege, fără
de prihană” (Filipeni 3, 6), în timp ce aici el zice că este păcătos, ba încă cel dintâi între păcătoşi?
Adică, faţă de dreptatea ce Dumnezeu a făcut-o, şi care cu adevărat se cerea, păcătoşi erau şi cei
din Lege. „Că toţi au greşit, zice, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. (Romani 3, 23) Această
dreptate însă el nu a pus-o în relaţie cu una oarecare, ci cu „cea din Lege”. Că după cum cel ce a
câştigat mult argint prin sine, pare bogat, însă în raport cu vistieriile împărăteşti este foarte sărac,
şi încă cel dintâi dintre săraci, tot aşa şi aici: în raport cu îngerii şi drepţii, şi cu toţi oamenii, sunt
păcătoşi. Deci, dacă Pavel, care a făcut dreptatea în Lege, şi este primul dintre păcătoşi, apoi cine
oare dintre ceilalţi s-ar putea numi drept? El nu zice aceasta defăimându-se pe sine ca desfrânat
şi lacom — să nu se creadă una ca aceasta; doar că, punând în paralel dreptatea aceea cu
dreptatea cea după har, o găseşte a fi nimic, ba încă pe cei ce o au îi înfierează ca păcătoşi.
„Şi tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Iisus Hristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga
Sa răbdare, ca pildă celor ce vor crede în El, spre viaţa veşnică.” Ai văzut cum iarăşi se umileşte
şi se înjoseşte pe sine, punând de faţă şi o altă pricină mai importantă? Căci a fi miluit pentru
neştiinţă, nu arată atât de mult păcătos pe cel miluit, şi nici atât de mult osândit; în timp ce a fi
miluit pentru ca nimeni dintre păcătoşi să nu deznădăjduiască mai mult, căci şi el se va
învrednici de aceleaşi bunuri, apoi aceasta este mare şi încă foarte mare. Aşa că, spunând că „eu
sunt cel dintâi dintre păcătoşi… fiind hulitor şi prigonitor, şi că nu sunt vrednic a mă numi
apostol” şi, în fine, câte a mai spus, nimic n-a spus atât de umilit. Iar aceasta mai clar o arată
printr-un exemplu.
Fie, de pildă, o cetate cu mulţi oameni în ea, şi toţi locuitorii ei fiind stricaţi, unii mai mult, alţii
mai puţin, dar cu toţii deznădăjduiţi, iar dintre locuitorii aceia s-ar găsi unul care ar fi mai cu
seamă vrednic de pedeapsă, ca unul care a trecut prin toate felurile de păcate; dacă, deci, le-ar
spune cineva că „împăratul voieşte a ierta greşelile tuturor”, desigur că ei n-ar crede vorba
aceasta, până ce mai întâi n-ar vedea iertat pe cel mai stricat dintre toţi; iar despre asta nu mai
este nici o îndoială.
Tocmai aceasta o spune şi Pavel aici: că voind Dumnezeu a înştiinţa pe oameni, că le va ierta lor
toate păcatele, la început a ales pe cel mai păcătos dintre toţi. „Dacă eu, zice, m-am învrednicit
de iertare, despre ceilalţi nu trebuie a se îndoi cineva”, precum ar zice cineva: „dacă pe acesta îl
va ierta Dumnezeu, apoi pe nimeni nu va mai pedepsi”. Prin aceasta nu se arată pe sine ca
vrednic de iertare, ci că s-a bucurat de asemenea har, pentru mântuirea altora. „Nimeni, deci, să
nu se îndoiască, zice, câtă vreme m-am mântuit eu.”
23
Dar tu priveşte şi umilinţa acestui fericit, căci n-a spus că „întru mine se arată îndelunga
răbdare”, ci „toată îndelunga răbdare”, ca şi cum pare că ar fi zis: „mai cu seamă pentru mine nu
ar fi trebuit a-Şi arăta toată îndelunga Lui răbdare mai mult decât pentru altul — care nici că se
găsea atât de păcătos — pentru mine care aveam nevoie de întreaga Lui milă, de toată îndelunga
răbdare, iar nu numai de o parte, după cum aveau nevoie cei ce păcătuiseră în parte”.
„Ca pildă, zice, celor ce vor crede în El, spre viaţa veşnică”, adică spre mângâiere, spre îndemnul
acelora. Apoi, fiindcă a arătat marea putere a Fiului, căci i-a arătat atâta dragoste, ca să nu creadă
cineva că Tatăl a fost lipsit de această dragoste, la urmă raportează faptul şi la Tatăl, înălţându-I
slava şi zicând:
Iar împăratul veacurilor, Celui nestricăcios, nevăzutului, singurului Dumnezeu fie cinste şi slavă
în vecii vecilor. Amin! (l, 17) „Pentru toate acestea, zice, nu numai pe Fiul îl slăvim, ci şi pe
Tatăl.”
Dar acum noi am zice ereticilor: iată că apostolul a spus aici „unuia singurului Dumnezeu”;
aşadar Fiul nu este Dumnezeu? Şi „Celui nestricăcios”, aşadar Fiul nu este nestricăcios? Şi ceea
ce Tatăl ne dă după aceasta, Fiul nu are? „Da! zic ei; Fiul este şi Dumnezeu şi nestricăcios, însă
nu în aşa fel ca Tatăl.” Dar ce spui? Nu este la fel? „Este de o fiinţă mai mică, inferioară”, zic ei.
Aşadar şi de o nestricăciune inferioară. Dar ce înseamnă nestricăciune mare sau mică, fiindcă
nestricăciune nu înseamnă altceva decât „a nu se strica, a nu se corupe”. Slavă mare şi mică este,
într-adevăr, dar nestricăciune mare şi mică nu este, precum nu este nici sănătate mare şi mică,
căci ori trebuie să se strice, să se corupă, ori nu.
„Dar cum? zici tu; noi şi cu Dumnezeu suntem la fel?” Să nu crezi una ca aceasta! Câtuşi de
puţin nu este aşa. Şi de ce? Pentru că Dumnezeu are aceasta de la natură, în timp ce noi o avem
introdusă din afară. Apoi, oare şi cu Fiul se petrece astfel? Câtuşi de puţin, ci şi El o are de la
natură. Şi unde este atunci deosebirea? Acolo, că Tatăl o are de la Sine, şi prin Sine este ceea ce
este, şi prin nimeni altul, iar Fiul are de la Tatăl. Apoi aceasta o mărturisim şi noi; că nici noi nu
tăgăduim că Fiul este nestricăcios din Tatăl. „Pentru toate acestea, zice fericitul Pavel, slăvim pe
Tatăl, căci a născut aşa pe Fiul.”
Ai văzut că mai cu seamă atunci se slăveşte Tatăl, când Fiul a săvârşit lucruri mari şi de neînţeles
pentru noi? Căci la El se raportează cele ale Fiului. Aşadar, slava Fiului este mai mare decât a
Tatălui, dacă S-a născut atât de puternic, şi aşa precum este? Când este întru tot îndestulat, când
este destoinic prin Sine, când nu este slab? Când apostolul zice: „iar împăratul veacurilor”, prin
aceste cuvinte se spune şi de Fiul, „prin Care a făcut şi veacurile.” (Evrei l, 2) Acelaşi lucru este
şi aici. Pentru unii oameni, creaţia şi creatura se împart în două: unul este cel ce face, se
osteneşte şi întâmpină greutăţi, şi altul care stăpâneşte. Pentru ce oare? Pentru că cel ce face acel
lucru este mai mic decât cel ce stăpâneşte lucrul făcut. La Dumnezeu însă lucrurile nu se petrec
aşa, căci nu a altuia este stăpânirea, şi a altuia creaţia, şi nici fiindcă aud „prin Care şi veacurile a
făcut”, voi putea răpi de la Tatăl creaţia; precum nici când aud spunându-se că Tatăl este împărat
al veacurilor, nu voi putea răpi de la Fiul stăpânirea, căci a născut pe Creator. Aşadar, Fiul
împărăteşte ca stăpân al creaturilor. Căci El nu lucrează cu plată, precum fac cei de pe lângă noi,
şi nici ascultând sau supunându-se altuia, ca aceia, ci pentru iubirea şi bunătatea Lui. Căci ce,
Fiul a fost văzut vreodată? Nu o poate spune cineva. Ce înseamnă, prin urmare, expresia: „Celui
nestricăcios, singurului Dumnezeu”? Si ce înseamnă când zice Petru: „şi întru nimeni altul nu
este mântuirea”? (Faptele Apostolilor 4, 12)
„Cinste şi slavă, zice, în vecii vecilor. Amin.” Slava şi cinstea nu se aduc numai prin vorbe, de
vreme ce şi El nu ne-a făcut numai prin vorbe, ci şi prin fapte. Tot aşa şi noi să-L cinstim prin
fapte, deşi cinstea pe noi ne atinge, nu pe El, fiindcă El nu are nevoie de nimic din partea noastră,
24
ci noi avem nevoie de El, încât, dacă-L cinstim pe El, pe noi înşine ne-am cinstit. Că după cum
cel ce deschide ochii spre a vedea lumina soarelui, lui singur îi foloseşte, admirând frumuseţea
acestui corp ceresc, iar soarelui nu i-a adus nici o mulţumire, fiindcă nu 1-a făcut mai strălucitor
decât era, tot aşa, ba încă cu atât mai mult cu Dumnezeu; căci cel ce admiră şi cinsteşte pe
Dumnezeu, pe sine se cinsteşte, şi se foloseşte foarte mult. Cum? Fiindcă săvârşind virtutea, se
slăveşte pe sine. „Căci Eu preamăresc pe cei ce mă preaslăvesc pe Mine.” (I Regi 2, 30) „Dar,
zici tu, cum poate să fie slăvit cineva, când el nu se foloseşte cu nimic din slava ce noi : o
acordăm?” Apoi aceasta se petrece întocmai după cum se zice despre Dumnezeu că este flămând
şi însetat. Căci pe cele ale noastre El şi le însuşeşte, ca măcar aşa să ne atragă spre El; îşi
însuşeşte, zic, şi onorurile şi batjocurile, ca măcar astfel să ne înfricoşăm — dar nici aşa noi nu
suntem atraşi.
CÂND NOI VIEŢUIM PRECUM SE CUVINE, ADUCEM SLAVĂ LUI
DUMNEZEU; DESPRE FRUMUSEŢE, ÎMPOTRIVA FEMEILOR CARE
SE ÎMPODOBESC
„Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (I
Corinteni 6, 20) Şi cum îl slăveşte cineva pe Dumnezeu în trupul său? Cum în sufletul său? În
trup îl slăveşte cel ce nu este desfrânat, cel ce nu se îmbată, cel ce nu se îmbuibează cu
mâncărurile, cel ce nu se împodobeşte, cel ce are grijă de trup doar atât cât îi trebuie pentru
sănătatea lui, cel ce nu preadesfrânează, cea (femeia) care nu miroase a mirodenii, cea care nu-şi
zugrăveşte faţa cu vopsele, cea care se mulţumeşte cu atâta cât a făcut Dumnezeu, şi nu mai
adaugă nimic meşteşugit pe faţa sa. Căci, spune-mi: de ce introduci de la tine în făptura lui
Dumnezeu cea desăvârşită? Nu-ţi este de ajuns ceea ce a făcut Dumnezeu; ci ca un mai bun
arhitect încerci să îndrepţi şi să dregi lucrul Său, te împopoţonezi şi batjocoreşti pe Creator, ca
astfel să atragi la sine-ţi mulţi admiratori. „Dar ce să fac, zici tu, căci nici eu nu voiesc, ci sunt
silită a face acestea pentru bărbatul meu.” Nu se poate să fii iubită de alţii, dacă tu nu voieşti.
Dumnezeu te-a făcut frumoasă, ca şi prin aceasta El să fie admirat, iar nu batjocorit. Deci nu-L
răsplăti cu astfel de daruri, ci cu înţelepciune şi cumpătare. Dumnezeu te-a făcut frumoasă ca
astfel să-ţi înmulţeşti şi sporeşti cumpătarea. Căci nu este tot una: să fii înţeleaptă când te găseşti
drăgăstoasă şi vrednică de iubit, şi să nu fii dorită de nimeni. Auzi ce spune Scriptura despre
losif, că era frumos şi plăcut la faţă ? Şi ce ne foloseşte nouă să auzim că losif era frumos? Pentru
ca astfel încă mai mult să-i admirăm frumuseţea lui şi cumpătarea.
Dumnezeu te-a făcut frumoasă? Apoi de ce atunci te sluţeşti pe tine? După cum o statuie de aur
ar mânji-o cineva cu noroi din mocirlă, tot aşa fac şi femeile care întrebuinţează sulimanuri pe
feţele lor. Presari singură pe tine însuţi pământ, femeie, uneori pământ de culoarea roşie, alteori
alt. „Dar, zici tu, cele slute, cu drept cuvânt că fac aşa.” Dar oare de ce, spune-mi! Dacă pentru aşi
acoperi sluţenia, atunci fac ceva prostesc; când ceea ce este natural a fost biruit de ceea ce este
artificial? Cu ce poate sluţenia să întristeze pe cineva, când acela nu are alt defect? „Să nu lauzi
pe om pentru frumuseţea lui şi să nu te scârbeşti de om pentru chipul (faţa) lui.” (înţelepciunea
lui Isus Sirah 11, 2) Pe Dumnezeu să-L admiri şi să-L lauzi ca pe Cel mai eminent meşteşugar,
iar pe acela deloc, căci frumuseţea ce o are, nu este proprietatea lui.
De altfel, ce câştig ai de la frumuseţe? Nici unul, ci lupte mai multe, bârfe mai multe, primejdii
mai multe, bănuieli mai multe. Pe aceea care nu este frumoasă, nici n-ar bănui-o cineva, pe când
pentru aceea care încă mai întrebuinţează şi sulimanuri şi podoabe multe pe ea, imediat lumea îşi
face o idee rea de ea, şi bărbatul ei convieţuieşte cu bănuială - ce poate fi mai grozav? El nu se
25
bucură de atâta plăcere din privirea frumuseţii ei pe câtă întristare are din pricina bănuielilor.
Aceea în curând se ofileşte din pricina sulimanurilor, căpătându-şi o înfăţişare de moleşire, de
deşănţare, de desfrânare şi chiar sufletul ei devine grosolan, şi plin de cea mai mare şi mai totală
lipsă de ruşine, fiindcă frumuseţea de felul acesta preferă aceste femei. Pe când pe cealaltă nu o
vom găsi niciodată în halul acesta, şi nici nu va avea cine să se repeadă asupra ei, ca nişte câini,
ci întocmai ca şi o mieluşea, ea paşte în linişte, nesupărând-o nici un lup, şi nerepezindu-se
asupra ei, căci lângă ea stă păstorul. Nu este nici un avantaj mai mult, dacă una este frumoasă, iar
alta nu; avantajul este că aceea chiar frumoasă fiind să nu desfrâneze, iar cealaltă să nu fie rea.
Căci, spune-mi te rog: care este însuşirea ochilor? Oare de a fi umezi, de a se întoarce repede în
toate părţile, de a fi bulbucaţi şi albaştri, sau de a fi ageri şi cu vederea fină? Eu zic că cele din
urmă sunt; iar aceasta se învederează de acolo. Care este însuşirea unei candele? De a lumina
frumos întreaga casă, sau a fi fabricată cu gust, şi rotundă, sau în formă cilindrică? Desigur că,
fără vorbă multă, am zice că cea dintâi este însuşirea candelei, în timp ce forma ei ne este
indiferentă, şi ceea ce se caută, aceasta este. De aceea şi zicem către slugă: „rău mi-ai întocmit
candela”, căci doar treaba candelei este să lumineze. Prin urmare acelaşi lucru se poate zice şi
pentru ochi: dacă este negru sau albastru, puţin ne interesează, pe câtă vreme ei îţi îndeplinesc cu
toată prisosinţa nevoia ta; după cum răi sunt ochii aceia care-ţi întunecă vederea, şi nu au bine
regulată întocmirea lor, pentru care pe cei ce nu văd — chiar cu ochii deschişi — noi zicem că au
răi ochii. Căci tot ceea ce nu-şi îndeplineşte rolul său propriu, noi zicem că este rău. Şi aceasta
este răutatea ochilor.
Dar mai spune-mi: care este însuşirea nasului? Oare de a fi drept, de a fi bine format în
amândouă laturile, şi de a avea analogia potrivită cu faţa — sau de a fi destoinic spre mirosit, şi a
putea iute distinge mirosul şi a-1 trimite creierului? Aceasta este destul de lămurit. Dar să o
învederez şi printr-un alt exemplu. Despre care unelte sau vase zicem noi că sunt fabricate bine:
de cele care se pot fura cu uşurinţă, sau de acelea care sunt făurite bine? Desigur că despre
acestea din urmă. Care dinţi spunem noi că sunt buni? Aceia care sunt ascuţiţi şi macină bine
mâncarea, sau aceia care sunt aşezaţi frumos în gură? Desigur că cei dintâi.
Şi în general vorbind, dacă am face cercetare asupra oricărui mădular al trupului, le-am găsi pe
toate într-atât de sănătoase şi bune, întrucât fiecare din ele îşi îndeplineşte cu exactitate rolul său
propriu. Tot astfel zicem şi că un vas, sau un copac este bun, nu după forma sau culoarea lui, ci
după slujba pe care o îndeplineşte. Tot aşa zicem şi de o slugă că este bună şi destoinică la treabă,
nu după frumuseţea sau sluţenia ei, ci după slujba ce ne-o face.
Ai văzut cum trebuie să fie ceva bun şi frumos? Când noi deopotrivă ne bucurăm de cele mari şi
frumoase, cu nimic nu ne covârşim unii pe alţii. De pildă, eu zic că noi vedem cu toţii deopotrivă
lumea aceasta, vedem la fel soarele, luna, stelele, umblăm cu toţii la fel prin aer, ne împărtăşim
cu toţii din mâncăruri şi din apă, fie că am fi frumoşi la faţă, fie că n-am fi. Şi dacă ar trebui să
spun ceva minunat, apoi desigur că femeile care nu sunt aşa de frumoase, sunt mult mai
sănătoase ca cele frumoase. Căci cele frumoase nu se dedau la nici o osteneală, pentru a-şi păstra
frumuseţea, ci stau în nelucrare şi la umbră, din care cauză şi energia naturală a mădularelor
trupului devine mai moleşită, mai neactivă, în timp ce celelalte, ca unele ce n-au nici o grijă de
asemenea nimicuri, îşi cheltuiesc toată viaţa în activitate.
„Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (I
Corinteni 6, 20) Să nu ne împodobim trupul, fiindcă această grijă este de prisos şi prostească. Să
nu învăţăm pe bărbaţi să iubească numai faţa; căci dacă tu eşti împodobită în aşa fel, uitându-se
la faţa ta, iute va fi atras spre desfrânare; iar dacă tu îl vei învăţa să iubească purtarea femeii şi
podoaba sufletului ei, el nu va desfrâna cu uşurinţă, căci nici nu va găsi unele ca acestea la o
26
desfrânată, ci din contră. Să nu-1 deprinzi a se lăsa să fie stăpânit de râs sau de îmbrăcămintea
sumară, ca nu cumva otrava să se îndrepte contra ta. Invaţă-1 să se bucure totdeauna de
cumpătare, şi vei putea face acest lucru, dacă şi înfăţişarea ta va fi la fel, fiindcă dacă tu eşti
îngâmfată şi îmbrăcată sumar, cum vei putea scoate din gură vorbe demne şi cuviincioase? Şi
cine oare nu va râde de tine, şi nu te va lua în bătaie de joc? Cum poate cineva să-L poarte în
sufletul său pe Dumnezeu? Practicând virtutea, împodobindu-şi sufletul, mai ales că nimic nu-1
poate împiedica de la aceasta. Astfel slăvim noi pe Dumnezeu, când suntem în toate privinţele
buni, şi în ziua aceea vom fi slăviţi şi noi de El mai mult chiar decât îl slăvim acum pe El. „Căci
socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi.”
(Romani 8, 18) Căreia fie ca noi cu toţii să ne împărtăşim întru Hristos Iisus Domnul nostru,
Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea
şi în vecii vecilor. Amin.
OMILIA V
din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Această poruncă îţi încredinţez, fiule Timotei, ca potrivit prorociilor făcute mai înainte asupra ta,
să te lupţi lupta cea bună, după cuvântul lor. Având credinţă şi cuget bun, pe care unii,
lepădându-le, au căzut din credinţă. (I Timotei l, 18-19)
Demnitatea învăţăturii şi a Preoţiei este mare şi minunată, având cu adevărat nevoie de alegerea
lui Dumnezeu, încât pe cel vrednic să-1 pună la mijloc. Aşa se făcea în vechime, aşa se face şi
acum, când fără vreo patimă omenească facem alegerea, când nu avem în vedere nimic
pământesc, nimic care ar avea vreo legătură cu prietenia sau cu duşmănia. Că şi dacă nu suntem
povăţuiţi de un asemenea duh, totuşi este de ajuns o bună dispoziţie spre a atrage asupra
candidatului hirotonia lui Dumnezeu. Fiindcă nici apostolii nu se împărtăşiseră de Duhul când au
ales pe Mathia, ci încredinţând faptul alegerii rugăciunii făcute, 1-au numărat pe el în numărul
apostolilor, că ei doar nu aveau privirea îndreptată spre prietenie omenească. Astrel ar trebui să
facem şi noi, căci atunci când noi trecem cu vederea pe cele văzute, cum ni le va descoperi
Dumnezeu pe cele nevăzute? „Deci dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţia nedreaptă, cine vă va
încredinţa-o pe cea adevărată?” (Luca 16, li) Pe atunci însă nimic omenesc nu se avea în vedere,
de aceea preoţii se făceau şi după prorocii.
Dar oare ce vrea să zică „după prorocii?” Adică după Duhul Sfânt. Căci prorocia înseamnă să
vorbeşti nu numai despre cele viitoare, ci şi despre cele prezente, fiindcă şi Saul după prorocie sa
arătat ascuns între veşmintele sale , căci Dumnezeu le descoperă celor drepţi. Prorocie era şi
când a zis: „osebiţi-mi pe Barnaba şi pe Saul”. (Faptele Apostolilor 13, 2) Tot aşa a fost ales şi
Timotei. Aici apostolul spune de mai multe prorocii, poate că şi de aceea în care Timotei a fost şi
tăiat împrejur de apostol, şi când 1-a hirotonit, după cum îi zicea, scriindu-i: „Nu fi nepăsător
faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin prorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor
preoţilor”. (I Timotei 4, 14)
Deşteptându-1 deci pe el, şi îndemnându-1 de a priveghea, îi aminteşte de alegerea şi hirotonia
lui, ca şi cum pare că i-ar fi zis: „Dumnezeu te-a ales pe tine, El ţi-a încredinţat acest har, şi nu ai
fost ales cu vot omenesc. Deci să nu batjocoreşti şi să necinsteşti votul lui Dumnezeu”. Apoi
după ce i-a dat porunca cuvenită, care se părea a fi cam grea — „această poruncă îţi încredinţez
ţie” — ce spune mai departe? „Fiule Timotei” zice. Aşadar, el îi porunceşte ca unui fiu adevărat,
căci nu-i spune în mod despotic, nici cu autoritate, ci „Fiule Timotei”. Când apostolul pune
27
înainte şi exactitatea privegherii, prin aceasta ne arată că faptul nu este al nostru, căci nu noi 1-
am câştigat, ci Dumnezeu ni 1-a hărăzit, şi tot El ne-a hărăzit si credinţa, şi buna ştiinţă. Ceea ce
ne-a dat aceea să păstrăm. Dacă El nu ar fi venit, nici chiar credinţa nu s-ar afla, şi nici o viaţă
curată, pe care noi o căpătăm prin învăţătură. Este ca şi cum ar zice: „eu sunt care poruncesc, eu
care aleg — fiindcă expresia „după prorociile care s-au făcut mai înainte” aceasta înseamnă, şi
deci tu ascultă şi te supune lor”. Dar ce i-a poruncit? „Să te lupţi lupta cea bună, după cuvântul
lor”, zice. „Acelea (credinţa şi buna ştiinţă) te-au ales pe tine, şi deci în ceea ce ai fost ales
războieşte-te”, folosind „lupta cea bună”. Aşadar, este şi luptă rea, ca atunci când zice: „Precum
v-aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţeniei (arme necurăţeniei) şi fărădelegii”. (Romani 6,
19) „Aceia, zice, se luptă sub tiran, pe când tu te lupţi sub împăratul a toate.” Şi de ce oare
numeşte faptul luptă? Prin aceasta arată că războiul înfricoşat s-a ridicat asupra tuturor, iar mai
cu seamă asupra dascălului, şi că prin urmare avem nevoie de arme puternice, de priveghere, de
trezire, de o necontenită băgare de seamă, că suntem datori a ne pregăti spre lupte crunte şi
vărsare de sânge, că trebuie a ne pune în ordine de bătaie, şi a nu avea nimic slab în noi.
„Ca să te războieşti într-însele” zice. „După cum în tabără nu toţi se războiesc la fel, ci în diferite
feluri, şi împărţiţi în diferite regimente, tot aşa şi în biserică: unul se războieşte în rândul
dascălilor, altul în rândul ucenicilor, tu în ceea ce te afli.” Apoi ca să nu-ţi închipui că-ţi este de
ajuns aceasta, ce spune el? „Având credinţă şi bună ştiinţă”, zice, fiindcă adevăratul dascăl mai
întâi trebuie a fi lui-şi dascăl. După cum generalul, dacă mai înainte n-a fost ostaş bun, nici
general bun nu va fi vreodată, tot aşa şi dascălul. De altfel, aceasta o mai spune, zicând: „îmi
chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac
netrebnic”. (I Corinteni 9, 27)
„Având, zice, credinţă şi cuget bun”, ca astfel să stea înaintea celorlalţi. Acestea auzindu-le să nu
luăm ca nedemne sfătuirile celor mai mari decât noi, chiar de am fi şi dascăli, căci dacă Timotei
— de care noi toţi nu suntem vrednici de asemănare — primeşte porunci, şi învăţături, fiind şi el
în rândul dascălilor, apoi cu atât mai mult noi.
„Pe care unii, lepădându-le, au căzut din credinţă” şi cu drept cuvânt, când este o viaţă deşănţată
şi depărtată de buna ştiinţă, atunci şi credinţa se strică şi devine la fel cu viaţa, pentru care se şi
pot vedea mulţi căzând la fundul răutăţilor, şi întorcându-se la elinism. Deci, ca nu cumva să fie
torturaţi de frica celor viitoare, apoi să încerce a convinge sufletul că cele prezente sunt
mincinoase. Si cad din credinţă aceia care aşteaptă totul de la cugetul lor. Căci într-adevăr
cugetul omului naufragiază deseori, în timp ce credinţa lui îi serveşte ca o corabie sigură. Deci
cei ce se depărtează de credinţă vor naufragia. Iar aceasta o învederează cu un exemplu.
Dintre aceştia sunt Imeneu şi Alexandru (l, 20), iar prin ei ne cuminţeşte şi pe noi. Aţi văzut că
din acele timpuri chiar au fost unii care-i învaţă pe alţii fals, alţii care cercetează cu amănunţime,
unii care se depărtează de credinţă, alţii ce examinează totul cu cugetul lor? Cel ce naufragiază
este lipsit şi pustiu de toate, căci cel ce cade din credinţă nu mai are nimic pe lângă sine, nu are
de ce să se agaţe. El nu are o viaţă corectă, prin care să câştige ceva de acolo, căci dacă este
stricat capul, ce folos mai are de la restul trupului? Căci, dacă nu este nimic credinţa fără viaţă,
apoi cu atât mai mult viaţa fără credinţă. Dacă Dumnezeu dis-preţuieşte cele ale Sale pentru noi,
apoi cu atât mai mult şi noi trebuie să dispreţuim cele ale noastre pentru El. Când cineva cade din
credinţă, nicăieri nu stă, ci se scaldă în toate părţile până ce se scufundă de-a binelea.
„Pe care i-am dat Satanei, ca să se înveţe să nu hulească.” Ai văzut deci, că a ispiti cele sfinte
prin raţionamente omeneşti este o blasfemie? Si cu drept cuvânt, fiindcă ce poate avea în comun
raţionamentul omenesc cu cele sfinte? Dar cum Satana îi învaţă pe ei să nu hulească? Şi dacă pe
alţii îi învaţă să nu hulească, cu atât mai mult trebuia să se înveţe pe el singur ca să nu hulească;
28
şi dacă până acum încă nu s-a putut învăţa, desigur că nici pe alţii nu poate învăţa. Dar apostolul
n-a spus „ca să înveţe el pe aceia de a nu mai huli”, ci „ca (aceia) să se înveţe de a nu mai huli”.
Nu Satana face acest lucru, ci faptul se desfăşura aşa, precum şi în altă ocazie zice despre acel
desfrânat: „să daţi pe unul ca acesta Satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în
ziua Domnului nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 5, 5), nu doar ca Satana să-i mântuie sufletul, ci
„ca sufletul să se mântuiască”, iar aceasta este ceva impersonal. Si cum se face acest lucru? După
cum călăii, deşi sunt încărcaţi de mii de rele, totuşi pe alţii îi cuminţesc, întocmai aşa se petrece
şi aici cu demonul cel viclean.
Dar de ce nu i-ai pedepsit tu singur, după cum ai pedepsit pe Bar-Iisus, după cum Petru a
pedepsit pe Anania, ci i-ai predat Satanei? Nu ca să fie pedepsiţi, ci ca să se înveţe. Deşi Pavel
avea putere a pedepsi, precum atunci când zice: „Ce voiţi? Să vin la voi cu toiagul?” (I Corinteni
4, 21), şi iarăşi: „Nu ca să ne arătăm noi încercaţi, ci pentru ca voi să faceţi binele”, şi iarăşi:
„puterea pe care mi-a dat-o Domnul este spre zidire, iar nu spre dărâmare”. (II Corinteni 13, 7,
10) Deci, de ce chemi pe Satana spre pedepsirea lor? Pentru ca o dată cu pedeapsa, şi batjocura
să fie mai mare. Apostolii certau pe cei necredincioşi mai cu seamă, iar pe cei ce fugeau de la
credinţă îi predau Satanei. Şi de ce pe cei necredincioşi? Fiindcă şi Anania era necredincios încă,
ispitind pe Duhul Sfânt. Pentru ca să afle necredincioşii că nu pot să se ascundă, erau pedepsiţi
chiar prin apostoli; iar pe cei ce deja ştiau, şi cu toate acestea se abăteau de la credinţă, îi predau
Satanei, arătând cu aceasta că demonii nu prin propria lor putere, ci pe cei ieşiţi din minte îi
aveau în paza lor, după cum se petrece şi cu împăraţii, când pe unii dintre războinici îi ucid cu
mâinile lor, iar pe alţii îi predau călăilor ca să-i omoare. Prin aceasta se mai arată că faptul acesta
se petrecea pentru paza apostolilor.
De altfel, nici nu era puţin lucru să porunceşti diavolului; aceasta arăta că diavolul slujea
apostolilor şi fără voia sa. Aşa că faptul acesta nu era de mică însemnătate. Şi cum anume se
predau diavolului unii ca aceştia, ascultă-1 pe apostol ce spune: „adunându-vă voi şi duhul meu,
cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, să daţi pe unul ca acela Satanei”. Era scos deci din
soborul obştesc, era tăiat din ceata sfinţilor, devenea pustiu şi gol de harul Sfântului Duh, era
predat lupului. Că după cum norul acela apăra tabăra evreilor, tot aşa şi Duhul Sfânt apăra
Biserica. Deci, dacă cineva ieşea din comunitatea credincioşilor, era pedepsit prin acest fapt cu
cea mai mare asprime; iar scoaterea lui din comunitate se făcea după judecata apostolilor. Aşa şi
Domnul nostru a predat Satanei pe Iuda, căci îndată după ce a mâncat, a intrat în el Satana. Se
mai poate zice şi aceasta, că pe cei ce voiau să se îndrepte, nu-i pedepseau apostolii, iar pe cei ce
nu se îndreptau, pe aceştia îi pedepseau; iar dacă poate nu era aşa, cel puţin apostolii erau mai de
temut, predându-i pe aceia demonilor. Astfel a fost predat şi Iov Satanei, însă el nu pentru păcate
a fost predat, ci pentru mai mare laudă.
ÎMPOTRIVA CELOR CE SE APROPIE FOARTE RAR DE SFINTELE TAINE
Multe ca acestea se fac şi astăzi. Fiindcă preoţii nu ştiu pe cei păcătoşi şi nevrednici a se
împărtăşi de sfintele Taine, Dumnezeu face aceasta de multe ori, căci îi predă pe aceia Satanei.
Când se întâmplă boli, sau curse, sau alte nenorociri de felul acestora, pentru aceasta se întâmplă.
Aceasta o şi spune Pavel, zicând: „De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi
au murit”. (I Corinteni 11, 30) „Şi cum se întâmplă aceasta, zici tu, dacă noi ne apropiem de
sfintele Taine o singură dată în cursul anului?” Apoi acesta este răul cel mare, că tu hotărăşti
vrednicia apropierii de sfintele Taine, nu după curăţia cugetului, ci după intervalul de timp, şi
crezi că aceasta este evlavie, de a nu te apropia de multe ori în cursul anului de Sfânta
împărtăşire, neştiind că, dacă te apropii cu nevrednicie, fie chiar numai o dată, aceasta îţi pătează
29
şi înfierează sufletul; iar dacă te-ai apropiat cu vrednicie, fie chiar şi numai o dată, ţi 1-ai
mântuit.
Îndrăzneală nu este a te apropia de multe ori în cursul anului, ci a te apropia cu nevrednicie, fie
chiar şi o singură dată în tot timpul anului. Noi însă ne găsim în aşa stare de ticăloşie şi
îndobitocire că, deşi în cursul anului facem mii de rele, totuşi pentru îndepărtarea de acele rele nu
avem nici o grijă, ci credem că ne este de ajuns a nu îndrăzni să ne apropiem des de trupul lui
Hristos, sau să ne apropiem cu batjocură, neînţelegând că cei ce L-au răstignit pe Hristos, o
singură dată L-au răstignit. Dar oare, fiindcă o singură dată L-au răstignit, păcatul lor este mai
mic? Şi Iuda, o singură dată a vândut pe Hristos! Dar cum? Oare faptul acesta 1-a scăpat de
răspundere? De ce faptul acesta să-1 îndeplinim numai o dată, şi la un anumit timp în cursul
anului? Timp de apropiere să ne fie nouă curăţia cugetului. Nici o deosebire nu este între Pască şi
Taina ce acum se săvârşeşte; unul şi acelaşi lucru este, fiind acelaşi har al Duhului, aşa că Pasca
aceeaşi este. Ceea ce grăiesc acum o ştiţi voi cei iniţiaţi în Taine. Şi Vineri, şi Sâmbătă, şi
Duminică, şi în ziua mucenicilor una şi aceeaşi jertfă se săvârşeşte. „Căci de câte ori veţi mânca
această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.” (I Corinteni
11, 26). Nu prescrie tu, sau, mai bine zis, nu mărgini într-un timp anumit Jertfa cea fără de sânge.
„Apoi, zici tu, cum de se numeşte atunci Pască?” Pentru că atunci a pătimit Hristos pentru noi.
Deci, nimeni să nu se apropie de acea Jertfă în alt mod, iar de aceasta în altul, fiindcă o putere
este, o valoare este, un har este, unul şi acelaşi trup este; nu doar că aceea este mai sfântă decât
aceasta, sau că aceea este inferioară acesteia. Lucrul acesta îl ştiţi şi voi, nimic mai nou văzând
aici, afară doar de vălurile (perdelele) acestea împodobite, şi de strălucirea mulţimii. Zilele
acelea au poate ceva mai mult decât acestea: atunci a început ziua mântuirii noastre, căci în acea
zi S-a jertfit Hristos; dar în privinţa Tainelor, nici o altă preferinţă nu are una asupra celeilalte.
Şi apoi, când tu te apropii de hrana aceasta preţioasă, îţi speli gura; şi când voieşti a te apropia de
hrana cea duhovnicească nu-ţi speli sufletul, ci te apropii plin de necurăţie? „Nu sunt de ajuns,
zici tu, cele patruzeci de zile de post, pentru a curăţi de păcate chiar şi pe cel mai încărcat cu
ele?” Ce folos este, spune-mi, când cineva, voind a curăţi un loc, aruncă acolo mirodenii, iar
după câtva timp de la aruncarea mirodeniilor el pune bălegarul; oare n-a dispărut mirosul cel
plăcut? Aceasta se petrece şi cu noi. Ne-am făcut vrednici de a ne apropia de cele sfinte după
puterea noastră, apoi iarăşi ne murdărim pe noi înşine. Aceasta o spunem şi pentru cei ce pot să
se cureţe în timpul celor patruzeci de zile.
Deci, iubiţilor, să nu ne lenevim spre mântuirea noastră. „Ca un câine care se întoarce unde a
vărsat, aşa este omul nebun care se întoarce la nebunia lui.” (Isus Sirah 34, 26; Pildele lui
Solomon 26, li) Vă rog să vă străduiţi, ca să nu rămână zadarnică osteneala noastră. Căci numai
astfel ne vom putea învrednici de bunurile cele făgăduite nouă. Cărora fie cu toţii să ne
învrednicim, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se
cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
OMILIA VI
din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi
oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică
şi liniştită întru toată cuvioşia şi bună-cuviinţa, că este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu
Mântuitorul nostru Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să
30
vină. (I Timotei 2, 1-4)
Preotul este ca un părinte obştesc al întregii lumi. Se cuvine deci ca el să se îngrijească de toţi
fără excepţie, ca şi Dumnezeu, Căruia el Îi slujeşte în cele sfinte. De aceea zice: „Vă îndemn
deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri” - căci de aici două bunuri
izvorăsc: şi ura ce o avem către cei de afară cade — fiindcă nimeni nu va putea să se găsească în
duşmănie cu cel pentru care se roagă, în acelaşi timp şi aceia vor deveni mai buni făcându-se
rugăciuni pentru ei, şi nici nu se vor mai sălbătici faţă de noi. Că nimic nu este mai atrăgător spre
învăţătură, ca a iubi şi a fi iubit. Cugetă singur cât de măreţ lucru este a auzi pe cei ce
meşteşugesc rele, pe cei ce alungă şi persecută, pe cei ce chinuiesc, că cei ce suferă astfel de
necazuri înalţă către Dumnezeu rugăciuni lungi pentru persecutorii lor.
Ai văzut cât de sus şi superior tuturor se voieşte a fi creştinul? După cum se întâmplă cu pruncii,
care purtaţi în braţe lovesc cu palma faţa tatălui lor, iar acestuia cu nimic nu-i scade dragostea de
tată, tot aşa şi noi, chiar de am fi bătuţi de necredincioşi, totuşi cu nimic nu trebuie să ni se
împuţineze dragostea către ei. Dar ce vrea să zică: „mai înainte de toate”? Adică în slujbele
religioase zilnice, iar aceasta o ştiu cei iniţiaţi în Tainele bisericii, cum se fac rugăciuni în fiecare
zi, şi seara, şi dimineaţa. Cum pentru întreaga lume, şi împăraţi, şi pentru toţi cei din dregătorii
facem rugăciuni. Dar poate că ar zice cineva că prin expresia „pentru toţi” apostolul n-a înţeles
că pentru toţi din lume, fără excepţie, ci pentru toţi cei credincioşi. Dar când zice: „pentru
împăraţi”? Fiindcă împăraţii nu toţi au fost pe atunci dreptmăritori, ci până acum nu de mult se
găseau împăraţi necucernici, şi moştenitorii lor fiind iarăşi necucernici. Mai departe apoi, pentru
ca să nu se ia aceasta ca o linguşire din partea lui, prevenind, zice: „pentru toţi oamenii” şi
imediat adaugă: „pentru împăraţi”. Dacă ar fi spus numai pentru împăraţi, poate că ar fi putut
cineva bănui că la mijloc e o linguşire.
Fiindcă era normal ca sufletul creştinului să amorţească de groază auzind cuvintele apostolului,
şi să nu primească cu mulţumire această sfătuire, ca să înalţe rugăciuni în timpul Sfintelor Taine
şi pentru împăratul elin iată ce spune el, ce câştig pune la mijloc, ca măcar aşa să primească
sfatul.
„Ca să petrecem viaţă liniştită, zice, şi cu odihnă”, adică „mântuirea acelora, zice, este siguranţa
noastră” precum şi în Epistola către Romani, îndemnându-i a se supune stăpâni-torilor, zice: „nu
numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă” (Romani 13, 5), fiindcă Dumnezeu a rânduit
stăpânirile spre folosul obştesc. Căci cum să nu fie absurd ca ei (împăraţii) să se războiască
pentru siguranţa supuşilor lor, şi să se ridice cu armele, ca noi să vieţuim în linişte, iar noi să nu
facem nici măcar rugăciuni pentru ei, care se primejduiesc şi se pun în fruntea oştirilor? Aşa că
faptul nu este linguşire, ci după dreptate şi dreapta judecată. Că dacă ei nu scapă şi nici nu
reuşesc în război, fireşte, şi noi suntem în necazuri şi tulburări; şi noi chiar, fiind înfrânţi ei, ar
trebui să ne înrolăm în oaste, sau să fugim pretutindeni şi să rătăcim. „Ca şi nişte turnuri de
apărare sunt ei, zice, fiind atacaţi de duşmani, pe cei dinăuntrul îi păstrează în pace.”
„Rugăciuni, zice, cereri, mijlociri, mulţumiri.” Căci trebuie a mulţumi lui Dumnezeu pentru
bunurile acordate şi altora, fiindcă răsare soarele de pildă şi peste cei răi, ca şi peste cei buni, şi
plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Ai văzut că El ne leagă împreună nu numai prin
rugăciune, ci şi prin mulţumire? Că cel ce e silit a mulţumi lui Dumnezeu pentru bunurile
aproapelui, este silit a-1 şi iubi pe acela, şi a fi prieten cu el. Dar dacă noi trebuie să mulţumim
lui Dumnezeu pentru aproapele nostru, apoi cu atât mai mult pentru cele întâmplate nouă în
ascuns, fie de voie, fie de nevoie, precum şi pentru cele ce ni se par a fi supărătoare, fiindcă
Dumnezeu toate le lucrează spre binele nostru.
31
NU TREBUIE SĂ BLESTEMĂM ŞI SĂ DORIM RĂUL DUŞMANILOR NOŞTRI, CI SĂ
NE RUGĂM CU CĂLDURĂ PENTRU EI, CĂCI PRIN ACEASTA NOUĂ ÎNŞINE NE
FACEM BINE, ŞI IMITĂM PE DUMNEZEU
Orice rugăciune a noastră, deci, să aibă în sine şi mulţumire către Dumnezeu. Căci dacă ni s-a
poruncit a ne ruga cu căldură pentru aproapele, nu numai pentru credincioşi, ci şi pentru cei
necredincioşi, apoi poţi pricepe cât de mare rău este să doreşti răul şi să blestemi pe fraţi. Ce
spui? Acela ţi-a poruncit ţie de a te ruga cu căldură pentru duşmani, şi tu blestemi pe fratele tău?
Nu blestemi pe acela, ci pe tine; pe Dumnezeu apoi îl mânii grăind acele cuvinte necucernice:
„dă-i lui, Doamne, fă-i lui aşa precum mi-a făcut el mie, loveşte-1 şi răsplăteşte-1, Doamne!”
Departe asemenea cuvinte de ucenicii lui Hristos, care trebuie să fie blânzi şi îngăduitori; departe
de gura celui ce s-a învrednicit de astfel de taine. Nimic aspru să nu scoată din ea, nimic neplăcut
să nu pronunţe limba care se atinge de trupul dumnezeiesc; să o păzim curată, şi să nu pronunţăm
prin ea blesteme. Că dacă cei ce grăiesc răul, sau cei ce vorbesc în batjocură, nu vor moşteni
împărăţia cerurilor, cu atât mai mult cei ce blestemă. Cel ce blestemă de necesitate va şi batjocori
pe cel blestemat, dar batjocura şi rugăciunea stau departe una de alta. Blestemul şi rugăciunea nu
se cunosc; între rugăciune şi acuzaţie este o mare prăpastie.
Te rogi lui Dumnezeu spre a-L face blând faţă de tine, şi pe altul îl blestemi? Dacă nu ierţi pe
altul, nu ţi se va ierta ţie; şi nu numai că tu nu ierţi, dar şi pe Dumnezeu Îl întărâţi ca să nu ierte.
Ai văzut ce rău exagerat? Dacă celui ce nu iartă pe altul nici lui nu i se iartă, dar când întărâtă şi
pe Dumnezeu să nu ierte, cum i se va putea ierta lui? Nu pe acela îl vatămi, ci pe tine, şi de ce
oare? Pentru că dacă tu aşteptai să fii ascultat pentru păcatele tale, din această cauză niciodată nu
vei fi ascultat, fiindcă rugăciunile tale sunt făcute cu o gură spurcată, care într-adevăr este
necurată şi spurcată, şi plină de toată necurăţia. Trebuia ca să tremuri pentru propriile tale păcate,
şi întreaga luptă să o întreprinzi pentru aceasta, iar tu te apropii întărâtând pe Dumnezeu contra
fratelui? Nu te temi, oare, şi nu te îngrijeşti de ale tale? Nu vezi ce faci?
Imită cel puţin pe copiii care merg la şcoală şi care văd înăuntrul clasei pe colegii lor că sunt
întrebaţi la lecţie, ba încă sunt şi loviţi pentru lenevia lor, iar după ce sunt unul câte unul cercetaţi
cu amănuntul, sunt la urmă şi bătuţi, şi după ce văd toate acestea, zic, rămân ca morţi de frică, iar
dacă colegii lor i-ar supăra atunci cât de mult, ei totuşi nu se vor mânia câtuşi de puţin, deoarece
sufletul lor este cuprins de frică, şi nici că se vor plânge dascălului, ci spre un singur lucru au
privirea îndreptată: acela al ieşirii din clasă şi scăparea fără bătaie, iar de bucurie că au scăpat,
nici nu-şi mai aduc aminte dacă au fost bătuţi sau nu. Tu însă, stând înaintea lui Dumnezeu şi
cercetându-ţi păcatele tale, nu te cutremuri aducându-ţi aminte de păcate străine? Dar cum de
rogi pe Dumnezeu? Căci prin cuvintele prin care tu îl rogi contra fratelui, prin acelea tu însuşi
lucrezi contra ta, ne-lăsând pe Dumnezeu să-ţi ierte păcatele tale. Dacă tu voieşti a fi un
examinator exact al celor ce te-au vătămat pe tine, cum de ceri de la Dumnezeu iertarea păcatelor
pe care le-ai făcut?
Deci, să cunoaştem o dată, cum sunt creştinii. Dacă nu ştim a ne ruga — ceea ce de altfel este
lucrul cel mai lesne şi mai uşor — atunci ce vom mai şti din celelalte? Să ne deprindem a ne ruga
creştineşte. Acele rugăciuni sunt ale elinilor, acele cereri sunt ale iudeilor, pe când ale creştinilor
sunt cu totul altfel; să cerem de la El iertarea si uitarea celor ce ne-au greşit nouă. „Ocărâţi fiind,
binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm.” (I Corinteni 4, 12-13) Ascultă pe
Ştefan ce spune: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. (Faptele Apostolilor 6, 60) El nu
numai că nu blestema pe cei ce îl ucideau, ci se ruga lui Dumnezeu; pe când tu nu numai că nu te
rogi lui Dumnezeu, ci încă şi blestemi. După cum acela este de admirat pentru bunătatea lui, tot
32
aşa şi tu eşti de dispreţuit pentru răutatea ta. Căci pe cine admirăm noi? Spune-mi; pe aceia
pentru care s-a rugat, sau pe cel ce s-a rugat? Cu siguranţă că admirăm pe acesta din urmă. Apoi,
dacă noi facem aşa, cu atât mai mult Dumnezeu. Voieşti a lovi pe duşman? Roagă-te pentru el,
însă nu cu gândul de a te răzbuna sau a lovi. Aceasta se va întâmpla, desigur, dar tu nu face
rugăciunea cu scopul acesta. Căci, fericitul acela cu nedreptate toate le pătimea şi totuşi se ruga
pentru ei cu căldură, în timp ce noi multe suferim după dreptate din partea duşmanilor noştri.
Dar, dacă cel ce pătimea pe nedrept nu a îndrăznit a blestema şi, mai bine zis, n-a îndrăznit să nu
se roage lui Dumnezeu, apoi cei ce pătimesc după dreptate, nu numai că nu se roagă pentru
prigonitorii lor, ci încă îi şi blestemă — de ce osândă oare nu vor fi vrednici? Ţi se pare că pe
acela îl loveşti, pe când adevărul este că împingi sabia în tine însuţi, nelăsând pe judecător să fie
blând cu păcatele tale, prin cele ce-L întărâţi pe El împotriva altora. „Căci cu judecata cu care
judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.” (Matei 7, 2). Să fim,
deci, iertători, ca şi noi să ne învrednicim de iertare din partea lui Dumnezeu.
Acestea voiesc nu numai să le auziţi, ci să le şi faceţi. Acum însă amintirea celor spuse se
mărgineşte numai la vorbe, şi poate că nici la vorbe, fiindcă plecând noi de aici, dacă ar întreba
cineva pe unul dintre cei ce au fost de faţă, ce am vorbit noi aici, unii nici n-ar şti să răspundă, iar
alţii ar spune poate numai subiectul despre care am vorbit, adică am spus că nu trebuie să
răsplătim cu rău, ci să ne şi rugăm lui Dumnezeu pentru prigonitorii noştri, iar celelalte toate
nemaispunându-le, căci nu şi le mai aduc aminte, iar alţii îşi mai aduc aminte de lucruri mici dar
nici măcar de toate.
De aceea, vă rog, dacă nu vă folosiţi cu nimic din cele vorbite, atunci nu mai ascultaţi degeaba.
Pentru că ce folos aveţi? Mai mare este osânda, mai grozavă pedeapsa, de vreme ce, după atâtea
sfaturi, mai rămânem în aceleaşi apucături. Dumnezeu pentru aceea ne-a orânduit rugăciunea, ca
să nu cerem de la El nimic pământesc, nimic omenesc. Voi, cei credincioşi, ştiţi cum trebuie să
vă rugaţi, şi că orice rugăciune este obştească. „Dar, zici tu, nu se spune acolo să ne rugăm pentru
necredincioşi.” Fiindcă nu ştiţi puterea rugăciunii, de aceea nu ştiţi nici adâncimea şi nici bogăţia
ei, căci dacă v-ar explica cineva, ar găsi-o şi pe aceasta cuprinsă în ea. Când cel ce stă de faţă şi
se roagă, zicând: „facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”, nimic altceva nu lasă a se
înţelege, decât aceasta. Cum? În cer nu este nici un necredincios. Dacă era vorba numai de cei
credincioşi, desigur că cele spuse nu aveau raţiune. Căci dacă numai credincioşii urmau a face
voia Lui, iar cei necredincioşi deloc, atunci voia Lui nu ar mai fi ca în cer. Însă ce? „Precum în
cer, zice, nu este nici un rău, nici pe pământ să nu fie; ci pe toţi îi atrage spre frica Ta, pe toţi
oamenii fă-i îngeri, fie că ar fi duşmani, fie că ar fi persecutorii noştri. Nu vezi cum Dumnezeu
este hulit în fiecare zi? Nu vezi de câte ori este batjocorit şi de necredincioşi, şi de credincioşi, şi
prin vorbe, şi prin fapte? Oare a stins pentru aceasta soarele? Oare a oprit răsărirea lunii? Oare a
tulburat, El, cerul sau a zguduit pământul din această cauză? Oare a secat mările sau a făcut să
dispară izvoarele apelor? A tulburat sau a aşezat în dezordine cele de pe bolta cerească?
Dimpotrivă, Dumnezeu face să răsară soarele, trimite ploaie, dă roade, dă hrană zilnică celor
batjocoritori, celor lipsiţi de minte, celor spurcaţi, celor prigonitori, şi nu pentru o zi, sau două,
sau trei, ci pentru întreaga viaţă.
Pe acesta imită-L, la El râvneşte, după putinţa omenească. Nu stă în putinţa ta a face să răsară
soarele, dar cel puţin nu învinovăţi pe fratele tău. Nu poţi face tu ca norii să trimită ploaie, dar cel
puţin nu bârfi. Nu poţi hrăni pe alţii, cel puţin nu-i necinsti. Îţi sunt de ajuns darurile acestea. Din
partea lui Dumnezeu, binefacerea către duşmani se arată prin fapte, tu însă măcar prin vorbe arato.
Roagă-te Iui Dumnezeu pentru duşmani, căci numai aşa vei fi deopotrivă Tatălui tău Celui
ceresc. De nenumărate ori am vorbit despre acestea, şi nici nu vom conteni a vorbi, numai de ar
33
ieşi de aici ceva mai mult. Noi nu ne lenevim, nu ne obosim şi nici nu vom înceta a vă vorbi,
numai că voi, ascultându-ne, să nu credeţi că vă necăjim. Şi se pare că se necăjeşte cineva, când
nu face cele spuse, căci cel ce face, voieşte într-una a auzi aceleaşi vorbe, şi consideră pe cel ce
vorbeşte nu ca pe un supărător oarecare, ci ca pe un lăudător. Aşa că de nicăieri nu vine faptul
acesta, decât numai de acolo că nu se fac cele vorbite, şi pentru aceea şi cel ce vorbeşte este
înţeles cu greutate.
Dacă, de pildă, cineva face milostenie, iar un altul discută despre milostenie, acela nu numai că
nu se necăjeşte a asculta, ci încă se şi bucură ascultând despre propriile sale succese, spuse şi
lăudate de altul. Tot aşa şi noi; fiindcă nu avem nimic în comun cu toleranţa, şi nici că se
potriveşte cu noi aceasta, de aceea se pare că suntem greu de înţeles chiar şi în vorbe. Deci, dacă
nu voiţi a fi noi greu de înţeles şi supărători, faceţi aşa, şi dovediţi aceasta prin fapte, fiindcă de
altfel nu vom înceta niciodată a vă vorbi de aceleaşi lucruri, până ce nu le veţi îndeplini. Mai cu
seamă noi facem aceasta din îngrijirea şi marea dragoste ce avem către voi, după aceea şi pentru
primejdia ce ne stă nouă în faţă. Căci cel ce trâmbiţează, chiar dacă nimeni n-ar ieşi la război,
trebuie totuşi să trâmbiţeze, pentru a-şi face datoria sa. Noi facem aceasta nu cu scopul de a vă
mări osânda, ci ca voi singuri să vă apăraţi. Pe lângă acestea apoi, ne mai stăpâneşte şi dragostea
de voi, fiindcă ne doare şi ni se tulbură sufletul când se întâmplă cu voi ceva din cele spuse mai
sus.
Dar să nu fie una ca aceasta! Cele ce vă spun, nu au nevoie de cheltuială bănească, nu este ceva
departe de voi, nu este dorinţa banilor; este nevoie numai de a voi, este o vorbă, este o bună
intenţie. Să ne păzim, deci, gura noastră, să aşezăm pe ea uşă şi lacăt, ca astfel nimic din cele ce
nu plac lui Dumnezeu să nu vorbim. Aceasta este chiar pentru noi înşine, şi nicidecum pentru cei
ce ne rugăm. Aceasta pururea să o judecăm în mintea noastră, că cel ce binecuvântează pe
duşman, pe el se binecuvântează; că cel ce blestemă, pe el singur se blestemă, iar cel ce se roagă
pentru duşman, pentru sine se roagă, şi nicidecum pentru acela. Si cu chipul acesta vom putea
ajunge de la vorbă la faptă, şi ne vom învrednici de bunurile făgăduite nouă. Cărora fie să ne
învrednicim cu toţii a ne împărtăşi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus
Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.
OMILIA VII
din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi bună-cuviinţa, că acesta este lucru
bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să se
mântuiască si la cunoştinţa adevărului să vină. (I Timotei 2, 2-4)
Dacă se voieşte a se curma războaiele obşteşti, sau luptele şi tulburările ivite, pentru aceasta se
face rugăminte preotului pentru a face rugăciuni către Dumnezeu pentru împăraţi si stăpânitori,
apoi cu atât mai mult se cere a o face aceasta laicul, sau omul din lume. Trei sunt felurile de
războaie în lume, si anume: cel dintâi este războiul obişnuit, când ostaşii noştri se războiesc
contra barbarilor; al doilea, când fiind pace din afară, noi totuşi ne războim unii contra altora, şi
al treilea când fiecare se războieşte contra sa. Războiul acesta al treilea este cel mai grozav.
Războiul cel purtat de barbari contra noastră nu va putea cu nimic să ne vatăme. Si de ce? Au
tăiat, au pustiit, au ucis, însă cu nimic n-au vătămat sufletul. Şi chiar nici cel de-al doilea — dacă
34
vom voi — nu ne va putea vătăma, căci chiar dacă alţii ne atacă pe noi, ne este cu putinţă nouă să
fim paşnici. Fiindcă ascultă pe profetul care zice: „În loc să mă iubească, mă cleveteau, iar eu mă
rugam” şi iarăşi: „Cu cei ce urau pacea am fost ca un făcător de pace” şi iarăşi: „m-au urât în
zadar”. (Psalmi 108, 3; 119, 6-7) Războiul cel de al treilea însă, nu este cu putinţă a scăpa de
dânsul fără de primejdii. Căci când se răscoală trupul asupra sufletului şi îl împinge la pofte
urâcioase, când îi înarmează plăcerile senzuale, îi întărâtă mânia, invidia şi celelalte, atunci nu
este cu putinţă a ne învrednici de bunurile făgăduite nouă, dacă acest război nu încetează. Pe
lângă acestea, cel ce nu înfrânează la timp acest război, cu siguranţă că va cădea şi va căpăta răni
mortale, care-i vor pricinui moartea cea din gheenă.
Deci, noi trebuie în fiecare zi să avem mare grijă, ca acest război să nu se aţâţe în noi, iar dacă
este aţâţat, să nu rămână, ci să se liniştească cu desăvârşire. Pentru că la urmă ce folos ai tu, dacă
lumea întreagă se bucură de o pace profundă, iar tu te lupţi cu tine însuţi?
Această pace, deci, trebuie să o avem şi noi; şi când o avem, nimic din cele din afară nu va putea
să ne vatăme. Desigur că nu cu puţin contribuie la aceasta şi pacea obştească, drept care şi zice
apostolul: „ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită”. Dar dacă cineva fiind în linişte, încă se
tulbură, apoi este foarte nenorocit. Ai văzut că el vorbeşte de această pace, despre care eu spun,
adică de cea de a treia? Atunci când zice: „ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită” el nu rămâne
numai la acestea, ci adaugă: „întru toată buna-credinţă şi cuvioşia”. Dar întru toată buna-credinţă
şi cuvioşia nu se poate afla cineva, dacă nu are cu sine pacea lăuntrică. Când raţionamente şi fel
de fel de cercetări ne tulbură credinţa noastră, ce fel de pace avem? Când ne vânzolesc duhurile
desfrâului, ce fel de pace avem? Şi pentru ca să afli că el prin expresia „ca să petrecem viaţă
paşnică şi liniştită” n-a înţeles ca să ne cheltuim viaţa elinilor, căci la drept vorbind vei găsi viaţa
lor plină de toate dezmierdările şi desfrânările, de aceea a adăugat că viaţa noastră cea liniştită să
o petrecem întru toată cucernicia şi curăţia. Fiindcă viaţa aceea este încărcată de intrigi şi de
lupte, sufletul fiind rănit zilnic de tulburările cele izvorâte din raţionamente, de aceea el nu spune
de o asemenea viaţă, ci de cea petrecută în toată evlavia. Prin cuvântul „toată” apostolul nu spune
numai de evlavia şi curăţia cea din dogmele credinţei, ci şi de cea din viaţă, căci el cere evlavia şi
în viaţa noastră zilnică. Fiindcă ce folos vom avea dacă în credinţă suntem evlavioşi, iar în viaţă
ne găsim în păcat?
Cum este cu putinţă a fi cineva păcătos prin viaţa sa, ascultă tot pe acest fericit ce spune în altă
parte, zicând: „Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc” (Tit l,
16), şi iarăşi: „Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecaţi cu vreunul, care, numindu-se frate, va
fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor. Cu unul ca
acesta nici să nu şedeţi la masă” (I Corinteni 5, li), şi iarăşi: „cine zice că este în lumină şi pe
fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum”. (I loan 2, 9) Ai văzut câte feluri de
impietăţi sunt? De aceea, el zice: „întru toată evlavia şi curăţia”. Căci necurat nu este numai
desfrânatul, ci şi lacomul este necurat şi nesăţios după averi, fiindcă şi această poftă nu este mai
prejos de pofta trupurilor. Cel ce nu se înfrânează pe sine, se numeşte neînfrânat şi nesăţios,
fiindcă nu îşi înfrânează poftele sale. Astfel, putem numi neînfrânat şi pe cel ce se mânie uşor, şi
pe cel ce poartă ură, si pe iubitorul de argint, şi pe cel viclean, şi, în fine, pe tot cel ce se găseşte
în păcat noi îl numim neînfrânat, şi necurat şi spurcat. „Că acesta este lucru bun şi bine primit
înaintea Mântuitorului nostru, Dumnezeu” zice. Ce este bun şi bine primit? A se ruga pentru toţi;
aceasta o cere Dumnezeu, aceasta o voieşte. „Care voieşte, zice, ca toţi oamenii să se mântuiască
şi la cunoştinţa adevărului să vină.”
Deci, imită pe Dumnezeu. Că dacă voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască, apoi cu drept cuvânt
că trebuie să ne rugăm pentru toţi. Dacă el voieşte ca toţi să se mântuiască, voieşte şi tu, iar dacă
35
voieşti, roagă-te, fiindcă pentru unii ca aceştia trebuie să te rogi. Ai văzut cum El din toate părţile
a convins sufletul că trebuie să se roage şi pentru elini? Şi apoi arată chiar şi câştigul ce îl are
cineva de aici: „ca să petrecem, zice, viaţă paşnică si liniştită”. Dar faptul este cu atât mai înalt,
cu cât aceasta este şi voinţa lui Dumnezeu, şi că prin aceasta noi devenim deopotrivă cu El
deoarece voim ce voieşte şi El. Sunt de ajuns asemenea sfaturi pentru a îmblânzi până şi o fiară.
Deci, nu te teme să te rogi pentru elini, fiindcă aceasta şi El o voieşte; ci teme-te de a blestema,
fiindcă aceasta n-o voieşte. Iar dacă trebuie a ne ruga pentru elini, şi deci şi pentru eretici, apoi
trebuie a ne ruga pentru toţi oamenii, iar nicidecum a-i prigoni. Acest bun, de altfel, vine şi de
acolo, că noi cu toţii ne împărtăşim de aceeaşi natură, şi Dumnezeu laudă şi aprobă bunăvoinţa şi
dragostea cea către alţii. „Dar dacă El voieşte aceasta, zici tu, dacă Domnul doreşte, de ce mai
este nevoie de rugăciuni din partea mea?” Apoi aceasta contribuie foarte mult în a-i atrage pe ei
spre dragostea către tine, şi apoi şi pe tine nu te lasă să te sălbăticeşti; într-un cuvânt, toate
acestea sunt de ajuns pentru a-i atrage la credinţă. Căci mulţi oameni din cauza certurilor cu alţi
oameni s-au depărtat de Dumnezeu.
Prin cuvântul „mântuire” el înţelege tocmai acest lucru. „Care voieşte, zice, ca toţi oamenii să se
mântuiască”, fiindcă şi aceasta este mântuire cu adevărat, iar fără de ea nici un lucru mare nu
poate fi, ci mai mult o numire simplă. „Şi să vină la cunoştinţa adevărului.” Cărui adevăr? A
adevărului din credinţă. Fiindcă, anticipând, el a zis lui Timotei ca să poruncească unora de a nu
învăţa în alt chip, apoi ca nu cumva să-i considere pe aceia de duşmani, şi din această cauză să se
încurce în lupte cu ei, ce spune el? „Care voieşte, zice, ca toţi oamenii .să se mântuiască şi să
vină la cunoştinţa adevărului.” Şi de ce este aşa, o spune mai departe, zicând:
Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Iisus
Hristos. (2, 5) A zis ca să vină la cunoştinţa adevărului, arătând prin aceasta că lumea nu este şi
nu se găseşte în adevăr, şi iarăşi că „unul este Dumnezeu” şi nu mai mulţi, precum credeau aceia,
şi că El voieşte ca toţi să se mântuiască. A zis apoi că pe Fiul 1-a trimis Dumnezeu ca mijlocitor
între El şi oameni. Dar ce? Oare Fiul nu este Dumnezeu? Ba este cu adevărat. Apoi atunci cum
de zice că „unul este Dumnezeu”? Aceasta o zice spre deosebire de idoli, şi nu faţă de Fiul,
fiindcă vorba lui aici este despre adevăr şi rătăcire. Dar apoi mijlocitorul trebuie a se găsi în
comunicare directă cu ambele părţi cărora este mijlocitor, căci treaba mijlocitorului este de a
comunica cu amândouă părţile al căror mijlocitor se găseşte, şi dacă cu una din părţi nu
comunică, atunci nu mai este mijlocitor. Deci, dacă Fiul nu se împărtăşeşte de natura Tatălui,
atunci El nu mai este mijlocitor, ci S-a despărţit şi S-a depărtat de El. Că precum El s-a
împărtăşit de natura oamenilor, fiindcă la oameni a venit, tot aşa Se împărtăşeşte şi de natura
Tatălui, fiindcă de la Tatăl a venit. Deci, fiindcă El a fost mijlocitor a două naturi, trebuie să Se
afle alături de aceste două naturi. Că precum El a fost om, astfel a fost şi Dumnezeu. Numai om
simplu fiind, n-ar fi putut fi mijlocitor, fiindcă trebuia să stea de vorbă şi cu Dumnezeu, iar
Dumnezeu n-ar fi putut fi mijlocitor, fiindcă nu 1-ar fi primit pe El cei pentru care mijlocea.
Precum acolo zice: „unul este Dumnezeu, unul şi mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni”, tot aşa
şi aici, unul şi unul. Nu pune doi, fiindcă discuta despre politeism, şi deci ca nu cumva agăţânduse
de numărul doi să cadă în politeism, de aceea a pus „unul” şi „unul”. Ai văzut de câtă
exactitate în vorbe face uz Sfânta Scriptură? Căci „unul” şi „unul” fac doi, însă noi nu zicem
aceasta, deşi raţionamentul impune aşa ceva, precum nici nu zici — deşi raţionamentul impune
— că dacă a născut, a suferit ceva.
Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos
Iisus, Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia adusă la timpul său. (2, 5-6)
Dar cum? Oare şi pentru elini s-a dat preţ de răscumpărare? Spune-mi. Şi dacă Hristos a murit şi
36
pentru elini, tu nu vrei nici să te rogi pentru ei? „Dar, zici tu, cum de n-au crezut?” Fiindcă n-au
voit, El însă a făcut ceea ce trebuia să facă. „Mărturia” vorbeşte aici de patima Sa. „Că a venit,
zice, să mărturisească adevărul Tatălui, şi a fost jertfit. Aşa că nu numai Tatăl mărturiseşte de El
ci şi El mărturiseşte de Tatăl.” „Eu am venit în numele Tatălui Meu” (Ioan 5, 43), şi iarăşi: „Pe
Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”, şi iarăşi: „ca să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat”, şi iarăşi: „Duh este Dumnezeu”. (loan l, 18; 17, 3; 4, 24) Aşadar El a
mărturisit până la moarte. „Adusă la timpul său”, adică în timpurile cuvenite.
Spre aceasta am fost pus propovăduitor şi apostol (adevărat grăiesc în Hristos, nu mint) —
învăţător neamurilor, în credinţă şi adevăr. (2, 7) „Deci, dacă El a pătimit, zice, pentru neamuri,
şi eu am fost rânduit dascăl al neamurilor, pentru ce tu să nu te rogi pentru ele?” Bine face el aici
că întrebuinţează dovada celui vrednic de credinţă că „am fost pus, zice, învăţător neamurilor”,
fiindcă ceilalţi apostoli foarte mult ezitau, sau mai bine zis stăteau la îndoială asupra acestui fapt.
Apoi a adăugat: „învăţător al neamurilor în credinţă şi în adevăr”. Când tu auzi aici zicând „în
credinţă” să nu crezi că faptul este o înşelăciune, fiindcă adăugând „în adevăr”, el ne convinge că
nu este minciună. Ai văzut puterea cea mare a harului? Pentru că rugăciunile evreilor nu se
făceau şi pentru neamuri, pe când acum harul s-a întins şi peste neamuri, „învăţător al
neamurilor, zice, în credinţă şi în adevăr.” „Cel ce S-a dat pe Sine, zice, preţ de răscumpărare
pentru toţi.” Deci, cum a fost predat de Tatăl? Prin urmare, răscumpărarea este fapt al bunătăţii
Sale. Şi care este preţul de răscumpărare? Urma ca neamurile să fie pedepsite, urma ca să fie
pierdute; dar în loc de acestea El a dat pe Fiul Său, ca să propovăduiască crucea.
CONTRA FEMEILOR CARE SE ÎMPODOBESC, şi A CELOR CONDUŞI
DE DORINŢA ÎMBOGĂŢIRII
Sunt de ajuns acestea spre a atrage pe toţi, şi spre a arăta dragostea lui Hristos, căci într-adevăr că
sunt mari şi nespuse. S-a jertfit pe Sine pentru duşmani, pentru cei ce-L urau, pentru cei ce-L
dispreţuiau. Ceea ce n-ar face cineva nici pentru prieteni, sau pentru fii, sau pentru fraţi, a făcut
Stăpânul pentru slugi, şi încă Stăpân nu aşa precum sunt slugile, ci Dumnezeu pentru oameni,
care nici măcar n-au avut măcar puţine merite. Ceea ce nu s-ar fi petrecut printre noi oamenii, s-a
petrecut cu Dumnezeu, şi în timp ce ne-am bucurat de atâta dragoste din partea Lui, noi încă
stăm la îndoială şi nu iubim pe Hristos. El S-a jertfit pe Sine pentru noi, iar noi Îl trecem cu
vederea şi Îl lipsim până şi de hrana necesară, căci şi bolnav fiind, sau gol, noi nu-L cercetăm.
Şi de ce urgie să nu fie vrednice acestea, de ce osândă şi de ce gheenă? Că dacă n-ar fi făcut
nimic altceva decât că a luat asupră-Şi patimile omeneşti, când spune „îmi este foame şi sete”,
oare acestea nu sunt de ajuns pentru a ne îndemna pe noi? Dar, vai! Cât de mare este tirania
cânilor, sau, mai bine zis, vai de ticăloşia celor robiţi banilor de bunăvoia lor! Nu au banii acea
putere mare de a ne robi, ci noi suntem foarte demoralizaţi şi moleşiţi, înjosiţi şi pământeşti, noi
cei trupeşti, noi cei tâmpiţi, şi nicidecum că ar avea banii acea putere mare. Căci ce poate face
banul, spune-mi? Este surd şi nesimţitor. Dacă diavolul nu este nimic, demonul cel spurcat, el cel
atât de viclean şi care pe toate le încurcă, apoi banii ce putere au? Dacă vezi argint, închipuie-ţi
că este cositor. Dar nu poţi? Atunci ceea ce este adevărat să crezi: că el este pământ, fiindcă întradevăr
pământ este.
Sau poate nu primeşti nici acest argument? Atunci gândeşte-te că ne pierdem şi noi; că mulţi din
cei ce au averi cu nimic nu s-au folosit; că mulţi din cei ce s-au fălit cu averile au devenit ţărână
şi praf, iar acum îşi iau osânda cea mai de pe urmă, găsindu-se cu mult mai săraci decât cei ce-şi
pun banii în vase de lut şi de sticlă, şi cei ce se culcau pe paturi de os de elefant sunt acum mai
37
săraci decât cei ce se culcă de multe ori pe bălegar. Dar poate că încântă privirile? Apoi sunt şi
altele care pot încă mai mult a încânta privirile tale. Căci şi zorile, şi aerul cel curat, şi cerul, şi
soarele încântă cu atât mai mult. Argintul are şi multă rugină, aşa că mulţi şi-au dat părerea că
este negru, iar aceasta se vede pe sigiliile cele înnegrite - pe când în soare, în cer şi în astre nu
este nimic negru. Mai multă mulţumire găseşte cineva în culoarea norilor, decât în culoarea
argintului. Deci, nu frumuseţea argintului este cea care încântă privirile, ci nesăţioasa poftă,
nedreptatea; aceasta farmecă sufletele. Scoate-o pe aceasta din suflet, şi atunci vei vedea argintul,
cel atât de preţuit, că este mai fără preţ decât noroiul. Scoate patima din suflet, fiindcă şi cei
bolnavi de friguri când văd băltoace urât mirositoare, le doresc ca pe nişte izvoare de apă curată,
în timp ce toţi cei sănătoşi de multe ori nici nu le consideră ca ape. Scoate boala, şi vei vedea
lucrurile aşa cum sunt ele.
Şi, pentru ca să te încredinţezi că nu mint, îţi voi arăta pe mulţi care fac astfel. Stinge focul, şi vei
vedea acestea cu mult mai prejos decât iarba câmpului. Bun este aurul şi frumos la vedere, însă
în facerea de milostenii este bun, în ajutorarea celor săraci, iar nicidecum în întrebuinţarea cea
zadarnică a lui, ca de pildă să se ascundă în pământ sau în ladă, sau să se pună pe mâini, pe
picioare sau pe cap. De aceea s-a descoperit el, nu ca să ascundem cu el chipul lui Dumnezeu, ci
ca să dezlegăm pe cei legaţi. La aceasta întrebuinţează aurul tău: dezleagă pe cel legat, iar nu
lega ceea ce trebuie a fi dezlegat. Căci, de ce, spune-mi, preferi înaintea tuturor ceea ce e mai
dispreţuit? Nu cumva, fiindcă este aur, nu face şi pe lanţ (nu serveşte şi pentru a se face lanţ din
el)? Oare nu materia face lanţul? De va fi aur sau fier, acelaşi lucru este, deşi poate că acesta este
cu mult mai greu decât acela. Dar ce face oare să fie uşor un lucru? Slava deşartă şi dorinţa
prostească de a te vedea toată lumea legată la mâini, de care ar trebui mai ales să te ruşinezi.
Cum că ceea ce spun este adevărat, leagă-ţi mâinile cu acele lanţuri, stai apoi liniştită în
singurătate, unde să nu fie nimeni care să te vadă, şi atunci te vei îngreuna de acele legături, ba le
vei crede de nesuferit.
Să ne temem, iubiţilor, ca nu cumva să auzim acele cuvinte înfricoşătoare: „Legaţi-1 de picioare
şi de mâini şi aruncaţi-1 în întunericul cel mai din afară”. (Matei 22, 13) Şi de ce îţi faci tu
singură aceasta? Nimeni, fiind legat cu păcatul, nu-şi mai leagă mâinile şi picioarele. De ce îţi
mai legi încă şi capul? Oare nu ajung a fi legate mâinile şi picioarele? De ce apoi şi grumazul ţi-1
legi şi înfăşori cu mii de legături? Trec cu vederea îngrijirea de asemenea nimicuri, frica de a le
pierde, lupta ce o au femeile cu bărbaţii lor, spre a le stăpâni, necazul ce-1 suferă ca nu cumva să
se vadă lipsite de ceea ce doresc. Dar oare plăcerea este aceasta? Spune-mi: pentru ca să fie
încântate privirile altuia, tu eşti în stare să te supui pe tine şi lanţurilor şi grijilor şi primejdiilor şi
neplăcerilor şi luptelor zilnice? Oare faptul acesta nu este vrednic de toată învinovăţirea şi
osânda?
Nu, iubiţilor, să nu facem acestea, ci să dezlegăm orice legătură a nedreptăţii, să rupem o bucată
de pâine pentru cel flămând, şi pe toate celelalte să le facem cu curaj faţă de Dumnezeu, ca astfel
să ne bucurăm de bunurile făgăduite nouă, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună
cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
38
OMILIA VIII
din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire.
Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din
cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ. (I
Timotei 2, 8-10)
„Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor,
stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor.
Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în
ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei 6, 5-6) Deci, ce spune Pavel?
Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire.
Dar aceasta nu este câtuşi de puţin împotriva celor spuse mai înainte, ci naşte foarte multe
discuţii. Cum şi în ce fel? Trebuie mai întâi să spunem ce înseamnă expresia „intră în cămara ta”,
şi pentru ce porunceşte aşa, dacă trebuie să ne rugăm în tot locul şi dacă nu trebuie să ne rugăm
în biserică şi nici în altă parte a casei, ci numai în cămară? Aşadar, ce vrea să zică Mântuitorul?
Ne arată prin aceste cuvinte că noi trebuie să facem rugăciunile noastre nu pe ascuns şi oricum ar
fi, ci în adevăratul înţeles al cuvântului, adică a fi cu totul nestăpâniţi de slava deşartă. Că după
cum şi atunci când zice: „să nu ştie stânga ce face dreapta” (Matei 6, 3) ne avertizează asupra
pericolului slavei deşarte, sau ostentaţiei, tot aşa lasă a se înţelege şi prin expresia „intră în
cămara ta”. Mântuitorul n-a mărginit rugăciunea la un anumit loc, ci numai un singur lucru ne-a
poruncit: să fugim de slava deşartă, sau de ostentaţie. Pavel însă ne vorbeşte aici aşa, spre
deosebire de rugăciunea iudaică. Căci priveşte ce spune: „în tot locul, zice, ridicându-şi mâinile
sfinte”, ceea ce iudeilor nu le era cu putinţă, fiindcă nici nu le era îngăduit a se apropia de
Dumnezeu în altă parte, sau a-I jertfi, sau a-I aduce ceva din ale cultului, decât numai într-un
singur loc, la Templu, unde iudeii de pretutindeni se adunau, şi unde trebuiau săvârşite toate
ceremoniile religioase. Pavel, prin vorbele sale, introduce un îndemn cu totul contrar iudeilor, şi
scăpându-i de acea necesitate (de a se închina doar la Templu), le spune: „cele ale noastre nu sunt
ca cele ale iudeilor”. După cum el porunceşte a face rugăciuni pentru toţi oamenii, fiindcă şi
Hristos pentru toţi a pătimit, „şi le propovăduiesc acestea pentru toţi, zice, tot aşa şi a ne ruga
pretutindeni este bine”. Deci observaţia aceasta se referă la modul rugăciunii, iar nicidecum la
spaţiu. „Pretutindeni roagă-te, zice, însă pretutindeni înalţă mâini sfinte, fiindcă aceasta este care
se caută.”
„Mâini sfinte” ce vrea să zică? Adică mâini cuvioase, mâini cucernice, mâini neîntinate, mâini nu
cu apă spălate, ci curăţite de vătămări pricinuite aproapelui de iubirea de argint, de răpiri, de
ucideri. „Fără de mânie şi fără de şovăire.” Dar aceasta ce înseamnă? Adică fără aducere aminte
de răul suferit, fiindcă cine rugându-se, ajunge să se mânie? Curat să fie cugetul celui ce se roagă
şi slobod de orice patimă. Nimeni să nu se apropie de Dumnezeu cu duşmănie, nimeni cu
greutate şi îndoire. Şi ce este „şovăire”? Vom auzi îndată: „Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu
credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22), şi iarăşi, „Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi
împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre”. (Marcu 11,
25)
39
Aşadar, nu trebuie câtuşi de puţin a ne îndoi că vom fi auziţi. Aceasta este deci fără mânie şi fără
îndoială. „Şi cum voi putea crede că mi se va îndeplini cererea?”, zici tu. Dacă tu nu ceri de la El
alte lucruri afară de cele cu care este gata a te mulţumi; dacă nu vei cere nimic nedemn de
împăratul a toate; nimic din cele pământeşti; ci toate cele duhovniceşti; dacă te vei apropia fără
mânie; dacă ai mâinile curate şi neîntinate. Mâinile curate şi neîntinate sunt acelea ce fac
milostenie. Dacă în felul acesta te apropii, nu mai încape nici o îndoială că ţi se va îndeplini
cererea: „Dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel
din ceruri va da cele bune celor care cer de la El”. (Matei 7, 11) Prin expresia „cu cât mai mult”
el înţelege a nu cerceta cineva în amănunt, sau a nu avea îndoială.
„Asemenea şi femeile”, zice, „voiesc să fie fără mânie, fără îndoială, să aibă mâinile curate şi
neîntinate, să nu mai continue cu poftele lor, să nu răpească, să nu se lăcomească la avutul altuia.
Căci, ce este, dacă ea nu răpeşte, dar prin bărbatul său face aceasta?” De la femei Pavel cere încă
ceva mai mult, şi anume ce cere? „Să fie, zice, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor
podoabă din sfială, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult
preţ, ci, din fapte bune.” (2, 9-10) Şi ce vrea să zică: „Să se împodobească pe sine cu
înţelepciune?” Adică hainele să fie bine potrivite pe trup din toate părţile, cu rânduială iar nu cu
meşteşuguri, spre a atrage curiozitatea. Aceea este podoabă adevărată, pe când aceasta este
podoabă falsă.
CONTRA FEMEILOR CARE SE ÎMPODOBESC, şi A FECIOARELOR
DIN MONAHISM
Ce spui? Te apropii să te rogi lui Dumnezeu şi te înfăşori cu aur şi cu împletituri şi cârlionţi în
păr? Nu cumva ai venit poate să joci? Nu cumva poate să iei parte la vreo nuntă? Nu cumva să
iei parte la vreo pompă? Acolo îşi au locul aurăriile, împletiturile şi cârlionţii, acolo luxul, iar aici
nu este nevoie de nimic din acestea. Ai venit ca să te rogi lui Dumnezeu pentru păcate, să-L rogi
pentru acelea cu care L-ai mâniat, să-i ceri Lui iertare, să Se îndure de greşelile tale. Atunci de ce
te împodobeşti aşa? Podoabele acestea nu sunt ale unei femei ce se roagă. Cum vei putea ofta,
cum vei putea plânge, cum vei putea să te rogi cu stăruinţă, fiind împodobită cu atâtea false
podoabe? De vei plânge, lacrimile tale vor provoca râsul celor ce te văd, fiindcă cea care
lăcrimează nu trebuie să fie împodobită cu aur. Este o adevărată scenă teatrală şi ipocrizie, ca din
acelaşi cuget, de unde ambiţia ta a zămislit acel lux de pe tine, să verşi lacrimi. Aruncă la o parte
acea ipocrizie, fiindcă Dumnezeu nu Se amăgeşte! Asemenea păpuşării sunt ale mimilor, şi ale
celor din orchestră, ale celor de pe scena teatrului; unei femei cu rânduială însă, nu se potrivesc.
„Din sfială, zice, şi din cuminţenie”. Deci, nu imita pe cele ce umblă după amoruri, care prin
asemenea destrăbălare atrag de partea lor pe mulţi ibovnici, din care cauză şi-au câştigat o rea
reputaţie, şi cu nimic nu s-au folosit în lumea aceasta, ba încă pe mulţi i-au vătămat printr-o
astfel de purtare. Căci, precum femeia desfrânată chiar de ar avea vreo reputaţie de femeie
înţeleaptă, totuşi cu nimic nu se va folosi de acea reputaţie atunci când Cel ce cunoaşte cele
ascunse ale omului va aduce de faţă tot ce ea a făcut; tot aşa şi femeia înţeleaptă, dacă prin
îmbrăcămintea sa îşi va atrage o reputaţie de desfrânare, a pierdut reputaţia de înţelepciune,
fiindcă mulţi au fost vătămaţi prin această reputaţie.
„Dar ce să fac, zici tu, dacă altul mă bănuie?” Apoi tu singură dai pricină prin faptele pe care le
faci, prin ocheadele ce le arunci, prin mişcările ce le faci. De aceea şi vorbele lui Pavel despre
îmbrăcăminte sunt aşa de lungi, şi de aceea grăieşte de sfială. Dacă acestea toate cu care se
împodobesc femeile: lucruri poleite cu aur, mărgăritare, haine scumpe, sunt oprite de Pavel a fi
40
purtate, ca prima dovadă mai mult de bogăţie, apoi cu atât mai mult sunt oprite acele lucruri care
atrag curiozitatea privitorilor, precum: sulimanurile de pe faţă, vopsirea genelor, păşirea alene,
vocea dezmierdată, ochiul umed şi plin de toată desfrânarea, ridicarea voalului cu cochetărie, sau
a hainei de pe deasupra, cingătoare atrăgătoare, ghete strâmte. Pe toate acestea el le înţelege prin
expresia „în îmbrăcăminte cuviincioasă”, şi „din sfială”, căci toate cele de mai sus sunt izvorâte
din nesfială şi sluţenie.
Îngăduiţi-mi, vă rog, a mai adăuga încă ceva, căci cele spuse trebuie bine lămurite, nu cu scopul
de a biciui, şi nici de a supăra pe cineva, ci ca să scot din ceata celor credincioşi tot ce este străin.
Dacă fericitul Pavel opreşte de la asemenea fapte pe femeile care au bărbaţi, pe cele ce se
dezmiardă în bogăţii, apoi cu atât mai mult pe cele ce s-au destinat fecioriei (monahismului).
„Dar, zici tu, care fecioară pune pe ea podoabe aurite? Sau care îşi face cârlionţi sau împletituri
în păr?” Fiindcă atât de mare este curiozitatea unei îmbrăcăminţi simple, încât cele de aici par
nimic faţă de celelalte. Într-adevăr, chiar şi prin nişte haine simple poate cineva a se arăta
împodobit mai mult chiar decât cele ce sunt înfăşurate cu aur. Căci, de pildă, haina de deasupra
este de un albastru foarte pronunţat , şi strânsă cu multă exactitate împrejurul pieptului cu
cingătoarea, ca şi femeile care joacă pe scenă, încât să nu pară umflată nici în lungimea ei, şi nici
în lăţime sa nu se zbârcească, ci să stea în mijlocul acestor două, iar pe piept are multe încreţituri;
apoi o asemenea haină pe câte haine de mătase nu le întrece în ispitire? Şi când ciubota (gheata)
străluceşte foarte tare în negru, prin răsfrângerea albăstruiul de la haină, şi când se sfârşeşte cu
vârful ascuţit, imitând iscusinţa cea din picturi încât nici talpa să nu iasă în afară mult, cum este?
Dar ce este dacă faţa nu ţi-o încarci de felurite lucruri, în schimb o speli cu multă îngrijire şi
băgare de seamă, şi întinzi pe frunte basmaua cea foarte albă la vedere, iar pe deasupra pui vălul
acela, ca astfel să-ţi stea bine negrul cu albul la un loc? Ce ar putea spune cineva despre ochi, şi
despre miile acelea de ocheade? Ce ar putea spune cineva despre acea broboadă aici ascunsă, aici
pe faţă în legarea sânului? Fiindcă de multe ori sunt aşezate în aşa fel, încât să se vadă exactitatea
hainei, în timp ce vălul întreg este pus împrejurul capului. Dar mâinile când sunt împodobite,
având mânecile hainei atât de cochete, încât — întocmai ca în tragedii — le crezi ca ceva străin,
lipit de trup? Şi, în fine, ce ar putea zice cineva despre păşirea aceea cochetă, şi celelalte
apucături femeieşti, care toate la un loc pot atrage pe privitori, mai mult decât orice podoabe din
aur de mult preţ .
Să ne înfricoşăm, iubiţilor, ca nu cumva să auzim şi noi ceea ce profetul zicea către femeile
evreilor, care se ocupau cu împodobirea trupului pe dinafară: „Atunci va fi în loc de miresme,
putreziciune, şi în loc de cingători, frânghie”. (Isaia 3, 24) Astfel că, după cum am zis, toate
acestea sunt cu mult mai atrăgătoare decât podoabele din aur, cu care multe dintre femeile cele
uşoare se îndeletnicesc, spre a fi văzute şi spre a subjuga pe cei ce le privesc. Păcatul săvârşit de
o asemenea fecioară (monahie) nu este deloc mic, ci încă foarte mare, îndeajuns de a mânia pe
Dumnezeu, îndeajuns de a vătăma întreaga osteneală a fecioriei. Ai pe Hristos de mire; de ce
atunci cauţi a atrage spre tine pe oameni ca ibovnici? Vei fi judecată atunci pentru preacurvie.
Pentru ce nu te împodobeşti cu podoaba ce-i place Lui, cea iubită de El: sfiala, întreaga
înţelepciune, cumpătarea, îmbrăcămintea aceasta modestă? Cea de acum este curvească şi
spurcată. Nici nu mai putem deosebi acum pe desfrânate de fecioare, căci poţi vedea în câtă
sluţenie s-au aruncat singure! O fecioară trebuie să fie neprefăcută, adică sinceră, şi nu în alt fel,
nici să se gătească în mănăstire stând fără rânduială, fiindcă lumea din afară nu lasă pe cel
dinăuntru să fie bun. Cel ce se ocupă cu lumea din afară, dispreţuieşte pe cel de dinăuntru,
precum şi cel ce dispreţuieşte lumea, pune toată râvna pentru a da la iveală pe cel dinăuntru.
Să nu-mi spui: „Vai! Eu port haină ruptă, încălţăminte proastă, camilafcă de nimic; ce podoabă
41
este atunci aceasta?” Nu te amăgi pe tine, fiindcă după cum am spus, este cu putinţă a se
împodobi cineva cu acestea mai mult decât cu acelea, şi mai ales prin hainele cele rupte, sau prin
cele lipite de trup, strânse împrejurul lui şi strălucind frumos. Aceasta mi-o spui mie; dar lui
Dumnezeu, Care cunoaşte cugetul fiecăruia, ce-I vei spune? Pentru ce faci acestea? Poate că nu
le faci spre a curvi? Însă de ce le faci? Spre a fi admirată? Şi nu roşeşti, nu te ruşinezi voind a fi
admirată pentru asemenea lucruri? „Dar, zici tu, eu mă îmbrac cu asemenea haine la întâmplare,
şi nu cu acel scop.” Ştie Dumnezeu cele ce ne spui nouă. Nu cumva poate îmi dai mie socoteală?
Lui îi vei da acea socoteală pentru cele prezente, Lui, care va cerceta atunci, Lui, Căruia toate îi
stau de faţă în toată goliciunea lor.
De aceea şi noi spunem acestea acum, ca nu cumva atunci să vă găsiţi vinovaţi de osândă.
„Pentru că fiicele Sionului sunt atât de mândre şi umblă cu capul pe sus şi cu priviri obraznice,
cu paşi domoli, cu zăngănit de inele la picioarele lor”, spune profetul Isaia. (Isaia, 3, 16) Aţi
primit asupra voastră un război mare, unde este nevoie de luptă, iar nu de împodobire, de apărare
cu pumnul, iar nu de şedere în trândăvie. Nu vezi pe cei ce se luptă cu pumnul în stadion, pe cei
ce se apără de atacul altuia? Oare aceştia au nevoie de o păşire cochetă şi de haine? Deloc, ci
toate acestea lăsându-le la o parte, şi punându-şi haina cea muiată în untdelemn, spre un singur
lucru au privirea îndreptată: de a lovi, şi a nu fi lovit. Diavolul stă de faţă scrâşnind din dinţi, şi
din toate părţile voind a te doborî, iar tu stai ocupându-te cu asemenea podoabe ale Satanei? Nu
mai vorbesc nimic de glas, cum multe îl falsifică; nu mai vorbesc nici de mirodenii şi de alte
nimicuri. Pentru toate acestea vă satirizez, demnitatea fecioriei a pierit; nimeni nu mai cinsteşte o
fecioară (monahie) precum trebuie a o cinsti, fiindcă ele singure s-au necinstit pe sine. Nu ar fi
trebuit oare — ca şi cum ar fi venit din cer — a fi vrednice de privit în Biserica lui Dumnezeu?
Iar acum sunt dispreţuite prin sine înseşi, nu pentru fapte înţelepte. Căci, când te vede femeia din
lume care are bărbat, copii şi casă, umblând cu gura căscată după astfel de podoabe, mai mult
decât ea, pe tine care trebuia să fii răstignită , cum să nu râdă de tine? Cum să nu te
dispreţuiască?
Ai văzut la ce te duce ocupaţia şi râvna pusă în asemenea nimicuri? Prin simplitate biruieşti pe
cea împodobită cu haine luxoase, şi eşti mai împodobită decât cea care e înfăşată în haine aurite.
Ceea ce ţi se cuvine, tu nu cauţi, ci ceea ce nu-ţi trebuie aceea urmăreşti; însă ţi se cuvine a te
îndeletnici cu lucruri bune. De aceea fecioarele (monahiile) sunt mai necinstite decât femeile din
lume, fiindcă nu ne arată lucruri vrednice de fecioare. Acestea le-am spus nu pentru toate, sau
mai bine zis, doar pentru toate cele vinovate, ca să se cuminţească, iar cele nevinovate să
dojenească precum trebuie pe cele cu purtări necuviincioase. Băgaţi de seamă însă, ca nu cumva
certarea să ajungă la fapte. Noi nu am spus acestea ca să vă întristăm, ci ca să vă îndreptăm, ca să
ne mândrim cu voi. Fie, deci, ca noi toţi să facem cele plăcute lui Dumnezeu, şi spre slava Lui să
vieţuim, ca să ne învrednicim şi de bunurile făgăduite nouă, prin harul şi iubirea de oameni a
Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea,
puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
OMILIA IX
din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Femeia să asculte învăţătura în linişte, cu toată supunerea. Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe
altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită. Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. Şi
nu Adam a fost amăgit; ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă. Dar ea se va
42
mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie. (I
Timotei 2, 11-15)
Multă sfială cere de la femei fericitul Pavel, multă demnitate, nu numai în mişcările lor, nu
numai în îmbrăcămintea lor, ci chiar până şi în vocea lor.
„Femeia să asculte învăţătura în linişte, cu toată supunerea”, ceea ce şi în Epistola către Corinteni
zicea, scriindu-le: „căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se supună, precum zice şi
legea. Iar dacă voiesc să înveţe ceva, să întrebe acasă pe bărbaţii lor, căci este ruşinos ca femeile
să vorbească în biserică”. (I Corinteni 14, 34-35) Dar acum mare este vuietul, mare e tulburarea
şi multă vorbă se face în biserică de femei, ceea ce nicăieri nu se petrece. Ar putea cineva vedea
aici pe toate femeile vorbind, cum nu se petrece nici în piaţă, nici la băi; ca şi cum parcă ar fi
venit aici ca să aibă mai multă linişte în vorbe, aşa se îndeletnicesc şi se întrec toate cu vorba
despre lucruri de nimic. De aceea toate au ajuns invers de cum ar fi trebuit să fie şi nu vor să
înţeleagă că nu este alt mijloc de a afla ceva din cele folositoare, decât numai de a sta în linişte.
Când mă grăbesc să încep propovăduirea, şi nimeni nu este cu luare-aminte la cele grăite, care le
este folosul? „Atât de tăcută trebuie să fie femeia în biserică, zice, încât nu numai de cele lumeşti
nu trebuie a grăi, ci chiar nici de cele duhovniceşti.” Aceasta este adevărata podoabă, sfiala ei,
aceasta va putea să o împodobească mai mult decât hainele, şi dacă ea se va modera pe sine în
acest chip, va putea să-şi facă rugăciunea cu multă rânduială.
„Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul.” Şi unde este aici continuitatea celor spuse? Dar
mare este acea continuitate. Într-adevăr, apostolul le vorbea despre linişte, despre demnitate,
despre sfială, le zicea că ele nu trebuie să vorbească în biserică. Din toate părţile, deci, voind a le
tăia pricina de vorbă „nici să înveţe, zice, ci să stea în rândul ucenicilor, iar prin tăcere vor
dovedi supunerea lor”, fiindcă sexul femeiesc este oarecum vorbăreţ, şi de aceea apostolul din
toate părţile mărgineşte pe femeie.
„Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a
făcut călcătoare de poruncă.” Şi ce au de-a face aceste vorbe cu cele dinainte? „Da! zice; sexul
bărbătesc s-a bucurat de mai multă cinste, fiindcă întâi a fost zidit.” În alt loc a arătat şi ceea ce
este principal, zicând astfel: „Că nu s-a zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat”. De
ce spune aceasta? Mai întâi, zice, de la acestea să aibă întâietatea, iar în al doilea rând să o aibă
de la cele petrecute. A învăţat femeia odinioară pe bărbat, şi totul a stricat, şi cu neascultarea 1-a
făcut vinovat de osândă. De aceea Dumnezeu a supus-o bărbatului, fiindcă la început mai mult a
abuzat de egalitate.” „Atrasă vei fi către bărbatul tău” (Facerea 3, 16), iar mai înainte de aceasta
nu i-au fost spuse asemenea cuvinte. Dar cum Adam nu s-a amăgit? Aşadar nici n-a călcat
porunca, dacă nu s-a amăgit. Ia aminte bine, femeia a zis: „Şarpele m-a amăgit”, pe când Adam
n-a zis „femeia m-a amăgit”, ci că „ea mi-a dat mie şi am mâncat”. Nu este acelaşi lucru: a lua
amăgirea de la cel de acelaşi fel cu tine, sau de la o fiară, de la o vietate supusă şi roabă ţie; aşa
că aceasta este amăgire. Deci în raport cu femeia, care a fost amăgită, de cel supus şi rob, Adam
n-a fost amăgit fiindcă el a fost îndemnat de cea liberă şi deopotrivă cu el.
Expresia: „a văzut că rodul este bun la mâncare” nu pentru Adam s-a zis, ci pentru femeie, că „a
mâncat, şi a dat şi bărbatului ei”, aşa că Adam nu supunându-se poftei a călcat porunca, ci numai
a fost convins simplu de femeie. A învăţat odată femeia şi atunci a stricat totul, şi de aceea
apostolul zice: „nu dau voie femeii să înveţe”. Şi ce are de-a face cu celelalte femei, dacă Eva a
greşit? Foarte mult, fiindcă sexul lor este slab şi uşurel. Aici deci, apostolul vorbeşte de natura
femeiască, căci n-a zis „iar Eva fiind amăgită”, ci „femeia”, nume ce este comun întregului sex,
iar nu numai al aceleia. Deci ce? Oare întreaga natură a căzut în călcarea poruncii prin Eva?
După cum pentru Adam a spus: „După asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al Celui ce
43
avea să vină” (Romani 5, 14), aşa şi aici, adică, neamul femeiesc a călcat porunca, iar nu cel
bărbătesc. Dar ce? Nu mai are femeia nici o mântuire? „Da”, zice apostolul. Si care e acea
mântuire? Aceea prin naşterea de copii, fiindcă n-a zis numai de Eva: „daca va stărui, cu
înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie”. În care credinţă? În care dragoste? În care
sfinţire? În care înţelepciune? Este ca şi cum ar fi zis: „Nu fiţi triste, femeilor, că neamul vostru
este defăimat; v-a dat vouă Dumnezeu şi o altă pricină de mântuire: facerea şi creşterea copiilor,
astfel ca nu numai prin voi, ci şi prin alţii să vă mântuiţi.”
Priveşte câte probleme se nasc de aici. „Iar femeia amăgindu-se, zice, a fost pricină de călcare a
poruncii.” Care femeie? Eva. Aşadar, Eva se va mântui prin naşterea de fii? Nu aceasta o spune,
ci că natura femeiască se va mântui. Femeia a pricinuit călcarea poruncii. Eva desigur că a călcat
porunca, însă neamul femeiesc se va mântui prin naşterea de fii. Pentru ce oare ea nu se va
mântui şi prin propria sa virtute? Nu cumva Eva a închis calea mântuirii celorlalte? Deci, ce se
va face cu fecioarele? Ce se va face cu cele sterpe? Ce se va face cu femeile văduve, care au
pierdut pe bărbaţi mai înainte de a naşte? Acestea sunt pierdute? Nu mai au nici o nădejde de
mântuire? Şi cu toate acestea fecioarele sunt mai cu seamă cele mai lăudate şi mai bine văzute.
Deci ce voieşte el oare să spună aici? „După cum pe întregul gen femeiesc 1-a supus de la zidirea
celor dintâi, prin cele petrecute cu cea dintâi femeie şi, fiindcă Eva a fost zidită a doua, după
Adam, de aceea, zice, şi celălalt gen femeiesc să se supună bărbaţilor.” Aşadar, fiindcă cea dintâi
femeie a călcat porunca, tot genul femeiesc se găseşte în călcarea poruncii? Dar aceasta nu-şi are
raţiune; atunci deci totul s-a făcut din harul lui Dumnezeu, iar cele de acum din călcarea poruncii
femeii. „Şi totuşi pentru aceea toţi au murit, zice, fiindcă unul dintr-înşii — adică femeia — a
păcătuit.” Prin urmare de nimic să nu se scârbească, fiindcă i-a dat Dumnezeu femeii o
mângâiere nu mică, aceea că va naşte fii. „Dar aceasta, zici tu, este a naturii.” Apoi şi aceea este
a naturii; căci El n-a dat numai ceea ce este a naturii, ci a hărăzit şi creşterea de copii. „De vor
petrece, zice, întru credinţă, şi întru dragoste, şi întru sfinţire, cu întreagă înţelepciune”, adică,
dacă după ce i-a născut îi va creşte în astfel de principii, nu puţină plată va avea de aici, căci a
crescut luptători în Hristos. „De vor petrece, zice, întru credinţă şi întru dragoste”, prin care
cuvinte înţelege viaţa corectă, iar apoi spune de înţelepciune şi demnitate în purtare.
Vrednic de crezare este cuvântul. (3, l) Expresia aceasta este spusă cu privire la toate cele spuse
mai înainte, iar nicidecum nu are relaţie cu următoarele: de pofteşte cineva episcopie, bun lucru
doreşte. Fiindcă cele spuse mai înainte erau îndoielnice, pentru aceea zice: „Credincios este
cuvântul”, adică părinţii şi mamele vor putea să se bucure de virtutea copiilor, dacă îi vor creşte
bine. Dar cum? Dacă mama este rea şi încărcată de păcate? Oare se va folosi ea din creşterea
copiilor? Oare nu este natural că-i va creşte pe copii la fel ca ea? Dar apostolul vorbeşte aici de
femeia virtuoasă, că multă plată va lua o asemenea femeie şi din creşterea copiilor.
POVĂŢUIRI DATE PĂRINŢILOR PENTRU CREŞTEREA COPIILOR
Auziţi acestea şi voi, părinţilor, şi voi, mamelor, creşterea copiilor nu vă va fi fără plată. Aceasta
o spune şi mai departe, zicând: „dacă are mărturie de fapte bune: dacă a crescut copii” (I Timotei
5, 10), şi după celelalte multe pune şi aceasta. Căci nu este puţin lucru, copiii cei daţi de
Dumnezeu să fie afierosiţi lui Dumnezeu. Dacă baza şi temeliile începutului lor vor fi bune, mare
le va fi plata; iar dacă vor neglija aceasta, mare le va fi osânda. Fiindcă şi Eli s-a pierdut din
cauza fiilor săi, căci trebuia a-i povăţui. Îi povăţuia el, dar nu precum trebuia, ci, nevoind a-i
întrista, iată că şi pe ei, şi pe el s-a pierdut.
Auziţi acestea, voi, părinţilor. Creşteţi pe copiii voştri întru învăţătura şi certarea Domnului, cu
44
multă băgare de seamă. Tinereţea este sălbatică, având nevoie de mulţi purtători de grijă, dascăli,
pedagogi, îngrijitori, de mulţi hrănitori. Este de dorit, deci, ca după atâtea necazuri, să poată fi
stăpânită. Tinereţea este ca şi un cal sălbatic, ca şi o fiară sălbatică, şi dacă de la început şi din
cea mai fragedă vârstă a copilăriei îi vom pune nişte hotare bune, după aceasta nu vom avea
nevoie de multe osteneli, ci obişnuinţa va deveni lege. Să nu-i lăsăm să facă ceva din cele plăcute
şi vătămătoare, şi nici ca unor copii să le facem totdeauna pe placul lor, ci mai cu seamă să-i
ţinem în întreaga înţelepciune şi cumpătare, fiindcă abuzul de acestea pierde tinereţea mai mult
decât orice.
Pe lângă aceasta nouă ne trebuie multe lupte şi băgare de seamă. Iute apoi să le dăm femei, astfel
ca trupurile lor să fie curate şi neatinse când vor primi pe mireasă. Aceste amoruri sunt cele mai
fierbinţi. Cel ce a fost înţelept şi cumpătat şi mai înainte de nuntă, cu atât mai mult va fi şi după
nuntă, pe când cel ce s-a deprins a desfrâna mai înainte de nuntă, va face aceasta şi după nuntă.
„Pentru desfrânat toată pâinea este dulce, nu va înceta până în sfârşit.” (înţelepciunea lui Isus
Sirah 23, 23) De aceea se pun cununi pe capul mirilor, căci sunt simbol al biruinţei, şi că ei fiind
neînvinşi, se apropie în acest fel de patul de nuntă, şi că n-au fost biruiţi de plăceri. Dar dacă este
robit de plăcere dându-se pe sine desfrâului, de ce la urmă mai are pe cap cunună, când el este
învins?
Acestea vi le spunem, iubiţilor, acum sfătuindu-vă, înfricoşându-vă, ameninţându-vă într-un fel,
altă dată în alt fel. Mare depozit avem noi în copiii noştri. Să ne îngrijim de ei, iar aceasta să o
facem ca nu cumva vicleanul diavol să ne piardă chiar pe noi. Acum, însă, toate sunt contrare
printre noi. Pentru ca să putem avea ţarina bună şi rodnică, toate le facem: şi ca să o încredinţăm
unui bărbat credincios, şi să căutăm a avea un îngrijitor de măgari, un altul pentru catâri, un
iconom, şi un logofăt deştept; iar tocmai ceea ce este mai de preţ pentru noi, adică să ne îngrijim
de a încredinţa pe copilul nostru unuia care ar putea să-i păstreze neatinsă întreaga lui
înţelepciune, la aceasta nu ne gândim, deşi aceasta este proprietatea noastră cea mai de preţ, iar
celelalte prin el vin. Ne îngrijim de proprietăţile ce le vom da lor, şi nu ne îngrijim de ei. Ai văzut
câtă lipsă de judecată?
Cercetează sufletul copilului, şi la urmă vor veni şi acelea; iar dacă acest bun nu este, nici un
folos nu va avea el din averi, pe când dacă va câştiga acest bun, nici o vătămare nu va avea de la
sărăcie. Voieşti a-1 lăsa pe el bogat? Învaţă-1 să fie om bun şi cinstit, fiindcă astfel va putea şi
averile să şi le stăpânească, şi dacă nu va putea câştiga altele din nou, cel puţin nu va fi mai
prejos de cele deja câştigate. Iar dacă copilul este rău, chiar de i-ai lăsa lui nenumărată avere,
dacă nu i-ai lăsat păzitor, 1-ai făcut mai rău decât cei ce ajung la cea mai de pe urmă sărăcie.
Copiilor celor care nu sunt bine crescuţi, le este mai bună sărăcia decât bogăţia. Sărăcia ţine pe
cineva în virtute chiar şi fără voia lui, pe când bogăţia nici pe cei ce voiesc nu-i lasă a fi înţelepţi,
ci îl scoate pe om, îl zdrobeşte şi-1 bagă în mii de rele.
Mamelor! Îngrijiţi-vă mai ales de fetele voastre, căci este uşoară pentru voi o astfel de îngrijire;
luaţi seama bine, ca să se deprindă să stea în casă, iar mai cu seamă învăţaţi-le a fi evlavioase,
demne, a dispreţui averile, a fi simple şi fără pretenţii în îmbrăcăminte, şi în felul acesta daţi-le în
căsătorie. Cu chipul acesta nu numai pe ele, ci şi pe bărbatul pe care îl vor avea 1-aţi mântuit şi
1-aţi scăpat din neajunsuri; şi nu numai pe bărbat, ci şi pe copii, şi nu numai pe copii, ci şi pe
nepoţi. Că dacă rădăcina este bună, ramurile se vor întinde tot mai bine, iar pentru toate acestea
veţi lua plată. Noi facem toate astfel, încât să folosim nu numai unui suflet, ci printr-un suflet să
folosim multora. Fata ta, astfel trebuie a ieşi din casa părintească la căsătorie, precum iese un
luptător din locul de antrenament, având toată ştiinţa cu cea mai mare exactitate, ca şi un aluat
care trebuie a dospi întreaga frământătură şi a o preface în pâine bună. Şi băieţii trebuie să fie aşa
45
de sfioşi prin demnitatea şi întreaga înţelepciune, încât să aibă laudă şi de la oameni şi de la
Dumnezeu. Să se înveţe a-şi păzi pântecele, a fugi de lux, a fi iconomi, iubitori, să înveţe a fi
cumpătaţi. Căci numai aşa vor putea şi părinţilor a le pricinui multă plată, şi cu chipul acesta
toate vor fi spre slava lui Dumnezeu, şi spre a noastră mântuire, întru Hristos Iisus Domnul
nostru, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
OMILIA X
din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
De pofteşte cineva episcopie, bun lucru doreşte. Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de
prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic
să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic,
neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa. (I
Timotei 3, 1-4)
Urmând a trece cu vorba la însemnătatea episcopiei, arată deodată cum trebuie să fie episcopul,
făcând aceasta nu în ordinea sfătuirilor către Timotei, ci ca şi cum vorbeşte către toţi, iar prin
acela pe toţi punându-i în bună orânduiala. Şi ce zice? „Dacă pofteşte cineva episcopie”, „nu-1
învinovăţesc, zice; căci este aici mai mult un fapt de îngrijire, de protecţie; şi dacă cineva are
această poftă de a se bucura nu numai de întâietate şi de stăpânire, ci şi de protecţie, eu nu-1
învinovăţesc, căci „bun lucru doreşte”, zice. Fiindcă şi Moise a poftit acest lucru, însă nu numai
întâietatea, şi astfel a dorit, încât a auzit de-ndată: „cine te-a pus căpetenie şi judecător peste
noi?” (Ieşirea 2, 14) Dacă cineva doreşte în felul acesta, să dorească, deoarece episcopia vine de
la a episcopisi, a pândi pe toţi .
Se cuvine episcopului, zice, să fie fără de prihană, bărbat al unei femei. „Nu legiuind ca aşa să
fie, zice, ca şi cum nu s-ar cuveni a fi fără aceasta, ci împiedicând necumpătarea”, fiindcă la
iudei era liber de a se însura şi a doua oară, şi de a avea, acelaşi bărbat, două femei. „Că nunta
este cinstită”, zice. Unii spun însă, că expresia „bărbat al unei femei” este rostită în înţelesul de a
fi bărbat al unei femei. „Să fie fără de prihană”, prin această expresie el a spus de toate virtuţile
deodată. Aşa că dacă cineva cunoaşte că poartă în sine oarecare păcate, nu face bine dorind acest
lucru, de care prin fapte el s-a depărtat, s-a scos pe sine însuşi, căci un asemenea om nu trebuie a
stăpâni, ci a fi stăpânit. Cel ce stăpâneşte trebuie să fie mai strălucit decât orice luminător, şi să
aibă viaţă nepătată, încât toţi să se uite la el, şi la viaţa lui. Aceasta o face apostolul, nu oricum, ci
întrebuinţând mare sfat, fiindcă urma ca şi el să pună episcopi, ceea ce şi lui Tit scriindu-i, îl
povăţuia, şi fiindcă era natural ca mulţi să poftească episcopia, de aceea recomanda toate cele
spuse.
„Veghetor”, zice, adică prevăzător, având mii de ochi din toate părţile, cu privirea ageră. Căci
sunt multe împrejurări care întunecă ochiul cugetului: şi supărări, şi griji, şi mulţimea afacerilor,
şi, în fine, multe năvălesc asupra lui din toate părţile. Deci, el trebuie să fie neadormit, să nu se
îngrijească numai de ale sale, ci şi de ale celorlalţi. Trebuie să se găsească veşnic în picioare, să
trăiască cu duhul şi să fie inimos, şi atât ziua cât şi noaptea mai mult decât un general trebuie să
inspecteze tabăra, să muncească, să slujească şi să aibă grijă de toţi şi de toate.
„Destoinic să înveţe pe alţii, iubitor de străini.” Acestea le au şi mulţi dintre cei stăpâniţi, şi
fiindcă episcopul trebuie să aibă şi cele ale stăpânitorilor, de aceea a adăugat: „învăţător”.
Această însuşire nu se cere câtuşi de puţin celui stăpânit, ci mai cu seamă trebuie să fie
proprietatea celui căruia i s-a încredinţat stăpânirea. „Nebeţiv.” Apostolul nu spune aici de cel
46
beţiv de vin, ci de cel ce batjocoreşte, de cel obraznic. „Nedeprins să bată.” Nu spune aici de cel
ce bate cu mâinile. Deci, ce este „nedeprins să bată”? Fiindcă sunt unii care rănesc, aşa-zicând,
cugetul fraţilor, fără vreme, pe aceştia mi se pare că-i are în vedere aici.
„Ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată
buna-cuviinţă.” Dar dacă cel însurat se îngrijeşte de cele ale lumii, iar episcopul nu trebuie a se
îngriji de cele ale lumii, cum de zice: „bărbat al unei femei?” Unii zic că aici apostolul a făcut
aluzie la cel rămas văduv de femeie; iar de nu este aşa, apoi face aluzie la cel ce are femeie, ca şi
cum n-ar avea-o. Pe atunci desigur că era bine că se permitea aceasta, faţă de lucrurile ce se
petreceau în acel timp. Se permitea să aibă femeie, cel ce voia, dar spre folos. Că, precum
bogăţia cu greu bagă pe cineva întru împărăţia cerurilor, totuşi de multe ori cei bogaţi au intrat,
tot aşa şi nunta. Dar ce zici? Vorbind el de episcop zicea că nu trebuie să fie beţiv, ci iubitor de
străini; şi cu toate acestea trebuia să spună de cele mai mari.
De ce oare n-a zis: „Se cuvine episcopului să fie înger din cer, nefiind supus nici unei patimi
omeneşti”? De ce n-a spus de acele mari virtuţi, pe care trebuie să le aibă şi cei stăpâniţi: de a se
răstigni şi a-şi avea sufletul în mâini pururi”, ceea ce şi Hristos a spus: „Păstorul cel bun sufletul
său îşi pune pentru oi” (loan 10, 11), şi iarăşi „cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu
este vrednic de Mine” (Matei 10, 38), ci spune: „să fie nebeţiv”? De ce? Bune speranţe, dacă
episcopul trebuia să fie sfătuit numai pentru acestea. De ce, deci, n-aţi spus: „se cade episcopului
a fi deja strămutat de pe pământ”, ci ceea ce ai poruncit celor lumeşti, nu le porunceşti
episcopului? Căci ce spui acelora? „Omorâţi mădularele voastre cele pământeşti”, şi „Cel ce a
murit, s-a îndreptat de păcat”, şi iarăşi: „care sunt ai lui Hristos, trupul şi-au omorât”, precum şi
Hristos iarăşi spune: „cine nu se leapădă de toate avuţiile sale, nu poate fi ucenic al meu”.
(Coloseni 3, 5; Romani 6, 7; Galateni 5, 24; Luca 14, 33) Aşadar, de ce oare acestea nu le-a spus
episcopului? Fiindcă, astfel de însuşiri, la puţini s-ar fi găsit poate, pe când episcopii trebuiau a fi
mulţi, care să stea în fruntea fiecărei cetăţi. De ce? Pentru că trebuiau să observe cu mare băgare
de seamă, să pândească, aşa-zicând, cele ale bisericilor. De aceea, apostolul a vorbit despre nişte
însuşiri mai cumpătate, nu ca cele de sus, ca cele înalte, căci a fi veghetor, cucernic, destoinic să
înveţe, sunt însuşiri pe care le au mulţi.
„Fii având ascultători, zice, cu toată bună-cuviinţa”, arătând prin aceasta că el de la casa lui
trebuie să dea exemple. Căci cine ar crede că cel ce n-a supus pe fiul său, ar putea supune pe cel
străin? „Casa sa, zice, bine chivernisindu-şi.” Aceasta o spun şi cei din afară Bisericii (profanii),
că cel ce iconomiseşte sau cel ce-şi conduce bine cele ale casei sale, va putea deveni şi
conducător al celor lumeşti. Astfel este şi biserica, precum o casă mică. Si aşa cum într-o casă
copiii, femeia, slugile, şi, în fine, totul atârnă de stăpânirea bărbatului, tot asemenea şi în biserică
nimic altceva nu este, decât copii, femei, slugi. Si dacă Proestosul are tovarăşi în stăpânirea
bisericii, apoi şi bărbatul are tovarăş pe femeie. Dar episcopul este dator a îngriji de hrana
văduvelor şi a fecioarelor din biserică? Apoi şi acolo bărbatul are slugile, are fetele sale, de care
trebuie a se îngriji. Este mai uşor a stăpâni şi a chivernisi o casă, şi deci cel ce nu iconomiseşte
bine pe acestea, cum va putea iconomisi cele ale bisericii? Căci dacă nu ştie cineva să-şi
rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu ? (3, 5)
Episcopul să nu fie de curând botezat. (3, 6) Aici nu spune de cei tineri, ci de cei de curând
catehizaţi, de curând introduşi prin botez în Biserică. „Că eu am sădit, zice, Apollo a udat, dar
Dumnezeu a făcut să crească.” (I Corinteni 3, 6) Ce-1 împiedica pe el să zică: „nu pe cel mai
tânăr”? Şi pentru ce însuşi el a făcut pe Timotei episcop tânăr, şi scria: „nimeni să nu defaime
tinereţile tale?” (I Timotei 4, 12) Fiindcă mulţi dintre elini se apropiau pe atunci şi se botezau,
„nu de îndată, zice, să pui în stăpânire pe cel de-abia botezat (neofit), şi de-abia catehizat. Că,
47
dacă, mai înainte de a fi ucenic, devine dascăl, iute va ajunge la greşeală; dacă mai înainte de a
învăţa să guverneze el ajunge în rândul stăpânitorilor, desigur că se va trufi.” Pentru aceea a
adăugat: „ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului”, adică în acea osândă în care a
căzut diavolul din lipsa de minte.
Dar el trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară şi în cursa
diavolului (3, 7), căci va fi luat în râs de ei. De aceea a zis: „bărbat al unei singure femei”, deşi în
alt loc zicea: „voiesc ca toţi oamenii să fie precum sunt eu” (I Corinteni 7, 7), întru înfrânare.
Deci, ca nu cumva să mărginească lucrul la un cerc restrâns, dacă ar pretinde o viaţă întru totul
exactă, de aceea el a pretins o viaţă cumpătată. Trebuia ca să aşeze prin fiecare cetate câte un
preot, căci scrie lui Tit, zicând: „să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit”. (Tit l, 5) Dar
ce? Si dacă are mărturie bună şi reputaţie bună, însă nu este de acest fel? Desigur, acest lucru este
greu de cunoscut; este de dorit ca cei drepţi să aibă şi o bună reputaţie în faţa duşmanilor
credinţei. Dar acum nici aceasta n-a lăsat-o Pavel nelămurită, căci n-a zis: „se cuvine lui a avea
mărturie bună” ci: „se cuvine lui şi mărturie bună a avea”, adică împreună cu celelalte şi aceasta,
iar nu numai pe aceasta. Căci ce? Dacă 1-ar grăi de rău cei ce-1 pizmuiesc, şi mai ales fiind şi
elini? Nu se poate aceasta, căci pe cel neprihănit şi cu viaţă curată chiar şi aceia îl cinstesc. Cum
s-ar întâmpla aceasta?, zici tu. Apoi ascultă-1 pe el, ce spune: „Prin grăire de rău şi laudă” (II
Corinteni 6, 8); căci aceia nu se agăţau de viaţa lui, ci de propovăduirea Evangheliei, pentru care
şi zice: „prin grăire de rău”. Erau defăimaţi ca înşelători şi fermecători pentru predica lor, iar
nicidecum nu se lega de viaţa lor.
De ce oare nimeni n-a spus despre apostoli că sunt desfrânaţi, şi lacomi, ci înşelători, ceea ce
venea numai de la predică? Cel ce are o viaţă strălucită, este respectat şi de aceia, fiindcă
adevărul chiar şi duşmanilor le închide gura. Dar cum de cade în curse? Fiindcă de multe ori
poate a căzut în aceleaşi păcate ca şi aceia. Că dacă va fi de acest fel ca şi elinii, atunci diavolul
iute îi va întinde şi o altă cursă, iar prin aceea iute îl vor doborî.
Deci, dacă trebuie a avea mărturie bună din partea duşmanilor, apoi cu atât mai mult din partea
prietenilor. Cum că nu este cu putinţă a auzi vorbit de rău pe cel ce are o viaţă neprihănită,
ascultă pe Hristos ce spune: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând
faptele voastre cele bune să proslăvească pe Tatăl vostru Cel ceresc”. (Matei 5, 16) „Dar dacă el
este hulit, pe nedrept, zici tu, şi printr-o împrejurare oarecare suferă defăimarea?” Se poate şi
aceasta; se cuvine atunci ca unul ca acesta nici să nu fie adus la mijloc , fiindcă mare este frica de
cădere. „Deci, zice, se cuvine ca să aibă şi o bună mărturie unul ca acesta, fiindcă Hristos zice: să
lumineze faptele voastre”. După cum n-ar putea spune cineva că soarele este întunecat, şi nici
chiar un orb — fiindcă se ruşinează a se pune în lupta cu credinţa tuturor —, tot aşa şi pe un om
foarte virtuos nu 1-ar huli cineva. Pentru credinţa religioasă de multe ori ar defăima elinii pe
cineva; pentru o viaţă curată însă, nu s-ar agăţa de el, ci încă împreună cu ceilalţi îl vor admira şi
respecta.
DESPRE VIAŢA CEA BUNĂ şi VIRTUOASĂ,
ŞI DESPRE JUDECATA VIITOARE
Deci, aşa să vieţuim noi, încât să nu se hulească numele lui Dumnezeu. Să nu ne uităm nici la
slava omenească, dar nici să ne purtăm în aşa fel încât să căpătăm o reputaţie rea, ci în amândouă
să preţuim cumpătarea. „Întru care, zice, să străluciţi ca nişte luminători în lume.” (Filipeni 2, 15)
De aceea ne-a lăsat pe noi, ca să fim ca nişte luminători, ca să fim ca un aluat, ca să stăm ca
dascăli ai altora, ca să ne învârtim ca nişte îngeri împrejurul oamenilor, ca să ne purtăm cu ei
48
după cum se poartă bărbaţii cu copiii, ca bărbaţi duhovniceşti către cei trupeşti, ca ei să se
folosească, ca să fim sămânţa care să producă fruct mult şi bun. Nu ar fi nevoie de cuvinte multe,
dacă viaţa noastră ar lumina aşa după cum ni se cere; nu ar fi nevoie de dascăli, dacă noi am
arăta, din partea noastră, fapte bune. Nimeni n-ar mai fi elin (necredincios), dacă noi am fi
creştini precum trebuie a fi, adică dacă am păzi cele poruncite de Hristos, dacă am suporta să fim
asupriţi, dacă batjocoriţi fiind noi am binecuvânta, dacă pătimind rele noi am răsplăti cu bine;
nimeni, zic, n-ar putea fi o aşa fiară sălbatică încât să nu se dea de partea cucerniciei, când mai
cu seamă toţi ceilalţi fac astfel.
Şi ca să afli că lucrul este aşa, gândeşte-te singur că Pavel a fost unul singur şi totuşi pe atâţia a
atras de partea sa. Deci, dacă noi cu toţii am fi astfel, câte lumi întregi n-am putea atrage spre
noi? Iată, creştinii sunt mai mulţi decât elinii, şi dacă în toate celelalte meşteşuguri unul singur
poate învăţa deodată o sută de copii, apoi aici, unde sunt mulţi dascăli, şi ucenici cu mult mai
mulţi, totuşi nici unul nu se adaugă dintre elini. Căci cei ce învaţă au privirile îndreptate spre cei
pe care-i învaţă, şi când ei ne vor vedea pe noi că poftim aceleaşi lucruri ca şi ei, că dorim
aceleaşi: de a stăpâni, şi de a fi cinstiţi, atunci cum vor putea admira creştinismul? Văd, de pildă,
printre voi viaţă prihănită, sunete pământeşti; banii îi admirăm la fel ca şi ei, ba încă şi mai mult;
de moarte ne temem, de sărăcie ne înspăimântăm, în boli ne întristăm la fel ca ei, la fel dorim
slava şi stăpânirea, pentru iubirea de argint ne topim, slujim, aşa-zicând, timpurilor şi
împrejurărilor.
Cum vor crede? Din semne şi minuni? Dar acestea nu se mai fac acum. Poate că din purtarea
noastră? Dar aceasta am pierdut-o. Poate că din dragostea noastră? Dar nici măcar urmă de
dragoste nu se vede. De aceea noi vom da seamă nu numai de păcatele noastre, ci şi de
vătămarea pricinuită altora prin acele păcate. Să ne trezim odată, iubiţilor, să priveghem, să
arătăm pe pământ o viaţă cerească, să zicem împreună cu Pavel: „cât pentru noi, cetatea noastră
este în ceruri” (Filipeni 3, 20); iar pe pământ să arătăm acelora luptele ce le purtăm împotriva
patimilor.
Dar, zici tu, au fost şi printre noi oameni mari. „Si de unde să cred eu — zice elinul —, căci eu
nu vă văd pe voi făcând ceea ce făceau aceia. Că dacă e vorba de povestit, apoi avem şi noi, zice,
filosofi mari şi minunaţi pentru viaţa lor; tu însă arată-mi un alt Pavel şi un alt Ioan.”
Astăzi mai cu seamă, iubiţilor, fiecare dintre noi este gata ca pentru un obol să ucidă şi să fie
ucis. Pentru o palmă de pământ e gata să stea înaintea a mii de judecăţi; pentru moartea copilului
tău toate le răstorni pe dos. Las la o parte pe celelalte care sunt vrednice de multă jale, ca de pildă
ghicire în zborul sau în cântatul păsărilor, observaţiile, naşterile, simbolurile, zgardele agăţate la
gât pentru boli, ghicirile, farmecele, vrăjile. Cu adevărat toate aceste păcate sunt destul de mari şi
de ajuns spre a chema urgia lui Dumnezeu asupra noastră, că şi după ce ne-a trimis pe Fiul Său,
noi tot cutezăm să facem astfel de fapte.
Deci ce este de făcut? Nimic altceva, decât a jeli, fiindcă de-abia o mică parte din lume se mai
mântuieşte. Dar cei pierduţi auzind acestea se bucură, căci nu sunt numai ei pierduţi, ci suferă
împreună cu cei mulţi. Si ce fel de bucurie este aceasta? Căci, chiar şi pentru această bucurie vor
da seamă. Să nu-ţi închipui că, precum aici a avea tovarăşi la nenorociri îţi aduce oarecare
mângâiere, tot aşa va fi şi acolo. Si de unde se vede aceasta? Eu voi arăta. Căci, spune-mi, te rog:
dacă cineva ar fi condamnat a fie ars de viu, şi ar vedea şi pe fiul său arzând împreună cu el, şi
ieşindu-i fum din cărnuri, oare atunci n-ar muri? Dacă cei sănătoşi, văzând acestea petrecânduse,
li se încreţeşte pielea de pe ei şi se moleşesc cu totul, cu atât mai mult vor pătimi acestea cei
ce sunt în suferinţe. Să nu te minunezi auzind acestea, căci ascultă ce spune un înţelept: „şi tu eşti
slab ca noi şi te asemeni nouă” (Isaia 14, 10), că este oarecare simpatie şi compătimire printre
49
noi oamenii, fiindcă ne mişcăm şi avem milă de nenorocirile altora. Oare tatăl, când vede pe fiul
său stând în aceeaşi osândă, va simţi el mângâiere, sau un adaos la durerile sale? Dar bărbatul
când vede pe femeia sa? Dar oamenii când văd pe un om? Oare atunci nu ne vom mişca încă mai
mult? Da, desigur, însă acolo nu vor fi suferinţe ca acestea, ci cu totul altele: plângere va fi şi
scrâşnirea dinţilor, văzându-ne unii pe alţii, văi-tându-ne cu toţii. Cei ce sunt în sărăcie, oare vor
simţi ei vreo mângâiere în relele lor, din împărtăşirea altora la sărăcia aceea? Si ce va fi atunci,
când şi fiul, şi tatăl, şi femeia, şi nepoţii vor lua aceeaşi osândă? Dar când noi vom vedea
prieteni, vom mai simţi oare vreo mângâiere? Nu vom mai avea, iubiţilor, nici una, ci încă mai
mult ni se vor mări relele ce le vom suferi. Pe lângă acestea, sunt şi rele care nu pot avea nici o
mângâiere din împărtăşirea şi a altora de ele, prin mărimea lor. De pildă, cineva se găseşte în foc,
şi tot în acelaşi foc se găseşte şi un altul, ei bine cum se vor mângâia ei unul pe altul? Spune-mi,
te rog: dacă vreodată am căzut în friguri grozave, oare nu ne-a lipsit nouă orice mângâiere
atunci? Desigur, când stăpânesc relele pe cineva, sufletul lui nu va mai avea grijă să se mângâie.
Sau nu vedeţi pe femeile care şi-au pierdut bărbaţii, pe câte alte temei încă nu pot număra, care
au pătimit acelaşi lucru? Dar cu toate acestea jalea nu a devenit mai mică.
Deci, iubiţilor, să nu ne amăgim cu asemenea speranţe, ci o singură mângâiere să avem: aceea de
a ne pocăi pentru cele ce am păcătuit, şi de a ne îndrepta paşii pe calea cea bună care duce la cer,
ca astiel să ne învrednicim de împărăţia cerurilor, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului
nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
OMILIA XI
din “Talcuiri la Epistola I catre Timotei”
Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedaţi la vin mult,
neagonisitori de câştig urât, păstrând taina credinţei în cuget curat. Dar şi aceştia să fie mai întâi
puşi la încercare, apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să fie diaconiţi. (I Timotei 3, 8-10)
Vorbind de episcopi şi caracterizându-le însuşirile, şi spunând pe care anume trebuie a le avea şi
de care trebuie a se depărta, şi lăsând la o parte tagma preoţilor, a trecut deodată la diaconi. De ce
oare? Fiindcă nu este mare deosebirea între ei, căci şi preoţilor le este încredinţată învăţătura, şi
protecţia ca şi îngrijirea bisericii, şi ceea ce a fost spus pentru episcopi, toate se potrivesc şi
pentru preoţi. Numai cu hirotonia îi covârşeşte, şi numai cu aceasta se pare că întrec pe preoţi.
„Diaconii, de asemenea”, adică, aceleaşi însuşiri să le aibă. Şi ce înseamnă „de asemenea”?
Adică să fie fără prihană, întregi la minte, iubitori de străini, blânzi, să nu iubească cearta,
neiubitori de arginţi.
„Cucernici, zice, nu vorbind în două feluri”, adică nevicleni, nefăţarnici, fiindcă nimic nu face pe
om necinstit ca viclenia, şi nimic nu este atât de netrebnic în biserică, ca a fi făţarnic. „Nebăutori
de vin mult, zice, neagonisitori de câştig urât, păstrând taina credinţei în cuget curat. Iată că a
însemnat ce anume vrea să zică a fi „cucernici”. Şi priveşte că expresia „nu de curând botezat
(neofit)”, este pusă şi aici, fiindcă expresia „şi aceştia să fie mai întâi puşi la încercare” este zisă
şi pentru episcopi ca şi pentru diaconi, după cum ne dă a înţelege conjuncţia „şi pusă în fruntea
propoziţiei, aşa că nu este nici o deosebire în modul de alegere. De aceea şi acolo s-a zis: „nu de
curând botezat (neofit)”. Fiindcă, la fel ca unei slugi intrată de curând în casă, căreia nu-i
încredinţăm nimic dinăuntrul casei, până ce nu ne va da dovadă de cunoştinţa ei mai întâi, prin
multă încercare, tot aşa pe cei de-abia intraţi de afară în biserica lui Dumnezeu nu-i punem în
cele dintâi locuri.
50
Femeile lor de asemenea (3, 11) — vorbeşte de diaconiţe —, „cuviincioase, neclevetitoare,
cumpătate, credincioase întru toate”. Unii zic că aici se vorbeşte în general pentru femei, ceea ce
nu este adevărat; fiindcă ce ar fi voit apostolul, ca printre cele vorbite să introducă deodată pe
femei? Ci el vorbeşte aici de femeile care aveau pe acele timpuri demnitatea de diaconiţe.
Diaconii să fie bărbaţi ai unei singure femei. (3, 12) Acestea se potrivesc a fi spuse şi despre
femeile diaconilor, fiindcă acest lucru este foarte necesar, folositor şi cucernic în biserică.
„Diaconii să fie bărbaţi ai unei singure femei”. Ai văzut cum pretinde şi de la diaconi aceeaşi
virtute ca şi de la episcopi? Chiar dacă nu sunt de aceeaşi demnitate cu episcopii, totuşi trebuie să
fie deopotrivă cu aceia fără de prihană, deopotrivă de curaţi.
Să-şi chivernisească bine casele şi pe copiii lor. Căci cei ce slujesc bine, rang bun dobândesc şi
mult curaj în credinţa cea întru Hristos Iisus, (3, 13) Pretutindeni pune înainte protejarea copiilor,
ca nu cumva ceilalţi să se scandalizeze de aceasta. „Că cei ce slujesc bine, zice, treaptă bună îşi
dobândesc” — adică înaintare — „şi multă îndrăzneală întru credinţă”, adică cei ce în treptele de
jos se arată treji, iute vor urca treptele de sus.
Îţi scriu aceasta nădăjduind că voi veni la tine fără întârziere; ca să ştii, dacă zăbovesc, cum
trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului-Celui- Viu, stâlp şi
temelie a adevărului. (3, 14-15) Ca nu cumva, poruncindu-i lui despre acestea, să-i pricinuiască
vreo mâhnire, apoi „nu pentru aceasta îţi scriu, zice, ca şi cum n-aş mai veni la tine, ci voi veni
desigur; iar de voi întârzia, să nu te nelinişteşti, să nu te tulburi”. Deci, i-a scris acestea spre a-i
conteni mâhnirea, pe deoparte, iar pe de alta spre a aţâţa pe ceilalţi şi a-i face mai cu băgare de
seamă — fiindcă prin prezenţa lui, fie numai anunţată, putea face lucruri mari. Dar tu să nu te
minunezi dacă el — care toate le prevedea cu duhul — de astă dată nu ştia, zicând: „am nădejde
că voi veni, iar de voi întârzia”, ceea ce este a unuia care nu ştie. Fiindcă el cu duhul se purta, şi
nu din propria sa voinţă făcea ceea ce făcea, iar pe aceasta după dreptate nu o ştia. „Ca să ştii,
dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului-
Celui-Viu, stâlp şi temelie a adevărului”, iar nu ca cea iudaică, căci aceasta este care uneşte la un
loc credinţa şi propovăduirea Evangheliei. Adevărul este al Bisericii, şi stâlp, precum şi întărire.
Şi cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, îndreptăţit în Duh
(3, 16), adică iconomia cea pentru noi. Să nu-mi spui de clopoţei, nici de sfânta sfintelor, nici de
arhiereul legii vechi, căci Biserica este stâlp al lumii întregi. Gândeşte-te la taină, şi înfioară-te.
Şi taină este, şi mare, şi taină a dreptei-credinţe, şi cu adevărat că este mare, iar nicidecum
problematică, fiindcă e neîndoielnic. De vreme ce poruncind el nimic n-a spus de acest fel despre
preoţi, precum în Levitic, apoi a întors vorba, zicând despre Creator că S-a arătat în trup:
„Dumnezeu, zice, S-a arătat în trup.”
„S-a îndreptăţit în Duh”, adică spune ceea ce a spus Hristos: „înţelepciunea s-a dovedit dreaptă
din faptele ei”, sau ceea ce spune şi prorocul, că vicleşug n-a făcut: „care păcat n-a făcut, şi
vicleşug nu s-a aflat în gura Lui”. (Isaia 53, 9; I Petru 2, 22)
„A fost văzut de îngeri” aşa că, împreună cu noi şi îngerii au văzut pe Fiul lui Dumnezeu, pe
Care mai înainte nu-L văzuseră. Cu adevărat că mare este taina. „S-a propovăduit întru neamuri,
s-a crezut în lume”, zice. Pretutindeni în lume s-a auzit şi s-a crezut aceasta. Aşadar, să nu-ţi
închipui că sunt numai vorbe goale. „S-a înălţat întru slavă” zice, după cum spune şi Luca:
„Acest lisus, Care S-a înălţat de la voi la cer”. (Faptele Apostolilor 1,11) „S-a înălţat, zice, întru
slavă”, adică S-a înălţat pe norii cerului.
Dar tu priveşte înţelepciunea acestui fericit. Urmând a sfătui pe cei ce s-au învrednicit de slujba
diaconiei, ca nu fără sfială să se îmbuibeze de vin, n-a spus „să nu se îmbete”, ci „să fie nebăutori
de vin mult”, că dacă cei ce intrau în templu, nu se împărtăşeau deloc din vin, cu atât mai mult
51
nu trebuie a face aceasta nici diaconii. „Vinul face pe cineva a se poticni încoace şi încolo, zice,
chiar dacă nu s-ar îmbăta, slăbeşte activitatea sufletului, şi sfărâmă soliditatea lui.” Gândeşte-te
cum el pretutindeni, iconomia lui Dumnezeu cu omul o numeşte taină, şi cu drept cuvânt, căci nu
este învederată tuturor oamenilor, şi mai mult încă, nici îngerilor nu era ştiută; cum atunci să nu
fie mare ceea ce s-a arătat prin Biserică? De aceea zice: „Cu adevărat mare este.” Şi cu adevărat
că este mare: căci omul a devenit Dumnezeu, şi Dumnezeu om; omul s-a văzut fără de păcat,
omul s-a înălţat, s-a propovăduit în lume, şi împreună cu noi 1-au văzut pe el îngerii.
Deci, să nu descoperim taina, să nu o publicăm pretutindeni, să vieţuim cu vrednicie în taina
aceasta. Cei cărora li s-au încredinţat tainele sunt mari. Dacă împăratul cel pământesc ne-ar
încredinţa vreo taină, oare n-am lua-o noi aceasta ca o dovadă de cea mai mare prietenie? Acum
însă, Dumnezeu ne-a încredinţat taina aceasta. „Si cum este taină, zici tu, dacă o ştiu toţi?” Apoi
tocmai că nu o ştiu toţi, şi mai înainte de aceasta nu o ştia nimeni, şi de-abia acum s-a făcut
cunoscută.
DESPRE PUŢINA IMPORTANŢĂ A CELOR PREZENTE, ŞI DESPRE DOBÂNDIREA
ŞI FOLOSUL CELOR VIITOARE
Deci, iubiţilor, să fim de bună-credinţă în păstrarea tainei. El ne-a încredinţat nouă o taină atât de
mare, în timp ce noi nu-I încredinţăm nici banii. El ne spune: „încredinţaţi-le pe acelea Mie;
nimeni nu le va răpi; nici molia nu le va roade, nici furul nu le va fura”, şi ne făgăduieşte însutit a
ne da, şi noi totuşi nu ne convingem. Deşi noi nu luăm nimic mai mult de la cei la care am depus
banii noştri, decât ceea ce am depus, şi atunci să fim mulţumiţi. „Chiar furul de ţi le-ar răpi aici,
zice, să le pui în socoteala Mea; nu-ţi voi zice: le-a furat tâlharul, sau le-au ros moliile.” Însutit
El dă în schimb aici, iar acolo va da şi viaţa veşnică, şi totuşi nimeni nu pune spre depozitare.
„Dar, zici tu, târziu îmi va înapoia.” Apoi şi acesta este un semn mare al darului Său celui nespus,
de a nu răsplăti aici, în viaţa aceasta trecătoare, sau mai bine zis, chiar şi aici răsplăteşte însutit.
Căci, spune-mi: oare Pavel n-a lăsat aici cuţitul lui de curelărie? Petru n-a lăsat aici trestia şi
undiţa? Matei n-a lăsat vama? Şi oare nu li se deschidea lor întreaga lume mai mult chiar decât
împăraţilor? Oare nu puneau toţi la picioarele lor averile? Oare nu-i luau pe ei de domni şi
stăpânitori? Oare nu încredinţau în mâinile apostolilor până şi sufletele lor? Oare nu cu toţii
atârnau de voinţa acelora? Oare nu se puneau chiar şi pe ei în rândul robilor lor? Şi oare nu
vedem noi chiar acum petrecându-se multe de acest fel? Fiindcă de multe ori oamenii cei de rând
şi necunoscători, care n-au mânuit decât sapa, de-abia având hrana trebuitoare, dar care s-au
retras în viaţa monahală, aceştia s-au arătat mai presus decât toţi, şi chiar de împăraţi au fost
cinstiţi. Oare acestea sunt lucruri mici? Gândeşte-te, însă, că toate acestea sunt un adaos, în timp
ce capitalul întreg se depozitează şi în viaţa viitoare.
Dispreţuieşte, deci, averile, dacă voieşti a avea averi; de voieşti a te îmbogăţi, fii sărac. Căci
astfel sunt faptele cele minunate şi paradoxale ale lui Dumnezeu: El nu voieşte ca tu să devii
bogat numai prin propria ta osteneală, ci şi prin harul Său. „Lasă-Mi Mie, zice, acestea; tu te
îngrijeşte de cele duhovniceşti, ca să cunoşti şi puterea Mea. Fugi de jugul şi de robia averilor.
Până când vei fi supus lor, sărac vei fi; iar când vei dispreţui averile, vei fi de două ori bogat: şi
că îţi vor curge averi din toate părţile, şi că nu vei avea nevoie de nimic din cele de care au
nevoie cei mulţi. Căci nu este bogat cel ce are multe averi, ci cel ce nu are nevoie de multe. Aşa
că întrucât are nevoie de ele, întru nimic nu se deosebeşte împăratul de sărac, fiindcă sărăcia
nimic altceva nu este, decât a avea nevoie de alţii; astfel că şi împăratul în privinţa aceasta este
sărac, fiindcă are nevoie de cei stăpâniţi de el. Nu însă tot aşa şi cel răstignit, căci el nu are
52
nevoie de nimic, şi îi sunt de ajuns pentru hrană mâinile sale. „Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea
au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine.” (Faptele Apostolilor 20, 34) Dar
acestea le spunea cel ce altă dată zicea: „ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc” (II
Corinteni 6, 10), el care era crezut ca Dumnezeu de cei ce locuiau în Listra.
Deci, dacă voieşti să te învredniceşti de cele din lume, caută cerul; iar de voieşti să te bucuri şi de
cele de aici, dispreţuieşte-le. „Căutaţi, zice, mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi
toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33) De ce admiri pe cele mici? De ce stai cu gura
căscată la cele ce nu sunt vrednice de cuvânt? Până când vei fi sărac? Până când cerşetor? Caută
spre cer, gândeşte-te la bogăţia de-acolo, dispreţuieşte aurul, află că trebuinţa lui este mică şi
nebăgată în seamă. Mulţumirea de el rămâne aici, în această lume trecătoare; şi câtă deosebire
este între un fir de nisip, sau între o picătură de apă şi abisul cel fără sfârşit, pe atâta este între
viaţa prezentă şi cea viitoare.
Aceasta nu este proprietate, ci numai întrebuinţare; nu este ceva pe care să o stăpâneşti pentru
totdeauna, fiindcă cum ar putea fi, dacă murind tu, de voie sau de nevoie alţii vor lua toate ale
tale, şi aceia iarăşi vor lăsa altora, şi iarăşi aceştia vor da altora? Toţi suntem locuitori vremelnici,
iar stăpânul casei este doar mai mult un chiriaş, fiindcă, murind ei, chiriaşul rămâne şi se bucură
de casă mai mult decât stăpânul ei. Dacă, deci, acesta este cu plată, apoi şi cel dintâi (stăpânul)
este cu plată, fiindcă a zidit casa, şi a îmbunătăţit-o. Aşadar, stăpânirea lui este mai mult cu
numele, fiindcă în faptă noi cu toţii suntem stăpâni ai unor lucruri străine. Numai acelea sunt ale
noastre, pe care le vom trimite mai dinainte acolo, iar cele de aici nu sunt ale noastre, ci ale celor
vii, sau, mai drept vorbind, chiar şi pe cei vii îi părăsesc. Numai cele ale sufletului: milostenia şi
iubirea de oameni sunt ale noastre. Celelalte sunt în afara noastră, după cum zic şi cei profani,
fiindcă într-adevăr că sunt în afara noastră.
Să facem, deci, cele ce sunt înăuntrul nostru. Nu este cu putinţă a lua cu noi averile şi a pleca de
aici, ci cu putinţă este a pleca cu milostenia, şi, mai drept vorbind, de a o trimite mai dinainte
acolo, ca să ne pregătească sălaş în locaşurile cele veşnice. Se numesc bani fiindcă ne folosim de
ei, iar nu pentru că suntem stăpâni; întrebuinţarea lor, sau folosinţa lor o avem numai, nu însă şi
stăpânirea. Căci, spune-mi te rog: fiecare proprietate în parte, şi fiecare ogor, ale câtor stăpâni au
fost până acum? Şi ale câtor stăpâni vor mai fi de acum înainte? Se vorbeşte chiar şi într-un
proverb foarte înţelept, căci noi nu trebuie a dispreţui proverbele din popor, dacă au în ele ceva
înţelept: „ogorule, zice, al câtor stăpâni eşti, şi al câtor vei fi?” Aceasta să o vorbim şi despre
bani, şi despre case. Numai virtutea obişnuieşte a călători împreună cu noi acolo, numai virtutea
trece în viaţa cea de acolo.
Deci, iubiţilor, să stingem din noi pofta de bani, ca astfel să aprindem pofta de cele de acolo. Nu
pot ambele, aceste două iubiri, să stăpânească sufletul omului, căci: „sau pe unul va urî şi pe
celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui”. (Matei 6, 24) Poate că vezi
pe unul mergând prin piaţă cu multe slugi după el, îmbrăcat cu haine de mătase, încălecat pe cal,
şi grumazul ţinându-1 dârz; ei bine, tu nu te minuna, ci râzi. Aşa după cum râzi când vezi copii
jucându-se pe stradă, tot aşa şi în cazul de faţă. Cu nimic nu se deosebeşte acesta de acei copii,
ba încă fapta acelora este mai hazlie, prin faptul că este izvorâtă din vârsta copilărească, care
poartă cu sine multă naivitate. Priveliştea acestora este şi de râs, şi plăcută, în timp ce priveliştea
aceluia este de râs şi plină de sluţenie. Slăveşte pe Dumnezeu, pentru că te-a scutit de această
scenă şi de o aşa trufie. Tu, care mergi pe jos, dacă vei voi, poţi să fii mai înalt decât cel ce stă în
căruţă. Cum şi în ce chip? Pentru că acela deşi cu puţin şi-a ridicat trupul de la pământ, totuşi cu
sufletul a rămas înfipt în pământ, după cum zice psalmistul: „Lipitu-s-a, zice, virtutea mea de
carnea mea” (Psalmii, 101, 6), pe când tu cu cugetul te găseşti în cer. Dar poate că are multe
53
slugi după el?! Ei, şi ce este preţuit mai mult: acesta, sau calul său? Şi ce poate fi mai prostesc,
ca a da la o parte pe oameni, ca astfel să poată trece în linişte animalul? Poate că a călări este
ceva impunător; dar şi slugile iau parte la călărie. Unii sunt atât de înfumuraţi, încât, deşi nu au
nevoie de nimic, sunt urmaţi de slugi.
Dar ce poate fi mai prostesc? Aceştia vor să se pună în evidenţă prin scumpetea hainelor, şi prin
slugile ce vin în urma lor. Ce poate fi mai de dispreţuit, ca a căuta cineva să se recomande prin
cai şi prin slugi? Este poate virtuos? Atunci să nu întrebuinţeze nimic din acestea, fiindcă el are
podoaba în sine însuşi, iar nicidecum în altul. Astfel de lucruri pot avea şi cei răi, şi cei mojici, şi,
în fine, toţi câţi au avere. Şi mimii şi jucătorii de la teatru umblă călări, ba încă au şi câte un
servitor alergând înaintea lor, dar, cu toate acestea, mimi şi jucători au rămas, şi niciodată n-au
ajuns respectaţi prin caii şi prin slugile lor. Când în sufletul unuia ca acesta nu va fi nimic, atunci
toate cele ce i se vor adăuga de dinafară sunt de prisos şi în zadar. Este întocmai ca şi un zid slab
sau ca un corp stricat, căruia orice i-ai mai adăuga, el totuşi rămâne ceva greţos şi stricat. Tocmai
aşa şi aici, fiindcă sufletul nu are nici un folos de la cele ce i se dau de dinafară, ci rămâne ceea
ce este, chiar de ai adăuga mii de lucruri, lucrate în aur, pe trup.
Deci, iubiţilor, să nu ne speriem de aceste nimicuri; să lepădăm de la noi tot ce este trecător şi să
căutăm pe cele mai mari, pe cele dunovnicesti, pe cele ce cu adevărat ne fac respectaţi, ca astfel
să ne învrednicim şi de bunurile viitoare. Cărora fie ca cu toţii să ne învrednicim întru Hristos
Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi
slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
OMILIA XII
din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând
aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi,
care sunt înfieraţi în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de Ia unele bucate, pe care
Dumnezeu le-a făcut spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei ce au
cunoscut adevărul, pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat,
dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune. (I
Timotei 4, 1-5)
După cum cei ce se ţin de credinţă, se sprijină pe o ancoră puternică, tot aşa şi cei ce au căzut din
credinţă, nicăieri nu pot sta cu putere, ci purtându-se în dreapta şi în stânga, la urmă ajung chiar
la gura prăpastiei în care se prăbuşesc. Aceasta a învederat-o când spune că s-au depărtat unii de
la credinţă şi au căzut, iar acum zice: „Iar Duhul lămurit grăieşte, că în vremurile de apoi se vor
depărta unii de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare.” Acestea le spune apostolul
pentru manihei, şi encratiţi, şi marcioniţi, şi pentru toată ceata lor de eretici, că în vremurile din
urmă se vor depărta unii de la credinţă”. Ai văzut că pricina tuturor relelor în timpurile de după
aceasta va fi depărtarea de credinţă? Si ce va să zică „lămurit”? Adică pe faţă, lămurit, mărturisit,
fără nici o îndoială. „Să nu te minunezi, zice, dacă acum, depărtându-se unii de la credinţă, fac
cele ale iudeilor, căci vor veni timpuri şi mai grele, când unii din cei ce se împărtăşesc de
credinţă vor face aceasta, introducând poveţele lor cele vătămătoare, până şi în privinţa nunţii, şi
la mâncăruri, şi la toate de acest fel.”
Aşadar, el spune acestea nu pentru iudei, căci expresia „în vremurile cele de apoi” şi „se vor
depărta de credinţă” cum ar avea loc aici? Ci el vorbeşte de manihei şi căpeteniile lor. I-a numit
54
duhuri înşelătoare, şi cu drept cuvânt, fiindcă numai de acele
duhuri fiind mişcaţi, ei vor grăi asemenea înşelăciuni. Şi ce vrea să zică: „prin făţărnicia unor
mincinoşi: Adică, cele ce ei grăiesc, le spun nu din ignoranţă, sau din neştiinţă, ci prefăcân-du-se,
mint, ştiind foarte bine adevărul, însă având cugetul lor aprins, adică având o voinţă rea. Dar de
ce oare spune numai de ereticii aceştia, fiindcă Hristos a spus şi de alţii, zicând: „că smintelile
trebuie să vină” (Matei 18, 7), şi le-a prezis prin pilde? Dar tu minunează-te de prorocia lui
Pavel, căci mai înainte de timpurile în care era să se petreacă, el arăta chiar şi timpul, ca şi cum
parcă ar zice: „Nu te minuna, deci, dacă acum chiar, cele ale credinţei îşi au începutul, şi încă
încearcă unii a introduce pe furiş credinţele lor cele vătămătoare, căci atunci când se va fixa bine
credinţa în inima lor, după un timp îndelungat, se vor depărta unii de credinţă.”
„Oprind a se căsători, zice, şi de la unele bucate.” Şi de ce n-a mai spus şi de celelalte învăţături
greşite? Apoi a făcut aluzie şi la acelea, zicând în general: „luând aminte la duhurile cele
înşelătoare, şi la învăţăturile demonilor”. Căci el nu voia a băga în sufletul oamenilor, de pe
acum, asemenea idei, ci numai ceea ce îşi luase de la început — ca de pildă ferirea de mâncări —
aceea le-a arătat. „Care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi
pentru cei ce au cunoscut adevărul.”
Dar celor necredincioşi nu? Apoi cum şi celor necredincioşi, în timp ce legea îi opreşte de la
anumite mâncăruri? Deci cum? Oare dezmierdarea în mâncări nu este împiedicată? Ba încă
foarte tare. Şi de ce a fost împiedicată, dacă a fost făcută de Dumnezeu spre împărtăşire? Pentru
că şi pâinea a făcut-o, însă necumpătarea în mâncarea ei a împiedicat-o; şi vinul 1-a făcut, dar
necumpătarea în băutură a împiedicat-o. Apostolul nu porunceşte a se depărta de dezmierdare în
bucate ca de ceva necurat, ci pentru că prin necumpătare moleşeşte sufletul. „Pentru că orice
făptură a lui Dumnezeu, zice, este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire.”
Apoi dacă este făptura lui Dumnezeu, este bună — căci „toate erau bune foarte” — zice Moise în
Cartea Facerii. Când zice „făptura lui Dumnezeu” apostolul a făcut aluzie în genere la toate cele
ce sunt spre mâncare, şi deja smulge mai dinainte rătăcirea celor care au introdus materia ca fără
început, şi spun că mâncărurile sunt din acea materie. Aşadar, dacă ceea ce a făcut Dumnezeu
este bun, zici tu, ce înseamnă expresia: „Căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin
rugăciune”? Se desprinde de aici că, fiind necurată, se sfinţeşte. Nu aceasta o spune apostolul, ci
aici el se adresează către aceia care credeau că pot fi unele dintre ele spurcate. Prin urmare aici el
stabileşte două lucruri principale: cel dintâi, că nimic făcut de Dumnezeu nu este spurcat, şi al
doilea, că de s-ar spurca, tu ai doctoria: opreşte-te, înseamnă-1, mulţumeşte şi slăveşte pe
Dumnezeu, şi atunci orice necurăţie a dispărut.
„Aşadar, zici tu, putem curăţi în acest chip şi jertfele cele jertfite idolilor?” Dacă nu ştii că a fost
jertfit idolilor, desigur că le vei putea curăţi în felul acesta; iar dacă ai ştiut, şi totuşi te-ai
împărtăşit din ele, necurat vei fi, şi nu pentru că este jertfă idolească, ci pentru că poruncindu-ţise
a nu te împărtăşi cu demonii, tu prin acele mâncări te-ai împărtăşit, încât nici acele mâncăruri
nu sunt de la natură necurate, ci necurăţenia le vine de la intenţia ta, şi de la neascultare. Aşadar,
nu este necurată mâncarea de carne de porc? „Nu, zice el; dacă ai luat cu mulţumire, cu
cumpătare; necurată nu este decât intenţia, sau voia cea liberă a ta, care nu mulţumeşte lui
Dumnezeu.”
Punându-le înaintea fraţilor acestea, vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus, hrănindu-te cu
cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături, căreia ai urmat. (4, 6) Acestea, care anume? Cele pe
care le-a spus; că taina este mare, că a se depărta cineva de nuntă şi de mâncări este faptă
diavolească, că prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune bucatele se curăţesc. Hrănindu-te
cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături căreia ai urmat, iar de basmele cele lumeşti şi
55
băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă. (4, 7)
„Acestea le vei spune”, zice. Priveşte că el nicăieri nu-şi impune autoritatea sa, ci numai prin
condescendenţă (pogorământ). „Le vei spune”, zice. N-a spus: „poruncindu-le, punându-le în
vedere de a se conforma întocmai”, ci „le vei spune, adică spune-le acestea, sfătuindu-i, şi
îndeamnă-i cu cuvintele credinţei”. „Le vei spune” zice, arătând prin aceasta necontenita luareaminte
la asemenea chestiuni. Precum hrana aceasta noi o pretindem în fiecare zi, tot aşa
pretindem ca şi cuvintele credinţei pururea să le cerem, pururea să ne hrănim cu ele, pururea să le
rumegăm aşa-zicând în noi, într-una vorbind de aceasta, pururea meditându-le, fiindcă au în ele
nu orice fel de hrană.
„Iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te.” Despre ce spune el aici? Despre observaţiile
iudaice, pe care le numeşte basme, şi cu drept cuvânt, fiindcă sunt sau falsificări, sau pierdere de
vreme. Cele ce se fac la timp, sunt folositoare, iar cele făcute fără timp sunt nu numai
nefolositoare, ci şi vătămătoare. Gândeşte-te, de pildă, la un bărbat, care după ce a trecut de
vârsta de douăzeci de ani, s-ar pune la sânul doicii ca să sugă lapte; gândeşte-te, zic, cât de
ridicol ar fi pentru acest fapt făcut fără timp. Ai văzut că asemenea fapte el le-a numit lumeşti şi
băbeşti, pe de-o parte fiindcă sunt învechite, iar pe de alta pentru că îngreunează credinţa. A ţine
sub groază şi frică un suflet care s-a ridicat mai presus de asemenea nimicuri, aceasta este
desigur rezultatul unor porunci necurate.
„Deprinde-te cu dreapta credinţă”, adică, spre credinţă curată şi viaţă bună, căci aceasta vrea să
zică „dreaptă-credinţă”. Prin urmare, noi avem nevoie de exerciţiu permanent, de obişnuinţă.
Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte. (4, 8) Unii zic că aceste cuvinte sunt spuse pentru
gimnastica trupească. Să nu înţelegeţi aceasta! Nu pentru exerciţiul trupului vorbeşte el aici, ci
pentru al sufletului, pentru gimnastica duhovnicească. Căci dacă ar fi trupească, desigur că 1-ar
hrăni pe trup; dar când îl topeşte aşa-zicând, când îl subţiază şi când îl slăbeşte de tot, nu mai este
atunci gimnastică trupească. Aşadar, el nu vorbeşte aici de exerciţiul trupesc, ci de cel sufletesc,
de care avem nevoie. Gimnastica aceea nu are folos, ci doar numai că a folosit cu ceva trupului,
în timp ce exercitarea în evlavie, sau după cum zice apostolul „obişnuinţa spre dreaptă-credinţă”
ne aduce folos şi aici şi în viaţa viitoare.
Vrednic de credinţă este acest cuvânt (4, 9), adică adevărat, căci şi aici se adevereşte, şi acolo.
Priveşte apoi, cum el pretutindeni adaugă această expresie; nu are nevoie de a vorbi prea mult, ci
spune în mod hotărât, fiindcă adresează cuvântul lui Timotei. Aşadar, noi chiar şi aici ne găsim în
speranţe bune, fiindcă cel ce nu cunoaşte răul, cel ce face toate faptele bune, chiar şi aici este
mulţumit, după cum şi cel rău nu numai acolo, ci şi aici este pedepsit, trăind veşnic cu frica în
sân, neîndrăznind să privească spre cineva cu încredere, tremurând, îngălbenindu-se de frică, şi
veşnic înspăimântat. Sau poate nu sunt în aşa fel cei lacomi, tâlharii, care nu îndrăznesc nici
măcar la cele ce au? Nu sunt aşa preadesfrânaţii, omorâtorii de oameni? Nu trăiesc ei viaţa cea
mai grozavă, uitându-se cu bănuială chiar la soarele de pe cer? Apoi aceasta este viaţă?
Nicidecum, ci moarte înfricoşată.
Fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în
Dumnezeu-Cel- Viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor. (4, 10)
Adică: „Pentru ce atunci ne mai muncim pe noi înşine, dacă nu aşteptăm cele viitoare? Pentru ce
toţi suntem ocărâţi? Oare n-am suferit noi toate aceste rele?
Deci, le-am îndurat fără nici un scop? Oare n-am suferit batjocuri şi mii de rele? Şi dacă noi nam
fi nădăjduit în Dumnezeul-Cel-Viu, de ce atunci le-am fi suferit? Dacă El mântuie pe cei
necredincioşi aici, apoi cu atât mai mult pe cei credincioşi îi va mântui acolo. De care mântuire
vorbeşte el dar? De cea de dincolo.
56
„Care este, zice, mântuitor tuturor oamenilor, şi mai vârtos celor credincioşi”, adică, Dumnezeu
arată mai multă îngrijire către cei credincioşi. Aşadar, el spune de mântuirea de acolo. „Şi cum
este mântuitor al credincioşilor?”, zici tu. Apoi dacă nu ar fi fost mântuitor, nimic nu ar fi
împiedicat să se piardă fiind războiţi de toţi în timpurile trecute. Aici îi şi atrage pe ei spre
primejdii, ca să nu se împuţineze, având un astfel de Dumnezeu, aşa că nu au nevoie de ajutorul
altora, ci de bunăvoia de a le suferi pe toate cu bărbăţie, fiindcă şi cei ce sunt pironiţi în cele
pământeşti, având privirea îndreptată la câştigul ce vor avea, se apucă de treabă. Prin urmare este
vorba de timpul cel de pe urmă.
„Că în vremurile cele de-apoi, zice, se vor depărta unii de la credinţă, luând aminte la duhurile
cele înşelătoare, şi la învăţăturile cele diavoleşti, ale celor ce grăiesc minciuni, fiind la a lor
ştiinţă (conştiinţă) aprinşi, opresc a se însura.” „Dar ce, zici tu, oare noi nu împiedicăm de a se
însura?” Nu împiedicăm pe cei ce voiesc, ci pe cei ce nu voiesc a se însura îi îndemnăm spre
feciorie. Altceva este a împiedica, şi altceva a lăsa pe cineva stăpân pe voinţa sa. Că cel ce
împiedică, deodată face aceasta, în timp ce acela care recomandă fecioria ca ceva mai bun, n-o
face împiedicând a se însura, ci îndemnând spre viaţa feciorelnică. „Oprind a se însura, zice, a se
feri de bucatele pe care Dumnezeu le-a făcut spre împărtăşire cu mulţumire celor credincioşi, şi
care au cunoscut adevărul.” Bine a zis el „care au cunoscut adevărul”. Aşadar, cele dinainte erau
numai tipuri, căci nimic nu este necurat prin natura sa, ci necurăţenia vine prin conştiinţa celui ce
se împărtăşeşte.
Dar pentru ce oare i-a depărtat de unele mâncăruri? Fiindcă a voit a tăia îmbuibarea. Dacă ar fi
zis: „să nu mâncaţi, pentru ca să nu vă îmbuibaţi”, poate că ei nu ar fi primit acest sfat cu plăcere,
acum însă faptul 1-a îngrădit prin lege, ca astfel cu mai mare teamă să se depărteze de acele
mâncăruri. Căci, de pildă, peştele este cu mult mai necurat decât porcul — ceea ce este arătat —
şi cu toate acestea Moise nu i-a îndepărtat de mâncarea peştelui. Cât de vătămătoare era
îmbuibarea lor cu mâncăruri, ascultă pe Moise, care grăieşte: „a mâncat lacov, s-a îngrăşat Israel
şi s-a făcut îndărătnic; îngrăsatu-s-a, îngrosatu-s-a şi s-a umplut de grăsime; a părăsit pe
Dumnezeu”. (Deuteronom 32, 15) Mai este apoi şi o altă cauză, ca nu cumva dezgustându-se, la
urmă să ajungă a tăia boi şi oi, de aceea de la început Moise i-a oprit de la celelalte.
Necurat, dar, este cel nemulţumitor, cel spurcat, cel pângărit cu cugetul. „Acestea cugetă-le,
acestea cercetează-le în amănunt în tine” zice, căci expresia: „hrănindu-te cu cuvintele credinţei”,
aceasta înseamnă: „Nu îndemna numai pe alţii, zice, ci şi tu singur hrăneşte-te folosind cuvintele
credinţei.” „Hrănindu-te cu cuvintele credinţei, zice, şi ale bunei învăţături, căreia ai urmat. Iar
de basmele cele lumeşti şi băbeşti te fereşte.” De ce n-a zis: „împiedică asemenea basme”, ci „te
fereşte”? Este ca şi cum ar fi zis: „nici de vorbă chiar să nu stai cu aceia, ci gândeşte-te în sinea
ta că niciodată nu vei folosi cu nimic luptându-te cu cei stricaţi, doar dacă nu vom găsi vreo
vătămare în fuga de a nu sta de vorbă cu ei”. „Deprinde-te (exercită-te) pe tine spre dreaptacredinţă”,
adică spre o viaţă curată, spre o purtare bună, căci aceasta este evlavia, sau bunacredinţă.
Cel ce se exercită, toate le face — chiar nefiind în toiul luptelor —, de toate se
depărtează, totdeauna este cu ochii în patru, are pe faţă multă sudoare. „Deprinde-te pe tine spre
buna-credinţă, zice, că obişnuinţa cea trupească spre puţin este folositoare, iar buna-credinţă spre
toate este folositoare, având făgăduinţa vieţii acesteia de acum, precum şi a celei viitoare.” Dar
de ce oare a pomenit el aici de gimnastica trupească? Voind ca prin comparaţie să arate
superioritatea celei duhovniceşti; că gimnastica trupească are şi oboseli multe, deşi nu poartă cu
sine vreun folos vrednic, în timp ce gimnastica cea duhovnicească are folos îmbelşugat şi veşnic,
după cum arată şi acolo unde zice: „femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor
57
podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din
veşminte de mult preţ; ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu”.
VIRTUTEA NECESITĂ OSTENELI; VIRTUTEA DUPĂ ADEVĂR ESTE BUNĂ,
IAR NU BOGĂŢIA
„Vrednic de credinţă este acest cuvânt şi vrednic de toată primirea, fiindcă pentru aceasta ne şi
ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm”, zice. Pavel era ocărât, şi tu te necăjeşti în sine-ţi că nu
eşti lăudat? Pavel se ostenea, şi tu voieşti a te dezmierda? Dar dacă el s-ar fi dezmierdat, nu ar fi
reuşit în atâtea lucruri mari. Căci dacă lucrurile cele pământeşti, trecătoare şi supuse stricăciunii,
niciodată nu vin de-a gata oamenilor, fără muncă şi sudori, apoi cu atât mai mult cele sufleteşti.
„Da, zici tu; însă prin furt, de multe ori, şi fără muncă a câştigat cineva averi. Dar, chiar aşa dacă
ar veni acele averi, totuşi paza şi scăparea lor nu este fără osteneli, ci trebuie ca cineva să se
ostenească şi să sufere tot felul de neajunsuri, nu mai puţin ca cel care le muncise. Şi nu mai
spun că mulţi ostenindu-se şi îndurând tot felul de neajunsuri, s-au văzut înşelaţi, chiar la gura
limanului, din pricina vreunui vânt puternic, aşa că speranţele cele mai bune pe care le aveau sau
scufundat în valuri. Printre noi însă nimic de acest fel nu se întâmplă, fiindcă Dumnezeu este
Cel ce a făgăduit: „nădejdea nu ruşinează”. (Romani 5, 5) Sau poate nu ştiţi voi înşivă, cum
strâmtorându-vă în cele pământeşti, după mii de osteneli, şi încă tot nu v-aţi folosit de roade, sau
că poate de multe ori a venit moartea mai înainte, sau că s-a întâmplat vreo prefacere a
împrejurărilor, sau că a venit vreo boală, sau că s-au aruncat asupra voastră clevetiri, sau poate şi
vreo altă cauză — căci multe sunt cele omeneşti — care s-au năpustit asupra voastră cu toată
puterea? „Dar, zici tu, pe cei ce reuşesc, pe cei ce cu puţine osteneli şi-au adunat bunuri mari, nui
vezi?” Ce bunuri? „Bani, case, pământ, atâtea şi atâtea, cete de slugi, argint şi aur; pe aceştia
nu-i vezi?”
Si acestea le numeşti tu bunuri? Şi nu-ţi acoperi obrazul, nici nu te ascunzi de ruşine, vorbind
aşa, tu, om care filosofezi despre cer, iar acum stai pironit la lucrurile cele pământeşti, şi numeşti
bunuri cele ce nu sunt vrednice de nici un cuvânt? Dacă acestea sunt bunuri, nu mai rămâne nici
o îndoială că trebuie a numi buni şi pe cei ce-şi agonisesc asemenea lucruri, fiindcă cel ce are
ceva bun, cum să nu fie şi el bun? Deci ce? Spune-mi; când cei ce au asemenea averi, răpesc şi
înşală, noi îi vom numi buni? Că dacă bogăţia este un bun, însă se adună prin lăcomie şi răpiri,
apoi cu cât va spori, cu atâta va face mai bun pe cel ce o are. Prin urmare, cel ce răpeşte şi este
lacom, este bun.
Ai văzut cum aceste argumente sunt contrare? „Dar dacă poate n-a câştigat bogăţia cu răpiri şi
lăcomii?”, zici tu. Şi cum s-ar putea aceasta, fiindcă patima de averi este grozavă. „Se poate”,
zici tu; eu însă zic că nu se poate, de vreme ce şi Hristos a afirmat aceasta, zicând: „Faceţi-vă
prieteni cu bogăţia nedreaptă”. (Luca 16, 9) „Dar dacă el, de pildă, a avut moştenire de la tatăl
său?”, zici tu. Apoi, desigur că a primit pe cele strânse cu nedreptate. Căci, cu siguranţă, bunicul
tatălui său n-a fost bogat de la Adam, ci mai înainte de el au fost mulţi alţii, iar printre toţi aceia
se va fi găsit vreunul care a luat pe nedrept de la alţii.
„Dar ce, zici tu, Avraam a avut avere nedreaptă? Dar Iov, acel om drept, neprihănit, cinstitor de
Dumnezeu, el, care fugea de orice lucru rău?” Apoi averile acelora nu erau în aur sau argint, nici
în clădiri, ci în vite, iar acesta din urmă (Iov) era bogat în Dumnezeu (9£OTîAoUTOţ fjv), sau în
faptele cele după Dumnezeu. Cum că el era bogat în vite, se vede de acolo că cel ce a scris cartea
lui şi toate împrejurările petrecute cu acel fericit, zicând că i-au murit atâtea cămile, atâţia cai şi
asini, n-a mai spus că venind toţii i-au răpit tezaurele lui de aur. De altfel, şi Avraam era bogat în
58
slugi. „Dar, zici tu, n-a cumpărat cu bani acele slugi?” Deloc. De aceea şi spune Scriptura că erau
oamenii casei treisuteoptsprezece. Pe lângă acestea mai avea şi oi şi boi. „Atunci, zici tu, de unde
a trimis aur Rebecăi?” A primit daruri din Egipt, iar nicidecum n-a răpit şi n-a nedreptăţit pe
cineva.
Deci, spune-mi: cum te-ai îmbogăţit tu? De la cine ai luat? Cum s-a îmbogăţit celălalt? „De la
bunic”, zici tu, iar celălalt spune că are averea de la tatăl său. Aşadar, vei putea tu — chiar dacă
te-ai ridica din multe generaţii din trecut — să-mi arăţi că aceste averi au fost câştigate cinstit?
Nu vei putea face aceasta, şi suntem nevoiţi să admitem că începutul şi baza ei a fost din
nedreptate. Cum aşa? Apoi Dumnezeu dintru început n-a făcut pe cel bogat, sau pe cel sărac, sau
că făcându-i, aceluia i-a arătat tezaure de aur nenumărate, iar acestuia nimic, ci 1-a lipsit şi de
căutarea aurului şi i-a făcut pe amândoi deopotrivă, şi pământul aparţine amândurora. Şi dacă
pământul este obştesc, apoi cum tu ai atâtea şi atâtea hectare, în timp ce vecinul tău nu are nici o
palmă de pământ? „Tatăl meu, zici, mi-a dat.” Dar el de la cine a primit? „De la strămoşi”, zici,
aşa că tot ridicându-te, de nevoie vei găsi începutul. A devenit bogat Iacob, însă el şi-a luat plata
ostenelilor sale.
Dar, nici pentru acestea nu mă voi certa. Fie averea dreaptă, şi tu străin de orice răpire, căci nu
poţi fi tu răspunzător de cele răpite de tatăl tău; ai şi stăpâneşti cele răpite, dar n-ai răpit tu. Chiar
zici că nici el n-a răpit, atunci cum de a avut atâta aur izvorât ca din pământ? De unde? Cu toate
aceasta, bogăţia este un bun? Nicidecum. „Insă, zici tu, nici un rău nu este.” Dacă cel ce o are nu
este lacom, dacă împărtăşeşte din ea celor lipsiţi, nu este un rău, iar dacă nu împărtăşeşte
nimănui, atunci bogăţia lui e un rău mare. „Întrucât nu face vreun rău, zici tu, nu este rea, chiar
dacă nu face nici un bine.” Bine! Dar aceasta oare nu este un rău, de a avea tu singur cele ce sunt
ale stăpânului, şi de a te bucura tu singur din cele ce sunt obşteşti? Sau poate nu este al lui
Dumnezeu pământul şi plinirea lui? Deci, dacă cele ale noastre sunt ale Stăpânului nostru comun,
apoi sunt şi ale celor dimpreună cu noi, căci toate ale Stăpânului sunt comune.
Sau nu vedem aceasta petrecându-se şi în casele cele mari? De pildă: la toţi se dă deopotrivă
tainul zilnic, fiindcă sunt toate date din tezaurul stăpânului, iar casa stăpânului aparţine tuturor.
Comune sunt şi toate cele împărăteşti: oraşele, târgurile, pieţele, drumurile şi locurile de
plimbare, şi toţi se împărtăşesc deopotrivă din ele.
Si tu priveşte iconomia lui Dumnezeu: a făcut ca totul să fie obştesc, ca măcar de acestea să se
ruşineze neamul omenesc. De pildă, aerul, soarele, apa, pământul, cerul, marea, lumina, stelele,
pe toate acestea le împarte tuturor deopotrivă, ca unor fraţi. Ochii, i-a făcut tuturor la fel, trup la
fel, suflet la fel, aceeaşi făptură la toţi deopotrivă, pe toate din pământ, toţi dintr-un singur om,
toţi în aceeaşi casă. Şi, cu toate acestea, nimic nu ne sfieşte. A făcut şi altele comune, ca, de
pildă, băile, cetăţile, grădinile de plimbare etc. Şi priveşte că în cele comune nu este nici o ceartă
între oameni, ci toate se petrec în mod paşnic, iar când cineva încearcă să răpească ceva din
bunul obştesc şi să şi-1 însuşească, atunci începe cearta, ca şi cum însăşi natura s-a scandalizat;
adică Dumnezeu strângându-ne din toate părţile la un loc, noi ne certăm şi ne dezbinăm, spre a
ne însuşi nouă o parte din cele obşteşti, şi zicem: „al meu, al tău”. Atunci începe cearta şi lupta,
iar unde nu sunt acestea, nu este nici ceartă. Aşa că noi suntem născuţi cu astfel de sentimente,
care sunt chiar şi după natură.
Pentru ce, de pildă, nimeni nu este pedepsit fiindcă a umblat prin piaţă? Fiindcă piaţa este
comună tuturor, în timp ce pentru case şi bani îi vedem pe toţi judecându-se. Cele absolut
necesare sunt la dispoziţia obştii, în timp ce noi nu păzim principiul obştesc nici măcar în cele
mici. Dumnezeu de aceea ne-a pus la dispoziţia noastră toate cele mari, ca de la acelea să ne
învăţăm să avem totul în comun, iar noi nici aşa nu ne învăţăm. Dar, după cum am zis, cum poate
59
fi bun cel ce are avere? Aceasta nu este cu putinţă decât numai atunci când el va da şi celor ce nu
au.
Când nu are, atunci este bun, când dă şi celor ce nu au, atunci este bun, dar când are şi nu dă
nimănui, nu este bun. Cum să fie bun, dacă din averea lui nu izvorăsc decât rele? Aşadar, nu a
avea averi face pe cineva a fi bun, ci a nu avea deloc. Aşadar, nu bogăţia este ceva bun, ci, dacă
unii au averi, şi vor împărtăşi din ele celor lipsiţi, fără a mai lua înapoi, atunci vor fi buni — pe
când dacă vom lua înapoi, nu vom fi buni — şi atunci cum ar putea fi bună averea? Deci,
iubitule, nu numi bogăţia ca fiind bună. Să ai cugetul tău curat, judecata ta dreaptă, şi atunci şi
bogăţia va fi bună, şi tu în acelaşi timp vei fi bun. Cunoaşte mai întâi cele ce cu adevărat sunt
bunuri. Şi care sunt acelea? Virtutea şi iubirea de oameni; acestea sunt bunuri, iar nu aceia care
doar posedă bunuri. Dacă, deci, tu vei fi milostiv după regula aceasta, cu cât vei avea mai multe
din acestea, cu atât vei fi considerat mai mult ca om bun — pe când dacă vei fi bogat numai în
averi, nu vei fi considerat aşa.
Deci, iubiţilor, să devenim buni în aşa fel, încât să ne putem învrednici şi de bunurile viitoare,
prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine
mărirea, puterea şi slava, acum şi pururea si în vecii vecilor. Amin.
OMILIA XIII
din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Acestea să le porunceşti şi să-i înveţi. Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă
credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhu l, cu credinţa, cu curăţia. Până voi
veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la învăţătură. Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru
tine, care ţi s-a dat prin prorocie. (I Timotei 4, 11-14)
Dintre faptele omeneşti, unele au nevoie de învăţătură, iar altele de poruncă. Căci dacă
porunceşti lucrurile care trebuie învăţate, te vei face de râs; şi de vei învăţa acelea pentru care
trebuie să porunceşti, tot aşa vei suferi. De pildă: pentru ca cineva să nu fie rău, nu trebuie să
înveţi, ci să porunceşti şi să opreşti cu multă autoritate; asemenea şi pentru ca cineva să nu cadă
în practicile iudeilor este nevoie de poruncă. Când însă spui că trebuie împărţite săracilor averile
pe care le are cineva, că trebuie să duci o viată feciorelnică, dacă vorbeşti despre credinţă, aici
este nevoie de învăţătură. De aceea şi Pavel pe amândouă le pune aici: „Porunceşte şi învaţă”,
zice. De pildă, dacă cineva are atârnat la gât hârtiuţă pentru combaterea bolii, şi dacă face
aceasta, deşi ştie că e un lucru rău, este nevoie numai de poruncă; iar dacă o face din neştiinţă,
atunci este nevoie de învăţătură.
„Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale”, zice el. Ai văzut că preotul trebuie şi să poruncească
şi să grăiască cu autoritate şi nu doar să înveţe? Tinereţea este ceva lesne de dispreţuit în urma
prejudecăţilor comune; de aceea apostolul zice: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale”,
fiindcă dascălul trebuie să fie cinstit şi nu defăimat. „Dar, zici tu, cum i se va putea vedea
blândeţea şi bunătatea lui, dacă nu va fi dispreţuit? Apoi în cele cu privire la el, dispreţuiască-se,
şi să rabde — căci aşa reuşeşte cu învăţătura —, pe când în cele cu privire la alţii, nicidecum,
fiindcă atunci n-ar mai fi blândeţe, ci răceală. „Dacă tu te răzbuni, zice, pentru vorbele proaste
spuse despre tine, sau de batjocuri şi bârfe, după dreptate vei fi învinovăţit; dar când te îngrijeşti
de mântuirea altora, atunci porunceşte cu autoritate, căci aici nu mai este nevoie de blândeţe, ci
de autoritate, ca nu cumva să se vatăme lucrul obştesc,” Fie că spune aceasta, fie: „nimeni să nu
te dispreţuiască pentru tinereţea ta, întrucât vei da dovadă de o viaţă demnă, nimeni nu are
60
dreptul să te dispreţuiască din pricina vârstei tale, ci mai cu seamă să te admire”.
„Ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu
curăţia”, şi, într-un cuvânt, „întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune” (Tit 2, 7), adică „fii
tu prototip al vieţii, stând înaintea păstoriţilor ca o icoană vie, ca o lege însufleţită, ca un
îndreptar, ca un monument viu al bunei vieţuiri, căci aşa trebuie să fie dascălul. „Cu cuvântul”,
deoarece se cere grăirea cu uşurinţă; „cu petrecerea (purtarea)”, ca astfel, zice, să fii pus în
biserică spre imitare. „Cu dragostea, cu credinţa, cu curăţia. Până voi veni eu, ia aminte la citit, la
îndemnat, la învăţătură”, zice. Lui Timotei îi porunceşte să fie cu luare-aminte la citire. Să auzim
cu toţii şi să ne învăţăm să nu fim neglijenţi şi nepăsători în citirea şi meditarea la cuvântul
Sfintei Scripturi. Iată iarăşi: „Până ce voi veni”, zice. Priveşte cum îl mângâie, căci era normal ca
Timotei ca un copil orfan să-1 caute pe apostol. „Până voi veni, zice, păzeşte (ia aminte la)
citirea” — Sfintelor Scripturi —, „şi mângâierea” — cea către ei — „şi învăţătura”. Nu fi
nepăsător faţă de darul ce este întru tine, care ţi s-a dat prin prorocie” — vorbeşte aici de
învăţătură — „cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor”. Aici el nu vorbeşte de presbiteri sau
preoţi, ci de episcopi, fiindcă nu presbiterii hirotoneau pe episcop.
Cugetă la aceasta, ţine-te de aceasta. (4, 15) Priveşte cum îl sfătuieşte de mai multe ori în şir
pentru acelaşi lucru, voind prin aceasta să arate că dascălul mai ales cu asemenea lucruri trebuie
să se ocupe.
Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în aceasta (4, 16), adică „ia aminte la tine însuţi, şi
învaţă şi pe alţii”. „Că acestea făcând, şi pe tine te vei mântui, şi pe cei ce te vor asculta.” Căci
cel ce se obişnuieşte cu cuvintele învăţăturii, el mai întâi se foloseşte, fiindcă prin cele cu care
sfătuieşte pe alţii se va umili şi el. Nu s-au spus acestea numai către Timotei, ci către toţi. Dar
dacă el spune acestea celui ce învia pe cei morţi, apoi ce vom zice noi? Şi Hristos zice: „orice
cărturar cu învăţătură despre împărăţia cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din
vistieria sa noi şi vechi”. (Matei 13, 52) Şi iarăşi fericitul Pavel zice: „prin răbdarea şi
mângâierea, care vin din Scripturi, să avem nădejde”. (Romani 15, 4) Dar mai cu seamă el însuşi
făcea aceasta, învăţând, la picioarele lui Gamaliel, legile părinteşti, încât şi după acestea el lua
aminte la citire. Cel ce sfătuieşte pe alţii la asemenea îndeletniciri, mai întâi el însuşi face aşa.
Ai văzut deci, cum el într-una face uz de mărturiile Sfintei Scripturi, şi cum scoate din ele sensul
profund, mistic sau alegoric ?
Apoi Pavel este cu băgare de seamă la citire — fiindcă nu mică este folosinţa ce o poate scoate
cineva din citirea Sfintelor Scripturi — şi noi ne trândăvim, sau le ascultăm cu neîngrijire?
„Ca învăţătura ta arătată să fie întru toate.” Ai văzut că apostolul voia ca Timotei şi în aceasta să
se arate mare şi minunat; şi cum el avea încă nevoie de învăţătură, îi zice: „ca învăţătura ta să fie
arătată întru toate”, adică nu numai în viaţă, ci şi în cuvântul învăţăturii.
Pe cel bătrân să nu-1 înfrunţi. (5, l) Aşadar, este vorba aici de cel învestit cu demnitatea
preoţească (nQ£a(3uT£QOJ [iT] £.TlUlA.T\£,r\C, — pe bătrân să nu-1 înfrunţi, să nu-1 dojeneşti
cu asprime? Eu cred că nu, ci vorbeşte în genere despre orice om bătrân. „Dar dacă are nevoie de
îndreptare?” Ei, atunci „să vorbeşti şi să te porţi cu el, zice, după cum te-ai purta faţă de tatăl tău
care a greşit.”
Pe femeile bătrâne îndeamnă-le ca pe nişte mame, pe cele tinere ca pe surori, în toată curăţia. (5,
2) „Chiar prin firea lucrurilor, zice, este greu a certa pe cineva, şi mai cu seamă pe un bătrân să-1
certe un tânăr, negreşit că faptul este prea îndrăzneţ. Dar tu, zice, mângâie-1 prin modul vorbirii
şi prin blândeţe.” Căci este cu putinţă a certa pe cineva cu blândeţe, dacă cineva voieşte; se cere
multă prudenţă, însă este cu putinţă. „Pe cele tinere ca pe nişte surori”, zice. De ce oare şi aici,
tot în acest chip, îl povăţuieste să se poarte? Lasă să se înţeleagă iarăşi cutezanţa lui din cauza
61
vârstei. Trebuie şi aici a mângâia şi a îndrepta lucrurile cu blândeţe şi, apoi, adaugă: „întru toată
curăţia”. „Să nu-mi spui, zice, numai de păcatul împreunării, ci nici chiar pricină de bănuială să
nu dai.” Fiindcă prin vorbirea cu femei tinere cu greu poate cineva a se feri de bănuieli, iar
episcopul trebuie a face şi aceasta, pentru aceea zice: „cu toată curăţia”. Ce spui? Porunceşti
acestea lui Timotei? „Da! răspunde el; fiindcă prin el eu vorbesc lumii întregi.” Deci, dacă lui
Timotei îi porunceşte acestea, apoi fiecare poate să înţeleagă cum trebuie să fie el, nici pricină de
bănuială să nu dea, şi nici vreo umbră cât de mică de pretext să nu procure celor ce ar voi să-1
defaime.
Pe văduve cinsteşte-le, dar pe cele cu adevărat văduve. (5, 3) Dar oare de ce nu vorbeşte nimic
de feciorie, şi nici nu zice „cinsteşte pe fecioare?” Mie mi se pare că pe atunci nu erau, sau că
poate dispăruseră, după cum lasă a se înţelege mai departe, zicând: căci unele s-au şi abătut, ca să
se ducă după Satana. (5, 15)
„Pe văduve cinsteşte-le, dar pe cele cu adevărat văduve”, zice. Prin urmare se poate să nu aibă
bărbat, şi cu toate acestea să nu fie văduvă, după cum se întâmplă şi în cazul fecioarei; căci nu e
de ajuns să nu fie măritată în regulă, ci este nevoie şi de altele multe, ca, de pildă, să fie
neprihănită, statornică şi credincioasă. Tot aşa şi cu văduva, fiindcă şi ea are nevoie de multă
cinste, şi pe drept cuvânt, de vreme ce nu are bărbat, iar faptul acesta se pare a fi de ocară şi de
rău augur pentru cei mulţi. De aceea apostolul voieşte ca văduva să se bucure de multă cinste din
partea preotului, mai ales dacă ea este şi vrednică de aceasta.
Dacă vreo văduvă are copii sau nepoţi, aceştia să se înveţe să cinstească mai întâi casa lor şi să
dea răsplătire părinţilor. (5, 4) Priveşte înţelepciunea lui Pavel, cum în multe părţi îndeamnă
ascultătorii prin raţionamente omeneşti, căci n-a spus aici ceva mare şi înalt, ci ceea ce purcede
dintr-o conştiinţă curată: „şi răsplătiri să dea părinţilor”, zice. Cum? „Te-ai bucurat de creştere,
de educaţie, de multă cinste; s-au dus aceia, şi tu n-ai putut să le întorci răsplata. Ei bine, copiii
acesteia nu i-ai născut tu, şi nici nu i-ai crescut singură; deci răsplăteşte acelora, întorcân-du-le
datoria prin copiii ce-i ai sub îngrijire.” „Aceştia să se înveţe să cinstească mai întâi casa lor.”
Aici arată în mod simplu că trebuie să faci bine. „Pentru că lucrul acesta este bun şi primit
înaintea lui Dumnezeu.” Fiindcă a zis: „pe cele cu adevărat văduve”, spune mai departe şi care
este cu adevărat văduvă.
Cea cu adevărat văduvă şi rămasă singură are nădejdea în Dumnezeu şi stăruieşte în cereri şi în
rugăciuni, noaptea şi ziua. Iar cea care trăieşte în desfrânări, deşi vie, e moartă. (5, 5-6) Dacă
cineva, zice, nu duce o viaţă lumească, şi se găseşte în văduvie, aceasta este cu adevărat văduvă.
Cea care nădăjduieşte în Dumnezeu precum trebuie, cea care stăruie în rugăciuni ziua şi noaptea,
aceasta este cu adevărat văduvă, căci apostolul admiră şi pe văduva care îşi creşte bine copiii.
„Iar cea văduvă şi singură” , zice, adică cea care nu are copii, pe care o şi mângâie zicând că mai
ales aceasta este văduvă, când este lipsită nu numai de mângâierea bărbatului, ci chiar şi de a
copiilor, însă aceasta are pe Dumnezeu în locul tuturor. „Nu este inferioară cea care nu are copii,
ci ce îi lipseşte prin aceea că nu are copii, o împlineşte cu mângâierea ce i se acordă. Nu fi deci
tristă, zice, când auzi că trebuie a creşte copii, iar tu nu ai, şi că prin aceasta ţi s-a împuţinat
demnitatea ta; pentru că eşti cu adevărat văduvă.”
„Iar cea care trăieşte în desfrânări, deşi vie, e moartă.” Fiindcă multe femei, având copii, preferă
văduvia, nu ca să împiedice aşa-zisele pofte ale vieţii, ci încă mai mult să le aprindă, ca astfel să
aibă înlesnire să le facă pe toate, şi să se lase cu mai multă libertate în voia poftelor lor lumeşti.
Ce spune apostolul? „Iar cea care trăieşte în desfrânări, deşi vie, e moartă.” Ce spui? Aşadar,
femeia văduvă nu trebuie să petreacă? „Nu! zice el; că dacă petrecerea nu este trebuitoare nici
unei vârste mai înaintate, nici unei firi slabe, ci încă pricinuitoarea morţii, şi a morţii celei
62
veşnice, apoi ce am putea zice de bărbaţii care petrec? Cu drept cuvânt, deci, zice: „Iar cea care
trăieşte în desfrânări, deşi vie, e moartă.”
Să vedem acum care este treaba celor vii, şi care a celor morţi, şi atunci vom vedea în care parte
să punem pe o asemenea femeie. Cei ce vieţuiesc lucrează cele ale vieţii viitoare, ale adevăratei
vieţi. Şi care anume sunt cele ale vieţii viitoare, pentru care noi suntem datori a ne ocupa toată
viaţa, ascultă pe Hristos zicând: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea
pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am
fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost si M-aţi primit.” (Matei 25, 34-35) Aşadar, cei vii nu
numai prin aceasta se deosebesc de cei morţi, că văd soarele şi respiră aerul, ci făcând un bine
oarecare, deoarece dacă nu au această virtute, cu nimic nu vor fi mai buni decât cei morţi.
Şi ca să afli că aşa este, ascultă cum şi murind cineva trăieşte: „Nu este Dumnezeul morţilor, ci al
viilor”. (Matei 22, 32) „Dar şi aceasta este o taină”, zici. Aşadar, să dezlegăm amândouă aceste
probleme. Moare cineva trăind, când îşi petrece viaţa în desfătări. Cum? Un asemenea om
trăieşte numai pentru pântece şi cu pântecele, iar cu celelalte simţiri deloc. Cum? El nu vede ceea
ce trebuie să vadă, nu aude ceea ce trebuie să audă, nu grăieşte ceea ce trebuie să grăiască, şi nici
nu face ceea ce fac cei vii, ci după cum cel întins pe pat are ochii închişi, şi nu mai simte nimic
din cele ce se petrec, tot aşa şi acesta, sau mai bine zis, chiar mai rău decât cel mort. Căci acela
este deopotrivă de nesimţitor şi în cele bune ca şi în cele rele, pe când acesta simte numai pe cele
rele, în timp ce pe cele bune nu le simte deloc şi rămâne nemişcat. Nimic din cele ale vieţii
viitoare nu-1 mişcă, aşa că deja a murit şi se găseşte ca într-o groapă întunecată, sau ca într-o
peşteră plină de toată necurăţia, căci 1-a primit în pântecele ei şi îl ţine veşnic în întuneric ca pe
cei morţi.
Când el îşi petrece întreaga viaţă mâncând şi îmbătându-se, oare nu este în întuneric? Oare nu
este mort? Şi chiar dimineaţa când se pare că ar fi treaz, el totuşi nu are o privire curată, din
cauză că nici seara nu se poate stăpâni de a nu bea vin, iar în viitor este stăpânit veşnic de pofta
de a bea. Îl poate vedea cineva petrecând prin târguri şi înainte de prânz şi la amiază, iar noaptea
întreagă o petrece într-un somn adânc, şi mai cu seamă dimineaţa. Dar pe un asemenea om îl
vom număra noi cu cei vii? Şi ce ar putea spune cineva de viforul cel mare de furtuni ce a
pătruns în sufletul şi în trupul său din cauza dezmierdărilor? După cum întunericul cel într-una
provocat de nori nu lasă raza soarelui să strălucească precum trebuie, aşa şi aburii ce se ridică din
vin şi dezmierdări împiedicând creierul (encefalul) şi stând deasupra lui ca un nor gros, nu lasă
cugetul să se întindă mai departe de el, şi-1 ţin prizonier ca într-o noapte întunecată. Câtă vijelie
nu este oare înăuntrul acestui om? Precum se întâmplă în timpul inundaţiilor, când apa năvăleşte
înăuntrul caselor trecând până şi prin uşi, iar pe cei dinăuntru îi vedem pururea tulburaţi şi
îngrijoraţi, întrebuinţând felurite vase şi bureţi, şi multe altele, spre a seca apa, ca nu cumva să
atace temeliile casei, şi toate cele dinăuntru să le facă nefolositoare, tot asemenea şi sufletul
pătimeşte, când este inundat cu multele dezmierdări, căci i se tulbură facultăţile gândirii, care nu
mai au puterea de a împrăştia întunericul deja intrat, şi pe cel ce încă intră din cauza beţiei,
pentru care mare este vijelia în interiorul acestui om.
Să nu te uiţi numai la faţa lui veselă şi veşnic rânjitoare, ci cercetează şi cele dinăuntrul său, şi
atunci îl vei vedea plin şi încărcat de nelinişte şi tristeţe; şi dacă ar fi cu putinţă a supune unei
cercetări amănunţite pe un asemenea suflet, 1-ai vedea tulburat, mâhnit şi ruşinat. Cu cât trupul
se îngraşă mai mult, cu atât şi sufletul se ruşinează mai mult; devine mai slab, şi mai mult se
îngroapă şi afundă în păcate. Şi după cum se petrece cu lumina ochiului, când albeaţa ochilor
este îngroşată pe deasupra, iar vederea nu are putere să se întindă atât cât trebuie, fiind
împiedicată raza de acea îngroşare, şi din această cauză de multe ori se găseşte bolnavul în cel
63
mai mare întuneric, tot asemenea e şi cu trupul care, îmbuibat prin mâncăruri şi băuturi, se
îmbracă cu grăsime, sau mai bine zis cu tâmpirea minţii.
Cei morţi, apoi, putrezesc şi se deformează, iar din trupurile lor curge mult venin. Dar aceasta se
poate vedea şi cu femeia ce se desfătează: scurgeri dese de sânge, sughiţuri, râgâituri, guturai,
greaţă, iar pe celelalte, care sunt ruşinoase, le trec cu vederea. Atât de mare este tirania
dezmierdărilor, încât chiar fapte de acelea despre care ne ruşinăm a vorbi, pe acestea le face.
Cum? Apoi trupul se topeşte pe nesimţite din toate părţile. Dar ce este dacă ea mănâncă şi bea?
Căci aceasta nu este dovadă de o viaţă omenească, fiindcă şi animalele mănâncă şi beau. Aşadar,
dacă sufletul ei este mort, ce folos mai are de pe urma mâncării şi băuturii? Căci nici haina cea
colorată cu care ar fi îmbrăcat un trup mort, nu i-ar fi de nici un folos, tot aşa şi un suflet mort nu
poate folosi un trup îmbrăcat în haine fie ele cât de scumpe. Când ea pururea vorbeşte despre
bucătari, despre brutari, şi nimic evlavios nu grăieşte, apoi oare n-a murit?
Ce este omul, vom vedea. Cei din afară zic că omul este o fiinţa logică (cuvântătoare), muritor,
primitor de ştiinţă şi de înţelepciune, dar noi nu vom rămâne numai la această definiţie, ci vom
întinde definiţia mai departe, aducând mărturii din Sfânta Scriptură. Aşadar, unde anume a dat
definiţia omului? Ascultă ce spune ea: „Era, zice, om.” Cum? „Fără prihană şi drept, se temea de
Dumnezeu şi se ferea de ce este rău.” (Iov l, l) Acesta este omul. Şi iarăşi în altă parte zice:
„Omul drept umblă pe calea lui fără prihană.” (Pilde 20, 7) Pe cei ce nu sunt în acest chip, chiar
de ar avea înţelepciune, chiar de ar fi primitori de ştiinţă cât de multă, totuşi Sfânta Scriptură nu
obişnuieşte a-i numi oameni, ci câini, şi cai, şi vipere, şi şerpi, şi vulpi, şi lupi, şi în fine, ceea ce
este mai de dispreţuit dintre fiare. Deci, dacă acesta este om, apoi cel ce petrece în dezmierdări
nu este om. Cum ar putea fi, dacă el de nimic din acestea nu se interesează? Nu este cu putinţă ca
desfătarea şi cu trezvia să segăsească împreună, fiindcă sunt contrare una alteia. Aceasta o spun
si cei din afara credinţei creştine, că: „Pântecele gras, nu naşte (produce) minte ascuţită .” Dar,
mai ales, Scriptura obişnuieşte a-i numi pe aceştia oameni fără suflet, „pentru că sunt numai
trup” (Facerea 6, 3), deşi aveau suflete, însă erau moarte. După cum zicem pentru cei virtuoşi că
întru totul sunt suflet, întru totul duh, tot aşa şi pentru cei contrari. Astfel şi Pavel zicea: „voi nu
sunteţi în trup”, fiindcă nu făceau cele ale trupului. Astfel, cei ce se desfătează, nu sunt în suflet,
nu sunt în duh.
ÎMPOTRIVA ÎMBUIBĂRII PÂNTECELUI ŞI A DESFĂTĂRILOR CE SE OBŢIN PRIN
MULTE FELURI
„Iar cea care trăieşte în desfătări, deşi vie, e moartă.” Ascultaţi acestea voi, care tot timpul îl
petreceţi în desfătări şi beţii, voi care pe cei săraci îi treceţi cu vederea, sfârşiţi şi murind de
foame, iar voi necontenit muriţi în desfătări. Două morţi deodată faceţi: cea a celor nenorociţi, şi
cea a voastră chiar, amândouă venite din necumpătare. Dacă voi aţi amesteca îmbuibarea voastră
la un loc cu sărăcia acelora, două vieţi aţi face. De ce îţi spargi pântecele tău cu îmbuibările? De
ce slăbeşti de tot pe cel al săracului prin foame? Pe al tău îl faci a putrezi de tot prin mâncăruri
mai mult decât trebuie, iar pe al săracului îl usuci mai mult decât trebuie. Gândeşte-te ce ajung
cele din mâncare, cum se prefac şi ce anume ajung. Oare nu-ţi vine greu chiar şi să auzi? De ce,
dar, te ocupi de cele de prisos pe care ai să le lepezi afară? Că nimic altceva nu este prisosul
îmbuibărilor decât prisosinţă în materii fecale. Căci şi natura îşi are măsura sa, aşa că ceea ce
este mai mult decât trebuie, nu mai este hrană, ci vătămare şi materii fecale mai multe.
Hrăneste-ţi trupul, dar nu-1 omorî. De aceea s-a numit hrană, nu ca sa pierdem trupul, ci ca să-1
hrănim. De aceea cred că hrana se preface în materii fecale şi se leapădă afară, ca să nu fim
64
îndrăgostiţi de dezmierdări; că dacă n-ar fi aşa, şi nici nu ar ajunge a fi nefolositoare sau nici nu
ne-ar vătăma trupul, n-am înceta desigur a ne mânca unii pe alţii. Dacă pântecele ar consuma
totul pe cât am voi noi, mii de războaie şi de lupte ar vedea omul petrecându-se. Dacă noi chiar şi
acum, în timp ce unele din mâncăruri sunt aruncate afară, prin intestine, iar altele prefăcute în
sânge şi salivă nefolositoare şi false, şi încă ne petrecem timpul în dezmierdări, şi de multe ori
averi întregi le cheltuim cu mesele, dar dacă nu ar fi în aşa fel sfârşitul petrecerilor, ce n-am face?
Ne umplem pe noi înşine de cea mai mare putoare când ne petrecem timpul în desfătări, căci
trupul din toate părţile se scurge, ca şi un burduf plin, şi încă se scurge în aşa fel, încât chiar şi
creierul (encefalul) se vătăma, deoarece aburi groşi ies din toate părţile din trup, ca dintr-un
cuptor, din cauza fierbinţelii dinăuntru. Deci, dacă aburii din afară neliniştesc trupul atât de mult,
dar creierul ce nu pătimeşte fiind într-una izbit de aburii de dinăuntru? Ce nu pătimesc venele de
sânge înfierbântat şi astupat? Ce nu pătimesc acele rezervoare dinăuntru: ficatul şi splina? Ce nu
pătimeşte canalul materiilor fecale? Şi, ceea ce este mai grozav, că de canalul materiilor fecale
noi ne îngrijim mai dinainte ca să nu se astupe şi să trimită materiile fecale în sus, pentru aceasta
zic, totul facem, în timp ce canalul pântecelui nostru nu îl curăţim, ci îl astupăm şi îl îndesăm, iar
materiile fecale ridicându-se în sus, unde însuşi regele stă — vreau să zic creierul, sau encefalul
— noi nu luăm pentru aceasta nici o măsură. Apoi dacă facem aşa, pentru acest cuvânt, zic, noi
nu mai avem creierul ca pe un împărat cinstit, ci ca pe un câine necurat.
Pentru aceea Dumnezeu a pus departe de creier acele mădulare, ca astfel să nu poată avea de la
ele nici o vătămare. Dar noi nu le lăsăm, ci toate le stricăm prin necumpătare. Ce ar mai putea
spune cineva de celelalte rele? Astupă canalul de scurgere a materiilor fecale, şi vei vedea cum
de îndată se nasc boli. Apoi dacă murdăria de afară dă naştere la boli, dar cea dinăuntru, care este
astupată din toate părţile cu învelişul trupului, şi care nu are pe unde să se împrăştie, câte boli nu
va aduce şi trupului şi sufletului? Şi ceea ce este mai grozav, că faţă de ceea ce a lăsat Dumnezeu
mulţi se neliniştesc, zicând: „Ce este aceasta? Dumnezeu a legiuit ca noi să purtăm aceste materii
fecale în trup” — şi iată cum îşi sporesc aceste materii. De aceea Dumnezeu a legiuit aşa, ca cel
puţin în chipul acesta să te scape de dezmierdări şi desfătări, ca cel puţin în chipul acesta să te
facă a nu te pironi în cele pământeşti. Tu însă, nici aşa nu conteneşti a te dezmierda, ci te
scufunzi în petreceri până în gât chiar şi mai înainte de timpul mesei, sau mai drept vorbind chiar
nici o poftă nu mai ai atunci. Oare nu te-a părăsit atunci şi gâtul împreună cu limba, şi nu ţi s-a
stins orice poftă de mâncare? Căci simţirea mâncării stă în gust, iar după aceasta deloc, ci încă un
dezgust mare te cuprinde, căci sau că stomacul nu-ţi mai lucrează, sau că lucrează cu multă
greutate.
Pe drept cuvânt, dar, zice apostolul: „Iar cea care trăieşte în desfătări, deşi vie, e moartă”. Căci un
suflet care petrece nici nu aude nimic, nici nu poate spune nimic, ci devine molatic, necinstit,
fricos, fără libertate, sfios, plin de obrăznicie, de linguşire, de neştiinţă, de mânie, de iuţeală, plin,
în fine, de toate relele, iar de bunuri pustiu cu desăvârşire. Iar cea care trăieşte în desfătări, deşi
vie, e moartă. Şi aceasta porunceşte-le, ca ele să fie fără de prihană. (5, 7) Ai văzut că ceea ce el
spune aici, este legiuire? El nu lasă la buna voinţă, ci „porunceşte, zice, de a nu petrece în
desfătări”, ca fiind oarecum răul cunoscut de toţi, cel ce face astfel nefiind liber a se împărtăşi de
tainele Bisericii. Şi aceasta porunceşte-le, ca ele să fie fără de prihană.” Ai văzut că faptul acesta
este unul dintre păcate?
Aşadar, ascultând şi noi pe Pavel, poruncim ca văduvele care se desfată în petreceri, să fie afară
din catalogul adevăratelor văduve. Căci dacă ostaşul este judecat ca dezertor când îşi petrece
timpul prin băi, sau prin teatre, sau cu speculaţii negustoreşti, apoi cu atât mai mult văduvele. Să
nu căutăm aici dezmierdările, ca să le aflăm acolo. Să nu petrecem în desfătări aici, ca acolo să
65
petrecem în adevărata desfătare, în adevărată dezmierdare, care nu naşte nici un rău, ci, din
contră, are mii de bunuri. Cărora fie cu noi cu toţii să ne învrednicim întru Hristos Iisus Domnul
nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.
OMILIA XIV
din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi, şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi
este mai rău decât un necredincios. (I Timotei 5, 8)
Mulţi îşi închipuie că pentru mântuirea lor le este de ajuns propria lor virtute, dacă îşi vor pune în
bună orânduială viaţa lor, şi atunci, zic, îşi închipuie că nimic nu le mai lipseşte pentru mântuire.
Dar aceştia nu judecă drept; iar aceasta o arată cel ce a ascuns în pământ unicul talant ce i s-a
încredinţat, căci nu împărţindu-1 sau micşorându-1 1-a adus Domnului său, ci întreg şi în starea
în care i-a fost dat. Aceasta tocmai şi fericitul Pavel o arată aici, zicând: „dacă cineva nu poartă
grijă de ai săi” sub denumirea de „grijă” de aici, apostolul înţelege atât cea trupească cât şi cea
sufletească, fiindcă şi aceasta este îngrijire. „Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi, şi mai ales de
ai casei sale” — adică cu deosebire de cei din neamul său — „este mai rău, zice, decât cel
necredincios”, ceea ce spune şi Isaia, corifeul profeţilor: „şi nu te ascunde de cel de un neam cu
tine”. (Isaia 58, 7) Dacă cineva trece cu vederea pe cei legaţi de el prin înrudire, cum va putea
avea dragoste către alţii? Oare nu vor zice toţi că faptul este izvorât din iubirea de slavă deşartă,
când 1-ar vedea făcând bine celor străini, iar pe ai săi dispreţuindu-i şi necruţându-i? Ce vor zice
apoi, când el pe alţii îi învaţă, iar pe ai săi îi trece cu vederea lăsându-i în rătăcire, deşi are o mai
mare uşurinţă şi un mai mare drept de a face astfel? „Nu-i aşa — vor zice elinii — că creştinii
sunt foarte iubitori, când trec cu vederea pe cei ai lor”.
„Şi este, zice, mai rău decât cel necredincios.” De ce oare? Fiindcă acela, dacă nu se uită la cei
străini, cel puţin pe cei de aproape ai săi nu-i trece cu vederea. Adică cel ce neglijează şi trece cu
vederea pe cei ai săi, nedreptăţeşte şi legea lui Dumnezeu, şi legea naturii în acelaşi timp. Deci,
cel ce nu se îngrijeşte de ai săi se leapădă de credinţă, dar încă cel ce nedreptăţeşte pe ai săi cum
poate fi socotit? Cu cine va sta la un loc? Si cum s-a lepădat de credinţă? „Ei mărturisesc că Îl
cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc.” (Tit l, 16) Ce a poruncit Dumnezeu Cel
adevărat? Să nu trecem cu vederea pe cei din sămânţa neamului. Dar atunci cum poate crede în
Dumnezeu cel ce face aşa? Să ne gândim deci noi toţi câţi ne îngrijim de a cruţa banii, şi
dispreţuim pe cei de acelaşi sânge cu noi.
Dumnezeu, pentru aceea a hotărât unirea prin înrudire, ca astfel să avem multe motive de a ne
face bine unii altora. Când tu faci ceea ce face necredinciosul, oare atunci nu te-ai lepădat de
credinţă? Aşadar, nu numai a crede este mărturisirea credinţei, ci a şi da dovadă de lucruri
vrednice de credinţă, aşa că e cu putinţă ca cineva să creadă, şi să nu creadă. Fiindcă apostolul a
vorbit despre petreceri şi desfătări, apoi nu numai prin aceasta zice că s-a pierdut, fiindcă petrece
în desfătări, ci fiindcă unul ca acesta este silit ca şi pe ai săi să-i treacă cu vederea; şi cu drept
cuvânt, de vreme ce a trăit numai pentru pântece, şi deci s-a pierdut lepădându-se de credinţă. „Şi
este mai rău decât cel necredincios.” Că nu este totuna: a trece cu vederea pe cel al tău, şi pe cel
străin, fiindcă cum s-ar putea? De aceea este mai mare vinovăţia de a trece cu vederea pe cel
cunoscut, decât pe cel necunoscut, pe prieten decât pe cel ce nu-ţi este prieten.
66
Să fie înscrisă între văduve cea care nu are mai puţin de şaizeci de ani şi a fost femeia unui
singur bărbat; dacă are mărturie de fapte bune. (5, 9-10) A spus mai înainte „să se înveţe mai
întâi să-şi chivernisească casa sa întru bună-credinţă, şi să dea răsplătiri părinţilor”; a spus apoi
că: „Cea care trăieşte în desfătări, deşi vie, e moartă”; a spus încă „dacă nu poartă grijă de ai săi,
este mai rău decât un necredincios”, şi, în fine, a spus că dacă nu le are pe acestea, este
nevrednică să fie trecută în rândul văduvelor, iar aici spune ce vârstă trebuie să aibă. Dar cum? O
judecăm oare pe ea după vârstă? Şi care este isprava? Că n-a ajuns la vârsta de şaizeci de ani.
„Nu numai în privinţa vârstei să se judece, zice, ci chiar dacă ar trece şi de acea vârstă, însă nu
are fapte bune, chiar nici atunci să nu fie aleasă.” Şi de ce oare, precizând vârsta văduvelor,
cauza o pune la urmă?
Dar acum să ascultăm cele ce urmează: dacă a crescut copii. Nu este puţin lucru a creşte fii,
fiindcă a creşte fii nu vrea să zică numai de a-i hrăni, ci a-i hrăni precum trebuie, după cum zice
mai sus: „de vor petrece întru credinţă, şi întru dragoste, şi întru sfinţire”. Ai văzut cum peste tot
apostolul pune înainte mai întâi binefacerile către cei ai neamului, sau către cei ai săi, şi după
aceea către cei străini? Căci mai întâi zice: „dacă a crescut copii”, iar după aceea adaugă: dacă a
fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinţilor, dacă a venit în ajutorul celor
strâmtoraţi, dacă s-a ţinut stăruitor de tot ce este lucru bun. Dar cum? Dacă este săracă şi nu are
cu ce ajuta? Nu este atât de săracă, încât să nu poată creşte copii, sau să primească străini, sau să
ajute pe cei necăjiţi. Nu este mai săracă decât acea văduvă din Evanghelie, care a dat şi cei doi
bănuţi ce-i avea. Chiar de ar fi săracă, totuşi casă are, căci nu stă sub cerul liber.
„Dacă a spălat, zice, picioarele sfinţilor”, ceea ce nu cere nici o cheltuială. „Dacă s-a ţinut
stăruitor de tot ce este lucru bun.” Dar care anume poruncă o spune prin aceste cuvinte? Aici el
îndeamnă pe văduvă la slujba cea trupească, căci spre acele slujbe femeile mai ales sunt
destinate; de a aşterne patul, de a odihni. Vai! Câtă exactitate cere de la o văduvă, aproape aceea
pe care o cere de la cel ce voieşte a avea episcopie. Căci expresia „dacă s-a ţinut stăruitor de tot
ce este lucru bun” e ca şi cum ar fi zis: „chiar de n-a putut să facă toate cele de dinainte, cel puţin
a luat parte la altele, cel puţin a slujit”. Tăindu-i pofta de petreceri întru desfătări, apostolul
voieşte ca văduva să fie cu prevedere, iconomă, şi petrecându-şi timpul în rugăciuni. Astfel era
Anna. Priveşte câtă exactitate cere el de la văduvă, pe care nu o cere de la fecioare, deşi a cerut şi
de la acestea multă băgare de seamă şi cea mai mare curăţie, căci expresia: „spre bună-cuviinţă şi
apropiere de Domnul fără sminteală” cuprinde în sine întreaga virtute.
Ai văzut că nu faptul nemăritării a doua oară este de ajuns să ne arate pe o adevărată văduvă, ci
că e nevoie de multe altele? De ce, spune-mi, nu îndeamnă pe văduvă a se mărita a doua oară?
Oare dispreţuia nunta? Nicidecum, căci acest dispreţ este al ereticilor, ci voind a se îndeletnici
văduva în cele duhovniceşti mai mult, şi a păşi spre virtute. Căci nunta nu este spre necurăţie, ci
spre îndeletnicire, fiindcă şi atunci când zice: „să vă îndeletniciţi în post şi în rugăciune” (I
Corinteni 7, 5), nu spune „să vă curăţiţi”. Într-adevăr, nunta este pricină a multe îndeletniciri.
Deci, dacă de aceea nu te măriţi, pentru ca să te îndeletniceşti cu frica de Dumnezeu, cu primirea
străinilor, cu îngrijirea sfinţilor, iar tu nu faci aceasta, nici un folos nu ai din văduvie. Tot aşa şi
fecioara care se răstigneşte cu toată băgarea de seamă, dacă s-a depărtat de nuntă, considerând-o
spurcată şi necurată, n-are nici un folos din fecioria sa. Ai văzut că, vorbind de primirea
străinilor, el nu vorbeşte de o dragoste oarecare, ci de acea dragoste care purcede dintr-un cuget
bun, din bunăvoinţă, de acea dragoste care înalţă faptul în aşa fel, că primeşte pe străin ca pe
însuşi Hristos. Căci apostolul nu voieşte a porunci văduvelor să facă slujbă sfinţilor de silă , ci ca
ea de la sine să facă aceasta.
„Dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, zice, şi voi sunteţi datori ca să
67
spălaţi picioarele unii altora.” (loan 13, 14) Chiar de o mie de ori de ar fi cineva bogată, chiar de
ar fi în cea mai mare cinste, şi ar cugeta lucruri mari pentru nobleţea neamului din care se trage,
totuşi nu poate fi o deosebire atât de mare între ea şi cei pe care-i slujeşte, pe câtă este între
Dumnezeu şi ucenici. Dacă tu primeşti pe străin ca pe Hristos, de nimic nu te vei ruşina, ci încă
mândreşte-te chiar pentru aceasta; iar dacă nu-1 primeşti ca pe Hristos, nici nu-1 primi, „Cel ce
vă primeşte pe voi, zice, pe Mine Mă primeşte.” (Matei 10, 40) Dacă nu primeşti astfel, nici plată
nu vei avea.
Avraam a primit pe nişte oameni călători, după cum credea el, şi nu îngăduia slugilor să facă
totul, ci şi femeii sale a poruncit ca să frământe făina, deşi avea trei sute optsprezece slugi,
printre care desigur că erau şi femei, dar el a voit ca răsplata să o aibă întreagă împreună cu
femeia sa, nu numai în cheltuieli, ci şi în slujire. În acest fel, trebuie să fie primitoare de străini,
ca şi cum toate le-ar face chiar pentru ele, ca astfel să se sfinţească, şi mâinile lor să se
binecuvânteze. Chiar dacă dai milostenie săracilor, să nu iei ca o înjosire dăruirea prin tine însăţi,
căci nu dai săracului, ci lui Hristos. Dar atunci cine ar fi atât de ticălos încât să ia ca o înjosire
întinderea mâinii (a da ajutor) lui Hristos? Aceasta este ospitalitate adevărată, de a face aşa ca
pentru Dumnezeu. Dar dacă tu porunceşti cu trufie a i se da milostenie, ca şi cum a-i porunci să
te bucuri de întâietate până şi aici, apoi aceasta nu este iubire şi îngrijire de străini. Străinul are
nevoie de multă îngrijire, şi deci este de dorit ca, chiar şi după atâtea îngrijiri, tu să nu te ruşinezi.
Şi fiindcă faptul de a cere milostenie este de aşa natură, încât cel ce are nevoie de ajutorul altora
se poate ruşina, apoi tu prin marea îngrijire şi mângâiere ce-i vei da trebuie a-i alunga ruşinea, şi
a-i arăta cu cuvântul şi cu fapta, că cel ce face bine nu eşti tu, ci că tu însuţi eşti cel care şuieră, şi
în cazul de faţă mai mult ţie ţi se face bine, decât aceluia. Astfel că, prin buna intenţie ce o ai
către el, îi covârşeşti ruşinea ce o avea mai înainte. „Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie
bună” (II Corinteni 9, 7), zice. Tu mai cu seamă datorezi mulţumiri săracului, prin faptul că vei
lua plată. Dacă n-ar fi săraci, cele mai multe din păcate nu le-am putea tăia; aşa că săracii sunt
doctorii rănilor tale, iar doctoriile ce ţi le prezintă, sunt chiar mâinile lor. Nu aduce atâta
vindecare doctorul când întinde mâna şi dă bolnavului doctoria, pe cât aduce săracul, căci el
întinde mâna şi primeşte de la tine milostenia, este buretele care şterge păcatele tale. Ai dat
argintul din punga ta, dar o dată cu el au ieşit şi păcatele ce le aveai. Astfel sunt şi preoţii, după
cum şi zice: „Ei se hrănesc din fărădelegile poporului Meu, şi năzuinţa lor este numai către
păcat”. (Osea 4, 8) Aşa că tu mai mult iei decât dai, mai mult bine ţi se face ţie, decât ai făcut tu.
împrumuţi pe Dumnezeu, iar nu pe oameni; îţi sporeşti bogăţia, iar nu o împuţinezi, şi o vei
împuţina atunci, când tu nu vei da.
„Dacă a primit străini, zice, dacă a spălat picioarele sfinţilor.” Ale căror sfinţi? Ale celor
strâmtoraţi, iar nu oricăror sfinţi, fiindcă se poate să fie sfinţi, şi să se bucure de îngrijire şi slujire
din partea tuturor. Nu umbla după cei ce sunt în îmbelşugare, ci după cei strâmtoraţi, după cei
necunoscuţi, care sunt străini pentru cei mai mulţi. „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia
dintr-acesti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40) Nu da preoţilor Bisericii ca
să împartă milostenia ta la săraci, ci tu fă acea slujbă, ca astfel să iei plată nu numai pentru că ai
cheltuit, ci şi pentru că ai slujit. Dă cu mâinile tale, deci, tu singur seamănă ogorul. Aici nu este
nevoie de a înfige plugul în pământ, nici de a înjuga boul, nici de a aştepta timpul prielnic, nici
de a desţeleni mai întâi pământul de cioturi, şi nici de a te lupta cu frigul, de vreme ce această
sămânţă, sau mai bine zis această semănare este scutită de orice lucrare de felul acela. Căci tu
semeni în cer, unde nu este frig, nici iarnă, şi nici altceva de acest fel. Semeni în suflete, unde
nimeni nu poate lua ceea ce ai semănat, ci se păstrează acolo cu toată puterea, cu toată îngrijirea
şi băgarea de seamă.
68
Seamănă tu singur. De ce te lipseşti pe tine însuţi de plată? Mare plată este de a putea iconomisi
şi cele ale altora. Plată nu este numai de a da, ci şi a iconomisi bine cele date. De ce să nu iei tot
tu şi această plată? Că şi pentru aceasta este plată, ascultă: „Şi a plăcut cuvântul înaintea întregii
mulţimi, şi au ales pe Ştefan… si pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon…” (Faptele
Apostolilor 6, 5), pe care i-au însărcinat cu slujirea văduvelor. Deci, fă-te iconom al celor ce sunt
ale tale, iar la aceasta te hirotoniseşte însăşi milostenia, însăşi iubirea de oameni, şi frica de
Dumnezeu. Faptul acesta te izbăveşte şi de slavă deşartă, odihneşte şi sufletele, sfinţeşte şi
mâinile, şi cugetul îl linişteşte, şi filosofic te învaţă, şi mai cu bunăvoinţă te face; faptul acesta
face ca tu să iei binecuvântările tuturor, şi capul tău să primească binecuvântările văduvelor.
LAUDE ADUSE MONAHISMULUI
Fă-te mai cu bunăvoinţă în rugăciuni; îngrijeşte-te şi de bărbaţii sfinţi, de cei cu adevărat sfinţi,
de cei ce stau prin pustietăţi, de cei ce nu pot să ceară, de cei ce sunt pironiţi în slujirea lui
Dumnezeu. Călătoreşte drum îndelungat, dă prin tine singur, căci de multe te vei folosi, dacă vei
da singur. Vezi vreun cort (colibă) sau vreo peşteră? Vezi pustietate? Vezi singurătate? De multe
ori plecând spre a da bani, ai dat întregul suflet, ai rămas cucerit, şi ai devenit împreună rob al
aceluia, şi împreună cu el ai devenit şi tu călător în lume. Mare lucru este de a vedea şi săraci.
„Mai bine este să mergi în casă de plâns, decât să te duci în casa ospăţului, căci acolo se vede
sfârşitul omului şi cineîl vede pune la inimă.” (Ecclesiastul 7, 2) De aici sufletul se molipseşte,
căci dacă ai ocazia de a râde cu alţii la fel, ai căpătat atunci îndemn spre petreceri, iar dacă nu ai
acea ocazie, nu ai căpătat îndemn spre petrecere. În casa plângerii însă nu e nimic de acest fel, ci
chiar dacă nu ai ocazie de a te dezmierda, dar nici nu te-ai întrista, iar de cumva ai acea ocazie,
totuşi tu te vei modera.
Cu adevărat mănăstirile sunt case de plângere, unde se vede sac şi cenuşă, unde este singurătate,
unde nu se vede nici un râs, nici o îngrămădeală de lucruri lumeşti, unde este post, unde se culcă
pe pământul gol, unde toate sunt curate de fum şi fripturi de carne, de vuiete, de tulburări şi de
multe supărări. Mănăstirile sunt limanuri liniştite, iar monahii sunt ca nişte luminători, care
luminând din înălţime chiar şi pe cei ce vin din depărtare, şezând în liman şi atrăgând spre
liniştea lor pe toţi, nelăsând să se întâmple vreun naufragiu celor ce privesc spre ei, iar pe unii ca
aceştia nu-i lasă să stăruie întru întuneric. Du-te la ei, ospă-tează-te, apropie-te, atinge picioarele
sfinţilor, fiindcă e cu mult mai cinstit a te atinge de picioarele acelora, decât de capul altora, căci
picioarele sfinţilor mari lucruri au făcut, ba încă şi pedepseau, când scuturau praful de pe
picioarele lor. Când este vreun sfânt printre noi, de nimic nu ne ruşinăm.
Sfinţi, însă, sunt toţi cei care au credinţă dreaptă împreună cu viaţa. Chiar dacă nu fac semne şi
minuni, chiar dacă nu scot demoni, totuşi sunt sfinţi. „Dacă, zice, au spălat picioarele sfinţilor.”
După cum se petrece cu scăparea unui om din cele pământeşti spre cele cereşti, astfel se petrece
şi cu scăparea în mănăstire a unui bărbat sfânt. Acolo nu vezi cele ce ai vedea în vreo casă, şi
locul acela este mai curat decât orice. Tăcere şi linişte multă; acolo nu e vorba de „al meu” sau
de „al tău”. Iar dacă vei rămâne acolo o zi sau două, atunci vei simţi plăcerea. Se face ziuă — sau
mai bine zis, chiar şi mai înainte de ziuă, cocoşul a cântat —, şi nu vei vedea petrecându-se ceea
ce se petrece într-o casă, unde slugile dorm duse, uşile sunt încuiate, toţi stau culcaţi ca nişte
morţi, iar îngrijitorul de catâri trage clopotele. Nimic din toate acestea nu vei vedea acolo, ci de
îndată cu toţii alungând de la ei somnul, se scoală cu evlavie, proestosul deşteptându-i pe ei, şi
stau apoi la locul cel sfânt, şi întinzându-şi cu toţii mâinile spre cer, cântă sfintele şi
dumnezeieştile imnuri. Ei nu au nevoie de multe ceasuri spre a alunga de la ei somnul şi
69
buimăceala, precum avem noi. Noi, după ce ne-am trezit, stăm mult timp pe gânduri, apoi ieşim
spre a ne îndeplini nevoile trupeşti (UQOC, XQEUXV d7I£QXO|a£6a), după aceea ne spălăm
faţa şi mâinile; apoi luăm cizmele şi hainele, iar pentru toate acestea trece mult timp. Acolo (în
mănăstire), însă, nimic din toate acestea. Nimeni nu cheamă pe slugă, căci fiecare se slujeşte
singur; nu are nevoie de haine multe, nu are nevoie a se lupta mult până ce va alunga somnul, ci
imediat ce a deschis ochii, el seamănă cu unul care a privegheat mult, datorită trezviei sale.
Căci inima nu se scufundă în mâncări multe, şi deci nu este îngreuiată, nu are nevoie de mult
timp spre a se ridica în sus, ci de-ndată este trează. Mâinile apoi sunt curate. Somnul este liniştit,
căci nimeni nu aude acolo horcăind, nici suflând din greu, şi nici zvârcolindu-se prin somn în
toate părţile, nici cu trupul gol, ci cu toţii stau culcaţi mai cu bunăcuviinţă chiar decât cei ce
priveghează. Dar toate acestea vin din buna orânduială ce se găseşte în sufletul lor. Cu adevărat
că aceştia sunt sfinţi, şi printre oameni sunt îngeri. Cel ce are cu sine multă frică de Dumnezeu,
nu se lasă a fi adâncit în somnul cel mai profund, şi să-şi scufunde cugetul, ci în timp ce pare că
doarme, el aproape că este treaz. Tot aşa sunt şi visurile lor, nu fantastice, nici ciudate, ci după
cum am spus, îndată ce a cântat cocoşul, proestosul intrând, scutură puţin de picior pe cel ce
doarme, şi aşa pe toţi îi trezeşte. Acolo nu este slobod de a fi dezbrăcat când doarme.
Apoi, sculându-se, de-ndată stau cu toţii drepţi şi cântă imnuri profetice cu multă simfonie, şi cu
melodii armonioase. Nici chitara, nici naiul, nici alt organ muzical nu scot un glas atât de plăcut,
ca acel ce se poate auzi pe când cântă acei sfinţi în liniştea aceea a pustietăţii. Dar chiar şi
cântările lor sunt potrivite şi pline de dragoste către Dumnezeu. „Noaptea ridicaţi mâinile voastre
spre cele sfinte şi binecuvântaţi pe Domnul” (Psalmi 133, 2), adică spre Dumnezeu. Şi iarăşi:
„Sufletul meu Te-a dorit în vreme de noapte, duhul meu năzuieşte spre Tine” (Isaia 26, 9). Dar şi
cântările lui David scot multe lacrimi din ochi, căci iată ce cântă, zicând: „Ostenit-am întru
suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda”
(Psalmi 6, 7); şi iarăşi: „Că cenuşă am mâncat, în loc de pâine” (Psalmi 101, 10); şi iarăşi:
„Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului că-1 socoteşti pe el?” (Psalmi
143, 3); şi iarăşi: „Nu te teme când se îmbogăţeşte omul şi când se va înmulţi slava casei sale”; şi
iarăşi: „de şapte ori în zi Te voi lăuda, întru judecăţile dreptăţii tale”, şi iarăşi: „În miezul nopţii
m-am deşteptat ca să mă mărturisesc Ţie întru judecăţile dreptăţii Tale”, şi iarăşi: „Dumnezeu va
izbăvi sufletul meu din mâna iadului”, şi iarăşi: „De voi merge în mijlocul umbrei morţii, nu mă
voi teme de rele, că Tu cu mine eşti”, şi iarăşi: „Nu mă voi teme de frica de noapte, de săgeata ce
zboară ziua, de lucrul ce umblă întru întuneric, de reaua întâmplare şi de diavolul cel de
miazăzi”, şi iarăşi: „Socotitu-ne-am ca oile cele de jertfă.” Acestea le spun ei cântând împreună
cu îngerii, fiindcă şi îngerii cântă atunci: „Lăudaţi pe Domnul din ceruri”, zice, în timp ce noi
căscăm, sforăim, horcăim, sau stăm tolăniţi pe paturi si ne gândim la mii de viclenii. Si câţi nu
sunt aceia care întreaga noapte şi-o petrec în acest fel!
Când apoi urmează a se face ziuă, se liniştesc şi ei; şi pe când noi începem cu lucrul, atunci şi ei
au timp de repaus. Făcându-se ziuă, fiecare din noi cheamă pe altul, se ia de vorbă pentru cele
cheltuite, trimite în târg, se prezintă stăpânitorului, tremură de frică, sau că se gândeşte la
răspundere; un altul se urcă pe scenă, iar celălalt la afacerea sa. Aceia iarăşi, sfârşindu-şi
rugăciunile dimineţii şi imnurile, se apucă de citit Sfintele Scripturi. Sunt unii apoi care au
învăţat a scrie şi cărţi. Fiecare, apoi, luând câte o locuinţă anume rânduită, are acolo o linişte
veşnică, nimeni nu flencăneşte (ovbEVOC, (jjAuaQOUVTOC;), nimeni nu spune nimic de
prisos. Apoi, săvârşesc rugăciunile din ceasul al treilea, din ceasul al şaselea şi din ceasul al
nouălea, precum şi rugăciunile de seară. În fine, împărţind ziua în patru părţi, fiecare parte este
plină de psalmodii (cântări ale psalmilor), şi cu imnuri laudă pe Dumnezeu. În timpul acesta, cei
70
din lume ospătează, râd, joacă sau li se sparge pântecele din cauza îmbuibărilor, iar aceştia
stăruie în cântări şi imnuri închinate lui Dumnezeu. Niciodată nu au timp de masă lungă, şi nici
de bucate multe.
După masă iarăşi se îndeletnicesc de aceleaşi, fără a se da somnului. Cei din lume dorm şi ziua,
pe când aceia şi noaptea priveghează. Cu adevărat că sunt fii ai luminii! Apoi, cei din lume,
cheltuindu-şi mult timp dormind, se scoală cu capul greoi, pe când aceia priveghează stând
nemâncaţi, şi dăinuiesc în imnuri şi cântări. Venind apoi seara, unii aleargă la băi, sau la
desfătări, pe când aceia tocmai atunci sfârşind ostenelile zilei, se apropie spre masă, neavând
droaia aceea de slugi, nici nu aleargă prin odăile cele multe ale casei, şi nici făcând vuiet. Nu vei
vedea apoi întinzându-s şi pe masă bucate scumpe, şi nici încărcate de grăsimi, ci unii având
dinainte numai pâine şi sare, iar alţii având şi untdelemn, în timp ce alţii care sunt poate mai slabi
se îndulcesc şi din verdeţuri şi din fasole, bob sau linte. Apoi, stând puţin, sau mai bine zis totul
încheind cu imnuri, se culcă pe frunze de copaci puse înadins pentru odihnă numai, iar nu pentru
dezmierdare.
Acolo nu este frică de stăpânitori, nu este uşurătatea stăpânilor, nu este frica slugilor, nu este
vuietul femeilor, nu este tulburarea copiilor, nu este mulţimea cuferelor sau a lăzilor, nici depozit
de haine prisoselnice, nu este aur, nu este argint; nu sunt santinele şi strajă şi parasantinele,
fiindcă nu este casierie de bani, sau altceva de acest fel, ci totul e plin aşa-zicând de rugăciuni, de
imnuri; toate sunt pline de bune miresme duhovniceşti, şi nimic acolo nu este trupesc. Aceia nu
se tem de vreun atac al tâlharilor, fiindcă nu au ce să piardă; bani nu sunt acolo, ci numai trupuri
şi suflete, şi dacă le vor lua acestea, atunci nu i-au păgubit, ci încă i-au folosit — „Căci pentru
mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig” (Filipeni l, 21) —, încă i-au scăpat de legături. Cu
adevărat că „glas de bucurie este în corturile drepţilor” (Psalmi 116, 15), precum zice psalmistul.
Acolo nu se aude niciodată plângere şi suspin, căci acel locaş este curat de asemenea bocete,
curat de asemenea strigăte.
Mor desigur şi cei de prin mănăstiri, căci nu sunt nemuritori cu trupul; însă ei nu cunosc moartea
ca pe moarte. Cu imnuri petrec pe cei ce pleacă de aici, şi petrecerea aceasta ei o numesc pompă
sau alai, iar nicidecum ducerea unui cadavru la groapă. De îndată ce se vesteşte că a murit
cineva, mare le este bucuria, mare le este plăcerea, şi mai bine zis nici nu îndrăzneşte cineva să
spună că acel cineva a murit, ci că şi-a sfârşit călătoria din viaţa aceasta. Apoi mulţumiri din
toate părţile, slavă multă, bucurie, şi fiecare rugându-se de a avea un astfel de sfârşit, de a
termina în acest chip lupta aceasta, de a se odihni de osteneli şi de lupte, de a vedea pe Hristos.
De cumva vreunul se îmbolnăveşte, nu vei vedea lacrimi, nici suspine, ci iarăşi rugăciuni. Nu vei
vedea mâinile doctorilor, ci numai credinţa de multe ori a vindecat pe cel bolnav. Iar de cumva ar
fi nevoie şi de doctor, apoi şi atunci vei vedea multă filosofie, multă răbdare în suferinţă. Nu stă
de faţă atunci nici femeia cu părul despletit, nici copiii bocindu-se că au rămas orfani, şi nici pe
slugi rugând pe cel ce se zbate cu moartea ca să-i asigure cu ceva, ci sufletul este slobod de toate
acestea, şi la un singur lucru se gândeşte atunci: cum s-ar putea ca, ducându-se de aici, să fie
iubit de Dumnezeu. De cum îi vine vreo boală, nu din pricina îmbuibării îi vine, sau din pricina
beţiilor, ci chiar cauzele bolilor lor sunt încărcate de laude, iar nu de hule, ca bolile celor din
lume, precum, de pildă, din cauza privegherilor, din cauza postului îndelungat, sau şi altele de
acest fel, care le pricinuiesc boli, pentru care şi lesne se izbăvesc de aceste boli, şi de multe ori
scapă de ele chiar fără să fi suferit mult .
„Spune-mi, zice, dacă a spălat picioarele sfinţilor?” Aceştia se pot găsi şi în biserici. Dacă am
povestit viaţa celor din mănăstiri, prin aceasta nu am voit a dispreţui pe cei de prin biserici,
fiindcă de multe ori se găsesc chiar în mijlocul bisericilor mulţi de felul acelora, şi poate că fără
71
să se ştie. Nu deoarece colindă casele oamenilor, sau pentru că se duc prin piaţă, sau pentru că
stau în fruntea altora, îi vom dispreţui, fiindcă şi aceasta a poruncit-o Dumnezeu: „Judecaţi
săracului, şi faceţi dreptate văduvei” (Isaia l, 17), zice. Multe sunt căile virtuţii, după cum şi
deosebirea dintre mărgăritare este mare, deşi toate se numesc mărgăritare, căci unul este
strălucitor şi rotund din toate părţile, iar altul poate că nu are această frumuseţe, ci o alta. Şi care
anume? Precum mărgăritarul prin meşteşug devine lunguieţ, iar colţurile ce le avea au dispărut,
pe când un altul este mai încântător prin culoarea lui cea albicioasă; iar altul, verde, este mai
încântător decât orice verdeaţă, altul este mai frumos prin culoarea sângelui decât orice altă
culoare, un altul mai albastru decât marea, altul iarăşi are multe culori, şi ar putea găsi cineva în
el culorile soarelui. Astfel sunt şi sfinţii, unii se împodobesc pe sine, iar alţii împodobesc şi
bisericile.
„De a spălat, zice, picioarele sfinţilor, de a ajutat celor necăjiţi.” Să ne punem deci pe lucru, ca să
ne mândrim acolo, că am spălat picioarele sfinţilor. Dar dacă noi trebuie a spăla picioarele lor,
apoi cu atât mai mult încă a le da cu mâna ajutoare.
„Să nu ştie, zice, stânga ta ce face dreapta.” (Matei 6, 3) De ce iei mii de martori când dai
milostenie? Nici sluga să nu ştie, dacă se poate, nici femeia. Scandaloase sunt asemenea
prefăcătorii din partea ei, căci de multe ori sau poate niciodată împiedicându-se, atunci te
împiedică, fie din slavă deşartă, fie din alte cauze. Fiindcă şi Avraam, deşi avea o femeie
minunată, totuşi, urmând a aduce jertfă pe fiul său, se ascundea, deşi nu ştia ce se va petrece, ci
era încredinţat că îl va jertfi numaidecât. Ce ar fi putut spune, dacă el ar fi fost un om ca cei mai
mulţi? Cine este cel care face asemenea lucruri? Oare nu 1-ar fi defăimat pentru barbarie şi
cruzime? Dar iată că femeia lui nici măcar nu s-a învrednicit de a-şi vedea pe fiul său, nici de a-i
mai auzi cel de pe urmă glas, nici de a-1 privi zbătându-se, ci luându-1 ca pe un prizonier, s-a dus
cu el. Avraam însă, acel drept, nimic din acestea n-a cugetat, fiind beat de dorinţa de a-1 jertfi. El
nimic altceva nu vedea înaintea ochilor săi, decât ceea ce i se poruncise. Nici copil nu era
înaintea sa, nici femeie, sau mai bine zis nici el singur nu ştia ce va fi, şi astfel el se silea ca să
aducă jertfa sfântă şi curată, iar nicidecum să o întineze cu lacrimi şi cu ceartă din partea ei. Ba
încă copilul său, Isaac, a zis cu blândeţe către el: „Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia
pentru jertfă?” (Facerea 22, 7-8), la care el a răspuns: „Dumnezeu Se va îngriji pentru oaia de
jertfă, fiul meu.” Se zice că aceasta este şi o prorocie, că Dumnezeu Se va îngriji a da spre jertfă
pe Fiul Său.
Dar de ce-i ascunzi, spune-mi, celui ce va fi jertfit? „Da! zice, mă tem ca nu cumva să se
înspăimânte, ca nu cumva să se arate nevrednic de jertfă.” Ai văzut cu câtă exactitate el le făcea
pe toate? Este întocmai după cum zice Scriptura: „să nu ştie dreapta ta ce face stânga”, adică,
chiar de am avea pe cineva foarte apropiat, noi totuşi să nu ne grăbim a-i arăta, afară numai dacă
n-ar fi vreo nevoie, căci din această cauză multe rele se întâmplă, şi de multe ori ajunge cineva la
slavă deşartă, sau piedici i se pun în cale. Pentru aceea să ne ascundem până şi de noi, dacă ar fi
cu putinţă, în asemenea cazuri, ca astfel să ne învrednicim bunurilor făgăduite întru Hristos Iisus,
Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
72
OMILIA XV
din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Iar de văduvele tinere fereşte-te. Căci, atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se
mărite. Şi îşi agonisesc osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi. Dar în acelaşi timp se
învaţă să fie leneşe, cutreierând casele, şi nu numai leneşe, ci şi guralive şi iscoditoare, grăind
cele ce nu se cuvin. Vreau deci ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-si vadă de case,
şi să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară. Căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după
Satana. (I Timotei 5, 11-15)
După ce Pavel mult a vorbit despre văduve, ba încă hotărându-le şi vârsta şi zicând ca „nu mai
puţin de şaizeci de ani să aibă”, şi pe lângă aceasta mai arătând şi calităţile lor: „dacă a crescut
copii, dacă a fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinţilor, dacă a venit în ajutorul
celor strâmtoraţi”, iată că aici iarăşi zice: „De văduvele tinere fereşte-te.” Despre fecioare însă,
deşi lucrul este cu mult mai dificil, nimic din acestea nu lasă a se înţelege. Şi de ce oare? Fiindcă
acelea s-au făgăduit pentru lucruri mai mari, şi de la măreţia acestei idei el a ajuns la acest fapt.
Căci cuvintele: „dacă a fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinţilor”, şi toate cele
de acest fel, le-a reprezentat, aşa-zicând, prin expresia: „femeia nemăritată şi fecioara poartă grijă
de cele ale Domnului”. (I Corinteni 7, 34) Iar dacă cu acestea el n-a insistat asupra vârstei, tu să
nu te minunezi, fiindcă chiar de aici se învederează şi aceea. De altfel, am spus că fecioarele şiau
ales fecioria în urma unei judecăţi mai înalte. Pe lângă aceasta, cu văduvele tinere e ca şi cum
ar fi devenit nişte cadavre, şi prin urmare ele singure au dat motiv la o astfel de legiuire, în timp
ce nu aşa se petrece cu fecioarele. Cum că unele dintre ele căzuseră deja, aceasta se învederează
din expresia: „căci, atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite”, şi iarăşi:
„căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după Satana”.
„De văduvele tinere fereşte-te.” De ce oare? „Căci atunci când poftele le înfierbântă, vor să se
mărite”. Şi ce înseamnă „înfierbântă”? Adică se prefac ca şi cum n-ar voi un lucru, pe când îl
voieşte, când se moleşeşte. Este întocmai ca şi cum, vorbind cineva despre un bărbat bun şi
blând, ar spune: „apoi aceasta, lăsându-1 pe el, s-a dus după un altul”. Arată deci că şi văduvia
lor au preferat-o în mod întâmplător. Prin urmare, şi văduva este logodită cu Hristos în văduvia
ei, după cum zice: „Eu sunt Părintele orfanilor şi Judecătorul văduvelor”. (Psalmi 67, 5) Arată,
prin urmare, că nici văduvia n-au purtat-o după cuviinţă, ci „se înfierbântă”, şi cu toate acestea el
rabdă. Dar în alt loc, el spune: „că v-am logodit unui singur Bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos
fecioară neprihănită”. (II Corinteni 11, 2) „Când ele s-au făgăduit lui Hristos, zice, apoi iată că
„vor să se mărite, agonisindu-şi osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi”. Sub numele de
„credinţă”, el indică aici învoiala făcută. „Au minţit, zice, şi-au bătut joc de adevăr, 1-au lepădat,
au călcat acea învoială.”
„În acelaşi timp se învaţă să fie leneşe”, zice. Aşadar, apostolul nu numai bărbaţilor le porunceşte
să lucreze, ci şi femeilor, căci nelucrarea sau trândăvia aduce tot răul. „Ele sunt răspunzătoare nu
numai de această faptă, ci şi de alte păcate.” Căci dacă este nepotrivit unei femei a colinda casele
oamenilor, apoi cu atât mai mult unei fecioare. „Nu numai leneşe, zice, ci şi guralive şi
iscoditoare, grăind cele ce nu se cuvin. Vreau, deci, ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii,
73
să-şi vadă de case.” Când şi grija de bărbat o va alunga de la ea, şi cea de Dumnezeu nu o are, ce
se alege de ele? Cu drept cuvânt că atunci devin leneşe, guralive şi iscoditoare. Căci cel ce nu se
îngrijeşte de cele ale sale, desigur că se va îngriji de ale altora, precum şi cel ce se îngrijeşte de
ale sale, de cele străine nu va face nici o vorbă, nu va avea nici o grijă.
„Grăind cele ce nu se cuvin”, zice. Într-adevăr, nimic nu este atât de nepotrivit ca a cenzura mai
cu seamă cele ale altora, şi aceasta este zisă nu numai pentru femei, ci şi pentru bărbaţi — fiind
cea mai mare dovadă de neruşinare, şi cutezanţă fără margini. „Vreau deci” — fiindcă şi ele
voiesc, atunci voiesc şi eu — „ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case”,
adică să se îngrijească de casă, căci aceasta e cu mult mai bine decât a umbla din casă în casă, şi
a grăi ce nu se cuvine. Trebuia poate să se îngrijească de cele ale lui Dumnezeu, trebuia să
păzească credinţa; dar fiindcă pe acestea nu le fac, apoi mult mai bine este de a se mărita, decât a
sta aşa, căci nici Dumnezeu nu este dispreţuit prin acest fapt, şi nici ele nu se vor învăţa a fi mai
bune. De la o aşa văduvie nu poate ieşi nimic bun, pe când de la o căsătorie normală, multe
bunuri izvorăsc, iar mai presus de orice, prin căsătorie va putea să alunge din cugetul său
trândăvia, şi să nu mai fie guralivă şi iscoditoare.
Şi de ce oare n-a spus că, de vreme ce unele văduve au căzut, atunci ele trebuie să aibă o mare
băgare de seamă, ca nu cumva să pătimească la fel ca acelea, ci le-a poruncit să se mărite? Pentru
că nu împiedică faptul căsătoriei lor. „Ca să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară”, adică să
nu aibă de ce se agăţa. „Căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după Satana.” Aşadar, pe astfel de
văduve el le împiedică, nu doar pentru că nu voieşte să fie văduve tinere, ci pentru că nu voieşte
de a fi fără de treabă, grăind cele ce nu trebuie, şi iscoditoare; cu alte cuvinte, nu voieşte ca ele să
aibă pe diavol de pricină. Dar dacă acestea nu s-ar petrece, nici el nu le-ar împiedica.
Dacă vreun credincios sau vreo credincioasă are în casă văduve, să aibă grija lor, ca Biserica să
nu fie împovărată, ci să poată ajuta pe cele cu adevărat văduve. (5, 16) Iarăşi numeşte cu
adevărat văduve pe cele singuratice, pe cele care n-au de nicăieri nici o mângâiere. Şi de ce oare
îndeamnă la aceasta? Căci aşa este bine. Din acest fapt, două lucruri mari izvorăsc: şi acelea că
aveau motiv de a face bine, şi că acestea se întreţineau bine, în acelaşi timp şi Biserica nu se
îngreuia. Bine a făcut că a adăugat: „dacă vreun credincios”, căci nu trebuia a fi îngrijite şi
hrănite de cei necredincioşi, ca să nu se creadă că au nevoie de ei. Priveşte apoi şi cât de
încurajator le vorbeşte, căci nu le-a spus de vreo cheltuială mare, sau de vreun lux, ci „să aibă
grija lor”, adică să le dea cele strict necesare — „ca Biserica să nu fie împovărată, ci să poată
ajuta pe cele cu adevărat văduve”. Prin urmare, o astfel de credincioasă sau credincios are şi
plata ajutorului ce a dat Bisericii, fiindcă, ajutând-o pe aceasta, ajută în acelaşi timp şi pe cele ce
le îngrijeşte Biserica, lăsându-i putinţa de a le îngriji cu mai multă îmbelşugare.
„Vreau, zice, ca văduvele tinere”, ce să facă? Să se desfete? Sau să petreacă în ospeţe? Nimic din
toate acestea, ci „să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case”. Şi cum să chivernisească casa?
Apoi, ca nu cumva să-ţi închipui că el le îndeamnă la desfătări, a adăugat imediat: „ca să nu dea
nici un prilej potrivnicului spre ocară”. Trebuia ca ele să se ridice mai presus de cele pământeşti,
dar fiindcă s-au coborât mai jos, cel puţin măcar în acestea să rămână.
Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se
ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura. Pentru că Scriptura zice: „să nu legi gura boului care
treieră”, şi: „ Vrednic este lucrătorul de plata sa “. (5, 17-18) Sub denumirea de „îndoită cinste”,
de aici, el numeşte îngrijirea, sau mai bine zis acordarea celor necesare. Căci, când el adaugă:
„Să nu legi gura boului care treieră”, şi: „vrednic este lucrătorul de plata sa”, aceasta
învederează. Prin urmare, şi când zice mai sus: Pe văduve cinsteşte-le (5, 3), el vorbeşte despre
îngrijirea de ele cu cele necesare. „Ca pe cele ce sunt cu adevărat văduve” să le cinstească, adică
74
pe cele ce sunt în sărăcie, fiindcă, cu cât una este mai săracă, cu atât mai mult este văduvă. Pune
aici şi cele ale Legii, şi cele ale lui Hristos, ca unele ce conglăsuiesc. Legea spune: „Să nu legi
gura boului care treieră.” Vezi cum el voieşte ca dascălul să muncească? Şi nu este altă oboseală
şi muncă, ca cele ale lui. Dar cum de pune oare şi ceea ce Hristos a spus: „Vrednic, zice, este
lucrătorul de plata sa”? Noi însă să nu ne uităm numai la plată, ci şi la aceea cum a poruncit.
„Vrednic este lucrătorul de plata sa”, adică vrednic este lucrătorul de hrana, de întreţinerea sa.
Aşa că dacă cineva se dezmiardă sau stă în linişte, nu este vrednic. Dacă cineva nu este ca boul
ce treieră, dacă nu duce jugul prin spini şi până la a fi strâns de gât cu el, şi dacă se opreşte mai
înainte de a termina lucrul, nu este vrednic. Prin urmare, trebuie să se acorde ajutoare cu
îmbelşugare dascălilor pentru întreţinerea lor, ca nu cumva să şuiere, sau să se moleşească; ca nu
cumva, ocupându-se cu cele mici, din această cauză ucenicii să fie lipsiţi de cele mari; ca astfel,
lucrând cele duhovniceşti, să nu se ocupe deloc cu cele pământeşti. Astfel erau leviţii; ei nu se
interesau deloc de cele ale vieţii, precum nici mirenii nu se interesau de cele ce priveau pe leviţi,
şi prin lege se poruncea şi cele privitoare la veniturile lor: zeciuielile (dijmele), cele venite din
scule de aur, veniturile provenite din pârgă, rugăciuni şi celelalte de acest fel. Acelora desigur că
le-a legiuit Moise în aşa fel, ca unii ce căutau numai cele prezente; eu însă nimic mai mult nu zic
că ar trebui să aibă proestoşii, decât hrană şi îmbrăcăminte, ca nu cumva să-şi petreacă timpul cu
acestea.
Dar oare ce vrea să zică prin „îndoită cinste”? îndoită cinste către cele văduve, sau către diaconi
(slujbaşi Bisericii), sau, simplu, îndoită cinste înseamnă multă cinste. Dar noi să nu ne uităm
numai la aceea că-i învredniceşte de multă cinste, ci şi la faptul că a adăugat: „cei ce îşi ţin bine
dregătoria”. Şi ce anume înseamnă cei ce îşi ţin bine dregătoria, să ascultăm pe Hristos care zice:
„Păstorul cel bun, sufletul său îşi pune pentru oi”. (loan 10, 11) Aşadar, aceasta înseamnă a ţine
bine dregătoria, adică a nu cruţa nimic pentru îngrijirea părintească a păstoriţilor. „Şi mai ales,
zice, cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura.” Unde sunt acum cei ce spun că nu este
nevoie nici de cuvânt şi nici de învăţătură, dacă apostolul chiar şi pe Timotei îl îndeamnă la
aceasta, zicând: Cugetă la acestea, ţine-te de acestea, şi iarăşi: Ia aminte la tine însuţi şi la
învăţătură; stăruie în aceasta, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te
ascultă?’(4, 15-16) Deci tocmai pe unii ca aceştia voieşte apostolul să-i cinstim mai mult decât
pe toţi ceilalţi, pentru care şi motivul îl pune, zicând că mult suferă ei. Când un altul nici nu
privegbează, nici nu se îngrijeşte, ci stă împreună cu ceilalţi în linişte şi nepăsare, iar acela se
zbuciumă îngrijindu-se, meditând, şi mai cu seamă dacă este neîntrecut în cuvintele şi ştiinţele
celor de afară, apoi cum nu ar trebui să se bucure de cinste din partea tuturor şi mai mult decât
alţii, când el se lasă sub atâtea osteneli? Acesta este răspunzător înaintea a mii de limbi. Unul, de
pildă, 1-a hulit, altul 1-a lăudat, un altul 1-a luat în râs, un altul i-a defăimat ţinerea de minte şi
compunerea cuvântului; pentru toate acestea îi trebuie multă putere spre a le răbda pe toate.
Mare este cu adevărat, şi mai cu seamă mult contribuie spre edificarea Bisericii, de a fi preoţii
didactici, sau învăţători ai credincioşilor; iar dacă aceasta nu este, multe din cele ale Bisericii se
pierd, sau se răstoarnă pe dos. De aceea, împreună cu cele spuse — de a fi primitor şi blând şi de
a fi fără de ponos — numără şi aceasta, zicând că trebuie a fi „învăţător”. Fiindcă, de cese
numeşte el dascăl? Pentru ca să înveţe pe alţii filosofia vieţii. De aceea Pavel a zis: „Şi mai ales
cei ce se ostenesc în cuvânt şi întru învăţătură”, fiindcă este nevoie şi de învăţătură prin cuvânt.
Şi de care cuvânt vorbeşte apostolul? Nu vorbeşte de acel cuvânt pompos, şi nici de acela care
are în sine iscusinţa sau eleganţa celor din afară, ci de cuvântul care are într-însul multă putere,
de acela care este plin de înţelepciune. În asemenea caz, el nu are nevoie de construcţia frazelor,
ci a cugetărilor, cum s-ar zice; nu a unei condiţii din afară, străine, ci a unei dispoziţii sufleteşti.
75
Pâră împotriva preotului să nu primeşti, fără numai de la doi sau trei martori. (5, 19) Aşadar,
contra celui tânăr trebuie a primi pâra fără mărturii? Contra altora trebuie numaidecât? Oare nu
trebuie întotdeauna a se face ascultările cu toată exactitatea? Deci ce vrea să spună el aici? „Nu
vorbesc de alţii, zice, ci mai ales de cei bătrâni (presbiteri).” Sub denumirea de presbiter, de aici,
el nu înţelege demnitatea, ci vârsta, fiindcă mai uşor păcătuiesc cei tineri decât cei bătrâni. Şi
cum că aşa este, se învederează de acolo că lui Timotei i se încredinţase Biserica Efesului, şi
chiar întreaga naţiune a Asiei; prin urmare, apostolul vorbeşte aici de cei bătrâni.
Pe cei ce păcătuiesc mustră-i de faţă cu toţi, ca şi ceilalţi să aibă teamă (5, 20), adică, „nu
deodată să-i tai de la Biserică, ci toate le fă cu multă băgare de seamă. Când vei afla lămurit,
atunci te aruncă asupră-i cu putere ca şi ceilalţi să se cuminţească.” Căci după cum a înfrunta
uşor pe cineva este vătămător, tot aşa şi în păcatele cele cunoscute de alţii dacă nu te vei ridica cu
toată puterea, prin aceasta vei lăsa calea deschisă şi altora, spre a face şi a cuteza aceleaşi păcate.
„Pe cei ce păcătuiesc mustră-i de faţă cu toţi, zice, ca şi ceilalţi să aibă teamă.” Dar oare cum de
a zis Hristos: „Mergi şi mustră-1 pe el între tine şi el singur”? (Matei 18, 15) Dar şi pe unul ca
acela Mântuitorul permite a-1 cerceta în Biserică. Căci ce? Oare nu înfricoşează mai ales faptul
de a fi certat înaintea tuturor? Cum? Atunci când toţi cunosc păcatul, în timp ce osânda n-o
cunosc, desigur că mai mult se înfricoşează. După cum se întâmplă cu cei ce rămân nepedepsiţi,
că mulţi vor fi şi cei ce vor păcătui, tot aşa şi atunci când sunt pedepsiţi, mulţi vor fi cei ce se vor
îndrepta. Aşa a făcut şi Dumnezeu: pe Faraon 1-a pedepsit, de asemenea şi pe Nabucodonosor,
cum şi pe mulţi alţii îi vedem pedepsiţi, după om şi după ţara în care se află.
Prin urmare, apostolul voieşte ca toţi să se teamă de Episcop, şi pe dânsul îl pune priveghetor
peste toţi. „Fiindcă de multe ori se judecă cu uşurinţă, trebuie, zice, ca cei ce mărturisesc şi cei ce
învinovăţesc pe presbiter să fie după cum prevede legea veche: „Că în două sau trei mărturii va
sta tot cuvântul”. (Deuteronom 19, 15)
„Pâră împotriva preotului să nu primeşti, fără numai de la doi sau trei martori.” N-a spus „să nu-
1 osândeşti”, ci nici măcar să primeşti pâră, nici să stai la judecată. Dar ce? Dacă şi cei doi vor
minţi? Aceasta se întâmplă foarte rar, dar şi în asemenea caz se poate învedera minciuna, dacă se
examinează cu amănunţime cazul. Este de dorit ca la învinovăţire de păcate să fie doi martori, de
vreme ce s-au făcut pe ascuns, aşa că ascultarea a doi martori este semn de multă ispitire, de
multă cercetare. Dar ce? Dacă faptele sunt de toţi ştiute, însă martori nu sunt, ci numai bănuială,
ce e de făcut atunci? „Am spus mai sus, zice, că „se cade lui mărturie bună să aibă de la cei deafară”.
Deci, cu frică să iubim pe Dumnezeu. Celui drept desigur că legea nu-i stă înainte. Dacă cei mai
mulţi făcând binele siliţi, iar nu din buna lor voinţă, şi totuşi se folosesc în urma fricii ce au, şi de
multe ori taie de la dânşii poftele lor, dar cei păcătoşi? De aceea auzim vorbindu-se de gheena, ca
astfel mult folos să tragem din ameninţarea şi din frica ei. Dacă ar fi urmat ca să-i arunce întrînsa
pe cei ce păcătuiesc, fără ca dinainte să vestească ameninţarea de ea, desigur că mulţi ar
cădea într-însa. Dacă şi acum, când ni se cutremură sufletul de frică, şi încă sunt unii care
păcătuiesc cu uşurinţă, ca şi cum nici nu ar fi gheenă, dar dacă nici nu s-ar fi spus mai dinainte, şi
nici nu ne-ar fi ameninţat, ce rele n-ar face? Astfel că — după cum am spus deseori — gheenă ne
arată nouă îngrijirea părintească a lui Dumnezeu, nu mai puţin decât împărăţia cerurilor. Căci
gheenă conlucrând împreună cu împărăţia cerurilor, pe mulţi oameni prin frică îi împinge în
împărăţia cerurilor. Aşadar, să nu luăm faptul acesta ca o asprime sau cruzime din parte-I, ci ca o
milă şi filantropie mare, ca o îngrijire părintească şi dragoste către noi. Dacă n-ar fi ameninţat pe
niniviteni pe timpul lui Iona, desigur că n-ar mai fi rămas cetatea lor. Dacă n-ar fi ameninţat cu
gheenă, cu toţii am fi căzut în gheenă. Dacă n-ar fi ameninţat cu foc, nimeni n-ar fi scăpat de foc.
76
El voieşte a face cu totul contrare celor ce grăieşte, ca tu să faci ceea ce voieşte. Nu voieşte
moartea păcătosului, ca nu cumva să cazi în acea moarte. N-a spus numai prin cuvinte, ci a arătat
şi faptul, ca astfel să fugim.
DESPRE DEŞERTĂCIUNEA CELOR PREZENTE, IMPORTANŢA CELOR
VIITOARE, ŞI CUM PUTEM IMITA PE DUMNEZEU.
DESPRE DRAGOSTEA LUI HRISTOS CĂTRE NOI, CARE,
MAI ALES, SE ARATĂ DIN SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞIRE
Ca să nu creadă cineva că faptul gheenei este numai o ameninţare, ci că gheenă există cu
adevărat, aceasta, zice, este învederată din faptele întâmplate aici. Sau nu ţi se pare că potopul
este simbol al gheenei, potopul, zic, care a nimicit totul prin apă? „Căci precum în zilele acelea
dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat
Noe în corabie” (Matei 24, 38), tot aşa era şi atunci. A fost prezis şi atunci cu mulţi ani mai
înainte, precum şi acum se prezice gheena de trei sute de ani sau şi mai mult, şi cu toate acestea
nimeni nu este cu băgare de seamă, toţi consideră faptul acesta ca un mit, toţi îl cred ca ceva de
râs, nici o frică nu are cineva, nimeni nu plânge, nimeni nu-şi bate pieptul. Râul de foc curge în
clocote, para îl aţâţă într-una, iar noi râdem, şi ne dezmierdăm, şi păcătuim fără sfială. Nimeni nu
se gândeşte la ziua aceea, nimeni nu cugetă că cele prezente trec, că toate acestea sunt
momentane, deşi, de altfel, lucrurile ne strigă în fiecare zi şi ne învederează acest adevăr. Morţile
cele mai înainte de timp, schimbările lucrurilor ce se petrec chiar încă trăind noi, bolile şi alte
multe de acest fel nu ne cuminţesc. Şi încă prefacerile acestea le-ar putea vedea cineva
petrecându-se nu numai în trupurile noastre, ci chiar în înseşi stihiile lumii. Dar chiar şi în
diferitele faze ale vârstei noastre, noi în fiecare zi vedem moartea, şi nestatornicia vieţii este
caracterizată pretutindeni prin nestatornicia lucrurilor. Niciodată nu rămâne iarnă într-una,
niciodată vară, nici primăvară, nici toamnă într-una, ci toate trec, zboară şi se scurg.
Şi ce să mai spun? Poate despre flori? Ce voiesti? Poate să spun despre demnităţi, despre
împăraţi, care astăzi sunt şi mâine nu sunt? Despre cei bogaţi? Poate despre clădirile cele
strălucite? Poate despre noapte şi zi? Ori despre soare sau despre lună? Dar nu se sfârşeşte şi ea?
Şi chiar soarele nu este eclipsat de multe ori, oare nu se întunecă, oare nu este şi el acoperit de
nori? Nu cumva poate din cele ce vedem rămâne ceva pentru totdeauna? Nimic, ci numai sufletul
din noi, dar iată că tocmai pe dânsul noi îl neglijăm! Avem o mare îngrijire pentru cele ce se
prefac într-una, ca şi cum pare că ar rămâne, în timp ce pentru suflet, care rămâne pururea, noi nu
facem nici o vorbă, ca şi cum s-ar preface şi el. Cutare de pildă, poate face lucruri mari? Până
mâine numai, iar după aceasta dispare, dovadă cei ce au făcut lucruri mari, iar acum nicăieri nu
se mai văd. Viaţa aceasta este o scenă de teatru, şi vis, căci precum când se ridică cortina pe
scena teatrului toate se risipesc, şi toate visurile zboară când se arată raza luminii, tot aşa şi acum
când se întâmplă sfârşitul unuia, sau sfârşitul obştesc de s-ar întâmpla, toate se strică, toate se
nimicesc şi dispar. Copacul pe care 1-ai plantat rămâne, precum şi casa ce ai clădit-o rămâne, în
timp ce cel ce a clădit casa, ca şi cel ce a plantat copacul se duc şi se nimicesc. Şi astfel
petrecându-se lucrurile, noi nici atunci nu ne sfiim, ci toate le facem ca şi cum am fi nemuritori,
dezmierdându-ne şi petrecând întru desfătări.
Ascultă ce spune Solomon, el care a avut o mare experienţă a faptelor şi a lucrurilor prezente.
„Am început lucrări mari: am zidit case, am sădit vii, am făcut grădini şi parcuri şi am sădit în
ele tot felul de pomi roditori; mi-am făcut iazuri, ca să pot uda din ele o dumbravă unde creşteau
copacii; am cumpărat robi şi roabe şi am avut feciori născuţi în casă, asemenea şi turme de oi
77
fără de număr, mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim. Am strâns aur şi
argint şi număr mare de regi şi de satrapi; am adus cântăreţi şi cântăreţe şi desfătarea fiilor
omului mi-am agonisit: o prinţesă şi alte prinţese.” (Ecclesiastul 2, 4-8) Nimeni, cu un cuvânt, na
fost atât de dezmierdat, atât de slăvit; nimeni n-a fost atât de înţelept, şi nimănui nu i-au mers
lucrurile aşa de bine, după cum le-a văzut mai înainte cu mintea sa. Ei, şi ce a fost cu aceasta? Cu
nimic nu s-a folosit din toate acestea, ci iată ce spune: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt
deşertăciune”. (Ecclesiastul l, 2) Si priveşte că n-a spus simplu „deşertăciune”, ci a exagerat
cuvântul prin exagerare.
Să-i credem deci lui, vă rog, ca unul ce a ajuns la această convingere în urma unei mari
experienţe. Să-i credem, zic, şi să ne îndeletnicim cu acele lucruri, unde nu este deşertăciune,
unde este adevăr, unde toate sunt sigure şi statornice, unde toate sunt zidite pe piatră, unde
bătrâneţe nu este, unde nu este nimic trecător, unde totul înfloreşte, unde totul creşte şi sporeşte,
unde nimic nu este învechit, nimic îmbătrânit, şi nici aproape de sfârşit. Să dorim, vă rog, pe
Dumnezeu cu adevărat, iar nu de teama gheenei, ci cu dorinţa de împărăţia Lui. Căci ce poate fi
egal, spune-mi, cu a vedea pe Hristos? Nimic. Ce poate fi egal cu a ne bucura de acele bunuri?
Nimic. „Cele ce ochiul n-a văzut, zice, şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-a suit, pe
acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.” (I Corinteni 2, 9) Pe acelea să ne străduim
a le câştiga, iar pe acestea să le dispreţuim. Oare nu de mii de ori ne învinovăţim pe noi înşine, şi
ne spunem că viaţa omenească nu este nimic? Deci de ce te ocupi de nimic? De ce suferi
necazuri pentru nimic? Poate că vezi clădiri strălucite şi privirea lor te înşală? Uită-te imediat la
cer; întoarce-ţi privirea de la pietre şi coloane spre acea frumuseţe, şi atunci vei vedea că toate
acestea de aici sunt lucruri de furnici şi ţânţari. Filosofează cu privirea; ridică-ţi cugetul spre cele
din cer, şi de acolo dacă se poate priveşte spre clădirile cele strălucite de aici, şi vei vedea că nu
sunt nimic, ci numai nişte jucării de copii mici.
Vezi cât de uşor, cât de curat şi cât de luminos este aerul, cu cât te ridici mai sus? Acolo, deci, îşi
au casele, acolo îşi au sălaşurile cei ce fac milostenie. Toate cele de aici se nimicesc cu
desăvârşire la înviere, sau mai bine zis chiar şi mai înainte de înviere în trecerea timpului s-au
stricat, s-au descompus şi au dispărut. Ba chiar şi mai înainte de timp, adică în floare fiind, de
multe ori un cutremur bunăoară le-a dărâmat la pământ, sau un foc le-a prefăcut în cenuşă. Căci
nu numai în vârsta omului sunt morţi premature, ci şi în clădiri, şi de multe ori cele stricate şi
hârbuite rămân neclintite la cutremurul pământului, pe când cele ce strălucesc, cele clădite din
nou şi bine întărite, numai de un singur tunet s-au clătinat şi au căzut, şi aceasta după iconomia
lui Dumnezeu, cred, ca nu cumva să cugetăm lucruri mari despre clădirile ce le ridicăm.
Vrei şi altfel să nu fii mâhnit? Vino atunci la clădirile obşteşti, la care şi tu te împărtăşeşti
deopotrivă; că nici o casă nu este mai frumoasă decât clădirile obşteşti, stai acolo cât timp vei
voi, fiindcă acelea sunt ale tale; ale tale sunt, împreună cu ale celorlalţi, sunt obşteşti, iar nu
particulare. „Dar acestea, zici tu, nu încântă privirile.” Nu încântă, mai întâi din cauza
deprinderii, iar după aceea din cauza lăcomiei. Aşadar, lăcomia încântă privirile, şi nu
frumuseţea. Aşadar, încântarea privirilor este lăcomia, şi dorinţa de a-ţi însuşi cele ale altora.
Deci, până când ne vom alipi de acestea? Până când ne vom ţine strânşi de pământ, şi întocmai
ca viermii ne vom tăvăli în mocirlă? Dumnezeu ne-a dat trupul făcut din pământ, ca să-1 ridicăm
la cer, iar nu ca printr-însul să tragem sufletul la pământ. Pământesc este trupul meu, dar dacă
vreau, va deveni ceresc. Şi de aici priveşte de câtă cinste ne-a învrednicit pe noi, dacă ne-a
acordat o astfel de favoare. „Eu am făcut, zice, pământ şi cer; îţi dau însă şi ţie dreptul de a crea:
fă pământul cer, căci poţi.” „Cel ce face toate şi le întocmeşte” (Amos 5, 8) — cuvinte ce sunt
spuse pentru Dumnezeu — însă această putere a dat-o şi oamenilor, precum de pildă un părinte
78
iubitor de fiu fiind zugrav, ar zugrăvi nu numai el singur, ci voieşte ca şi pe fiul său să-1 înveţe la
fel. „Eu ţi-am făcut, zice, trup frumos; fă şi tu sufletul frumos.” „A zis Dumnezeu: „Să dea
pământul din sine verdeaţă: iarbă şi pomi roditori” (Facere l, 11), zi şi tu: „să răsară pământul rod
la fel, şi va răsări ceea ce vei vrea să prăseşti”. „Eu fac vara, zice, Eu fac negura, Eu
împuternicesc tunetul, Eu mişc vântul, Eu am făcut marea şi pe dragonul ce se desfată în ea —
adică pe diavolul. Dar nici pe tine nu te-am lipsit de această putere. Desfată-te şi tu dacă voieşti
cu el, căci poţi să-1 legi ca pe o pasăre. Fac să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni; deci
imită-Mă şi tu. Dă din ale tale şi celor buni şi celor răi. Fiind batjocorit, Eu sufăr şi fac bine celor
ce Mă batjocoresc; imită-Mă şi tu, căci poţi. Fac bine, nu pentru răsplată; imită-Mă şi tu, şi să nu
faci binele pentru răsplată. Am aprins luminători pe cer; aprinde şi tu astfel de luminători, căci
poţi. Luminează pe cei rătăciţi, căci a Mă cunoaşte pe Mine este mai mare binefacere decât a
vedea soarele de pe cer. Om nu poţi face, dar drept şi plăcut lui Dumnezeu poţi face. Eu am
lucrat esenţa sau fiinţa, iar tu împodobeşte buna intenţie. Vezi cât te iubesc, şi cum ţi-am dat
putere chiar şi în cele mari.”
Vedeţi, dar, iubiţilor, cât de mult am fost cinstiţi, deşi unii dintre cei nerezonabili şi
nerecunoscători zic că de ce suntem stăpâni pe voinţa noastră? Acestea toate pe care le-am spus,
şi în care noi putem imita pe Dumnezeu, dacă nu ar fi voie liberă, nu L-am putea imita. „Eu
stăpânesc, zice, prin îngeri, dar şi tu stăpâneşti prin pârgă. Stau pe tron împărătesc, dar şi tu stai
împreună prin pârgă pe acel tron. „împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru
ceruri, în Hristos Iisus.” (Efeseni 2, 6) Heruvimii, precum şi serafimii, şi toată puterea
îngerească, stăpâniile, puterile, scaunele, domniile şi începătoriile prin pârgă ţi se închină ţie.
Deci, nu învinovăţi cerul care se bucură de atâta cinste, de care se cutremură netrupeştile puteri.
„Dar ce să mai spun?” zice. Nu numai printr-acestea arăt eu dragostea Mea, ci şi prin cele ce am
suferit. Pentru tine am fost scuipat, pentru tine am fost lovit, am fost lipsit de slavă, pe Părintele
Meu L-am lăsat, şi am venit la tine, care Mă urai şi Mă dispreţuiai, ba încă nici nu voiai să auzi
de numele Meu. Te-am urmărit şi am alergat după tine, ca să te am în stăpânirea Mea. Te-am unit
şi M-am lipit de tine. Mănâncă trupul Meu, am zis, şi bea sângele Meu, ca să te am şi Sus, dar şi
jos să Mă unesc în totul cu tine. Nu-ţi este de-ajuns că pârga ta o am Sus? Oare nu te mângâie
acest fapt? Şi jos iarăşi M-am pogorât, şi nu oricum Mă împreunez cu tine, ci Mă amestec, sunt
mâncat, sunt fărâmat în părţi mici, ca astfel unirea să se facă întru totul, căci cele unite stau
pentru totdeauna unite; astfel că Eu sunt întru totul legat cu tine. Nu vreau câtuşi de puţin să fie
între noi vreo rupere cât de mică, ci doresc să fim împreună unul şi acelaşi.” Acestea ştiindu-le
iubiţilor, şi cunoscând marea Lui iubire către noi, să facem tot ce ar putea să ne arate pe noi
vrednici de darurile Sale cele mari. Cărora fie ca toţi să ne învrednicim întru Hristos Iisus,
Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
OMILIA XVI
din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Te îndemn stăruitor înaintea lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos şi a îngerilor aleşi, ca să păzeşti
acestea, fără a lua o hotărâre dinainte, nefăcând nimic cu părtinire. Nu-ţi pune mâinile degrabă pe
nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat. De acum nu bea numai apă, ci
foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni, (I Timotei 5, 21-23)
Vorbind despre episcopi, despre diaconi, despre bărbaţi şi femei, despre văduve, despre preoţi
79
(presbiteri), şi despre toţi ceilalţi, şi arătând cum episcopul este stăpân, când vorbea despre
judecată, a adăugat: „Te îndemn stăruitor înaintea lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos şi a
îngerilor aleşi, ca să păzeşti acestea, fără a lua o hotărâre dinainte, nefăcând nimic cu părtinire”.
Porunceşte cu multă frică, şi Timotei nu s-a sfiit să o facă, pentru că era fiul său cel iubit. Căci
dacă el nu s-a ruşinat pentru sine, zicând: „îmi chinuiesc trupul meu, ca nu cumva altora
propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Corinteni 9, 27), apoi cu atât mai mult nu s-ar fi
ruşinat vorbind de Timotei. Dacă ia ca martori pe Tatăl şi pe Fiul, bine face; dar pe îngerii cei
aleşi de ce îi ia drept martori? Pentru marea lui bunătate şi blândeţe, pentru că şi Moise zice
astfel: „Vă mărturisesc astăzi pe cer şi pe pământ” (Deuteronom 4, 26), arătând prin aceasta
marea blândeţe a stăpânului, şi iarăşi: „Ascultaţi, voi munţilor, cercetarea Domnului şi voi,
neclintite temelii ale pământului”. (Miheia 6, 2) Cheamă ca martor la cele grăite pe Tatăl şi pe
Fiul, arătându-le lor în ziua cea de pe urmă că dacă ele pretind mai mult decât trebuie, e ca şi
cum s-ar dezbrăca de orice răspundere.
„Ca să păzeşti acestea, zice, fără a lua o hotărâre dinainte, nefăcând nimic cu părtinire”, adică să
fii popular şi deopotrivă cu cei condamnaţi, cu cei judecaţi de tine, ca nimeni să nu te aibă în
stăpânirea sa, nimeni să nu te considere ca al său. Dar oare cine sunt îngerii cei aleşi? Fiindcă şi
Iacob ia ca martor pe Dumnezeu pe de o parte, iar pe de alta ia ca martor şi jertfelnicul. Tot aşa şi
noi luăm de multe ori ca martori atât persoane care covârşesc, cât şi inferioare, şi astfel mărturia
lor este mare. Aşadar, şi aici mărturia îngerilor celor aleşi este a unor fiinţe care nu sunt la fel cu
Dumnezeu. Este ca şi cum ar zice: „chem ca martor pe Dumnezeu, pe Fiul Său, şi pe slugile Sale,
că ţi-am poruncit cu poruncă dumnezeiască”, înfricoşează deci pe Timotei.
Apoi, spunând acestea, a adăugat ceea ce era mai important decât toate, şi care mai cu seamă
conţine sau reuneşte în sine Biserica: adică chestiunea hirotoniilor. „Nu-ţi pune mâinile degrabă
pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora.” Şi ce vrea să zică prin „degrabă (dinainte)”?
Aceea că „nu din cea dintâi încercare, nici din a doua, nici din a treia, ci observând de multe ori,
şi cercetând cu amănunţime, fiindcă nu fără primejdii este acest fapt, căci şi tu care dai această
stăpânire vei fi deopotrivă de vinovat pentru cele păcătuite de acela, atât pentru păcatele trecute,
cât şi de cele ce le va face. Cel ce iartă pe cele dintâi fără de timp, vinovat va fi şi de cele ce se
vor face în viitor; precum şi tu fiind pricina celor trecute, vinovat vei fi pentru că nu ai lăsat
aceluia timp pentru a le plânge, şi nici pentru a se umili. Precum, deci, tu te împărtăşeşti, sau iei
parte la succesele lui, tot aşa şi la păcatele lui.”
„Păstrează-te curat”. Aici vorbeşte despre prudenţă. „De acum nu bea numai apă, ci foloseşte
puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni.” Deci, dacă el porunceşte unui
bărbat care a fost cu băgare de seamă la posturi până într-atâta, şi care a întrebuinţat spre băut
atâta apă, încât s-a şi îmbolnăvit — şi încă des se îmbolnăvea - dacă, zic, porunceşte unui astfel
de bărbat să fie prudent, iar acela nu respingea şi nici nu se în-greuia de acest sfat, apoi cu atât
mai mult noi când auzim sfaturi ca acestea de la cineva, nu trebuie să ne îngreunăm. Şi de ce
oare nu i-a însănătoşit stomacul lui? Căci dacă hainele lui Pavel înviau morţii, desigur că şi
aceasta ar fi putut să o facă el. Aşadar, de ce nu a făcut aşa şi cu Timotei? Pentru că şi astăzi dacă
vedem bărbaţi mari şi virtuoşi îmbolnăvindu-se, să nu ne scandalizăm, fiindcă şi atunci s-au
petrecut lucrurile după iconomia dumnezeiască. Căci dacă lui Pavel i s-a dat îngerul Satanei ca să
nu se înalţe, apoi cu atât mai mult lui Timotei, fiindcă toate semnele ar fi fost de ajuns pentru a-1
face atunci ca să cadă în fapte uşurele. De aceea Pavel 1-a lăsat ca el să se slujească în puterea
legii doctoriceşti, ca astfel şi el însuşi să se cumpăteze, precum şi alţii să nu se scandalizeze, ci să
afle că fiind de aceeaşi natură cu noi, a reuşit totuşi în faptele de care îl admirăm. Mi se pare că
Timotei era bolnăvicios şi în alt chip, iar aceasta o arată zicând: „pentru desele tale slăbiciuni”,
80
de unde se vede că boala lui provenea şi din cauza stomacului, şi din cauza altor membre ale
trupului său. Nu era potrivit cu demnitatea lui a se îmbuiba de vin fără sfială, şi de aceea
apostolul îi recomandă puţin vin ca pentru sănătate, iar nu pentru îmbuibare.
Păcatele unor oameni sunt vădite, mergând înaintea lor la judecată, ale altora însă vin în urma lor.
(5, 24) Fiindcă mai sus, vorbind de hirotonii, zicea: „să nu te faci părtaş în păcate străine”, ca nu
cumva să zică: „Dar dacă eu nu ştiu?”, iată că el a dezlegat această nedumerire, adăugând: „Ale
unor oameni păcatele sunt arătate mergând mai înainte la judecată, iar ale unora şi în urmă vin”,
adică, păcatele unora sunt arătate, fiindcă vin mai înainte în judecată, iar ale altora vin pe urmă,
zice: Tot aşa şi faptele cele bune sunt vădite, şi cele ce sunt altfel nu se pot ascunde. (5, 25)
Cei ce se găsesc sub jugul robiei, să socotească pe stăpânii lor vrednici de toată cinstea, ca să nu
fie hulite numele şi învăţătura lui Dumnezeu. (6, l) „De toată cinstea, zice, vrednici să-i
socotească. Să nu-ţi închipui că dacă eşti credincios, eşti liber, fiindcă aceasta este libertatea, să
slujeşti şi mai mult. Căci cel necredincios dacă te va vedea purtându-te cu obrăznicie pentru
credinţa ce o ai, va blestema de multe ori credinţa ta, ca ceea ce aţâţă spre împotrivire, pe când
dacă te vede supus şi ascultător, mai mult se va convinge, şi va da crezământ şi ascultare celor
spuse de tine. De altfel, şi credinţa Evangheliei şi numele lui Dumnezeu vor fi hulite.”
„Dar, zici tu, dacă stăpânii vor fi necredincioşi, cum trebuie să se poarte robii?” Chiar şi atunci ei
trebuie să asculte, pentru numele lui Dumnezeu. Iar cei ce au stăpâni credincioşi să nu-i
dispreţuiască, sub cuvânt că sunt fraţi; ci mai mult să-i slujească, fiindcă primitorii bunei lor
slujiri sunt credincioşi şi iubiţi. Acestea învaţă-i şi porunceşte-le (6, 2), adică: „dacă v-aţi
învrednicit, zice, de o astfel de cinste, încât aveţi stăpâni pe fraţii voştri, tocmai de aceea sunteţi
datori încă mai mult să ascultaţi şi să fiţi supuşi”.
„Mergând înaintea lor la judecată” zice, anume, că unele dintre faptele cele rele se dosesc aici,
iar altele nu, pe când acolo nici cele rele, şi nici cele bune nu vor putea să se ascundă. Deci, ce
înseamnă „mergând înaintea lor la judecată?” Adică, când cineva greşeşte sau face asemenea
fapte, care deja 1-au condamnat; când rămâne neîndreptat; când cineva nădăjduieşte să se
îndrepte, dar nu face nimic pentru aceasta. Deci ce? Pentru ce oare sunt spuse acestea? Deoarece
chiar dacă unii ar ascunde aici faptele lor, acolo însă nu le vor putea ascunde, ci toate vor fi pe
faţă, şi aceasta desigur că este cea mai mare mângâiere pentru cei ce fac binele. Fiindcă mai sus
s-a zis: „nimic făcând după rugăminte”, iar mai jos: „Câţi sunt robi, pe stăpânii lor să-i
socotească vrednici de toată cinstea”, e natural să întrebăm: Ce are a face aceasta cu episcopul?
Ba încă foarte mult are a face: să sfătuiască. De altfel îl vedem pe el peste tot poruncind mai ales
slugilor, decât stăpânilor; slugilor cu multă blândeţe, şi vorbind mult despre aceasta, iar
stăpânilor: „Lăsând la o parte, zice, ameninţarea” . (Efeseni 6, 9) De ce, oare? Când e vorba de
cei necredincioşi, cu drept cuvânt, căci cu cei necredincioşi care nu dau atenţie, nu are ce să
vorbească —, dar cu cei credincioşi de ce porunceşte în felul acesta? Pentru că mai mare slujire
se aduce de către stăpâni slugilor, decât de către slugi stăpânilor. Aceştia sunt cei care dau şi bani,
care se îngrijesc pentru cele de trebuinţă, pentru haine, şi în fine pentru toate. Aşa că stăpânii mai
mare slujire aduc slugilor, ceea ce de altfel şi aici se înţelege, zicând: „Căci credincioşi sunt şi
iubiţi, cei ce facerea de bine primesc”, adică „se ostenesc şi se muncesc pentru liniştea voastră; şi
în asemenea caz oare nu au dreptul să se bucure de o mare cinste din partea voastră?”
MUSTRARE CĂTRE CEI CE NU SLUJESC LUI DUMNEZEU PE CÂT PRETIND EI A
FI SLUJIŢI DE SLUGILE LOR
81
Deci, dacă apostolul porunceşte în felul acesta slugilor de a fi cu ascultare către stăpânii lor,
înţelegeţi cum trebuie să fim noi faţă de Stăpânul a toate, care ne-a făcut pe noi din ceea ce nu
eram, care ne hrăneşte şi ne îmbracă. Chiar de nu ar trebui mai mult, cel puţin să-i slujim Lui
precum ne slujesc pe noi slugile noastre. Oare nu întreaga lor viaţă şi-o cheltuiesc în acest scop,
acela de a-i mulţumi pe stăpânii lor? Aceasta este treaba lor, aceasta este viaţa lor, de a se îngriji
de cele ale stăpânului. Nu oare toată ziua se îngrijesc de ale stăpânului, iar de ale lor de multe ori
numai seara, pentru un timp scurt? Noi însă facem cu totul altfel; de cele ale noastre ne îngrijim
veşnic, pe când de cele ale Stăpânului nici cea mai mică parte din timp, deşi El nu are nevoie de
ale noastre, precum au stăpânii nevoie de slugi, ci chiar slujbele pe care I le facem sunt tot în
folosul nostru. Acolo slujba slugii foloseşte pe stăpân, pe când aici slujba robului nu foloseşte cu
nimic Stăpânului a toate, ci pe însăşi sluga o foloseşte. „Că bunătăţile mele, zice, nu-ţi trebuie.”
(Psalmi 15, 2)
Căci, spune-mi, te rog, ce folos are Dumnezeu dacă eu sunt drept? Şi ce pagubă are El dacă eu
sunt nedrept? Oare nu este întreagă şi nevătămată natura Lui? Oare nu este fără vreo vătămare?
Oare nu este mai presus de orice patimă? Aici slugile nu au nimic al lor, ci totul este al
stăpânului, chiar de s-ar îmbogăţi el cât de mult, în timp ce noi avem multe ale noastre. Nu în
zadar ne bucurăm noi de atâta cinste din partea împăratului a toate. Care stăpân şi-a dat vreodată
pe fiul său pentru slugă? Nimeni, ci cu toţii încă ar prefera să dea pe slugi pentru copii. Pe când
cu Dumnezeu se petrec lucrurile cu totul altfel. Pe propriul Său Fiu nu L-a cruţat, ci L-a dat
pentru noi toţi, pentru noi, duşmanii Lui care Îl urâm. Slugilor chiar dacă li se porunceşte ceva
greoi, nu se îngreuiază, ci mai ales, sunt recunoscători, pe când noi de mii de ori ne arătăm
nemulţumirea. Stăpânul de aici nimic din acestea nu făgăduieşte slugilor, precum ne făgăduieşte
nouă Dumnezeu. Şi ce anume făgăduieşte? Libertatea de aici poate, care de multe ori e mai
grozavă şi mai rea decât sclavia. Căci de multe ori a venit câte o foamete mare, şi atunci
libertatea aceasta a fost mai amară decât sclavia, şi iată cum darul acesta a devenit spre cea mai
mare pagubă. Dar din partea lui Dumnezeu nimic nu e spre stricăciune. Dar ce? „Nu vă mai zic
vouă slugi, zice, căci voi prietenii Mei sunteţi.” (loan 15, 15)
Să ne ruşinăm, iubiţilor, şi să ne înfricoşăm. Cel puţin pe cât ne slujesc pe noi slugile noastre, să
slujim şi noi pe Dumnezeu. Dar noi nu arătăm către El nici cea mai mică parte din slujba ce ne-o
fac nouă slugile. Aceia pentru nevoia lor filosofează, având poate numai îmbrăcăminte şi hrană,
pe când noi Îl necinstim cu îmbuibările noastre. Deci măcar de la slugi să luăm pildă despre
regulile filosofiei. De altfel, Sfânta Scriptură obişnuieşte a trimite pe oameni nu numai la slugi, ci
şi la cele necuvântătoare, ca de pildă când trimite pe leneş la albină şi când îi porunceşte să imite
pe furnică , eu însă sfătuiesc a imita cel puţin pe slugi, şi ceea ce ele fac pentru frica pe care o au
faţă de noi, măcar acelea să le facem şi noi pentru frica de Dumnezeu. Dar noi nu facem aşa.
Slugile noastre de multe ori sunt supuse din cauza fricii pe care trebuie să o aibă faţă de noi, şi
ele stau în tăcere mai mult decât orice filosof. Sunt supuse poate, cu dreptate sau fără dreptate, şi
nu răspund, ci se roagă, deşi poate că de multe ori nu ne-au nedreptăţit cu nimic. Neprimind de la
noi nimic mai mult decât ceea ce le trebuie, ba de multe ori chiar şi mai puţin, ele totuşi rabdă, şi
culcându-se pe paie, şi mâncând poate numai pâine, şi în fine orice alt tain pe care-1 au, nu ne
trag la răspundere, şi nu sunt supăraţi, pentru frica pe care o au de noi. Încredinţându-le bani, ele
totul înapoiază şi să nu-mi spui de slugile cele rele, ci de cele ce nu sunt atât de rele, iar când le
ameninţăm, ele îndată se cuminţesc.
Apoi, toate acestea nu sunt oare un motiv de filosofie pentru noi? Să nu spui că toate acestea sunt
făcute de silă şi de frică, fiindcă sila şi teama de gheenă stau şi asupra capului tău, şi nici aşa nu
te cuminţeşti, şi nici nu porţi atâta cinste lui Dumnezeu, pe câtă ai tu din partea slugilor tale.
82
Fiecare dintre slugi îşi are locuinţa sa legiuită, şi nu se impune cu sila în locuinţa aproapelui său,
nici nu este atins de pofta de mai mult. Toate acestea se petrec cu slugile care păzesc buna
rânduială pentru frica pe care o au faţă de stăpânii lor şi foarte rar ar putea vedea cineva slugă
luând ceva altei slugi, sau vătămând-o cu ceva. Dar cu oamenii liberi se întâmplă cu totul din
contră, căci ne lovim unii pe alţii, ne mâncăm unii pe alţii, nu ne temem de Stăpânul a toate,
răpim cele ale altora, furăm, lovim, deşi Stăpânul nostru vede.
Aceasta n-ar face-o niciodată sluga, ci dacă ar lovi, ar face-o fără ca stăpânul său să vadă, sau să
audă, în timp ce noi toate le îndrăznim, deşi Dumnezeu toate le vede şi le aude. Înaintea ochilor
acelora este veşnic frica de stăpânul lor, în timp ce noi niciodată nu avem înaintea noastră frica
de Dumnezeu. De aceea s-a şi răsturnat totul pe dos, totul s-a amestecat şi s-a corupt. Nouă nici
măcar prin minte nu ne trece să ne gândim la ce am păcătuit, în timp ce păcatele slugilor le
cercetăm cu toată amănunţimea, ba până şi pe cele mai mici.
Spun acestea nu doar că aş vrea să văd pe slugile noastre neascultătoare şi obraznice, ci cu scopul
de a alunga de la noi neascultarea şi obrăznicia, de a zgudui trândăvia şi somnolenţa noastră, ca
măcar aşa să slujim şi noi lui Dumnezeu, precum ne slujesc nouă slugile; aşa să slujim Celui ce
ne-a făcut pe noi, precum ne slujesc nouă cei deopotrivă cu noi, care nu au de la noi nimic de
acest fel. Liberi din natură şi slugile sunt, căci expresia „să stăpânească peştii mărilor” (Facere l,
26) este zisă şi pentru ele. Slujba aceasta a lor nu este de la natură — ci este venită din afară, sau
atingătoare de vrednicia lor —, dar cu toate acestea multă cinste ne aduce nouă. Noi, în vederea
slujirii noastre, le băgăm frica în oase, în timp ce faţă de Dumnezeu nu avem cât de puţină frica,
deşi folosul ce ar urma de aici, ar fi tot pentru noi. Cu cât vom sluji mai cu tragere de inimă lui
Dumnezeu, cu atât mai mult vom câştiga.
Deci, să nu ne lipsim de un folos atât de mare, căci Dumnezeu este fără nici o lipsă, iar câştigul
şi răsplata la noi se înapoiază. Să slujim lui Dumnezeu cu frică şi cu cutremur, şi să ne aflăm faţă
de El la fel cum se află faţă de noi slugile noastre, ca să ne învrednicim de bunurile făgăduite,
întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine
mărirea, puterea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
OMILIA XVII
din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Iar cei ce au stăpâni credincioşi să nu-i dispreţuiască sub cuvânt că sunt fraţi; ci mai mult să-i
slujească, fiindcă primitorii bunei lor slujiri sunt credincioşi şi iubiţi. Acestea învaţă-i şi
porunceşte-le. Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale
Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat,
care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă,
pizmă, defăimări, bănuieli vi¬clene, gâlcevile necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi
de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia. Şi,
în adevăr, evlavia este mare câştig, Dar atunci când ea se îndestulează cu ce are. Pentru că noi nam
adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară. (I Timotei 6, 2-7)
Dascălul nu trebuie să se poarte numai cu autoritate, ci şi cu multă blândeţe, precum iarăşi nu
numai cu blândeţe, ci şi cu autoritate. Şi toate acestea le învaţă fericitul Pavel, câteodată zicând:
„Porunceşte acestea şi învaţă”, iar altădată: „Acestea le învaţă şi sfătuieşte.” Dacă doctorii roagă
pe cei bolnavi, nu doar ca ei să se însănătoşească, ci să scape de boală şi să se scoale din pat, cu
atât mai mult noi trebuie să ne purtăm faţă de cei pe care îi învăţăm cele ale moralei, sfătuindu-i
83
şi îndemnându-i. Fericitul Pavel nu se dă în lături chiar de a se face sluga lor, zicând: „Căci nu ne
propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos Iisus, Domnul, iar noi înşine suntem slugile voastre,
pentru Iisus” (II Corinteni 4, 5), şi iarăşi: „Toate sunt ale voastre, fie Pavel, fie Apollo”. (I
Corinteni 3, 21-22) Şi iată că el slujeşte slujba aceasta cu bunăvoinţă, căci nici nu este doar o
robie oarecare, ci mult mai bună decât robia. „Că acela este rob, zice, care săvâr¬şeşte păcatul.”
(loan 8, 34)
„Iar de învaţă cineva într-alt chip, şi nu se apropie de cuvin¬tele cele sănătoase ale Domnului
nostru lisus Hristos, şi de învă¬ţătura cea după buna-credinţă, acela s-a trufit, neştiind nimic.”
Aşadar, nu din a şti poate ajunge cineva la prostie, ci tocmai din a nu şti. Căci cel ce ştie cele ale
evlaviei (bunei cinstiri de Dum¬nezeu), acesta mai cu seamă ştie să fie şi modest. Cel ce ştie
cu¬vintele cele sănătoase, niciodată nu se îmbolnăveşte. Că precum este inflamaţia pentru trup,
tot aşa este şi uşurinţa sau prostia pentru suflet. Precum acolo ceea ce este umflat nu spunem că
este sănătos, tot aşa şi aici nu putem spune că cei mândri sunt înţelepţi. Prin urmare se poate ca
cineva să ştie ceva, şi totuşi să nu ştie nimic, căci cel ce nu ştie ceea ce trebuie a şti, nu ştie
nimic. Şi cum că mândria vine din neştiinţă, se învederează de acolo, că Hristos S-a deşertat pe
Sine. Cel ce ştie aceasta, deci, nu va cugeta despre dânsul lucruri mari niciodată. Căci omul nu
are nimic care să nu fie de la Dumnezeu, şi deci să nu cugete lucruri mari despre dânsul. „Căci ce
ai, zice, pe care să nu-1 fi primit?” (I Corinteni 4, 7) El a spălat picioarele ucenicilor; şi cel ce
ştie aceasta, cum s-ar mândri? De aceea zice Hristos:, „Când veţi face toate cele ce s-au poruncit
vouă, ziceţi, că slugi netrebnice suntem.” Vameşul numai prin umilinţă s-a mântuit, pe când
fariseul prin mândrie s-a pierdut. Cel ce se trufeşte, nimic din acestea nu ştie. Apoi, iarăşi, tot
Hristos zice: „De am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar de am vorbit bine, de ce mă baţi?”,
(loan 18, 23)
„Suferind de boala discuţiilor”, zice. Aşadar, a întreba din curiozitate, a ispiti într-una, înseamnă
a fi bolnav. „Si a certuri¬lor de cuvinte de prigonire”, zice, şi cu drept cuvânt, căci atunci când
sufletul se aprinde ca de friguri, din cauza raţionamentelor, când se tulbură, atunci întreabă cu
curiozitate, iar când el este sănătos, nu întreabă, ci fără ispitire primeşte credinţa. Din ispitire sau
din întrebări fără şir, şi din luptă de cuvânt (AoyOfJ.aXtOtţ) sau din cuvinte de prigonire, nimic
nu se poate aştepta. Cele ce credinţa făgăduieşte sunt adevărate, iar întrebarea când se pune la
mijloc, nici nu poate arăta ceva de seamă, şi nici nu lasă a nădăjdui cele făgăduite de credinţă.
Căci şi cel ce închide ochii nu va putea să găsească ceea ce ar vrea să caute, şi iarăşi dacă ar avea
poate ochii deschişi, însă s-ar băga într-o groapă adâncă, unde n-ar pătrunde raza luminii, n-ar
putea găsi ceea ce ar căuta. Astfel, deci, fără credinţă nimic nu se poate afla, ci din necesitate, că
se vor naşte lupte de cuvinte, sau cuvinte de prigonire.
„Din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene”, adică slavă şi credinţe viclene de
la astfel de întrebări. Atunci ne închipuim despre Dumnezeu ceea ce nu trebuie, fiindcă cădem în
tot felul de întrebări. „Cuvintele cele deşarte”, adică pierderea de vreme, sau prin această
expresie el spune: „precum oile cele râioase atinse de boală, umplu de râie şi pe cele sănătoase,
întoc¬mai aşa fac şi bărbaţii vicleni”. „Şi lipsiţi de adevăr, care socotesc a fi câştig buna-credinţă
(evlavia).” Ai văzut câte rele se nasc din lupta de cuvinte, sau cuvintele de prigonire? Pizma,
pricirea, ig¬noranţa, lipsa de minte, pe care desigur că o naşte ignoranţa.
„De unii ca aceia, zice, depărtează-te.” N-a spus „apucă-te la ceartă cu ei”, ci „depărtează-te”.
„De omul eretic, după una si a doua sfătuire, fereşte-te” (Tit 3, 10), zice tot Pavel. Cu alte cuvinte
arată că dânşii sunt aşa nu atât din neştiinţă, pe cât din trândăvie, având şi neştiinţa. Pe nişte
oameni care se luptă din cauza banilor, când îi vei putea convinge? Nu-i poţi convinge în alt fel
pe unii ca aceştia decât dându-le iarăşi, şi nici aşa nu le poţi împlini pofta. „Ochiul lacomului nu
84
se satură cu o parte.” (înţelepciunea lui Isus Sirah 14, 9) Deci trebuie să fugi de cei ce nu sunt
în¬dreptaţi. Dar dacă el sfătuieşte să nu se certe cu unul care se luptă cu altul, care are mare
lipsă, şi nici a se hărţui cu el, cu atât mai mult cu cei ce sunt ca ucenici ai noştri. Zicând că unii
ca aceia socotesc a fi câştig buna-credinţă (evlavia), a adăugat:
Însă câştig mare este buna-credinţă cu îndestulare (6, 6), nu când ai bani, ci când nu ai. Ca să nu
cadă cineva în mâhnire din cauza sărăciei, îl ridică şi îl îndreaptă. „Socotesc, zice, că este câştig.”
Este desigur câştig, însă nu aşa, ci mult mai mare. După ce mai întâi a doborât acel câştig, la
urmă înalţă pe acesta. Că acel câştig nu este nimic, se poate vedea din faptul că rămâne aici şi nu
se strămută cu noi, nici nu ne întovărăşeşte. De unde se învederează aceasta? De acolo că noi,
neavând nimic, am venit în această viaţă, prin urmare nici ducându-ne de aici nu vom lua ceva.
Căci goi am venit aici, goi ne vom duce. Deci nu avem ne¬voie de cele prisoselnice. Dacă n-am
adus nimic, ne vom duce iarăşi cu nimic, după cum şi zice: Că nimic n-am adus în lume, arătat
este că nici a scoate ceva nu putem. (6, 7)
Ci având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea îndestulaţi vom fi. (6, 8) Noi trebuie să mâncăm atât
cât ne este de-ajuns să trăim, şi să ne îmbrăcăm cu haine atât cât să ne acopere trupul, adică să
acoperim goliciunea, şi nimic mai mult; iar o astfel de haină o poate avea oricine.
Apoi îndeamnă de la cele de aici, zicând: Iar cei ce vor să se îmbogăţească. (6, 9) N-a zis simplu
„cei ce se îmbogăţesc”, ci „cei ce voiesc”, căci sunt şi dintre aceia care având bani îi
economi¬sesc bine, adică îi dispreţuiesc şi-i împart săracilor. Apostolul nu defaimă pe unii ca
aceştia, ci pe cei ce doresc averi. „Iar cei ce vor să se îmbogăţească, zice, cad în ispite, şi în
curse, şi în pofte multe fără de socoteală şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în pieire şi în
pierzare.” Bine zice el „care cufundă”, de vreme ce nici nu pot să se tină drept. „Întru pieire, şi
întru pierzare”, şi în viata de aici, şi în cea viitoare.
Că rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint, care unii poftind-o au rătăcit de la credinţă, şi
s-au pătruns cu dureri multe. (6, 10) Dar toate acestea nu se pot şti la întâmplare, decât vieţuind
cineva cu bogaţii, când vor putea vedea cât se zbuciu¬mă, şi cât se întristează din cauza averii.
Iar tu, zice, omule al lui Dumnezeu. (6, 11) Mare vrednicie pune el înainte! Toţi oamenii desigur
că sunt ai lui Dumnezeu, dar cu deosebire cei drepţi; nu numai în ceea ce priveşte creaţia lor, ci şi
în ceea ce priveşte înfierea şi zidirea cea nouă. „Deci, dacă eşti omul lui Dumnezeu, zice, nu
căuta cele de prisos care nu duc la Dumnezeu, ci „fugi de acestea, urmează dreptatea”.
Amândouă sunt spuse cu multă intensitate, căci n-a zis „depărtează-te”, ci „fugi şi urmează” —
„dreptatea”, spre a nu te la ăcomi, şi „evlavia” sau buna-credinţă cea din dogme, „credinţa” care
este contrară întrebărilor celor curioase, „dragostea, răbdarea, blândeţile”.
Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă-te de viaţa cea veşnică”, zice — iată şi plata — „la
care ai fost chemat, şi ai măr¬turisit mărturisirea cea bună — în speranţa, zice, vieţii veşnice —
înaintea multor martori (6, 12), adică „să nu necinsteşti acea încredere, acea încurajare. De ce,
dar, te osteneşti în lucruri şi în pofte fără de socoteală?” Si care ispită şi cursă zice că o vor suferi
cei ce voiesc să se îmbogăţească? Adică îi îndepărtează de la credinţă, îi bagă în primejdii, îi face
fricoşi. „Şi în pofte multe fără de socoteală”, zice. Şi cum să nu fie pofta lor fără de soco¬teală,
când au cu ei nebuni, când au pe lângă ei pitici, nu doar pentru iubirea de oameni, ci pentru
plăcere? Cum să nu fie pof¬ta lor fără de socoteală, când închid peşti în casele lor, când hră¬nesc
fiare sălbatice, când se ocupă de câini, când împodobesc cai, şi când, în fine, se găsesc cu mult
mai prejos faţă de copii? Toate acestea sunt fără socoteală şi prisoselnice, nimic din ele nu e nici
trebuitor, nici folositor. „Pofte multe fără de socoteală, şi vătă¬mătoare.” Care sunt cele
vătămătoare? Când sunt stăpâniţi de amoruri absurde, când doresc cele ale aproapelui, când se
tăvă¬lesc în dezmierdări, când iubesc şi se zvârcolesc după beţii, când doresc pierderea şi chiar
85
sacrificarea altora. Mulţi încă stăpâniţi de tirania acestei nebunii (amorul) s-au aruncat asupra
antagoniştilor lor, şi s-au pierdut, pentru că se ocupă cu fapte fără de socoteală, sau mai bine zis
şi vătămătoare.
Bine a zis el: „au rătăcit din credinţă” căci iubirea de argint astupându-le ochii câte puţin, îi
împiedică a vedea calea cea dreaptă ce duce la credinţă. Precum cineva, păşind pe drumul cel
drept, însă întorcându-şi mintea spre altceva, păşeşte, desigur, dar de multe ori trece pe lângă
cetatea la care se ducea, ducându-1 picioarele fără nici un folos, tot aşa se petrece şi cu iubirea de
argint. „Si s-au pătruns, zice, cu dureri multe.” Ai văzut ce a lăsat să se înţeleagă prin expresia
„s-au pătruns”? Căci toate cele înşirate de el sunt ca nişte spini, aşa că dacă sunt atinşi,
sânge¬rează mâinile şi le rănesc. Câte griji nu au dânşii şi câte dureri? De aceea şi zice apostolul:
„fugi de acestea, şi urmează dreptatea, buna-credinţă, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţile”,
căci blândeţea vine de la dragoste. Aici, apostolul laudă curajul şi bărbăţia lui Timotei, „căci,
zice, ai mărturisit toate acestea cu bărbăţie şi cu curaj”, adică aşa ai făcut.
Îi aminteşte apoi şi de catehizarea sa, zicând: „apucă-te de viaţa cea veşnică”, aşa că nu este deajuns
numai mărturisirea, ci mai este nevoie şi de răbdare, spre a rămâne mereu în mărturi¬sire;
este nevoie şi de luptă puternică şi de mii de sudori, spre a nu fi pătruns, sau străpuns de dureri
multe, pentru că multe sunt scandalurile, multe sunt şi piedicile întâmpinate. De aceea strâmtă şi
anevoioasă este calea, şi din toate părţile trebuie să fii cu băgare de seamă, în toate părţile să se
întoarcă cineva. Din toate părţile se văd plăceri care atrag ochii sufletului, plăceri de trupuri, de
bani, de dezmierdări, de trândăvii, de slavă, de mânie, de stăpânire, de iubire de întâietate. Toate
acestea, zic, se arată sub nişte feţe prea inimoase şi drăgăstoase, în stare de a atrage spre ele pe
cei îndrăgostiţi, pe cei ce nu iubesc mult adevărul, căci adevărul este slab la faţă şi nu are nici un
lipici. De ce oare? Pentru că el tăgăduieşte toată plăcerea şi mulţumirea în viitor, în timp ce
acelea pun înainte onoruri, plăceri, repausuri, desigur că nu în fiinţă, nu adevărate, ci false,
amăgitoare. Dacă cineva este prost, uşurel şi fricos, se va ţine strâns de acestea, mole-şindu-se în
faţa necazurilor. Tot aşa se întâmplă şi cu luptele de din afară, când cel ce nu se gândeşte mult la
cununi, din primul moment se pironeşte în ospeţe şi beţii. Tot aşa fac şi luptătorii din stadion,
care sunt fricoşi şi fără curaj, în timp ce acei care au în vedere cununile, preferă mii de răni,
fiindcă ei se hrănesc cu speranţa viitorului, şi de aceea sunt cu curaj.
ÎMPOTRIVA IUBIRII DE ARGINT, ŞI CĂ ADEVĂRATA LIBERTATE ÎNSEAMNĂ A
NU NE LĂSA STĂPÂNIŢI DE PATIMI
Să fugim, dar, de rădăcina tuturor relelor, şi atunci vom fugi de toate relele. „Rădăcina tuturor
răutăţilor, zice, este iubirea de argint.” Pavel a grăit aşa, sau mai bine zis Hristos. Dar să ve¬dem
cum însăşi experienţa din fapte ne mărturiseşte aceasta. Căci ce rău nu izvorăşte din bani, sau
mai bine zis, nu din bani, ci din reaua intenţie a celor ce nu ştiu să facă uz precum trebuie de
bani? Fiindcă este cu putinţă ca cei ce fac uz de bani precum trebuie, să moştenească printr-înşii
şi împărăţia cerurilor. Acum însă ceea ce ni s-a dat spre ajutorarea săracilor, spre mângâierea
celor ce ne greşesc nouă, şi spre lauda şi mulţumirea lui Dumnezeu, noi o întrebuinţăm împotriva
nenorociţilor de săraci, sau mai drept vorbind contra sufletului nostru, şi contra lui Dumnezeu. A
răpit cineva averea unuia, şi 1-a adus în sărăcie, dar şi pe sine s-a dat morţii. Pe acela 1-a istovit
cu sărăcia, dar şi pe sine s-a istovit cu osânda cea veşnică. Oare nu cumva este tot una? Ce rău
oare nu ne vine din bani? Oare nu lăcomia? Oare nu răpiri? Oare nu jelanii? Nu duşmănii? Nu
lupte? Nu certuri? Oare nu au întins unii ca aceştia mâinile până la cei morţi? Oare nu au ajuns
cu răutatea până şi la părinţi şi fraţi? Oare nu au răstur¬nat dânşii şi legea naturii, şi poruncile lui
86
Dumnezeu, şi în fine totul, fiind stăpâniţi de acea poftă nebună? Oare tribunalele nu sunt
înfiinţate pentru aceştia? Doboară iubirea de argint, şi atunci a contenit războiul, a contenit lupta,
a contenit duşmă¬nia, au contenit cearta şi intriga. Ar trebui să fie alungaţi din lume unii ca
aceştia, ca nişte lupi vătămători. Precum nişte vân¬turi contrare şi puternice, căzând deodată
peste marea liniştită, ar răscoli-o până la fund, şi până şi nisipul de pe fund 1-ar ridica în sus şi 1-
ar amesteca cu valurile, întocmai aşa şi iubitorii de bani toate le răscolesc şi le răstoarnă pe dos.
Iubitorul de bani nu are nici un prieten. Şi ce spun eu de prieten? Când el nu cunoaşte nici chiar
pe Dumnezeu, fiind stăpânit de acea poftă. Nu vedeţi pe titani păşind cu sabia în mână? Deşi în
acel mit este mai mult o reprezentare de nebunie; dar aceştia cu adevărat sunt nebuni, îndrăciţi şi
ieşiţi din minţi. Dacă le-ai putea descoperi sufletul lor, 1-ai găsi astfel alcătuit, încât nu o sabie,
nici două, ci mii de săbii sunt într-însul, pe nimeni cunoscând, ci împotriva tuturor turbat,
împotriva tutu¬ror aruncându-se şi împungând pe toţi, sfâşiind nu câini, ci su¬flete de oameni, şi
aruncând blesteme grozave până şi asupra cerului. Toate sunt răsturnate şi nimicite de astfel de
oameni, stăpâniţi de mania banilor. Pe cine deci, să învinovăţesc mai mult? Eu nu ştiu; fiindcă
molima aceasta pe toţi stăpâneşte; pe unii mai mult, pe alţii mai puţin, dar în fine pe toţi. Precum
un foc, căzând pe nişte materii arzătoare, totul strică şi pustieşte, tot aşa şi nebunia aceasta a
răsturnat pe dos lumea întreagă. Regi, stăpânitori, oameni de rând, săraci, femei, bărbaţi, până şi
copii, toţi în fine la fel sunt stăpâniţi de acest rău. La fel ca atunci când se abate asupra
pământului un întuneric grozav, nimeni nu se simte liniştit, aşa se petrece şi cu această boală
pustiitoare.
Mii de acuzaţii se aduc contra lăcomiei, şi în public, şi în particular, şi cu toate acestea nici o
îndreptare nu se vede. Deci ce ar trebui făcut? Cum să stingem focul? Ei bine, se poate face
aceasta, chiar dacă para lui s-ar ridica până la cer, numai de vom vrea; atunci vom putea stinge
acea văpaie. Căci după ce s-a ridicat prin voinţă, se va stinge tot prin voinţă. Oare nu voinţa
noastră a aprins acest foc? Astfel, tot voinţa va putea să-1 stingă, numai dacă vom vrea. Şi cum
se va putea deştepta în noi pute¬rea de a vrea? Dacă vom cunoaşte deşertăciunea şi nimicnicia
acestei pofte absurde: că ducându-ne de aici, averea nu ne va întovărăşi, şi chiar aici deseori ne
părăseşte; că averea rămâne tot aici, iar rănile ce am căpătat dintr-însa, ne întovărăşesc şi
dincolo. Dacă vom cunoaşte că acolo este multă bogăţie; şi dacă o vom compara cu acea bogăţie,
o vom găsi pe aceasta mai prejos de tina cea din mlaştină; dacă vom cunoaşte miile de primejdii
ce le are cu sine, şi că plăcerea izvorâtă dintr-însa este momentană, şi totdeauna amestecată cu
mâhnire. Dacă ne vom gândi bine la acea bogăţie a vieţii de veci, desigur că vom putea cu
uşurinţă să o dispreţuim pe aceasta. Dacă vom şti că bogăţia aceasta cu nimic nu ne foloseşte,
nici spre câştigarea slavei, nici spre sănătate, şi nici spre altceva, ci din contră ne cufundă în
prăpastie şi pierzare.
Aici te îmbogăţeşti si ai mulţi sub tine; acolo însă ducându-te, te vei vedea gol şi lipsit de orice.
Dacă pe acestea le-am rumega necontenit în mintea noastră, şi le-am auzi şi de la alţii, poate că
ar fi ceva nădejde de îndreptare, poate că ar fi vreo izbăvire de această osândă grozavă.
Mărgăritarul este frumos? Dar să ne aducem aminte că este apă de mare, şi că mai înainte era
arun¬cat în sânurile ei. Aurul şi argintul sunt frumoase? Dar să ne aducem aminte că au fost şi
sunt pământ şi cenuşă. Poate că sunt frumoase hainele de mătase? Dar ele sunt produsul
viermi¬lor; este la mijloc numai prejudiciul şi aprecierea omenească, şi nu că frumuseţea şi
valoarea lor stau în natura lor. Cele ce au frumuseţea în natura lor, nu au nevoie să fie explicate
de alţii.
Tu dacă vezi, de pildă, o monedă de aramă simplă, însă aurită, la început o admiri, şi apoi o crezi
a fi de aur, dar după ce cei cunoscători te vor învăţa şi-ţi vor explica înşelăciunea, o dată cu
87
admiraţia te va părăsi şi înşelăciunea.
Ai văzut că nu în natură stă frumuseţea? Dacă vezi cositor, tu îl admiri ca argint, dacă vezi
aramă, o admiri ca pe aur, şi numai atunci îţi schimbi părerea, când alţii îţi vor explica. Astfel că
nu sunt de-ajuns ochii ce-i avem, spre exacta cunoaştere a lucrurilor. Nu tot aşa însă se întâmplă
şi cu florile, care sunt cu mult mai bune decât acelea. Când tu vezi un trandafir, nu ai trebuinţă de
alţii ca să-ţi explice şi să te înveţe, ci singur îl poţi diviza în părţile lui, tot aşa şi cu micşunelele,
şi cu crinii, şi în fine cu orice floare.
Deci, nimic altceva nu este decât prejudiciu, şi ca să crezi că este prejudiciu această patimă,
spune-mi te rog: dacă împăra¬tului i s-ar părea că argintul este mai de preţ decât aurul, şi ca
urmare ar legifera în acest sens, oare tu nu vei schimba deîndată admiraţia şi dragostea de la unul
la celălalt? Astfel că noi pretu¬tindeni suntem stăpâniţi de lăcomie şi de presupuneri. Şi că este
aşa, că lucrurile se preţuiesc după raritatea lor, şi nu după valoare, iată că de pildă la noi sunt
fructe care aproape n-au nici un preţ, pe când în ţara capadocienilor sunt de mare preţ, şi încă mai
de valoare decât multe din lucrurile cele mai scumpe la noi. În Arabia, ţara aromatelor, şi în
India, unde sunt pietrele cele de preţ, multe de acestea s-ar putea găsi. Aşa că toate sunt din
prejudiciu şi presupunere omenească, şi că noi nimic nu facem cu judecată, ci simplu şi la
întâmplare. Deci, iubiţilor, să ne deşteptăm din această beţie. Să vedem adevărata frumuseţe,
frumuseţea cea de la natură, adică evlavia şi dreptatea, ca astfel să ne învrednicim de bunurile
făgăduite. Cărora fie ca noi cu toţii să ne învrednicim, prin harul şi iubirea de oameni şi întru
Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea,
puterea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
OMILIA XVIII
din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Îţi poruncesc înaintea lui Dumnezeu, Cel ce aduce toate la viaţă, şi înaintea lui Iisus Hristos, Cel
ce în faţa lui Ponţiu Pilat a mărturisit mărturisirea cea bună: să păzeşti porunca fără pată, fără
vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe care, la timpul cuvenit, o va arăta
fericitul şi singurul Stăpânitor, împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Cel ce singur are
nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici
nu poate să-L vadă; Lui fie-I cinstea şi stăpânirea veşnică! Amin. (I Timotei 6, 13-16)
Iarăşi ia pe Dumnezeu de martor, făcând aceasta şi cu puţin mai înainte, în acelaşi timp şi frica
sporind-o, iar pe ucenic punându-1 mai în siguranţă, arătând că poruncile pe care le dă nu sunt
omeneşti, ci luate de la însuşi Stăpânul, pentru ca astfel Timotei, având pururea în mintea sa pe
martor — adică pe Dum¬nezeu de la care el a auzit — să i se ţină cugetul sus prin aminti¬rea lui.
„Poruncescu-ţi, zice, înaintea lui Dumnezeu, Care înviază toate.” Prin aceste cuvinte se întrevede
şi mângâiere în faţa pri¬mejdiilor, în acelaşi timp şi amintire despre înviere. „Şi lui Iisus Hristos,
zice, Care a mărturisit înaintea lui Pilat din Pont.” Iarăşi îndemnarea o face de la dascăl, ca şi
cum ar zice: „după cum El a mărturisit, ca astfel să mergem pe urmele Lui”. „Mărturisirea cea
bună”, zice, după cum face şi în epistola către evrei, zicând: „Căutând la începătorul şi plinitorul
credinţei, Iisus, Care, în locul bucuriei ce era pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, de ocară
nebăgând seamă, de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu a şezut. Gândiţi-vă la Cel ce a răbdat de
la păcătoşi asupra sa împotrivire ca aceea, ca să nu vă osteniţi slăbind cu sufletele voastre” (Evrei
12, 2-3), tot aşa face şi acum către Timotei, ca şi cum parcă ar zice: „nu te teme de moarte,
fiindcă eşti rob lui Dumnezeu, care pe toate poate să le învieze”.
88
Care este mărturisirea cea bună despre care spune aici? Întrebându-1 Pilat: „Au doar împărat eşti
tu?”, El a răspuns: „Eu am venit, zice, ca să mărturisesc pentru adevăr; eu spre aceasta M-am
născut”, şi „iată aceştia ştiu cele ce am grăit Eu” (loan 18, 37, 21), şi multe altele a mărturisit
atunci înaintea lui Pilat.
„Să păzeşti tu porunca nespurcată şi nevinovată, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos”,
adică până la moartea ta; până la trecerea ta din această viaţă”. Însă n-a zis aşa, ci „până la
arătarea lui Iisus Hristos”, ca astfel mai mult să-1 aţâţe. Dar oare ce vrea să zică: „Să păzeşti
porunca nespurcată?” Adică, nici în privinţa dogmelor, şi nici în viaţa ta, să nu-ţi pricinuieşti, să
nu-ţi aduci vreo pată.
„Pe care la vremea ei o va arăta fericitul şi unicul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor, şi Domnul
Domnilor, Care singur are nemurire, şi locuieşte întru lumină neapropiată.” Pentru cine oare sunt
zise acestea? Oare pentru Tatăl? Oare pentru Fiul? Negreşit că pentru Fiul sunt zise: „Pe care la
vremea ei o va arăta fericitul şi unicul Stăpânitor,”, zice. Şi acestea sunt spuse tot pentru
mângâiere, adică să nu ne speriem, nici să ne temem de împăraţii de aici. „La vremea ei adică în
vremea po¬trivită, în vreme folositoare, încât că nici să ne întristăm că nu s-au petrecut faptele
făgăduite nouă. Cum că va arăta, nu mai în¬cape îndoială, căci El este puternic. „Cel fericit.”
Aşadar, acolo se găseşte fericirea adevărată; nimic nu este trist acolo, nimic neplăcut. „Cel
fericit, zice, şi unicul Stăpânitor”, spre deosebire de oameni, sau pentru că este fără început. „Cel
ce singur are nemurire”, zice. Dar ce? Oare Fiul nu are nemurirea? Oare nu este El însuşi
nemurirea? „Şi locuieşte întru lumină neapropiată”, zice. Aşadar, alta este lumina, şi altul care
locuieşte? Prin urmare El este mărginit în spaţiu, adică în loc… Ai văzut că atunci când apostolul
vrea să grăiască ceva mare, limba îi este neputincioasă? „Pe care nu L-a văzut nimeni dintre
oameni, zice, nici nu poate a-L vedea”, precum nici pe Fiul nu L-a văzut nimeni, şi nici nu poate
a-L vedea. „Căruia cinstea şi stăpânirea veşnică. Amin.” Bine a teologhisit el aici, şi la timpul
trebuitor. Fiindcă L-a pus pe Dumnezeu de martor, de aceea apostolul multe vorbeşte despre
martor, ca astfel încă mai mult să deştepte pe ucenic. Adică „slavă lui Dumnezeu”, căci numai
aceasta putem zice, numai aceasta putem face, şi nu se cade a cerceta cu amănunţime, sau a
iscodi. Dacă stăpânirea Lui este veşnică, nu te teme; căci chiar dacă n-ar fi acum, totuşi va fi,
căci stăpânirea şi slava este pururea cu Dânsul, dar şi cinstea.
Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să. nu se seme¬ţească. (6, 17) Bine a spus el „în
veacul de acum”, căci sunt şi alţi bogaţi în veacul viitor. Nimic nu zămisleşte atât de grabnic
trufia, ca banii, în acelaşi timp şi lipsa de minte, şi fudulia. Apoi imediat i-a deşteptat pe ei,
zicând: „nici să nădăjduiască spre avuţia cea nestatornică”. Din avuţie vine lipsa de minte, în
timp ce acela care nădăjduieşte în Dumnezeu nu se mândreşte. De ce nădăjduieşti în ceea ce se
scbimbă fără de veste? — căci aşa este avuţia — şi cum mai nădăjduieşti în ceea ce nu poţi avea
nici o încredere? Dar cum oare vom putea să nu cugetăm lucruri mari având avere? Dacă vom
cunoaşte că bogăţia este nesta¬tornică şi nesigură, dacă vom cunoaşte că mai mare decât bogăţia
este speranţa cea în Dumnezeu, dacă în fine vom cunoaşte că şi bogăţia este lucrul lui
Dumnezeu. „Ci întru Dumnezeul-Cel-Viu, zice, care ne dă nouă toate de prisos spre desfătare.”
Bine a spus „toate de prisos”, adică face aluzie la îndestularea noastră regula¬tă din elementele
naturii, ca aerul, lumina, apa şi toate celelalte. Nu vezi cu câtă prisosinţă ni le acordă, şi cu câtă
abundenţă? Dacă cauţi bogăţie, caută bogăţia care rămâne, bogăţia sigură, aceea care vine din
faptele cele bune. Şi care este aceasta? Să facă ce e bine, să se înavuţească în fapte bune, să fie
darnici, să fie cu inima largă (6, 18), unele vin din dragoste, iar altele din averi. „Împărtăşitori”,
zice, adică sociabili, blajini.
Agonisindu-şi temelie bună în veacul viitor. (6, 19) Acolo nimic nu este nesigur, căci unde
89
temelia este sigură, nimic nu este nesigur, ci toate sunt în regulă, toate nemişcate, toate sigure,
toate puternice. „Ca să ia, zice, viaţa cea veşnică”. Săvârşirea faptelor bune poate să ne procure
acea mulţumire.
O, Timotei, păzeşte vistieria ce ţi s-a încredinţat (6, 20), adică „să n-o împuţinezi, căci nu sunt ale
tale, ci ţi s-au încre¬dinţat cele străine; deci nimic să nu împuţineze”. Depărtându-te de glasurile
deşarte cele spurcate”, zice. Aşadar sunt şi glasuri care nu sunt deşarte şi spurcate. „Şi de vorbele
cele potrivnice ale ştiinţei celei cu nume mincinos.” Bine a spus el, căci atunci când nu este
credinţă, nici cunoştinţă sau ştiinţă nu poate fi; când se naşte ceva din propria judecată, ştiinţă nu
poate fi. Aşa de pildă se numeau pe sine unii gnostici în acele timpuri, ca şi cum parcă ştiau ceva
mai mult decât alţii.
Pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credinţă. (6, 21) Ai văzut cum el iarăşi porunceşte să
nu se apropie de unii ca aceştia? „Depărtându-te de vorbele cele potrivnice ale ştiinţei celei cu
nume mincinos”, zice. Aşadar, sunt şi vorbe potrivnice, către care nici nu trebuie să răspunzi. Şi
de ce oare? Pentru că scot pe cineva din credinţă, nu-1 lasă să stea drept, sau să se
împuter¬nicească în credinţă.
CREDINŢA ESTE CA o PIATRA PUTERNICĂ.
ÎMPOTRIVA IUBIRII DE ARGINT
Deci, să fugim de o asemenea ştiinţă, iubiţilor, şi să ne alipim de credinţă, care este piatra cea
puternică. Nici râurile şi nici vânturile abătându-se peste ea, cu nimic nu ne vor putea vătăma,
căci noi stăm neurniţi pe aceasta ca pe o piatră. Tot aşa şi în viaţa aceasta, dacă avem acea
puternică temelie, noi stăm în sigu¬ranţă, nesuferind iarăşi nici un rău. Cel ce preferă să aibă
acea bogăţie, nu va întâmpina nici un rău; acela va avea lauda, slava, cinstea, plăcerea. Toate
acestea sunt sigure şi fără nici o schimbare, în timp ce toate cele de aici se prefac, şi stau într-o
schimbare necontenită, toate se transformă. Căci ce voieşti să-ţi spun? Despre slavă? „Când va
muri el, zice, nu va lua toate, nici nu se va pogorî cu el slava lui” (Psalmi 48, 18), ba de multe
ori, chiar trăind, nu va rămâne cu dânsul acea slavă. Nu aşa sunt însă cele ale virtuţii, ci toate
rămân. Cel slăvit aici din cauza stăpânirii ce poate o are, de-ndată ce un altul i-a luat stăpânirea,
el a devenit om obişnuit, şi unul dintre cei stăpâniţi. Bogatul de-ndată ce 1-au călcat hoţii, sau a
căzut victimă clevetirilor şi intrigilor, fără de veste a devenit sărac. Nu însă tot aşa sunt şi cele ale
noastre. Cel înţelept, dacă este cu băgare de seamă asupra sa, nimeni nu va putea să-i răpească
înţelepciunea lui. Pe cel ce se stăpâneşte pe sine, nimeni şi nimic nu-1 va putea stăpâni.
Dacă stăpânirea aceasta este mai bună, vom afla examinând faptele. Ce folos poate fi, spune-mi,
în a stăpâni cineva popoare întregi, şi a fi în acelaşi timp rob patimilor? Şi ce vătămare poate fi,
de a nu stăpâni pe nimeni, dar, în acelaşi timp de a fi mai presus de tirania patimilor? Aceasta
este libertate, aceasta este stăpânire, aceasta este adevărata împărăţie, pe când acelea sunt sclavie,
chiar dacă ar avea unul ca acela mii de diademe pe cap. Căci, când stăpânirea lui cea dinăuntru îl
face sclav la o mulţime de stăpâni — vorbesc de iubirea de argint, iubirea de plăceri, mânia, şi
celelalte patimi —, ce folos are diadema? Mare este tirania patimilor, când nici cununa ce
aşteaptă pe cei drepţi nu este în stare să scape pe cineva din acea supunere tiranică. Este întocmai
ca şi cum cineva ar cădea în mâinile barbarilor şi le-ar sluji, iar aceia voind a-şi arăta o mai mare
autoritate, nu numai că i-ar răpi diadema, ci mai mult, 1-ar pune să care apă, să slujească la
bucătărie, şi în fine i-ar porunci să facă şi alte slujbe, ca astfel şi dânşii să-şi arate o mai mare
autoritate, în acelaşi timp şi pe acela mai mult să-1 ruşineze; tot aşa se petrece şi cu patimile, care
se poartă cu noi mai barbar decât orice barbar. Cel ce dispreţuieşte patimile, îşi bate joc de
90
barbari, pe când cel ce cade sub puterea patimilor, va suferi rele mai mari decât de la barbari.
Barbarul, când are putere, torturează trupul, dar patimile muncesc sufletul şi-1 rod din toate
părţile. Barbarul, când are putere, predă trupul morţii temporale, în timp ce patimile îl predau
morţii viitoare şi veşnice, încât liber este cel ce are liber¬tatea desăvârşită asupra patimilor şi este
rob cel ce cade sub stăpânirea patimilor dobitoceşti.
Nici un stăpân — chiar de ar fi cel mai tiran — nu porunceşte astfel de porunci crude şi barbare,
ca cele ce urmează: „necinsteşte-ţi, zice, sufletul fără vreun folos; bateţi joc de Dumnezeu,
dispreţuieşte însăşi natura, şi chiar tată de ţi-ar fi, sau mamă, tu nu avea nici o sfială, ridică-te
asupra lor”. Acestea sunt poruncile arghirafiliei, sau ale iubirii de argint. „Jertfeşte-mi, zice, nu
viţei, ci oameni.” „Jertfiţi oameni, zice, căci viţeii s-au sfârşit” (Osea 13, 2), dar aceasta nu zice
aşa, ci fiind încă viţei „jertfeşte-mi, zice, oameni, jertfeşte-mi pe cei ce nu m-au nedreptăţit cu
nimic. Chiar încă dacă au făcut binele, tu ucide-i. Tuturor fii războinic, fii duşman comun al
tuturor, ba chiar şi naturii, şi lui Dumne¬zeu. Strânge-ţi aur, nu ca să te îndulceşti din el, ci ca să-
1 păstrezi, ca munca să o faci mai mare.” Căci nu este cu putinţă ca iubito¬rul de argint să fie şi
iubitor de plăceri, fiindcă se teme nu cumva să-şi împuţineze aurul, nu cumva vistieriile lui să
scadă. „Fii treaz, zice, pe toţi să-i bănuieşti, şi pe slugi, şi pe prieteni. Fii păzitor al celor străine.
De vezi cumva vreun sărac mort de foame să nu-i dai, ci, dacă este cu putinţă, jupuieşte-i şi
pielea de pe el. Jură-te, minte, jură strâmb, învinovăţeşte, cleveteşte, şi chiar de ar fi ne¬voie, să
fii pus pe foc; nu te da în lături chiar dacă vei suferi mii de morţi, sau dacă vei răbda de foame,
sau de te-ai zbate cu boala.”
Sau oare nu despre acestea legiuieşte iubirea de argint? „Fii obraznic şi fără ruşine, zice, fii
îndrăzneţ fără margini, spurcat şi de nesuferit, fără milă, omorâtor de tată şi de mamă, mai mult
fiară sălbatică decât om. Să întreci orice şarpe cu veninul ce iese din tine, pe orice lup cu răpirea,
şi chiar de ar fi nevoie ca să ajungi la răutatea diavolului, nu te da în lături. Ignoră total pe
binefăcătorul tău.” Oare nu acestea le spune, şi nu de acestea se aud?
Dar Dumnezeu spune cu totul contrar. „Fii prieten cu toţi, zice, fii blând, de toţi iubit, pe nimeni
să nu respingi fără cauză, cinsteşte pe tată-tău, pe maică-ta, bucură-te de slavă curată, fii nu om,
ci înger în trup. Sa nu grăieşti nimic necinstit, nimic mincinos, şi nici chiar să gândeşti aşa ceva.
Vino în ajutorul celor săraci, nu-i obliga să fure, ca să aibă, nu fi batjocoritor şi cutezător.” Şi cu
toate acestea nimeni nu ascultă! Oare nu cu dreptate este gheena? Nu cu dreptate focul şi
viermele cel nea¬dormit? Până când oare ne vom precipita spre prăpastie? Până când oare vom
păşi pe spini? Până când oare vom călca pe cuie şi vom fi atât de nerecunoscători? Suntem sub
stăpânirea unor tirani cruzi, pe bunul Dumnezeu L-am părăsit, pe Cel ce nu spune nimic greoi,
nimic barbar, nimic de nesuferit, ci din contră ne procură toate cele de trebuinţă şi mult
folositoare nouă. Să ne deşteptăm odată, să ne reculegem, să iubim precum trebuie pe
Dumnezeu, ca astfel să ne învrednicim de bunurile cele făgăduite celor ce-L iubesc pe El. Prin
harul si iubirea de oame¬ni a Domnului nostru, Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu
Sfântul Duh se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi puru¬rea şi în vecii vecilor. Amin.
91