Canon de rugăciune către Sf. Ioan Inaintemergătorul si Botezătorul Domnului

Facere a monahului Ioan, cel supranumit Mavropous, care recent a fost arhiepiscop al Evhaitelor, al cărui nume este pus în acrostih la fiecare cântare a noua(Din codicele Lavreotikou I 77)
Glasul 1

Canonul 1 al cărui acrostih este acesta

Întâia cântare aduc Înainte mergătorului, a lui Ioan

Cântarea 1

Irmosul:

Înainte Mergătorule, nu te scârbi de mine, cel ce te laud pe tine cu limbă întinată de lut și spurcată de buze mincinoase.

Noianul milei inundându-l cu râurile pocăinței, cu repejunile râului Iordan scufundă păcatele mele, înțeleptule Botezător, și cu ploile lacrimilor, adapă cugetul meu.

Tu, ca un luceafăr de dimineață, ai răsărit din pântece sterp, binevestind limpede pe Soarele Dreptății, Cel ce se înălța din nor feciorelnic.

Slavă...

Acum luminează cu lumina pocăinței sufletul meu înnegrit de revărsările păcatelor mele întunecate, tu fiind sfeșnicul prealuminos al Soarelui slavei Care a strălucit din pântece mai înainte de luceafăr.

Și acum...

Iarăși să lăudăm muntele cel umbrit al lui Dumnezeu, cerul cel înalt și larg, iatacul de nuntă cel însuflețit, Raiul cel înfloritor și pururea înverzit, pe Fecioara, ca Născătoare de Dumnezeu.

Cântarea a 3-a

Irmosul:

Arătându-te din pustie ca un râu al lui Dumnezeu, plin fiind de undele vii ale Duhului, la izvoarele apelor ai adăpat, cu șuvoaiele dulci ale cuvintelor tale, mintea cea secetoasă a evreilor, ca pe un alt pământ fără de apă.

Ca prieten adevărat al lui Hristos, primește lauda cea după putere, căci după vrednicie nimeni dintre toți nu poate a te lăuda, Înainte Mergătorule, cela ce ești Proroc al Celui Preaînalt și mai mult decât orice proroc, cel mai mare între cei născuți din femeie.

Adună-mă și pe mine în jitnițele cele cerești ca pe un grâu copt, curat și neîntinat, vânturând cu vânturătoarea și cu vântul harului tău, adunăturile învinuirilor mele și curăță pleava sufletului meu.

Slavă...

Nematerialnic ai trăit, ca un adevărat înger pământesc, și deși erai în trup materialnic, fericite, totuși ai cunoscut lupta lui neîmpăcată și neostoită cu sufletul, pentru aceea omoară cugetul vrăjmaș și uneltitor al trupului.

Și acum...

Toată frumoasă între femei te numește pe tine mireasa din Cântarea cântărilor, Stăpână, minunată între tinere și Mireasă nenuntită între fecioare, căci nu este cântar care să poată cântări pe potrivă frumusețea ta multă și harul.

Sedealna. Glasul 1

Mormântul Tău Mântuitorule...

Am fost prădat căzând între tâlharii-gânduri, rănit fiind la minte și la suflet prin păcate și zac fără de vindecare, Iisuse multmilostive, dar revarsă cu rugăciunile Înainte Mergătorului Tău mila Ta și vindecă rănile cele cumplite ale sufletului meu.

Slavă..., Și acum...

Ridică-i pe toți cei ce au nădejdile la tine, Fecioară, din nenorociri cumplite, din primejdii și necazuri, Nenuntită Curată, Născătoare de Dumnezeu, Marie, singura mântuire și acoperământ al credincioșilor și mântuiește sufletele noastre cu dumnezeieștile tale rugăciuni.

Cântarea a 4-a

Irmosul:

Ești singura boabă coaptă în strugurele timpuriu pe care l-a adus via cea amară a iudeilor, ca spicul pe miriște, ca un bob în spicul de grâu, singurul copt, fericite.

Arătând Gavriil părintelui tău că mare aveai să fii înaintea Domnului, a zis: vin și sicheră nu va bea, încă și din pântecele maicii lui se va umple de Duhul cel Sfânt, Sfinte Înainte Mergătorule.

Dezlegat-ai, Prorocule, sterpiciunea maicii oarecând și muțenia părintelui tău în bună grăire ai schimbat-o, pentru aceea și pe mine cel ce sunt gângav la vorbă prin înăbușeala patimilor, curățește-mă prin nepătimire și arată-mă deslușit cu graiul.

Slavă...

Un cârd de cuvinte nu poate, Înainte Mergătorule, a cânta glasul Cuvântului, căci orice minte și cuget amețește chiar și numai puțin de se înalță la înălțimea ta, temându-se de vădita alunecare.

Și acum...

Curată, picură rouă tămăduitoare de la tine sufletului meu celui cuprins de arșița arzătoare a păcatelor, aducându-i răcorire din înăbușeala și zăpușeala patimilor și răcorește zăduful care vine de la acestea.

Cântarea a 5-a

Irmosul:

Înainte Mergătorule, pe tine mijlocitor și ocrotitor și apărător nebiruit în ziua înfricoșătoarei cercetări te-am aflat și m-am izbăvit, prin dumnezeiasca ta îndrăznire, din osânda cea veșnică.

Numai tu, trâmbița cea tunătoare și clară a pocăinței, care ai răsunat până la marginile lumii cântare preaarmonioasă, răsunătoare și pătrunzătoare, poți să mă întărești să mă pocăiesc.

Ai cunoscut din pruncie pe Domnul, pe Cel purtat ca un prunc în mitrasul Fecioarei, pe Cel ce păzește pruncii și te-ai închinat Lui când erai purtat în mitrasul Elisabetei.

Slavă...

Întrecând în cinste pe toți drepții, cu dreptate ești cinstit mai presus de ei, căci pe Cel pe care toți patriarhii și prorocii și drepții au dorit să-L vadă, tu însuți văzându-L și botezându-L, cu bună dreptate ai fost ales între toți.

Și acum...

N-ai pregetat să luminezi pe cei pe care stăpânitorul întunericului i-a întunecat și ai adunat pe cei pe care înșelarea i-a împrăștiat ca apa, luminează și adună-mi mintea mea cea întunecată și împrăștiată, cu rugăciunile celei ce Te-a născut pe Tine.

Cântarea a 6-a

Irmosul:

Treci nezdruncinat de valuri marea cea amară și nestatornică a vieții, cârmuind corabia cea mult învăluită de valuri a sufletului meu cu pânza acoperământului tău și la țărmul cel senin al mântuirii ancoreaz-o.

El, Arhanghelul cel netrupesc, înger netrupesc în trup te vestește pe tine, Botezătorule, părintelui tău că vei fi înger al harului și vestitor al lui Hristos, Îngerul de mare Sfat.

Mărimu-te pe tine, Înainte Mergătorule, ca înger și mucenic, ca propovăduitor, și învățător, și apostol, ca botezător, ca vestitor și pregătitor al nunții, ca glas, ca sfeșnic, ca luceafăr, ca prieten sincer al lui Hristos Mirele.

Slavă...

Ești ocrotitor neînfruntat și izbăvitor nebiruit pentru sufletul meu care acum pleacă, Botezătorule, dă-i lui acoperământul tău ca înainte-mergător și sprijinul tău ca tovarăș bun de călătorie.

Și acum...

Răscumpărare bună fii mie, nu înceta să mă pui în rânduială și să mă înțelepțești și să mă luminezi pe mine, cel neînțelept și întunecat, căci tu ești luminarea inimii mele și dulceața.

Cântarea a 7-a

Irmosul:

Gătit fiind cu toată virtutea, cu mâna ta dreaptă, fericite, ai hirotesit dreapta Celui Preaînalt în mâna căruia toate se cuprind, primește ridicarea mâinilor mele și izbăvește-mă din mâna vrăjmașului cu mâna ta cea puternică și cu dreapta ta cea atotputernică.

Aprinde focul iubirii dumnezeiești în inima mea care să ardă mărăcinii patimilor trupului, și răcorește-o pe ea, și cu roua caldului tău sprijin rourează sufletul meu care arde în cuptorul plăcerilor.

Torentul pocăinței dă-mi-l mie, fericite, Cel ce ai spălat cu repejunile râului pe Râul păcii, ploaia bunătății, torentul iertării, dulcele șuvoi al harului, izvorul vieții, revărsarea îndurărilor, adâncul milei.

Slavă...

O, Înainte Mergătorule, ca un bun păstor și râvnitor Arhipăstorului Hristos, păstorește-mă cu toiagul rugăciunilor tale pe mine, care sunt oaia turmei tale și hrănește-mă la verdeața virtuților.

Și acum...

Revărsatu-ne-ai nouă Mirul cel tainic, nu alcătuit din meșteșug omenesc, nici prin iscusința tocmirii mirului din aromate, ci Mirul cel pregătit în pântecele tău din preacuratele tale sângiuri, Preacurată, și fiert înfricoșător în dumnezeiescul foc.

Cântarea a 8-a

Irmosul:

Ușor, la limanul cel lin, la acoperământul tău, Înainte Mergătorule, te rog cârmuiește înviforatul meu suflet, la țărmul Împărăției celei de sus, din furtuna și din tulburarea și din valul vieții.

Leul cel ascuns pândește să mă înhațe pe mine, săracul, ca leul în ascunziș, adică în culcușul lui, și să facă ospăț din oaia ta, dar tu zdrobește dinții aceluia cu toiagul tău cel păstoresc și alungă-l cu praștia ta.

Uimindu-ne, se cuvine să lăudăm îngerește mai presus de îngeri, pe cel cu puțin micșorat față de îngeri, iar acum devenit deopotrivă cu îngerii, cu îngerii lăudând nematerialnic, pe Cel lăudat de îngeri în chip nematerialnic.

Binecuvântăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Domnul.

Iată-l pe apărătorul cel purtător de arme, pe aliatul purtător de cruce, tăind cu putere șirurile demonilor. Fii dumnezeisc sol mie robului tău, celui ce mă mut acum și mă despart de cortul cel de țărână la porunca Celui ce m-a unit cu țărâna.

Și acum...

A închipuit oarecând toiagul lui Aaron pe Născătoarea de Dumnezeu, toiagul cel preacinstit cu adevărat și de mult preț, preacinstită Stăpână, care ai odrăslit neudat, precum acela, floarea frumoasă a nestricăciunii, pe Domnul slavei.

Să lăudăm. Irmosul...

«În cuptor tinerii lui Israel, ca într-o topitoare, cu podoaba bunei credinţe mai curat decât aurul au strălucit, grăind: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii».

Cântarea a 9-a

Irmosul:

La Iordan, arătând cu degetul pe Hristos popoarelor, ai strigat: „Iată mielul, Cel ce ridică păcatul lumii ca un Mult Milostiv, pe care roagă-L, fericite Înainte Mergătorule, să șteargă în dar păcatele mele și să mă mântuiască.

Următor firii celei inteligibile te-ai arătat, deși părtaș firii omenești, fericite, la hotarul celor două firi aflându-te: în firea cea nematerialnică, fiind deopotrivă cu îngerii, iar în firea cea materialnică, izbândind a fi netrupesc în trup. Drept aceea, ai arătat cea mai înaltă nepătimire în trup pătimaș fiind.

Învrednicește-mă să odrăslesc gânduri roditoare de grâul cel bun, vânturând din mintea mea orice gând pătimaș și orice cuget materialnic târâtor la pământ, ca pleava și ca ardere a gheenei focului.

Împrăștie noaptea patimilor mele cu razele luminoase ale nepătimirii tale și sfeșnicul meu cel stins aprinde-l, ca unul care ești sfeșnicul cu multe făclii al harului, că tu luminezi candela inimii mele, Înainte Mergătorule.

Ordinea laudelor se frânge, se retrage toată iscusința omeneștii măriri în fața măreției celei preamărețe a vredniciei tale. Căci ce laudă i se cuvine omului pe care Stăpânul a toate l-a numit mai mare decât toți oamenii.

Slavă...

Acum toată nădejdea mântuirii mele la tine o pun, Înainte Mergătorule, tu cârmuiește viața mea și fii mie neșovăielnic păzitor în veacul de acum, iar în cel viitor, ocrotitor fierbinte.

Și acum...

Nu pot, multlăudată, să laud cu cântări înălțimea tainei tale eu, cel josnic cu mintea și târâtor la pământ, căci nu am îndoite aripi, a cunoștinței și a înțelepciunii, care să-mi înalțe mintea prin virtute.

Soarele cel neapus, Hristos, Mântuitorul nostru, vrând să răsară lumii, şi acum plecând cerurile şi pogorându-Se în pântecele fecioresc cel mai curat decât cerurile, se cădea mai întâi să iasă luceafărul din cea stearpă, adică Sfântul Ioan Înaintemergătorul, ca să meargă înainte, ca un vestitor, propovăduind şi zicând: Vine Cel mai tare decât mine, în urma mea. Deci, împlinindu-se vremea Sfintei Elisabeta ca să nască, a născut fiu la bătrâneţile sale din pântece sterp, precum de demult Sara a născut pe Isaac. Mai înainte de a naşte Fecioara pe Hristos, a născut cea stearpă, în zilele sale pe Inaintemergătorul lui Hristos, ca acei ce vor vedea naşterea cea peste fire din cea îmbătrânită, să creadă naşterii celei mai presus de fire, care avea să fie din Fecioara cea nenuntită şi să zică în sine: „Puterea cea atotputernică a lui Dumnezeu, Care a dezlegat nerodirea bătrânei, aceea este puternică ca şi pe Fecioara cea neîntinată să o facă maică".
Naşterea cea minunată a Sfântului Ioan a fost înaintemergătoare Naşterii lui Hristos cea minunată. Minunea se aştepta după minune; după maica cea stearpă, Maica cea pururea Fecioară; după naşterea cea minunată a Elisabetei, naşterea cea străină a Fecioarei, pentru că la amândouă maicile, rânduiala naşterii covârşea rânduielile firii, aşa voind Dumnezeu, Căruia toată firea îi este slujitoare ca unui Ziditor.
Iar după ce Elisabeta a născut, vecinii care locuiau împrejur au auzit de aceasta, asemenea rudeniile şi cunoscuţii şi toţi se bucurau împreună cu ea; căci Domnul a făcut milă cu dânsa, ridicând de la dânsa ocara nerodirii de copii. Astfel, s-au împlinit cuvintele Binevestitorului Gavriil, care a zis către Zaharia: Femeia ta va naşte fiu şi mulţi se vor bucura de naşterea lui! Deci pe de o parte se bucurau rudeniile, iar pe de alta, aceia care erau cuprinşi cu mare dorinţă pentru Mesia Cel aşteptat, deşi nu stiau că a sosit taina întrupării lui Hristos, însă în vremea naşterii Inaintemergătorului lui Hristos, duhul lor se pornea într-înşii spre bucurie, Sfântul Duh veselind inimile lor, ca şi cum le dădea o înştiinţare pentru câştigarea aşteptării lor.
Şi în ziua a opta au venit preoţii şi prietenii în casa lui Zaharia, ca să taie pruncul împrejur şi toţi voiau să-i pună numele tatălui său, Zaharia; dar maica lui nu se învoia, pentru că, fiind soţie de prooroc şi născătoare de prooroc, Sfânta Elisabeta era ea însăşi plină de darul proorociei. Deci ea prooroceşte a poruncit ca pruncul cel născut al lor să se numească cu acel nume pe care nu îl auzise de la bărbat, de vreme ce el s-a întors de la biserică la casa sa avându-şi legată limba cu amuţire şi nu putea să spună soţiei sale cum a văzut pe îngerul care i-a binevestit zămislirea fiului său şi a zis: Vei pune numele lui Ioan. Deci de Sfântul Duh fiind povăţuită maica, a numit pe prunc Ioan, ca o proorocită, căci ea a cunoscut prooroceşte şi venirea la dânsa a Maicii lui Dumnezeu şi i-a zis: De unde-mi este mie aceasta, ca să vină Maica Domnului meu la mine? Iar cei ce voiau să taie împrejur pruncul, făceau semne tatălui său, cum ar voi să-l numească. Iar el, cerând o tăbliţă, a scris: Ioan să-i fie numele lui! Şi îndată s-a deschis gura lui Zaharia şi limba lui s-a dezlegat din amuţire şi vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu.
Atunci toţi s-au minunat de acele mari minuni: cum a născut cea îmbătrânită, cum maica şi tatăl cel mut s-au unit la un nume, cu care să numească pe fiu şi cum, după scrierea numelui, mutul îndată a grăit şi, ce a scris cu mâna, aceea a grăit şi cu limba. Deci numele lui Ioan s-a făcut ca o cheie a gurilor părinţilor, deschizându-le spre slava lui Dumnezeu. Astfel a cuprins frica şi mirarea pe toţi cei ce vieţuiau împrejur, pentru că toţi cei ce auzeau acestea se minunau cu spaimă de acele preaslăvite minuni ale lui Dumnezeu şi se povesteau cuvintele acestea în toată partea muntelui Iudeei, adică în hotarele Hebronului, cetatea preoţilor, unde era casa lui Zaharia. Pentru că acea cetate, încă din zilele lui Isus Navi a fost hotărâtă sfinţitei seminţii a lui Aaron; iar de la Ierusalim şi până la dânsa era cale de opt ceasuri. Acea cetate era mai departe de Betleem, la un loc mai înalt, şi se numea „cetatea muntelui", pentru munţii săi cei înalţi, iar hotarele ei se numeau „părţile muntelui", precum se scrie în Evanghelie despre Preacurata Născătoare de Dumnezeu: Sculându-se Maria din Nazaretul Galileei, s-a dus la munte degrabă în cetatea Iudeei - adică în Hebron -, şi a intrat în casa lui Zaharia şi s-a închinat Elisabetei.
Deci, într-acea parte a muntelui, cei ce auzeau de măririle lui Dumnezeu, care se făceau în casa lui Zaharia, se minunau foarte mult şi grăiau între ei: Ce va să fie pruncul acesta? Că mâna Domnului era cu el şi Dumnezeu înmulţea într-însul darul Său şi-l păzea de sabia lui Irod, căci despre minunata naştere a lui Ioan ajunsese vestea până la Irod, care se mira de aceea şi zicea: Ce va să fie pruncul acesta ? Iar când S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleemul Iudeei şi au venit magii de la răsărit, întrebând de Impăratul cel de curând născut, atunci Irod, trimiţând ostaşi în Betleem să ucidă pe toţi pruncii de acolo, şi-a adus aminte de Ioan, fiul lui Zaharia, de care auzise acele minuni, şi a zis în sine: „Oare acela are să fie împăratul Iudeei?" Şi, gândindu-se să-l ucidă, a trimis într-adins ucigaşi la Hebron în casa lui Zaharia. Dar trimişii n-au găsit pe Sfântul Ioan, pentru că, începând din Betleem acea fără de Dumnezeu ucidere de prunci, s-a auzit în Hebron glas şi strigare, că nu era foarte departe, şi s-a ştiut pricina acelei strigări.
Şi îndată Sfânta Elisabeta a luat pe pruncul Ioan şi a fugit în muntele cel mai înalt al pustiului; iar Sfântul Zaharia, precum se scrie în viaţa lui, era atunci în Ierusalim, slujind după obicei în biserică, în rânduiala săptămânii sale, care se întâmplase tocmai în acea vreme. Deci, ascunzându-se Sfânta Elisabeta în acel munte, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, s-o apere împreună cu pruncul. Şi când a văzut de sus pe ostaşi cercetând cu de-amănuntul şi apropiindu-se, a strigat către un munte de piatră ce se afla acolo: „Munte al lui Dumnezeu, primeşte pe maica cu fiul său!" Atunci îndată s-a desfăcut muntele acela şi, primind-o pe maică înăuntrul său, s-a ascuns de ucigaşii care o căutau. Iar ostaşii, negăsind pe cel căutat, s-au întors înapoi la cel ce-i trimisese.
Atunci Irod a trimis la Zaharia în biserică, zicând: „Dă-mi mie pe fiul tău, Ioan". Iar Sfântul Zaharia a răspuns: „Acum slujesc Domnului Dumnezeului lui Israel, iar fiul meu nu ştiu unde este!" Iar Irod, mâniindu-se, a trimis la dânsul a doua oară şi a poruncit, că, dacă nu-şi va da fiul, atunci să-l ucidă şi pe el. Deci s-au dus nişte ucigaşi sălbatici ca nişte fiare, sârguindu-se să-şi săvârşească porunca, şi au zis cu mânie către preotul lui Dumnezeu: „Unde ai ascuns pe fiul tău? Să ni-l dai nouă, că aşa a poruncit împăratul, iar dacă nu-l vei da, vei muri îndată!" Sfântul Zaharia a răspuns: „Voi îmi veţi ucide trupul, iar Domnul îmi va primi sufletul". Atunci ucigaşii, pornindu-se, după porunca lui Irod, l-au ucis între biserică şi altar; iar sângele lui, care s-a vărsat pe marmură, s-a închegat şi s-a făcut tare ca piatra, spre mărturia lui Irod şi spre veşnica lui osândă. Iar Elisabeta, acoperindu-se de Dumnezeu împreună cu pruncul Ioan, petrecea în muntele ce se desfăcuse; pentru că, prin porunca dumnezeiască, li se făcuse lor acolo o peşteră. Tot acolo curgea şi un izvor de apă şi crescuse înaintea peşterii un finic plin de roade, iar când era vremea mâncării, acel pom se pleca şi-şi dădea roadele sale spre mâncare, apoi iar se ridica.
Apoi, după patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, maica Mergătorului înainte, a murit în peştera aceea. Iar Sfântul Ioan, rămânând singur, a fost hrănit de înger până la creşterea lui şi păzit în pustietăţi, până în ziua arătării sale către Israel. Astfel păzea şi acoperea mâna Domnului pe Sfântul Ioan, ca el să meargă înaintea feţei Lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie şi să gătească cale Celui ce venea să mântuiască neamul omenesc. Deci pentru toate acestea să se slăvească Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.