sabato 3 novembre 2018
venerdì 2 novembre 2018
MINUNILE MAICII DOMNULUI
MINUNILE
MAICII DOMNULUI
CELE MAI PRESUS DE FIRE
ALE
PREA SFINTEI STĂPÎNEI NOASTRE
DE DUMNEZEU NĂSCĂTOAREI
şi
PURUREA FECIOAREI MARIA
CARE PUŢINE SÎNT DIN CELE NENUMĂRATE MINUNI
CE S-AU SCRIS DE FELURI DE DASCĂLI CU BUNE
ŞTIINŢE DE SFINTELE SCRIPTURI, DE AGAPIE ŞI
ALŢII.
Şi care tăltmăcindu-se după limba veche grecească pe limba
noastră românească, spre folosul sufletesc, la anul 1820
de Ieromonahul Rafail Protosinghelul, s-au tipărit după
cum se vede spre folosul tuturor creştinilor care
doresc mântuirea sufletelor lor.
Tipărită întâia dată în româneşte la anul 1820
la mănăstirea Neamţ,
apoi retipărită la anii 1924 şi 1990 tot la mănăstirea Neamţ.
Ediţie electronică
APOLOGETICUM
2005
Minunile Maicii Domnului
2
Volumul poate fi distribuit liber pentru uz personal.
Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de
spiritualitate creştină ortodoxă. Ea poate fi utilizată,
copiată şi distribuită LIBER cu menţionarea sursei.
Scanare, corectură şi tehnoredactare : Apologeticum
Digitalizare pdf : Apologeticum
La realizarea acestei ediţii s-a folosit textul publicat în
anul 1924, precum şi textul ediţiei din 1820, pentru
completarea lipsurilor din ediţia 1924 şi 1990.
© 2005 APOLOGETICUM.
http://apologeticum.net
http://www.angelfire.com/space2/carti/
apologeticum2003@yahoo.com
Minunile Maicii Domnului
3
“Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine”
(Luca l, 28).
Minunile Maicii Domnului
4
Minunile Maicii Domnului
5
Notă asupra prezentei ediţii
La realizarea ediţiei de faţă am folosit textul
ediţiei din 1990 ce urmează textul ediţiei din 1924, un
manuscris redactat în 1982 al ediţiei de la mănăstirea
Neamţ tipărită după anul 1822, transcris cu litere latine,
precum şi textul în chirilică al acelei ediţii, după un
exemplar original.
Iniţial am dorit să folosim textul ediţiei din 1990,
însă în urma confruntării textelor a reieşit că ediţia din
1924 şi 1990, pe de o parte, conţine mai puţine minuni,
iar pe de altă parte textul folosit este mult schimbat şi
scurtat prin parafrazare, întrucât a folosit ediţia tipărită la
Râmnic în anul 1820.
De aceea am considerat util, chiar dacă a impus
mai multă muncă, să urmăm cât mai fidel ediţia de la
mănăstirea Neamţ, tipărită în sec. XIX.
Pentru o mai uşoară parcurgere a textului am
folosit ortografia actuală şi pe cât am considerat util
cititorului am îndreptat topica frazei.
Minunile Maicii Domnului
6
Nota autorului
la primul volum manuscris
Iubiţi cititori, cu darul Domnului Dumnezeu şi
ajutorul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, am tradus
[transcris] aceste sfinte minuni ale Prea Sfintei, spre
ajutorul şi folosul cititorilor. Celelalte minuni necuprinse
în aici [volumul I - n.b.] le voi scrie într-un alt volum.
Şi de am greşit vreun cuvânt în această traducere
[transcriere] să mă ierte Domnul Dumnezeu şi cei ce vor
citi.
De n-am reuşit să fac această traducere pe
înţelesul gramatical să mă ierte cititorii, că mi-a fost
foarte greu să aduc aceste cuvinte la forma folosită astăzi.
Cunoscând, eu, raritatea acestei cărţi şi faptul că
puţini mai sunt cei ce cunosc a citi slova veche, şi mai
mult că o astfel de carte nu s-a mai tradus de mult, am
făcut această traducere, ca oricine să o poată citi, şi să
guste din dulceaţa celor scrise aici, că mare folos au cei
ce au citit aceste minuni ale Prea Sfintei Născătoare de
Dumnezeu, Stăpâna noastră.
Să vă rugaţi Prea Sfintei Stăpânei noastre şi Fiului
ei şi pentru mine păcătosul.
10 august 1982
TEODOR PARASCHIV
Minunile Maicii Domnului
7
ÎNAINTE CUVÂNTARE CĂTRE CITITORI
la ediţia din 1820
Iubiţii mei cititori, iată cu darul lui Dumnezeu şi
ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a ieşit acum
de sub tipar şi cărticica aceasta numită Minunile Maicii
Domnului, adică din cele nenumărate faceri de minuni
ale ei, foarte puţine adunate.
De ar numi cinava cartea aceasta „rai
duhovnicesc” nu ar fi departe de adevăr. Căci după cum
Dumnezeu l-a sădit pe acela şi l- împodobit cu tot felul
de pomi şi de flori spre a fi acolo locuinţă omului celui
întâi zidit, precum scrie despre aceasta văzătorul de
Dumnezeu Moise la Cartea Facerii, zicând: „Şi a sădit
Dumnezeu rai în Eden către răsărit şi a pus acolo pe omul
pe care l-a făcut. Şi a mai făcut încă Dumnezeu să răsară
din pământ tot lemnul frumos la vedere şi bun la
mâncare. Şi pomul vieţii în mijlocul raiului. Şi râu ieşea
din Eden şi uda raiul”.
Aşaşi această carte cuprinde în sine, ca nişte
osebite feluri de pomi şi de flori frumoase, minunile cele
înfricoşate., pe care Stăpâna cea fără de prihană le-a
săvârşit.Căci după cum rodurile acelora veselea şi hrănea
pe omul acela, asemenea şi acestea veselesc şi hrănesc
sufletele cele mâhnite şi omorâte prin foamea păcatului.
Şi după cum râul acela care curgea în Eden adăpa tot
raiul şi-l făcea să înverzească, asemenea şi această carte
prin aceste povestiri adapă şi răcoreşte sufletele cele
Minunile Maicii Domnului
8
topite de arşiţa păcatului şi le ănviază deşteptându-le spre
pocăinţă. Căci precum apa cea simţită spală întinăciunile
curăţind pe cel ce se spală, aşa şi aceasta pe cel ce va citi
cu dragoste şi evlavie îl povăţuieşte prin cele scrise a se
spăla şi a se curăţi prin pocăinţă, având la aceasta
Mijlocitoare pe însăşi Preasfânta Fecioară ca una ce este
sprijinul şi Apărătoarea neamului omenesc după cum
poate fiecare a vedea din cele cuprinse în această carte.
Şi precum când cineva fiind bolnav de multă
vreme ar auzi că se află vreun doctor iscusit cu lucrul şi
fgoarte învăţat cu meşteşugul său spre a putea vindeca
toată boala, se veseleşte şi se bucură nădăjduind a
dobândi grabnic sănătatea cea dorită, asemenea şi cei cu
boli sufleteşti sau trupeşti bucuraţi-vă şi vă veseliţi şi
duhovniceşte prăznuiţi sau mai bine zicând: Să ne
veselim toţi şi cu cântări de bucurie prăznuind, că am
dobândit acest fel de doctor minunat care fără plată
vindecă toată boala. Şi cine este doctorul acesta atât de
milostiv şi iscusit? Ajutătoarea cea de obşte a noastră a
tuturor creştinilor, solitoarea cea fierbite şi Mijlocitoarea
către Dumnezeu; Lumina celor dintru întuneric; Limanul
celor înviforaţi şi Izbăvitoarea celor robiţi; Mângâierea
noastră a elor ce plângem şi Îndreptarea celor slăbănogiţi;
Nădejdea celor deznădăjduiţi, Izbăvitoarea cea
desăvârşită a celor greşiţi. Adică Împărăteasa îngerilor
cea mai cinstită şi mai sfântă decât toată zidirea, Pururea
Fecioară Născătoare de Dumnezeu Maria. Doctorul cel
de obşte al celor ce zac în boli şi în scârbe de multe
feluri. Şi către Stăpânul alt Mângâietor, care a izbăvit şi
izbăveşte în fiecare zi pe atâţia păcătoşi din mâinile
diavolului. Căci pe câţi ologi şi slăbănogi a îndreptat; pe
câţi morţi a înviat; Pe câţi închişi în temniţă i-a izbăvit.
Şi întru adevăr iubiţilor de aş avea toate limbile
îngereşti şi omeneşti totuşi după cuviinţă nu aş putea
Minunile Maicii Domnului
9
povesti facerile ei de minuni cele nenumărate şi
preaslăvite, şi să laud după cuviinţă pe cea mai sfântă şi
,ai cinstită decât toată zidirea. Pe această Dătătoare şi a
noastră făcătoare de bine, pe ae cărei faceri de minuni nu
numai le-am citit sau le-am auzit citindu-se, ci şi cu
nevrednicii mei ochi le-am văzut lucrându-se de la sfânta
şi făcătoarea de minuni icoană şi vindecările ce în fiecare
zi neîncetat izvorăsc. Eu însă voi povesti acea înfricoşată
minune ce a urmat a fi chiar în faţa sfintei icoane.
La anul 1821. Aici la aceaste sfinte mănăstiri
aflându-se stareţul şi povăţuitorul, sfinţia sa părintele
Ilarie, duhovnicescul meu părinte. Însemnarea tulburării
aceleia ce este ştiută tuturor adică a revoluţiei ce s-a făcut
din pricina grecilor care au pricinuit îndestule pagube nu
numai lor, ci şi ţărilor acestora. Căci gonindu-i turcii au
venit şi în pământurile acestea unde au făcut multe răutăţi
creştinilor locuitori şi bisericilor. Deci atunci fiindcă
ameninţa o asemenea primejdie şi pe aceste sfinte
lăcaşuri, sfinţia sa parintele stareţ Ilarie, ca şi când ar fi
văzut mai înainte primejdia ce era să pătimească şi aceste
mănăstiri, după ce mai întâi a poruncit de s-au ascuns
odoarele, veşmintele şi documentele mănăstirii, apoi tot
întru acelaşi an 1821, iunie în 3 ne-a poruncit ca să luăm
şi această sfântă icoană şi să o ducem în pădure ca să o
ascundem.(Ca nu cumva să se primejduiască şi să se
lipsească ţara de un aşa odor.)
Deci am luat-o eu dimpreună cu alţi doi părinţi şi
am dus-o în pădure într-un deal aproape de muntele ce se
numeşte Rusul. Şi acolo făcând loc în pământ am ascunso,
unde a petrecut tăinuită de toţi, afară de noi cei trei ce
o am ascuns, şi care din vreme în vreme o încercam cum
stă. Apoi la anul 1822 octombrie 22, iarăşi sfinţia sa
părintele stareţ ne-a poruncit ca să o scoatem şi să o
aducem înapoi. Şi aşa mergând noaptea am scos-o şi am
Minunile Maicii Domnului
10
adus-o până în marginea pădurii, din sus de mănăstire şi
acolo am stat până s-a luminat de ziuă. Iar la mănăstire sa
făcut priveghere de toată noaptea, la care a slujit însuşi
părintele stareţ cu toţi preoţii şi diaconii. Asemenea şi a
doua zi la Sf. Liturghie.
Deci din vremea când s-a început Sf. Liturghie,
faţa sfintei icoane aşa s-a schimbat şi s-a înnegrit, încât
eu şi cei doi părinţi, aşa ne-a înfricoşat, încât am rămas ca
nişte morţi de spaimă. Şi plângând ne tânguiam socotind
că poate acolo unde a fost s-a vătămat şi nu ne pricepeam
ce să facem. Apoi după săvârşirea Sf. Liturghii au ieşit
părintele stareţ cu preoţii şi diaconii, îmbrăcaţi în
veşminte şi cu tot soborul spre întâmpinarea sfintei
icoane.
Deci cum s-a ivit soborul venind, o, minune, a
început faţa Maicii Domnului a se lumina. Şi mai întâi
partea din dreapta, apoi şi toată faţa, încât strălucea cu
nespusă lumină ca şi cum ar fi fost vie. Prin aceasta
arătând milostivirea sa cea de Maică către noi cei
păcătoşi. Deci ajungând acolo părinţii unde sta sfânta
icoană, au făcut acatist de mulţumire. Şi aşa luând-o au
adus-o cu cinste şi au aşezat-o la locul unde se află până
astăzi. Şi această minune precum am mai zis cu însuşi
ochii mei am văzut-o.
Deci pentru multa dragoste şi dorul cel am către
cereasca Împărăteasă, şi pentru ca să vadă toţi ce folos
dobândesc cei ce au evlavie către dânsa şi o cinstesc şi se
roagă ei în toate zilele cu sârguinţă, am voit a tipări
această cărticică a minunilor ei cele mai presus de fire,
după originalul cel scris de Acachie Kriteanul şi tipărit
mai înainte greceşte în Veneţia la anul 1773.
Apoi şi româneşte în sfânta episcopie a
Râmnicului, la anul 1820. Care carte fiindcă acum cu
totul se împuţinează, încât mai nici nu se găsea. Şi
Minunile Maicii Domnului
11
cunoscând folosul sufletesc ce-l pricinuieşte citirea
acestora, precum şi paguba celor ce se lipsesc de aşa
hrană sufletească, am pus toată silinţa şi din nou s-a
îndreptat după originalul cel grecesc şi s-a curăţit de
greşeli, adăugându-se lângă acelea şi alte minuni care
sunt acestea mai jos însemnate.
A. Minunata laudă a Preasfintei, adică cântarea:
„Cuvine-se cu adevărat...” Cum mai înainte s-a cântat şi
de către cine;
B. Minunea ce a făcut-o Preasfânta ma mănăstirea
cea din muntele Sinai, când era să se ducă monahii din
mănăstire pentru lipsa hranei;
C. O descriere pentru icoanele Maicii lui
Dumnezeu câte s-au zugrăvit încă pe când era ăn această
viaşă, de către Apostolul şi Evanghelistul Luca, care şi
unde se găsesc;
D. Minunea icoanei Născătoarei de Dumnezeu
cea de la Peştera cea mare;
E. Poveste înfricoşată pentru icoana Maicii lui
Dumnezeu cea numită Lideanca şi unde se află acum
acea sfântă icoană;
F. Istoriea cea scrisă de pre sfinţitul Gheorghe
Mitropolitul Moldovei pentru aducerea sfintei şi
făcătoare de minuni icoane acesteia ce se află întru
această sfântă mănăstire a Neamţului şi descriere pentru
sfinţirea bisericii cea mare din pomenita mănăstire;
G. S-a mai alcătuit şi un canon heretisitoriu către
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.1
Deci în chipul acesta mai sus însemnat
îndreptând-o şi îmbogăţind-o, am rugat pe Inalt Prea
Sfinţitul Mitropolit al Moldovei Kirio Kir Meletie, al
nostru duhovnicesc părinte, ca să binevoiască a da
1 Acest acatist nu este cuprins în ediţia de faţă.
Minunile Maicii Domnului
12
binecuvântare spre tipărirea ei pe care am şi dobândit-o.
Iatâ că o pun înainte dragostei voastre acum ieşită
de sub tipar. Deci vă rog iubiţilor nu vă leneviţi a o citi
de care nu mă îndoiesc că mare folos veţi dobândi, atât
cei ce sunteţi îmbunătăţiţi, cât şi cei asemenea mie, care
cu păcatele am întinat şi înnegresc haina sufletului. Şi ca
să nu cădem în deznădăjduire, ci numai către dânsa cu
credinţă să alergăm cerând ajutorul ei, şi ea este gata a ne
izbăvi din toate nevoile şi necazurile
Deci ce îmbunătăţiţi, citiţi-o pentru ca să câştigaţi
mai multă evlavie şi dragoste către Maica Milii, iar cei
afundaţi în păcate deşteptaţi-vă spre pocăinţă, alergând la
folositoarea păcătoşilor. Căci cel ce o are pe dânsa
ajutătoare şi Mântuitoare către Stăpânul se va învrednici
de iertare.
Şi darul lui Dumnezeu prin rugăciunea Maicii
Sale cea fără de prihană, să fie cu voi cu toţi. Amin.
Al dragostei voastre fierbinte rugător către
Milostivul Dumnezeu pentru mântuirea voastră şi doritor
de tot binele,
NEONIL
Arhimandrit şi stareţ sfintelor mănăstiri Neamţul
şi Secu, împreună cu tot soborul.
Minunile Maicii Domnului
13
MINUNEA 1-a
Pentru Iudeii cei ce au orbit şi pentru cel ce i s-au
tăiat
mîinile şi după ce a crezut în Hristos, de
Născătoarea de
Dumnezeu s-a vindecat
În vremea în care a voit Domnul nostru Iisus
Hristos să mute din lumea aceasta pe Maica sa cea cu
totul Preacurată, la viaţa cea cerească şi prea fericită, ca
să împărătească cu dînsul veşnic, după cum i se cuvenea,
a poruncit ca să se adune Apostolii — din toată lumea de
pe unde se aflau risipiţi, propovăduind cuvântul cele de
mântuire, în satul Ghetsimani, unde era prea Sfânta, ca so
înmormânteze. Atuncea dar, cu dumnezeiască voie şi
chemare, i-au răpit norii, şi s-au aflat toţi într-un minut de
ceas înaintea pururea Fecioarei, care văzându-i pe dânşii
s-a bucurat foarte. Şi a spus lor cum că s-a apropiat
vremea ca să se ducă să se veselească împreună cu Fiul ei
şi Stăpînul. Şi după ce a grăit câte a avut de grăit,
sfătuindu-i şi învăţându-i şi i-a mângâiat, după cum se
vede la povestirea cea pentru adormirea ei, aşezîndu-se
cu trupul ei cel cu totul prea slăvit, şi cu totul prea cinstit
pe patul de moarte, i-a binecuvîntat pe dânşii, şi şi-a dat
prea sfîntul ei suflet în mâinile cele prea curate ale
veşnicului Dumnezeu. Atunci, după porunca ei, Apostolii
au luat prea sfântul acela pat şi mergînd cu bună
rânduială şi evlavie, cîntau într-un glas cântarea cea de
ieşire. De asemenea şi sfinţii îngeri împreună o petreceau
pe Doamna lor şi împărăteasa, şi cîntau nevăzut, şi o
lăudau minunat cu glasuri prea dulci, care însă se auzeau
Minunile Maicii Domnului
14
în văzduh.
Iar Iudeii cei zavistnici şi necredincioşi, arătând
ca întotdeauna urâciunea pe pare au avut-o către Domnul
şi răutatea lor, s-au pornit asupra patului pe care se purta
trupul cel începător de viaţă al Născătoarei de Dumnezeu,
gândind în mintea lor să-l arunce la pămînt şi să
necinstească lăcaşul cel cu totul cinstit şi dumnezeiesc.
Dar îndată i-a ajuns dumnezeiasca osândă pe îndrăzneţii
aceia, căci când s-au apropiat s-au orbit toţi. Iar unul
dintre dânşii, mai obraznic, a îndrăznit cu neruşinare,
nepriceputul, de a apucat sfinţitul acela pat vrând să-l
arunce jos de pe umerii Apostolilor. Însă sfinţii îngeri nau
suferit ca să se facă o ocară ca aceasta la cortul cel
împărătesc, ci au pedepsit cu dreptate neruşinarea şi
obrăznicia lui tăindu-i nevăzut mâinile lui, care au rămas
spânzurate la pat, întru privire prea înfricoşată şi jalnică a
tuturor celor de faţă. Iar cel ce a pătimit aceasta plângea
tânguindu-se cu amar.
Deci Petru, ca un următor al învăţătorului său, s-a
milostivit şi s-a întristat pentru lacrimile acestuia, şi
apropiindu-se i-a zis lui: Crede din toată inima ta cum că
aceasta este cu adevărat Maica Fiului lui Dumnezeu.
Carele S-a născut fără de sămânţă dintru dânsa, şi atunci
vei cunoaşte puterea ei, ca să-ţi iei iarăşi mâinile tale. Iar
el cu lacrimi a strigat, zicând: Cred, Doamna mea, şi
mărturisesc că cu adevărat şi fără de stricăciune ai născut
pe Stăpînul şi Mîntuitorul meu Iisus Hristos, Fiul
adevăratului Dumnezeu şi Părintelui. Atunci sfinţitul
Petru l-a apropiat la mâinile cele tăiate, şi punându-le pe
dânsele la locurile lor (o înfricoşată minune!) s-au lipit
mai presus de fire, după cum şi mai înainte cu minune au
fost tăiate şi toţi au slăvit pe Dumnezeu şi pe Prea Curata
Stăpînă.
Iar ceilalţi care au orbit, auzind de minunea
Minunile Maicii Domnului
15
aceasta mare, deşi erau aspri şi vârtoşi la inimă, însă ca
să-şi ia vederile au mărturisit cu lacrimi păcatul lor. Şi au
crezut în Domnul. După care Petru a zis lor: apropiaţi-vă
şi voi cu ochii voştri de haina ei, şi ca o Maică a milei se
va milostivi ca să vă vindece.
Deci după ce au făcut aşa, şi ei de asemenea au
văzut. Şi cine va putea povesti slava pe care au dat-o lui
Dumnezeu, şi mulţumirea către Fecioara? Toţi o lăudau
—, pînă ce au ajuns în Ghetsimani, şi îngropând trupul
cel prea curat, au rămas acolo trei zile auzind laudele
îngerilor. Până ce s-a luat trupul Său şi s-a înălţat la
ceruri şi a şezut de-a dreapta Fiului ei şi Mântuitorului
nostru.
Şi să nu i se pară cuiva de mirare, cum că trupul
acela primitor de Dumnezeu a murit şi a fost pus în
mormânt, căci dacă Fiul ei a primit a se îngropa, Prea
Sfânta lui Maică cum să nu pătimească asemenea? Cu
cuviinţă era dar să intre şi ea în mormânt, şi acolo să se
ducă în rai, pentru ca să credem şi noi cum că din pământ
avem să ne sculăm când va voi Domnul. Dar pe când noi
intrăm în mormânt spre dezlegarea trupului şi spre
stricăciune, pentru ca să se dezrădăcineze păcatul din el,
trupul cel prea curat şi Sfânt al Fecioarei, ca unul ce a
fost din zămislire sfinţit de Duhul Sfânt, nimic n-a
pătimit în mormânt, ci îndată s-a ridicat de Fiul ei la
ceruri şi împărăteşte împreună cu dânsul veşnic, în slava
aceea negrăită şi netâlcuita veselie de care o! de ne-am
învrednici şi noi nevrednicii, pentru sfintele ei rugăciuni.
Amin.
Minunile Maicii Domnului
16
MINUNEA a 2-a
Pentru moarta care a hrănit cu lapte pruncul său
şi după un an a înviat
La cinsprezece ani după înălţarea la ceruri a
Domnului nostru Iisus Hristos, pe timpul când Iudeii au
ucis cu pietre pe Arhidiaconul Ştefan, întâiul Mucenic, şi
au gonit pe toţi Apostolii din Ierusalim, cum şi pe alţii
care propovăduiau pe Hristos, era un ucenic dintre cei
şaptezeci, Maximin cu numele, care era în ceata Martei şi
a Mariei, după cum Apostolul Petru îi poruncise, ca să nu
se despartă de dânsele. Fiindcă fratele lor (Lazăr), fugise
la Cipru de frica Iudeilor, ca să nu-l ucidă, iar surorile lui
rămaseră în Ierusalim cu Prea Sfânta Fecioară, pînă la
mutarea ei. Apoi au vândut toate lucrurile lor, au dat
banii săracilor, şi petreceau apostoleşte.
Dar Iudeii, văzând că propovăduiau cu
îndrăzneală numele lui Hristos, le-au pus într-o luntre ce
nu avea vetrile nici lopeţi, pentru ca să se înece, şi au
slobozit luntrea să se ducă unde o va goni vîntul. Iar în
luntre era Maria, Marta, Maximila, slujnica lor şi
Maximin cel zis mai sus, şi alt oarecare, Kalidonie cu
numele, care s-a născut orb, pe care Domnul l-a vindecat.
Aceşti cinci se rugau lui Dumnezeu să-i povăţuiască întrun
loc unde va voi darul Lui. A Cărui putere şi ajutor i-a
dus într-o Eparhie a Galiei cu mulţime de oameni ce se
zice Marsilia. Deci ieşind din luntre şi slăvind pe
Dumnezeu, s-au dus în târg, nu cumva le va da cineva
milostenie, ca să se ducă. Iar oamenii cetăţii aceleia, ca
nişte închinători de idoli, nu s-au milostivit spre ei. Deci
în cetatea aceea era un domnitor ce nu avea fiu, care a
văzut în vedenie în noaptea aceea pe o femeie, care îi
Minunile Maicii Domnului
17
zicea lui: „Tu dormi odihnindu-te pe pat cu soţia ta,
nemilostivule, sătul de toate bunătăţile şi robii adevăratului
Dumnezeu mor de foame. Sculându-te, du-te în
târg de dimineaţă şi ia pe cei cinci străini şi îi odihneşte
pe ei în casa ta. Iară de nu mă vei asculta pe mine, vei lua
moarte rea şi groaznică”. Acestea văzându-le domnitorul
şi soţia lui, s-au înfricoşat, şi i-a luat în casa sa, dându-le
lor de toate ce le trebuia.
Iar după vreo câteva zile, auzind învăţătura
Mariei care propovăduia pe Hristos Dumnezeu adevărat,
povestind facerile de minuni pe care le-a săvârşit, i-au zis
ei: „Dacă Hristos, pe Care îl propovăduieşti Dumnezeu
Atotputernic, îmi va da un fiu, de care am dorire, şi eu
mă făgăduiesc că mă voi face creştin, şi voiu pierde toţi
idolii”. Iară ea a răspuns: „Nu numai darul acesta poate
Stăpânul Hristos să-ţi dea, ci şi orice altă cerere vei cere,
numai crede intru dânsul fără îndoire, şi vei cunoaşte
puterea lui”.
Deci întru puţine zile soţia lui s-a îngreuiat, şi
îndată s-au botezat toţi ai palatului. Şi atâta evlavie a
arătat domnitorul şi dor de credinţă, încât a vrut să se
ducă la Ierusalim, ca să se închine Sfintelor Locuri. Iar
femeia lui, ca o evlavioasă ce era, l-a rugat cu lacrimi ca
să o ia şi pe dânsa, care fără voie pentru ca să nu o
amărască pe ea, a primit să meargă cu dânsul Deci a lăsat
epitrop în locul său pe Maria, dându-i ei în scris
Stăpânire să surpe toate capiştile idolilor, şi să zidească
biserici, şi orice alt va voi să facă, fără de împiedicare,
dându-i cheile cetăţii şi toată avuţia lui în mâinile ei.
Apoi a intrat în corabie cu soţia lui, şi cu alţii oarecare, ca
să le slujească.
Deci au înotat în ziua cea dinţii, şi atunci s-a
stârnit un vânt potrivnic, şi au stat multă vreme într-un
liman, până ce a suflat un vânt potrivit, şi atunci iarăşi au
Minunile Maicii Domnului
18
înotat.
Iar în drumul acela a venit vremea femeii să
nască, şi a născut un prunc parte bărbătească, cu multă
durere, şi apoi îndată şi-a dat sufletul său, pentru care
boierul acela s-a întristat foarte, însă evlavia lui
nicidecum nu s-a împuţinat, ca să se smintească despre
Dumnezeu, şi să se întoarcă înapoi. Numai după ce a
plâns destul, a zis corăbierilor să-l ducă la un ostrov
pustiu, oare era acolo aproape. Şi aşa au scos pe cea,
moartă şi au pus-o într-o peşteră cu pruncul, şi acoperindo
pe dânsa, a zis cuvintele acestea: Prea Sfântă
Născătoare de Dumnezeu, Maica sărmanilor, şi ajutorul
celor deznădăjduiţi, după cum ai născut pe Dumnezeu cu
chip minunat, aşa păzeşte şi pruncul acesta, şi călăuzeştel
pe dânsul cum voieşti.
Aşa zicând au intrat în corabie, şi în puţine zile au
ajuns în hotarele Ierusalimului; şi ieşind din corabie s-au
dus pe uscat în sfânta cetate, şi acolo cu voia lui
Dumnezeu au aflat pe Apostolul Petru şi i-au vestit cele
făcute. Iar Apostolul i-a zis lui: Pace ţie, fiule care ai
crezut în propovăduirea cea mântuitoare, iar pentru soţia
ta şi pentru fiul tău să nu te întristezi, că Domnul poate să
schimbe jalea ta întru veselie şi bucurie.
Deci ducându-se amândoi i-a arătat toate locurile
peste care a umblat Domnul şi a făcut minunile, adică
Cină cea de Taină, grădina Golgota, şi muntele
Măslinilor de pe care s-a înălţat la Ceruri. Şi l-a învăţat
pe dânsul din destul toate tainele dumnezeieştii iconomii
şi ale credinţei. Şi după ce a şezut acolo mai bine de un
an, l-a petrecut Apostolul, şi s-a rugat pentru el, care, cu
voia Atotputernicului Dumnezeu, în puţine zile a ajuns la
ostrovul acela pustiu, unde lăsase pe cea moartă cu
pruncul. Şi ducându-se în peşteră a văzut pruncul că
sugea la cea moartă, care era întreaga şi nestricată, după
Minunile Maicii Domnului
19
cum au lăsat-o. Pentru care s-a înspăimântat şi a zis
acestea, cu lacrimi către Domnul: „Dumnezeule
Atotputernice, prin darul Tău, care a hrănit pe pruncul
acesta atâta vreme, cred că poţi să înviezi şi pe maica lui,
ca să se întoarcă jalea mea întru îndoită bucurie după
mai-nainte spunerea lui Petru, Apostolul Tău. Aşa,
Multmilostive Stăpâne, ascultă pe nevrednicul robul Tău,
pentru rugăciunile pururea Fecioarei Maicii Tale, şi ale
roabei tale Maria, care m-a luminat şi la cunoştinţa Ta ma
povăţuit”.
Aşa a zis cu lacrimi şi cu credinţă, şi îndată, o!
minune! s-a sculat moarta ca din somn, şi suspinând, a
zis acestea: „O, prea dulcea mea Stăpână, binecuvântat
este numele Tău, care m-ai acoperit, şi m-ai chivernisit
întru naştere, şi ai hrănit atâtea zile pe fiul meu”.
Atunci a povestit bărbatului ei, zicând: „Să ştii că
toate Sfintele Locuri, pe care ţi le-a arătat Sfântul Petru,
şi eu le-am văzut, la care mă povăţuia îngerul lui
Dumnezeu”. Şi aşa le-au spus toate numele Sfintelor
Locuri.
Iar acela mai mult s-a înspăimântat şi, intrând în
corabie, s-au dus în ţara lor şi, închinându-se Sfintei
Marii, i-a spus toate cele făcute. Şi toţi ai cetăţii s-au
botezat, şi au sfărâmat pe toţi idolii, şi au zidit sfinte
biserici şi alte lucruri bune au săvârşit întru slava Tatălui,
şi a Fiului şi Sfântului Duh.
MINUNEA a 3-a
Vedenie de folos pentru un oarecare Ioan
Se vede în Sinaxar în 23 de zile ale lunii lui
Noiembrie, cum că, în anii împăratului Constantin cel
Mare, a fost în oarecare croitor, Ioan cu numele, cunoscut
Minunile Maicii Domnului
20
împăratului, care a trăit cu necinste întru dulceţile
trupului, nesocotind munca cea veşnică, care aşteaptă pre
cei ce păcătuiesc. Iar milostivul şi mult înduratul Dumnezeu,
care iconomiseşte toate spre folosul fieştecăruia, ia
arătat o vedenie înfricoşată, pentru ca să-şi îndrepteze
petrecerea lui.
Deci i s-a arătat lui în vis într-o noapte, cum că a
săvârşit de cusut o haină şi a dus-o împăratului, cu care
vorbea şi împreună se bucura. Apoi i s-a părut că a luat
împăratul sabia, şi l-a apucat de părul capului, adică de
perii pe cari îi avea lungi, şi i-a tăiat, zicând către dânsul:
când va tăia sabia perii tăi, atunci va să taie şi capul tău,
şi aşa s-a făcut.
Deci, de multă frică ce a luat când i-a tăiat sabia
grumazul lui, s-a deşteptat îngrozit, şi zicea aceasta:
„Mulţumescu-ţi ţie, visule, că nevoia cea îngrozitoare pe
care am văzut-o ai săvârşit-o întru nălucire”. Şi aşa a
rămas acela neîndreptat, nesocotind frica aceea întru
nimic, necunoscătorul. Apoi i-a venit lui o boală foartea
grea; atunci iarăşi, milostivul Dumnezeu, i-a arătat o
vedenie, nu în vis după cum în visul cel mai dinainte, ci
cu spaimă. Şi i s-a părut lui cum că l-a dus într-un loc,
unde aveau obişnuinţa ca să şadă judecătorii când făceau
vreo hotărîre ca să omoare pe cineva. Atunci vede că a
şezut un împărat prea înfricoşat, îmbrăcat în haină
arhierească şi împărătească. Iar aproape de dânsul, de-a
dreapta parte, stau oarecare bărbaţi încuviinţaţi cu sfinţite
podoabe, iar de-a stânga parte vedea alţii săraci şi urâţi la
vedere, şi dinapoia lui era o prăpastie întunecoasă foarte
şi înspăimântătoare.
Aşadar, stând întru multă nevoie Ioan şi îngrozit,
i-a zis împăratul: „Oare ştii cine sînt eu, o, tânărule?". Iar
el, cu multă frică, i-a răspuns: „Socotesc, Doamne, că Tu
eşti Fiul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai întrupat pentru noi,
Minunile Maicii Domnului
21
după cum Scripturile ne spun şi ne învaţă”. Îi zice lui
Hristos: „Şi fiindcă Mă ştii din Scripturi, pentru ce n-ai
băgat de seamă îngrozirea cu care te-a înfricoşat
împăratul Constantin? Sau nu ştii acestea care îţi zic
ţie?”. Iar acela a zis: „O ştiu aceasta, Stăpâne, şi frica
aceea încă o port în sufletul meu”. Şi împăratul îi zise:
„Fiindcă după cum zici, încă frica o ai în suflet, cum nu
te-ai pocăit de păcatele tale? Ci şezi cu paguba ta, că eu
am fost, şi nu împăratul Constantin, Care ţi-am arătat
munca cea înfricoşată”.
Acestea zicând, a făcut semn la cei ce stau
înainte, să-l arunce în prăpastia aceea. Iar acela cu jale a
strigat acestea cu mare glas: „Preasfântă Născătoare de
Dumnezeu, ajută-mi”. Atunci s-a aflat Preasfântă acolo
înainte, şi făcea rugăciune către Stăpânul ca să-l
miluiască. Deci acolo când îl trăgeau nemilostivii aceia
ca să-l arunce în prăpastie a auzit glasul acesta: „Lăsaţi-l,
pentru rugăciunile Maicii mele, ca să aibă vreme să se
pocăiască”.
După aceasta şi-a venit întru sine-şi bolnavul
acela, şi cu darul Prea Sfintei s-a aflat sănătos de boala
lui. Deci, după aceea, s-a dus la un călugăr evlavios, şi i-a
vestit cele făcute, iar acela i-a zis lui: „Dă slavă lui
Dumnezeu, frate, şi mulţumeşte Preasfintei Născătoarei
de Dumnezeu, care te-a învrednicit de o vedenie ca
aceasta, şi îţi îndreptează viaţa ta cât mai degrabă, ca să
nu pătimeşti şi tu după cum a pătimit un boier, Gheorghe
cu numele în zilele trecute. Pentru care un prieten al lui a
văzut o vedenie, de asemenea, cum că îl trăgea ca să-l
afunde în iad, şi s-a izbăvit şi acela de primejdia lui,
pentru rugăciunile aceleia care poate către Domnul, şi i-a
dat soroc de douăzeci de zile. Bărbatul acela evlavios,
care a văzut vedenia aceasta, a vestit lui Gheorghe. Dar
acesta n-a socotit nicidecum cele zise, ci a rămas
Minunile Maicii Domnului
22
neîndreptat. Dar după douăzeci de zile şi-a dat sufletul
Gheorghe. Şi s-a dus în muncile acelea înfricoşate.
Păzeşte-te, dar, şi tu, şi te grijeşte pentru viaţa ta, fiindcă
ai văzut că nu ai aflat alt ajutor numai pe Preasfânta pe
aceasta roag-o cu lacrimi ca să te învrednicească de
veşnica fericire”.
Sfătuirea aceasta mântuitoare auzind-o Ioan de la
evlaviosul călugăr, şi aducându-şi aminte totdeauna de
frica înfricoşatei acelei vedenii, şi-a mărturisit toate
păcatele lui şi a dat milostenie multă, a făcut postiri, şi
alte fapte bune, şi săvârşindu-se întru petrecere plăcută
lui Dumnezeu, s-a dus în viaţă veşnică.
MINUNEA a 4-a
Pentru biserica Născătoarei de Dumnezeu cea din
Neoria
Se vede în ziua cea mai de pe urmă a lui August,
cum că în vremea binecredincioşilor împăraţi Mihail şi
Teodora, a fost în Ţarigrad2 un Patrichiu, cu numele
Antonie, care avea în casa lui o biserică frumoasă şi
slăvită, zidită întru slava Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu într-un loc ce se zice Neoria. Pe care biserică,
împăraţii cei mai dinainte fiind luptători de icoane, au
dezgolit-o de toată bunăcuviinţa şi podoaba, după cum au
făcut şi la celelalte biserici: au scos toate icoanele, şi
numai cruci închipuia pe ziduri şi pe lemne, şi li se
închina. Dar când a strălucit din nou dreapta credinţă,
iarăşi a împodobit Patrichiul biserica aceea cu aur şi cu
icoane, şi dedesubtul ei a zidit o mică baie spre
mîngâierea trupească.
2 Constantinopol.
Minunile Maicii Domnului
23
Deci, până trăia evlaviosul acesta Patrichiu, purta
grijă de biserica aceea şi cheltuia ori la ce avea trebuinţă.
Şi aşa sus se săvârşea preamărirea lui Dumnezeu
totdeauna, iar dedesubt în baia aceea se făceau minuni de
la darul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile pururea
Fecioarei Maria, şi mulţi bolnavi ce se chinuiau de feluri
de boale se vindecau. Iară înainte de a muri Antonie
Patrichiu a lăsat baia aceea şi biserica în grija celor ce sau
aflat atunci oameni iubitori de Dumnezeu, întru a sa
pomenire, dar care fiind săraci şi neavând nici apă cu
îndestulare, nici alt venit, încetu cu încetu a rămas în
paragină. Şi murind aceia şi neavând altcineva dreptul să
o înstrăineze a rămas neîngrijită. Iar baia jefuind-o unii şi
alţii a rămas neîngrijită desăvârşit.
Iar biserica a rămas la un preot evlavios, care
slujea cu toată osârdia, pentru că făcea multe minuni
Preasfânta, şi avea norodul la acela evlavie, dându-i cele
ce îi erau spre trebuinţă.
Iar după o vreme fericitul împărat Roman
făcându-şi palate împărăteşti şi trebuindu-i multe
materiale la zidirea lor şi înştiinţându-se pentru acest
locaş al Nascătoarei de Dumnezeu, cum că are multe
materiale, avea de gând să o strice. Iar Născătoarea de
Dumnezeu ceea ce purt grijă de acel locaş nu a trecut cu
vederea gândul împăratului. Căci în noaptea aceea s-a
arătat celui ce conducea lucrările, şi altui oarecare tânăr
ce era rudă cu el şi le-a zis cu ameninţare să nu cuteze
nicidecum a-i strica casa cea din Neoria. Şi dacă se făcu
ziuă spunând tânărul visul către mama conducătorului de
lucrări, înţelese şi împăratul care îndată cum auzi, zise
cuvântul acesta: Nu vreau să am judecată cu Prea Sfânta
Nascătoare de Dumnezeu, ci dimpotrivă voi înnoi locaşul
acela cu cele de trebuinţă. Aşadar, cei ce fuseseră trimişi
acolo să strice au curăţat baia şi biserica şi le-au înnoit.
Minunile Maicii Domnului
24
După ce au fost terminate lucrările de refacere şi
extindere, introducându-se şi apă caldă, impăraţii Roman,
Constantin şi Hristofor obişnuiau să folosească această
baie. Şi bucurându-se întăriră aşezământul şi cu hrisov de
milă ca să aibă venituri anuale asigurate. Şi au dăruit-o
unei mănăstiri ca să poarte grijă de baie şi de biserica
Născătoarei de Dumnezeu.
Şi câte minuni s-au făcut mai înainte, în
mai sus pomenita biserică a Născătoarei de Dumnezeu, le
vom lăsa, iară aici vom povesti una spre încredinţarea
altora şi nemincinoasa adeverire.
O oarecare femeie bogată, avea o boală cumplită,
căci se umflase tot trupul ei atâta, încât s-au umplut de
rane foarte respingătoare şi rău mirositoare şi simţea o
durere neasemănată; deci cheltuind la doctori toată avuţia
ei, nimic nu s-a folosit. Auzind apoi de minunile pe care
le făcea Născătoarea de Dumnezeu în Neoriu, s-a dus
acolo şi a rămas mai multe zile, dar nu a vindecat-o, că
Domnul voieşte să avem răbdare multă, şi pentru aceea
uneori nu ne ascultă îndată când cerem ceva de la el,
până s-ar arăta răbdarea şi îngăduirea noastră. Dar după
ce a văzut că nu s-a folosit s-a dus la biserica cea din
Vlaherne, şi căzând pe pământ se ruga acestea, zicând cu
lacrimi: „Miluieşte-mă pe mine, Maica lui Hristos
Dumnezeu, că fiind lipsită de tot ajutorul omenesc, am
nădujduit la tine”. Acestea se rugă de multe ori, şi a noua
zi a văzut în vis o femeie încuviinţată şi cinstită, care îi
zicea ei : „O, femeie, ce strigi către mine de mă superi
neîncetat?”. Iară ea a răspuns : „Ştiu, Stăpâna mea, că
pentru păcatele mele mă ispitesc, ci fiindcă pentru noi
păcătoşii S-a întrupat din Tine Fiul lui Dumnezeu, şi S-a
făcut om, pentru aceasta am alergat către Tine eu
nenorocita, ca să mă miluieşti şi să mă vindeci pe mine”,
Îi zice ei Stăpâna: „Du-te în casa mea de la Neoria şi
Minunile Maicii Domnului
25
acolo vei afla vindecarea”.
Deci după ce s-a deşteptat femeia, mulţumind lui
Dumnezeu s-a dus iarăşi în biserica cea zisă şi se ruga
Fecioarei, ca să împlinească milostivirea ei pe care i-a
făgăduit-o. Deci adormind, a văzut de asemenea pe
Stăpâna cu un bărbat evlavios şi îi zicea lui: „Rupe
umflătura bolnavei acesteia”. Iar acela a lovit cu toiagul
lui pîntecele ei, şi atunci s-a deşteptat femeia, şi a văzut
cum că a fost vedenie prea adevărată, că curgea din
pîntecele ei atâta puroi şi putreziciune rău mirositoare
încât toţi s-au minunat.
Deci a intrat în baie şi s-a spălat şi aşa a ieşit
sănătoasă şi vindecată. Şi închinându-se acelui sfânt loc,
tămâia cu mirodenii, mulţumind Prea Sfintei Stăpâne de
Dumnezeu Născătoare, întru slava Celui ce S-a născut
dintru dânsa, Hristos Dumnezeul nostru.
MINUNEA a 5-a
Pentru orbul pe care l-a luminat apa izvorului cel
primitor de viaţă
Se vede în Penticostar, în vinerea cea dintâi, că în
Ţarigrad3 era un ostaş, milostiv foarte şi om îmbunătăţit,
Leon cu numele, cu porecla Machelie, care pentru
bunătatea lui l-a învrednicit Dumnezeu de s-a făcut
împărat mai pe urmă. Deci, când era încă ostaş, s-a
întâmplat într-o pădure deasă, aproape de cetate, şi acolo
a văzut un orb, care era din călătorie şi arşiţă foarte
însetat. Pentru aceasta s-a întristat Leon, şi îl trăgea de
mînă ca să-l ducă mai înainte, nu cumva va afla apă să-l
adape.
3 Constantinopol.
Minunile Maicii Domnului
26
Dar după ce s-a dus o puţină depărtare de loc, a
căzut orbul, neputând mai mult să umble de sete, iar
Leon căuta multe ceasuri în pădure apă, şi n-a aflat. De
care s-a întristat foarte, temându-se nu cumva va muri
orbul din împuţinarea lui. Cercând dar în părţile cele mai
dinăuntru, a auzit un glas, zicându-i: „Nu te scârbi, o!
Leone, că aproape de tine este apa, şi adapă pe orb. Apoi
să-i speli ochii lui cu dânsa, ca să cunoşti puterea mea.
Iar tu să ştii că te vei face împărat, şi atunci să îţi aduci
aminte ca să-mi faci aici o biserică, ca să locuiesc întrînsa,
să vină câţi au trebuinţă de ajutorul meu, ca să afle
mântuirea sufletului şi a trupului”. Acestea auzindu-le
Leon, cu totul îngrozit, s-a bucurat, că a aflat trei daruri
dintru unul pe care l-a căutat. Deci, ducându-se înainte
trei paşi a aflat apă într-un loc, şi bând a cunoscut întru
sine multă veselie şi putere. Şi luând din apa aceea, a
adăpat pe orbul, şi şi-a venit în fire. Apoi a spălat ochii
lui, după porunca Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu.
Şi îndată, o! minunile tale, Stăpână! a văzut cel mai
înainte fără vedere, şi a luat atâta veselie, pe cât poate
fiecare să o înţeleagă.
După puţină vreme s-a suit Leon la vrednicie
împărătească, şi a zidit o biserică în locul întru care a
aflat apa cea vindecătoare, în numele Prea Sfintei
Fecioarei Maria, şi a numit-o pe biserică, ca să se zică
Izvorul cel primitor de viaţă. Fiindcă apa aceea era
dăruire de la Izvorul cel adevărat al vieţii, adică de la
împărăteasa cea atotputernică.
Şi nu numai această facere de minune a săvârşit,
ci şi altele nenumărate, care covârsesc la număr stelele
cerului. Că durerile de piept, şi încuierile udului, patimile
funiceilor, şi curgerile de sânge, frigurile, lepra,
lingoarea, fierbinţelile, albeţele ochilor, zgîrcirile vinelor
şi alte multe feluri de boale a vindecat împărăteasa cea
Minunile Maicii Domnului
27
atotputernică prin apa aceea purtătoare de viaţă, şi în
fiecare zi vindecă pe cei ce pătimesc. Şi morţii i-a înviat,
după cum mai jos vom scrie mai arătat întru slava
Dumnezeului nostru, Care din dânsa S-a născut negrăit.
Căruia i se cuvine toată cinstea şi închinăciunea în veci.
Amin.
MINUNEA a 6-a
Pentru împăratul Leon cel înţelept
În vreme, în care a împărăţit Leon cel prea
înţelept, avea o soţie îmbunătăţită foarte şi sfântă, numele
ei fiind Teofana, care s-a sfinţit mai pe urmă pentru
faptele ei cele bune, după cum se vede în Sintixar, în 16
zile ale lui Decembrie.
Deci mai înainte de a se sfârşi Sfânta, a venit
mare boală împăratului, şi durere nevindecată, care se
zice piatră, că se nasc oarecare pietre în beşica udului4, şi
astupă drumul udului, şi nu poate să iasă udul, pentru
care pricină mulţi au murit. Aşadar, chinuindu-se Leon,
s-au adunat toţi doctorii, şi nu puteau să-l vindece, în
săptămîna zisă a brânzei l-au strâns durerile atât, încât au
hotârît doctorii cum că moare, şi i-au pregătit cele de
trebuinţă morţii.
Atunci, fericita împărăteasă văzând că nici un
doctor pămîntesc nu putea să-l vindece, a alergat la cel
Ceresc. A intrat în cămara cea împărătească, şi căzând
înaintea Sfintei Icoane a Maicii lui Dumnezeu, cu
credinţă şi cu lacrimi fierbinţi se ruga ca să-i dăruiască
puţină viaţă bărbatului ei, până ce ar veni în vârstă
Constantin fiul lor, ca să nu se primejduiască împărăţia.
4 Vezica urinară.
Minunile Maicii Domnului
28
Aşadar, făcând rugăciune împărăteasa cetăţii şi rugând pe
Stăpâna cerului şi a tot pământul, a auzit un glas nevăzut
zicând: „Nu te întrista, Teofano, că astăzi vine buruiana
cea vindecătoare, ca să vindece pe bărbatul tău”.
Aceasta auzind Sfântă, s-a bucurat foarte, şi
alergând către cel bolnav îl văzu cum că era în ceasul cel
mai de pe urmă, ca să-şi dea sufletul, şi doctorii au făcut
sfat, ca să-l spintece. Iar ea le-a zis lor, că degrabă vine
un alt doctor să-l vindece, şi după multe ceasuri, când
socotea cum că de tot a murit, văd că vine degrabă o
călugăriţă, Agati cu numele, care era de la Biserica Prea
Sfintei Născătoare de Dumnezeu Hrisopighişi ţinând un
vas cu apă din acea vindecătoare, a zis acestea către
împărăteasa: „Astăzi când m-am sculat de dimineaţă şi
împodobeam biserica Prea Sfintei Născătoare de
Dumnezeu, am auzit un glas, zicându-mi: Agati, ia
degrabă puţină apă din izvorul meu, ca să duci împăratului
să o bea, ca să se vindece şi el şi să înceteze şi durerea
Teofanei iubitei mele care cu lacrimi strigă către mine”.
Deci i-a dat împărăteasa apa celui bolnav şi îndată, o!
grabnică izbăvire! cum a băut-o s-a vindecat desăvârşit,
şi atîţa putere a luat, încât s-a sculat din pat sănătos, ca şi
cum n-ar fi avut nici o boală.
Minunea aceasta a înspăimântat pe toţi. Iar
împăratul a poruncit de au făcut praznic de veselie întru
aducerea aminte a acestei faceri de bine şi mulţumire a
Preaslăvitei Stăpânei noastre şi a Celui ce S-a născut din
ea negrăit, Căruia i se cuvine slava în veci. Amin.
MINUNEA a 7-a
Pentru Tesaloniceanul care a înviat prin apa
izvorului cel primitor de viaţă
Minunile Maicii Domnului
29
În Penticostar, în Vinerea cea luminată se citeşte
asemenea, cum că un om bogat s-a pornit de la Tesalonic
cu multă evlavie, ca să se ducă la biserica cea zisă mai
sus a Izvorului cel primitor de viaţă ca să se închine,
auzind minunile cele de spaimă, pe care le făcea Stăpâna
cea Atotputernică cu apa aceea din care avea dorire ca să
bea spre sfinţenia sufletului lui.
Deci luând mulţi arginţi pentru cheltuială, şi
pentru ca să dea la biserică, a intrat în corabie şi înotând
i-a venit o boală grea, de unde cunoscând cum că are să
moară, a zis corăbierului: „Socotesc că n-am fost vrednic
să mă închin bisericii Prea Sfintei Născătoarei de
Dumnezeu nici să beau din apa aceea Preasfântă, şi
fiindcă păcatele mele m-au împiedicat să nu mă duc viu,
te jur pe tine cu numele Stăpânii, Născătoarei de
Dumnezeu, să nu mă arunci în mare, ci să mă pui într-o
ladă, să mă duci la acea sfântă biserică, ca să mă îngropi
acolo, şi aşa făcând vei avea ajutătoare pe Preasfântă.
Încă îţi las ţie şi din banii mei o sută de galbeni, şi pe
ceilalţi să-i dai la biserica aceea pentru pomenirea
sufletului meu”.
Acestea zicând cel bolnav, s-a jurat lui corăbierul
ca să facă voia lui, şi atunci şi-a dat duhul. Iar corăbierul
a păzit trupul şi după trei zile a ajuns în Ţarigrad5, şi
scoţând pe cel mort a chemat preoţii să-i cânte slujba
după orânduială, şi să-l îngroape la biserica cea zisă mai
sus a Fecioarei. Şi după ce au cântat, i s-a părut unui
preot ca să deschidă sicriul pentru că nu mirosea ca alţi
morţi.
Deci deschizându-l au aruncat deasupra trupului
ţărână în chipul crucii, după obicei, zicând: „Tină luând,
m-ai plăzmuit pe mine şi ai pus întru mine suflarea de
viaţă, şi celelalte”.
5 Constantinopol.
Minunile Maicii Domnului
30
Atunci luând un tovarăş al corăbierului puţină apă
din izvorul cel primitor de viaţă şi apropiind-o de cel
mort, a zis acestea: „O sărace! cât dor ai avut ca să bei
din apa aceasta, şi nu ai ajuns, ci măcare acum mort
primeşte-o pe dânsa”. Aşa zicând, a vărsat apa peste
trupul lui şi îndată (o! minunile tale cele mai presus de
fire, Stăpână dătătoare de viaţă!) s-a sculat mortul şi a
şezut, slăvind pe Domnul şi pe Fericita Fecioară.
Câtă înspăimântare, o! fraţii mei, socotiţi că au
luat cei ce stau împrejur, şi mai ales corăbierii, cari l-au
ştiut că a murit, şi încă mai mult că era atunci de patru
zile mort, ca şi odinioară Lazăr cel ce s-a sculat după
patru zile ? Cei ce ştiau prea mult se minunau. Iar cel
mort s-a sculat, a mulţumit din destul Prea Sfintei, şi n-a
uitat facerea de bine, ci ca un recunoscător a rămas până
în sfârşit în biserica ei, slujind cu toată osârdia, făcânduse
călugăr evlavios şi îmbunătăţit. Veneau încă din
felurite locuri de îl întrebau pentru iad, dar el nimic n-a
răspuns pentru ceva, după cum şi Lazăr. Iar trăind cu
bună plăcere de Dumnezeu şi cu minunată viaţă douăzeci
de ani după ce a înviat, s-a odihnit întru Domnul, Căruia I
se cuvine slava în veci. Amin.
MINUNEA a 8-a
Pentru Sfântul Roman Cîntăreţul, care a făcut
Condacele tuturor Sfinţilor
Se vede la Metafrast, în întâia zi a lunii lui
Octombrie6, întru care prăznuim pe Sfântul Roman
Cîntăreţul (Melodul), că sfântul acela a fost din cetatea
Edesa şi a lăsat patria sa, şi ducându-se în Ţarigrad, a
6 Vieţile sfinţilor, luna octombrie ziua 1.
Minunile Maicii Domnului
31
locuit într-o mănăstire a Prea Sfintei Stăpânei noastre,
ceea ce se zice întru cele ale lui Kir. Şi de multe ori se
ducea din chilia lui la biserica Născătoarei de Dumnezeu
şi pururea Fecioară cea din Vlaherne, şi acolo petrecea
toată noptea la priveghere, că era foarte evlavios şi
îmbunătăţit, priveghind la praznicele cele împărăteşti şi
rugându-se toată noaptea. Pentru aceasta s-a învrednicit
să ia vrednicia aceasta de la Stăpâna, adică: la
privegherea Naşterii lui Hristos, aflându-se în biserica
cea zisă sus a Vlahernelor, a adormit puţin de osteneală.
Şi atunci a văzut pe Prea Sfânta în vedenie, unde ţinea o
carte, şi îi zise lui: „Deschide gura ta, ca să mănânci
dăruirea aceasta, care îţi dau”. Deci i s-a părut lui cum că
a deschis gura şi a înghiţit cartea aceea.
Şi atunci după ce s-a făcut ziuă, s-a suit în amvon
şi a început cu multă evlavie condacul Praznicului, adică:
„Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte”, şi
celelalte, pe care l-a cântat cu astfel de cântare şi cu atâtâ
dulceaţă, încât s-a cunoscut prea arătat, cum că a venit
din Cer, şi nu de la oameni darul care i s-a dat, şi toţi s-au
minunat. Că nu numai Condacul acesta a făcut, ci şi toate
celelalte ale praznicelor Mântuitorului, ale Preasfintei, şi
ale tuturor Sfinţilor.
Şi a alcătuit mai mult de o mie de Condace, adică:
a tot anul, câte se cîntă în biserica noastră. Iar de darul
acesta s-a învrednicit minunatul de la Maica lui
Dumnezeu pentru că avea evlavie către ea foarte, şi o
cinstea, pentru aceasta şi de la ea s-a slăvit şi în lumea
aceasta vremelnică, şi în viaţa cea cerească şi fericită. Pe
care să dea Dumnezeu ca să o dobândim noi toţi. Amin.
Minunile Maicii Domnului
32
MINUNEA a 9-a
Pentru Sfântul Grigorie Arhiepiscopul
Neocesareei, făcătorul de minuni
În 17 zile ale lui Noiembrie, Biserica noastră
prăznuieşte pe Sfântul Grigorie făcătorul de minuni, care
a fost pustnic sus într-un munte şi avea o petrecere şi
viaţă minunată. Pentru aceasta l-au hirotonit Arhiereu cu
un chip minunat, că nu l-au făcut ca pe alţi Arhierei ca
să-l aleagă fiind de faţă, ci nevoindu-se în munte s-a
hirotonisit Arhiepiscop Neocesareei, nefiind de faţă.
Care, după ce s-a suit în scaunul cel înalt al arhieriei, s-a
sârguit să facă şi faptă bună mai multă, pentru aceasta şi
de la Dumnezeu s-a învrednicit de mai mari daruri, după
cum în viaţa lui se văd minunile cele mai presus de fire
pe care le-a făcut.
Deci sfântul acesta rugându-se într-o noapte în
chilia lui, după obicei a venit o dumnezeiască strălucire şi
s-a luminat toată casa mai mult decât ar fi fost însuşi
soarele văzut.
Atunci văzu o femeie prea încuviinţată, frumoasă
şi minunată şi aproape de ea un bătrân prea cinstit şi
cucernic. Deci se minuna Grigorie, şi socotea în mintea
lui cum că femeia aceea prea cinstită ar fi fost
împărăteasa îngerilor, dar bătrânul n-a putut să înţeleagă
cine ar fi, până ce a auzit pe Preasfinţii că i-a zis lui:
„Ioane ucenicule al Fiului şi Stăpânului meu, şi cela ce
eşti numit cu numele Preamăririi, arată taina adevăratei
credinţe lui Grigorie acesta, iubitului rob al învăţătorului
tău, ca să înţeleagă adâncul cuvântării de Dumnezeu,
pentru ca să nu-l biruiască vreun eretic cândva”.
Acestea auzindu-le Sfântul, a cunoscut cum că a
Minunile Maicii Domnului
33
fost Ioan Evanghelistul, care a venit cu Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu, ca să-l înveţe mărturisirea cea
dreptslăvitoare a credinţei, pentru că în vremea aceea
erau mulţi eretici, şi cu cuvintele lor cele măgulitoare
înşelau pe mulţi şi îi trăgeau la dogmele lor cele
răzvrătite.
Atunci dar a scris marele acesta şi făcătorul de
minuni Grigorie mărturisirea credinţei noastre celei
adevărate şi dreptslăvitoare, după cum l-a luminat
Preasfânta şi l-a învăţat Apostolul şi a dat-o pe dânsa
Sfintei şi Soborniceştii Biserici a lui Hristos, după cum în
viaţa lui mai arătat se vede, pe care a scris-o Sfântul
Grigorie de Nyssa, fratele marelui Vasile. Nu numai de
dăruirea aceasta s-a învrednicit de la Maica lui
Dumnezeu credinciosul acesta şi binecunoscătorul robul
ei, ci şi de puterea facerii de minuni, că a săvârşit cu
ajutorul Stăpânei acesteia cea atotputernică nişte minuni
pe care toţi auzindu-le se minunează şi care voieşte ca să
ia bucurie şi veselie sufletească, să citească viaţa lui.
Numai una să o spun, spre încredinţarea celorlalte, pentru
ca să cunoaşteţi cât dar află la Dumnezeu acela care
împlineşte poruncile Lui, şi cinsteşte cu multă evlavie pe
Împărăteasa cea mult lăudată şi prea slăvită.
În Neocesareea, în care era Sfântul acesta
Arhiereu, este un râu mare, pe care îl numesc Licon, care
se mărea iarna atât încât făcea nenumărate pagube nu
numai la ţarini şi la case, pe care le prăpădea şi îneca
dobitoacele, ci şi pe mulţi oameni îi omora. Deci s-au dus
oamenii cei de loc către Grigorie cel Mare, şi l-au rugat
ca să le ajute. Iar Sfântul, sfătuindu-i pe dânşii ca să aibă
nădejdea lor către Dumnezeu, s-a dus cu dânşii ţinând în
mâinile lui un toiag, pe care l-au înfipt în malul râului, şi
mai întâi a făcut rugăciune în taină, apoi a zis şi aceasta
cu glas: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi
Minunile Maicii Domnului
34
poruncesc ţie, eu robul lui Dumnezeu şi al pururea
Fecioarei Maria, ca să nu ieşi mai mult din locul tău, nici
să treci hotarul acesta al toiagului meu”.
Acestea zicând Sfântul (o! mari minunile tale
Doamne!), toiagul acela uscat şi de toată umezeala
neîmpărtăşit, a prins rădăcini şi s-a făcut copac mare şi
înfrunzit prea frumos. Şi minunea urmă minunii, pentru
ca să se propovăduiască totdeauna puterea lui Hristos. Se
vede până în ziua de astăzi copacul acela, că n-a putrezit
de mulţimea vremii, nici rîul n-a îndrăznit vreodată ca să
treacă hotarul pe care l-a poruncit Sfântul, căci când
ajunge la copacul acela întoarce călătoria către cele
dinapoi, şi se cucerniceşte de toiagul Sfântului. Aşa ştie
Domnul a slăvi pe cei ce de asemenea îl slăvesc pe El.
Vedeţi, creştinii mei, câte minuni şi semne au făcut robii
cei evlavioşi ai Născătoarei de Dumnezeu, pentru că au
avut credinţă către Dumnezeu? Dar cum îndrăznesc
oarecare filosofi să spună că sunt minciuni unele din
minunile Prea Sfintei? Oamenii pot să săvârşească unele
ca acestea cu ajutorul Stăpânului, şi Maica lui oare nu
poate? Sfântul acesta a poruncit unei pietre mari ca un
munte, de a ieşit din locul ei şi s-a dus aiurea.
Aceasta a făcut-o şi Avva Marou al Traciei,
Ioachim Patriarhul Alexandriei. Iar marele Averchie
Arhiepiscopul Ierapolii a poruncit diavolului, de a ridicat
din Roma o jertfelnic de piatră ca un munte, adică un
altar al idolilor, şi l-a dus în Frigia, cale de patruzeci de
zile, făcând mare înspăimântare şi uimire celor ce o
vedeau. Încă făcătorul de minuni Spiridon a poruncit de
asemenea unui rîu ce se vărsa întocmai ca o mare în
vreme de vară, care întorcându-se în părţile cele dinapoi,
a trecut nu numai sfântul, ci şi câţi s-au întâmplat acolo.
Acestea şi altele asemenea se văd în vieţile celor
mai sus-zişi pe care le-a scris Simeon Metafrastul, (care
Minunile Maicii Domnului
35
pe larg se află tipărite şi pe limba noastră). Deci dacă
sfinţii au săvârşit nişte minuni ca acestea, cum nu ar fi
putut Stăpâna ca să lipească mâinile cele tăiate, să
învieze pe morţi şi să săvârşească minuni asemenea, ca
una ce a născut pe Dumnezeu?
Eu le cred, şi le-am tălmăcit după cum le-am aflat
scrise pentru ca să se umilească păcătoşii, să se întoarcă
către pocăinţă, şi să dobândească iertare. Şi de am greşit
la aceasta Domnul să mă ierte, că după cum am zis mai
înainte la începutul cărţii, eu cred, după cum porunceşte
Biserica Răsăritului, adică Ortodoxă, ca un
dreptcredincios, şi să nu mă prihănească cineva cu
nedreptate. Că pentru multă evlavie pre care o am către
Preasfânta am tradus această carte în româneşte şi la tipar
am dat-o, şi nădăjduiesc la milostivirea şi bunătatea ei ca
să-mi ajute să scap de munca cea veşnică, de care dea
Dumnezeu ca să ne izbăvim noi toţi creştinii prin
rugăciunile însăşi ale Stăpânei noastre pururea Fecioarei
şi Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor.
Amin.
MINUNEA a 10-a
Pentru Ioan Damaschin, pe a cărui mină cea
tăiată a vindecat-o cea Preanevinovată
Se vede în viaţa Sfântului Ioan Damaschin pe
care a scris-o preaînţeleptul Ioan Patriarhul Antiohiei,
cum că în vremea lui Leon Isaurul era mare prigonitor
contra icoanelor în Constantinopol şi pe mulţi
dreptcredincioşi a muncit împăratul cel urâtor de Hristos
cu feluri de munci. Deci, înştiinţîndu-se de acestea Ioan
Damaschin, pe care îl avea voievodul sarachinilor ca
întâiul sfetnic, scria în fiecare zi scrisori, şi le trimitea în
Minunile Maicii Domnului
36
Constantinopol dreptcredincioşilor, în care arăta, cu
mărturii vrednice de crezut, cum că toţi care nu se
închină sfintelor icoane sunt eretici şi fără de Dumnezeu
şi de împărăţia lui Hristos străini. Iar auzind împăratul
aceasta, a cerut ca să-i dea una din scrisorile lui Ioan, pe
care a arătat-o dascălilor, întrebându-i pe dânşii dacă
poate cineva dintre dânşii ca să imite chipul scrisorii.
Deci s-a aflat unul iscusit de prisosit la frumoasa
scriere, care s-a făgăduit împăratului ca să o scrie atât de
asemenea, că însuşi Ioan nu va cunoaşte cum că este
străină. Acestuia a poruncit împăratul cel viclean de a
scris către dânsul o scrisoare ca şi cum ar fi de la Ioan, în
care zicea acestea: „Împărate, întru mulţi ani să trăieşti,
închinăciunea cea cuviincioasă împărăţiei tale aduc eu
robul tău Ioan din Damasc, şi îţi arăt ca să ştii că cetatea
noastră este în vremea aceasta slăbănogită, pentru că
lipsesc cei mai mulţi ostaşi ai Agarenilor la război. Şi
dacă vei trimite puţină oaste, cu înlesnire o iei, şi îţi voiu
ajuta şi eu la o apucare ca aceasta pe cât pot, că în
mâinile mele este toată cetatea”. Acestea şi altele mai
multe scriind vicleanul împărat a făcut şi altă scrisoare cu
mâna lui, către Stăpânitorul Agarenilor, zicând acestea:
„Prea de bun neam şi prea iubite Voievoade al cetăţii
Damascului, să te bucuri. Ştii că nu este nici un lucru mai
fericit mai lăudat, şi lui Dumnezeu plăcut decât
dragostea; ca să păzească cineva tocmelile cele de pace,
pentru aceasta nu voi să stric prietenia, pe care o am cu
bunul neam al tău, cu toate că un prieten al tău adevărat
mă îndeamnă şi mă cheamă pe mine la aceasta, şi îmi
trimite scrisori de multe ori ca să viu asupra ta cu război.
Iar pentru încredinţarea ta îţi trimit una din scrisori,
pentru ca să cunoşti adevărata prietenie pe care o am eu
către tine, şi vicleşugul, şi răul nărav al aceluia care a
scris-o”.
Minunile Maicii Domnului
37
Aceste două scrisori le-a trimis cu un rob al său,
cel cu nume de leu şi cu socoteală de şarpe, la cel viclean
şi barbar, care, văzându-le, s-a mâniat, şi chemând pe
Ioan, i le-a arătat. Iar Ioan, înţelegând viclenia
împăratului, spunea adevărul nu numai că nu le-a scris, ci
nici măcar în mintea lui nu le-a gândit niciodată. Iar
barbarul biruit fiind de mânie n-a crezut, nici soroc nu i-a
dat ca să arate adevărul, ci a poruncit să-i taie mâna lui.
Deci s-a tăiat dreapta aceea, care mustra pre cei ce urăsc
pe Domnul, şi în loc de cerneală cu care se vopsea mai
înainte, s-a vopsit cu al său sânge, pe care mînă au
spânzurat-o în târg, ca să o vadă toţi. Şi după ce a trecut
ziua, a trimis Ioan mijlocitor, rugându-se tiranului că să-i
dea mâna să o îngroape ca să-i mai uşureze durerea lui,
iar acela a primit, şi i-a dat-o.
Deci luând-o pe dânsa Ioan şi intrând în casa sa, a
căzut la pământ cu faţa în jos înaintea sfintei icoane a
Maicii lui Dumnezeu, zicând acestea cu lacrimi şi cu
credinţă: „Stăpână, Preasfântă Maică, ceea ce ai născut
pe Dumnezeul meu, pentru dumnezeieştile icoane dreapta
mea s-a tăiat. Cunoşti bine pricina pentru care s-a nebunit
Leon; apucă înainte dar, ca o grabnică ce eşti, şi-mi
vindecă mâna mea; dreapta Celui înalt, Care S-a întrupat
din Tine, multe puteri face prin mijlocirea Ta; aşa şi
acum, pe dreapta mea aceasta să o vindece, pentru
rugăciunile Tale, ca să poată scrie cu dulci şi întocmite
cântări care se cuvin să se dea Ţie, Născătoare de
Dumnezeu, şi Celui ce s-a născut din tine, şi totodată
ajutătoare să se facă dreptei credinţe.
Acestea zicând Ioan cu lacrimi, a adormit, şi văzu
icoana pururea Fecioarei care îi zise lui, cu liniştită
privire: „Vezi, sănătoasă s-a făcut mâna ta, şi să nu-ţi
pese mai mult pentru aceasta, ci fă-o pe dânsa „trestie a
scriitorului ce scrie degrabă, după cum te-ai făgăduit mie
Minunile Maicii Domnului
38
acum”. Deci, deşteptându-se şi văzând-o vindecată şi
lipită mâna lui (o! prea mare puterea Ta, Preacurată !) s-a
bucurat cu duhul pentru Dumnezeu şi pentru Maica Lui,
că a făcut cu dânsul mărire Cel Puternic. Deci toată
noaptea a cântat veselindu-se, cântare de mulţumire lui
Dumnezeu, zicând: „Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, s-a
proslăvit întru tărie”. „Dreapta Ta a vindecat pe dreapta
mea cea tăiată, şi pentru aceasta va sfărâma pre vrăjmaşii
care nu cinstesc prea cinstită icoana Ta, şi a Aceleia ce
Te-a născut pe Tine, şi prin mâna mea va zdrobi pe
necinstitorii de icoane cei potrivnici mulţimii slavei
Tale”.
Deci a trecut toată noaptea veselindu-se şi
cântând laude pururea Fecioarei Maria, Maicii lui
Dumnezeu. Iar când s-a făcut ziuă şi au văzut vecinii
lucrul cel minunat, au vestit în toată cetatea. Însă
oarecare urâtori de Hristos au zavistuit, şi ducându-se au
spus Stăpânitorului cum că n-a tăiat mâna lui Ioan, ci
altuia oarecăruia rob al lui, care pentru ca să-i facă
bunătatea Domnului său, a primit ca să-i taie mâna lui,
pentru că i-au dat arginţi nenumăraţi.
Iar Stăpânitorul a poruncit ca să vie Ioan, să vadă
mâinile lui, şi venind i-a arătat mâna cea tăiată, care avea
un semn roşu împrejur, pe care l-a iconomisit Preasfânta
pentru neminoinoasa mărturie a tăierii. Deci i-a zis
barbarul: „Care doctor te-a vindecat şi ce fel de doctorii
ai pus?”. Iar Ioan cu strălucit şi mare glas s-a făcut
propoveduitor minunii, zicând: „Domnul meu m-a
vindecat, doctorul cel Atotputernic, care are deopotrivă
putere după voire”. Iar Stăpânitorul a răspuns : „Iartă-mă,
omule, că după cum se vede nevinovat eşti; nu ai greşit la
pricina aceasta, şi cu nedreptate te-am osândit. Aşadar, să
ai cinstea cea dintâi, ca să fii întâiul sfetnic al meu, şi mă
făgăduiesc ţie, ca să nu fac nimic fără de sfatul şi voirea
Minunile Maicii Domnului
39
ta”. Iar Ioan a căzut la picioarele lui, rugându-se să-l
ierte, să se ducă să slujească Făcătoarei de bine, după
cum i-a poruncit. Şi după ce s-a pricit mult timp s-a
învoit Stăpânitorul, şi i-a dat voie şi iertare să se ducă
unde voieşte. Iar Ioan mulţumind s-a dus, şi împărţind
săracilor averea lui, şi slobozind pe robii lui, s-a dus la
Mănăstirea Sfântul Sava, unde făcându-se călugăr s-a dat
ascultător la un bătrân aspru, care i-a poruncit să-şi taie
desăvârşit voia lui, după rânduiala petrecerii celei
călugăreşti, ca să nu facă niciodată nimic fără de voie şi
blagoslovenie şi să nu cânte nicidecum vreun tropar. Tai
însă cuvântul, pentru ca să nu ies din ceea ce stă înainte.
(Şi care pofteşte ca să se umilească mai mult să citească
viaţa lui, în patru zile ale lui Decembrie, ca să ia mare
folos.) Iar într-una din zile, un frate al Mănăstirii a rugat
pe Ioan ca să-i alcătuiască vreun tropar de moarte
umilitor, ca să ia puţină mângâiere, pentru că adormise
fratele lui cel după trup. Iar Ioan se temea să nu
scârbească pe bătrânul; însă s-a biruit de multa rugăminte
a fratelui, şi scriind troparul acesta prea cu frumoasă
cântare, şi anume: „Toate sunt deşertăciuni, cele
omeneşti” îl cânta, şi sosind bătrânul de afară, şi auzind
glasul acela de cântare prea umilitoare, s-a scârbit, şi a
gonit pe Sfântul ca pe un neascultător. Iară el, căzând la
picioarele bătrânului, cerea iertăciune, dar acela nici întrun
chip nu s-a plecat. Însă pentru multa rugăciune a
proestoşilor, s-a înduplecat iarăşi ca să-l primească numai
să se învoiască să cureţe ieşitorile şi să odihnească pe
călugări. Iar el a primit, cunoscând folosul ascultării.
Deci bătrânul, văzându-l pe dânsul că ascultă, l-a
primit iarăşi, poruncindu-i să păzească tăcerea, după cum
cea mai dinainte. După puţine zile, se arată Preasfânta
bătrânului în somn, zicându-i: „Pentru ce ai închis un
minunat izvor ca acesta, care varsă afară destule pâraie şi
Minunile Maicii Domnului
40
apă a odihnei sufletelor cu atâta dulceaţă, mai mult decât
cel ce a izvorât cu străină cuviinţă, din piatră, în pustie?
Lasă izvorul ca să adape toată lumea, să acopere mările
eresurilor şi să le mute spre dulceaţa minunată. Acesta
are să covârşească alăuta cea proorocească a lui David, şi
Psaltirea, cântând cântări nouă Domnului, şi cântări pline
de minunată dulceaţă, mai presus decât Cântarea lui
Moisi, şi decât cântarea în fluier de horă a Mariamiei.
Faţa de asemănarea alăutei lui cea dulce cântătoare şi
minunată, au să se socotească un basm netrebnic cântările
cele fără de folos ale lui Orfeus. Acesta va cânta cântarea
cea duhovnicească şi cerească. Acesta va urma cântările
cele heruvimiceşti. Acesta va croi drept dogmele
credinţei şi va da la iveală răzvrătirea şi strâmbarea a tot
eresul”.
Când s-a deşteptat bătrânul, care a avut vedenia
aceasta, şi i s-au descoperit cele negrăite, a zis către
Sfântul acestea: „O! fiule al ascultării lui Hristos,
deschide gura ta; nu în pilde, ci întru adevăr, nu întru
ghicituri, ci în dogme. Grăieşte cuvintele pe care le-a
scris Duhul Sfânt în inima ta; suie-te în muntele
Sinaitului cel al vedeniilor şi al descoperirilor lui
Dumnezeu, fiindcă te-ai smerit pre sineţi până în sfârşit;
acum dar, suie-te în muntele bisericii, şi propovăduieşte,
binevestind Ierusalimului; întru tărie înalţă glasul că
preaslăvite mi s-au grăit mie pentru tine de la Maica lui
Dumnezeu, şi mă iartă pe mine de câte ţie am greşit, că
din necunoştinţa mea te-am împiedicat”.
Atunci dar, început făcând Ioan cântărilor celor
cu miere curgătoare, lumina bisericile atâta, încât oricine
auzea cuvintele lui şi facerile putea să înţeleagă. Deci
întru acest chip vieţuind Sfântul într-o petrecere
îmbunătăţită şi prea minunată, şi multe scrieri lăsând
asupra luptătorilor de icoane, alcătuind canoane prea
Minunile Maicii Domnului
41
frumoase şi dulci la cântare, cum şi alte cuvinte de
praznice, spre lauda şi mărirea Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu, s-a odihnit întru Domnul, Căruia I se cuvine
slava şi Stăpânirea, în veci. Amin.
MINUNEA a 11-a
Pentru împărăteasa Franţei, ale cărei mâini tăiate
le-a vindecat Stăpâna cea Atotputernică
În Franţa era un împărat văduv de întâia soţie cu
care făcuse un copil, parte femeiască prea frumos şi l-a
numit Maria. Apoi el a făcut a doua nuntă, şi a luat o
femeie mai frumoasă, cum nu se afla în locurile lui, care
pe cât era frumoasă la trup pe atât era la suflet grozavă.
Şi mai ales se stăpânea atâta de zavistie, încât nici într-un
chip nu vrea să audă cum că ar fi fost alta cândva mai
frumoasă decât ea. Şi văzând pe fiica cea întâi născută,
cum că avea frumuseţe minunată, au zămislit în inima ei
pe diavolul, şi căuta chip să o omoare din zavistie pe
fecioara cea nevinovată, pentru ca să nu se facă mai
frumoasă decât ea.
Deci, când s-a dus în altă ţară împăratul, pentru o
pricină de nevoie, atunci a aflat prea îndrăzneaţă vreme
potrivită ca să săvârşească pofta ei cea zavistnică. Şi a
vorbit cu un rob credincios al ei, care avea multă
îndrăzneală, zicând lui: „Un lucru voiesc să-mi faci întrascuns,
să nu ştie cineva şi eu îţi voi da atâtea danlri, cu
care să te faci cel întâiu în palaturile cele împărăteşti, iar
el s-a făgăduit cu jurămînt să săvârşească ce-i va porunci.
Atunci ea a zis lui: soţia cea dintâi pe care a avut-o
împăratul, a făcut pe fiica aceasta nu cu dânsul, ci cu alt
oarecare om cu rău nărav. Pentru aceasta, ca o naştere a
desfrânării face lucruri necuviincioase şi pline de ruşine
Minunile Maicii Domnului
42
şi dacă mai mult va trăi în casă, are să umple de ruşine
casa mea. Deci te rog pe tine, ia-o dimineaţă, şi îi spune
cum că o duci în grădină să o plimbi, şi tu omoar-o pe
dânsa, în locul cel pustiu, şi ascunde-o ca să nu audă
cineva de aceasta. Şi ca semn al nemincinoasei mărturii,
să-i tai mâinile ei şi să mi le aduci”.
Deci slujitorul acela s-a făgăduit că să
împlinească dorinţa ei, şi s-a gătit de cu seară cu o
rudenie a lui şi prieten credincios.
Iar la miezul nopţii a deşteptat împărăteasa pe
fecioară şi i-a zis ei: „Du-te, Maria mea, cu oamenii
aceştia în cutare loc, în care vin şi eu curând, ca să ne
plimbăm”. Aşa dar a luat-o pe fecioară şi a dus-o într-un
loc departe şi pustiu, unde a înţeles vicleşugul, că era din
fire înţeleaptă. Deci a ridicat ochii către cer şi cu lacrimi
s-a rugat zicând: „Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, altă
nădejde şi ajutor nu am fără numai Darul tău, şi tu
răsplăteşte celor ce mă vrăjmăşesc pe mine cu
nedreptate”. Iară slugile i-au spus: „Să nu plângi şi să nu
te temi că vei pătimi vreun rău de la noi”. Iar ea a zis:
„Pentru ce minţiţi? Maica mea cea vitregă m-a înşelat pe
mine, şi m-a dat în mâinile voastre ca să mă omorâţi, şi
nădăjduiesc spre nădejdea celor deznădăjduiţi, că are să
vă răsplătească fărădelegea voastră. Ce voiţi de aici
înainte? Locul este pustiu şi faceţi porunca doamnei
voastre, numai vă rog să nu mă ucideţi fără de veste, ci
mărturisiţi ceea ce aveţi să faceţi, ca să-mi dau, prin
rugăciune, Stăpânului, duhul meu”. Iar ei i-au spus:
„Bine că ai cunoscut ceea ce are să urmeze, că aşa ne-a
poruncit, şi ne-am făgăduit să te omorâm”. Iar ea a zis:
„Şi nu vă temeţi de Dumnezeu să mă ucideţi cu
nedreptate? Nu ştiţi că darul Lui ca un drept Judecător nu
lasă ascunsă şi nepedepsită o faptă ca aceasta, ci o va
izbândi vouă, şi prea împietritei aceleia, că nici pe aceea,
Minunile Maicii Domnului
43
nici pe voi nu v-am nedreptăţit vreodată? Deci dacă voiţi
să vă lăsaţi de o fărădelege ca aceasta, lăsaţi-mă pe mine
în locul acesta pustiu, şi spuneţi ei cum că m-aţi omorât.
Aici nu este nimeni ca să mă caute cu cele trebuincioase
şi voi muri de foame, iar voi nu vă veţi pângări mâinile
voastre într-acest fel de spurcată ucidere”.
Acestea şi altele mai multe zicând, cu lacrimi, lea
părut rău pentru dânsa şi i-au zis: „Nouă ne pare rău
pentru tine, şi te lăsăm vie. Dar aceea ne-a zis să-i ducem
mâinile tale ca să se încredinţeze pentru moartea ta şi
dacă nu vom face, cuvântul ei ne va face rău. Şi chiar
dacă te vom lăsa vie, fiarele te vor mânca. Iar ea au răspuns:
„Amară-mi este şi o moarte şi alta; cu toate acestea
voi avea puţină mângâiere, cum că m-au mâncat fiarele,
şi nu oamenii, şi veţi fi nevinovaţi şi voi de fărădelegea
aceasta. Faceţi aşa pentru numele Prea Sfintei care a
născut pe adevăratul Dumnezeu şi Judecătorul tuturor, ca
să nu mă ucideţi. Iar fiindcă ziceţi cum că v-aţi făgăduit
ei ca să-i duceţi mâinile mele, tăiaţi-le, ca să le vază şi să
se bucure, şi pe mine lăsaţi-mă aici să mor de durere”. Iar
ei au primit să o lase vie.
Atunci sărmana, pentru ca să scape de moarte, a
pus mâinile ei pe o cracă, şi i le-au tăiat din încheieturi cu
un chip îndemânatic, şi le-au dus la împărăteasa care le-a
dat daruri şi dăruiri nenumărate. Iar sărmana fecioară a
rămas întru durere şi chinuire neasemănată şi nu avea altă
mângâiere la durerile cele prea usturătoare, numai
numele Prea Sfintei, al cărei ajutor îl chema cu lacrimi şi
cu credinţă. Pentru aceasta nu s-au lipsit de cerere, ci cu
ocrotirea Preabunului Dumnezeu a dobândit ajutor întracest
chip.
Un tânăr de bun neam, fiul unui domn bogat, vâna
într-acele părţi şi cu povăţuirea lui Dumnezeu s-a dus
aproape de pădurea aceea, unde auzind plânsul cel
Minunile Maicii Domnului
44
nemângâiat, a căutat până ce a aflat-o. Şi minunându-se
de primejdie şi de frumuseţea ei, a întrebat să-i spună
pricina, iar ea n-a răspuns nimie, mimai plângea cerând
ajutor. Iar domnul acela a zis slugilor: „Vreme nu este ca
să o întrebăm, ci fiindcă Dumnezeu ne-a povăţuit aici
pentru ea, luaţi-o binişor să o ducem în oraşul nostru”.
Aşa dar făcând, au ajutat-o cu sârguinţă, cu buruieni şi cu
feluri de doftorii, de i-au încetat desăvârşit durerile. Şi se
minunau toţi ai palatului de înţelepciunea pe care o avea,
şi de frumuseţea ei. Deci o întrebau pe ea de multe ori, a
cui fiică este şi pentru ce i-au tăiat mâinile ei, şi n-a vrut
să spună. Dar pentru bunele ei obiceiuri şi pentru faţa ei
cea de bun neam şi frumoasă, a iubit-o tânărul din toată
inima lui şi a zis Ducelui într-o zi: „Părintele meu,
cunosc cum că mă iubeşte şi te rog să-mi faci darul
acesta: Noi suntem bogaţi şi nu avem trebuinţă de lucruri.
Când voieşte cel bogat să se însoare, trebuie să nu caute
alta numai femeia să-i placă. Aceasta voiu şi eu să-mi
facă stăpânirea ta, ca să iau pe fecioara pe care am aflat-o
în pustie; şi n-am trebuinţă pentru slujirea mâinilor ei”.
Tatăl a răspuns: „Noi putem să luăm o fiică a unui domn
asemenea nouă, şi tu voieşti să o iei pe aceasta? Nu este
atâta că este fără de mâini, pe cât că nu o ştim dacă nu
este copil al vreunui ţăran prost, şi ne va fi ruşine nouă”.
Iar acela a zis: „Părintele meu, aceasta nu poate să fie, că
frumuseţea, cunoştinţa, învăţătura şi rânduielile ei o
mărturisesc din sânge împărătesc. Ci dacă ar fi şi copil al
unui om mic, eu o voiesc, şi dacă nu o voi lua pe dânsa,
întru adevăr îţi spun, alta nu iau şi voiu petrece viaţa mea
cu tristeţe neasemănată”.
Deci văzând Ducele dorul tânărului, s-a
înduplecat, şi au făcut nuntă cu bucurii prea bogate. Iar
împăratul, tatăl ei, era în durere nemângâiată, neştiind
unde să fie fiica lui, pentru că împărăteasa i-a spus cum
Minunile Maicii Domnului
45
că a fugit pe ascuns într-o noapte, şi nu ştie ce s-a făcut.
Şi plângea nemângâiat, având prepus7 către împărăteasa,
dar nu i-a arătat bănuiala lui până ce va cunoaşte
adevărul. A trimis deci oameni în feluri de locuri ca să
cerce, au scris şi poruncit să se adune domnii şi boierii
împărăţiei lui, să facă alergare de cai, pentru ca să ia
puţină bucurie, să nu-l omoare durerea.
Deci s-a dus porunca aceasta şi în locul unde era
fiica lui. Şi vrând Ducele să încalece, nu l-a lăsat fiul lui,
ci i-a zis: „Părintele meu, nu este cu cuviinţă să te
osteneşti atâta călătorie, fiind bătrân; odihneşte-te, şi eu
mă voi duce în locul tău, iubeşte pe soţia mea ca şi pe
mine, şi dacă va naşte mai înainte de a mă întoarce eu,
poartă grijă de ea”. Iar Ducele a primit, s-a rugat pentru
el şi i-a mulţumit.
Deci ducându-se, a făcut cu dumnezeiasca putere
atâtea fapte vitejeşti şi lupte eroice întru alergarea aceea
de cai, încât toţi vorbeau despre dânsul, lăudându-l şi
fericindu-l. Iar împărăteasa cea vicleană l-a poftit şi
chemând pe sluga lui l-a întrebat, de unde este domnul
lui, dacă are femeie şi altele asemenea. Iar sluga i-a spus
ei cu de-amănuntul toate, cum că au aflat într-o pădure
deasă una fără de mâini, că au luat-o şi celelalte. Mai pe
urmă i-a spus ei cum că în acel ceas a venit, de la tatăl lui
scrisoare, cum că femeia sa a născut doi copii parte
bărbătească, şi să nu fie îngrijorat.
Atunci reaua aceea şi vicleana a zămislit cu
durere, şi a născut fărădelege; a dăruit cu multe daruri pe
omul acela, şi l-a rugat, când va scrie domnul lui Ducelui,
să-l aducă acolo pe ducătorul de scrisoare ca să-i
poruncească şi ea, iar acela s-a făgăduit ca să o facă. Şi
după ce a scris tânărul răspuns tatălui său ca să aibă grijă
de femeie şi altele asemenea, pecetluind scrisoarea au
7 Bănuială.
Minunile Maicii Domnului
46
trimis-o cu robul. Iar acesta necunoscând vicleana
meşteşugire, s-a dus la împărăteasa, care l-a ospătat cu
multă îndestulare. Şi luând scrisoarea pe ascuns a scris
alta, a scos pecetea Ducelui cu un chip îndemânatic şi a
pus-o pe scrisoarea ei în care ea a scris acestea:
„Părintele meu, cunoaşte că această noră a ta este fiica
unui om făcător de rele, şi pentru răutăţile ei i s-au tăiat
mâinile. Şi copiii nu sunt ai mei; deci mă rog ţie, cum vei
citi scrisoarea mea, să o omori cu copiii ei; şi până nu voi
auzi de moartea ei, nu vin acolo”. Şi această vicleană
scrisoare a dat-o vipera aducătorului de a dus-o Ducelui.
Care văzând cele scrise, s-a întristat şi nu se dumirea
neştiind ce să facă. Aşa gândind, s-a sfătuit cu o slugă
credincioasă, cum ar face. Iar acela i-a zis lui: „Să nu faci
o fărădelege ca aceasta, ca să o omori, ci dă-mi-o mie, ca
să o duc în locul în care am aflat-o, să o las acolo, şi
Dumnezeu o va chivernisi cum va voi. Iar pe urmă mă
voi duce să spun Domnului meu, cum că am făcut ce ne-a
scris. Cuvântul acesta a plăcut Ducelui.
Deci luând sluga pe Maria cu fiii ei, a lăsat-o pe
dânsa în pustie, şi s-a dus ca să afle pe bărbatul ei. Iar
săraca şi sărmana aceea a rămas în locul acela neumblat,
cu multă durere şi întristare nemângâiată, aşteptând
moartea. Plângând dar şi tânguindu-se, a văzut o potecă,
şi luând copiii în braţele sale, după cum putea, umbla
împrejur pe drumul acela, până ce au ajuns la o peşteră,
în care locuia un pustnic. Acesta văzând-o pe dânsa, a
socotit cum că ar fi o nălucire a vrăjmaşului, dar când a
auzit patimile ei s-a întristat şi lăsând-o pe dânsa în
peşteră, s-a dus în alt loc. Şi în fiecare zi aduna rădăcini,
şi din rădăcinile şi buruienile care mânca el îi aducea şi ei
de o hrănea cu acelea, sau mai bine să zic, cu
dumnezeiasca putere.
Au trecut aşa multe zile, până ce s-a întors
Minunile Maicii Domnului
47
bărbatul ei în ţara lui şi înştiinţându-se de cele făcute a
plâns cu amar. Apoi luând slugile, a zis: „Să mergem să
căutăm locul acela, şi nădăjduiesc către Preacurata
Născătoare de Dumnezeu, pe care săraca o chema în
ajutor, totdeauna, că după cum întâi i-a ajutat, şi acum va
fi având-o păzită”. În acea noapte se arată Preasfânta în
somn Mariei, şi îi zise: „Mâine vine credinciosul tău
bărbat ca să te ia; şi mai multă muncă şi durere nu se va
mai apropia de tine de acum înainte. Iar pentru răbdarea
ta şi pentru credinţa care o ai către mine, că mă strigi
întru ajutor la patimile tale, să înceteze durerile şi
întristările tale, şi să se întoarcă întru bucurie”. Răspuns-a
Maria: „Îţi mulţumesc, şi mă închin Ţie, Doamna mea, că
nu mă laşi. Dar cum să văd desăvârşită bucurie, până
când mă aflu fără de mâini? Însă nu mă deznădăjduiesc,
păcătoasa, şi îndrăznesc la mila Ta, să-mi dai şi mai-mult
ajutor”. Acestea zicând cu chip smerit, a auzit pe
împărăteasa îngerilor că îi zicea ei: „Ia-ţi mâinile tale cu
ajutorul şi darul Fiului meu şi Dumnezeu. Că cei ce mă
iubesc pe mine şi nădăjduiesc sub acoperământul meu nu
se vor lipsi de tot binele”. Acestea zicând, s-a aflat
femeia vindecată, pentru care de bucurie deşteptându-se,
văzu (o! minunile tale cele prea mari, Stăpână!) că era
vedenia adevărată. Cine ar putea să spună veselia pe care
a luat-o şi mulţumirile cele ce le-a făcut către Preasfânta?
Căci toată noaptea aceea a petrecut-o în rugăciuni, şi în
plecarea genunchilor, zicând herelisirea îngerului, după
cum avea totdeauna obişnuinţă să zică, cu evlavie şi cu
umilinţă. Iar după ce s-a făcut ziuă, au auzit glasuri de
oameni. Şi ieşind afară a văzut pe bărbatul ei, care,
aflând-o, a plâns de bucurie. Şi a spus lui facerea de minune,
arătându-i mâinile ei, pe care văzându-le el, s-a
înspăimântat. Şi slăvind pe Făcătoarea de bine, s-a întors
în oraş, unde a poruncit ca să se prăznuiască Preasfânta
Minunile Maicii Domnului
48
Născătoare de Dumnezeu opt zile cu veselie. Şi câţi au
auzit de această minune s-au înspăimântat.
După aceea cercetând Ducele despre scrisoarea
cea vicleană, cine a scris-o, ca să-l omoare, i-a zis lui
Maria: „Până acum am ascuns, şi nu am vrut ca să arăt
cine sunt, dar fiindcă este voia lui Dumnezeu, vă spun: să
ştiţi că eu sunt fiică a împăratului vostru şi câte am
primit, mi le-a făcut împărăteasa. Însă Maica sărmanilor,
împărăteasa cea cerească (al cărei nume este
binecuvântat) m-a izbăvit de toate durerile. Nu v-am spus
mai înainte, pentru ca să nu mă vadă pe mine Tatăl meu,
şi să moară de durere. Dar acum fiindcă mi-a făcut atâta
milostivire Maica milostivirii, trimiteţi, scrisoare până ce
ne gătim şi noi să ne ducem”.
Acestea auzindu-le Ducele, care avea supărare că
nu ştia pe tatăl ei, a luat multă veselie, împreună cu toţi ai
palatului. Iar mai ales bărbatul ei a înălţat mâinile către
cer, zicând: „Binecuvântat este Dumnezeu, care m-a
învrednicit ca să iau de soţie pe Doamna mea!”
Atunci i s-au închinat ei toţi ca unei împărătese, şi
trimiţând scrisoare tatălui ei s-au pornit a treia zi. Iar
ajungând în Franţa, i-a întâmpinat pe dânşii împăratul,
care alergând, a căzut pe grumazul ei, sărutând-o cu
lacrimi. Blestemata lui femeie însă s-a ascuns, pentru ca
să nu o afle împăratul, dar el a cercetat cu ce-a-mănuntul
până ce a găsit-o şi aprinzând foc mare în mijlocul cetăţii
au ars-o de tot, încât nici os n-a rămas. Iar a doua zi a
încoronat pe ginerele său de împărat. Şi venind Ducele la
bucuria fiului său, cum şi toate rudeniile şi prietenii lui,
au săvârşit praznic de veselie pururea Fecioarei
Născătoare de Dumnezeu. Zidind încă şi o biserică
slăvită în numele ei, prăznuia toate praznicele ei; iar mai
ales în ziua în care a vindecat mâinile împărătesii, făcea
multe milostenii săracilor, cum şi alte multe feluri de
Minunile Maicii Domnului
49
faceri de bine, aducându-şi aminte totdeauna de prea
marea facere de bine pe care i-a făcut-o Preacurata.
Şi mai mult decât alte fapte bune, făcea multă
milostenie. Nu se ostenea niciodată a da milostenie celor
ce aveau, trebuinţă, nici lăsa vre-o slujnică a lor ca să dea
cele ce erau de trebuinţă celor săraci, ci ea singură cu
mâinile sale dădea, zicând: „fiindcă mâinile acestea nu
sunt ale mele, ci ale împărătesei celei Cereşti, pe care
pentru multa ei milostivire mi le-a dăruit, nu este de
cuviinţă să se lenevească cândva la facerea de bine a
robilor ei şi la milosteniile săracilor. Iar mai ales că şi
bunătăţile acestea nu sunt ale mele, ci daruri ale lui
Hristos, Prea Bunul Stăpân, trebuie să le împărţesc la
fraţii mei cu îndestulare”. Aşadar împărăteasa cea bine
cunoscătoare s-a bucurat multă vreme de împărăţia cea
pământească, şi sfârşindu-se cu pace s-a dus la împărăţia
cea cerească, pe care să dea Dumnezeu ca noi toţi să o
dobândim. Amin.
MINUNEA a 12-a
Pentru aceea ce şi-a scos ochii, ca să-şi păzească
curăţia şi fecioria
La început, când a primit credinţa în Hristos
Britania, adică Anglia, erau acolo mulţi oameni evlavioşi
şi îmbunătăţiţi; şi mulţi bogaţi nu-şi măritau pe fiicele
lor, ci cheltuind multă bogăţie zideau mănăstiri, şi le
aşezau pe dânsele acolo, de petreceau călugăreşte.
În vremea aceea, era un boier iubitor de fapte
bune, care avea o fiică de 12 ani, prea frumosă, Maria cu
numele, şi vrând să o facă călugăriţă, a întrebat-o, pentru
ca să-i vadă şi a ei cugetare. Deci i-a zis ei: „Dacă aş mai
fi avut o copilă, aş fi dorit să o dau într-o mănăstire
Minunile Maicii Domnului
50
împreună cu jumătate din averea mea, Stăpânului Hristos,
iar pe cealaltă să o mărit. Dar fiindcă te am numai pe
tine, îmi pare foarte rău şi nu ştiu ce să fac din două. Însă
mie mi se pare că este mai bine ca frumuseţea aceasta, pe
care ţi-a dat-o prea bunul Dumnezeu, să o afieroseşti Lui
decât să o strice vre-un om. Şi de vei face sfatul meu, te
vei cinsti de oameni în această lume şi în ceruri de
Dumnezeu”. Răspuns-a lui fecioara: „Înţelepţeste ai
judecat, o! părinte. Şi eu am socotit mai bine să iau pe
Mântuitorul de Mire al meu, decât vreun boier mare şi
nevrednic”.
Atunci tatăl i-a mulţumit din tot sufletul, şi în
puţină vreme a dus-o într-o mănăstire de fecioare, unde
erau şi alte călugăriţe. Şi cheltuind toată averea lui a zidit
o biserică unde petrecea ea călugăreşte împreună cu alte
călugăriţe cu fapte bune. Aduceau încă şi alţi boieri pe
fiicele lor în mănăstire de şedeau până să vie la vîrsta cea
după lege, când le întreba ce au să facă. Şi unele doreau
viaţa monahicească şi se tundeau în monahism, iar altele
cu mai puţină evlavie se măritau.
În acel timp era un domnitor, care stăpânea în ţara
aceea, Ricardie cu numele, cu viaţă destrăbălată şi
neînfrânată, care avea o fiică orfană de mamă, pe care a
pus-o şi el în mănăstirea cea zisă. Iar stareţa a primit-o cu
bucurie şi pentru ca să cinstească pe domn a poruncit de
au venit toate surorile ca să-l heretisească. Între altele era
şi Maria, cea zisă mai sus, care văzând împodobirea
domnului, zicea în mintea ei: „Dumnezeul meu, oare să
aibă acest om atâta slavă şi întru împărăţia Ta?” Iar acela
dacă a văzut-o că se uita la el şi-a rănit inima de
frumuseţea ei, socotind cum că şi ea tot cu acest fel de
socoteală îl privise. Deci s-a rănit de un dor nevindecat,
însă atunci n-a descoperit la arătare dorinţa lui din cauza
celorlalte ce erau de faţă.
Minunile Maicii Domnului
51
Dar după ce s-a dus la palatul său, a vestit stareţei
ca să-i trimită pe Maria în acea seară, şi să ştie cum că şi
ea de asemenea îl iubeşte. Iar stareţa s-a întristat foarte şi
i-a trimis răspuns să nu facă ruşine mănăstirii; ba încă, ca
un domn al cetăţii ce este, trebuia, dacă ar fi auzit cum că
altul voieşte să facă un lucru necuviincios ca acesta, să-l
pedepsească pe acela. Şi multe alte cuvinte plăcute lui
Dumnezeu i-a răspuns. Însă acela nici într-un chip nu le-a
socotit, ca un întunecat la minte de patima curviei, ci i-a
poruncit a doua oară negreşit să o trimită, că îi pofteşte
foarte mult ochii ei care l-au rănit la inimă când căuta la
el. Şi să i-o trimită cu hotărâre, sau se va duce singur şi o
va lua cu sila, făcând o mare ruşine şi pagubă
neasemănată mănăstirii.
Între acestea, mai înainte de a ajunge al doilea
vestitor, a întrebat stareţa pe Maria şi i-a zis: „Tatăl tău
te-a afierosit aici lui Dumnezeu şi pururea Fecioara
Maicii sale, cu toată bogăţia lui, şi a murit cu multă
bucurie, văzând că ai sporit întru poruncile Domnului. Şi
în urma mea alta nu se va face stareţă, numai tu, pentru
fapta cea bună, şi pentru bogăţia ta; mă mir dar, cum ai
făcut greşeala aceasta, ca să cauţi la domnitorul, care m-a
vestit ca să te trimit la el şi nu ştiu ce să fac”. Iar ea a
răspuns : „Maica mea, cu alt gând am căutat eu la el, însă
socoteala lui a fost vicleană, gândind la lucrul cel
necuviincios. Deci când va trimite a doua oară vreun om
să mă laşi ca să-i dau eu răspunsul, ca să cunoşti cât dor
am ca să păzesc fecioria mea”. Răspuns-a ei stareţa:
„Vezi să nu zici vre-un cuvânt aspru, să se mânie şi să
strice mănăstirea”. Iară ea a zis : „Mă duc la biserică să
mă rog Stăpânei, să mă lumineze ca să-i dau răspunsul
cel cuviincios, şi însăşi Pururea Fecioara mă va păzi pe
mine şi mănăstirea”.
Au alergat dar la ajutor cel de Sus, şi se ruga cu
Minunile Maicii Domnului
52
lacrimi înaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu să o
izbăvească de întinăciunea trupului. După un ceas a venit
omul şi i-a zis stareţei cuvântul cel de mai sus, la care ea
a răspuns: „Nu se cuvine ca eu să trimit pe cineva la
păcat, ci zi ei, şi dacă va voi, îţi va urma ţie”. Deci s-au
dus la biserică şi i-a zis ei cel trimis: „Doamna mea,
domnul nostru a văzut frumuseţea ta şi s-a rănit atât la
inimă de vederea ochilor tăi celor prea dulci, că nu află
vindecare dacă nu vei veni să te vadă; dar de bună voie,
ca să te facă soţia lui, să fii foarte mult cinstită, şi să te
slăveşti întru această lume; iar dacă nu vei veni de voie,
te va lua cu sila ca să te ruşineze în toată Britania”. Iar ea
a răspuns : „Du-te afară din biserică şi aşteaptă, şi peste
puţină vreme îţi voi da aceea ce doreşte Domnul tău”.
Atunci acela a ieşit bucurându-se, socotind că s-a
înduplecat dorinţei Domnului său. Asemenea şi stareţa a
socotit cum că s-a biruit de vrăjmaşul şi foarte s-a
întristat. Însă evlavioasa mireasă a lui Hristos, ducânduse,
a stat înaintea Preasfintei zicând acestea cu lacrimi:
„Stăpâna mea, bine îmi este să am ochi, ca să văd Sfânta
icoana Ta, dar fiindcă aceştia m-au împiedicat pe mine
văzând pe pângăritul, mai bine să-i scot pe ei, decât să-mi
întinez fecioria mea, şi voi vedea eu darul tău cu ochii
sufletului. Iartă-mă, Doamna mea, şi să nu mi se
socotească mie întru păcat darea aceasta, că de nevoie o
fac. Şi din două rele ce-mi stau înainte, mai bine este a
alege răul cel mai mic”. Acestea zicând (o! bărbăţie şi
vitejie!) şi-a scos amândoi ochii cu un cuţit, şi i-a pus
într-un vas. Apoi a strigat pe omul cel trimis şi i-a zis:
„Fiindcă ochii aceştia au greşit domnului tău, de l-au
rănit, iată cu dreptate i-am pedepsit. Şi dacă după cum ai
zis pot să-l mângâie, mergi şi îi dă pe dânşii ca să ia
dintru ei toată veselia şi bucuria”.
Iar acela, îngrozit, a luat ochii şi i-a dus domnului
Minunile Maicii Domnului
53
său, spunându-i cuvintele acestea. Care văzându-i pe
dânşii s-a înspăimântat, schimbându-se cu dumnezeiască
schimbare, şi minunându-se de fapta bună a fecioarei
aceleia şi-a mutat dragostea cea trupească întru evlavia
duhului. A plâns cu amar, a urât din inimă fărădelegile
lui, şi umilindu-se la suflet, a adus ochii la mănăstire, de
i-a pus înaintea Sfintei Icoane a Maicii lui Dumnezeu şi
pe oarba acolo aproape să stea. Şi adunând pe toate
surorile, le-a zis lor: „Cădeţi toate la rugăciune cu lacrimi
rugându-vă Stăpânului Hristos celui Atotputernic, şi
Preasfintei şi Pururea Fecioarei Maicii Lui, ca să facă
milă cu sora aceasta binecuvântată, şi să o vindece pe ea,
şi dacă vom avea credinţă fierbinte, ne va auzi Stăpânul;
numai să nu aveţi necredinţă întru inima voastră, nici să
vă îndoiţi cât de puţin; că cele ce sunt cu neputinţă la
oameni, cu putinţă sunt la Dumnezeu, Care face voia
celor ce se tem de El. Şi vă rog pe voi, să nu îndrăznească
vreuna să se scoale de la pământ, până ce voi săvârşi şi
eu rugăciunea mea”. Aşa zicând, a pus cenuşă,
nevrednicul, pe capul lui, şi căzând jos la pământ, cu
capul descoperit şi cu multă smerenie, se ruga cu multe
lacrimi şi tânguiri: „Doamna şi Stăpâna îngerilor, Maica
Atotputernicului Dumnezeu, nu sunt vrednic să văd
Sfânta icoana Ta, nici să deschid gura mea cea prea
pângărită ca să te rog; că nu am lăsat nici un păcat pe
care să nu-l fi făcut, întinat-am sufletul şi trupul meu şi
tot pământul. Însă fiindcă Domnul Iisus Hristos S-a
întrupat pentru păcătoşi, şi n-a lepădat pe desfrânate, pe
tâlhari şi pe vameşi, ci i-a primit pe toţi şi la
Dumnezeiasca lui înălţare de la noi te-a lăsat pe tine
mijlocitoare a păcătoşilor, pe tine te pun şi eu chezaşă,
Stăpâna mea, către Fiul tău cel milostiv, ca să mă întorc
de la calea cea rea a fărădelegilor, şi prin pocăinţă să-mi
spăl noroiul sufletului meu numai să audă darul tău
Minunile Maicii Domnului
54
rugăciunile sfinţitei stareţe şi a toatei sfinţitei frăţimi, ca
să dai iarăşi ochii sfintei roabei tale acesteia, căreia eu
nepriceputul i-am fost pricina de i-a scos. Şi aşa aceasta
să se izbăvească de trupeasca nevedere, şi luând lumina
cea prea dorită să slujească Bisericii Tale, ca şi mai
înainte, iar eu, nevrednicul robul tău, să mă slobozesc de
robia cea cumplită a celui viclean, care mă trage legat,
nevăzut, cu lanţ de fier”.
Acestea şi altele multe zicea cu lacrimi
domnitorul, iar călugăriţele de asemenea se rugară toată
ziua aceea: Şi fiindcă se rugau cu credinţă şi cererea le
era binecuvântată şi sfântă, pentru dragostea cea
frăţească, s-a auzit degrabă rugăciunea lor. Că la ceasul
vecerniei a strălucit toată biserica, şi s-a auzit un glas
zicând: „Ia-ţi lumina ta cu darul Celui Născut al meu”.
Atunci călugăriţa căutând în sus, a văzut pe Stăpâna cea
Atotputernică stând înăuntrul Jertfelnicului, şi i-a zis ei:
„Măresc numele tău, Doamna mea, şi slăvesc darul tău”,
Iar domnitorul şi toate surorile, după ce au auzit
glasul, s-au sculat, dar pe Preasfânta n-au văzut-o. Însă
văzând că era vindecată ceea ce mai-nainte era fără ochi,
au slăvit pe Stăpâna cea Atotputernică şi i-au mulţumit,
făcând priveghere de toată noaptea.
Apoi domnitorul a dat mănăstirii multe daruri şi
căindu-se de păcatele lui, după făgăduinţă, nu s-a întinat
mai mult, ci a petrecut viaţa cea cu fapte bune.
Apoi prea cinstita Maria s-a făcut minunată foarte
în lumea aceasta pentru marea înţelepciune şi păzirea
fecioriei ei. Şi toate surorile au cinstit-o mult pentru
facerea de minune cea zisă mai sus şi pentru petrecerea ei
cea cu fapte bune. Iar după sfârşitul stareţei, cu sfat de
obşte au ales-o pe dânsa, care cu plăcere de Dumnezeu
păstorind sfânta mănăstire s-a dus întru împărăţia cea
cerească. Pe care o! de ar da Dumnezeu, ca noi toţi să o
Minunile Maicii Domnului
55
dobândim, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului
nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstea
şi închinăciunea, împreună cu cel fără de început al Lui
Părinte, şi cu Preasfântul şi de o fiinţă Duh, în veci.
Amin.
MINUNEA a 13-a
Pentru aceea ce şi-a tăiat buzele sale şi nasul, ca
să-şi păzească fecioria cea făgăduită
Oarecare fecioară cu numele Efimia, fiică a unui
boier bogat, a afierosit fecioria ei Preanevinovatei Maicii
lui Dumnezeu, din tânără vârstă şi petrecând minunat şi
cu fapte bune, niciodată n-a lipsit de la Biserică în
sărbători. Şi toţi se minunau, văzând atâta evlavie la o
tânără atâta de crudă, foarte frumoasă cu trupul şi cu bun
chip. Iar pe cât creştea cu vârsta trupului, pe atâta se
înmulţea şi evlavia sufletului.
De aceea, vicleanul drac zavistui foarte asupra
păzirii fecioriei acesteia, şi a rănit către dragostea ei pe
un boier prea bogat, care a cerut-o de la tatăl ei de soţie.
Iar el s-a bucurat, ca să facă ginere pe un om ca acesta, şi
i-a făgăduit ca să i-o dea. Însă mireasa lui Hristos cea
fără de prihană, s-a împotrivit voii părinteşti, zicând că
nu ar fi cu dreptate nici cu cuviinţă ca să mintă pururea
Fecioarei, Născătoarei de Dumnezeu, căreia i-a făgăduit
fecioria ei, şi să iubească mai mult pe un om şi
pământesc, decât pe Mirele cel nestricăcios şi ceresc. Ci
tatăl ei s-a mâniat şi i-a zis ei: „Rudenia lui este mare, şi
tu nu eşti vrednică să iei de bărbat pe un boier atât de
bogat şi de bun neam. Deci cu hotărâre voiesc ca să faci
voia mea, sau te pedepsesc prea aspru”.
Văzând dar fecioara cea de bun neam socoteala
Minunile Maicii Domnului
56
tatălui său cea nestrămutată şi primejdia fecioriei ei, a
intrat în dumnezeiasca biserică, şi rugându-se cu lacrimi
cerea de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, că să-i
ajute la această nevoie, să nu-şi întineze trupul ei. Şi după
ce s-a rugat multe ceasuri, socotea întru sineşi aceasta:
Fiindcă frumuseţea trupului meu este pricina ca să mint
cerescului Mire şi să mă pîngăresc de om nevrednic, mai
bine este să mă lipsesc de ea, nefiindu-mi folositoare şi să
mă fac îngrozitoare cu chipul şi urâtă, numai să-mi
păzesc curăţenia sufletului, pe care mai vîrtos şi mai mult
o pofteşte Domnul, decât frumuseţea cea trecătoare”.
Aceasta cugetând şi înfierbântându-se de dumnezeiescul
dor al păzirii fecioriei ei şi-a tăiat nasul şi buzele.
De îndrăzneala aceasta auzind şi văzând-o tatăl ei,
s-a mâniat atâta, încât a vrut s-o omoare, însă pentru ca să
nu-i dea numai o durere, dacă îi va tăia capul ei, a lăsat-o
pe dânsa vie, ca să-i dea muncă pe fiecare zi. Deci după
ce a bătut-o cât a vrut, a chemat un lucrător de pământ,
pe care îl avea în ţarinile lui, aspru foarte şi fără de
omenie, căruia a dat-o ca să o aibă ca pe o roabă, să-i
facă cele mai grele şi mai defăimate slujbe şi lucruri ale
ţarinii lui şi să o bată fără de milostivire când nu-i va face
ascultare. Şi s-a jurat lui cum că dacă va auzi ca s-a
umilit în vreo zi spre ea şi îi va face bine, sau de se va
arăta milostiv cât de puţin către dânsa, îi va tăia capul lui.
Deci luând-o pe dânsa ţăranul, o necăjea şi o
bătea fără de milostivire, pentru că din fire era crud şi
fără de omenie. Iar mai mult pentru frica tatălui ei a puso
la cele mai grele slujbe. Însă fecioara cea de bun neam
răbda cu vitejie toate durerile, mulţumind Domnului,
Care a învrednicit-o ca să se pedepsească pentru dragostea
lui. Şi când voia să o bată nemilostivul acela, ea se
ducea într-un loc ascuns, şi se ruga multe ceasuri cu
lacrimi către Domnul, cerând de la dânsul ca să-i dea
Minunile Maicii Domnului
57
până în sfârşit răbdare şi putere. Şi cele mai multe nopţi
le petrecea în metanii şi rugăciuni când avea vreme.
Robia aceasta cumplită şi aspră a răbdat-o
purtătoarea de chinuri şi muceniţa păzirii fecioriei ei nu
zece zile, sau o sută, ci şapte ani întregi. Şi oricare o
vedeau din cei ce ştiau mai dinainte câtă frumuseţe avea,
şi ce fel s-a făcut, din osteneli, din durere şi din munci,
nu era cu putinţă ca să nu-l doară la inimă şi să nu
lăcrămeze de nenorocirea ei.
Deci într-o noapte în care era ajunul Naşterii lui
Hristos, pe când cina bărbarul acela, Efimia s-a dus pe
ascuns la grajd ca să se roage, cugetând la întruparea
Domnului nostru, care a primit să se facă om pentru
mântuirea noastră. Iar ţăranul, văzând că lipseşte
fecioara, a luat un toiag şi a alergat ca să o bată, după
cum avea obişnuinţă. Deci, alergând către grajd, a văzut
de departe lumină mare şi s-a temut, socotind cum că ar
fi foc şi că arde casa. Iar apropiindu-se a văzut ceea ce nu
era vrednic să vadă, adică pe împărăteasa cea cerească cu
mulţime de sfinţi îngeri, care mângâia pe Efimia zicând
„Rabdă cu tărie prea iubita mea fiică, că pentru durerea
aceasta vremelnică pe care o pătimeşti pentru dragostea
Fiului meu, vei dobândi întru împărăţia Lui slavă veşnică
şi neveştejită cunună. Şi pentru semnul şi cununa slavei
celei mari căreia ai să te învredniceşti de la Mirele tău cel
ceresc, să fii de acum vindecată la mădularele cele tăiate,
cu puterea Fiului meu”.
Acestea văzându-le ţăranul acela, s-a înfricoşat şi
strigând pe toţi casnicii săi, au văzut pe Stăpâna cea prea
fără de prihană cu ceata ei cea cerească şi pe fecioara, cu
buzele şi cu nasul, după cum a fost mai înainte; şi au
căzut la pământ neputând să vadă atâta lumină. Iar după
un ceas, sculându-se, a văzut numai singură pe Efimia
rugându-se şi strălucind.
Minunile Maicii Domnului
58
Deci a trimis cuvânt la tatăl ei, care a venit îndată;
şi văzând-o pe dânsa vindecată s-a înspăimântat şi
mulţumind Domnului a cerut iertare de la dânsa pentru
necunoştinţele lui cele mai dinainte.
Apoi, cheltuind aur mult, a zidit la grajdul acela o
mănăstire prea frumoasă, şi acolo a lăsat-o pe dânsa să
slujească Mirelui ei celui ceresc. Care cu petrecerea ei
cea cu fapte bune, a adunat şi pe multe altele. Şi bine şi
minunat petrerând întru toate poruncile Domnului, cu
plăcere de Dumnezeu păstorind turma cea sfântă, lăsând
cele vremelnice, s-a dus la împărăţia cea nesfârşită, pe
care dea Dumnezeu a o dobândi noi toţi. Amin.
MINUNEA a 14-a
Pentru tinerele cele nevinovate, cărora le-a trimis
din cer cununi Stăpâna cea prea lăudată
O femeie oarecare, de bun neam şi îmbunătăţită,
avea două fiice foarte frumoase pe care le sfătuia să-i
urmeze ei la petrecerea cea după Dumnezeu, şi mai ales
la multa evlavie pe care o avea către Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu.
Iar după moartea bărbatului ei a sărăcit foarte, şi
nu avea cu ce să-şi mărite fetele ei. Deci se amăra,
temându-se ca nu cumva să-şi vîndă cinstea lor din
pricina sărăciei. Însă având credinţă către Dumnezeu, s-a
dus cu dânsele la biserică, şi stând înaintea Preasfintei
Născătoarei de Dumnezeu, au zis acestea cu lacrimi:
„Stăpâna îngerilor, Maica sărmanilor, şi
ajutătoarea săracilor, în îngrijirea şi sub acoperământul
tău dau, din tot sufletul meu, pe aceste două sărmane ca
să le chiverniseşti; că nu pot să le păzesc eu fără de
paguba sufletului şi a trupului, din sărăcia şi neajungerea
Minunile Maicii Domnului
59
mea. Şi tu, cu dumnezeiasca ta mai înainte purtare de
grijă, după nemărginita ta milostivire să le acoperi, şi să
le păzeşti, ca să nu-şi întineze fecioria lor”.
Acestea zicând mama ce evlavioasă a apucat
mâinile fiicelor ei şi le-a apropiat de Sfântă icoană spre
semn de legătură, ca să fie Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu mama lor, din ceasul acela, şi ea mai mult nu.
Aceasta făcând, s-a întors la casa lor.
Deci când s-au apropiat de uşă, iată un tânăr, în
chipul fulgerului care ţinând o pungă plină de arginţi, îi
zise ei: „Împărăteasa cea cerească îţi trimite banii aceştia
ca să chiverniseşti fiicele tale”. Luându-i dar pe dânşii,
acela s-a suit în ceruri, iar dânsa a căzut la pămînt cu
lacrimi, mulţumind Făcătoarei de bine celei bogat
dăruitoare, pentru grabnicul ajutor şi grabnica sprijineală.
Apoi cheltuind, le-au îmbrăcat pe dânsele şi le-a
cumpărat cele de nevoie, ale vieţii lor.
Însă vecinii cei răi, ştiind sărăcia lor cea dinainte,
le grăiau de rău şi le huleau pe dânsele cu nedreptate şi
cu ruşine, osândindu-le şi zicând cum că Maica lor le-a
vândut cinstea lor vreunuia din cei bogaţi şi a luat bani.
Clevetirea aceasta cumplită auzind-o evlavioasa femeie,
socotească fiecare câtă durere şi necaz a suferit! Şi pe cât
timpul trecea, pe atâta şi osândirea creştea, încât s-a înştiinţat
de-aceasta toată cetatea. Deci mama lor, neputând
să mai sufere cuvintele oamenilor, a zis fiicelor: „Duceţivă
la Maica voastră cea milostivă, şi vă rugaţi bunătăţii ei
cu lacrimi şi cu inimă smerită, ca să vă ajute să vă
izbăviţi de gurile oamenilor şi dacă cu neîndoită credinţă
vă veţi ruga, vă va auzi pe voi Maica înduratului
Dumnezeu cea mult milostivă, după cum şi mai înainte
ne-a auzit şi ajutat”.
Deci, ascultând ele învăţătura maicii lor s-au dus
la dumnezeiasca biserică, şi au făcut după cum le-a
Minunile Maicii Domnului
60
învăţat. Şi după ce s-au rugat din destul, vărsând lacrimi,
cu credinţă fierbinte, s-au întors la casa lor, nădăjduind la
împărăteasa cea Atotputernică, că le va trimite ajutor din
Cer, după cum s-a şi făcut. Că împărăteasa, hrănitoarea
săracilor, primind smerita rugăciune, şi lacrimile, nevinovatele
tinere, le-a ascultat pe dânsele şi cu minune lea
ajutat întru acest chip.
La un praznic, la care era tot norodul cetăţii în
Mitropolie adunat şi dădea învăţătura un duhovnic, era şi
femeia cea zisă mai sus, cu fetele ei. Şi iată pe la mijlocul
învăţăturii, când se ostenise duhovnicul, văzură toţi un
înger preafrumos, că a intrat pe o fereastră, ţinând în
mâini două cununi frumoase şi minunate, alcătuite din
flori de trandafir alb şi din alte flori prea bine mirositoare,
şi zise aceste cuvinte către cele două copile întru
auzul tuturor: „Aceste două cununi de flori albe vi le-a
trimis din ceruri împărăteasa, pentru semnul fecioriei
voastre”. Acestea zicând a pus pe capetele lor cununile, şi
îndată s-a făcut nevăzut. Câtă veselie socotiţi, o!
ascultătorilor! că au luat fecioarele, şi câtă înspăimântare
cei ce stau împrejur! A rămas învăţătura neisprăvită; a
alergat Arhiereul şi boierii ca să sărute cununile cele
cereşti. Şi, în scurt, tot norodul se întrecea cine să
cinstească pe fecioare mai mult; şi mai pe urmă decât
toate, le-au petrecut până la casa lor. Însă ele nu s-au
mândrit în deşert pentru aceasta cinste ce li s-a făcut, ci
cu multă smerenie au mulţumit împărătesei celei vrednice
de cinste.
Iar Arhiereul şi cei mai mari boieri au cheltuit
avere nenumărată, zidind două mănăstiri prea frumoase
în numele Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Şi au
hotărît pe o fecioară stareţă într-o mănăstire, şi pe alta în
cealaltă mănăstire. Şi petreceau ele cu aşa fapte bune şi
viaţă minunată, încât multe fecioare de bun neam ale
Minunile Maicii Domnului
61
boierilor, nu numai din acea cetate, ci şi din alte cetăţi,
auzind de vestea cea bună şi de petrecerea cea plăcută lui
Dumnezeu, au lăsat bogăţia cea curgătoare, cum şi slava
cea deşartă, şi au venit la ascultarea lor. Şi atâta au
crescut aceste două mănăstiri, avându-le toţi în mare
evlavie, încât socotea o mare fericire cineva, dacă s-ar fi
învrednicit să se numere împreună cu binecuvântata
această tagmă. Iar minunatele acele două proestoase s-au
săvârşit cu sfinţenie şi sfintele lor moaşte bine au mirosit;
iar fericitele lor suflete s-au dus întru împărăţia cea
cerească, pe care, o! de ar da Dumnezeu ca noi toţi să o
dobândim. Amin.
MINUNEA a 15-a
Pentru călugărul care se îmbăta
Un monah oarecare era chelar într-o chinovie, şi
da vin fraţilor. Şi avea el multă evlavie către Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu, nelipsind, niciodată de la
slujba bisericii, căci era osârdnic la slujbele lui cele
sufleteşti, şi nelenevos la cele trupeşti ale călugărilor,
însă iubea vinul, săracul! Şi fiindcă avea slujba aceea,
bea de multe ori mai mult decât alţii.
Deci, într-una din zile a cinat şi a băut atâta până
când s-a îmbătat şi a căzut în aşternut. Iar în ceasul
Utreniei a adormit, însă auzind toaca s-a sculat cum a
putut ca să se ducă la biserică. Pentru că, după cum am
zis mai înainte, el avea mult dor de cele dumnezeieşti, şi
nu voia să se lipsească niciodată de adunarea cea de
mântuire a fraţilor.
Deci umblând puţină depărtare de loc, cu greu
mergea înainte, căci îl durea capul de beţie, însă pentru
dorul pe care îl avea, se ducea. Atunci diavolul,
Minunile Maicii Domnului
62
prefăcându-se în chipul unui taur, venea înaintea lui şi se
arăta cum că vrea să-l lovească cu coarnele, însă monahul
nu s-a speriat şi făcându-şi cruce vrăjmaşul s-a depărtat
puţin. Şi iarăşi închipuindu-se, s-a făcut câine negru şi-l
împiedica ca să nu meargă mai departe, dar el făcând ca
şi mai înainte, se ducea. Iar când a ajuns la poarta
bisericii, s-a făcut dracul leu prea înfricoşat şi s-a pornit
asupra lui să-l rupă. Atunci, arătându-se o femeie prea
frumoasă a izgonit pe dracul, mustrându-l pe dânsul cu
îngrozire, cum de a îndrăznit ca să facă rău robului ei.
Apoi, apucând pe monah de mână, l-a dus la chilia lui
zicându-i: „Păzeşte-te de acum înainte să nu te mai
îmbeţi, dacă doreşti să te mîntuieşti; mărturiseşte-ţi
păcatul acesta la cutare duhovnic, şi să faci canonul care
îţi va da”. Iar monahul a întrebat-o pe dânsa, cine este, de
i-a făcut atâta bunătate? Iar ea a zis: „Eu sunt Maica lui
Iisus Hristos!”. Acestea auzindu-le el, a căzut la pământ
cu frică multă ca să i se închine, dar ea s-a făcut
nevăzută.
Deci a plâns de bucurie şi s-a aflat în ceasul acela
sănătos de beţie şi nevătămat. Şi mărturisindu-se cu
sârguinţă şi cu dinadinsul, după porunca cea
dumnezeiască, a păzit canonul şi s-a depărtat de vin, după
cum se cade să facă fiecare creştin care se biruieşte de
această patimă. Şi care nu se va mărturisi cu deamănuntul,
să ştie că se va munci.
Toţi sunt datori să se păzească de multă băutură,
ca de mare desfrânare. Deschideţi ochii voştri, cei ce
iubiţi beţia, şi vă siliţi ca să vă depărtaţi de ea, pentru ca
să nu vă lipsiţi de veşnica veselie şi îndulcire. Pe care,
dea Dumnezeu, ca noi toţi să o dobândim, pentru
rugăciunile cele bine primite ale pururea Fecioarei şi
Maicii lui Dumnezeu. Amin.
Minunile Maicii Domnului
63
MINUNEA a 16-a
Pentru un monah care era muncit de dracul
curviei,
şi s-a izbăvit prin Maica lui Dumnezeu
Oarecare monah se liniştea în muntele Eleonului,
având o icoană prea frumoasă a Născătoarei de
Dumnezeu în chilia lui, la care avea multă evlavie. Şi i se
ruga în fiecare zi, cerând ca să-l izbăvească de dracul
curviei. Că avea atâta război la această patimă, că nu-l
lăsa ziua şi noaptea şi îl avea atâta biruit, încât se
primejduia să cadă până şi în faptă. Deci, îndată ce se
aprindea în inima lui văpaia aceea vătămătoare de suflet a
spurcatei pofte, alerga la sfânta icoană, şi rugându-se cu
lacrimi se prăpădea sminteala trupului.
Însă vrăjmaşul, deşi bine vedea cum cu ajutorul
Născătoarei de Dumnezeu fratele se izbăvea, el nu înceta,
ci totdeauna îl ispitea. Şi într-o zi, stând afară din chilie,
i-au venit iarăşi viclenele gânduri. Deci, vrând să alerge
către rugăciune după obişnuinţa lui, văzu cu ochii arătat
pe diavolul, căruia îi zise: „Până când, vrăjmaşule al
adevărului, vrei să mă ispiteşti? nu ai cunoscut socoteala
mea, cum că nu mă supun? Pentru ce în zadar mă
munceşti?” Răspuns-a lui diavolul: „Eu pe mulţi alţii mai
îmbunătăţiţi decât tine am biruit, şi voi să te fac şi pe tine
să te biruieşti mai pe urmă, căci nu mă lenevesc, nici altă
slujbă n-am decât aceasta, însă dacă vei face aceea ce îţi
voi zice ţie, voi înceta să te mai supăr”. Iar acela a zis:
„Ce voieşti să fac?”. Răspuns-a lui dracul: „Cu înlesnire
şi puţin lucru este aceea ce îţi cer ţie. Dar fă jurământ,
cum că nu vei mărturisi altcuiva, şi îţi voi spune”. Iar
pustnicul, ca un neînvăţat şi fără de răutate ce era, pentru
dorul ca să se izbăvească de acest fel de război, s-a jurat
Minunile Maicii Domnului
64
ca să nu spună altcuiva. Deci i-a zis lui vicleanul şarpe:
„Să nu te închini mai mult icoanei ce o ai în chilia ta;
scoate-o pe dânsa afară din chilie, şi eu mai mult nu te
voi supăra”. Iar monahul a zis: „Mâine îţi voi da răspuns
pentru aceasta”. După care dracul, făcându-se nevăzut,
monahul se sfărâma cu gândurile, neştiind ce să facă din
două. Şi avea multă scârbă şi muncă, mai ales pentru că
s-a jurat ca să nu mărturisească nimănui. Căci diavolul
cel prea viclean s-a silit să-i încuie uşa, ca să nu întrebe
pe vreun dascăl care să-l înveţe despre greşeala cea mai
mică.
Însă în ziua aceea a venit în munte Avva Teodor
Eliotul, care om iscusit din Scripturi şi deprins în faptă
din ispitele dracilor, şi câţi îl întrebau luau mare folos.
Deci ducându-se şi monahul cel zis, i-a vestit lui pricina;
iar Avva l-a canonisit greu pentru jurământ, apoi i-a zis
lui: „Nu ştii cum că vrăjmaşul nu scoate vreodată, pe
cineva din păcat mare ca să-l arunce în cel mai mic, ci
totdeauna în mai mare primejdie îl prăpăstuieşte? Care
mai mare fărădelege este, decât ca să nu te închini
Stăpânei cele Prealăudate? Mai mic păcat este să curveşti
de mii de ori, decât să te lepezi de Născătoarea de
Dumnezeu cea pururea Fecioară. Deci să nu asculţi mai
mult pe vicleanul, ci o roagă pe dânsa şi ea îţi va ajuta, ca
să ruşinezi pe dracul”. După care pleacă pustnicul de la
Avva şi ducându-se la chilie l-a întâmpinat dracul,
zicându-i: „O! Bătrânule rău, au nu te-ai jurat mie, ca să
nu spui nimănui orice îţi voiu zice ţie? Să ştii că pentru
că ai călcat jurământul ai să te munceşti, şi eu nu voiu
înceta până în sfârşit a te ispiti”. Iar călugărul a răspuns:
„Vrăjmaşule al binelui, şi preaînrăutăţitule; ori curvar de
voi fi, ori jurător strâmb, nu mă vei judeca tu, ci numai
Dumnezeu şi Stăpânul, Fiul pururea Fecioarei, de care
zici să mă lepăd. Însă eu nu te voi asculta. Şi acum poţi
Minunile Maicii Domnului
65
să faci cu mine ce vrei; darul Ei îmi va ajuta şi mă va
izbăvi de ispitele şi cursele tale”. Atunci dracul s-a făcut
nevăzut, iar monahul, făcând o iconiţă mică, după chipul
icoanei Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu pe care o
avea în chilie, o purta cu el totdeauna. Şi de atunci n-a
mai putut să-l supere vicleanul, ci a petrecut viaţa lui cu
fapte bune, şi s-a învrednicit fericirii celei cereşti, pe care
dea Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu darul şi cu
iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos,
Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
MINUNEA a 17-a
Cum că numele cel prea cinstit al pururea
Fecioarei Maria
pierde şi goneşte pe draci
Într-un oraş al Coloniei, bune cu numele, era un
preot ce se numea Petru, om desfrânat şi cu rău nărav,
care pentru faptele lui cele necinstite şi urâte a fost
spânzurat afară de casa lui. Şi o ţiitoare a lui, Aglaida cu
numele, s-a înfricoşat şi îngrozit atâta când l-au
spânzurat, încât a lăsat lumea, şi ducându-se într-o
mănăstire s-a făcut călugăriţă. Deci după vre-o câteva
zile, stând ea la fereastra chiliei, a văzut afară, într-un
izvor, că sta un drac în chip de tânăr, care a sărit la
fereastră ca să o răpească. Iar ea îngrozită, a căzut înapoi,
şi lovindu-se cu capul de pământ, în grabă s-au adunat
surorile, şi au ridicat-o ca pe o moartă, şi au pus-o în pat.
Deci după o vreme, vindecându-se puţin, a venit iar
dracul şi i-a zis: „Aglaido, prea iubita mea, ce ţi-am făcut
de te-ai lepădat de mine? Eu ţi-am săvârşit toate voile
tale, şi tu m-ai urât. Întoarce-te la lume şi eu îţi voi da ţie
de bărbat un boier bogat, ca să te învrednicesc de multe
Minunile Maicii Domnului
66
bunătăţi. Să mănânci bucate prea bune, să bei şi să ai
toate voile trupului; să nu şezi aici, nepriceput-o, ca să
mori mai înainte de vreme cu atâtea postiri, privegheri şi
rele pătimiri”. Răspuns-a ea zicându-i: „Piei de la mine,
vrăjmaşule al adevărului, că niciodată nu voi mai face
voia ta, ci mai vârtos voi plânge, şi mă voi tângui pentru
vremea în care ca o nepricepută ţi-am slujit ţie”.
Atunci dracul s-a făcut nevăzut, însă după puţină
vreme iarăşi a venit şi tot asemenea de mai multe ori îi
făcea supărare. Iar călugăriţele au sfătuit-o ca să aibă la
chilia ei puţină aghiasmă, şi când va mai veni ispititorul,
să o verse asupra lui şi să-l izgonescă cu semnul cinstitei
Cruci. Şi aşa a şi făcut. Deci, când a aruncat aghiasmă
vrăjmaşul a fugit, însă după puţină vreme iarăşi s-a întors!
Atunci o soră mai pricepută a sfătuit-o că atunci
când va mai vedea pe dracul, să cheme numele
Preasfintei Stăpânei noastre, şi să zică închinăciunea
îngerului, adică aceasta: „Bucură-te, ceea ce eşti cu dar
dăruită, Marie, Domnul este cu Tine”, şi celelalte.
Acestea zicând Aglaida către dracul, a fugit îndată cu
atâta grabă ca şi cum l-ar fi gonit un fulger sau o văpaie
ce l-ar arde, s-a făcut nevăzut şi mai mult n-a îndrăznit ca
să se apropie de ea, nici să se mai arate cumva. Şi aşa s-a
săvârşit Aglaida în mănăstirea aceea cu o petrecere
plăcută lui Dumnezeu.
Deci câţi aveţi vreo ispită de la vrăjmaşii cei de
gând, sau de la cei simţitori, să ştiţi că altă doctorie nu
este mai folositoare, decât numele Ei cel prea lăudat şi
minunat, chemat fiind cu evlavie şi cu credinţă. Amin.
Minunile Maicii Domnului
67
MINUNEA a 18-a
Asemenea
Altă oarecare călugăriţă ce se afla într-o
mănăstire, îndeletnicindu-se în posturi şi în privegheri, de
multe ori a înşelat-o vicleanul, închipuindu-se în chip de
înger. Şi vorbea cu ea despre felurite lucruri şi-i da
răspuns la orice voia să-l întrebe.
Iar părintele cel duhovnicesc al călugăriţei
aceleia, întrebând-o odată, la mărturisire, cum petrece cu
aşezarea vieţuirii celei călugăreşti, ea a răspuns: „Bine,
cu rugăciunea ta, părinte al meu sfinte”. Auzind el
răspunsul acesta plin de mândrie, s-a scârbit şi a sfătuit-o
să nu mai zică un cuvânt ca acesta, ci, de-ar face toate
faptele bune, să se smerească totdeauna şi să zică cum că
este păcătoasă, cum şi altele asemenea. Iar aceea a zis:
„Să ştii, părinte, că îngerul Domnului vine din cer la
mine, şi mă cercetează, de aceea am zis aşa”. Însă
duhovnicul, aducându-şi aminte de graiul Apostolului,
care zice că îngerul întunericului se închipuieşte în
îngerul luminii, i-a răspuns ei, zicând: „Când va mai veni
îngerul să te cerceteze, zi-i lui să-ţi arate pe Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu, şi dacă te va asculta, cum vei
vedea-o pe dânsa să te închini ei zicând închinăciunea
îngerească. Şi dacă va sta până ce vei sfârşi rugăciunea,
Doamna noastră este, iar dacă se va pierde, să ştii că
nălucirea dracului este, şi te-a înşelat pentru ca să te
arunce în mare prăpastie”. Această sfătuire mântuitoare
primind călugăriţa, a zis către cel ce socotea a fi înger
cuvintele ce s-au zis mai sus, la care acela a răspuns:
„Destul este ţie venirea mea de faţă, că nu eşti vrednică
să vezi cu ochii tăi trupeşti pe împărăteasa a toate”. Iară
Minunile Maicii Domnului
68
aceea mai mult îl ruga pe el, ca să-i facă darul acesta.
Atunci s-a arătat înaintea ei o fecioară cu bun chip
şi frumoasă ca o împărăteasă, căreia călugăriţa s-a
închinat zicând heretisirea îngerului. Însă îndată nălucirea
aceea diavolească, dacă a auzit cuvintele acelea, a pierit
ca un fum şi vânt şi s-a prăpădit. Iar călugăriţa a rămas
îngrozită, şi-a slăbit atâta, încât cu mare greutate şi cu
multă osteneală a putut să-şi vină întru aşezarea cea mai
dinainte.
Deci, când ne-ar veni vreo ispită de la diavolul,
sau de la lume, sau şi de la trup, nu este altă vindecare
mai folositoare decât mierea, şi decât nectarul: Iisuse
Hristoase şi Maria. Şi cine le va chema cu credinţă, va
afla vindecare minunată totdeauna, de toată ispita şi de
toată mîhnirea, după cum mulţi cu adevărat în faptă au
cunoscut. Amin.
MINUNEA a 19-a
Pentru nestorianul care a înviat
În părţile Siriei, în vremile de demult, erau mulţi
pustnici, pentru că fiind locul călduros, puteau să
postească, să petreacă cu necâştigare şi cu toată altă
strâmtoare.
Pe vremea aceea era, între alţii, un pustnic
îmbunătăţit şi om sfânt, Partenie cu numele, care avea
obişnuinţă să se ducă de multe ori în muntele Sinai să se
închine sfântului Rug, aducându-şi aminte de minunea
care s-a făcut acolo, în chipul pururea Fecioarei Mariei.
S-a dus încă şi până la Marea Roşie, cântând troparul lui
Ioan Damaschin: „În Marea Roşie chipul Miresii celei
neispitite de nuntă s-a scris oarecând”, şt celelalte.
Însă odată, din cele de multe ori când s-a dus
Minunile Maicii Domnului
69
acolo, văzu un mort ce zăcea pe malul Mării; şi
milostivindu-se de jalnica privire, a făcut rugăciune prea
fierbinte cu lacrimi către Domnul, ca să-i ajute mortului
aceluia, prin rugăciunile Preasfintei Stăpânei noastre
Născătoare de Dumnezeu. Şi când se ruga, deodată văzu
pe mort că s-a sculat şi s-a închinat, zicând:
„Mulţumescu-ţi ţie, sfinte al lui Dumnezeu, că evlavia ta
cea multă şi dragostea care o ai către Domnul, şi către
pururea Fecioara, Maica lui, nu o foloseşti numai pentru
tine, ci şi pe alţii mulţi a slobozit de moartea cea
sufletească, după cum şi pe mine nevrednicul”.
Răspunsra lui Partenie: „Te jur pe tine cu însuşi numele
aceleia ce este Doamna lumii, să-mi spui cine eşti şi ce
folos ai aflat?”. Iar acela a răspuns: „Robule al lui
Dumnezeu, cu cuviinţă este ca să se propovăduiască în
toată lumea lucru acesta minunat, şi mai ales facerea de
minune a pururea Fecioarei Mariei, adevărata Maică a lui
Dumnezeu.
Şi acum ascultă: Eu am fost rătăcit de eresul prea
păgânului Nestorie şi când auzeam că se pomeneşte
numele Doamnei de Dumnezeu Născătoare mă mâniam
şi împotrivindu-mă ziceam că era o mare fărădelege ca să
se zică unei femei Născătoare de Dumnezeu. Deci, odată
am plecat pe Mare la Ierusalim, şi în corabia care eram sa
întâmplat un om evlavios care auzind că sunt nestorian
mă sfătuia să las eresul. Iar eu mă împotriveam lui, vrând
să dovedesc ca adevărată socoteală mea; şi aşa vorbeam
mult cu dânsul, împotrivindu-mă până într-atâta, încât era
să ne junghiem de atâta ceartă, şi înşişi corăbierii s-au
tulburat din cauza noastră. Şi mai întâi ne-au despărţit de
vre-o două-trei ori, dar mai pe urmă, văzând cum că nu
avem pace, nici mergere bună împreună, ne-au lăsat ca
doară ne vom omorî, ca să nu le mai facem o supărare ca
aceasta.
Minunile Maicii Domnului
70
Deci, aşa luptându-ne noi, am căzut amândoi în
noian şi, ajungând la fund, am văzut o femeie slăvită şi
purtătoare de lumină, care l-a luat pe acela de mână,
zicându-i: „Fiindcă eşti prietenul meu deoarece te-ai
luptat pentru mine, eu nu te las să te înneci, ci du-te ca să
te închini mormântului Fiului meu, după dorirea ta, şi la
trei ani să vii la împărăţia Lui cea cerească”. Acestea
zicând şi ţinându-l de mână, l-a pus la pământul cel uscat,
căci marea trăgându-se înapoi s-a despărţit în două părţi,
şi nu s-a apropiat de ei. După care Stăpâna a zis către
mine: „Iar tu, nebunule, du-te în munca cea veşnică, unde
este dascălul tău Satana, să te pedepseşti cu Nestorie,
începătorul eresului, şi cu alţii care nu mărturisesc pe
adevărata Născătoare de Dumnezeu şi sunt luptători ai
dumnezeieştii întrupări a Fiului meu”.
Aceasta zicând, l-a luat pe acela şi nu ştiu ce s-a
făcut; socotesc, după cum a zis, să-l fi dus la Ierusalim,
iar pe mine m-a acoperit marea, îndată după ce a plecat
Fecioara. Şi dracii cei întunecaţi luând ticălosul meu
suflet l-au dus la locul cel de muncă în care am văzut
mare mulţime, care cumplit muncindu-se blestema pe
Nestorie, care era pricina muncii lor. Deci acolo mă
chinuiam şi eu până în ceasul acesta în care mi s-a arătat
femeia aceea prea slăvită şi mi-a zis: „Ieşi de aici pentru
rugăciunea robului meu Partenie, şi-i spune lui să nu mai
facă niciodată rugăciune pentru vrăjmaşii mei. Iar tu
propovăduieşte pretutindenea munca pe care o sufăr
nestorienii”. Acestea auzindu-le, mi s-a întors în trup
duhul meu. Deci acum îţi mulţumesc ţie, Sfinte al lui
Dumnezeu, şi mă rog ţie să mă miruieşti, că mă lepăd de
spurcatul eres al nestorienilor, şi mărturisesc pe pururea
Fecioara Maria, adevărată Născătoare de Dumnezeu,
rugându-mă milostivirii ei să mă primească, pentru
rugăciunile robului ei, ca să-i slujesc toată viaţa mea, deşi
Minunile Maicii Domnului
71
sunt netrebnic”.
Acestea auzind cuviosul s-a bucurat foarte, şi
ducându-se amândoi la Ierusalim, au aflat pe
blagocestivul cel mai sus zis; şi plecând împreună în
pustie, au slujit câte trei Domnului până în sfârşitul vieţii
lor, cu sfinţenie petrecând. Şi aşa s-au învrednicit de
fericirea cea veşnică, pe care, o! de-ar da Dumnezeu noi
toţi a o dobândi! Amin.
MINUNEA a 20-a
Despre Ioan Cucuzel
În marea şi întâia Cetate a lui Justinian, numită
Dirahion, era un tânăr orfan de tată pe care mama lui, ca
o femeie dreptcredincioasă şi iubitoare de Dumnezeu ce
era, l-a dat să înveţe Sfintele Cărţi.
Şi era el foarte deştept cu mintea; iar mai ales
fiind un bun cântâreţ, toţi îl lăuda, zicându-i „Cucuzel”
(cel cu glas îngeresc).
În vremea aceea, după cum a fost obişnuinţă pe la
curţile împărăteşti, totdeauna, ca să caute pe cei mai
frumos grăitori şi cu glas frumos, aflând şi pe Cucuzel, lau
trimis la şcoala împărătească să înveţe ştiinţa cea
muzicească (adică Psaltichia) până ce se va face
desăvârşit întru dânsa.
Deci el, ca unul ce era din fire isteţ la minte şi
înţelept, în puţină vreme a învăţat toată ştiinţa, pentru
care lucru împăratul, iubindu-l foarte mult, voia să-l
însoare şi să-i dea bogate daruri.
După o vreme însă văzând el că toţi boierii îl
respectau ca şi împăratul, care îi arăta o deosebită
dragoste pentru cântarea lui cea cu mult meşteşug
musicesc şi pentru glasul lui cel minunat, se întrista
Minunile Maicii Domnului
72
foarte, temându-se ca nu cumva pentru slava aceea vremelnică
să se păgubească de bucuria cea cerească.
Acestea gândind el, căuta vreme cu prilej ca să se ducă
din lume.
În zilele acelea s-a întâmplat că a venit la curtea
împărătească pentru oarecare treburi egumenul lavrei
cele mari din Sf. Munte al Atonului, pe care cu bine
săvârşindu-le, s-a întors la, mănăstirea sa. Cu acea ocazie
văzând Cucuzel buna podoabă duhovnicească a
egumenului cum şi viaţa sa cea îngerească, a lepădat
hainele sale cele de mătase, s-a îmbrăcat în haine de păr
şi toiag de păstortor luând în mâini, s-a dus la Sfântul
Munte.
Şi ajungând la Lavră l-a întrebat portarul, de unde
este, ce caută, şi ce fel de ştiinţă are? Iar el a răspuns:
— Sunt cioban de meserie, şi doresc să mă fac
monah!
De aceasta înştiinţându-se prin portar egumenul,
s-a bucurat, căci avea nevoie de asemenea om.
Şi cercetându-l pe el călugării, în scurtă vreme lau
făcut monah şi a fost trimis prin pustie (în munţi) ca să
pască, ţapii. Deci găsind Cucuzel liniştea pe care demult
o dorea, a primit cu bucurie şi făcea ascultarea aceasta
fără de lenevire şi rugându-se neîncetat lui Dumnezeu.
Iar împăratul, supărându-se foarte pentru lipsa lui,
a trimis oameni ca să-l caute prin toate locurile, cetăţile,
pustiile şi mănăstirile. Şi ducându-se trimişii şi la Aton,
au cercetat prin toate părţile, dar nu l-au putut cunoaşte,
fiindcă era îmbrăcat cu haine vechi şi rupte.
Deci, într-una din zile, păscând Cucuzel ţapii pe
vîrful unui munte înalt, s-a uitat într-o parte şi în alta, ca
să se încredinţeze dacă nu este cineva prin apropiere, şi
nevăzând pe nimeni a început a cânta o dulce cântare cu
mult meşteşug alcătuită şi cu multă umilinţă.
Minunile Maicii Domnului
73
Un pustnic oarecare însă, care locuia acolo pe
aproape într-o peşteră, auzind acea cântare, mult s-a
mirat şi ieşind din peşteră văzu o privelişte
nemaiînchipuită: un cioban cântând, iar ţapii uitându-se
la el stând locului ascultând şi nepăscând, ca şi cum s-ar
fi înspăimântat şi bucurat totodată, de acea cântare
îngerească şi nu omenească.
Acestea văzându-le pustnicul s-a coborât la Lavră
şi a vestit egumenul, care îndată trimiţând după el, l-au
adus şi întrebându-l i-a zis: „Te jur pe tine întru numele
lui Dumnezeu, să-mi spui adevărul: tu eşti Ioan Cucuzel,
cel aşa de mult căutat de împăratul?”.
Iar el, căzând cu lacrimi la picioarele egumenului,
a răspuns: „Eu sunt, păcătosul şi nevrednicul rob al
Sfinţiei tale. Însă mă rog foarte ca să mă laşi tot în
această ascultare pe care mi-ai dat-o de la început, ca să
pasc ţapii; şi să nu audă împăratul că sunt aici, căci mă va
lua cu sila de la limanul acesta al mântuirii”. Răspunsu-ia
egumenul: „Să nu te îngrijeşti de aceasta, o! fiul meu,
numai să faci ascultare; vei rămâne la chilia ce îţi voi da
aici în mănăstire, iar eu mă voi duce la împăratul să-l rog
ca să te ierte”.
Şi ducându-se proestosul la curtea împărătească a
căzut la picioarele împăratului, zicând: „Mă smeresc şi
mă rog stăpânirii şi împărăţiei tale, Stăpâne, să-mi
dăruieşti un om pentru sufleteasca lui mântuire; şi dacă te
va fi supărat cu ceva, eu mă rog să-l ierţi”. Iar împăratul
întrebând de numele acelui om, egumenul i-a răspuns:
„Dacă nu-mi vei da în scris milostivirea, nu ţi-l pot
spune. Deci împăratul, poruncind să se fac scrisoare după
cum i se cerea, a iscălit-o. Atunci egumenul a început a-i
povesti despre monahul Cucuzel cu de-amănuntul toate.
Şi auzind împăratul, pe cât s-a bucurat, pe atâta s-a şi
întristat. Adică s-a bucurat când a auzit că a fost atât de
Minunile Maicii Domnului
74
evlavios încât a îmbrăcat „chipul cel îngeresc”, urând
toată trupeasca şi lumeasca desfătare, şi s-a întristat că a
dat înscris darul lui şi acum nu putea să-l mai
tăgăduiască. Însă egumenul a îmblânzit cu cuvinte
mângâietoare inima lui, apoi mulţumindu-i şi luându-şi
ziua bună s-a dus la mănăstirea lui şi a povestit tuturor
fraţilor cele făcute. Deci a rămas astfel minunatul Ioan
nesupărat de împăratul cel pământesc, şi a slujit numai
celui Ceresc, cântându-L şi lăudându-L pe Dânsul, fără
de lenevite, în fiecare zi.
După cele arătate mai sus, luând el de la
proestosul binecuvântare, a zidit o chilie şi o biserică în
cinstea Sf. Arhangheli, în afară de curtea mănăstirii,
pentru ca să aibă unde se linişti în cele şase zile ale
săptămînii. Iar duminicile şi în toate celelalte sărbători nu
lipsea de la strana dreaptă a bisericii celei mari, ci cânta
totdeauna lui Dumnezeu; cu dragoste şi cu umilinţă.
Şi odată, în Sîmbăta Acatistului, cântând el singur
cu multă sârguinţă stihirile şi canonul Preasfintei de
Dumnezeu Născătoarei — după obicei — şi de osteneală
adormind puţin stând în picioare în strana sa, i s-a arătat
Preacurata, care i-a zis: „Bucură-te Ioane, fiul meu;
cântă-mi mie totdeauna, şi nu te voi uita pe tine”. Şi
zicând acestea i-a dat un galben de aur. Iară îndată
deşteptându-se din somn, a aflat (o! minune!) în mâna sa
cea dreaptă banul cel de aur. Pentru care umplându-se de
multă veselie, cu lacrimi de bucurie a mulţumit şi a
binecuvântat pe Maica lui Dumnezeu, iară galbenul acela
l-a dăruit bisericii în care se săvârşeau asemenea mari
minuni.
Din acel timp n-a lipsit niciodată din strana cea
din dreapta, cântând cu osârdie şi binecuvântând fără de
şovăire pe Domnul! Pentru aceasta, de multă osteneală ia
putrezit un picior şi curgea din el o materie rău
Minunile Maicii Domnului
75
mirositoare. Însă Stăpâna cea Atotputernică l-a
vindecat— ca şi pe Ioan Damaschin — căci arătându-i-se
lui şi zicând: „Fii de acum sănătos”, îndată a primit
vindecare desăvârşită; de care, mulţumind Maicii lui
Dumnezeu, a trăit în deplină sănătate până la sfârşit, în
posturi, privegheri şi fapte bune, vieţuind mai ales întru
multă smerenie.
Învrednicindu-se şi de darul de a-şi cunoaşte mai
dinainte sfârşitul, a chemat la sine pe toţi fraţii şi,
rugându-se pentru, ei, le-a poruncit să-l îngroape în casa
Sf. Arhangheli, cea zidită de el.
Şi aşa s-a mutat în pace, odihnindu-se întru Iisus
Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, în
veci. Amiri.
MINUNEA a 21-a
Pentru sfânta Lavră a Atonului şi pentru apa
cuviosului Părintelui nostru Atanasie
Fiindcă am istorisit despre fapte petrecute în
legătură cu Lavra cea mare a Atonului, se cuvine să
vorbim şi despre felul cum şi când s-a zidit această
minunată şi preaslăvită mănăstire.
În a şasea mie patru sute şasezeci şi nouă de ani
de la zidirea lumii, se afla în Trapezunda un bărbat prea
înţelept, şi purtător de Dumnezeu, Avramie cu numele,
care avea multă dragoste de cele dumnezeieşti.
Şi vrând el a se depărta de lume s-a, dus într-un
munte ce se cheamă Chimina, unde trăia sfântul Mihail
Maleinos. De care — după a sa dorinţă — fiind călugărit,
a rămas în ascultare la el, păzind cu dinadinsul toată
aspra petrecere şi pustnicie, mîncând numai o dată în
săptămână şi împărtăşindu-se deseori cu Dumnezeieştile
Minunile Maicii Domnului
76
Taine.
Sfântul bătrân însă i-a poruncit să mănânce numai
la trei zile odată şi să doarmă pe o rogojină.
În acest timp au venit la sfântul doi fraţi, nepoţi
de-ai lui, ce erau boieri de foarte bun neam: Nechifor,
care era pus de împăratul Romano ca voievod peste
oastea hotărâtă a merge să bată pe Agarenii cei din Crit,
şi Leon care era Patriciu şi Domestic al şcolilor Apusului.
Şi a zis către ei sfântul: „Prea iubiţii mei fii! Eu am la
mine ca ucenic un mare om, îmbunătăţit cu prisosinţă ce
se numeşte Atanasie (numele cel din călugărie a lui
Avramie); deci ca Părinte vă sfătuiesc să va mărturisiţi la
el de-acum înainte, pentru că în adevăr este vrednic să
ocârmuiască sufletele oamenilor”.
Şi vorbind boierii cu el — după spusa sfântului
bătrân — s-au mirat mult de marea lui înţelepciune şi
priceperea, pentru care s-au şi mărturisit lui. Iar între
altele, Nechifor voievodul a zis către dânsul: „Am mare
dorinţă ca să mă depărtez de lume şi să mă liniştesc într-o
mănăstire”. Răspuns-a lui Atanasie: „Bună socoteală ai,
fiule, în mintea ta şi dacă te vei hotărî, Dumnezeu îţi va
ajuta la ceea ce-ţi este de folos”. Cu aceste cuvinte i-a
binecuvântat pe ei de plecare şi s-a dus la ale sale.
Iar Mihail, de atunci, oricâţi părinţi şi oameni
mari veneau la dânsul pentru mărturisire, el îi trimitea la
Atanasie, ce şedea în afară de mănăstire. Care fiindcă
aflase cum că sfântul bătrân voia să-l lase după moartea
sa ca moştenitor în locul, spre folosirea fraţilor, ca un
urâtor de slavă ce era, s-a dus de acolo la Sfântul Munte
al Atonului.
Şi ajungând acolo, la Careia a dat peste un alt
bătrân, cu totul simplu şi liniştit, căruia i s-a supus,
făţărnicindu-se cum că ar fi om prost, neştiutor de carte.
Deci bătrânul scriindu-i alfabetul, îl învăţa pe el.
Minunile Maicii Domnului
77
Iar Nechifor, cel mai sus arătat, aflând de plecarea
lui, mult s-a întristat. Şi fiindcă cunoştea duhovniceşte
dorinţa lui de a se duce la Aton, a scris către mai marele
Tesalonicului ca să cerceteze cu sârguinţă în tot Muntele,
până ce îl va afla, arătând în scrisoare chipul feţei lui,
cum şi toate semnele. Deci ducându-se acela şi vestind
acestea proestosului Sfântului Munte, i s-a răspuns că trebuie
să aştepte până la praznicul Naşterii Domnului, când
se adună toţi fraţii la biserica Protatul şi atunci va întreba.
Iar în timpul când se cânta privegherea,
proestosul văzu pe Atanasie cel căutat, pe care îl cunoscu
după semnele scrise de slăvitul Nechifor. Deci făcându-i
lui metanie, l-a rugat ca să citească cele după rânduială.
Însă el, punând pricină că nu ştie carte, proestosul l-a
ameninţat că-l va afurisi, dacă nu va citi aşa după cum
ştie.
Atunci dar, şi nevrând, a fost nevoit să spună
adevărul; şi auzind limba lui cea prea înţeleaptă şi bine
grăitoare, toţi s-au înspăimântat şi i s-au închinat lui. Iar
mai ales bătrânul, stareţul lui, şi-a cerut iertare pentru
necunostinţele lui cele mai dinainte.
Şi auzind Atanasie că Nechifor a trimis scrisoare
pentru el, a rugat pe proestosul ca să nu-l descopere; şi
aşa s-a făcut. Însă peste puţină vreme a venit Leon,
fratele lui Nechifor, care cercetând în tot muntele, l-a
aflat pe dânsul şi îmbrăţişându-l, foarte s-a bucurat şi s-a
veselit cu duhul.
Iar fraţii pustnici, văzând evlavia boierului către
cuviosul, l-au rugat pe acesta să ceară milostenie pentru
ca să zidească biserica Protatului mai mare, căci fiind
prea mică erau strâmtoraţi de multe ori.
Şi în urma rugămintei făcută de Atanasie a dat
Leon bani deajuns de au ridicat biserică mai mare din
temelie. După care luându-şi ziua bună de la sfântul, s-a
Minunile Maicii Domnului
78
dus către fratele său Nechifor.
Deci auzind acesta de cuviosul, a trimis îndată o
corabie cu scrisoare către proestoşi să-l trimită la el
negreşit, cari, văzând credinţa cea mare a lui Nechifor, la
îndemnat pe sfântul ca să se ducă. Iar el, vrândnevrând,
a plecat şi s-a dus la Crit, unde se afla atunci
binecredinclosul Nechifor pentru lupta cu Agarenii. Şi cu
dumnezeiescul ajutor prin rugăciunile sfântului biruind
de tot pe barbarii aceia şi binecredinciosului împărat
supunându-i, a zis Nechifor către Atanasie: „Iată, părinte,
prin rugăciunile tale acum s-a izbăvit Muntele de frica
Agarenilor. Deci întorcându-te zideşte o mănăstire, ca să
vin şi eu pentru linişte, după cum avem tocmeală, dacă
mai ţii minte, ca să mă depărtez de lume”.
Acestea zicând, a vrut să-i dea bani, însă el nu a
voit să primească, ci i-a zis: „Fii cu frica lui Dumnezeu şi
ia aminte la cursele lumii. Dacă fapta ce doreşti a face va
fi plăcută lui Dumnezeu, se va săvârşi”. (Acestea le-a zis
sfântul pentru că nu voia să aibă neliniştea şi grija
zidirii).
Iar evlaviosul Nechifor, întristându-se de aceste
cuvinte, şi-au luat ziua bună unul de la altul, şi s-a întors
sfântul în Munte, iar Nechifor s-a dus la Constantinopole,
unde făcându-i-se primire cu mare cinste pentru că a
biruit pe Agareni, mai pe urmă a fost ales împărat. Şi
fiind el totdeauna Stăpânit de dorinţa de a zidi un sfânt
lăcaş Născătoarei de Dumnezeu, a trimis la Aton —
printr-un duhovnic cu numele Metodie — şasezeci de
litre de aur.
Deci văzând Atanasie multa evlavie a prea
blagocestivului împărat, a primit banii şi a început a zidi
mănăstirea la anii 961 (nouă sute şasezeci şi unu) de la
Hristos. Iar câte împotriviri şi ispite a pătimit de la
diavoli, câte osteneli şi câtă trudă a îndurat până să
Minunile Maicii Domnului
79
zidească o mănăstire aşa de mare ca aceasta după cum şi
până în ziua de astăzi se vede, nu pot ca să scriu aici,
pentru că nu despre aceasta este vorba în această
istorisire.
Însă care n-a fost la Sf. Munte şi n-a văzut acea
sfântă Lavră, câtă frumuseţe are, câte izvoare cu
minunate curgeri, copaci frumoşi dătători de veselie,
turnuri înalte, chilii, nenumărate, case îndestulate şi altele
asemenea, să citească viaţa Cuviosului Atanasie pentru
ca să se umple de multă veselie.
Iar noi, trecând peste nenumăratele minuni pe
care le-a săvârşit pururea pomenitul, vom scrie numai
despre pururea Fecioara Maria, Născătoarea de
Dumnezeu, care este Iconoama acestei Lavre până în ziua
de astăzi, după cum aici mai jos voi arăta.
Deci, cheltuind Cuviosul aurul cel trimis de
împăratul, s-a întristat că nu i-a ajuns ca să se săvârşească
lucrul aşa după cum îl începuse. Şi gândindu-se la
aceasta a plecat din mănăstire spre Careia, ca să se
sfătuiască cu proestosul Muntelui, dacă n-ar fi bine să trimită
la împăratul sau şi pe la alţi boieri, ca să ceară
ajutor.
Deci, când era departe de Lavră ca la patru mii de
stadii, văzu o prea frumoasă şi strălucită femeie, care îl
întreabă:
— Unde te călătoreşti Atanasie ?
— Dar cine eşti tu de mă întrebi? a răspuns el
înspăimântat.
— Eu sunt Maica Domnului tău. Zis-a ei sfîntul:
Iartă-mă Stăpână, dar nu cred, de nu voi vedea vreun
semn că multe sunt cursele diavolului. Răspuns-a lui
Preasfânta: Loveşte în piatra aceasta în numele Sfintei
Treimi şi cu darul Celui Născut din mine va ieşi apă prea
bună cu îndestulare.
Minunile Maicii Domnului
80
Şi aşa făcând, îndată a izvorit din piatră mulţime
mare de apă.
Atunci el, înspăimântat fiind foarte, a căzut cu
faţa la pământ, cerând Stăpânei iertare. Care întrebându-l
pe el unde se ducea, i-a spus toată pricina cea mai sus
arătată. Deci i-a zis lui Stăpâna: — Du-te înapoi la
mănăstire şi vei găsi jitniţele pline de grâu şi vasele pline
de vin şi de untdelemn, cum şi toate celelalte care îţi
trebuiesc; acestea toate, cu ajutorul Fiului şi Stăpânului
meu, îţi vor ajunge până vei săvârşi mănăstirea.
Dar să nu îndrăznească nimenea şi niciodată ca să
se socotească iconom al ei, pentru că eu vreau să vă port
de grijă, totdeauna de cele ce vă sunt spre trebuinţă,
numai să nu vă leneviţi de făgăduinţele călugăriei, de
slujba Utreniei şi de canonul vostru.
Aceastea zicând, s-a făcut nevăzută.
Iar cuviosul, întorcându-se la mănăstire, a aflat
toate după cum a zis Stăpâna, care au ajuns cu îndestulare
până ce s-a săvârşit dumnezeiasca biserică şi toată
mănăstirea, după cum se vede până în ziua de astăzi.
Minunea cu apa izvorâtă din piatră — din ce pricină nu
ştiu — nu se vede scrisă la viaţa sfântului însă o ştiu toţi
cari locuiesc în Aton.
Se poate vedea în biserică o icoană a Preasfintei
Născătoarei de Dumnezeu, care este zugrăvită pe uşa
dinlăuntrul mănăstirii, în care se arată cum stă sfântul
dinaintea Preasfintei Fecioare, cu chip smerit, cu multă
evlavie, iar Ea cu mâna dreaptă întinsă spre cuviosul.
Şi dedesupt este scris: „Maica lui Dumnezeu şi Iconoama
acestei Lavre”.
Iar în câmpul cel dimprejurul icoanei sunt scrise
minunile sfântului şi are şi aceste două zugrăveli: întruna,
Stăpâna îi arată cu degetul piatra, iar el loveşte cu
toiagul şi izvorăşte apă, iar în cealaltă amândouă
Minunile Maicii Domnului
81
istorisirile cum şi mănăstirea sub care scrie aşa:
„Preasfânta este rânduită ca să fie Iconoama mănăstirii,
iar Preacuviosul Paraiconom”.
Şi aşa din acestea se înţelege pricina pentru care
nu s-a ales niciodată iconom în această Sfântă Lavră, ci
numai paraiconom, până în ziua de astăzi.
Dar să revenim la ceea ce mai avem de spus mai
departe. După ce cuviosul a săvârşit mănăstirea, cât a
trăit el a prăznuit pe Preasfânta, iar după moartea lui şi
fraţii, de asemenea, tot pe ea o prăznuiau.
Preacurata însă, arătându-se în vedenie
preostosului i-a zis: „De-acum înainte să nu mă mai
prăznuiţi pe mine, ci pe robul meu Atanasie, care s-a
ostenit pentru această casă până la moarte şi trebuie ca să
aibă o cât de mică răsplătire şi mulţumire pentru osteneala
şi nevoinţa lui”.
Şi de atunci prăznuiesc cu cântare în a cincea zi a
lunii lui Iulie, când se adună ca la două mii de călugări cu
mireni, săvârşindu-se priveghere de toată noaptea, cu
preafrumoase citiri şi cântări de la apusul soarelui până la
ziuă, cântând lui Dumnezeu, Celui în Treime lăudat.
Căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea în vecii
vecilor.. Amin.
MINUNEA a 22-a
Pentru sfinţita mănăstire a Ivirului şi pentru prea
cinstita Icoană numită Portăriţa
Din vremea dreptcredinciosului şi pururea
pomenitului împărat Constantin a început a înflori
credinţa noastră, şi a creşte prin darul Domnului nostru
Iisus Hristos. Iar capiştile idolilor se dărâmau, cetele
monahilor se înmulţeau şi se zideau biserici şi jertfelnice
Minunile Maicii Domnului
82
prin toate cetăţile şi oraşele. Deci, trecând mulţi ani la
mijloc, a fost un bărbat cinstitor de Dumnezeu şi cu fapte
bune, Petru cu numele, care dorea să afle un loc liniştit şi
pustiu, unde să se depărteze de lume, şi să petreacă viaţă
liniştită. Şi rugând pe Dumnezeu ca să-i descopere unde
să se ducă, văzu în vedenie pe Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu, care îi zise: „Părinte, în Muntele Atonului
este odihna ta; acest loc l-am cerut ca moştenire de la
Fiul şi Dumnezeul meu, ca să-l aibă scăpare toţi câţi se
depărtează de grijile şi tulburările lumii să se pregătească
pentru fapta bună, petrecând o viaţă îmbunătăţită spre a
dobândi fericirea cea veşnică. Eu foarte mult am dorit
muntele acesta şi în puţină vreme are să se umple de
călugări din toată ţara şi locul. Iar mila mea şi ajutorul
Fiului meu nu va lipsi de la dânşii, ci îi voi acoperi şi
păzi rugind pe Fiul meu pentru mântuirea lor”.
Deci după ce s-a deşteptat sfinţitul Petru,
mulţumind Domnului cu prisosinţă şi pururea Fecioarei
Maicii lui, s-a dus în muntele acela; şi asupra dracilor
bărbăteşti nevoindu-se, de multe vedenii şi vederi de
îngeri s-a învrednicit a vedea prin mijlocirile Maicii lui
Dumnezeu; şi făcându-se mare făcător de minuni, s-a dus
către Domnul. Iar după vreo câţiva ani, a venit şi
părintele nostru Atanasie, cel care a zidit Lavra cea mare.
În acea vreme, trăia şi părintele nostru Ioan,
lăcaşul cel prea curat — cu adevărat — al Preasfântului
Duh, Ivirean de neam, din sânge împărătesc şi bogat; care
lăsând slava, bogăţia şi toate cele ce erau ale lui, s-a dus
la o mănăstire şi dezbrăcându-se de hainele lui cele
strălucite, s-a îmbrăcat în rasă proastă şi sărăcăcioasă.
Auzind el însă de vestea Sfântului Munte şi de Cuviosul
Atanasie s-a dus la el, şi aflându-l, au început a se nevoi
amândoi ca nişte fraţi, nevoinţa cea bună şi mântuitoare.
Iar după puţin timp, înştiinţîndu-se cum că fiul lui
Minunile Maicii Domnului
83
Eftimie a venit în Vizantia. pentru pace, s-a dus spre
căutarea lui şi, aflându-l, s-au întors amândoi la liniştea
cea dorită către marele Atanasie; de la care învăţând toată
filosofia, s-a făcut un nou Gură de Aur, tălmăcind toate
Scripturile din greceşte în limba Ivirilor.
Iar după trecere de puţină vreme, a venit şi marele
Tornichie de s-a făcut călugăr. Acesta era voievod al
împărăţiei Ivirilor, care făcuse multe vitejii şi purtase
multe biruinţe în războaie asupra vrăjmaşilor; şi pentru
ale lui neobosite osteneli a dobândit multe semne de
biruinţe.
În vremea aceea, neamurile cele fără de
Dumnezeu ale Perşilor, auzind de moartea împăratului
Romano, s-au ridicat cu oaste asupra cetăţii Ţarigradului
(Constantinopol). Şi având în frunte un voievod, cu
numele Siliar, au alergat către răsărit, robind cetăţile şi
oraşele neaflând pe nimeni care să le stea împotrivă,
întrucât fiii împăratului erau mici şi nevârstnici.
Iar împărăteasa avea multă mâhnire şi necaz,
auzind că s-au apropiat barbarii, şi neavând altă nădejde,
şi-a adus aminte de Tornichie, zicând: „De nu va veni la
noi voievodul Ivirilor, nu avem pe nimenea care să ne
stea în ajutor”. Deci a trimis la Sfântul Munte scrisori
poruncitoare la Atanasie şi la Ioan, rugându-i să trimită
pe Tornichie . Însă acesta n-a voit, dar de nevoie s-a
supus, ca să nu se împotrivească sfinţilor, şi s-au dus la
Vizantia.
Iar împărăteasa văzându-l pe el mult s-a bucurat
şi arătându-i pe fiii săi, i-a zis lui: „De bunătatea ta,
cinstite părinte, atârnă viaţa sărmanilor acestora”. Deci
Tornichie luând oastea şi ducându-se au tăiat toată oastea
barbarilor, şi pe mulţi ostaşi luându-i robi, s-au întors cu
biruinţă la împărăţie. Atunci tot singlitul l-au întâmpinat
pe dânsul, şi foarte l-au cinstit şi mai ales împărăteasa,
Minunile Maicii Domnului
84
tare i-a mulţumit după cum se cădea şi i-a dat mulţi bani,
dar el n-a vrut să-i ia, ci a zis: „Eu, stăpână, am lăsat pe ai
mei pentru Domnul, şi acum să adun bani străini? Însă
dacă binevoieşte stăpânirea, zideşte o mănăstire în
Munte, ca să aibă neamul nostru al Ivirilor o mângâiere a
străinătăţii lor”. Iar împărăteasa cu bucurie a primit şi a
trimis boieri cu mare mulţime de aur, poruncindu-le să
săvârşească lucrul acesta cu aşa sârguinţă, încât să nu se
afle altul mai frumos, şi aşa s-a şi făcut. Şi a împodobit
biserica cu vase de argint şi de aur dăruind acestei sfinte
mănăstiri şi o cetăţuie, metoace şi sate spre sufleteasca ei
pomenire. Deci făcând închinarea cuvântului pentru
mănăstire, să începem a spune pentru sfinţita icoană
Portăriţa.
Pe vremea când împărăţea împăratul Teofil, era
multă prigonire asupra sfintelor icoane, din care cauză i
s-a zis „luptătorul de icoane”. Căci acel urâtor de Hristos
a surghiunit pe mulţi drept-credincioşi şi cu multe feluri
de munci i-a chinuit, poruncind să pogoare toate icoanele
de prin biserici şi să le distrugă.
A trimis, încă, şi ostaşi prin toate cetăţile şi
oraşele cu poruncă ca să cerceteze şi toate icoanele pe
care le vor afla să le pogoare de prin biserici şi de prin
case şi să le ardă. În acel timp era o văduvă cu fapte bune
în părţile Niceei, care avea numai un singur fiu şi care a
zidit o biserică aproape de casa ei şi avea o icoană a
Maicii lui Dumnezeu, pe care o cinstea foarte mult şi ca o
a doua Ana cu adevărat o cinstea.
Deci căutând ostaşii împăratului în fiecare loc, au
venit şi în casa acelei iubitoare de Dumnezeu femei,
unde, căutând cu multă iscodire, de pe o fereastră a
Bisericii au văzut înăuntru acea sfântă icoană, şi s-au
bucurat nădăjduind că prin aceasta vor căpăta mulţi bani.
Şi au zis către femeie: „Ori ne dai nouă bani, ori
Minunile Maicii Domnului
85
îndeplinim porunca împăratului de a te omorî prin
felurite munci”. Iar înţeleaptă văduvă cu smerit chip a
răspuns: „Vă voi da mulţi bani însă nu azi, ci mâine, căci
nu-i am în casă”.
Acestea auzind ei, au plecat. Iar ea în noaptea
aceea, s-a dus împreună cu fiul ei în biserică, unde
plecând genunchii, au înălţat la cer mâinile şi ochii şi sau
rugat mult timp udând pământul cu lacrimi; după care,
ridicându-se cu multă frică şi evlavie, au luat icoana. Şi
ducând-o la malul mării, iarăşi s-au rugat, zicând:
„Stăpână şi Doamna lumii! darul Tău ca o Maică a lui
Dumnezeu, având Stăpânire şi putere peste toate făpturile
să ne izbăvească şi pe noi de urgia împăratului celui fără
de lege şi pe icoana Ta din ape”.
Acestea zicind şi punând icoana-n mare, o!
minune! nu a căzut de-a latul, ci de-a lungul stătea
dreaptă, în sus, pe deasupra apei mergea, îndreptându-se
către apusul soarelui
Deci văzând femeia această minune şi
înspăimântându-se a mulţumit lui Dumnezeu şi Maicii
lui, după cuviinţă. Şi întorcându-se către fiul său i-a zis
acestea cu lacrimi: „Prea iubitul meu fiu! Acum se va
pune la încercare dragostea, credinţa către Dumnezeu şi
evlavia cea către sfânta icoană a Maicii Lui. Eu, prea
scumpul meu fiu, sunt femeie şi nu pot să fug în ţară
depărtată; de aceea voi sta aici şi mă voi ascunde, iar
dacă mă vor găsi, sunt gata să mor pentru dragostea
Maicii lui Dumnezeu. Tu însă, plecând, du-te în părţile
Eladei ca să nu-ţi facă rău”.
Acestea zicând şi sărutându-se unul cu altul, s-au
despărţit vărsând lacrimi. Şi s-a dus tânărul spre
Tesalonic, iar de-acolo în Sfântul Munte, unde mergând
la cinstita mănăstire a Ivirilor, acolo s-a făcut călugăr, cu
cuviosie petrecând până ce s-a dus către Domnul, pe Care
Minunile Maicii Domnului
86
l-a dorit.
A fost dumnezeiască rânduială ca să se ducă
tânărul acolo, pentru ca să vestească de pricina icoanei,
care a istorisit şi cele ce am scris despre ea până acum.
Deci icoana pururea Fecioarei a stat în loc ascuns,
neştiută de nimeni mulţi ani, pe uscat sau poate în mare,
lucru ştiut de unul singur. Acela ce ştie toate lucrurile
slăvite şi înfricoşate. Şi după trecere de multă vreme,
oarecare sfinţi bătrâni din mănăstirea Ivirilor, pe când
stăteau de vorbă despre mântuirea sufletului, văzură
deodată în mare aşa ca o flacără, ca şi cum ar fi fost un
stâlp de foc, cu vârful ajungând până la cer. Aceasta
văzând ei s-au ridicat strigând: Doamne miluieşte-ne! Şi
adunându-se toţi fraţii, se uitau la priveliştea aceea şi se
minunau, însă care anume era nu puteau să înţeleagă
nicidecum. Iar aceasta nu numai ziua se arăta, ci şi
noaptea când strălucea cu mult mai frumos decât soarele.
Şi toţi călugării cei din Sfântul Munte, văzând un lucru
de mirare ca acesta, s-au adunat la Mănăstirea Ivirului cu
luntrii din Lavra de la Vatoped şi de la alte mănăstiri, şi
apropiindu-se au văzut sfânta icoană a Maicii lui
Dumnezeu. Şi pe cât ei se duceau mai aproape, pe atâta
se depărta. Atunci, superiorul mănăstirii a poruncit de sau
adunat toţi în biserică, unde rugând ei cu lacrimi pe
Domnul ca să-i învrednicească să poată lua din mare
icoana Maicii lui, ca să o aibă spre mângâiere a
străinătăţii lor, le-a ascultat Domnul rugăciunea şi au
dobândit cererea lor. Iar aceasta s-a întâmplat în acest
chip.
Era în acel timp, acolo în mănăstire, un oarecare
călugăr, Gavril, ivirean de neam, din fire cam simplu,
iubind viaţa singuratică şi lui Dumnezeu îndeosebi
neîncetat rugându-se. Vara şedea în părţile cele mai înalte
ale Muntelui pentru linişte, iar în vremea iernii, din cauza
Minunile Maicii Domnului
87
zăpezii prea mari, se pogora în părţile cele mai de jos.
Îmbrăcămintea lui era de păr, hrana lui buruieni sălbatice,
iar ca băutură numai apă. Avea fericită simplitate ca şi
toţi ai neamului lui şi în adevăr înger pământesc şi om
ceresc.
Acest călugăr, rugându-se şi puţin dormitând,
văzu pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, cu slavă
multă strălucind, care-i zise lui: „Du-te la mănăstire şi
vesteşte superiorului şi monahilor, că voiesc să le dau
icoana mea, spre acoperământul şi ajutorul lor. Deci fără
de îndoire tu să intri în mare, şi să umbli pe ape, ca să o
primeşti pentru ca să cunoască toţi dragostea şi purtarea
de grijă ce o am către mănăstire, căci am venit într-adins
aici pentru ajutorul vostru”. Acestea zicând, s-a făcut
nevăzută, iar dumnezeiescul bărbat, sârguindu-se, s-a
pogorât la mănăstire şi a vestit superiorului cele văzute.
Iar acela a poruncit să se adune toţi călugării la biserică,
unde aprinzând făclii, au plecat cu tămâeri şi cu evlavie
rugându-se. Şi ajungând la malul mării, a intrat Gavril în
mare şi umbla (o minune!) pe deasupra apelor. Atunci şi
icoana apropiindu-se, a luat-o pe dânsa în braţe, şi a
cântat bucurându-se. Deci superiorul alergând, l-a
întâmpinat pe sfântul bătrân. Şi ieşind la uscat, s-au
umplut de bucurie mare şi veselie toţi călugării, trei zile
priveghind şi cântând. Apoi, zidind ei o bisericuţă lîngă
malul mării, au slujit Liturghie, în cinstea Preasfintei.
După aceea, aducând sfânta icoană în biserica cea mare,
au pus-o în partea cea mai dinăuntru a jertfelnicului, şi
iarăşi priveghind toată noaptea şi dumnezeiasca Liturghie
săvârsind s-au dus fiecare la mănăstirea lui.
Iar a doua zi, aprinzătorul de candele intrând în
ceasul Utreniei ca să pregătească după rânduială, spre
citirea pravilei, n-a aflat icoana în locul unde ştia că a
fost pusă; deci căutând pretutindenea a aflat-o tocmai
Minunile Maicii Domnului
88
deasupra porţii mănăstirii, în zidul cetăţii, şi luând-o pe
dânsa a dus-o la locul cel mai dinainte: Însă ea iarăşi s-a
mutat în poartă şi tot asemenea s-a întâmplat nu numai de
două-trei ori, ci chiar de mai multe ori. Iar călugării
nedumerindu-se de aceasta nu ştiau ce să facă. Atunci
Stăpâna s-a arătat iarăşi monahului Gavril, zicându-i;
„Mergi la mănăstire şi spune călugărilor să nu mă mai
supere, că eu n-am venit aici ca să mă păziţi voi, ci
pentru ca să fiu eu păzitoare vouă, nu numai acum, ci şi
în veacul cel ce va să fie. Câţi călugări petrec aici în
muntele acesta cu frica lui Dumnezeu, cu evlavie, şi nu
se lenevesc după putere la toată fapta bună, să aibă
îndrăzneală şi nădejde la milostivirea Fiului şi Stăpânului
meu, de la care am cerut-o şi pe care am şi căpătat-o. Şi
dau vouă semnul acesta, că până ce veţi vedea în
mănăstire icoana mea, nu va lipsi de la voi darul Fiului
Meu şi mila”: Acestea auzindu-le purtătorul de
Dumnezeu Gavriil s-a pogorât la mănăstire şi a vestit -
superiorului, iar acela, de bucurie nemărginită umplânduse,
a adunat toată frăţimea şi le-a spus lor cele auzite.
Apoi au zidit o biserică la poarta mănăstirii, în numele
Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, a Portăriţei, şi au
pus-o acolo, iar poarta s-a făcut în altă parte, după cum şi
până astăzi se vede, spre nemincinoasă mărturie a
pricinii.
De atunci dar, în mănăstirea aceasta, se fac
nenumărate minuni, cei îndrăciţi se vindecă, şchiopii
umblă, orbii văd şi toată boala fuge de la cel ce
pătimeşte. Iar din cele multe câte a săvârşit cea
Atotputernică să spunem puţine oarecare, pentru ca să
credeţi şi pe celelalte.
Într-o vreme, când s-au războit neamurile cele
păgâne ale perşilor asupra Ţarigradului pe uscat şi pe
mare, mulţime nenumărată, Amira voievodul lor,
Minunile Maicii Domnului
89
înştiinţându-se cum că în muntele Atonului sunt multe
mănăstiri, a luat cincisprezece corăbii de război şi
ducându-se la acel munte au stat în Mănăstirea Ivirilor. Şi
îndată au sărit înconjurând-o ca nişte fiare sălbatice şi
neîmblânzite. Iar călugării văzând mulţimea barbarilor şi
urgia aceea fără de rânduială intrând în dumnezeiasca
biserică, au luat sfintele vase şi pe prea cinstita icoană a
Născătoarei de Dumnezeu şi le-au ascuns pe dânsele în
turnul unde erau aşezate spre păstrare şi păzire odoarele
mănăstirii, în care s-au ascuns şi ei.
Iar barbarii, neavând pe nimeni să le stea
împotrivă, au făcut oarecare meşteşugire şi au intrat în
mănăstire. Şi după ce au făcut câte au voit, au pustiit-o
desăvârşit şi au prăpădit-o. Au luat funiile corăbiilor şi
legând stâlpii bisericii i-au tras ca să surpe sfânta biserică
şi n-au putut. Iar călugării văzând acestea şi auzind,
ziceau din adâncul inimii graiurile cele prooroceşti:
„Pentru ce dormi, Doamne, scoală-te şi nu ne pierde până
în sfârşit. Dumnezeule, venit-au neamurile în moştenirea
ta, spurcat-au sfânta biserica ta. Degrabă ne întâmpină pe
noi”, şi altele ca acestea. Şi cu lacrimi fierbinţi udând
pământul şi pe sfânta icoană a Născătoarei de Dumnezeu,
pe aceasta înălţând-o ziceau: „O Stăpână! ce fel de
făgăduinţe ne-ai făcut nouă? Au nu te-ai făgăduit ca să ne
fii păzitoare şi ajutătoare? Ci să nu ne părăseşti pe noi
până în sfârşit, deşi suntem păcătoşi şi nevrednici, —
pentru ca să nu zică vrăjmaşii noştri: unde este
Dumnezeul lor?”.
Acestea călugării plângând le ziceau, iar
Apărătoarea cea nebiruită, cea iute şi grabnică ajutătoare
a celor ce o cheamă pe dânsa, pururea Fecioara
Născătoarea de Dumnezeu, care da război înainte pentru
a sa mănăstire, n-a trecut cu vederea rugăciunile lor, nici
făgăduinţele nu le-a arătat mincinoase ci le-a împlinit, şi
Minunile Maicii Domnului
90
la desăvârşită prăpădenie pe vrăjmaşi i-a dat.
Însă cine va fi în stare a spune minunile
Fecioarei? Căci după ce a înnoptat, fără de veste s-a făcut
înfricoşat vifor şi furtună pe mare, încât s-au sfărâmat
toate corăbiile şi n-a rămas decât numai una, a lui Amira,
şi aceasta, pentru ca să cunoască nebunul păcatul lui,
după cum s-a şi întâmplat. Căci minunea urmă minunii.
Când s-a făcut ziuă, văzură călugării numai
trupurile cele moarte ale barbarilor, ce zăceau grămadă la
malul mării şi toate corăbiile acelea sfărâmate. Atunci
voievodul perşilor văzând şi el pierzarea corăbiilor, îşi
bătea faţa şi punând ţarină pe capul lui s-a apropiat cu
chip smerit, făcându-se rugător binecunoscător, cel ce
mai-nainte era fiară şi nu om, a zis către călugări:
„Rugaţi-vă robi ai adevăratului Dumnezeu, ca să nu pier
şi eu”. Şi dându-le lor mulţime nenumărată de aur şi de
argint, le-a zis: „Luaţi banii aceştia pentru ca să zidiţi
zidurile mănăstirii voastre şi să le faceţi înalte pentru ca
să nu mai poată vrăjmaşii ca să vă păgubească pe voi. Şi
luând călugării banii, au făcut zidurile mănăstirii înalte,
după cum şi până în ziua de astăzi se văd. Şi nu numai
atunci mănăstirea lor a păzit-o fără de necazuri şi fără de
primejdie Preacurata Stăpână, ci totdeauna, în toată
vremea.
Aşa, odată, fiind lipsă mare de făină şi negăsinduse
nicidecum, în supărare şi mare strâmtoare era stareţul.
Deci iar i s-a arătat Prealăudata în somn şi i-a zis lui :
„Ce te mâhneşti, fiule, pentru lipsa făinii? Du-te să vezi
hambarul plin de făină până sus, pentru ca să cunoşti
milostivirea şi purtarea de grijă pe care o am pentru voi”.
Iar stareţul sculându-se s-a dus cu sârguinţă şi văzând
hambarul plin de făină până sus, a adunat toată frăţimea
şi le-a spus lor cele făcute. Iar ei, înspăimântându-se, au
plâns de bucurie şi au slăvit pe Domnul şi pe pururea
Minunile Maicii Domnului
91
Fecioara.
Altă dată, iarăşi, având lipsă de vin, li s-a arătat
Stăpâna şi le-a umplut toate vasele până sus încât se
vărsa pe deasupra, şi cu atâta dulceaţă şi gust încât
fiecare cunoştea cum că era cu adevărat făcut cu minune,
şi nu facere a firii.
Altă dată, iar li s-au umplut vasele de untdelemn,
altă dată de legume şi altele multe faceri de bine şi
minuni s-au săvârşit şi se săvârsesc în fiecare zi în
mănăstirea aceasta, prin cinstită Icoana aceasta. Şi în ziua
de astăzi, în chip nevăzut şi minunat acoperă şi păzeşte
Stăpâna cea Atotputernică mănăstirea aceasta slăvită şi
lăudată a Ivirilor, care este mai bogată decât toate
mănăstirile Sfântului Munte.
Şi aceasta nu este din altă pricină, după cum
socotesc, fără numai pentru multa milostenie care o dau
călugării la cei străini şi săraci. Căci deşi dau şi celelalte
mănăstiri şi miluiesc pe mulţi, dar acelea fac numai un
praznic în fiecare an. Ivirenii însă fac de trei ori pe an
praznic: o dată la Adormirea Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu, al doilea la Bobotează şi al treilea marţi în
Săptămâna Luminată. La aceste praznice se adună mai
mult de trei mii de suflete, şi îi ospătează pe străini până
seara cum şi a doua zi. Şi nu numai în aceste zile ci şi în
toate Duminicele de peste an nu lipsesc săraci în mare
număr pentru că este în mijlocul muntelui şi aproape de
târgul de la Careia şi toţi sunt îndestulaţi cu prisosinţa.
Fac milostenie şi mănăstirile lui Dionisie, Lavrioţii,
Simon Petru, Vatopediţii cum şi celelalte mănăstiri, dar
la acestea nu se duce multă lume, că sunt aşezate cam de
o parte, afară numai de cazul când se întâmplă să vină pe
corăbii, la care toate dau milostenie pesmeţi şi îi
ospătează. Cu toate că au şi mănăstirile lipsă din cauza
grelelor datorii şi biruri pe care le plătesc în bani, totuşi
Minunile Maicii Domnului
92
fiecare dă milostenie după a lor putere. De asemenea, dau
şi chinoviile precum şi chiliile cele mai mici şi nu se
întorc niciodată dinspre săracul care vine, ca să-l lase să
se ducă neajutat.
Şi acum, faţă de cele arătate până aici prin scurte
cuvinte să aducem mulţumirea cu care suntem datori
împărătesei îngerilor celei prealăudate, purtătoarei
noastre de grijă, mijlocitoarei celei neadormite şi
păzitoarei.
Deci, Tu, o! iubitoare de bine şi iubitoare de
oameni, Stăpâna! Ceea ce ca o Maică iubitoare de fii şi
doritoare de noi, totdeauna ai purtare de grijă, mântuind,
păzind şi chivernisind pe nevrednicii robii Tăi, noi în
locul acestora propovăduim darurile Tale, nu ascundem
facerile Tale de bine, cântăm cu mare glas minunile Tale,
slăvim purtarea Ta de grijă, mărim pronia, lăudăm
folosirea, preamărim milostivirea. Din vremile cele
trecute aducându-ne aminte de darurile Tale, din câte
primejdii ne-am izbăvit prin Tine, mulţumirea aceasta
după datorie o aducem Ţie. Iar pentru cele din timpul de
faţă care mult şi amar ne mâhnesc pe noi, ne rugăm
milostivirii Tale, să nu uiţi turma Ta aceasta, ci stai către
Fiului Tău şi Stăpânul nostru rugătoare neadormită;
ajută-ne nouă, celor ce ne primejduim, izbăvindu-ne pe
noi de nenorocirile cele neaşteptate.
Vezi, Stăpână, în câte primejdii am căzut. Ridicăne
pe noi, depărtând toate cele ce sunt pricinuitoare de
necazuri, risipeşte fricile cele ce ne cad asupră-ne,
încetează smintelile, curmă războaiele, îmblânzeşte mînia
ce cu dreptate se porneşte asupra noastră, potoleşte
tulburările şi sfezile şi pace tare şi temeinică ne dăruieşte
nouă.
Aşa, mult Milostivă Stăpână, adaugă şi aceasta
lângă celelalte faceri de bine ale Tale. Ca totdeauna şi
Minunile Maicii Domnului
93
neîncetat propovăduind milele şi minunile Tale, să Te
slăvim pe Tine, pe Dumnezeul cel ce s-a născut din Tine
pe Cel fără de început al Lui Părinte, cum şi pe
Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Duh, în vecii
vecilor. Amin.
MINUNEA a 23-a
Pentru cântarea Axionului (adică; „Cuvine-se cu
adevărat să te fericim...) cum a fost cântat mai
întâi de Arhanghelul Gavriil8
Cântarea aceasta la început se cânta la o chilie a
mănăstirii Pantocratorului ce se numeşte Axionestin, la
locul cel numit Adin, pentru minunea aceasta ce o vom
povesti acum.
La schitul Protatului ce se află lângă Careia,
aproape pe locul mănăstirii Pantoctratorului, este o vale
mare care are multe chilii. La una din aceste chilii ce era
cinstită în numele Adormirii Doamnei de Dumnezeu
Născătoare locuia un ieromonah bătrân şi îmbunătăţit,
împreună cu un ascultător al său. Şi fiindcă era obiceiul a
se face priveghere în fiecare duminică la schitul
Protatului, într-una din sâmbete, seara, vrând să meargă
bătrânul la priveghere, zice ucenicului său: „Fiule, eu mă
duc să ascult privegherea după obicei, iar tu rămâi la
chilie şi precum vei putea citeşte rânduiala ta”. Şi aşa s-a
dus. Deci după ce a trecut seara, iată bate cineva la uşa
chiliei, iar fratele alergă şi deschise şi vede că era un
monah străin, necunoscut lui, care intrând a rămas în
chilie în noaptea aceea.
8 Această povestire lipseşte din ediţia tipărită în anul 1990. Am
redat-o după ediţia din anul 1820.
Minunile Maicii Domnului
94
La vremea utreniei sculându-se au cântat amândoi
rânduiala utreniei. Şi când au ajuns la „Ceea ce eşti mai
cinstită...”, monahul de loc, cânta numai: „Ceea ce eşti
mai cinstită decât heruvimii...” şi celelalte până la sfârşit,
adică obişnuita cântare veche a Sf. Cosma, făcătorul de
cântări. Iar monahul acela străin făcea alt început al
cântării aşa: „Cuvine-se cu adevărat să te firicim
Născătoare de Dumnezeu cea pururea fericită şi prea
nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru”. Apoi a
adăugat şi pe: „Ceea ce eşti mai cinstită...”, până la
sfârşit.
Aşadar, auzind monahul cel de loc, s-a minunat şi
zice către cel ce se părea străin: „Noi cântăm numai:
Ceea ce eşti mai cinstită... , iar Cuvine-se cu adevărat...
niciodată nu am auzit, nici noi nici cei mai înainte de noi.
Deci te rog, fii bun, şi scrie-mi şi mie cântarea aceasta,
pentru ca să o cânt şi eu Născătoarei de Dumnezeu”. Iar
acela răspunzând a zis: Adu-mi cerneală şi hârtie ca să
scriu. Iar cel de loc a zis: Nu am nici cerneală, nici hârtie.
Atunci, monahul cel ce se părea străin i-a spus: Adu-mi o
lespede. Şi monahul alergând a aflat lespedea şi i-a aduso.
Deci luându-o pe ea, străinul a scris pe dânsa cu
degetul lui zisa cântare, adică : ”Cuvine-se cu
adevărat...”. Şi, o! Minune! Atât de adânc s-au săpat
slovele pe lespedea aceea vârtoasă, ca şi cum s-ar fi scris
pe ceară moale. Apoi a zis fratelui: De acum înainte aşa
să cântaţi şi voi şi toţi dreptcredincioşii. Şi aceasta zicând
s-a făcut nevăzut. Căci era sfântul înger trimis de la
Dumnezeu, ca să descopere cântarea aceasta îngerească
şi care este prea cuviincioasă Maicii lui Dumnezeu. Şi
mai precis a fost Arhanghelul Gavriil, precum se arată
aceasta din titlul ce este deasupra, la sinaxarul lunii iunie,
în yiua 11, adică soborul Arhanghelului Gavriil în Adin.
Căci părinţii de atunci făceau sobor şi praznic şi liturghie
Minunile Maicii Domnului
95
în fiecare an la zisa chilie Adin, întru pomenirea minunii,
cinstind şi slăvind pe Arhanghelul Gavriil, care din
început până la sfârşit a stat dumnezeiesc cântăreţ al
Născătoarei de Dumnezeu, şi hrănitor şi slujitor şi vesel
binevestitor al ei. Aşa a slujit şi spre descoperirea acestei
cântări a Maicii lui Dumnezeu, ca unul ce numai lui după
toate i se cuvine această slujbă.
Deci după ce a venit bătrânul de la priveghere şi a
intrat în chilie, a început ascultătorul9 lui a cânta: Cuvinese
cu adevărat... după cum îngerul îi poruncise, şi prin
urmare a arătat bătrânului său şi lespedea aceea, cu
îngerească scriere săpată. Iar el auzind şi văzând acestea
a rămas uimit de această minune. Deci luând amândoi
lespedea aceea scrisă de înger au mers la Protatul şi au
arătat-o la cel mai întâi al sfântului Munte şi la ceilalţi
bătrâni ai obştescului sobor, povestindu-le toate cele ce
se făcuseră, iar ei au slăvit cu un glas pe Dumnezeu şi au
mulţumit Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoare
pentru prea slăvita această minune. Apoi au trimis
lespedea la Constantinopol la patriah şi la împărat,
însemnându-le prin scrisori toată cuprinderea acestei
minuni ce s-a făcut.
Deci de atunci această cântare îngerească s-a
transmis în toată lumea ca să se cânta Maicii lui
Dumnezeu de către toţi dreptcredincioşii. Iar sfânta
icoană a Născătoarei de Dumnezeu ce se afla în biserica
acelei chilii, în care s-a făcut minunea, s-a dus de către
părinţii Sf. Munte în biserica Protatului şi acolo se află
până astăzi, aşezată în sfântul altar, deasupra scaunului
celui de sus. Pentru că înaintea acestei icoane s-a cântat
întâi de către Arhanghelul Gavriil cântarea aceasta. Iar
chilia aceea a fost numită „Axion estin”, adică „Cuvinese
cu adevărat”. Şi valea aceea în care se afla chilia se
9 Ucenicul.
Minunile Maicii Domnului
96
numeşte de către toţi până astâzi, Adin, care înseamnă „a
cânta”, sau „cântare”, pentru că întru aceasta s-a cântat
întâi îngereasca şi prea cuvenită Maicii lui Dumnezeu
cântarea aceasta.
MINUNEA a 24-a
Pentru mănăstirea cea din muntele Sinai şi
minunea pe care a făcut-o Sfânta cânt voiau
Părinţii să lase mănăstirea pentru lipsa hranei şi
să se ducă
Această mănăstire a sfântului munte Sinai (după
cum arată părintele Nectarie patriarhul Ierusalumului, cel
ce a scris şi minunea aceasta) mai întâi s-a zidit de prea
fericitul împărat Iustinian cel Mare. Acest împărat a
împuternicit-o ca să aibă venit şi hrană de la vama
Egiptului. Deci petrecând multă vreme şi arătându-se
Mohamed (mincinosul prooroc). Şi el a întărit darea
aceasta ca adică mănăstirea primească din venitul
vămilor Egiptului, după cum se vede în aşezământul său
pe care l-a dat părinţilor mănăstirii. Dar prin multe
prefaceri şi schimbări ale sultanilor Egiptului care au
urmat, s-a tăiat darea aceasta. Şi mai ales că şi parinţii
singuri al lăsat-o, fiindcă câştigase metoace şi locuri
multe în Damasc şi în Tripol şi în Gaza, de la
binecredincioşii creştini din acele locuri. De acolo
aduceau cu caravanele cu cămile toate lucrurile cele
trebuincioase mănăstirii în toată vremea. Însă din pricina
multor războaie şi a multor stăpâniri ce şi acolo se
ridicaseră, drumurile s-au închis şii nu mai puteau
administra lucrurile cele de acolo sau alţi părinţi ca să
trimită ceva la mănăstire.
Cu timpul au priedut şi veniturile ce le avea
Minunile Maicii Domnului
97
mănăstirea în acele locuri ale Arabiei. Deci din pricina
nepăcii, a nerânduielii, a tulburărilor şi războaielor ce
erau în părţile Gazei, a Tripolei şi a Damascului s-au
închis drumurile o vreme şi nu putea caravana cu hrană a
veni la mănăstire. Pentru aceasta ajungând părinţii la
mare nevoie şi lipsă s-au adunat şi au făcut sfat, hotărând
să incuie mănăstirea şi să meargă în alte părţi să stea o
vreme, până ce se va linişti lumea, ca să se deschidă
drumurile şi să vină caravana. Mai aveau multă bântuială
şi supărare şi de mulţimea puricilor, care nu-i lasa nici
ziua, nici noaptea ca să se odihnească. Deci după dce sau
întărit în sfatul acesta şi s-au gătit să se ducă s-au suit
cu multă mâhnire şi cu lacrimi ca să se închine şi să
liturghisească la sfântul vârf şi după ce se va pogorî de
acolo şă încuie mănăstirea şi să se ducă. Aşadar, tot
soborul s-a suit înainte iar iconomul mănăstirii a rămas
mai pe urmă pentru altă oarecare nevoie sau slujbă. Deci
când erau părinţii dedesubtul sfântului vârf, iconomul era
singur suindu-se pe scara muntelui ca la o milă departe
de mănăstire. Şi, o, negrăită mai înainte rânduială şi mare
purtare de grijă a Prea Fericitei şi Prea Sfintei Fecioare şi
Născătoare de Dumnezeu Maria, Care mai înainte de a fi
lucrul a purtat de grijă şi nâa lăsat a se face a rămâne
dumnezeiescul şi sfântul ei lăcaş, adică sfântul rug,
negătit şi neluminat. Căci părinţii se gătiseră a se duce,
neavând nici o nădejde de hrană. Iar Nădejdea celor
deznădăjduiţi şi Stăpâna tuturor a adus caravana cu hrană
mai presus de nădejde, pe care a voit ca întru acea zi să
ajungă la mănăstire, părinţii neştiind nimic nicidecum.
Aşadar, Prea Curata Stăpână pentru ca să facă să
cunoască părinţii cum că locul acesta este al ei şi că ea
este chivernisitoarea şi purtătoare de grijă acelei
mănăstiri se arată întru aceeaşi clipă, în chip de femeie cu
pruncul în braţe şi părinţilor acolo sub sfântul vârf şi
Minunile Maicii Domnului
98
iconomului acolo jos unde am zis. Şi heretisindu-i pe ei
ca oricare femeie de cele de loc, i-a întrebat unde merg
aşa toţi împreună, şi care-i pricina de a se sui la sfântul
vârf. Iar ei i-au spus cuprinzătoir toată pricina şi scopul
ce-l au, adică cum că vor să se ducă neavând nicidecum
hrană. Şi aceia le zice lor: Suiţi-vă sus de liturghisiţi şi
când vă veţi pogorî veţi afla şi caravana la mănăstire. Iară
ei nicidecum n-au crezut, ci msi ales ca o bârfeală au
socotit cuvântul. Şi s-au suit neluând în seamă cuvântul
femeii. Deci ajungând şi iconomul şi după ce-au săvârşit
dumnezeiasca Liturghie au ieşit şi au şezut afară din
biserică. Şi vorbind între dânşii au povestit iconomului
cele pentru femeie şi cuvintele ei pe care le-a grăit. Iar
iconomul zice: Femeia aceasta m-a întâmpinat şi pe mine
şi mi-a grăit aceastea, câ a auzit că astâzi vine caravana.
Iară mai ales şi pentru purici mi-a zis ca să nu ne
întristăm, că va fi vremea când se vor pierde cu totul.
Deci auzind părinţii şi pe iconom spunând aceleaşi, l-au
întrebat când şi unde l-a întâmpinat. Iar el le-a zis ceasul
şi locul. Deci au cunoscut că tot în acelaşi ceas în care a
grăit femeia cu părinţii, a grăit şi cu iconomul. Şi s-au
spăimântat minunându-se, fiindcă depărtarea este foarte
mare, cam o milă şi jumătate, dar cu toate acestea nu au
crezut cuvintele femeii a fi adevărate.
Însă pogorându-se şi ajungând la locul unde zicea
iconomul că a întâmpinat pe femeie, şi arătându-le locul,
s-au întors şi iată văd jos la mănăstire şi oameni şi
cămile, din care unele descărca, iar altele încă venind pe
drum. Deci s-au minunat foarte mult nu numai pentru
cuvintele femeii, ci mai mult că avuseseră înştiinţare şi
scrisori cum că nu este cu putinţă a se trimite caravana.
Deci ajungând la mănăstire şi întrebând pe cărăuşi cine ia
trimis, au zis că oarecare femeie Doamnă, împreună cu
un bătrân Epitrop al ei i-a încărcat, care precum au zis au
Minunile Maicii Domnului
99
venit împreună cu ei să se închine acestor sfinte locuri,
aducând şi caravana aceasta vouă pentru milostenie. Iar
monahii au zis: unde sunt oamenii aceia? Şi călătorii au
răspuns, că după ce portarul a deschis poarta îndată mai
întâi au intrat aceia înăuntru. Şi întrebând pe portar a zis
că asemenea oameni nu a văzut, şi nici pe altcineva nu a
lăsat să intre înăuntru, căci a aşteptat mai întâi să vină
iconomul de sus. Deci intrând părinţii înăuntru au
cercetat chiliile şi mănăstirea ca să afle pe asemenea
închinători. Atuncidar, neaflându-i au cunoscut cum că
acest lucru şi facere de bine era a Născătoarei de
Dumnezeu şi a Proorocului Moise şi le-au mulţumit lor,
înălţând slavă atotputernicului Dumnezeu şi Prea Curatei
Maicii Lui şi lui Moise slugii sale. Deci de atunci au
pierit şi puricii nu numai din mănăstire, ci şi din tot
hotarul acelui sfânt munte. Iar în cealaltă pustie şi mai
ales în Rait se află multă mulţime de purici. Şi la locul
unde s-a arătat Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu
iconomului, a zidit evlaviosul acela iconom o biserică în
numele Născătoarei de Dumneyeu, care şi până astăzi se
zice Prea Sfânta iconomului.
Iar la locul unde s-a arătat părinţilor, fiindcă nu
era loc a se zidi biserică, au săpat în piatra aceia ce se
află acolo drept spre răsărit, fiind ca o tindă, şi au aşezat
acolo înlăuntru o icoană mică a Născătoarei de
Dumneyeu, pentru ca să se închine câţi trec pe acolo,
întru pomenirea minunii şi slava Născătoarei de
Dumneyeu. Iară localnicii numesc biserica aceia până
astăzi o numesc după limba lor Damane, adică a Miresii.
Minunile Maicii Domnului
100
MINUNEA a 25-a
Pentru cel ce s-a lepădat de Hristos prin scrisoare
În părţile Italiei era un oarecare boier, cu numele
Carol, care cheltuia averea sa pentru felurite desfătări,
îndulciri, şi desfrânări trupeşti; şi în puţină vreme
sărăcind şi nemaiavând de cheltuială ca să petreacă cu
galantomie şi cu răsfăţare ca mai-nainte, s-a întristat şi sa
amărât până într-atât încât zicea, ca un deznădăjduit,
cuvinte de hulă.
Iar într-una din zile, s-a dus într-o pădure să afle
vreun vrăjitor, pe care să-l întrebe dacă nu ar putea
diavolul să-l îmbogăţească. Deci umblând, l-a întâmpinat
pe el diavolul în chip de ostaş, şi i-a zis lui: „Eu sunt
acela pe care îl cauţi. Dacă vei primi să-mi faci zapis
scris cu sângele tău, cum că te împreunezi cu mine, şi te
lepezi de credinţa ta, eu îţi voi da toate bunătăţile lumii
acesteia, şi îţi voi face toate voile tale, şi vei avea atâta
mulţumire încât nu va fi altul asemenea ţie”. Deci
ticălosul acela, îmbătat de dorul iubirii de deşertăciuni, a
primit ca un deznădăjduit ce era şi a scris cele împotriva
botezului, adică s-a lepădat de Hristos şi s-a împreunat cu
diavolul. Care i-a şi dat desfătări, bunătăţi vremelnice
după cum i s-a făgăduit. Şi lua parte la toate petrecerile
lui mergând după el în chipul ostaşului şi săvârşind toate
poftele lui. Iar odată, trecând ticălosul acela pe lângă o
biserică, şi întorcând ochii către dânsa, a văzut icoana
Născătoarei de Dumnezeu. Şi aducându-şi aminte de
fărădelegile lui, a suspinat amar şi l-a durut inima lui.
Atunci diavolul, lovindu-l cu un toiag, atât de tare încât ia
înnegrit carnea lui, i-a zis: „Păzeşte-te de-acum înainte,
să nu nai îndrăzneşti ca să priveşti la Icoana Fecioarei
Minunile Maicii Domnului
101
Maria, că ea mi-a făcut mie multe pagube, şi pe mulţi i-a
luat din mâinile mele; căci dacă te voi mai prinde
vreodată că întorci ochii către dânsa, îţi voiu da aspră
moarte, păgubindu-te de bunătăţile vieţii celei de acum,
iar sufletul tău îl voi lua cu mine în munca cea veşnică”.
Acestea auzind ticăjosul, a rămas întristat foarte,
nu atât pentru ranele trupului, cât pentru moartea
sufletului. Şi socotind cum ar face ca să se izbăvească de
robia aceasta, zicea în gândul său: vrăjmaşul singur a
mărturisit, cum că Preasfânta Fecioară a luat mulţi din
mâinile lui; deci poate se va milostivi şi spre mine darul
ei, ca o Maică a lui Dumnezeu Celui întrutot milostiv.
Acestea le gândea el, iar vrăjmaşul, necunoscând cele
ascunse ale inimii lui l-a trecut pe lângă altă biserică,
pentru ca să vadă dacă îi ascultă porunca. Şi acela văzând
uşa deschisă, a alergat cu sârguinţă şi intrând înlăuntru a
căzut la pământ înaintea preacinstitei icoane a Maicii lui
Dumnezeu, bătându-şi pieptul şi strigând acestea din
adâncul inimii, cu suspinuri şi cu lacrimi fierbinţi:
„Stăpână şi Doamnă a lumii! Apucă înainte şi mă
izbăveşte din mâinile diavolului. Multă este puterea Ta,
împărăteasă a toate, arat-o şi spre mine cel de trei ori
ticălos; Mare este milostivirea Ta, milostiveşte-Te şi spre
mine cel nevrednic. Nemăsurată este mila Ta, miluieştemă
şi pe mine, ticălosul”.
Acestea şi altele multe zicând vrăjmaşul, de
mânie, afară din biserică, făcea multă tulburare. Însă
după o bucată de vreme a strigat zicând: „Eu mă duc,
necredinciosule, că mă goneşte puterea Fecioarei, dar
păstrez zapisul tău, şi atunci când Fiul ei va face judecată
ca să judece lumea, ca un drept Judecător, te va da pe tine
în mâinile mele, fiindcă de bună voie te-ai lepădat de
credinţa ta”. Acestea zicând vicleanul, a pierit, iar Carol
cu mai multe lacrimi şi cu suspine, se ruga mai stăruitor
Minunile Maicii Domnului
102
către milostiva Maică a Preamilostivului Dumnezeu,
cerând milostivire şi iertare. Aşadar, a urmat trei zile
plângând cu amar, din inimă, şi zicând cuvinte atât de
dureroase şi cu aşa plângere, încât mai şi pietrele
lăcrămau.
Şi aşa de multă osteneală şi de bătăile în piept ce
le suferise, a obosit. Şi puţin adormind, a văzut în vis pe
Preasfânta care îi zise lui: „Tu te-ai lepădat de Fiul meu,
ce voieşti dar acum aici, în casa mea?” Iar el i-a răspuns
cu smerită vorbire şi cu lacrimi, zicând: „O! Prea slăvită
Maică a milostivirii, pentru cine S-a răstignit Fiul tău cel
cu totul milostiv şi mult îndurat? Pentru cei drepţi sau
pentru cei păcătoşi? iar eu deşi mare fărădelege am făcut,
însă tîlharul, desfrânata, desfrânatul şi alţii mulţi mă
îndeamnă să îndrăznesc, pe care, pentru nemărginita Lui
milostivire, i-a miluit. Care nu Te-au avut pe Tine
solitoare şi mijlocitoare, Maica Lui cea prea dulce, şi
totuşi nu le-ai încuiat lor milostivirile cele iubitoare de
oameni. Şi pe mine, care am încredere către Tine oare nu
mă va primi? Milostiveşte-te spre mine, Stăpâna mea, că
toate le poţi câte le voieşti şi orice vei cere de la Fiul şi
Dumnezeul Tău primeşti negreşit, fiindcă te-a făcut pe
Tine mijlocitoare a păcătoşilor”.
Atunci Stăpâna i-a zis: „fiindcă ai urât
fărădelegea ta, şi te căieşti din toată inima, te primesc pe
tine şi te întorc la Fiul Meu. Dar să nu te arăţi
nemulţumitor pentru darul acesta aşa de mare, ci să faci
lucruri vrednice de pocăinţă”.
Iar acela, mulţumindu-i cu prisosinţă, a răspuns:
„Stăpâna mea şi Doamnă slăvită, toate îţi sunt cu putinţă
Ţie; deci, fă-mi mie şi darul acesta spre încredinţarea
iertării mele: Porunceşte să-mi întoarcă vrăjmaşul zapisul
acela viclean, cel scris de mâna mea, ca să nu mă
înfricoşeze, cum că vrea să-l aducă la ziua judecăţii,
Minunile Maicii Domnului
103
Dreptului Judecător. Cunosc cum că nimic nu este cu
neputinţă la Tine, deci, ca o Maică a Atotputernicului
Dumnezeu poţi să iei şi scrisoarea acea cu totul
nebunească, pentru ca să se smerească desăvârşit
vicleanul şi să nu aibă nici o nădejde asupra mea”.
Răspuns-a lui Stăpâna: „întru slava Fiului şi
Dumnezeului Meu, facă-se ţie şi aceasta”. Acestea
zicând, i s-a părut lui cum că a auzit în văzduh glasuri,
zicând: „O! Stăpâna, ca o Maică a dreptăţii ce eşti, să nu
faci nedreptatea aceasta, ca să iei pe acela care a
mărturisit cu zapisul lui cum că este al meu”. Iar Ea a,
zis: „Vrăjmaşule al adevărului, totdeauna eşti mincinos,
însă acum ai spus adevărul, cum că sunt Maica dreptăţii
şi pentru aceasta voi face dreaptă judecată, luând zidirea
Fiului Meu din mâinile tale, căci cu nedreptate este ca să
o Stăpâneşti tu, cel străin”.
Acestea auzind Carol, s-a umplut de bucurie şi
veselie, din care pricină deşteptându-se văzu cu mirare
cum că n-a fost vis, ci a aflat, o minune! în mâinile lui,
zapisul cel scris de el. Câtă veselie socotiţi că a fost în
ziua aceea, nu numai pentru el, ci şi pentru toţi acei care
au auzit şi au văzut zapisul acela. Toţi s-au minunat de
nemărginita milă a Stăpânului, şi de puterea cea
neasemănată a prea lăudatei Fecioare.
Vestea aceasta s-a dus în multe cetăţi şi oraşe. Şi
după ce a auzit şi Preasfinţitul Leon, care era în vremea
aceea arhiepiscop în Roma, a trimis oameni de au adus pe
Carol. Şi văzând scrisoarea aceea, a poruncit să se facă la
Biserica de obşte slujbă spre mare mulţumire Maicii lui
Dumnezeu. Şi au săvârşit praznic cu mare veselie şi mulţi
care trăiau în felurite fărădelegi şi în desfrânări erau
afundaţi s-au pocăit din tot sufletul, nădăjduind cum că
prin rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu vor
dobândi iertarea păcatelor.
Minunile Maicii Domnului
104
Iar Carol, făcându-se călugăr, a făcut roduri
vrednice de pocăinţă după cum i-a poruncit Doamna
noastră şi prin darul Ei s-a învrednicit de cereasca
fericire. Pe care, să dea Dumnezeu ca noi toţi să o
dobândim pentru rugăciunile Ei şi ale tuturor sfinţilor.
Amin.
MINUNEA a 26-a
Alta asemenea pentru Teofil cel ce s-a lepădat de
Hristos tot prin scrisoare
După venirea cea în trup a Domnului nostru Iisus
Hristos, cam pe la anul 537, se afla în Eparhia Chilichiei
un epitrop, iconom al episcopului Cetăţii Adaneilor,
Teofil cu numele.
El era om cinstitor de Dumnezeu, cu fapte bune şi care
avea bună cunoştinţă în slujba sa, chivernisind treburile
Bisericii cu atâta dragoste de Dumnezeu încât toţi erau
mulţumiţi.
Iar după ce a murit episcopul, a alergat tot
norodul la mitropolitul cerându-i să le hirotonisească pe
Teofil, care după cum am arătat, era bărbat vrednic şi cu
fapte bune.
Acesta însă auzind de socoteala poporului, ca un
om smerit ce era, n-a voit să primească nicidecum.
Atunci mitropolitul, văzând hotărârea lui cea
nestrămutată, a hirotonisit pe un altul, căruia i-a zis să
iubească pe Teofil şi să-l aibă tot pe el ca epitrop. Şi a
petrecut astfel Teofil cu fapte bune şi frumoase în slujba
sa multă vreme.
Însă vrăjmaşul adevărului zavistuind fapta lui cea
bună, a uneltit să-l arunce într-o mare prăpastie, după
cum i-a şi făcut; căci lucrând cu meşteşugurile lui, a
Minunile Maicii Domnului
105
zavistuit prin oarecare oameni cu rele năravuri până întratât
asupra lui, încât noul episcop l-a urât foarte şi în cele
din urmă l-a izgonit pe nedrept din dregătoria pe care o
avea în biserică, punând pe altul în locul lui.
Nedreptatea aceasta la început a răbdat-o Teofil şi
nu s-a supărat, dar mai pe urmă diavolul l-a adus spre
multă mânie, aducându-i aminte de dregătoria în care a
fost şi din care a fost scos pe nedrept de către
nerecunoscătorul episcop, care ocupa acest înalt loc de
mare demnitate numai datorită faptului că el — Teofil —
nu voise să-l primească.
Acestea cum şi multe altele punându-le vrăjmaşul
în mintea lui Teofil, i-a dat aşa de mare război încât l-a
biruit, înduplecându-l să facă episcopului o vrăjitorie ca
să-l primească iar în slujba lui cea mai dinainte.
Deci fiind în acea ţară un oarecare mare vrăjitor,
s-a dus Teofil la dânsul şi arătându-i scopul lui, l-a
întrebat dacă ar putea să-i ajute. Iar acela i-a răspuns: „Eu
aş putea să te pun iarăşi în boieria pe care ai avut-o; ba
încă pot face ca să ai încă şi mai multă cinste decât
înainte, dacă te vei închina învăţătorului meu şi vei face
ori ce el îţi va zice.
Şi mai ales să te păzeşti ca de foc să nu faci cruce,
orice vei vedea, că atunci în zadar va fi toată osteneala
mea”. Deci Teofil, ca un ticălos, biruit fiind de mânie a
primit.
Şi ducându-se într-un loc pustiu a început
vrăjitorul a face vrăjitoriile lui strigând pe draci, care
îndată s-au adunat mulţime nenumărată. Iar venind mai
marele lor a stat în mijloc cu multă îngâmfare.
Atunci a zis vrăjitorul, către Teofil: „Închină-te
Domnului nostru”. Şi închinându-se el, a zis vrăjitorul
către diavolul: „Stăpâne al nostru, omul acesta a fost dat
afară din slujba lui de către episcopul său şi l-am adus la
Minunile Maicii Domnului
106
tine ca să-i ajuţi”. Răspuns-a diavolul: „Dacă se va
lepăda de Hristos şi se va face rob al meu, voi face ca să
fie primit iarăşi în slujba lui şi să aibă mult mai mare
cinste şi desfătare decât mai-nainte, căci tu cunoşti
puterea mea”. Dar pentru aceasta trebuie să-mi facă
scrisoare cu mâna sa cum că se leapădă de Fiul Mariei şi
să iscălească pentru ca să nu mă batjocorească mai pe
urmă.
Atunci Teofil, îngâmfat de slava cea deşartă a
lumii acesteia, sau mai bine zis îndemnat de acel
începător duh al mândriei, a primit şi ca un fără de minte
a scris că se leapădă de Mântuitorul şi se împreunează cu
diavolul. Şi iscălind scrisoarea a dat-o vrăjmaşului, care
l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat, zicându-i: „De acum vei
cunoaşte puterea mea”. Şi zicând acestea s-a făcut
nevăzut cu toate duhurile cele rele.
Deci a doua zi, chemându-l Episcopul la sine, l-a
pus iconom şi cerându-i iertare pentru necinstea ce i-a
făcut i s-a închinat făcându-i metanie până la pământ,
încât s-au minunat toţi cei ce erau de faţă.
Însă aceasta s-a făcut prin lucrarea diavolului
care, ducându-se noaptea la episcop, l-a îngrozit şi
ameninţat până într-atât, încât de frică a primit ca să facă
a sa voie!
Deci, înălţîndu-se Teofil la o cinste mai mare
decât înainte, nu mai era smerit ca atunci, ci foarte
mîndru. Şi se temeau toţi de el şi-l respectau, iar mai mult
decât toţi îl cinstea episcopul.
Şi venea vrăjitorul acela deseori la el de-l sfătuia
ca să păzească făgăduinţa ce a făcut aceluia care i-a dat
cinstea; şi nici să nu-i treacă cumva prin minte ca sa se
lepede de el şi să se facă astfel nemulţumitor către
binefăcătorul său. Iar el, ca un stricat de minte, întâi i-a
mulţumit pentru sfaturile date, dar mai pe urmă, veninduMinunile
Maicii Domnului
107
şi în sine, şi socotind adâncul pierzării în care s-a
afundat, a început a-l urî. Şi aducându-şi aminte de
munca cea veşnică, zicea întru sine acestea: Vai mie!
cum m-am rătăcit ticălosul şi ca un nebun m-am făcut rob
diavolului pentru cinstea aceasta vremelnică! N-am putut
suferi lipsa dregătoriei în care am fost, dar cum oare nu
am socotit paguba fericirii celei veşnice de care m-am
lipsit — şi nu m-am gândit la înfricoşata Judecată a
împăratului cel ceresc, care mă va arunca în focul cel
veşnic. O! nebunia mea! Şi cine nu mă va plânge pe mine
cel prea fără de minte!
Acestea gândind, se tânguia ziua şi noaptea şi ca
un nevrednic se temea să facă rugăciune, ci numai
plângea cu amar, zicând: Vai, ţie ticălosul, Teofile! cum
ai înnebunit de te-ai lepădat de Stăpânul şi Ziditorul tău?
Cine mai poate acum să ia zapisul cel scris de mâna mea
din ghiarele diavolului? Vai mie ticălosului! Mai bine sar
fi despicat pământul ca să mă înghită, sau să fi căzut
văpaie de foc din cer ca să ardă, decât să mă lepăd de
Ziditorul şi Mântuitorul meu!
Acestea şi altele mai multe zicând, i-a venit
puţină îndrăzneală şi nădejde din dumnezeiasca milă, şi
ducându-se la o biserică a Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu a căzut înaintea icoanei sale plângând cu amar
şi suspinând din adâncul inimii.
Şi mărturisind cu glas mare fărădelegea lui se
ruga şi zicea că nu se va ridica de la pământ până ce nu
va vedea un mic semn de milostivire de la Maica milei.
Deci a petrecut patruzeci de zile acolo, rugânduse,
cu ajutorul Preasfintei care l-a împuternicit de a putut
posti atâta vreme, şi pe diavoli nu i-a lăsat că să-i facă
vre-o supărare.
Şi după patruzeci de zile, adormind puţin, văzu în vis pe
Doamna lumii, scăparea păcătoşilor şi izvorul milei, care
Minunile Maicii Domnului
108
îi zise lui: „Tu te-ai lepădat de Fiul meu, cum dar să mă
rog eu pentru tine?”. Iar acela, cu lacrimi i-a răspuns :
„Doamnă şi Stăpână, Mântuitoarea lumii! Cunosc cum că
mare este fărădelegea mea; am greşit Stăpânului meu,
însă cunosc şi milostivirea Lui cea nemărginită şi
nemăsurata iubire de oameni; că pentru păcătoşi a pătimit
şi pe tâlhari şi pe vameşi i-a mântuit. Şi măcar că
fărădelegea mea este mai mare şi mai grea decât a
tuturor, totuşi la acoperământul şi ajutorul Tău alerg şi în
noianul milostivirii Atotînduratului Fiului Tău arunc
deznădăjduirea sufletului meu, nădăjduind să aflu puţină
milostivire. Cred cu târie că mica mea pocăinţă şi marele
Tău ajutor vor îndupleca nemărginita milă a Făcătorului
şi Mântuitorului meu. Rogu-Te, dar, Stăpâna mea,
chezaşa celor ce se pocăiesc, fă-mi parte de o mică
mângâiere, nu Te îngreţoşa de mine cel desfrânat, nici îţi
întoarce faţa Ta de la mine cel întinat. Mă făgăduiesc Ţie,
Doamna mea, cum că cu pocăinţa mea cea bună să
amărăsc pe diavolul cel pe care l-am veselit cu făgăduinţa
şi împreunarea mea cea fără de pricepere şi nebunească,
şi după cum am supărat pe sfinţii îngeri, iarăşi să-i
veselesc cu lucrurile pocăinţei mele, care deşi nu va
ajunge ca să fie atât de mare cât este fărădelegea mea,
ceea ce va lipsi va îndeplini milostivirea Preabunului
Stăpân, Care şi-a vărsat pentru păcătoşi sângele Său cel
prea scump. Şi de Acela de care ca un nebun m-am
lepădat, pe Acela din toată inima îl mărturisesc şi îl cred
Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, fiind gata să-mi vărs
sângele meu pentru dragostea Lui, ca să se încredinţeze
de mărturisirea mea. Pe vrăjmaşul îl anatematizez şi
hulesc şi mă lepăd de el, iar pe Tine, cinstită împărăteasă
a întregii zidiri, Te cinstesc, mă închin şi mă rog Ţie, sămi
dai ajutorul Tău”.
Acestea zicând, i-a răspuns Stăpâna: „Fiindcă
Minunile Maicii Domnului
109
iarăşi din tot sufletul mărturiseşti Dumnezeu adevărat pe
Fiul meu, voi face rugăciune pentru tine, ca să-ţi
primească pocăinţa”. Şi îndată deşteptându-se Teofil, din
dumnezeiasca milă i-a venit îndrăzneală şi nădejde de
mântuirea lui, şi vărsând lacrimi peste lacrimi, după trei
zile, iar a văzut pe Stăpâna, care cu strălucită şi senină
faţă i-a zis lui: „Bucură-te, că Fiul meu a primit pocăinţa
ta şi îţi iartă fărădelegea; deci sârguieşte-te până la
sfârşitul vieţii tale ca să dai lupta şi nevoinţa cea
cuviincioasă, şi să-ţi aduci aminte totdeauna de o facere
de bine ca aceasta”.
Iar Teofil, mulţumind, a răspuns: „Deoarece mi-ai
luat întristarea cea nemăsurată, rogu-mă Ţie,
Atotputernică Stăpâna, fă ca să-mi iau înapoi de la
diavolul zapisul meu cel nebunesc spre încredinţarea
iertării mele. Că acest zapis mă întristează şi mă
necăjeşte când îmi aduc aminte că se află în ghiarele
vicleanului vrăjmaş şi cu totul mă împuţinez la suflet”.
Răspunsu-i-a lui Preacurata: „Teme-te de Dumnezeu,
căci scris este: „Voia celor ce se tem de El va face”.
Deci, trezindu-se plin de bucurie Teofil şi
rugându-se încă trei zile ca şi mai înainte, i s-a arătat din
nou Prealăudata în vedenie, zicându-i: „Pentru ca să te
încredinţezi cum că ţi-a primit Domnul pocăinţa ta şi te-a
izbăvit din robia diavolului, primeşte şi zapisul cel scris
cu însăţi mâna ta”.
După care îndată deşteptându-se a văzut (o!
minune!) că zapisul cel scris şi iscălit de el era în mâinile
lui!
Şi cine va putea povesti oare bucuria şi veselia de
care s-a umplut? Slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind
Preacuratei Fecioare, a propovăduit tuturor mila Ei cea
nemărginită şi pururea cea neasemănată.
De aceasta înştiinţându-se episcopul şi toţi ai
Minunile Maicii Domnului
110
cetăţii, au slăvit pe Dumnezeu cel ce a făcut o minune ca
aceasta. Iar Teofil, urând toate voile trupului şi
lepădându-se de toată slava cea deşartă şi cinstea cea
vremelnică, a murit desăvârşit pentru lume şi a slujit
Bisericii aceleia a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu
toată viaţa lui, cu multă sârguinţă şi smerenie.
Şi mutându-se din această viaţă şi-a dat cinstitul
său suflet în mâinile lui Dumnezeu şi a fost îngropat în
biserică chiar înaintea, preasfintei icoane a Preacuratei
Fecioare, în locul unde a făcut mărturisirea păcatului său.
Şi pentru marea lui pocăinţă şi nevoinţă cum şi pentru
faptele bune pe care le-a săvârşit, bună mireasmă a
izvorât din trupul lui şi multe minuni s-au săvârşit întru
slava lui Dumnezeu, şi a Maicii lui de către cinstite
moaştele sale.
Această istorisire a fost scrisă de un ucenic al lui
Teofil, Eftihian cu numele, care la toate cele arătate mai
sus a fost de faţă şi a mărturisit, pentru ca să ştim noi
păcătoşii cât poate Stăpâna îngerilor, folositoarea şi
mijlocitoarea noastră.
Pentru ale cărei rugăciuni, o! de ne-am învrednici fericirii
celei cereşti. Amin.
MINUNEA a 27-a
Pentru cel ce a văzut pe Preasfânta împărtăşind
cu pîine cerească
pe fraţii cei ce se ostenesc
Pe vremea Sfântului Sava, fiind în Lavra lui mulţi
călugări îmbunătăţiţi care slujeau Domnului, s-a dus şi un
boier, de bun neam şi bogat ca să se facă călugăr, pe care
l-a primit cu bucurie Sfântul. Şi fiindcă nu era învăţat cu
osteneala, îl chivernisea, nelăsându-l să se ducă cu
Minunile Maicii Domnului
111
ceilalţi fraţi la lucrările cele grele ale pământului, unde se
lucra până la al nouălea ceas, când veneau, citeau slujba
de obşte şi tocmai după vecernie mâncau — o dată în zi
— după rânduiala vieţii celei monahiceşti.
Deci fiindcă aceasta nu putea să o facă acel nou
începător, i-a poruncit să se nevoiască în mănăstire, după
putere, şi să postească în fiecare zi până ce se adună toţi
fraţii ca să mănânce împreună cu dânşii după rânduială.
Însă el nici măcar porunca aceasta nu o păzea, ci mânca
în chilia sa fel de fel de mâncăruri pe care i le aduceau
rudeniile lui. Aceasta deşi o ştia Sfântul, totuşi ca unui
nou începător, ca să nu se tulbure, nu-i zicea nimic, ci
numai ruga pe Dumnezeu ca să-l îndrepteze.
Deci sosind praznicul Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu cel din ziua de 15 a lunii August, în dimineaţa
cea de dinaintea prăznuirii, a spus Sfântul fraţilor care
trebuia să plece în ascultare la munca câmpului, să se
întoarcă în mănăstire la ceasul al nouălea, pentru ca să
cânte Vecernia. Iar noului începător, de asemenea, i-a zis
să se ducă la Vecernie în biserică, după ce toţi părinţii şi
fraţii vor fi adunaţi —şi să cânte; şi ceea ce va vedea şi
auzi să-i spuie şi lui în urmă. Aşadar s-a şi făcut.
Deci după ce s-au adunat părinţii a văzut noul
începător o minunată vedenie, nu în vis dormind, ci în
stare trează şi anume: O prea frumoasă femeie stând în
mijlocul a 2 îngeri strălucind mai tare decât razele
soarelui, şi un înger ţinea în mâini un potir plin cu pâine
cerească, iar celălalt o mahramă subţire.
Iar acea frumoasă femeie, care era Preacurata
Stăpână, ţinea o linguriţă de aur şi ducându-se pe rând, la
fiecare frate, după ce îngerul cu mahramă ştergea faţa lui
de sudoare şi se închina Prea Sfintei, Ea cu linguriţa
dădea fiecăruia pâine cerească, din potir.
Acestea văzându-le noul începător şi minunânduMinunile
Maicii Domnului
112
se, s-a apropiat voind ca să se învrednicească şi el, unui
asemenea dar.
Însă nu i s-a îndeplinit dorinţa deoarece nici
îngerul nu l-a şters cu mahrama, nici Preasfânta nu l-a
împărtăşit, ci i-a zis lui: „Pâinea aceasta este însuşi trupul
Fiului meu şi Dumnezeu şi o primesc numai acei care se
curăţesc în fiecare zi din post până seara în ceasul acesta.
Iară tu care nu posteşti, cum vei putea să te împărtăşeşti
cu pâine ca aceasta?”
Răspuns-a el zicând: „Măcar să mă şteargă şi pe
mine îngerul cu mahramă aceea sfinţită”. „Dacă voieşti
ca să te şteargă cu mahramă să te osteneşti şi tu ca
aceştia. Lor li s-a şters sudoarea fiindcă au fost asudaţi de
osteneală, dar pe tine de care sudoare să te şteargă?”.
Acestea auzind el s-a îngrozit şi alergând la
egumenul a zis: „Văzut-aţi oare vedenia pe care am
văzut-o eu nevrednicul?”. Răspunsu-i-a sfântul: „Aceea
ce ai văzut a fost spre îndreptarea ta. Toţi fraţii sunt
încredinţaţi că Preasfânta îi sfinţeşte ca să fie vrednici a
se împărtăşi cu Dumnezeieştile Taine la toate
praznicele”.
Din acea vreme a început a se osteni şi mai mult
şi a mânca mai putin. Şi aşa în fericită ascultare
sfârşindu-se, s-a învrednicit de fericirea cea cerească.
Amin.
MINUNEA a 28-a
Pentru cea care a născut un prunc negru şi din
ape cu copilul s-a izbăvit
de către Maica lui Dumnezeu
Peste marele râu Naris, care trece prin mijlocul
oraşul Narini, s-a fost zidit un mare şi frumos pod, râul
Minunile Maicii Domnului
113
acesta fiind foarte lat şi adânc.
În acest oraş era un bpier bogat care avea multe
slugi şi mulţi robi; Şi între aceştia se afla şi un arap pe
care îl iubea mult boierul pentru că îi făcea multe slujbe.
Deci, întâmplându-se să nască soţia boierului, a
făcut un copil negru ca cerneala; aşa de negru încât era
mai ca şi arapul. Iar din ce cauză nimeni nu ştia, căci
femeia era curată, se păzea de astfel de fapte şi pe alt
bărbat nu cunoştea în afară de soţul ei.
Şi mai ales avea mare evlavie către Preasfânta,
pentru care o iubea Stăpâna şi o învrednicea de multe
haruri, între care a fost şi acesta pe care mai jos îl vom
scrie.
Deci toţi cei ce-l vedeau pe copil, nu numai
străinii, ci chiar şi boierul, socoteau cum că cu arapul l-a
făcut, din care pricină avea mare supărare boierul şi-i era
ruşine de oameni. Pentru că toţi în toate părţile numai de
aceasta vorbeau, şi de multe ori îl biruia supărarea, până
într-atât, încât cugeta să omoare pruncul, pe arapul şi pe
soţia sa.
Însă Preasfânta îi dădea răbdare pentru că
cunoştea curăţia nevinovatei aceleia. Şi făcându-se
femeia sănătoasă, boierul ca să scape de ocara oamenilor
i-a zis: „O! femeie rea! Ia-ţi copilul cel de pripas pe care
l-ai născut în desfrânare, fugi degrabă din casa mea şi dute
în locul unde să nu te vadă ochii mei, pentru ca nu
cumva să mă mânii vreodată şi să te omor”.
Acestea zicind a apucat-o pe ea de cosiţe (părul
capului) şi a dat-o afară din casă împreună cu pruncul.
Deci plângând ea şi tânguindu-se, s-a dus la un
unchi al său, socotind că o va primi la casa sa, ca una ce
era din sângele lui. Iar acela a alungat-o cu multe ocări şi
defăimări.
Şi aşa au făcut toate rudeniile ei, socotind toţi
Minunile Maicii Domnului
114
cum că în adevăr cu arapul a făcut copilul. Deci văzând
că toate rudele ei au ocărât-o şi alungat-o, s-a întristat şi
deznădăjduit până într-atât, încât ca o ticăloasă îşi pusese
în gând să se omoare împreună cu pruncul, nemaiputând
să sufere ocara oamenilor. Acestea cugetând, a intrat întro
Biserică a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi
căzând înaintea icoanei Ei a plâns atâta încât a udat
pardoseala bisericii, zicând: „Prea dulcea mea Doamnă şi
Stăpâna! Nu pot să mai sufăr defăimarea oamenilor şi
ocara; deci mă rog milostivirii Tale să nu laşi sufletul
rneu să se muncească pentru moartea cea de bună voie pe
care eu acum mă duc să o primesc”.
Şi după ce a plâns multă vreme, s-a dus în târg şi
ajungând aproape de râu a strigat cu mare glas în auzul
tuturor: „Ascultaţi-mă, pentru numele lui Dumnezeu!”.
Deci toţi au stat locului ca să audă ce vrea să
spună. Şi a zis ea: „Născătoarea de Dumnezeu şi Stăpâna
să arate vreun semn la aceia care mă clevetesc cu
nedreptate, că eu nu am să mai fac decât aceasta”. Şi
sfârşind aceste cuvinte s-a aruncat în râu, împreună cu
pruncul.
Iar bărbatul ei şi oarecare din rudenii care s-au
întâmplat acolo în târg s-au întristat de moartea ei.
Şi ducându-se în biserică se rugau cerând de la
Dumnezeu ca să nu-i pedepsească pentru pricina aceasta,
deoarece ei nu ştiau dacă a fost nevinovată sau nu, ci
numai copilul prin culoarea pielei ar fi mărturisit pe tatăl
său.
Astfel, pe când se rugau ei, au auzit afară glasuri
din norod, lăudând cu mare strigare pe Domnul care
scăpase pe femeie din râu, sănătoasă împreună cu
pruncul, care acum era alb şi foarte frumos.
Deci, îndată alergând la dânsa şi bărbatul ei
înspăimântat, a îmbrăţişat-o plângând; şi cerând iertare
Minunile Maicii Domnului
115
pentru asprimea cu care s-a purtat faţă de dânsa, săruta
pruncul, lăudând pe Domnul, Care n-a lăsat să moară
nevinovată, învinuită cu nedreptate.
Apoi, întrebând-o cum s-a făcut minunea, ea a
răspuns: „Când am văzut că m-aţi ocărit toţi şi m-aţi
izgonit, din prea mare supărare sî amărăciune, am pus în
gând să mă omor; însă mai întâi, intrând în biserică, am
căzut şi m-am rugat Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, pe care în urmă am văzut-o în fundul râului
unde m-am aruncat, care mi-a zis mie: „Să nu te întristezi
că eu nu te las să te îneci”. Atunci am văzut că apa a stat
despărţită în două părţi şi nu s-a apropiat de mine. Iar eu
am spus: „Dar pentru ce să voiesc viaţă, Stăpâna mea? ca
să am supărări, ocări şi munci?”.
Grăit-a Preasfânta: „Altă femeie mai slăvită decât
tine să nu fie în oraşul vostru, nici alt copil mai frumos
decât al tău”. Acestea zicând m-a luat de mână cu copilul
şi aducându-mă pe pod mi-a zis: „Fiindcă bărbatul tău
vrea semn ca să creadă că al lui este copilul, să se facă
mai alb decât toţi pruncii cetăţii voastre”. Şi îndată după
ce a zis acestea Preasfânta s-a înălţat la ceruri, iar pruncul
prin minune s-a schimbat cu frumuseţea aceasta.
Deci auzind şi văzând cei ce stăteau de faţă o
minune ca aceasta, au slăvit pe Dumnezeu şi pe Stăpâna
pururea Fecioară. Iar pe femeie o rugau să-i ierte de
clevetirea cea nedreaptă, şi mai ales bărbatul său, care o
ruga să se întoarcă la casa lui.
Însă ea a zis: „Se cuvine să slăvesc pe Dumnezeu
şi pe Stăpâna mai mult, pentru că acum te-ai încredinţat
că nu ţi-am vândut cinstea ta, decât pentru că mi-a scăpat
viaţa mea. Deci de-acum înainte nu se cade să mai slujesc
casei tale, arătându-mă astfel nemulţumitoare către
Făcătoarea de bine care mi-a făcut acest minunat dar. Tu
m-ai izgonit şi m-ai urât, iar Ei i-a fost milă de mine şi nu
Minunile Maicii Domnului
116
m-a lăsat ca să pier cu trupul şi cu sufletul”.
Apoi s-a dus la o mănăstire de fecioare şi s-a
făcut călugăriţă.
Şi trăind viaţă îmbunătăţită şi minunată, s-a
învrednicit de împărăţia cerurilor, pe care dea Dumnezeu
ca noi toţi să o dobândim. Amin.
MINUNEA a 29-a
Pentru oarecare mănăstire, care ajungând la mare
nevoie, a fost ajutată cu preaslăvire de Maica lui
Dumnezeu
Pe vremea când stăpâneau dreptcredincioşii
împăraţi se afla într-un loc pustiu o mănăstire închinată
pururea Fecioarei Maria, pe care monahii trăitori acolo,
neîncetat o lăudau şi o slăveau.
Iar creştinii, ştiind evlavia lor, le trimiteau în
fiecare an cele trebuitoare şi aveau cu ce trăi; pentru că
nu numai norodul cel de obşte, ci şi împăraţii le trimiteau
daruri şi îi ajutau.
Însă după o vreme, sculându-se cu război păgânii
barbari şi biruind pe creştini, le-au luat pământurile de
hrană din care mănăstirea primea venituri, iar împăraţii
nu mai aveau voie să trimită de cheltuială ca mai înainte.
Deci, nemaiavând monahii cele de trebuinţă
acolo, s-au gândit să plece în altă parte. Şi într-una din
zile, s-au sfătuit ca să săvârşească Dumnezeiasca
Liturghie, să se împărtăşească toţi cu Sfintele şi
Preacuratele Taine, să se ierte unul cu altul şi apoi să se
ducă fiecare unde-l va îndrepta Dumnezeu.
Deci, adunându-se ei şi cântând toată slujba cu
lacrimi, în timpul când se cânta: „Cuvine-se cu adevărat a
te ferici pre Tine, Născătoare de Dumnezeu” şi celelalte,
Minunile Maicii Domnului
117
au auzit zgomot şi lovituri în jitniţe şi ieşind trapezarul
afară a aflat (o! minune!) toate lăzile şi toate jitniţele
pline de grâu ales şi frumos; pe care văzându-l după
Liturghie fraţii s-au bucurat cu bucurie mare şi au strigat
cu mare glas: „Slavă Ţie Dumnezeule! Mulţumim Ţie
Doamne, că nu ne-ai lăsat pe noi nevrednicii robii Tăi, ci
ne-ai trimis putere din înălţime”. Şi nu numai minunea cu
grâul a săvârşit-o Stăpâna, ci şi altele asemenea, pentru
că s-au găsit toate vasele pline de vin şi de untdelemn, de
legume şi de toate cele ce sunt spre trebuinţa trupului, cu
îndestulare, încât le-a ajuns hrana aceea pe mai mulţi ani.
Deci, umplându-se ei de tot binele, cu toţii s-au
veselit şi s-au hotărît ca nimeni şi niciodată să nu mai
pună în gând ca să plece din acea sfinţită mănăstire, nici
să se lenevească vreodată de la cântările şi laudele către
Făcătoarea de bine.
Şi aşa au petrecut viaţa cu fapte bune şi niciodată
n-au fost lipsiţi de cele de nevoie, pentru că ori de câte
ori aveau trebuinţă de ceva, le trimitea împărăteasa cea
cu îndestulare dăruitoare. Pentru ale cărei rugăciuni dea
Dumnezeu să ne învrednicim de fericirea cea cerească.
Amin.
MINUNEA a 30-a
Pentru Romanul care a înviat
In părţile Romei vechi era un boier, judecător al
unei cetăţi, bogat în bunătăţile cele trupeşti, însă cu
sufletul sărac, lipit şi robit de voile trupului. Avea însă
către Preasfânta multă evlavie şi la săraci multă
milostenie împărţea cum şi tuturor celor care aveau
trebuinţă.
Şi odată a plecat el de acasă ducându-se la o
Minunile Maicii Domnului
118
adunare de mai mulţi boieri, de unde trebuiau să plece cu
toţii călări pe cai într-o plimbare afară din cetate.
Avea însă boierul acesta şi un alt bun obiceiu.
Totdeauna când trebuia să se ducă undeva, înainte de a
pleca de acasă, stătea înaintea icoanei Preasfintei,
rugându-se câtva timp, zicând închinăciunea îngerească
cum şi alte rugăciuni pe care le mai ştia şi cerând să-l
acopere cu darul Ei şi să-l păzească de cursele diavolului.
Şi aşa a făcut şi în ziua când a plecat cu prietenii
lui la plimbare, însă vicleanul îl vrăjmăşuia pentru multa
evlavie pe care o avea către cea Preanevinovată şi căuta
vreme potrivită să-l omoare.
Deci când trecea peste un râu, a intrat diavolul în
calul boierului şi l-a sălbătăcit aşa de tare, încât l-a
aruncat în cel mai adânc loc al apelor. Iar tovarăşii lui,
văzând că a căzut în râu şi s-a înecat, s-au întristat de
moartea lui. Şi plângându-l ca pe un prieten, s-au întors
înapoi ca să vestească rudeniilor lui trista întâmplare, ca
să pună să i se cânte prohodul, socotind că de bună seamă
a murit, după cum chiar cu ochii lor au văzut.
Însă ajutorul cel de obşte al creştinilor, grabnica
sprijinitoare şi mijlocitoare a păcătoşilor, nu l-a lăsat
pierzării, ci cu milostivirea Ei cea de Maică l-a izbăvit
din moartea cea trupească şi sufletească. Pentru că îndată
ce a căzut în râu, a chemat pe Stăpâna zicând:
„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi mie!” Şi
când a ajuns în adânc a văzut-o; şi ţinându-l pe dânsul de
perii capului l-a scos afară, ducându-l într-un minut de
ceas în casa lui şi zicându-i: „Iată ai scăpat sănătos; deacum
să nu mai greşeşti, ci mulţumind lui Dumnezeu
Făcătorul de bine fă lucruri vrednice de pocăinţă ca să te
mântuieşti”.
Şi cei care se aflau în casa lui, văzându-l pe
dânsul plin de apă şi de frică mai mult mort că nu ştia
Minunile Maicii Domnului
119
nici unde se găseşte, s-au înfricoşat. Şi după o bucată
bună de timp, venind cei împreună călători cu el şi
văzându-l, cu bucurie s-au înspăimântat.
Deci, spunându-le el tuturor cu de-amănuntul
toate, cu toţii au slăvit şi lăudat pe Stăpâna cea prea
minunată.
Iar arhiereul vremii de atunci adunând pe toţi
dreptcredincioşii creştini a săvârşit un praznic de veselie,
întru mulţumire Doamnei noastre. Şi boierul acela nu s-a
mai întors la calea cea mai dinainte, ci ducându-se într-o
mănăstire a Preasfintei, s-a îmbrăcat în chipul cel
îngeresc, făcându-se monah, slujind bisericii cu vieţuire
îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu.
Şi aşa s-a învrednicit de împărăţia cerurilor pe
care dea Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim. Amin.
MINUNEA a 31-a
Pentru cel ce nu putea să înveţe carte, decât
numai aceasta: Bucură-Te, Marie!
În aceeaşi cetate era un om cu numele Ioan, foarte
evlavios şi bogat, dar avea mintea lui atât de greoaie, că
nu putea să înveţe carte nicidecum şi nici măcar o
rugăciune pe care să o zică după rânduiala creştinilor.
Pentru aceasta s-a dus într-o mănăstire şi dăruind acolo
toate câte erau ale lui, s-a făcut monah pentru ca să-l
înveţe fraţii carte.
Deci, pentru multa bogăţie pe care o avea, l-au
primit cu dragoste şi toţi îi spuneau Psalmi şi rugăciuni,
însă el nu putea să înveţe nimic.
Atunci un frate iscusit şi cu fapte bune, citindu-i
lui toate rugăciunile, una câte una, l-a întrebat care din
toate i s-a părut mai frumoasă, ca să-l înveţe, el a zis că
Minunile Maicii Domnului
120
aceea: „Bucură-te, Marie” i-a plăcut mai mult.
Deci punând osteneală multă, după multă vreme a
învăţat închinăciunea îngerească, adică aceasta:
„Născătoare de Dumnezeu Fecioară, Bucură-Te, ceea ce
eşti cu dar dăruită, Mărie” şi celelalte.
Şi s-a umplut de multă bucurie şi veselie că a
învăţat închinăciunea aceea îngerească, încât se părea că
a găsit o comoară de mult preţ. Şi în toată vremea alt
cuvânt nu zicea, decât numai aceasta : „Bucură-Te, ceea
ce eşti cu dar dăruită, Marie”, Pentru aceasta toţi fraţii iau
scos poreclă zicându-i: „Bucură-Te, Marie”, de care el
însă mult se veselea, şi totdeauna se ruga către pururea
Fecioara, zicând închinăciunea aceea îngerească cu
bucurie şi veselie neasemănată.
Şi aceasta au zis-o pururea pomenitul până în
ceasul în care i-a ieşit fericitul lui suflet.
Iar după ce i-au cântat prohodul după rânduiala, lau
îngropat într-un loc deosebit, pentru că sfinţitele lui
moaşte au răspândit bună mireasmă, care nu s-a
împuţinat după ce l-au acoperit, ci încă mai mult creştea
în fiecare zi. Şi simţeau fraţii un miros de negrăită bună
mireazmă.
Deci, când i-au făcut pomenirea cea de nouă zile,
au văzut o minune preaslăvită şi s-au înspăimântat. Şi
anume a răsărit din mormântul lui un crin prea frumos, şi
pe fiecare frunză erau scrise aceste cuvinte cu slove de
aur: „Bucură-Te, ceea ce eşti cu dar dăruită, Marie”. Şi
buna mireazmă a crinului aceluia nu se asemăna cu nici o
floare pământească.
Iar egumenul a zis fraţilor: „Iubiţii mei! Din
lucrul acesta minunat putem cunoaşte ce mare sfinţenie a
avut fericitul acesta şi cât de multă dragoste către
Doamna noastră!
Deci, cu cuviinţă este să vedem şi rădăcina
Minunile Maicii Domnului
121
acestui crin, pentru ca să înţelegem cu ce daruri se
răsplăteşte acel ce iubeşte din toată inima pe pururea
Fecioara. Şi săpând mormântul au văzut cum că crinul a
crescut din gura Cuviosului şi s-au înspăimântat. Iar
poruncind egumenul ca să se desfacă sfintele moaşte au
văzut cum că pe inima lui era icoana Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu şi mult s-au înspăimântat.
Deci luând cu litanie şi cu tămâieri sfinţitul acela
crin, l-au aşezat în cinstit loc, împreună cu sfintele
moaşte. Şi toţi îl cinsteau şi se cucerniceau de el, pentru
dragostea Maicii lui Dumnezeu.
Pentru ale cărei rugăciuni dea Dumnezeu să ne
învrednicim şi noi de fericirea cea cerească. Amin.
MINUNEA a 32-a
Pentru copilul irinicului (sau paşnicului) care s-a
izbăvit din apele râului
În părţile Lombardiei era un bătrân cu soţia sa, cu
fapte foarte bune, având multă evlavie către Preasfânta
Fecioară.
Şi din multa dragoste pe care o avea, cheltuind
mulţi bani, a zugrăvit pe un perete al casei lor icoana
Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, foarte frumoasă şi
prea minunată. Deci, ori de câte ori treceau pe dinaintea
sfintei icoane, în oricare zi sau ceas, se închinau zicând
închinăciunea cea îngerească. Iar Preacurata, pentru a lor
bună obişnuinţă, le trimitea darul ei, toate cele bune, cum
şi toată veselia. Şi petreceau ei cu aşa fapte bune şi erau
aşa de liniştiţi, necertându-se unul cu altul şi nici cu
vecinii lor, încât toţi i-au numit zicându-le „paşnici”.
Deci aveau ei un prunc de trei ani, care văzând pe
tatăl său şi pe maica sa că stau de multe ori înaintea
Minunile Maicii Domnului
122
sfintei icoane şi se roagă cu evlavie, a luat şi el
obişnuinţă a face aşa. Şi de câte ori trecea pe acolo se
închina, urmând pe părinţii lui.
Iar când a început a vorbi, învăţându-l pe el
închinăciunea cea îngerească, o zicea ori de câte ori
trecea pe lângă sfânta icoană şi se ruga, nu din evlavie, ci
din obişnuinţă. Şi ca un prunc ce era, văzând pe Sfânta
stând pe scaun (după cum era zugrăvită), socotea că
aceea ar fi fost Doamna casei; pentru aceasta se temea şi
se închina Ei, după cum vedea pe părinţii lui că făceau.
Deci, într-una din zile, jucându-se cu alţi copii la
ţărmurile râului, din lucrarea urâtorului de bine a căzut în
apă, iar ceilalţi copii mergând au vestit maicii lui că s-a
înecat fiul ei.
Atunci a alergat ea plângând, cu toţi vecinii şi
ajungând la râu, pentru că era foarte adânc, s-au
dezbrăcat doi oameni şi s-au dat la fund, căutând cu
sârguinţă, dar nu l-au aflat. Iar femeia uitându-se în altă
parte, mai în jos, a văzut pe copil stând deasupra apei, în
mijlocul râului, ca şi cum ar fi şezut pe un scaun prea
minunat.
Deci întrebându-l: „Fiul meu, cum te afli?” el i-a
răspuns zicând: „Bine, maica mea, că Doamna mă ţine şi
nu mă tem”. Iar femeia, de bucurie, n-a înţeles despre
cine a zis. Deci ridicându-l oamenii l-au dat maicii lui,
care bucurându-se s-a dus la casa ei, unde tocmai sosise
şi bărbatul său. Şi auzind el de întâmplare, l-a întrebat săi
spună cum a scăpat. Iar pruncul a răspuns aşa: „După ce
am căzut în râu, a alergat Doamna aceea a casei noastre
(şi a arătat cu degetul icoana Născătoarei de Dumnezeu)
care m-a răpit din apă şi m-a ţinut deasupra până când mau
luat oamenii”.
Auzind acestea cei ce erau de faţă, mult s-au
minunat, mai ales când au văzut pe prunc că arată cu
Minunile Maicii Domnului
123
degetul icoana şi căzând la pământ s-au închinat. Şi au
slăvit darul Ei făcând toată noaptea priveghiere. Căci
oricine îl întreba pe copil de acea întâmplare, el
răspundea spunându-i pricina curat; când era vorba de
altceva, zicea cuvintele strâmbe şi îngânate, ca toţi copiii
mici, iar când istorisea despre minune, spunea cuvintele
aşa de lămurit şi aşa de bine întocmite că se minunau toţi
de un lucru ca acesta.
Aşadar, toţi aceia care cinstesc sfintele icoane cu
evlavie, ca şi pruncul acela, se izbăvesc din tot felul de
primejdii vremelnice şi se învrednicesc de bucuria şi
veselia cea netâlcuită. Pe care, o! de-ar da Dumnezeu să
o dobândim noi toţi, întru Iisus Hristos Domnul nostru,
căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
MINUNEA a 33-a
Pentru iudeul care s-a izbăvit din legături şi a
crezut in Domnul
În părţile Lombardiei, trecea odată pe un drum un
neguţător foarte bogat, iudeu (evreu) de neam, pe care
atacându-l hoţii, l-au jefuit şi robit. Şi legându-l cu lanţuri
de fier, l-au aruncat într-o închisoare întunecoasă,
nădăjduind că vor mai scoate de la el şi alţi bani, iar dacă
nu, în cele din urmă să-l omoare.
Deci, aflându-se rob acel ticălos iudeu, se tânguia
cu amar, gândindu-se în multe feluri cum ar putea face ca
să scape din acea nevoie.
Şi aducându-şi aminte că Fecioara Maria, care
face multe minuni la creştini, ar putea să-l izbăvească şi
pe dânsul, dacă va chema-o cu credinţă, s-a umilit din
toată inima şi a zis acestea cu lacrimi: „Doamnă şi
împărăteasă a Cerului şi a pământului! Arată milele Tale
Minunile Maicii Domnului
124
şi spre mine ticălosul, ca să se facă minunat darul Tău,
după cum de multe ori nenumărate semne şi minuni ai
făcut, precum am auzit de la creştini; că pe mulţi îndrăciţi
i-ai vindecat, fel de fel de boli ai tămăduit şi pe robi cu
preaslăvire i-ai slobozit. Milostiveşte-te dar şi spre mine
cel nevrednic şi nu-ţi aduce aminte de răutatea
strămoşilor mei, ci, ca o Maică a milei, după cum creştinii
Te propovăduiesc, ajută-mi mie la o nevoie ca
aceasta şi mă izbăveşte pe mine, ca şi eu să cred în Unul
Născut Fiul şi Dumnezeul Tău şi să propovăduiesc
minunile Taie”.
Deci după ce s-a rugat el astfel, adormind puţin,
văzu o împărăteasă preaslăvită, strălucind mai mult decât
soarele şi înconjurată de îngeri, care după porunca Ei i-au
scos lanţurile cu care era încătuşat. Iar el, de bucurie
îndată deşteptându-se văzu, nu în vedenie ca mai-nainte,
ci de faţă, cu ochii, pe Doamna noastră întru slavă şi
strălucire multă, către care zice: „Spune-mi Stăpână,
numele Tău, ceea ce ai făcut cu mine atâta bunătate, ca să
ştiu pe făcătoarea mea de bine”. Iar Ea a răspuns: „Eu
sunt Maria, pe care ai chemat-o şi te-am ascultat; că deşi
neamul iudaic este vrăjmaş mie şi Fiului meu, ca unii ce
nu cred în întruparea Lui mântuitoare, deoarece cu
credinţă şi cu lacrimi ai strigat, ca un Dumnezeu milostiv
şi nepomenitor de rău s-a milostivit spre tine şi a poruncit
ca să te mântuiesc din două primejdii: a trupului şi a
sufletului”.
Acestea zicând, a poruncit îngerilor de l-au dus
într-o prăpastie adâncă şi înfricoşată foarte, în care erau
nenumărate suflete ce se munceau cu negrăită muncă, de
unde ieşea un miros greu, de nesuferit. Şi văzând iudeul
aceasta, de frică, a căzut la pământ, iar Stăpâna i-a zis:
„Munca aceasta este a jidovilor celor necredincioşi care
nu cred în iconomia cea în trup a Stăpânului şi Fiului
Minunile Maicii Domnului
125
meu Hristos Dumnezeu”. Apoi, ducându-l într-un munte
înalt, a văzut un loc frumos, plin de veselie, din care
ieşea o bună şi dulce mireazmă, în care era o mulţime de
norod ce cânta neîncetat, veselindu-se. Şi mirându-se
iudeul de o frumuseţe nemaivăzută ca aceea, i-a zis
Stăpâna: „Aceasta este soarta sufletelor pe care le-a
izbăvit Fiul lui Dumnezeu cu sângele lui cel prea scump
şi prea curat. Deci din aceste două locuri pe care ţi le-am
arătat, alegeţi care-ţi place”.
Acestea zicând, împărăteasa a toate s-a înălţat la
ceruri. Iar iudeul acela, aflându-se în afară de închisoare,
a dat laudă Stăpânei, Făcătoarei de bine. Şi s-a botezat
îndată, lepădându-se de bogăţie şi de rudeniile lui. Şi
făcându-se monah a slujit din inimă Făcătoarei lui de
bine, care l-a izbăvit şi către credinţa cea adevărată
minunat l-a povăţuit.
Şi aşa s-a învrednicit de cereasca fericire. Amin.
MINUNEA a 34-a
Pentru copilul care fiind omorât de iudeul, tatăl
său, a înviat şi a mărturisit pe Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu
O evreică oarecare, fiind însărcinată şi aproape să
nască, avea mare durere şi multă muncă, după cum se
întâmplă de multe ori femeilor. Şi oricâte feluri de
doctorii i-au făcut şi i-au dat, nimic nu i-a ajutat.
Deci, nefiind cu putinţă ca să nască pruncul,
cumplit muncindu-se, aştepta din ceas în ceas ca să-şi dea
sufletul, nefericita. Atunci o femeie creştină care s-a
întâmplat acolo, i-a zis: „Dacă voieşti să te uşurezi,
cheamă pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, că nu
poţi să găseşti alt ajutor”. Deci bolnava, având mari
Minunile Maicii Domnului
126
dureri, cu smerită şi domoală vorbire a zis acestea cu
lacrimi: „Binecuvântată Marie, pururea Fecioară! Deşi
sunt nevrednică eu, cea cu totul pângărită ca să te chem
pe Tine, pentru că mă trag din neamul acela care a ucis
pe Fiul Tău, aud însă cum că milostivirea şi mila Ta se dă
în dar celor păcătoşi în fiecare zi. Rogu-mă, dar, Ţie,
izbăveşte-mă din această primejdie şi făgăduiesc a primi
împreună cu pruncul pe care îl voi naşte dumnezeiescul
Botez”.
Acestea zicând, a născut îndată un copil, parte
bărbătească şi în scurtă vreme după ce s-a sculat din pat
s-a botezat împreună cu copilul.
Iar bărbatul ei în acel timp nu s-a întâmplat acasă,
fiind plecat într-un oraş departe. Deci venind el şi auzind
de cele petrecute în lipsa lui, s-a mâniat foarte şi a omorât
pruncul. Iar vecinii care s-au adunat la nenorocirea aceea,
vrând să-l prindă şi să-l ducă la judecată, el a fugit.
Deci fiind urmărit de aproape, a fugit evreul până
ce s-a ostenit şi văzând în drum o biserică, ca să scape, a
intrat în ea şi s-a ascuns. Iar înăuntru, stând el îngrozit, a
văzut o icoană a Preasfintei Fecioare şi cu darul lui
Dumnezeu luminându-se cu inima, a grăit acestea: „O!
Stăpână, mare este milostivirea Ta! că acoperi şi păzeşti
pe un ticălos şi păgân care a omorât pe fiul său, iar acum
stă în casa Ta şi nu se deschide pământul ca să îl înghită.
Deci fiindcă atât de mare este bunătatea Ta, miluieşte-mă
pe mine, după cum Preaînduratul Fiul Tău a miluit pe
Pavel prigonitorul şi iartă toate fărădelegile mele, căci
cred că negrăit şi fără de stricăciune ai născut pe Iisus, pe
care îl mărturisesc Dumnezeu şi om, a Cărui milă este
nemăsurată şi iubirea de oameni neasemănată!” Acestea
zicând şi rugându-se el cu lacrimi, l-au ajuns creştinii şi
prinzându-l pe dânsul l-au legat.
Deci a zis către ei: „Rogu-mă vouă, pentru
Minunile Maicii Domnului
127
Domnul, duceţi-mă la un preot ca să primesc sfântul
Botez; şi iau de martor pe Dumnezeu că aceasta nu o zic
de frica morţii, sau fiindcă mă tem; doresc numai să mor
cu o moarte cuviincioasă, după ce mă voi lumina cu
sfântul Botez”.
Deci îndeplinind ei această dorinţă a lui, după ce
s-a botezat, l-au dat judecăţii; şi fiind osândit la moarte, lau
închis până a doua zi, când trebuia să-l omoare. Iar
femeia lui plângea cu amar pentru moartea copilului. Însă
pe când îl ţinea pe genunchii ei şi suspina nemângâiată,
văzu (o! minune!) că copilul a înviat. După care îndată
auzind că bărbatul său s-a botezat, iar pentru ucidere vor
să-l omoare, luând pruncul, a alergat în grabă la judecată.
Şi văzând toţi copilul, au slăvit pe Dumnezeu, liberând pe
ucigaşul. Care fiind acolo de faţă şi căutând pruncul la
gît, unde ştia că-i dăse lovitura cu cuţitul, a găsit rana,
care, din iconomia Preasfintei se cunoştea foarte bine. Şi
au văzut-o toţi cei ce erau de faţă, şi astfel s-a
propovăduit această dumnezeiască minune. Dar cu
aceasta, iubiţilor, n-a săvârşit încă facerile ei de bine
împărăteasa cea prea milostivă, ci minunea urmă minunii.
Căci s-a dat copilului dar, de vorbea bine şi curat, ca un
om de douăzeci de ani.
Deci, deschizându-sl gura lui a zis: „Maica
milostivirii şi a toată mângâierea, Maria cea înainte de
naştere şi după naştere Fecioară şi Maica lui Dumnezeu
m-a înviat, pentru întoarcerea la credinţa cea dreaptă a
părinţilor mei, şi spre mustrarea necredincioşilor iudei,
care nu cred în întruparea lui Dumnezeu”.
Acestea auzindu-le cei ce erau de faţă, au lăcrimat
de bucurie, slăvind pe Domnul şi pe Stăpână. Iar tatăl
copilului a slujit toată viaţa lui Preasfintei, scriind multe
cuvinte asupra necredincioşilor iudei şi spre lauda Maicii
lui Dumnezeu; şi mulţi s-au întors la dreapta credinţă
Minunile Maicii Domnului
128
printr-însul. Asemenea şi copilul acela crescând a făcut
multe fapte bune cu mare dragoste de Dumnezeu ca şi
tatăl şi maica sa. Iar când s-au mutat din această viaţă, sau
dus în împărăţia cea cerească. Pe care dea Dumnezeu
cu toţii s-o dobândim. Amin.
MINUNEA a 35-a
Pentru bătrânul bolnav care s-a însănătoşit şi ca
un voinic tânăr a devenit
Pe timpul când Britania era dreptcredincioasă, se
afla într-o chinovie un preacuvios monah, care avea
multă evlavie către Prea Sfânta Fecioară. Şi aşa de mult o
cinstea, că dacă s-ar fi întâmplat să audă numai de
numele Ei cel prea lăudat, adică dacă ar fi zis cineva
„Maria” ori Născătoare de Dumnezeu, sau chiar el singur
citind undeva asemenea cuvinte, pleca genunchii şi făcea
închinăciune până la pământ. Şi aşa a făcut acel
îmbunătăţit monah şi credincios prieten al Preasfintei
Fecioare, Maicii lui Dumnezeu, toată viaţa lui.
Şi ajungând la adânci bătrâneţe s-a îmbolnăvit; şi
slăbise aşa de mult că nu putea să se mai ridice din
aşternutul său, din care pricină egumenul i-a dat de
ascultare un ucenic ca să-i gătească cele spre trebuinţă,
însă odată s-a întâmplat că ucenicul nu era acasă, iar
bătrânul avea nevoie să se scoale din pat. Deci făcându-şi
obişnuita lui rugăciune, a încercat de mai multe ori să se
ridice, dar n-a putut.
Atunci, îndreptându-şi ochii către icoana
Preasfintei, a lăcrimat şi a zis către dânsa, cu credinţă:
„Prea dulcea mea Stăpână, ajută-mi mie”. Şi îndată (o!
grabnică auzire!) s-a aflat în faţa lui împărăteasa a toate,
care i-a zis: „Pentru multa ta evlavie şi pentru dragostea
Minunile Maicii Domnului
129
pe care o ai către mine, iată că-ţi adaog încă treizeci ani
de viaţă în această lume şi-ţi dăruiesc să ai putere ca pe
timpul când erai de treizeci ani. Iar aceasta ţi-o fac pentru
că-mi place vieţuirea ta şi pentru că cinsteşti aşa de mult
numele meu”.
Şi zicând PreaSfânta acestea, s-a înălţat la ceruri.
Iar monahul din acel ceas s-a făcut sănătos şi puternic cu
trupul. Şi toţi fraţii văzându-l mergând cu veselie şi
auzind de minunea făcută cu dânsul s-au înspăimântat şi
au prins multă evlavie către el.
Iar el, aducându-şi totdeauna aminte de
Făcătoarea lui de bine, o lăuda necontenit şi o slăvea: cu
posturi, rugăciuni, privegheri şi cu alte faceri de bine,
până când s-a odihnit întru Iisus Hristos, Domnul nostru,
Căruia i se cuvine slava în veci. Amin.
MINUNEA a 36-a
Pentru fraţii care s-au certat şi de către Preasfânta
Stăpâna s-au împăcat
În chinovia cea mai sus arătată, din îndemnarea
diavolului, s-au certat odată doi fraţi. Deci unul, ca un
îmbunătăţit şi drept-credincios ce era, îl iertase pe celălalt
şi se ruga pentru sufletul lui, pe când acesta se mândrea şi
spunând egumenului minciuni, a zis că tovarăşul său ar fi
făcut un păcat plin de ruşine.
De aceasta luând cunoştinţă monahul cel
cucernic, s-a mâhnit foarte şi s-a ruşinat, neputând să
sufere o clevetire ca aceea.
Însă neavând în oameni nădejde, ci la
Atotputernicul Dumnezeu şi la Preacurata Maica Lui, a
alergat la darul lor ca să-i ajute, pentru ca să nu se
ruşineze de fraţii săi.
Minunile Maicii Domnului
130
Deci, într-o dimineaţă, când se cânta Utrenia,
văzu pe clevetitorul stând în strană cu neruşinare,
aproape de el, nicidecum căindu-se pentru nedreapta lui
clevetire.
Atunci fratele biruit fiind de mâhnire, neputând
să-l vadă, a plecat din biserică şi ducându-se într-un
Paraclis, a căzut la pământ rugându-se cu lacrimi şi
zicând: „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, nădejdea
celor deznădăjduiţi şi ajutorul celor neajutoraţi, grăbeşte
şi mă izbăveşte de clevetirea cea nedreaptă, că dacă nu va
apuca înainte darul tău, nu găsesc alt ajutor”.
Acestea zicând, a văzut pe Preasfânta că şedea
aproape de sfinţita masă, împreună cu un cinstit şi drept
încuviinţat bărbat. Iar fratele privind la ei cu frică şi cu
evlavie, i-a văzut că s-au închinat către răsărit când au
cântat cântăreţii: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului
Duh”.
După care, întorcându-se Stăpâna către dânsul, i-a
zis cu lină faţă: „Să nu te mihneşti mai mult, că m-am
rugat pentru tine Fiului meu şi a luminat pe vrăjmaşul tău
ca să se căiască de păcatul lui, pentru ca să nu se
muncească, iar tu ca să te izbăveşti de nedreapta
clevetire”. Iar el a zis: „Te rog pe Tine, Doamna mea,
spune-mi cine este sfântul acesta care şade împreună cu
Tine şi pentru ce acum vă închinaţi?” Răspunsu-i-a
Preasfânta: „Acesta este Ioan Evanghelistul, fiul meu cel
dăruit de Stăpânul când era pe cruce. Şi să nu te miri că
ne-am închinat lui Dumnezeu, pentru că totdeauna când
voi oamenii cântaţi aici pe pământ laude şi Slavoslovii
Sfintei Treimi şi noi cei din împărăţia cerească ne
închinăm şi împreună ne bucurăm pentru slava cea care
cu cuviinţă şi după datorie se dă Preaslăvitului şi
Prealăudatului Dumnezeu; şi ne plecăm cu evlavie
capetele, închinându-ne Făcătorului şi Mântuitorului
Minunile Maicii Domnului
131
nostru”. Acestea zicând, s-a înălţat la ceruri împărăteasa
Atoate, lăsând în urma ei o aşa bună mireazmă, încât toţi
s-au minunat.
Iar clevetitorul acela, din mirosul acelei bune
miresme desăvârşit umilindu-se, a mărturisit înaintea
tuturor nedreapta clevetire.
Deci, monahul cel cucernic, povestindu-le ou deamănuntul
vedenia şi ducându-se în biserica unde s-a
arătat Stăpâna, ieşea încă bună mireazmă din marmura pe
care stătuse cu preacuratele sale picioare; pe care
marmură scoţând-o, a păstrat-o şi păzit-o totdeauna ca pe
nişte moaşte sfinte, pentru aducerea aminte de minunea
pe care a făcut-o Preaslăvita Născătoare de Dumnezeu.
Pentru ale cărei rugăciuni, o! de am
dobândi fericirea cerească! Amin.
MINUNEA a 37-a
Pentru ostaşul cel desfrânat care prin
rugăciunile Maicii lui Dumnezeu a căpătat
iertare de păcate
Era odată un ostaş cu viaţă foarte stricată,
destrăbălată, şi plină cu tot felul de păcate; iar mai ales în
desfrânare era vestit. Şi având el o soţie îmbunătăţită şi
cu frică de Dumnezeu, de multe ori îl sfătuia ca să se lase
şi să se pocăiască de păcatele lui. Deci, înduplecându-l pe
dânsul buna lui soţie, postea cele patrusprezece zile de la
începutul lunii August în cinstea Preasfintei, cum şi toate
ajunurile praznicelor ei, nemâncând în aceste zile altceva
decât pâine şi apă, şi numai o singură dată, tocmai după
al nouălea ceas.
Şi nu numai la această faptă bună l-a povăţuit pe
dânsul, ci şi la sfânta rugăciune, căci luând buna
Minunile Maicii Domnului
132
obişnuinţă a sta de multe ori înaintea icoanei Preasfintei,
zicea cu evlavie închinăciunea îngerească, cum şi alte
rugăciuni pe care le mai ştia.
Deci, într-o zi, intrând în biserică şi rugându-se
înaintea unei icoane pe care zugravii o numesc Eliusa,
adică Milostiva (în care Preasfânta ţine pe Domnul ca pe
un prunc în braţele sale), a văzut o preaslăvită minune pe
care i-a arătat-o Cel Multmilostiv, ca să se umilească
inima lui şi să urască păcatele sale, după cum s-a şi făcut.
Căci uitându-se la Pruncul cel AtotStăpânitor, a văzut că
era rănit peste tot corpul şi din răni curgea sânge
proaspăt, ca şi cum rănile ar fi fost făcute chiar în ceasul
acela.
Şi umilindu-se el cu inima de acea jalnică
privelişte, a plâns cu amar; şi rugându-se Preasfintei a zis
acestea din tot sufletul: „Preadulcea mea Doamnă şi
Stăpână! Milostiveşte-Te spre mine cel necredincios şi ca
o mijlocitoare a păcătoşilor ce eşti, mijloceşte către
Domnul să mă ierte şi pe mine păcătosul. Atunci a auzit
un glas din icoană zicând: „Voi, păcătoşilor, cu gura îmi
ziceţi Maica milostivirii, iar cu fărădelegile voastre mă
faceţi Maică a întristării şi a mâhnirii”. Iar el, auzind
aceste cuvinte, a căzut cu faţa la pământ şi tânguindu-se,
zicea: „Nu te mânia Stăpână, pe mine cel ticălos, ci ca o
mijlocitoare şi ajutătoare a păcătoşilor roagă-Te pentru
mine că mult poate rugăciunea Ta către Stăpânul”. Astfel
rugându-se ostaşul şi stând cu faţa la pământ, pentru că
nu îndrăznea să ridice ochii săi, a auzit pe Preasfânta
zicând către Domnul: „Fiule al meu Preaiubite, miluieşte
pentru dragostea mea pe păcătosul acesta, care cade cu
lacrimi şi-şi mărturiseşte păcatele sale”. Iar Stăpânul i-a
răspuns: „Să nu mă superi pentru acesta o! Maică, că nu
este vrednic de iertare”. Zis-a Preasfânta: „Fiule al meu
Preadulce, adu-ţi aminte de dragostea mea cea de Maică,
Minunile Maicii Domnului
133
cu care te-am hrănit şi te-am alăptat şi lasă-i acestuia
fărădelegile lui”. Răspuns-a El, zicând: „Pe bună
dreptate, O! Maică, nu pot să te ascult”. Zis-a din nou
Stăpâna: „Nu-ţi cer să-l judeci după dreptate, ci după
milostivirea cea nemărginită, fiindcă toţi mă numesc
Maica milostivirii”.
Răspunsu-i-a Hristos: „Să nu Te osteneşti că nu
Te ascult pe Tine pentru acesta; adu-ţi aminte că şi eu mam
rugat Tatălui Meu de trei ori în vremea patimii, că de
este cu putinţă să se mântuiască omenirea într-alt chip, să
nu primesc moarte, şi nu M-a ascultat”.
Deci, când a văzut Stăpâna cea mult milostivă că
mulţimea fărădelegilor ostaşului aceluia oprea mila lui
Dumnezeu, a plecat genunchii şi creştetul său cel
preacurat ca să se închine, pentru ca să silească — cu
chipul acesta al smereniei — milostivirile Iubitorului de
oameni spre milă, după cum s-a şi întâmplat. Căci
văzând-o că s-a plecat ca să I se închine n-a lăsat-o, ci i-a
zis El: „Fiindcă în lege este scris să cinstească fiecare pe
tatăl şi pe maica sa, nu-ţi voi trece cu vederea cererea
Ta”.
Apoi a zis: „Să fie iertate fărădelegile lui şi ca
semn al dragostei să se apropie ca să-mi sărute rănile
mele”. Şi ridicându-se el spre a face aceasta, o! minune!
îndată ce săruta o rană, se vindeca şi alta iarăşi asemenea,
până ce le-a sărutat pe toate — şi toate desăvârşit s-au
vindecat.
Deci, încredinţîndu-se de iertarea sa, mulţumind
Domnului şi pururea Fecioarei Maicii Sale, s-a dus la
casa sa şi vestind soţiei sale toate cele întâmplate, a
înapoiat tuturor toate cele luate cu nedreptate şi a dat
multe milostenii.
Apoi sfătuindu-se cu soţia sa, prin bună învoială
s-au călugărit amândoi, femeia ducându-se într-o
Minunile Maicii Domnului
134
mănăstire de fecioare, iar el într-o mănăstire de bărbaţi,
în care era viaţă de obşte.
Şi s-au săvârşit, cu fapte bune, întru Iisus Hristos
— Domnul nostru. Căruia I se cuvine slava în veci.
Amin.
MINUNEA a 38-a
Despre frumuseţea cea nemărginită a
pururea Fecioarei Maria, pe care s-a învrednicit
a o vedea un cleric evlavios şi cu fapte bune
În Paris era odată un cleric îmbunătăţit şi înţelept,
care cu frumoasa scriere se îndeletnicea. Şi având acest
om multă evlavie către Preasfânta Fecioară, dorea ca să
vadă în această lume frumuseţea ei cea preaslăvită.
Deci, având această dorinţă de multă vreme şi
pentru aceasta de multe ori rugându-se lui Dumnezeu, l-a
ascultat pe dânsul „Cel ce face voia celor ce se tem de
el”, căci trimiţând un înger din Cer, i-a zis lui:
„împărăteasa lumii a auzit rugăciunea ta şi m-a trimis ca
să-ţi spun ţie ca să te pregăteşti, căci Duminică în ceasul
Utreniei va veni ca să o vezi, însă nu în toată mărimea
frumuseţii Ei, ci numai pe cât poate să vadă firea
omenească. Însă să ştii, că de atâta strălucire ai să te
lipseşti de lumină şi ai să rămâi cu totul orb”. Iară el a
răspuns: „Cu bucurie şi cu veselie primesc ca să mă
păgubesc de lumina cea vremelnică, numai să mă
învrednicesc a vedea prea frumoasa şi strălucita faţă a
Doamnei şi Stăpânei mele”.
Şi ducându-se îngerul, a rămas clericul gândinduse
şi socotind şi din puţina credinţă îndoindu-se, zicea
întru sine: Cum voi petrece eu toată viaţa mea orb,
neputând ca să mai scriu şi nici să fac vre-o altă slujbă
Minunile Maicii Domnului
135
pentru hrana trupului?
De aceasta aducându-şi aminte, cugeta să închidă
un ochi şi numai cu celălalt să se uite la Născătoarea de
Dumnezeu, pentru ca să nu rămână orb desăvârşit.
Deci, când a sosit ceasul hotărît, a stat de faţă
înaintea lui împărăteasa Atoate, cu atâta strălucire şi
frumuseţe, încât limba omenească nu poate ca să o spuie
nici să o înţeleagă.
Iar el, după ce a privit-o puţin timp numai cu un
ochi, bucurându-se cu cutremur de o slavă ca aceea
nemărginită şi de mare cuviinţă, s-a gândit să deschidă şi
celălalt ochi, pentru ca să dobândească mai multă veselie
şi bucurie, însă Stăpâna, făcându-se nevăzută de ochii lui
s-a înălţat la Ceruri îndată; iar el a rămas numai cu un
ochi sănătos (cu cel pe care îl ţinuse închis) iar de cel cu
care văzuse strălucirea Prea Curatei a orbit desăvârşit.
Atunci dar mâhnindu-se şi imputându-si puţina sa
credinţă, se defăima pe sine, zicând: „Vai mie,
nebunului! cum m-am lipsit de o strălucire slăvită şi
cerească desfătare ca aceasta! Pentru ce nu m-am uitat eu
cu amândoi ochii şi să fi rămas cu desăvârşire orb, numai
să nu mă fi lipsit de o strălucire ca aceasta! O!
Dumnezeul meu! Primesc şi sunt gata să mă lipsesc şi de
lumina celuilalt ochi, numai învredniceşte-mă să mai văd
odată pe Doamna şi Stăpâna mea!”.
Deci făcând rugăciune de multe ori cătră
Fecioara, cu lacrimi şi cu posturi ca să i se mai arate şi a
doua oară, a venit îngerul şi i-a zis: „împărăteasa Atoate
s-a milostivit de nevoinţa şi de lacrimile tale şi a primit
ca să vină iară şi să o vezi, dacă te mulţumeşti să rămâi
orb pentru dragostea Ei”.
Răspuns-a el, zicând: „Nu am cuvinte ca să-i
mulţumesc după cum se cade pentru darul Ei; mă închin
şi o slăvesc pentru aşa de mare facere de bine; şi nu
Minunile Maicii Domnului
136
numai de lumina ochilor sunt gata să mă păgubesc, ci şi
de mâinile sau picioarele mele şi chiar de viaţa aceasta
vremelnică primesc să mă lipsesc, numai să văd pe
Doamna mea”. Zis-a lui îngerul : „Pentru această evlavie
a ta, te vei învrednici ca să vezi pe Stăpâna, mâine; şi nu
numai că nu te vei lipsi de lumina ochiului sănătos, dar şi
pe celălalt îl vei dobândi şi vei vedea cu amândoi ochii
curat şi luminat şi se va veseli inima ta”.
Deci, arătându-se iarăşi Preasfânta, tocmai aşa s-a
întâmplat, după cum i-a spus lui îngerul. Şi de lumina
aceea nepovestită pe care a văzut-o, a căzut cu faţa la
pământ, precum oarecând Apostolii în Tabor. Însă,
dându-i lui dar şi putere Stăpâna şi luminându-i sufletul,
când s-a ridicat, s-a aflat cu amândoi ochii şi a mai văzuto
încă multe ceasuri în urmă şi mult s-a veselit.
Deci înălţându-se Ea la Ceruri, el a rămas
mulţumindu-i pentru atâta facere de bine. Şi petrecând tot
restul vieţii sale întru fapte bune, s-a mutat la veşnicele şi
fericitele cereşti lăcaşuri. Pe care să ne învrednicim şi noi
a le dobândi, pentru rugăciunile Stăpânei celei
prealăudate şi ale tuturor sfinţilor. Amin.
MINUNEA a 39-a
Pentru copilul care a înviat şi a mărturisit pe cel
ce l-a ucis
O femeie oarecare îmbunătăţită, - cu frică de
Dumnezeu şi cu mare evlavie către Preasfânta, avea de
soţ pe un necredincios şi nelegiuit bărbat. Căci trăind în
fărădelege cu altă femeie, pe a sa, cea după lege, o ura şi
o vrăjmăşuia (după cum fac unii ca aceştia) şi nici cele
mai de trebuinţă ale ei nu i le da.
Deci, fiindcă el nu aducea cele trebuitoare în casă,
Minunile Maicii Domnului
137
ci lipsea cu zilele pentru ca să-şi facă voile lui cele rele,
sărmana femeie neavând cu ce trăi, a luat un copil al unui
om bogat pentru ca să-l alăpteze.
Însă, într-o noapte, pe când ea dormea, soţul ei
care o ura de moarte şi voia să o piardă, a intrat pe furiş
în casă şi orbit fiind de diavolul, sau mai bine-zis de
voirea lui cea rea, a omorât copilul, socotind în minte că
judecata o va găsi vinovată şi o va condamna la moarte
pe soţia sa. Deci făcând aceasta a fugit, furişându-se
binişor.
Iar dimineaţa, când femeia a găsit pruncul mort, a
început a plânge şi a se tângui, neştiind cum s-a întâmplat
pricina. Şi adunându-se toţi vecinii, a venit şi tatăl
copilului care, plângând pentn că l-a aflat mort aşa
deodată, n-a crezut ce-a spus femeia, ci socotind că ea l-a
omorât, a tras-o la judecată pentru ca să fie condamnată
la moarte ca ucigasă.
Iar adevăratul ucigaş, făţărnicindu-se înaintea
lumii, spunea minciuni, zicând că soţia sa este o
desfrânată şi se făcea că este foarte supărat pe dânsa!
Şi aşa nevinovata aceea a fost condamnată la
moarte cu nedreptate.
Deci, pe când o duceau la locul osândei, pentru că
n-a avut nenorocita pe pământ nici un ajutor sau apărător
la o nevoie ca aceea să mijlocească la judecător pentru
dânsa, a chemat puterea şi ajutorul cel de sus, zicând:
„Preaslăvită şi Atotputernică Stăpână şi Doamnă a toată
zidirea, ajută-mi mie ticăloasei în această năpăstuire şi
înduplecă pe Dreptul Judecător ca să nu lase să mă
omoare cu nedreptate”.
Aşa a zis din adâncul inimii şi îndată (O!
grabnicul ajutor şi sprijin!) s-a arătat înaintea tuturor o
femeie cu chip prea încuviinţat şi cinstit, foarte frumoasă
la faţă şi strălucită, având un prunc în braţe, care a zis
Minunile Maicii Domnului
138
către judecător aşa: „Aşteaptă puţin ca să facă această
judecată Fiul meu”. Atunci a zis lor Dumnezeiescul
Prunc: „Nu judecaţi după faţă ci după dreptate ca să nu
luaţi de la Dreptul Judecător veşnică pedeapsă.
Pentru ce, o! necunoscătorilor, aţi osândit fără
dovezi pe cea nevinovată? Aşa poruncesc legile? Aduceţi
pruncul cel ucis aici ca să fac Eu dreptate ucigaşului”.
Deci, auzind cei ce stăteau de faţă atâta înţelepciune din
gura unui prunc, s-au spăimântat şi aducând pe cel mort,
a zis către dânsul Fiul cel ceresc: „”n numele Domnului
ridică-te şi ne spune nouă cine te-a ucis”. Atunci, înviind
pruncul mort, a vorbit curat şi a zis ucigaşului pe nume
arătându-l cu degetul întru înfricoşarea tuturor celor de
faţă.
După care, femeia cea care se arătase cu pruncul
în braţe înălţându-se la ceruri, judecătorii au poruncit să-l
lege pe ucigaş de coada unui cal, şi să-l tragă prin toată
cetatea.
Deci târându-l astfel pe toate străzile cetăţii, în
cele din urmă şi-a dat sufletul, ticălosul. Iar nevinovata
femeie fiind liberată, a mulţumit pururea Fecioarei
Stăpânei, ducându-se într-o mănăstire, unde cu viaţă
îmbunătăţită trăind, s-a săvârşit întru Hristos Iisus
Domnul nostru. Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
MINUNEA a 40-a
Pentru copilul de iudeu, care împărtăşindu-se cu
Dumnezeieştile Taine, a scăpat neatins de focul
cuptorului
În părţile Răsăritului era un iudeu care avea un
copil de şapte ani. Deci într-una din zile, luându-se cu alţi
copii de ai creştinilor (cum se întâmplă adeseori), fără să
Minunile Maicii Domnului
139
bage de seamă, a intrat într-o biserică şi a primit cinstitul
Trup şi Sânge al Domnului, după cum a văzut şi el pe
ceilalţi copii că au făcut, căci Preotul n-a ştiut; a crezut că
e un copil de creştin şi l-a împărtăşit.
Iar după ce a luat şi anafura, ducându-se acasă a
spus părinţilor săi.
Atunci tatăl său, ca un vrăjmaş a lui Hristos ce
era, vrând să spele ocara făcută de pruncul, după cum ca
un rătăcit al legii lui Moise socotea, a apucat pe
nevinovatul copil şi l-a aruncat într-un cuptor cu foc, mai
punând încă şi alte multe lemne pentru ca să-l ardă mai
degrabă.
Însă Cel ce a păzit neatinşi pe cei trei coconi în
mijlocul cuptorului Chaldeilor, a acoperit şi pe acel
binecuvântat copil, şi nu a fost ars de focul cel
atotmistuitor, ci şedea în foc ca şi cum ar fi stat în rouă,
odihnindu-se.
De aceasta auzind maica lui, a alergat cu lacrimi
socotind că-l va găsi prefăcut în cenuşă, însă ducându-se
împreună cu alţii care se adunaseră acolo, au văzut pe
copil stând în mijlocul flăcărilor, nimic suferind, că nici
îmbrăcămintea nici perii capului său nu au fost atinşi.
Şi după ce l-au scos afară înspăimântaţi şi
înfricoşaţi, au strigat toţi că se cuvine să fie aruncat în
cuptor tatăl lui ca să moară cu asemenea moarte. Şi aşa sa
şi făcut; căci legându-l pe dânsul, şi aruncându-l
înăuntru, îndată a fost mistuit, ticălosul.
Iar copilul întrebat fiind, a răspuns, zicând:
„Femeia aceea care este în biserica unde am mâncat
pâinea, şi ţine un prunc în braţele Ei, şedea aproape de
mine şi mă acoperea cu haina Ei; şi nu s-a apropiat
văpaia de mine nicidecum”.
Atunci au înţeles că Preasfânta a fost aceea care la
acoperit pentru că primise darul Sfintei împărtăşiri.
Minunile Maicii Domnului
140
Iar evreica, cunoscând credinţa cea adevărată, a
doua oară s-a născut împreună cu pruncul, botezîndu-se
în numele Sfintei Treimi.
Asemenea încă şi alţi iudei care au fost acolo au
crezut în Domnul Hristos. Căruia se cuvine slava în veci.
Amin.
MINUNEA a 41-a
Pentru amestecătoarea de sânge şi ucigătoarea de
fiu pe care Preacurata a izbăvit-o de păcat
In Roma era un boier de bun neam şi îmbunătăţit,
care socotind cum că viaţa aceasta vremelnică trece ca un
vis, a hotărât să se depărteze de lume pentru ca să-şi
caute de mântuirea sufletului său.
Deci, învoindu-se cu soţia sa şi cerându-i
iertare, i-a lăsat singurul copil (parte bărbătească) pe
care îl făcuse cu dânsa, şi s-a dus într-altă parte, într-un
loc liniştit. Şi acolo, trăind cu dragoste şi cu frică de
Dumnezeu, s-a săvârşit în pace, mutându-se la cereştile
lăcaşuri.
Iar femeia rămânând în casă numai cu copilul, îl
iubea peste fire, ţinându-l în braţe mai toată ziua şi toată
noaptea, şi într-una îl dezmierda şi îl săruta. Şi nu numai
cât a fost mic a făcut ea asemenea, ci şi după ce se făcuse
mare, bărbat desăvârşit, ca o maică neînţeleaptă, dormea
împreună cu dânsul, ca pe vremea când era copil mic, şi
nu se gândea nenorocita ce alunecare mare putea să-i vie
printr-însul.
Deci din neluarea aminte a ei cum şi din
îndemnarea diavolului, a căzut în păcat cu dânsul,
ticăloasa, iar când a cunoscut că a rămas însărcinată de
fiul ei a ajuns într-aşa stare de mâhnire, că voia să se
Minunile Maicii Domnului
141
omoare, însă gândind la mila cea nemărginită a lui
Dumnezeu n-a căzut în deznădăjduire, ci a alergat
deodată la Domnul Cel prea îndurat. Şi din acel ceas n-a
mai făcut nimic în casă, ci toată vremea a petrecut-o cu
posturi, cu milostenii, cu rugăciuni şi cu lacrimi din tot
sufletul.
Iar după ce a venit vremea naşterii, ducându-se
într-un loc ascuns al casei sale a născut, şi ce să nu se afle
ruşinea, a aruncat pruncul într-un loc plin de necurăţenii
unde a murit.
Şi nu s-a auzit nimic o bucată de vreme despre
acest fapt.
Însă începătorul răutăţii nu s-a săturat cu cele ce îi
făcuse ei până atunci, ci s-a hotărât ca să o ruşineze şi
înaintea oamenilor şi mai mult să o necăjească, că astfel
din multă mâhnire să moară nepocăită.
Deci, prefăcându-se preaînrăutăţitul cum că ar fi
duhovnic înţelept, înainte văzător şi cunoscător al
inimilor omeneşti, învăţa pe norod. Şi pentru ca să se
creadă cuvintele lui, a descoperit multe omoruri şi furturi,
cum şi alte fărădelegi, încât îl avea la evlavie şi ţinea la el
nu numai poporul cel de obşte, ci şi boierii şi chiar
judecătorii cetăţii.
Iar într-o zi, a zis el către aceştia: „Preacinstiţi
boieri! eu astăzi, mari şi înfricoşate lucruri vreau să vă
povestesc şi mai ales despre o faptă păgânească
fărădelege şi cu totul necuvioasă care s-a făcut în cetate,
atât de grozavă, încât mă minunez cum de n-a aruncat
Dumnezeu foc ca să ardă toată Roma după cum odinioară
Sodoma şi Gomora, pentru că aici s-a făptuit mai mare şi
mai urâtă păgânătate decât cele ce s-au făcut acolo.
Aflaţi dar că cutare femeie (şi i-a zis pe nume)
care, pentru făţărnicia şi evlavia ei cea mincinoasă o
socotiţi ca pe o sfântă, a păcătuit cu fiul ei, a făcut un
Minunile Maicii Domnului
142
copil şi apoi l-a omorât, pentru ca să nu se mai audă de o
faptă ca aceasta”.
Aceasta auzind cei ce erau de faţă, n-au crezut, ci
s-au împotrivit, zicând că spune minciuni, pentru că
femeia aceea ar fi un suflet foarte bun şi cu frică de
Dumnezeu, pe care tot poporul o ştia şi se cucernicea
către ea.
Atunci vrăjmaşul, dovedind învinuirea cu
jurământ, a zis: „Puneţi să se facă un foc aici şi aduceţi
pe femeie să ne întrebăm amândoi, şi care se va găsi
mincinos din noi doi, să fie ars de viu”.
Deci judecătorii chemând de faţă pe cea învinuită,
i-au zis: „Doamnă, ştii că proorocul acesta pe care l-a
trimis Dumnezeu în această vreme pentru mântuirea
noastră, te învinovăţeşte cum că ai făcut cutare faptă.
Deci dacă ai greşit, mărturiseşte-o, iar dacă nu,
dovedeşte-l pe dânsul că pe un pârâş mincinos”.
Iar femeia, luminată fiind de Dumnezeu, a
răspuns: „Prea înţelepţi Judecători, daţi-mi un termen de
câteva zile spre a putea răspunde la o învinuire ca
aceasta; căci zice înţeleptul Solomon: Să nu răspundă
cineva degrabă la mare întrebare, ci mai întâi bine de tot
să se gândească şi apoi să dea răspunsul cel care se
cuvine”.
Acestea zicând, i-au dat un termen de opt zile.
Deci ieşind de la judecată s-a dus la casa ei; şi
neavând la oameni nădejde ci numai la Dumnezeu, a
plâns cu amar.
Apoi, ducându-se la Arhiereul de atunci al cetăţii,
Lucian cu numele, a căzut la picioarele lui mărturisinduşi
păcatul său cu atâta zdrobire de inimă şi cu atâtea
lacrimi, încât s-a minunat Arhiereul şi i-a zis:
„Îndrăzneşte fiică, spre mult Înduratul şi Milostivul
Dumnezeu, că mai mare este milostivirea lui decât toate
Minunile Maicii Domnului
143
fărădelegile tale; că El n-a urât pe Pavel prigonitorul, nici
pe Petru, cel care s-a lepădat de El. Şi nu numai că i-a
iertat, dar şi cei mai întâi stătători ai Apostolilor i-a
aşezat. Roagă-te dar, cu lacrimi, Preasfintei Născătoarei
de Dumnezeu, că Ea este nădejdea cea mai temeinică a
celor deznădăjduiţi şi a tuturor păcătoşilor mijlocitoare şi
fiindcă termenul de judecată este scurt nu-ţi dau alt canon
decât să te rogi neîncetat cu zdrobire de inimă şi cu
lacrimi şi rugăciunea să fie iertarea fărădelegilor tale”.
Din nişte cuvinte ca acestea îmbărbătându-se ea
cu o mare nădejde în Dumnezeu şi în Preacurata Maica
Lui, s-a întors la casa sa.
Deci, închizându-se într-o cămăruţă deosebită —
plângând toată săptămâna nemângâiată şi bătându-şi
pieptul, ochii şi mâinile înălţate către cer le ţinea, iar
inima către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu,
rugându-se Ei ca să o izbăvească de primejdia cu care era
ameninţată şi să nu fie ruşinată în faţa judecătorilor şi a
întregii cetăţi.
Şi fiindcă din toată inima, cu lacrimi fierbinţi şi
cu credinţă se ruga, a auzit-o îndată Ajutătoarea cea
grabnica a celor ce în primejdii sunt fără de ajutor.
Deci, când a venit ziua hotărâtă şi a plecat,
mergând cu slujnicele şi rudeniile sale la divan, însăşi
Stăpâna cea Atotputernică a însoţit-o pe ea şi împreună
cu dânsa au călătorit până la priveliştea aceea.
Iar începându-se judecata, au zis judecătorii către
cel pe care îl socoteau a fi cleric (adică către diavolul):
„Iată, Părinte duhovnice şi învăţătorule, femeia pe care ai
clevetit-o, zicând despre ea că ar fi făcut acele ruşinoase
şi nelegiuite fapte. Dovedeşte-o şi o înfruntă pe dânsa
faţă către faţă, ca astfel să fie condamnată la moarte prin
ardere cu foc, după cum singur ai cerut şi aşa s-a hotărât.
Iar dacă te vei arăta pârâş mincinos — după lege— să
Minunile Maicii Domnului
144
primeşti tu asemenea pedeapsă”, însă clericul, uitându-se
lung la femeie, se mira şi să vorbească nicidecum nu
putea. Atunci i-au zis judecătorii: „Ce stai aşa
nedumerindu-te şi de ce-ţi este frică şi nu o învinovăţeşti
pe dânsa după cum făceai mai-nainte?”. Răspuns-a
duhovnicul: „Această femeie nu este amestecătoarea de
sânge şi ucigătoarea de fiu pe care am învinovăţit-o, ci
una dintre cele mai îmbunătăţite şi sfinte cu viaţa din
fiicele Ierusalimului). Şi mă tem să o spun cine este, şi nu
pot ca să o mărturisesc, căci Maria aproape de dânsa este
şi aşa o acoperă şi o păzeşte pe ea, încât nici nu mai este
cum a fost înainte, ci alta asemenea ei, însă cu totul
schimbată”.
Şi aşa mincinosul fără să vrea a spus adevărul,
căci în acel ceas femeia nu mai era păcătoasă ca mai
înainte, ci prin sfinţita pocăinţă se schimbase cu
dumnezeiasca schimbare a dreptei celui Preaînalt.
Acestea auzindu-le ei, s-au însemnat cu semnul
cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci; din care pricină,
neputând blestematul suferi puterea Ei, făcutu-s-a ca un
fum şi a pierit din mijlocul lor. Atunci, cei ce erau de
faţă, minunându-se, au slăvit pe Dumnezeu şi din acel
timp pe femeia aceea au respectat-o mai mult şi au avut
către dânsa mai mare evlavie.
Iar ea, mulţumind Făcătoarei de bine după cum se
cuvenea, cu fapte bune şi plăcute lui Dumnezeu şi-a
petrecut restul vieţii sale, spre ruşinarea urâtorului de
bine şi întru slava Celui cu totul Preaîndurat. Amin.
Minunile Maicii Domnului
145
MINUNEA a 42-a
Pentru cel ce a fost dat diavolului de maica lui
încă de la zămislirea sa
Un oarecare bărbat cu femeia lui, amândoi
temători de Dumnezeu, făceau multe milostenii şi alte
fapte bune. Deci trăind ei mulţi ani împreună, s-au învoit
să se depărteze de amestecarea cea trupească; şi aşa au
trăit ei multă vreme ca nişte fraţi iar nu ca cei însuraţi.
Însă vrăjmaşul păzirii curăţiei a zavistuit fapta lor cea
bună, şi într-o zi în sâmbăta cea Mare a luptat şi ispitit pe
bărbat până la atâta, că n-a mai putut să sufere şi a căzut
cu femeia în păcat fără voia ei; care ocărându-l mult şi
mustrându-l, i-a adus aminte de Ziua cea vrednică de
cinste. Însă el n-a luat în seamă mustrarea, ci se aprindea
de patimă.
Atunci femeia a zis cu mânie: „Fiindcă nu ai
evlavie, nebunule, spre învierea Domnului cea slăvită,
rog pe Dumnezeu ca orice se va zămisli din noi în această
noapte, să fie dat diavolului”. Deci în ceasul când ca o
neînţeleaptă a zis cuvântul, a zămislit, şi la vreme a
născut un copil, parte bărbătească; care cu cât se mărea,
cu atât se arăta tot mai mult dăruit cu dar şi aşa de frumos
încât mult se bucurau rudeniile văzându-l.
Iar când a ajuns la vârsta de doisprezece ani,
venind diavolul a zis către maica lui: „După trei ani, vin
să-mi iau darul pe care mi l-ai făgăduit”.
Aceasta auzind-o ticăloasa, s-a umplut de mâhnire
şi durere cu inima, şi în fiecare zi plângea, nemângâiată,
mai ales când se uită la fiul său. Iar acesta, pentru că nu
ştia pricina, mirându-se de ea, o întreba, zicând: „Rogu-
Te, o Maică, spune-mi mie, pentru ce toţi prietenii şi
Minunile Maicii Domnului
146
rudeniile când mă văd se bucură şi numai tu, văzândumă,
lăcrămezi?”.
Atunci aceea i-a spus lui tot adevărul. Iar tânărul,
mâhnindu-se foarte şi fiindu-i frică să nu pătimească ceva
rău de la diavolul cel ucigător de oameni, a fugit într-o
noapte de acasă şi ducându-se la Ierusalim, s-a mărturisit
Patriarhului, care l-a trimis la un duhovnic vestit, om cu
sfinţită viaţă, ce se hrănea din mâna îngerului, care în
fiecare zi îi aducea câte o pâine minunată. Iar când
mergea cineva la el ca să-l vadă, îngerul îi aducea două
pâini, după cum a făcut şi în ziua aceea. Deci, venind
tânărul cu scrisoare de la Patriarhul, după ce pustnicul a
citit-o, i-a zis: „Să chemăm, fiul meu, pe Stăpâna cea fără
prihană, care are mare putere asupra dracilor, pentru că
ea de multe ori i-a ruşinat şi a pierdut cu totul puterea lor
şi multe suflete a scăpat din mâinile lor izbăvindu-le din
munca cea veşnică”.
Aşa zicând l-a sfătuit să se roage cu multe lacrimi
şi cu evlavie, ţinându-l în chilia sa până în ziua Sfintelor
Paşti, când se împlineau trei ani din ziua în care diavolul
vorbise cu maica lui. Iar în acea zi, slujind Sfântul
Dumnezeiasca Liturghie, tânărul sta în altar înaintea
Sfintei Mese, cu frică şi cu multă groază.
Deci, voind să iasă preotul cu Sfintele Daruri la
cântarea Heruvicului, a intrat diavolul şi răpind pe tânărul
l-a dus în muncă împreună cu trupul. Atunci cuviosul,
auzind strigătele tânărului, s-a mâhnit foarte, şi punând
Sfintele pe Sfânta Masă, s-a rugat cu lacrimi, făcând
rugăciune fierbinte către Stăpânul şi către pururea
Fecioara Maica Lui, ca să nu lase nepedepsită o
îndrăzneală şi o neruşinare ca aceasta a diavolului, ci să
ia pe tânăr din ghiarele lui, să-l întoarcă întreg şi sănătos
şi să-l ruşineze pe cel de trei ori blestemat că l-a răpit pe
el de la Sfântul Jertfelnic.
Minunile Maicii Domnului
147
Astfel rugându-se cuviosul, a citit apoi rânduiala
Sfintei Liturghii ca să nu o lase nesăvârşită. Deci, pe
când zicea rugăciunea aceasta: „Şi pentru ca să fie celor
ce se vor împărtăşi spre trezvirea sufletului şi spre
iertarea păcatelor şi celelalte (adică după ce a săvârşit
cele sfinte), când a strigat, zicând : Mai ales, pentru
Preasfânta Preacurata: Mare eşti Doamne şi minunate
sunt lucrurile Tale! O! nebiruită putere a Fecioarei! s-a
aflat cel răpit lângă Sfântul Jertfelnic şi a strigat zicând:
„Mare este numele Sfintei Treimi!”.
Iar după ce s-a săvârşit Sfânta Liturghie
împărtăşindu-se tânărul, l-a întrebat cuviosul unde a fost
şi ce a pătimit. Atunci el i-a spus că după ce l-a răpit
diavolul, l-a aruncat într-un loc întunecos cu miros greu
de nesuferit, unde se munceau negrăit nenumăratele
sufletele ale păcătoşilor. Însă îndată venind Stăpâna cea
prealăudată l-a scos din acel loc de groaznică chinuire şi
l-a adus în biserică. Deci a slăvit Sfântul pe Domnul şi pe
de-a pururea Fecioara şi a mulţumit pentru că i-a ascultat
rugăciunea.
După care tânărul, ducându-se la Patriarhul, a fost
binecuvântat de el şi apoi s-a întors la părinţii şi rudeniile
sale, care socotind că l-a luat diavolul plângeau pierderea
lui. Iar văzându-l pe el când nu mai aveau nici o nădejde,
fiecare poate să înţeleagă de câtă bucurie şi veselie s-au
umplut şi câte rugăciuni de mulţumire au înălţat către
Stăpânul Hristos şi către Maica Lui cea Prealăudată.
Pentru ale cărei rugăciuni, o! de am dobândi şi noi
fericirea cerească! Amin.
Minunile Maicii Domnului
148
MINUNEA a 43-a
Pentru cel ce s-a îndoit de fecioria Maicii lui
Dumnezeu
şi s-a izbăvit prin oarecare facere de minune
După şapte sute de ani de la întruparea Domnului
nostru Iisus Hristos, era un pustnic, de neam din Atena,
înţelept în scripturi şi în fapta bună mai înţelept, cu
numele Eghidie. Care, după moartea părinţilor lui,
împărţind la săraci averile sale, a plecat din patria sa.
Deci călătorind el la Ierusalim, după ce s-a închinat
Sfintelor Locuri, s-a dus în părţile cele mai dinăuntru. Iar
acolo, găsind o peşteră cu un limpede izvor şi cu vre-o
câţiva copaci, i-a plăcut mult liniştea locului aceluia. Şi
rămânând acolo petrecea pustniceşte, fiind hrănit de o
cerboaică, care cu dumnezeiasca voie se ducea la el de o
mulgea şi cu laptele ei şi cu buruieni se hrănea.
Deci, prin apropierea acelui loc, într-o cetate
oarecare se afla un dascăl, întru a cărui minte, diavolul
cel ucigător de oameni semănase neghina îndoirii despre
fecioria Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, căci îşi
zicea în mintea lui: Cum poate să fie Maică şi Fecioară ?
Şi se silea sărmanul dascăl să scoată această
drăcească gândire din mintea sa, dar nu izbutea.
Deci, auzind că pustnicul cel mai sus zis avea
darul lui Dumnezeu şi înţelepciune omenească, s-a dus la
dânsul, pentru ca să vadă nu l-ar putea izbăvi de hula
aceea! pe care o avea în mintea lui.
Iar când era aproape de chilia Avvei Eghidie ca la
trei stadii (ca din dumnezeiescul dar), a ieşit Cuviosul
întru întâmpinarea lui, pentru că cunoscuse venirea
dascălului şi gândul inimii lui. Deci, când s-au apropiat
Minunile Maicii Domnului
149
unul de altul, dascălul heretisindu-l pe sfântul, i-a făcut
metanie până la pământ, însă cuviosul, drept răspuns,
lovind cu toiagul într-o piatră, a zis cu mare glas:
„Fecioară mai înainte de naştere”. Şi îndată, o!
preaslăvită minune! a răsărit dintr-acea piatră un crin
foarte frumos la vedere, iar la miros cu neasemănată bună
mireazmă.
Atunci, lovind a două oară în piatră, a zis:
„Fecioară în naştere”. Şi a răsărit alt crin asemenea celui
mai dinainte. Apoi, lovind a treia oară în piatră cu toiagul
şi zicând: “Şi după naştere Fecioară a rămas”, îndată a
răsărit alt crin asemenea prea minunat.
După care cuviosul s-a întors la chilia sa,
nemaivorbind nicidecum alt cuvânt. Deci,
înspăimântându-se dascălul de o facere de minune ca
aceasta, s-a izbăvit de ispită. Şi a propovăduit tuturor
minunea, pentru ca să se proslăvească Preacurata
Fecioara Maica lui Dumnezeu. Pentru ale cărei rugăciuni
o! de am dobândi împărăţia cerurilor! Amin.
MINUNEA a 44-a
Cu totul înfricoşată, prin care s-a dovedit că o
picătură de sânge dumnezeiesc acoperă toate
păcatele oamenilor
Era un monah lenevos şi trândav, care nu păzea
făgăduinţele chipului celui îngeresc, ci trăia fără de nici o
grijă. Numai o singură faptă bună făcea, şi anume, din
multa dorire şi evlavie pe care o avea către Preasfânta
Fecioară, şedea în fiecare zi înaintea cinstitei icoanei Sale
până ce zicea de o sută de ori rugăciunea cea îngerească,
că nu ştia carte să citească alte rugăciuni.
Deci aşa trăind el cu lenevire la posturi, la
Minunile Maicii Domnului
150
privegheri şi la celelalte rânduieli ale vieţii călugăreşti,
Dumnezeul cel prea bun, care voieşte ca toţi să se
mântuiască, l-a învrednicit de a văzut o vedenie
înfricoşată şi groaznică şi anume; cum că ar fi răpit
diavolii sufletul lui şi l-ar fi adus înaintea Dreptului
Judecător cerând să se facă dreptate şi să-l dea lor după
faptele lui.
Iar împăratul, ştiind păcatele lui, a zis demonilor:
„Duceţi-l pe dânsul în gheena, că n-are parte cu mine
pentru că făgăduinţele Botezului şi ale chipului celui
monahicesc nu le-a păzit”.
Deci, repezindu-se demonii ca nişte lupi turbaţi ca
să-l ia pe el, îndată s-a sculat de pe scaun Stăpâna şi a zis:
„Rogu-mă Ţie, Dumnezeul meu, îngăduie-mi să fac şi eu
dreptăţile mele pentru acest suflet”. Şi scoţând o carte în
care erau scrise heretisirile (adică închinăciunea
îngerului) pe care le zisese în toată viaţa sa, a poruncit
celui ce-l păzea pe el să pună acea carte într-o parte a
cumpenei. Iar în cealaltă punând dracii mai multe carti de
ale lor în care erau scrise păcatele monahului, era mai
mare greutate în această parte.
Atunci Maica cea multmilostivă a Preaînduratului
Dumnezeu văzând că cu chipul acesta nimic nu s-a
folosit sufletul acela (pentru că păcatele erau multe, iar
fapta bună puţină) a zis către Stăpânul: „Adu-Ţi aminte,
Prea iubitul meu Fiu, că din trupul meu ai fiinţa Ta cea
omenească şi pătimitoare şi-mi dăruieşte o picătură din
sângele Tău cel curat şi prea scump pe care l-ai vărsat
pentru păcătoşi în vremea patimei celei mântuitoare. Aşa
o! Stăpâne mult milostive, fie-Ţi milă de sufletul acesta
pentru că foarte mult mă iubea şi se ruga către mine cu
dragoste şi credinţă”.
Răspunsu-i-a Stăpânul: „Să ţi se facă voia, O!
Maica Mea, că nu este cuviincios a trece cu vederea nici
Minunile Maicii Domnului
151
o cerere a ta. Însă să ştii că o picătură a sângelui Meu
acoperă toate fărădelegile lumii”.
Deci, primindu-şi împărăteasa Atoate darul cerut
şi punându-l în cumpănă s-a uşurat partea aceea în care
erau cărţile cu mulţimea păcatelor aşa de mult încât părea
că este un pai, sau o pană. Atunci dracii risipindu-se
ruşinaţi, au strigat zicând: „Foarte milostivă şi prea
milostivă este Stăpâna către creştini şi de multe ori ne
face nedreptate”.
Iar monahul, venindu-şi în fire, a slăvit pe
Domnul, mulţumind Maicii Lui, care i-a arătat o vedenie
aşa de minunată. Si căindu-se, şi-a îndreptat viaţa sa şi a
făcut aşa de multe fapte bune, încât se mirau toţi cei ce-l
ştiau cum era mai-nainte.
Deci, nevoindu-se cu dragoste de Dumnezeu, s-a
săvârşit întru Iisus Hristos Domnul nostru, căruia I se
cuvine cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.
MINUNEA a 45-a
Pentru cel ce s-a îndoit de taina Sfintei
împărtăşiri
şi a văzut pe Hristos cu trupul ca pe un prunc
Era un preot în Alamania, foarte îmbunătăţit cu
viaţa, ce se chema Pelaghie, care avea aşa de mare
evlavie şi dragoste către pururea Fecioara Maria, încât nu
citea altă Evanghelie sau Apostol când slujea, decât
numai din cele ale Preasfintei, însă vrăjmaşul celor buni,
zavistuind multa lui evlavie, i-a sămănat în minte un
gând cu totul păgânesc asupra credinţei şi anume că se
îndoia de trupul cel Stăpânesc al Mântuitorului, zicând
acestea în mintea sa: Cum este cu putinţă să se facă
pâinea, trupul lui Hristos, iar vinul sângele Lui? Şi dacă
Minunile Maicii Domnului
152
Fecioara Maria a născut numai un singur Fiu care de voie
pătimind, s-a îngropat şi numai o dată a înviat, cum poate
să se schimbe pâinea în trupul lui Dumnezeu şi să
pătimească patimă în fiecare zi?
De gândurile acestea neliniştindu-se Pelaghie, ca
un om neînvăţat şi neştiutor ce era, avea multă mâhnire.
Şi neîndrăznind a întreba pe cineva, a alergat către
Preasfânta, rugându-se şi zicând: „Stăpână şi Doamnă a
lumii, te rog eu nevrednicul robul Tău fă-mi darul acesta
ca să cunosc taina Sfintei Liturghii, cum se schimbă
pâinea şi vinul în trupul şi în sângele Domnului nostru,
pentru că nu pot să înţeleg desăvârşit”.
Şi aşa de mult s-a rugat Pelaghie cu lacrimi, cu
post şi cu privegheri, că odată, după ce s-au săvârşit cele
sfinte, când a strigat: Mai ales, pentru Preasjinta,
Preacurata, s-a făcut nevăzut Sfântul Trup de pe discos
de dinaintea lui. Deci, căutând el încoace şi încolo,
crezând că poate să fi căzut pe jos, din neluare aminte şi
din nebăgarea lui de seamă, n-a găsit nimic. Atunci,
îngrozit şi îngrijorat foarte, a plâns cu amar, rugându-se
aşa: „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu! Ştiu că pentru
puţina mea credinţă şi pentru îndoirea pe care am avut-o
către Preasfântul Trup al Stăpânului meu, s-a îngreţoşat
de mine împărăţia Lui şi s-a depărtat de la mine ca să nu
mă împărtăşesc cu El eu cel nevrednic; ci roagă-L pe
Dânsul, ca să mă ierte ca un Milostiv şi ca un
nepomenitor de rău să nu se mânie pe mine până în
sfârşit”.
Acestea zicând preotul cel evlavios, a văzut
înaintea Sfintei Mese pe împărăteasa îngerilor cea
Preaslăvită, care avea în braţele ei un prunc mic, negrăit
de frumos, pe Domnul nostru Iisus Hristos şi i-a zis lui:
„Pruncul acesta este Făcătorul şi Ziditorul lumii, Fiul şi
Cuvântul lui Dumnezeu şi om desăvârşit. Pe Acesta L-am
Minunile Maicii Domnului
153
zămislit din Duhul Sfânt şi L-am născut fără stricăciune,
rămânând Fecioară.
Acesta a pătimit şi a murit pe Cruce ca un om,
pentru mântuirea lumii şi a înviat şi S-a înălţat la ceruri şi
sade de-a dreapta Tatălui, cu Unul ce este de o fiinţă cu
Dânsul şi împreună pe scaun şezător, pentru aceasta
iarăşi are să vie să judece toată lumea. Acesta şi acum, în
fiecare zi, pentru milostivirea Lui şi pentru multa
bunătate, se pogoară cu negrăit şi minunat chip în chipul
pâinii şi al vinului, pentru multa dragoste pe care o are
către voi oamenii şi vi se dă spre mâncare şi băutură şi
spre sfinţenie a sufletului vostru. Deci pipăie-L pe El şi
fără de frică Îl cearcă, pentru ca să cunoşti cum că este
adevărată privirea şi nu nălucire, ci trup adevărat, cu
carne şi cu sânge, după cum L-am cunoscut. Şi aşa se
face şi pâinea şi vinul cu care săvârşiţi Sfinte Liturghie.
Însă pentru că firea omenească nu poate ca să mănânce
carne crudă şi să bea sânge, pentru aceasta, prin
nepătrunsa Lui înţelepciune, Cel întrutot Milostiv şi
Atotputernic se schimbă în pâine şi în vin, pentru ca să-l
primească fiecare cu dorinţă şi cu dragoste. Împărtăşeştete
dar cu Dânsul; cu evlavie şi cu credinţă, căci cine se
împărtăşeşte cu vrednicie cu El se face părtaş
Dumnezeieştii Lui Slave”. Acestea zicând Stăpâna cea
mult lăudată, a pus Dumnezeiescul Prunc pe Sfânta Masă
şi închinându-I-se acestuia cu multă evlavie şi smerenie,
s-a făcut nevăzut.
Iar preotul, cu frică multă şi cu mare bucurie,
luând pe acel Dumnezeiesc Prunc şi sărutându-L cu
evlavie şi cu smerenie, a cunoscut cum că în adevăr era
un prunc trupesc viu.
Atunci L-a pus pe Sfânta Masă cu multă veselie şi
căzând la pământ a zis acestea cu lacrimi: „Cred Doamne
şi mărturisesc că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai
Minunile Maicii Domnului
154
născut din pururea Fecioara Maria şi mulţumesc milostivirii
Tale şi Preacuratei Maicii Tale pentru al cărei dar
m-am învrednicit azi, eu nevrednicul şi mă iartă pe mine
pentru necunostinţa mea cea mai dinainte. Şi după cum
m-ai învrednicit şi Te-am văzut pe Tine cu Trup cum Teai
născut din Fecioara, aşa iarăşi, pentru rugăciunile Ei
mă, învredniceşte ca să mă împărtăşesc cu Tine, nu ca şi
cu un prunc, ci ca şi cu pâine, după cum şi mai înainte”.
Aşa rugându-se cu credinţă, s-a ridicat şi a văzut
iarăşi Sfânta Pâine, după cum a fost mai înainte şi s-a
împărtăşit veselindu-se.
După aceasta, trăind viaţă minunată şi plăcută lui
Dumnezeu, s-a dus la împărăţia cea cerească. Pe care dea
Dumnezeu să o dobândim noi toţi întru Iisus Hristos
Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
MINUNEA a 46-a
Pentru cel ce a fost omorât de iudei şi s-a înviat
de către Maica lui Dumnezeu
Într-o biserică oarecare, cântau creştinii oarecare
stihuri şi laude ale pururea Fecioarei Maria. Şi între altele
au zis o cântare al cărei sfârşit este aşa: „Rusinează-se
pâgânii jidovi”.
Deci, într-o zi, adunându-se dreptcredincioşii
creştini în biserică, au chemat pe un tânăr cucernic, care
avea glas de cântare dulce şi frumos, şi i-au zis să cânte
acea cântare de laudă cu mare glas. Şi cântând, s-a
întâmplat de au trecut pe lângă biserica aceea oarecare
iudei, şi auzind cuvintele acelea pe care le-a cântat
tânărul spre osândirea şi ruşinea lor, s-au mâniat foarte şi
s-au sfătuit ca să-l ucidă, când vor afla vreme potrivită.
Deci, peste puţine zile, punând oarecare meşteşugită
Minunile Maicii Domnului
155
pricină, l-au luat la via lor şi acolo l-au omorât,
aruncându-l într-un loc ascuns.
Iar după ce s-au dus ucigaşii, a venit Stăpâna Cea
Atotputernică, şi înviindu-l pe dânsul, i-a poruncit ca să
cânte fără frică laudele Ei. Deci acela, mulţumindu-i s-a
dus iarăşi în biserică, şi cânta în fiecare zi cu mai dulce
cântare. Atunci ucigaşii iudei, văzându-l pe dânsul, s-au
înspăimântat şi l-au întrebat în taină de a fost el acela pe
care ei l-au omorât şi cum a înviat?
Iară el le-a spus lor cum că pururea Fecioara,
Maica lui Iisus, l-a înviat, pentru ca să-i cânte laudele Ei.
Deci din facerea minunii aceleia au crezut în
Preasfânta, nu numai ucigaşii aceia, ci şi rudeniile şi
prietenii lor, cum şi mulţi alţii, care s-au botezat în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Căruia I
se cuvine slava în veci. Amin.
MINUNEA a 47-a
Cum că icoana Născătoarei de Dumnezeu a
pierdut boala cea omorâtoare din Roma şi pe toţi
i-a vindecat
La cinci sute zece ani după Pogorârea lui
Dumnezeu cea în trup, a fost mare boală de lingoare
(tifos) în Roma, încât mureau în fiecare zi două mii de
oameni.
Deci Papa vremii aceleia (care era marele
Grigorie Dialogul) a poruncit ca să scoată prin oraş
cinstita icoană a Născătoarei de Dumnezeu, cea zugrăvită
de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, şi să facă Litanie
şi rugăciune către Domnul ca să înceteze moartea.
Deci, după ce s-a dus Arhiereul cu icoana,
rugându-se Maicii Multmilostive şi cu totul îndurată ca
Minunile Maicii Domnului
156
să îmblânzească pe Stăpânul, să înceteze urgia şi dreapta
lui mânie, priveau toţi, că pe unde trecea Sfânta Icoană
pierea mirosul greu al văzduhului şi se pierdea, ca un nor
când l-ar goni vreun vânt silnic şi rămânea văzduhul
liniştit şi curat şi prea strălucit. Iar după ce au înconjurat
toată Cetatea şi au săvârşit rugăciunile, văzu Sfântul pe
un înger, stând sus pe turnul care-i zic al lui Adrian şi al
lui Crischentie, că ştergea o sabie însângerată după care a
pus-o în teacă. Deci au înţeles că pentru rugăciunile
Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu a încetat mânia
Stăpânului şi urgia.
Deci, de atunci, turnul acela nu se mai numeşte al
lui Adrian sau Crischentie, ci al Voievodului Mihail,
întru a căruia cinste cu multă chetuială s-a zidit şi o
Biserică, spre aducere aminte a acelei faceri de minuni a
Maicii lui Dumnezeu. Pentru ale cărei rugăciuni să ne
izbăvim şi noi de moartea cea veşnică a muncii celei
nesfârşite. Amin.
MINUNEA a 48-a
Pentru facerea de minune cea cu zugravul
Era un zugrav cu numele Ioan, foarte cucernic
către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi la meşteşug
iscusit mai mult decât alţii. Deci punea multă silinţă şi
toată dragostea când zugrăvea icoana Născătoarei de
Dumnezeu ca să iasă mai frumoasă şi mai împodobită
decât ale altor sfinţi, atât încât se minunau toţi de frumuseţea
pe care o aveau icoanele Maicii lui Dumnezeu
cele zugrăvite de el, pe care le împodobea cu tot
meşteşugul şi chipul pe cât putea.
Iar atunci când zugrăvea pe diavolul îl făcea atât
de urât, încât nu putea să vadă cineva vre-un lucru mai
Minunile Maicii Domnului
157
înfricoşat şi mai urât, şi aceasta o făcea cu dreptate. Căci
pe cât a fost mai înainte cea mai frumoasă zidire a
Făcătorului când era întru ascultarea Lui, pe atâta s-a
făcut de urât, grozav şi înfricoşat după călcarea poruncii.
Deci pe acel evlavios zugrav îl vrăjmăşuia foarte
mult urâtorul de oameni şi căuta vreme potrivită pentru
ca să-l omoare, nu atât că îl zugrăvea pe dânsul grozav, ci
îl zavistuia mai ales pentru că zugrăvea chipul Maicii lui
Dumnezeu foarte frumos, frumuseţea aceea atrăgând pe
norod spre mai multă evlavie.
În vremea aceea zidindu-se o biserică înaltă au
chemat pe acel Ioan ca să o zugrăvească. Iar el, ducânduse,
a pus scările ca să zugrăvească întâi părţile cele mai
înalte — după cum se face de obicei — şi când zugrăvea
la icoana Bunei Vestiri a Preasfintei, văzu pe diavolul
înaintea sa care îi zise: „De acum nu poţi ca să-mi mai
scapi şi am să te arunc jos pentru că aici în părţile acestea
înalte ale Bisericii zugrăveşti icoana Maicii lui
Dumnezeu atât de frumos”.
Deci, împreună cu cuvântul stricând şi scara, a
aruncat jos lemnele pe care sta zugravul care a strigat
zicând: „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi
mie!”
Şi întinzându-şi mâinile sale către zid, îndată (o!
înfricoşată minune!) icoana Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu întinzând dreapta Ei l-a prins pe zugrav de
mâini şi nu l-a lăsat să cadă jos şi să moară. Şi spânzura
aşa în văzduh, neţinut, şi a stat astfel până ce au adus
scară şi l-au pogorât. Şi nici o vătămare n-a suferit. Iar
cei ce stăteau de faţă grozav s-au înspăimântat.
Atunci Ioan, mulţumind cu prisosinţă
Prealăudatei, a povestit lor pricina, şi toţi au slăvit pe
Domnul şi pe pururea Fecioara Maica Lui.
De atunci niciodată n-a mai îndrăznit vrăjmaşul
Minunile Maicii Domnului
158
ca să-l vatăme, ci încă de când cu întâmplarea aceea mai
mult bine şi folos i-a făcut, pentru că toţi l-au avut în mai
multă evlavie şi pretutindenea îl chemau şi zugrăvea.
MINUNEA a 49-a
Pentru oarecare femeie evlavioasă, al cărei chip
luându-l Stăpâna
a izbăvit-o din reaua meşteşugire a diavolului
În Roma cea veche era un om bogat şi avea o
femeie foarte cucernică şi temătoare de Dumnezeu, care
având multă evlavie către Preasfânta, se ruga către Dânsa
în fiecare zi, cu dragoste şi cu umilinţă.
Iar bărbatul ei făcea ospeţe şi banchetari
nenumărate, cheltuind averea lui în zadar şi fără folos,
aşa încât în puţină vreme a sărăcit şi nu avea nici cele
spre trebuinţa sa. Şi într-o zi, aducându-şi aminte că se
apropia vremea în care avea obişnuinţă să facă mare
praznic cu multă cheltuială, a plecat de acasă neputând
suferi ruşinea oamenilor, fiindcă nu mai avea de unde
cheltui ca mai-nainte, şi s-a dus într-un loc mai departe
până ce va trece praznicul. Deci stând el acolo mâhnit, i
se arătă diavolul pe un cal negru călare, cu chip de ostaş
şi l-a întrebat despre motivul supărării lui. Iar el i-a spus
lui toată pricina.
Atunci i-a zis lui diavolul: „Femeia ta este pricina
sărăciei tale; dacă vei voi să mi-o aduci aici în cutare zi
ca să-i fac eu ceva cum ştiu eu, îţi voi da eu mai multă
bogăţie de cum ai avut înainte şi pe cât vei cheltui, pe
atâta se va înmulţi”.
Iar acela, de setea pe care o avea pentru bogăţie,
ca un nepriceput ce era, s-a făgăduit cu jurământ ca să i-a
aducă, necunoscând că este diavolul, ci crezând că este
Minunile Maicii Domnului
159
un oarecare boier bogat. Deci i-a mai zis diavolul: „Să
mergi în cutare loc al casei tale şi sapă, că vei găsi aur şi
argint nenumărat pe care eu l-am ascuns, dar să nu te
apropii de el, până nu vei aduce mai întâi, după jurământ,
pe soţia ta, iar pe urmă poţi să faci ce voieşti”.
Deci, ducându-se la casa lui şi găsind comoara, sa
bucurat foarte şi se gătea să ia pe soţia sa şi să o ducă
noaptea pentru ca să nu-l vadă cineva. Iar după ce au
trecut trei ceasuri din noapte, luând-o, a pus pricină că
este de nevoie să meargă într-un loc de taină, ca să nu ştie
vecinii. Iar acea nenorocită femeie nu s-a împotrivit, ci
făcându-şi rugăciunea către Preasfânta, după obiceiul ei,
l-a urmat. Deci mergând ei o bucată de vreme, s-a arătat
vremea ploioasă şi tuna, iar aflând ei în drum o biserică
au intrat înăuntru până va trece vremea cea rea.
Şi după puţină vreme, ieşind bărbatul afară să
vadă cum este vremea, ea a căzut cu lacrimi înaintea
sfinţitei icoane a Maicii Lui Dumnezeu zicând: „Stăpâna
mea, eu nu ştiu unde mă duce bărbatul meu, însă darul
Tău să mă păzească că ştii că eu te iubesc din toată inima
pe Tine şi am mare evlavie către Tine”.
Aşa rugându-se, a adormit, iar Stăpâna
Născătoarea de Dumnezeu, luând chipul femeii, s-a
închipuit în chipul ei şi ieşind din biserică a luat-o pe
dânsa boierul socotind cum că este soţia sa.
Iar dimineaţa, ajungând ei la locul cel orânduit,
venea diavolul bucurându-se, însă când s-a apropiat a
cunoscut-o şi îngrozindu-se strigat cu mânie zicând: „O!
necredinciosule şi nemulţumitorule om! eu ţi-am dat ţie
atâtea bogăţie pentru ca să aduci aici pe soţia ta, să mă
răzbun pe dânsa de multele rele pe care mi le-a făcut şi tu
mi-ai adus pe această Doamnă care numai vederea ei mă
înfricoşează şi tremur când o văd”.
Acestea auzindu-le boierul, s-a minunat, iar
Minunile Maicii Domnului
160
Prealăudata a zis diavolului: „Cum ai îndrăznit, duh
necurat, să faci rău aceleia care are către mine atâta
evlavie? Du-te în focul gheenii cel gătit ţie ca să te arzi şi
să nu îndrăzneşti mai mult să mai vatămi pe vreun
îmbunătăţit”.
Atunci s-a făcut un tunet mare şi desfăcându-se
pământul l-a înghiţit pe diavolul, iar boierul de frică
zăcea jos. Deci Stăpâna ridicându-l i-a zis: „Nu te teme
că pentru dragostea soţiei tale îţi iert fărădelegea ta. Şi
acum du-te şi o ia pe dânsa din biserică, iar bogăţia pe
care ai găsit-o las-o pe dânsa diavolului şi eu vă voi
trimite cele spre trebuinţă, că banii cei prea mulţi fac
multora pricină de nimicire şi mai bine să nu aveţi
bogăţie ca să vă puteţi mântui”.
Aşa zicând, s-a înălţat la ceruri, iar boierul,
sculându-se, s-a dus la biserică şi găsindu-şi soţia i-a spus
ei toată pricina. Iar aceea, plângând, a mulţumit
Preasfintei. Apoi ducându-se la casa lor au găsit toată
comoara prefăcută în cenuşă.
Şi din acel ceas amândoi au petrecut viaţa lor cu
dragoste de Dumnezeu şi mutându-se din viaţa aceasta
deşartă s-au dus în împărăţia cerească, pe care dea
Dumnezeu a o dobândi noi toţi. Amin.
MINUNEA a 50-a
Pentru oarecare fecioară care în vedenie a văzut
pe Hristos în rai, slujind Liturghie
Scrie Chesarie în Dialogul lui cum şi alţi dascăli,
zicând că, într-un oraş al Franţei, era o fecioară cucernică
şi de foarte bun neam, bolnavă şi slăbănoagă, dar foarte
îmbunătăţită cu viaţa mai ales cu înfrânare, cu răbdare şi
cu smerenie. Nu se afla alta asemenea ei. Că nu mânca
Minunile Maicii Domnului
161
altceva decât numai puţine stafide cu apă. Şi niciodată nu
se plângea de boala ei ci mai mult încă se bucura şi
slăvea pe Domnul care o pedepsea şi o muncea aici
vremelnic, ca să o fericească dincolo veşnic.
Numai că atâta se amăra şi se mâhnea că nu putea
să se ducă sărbătoarea la Biserica Domnului, ca să
asculte sfânta slujbă. De asta plângea ea de multe ori, mai
ales spre praznicele (sărbătorile) cele împărăteşti, pentru
că ştia de ce mare folos sufletesc se lipseşte, însă, dacă cu
trupul nu se putea duce, cu sufletul, adică cu mintea sa,
niciodată n-a lipsit din biserică, ascultând cântarea de
Psalmi şi dumnezeieştile Laude, precum din minunea cea
scrisa mai jos se va vedea.
Pentru că unii, rugându-se în biserică cu limba
păcătuiesc cu mintea, şi astfel îşi întinează cugetul inimii
lor. Iar pururea pomenita aceea, neputând ca să fie cu
trupul, era cu mintea, cu sufletul şi cu toată inima ei şi
auzind laudele îngerilor se veselea.
Deci, într-o zi, fiind praznicul „Intâmpinării
Domnului”, în oraşul acela se obişnuia a ieşi cu sfintele
icoane prin târg tot norodul: bărbaţi, femei şi copii, spre
slava şi mărirea Preasfintei. Atunci, acea fericită bolnavă,
avea supărare nemângâiată că s-au dus toţi la procesiune
(litanie), iar ea zăcea. Şi zicea acestea întru sine: toţi
creştinii se duc la bucuria Maicii lui Dumnezeu, numai
eu, ca o netrebnică şi păcătoasă, nu am parte de
mulţumirea aceasta duhovnicească.
Acestea şi altele zicând, din dorirea inimii ei s-a
aflat într-o astfel de uimire, că luând îngerul sufletul ei i
l-a dus prin rai, unde a văzut o litanie minunată a tuturor
puterilor cereşti şi a fericitelor suflete ale Proorocilor,
Apostolilor, Mucenicilor, Ierarhilor, Cuvioşilor, ale
feciorelnicilor şi ale celorlalţi Sfinţi, care mergeau doi
cîte doi, strălucind ca soarele şi ţinând făclii în mâinile
Minunile Maicii Domnului
162
lor. Şi i-a dat şi ei îngerul o făclie aprinsă şi mergea cu
celelallte fecioare.
Atuncea văzu pe Mântuitorul şi împăratul nostru
Hristos, ca un Arhiereu desăvârşit, îmbrăcat în vestminte
prea luminate, strălucind mai mult decât soarele, cu
coroană împărătească şi arhierească prea strălucită şi de
mult preţ.
Iar de-a dreapta Lui stătea împărăteasa Maica Lui
cea Preaslăvită şi întru tot cinstită, în haină de aur
îmbrăcată, împodobită. Şi aşa străluceau aceste două feţe
împărăteşti că se lumina toată oastea aceea fericită, care
într-un glas cânta Troparele şi Antifoanele cele potrivite
praznicului cu un preadulce viers, neasemănat şi negrăit
de frumos.
Iar ajungând la o mare şi prea frumoasă biserică,
au intrat înăuntru toate cetele, cântând o cântare prea
dulce, cu atâta măiestrie alcătuită, încât este cu neputinţă
să o poată spune vreo limbă omenească.
Iar după sfârşitul cântării, intrând Stăpânul în
Sfântul Altar, a început cu mare glas Dumnezeiasca
Liturghie, zicând: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui
şi a Fiului şi a Sfântului Duh” şi celelalte.
Iar din afară cântau îngerii Antifoanele; apoi
marele Pavel a citit Apostolul, zicând: „Fraţilor, fiţi fără
de toată grăirea împotrivă” şi celelalte.
Iar grăitorul de Dumnezeu Luca a cântat Sfânta
Evanghelie, zicând: „În vremea aceea au suit părinţii pe
Iisus Pruncul”.
Apoi, după sfârşitul Liturghiei, şezând Iisus pe
scaunul Slavei Sale, au venit toţi după rânduială, câte doi
şi făcându-i Lui metanie până la pământ, sărutau
Preacuratele Sale picioare, dându-i făcliile pe care le
ţineau în mâini.
Iar acea evlavioasă fecioară, văzând această vedenie şi
Minunile Maicii Domnului
163
cunoscând că trebuia să se întoarcă iar la pământul
oamenilor, nu i-a dat Stăpânului făclia, ci din evlavie a
oprit-o pentru aducerea aminte a acestei privelişti
strălucite.
Deci, după ce i-a făcut metanie ca şi ceilalţi se
grăbea ca sa se ducă însă îngerul nu a lăsat-o, ci i-a zis:
„Dă făclia Stăpânului, după cum au făcut şi ceilalţi”. Iar
ea a zis: „Nu o dau, căci vreau să o am pentru evlavie”.
Atunci voind îngerul să o ia cu sila din mâinile ei, ea nu
voia să i-o dea ci ţinând-o pe ea, aşa de tare o strângea
încât s-a rupt în două şi a luat fiecare câte o bucată.
Şi în cearta aceea luând sfârşit vedenia cea
întrutot strălucită şi înfricoşată, i s-a întors sufletul în
trup. Şi văzând fecioara în dreapta ei jumătatea cea de
făclie, s-a umplut de mare bucurie, mai ales când a văzut
minunile cele preaslăvite ce se săvârşeau de Domnul cu
făclia aceea. Că orbii vedeau, ologii umblau şi toate
felurile de boli se vindecau.
Iar când istorisea fecioara cuiva vedenia cea
minunată, o spunea cu atâta dulceaţă şi bucurie
sufletească încât se arăta înger şi nu om.
Deci, trăind puţini ani după aceea, ca o fiinţă fără
trup, nemateriajă petrecând, s-a dus ca să dobândească,
cu adevărat, dulceaţa cea netâlcuită, frumuseţea cea
negrăită şi veşnica veselie, de care să ne învrednicim şi
noi, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ale
tuturor sfinţilor. Amin.
Minunile Maicii Domnului
164
MINUNEA a 51-a
Pentru ceea ce s-a învrednicit să vadă pe Domnul
în trup
ca pe un copil de trei ani, după cum a cerut
Altă oarecare fecioară, de asemenea îmbunătăţită
şi evlavioasă ca şi cea mai sus zisă, avea mare dorinţă să
vadă pe Domnul Prunc mic de trei ani, după cum a fost
cu trupul când începea să vorbească. Deci, rugându-se
pentru aceasta de multe ori către Domnul, a ascultat-o
Cel Preaîndurat şi mult Milostiv.
Şi într-o dimineaţă, ducându-se ea la Biserică ca
să asculte Sfânta Slujbă, după ce s-a săvârşit
Dumnezeiasca Liturghie şi a plecat tot norodul, ea a mai
rămas pentru ca să se roage către Preasfânta cu evlavie şi
cu umilinţă până la vremea prânzului, după cum îi era
obiceiul, zicând închinăciunea îngerului, cum şi alte
rugăciuni pe care le mai ştia şi cugetând la
Dumnezeieştile Taine, adică la întruparea, Patima şi
învierea Domnului.
Deci, stând la Cântarea aceea dumnezeiască şi la
privirea cerească, a văzut umblând împrejurul Sfintei
Mese un copil ca de trei ani, cu chipul negrăit de frumos
şi preaslăvit. Iar ea ca o nepricepută a socotit că ar fi fost
al unui oarecare boier, care din nebăgare de seamă l-ar fi
lăsat să intre în Sfântul Altar.
Deci chemându-L pe Dânsul la sine L-a mângâiat,
şi luându-L şi sărutându-L, L-a ţinut în braţe mai mult
timp, pentru că era preafrumos şi se vădea a fi cu dar
dăruit mai mult decât toţi copiii.
Şi întrebându-L pe El al cui ar fi, nu i-a răspuns,
ci numai se uita lung la ea cu o privire prea dulce şi
Minunile Maicii Domnului
165
minunată. Iară ea socotea cum că fiind încă Prunc mic cu
vârsta, de aceea nu vorbea.
Şi avea mare dorinţă să-l facă să vorbească vreun
cuvânt. Deci i-a zis lui: „Zi, fiul meu: „Bucură-te ceea ce
eşti cu dar dăruită”. Iar pruncul a zis acele cuvinte
vorbind cu un prea dulce şi argintiu glas. Apoi spunândui
mai departe cuvânt cu cuvânt închinăciunea îngerului,
Dumnezeiescul Prunc a zis după ea cu un prea dulce şi
frumos grai, până ce a ajuns la aceasta: „Binecuvântat
este rodul pântecelui Tău”, pe care cuvânt Iisus cel prea
blînd şi smerit eu inima n-a voit să-l zică.
Iar fecioara i-a mai zis de vreo două ori
îndemnându-l pe Dânsul să zică şi cuvintele acelea, ca
unele ce sunt mai cinstite de cât toate altele.
Atunci Pruncul, uitându-se lung la dânsa, i-a zis
cu o privire lină şi prea milostivă: „Bucură-te preaiubita
Mea fiică, că ceea ce doreai, acum ai văzut”.
Acestea zicând Stăpânul, s-a făcut nevăzut.
Atunci, prea buna fecioară, cunoscând cum că a
fost Stăpânul Hristos, s-a rănit cu dragostea Lui şi a
mulţumit milostivirii Lui, că a primit cererea ei şi a
ascultat-o şi a veselit-o cu Dumnezeiasca Lui venire.
Şi aşa de tare a rămas întipărită în mintea ei
amintirea acelei veniri a Stăpânului Hristos, încât
totdeauna cugeta şi se gândea la El cu atâta dulceaţă şi
desfătare, încât rămânea de multe ori în dumnezeiasca
uimire.
Deci, în feciorie şi curăţie petrecând, s-a mutat
din viaţa cea vremelnică, ducându-se întru fericirea cea
veşnică.
Minunile Maicii Domnului
166
MINUNEA a 52-a
Pentru oarecare bărbat cu soţia lui, care trăind
împreună, şi-au păzit fecioria lor
În vremea împăraţilor Arcadie şi Onorie, după
mutarea din viaţă a fericitului Alexie omul lui
Dumnezeu, au luat pildă şi îndemnare mulţi în Roma de
a-şi păzi fecioria — ca şi acela — bărbaţi cu femeile lor.
Deci, între altele era acolo şi o fecioară cu bun
chip, de foarte bun neam, mult frumoasă la trup, iar la
suflet mai frumoasă, pe care măritând-o părinţii săi fără
de voia ei, a luat-o un bărbat tot de bun neam şi boier
mare, făcând nunta după rânduiala lumii, cu muzică, cu
jocuri şi cu cântări.
Însă cea care dorea să fie mireasa împăratului
Ceresc nu avea nicidecum mintea ei la cele pământeşti, ci
se gândea numai la cele cereşti.
Deci, seara, când i-au dus la cămara cea de mire
şi au rămas amândoi singuri, a căzut fecioara la
rugăciunea înaintea unei icoane, rugându-se în sine cu
lacrimi pururea Fecioarei Maria, ca să-i ajute să păzească
fecioria ei nestricată. Şi aşa s-a rugat două ceasuri, udând
pământul de atâtea lacrimi pe care le-a vărsat. Iar mirele,
mult uimindu-se, a întrebat-o pe ea, care este pricina
acelei mâhniri aşa de mari.
Atunci ea a răspuns: „Plâng, fratele meu,
preaiubite, pentru că am făcut făgăduinţă pururea
Fecioarei Născătoarei de Dumnezeu, ca să nu cunosc alt
mire decât pe Stăpânul Ceresc, Fiul Ei şi Mântuitorul
meu; şi acum m-au măritat părinţii cu sila fără de voia
mea şi se va mânia Domnul şi Stăpâna şi ne va pierde de
pe lume, muncind încă şi sufletele noastre veşnic”. Iar
Minunile Maicii Domnului
167
tânărul stăruia să-i schimbe gândul ei, spunându-i
mărturii multe cum că şi nunta cinstită este bine primită
de Dumnezeu şi mulţi însuraţi bine au plăcut Lui şi s-au
sfinţit. Însă fecioara cea cu gând viteaz s-a împotrivit,
lăudând fecioria cu pilde vrednice de credinţă, mai ales
cea a Stăpânului Hristos, care pentru slava fecioriei s-a
născut din pururea Fecioara Maria; şi în sfârşit, i-a spus
atâtea cuvinte de laudă a fecioriei încât, cu ajutorul
dumnezeiescului dar, l-a biruit pe tânărul soţ, şi a primit
să trăiască amândoi în feciorie, neîntinaţi ca doi fraţi şi
numai de faţa lumii să se arate ca cei însuraţi.
Deci, au petrecut în dragoste frăţească şi unire
nestricată mulţi ani, milostenie făcând, posturile ţinând
cum şi alte multe fapte bune, ca nişte iubiţi prieteni ai lui
Hristos!
Şi aşa de mult au plăcut lui Dumnezeu, încât toţi
ai cetăţii îi aveau în evlavie, văzând acea frumoasă
vieţuire a lor, ducându-se ei totdeauna la biserică şi fiind
nelipsiţi de la nici o priveghere ori altă adunare
duhovnicească.
Iar când bine a voit Dumnezeu, a chemat Stăpânul
Hristos pe mireasa Lui cea fără de prihană la cetatea Sa
cea cerească, ca să-şi primească răsplata nevoinţelor ei.
Deci, când îi cântau preoţii slujba cea de îngropare după
rânduiala morţilor, apropiindu-se bărbatul ei, cu lacrimi a
sărutat-o pe dânsa şi ridicându-şi ochii şi mâinile sale
către cer, a zis acestea în auzul tuturor: „Mulţumesc Ţie,
Doamne Iisuse Hristoase, pentru buna petrecătoare
împreună cu mine vieţuitoare şi prea iubitoare de feciorie
pe care mi-ai dat-o; sau mai bine să zic pentru mireasa
cea nestricată şi comoara cea nefurată, pe care ţi-o dau
astăzi neîntinată, fără de prihană, şi curată aşa după cum
mi-ai dat-o”.
Acestea zicând (o! minunile Tale Stăpâna!) a
Minunile Maicii Domnului
168
deschis ochii fecioara şi puţin zâmbind, i-a zis lui:
„Pentru ce mire al meu, preaiubitule, ai descoperit mai
înainte de vreme ceea ce nimeni nu te-a întrebat pe
tine?”. Iar cei ce stăteau împrejur, auzind acest cuvânt, au
slăvit pe Dumnezeu cel ce face asemenea minuni.
Deci după puţine zile, mutându-se la veşnica
odihnă şi bărbatul ei, l-au îngropat rudele lui la biserica
lor care era departe de aceea unde era mormântul
fecioarei, soţia sa.
Însă după puţină vreme, vrând să-l scoată de
acolo ca să-l pună într-un mormânt nou pe care îl zidiseră
nu l-au găsit în mormânt. Deci, mult mirându-se rudeniile
lui de aceasta, deschizând mormântul fecioarei, l-au aflat
acolo spne mărturie, că după cum au fost în viaţa aceasta
uniţi în dragoste frăţească şi păzitoare de curăţie, se
cuvenea ca şi trupurile lor să fie nedespărţite, după cum
şi sufletele lor se află întru împărăţia cerească.
Şi auzindu-se vestea aceasta în toată Roma, s-au
înspăimântat cu bucurie mare toţi, pentru că în adevăr
mare şi vrednică de laudă faptă au săvârşit pururea
fericiţii şi pomeniţii aceia, învingând firea omenească şi
defăimând desfătările cele ademenitoare ale trupului.
Iar acum în locul acestora stricăcioase, întru
împreunarea cea nestricată se bucură şi se veselesc de
frumuseţile Raiului cele nestricăcioase şi veşnice întru
Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava şi
Stăpânirea în veci. Amin.
Minunile Maicii Domnului
169
MINUNEA a 53-a
Despre vătaful de tâlhari care a dobândit iertare
şi frumoasă îngropare pentru evlavia ce a avut către
Născătoarea de Dumnezeu
Chesarie, cel ce s-a zis mai sus, scrie tot în
aceeaşi carte a dialogurilor, cum că în oraşul Trento din
Italia era un vătaf de tâlhari vestit, care cu oarecare
tovarăşi stătea într-o pădure aproape de oraş şi dezbrăca
pe toţi câţi ar fi trecut pe lângă locul acela, iar pe unii
desăvârşit îi ucidea.
Deci, din iconomia lui Dumnezeu, a trecut pe
acolo şi un duhovnic, pe care văzându-l tîlharul şi
socotind că ar fi având bani, a trimis pe slujitorii lui ca
să-l aducă. Iar duhovnicul, ca un om înţelept ce era,
înfăţişându-se, a vânat pe tîlharul acela cu cuvinte
frumoase, aducându-i aminte de munca cea veşnică, şi
atât l-a umilit încât a primit să i se mărturisească lui.
Dar după ce a auzit toată spovedania lui, doctorul
cel cunoscător de suflete a văzut cum că era nevoie de
multă iscusinţă pentru a-l putea întoarce la calea cea bună
pe un înrăutăţit ca acela.
Deci nu l-a canonisit să lase hoţia desăvârşit,
ştiind că nu-i va da ascultare, ci i-a zis: „Să te făgăduiesti,
fiul meu, ca de acum înainte să păzeşti două zile în
săptămână, deci miercuri şi vineri, să nu faci rău nimănui
şi să posteşti aceste zile întru amintirea şi cinstirea
mântuitoarelor patimi ale Stăpânului Hristos, Care s-a
răstignit pentru păcatele noastre; tot asemenea şi pentru
dragostea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu să te
înfrânezi în toate praznicele Ei, să nu păgubeşti pe cineva
în aceste zile. Şi dacă vei face aşa, nădăjduiesc la
Minunile Maicii Domnului
170
milostivirea Ei şi mă pun chezaş că te vei mântui prin
înfrânarea aceasta”.
Iar tâlharul, cu darul lui Dumnezeu umilindu-se
cu inima, s-a făgăduit fără de îndoire a păzi acest canon,
şi i-a zis lui: „Mulţumescu-ţi ţie, părinte al meu, că m-ai
povăţuit la pocăinţă, şi sunt gata pentru dragostea
Stăpânului Hristos şi a Preacuratei Maicii Lui să păzesc
zilele în care mi-ai zis să nu mănânc nimic, nici să fac rău
cuiva, nici arme să iau în mâini, măcar de-ar veni şi cel
mai mare vrăjmaş al meu ca să mă omoare”.
Aşadar, după ce s-a făgăduit, a păzit canonul
neclintit. Şi nu numai că n-a făcut nici un rău în acele
zile, ci chiar dacă tovarăşii lui ar fi prins pe vre-un
călător, el îl scăpa pe acela nesupărat din mâinile lor.
Deci, într-unul din praznicele Preasfintei,
umblând prin pădure dezarmat, după cuvântul
duhovnicului, l-au înconjurat nişte ostaşi trimişi de
comandantul cetăţii, ca să-l prindă.
Iar el, cu toate că ar fi putut să se împotrivească
ca un voinic ce era, să ia o sabie de la unul din ai lor şi să
omoare pe mulţi din ei, sau măcar să fugă ca să nu-l lege,
a stat ca un miel şi l-au dus la comandant, care a dat”
asupra lui hotărâre să-l omoare,
În urmă însă, cugetând că ar fi păcat să moară un
astfel de voinic şi frumos bărbat, i-a părut rău de el. Deci
trimiţând să-l cheme la sine, i-a zis lui: „Îţi dăruiesc viaţa
ta, dacă te juri să nu ataci niciodată pe cineva dintre
locuitorii cetăţii mele, şi mai ales dacă te făgăduieşti să
ne ajuţi în război cu vrăjmaşii care ar veni asupra
noastră”. Iar el a răspuns: „Iţi mulţumesc pentru dragostea
ta, însă eu de viaţă n-am trebuinţă că am săvârşit
mulţime de păcate şi doresc mai bine să mor vremelnic
— cum au murit alţii de mâna mea — decât să mă
muncesc fără de sfârşit. Te rog „numai, dacă voieşti, dăMinunile
Maicii Domnului
171
mi vreme de câteva zile, ca să-mi plâng fărădelegile pe
care ca un ticălos le-am făcut”.
Deci, primind îngăduire de opt zile, s-a mărturisit
de toate păcatele lui, cu multă zdrobire de inimă şi cu
multe lacrimi; şi toţi au slăvit pe Dumnezeu care i-a dat
un dar ca acesta de mult preţ.
Iar de aceasta, o! ascultătorilor s-a învrednicit
prin rugăciunele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
fiindcă a avut atâta evlavie către dânsa încât pentru
dragostea Ei s-a dat de bună voie la moarte.
Şi nu numai acest dar i-a făcut lui Prealăudata, ci
încă şi altul mai minunat, despre care vom vorbi mai jos
ca să înţeleagă fiecare păcătos ce mare putere are Ea şi
cât de folositoare este pocăinţa.
După ce a căpătat îngăduire de la comandant, în
acele 8 zile a plâns neîncetat, apoi ducându-se de bună
voie la locul osândei, s-a iertat cu tot norodul după
rânduială, şi rugându-se, cu bucurie şi-a plecat capul de i
l-au tăiat, îngropându-l pe dânsul în locul destinat pentru
cei osândiţi.
Iar în miezul nopţii, a văzut oarecine lumini care
veniseră din cer la mormântul lui şi cinci fecioare
frumoase ca fulgerul l-au scos din mormânt şi l-au luat
sus pe un pat acoperit cu o plapomă ţesută cu aur, prea
frumoasă. Şi patru din acele fecioare l-au ridicat, iar a
cincea care se arăta ca o împărăteasă, mergea în urma lor
cu o făclie prea luminoasă. Deci ajungând la poarta
cetăţii, străjerii s-au temut, socotind că este nălucire ceea
ce vedeau.
Atunci fecioarele, lăsând patul pe pământ,
Doamna lor a zis străjerilor: „Duceţi-vă de spuneţi
Episcopului că Maica lui Hristos a poruncit să îngroape
pe omul acesta cu evlavie în loc cinstit”.
Deci Arhiereul fiind vestit dimineaţa de străjeri,
Minunile Maicii Domnului
172
s-a dus la poarta cetăţii cu tot norodul şi văzând moaştele
acoperite cu plapuma aceea de porfiră neasemănat de
frumoasă, cum ei nu mai văzuseră, s-au înspăimântat, iar
mai ales dacă au văzut ei şi capul la trup lipit, au crezut
toate cele spuse de străjeri.
Deci au îngropat acel fericit trup nu ca pe al unui
tâlhar osândit, ci ca pe al unui mucenic, cu toată
cucernicia şi evlavia întru mărirea lui Dumnezeu celui
Atotmilostiv şi a Prealăudatei şi Preanevinovatei Maicii
Lui, pentru ale cărei rugăciuni să ne învrednicim şi noi a
dobândi fericirea cerească. Amin.
MINUNEA a 54-a
Pentru oarecare hulitor, batjocoritor de cele
sfinte pe care l-a pedepsit Domnul cu jalnica
moarte a trupului în această viaţă
În Saxonia era un om cu viaţă foarte înrăutăţită şi
răzvrătită, iar mai ales spre a huli cele sfinte era pornit şi
foarte obişnuit nebunul.
Şi la orice pricină, oricât de mică, zicea grele
cuvinte de hulă ticălosul, fără mustrare de cuget sau frică
de păcat. Deci, într-o zi, jucând cărţile a pierdut toţi banii
săi şi mâniindu-se a început gura lui cea diavolească a
huli după obişnuinţa lui, zicând cuvinte atât de urâte
asupra lui Hristos, încât cei ce stăteau de faţă si-au
astupat urechile şi au fugit ca să nu le mai audă.
Iar preaînrăutăţitul acela a început să hulească şi
pe Născătoarea de Dumnezeu cea Preanevinovată,
Intrutotcinstită şi Prealăudată, zicând şi asupra Ei cuvinte
înfricoşate şi necuvioase pe care însă nu le-a suferit
Dumnezeul cel Atotputernic şi Fiul Ei, ci l-a pedepsit
nevăzut cu sabia dreptăţii chiar în acel ceas, căci căzând
Minunile Maicii Domnului
173
la pământ striga acestea cu mare jale: „Răul pe care l-am
pătimit, cine m-a omorât pe mine cel de trei ori ticălos"?
Aşa zicând, şi-a dat sufletul pe care i l-au luat
îndată demonii întru adâncul iadului, iar trupul lui din
care curgea sânge necontenit dezbrăcându-l cei ce erau
de faţă, l-au aflat (o! minune!) despicat de la piept până
la buric, ca şi cum ar- fi fost spintecat cu o mare sabie, şi
se vedeau toate măruntaiele lui!
Deci, adunându-se oameni nenumăraţi ca să vadă
o privelişte jalnică ca aceea, a alergat şi un prieten al lui
ca să-l vadă şi în drumul lui l-a întâmpinat ca o umbră de
om oare i-a zis lui: „Eu sint prietenul tău care am murit
acum de curând şi mi-a poruncit Dreptul Judecător să-ţi
spun aceste cuvinte ca să audă toţi hulitorii şi să se
pocăiască, pentru ca să nu pătimească mai cumplită
pedeapsă. Şi să ştii că Stăpânul Hristos, cel îndelung
răbdător şi mult milostiv rabdă cu minunată nepomenire
de rău pe aceia care îl ocărăsc şi îl batjocoresc şi fac
alte multe feluri de fărădelegi. Însă pe cei prea
îndrăzneţi şi prea obraznici care îndrăznesc să
batjocorească pe Preacinstita şi pe Preacurata Maica
Lui nu suferă nicidecum
neruşinarea lor, ci le dă lor de pe acum arvuna muncii
celei nesfârşite, după cum am primit-o eu ticălosul,
prietenul tău”.
Acestea zicând sufletul, s-a făcut nevăzut.
Iar, acela, ducându-se unde zăcea mortul, a crezut
celor spuse şi le-a propovăduit tuturora, şi s-a înfricoşat
tot norodul şi s-a îngrozit. Şi de atunci n-a mai îndrăznit
nimeni să mai deschidă gura asupra Maicii lui
Dumnezeu, aducându-si aminte toţi de acea înfricoşată şi
dreaptă izbândire. Amin.
Minunile Maicii Domnului
174
MINUNEA a 55-a
Alta asemenea, pentru hulitorul Preasfintei
Stăpinei noastre, pe care dumnezeiasca judecată
l-a ucis
Un oarecare Teodorit necredincios evreu, mai
înainte de împlinirea acestor cinci ani10 era de meserie
corăbier. Iar pe Ilie, fiul său, ca pe un urâtor de Hristos şi
urâtor de oameni ce era, l-a făcut ipistat peste lucrarea
creştinilor care erau supuşi lui.
Deci în ziua unui praznic al Preaslăvitei Stăpânei
noastre de Dumnezeu Născătoarei când era ceasul
mergerii la Sfânta Biserică, toţi lucrătorii aceia rugau pe
fiul lui Teodorit ca să le dea drumul să se ducă să ia parte
la Dumnezeiasca Liturghie. Iar acela n-a voit, ci a început
a-i înjura şi a batjocori pe Prealăudata Născătoare de
Dumnezeu, numind-o pe dânsa Născătoare de om şi alte
multe ocări necuviincioase zicând.
Însă nu mult s-a lăudat întru răutate cel ce se
socotea atotputernic, căci chiar în ceasul acela când
zoreau toţi şi lucrau la facere de corăbii, a căzut catargul
cel mare şi din toată mulţimea norodului care lucra acolo
pe nimeni n-a ucis, nici a rănit, ci numai pe acel cumplit
vrăjmaş şi potrivnic al Preasfintei noastre Stăpâne
Născătoarei de Dumnezeu. Căci chiar în capul lui cu care
a gândit şi în gura sa — cu care a hulit — fiind groaznic
lovit, creierii lui risipindu-se, mort a căzut ticălosul. Iar
norodul la biserică mergând şi îndoit praznic de bucurie
prăznuind, a strigat cu mare glas: „Mare este Dumnezeul
credinţei creştinilor că a dat batjocoritului şi hulitorului
10 Această minune s-a scris întocmai după un manuscris vechi
găsit în Sfintul Munte (Nota traducătorului).
Minunile Maicii Domnului
175
de Dumnezeu, dreaptă şi înfricoşată răsplătire gurii şi
limbii lui celei spurcate”.
MINUNEA a 56-a
Pentru aceea care a înviat din morţi ca să-şi
mărturisească păcatul
cel ascuns
Era o femeie măritată cu bărbat, însă îmbunătăţită
cu viaţa şi aşa de cinstitoare de Dumnezeu, încât trăia la
casa ei ca într-o mănăstire.
Şi totdeauna se ducea la biserică, da milostenie,
postea şi alte fapte bune făcea. Numai un păcat a făcut pe
care nu l-a mărturisit nimănui niciodată, ticăloasa. Şi de
multe ori ar fi vrut să-l spună duhovnicului şi se ducea
înadins la el pentru asta, însă după ce-şi mărturisea
celelalte păcate se ruşina şi nu-l spunea.
Deci sta ea de multe ori înaintea icoanei
Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei plângând
nemângâiată şi se ruga milostivirii Ei să-i ierte greşeala
sa.
Iar mai pe urmă, a murit femeia, fără să-şi fi
mărturisit la oameni fărădelegea aceea. Şi pentru că
aşteptau pe o fiică a ei care era plecată de acasă într-un
alt oraş, n-au îngropat-o până a treia zi.
Deci, când îi cânta prohodul în biserică (o!
înfricoşate-s minunile Tale, Doamne!) a înviat cea
moartă şi a şezut în sicriu zicând acestea: „Mare este
puterea ta, pururea Preafericită Stăpână!”.
Apoi, zicând să-i aducă pe duhovnic a mărturisit
lui păcatul cel ascuns, după care a zis în auzul tuturor:
„Eu, ticăloasa şi nepriceputa, fiindu-mi ruşine, n-am
mărturisit un păcat pe care îl făcusem; am plâns însă
Minunile Maicii Domnului
176
amar în fiecare zi cu multă zdrobire de inimă, şi m-am
rugat pururea Fecioarei Născătoarei de Dumnezeu să facă
milă cu mine să nu fiu muncită veşnic pentru fărădelegea
aceea. Deci, îndată ce a ieşit din trup ticălosul meu suflet,
ca nişte lupi turbaţi m-au răpit diavolii râzând de păcatul
meu cel ascuns şi bucurându-se, căci socoteau că au să
mă stăpânească. Iar dacă au ajuns cu mine în munca
iadului, unde întunericul era nepătruns şi chinuirea
neasemănată, iată că a venit Mijlocitoarea celor ce se
pocăiesc şi împărăteasa îngerilor, care strălucea mai mult
decât soarele şi a gonit tot întunericul locului aceluia cu
nemărginita lumină a Dumnezeirii Ei. Atunci ocărând pe
spurcaţii diavoli că m-au luat fără de porunca Domnului,
m-a luat din mâinile lor, zicând: „Să o ducem la Dreptul
Judecător şi ori ce va hotărî milostivirea Lui se va face”.
Apoi a zis către mine: „Nu te teme fiică, eu sunt
ajutătoare ţie”.
Iar dacă am ajuns la Stăpânul Hristos, L-am văzut
şezând pe scaunul Slavei Lui, foarte necăjit asupra mea şi
pornit spre mânie, ca să mă trimită în munca cea veşnică.
Atunci Stăpână mea cea mult lăudată i-a zis lui cu
multă smerenie: „Mă cuceresc şi rog bunătatea Ta,
Preamilostive al meu Fiu şi Dumnezeule mult îndurate,
pentru milostivirile îndurărilor Tale şi pentru sângele cel
preascump pe care l-ai vărsat pentru păcătoşi, iartă pe
acest suflet ticălos, că ştii câtă evlavie are către mine şi
câte lacrimi a vărsat înaintea icoanei mele plângându-şi
fărădelegea sa”.
Iar Domnul i-a răspuns: „Ştii prea iubita mea
Maică ca nimeni nu poate să se mîntuiască fără de taina
mărturisirii cea mântuitoare pe care nepriceputa aceasta a
defăimat-o iar acum nu este cu putinţă să o iert, că în iad
nu este pocăinţă”.
Iar Stăpâna i-a răspuns: „Adevărat este, Fiul meu
Minunile Maicii Domnului
177
cel Prea-dulce, nimeni nu poate să se mântuiască fără de
mărturisire, însă Tu eşti Acela ce Stăpâneşti viaţa şi
moartea şi Ţie toate îţi sunt cu putinţă. Rogu-mă dar Ţie,
adu-ţi aminte de multele faceri de bine pe care le-a
săvârşit ticăloasa şi mai ales dorirea cea înfocată,
dragostea şi credinţa cea mare pe care o are către mine şi
arată către dânsa milostivirea cea nemărginită care
covârşeşte toate fărădelegile”.
Atunci El i-a răspuns „Pentru ca să nu te supăr,
O! Maica mea, poruncesc să se întoarcă sufletul în trupul
ei, ca să-şi mărturisească păcatul ei şi apoi să aibă iertare.
Aceasta zicând Stăpânul, m-a dus îngerul meu şi
am înviat după cum mă vedeţi şi peste puţin iarăşi am, să
mor. De aceea vă rog pe voi, pe toate rudeniile şi
prietenii mei şi pe tine, prea iubita mea fiică, lăsaţi
lacrimile că din acestea nici un folos nu am. Liturghii
însă, cât de multe să daţi şi milostenii să faceţi pentru
mine şi vă păziţi, pentru dragostea lui Dumnezeu în viaţa
voastră, ca să nu greşiţi nimic şi vă mărturisiţi cu deamănuntul
şi deplin toate păcatele”. Acestea zicând, s-a
odihnit întru Domnul.
Iar dacă ar întreba cineva pentru ce în partea a
doua a cărţii Amartolonsotiria11 se scrie la Cap. 7 cum că
trei femei s-au muncit pentru aceeaşi pricină, adică cum
că fiecare a săvârşit acelaşi păcat şi fiindcă nu s-au
mărturisit de aceea s-au muncit, pentru ce n-au dobândit
iertare şi acestea, ca cea arătată mai sus, mai ales că acestea
erau monahii în mănăstire şi au făcut mai multe fapte
bune decât aceea care a trăit în lume cu bărbat, la această
întrebare vă dau răspuns, că judecăţile lui Dumnezeu sunt
nepătrunse şi nu suntem noi vrednici să înţelegem
judecăţile Lui.
11 Adică “Mântuirea păcătoşilor”, carte ce se află tradusă şi în
română.
Minunile Maicii Domnului
178
Eu după cum le-am aflat scrise în cărţile cele
tipărite greceşte le scriu şi nu adaug de la mine nimic,
după cum la Cuvânt înainte v-am spus.
Şi nu numai într-un loc este scrisă minunea
aceasta, ci în multe alte cărţi şi anume: În Minunile
Născătoarei de Dumnezeu cele scrise de Silvan în partea
I Cap. 34; în Grădina Pildelor la fila 371; în Limonariul
cel înflorit la fila 120.
Şi toate câte le-am scris până aici, cum şi cele pe
care le voi mai scrie până în sfârşit, sunt în multe alte
cărţi tipărite şi astfel pe deplin mărturisite ca adevărate.
Să ştiţi că femeia cea mai sus zisă nu s-a mântuit prin
posturi, prin milostenii sau prin alte fapte bune pe care le
avea, pentru că orice facere de bine ar săvârşi cineva
când se află în vreun păcat de moarte nemărturisit, nu se
mântuieşte, precum au păţit-o monahiile cele mai sus
arătate, iar spre aceea s-a milostivit Marele Dumnezeu
numai pentru multa dragoste şi evlavie pe care o avea
către Preacurata Maica Lui.
Din aceasta dar să cunoaştem cât de mult folos
capătă acela care are evlavie către Dânsa, şi după
cuviinţă o cinsteşte şi se închină Ei şi se roagă în fiecare
zi; şi chiar din minunea cea care urmează, a clericului cel
desfrânat şi înviat din morţi, pentru multa evlavie pe care
o avea către Preasfânta de Dumnezeu Născătoare, fiecare
poate să se încredinţeze.
Deci ascultaţi-o şi slăviţi pe Domnul. Amin.
Minunile Maicii Domnului
179
MINUNEA a 57-a
Pentru clericul desfrânat care înecându-se într-un
râu a fost înviat din morţi de către Născătoarea
de Dumnezeu
Scrie cum că era un cleric foarte evlavios către
pururea Fecioara şi se ruga mult către Dânsa, zicând
rugăciunile pe care le ştia, dar mai ales cele 24 de Icoase
ale Acatistului, pe care le citea în fiecare zi cu multă
umilinţă şi evlavie.
Însă ca fiecare om şi acela având trup, a căzut
ticălosul în întinăciunea curviei.
Deci, într-o zi după ce s-a dus să-şi facă pofta lui,
când se întorcea la chilia sa, trecând peste un pod, îşi
citea Rânduiala Ceasurilor cum şi alte rugăciuni către
Preasfânta. Iar pe când se ruga, din lucrarea diavolului
sau din oarecare altă pricină, a căzut podul şi înecându-se
în râu clericul i-au răpit diavolii sufletul lui ca să-l ducă
în munca iadului.
Însă Stăpâna cea Multmilostivă îndată s-a aflat
acolo şi nu i-au lăsat, ci le-a poruncit lor să-l ducă la
Dreptul Judecător pentru ca să hotărască după a sa voie.
Deci l-au dus scriitorii (cumpliţii diavoli care
scriu păcatele oamenilor) înaintea Stăpânului şi i-au
arătat toate fărădelegile lui, iar mai ales păcatul făcut de
curând, al curviei, pentru care ziceau că după dreptate nu
se cuvine să facă milă cu sufletul lui, ci să-l dea lor pe
dânsul fiindcă a murit nemărturisit, în păcat de moarte.
Atunci, Folositoarea cea de obşte şi Ajutătoarea
noastră a păcătoşilor, Preamilostiva Stăpâna a zis: „scris
este în Dumnezeiasca Scriptură: „întru aceea ce te voi
afla, întru aceea te voi judeca”. Şi acesta, în ceasul în
Minunile Maicii Domnului
180
care s-a sfârşit, îşi citea Pravila lui şi se ruga către mine,
zicând închinăciunea îngerului, după cum avea obiceiul
totdeauna ca un rob al meu cucernic ce era. Cu dreptate
dar, nu aveţi parte la sufletul acesta ci este al meu, fără de
vre-o împotrivire”.
Atunci a poruncit Judecătorul unui înger să aducă
acolo de faţă limba clericului. Deci, ducându-se acolo în
râu a scos limba mortului şi într-un minut aducând-o la
Judecată s-a găsit scris pe dânsa: „Bucură-te Ceea ce eşti
cu dar dăruită, Mărie”. Atunci a zis Domnul acelui
suflet: „Întoarce-te în trupul tău şi pocăieste-te îndeajuns,
căci nu are demonul nici o Stăpânire asupra ta, pentru
evlavia pe care ai avut-o către Maica Mea, care este
mântuirea neamului vostru, pe care trebuie să o cinstiţi pe
cât puteţi. Propovăduieste, dar, îndrăzneala Ei cea mare
pe care o are către Mine, cum şi biruinţa şi puterea Ei
asupra diavolilor”.
Şi aşa s-a izbăvit clericul acela de moartea
trupului cum şi de aceea mai grozavă, a sufletului, căci
îngerul, scoţând trupul lui din fundul apei, l-a însufleţit
pe dânsul după care s-a dus în ceruri.
Iar acela înviind, s-a lepădat de lume şi de toate
desfătările cele trupeşti, făcându-se monah într-o
mănăstire de obşte, unde, cu dumnezeiasca putere a
săvârşit mari şi multe fapte bune.
Vedeţi dar, cât ajutor află cel care are mare
evlavie către Stăpâna cea mult lăudată şi vă sârguiţi toţi
bărbaţii şi toate femeile ca să o zugrăviţi pe Dânsa nu
numai pe pereţi, pe scânduri şi pe veşminte, ci şi
înlăuntrul inimilor voastre, mai ales, după cât puteţi; căci
pe câtă dragoste şi evlavie va avea cineva către Ea, pe
atâta ajutor şi sprijin va căpăta de la Dânsa la înfricoşata
şi dreapta Judecată, la care Divan nu poate nici tată, nici
mamă, nici fiică, nici rudenii, nici bogăţie, nici altceva
Minunile Maicii Domnului
181
din cele ce sunt aici să ne ajute pe noi, decât numai însăşi
Cea Atotputernică şi Multmilostiva Stăpâna, pentru ale
cărei rugăciuni şi ale tuturor sfinţilor să ne izbăvim din
focul cel veşnic. Amin.
MINUNEA a 58-a
Pentru ostaşul tâlhar, care fiindcă în fiecare zi se
ruga, nu a fost ucis de diavolul
Între celelalte minuni ale Maicii lui Dumnezeu
este şi istorisirea aceasta de suflet folositoare pe care o
scriem lângă cea de mai sus, pentru ca să vadă cei ce se
lenevesc la rugăciunea lor, ca să se păzească şi să fugă de
trândăvie şi de nebăgarea de seamă, ca de o stricătoare de
suflet şi de moarte neiertată greşală. Pentru că orice păcat
ar face cineva, nu trebuie să se deznădăjduiască şi să se
lepede de rugăciunea lui, după cum zic oarecare nebuni,
care spun că dacă omul este nevrednic nu trebuie să se
ropge pentru ca să nu întărite pe Dumnezeu spre mai
multă mânie.
Când faci desfrânare, necunoscătorule, nu te temi
nici te ruşinezi, iar ca să citeşti rânduiala Utreniei,
Ceasurile şi alte rugăciuni, te ruşinezi. Aceasta nu este
evlavie, ci deznădăjduire.
În adevăr, se cuvine ca să stai în biserică înaintea
sfintelor icoane, sau spre Răsărit dacă nu eşti în biserică,
să te rogi, nu cu neruşinare şi fără de frică, ci cu
smerenie, cu umilinţă şi cu zdrobire de inimă, cu frică şi
cu cutremur, gândindu-te la mărimea lui Dumnezeu şi
nevrednicia ta; să plângi păcatul tău şi să te rogi
Preasfintei, ca să-ţi ajute să te întorci la pocăinţă. Şi acum
ascultă.
Era un ostaş, om tare şi puternic care locuia întrMinunile
Maicii Domnului
182
un turn aproape de un drum împărătesc împreună cu alţi
oarecare tâlhari asemenea lui şi pe câţi treceau pe acolo îi
dezbrăca şi le lua tot ce aveau.
Însă avea şi buna obişnuinţă ca să se roage în
fiecare zi către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu,
zicând de multe ori închinăciunea îngerului.
Deci, într-una din zile, trecând prin părţile acelea
un duhovnic, om sfânt cu viaţa şi înaintevăzător, slujitorii
ostaşului ca nişte fiare neîmblânzite l-au dezbrăcat şi i-au
luat tot ce avea.
Atunci el i-a rugat ca să-l ducă la mai marele lor,
că are să-i vorbească un cuvânt.
Deci, ducându-l la acela, i-a zis lui preotul:
„Adună pe toţi tovarăşii tăi, că vreau să vorbesc câteva
cuvinte spre folosul vostru”. Iar acela a poruncit şi s-au
adunat. Atunci a zis iar Avva: „Mai este unul, porunceşte
să vie şi acela”.
Iar cei care s-au adunat au văzut că lipseşte sluga
vătafului lor, care îi gătea bucate şi în fiecare seară îi
făcea patul şi îl servea.
Deci l-au strigat şi pe acela, care a venit mai
multă fără voia lui, căci văzând pe duhovnic întorcea
ochii în altă parte şi de frică tremura tot, făcând oarecare
semne şi chipuri ca ale celor îndrăciţi, şi nu îndrăznea să
se apropie. Atunci i-a zis preotul: „Te jur pe tine, cu
numele Domnului nostru Iisus Hristos, mărturiseşte cine
eşti şi ce voieşti să faci aici Stăpânului tău?”. Iar acela a
răspuns: „Eu nu sunt om, ci diavol, trimis de mai marele
nostru ca să pândesc pe omul acesta şi să iau aminte cu
tot dinadinsul dacă va trece vreo zi în care să nu facă
rugăciune către Fecioara Maria, ca să-l omor şi să iau
sufletul lui în munca iadului pentru fărădelegile lui; şi
iată, astăzi am patrusprezece ani de când îl slujesc pentru
pricina aceasta, şi n-a trecut nici o zi în care să nu facă
Minunile Maicii Domnului
183
rugăciune. Pentru că în fiecare zi stă mult timp cu evlavie
rugându-se Fecioarei Maria a cărei putere mă împiedică
să-l omor”.
Zisu-i-a lui Avva: „Îţi poruncesc ţie cu numele
Domnului nostru Iisus Hristos, să te faci nevăzut, şi să nu
mai faci nici un rău vreodată cuiva din acei ce cheamă
numele Născătoarei de Dumnezeu!” Şi aşa diavolul
îndată a pierit.
Iar ostaşul, căzând la picioarele cuviosului, i-a
mulţumit pentru facerea de bine aceasta, după cum se
cădea. Şi mărturisindu-şi de faţă păcatele lui a plecat de
acolo. Şi făcându-se monah, s-a săvârşit vieţuind cu fapte
bune.
Vedeţi dar, fraţii mei, cât de mare putere are
rugăciunea şi evlavia cea către Născătoarea de
Dumnezeu?
Deci, să nu se lenevească nimeni la canonul lui, ci
să lase toate lucrurile şi trebuinţele trupului, când vine
ceasul rugăciunii. Şi de ar fi şi bolnav în pat, încât să nu
poată să stea drept, să facă rugăciune şi culcat, căci o
primeşte Dumnezeu dacă mulţumeşte omul şi bolnav
fiind. Dar să se păzească ca să nu cârtească, ci să-l
slăvească şi să mulţumească pentru facerea de bine ce-i
face pedepsindu-l prin boală vremelnic, pentru ca să-l
fericească veşnic. Amin.
Minunile Maicii Domnului
184
MINUNEA a 59-a
Pentru văduva cea săracă al cărei suflet l-a luat
Stăpâna cea Preanevinovată, iar la moartea
bogatului au venit de faţă diavolii
Un preot oarecare ce slujea la o enorie, a fost
chemat să împărtăşească o femeie săracă şi un boier
bogat. Iar el, lăsând pe femeia cea săracă şi văduvă s-a
dus la boierul cel bogat, pe care l-a împărtăşit şi l-a
mângâiat, nădăjduind că-i va lăsa lui ceva din averea sa.
Atunci, venind un alt trimis de la casa văduvei, i-a spus
că aceea este aproape să-şi dea sufletul, dar preotul, ca un
semeţ şi iubitor de avuţie nu s-a dus. Însă avea un
ierodiacon foarte îmbunătăţit şi temător de Dumnezeu,
care văzând că preotul nu vrea să se ducă, l-a rugat să-i
dea voie să împărtăşească el pe văduva aceea şi preotul a
primit.
Deci ducându-se diaconul cu Trupul Domnului la
casa văduvei care era săracă şi lipsită de bunătăţile cele
vremelnice, însă bogată în fapte bune şi în dumnezeiescul
dar, a văzut-o că zăcea pe o rogojină şi neavând oameni
care să-i stea înainte şi să o caute, ca pe bogatul, stătea
deasupra ei (o! plină de dar şi preafericită sărăcie!)
Născătoarea de Dumnezeu Maria, cu o ceată de fecioare,
care cu basmale albe ştergeau de sudoare faţa bolnavei şi
o acopereau.
Iar sfinţitul acela diacon s-a înspăimântat, mai
ales când a văzut pe Stăpâna cum că s-a închinat
Cinstitului Trup al lui Hristos. Asemenea şi celelalte
fecioare au căzut la pământ şi s-au închinat Trupului
celui Stăpânesc.
Apoi, ridicându-se, au făcut semn Diaconului ca
Minunile Maicii Domnului
185
să se apropie să săvârşească sfânta slujbă. Şi după ce s-a
împărtăşit bolnava i-au luat sfântul ei suflet sfinţitele
fecioare şi s-au dus în ceruri.
Pe urmă, ducându-se diaconul la casa bogatului, a
văzut pe patul lui nişte cîini negri, înconjurându-l pe
dânsul, pe care însă cei ce stăteau de faţă nu-i vedeau, ci
numai cel bolnav care striga să-i alunge de acolo ca să
nu-i facă supărare.
Apoi au văzut un harap cu înfricoşată faţă care,
băgând pe ascuns în gura bogatului ca un fel de ostie, iau
smuls cu sila ticălosul lui suflet cu multă chinuire şi
muncă.
Acestea văzându-le diaconul, grozav s-a
înfricoşat şi a căzut la pământ ca un mort. Atunci a stat
înaintea lui Preasfânta, care l-a ridicat pe dânsul,
zicându-i: „Nu te teme, iubitul meu rob, că ţie îţi este
gătită împărăţia Cerurilor şi asupra ta nu poate face nimic
răutatea dracilor. Numai păzeşte Dumnezeiestile Porunci
ale Fiului meu fără de lenevire, în toate zilele vieţii tale
până vei veni în ceata sfinţilor ca să te veseleşti cu dânşii
fără de sfârşit”.
Deci diaconul, mulţumind cu smerenie
împărătesei, i s-a închinat până la pământ, după care Ea
s-a dus la ceruri. Iar el, împărţind la săraci averile sale s-a
făcut sărac pentru Domnul şi petrecând viaţă plăcută lui
Dumnezeu s-a dus în împărăţia Cerească, pe care să dea
Dumnezeu a o dobândi noi toţi. Amin.
Minunile Maicii Domnului
186
MINUNEA a 60-a
Despre cel ce s-a rănit nevăzut pentru că a zis o
mică hulă şi s-a vindecat de
Maica Lui Dumnezeu
Un oarecare sărac de bunătăţile cele vremelnice
însă bogat cu prisosinţă în fapte bune, mergând pe drum,
din neluare aminte, s-a poticnit lovindu-se cu piciorul de
o piatră, care gol fiind l-a durut tare.
Deci văicărindu-se de dureri ea un om, a zis către
piatră cuvintele acestea: „Obştescul vrăjmaş te-a pus
aicea în drum, şi nu om”.
Însă îndată ce a zis hula aceasta l-a pedepsit
Preabunul Dumnezeu cu un chip minunat, după cum are
obişnuinţă totdeauna ca să muncească pe cei îmbunătăţiţi
în această lume pentru a-i ferici dincolo veşnic.
Deci i s-a părut săracului aceluia cum că i-a vărsat
cineva o căldare cu apă clocotită în capul lui şi l-a luat
aşa o durere încât a rămas orb şi în nesimţire.
Şi ridicându-l nişte trecători, l-au dus la casa sa, şi
a stat el în pat multă vreme, de la mijloc în jos slăbănog
(ţeapăn) iar cealaltă parte a trupului rănit şi putrezit, în
aşa chip încât nu putea cineva să se apropie de el, numai
rudeniile lui care-l îngrijeau.
Deci aşa zăcea el multă vreme chinuindu-se, însă
nicidecum nu se plângea, nici a zis vreun cuvânt greu sau
fără de cuviinţă către Domnul, ci pururea mulţumea, îl
lăuda îl mărea, zicând în sine: „Pe care-l iubeşte Domnul
îl şi pedepseşte” şi altele asemenea, având mare răbdare
şi suferinţă multă. Postea, priveghea, se ruga pentru cei
ce-l miluiau şi-i slujeau lui.
Iar văzând Domnul minunata lui răbdare, a
Minunile Maicii Domnului
187
hotărât să-l vindece şi vindecarea lui a fost întru acest
chip.
La privegherea Sfintelor Paşti, ducându-se la
biserică rudele lui, el a rămas singur şi auzind toaca care
prevestea bucuria învierii lui Hristos, a plecat capul,
săracul, slăvind şi el pe Dumnezeu după cum putea. Şi
aşa rugându-se a văzut înaintea lui o frumoasă femeie
care i-a zis lui: „Pentru bunele tale fapte şi pentru multa
răbdare s-a milostivit Domnul şi te-a auzit pe tine. Deci
spune rudeniilor tale să te ducă la Biserica Născătoarei de
Dumnezeu şi să te aşeze înaintea icoanei Ei şi acolo,
făcând rugăciune, vei vedea dumnezeiescul ajutor”.
Deci aşa făcând bolnavul, a primit cu Darul lui
Dumnezeu desăvârşită sănătate şi s-a întors la casa sa,
mergând pe picioarele lui singur, bucurându-se,
veselindu-se şi mulţumind Domnului şi pururea Fecioarei
Maicii Lui, pentru ale cărei rugăciuni să ne învrednicim
de fericirea cerească. Amin.
MINUNEA a 61-a
Pentru leprosul care s-a vindecat şi s-a dus la
mănăstire
Într-o chinovie oarecare, era un monah cu viaţa
îmbunătăţită, care niciodată nu s-a certat cu cineva, iar pe
lângă toate faptele cele bune avea către cele dumnezeieşti
nemăsurată evlavie.
Şi atât se bucura când citea el sau alţi fraţi vre-o
facere de minune sau laudă a Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu încât simţea mai multă dulceaţă decât dacă ar
fi mâncat cea mai gustoasă mâncare.
Iar mai ales de multe ori se lipsea de mâncarea
cea trupească, pentru ca să dobândească cea sufletească,
Minunile Maicii Domnului
188
îndeletnicindu-se cu dumnezeiasca citire.
Şi aşa vieţuind fericitul s-a îmbolnăvit de moarte.
Atunci unul din fraţi l-a rugat să-i spună cum s-a
învrednicit de un dar ca acela.
Iar el a zis: „Când eram copil în şcoală aveam în
cap lepră, de unde ieşea aşa de greu miros încât nu putea
cineva să se apropie de mine. Şi eram foarte mâhnit că
cheltuiseră mulţi bani la doctori dar nici un folos n-am
cunoscut. Sufeream însă cu răbdare şi mulţumeam
Domnului. Iar când mă duceam la şcoală, treceam
totdeauna pe lângă o biserică a Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu şi mă rugam Ei mult timp cu evlavie şi de la
slujbele de priveghere ale praznicelor niciodată n-am
lipsit.
Deci, într-o noapte, mi s-a arătat aşa parcă ar fi
tocat de Utrenie; atunci eu, sculându-mă m-am dus la
biserica cea mai sus zisă, pe care găsind-o încuiată, am
stat afară, rugându-mă.
Şi deodată am văzut că mi s-au deschis uşile şi în
biserică era multă revărsare de lumină. Iar intrând eu
înlăuntru cu frică, am văzut şapte fecioare prea frumoase,
din care una mai strălucită decât celelalte, şezând pe un
scaun ca o împărăteasă a lor, a zis către mine: „Pentru ce,
fiule nu te îngrijeşti ca să vindeci boala capului tău?”. Iar
eu am zis : „Mult s-au ostenit, Doamna mea, rudeniile şi
prietenii mei ca să mă vindece”. Grăit-a Dânsa: „Pe mine
mă cunoşti cine sunt?”. Răspuns-am: „Nu te cunosc
Stăpână”. Zis-a din nou Ea: „Eu sunt Maica lui Iisus
Hristos, şi pentru că ai buna obişnuinţă de a te ruga, am
venit înadins aici ca să te vindec”.
Acestea zicând, mi-a făcut semn să mă apropii şi
punând Preacurata mâna ei pe capul meu, a zis: „În
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh: Să fie
sănătos capul acesta şi niciodată să nu-l mai doară până
Minunile Maicii Domnului
189
la moarte pentru evlavia ce o are către mine”.
După care, înălţându-se la ceruri, eu am rămas
bun sănătos; Şi de atunci m-am făcut monah şi am slujit
Făcătoarei mele de bine cu râvna şi dragostea pe care o
cunoşti, că n-am vrut să mă arăt nemulţumitor către
Stăpâna. Iar acum mă duc veselindu-mă ca să o slăvesc
neîncetat, împreună cu toţi sfinţii.
Acestea zicând, pururea pomenitul acela, s-a
odihnit întru Domnul. Amin.
MINUNEA a 62-a
Pentru copilul pe care nu l-a ars focul
O femeie oarecare ce avea multă dragoste şi
evlavie către pururea Fecioara Maria, săracă fiind de
bogăţia trupească însă bogată de cea sufletească, avea un
copil mic de un an.
Şi într-o zi, vrând să se ducă cu de mâncare la
bărbatul său care lucra în ţarină, neavând ea pe nimeni în
casă cu cine să lase pruncul s-a rugat Maicii lui
Dumnezeu zicând: „Stăpâna mea, sub acoperământul şi
paza Ta las pe fiul meu, că n-am pe altcineva ca să-l
păzească, decât numai darul Tău ceea ce eşti Maica
sărmanilor”.
Astfel rugându-se cu credinţă, s-a dus la slujba ei.
Iar dacă a plecat, s-a întâmplat de a luat foc o casă a unui
vecin şi de acolo s-a întins văpaia şi la casa ei.
Deci auzind ei din ţarină au alergat în grabă
plângând moartea copilului lor. Şi ajungând acasă au
aflat toată locuinţa prefăcută în cenuşă, afară de zidărie şi
pardoseală.
Atunci socotind femeia cum că a ars copilul, plângea
nemângâiată zicând: „O, preafericită Stăpâna! eu am dat
Minunile Maicii Domnului
190
cu credinţă pe fiul meu sub acoperământul şi ajutorul
Tău; deci cum nu l-ai păzit nevătămat, Maică a
milostivirii, ci l-ai lăsat de a pierit?”.
Însă căutându-l pe el l-a aflat viu, şi mult s-au
înspăimântat pentru că nici un lemn sau haină din casă nu
a rămas nears. Şi toţi cei de faţă au slăvit pe Dumnezeu,
mulţumind pururea Fecioarei Maria, Maica sărmanilor
care-i acoperă îi păzeşte şi-i izbăveşte din multe
primejdii.
MINUNEA a 63-a
Pentru orbul ce s-a luminat
Un bărbat oarecare cu numele Didim ce se
născuse orb din pântecele maicii sale era om foarte
cinstitor de Dumnezeu şi cu fapte bune.
Şi atât de mult iubea biserica încât nu lipsea
niciodată de la Utrenie şi Vecernie cum şi de la alte
adunări pentru învăţătură care se făceau. Deci din multa
cercetare, pentru că era din fire priceput şi ascuţit la
minte, sau şi din dumnezeiescul dar, s-a făcut foarte
învăţat; şi vorbea de multe ori cu ereticii şi cu Iudeii şi
toţi de dânsul erau biruiţi, neputând să-i stea nimeni
împotrivă nici într-un chip.
Iar într-o zi, glăsuind o prea înţeleaptă vorbire
asupra lor, spre lauda pururea Fecioarei, Născătoarei de
Dumnezeu, au rămas ruşinaţi necredincioşii Iudei. Şi
neputând să-i stea împotrivă, l-au ocărit zicând: „Nu te
ruşinezi orbule şi necunoscătorule, să slujeşti si să crezi
Aceleia care nu poate să te lumineze? Dacă este eu adevărat
Născătoare de Dumnezeu, de ce n-a voit să te
vindece ca să nu fii orb, căci ai către dânsa o evlavie aşa
de mare”. Iar acela a răspuns lor: „În cutare zi voi da
Minunile Maicii Domnului
191
răspuns vouă la întrebarea aceasta”.
După care ducându-se la casa lui a dat mult
milostenii şi s-a rugat cu post trei zile şi trei nopţi, cu
lacrimi şi cu credinţă către Dumnezeu cel Atotputernic şi
către slăvită împărăteasă Maria Maica lui Iisus, cerând
să-l lumineze spre mustrarea ereticilor şi a
necredincioşilor Iudei. Apoi în ziua cea hotărâtă, adunând
pe toţi ereticii; pe Iudei şi pe mulţi din creştini într-o
înfrumuseţată şi largă biserică, a stat înaintea icoanei
Maicii lui Dumnezeu zicând acestea în auzul tuturor:
„Stâpână şi Doamnă a toată zidirea, pururea Fecioară,
după cum Te-ai învrednicit de ai născut fără de
stricăciune pe Dumnezeul tuturor, lucru negrăit şi întrutot
minunat, care nu s-a mai auzit niciodată asemenea
săvârşeşte şi cu mine o mică facere de minune: dăruieştemi
mie lumina ochilor. Şi darul acesta îl cer nu pentru
îndemânarea mea — căci după cum până în acest ceas cu
mulţumire am trăit cu lipsa aceasta, aş fi putut răbda şi
până în sfârşit, cu darul Tău fiind ajutorat —, ci pentru ca
să creadă cei ce stau de faţă cum că cu adevărat S-a
născut Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu din fiinţa Ta cea
Preacurată în chip negrăit, cum numai El a ştiut, ca să se
întoarcă lumea la credinţa cea dreptmăritoare şi să
propovăduiască minunile Tale”.
Acestea zicând, cu neîndoită credinţă (o! minunile
Tale, Stăpână!) s-au deschis ochii celui ce mai înainte era
orb şi a primit lumina cea mult dorită.
Şi toţi au slăvit pe Dumnezeu Cel ce face prin
Preacurata Maica Lui asemenea minuni. Şi mulţi eretici
şi Iudei s-au botezat în ziua aceea, pe care luându-i cel
mai-nainte orb în casa sa, a făcut un ospăţ mare şi masă
la săraci şi străini, mulţumind Făcătoarei de bine din
toată inima sa.
Şi a slujit Ei totdeauna şi neîncetat, toate
Minunile Maicii Domnului
192
poruncile Domnului, păzind şi întru ele vieţuind. Iar
apropiindu-i-se sfârşitul, s-a mutat la viaţa cea
neîmbătrânită şi întru tot fericită. Pe care dea Dumnezeu
cu darul şi cu iubirea de oameni a o dobândi noi toţi.
Amin.
MINUNEA a 64-a
Pentru cel ce s-a izbăvit din apele mării
Scrie Vichentie la Oglinda Istoriilor, cum că
mergând nişte închinători pe Mare la Ierusalim, s-a stricat
corabia şi a intrat înăuntru aşa de multă apă, încât nu
putea să o mai scoată oamenii.
Iar Stăpânul corăbiei, văzând primejdia, a slobozit
o barcă şi a intrat în ea cu un episcop şi cu alţi oarecare
boieri bogaţi ca să scape; însă din graba lor cea mare unul
dintre ei a căzut în noian şi s-a afundat. Şi dacă s-a
umplut barca de oameni, a zis episcopul către cei rămaşi
în corabie: „Iertaţi-ne pe noi fraţilor, şi vedeţi primejdia
că noi nu putem să vă ajutăm; mărturisiţi-vă însă unii la
alţii păcatele voastre, ca să primiţi iertare de la Dumnul”.
Aşadar făcând ei, pe când îşi luau iertăciune unul
de la altul, corabia s-a afundat şi toţi s-au înecat. Iar
episcopul şi cei împreună cu ei i-au plâns pe ei, rugânduse
lui. Dumnezeu ca să aşeze sufletele lor în loc de
odihnă.
Apoi, uitându-se de o parte şi de alta a mării, au
văzut cum ieşea câte o porumbiţă din valuri şi se suia
zburând către înălţimea Cerului; atunci au înţeles că
acelea erau sufletele fraţilor care s-au înecat. Şi de unde
înainte s-au bucurat, văzând aceasta s-au întristat că n-au
murit şi ei.
Iar după multe ceasuri, ajungând ei la uscat, au
Minunile Maicii Domnului
193
văzut când erau fără nici o nădejde pe tovarăşul lor care
căzuse în mare când intrau în barcă.
Deci, înfricoşîndu-se ei la vederea lui, l-au
întrebat cum a scăpat? Iar acela a zis: „După ce am căzut
în adânc, am chemat în ajutor pe pururea Fecioara
Născătoarea de Dumnezeu cu credinţă neîndoită şi îndată
Ajutătoarea cea grabnică a celor ce sunt în primejdii s-a
aflat înaintea mea şi într-un minut m-a scos la marginea
mării sănătos şi nevătămat”.
Iar aceia acestea auzindu-le, au mulţumit
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, propovăduind
pretutindenea minunea cea făcută întru slava
Dumnezeului nostru, Care S-a născut dintr-însa în chip
negrăit. Amin.
MINUNEA a 65-a
Pentru cei ce s-au izbăvit de furtună
La aceeaşi carte se vede cum că un egumen
făcător de fapte bune, pe când călătorea asemenea într-o
corabie, într-o noapte a venit o aşa mare furtună încât
aşteptau cu toţii moartea crezând că au să se înece în
scurtă vreme.
Pentru aceasta unul a strigat pe marele făcător de
minuni Nicolae, altul pe Sfântul Apostol Andrei, iar alţii
pe alt sfânt, care şi cum şi la cine avea mai multă evlavie.
Iar egumenul, văzând că n-a chemat nimeni pe
împărăteasa cea Atotputernică care stăpâneşte Cerul şi
Pământul şi Marea, le-a zis lor: Ce faceţi, o, fraţilor! Cum
chemaţi pe robi, iar pe împărăteasa care poate mai mult
decât toţi sfinţii aţi lăsat-o? Atunci toţi, într-un glas, au
strigat către Dânsa, cu lacrimi rugându-se, ca să-i
izbăvească de înec. De asemenea şi egumenul, care era
Minunile Maicii Domnului
194
bolnav de tulburarea valurilor şi nu mâncase de trei zile,
s-a sculat cu mare greutate şi a înălţat pe Sfânta Fecioară,
zicând: „Mare este numele Sfintei Treimi! Preasfântă
Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă!”.
Şi îndată au văzut la catarg o mare şi prea
luminoasă făclie, care luminând toată corabia a izgonit
întunericul nopţii, a îmblânzit valurile cele furioase şi, s-a
făcut cu minune linişte în toată marea. Iar dacă s-a făcut
ziuă, s-au aflat tocmai la limanul unde doreau să ajungă,
întru mărirea Stăpânului Hristos şi a pururea Fecioarei
Mariei Maicii Lui, Doamna noastră. Amin.
MINUNEA a 66-a
O vedenie şi uimire minunată a unui milostiv şi
evlavios către Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu
Minunată cu adevărat şi vrednică de istorisire este pilda
pe care o scrie Episcopul Vichentie în cartea sa cea
numită Oglinda Năravurilor, zicând cum că: „Un om
însurat, care avea fii şi robi şi bogăţie din destul, era
foarte milostiv şi primitor de străini. Deci, într-o seară,
după ce a stat la masă, fiindu-i somn şi adormind,
dimineaţa l-au găsit jos pe pământ ca pe un mort, rece şi
fără simţire. Atunci cei de acasă ai lui ridicându-l, l-au
aşezat în aşternut pe pat, i-au făcut şi i-au dat multe feluri
de doctorii, ca să se încălzească şi să-şi vină iarăşi în fire,
însă în zadar s-au ostenit.
Iar după mai multe zile, revenind singur la viaţă,
şi întrebat fiind să spună ce-a păţit de a zăcut atâtea zile
mort, n-a răspuns nimic, ci numai plângea, nemângâiat.
Şi nicidecum nu a vorbit vreun cuvânt despre aceasta în
toată viaţa lui, până în ceasul morţii sale, când şi-a
Minunile Maicii Domnului
195
cunoscut mai dinainte sfârşitul lui. Atunci, strigând pe
fiul său cel mai mare a zis aceste cuvinte în auzul tuturor:
„Iubite al meu fiu! Cea mai de pe urmă a mea poruncă pe
care ţi-o dau ţie şi-ţi hotărăsc să o păzeşti este: Ca să ai
pe cât poţi milă de cei săraci şi de călători; să-i primeşti
în casa ta cu toată dragostea şi să le dai cele de trebuinţă
cu îndestulare; să le slujeşti lor fără de lenevire aşa după
cum m-ai văzut pe mine. Căci milostenia către săraci şi
primirea de străini este mai bine primită la Dumnezeu
decât toate faptele bune. Şi oricine va păzi aceasta cu
sârguinţă, pentru dragostea lui Dumnezeu, va căpăta
mare plată în împărăţia Lui cea cerească. Iar pentru ca să
vă îndemnaţi toate rudeniile mele la această iubită de
Dumnezeu faptă a facerii de bine şi a milostivirii către
cei străini şi săraci, am să vă istorisesc astăzi, în ziua mea
cea mai de pe urmă, înfricoşata vedenie pe care am
văzut-o atunci când m-aţi găsit în mijlocul casei mele
zăcând oa un mort.
Ştiţi cum că încă din copilăria mea aveam multă
evlavie către Preasfânta de Dumnezeu Născătoare şi-i
citeam în fiecare zi laude şi rugăciuni, pe cât puteam.
Deci, pentru multă dorire şi dragoste pe care o avem către
Dânsa din tot sufletul şi inima mea, m-a învrednicit
Stăpânul, prin rugăciunile Ei, de multe daruri şi hărăziri,
însă m-am învrednicit de acestea mai ales pentru
milostivirea şi îndurarea către cei săraci şi străini, căci
voi cu toţii ştiţi câtă osârdie aveam către primirea de
străini, pe fiecare primindu-l şi dăruind tuturor cu
îndestulare cele ce le trebuiau.
Deci, în noaptea aceea în care am văzut vedenia,
am auzit un glas poruncitor, care mă striga pe nume,
zicând către mine: „Ridică-te din pat şi urmează mie”.
Atunci eu ridicându-mă, cel care m-a strigat m-a apucat
de mână şi trăgându-mă cu sârguinţă, m-a dus într-o
Minunile Maicii Domnului
196
livadă mare. Iar acolo, povăţuitorul meu, făcându-se nevăzut,
m-a lăsat singur în acel câmp mare din care pricină
eram foarte mâhnit.
Aşa stând eu şi neştiind ce să fac, am auzit în
urma mea glasuri înfricoşate şi mare tulburare şi
întorcându-mă am văzut mulţime nenumărată de draci
venind asupra mea, ca să mă răpească ca nişte fiare
neîmblânzite. Atunci eu, văzându-i, am fugit pe cât am
putut, alergând cu frică şi groază neasemănată până ce
am ajuns la o casă în care am intrat şi am închis uşa. Însă
diavolii au stricat-o şi au intrat înăuntru ca să mă
răpească.
Dar ca să înţelegeţi pricina bine, ascultaţi mai
întâi acestea: Sunt trei ani de când am primit aici, în casa
mea, pe un străin, în seara Sfintelor Patimi, ca să-l
ospătez totdeauna după obiceiu. Iar împlinindu-se aceşti
trei ani, am găsit alt sărac pe care l-a întreţinut maicamea
după dorinţa pe care i-am arătat-o, ca să primească
câte unul şi să-i slujească lui ca unui înger. Iar după
puţină vreme, întâmplându-se să mai aducă un frate al
meu pe un altul, mult m-am bucurat că m-am învrednicit
să primesc în casa mea pe străinii aceia trei, în chipul
Sfintei Treimi şi i-am ospătat cu îndestulare pe cât mi-a
fost cu putinţă şi cu faţă veselă.
Deci când au aruncat jos uşa diavolii, după cum
am arătat mai sus, şi au intrat la mine, am început să strig
către Domnul, ca să-mi ajute pentru rugăciunile pururea
Fecioarei Maria. Atunci am văzut trei bărbaţi frumoşi
care au zis către mine: „Să nu te temi, că noi am venit ca
să-ţi ajutăm”. Deci izgonind ei pe draci, m-au întrebat pe
mine dacă-i cunosc. Iar eu am zis: „Nu vă ştiu, Domnii
mei”. Atunci ei mi-au spus: „Noi suntem acei trei străini
pe care i-ai primit în casa ta şi ne-ai ospătai totdeauna cu
toată îndestularea, din toată inima şi cu toată dragostea ca
Minunile Maicii Domnului
197
şi Avraam şi ne-a trimis Domnul spre ajutorul tău, ca săţi
răsplătim pentru multa dragoste pe care ai arătat-o către
noi şi iată te-am izbăvit din ghiarele diavolilor”. Acestea
zicând, s-au făcut nevăzuţi.
Iar eu, mulţumind lui Dumnezeu, am mai rămas
puţină vreme în casa aceea, temându-mă să ies, ca nu
cumva să se întâmple iarăşi să mă ispitească. Apoi,
fâcându-mi semnul cinstitei cruci, am ieşit având
nădejdea mea la Domnul.
Însă mergând puţin, iarăşi au început a fugi după
mine diavolii, strigând: „Să alergăm degrabă, ca să-l
prindem măcar acum, să nu ne scape”. Iar eu grozav
temându-mă, mai tare fugeam şi strigam: „Preasfântă
Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi mie”! Şi aşa fugind
am ajuns la marginea unui râu de foc plin de şerpi şi de
alte fiare înfricoşate ale iadului, care erau afundate în foc
până în gât, stând numai cu capetele afară şi cu gurile
căscate ca şi cum ar fi cerut mâncare. Iar dracii care mă
urmăreau pe marginea râului aceluia, mă strigau ca să mă
înfricoşeze să cad în el ameninţându-mă că mă vor
arunca cu sila. Atunci eu, uitându-mă împrejur dacă nu ar
fi fost alt loc de unde să primesc vre-un ajutor, văzui
acolo aproape un podişor mai strâmt de o palmă şi atâta
de înalt încât mi se părea că ajungea până la cer.
Deci nu ştiam ce să fac din acestea trei: ca să cad
în râul acela, mă temeam de foc şi de balauri; să mă sui
pe podişor, mi se părea lucru foarte greu, ba chiar cu
neputinţă; să rămîn pe loc, în stăpânirea dracilor, mai rău
era; am ales dar să mă sui pe pod mai bine, decât să cad
în râu.
Şi aşa suindu-mă pe o treaptă cu multă frică şi cu
nespusă groază, înrăutăţiţii diavoli veneau după mine,
strigând; iar când am ajuns la vârful podişorului aceluia
au sosit şi dracii. Atunci eu am strigat cu lacrimi, zicând:
Minunile Maicii Domnului
198
„Preasfântă Născătoarea de Dumnezeu ajută-mi mie”.
Deci îndată s-a aflat acolo înaintea mea Maica
Milostivirii, împărăteasa îngerilor cea iubitoare de milă şi
mi-a întins sfânta Ei dreaptă, zicând: „Nu te teme, iubite
al meu rob, că după cum tu ai fost totdeauna prietenul
meu citindu-mi rugăciuni şi laude şi miluind pe săraci —
fraţii Fiului şi Stăpânului meu —, aşa am venit şi eu
acum ca să-ţi ajut la nevoia ta”.
Acestea zicând, pe când mă ţinea de mâna
dreaptă, (o! minune!) într-un minut m-a adus aici în casa
mea unde m-aţi găsit, rămânând de frică mai multe zile
ca un mort.
Deci, fiul meu, păzeşte-te să nu te leneveşti
niciodată de la slujirea Atotputernicei Maici a Stăpânului,
ci în tot ceasul să-i aduci, laude şi să o slăveşti după
cuviinţă după cum ştii că am făcut şi eu, dacă voieşti să o
ai şi tu ajutătoare la nevoie.
Aceasta este întâia mea poruncă. Iar a doua este
aceea pe care ţi-am mai spus-o: „Sileşte-te pe cât poţi, să
miluiesti pe cei străini şi săraci, dându-le lor toate cele
spre trebuinţă, dacă voieşti să dobândeşti în această lume
tot binele iar în cealaltă să moşteneşti împărăţia cea
cerească”.
Acestea zicând, pururea pomenitul, şi povăţuind
şi pe ceilalţi ce erau de faţă să aibă cucernicie şi evlavie
către Prealăudata Fecioară şi să ajute pe cei săraci, şi-a
dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu.
Iar fiul, aducându-şi aminte de părinteştile
porunci, a petrecut viaţa sa cu fapte bune, până în sfârşit;
şi mutându-se, s-a învrednicit de fericirea cea veşnică.
Amin.
Minunile Maicii Domnului
199
MINUNEA a 67-a
O minune prea înfricoşată despre ascultarea către
părinţi
şi pentru Sfânta Liturghie
În zilele lui Teodosie cel Mare era în
Constantinopol un oarecare Iulian îmbunătăţit cu viaţa
care avea un singur fiu cu numele Teofil.
Şi acest Iulian, în tinereţile lui, a fost foarte bogat;
iar la bătrâneţe sărăcind desăvârşit şi neavând nici cele
mai de nevoie ale trupului, a zis fiului său: „Fiul meu,
iată, după cum vezi eu sunt neputincios şi aşa de sărac
încât nu am cu ce să-mi trăiesc viaţa mea. Deci, te rog şi
eu, să-mi împlineşti o dorinţă a mea, ca eu smeritul să mă
mântuiesc la bătrâneţile mele, iar tu să te învredniceşti de
cereasca fericire pentru ascultarea cea către părintele
tău”.
Atunci acela i-a răspuns: „Spune-mi, părinte,
orice pofteşti şi eu te voi asculta la lucrurile cele
cuviincioase”. Zisu-i-a lui bătrânul: „Fericitul Avraam
avea un fiu din făgăduinţă pe care ducându-l în munte ca
să-l junghie şi să-l ardă spre jertfă, acela nu a fugit, ci
încă şi lemnele cu bucurie le ducea, cu osârdie urmând
tatălui său. Şi nu numai aceasta ci şi alţii mulţi au ascultat
pe părinţii lor. Aşa să faci şi tu acum, fătul meu,
preaiubite. Ascultă porunca mea şi nădăjduiesc la
Dumnezeul cel iubitor de oameni, că nu te voi mâhni de
aceasta” Atunci a zis Teofil: „Au doară voieşti şi tu ca să
mă omori?”. Răspuns-a tatăl său: „Să ferească
Dumnezeu, fiule, de o fărădelege ca aceasta. Eu numai o
voie doresc să-mi faci: să primeşti ca să te vând ca pe un
rob al meu, pentru ca să am cu ce trăi la bătrâneţile mele
Minunile Maicii Domnului
200
şi să nu umblu cerând ca un sărac şi lipsit. Iar Milostivul
Dumnezeu va face milă cu tine pentru bunătatea aceasta
şi-ţi va da bogăţie nenumărată în această lume, iar în cealaltă
va aşeza sufletul tău spre odihnă în sânurile lui
Avraam. Şi o poruncă am să-ţi dau s-o păzeşti până în
ceasul morţii tale: de te va trimite Stăpânul tău la vreun
lucru, sau la vreo slujbă oarecare, să-ţi aduci aminte ca să
te duci totdeauna mai întâi la sfânta Liturghie, când este
vremea ei, şi numai după sfârşitul serviciului sfânt să te
îndrepţi spre slujba ta. De asemenea, să te sârguieşti să ai
către Preasfânta Fecioară multă evlavie. Şi dacă vei face
aşa te va izbăvi Domnul de o mare şi năpraznică
primejdie”. Iar acela a răspuns: „Părintele meu, fă cu
mine după cum îţi este voia ta”.
Deci, a doua zi, a vândut Iulian pe fiul său la un
boier, patriciu al palatului, cu numele Constantin, care a
iubit mult pe tânăr pentru supusa lui ascultare şi frumoasa
lui înţelepciune, pentru smerenia şi păzirea curăţiei sale,
pentru frumuseţea feţei lui cum şi pentru învăţătura şi
cunoştinţele pe care le avea. Şi îl lua la plimbare cu el
oriunde se ducea, cum şi la masă, pentru că-l slujea cu
sârguinţă.
Iar într-una din zile, ducându-se boierul la
palatele împărăteşti, a uitat scamandrionul adică
buchelarul în care avea poruncile; şi a trimis pe Teofil în
grabă ca să i-l aducă. Deci alergând tânărul acasă, a intrat
în camera patriciului fără nici o teamă şi a luat
buchelarul.
Deci s-a întâmplat că în ceasul acela femeia
patriciului, şezând în pat, păcătuia cu un rob al ei. Teofil
însă, din prea multă grăbire, nu s-a uitat spre ei, ci şi-a
căutat de drumul lui.
Atunci ticăloşii aceia care au făcut păcatul,
temându-se că el va spune domnului său, au plănuit
Minunile Maicii Domnului
201
asupra lui viclenie şi mărturii mincinoase.
Deci, venind patriciul, i-a zis lui femeia: „De asta
ai cumpărat pe robul acesta, ca să vie la mine în pat să
mă silească la păcat, neruşinatul? Căci dacă n-aş fi strigat
şi n-ar fi venit cutare ca să mă scape îmi pângărea cinstea
preaîndrăzneţul acela. Ce sunt de neam prost şi nenorocit
ca să mă despreţuieşti aşa? Mă jur pe rugăciunea
părinţilor mei şi pe mântuirea sufletului meu, că de nu
voi vedea mâine capul îndrăzneţului şi obraznicului rob
tăiat, nu mai stau nici un ceas în casa ta, ei mă despart de
tine şi-mi iau zestrea mea”.
Acestea auzindu-le patriciul s-a mâniat asupra
robului foarte şi a făgăduit cu hotărâre să-i facă voia ei.
Deci, a doua zi, întâlnindu-se la palat cu Eparhul
i-a zis: „Mâine de dimineaţă am să-ţi trimit pe un rob al
meu, căruia ai să-i tai capul, să-l pui într-o bucată de
pânză, să-l pecetluieşti, şi să mi-l trimiţi”. Iar Eparhul i-a
răspuns: „Eu nu pot să fac judecată fără dovadă; dacă
însă mărturisesc despre el trei oameni, în scris, cum că
este vinovat de moarte, îl omor”.
Atunci patriciul, spunând înaintea a trei martori
cum că a cumpărat un rob tânăr care a voit să
necinstească cu sila pe soţia lui, a scris hotărârea de
moarte chiar cu mâna sa şi numai aşa a primit Eparhul ca
să-l omoare.
Deci, când s-a făcut ziuă, a chemat boierul pe
nevinovatul acela şi i-a zis lui: „Du-te la Eparhul şi-i
spune cum că îl heretisesc şi să-mi trimită răspuns”.
Iar dacă a plecat robul cel bun, trecând pe lângă o
biserică a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu în care se
slujea, şi-a adus aminte de părinteasca poruncă şi intrând
înăuntru tocmai când se citea Apostolul, a rămas în
biserică până la sfârşit. În timpul acesta însă, robul cel cu
adevărat vinovat văzind că Eparhul întârzie de a trimite
Minunile Maicii Domnului
202
capul, a zis patriciului: „Să mă duc eu să-l aduc, dacă porunceşti”.
Iar acela i-a zis „Du-te”. Atunci el alergând cu
grăbire, ca şi cum s-ar fi dus să primească o comoară de
mult preţ, a ajuns la casa Eparhului şi intrând înlăuntru la
heretisit pre el în numele patriciului. Însă acolo, un
gealat cu sabia ascuţită, stând în ascuns, i-a tăiat îndată
capul lui, pe care punându-l într-un lighean şi spălându-l
l-a împachetat. Iar tocmai când voia să-l pecetluiască,
săvârşindu-se Sfânta Liturghie la biserica aceea, a sosit şi
robul cel credincios şi fără de vicleşug şi heretisind pe
Eparhul a primit pachetul cu capul pecetluit, fără să ştie
ce este înăuntru.
Deci, când a ajuns acasă la Patriciu, văzându-l pe
el, toţi s-au minunat; dar mai ales doamna lui, pentru că
ştia că l-a trimis să-i taie capul, iar el s-a întors sănătos.
Şi întrebându-l pe dânsul ce a adus, el a răspuns zicând:
„După cum mi-ai poruncit, stăpâne al meu, m-am dus şi
heretisind pe Eparhul, îndată mi-a dat lucrul acesta să ţi-l
aduc; eu însă nu ştiu ce este înăuntru”.
Atunci ea, luând pachetul şi despecetluindu-l, a
aflat capul robului necredincios pentru care îngrozindu-se
foarte, a rămas fără de grai multă vreme preapăcătoasa.
Iar mai apoi, revenind în starea cea mai dinainte a înţeles
judecata lui Dumnezeu cea dreaptă. Şi fiindu-i frică ca nu
cumva să pătimească şi ea asemenea ca o pricinuitoare a
răutăţii aceleia a plâns din toată inima şi-a mărturisit
soţului ei cu îndrăzneală fărădelegea ei, zicând: Domnul
meu! eu ticăloasa şi nenorocita sunt pricinuitoarea răului
acestuia şi mă tem să nu pătimesc după faptele mele, că
nu este lucru ascuns (după cum zice glasul Domnului)
care să nu se vădească. Iată azi se împlinesc trei ani şi
jumătate de când eu păcătuiesc, înşelându-te cu robul cel
omorât, fără ca tu să fi ştiut aceasta.
Iar robul tău acesta tânăr este curat dinspre mine,
Minunile Maicii Domnului
203
nici un păcat nu a făcut şi eu pe nedrept l-am învinovăţit,
ticăloasa. Pentru aceasta Dumnezeul cel drept, Care
iubeşte dreptatea, a răsplătit fiecăruia după lucrurile lui.
Deci, te rog, iartă-mă pe mine domnul meu, pentru
îndurările lui Dumnezeu şi mă făgăduiesc ca de azi
înainte să nu-ţi mai greşesc ţie”.
Aceasta zicând, toţi s-au înfricoşat şi s-au
înspăimântat, mărind pe Domnul cel iubitor de oameni
care niciodată nu trece cu vederea pe cel ce face voia Lui.
Atunci patriciul, întrebând şi cercetând pe tânărul
să-i spună viaţa şi faptele lui cele mai dinainte el i-a
mărturisit lui totul, arătându-i bunul neam din care se
trage, sărăcia în care tatăl său a ajuns la bătrâneţe,
ascultarea pe care i-a făcut-o primind să fie vândut lui ca
rob spre a avea cu ce-l întreţine, porunca pe care i-a dat-o
să se ducă la Sfânta Liturghie şi celelalte. Iar dacă a auzit
acestea patriciul, din acel ceas nu l-a mai ţinut pe dânsul
ca pe un rob, ci ca pe un adevărat fiu al lui, mâncând
împreună cu dânsul şi împreună petrecând. Şi nu numai
de această cinste s-a învrednicit Teofil, ci şi ca
moştenitor a fost făcut de boierul acela peste toată avuţia
lui.
Pentru aceasta şi noi, iubiţilor, să ne temem de
judecăţile lui Dumnezeu. Să ne ducem totdeauna la
biserică şi să stăm cu frică şi cu cutremur până la sfârşitul
Liturghiei, ca şi cum am vedea cu ochii pe însuşi
Stăpânul Hristos, Cel care ne va judeca pe noi în ziua cea
înfricoşată a învierii celei de obşte. Să nu ieşim afară din
biserică înainte de terminarea slujbei şi mai ales să nu
îndrăznească nimeni a vorbi înăuntru, pentru că cel care
iese afară din biserică în timpul slujbei fără de mare
nevoie, sau vorbeşte cele ale lumii ori cele spre grija
trupului, se aseamănă lui Iuda, cel care s-a sculat de la
Cina cea de taină şi ducându-se a vândut pe Hristos.
Minunile Maicii Domnului
204
MINUNEA a 68-a
Pentru cei doi copii care dărâmându-se casa
peste ei de cutremur
au rămas nevătămaţi
La anii una mie cinci sute şapte de la Patima cea
Mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, în luna lui
Mai s-a întâmpat în Creta un mare cutremur şi s-au surpat
multe casa şi nenumărate prăvălii înăuntrul şanţului,
adică în cetatea cea mare. Şi era în târgul cel mai din
afară o prăvălie de cizmărie pe al cărei zid era zugrăvită
Sfânta Fecioară, la care aveau multă evlavie cizmarii care
lucrau acolo. Căci în fiecare seară, înainte de a pleca, îi
aprindeau luminări şi o tămâiau, apoi se duceau pe la
casele lor, lăsând acolo doi copii pe care îi încuiau
înlăuntru ca să păzească prăvălia.
Iar în noaptea când s-a întâmplat cutremurul, a
alergat meşterul să deschidă ca să scoată copiii, însă
văzând că toată prăvălia era dărâmată a socotit că de
bună seamă au fost omorâţi de dărâmături.
Deci apucându-se să dezgroape trupurile lor, pe
când săpa, i-a auzit pe dânşii vorbind dedesubtul pietrelor
şi scoţându-i la lumină într-un chip îndemânatic i-a
întrebat pe dânşii cum s-a făcut de au scăpat cu viaţă.
Atunci ei au răspuns aşa: „Când am auzit cutremurul am
plâns înaintea sfintei Icoane aceleia şi ne-am rugat
Născătoarei de Dumnezeu să ne ajute. Şi aşa rugându-ne,
am văzut că a ieşit din icoană un acoperământ, care s-a
aşezat deasupra noastră. Şi căzând pietrele şi lemnele
peste acoperământul acela, au rămas acolo şi de noi nu sa
apropiat nimic. Iar Preasfânta arătânduni-se tocmai aşa
după cum era zugrăvită, zicea către noi, să nu ne temem;
Minunile Maicii Domnului
205
şi a rămas cu noi până în ceasul în care ne-aţi dezgropat”.
Acestea auzindu-le cei ce erau de faţă, au slăvit
pe Preasfânta Fecioară şi au propovăduit în toată cetatea
minunea aceasta. Iar preastrălucitul şi prea înţeleptul
Ieronim Donat, ducele Cretei (un mare învăţat în limbile
latineşti şi greceşti) scriind-o, a poruncit de s-a zidit în
locul acela o Biserică, iar icoana aceea a rămas în sfânt
lăcaşul acela, pentru că zidul pe care era zugrăvită
Preasfânta nu s-a dărâmat.
Şi au pus de s-a făcut cu meşteşug, alt zid lângă
peretele acela şi nu s-a stricat pictura sfintei Icoane
aceleia, ci a rămas după cum a fost mai dinainte. Şi aşa se
află şi în ziua de astăzi, căci se sărbătoreşte praznic în
cinstea Preasfintei în fiecare an în 9 a lunii lui Mai, întru
aducerea aminte a acestei faceri de minuni.
Şi se numeşte biserica aceea Doamna târgului, şi
se găsesc atârnate în ea chipurile cu minunile cele
preaslăvite şi de mult preţ.
Că nu numai această facere de minune ci şi altele
nenumărate a săvârşit şi în fiecare zi săvârşeşte
împărăteasa cea Atotputernică.
Căci pe mulţi înecaţi de mari furtuni pe mare i-a
scos de la înec, pe nenumăraţi tăiaţi şi răniţi de moarte i-a
izbăvit, pe bolnavi şi pe slăbănogi i-a ridicat, şi din
felurite nenumărate primejdii pe multă lume a mântuit,
după cum se poate vedea în biserica cea mai sus zisă, în
care sunt zugrăvite toate facerile de minuni pe care le-a
săvârşit întru slava Dumnezeului nostru Care S-a născut
dintr-însa negrăit, Căruia I se cuvine toată cinstea şi
închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
Minunile Maicii Domnului
206
MINUNEA a 69-a
Pentru cel ce căzând de pe un zid s-a zdrobit
şi de Născătoarea de Dumnezeu s-a vindecat
În cetatea aceea a Cretei este o altă oarecare
icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu, în Mitropolia Sfântului Apostol Tit, care a
făcut mari minuni nu numai în vremea cea mai dedemult,
ci în toate zilele, până în ziua de astăzi, săvârşeşte însă,
după credinţa fiecăruia.
Pe mulţi care zăceau în boli de multă vreme i-a
vindecat, pe slăbănogi i-a ridicat, pe ologi i-a făcut să
umble, şi felurite feluri de boale a tămăduit. Iar despre
aceasta mărturisesc arginţii şi podoabele cele scumpe
făcute din aur şi din pietre preţioase, care sunt atîrnate
împrejurul sfintei icoane aceleia căreia îi zic: „Doamna
cea din mijlocul bisericii lui Tit”. Şi o scot cu litanie
(procesiune) în ziua a treia a fiecărei săptămâni, adică
marţi, urmând protopopul şi protopsaltul cetăţii, cum şi
toţi preoţii cu tot norodul şi mai ales mare mulţime de
femei.
Şi ducându-se la biserica Sfântului Marcu fac
slujbă cu multă evlavie după care se duc şi slujesc la mai
multe biserici, după cum este rânduit de cel mai mare,
mai dinainte.
Şi se întâmplă de multe ori de se slujesc şi şase
Sfinte Liturghii în aceeaşi zi. Şi toţi cei ce doresc să fie
slujbă dau protopopului câte un galben fiecare. Şi după
ce slujesc la toate bisericile din locurile care au plătit se
adună cu toţi la un loc şi se întorc cu Sfânta icoană iarăşi
la Mitropolie, unde lasă din banii strânşi pe jumătate, iar
pe ceilalţi îi împart protopopul cu protopsaltul.
Minunile Maicii Domnului
207
Din aceasta dar poate să înţeleagă fiecare câte
faceri de minuni săvârşeşte Dumnezeu cel Atotputernic
prin acea sfântă icoană, iar din cele multe să spunem una
care s-a făcut acum, de curând, în zilele noastre.
În anii una mie cinci sute nouăzeci şi noua, în
luna lui aprilie, a căzut jos un ostaş într-o noapte de pe
zidurile bisericii Sfântul Petru, unde păzea după
rânduiala pe care o au în toate cetăţile Cretei, însă ostaşul
acela, (pe care îl chema Ioan) avea către Preasfânta mare
evlavie, şi se ducea de multe ori de se închina în biserica
cea mai sus zisă, a Sfântului Tit, când scăpa de la
împărăteasca slujbă.
Deci într-o noapte, umblând după rânduială de-a
lungul zidurilor, a căzut de la o înălţime aproape de zece
stânjeni, iar jos dedesubt fiind numai pietre aspre şi
colţuroase i s-au zdrobit toate oasele, încât era o jalnică
privire celor ce-l vedeau, că nici să vorbească sau să se
mişte nu putea.
Iar dimineaţa, ridicându-l pe el, l-au dus la bolniţa
acelei biserici, pentru ca să-l îngroape când îşi va da
sufletul. Şi pentru că nimeni nu credea că va mai trăi
măcare un ceas, nici doctor n-au adus. Însă el a doua zi,
vorbind puţin, a zis unui prieten al lui ca să ia o pungă a
sa în care avea câţiva bani şi să-i dea unui preot să
slujească Preasfintei Fecioare din Mitropolia Sfântul
Apostol Tit. Iar după Liturghie l-au dus şi pe el în acea
sfântă biserică, unde l-au lăsat toată ziua, zăcând înaintea
sfintei icoane. Deci, făcându-se seară şi venind
eclesiarhul să încuie uşile bisericii după obicei (ca să nu
intre cineva să fure sfintele vase) l-au ridicat pe el şi l-au
scos, lăsându-l afară.
Şi a zăcut toată noaptea, rugându-se Preasfintei cu
lacrimi şi cu credinţă ca să-l facă sănătos. Iar în miezul
nopţii, adormind puţin, a văzut în vedenie pe Preasfânta
Minunile Maicii Domnului
208
Fecioară, care i-a zis lui: „Slăveşte pe Dumnezeu, căci
iată, te-ai făcut sănătos”. Atunci, îndată deşteptându-se,
s-a ridicat desăvârşit şi umbla ca şi cum niciodată n-ar fi
avut vre-o boală. Şi până dimineaţa într-una s-a rugat,
slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu şi Preamilostivei
Maicii Lui. Iar dimineaţa văzându-l eclesiarhul, s-a
înspăimântat, şi vestind mitropolitului a chemat pe cei
care l-a dus în biserică abia viu ca să mărturisească
pricina.
Şi încredinţându-se de la dânşii despre tot
adevărul, a scris această minune întru aducerea aminte. Şi
poruncind să scoată sfântă icoană cu Litanie împrejurul
cetăţii, s-a adunat norod mult, urmând-o de aproape şi cel
care era vindecat, propovăduind cu mare glas minunea
pururea Fecioarei. Şi s-a slujit Litie, care a ţinut trei zile.
Şi nu numai minunea aceasta a săvârşit Cea
pururea fericită ci şi altele nenumărate pe care le ştiu
toate satele şi oraşele Handacului.
Şi nu numai înăuntru în cetate face minuni, ci şi
în afară, pentru că oricare bolnav ar merge la sfântă
icoana aceea şi ar chema cu credinţă rugându-se Ei cu
evlavie capătă sănătate, căci vindecă Preasfânta.
Pentru ale cărei rugăciuni, dea Domnul să ne
învrednicim de fericirea cerească. Amin!
MINUNEA a 70-a
Pentru facerea minunii cea din fântâna
Trapsanului
În mai sus vestita cetate a Cretei, aproape de satul
Trapsanon, ca de două aruncături de piatră, este o
biserică a Preasfintei, dinaintea căreia se află afară o
fântână adâncă, ca de patru stânjeni. Şi este numită
Minunile Maicii Domnului
209
„Izvorul Doamnei”, pentru că are multă apă şi curge fără
încetare, încât îndestulează tot satul, măcar că sunt foarte
mulţi oameni în el şi cea mai mare parte de meserie olari,
iar altă apă acolo prin apropiere nu se găseşte. Şi dintrînsa
adapă toate vitele lor şi se servesc şi ei la toate
treburile lor.
Şi de multe ori, seara, scot toată apa afară, iar a
doua zi o găsesc plină.
Deci, la această fântâna, se face o preaslăvită
minune prin darul şi puterea Preasfintei, pentru care o şi
numesc Izvorul cel care azvârle afară.
Căci fiind asemenea cu suprafaţa pământului, de
multe ori se întâmplă să cadă cineva înăuntru (bărbaţi sau
femei, pentru ca să îmbulzesc care mai de care să ia mai
întâi) şi atunci îndată (o! înfricoşată minune!) se
înmulţeşte apa, crescând până la marginea fântinii şi-l
aruncă pe om afară viu nevătămat.
Şi oridecâteori au zidit această fântâna mai sus
decât pământul, s-a surpat singură. Iar această minune nu
s-a făcut numai o dată sau de două ori, ci de multe şi
nenumărate ori, şi până în ziua de astăzi se face, cum
mărturisesc toţi cei care cu ochii lor au văzut.
Despre aceasta şi eu însumi multă îndoială având,
adică nu cum că nu ar putea să facă Preasfânta asemenea
mari minuni, ci pentru că azi s-a împuţinat evlavia şi
credinţa oamenilor, am întrebat pe unul din cei care
spuneau că au văzut şi l-am jurat întru numele lui
Dumnezeu să-mi spună adevărul. Iar acela s-a jurat cu
afurisanie cum că drept şi cu adevărat este.
Şi nu numai pe norodul cel de obşte, ci şi pe
însuşi preaînălţatul domn al oraşului, Andrei Cornarie,
învăţat foarte în limba latinească şi grecească, la care eu
am fost grămătic (secretar) doi ani de zile.
Pe care, eu întrebându-l dacă s-a întâmplat
Minunile Maicii Domnului
210
vreodată să cadă cineva în fântâna când a fost el prin acel
sat, el mi-a răspuns zicând: Frate nu este cu cuviinţă să te
îndoieşti de puterea cea mare a pururea Fecioarei Maria
Maica lui Dumnezeu, ci trebuie să crezi cu tărie, cum că
toate le poate câte le voieşte.
Când am auzit şi eu întâia dată de minunea care
mă întrebi nu am crezut-o, însă odată, când mă aflam în
acel sat, am poruncit oamenilor mei să-mi vestească
îndată ce va cădea cineva înăuntru şi aşa s-a întâmplat că
într-o zi a căzut o femeie. Deci, alergând cu grăbire am
auzit şi am văzut de departe cum a aruncat-o apa afară
tocmai în ceasul când apunea soarele, atunci când toată
apa era scoasă şi iarăşi s-a umplut izvorul şi a rămas plină
până sus.
Atunci am plâns de bucurie şi intrând în sfânta
biserică am cerut iertare de la Preasfânta pentru puţina
mea credinţă cea mai dinainte.
Iar un doctor mi-a spus că nu numai apa izvorului
aceluia are puterea asta; că sunt şi alte ape în multe Iocuri
ale Italiei şi au darul vindecării de felurite boli şi
neputinţe, dar nu au puterea izvorului ce s-a arătat mai
sus.
MINUNEA a 71-a
Vedenie minunată cum că Domnul se
îmblânzeşte către noi
prin rugăciunile Maicii Sale
În cartea numită Livada florilor, la cap. 8, partea
a III-a, se arată că era un duhovnic preasfânt cu viaţa,
care pentru curata lui vieţuire şi alte îmbunătăţite fapte,
când săvârşea Sfânta Liturghie, se învrednicise a vedea
multe vederi de îngeri şi vedenii.
Minunile Maicii Domnului
211
Iar la sfârşitul vieţii sale, s-a învrednicit şi de
această minunată şi înfricoşată uimire pe care o scriem
aici mai jos, pentru încredinţarea tuturora şi pentru
aducerea aminte a noastră totdeauna, poate de frica
acestei prea adevărate şi înspăimântătoare vedenii ne
vom pocăi de fărădelegile noastre, ca să ne izbăvim de
înfricoşata şi groaznica hotărâre a Dreptului Judecător.
Preotul cel arătat mai sus, a văzut cu duhul pe
Domnul nostru Iisus Hristos sezând pe scaunul măririi şi
de-a dreapta Lui pe Prealăudata Stăpâna, iar toată oastea
cea cerească sta aşteptând porunca Stăpânului. Şi a
poruncit Domnul unui înger puternic să lovească în
trâmbiţa cea înfricoşată şi mare foarte pe care o ţinea, şi
lovind îngerul, a ieşit un astfel de sunet încât s-a
cutremurat toată lumea ca o frunză de copac când o bate
vântul.
Iar după puţină vreme a făcut semn Domnul către
îngerul acela, ca să trâmbiţeze a doua oară, şi îndată a
ascultat.
Atunci Maica lui Iisus, cea fără de prihană şi
Preamilostivă, cunoscând cum că după al treilea sunet al
trâmbiţei va fi sfârşitul a toată lumea, s-a sculat de pe
scaun în mijlocul tăcerii şi evlaviei tuturor sfinţilor şi
căzând la preacuratele picioare ale Dreptului Judecător, a
început a se ruga cu sârguinţă spre a îndupleca mare
bunătatea Lui ca pentru nemărginita-i milostivire să
primească a da vreme de pocăinţă păcătoşilor, să-şi
plângă fărădelegile cu care L-au întărâtat pe Dânsul şi
spre mânie L-au pornit.
Iar Domnul a răspuns, zicând: „Ştii o! Maica Mea
preaiubită, câte fărădelegi a săvârşit lumea cea
nemulţumitoare şi în fiecare zi făptuieşte; aşadar, pe bună
dreptate, nu se poate şi nici nu se cuvine ca să o mai
miluiesc vreodată. Că nu numai bărbaţii mireni şi
Minunile Maicii Domnului
212
femeile, ci şi clericii şi monahii Mă răstignesc şi Mă
împung cu păcatele lor, pângărind cu desăvârsire sfinţitul
Chip şi îngereasca vieţuire prin desfrânările lor”. Atunci
Stăpâna, mai cu înfocare a început iarăşi a-L ruga,
zicând: „Fiul meu cel Preadulce, ascultă-mă pe mine,
pentru milostivirile îndurărilor Tale şi pentru Preacurate
Patimile Tale pe care pentru cei păcătoşi le-ai răbdat”.
Răspunsu-i-a Iisus şi a zis: „Ştii, o! Maica Mea, că de
multe alte ori până acum ai îmblânzit dreapta mea mânie
cu rugăciunile şi cererile tale şi nu m-ai lăsat să fac
Judecata cea care se cuvenea, însă oamenii nicidecum nu
s-au făcut mai buni, nici s-au lepădat de răutatea şi
vicleşugul lor cel mai dinainte, ci încă cu mult mai răi sau
făcut, luând în bătaie de joc Crucea şi Patima mea.
Stăpânitorii şi boierii jefuiesc cu neruşinare poporul cel
supus şi muncitor, pângărind Sfintele Porunci cu
petrecerea lor cea desfrânată. Norodul cel de obşte de
asemenea, lepădă şi defăima Poruncile Mele, săvârşind
voile lor cele trupeşti: desfrânările, uciderile, nedreptăţile
şi alte păcate neruşinate şi aducătoare de moarte.
Zis-a iarăşi Stăpâna: „Toate acestea sunt
adevărate, preadulcele meu Fiu, însă, mă rog Ţie, pentru
nemărginită milostivirea Ta, trimite oamenilor Lumina
Darului Tău, ca să-şi cunoască paguba lor şi întorcânduse
să dobândească iertare. Aşa Multmilostive Doamne,
ascultă-mă pe mine şi împlineşte cererea aceasta, nu
pentru că li se cuvine lor — că nevrednici sunt totdeauna
de milă şi de iertare —, ci pentru dragostea mea şi a
tuturor sfinţilor acestora care şi-au vărsat sângele pentru
numele Tău şi au murit în felurite chinuri, defăimând
toate desfătările lumii pentru ca să câştige dragostea Ta.
Deci, te rugăm, Multmilostive Stăpâne: ascultă
rugăciunea noastră”!
Atunci, toţi sfinţii s-au închinat cu Preasfânta,
Minunile Maicii Domnului
213
rugind pe Domnul ca să facă milă. Iar Judecătorul Cel
Preaîndurat, înduplecându-se de rugăciunile Preacuratei
Maicii Sale şi ale tuturor sfinţilor săi, a răspuns cu senină
faţă: „M-ai biruit Maica mea, cu rugăciunea Ta cea
milostivitoare şi ai îmblânzit dreapta mea mânie. Să se
facă dar după voia ta.
Şi voi fraţii şi prietenii mei, cu rugăciunile voastre
aţi schimbat mânia Mea întru milă. Aşadar, voi trimite
iarăşi în lume învăţători şi propovăduitori ca să
îndrepteze pe cei ce păcătuiesc”.
Acestea zicând Stăpânul, a luat sfârşit vedenia. Iar
preotul şi duhovnicul cel mai sus arătat a istorisit-o
fraţilor celor împreună cu el trăitori. Şi pentru ca să-i
încredinţeze că adevărată a fost, a spus fraţilor din
mănăstire — la fiecare îndeosebi—oarecare greşeli
ascunse ale lor, pe care i le-a arătat lui Domnul şi le-a
descoperit să-i povăţuiască duhovniceste pentru ca să se
îndrepteze.
Iar după ce le-a spus cuviosul toate şi-a dat
sufletul său în mâinile lui Dumnezeu.
Veniţi dar, fraţilor şi părinţilor şi toţi cei ce veţi
auzi sau veţi citi aici! Veniţi să plângem fărădelegile
noastre!
Să plângem vremelnic ca să nu ne tânguim veşnic
fără de folos! Să nu ne lenevim de mântuirea sufletelor
noastre, că moartea vine pe neaşteptate şi ne răpeşte ca o
fiară neîmblânzită! Nu e de-ajuns numai să citim cărţile,
ori să ascultăm dumnezeieştile învăţături ca apoi să
rămânem neîndreptaţi, că nici o plată pentru aceasta nu
vom avea, după cum este scris, adică: „Nu se mântuiesc
cei ce ascultă legea şi citesc cărţile, ci acei care fac voia
lui Dumnezeu şi păzesc poruncile Lui”.
Să ne îngrijim dar iubiţilor, mai presus de toate,
Minunile Maicii Domnului
214
de cele ale mântuirii noastre! Doctorul cel Preamilostiv şi
Bun vrea să ne vindecăm şi noi ne lenevim, El vorbeşte
în fiecare din noi şi, în marea Lui milostivire, caută să ne
vindece fără de argint şi fără plată, şi noi, necunoscătorii,
dormităm, ba chiar ne lepădăm, defăimând purtarea de
grijă şi mare mila Lui!
O! nebunia şi nepriceperea noastră!
Stăpâna cea Preacurată roagă necontenit pe
Dumnezeu pentru mântuirea noastră, şi noi suntem
nesimţitori pentru o aşa de mare facere de bine!
Să ne ridicăm din păcat şi să mulţumim
Preacuratei Fecioare pentru nenumăratele daruri şi
binefaceri ce am primit şi primim în fiecare zi de la
Dânsa, şi să zicem acestea:
„Stăpână iubitoare de oameni şi iubitoare de bine!
Îţi mulţumim, Te mărim şi Te slăvim pe Tine.
Propovăduim facerile Tale de bine. Nu ascundem mila
Ta. Pronia cunoaştem şi purtarea Ta de grijă o
mărturisim. Mulţumim pentru nenumăratele Tale daruri
şi bunătăţi, cântând cu mare glas minunile Tale. Tu ne-ai
ridicat din căderea strămoşilor cea de demult. Tu ai
schimbat iarăşi chipul lor în frumuseţea negrăită cea mai
dinainte. Tu, cu înfricoşata purtare în pântece şi Naştere,
ai schimbat chinurile şi durerile naşterii strămoaşei întru
bucurie. Prin Tine de sabia cea care ameninţă am scăpat;
poarta cea încuiată a Raiului ni s-a deschis şi desfătarea
cea mai dinainte iarăşi am dobândit-o. Prin Tine din
stricăciune ne-am izbăvit şi viaţa veşnică cea de sus întru
împărăţia Cerurilor nădăjduim a o dobândi. Pe Tine,
ajutătoare a mântuirii noastre şi Apărătoare nebiruită Te
avem. Tu eşti veselia noastră şi lauda a toată lumea.
Deci Tu, multlăudată Fecioară şi Atotputernică
Stăpână, să nu treci cu vederea rugăciunea celor ce te
Minunile Maicii Domnului
215
cheamă cu credinţă. Tinde mâna Ta celor osteniţi. Scapăi
degrabă pe cei ce sunt în primejdii şi îmblânzeşte
valurile cele sălbatice ale vieţii noastre. Risipeşte cu
suflarea ta cea lină vânturile cele ce ne ispitesc. Plineşte
cererile cele spre folosul nostru ca o puternică ce eşti,
căci ca o Maică ai mare îndrăzneală către Fiul tău şi
Dumnezeu, putere nemărginită şi Stăpânire nebiruită.
Nimic nu stă împotriva puterii Tale. Toate se
supun poruncilor Tale, toate dau loc hotăririi Tale şi toate
slujesc Stăpânirii Tale. Pre Tine, ceea ce eşti mai înaltă
decât toate făpturile, Cel ce S-a născut din Tine mai
presus de fire Te-a pus înainte ca mijlocitoarea noastră, a
păcătoşilor, şi toate rugăciunile Tale le primeşte şi se
veseleşte de ale Tale cereri; Se bucură de ale Tale
rugăciuni; Nu se împotriveşte a le împlini, slava Ta a Lui
socotind-o şi ca un Fiu, după datorie, cererile Tale
împlinindu-le.
Deci şi eu, o, Stăpână! bizuindu-mă pe puterea şi
iubirea Ta de oameni, aduc Ţie acest rod neînsemnat,
care deşi este departe a fi după vrednicie, însă arată
marea mea recunoştinţă către Tine. Că nu numai că
puterea doririi mele nu ajunge a mulţumi după cuviinţă
pentru binefacerile Tale, dar şi închipuirile cele mai mari
nu se pot sui până la milele Tale.
Primeşte dar, o, prealăudată şi cu mii de numiri
numită Stăpână, nu pe cea cuvenită după datorie cântare
(că de ar putea bine şi frumos glăsui toate stelele cerului
şi frunzele copacilor, nu ar putea, după vrednicie, să Te
laude pe Tine), ci după puterea priceperii şi a smereniei
mele, neluând aminte la lucrurile mele şi primind osârdia
ca o Preamilostivă şi iubitoare de bine, dându-mi izbăvire
de păcate şi învrednicindu-mă împărăţiei Cerurilor, Milostiv
făcând pe Fiul Tău, Domnul cel cu totul îndurat,
pentru ca totdeauna şi neîncetat să Te slăvim pe Tine şi
Minunile Maicii Domnului
216
pe Dumnezeul Cel ce s-a născut din Tine, împreună cu
Cel fără de început al lui Părinte şi cu Preasfântul şi
Bunul şi de viaţă Făcătorul Său Duh, în veci. Amin”.12
MINUNEA a 72-a
Pentru sfânta şi făcătoarea de minuni icoană a
Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cea din
mănăstirea cea numită Peştera cea mare, care se
află în eparhia Peloponezului, care se zice
Calavrita13
Despre lucrătorul acestei sfinte icoane arătăm,
cum că din socotinţa obştească şi predanie avem cum că
este zugrţvirea şi sfinţita lucrare a Sfântului Apostol şi
Evanghelist Luca. Şi mai întâi arătăm cum că a fost
zugrav despre care mulţi mărturisesc, printre care şi
Sfântul Gherman (patriarhul Constantinopolului) la
răspunsul ce a dat împăratului Leon Isaurul. Aşadar,
acesta (Sf. Ap. Luca) urmând icoanei Domnului şi
Stăpânului nostru Iisus Hristos, care ca Cel ce este
Înţelepciunea şi întâia Icoană a Tatălui celui nevăzut,
care prin spălare şi ştergere a închipuit pe maramă
dumnezeiasca Sa faţă, cu dumnezeiască minune, pentru
Evgar, Domnul Edesei, a închipuit şi el asemenea pe al
Maicii lui Dumnezeu.
Căci Avgar auzind de minunile Domnului nostru
Iisus Hristos şi având mai multă trebuinţă a-şi curăţi
12 Până aici ţine textul tipărit în ediţia din 1990. În continuare textul
este reprodus după ediţia primă, din 1820.
13 Această descriere împreună cu minunea următoare sau tălmăcit
acum din nou din cartea cea numită Proschinitarul Peşterii celei
mari.
Minunile Maicii Domnului
217
sufletul de păcate, decât trupul de lepră, a scris o epistolă
rugându-L ca să vină până la el, zicând: Iisuse, Cerescule
om vino până aici la cetatea mea care ne va ajunge a ne
chivernisi pe noi amândoi. Căci aud cum că iudeii din
pizmă multă clevetesc asupra ta, şi caută să te omoare. Şi
mă rog vino până la locul nostru. Şi a trimis scrisoarea cu
un om pictor al său, Anania cu numele, care să-i picteze
măcar chipul lui Iisus şi să-i aducă icoana.
Şi mergând Anania n-a putut să-l picteze, căci
Cunoscătorul inimilor, ştiind ceea ce voia Anania, îşi
schimba faţa deseori. Până la urmă s-a spălat şi
ştergându-se şi-a închipuit faţa Sa pe maramâ şi a dat-o
lui Anania.
Astfel Evanghelistul ne-a predanisit început al
sfintelor icoane, pe care Scriptura cea veche nu-l avea
întru multă întrebuinţare pentru frica închinării la idoli.
Aşadar, după aceasta şi dumnezeiescul Apostol
Luca a pictat mai întâi aceeaşi icoană a Stăpânului
Hristos, după care şi a Născătoarei de Dumnezeu trei
prea vestite icoane. Dintre care una este aceasta, nu cu
vopsele, ci din oarecare migmă (adică amestecătura)
ridicată puţin ca şi cum ar fi săpată, ca de trei degete de
groasă şi de un cot de lungă. Şi migma este ca o
amestecătura de ceară şi mastic şi altele asemenea. Însă
pe lângă acestea şi cu volsele pe deasupra a zugrăvit-o.
Iar celelalte două numai cu vopsele pictate.
Dintre care una se află în Rusia mică la o cetate
ce se numeşte Vilna în biserica închinată Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, împodobită cu aur şi cu pietre
scumpe dăruite de cei credincioşi. În tradiţia locului se
păstrează ştirea că din părţile Constantinopolului a fost
adusă, unde, se zice, că a fost adusă în părţile Bizantiei
de însuşi Apostolul Luca şi aşa a ajuns la împăraţii
Bizanţului. Şi de către aceia s-a trimis acolo unde se află.
Minunile Maicii Domnului
218
Cea dintâi zugrăvită este cea a Peşterii celei mari,
iar despre a treia nu se ştie exact unde este.
Aşadar, după ce le-a zugrăvit, Apostolul le-a adus
la Preacurata Stăpână să le vadă şi să le binecuvinteze. Pe
care privindu-le le-a binecuvântat şi a zis: „Darul Celui
născut din Mine, să fie cu acestea”. De atunci Apostolul
purtându-le cu sine le-a dat în diferite locuri. Şi aceasta a
dat-o la Corint sau Ahaia, şi de acolo nevăzut s-a luat şi
s-a pus întru această mare Peşteră, unde s-a şi aflat după
mai bine de 700 de ani.
MINUNEA a 73-a
Pentru tânărul cel ce a chemat cu credinţă
numele Preasfintei Icoane şi cum i-a crescut
piciorul cel tăiat şi însănătoşindu-se desăvârşit sa
făcut monah mai pe urmă
La anul 1684, în părţile Ahaiei la locul cel numit
Aliches şi la satul ce se numeşte Cameniţa, la care a fost
din vechime o episcopie şi o biserică a Sf. Nicolae, fiind
aproape de Ahaia alt sat cu numele cel vechi al eparhiei.
Acolo se afla un tânăr bolnav, cu numele
Ioanichie. Deci acesta yăcând în boală trei ani i s-a
înbolnăvit şi piciorul, şi rănindu-se câte puţin s-a
cangrenat şi a putrezit. Şi a încercat orice leac şi
buruiană14, însă nu s-a vindecat, ci încă i-a şi căzut
piciorul din genunchi . Şi cu toate că chema neîncetat
numele Preasfintei, a fost lăsat a fi aşa spre mai mare
arătare a puterii sale celei nemărginite. Şi fiindcă nici
răbdarea lui nu s-a împuţinat, precum fac mulţi
deznădăjduiţi în ziua de astăzi, adică dacă nu văd grabnic
14 Plantă medicinală.
Minunile Maicii Domnului
219
ajutor în arătare de la Dumneyeu şi de la sfinţi, când cer
prin citiri şi sfinte masle, apoi unii se întorc la diavolul,
prin descântece şi vrăji şi alţii hulesc cârtind asupra lui
Dumnezeu, cum că nu le-a făcut ceea ce le place lor. Însă
tânărul acesta nu a făcut aşa, adică să caute descântece, ci
răbdă lămurindu-se ca aurul în topitoare. Şi cu toate că
era căzut piciorul din genunchi, el chema mereu pe
Doamna noastră cea Milostivă. Deci cu timpul şi-a adus
aminte de sfânta icoană cea de a Peştera cea mare şi de
minunile ei şi suspinând şi umilindu-se, a strigat: „O
Preasfântă icoană! De ce m-ai lăsat şi nu mă miluieşti.
Grăbeşte şi mă miluieşte.”
Atunci uitându-se vede că a început a-i creşte
carnea şi osulş şi puţin câte puţin s-a văzut – o, Darul
minunilor tale Născătoare de Dumnezeu - , întreg piciorul
tânărului şi desăvârşit şi umbla sănătos ca şi mai-nainte.
Şi spre mulţumita darului ei, rudeniile lui au făcut un
picior de argint şi l-au dăruit la sfânta icoană mai-nainte
de a se însănătoşi desăvârşit. Iar mai pe urmă a venit şi
tânărul spre închilarea ei şi a rămas precum zic la
mănăstire şi s-a făut monah, după cum a rămas
consemnat în scris. Căci pe piciorul acela de argint au
scris părinţii minunea aceasta. Şi se află scrisă încă şi
încredinţează despre lucrurile acestea cu mărturii
vrednice de crezare, cum că cu adevărat i-a crescut
piciorul şi s-a făcut desăvârşit ca nu cumva să socotească
cineva că zice neadevăr.
Minunile Maicii Domnului
220
MINUNEA a 74-a
Pentru făcătoarea de minuni icoană a Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte
Romanca sau Lideanca
Sf. Apostol Petru Verhovnicul şi Sf. Ioan
Bogoslovul (Evanghelistul), mai-nainte de a se duce ei
precum şi ceilalţi sfinţi Apostoli la marginile pământului
spre propovăduirea lui Hristos, mai întâi prin cele de
aproape cetăţi, împrejurul Ierusalimului, propovăduiau pe
Hristos. Şi când au fost în cetatea, ce se cheamă Lida,
unde au petrecut un an, mult popor au adus la Hristos
Dumnezeu. Atunci au zidit acolo o biserică în numele
Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. Pentru că era atunci
alinare între creştini, căci după uciderea lui Ştefan
încetase prigoana după o vreme. Cezarul Tiberiu auzind
multe de Hristos Domnul nostru şi negrăitele minuni ale
Lui a poruncit să nu fie prigoniţi creştinii, pentru care
alinare la Faptele Apostolilor se pomeneşte aşa: „Iar
bisericile prin toată Iudeia, şi Galileea şi Samaria aveau
pace”. Şi a fost acea pace până la sfârşitul lui Tiberiu.
Deci întru acea alinare Sf. Apostoli Petru şi Ioan zidind
în Lida acea biserică. S-au dus la Ierusalim şi au rugat pe
Fecioara cea Preacurată, pe Născătoarea de Dumnezeu ca
să meargă în Lida să vadă biserica cea zidită în numele ei
şi să o binecuvinteze şi să o sfinţească pe ea prin a sa
venire. Ca rugăciunile celor ce se vor ruga în ea să fie
bineprimite de Dumnezeu Cel ce S-a născut din ea. Iar
Preacurata Fecioară a zis către dânşi: Mergeţi bucurânduvă
acolo, şi eu cu voi. Iar ei mergând au aflat în biserică
pe un stâlp ce întărea zidirea, nu de mână zugrăvit, ci de
Dumnezeu zugrăvit, chipul Preacuratei Maicii lui
Minunile Maicii Domnului
221
Dumnezeu, cu multă asemănare, cu faţa şi hainele.
Deci ei văzând aceea s-au închinat icoanei
chipului celui nefăcut de mână al Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu şi au mulţumit lui Dumnezeu. Iar dupăa
ceea şi singură a mers Stăpâna şi văzându-şi chipul său şi
mulţimea cea de popor care întru Hristos crezuse, s-a
veselit cu duhul şi a dat acelui chip al său Darul şi
puterea facerii de minuni.
Şi trecând mulţi ani, şi luând împărăţia grecilor şi
a Romei Iulian Apostatul a ridicat mare prigoană asupra
Bisericii lui Hristos. Atunci acel prigonitor a trimis în
Lida o rudenie de un nume cu el ca să şteargă acel făcător
de minune chip al Maicii lui Dumnezeu cu nişte unelte
tăietoare de piatră. Şi minunii a urmat altă minune.
Pentru că cu cât tăietorii de piatră tăiau cu ciocanele şi cu
topoarele şi strunjea acel chip nezugrăvit de mână, pe atât
se vedea că în adâncul stâlpului cu minune străbătea
culorile şi imaginea. Şi ostenindu-se mult şi nesporind
nimic s-au dus deşerţi. Şi străbătea auzul pentru acel chip
al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru cele prea
mari şi fără de număr minuni prin toate marginile lumii şi
se aduna la închinarea aceluia, din toate părţile, mulţime
credincioşi în toţi anii.
Iar dupî ce au trecut mulţi ani, fericitul Gherman,
mai-nainte de luarea arhieriei şi a scaunului patriarhiei de
Constantinopol a mers la Ierusalim ca să se închine
Mormântului Domnului şi celorlalte locuri sfinte. Şi când
era în Lida s-a închinat chipului făcător de minuni al
Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, şi a poruncit unui
pictor să reproducă pe o placă din lemn acel chip. Şi
luând icoana aceea zugrăvită a dus-o cu sine la
Constantinopol şi o avea la mare cinste, şi în toate zilele
săvârşea rugăciunile sale înaintea acelei icoane. Şi a fost
cu voia lui Dumnezeu patriarh în Constantinopol îe
Minunile Maicii Domnului
222
vremea împărăţiei lui Artemie, celui numit Atanasie.
După aceea Leon Isaurul luând împărăţia a adus eresul
luptării icoanelor şi a ridicat prigoană cumplită asupra
celor dreptcredincioşi şi a izgonit pe sfinţitul patriarh
Gherman din scaun cu necinste şi cu pălmuiri multe.
Şi fiind izgonit din biserică şi din casa sa a luat cu
sine două icoane, a lui Hristos Mântuitorul şi a
Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, copia celei din Lida. Şi
călătorind cu corabia spre locul de surghiun (exil) a scris
preasfinţitului Grigore papa Romei celei vechi o scrisoare
în care îl înştiinţe despre nedreapta sa izgonire şi
prigoana ridicată în Constantinopol de către împăratul cel
luptător de icoane, împotriva celor dreptcredincioşi.
Şi făcând loc în scândura icoanei lui Hristos a
băgat acolo scrisoarea aceea pecetluită, însemnând
vremea şi ceasul şi locul unde şi când a fost scrisă. A
sărutat acea sfântă icoană a Mântuitorului şi de două ori
zicând: „Povăţuitorule, Povăţuitorule, mântuieşte-te pe
Tine şi pe noi”, a lăsat icoana pe mare şi plutind a ajuns
la Roma şi s-a făcut întru acea noapte arătare
preasfinţitului papă de venirea chipului lui Hristos.
Iar papa dimineaţă, la răsăritul soarelui a luat
clerul său cu lumânări şi cu cădiri şi au şezut într-o
corabie mică şi pe râul Tibru coborau spre mare întru
întâmpinarea icoanei Mântuitorului. Şi când au ajuns la
gura râului unde intră în mare, a văzut icoana în preajmî
pe apă mergând şi s-a umplut de spaimă şi de bucurie şi
s-a închinat cu bună credinţă. Apoi a grăit papa către
icoană cu lacrimi: „Dacă la noi nevrednicii ai venit
Stăpâne, rugămu-ne Ţie precum cu preaslăvire pe ape ai
umblat aşa şi în mâinile noaste să te sui. Pentru că nu
îndrăznim ca cu ale noastre porniri să ne atingem de
Tine. Şi îndată icoana din mare în vazduh s-a ridicat şi,
ca o pasăre zburând, a venit în mâinile arhiereului. Iar
Minunile Maicii Domnului
223
acela sărutându-o cu lacrimi de bucurie şi cu vrednică
cinste lăudându-o a dus-o în Roma cu cântare de psalmi.
Şi a purtat-o prin toată cetatea, ca de toată mulţimea
poporului să fie văzută acea dumnezeiască icoană. Apoi a
pus-o în biserica cea mare a Sf. Apostol Petru. Şi scoţând
din scândură scrisoarea patriarhului care neudată de apă
rămpsese, a citit-o şi a înţeles cele ce se făceau de către
împăratul cel rău credincios în Constantinopol.
Însă şi aceasta s-a înştiinţat, că într-o zi şi o
noapte acea icoană a Mântuitorului din Constantinopol la
dânşii a venit, şi slăveau toţi puterea cea neajunsă a lui
Dumnezeu. Iar pentru eresul ce se ridicase în răsărit şi
pentru izgonirea prea sfinţitului Gherman, papa se
mâhnea foarte şi cu grea întristare se cuprindea. Şi a scris
împăratului cu îndrăznire, mustrându-i păgânătatea lui.
Iar de la icoana Mântuitorului în Roma multe
minuni se săvârşeau, pentru că felurite neputinţe din
oameni se izgoneau.
Prea sfinţitul Gherman intru izgonire petrecând,
atunci când s-a apropiat de fericitul său sfârşit, şi fiindcă
neîncetăta necinstire şi batjocură se facea sfintelor
icoane, pentru că unele erau scuipate şi sfărâmate altele
ăn tină aruncate şi cu picioarele călcate altele cu foc arse,
a scris alţă carte la cel întâi de pe scaunul Romei
înştiinţându-l de cele ce se făceau. Şi în scândura altei
icoane, care era a preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
ceea din Lida, a scobit loc şi acolo a ascuns a sa
scrisoare, în care a trecut şi vremea şi ceasul în care a fost
scrisă. Şi apucând icoana cu multă plângere a zis: „Mergi
Stăpână, mergi, şi scapă fugind acum, nu de Irod în
Egipt, ci de vrăjmaşul cel cu nume de fiară, mergi la
Roma, la cei binecredincioşi ca să te păzească împreună
cu cel mai înainte de veci al tău Prunc, de urâtele mâini
ale luptătorilor de icoane. Treci această întinşă şi largă
Minunile Maicii Domnului
224
mare cu înotare fără de primejdie, pentru că porţi pe
Făcătorul cerului şi al pământului şi al mării. Mergi şi
scapă în mâinile plăcutului tău Grigorie. Iar pe noi cei ce
pentru cinstirea ta ne primejduim în sânurile lui Avraam
ne sălăşluieşte şi în cereştile tale lăcaşuri ne pomeneşte.”
Aşa grăind Sf. Gherman, şi udând cu lacrimi şi sărutând
cu dragoste sfânta icoană a lăsat-o pe mare.
Şi a călători icoana mai repede decât zborul
vulturului şi într-o zi şi o noapte a ajuns la Roma şi întru
acea noapte i s-a făcut papii înştiinţare de venirea icoanei
cereştii Împărătese. Iar el sculându-se ca mai înainte la
icoana lui Hristos, aşa şi înaintea icoanei Maicii lui
Dumnezeu, cu tot clerul şi cu lumânări şi cădiri, pe râul
Tibru au ieşit întru întâmpinarea ei. Şi când erau la gura
mării toţi au văzut acea icoană a Maicii lui Dumnezeu
stând aproape, pe ape şi spre dânşii venind. Şi întinzând
şi papa spre dânsa mâinile sale, ea singură pe mâinile lui
s-a suit şi a primit-o pe ea cu mare bucurie. Apoi
închinându-se au sărutat-o şi s-au întors în cetate
minunându-se de aceste mari şi minunate lucruri ale lui
Dumnezeu. Şi deschizând tăietura cea din scândura
icoanei a aflat scrisoarea prea sfinţitului patriarh
Gherman şi citind-o a înţeles că doar cu o zi înainte
icoana fusese trimisă la ei, şi au slăvit minunile lui
Dumnezeu.
Iar de Sf. Gherman îi era jale, pentru că un
luminător atât de mare al Bisericii în izgonire prin sfârşit
de moarte se stinge. Şi aplâns pentru dândul foate mult.
Şi icoana cea preacinstită a Maicii lui Dumnezeu
a dus-o prin toată cetatea ca şi pe a Mântuitorului. Şi
intrând în Biserica Sf. Petru a pus-o în lăuntrul altarului
şi de multe tămăduiri se săvârşeau de la ea.
După aceasta, trecând mai bine de o sută de ani,
când luptătorii de icoane au pierit şi a împărăţit Mihail cu
Minunile Maicii Domnului
225
maica sa Teodora şi eresul cel luptător de icoane din
Constantinopol cu totul se stinsese, atunci în Roma
icoana aceea, care din Lida după cea nezugrăvită de
mână era zugrăvită, iar de Sf. Ghermas slobozită din
surghiul spre Roma, şi în altar pusă, a început singură de
sine adeseori a se mişca fără să fie atinsă. Şi se făcea
aceasta în multe zile, uneori la cântarea de dimineaţă,
alteori la cea de seară, alteori la Liturghie. Şi era nu
puţină mirare şi frică romanilor pentru o minune ca
aceea, pentru că socoteau că acela este semn pentru
oarecare mânie dumnezeiască ce avea să vină asupra lor.
Atunci, în Roma era papa Serghie. Şi odată fiind
papa singur la soborniceasca cântare în biserică, a început
icoana aceea cu multă mişcare a se clătina, pe care
văzându-o toţi, s-au spăimântat. Şi încetând cântarea, au
început a striga cu mare glas: Doamne miluieşte multă
vreme. Şi de vreme ce era chemată mila Domnului de
către mulţi, icoana s-a alinat din mişcare. Şi după puţin
iarăşi ridicându-se şi sunet prin mişcarea sa făcând s-a
luat prin văzduh de la locul ei. Şi strigând toţi s-au adunat
în altar vrând să o sprijinească cu mâinile, ca să nu cadă
pe pământ şi să se sfărâme, dar nimeni nu putea să o
ajungă şi să se atingă de ea, pentru că pe deasupra
mâinilor omeneşti prin văzduh purtându-se umbla prin
biserică şi cu înceată mişcare , cu nevăzute mâini
îngereşti a fost scoasă afară. Iar papa cu tot clerul şi
poporul spăimântându-se de acea preaslăvită vedere,
urmau unde mergea icoana. Iar ea ducându-se la malul
Tibrului s-a coborât pe apă, îndreptându-se spre mare. Iar
poporul de pe mal urma privind cu plângere cu se duce
acea icoană de la ei.
Iar papa vărsând lacrimi se tânguia zicând: Vai
nouă o, Împărăteasă, ai nouă, o, Doamnă, unde te duci de
la noi dumnezeiescule sicriu. Pentru că aşa cum ai venit
Minunile Maicii Domnului
226
la noi pe apă, aşa te duci acum pe aceeaşi cale de la noi.
Deci ne temem ca să nu ne ajungă şi pe noi muncirile
luptătorilor de icoane pentru care tu din cetatea lui
Constantin ai fugit. Şi acum iarăşi fugi de la Roma. Ci, o
Atotputernică, până când nu alinezi pe acel vifor
ereticesc, care tulbură Biserica lui hristos. Acestea şi mai
multe le grăia papa, tânguindu-se şi petrecând icoana cu
privirea până când s-a pierdut în zare. După aceasta a
poruncit papa ca această preaslăvită minune să fie
consemnată în scris în cărţile bisericeşti spre aducere
aminte, a generaţiilor ce vor urma şi spre slava Maicii
Domnului nostru Iisus Hristos.
Iar icoana aceea sfântă a ajuns la Constantinopol
a doua zi şi în liman, aporoape de paaturile împărăteşti sa
aflat. Şi a fost scoasă din apă de nişte oameni
binecredincioşi ce se aflau acolo, care au dus-o la
împărăteasca Teodora, socotind că acea icoană este
dintru acele icoane pe care luptătorii de icoane le-au
aruncat în mare, legându-le de pietre grele.
În acea vreme de la binecredinciosul împărat
Mihail şi de la prea sfinţitul patriarh Metodie s-au trimis
din Constantinopol nişte oameni vestiţi din rânduiala
duhovnicească şi mirenească cu scrisori la papa
înştiinţându-l de soborul sfinţilor părinţi cel de loc ce s-a
făcut în Constantinopol, la care eresul luptătorilor de
icoane a fost anatematizat, iar cinstirea icoanelor întărit şi
binecuvântată. Cât au stat la Roma au auzit toate facerile
de minuni ale icoanei Mântuitorului şi ale Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, cum pe vremea papei Grigorie
au ajuns la Roma venind pe mare de la patriarhul
Gherman şi cum nu demult icoana Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu singură, de sine, a plecat din Roma.
Acestea auzindu-le trimişii le-au însemnat în scris
pentru ei. Şi întorcându-se la Constantinopol au spus
Minunile Maicii Domnului
227
împăratului şi maicii lui, împărăteasa Teodora, şi prea
sfinţitului patriarh Metodie toate cele auzite despre
icoanele făcătoare de minuni din Roma. Atunci
împăratul, împărăteasa şi patriarhul şi-au adus aminte de
icoana cea aflată în limanul mării, şi şi-au zis: Au nu este
aceasta icoana cea din Roma?
Au trimis soli la Roma ca să se încredinţeze dacă
este aceea icoana, şi aflând că aceea este au cunoscut că
de la plecarea din Roma şi sosirea la Constantinopol
călătorise o zi şi o noapte. Şi au proslăvit toţi această
facere de minuni cea atotputernică a lui Dumnezeu.15
Atunci prea sfinţitul patriarh Metodie cu tot
clerul, luând acea sfântă icoană de la palaturile
15 Înseamnă că această sfântă icoană, după semnele ce poartă, se pare
a fi aceea e se află aici întru această mănăstire a Pantocratorului, ce
se zice şi a Neamţului, care este cu două feţe. Adică pe o faţă a
icoanei este chipul Maicii Domnului, iară pe alta a sfântului
Gheorghe. Fiindcă, după cum este ştiut de toşi, patria Sf. Mare
Mucenic Gheorghe a fost Palestina şi cetatea Lida, unde după
sfârşitul său mucenicesc a fost îngropat, după cum scrie Sf. Simeon
Metrafrast şi alţii.
Deci de aici se vede că Sf. Gherman patriarhul
Constantinopolului zugrăvind chipul Născătoarei de Dumnezeu, a
zugrăvit şi pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe pe cealaltă parte. Această
icoană se afla la Constantinopol în zilele împăratului Ioan
Paleologul. Apoi şi icoana ce se află în această sfântă mănăstire a
Neamţului de acelaşi împărat se scrie că a fost trimisă ca dar
voievodului Alexandru cel Bun.
Şi putem concluziona că precum icoana s-a dus din
Constantinopol la Roma pe vremea eresului luptătorilor contra
icoanelor, apoi când Roma urma să cadă în abateri de la
dreaptacredinţă, s-a întors iarăşi la Constantinopol, care se întorsese
la adevătata credinţă, unde a şi petrecut mulţi ani. Asemenea şi mai
pe urmă, văzând că cetatea Constantinopolului avea să cadă în mâna
agarenilor, a binevoit să iconomisească mai înainte de vremea aceea
şi să vină întru acest binecuvântat pământ, prin chipul după cum se
scrie în istoria următoare, şi a se aşeza întru această sfântă mănăstire
ca să fie Apărătoare şi Scut a toată ţara.
Minunile Maicii Domnului
228
împărăteşti cu petrecerea a tot poporul a dus-o în biserica
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu unde au aşezat-o,
bucurându-se de dăruirea ce li s-a făcut de către
Dumnezeu şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
De atunci icoana s-a numit „Romanca” ca ceea ce
de la Roma venise. Şi se făceau de ea minuni preamulte.
MINUNEA 75
Pentru musulmanul ucis de tâlhari şi înviat de
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.16
În decembrie 2004, un arab din Arabia Saudită,
un mahomedan, s-a prezentat înaintea mai multor agenţii
de publicitate, să relateze următoarea întâmplare
incredibilă, pe care a trăit-o şi care i-a schimbat viaţa sa
(întâmplarea a apărut la TV, pe Internet, la radio, şi a
circulat prin ziarele, magazinele şi pamfletele din
întreaga Arabie Saudita, Siria, Palestina, şi evident în
toate ţările învecinate17.
Cu câţiva ani în urmă, acest om s-a căsătorit cu o
16 Această minune are la bază povestirea Arhimandritului Nektarios
Serfes, Boise, Idaho USA, a cărui biografie pe scurt poate fi găsită la
adresa http://www.serfes.org/about.htm
17 Noi am găsit-o citată pe internet pe mai multe site-uri, dintre care
amintim doar câteva pentru încredinăarea cititorilor. Textul în
engleza publicat la
http://www.pigizois.gr/agglika/the_miracle_in_siria.htm
http://www.spc-innsbruck.at/radnaverzija/english.htm
http://www.neepeople.com/journeymanjames/when-i-was-amoslem.
html
http://www.pbase.com/mansour_mouasher/saydnaya
Apoi l-a găsit şi în “All Saints Herald”, o publicaţie a
Bisericii Ortodoxe Greceşti “A tuturor sfinţilor”, iulie – august 2005,
şi a fost preluat de la adresa
http://www.all-saints.ca/news/herald_2005_aug.pdf
Minunile Maicii Domnului
229
foarte bogată femeie musulmană, dar stearpă. Ca şi anii
trecuţi, şi în ciuda tuturor eforturilor lor şi
considerabilelor cheltuieli medicale cu mulţi doctori, ei
rămâneau fără copii.
Părinţii soţului i-au sugerat acestuia să-şi mai ia o
a doua soţie, în timp ce susţine şi căsătoria iniţială
(conform legilor locale, acestea permit până la 4 căsătorii
simultane).
Fiind epuizat, necăjit şi descurajat, el n-a primit
sfatul părinţilor săi, ci a ales mai bine să petreacă o
vacanţă cu soţia sa, în Siria.
Acolo, au închiriat o limuzină cu şofer, care să le
servească şi ca ghid de călătorie pentru întreaga şedere şi
la excursiile prin întreaga Sirie.
Pe măsură ce se derula vacanţa, şoferul observă
că acest cuplu din Arabia Saudită trăia în amărăciune,
durere şi supărare. Având câştigată familiaritatea faţă de
acest cuplu, şoferul i-a întrebat prudent, de ce păreau a fi
atât de nefericiţi. Poate era din cauza că el nu conducea
excursia pe placul lor? Cuplul mărturisi şoferului, că
sursa nefericirii lor era imposibilitatea de a avea copii.
Şoferul, care era deasemeni musulman, le-a spus atunci,
că în Siria, creştinii, în special creştinii ortodocşi au o
mănăstire, numita Panaghia Saidraya (cuvânt arab, care
înseamnă Maica Domnului, Doamna noastră) şi acei
oameni, care nu pot avea copii, găsesc mângâiere şi
ajutor la icoana Ei făcătoare de minuni. Cei necăjiţi şi
îndureraţi de diverse probleme şi necazuri merg la
această mănăstire şi primesc să mănânce o bucăţică de
fitil de la candela care arde înaintea icoanei făcătoare de
minuni. Şi, atunci, „Maria” creştinilor le dăruieşte lor
după credinţa lor, ceea ce doresc.
Emoţionaţi, arabul saudit şi soţia sa i-au cerut
Minunile Maicii Domnului
230
şoferului să-i ducă la mănăstirea „Saidnaya”18 la
„Stăpâna creştinilor”, şi i-a spus, că dacă vor avea un
copil, atunci el se va întoarce şi îi va dărui 20.000 $
americani iar mănăstirii va dărui 80.000 $ americani.
Astfel, ei au mers la mănăstire şi au făcut precum
au fost învăţaţi.
După ce şi-au terminat vacanţa s-au întors în
pamantul natal şi, după un timp, soţia a rămas
însărcinată. În câteva luni, ea a dat naştere unui baiat
drăgălaş. A fost o adevărată minune a Maicii Domnului.
Dar minunii urmează altă minune şi mai mare, ca astfel
darul lui Dumnezeu şi mila Maicii lui Dumnezeu să nu
rămână tăinuit. Căci Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
ascultându-le şi împlinindu-le rugăciunea a lucrat să le
câştige şi sufletele pentru împărăţia cerurilor şi prin ei şi
alte multe suflete.
După ce soţia sa a născut, fericitul tată a vrut să se
întoarcă în Siria, ca să-şi îndeplinească promisiunea pe
care o făcuse.
Ajuns în Siria, el a telefonat aceluiaşi şofer şi i-a
cerut să fie luat de la aeroportul din Damasc. Însă şoferul
era era viclean şi rău, iar diavolul i-a pus în gând să
jefuiască e acel om. Ca să-şi împlinească gândul şi-a
convins pe doi prieteni ai săi, să meargă, împreună cu el,
la aeroport, pentru a-l lua pe bogatul arab-saudit, ca
împreună să-i ia toţi banii şi să-l omoare.
Astfel, ei l-au luat pe bogatul om de la aeroport.
Pe drum el le-a spus prietenilor şoferului, că le dă şi lor,
la fiecare câte 10.000 $ americani, în semn de bucurie şi
mulţumire că i s-a născut un fiu. Nici nu bănuia că ei
hotărâseră să-l omoare. Aceşti oameni răi şi insetaţi de
bani au deviat de la drumul spre mănăstire, şi au mers
18 Site-ul manastirii se află la adresa
http://www.saidnayanet.com/en/saidnaya.htm
Minunile Maicii Domnului
231
spre un loc pustiu. Acolo l-au omorât pe acel om, i-au
tăiat capul şi alte părţi (mâini şi picioare) ale corpului în
bucăţi.
Orbiţi de patimă şi biruiţi de oroarea faptei lor, pe
care tocmai o săvârşiseră, au pus rămăşiţele omului în
portbagaj, în loc sa le lase chiar acolo.
După ce i-au luat banii, ceasul şi tot ce avea, ei au
mers să caute un alt loc pustiu, pentru a se debarasa de
rămăşiţe. Însă, pe când se aflau pe drumul naţional,
maşina li s-a defectat şi s-a oprit în mijlocul drumului.
Cei trei tâlhari şi ucigaşi au coborât pentru a descoperi de
ce s-a oprit maşina dintr-odată şi pe neaşteptate. Atunci
un trecător s-a oprit să-i ajute, dar aceştia, speriaţi că
fapta lor teribilă va fi descoperită, au pretins ca n-au
nevoie de ajutor. Dar, în timp ce părăsea locul,
automobilistul a reţinut faptul ca în spatele vehicolului
curgea sânge, şi a telefonat la poliţie, pentru a investiga
cazul, căci cei trei arătau a fi suspecţi.
Poliţia a venit, şi ei au văzut sângele de sub
maşină, pe pavaj, şi atunci au ordonat să se deschidă
portbagajul.
Ei bine, când ei au deschis portbagajul, o,
minunile tale Stăpână!, sauditul a ieşit din portgabaj, viu
şi nevătămat, sănătos, spunându-le:
„Chiar acum, Preasfânta a terminat de cusut gâtul
meu, chiar aici (arătându-le locul pe Mărul lui Adam),
după ce mai întâi a terminat de cusut restul corpului
meu”.
Văzând aceasta, cei trei criminali imediat şi-au
pierdut minţile, şi au înnebunit. Poliţia i-a încătuşat şi i-a
dus la un azil de nebuni. Criminalii au început să
delireze, zicând că nu poate fi posibil ca sauditul pe care
ei l-au omorât, decapitat şi disecat să mai fie viu!
Sauditul s-a dus la un centru medical pentru a fi
Minunile Maicii Domnului
232
investigat de doctori şi examinatori medicali, care au
confirmat şi atestat că acele cusături au fost făcute foarte
recent, validând prin aceasta minunea produsă. Cusăturile
erau şi sunt încă evidente.
Când sauditul a ieşit din protbagaj, a avut
literalmente aparenţa, că tocmai a fost refabricat
(reasamblat), cu care el se confesa permanent, că
Preasfânta a adunat corpul său şi l-a reînviat, cu ajutorul
Fiului Ei.
Imediat după aceasta, sauditul şi-a chemat rudele,
să vină în Siria şi ei au mers împreună la mănăstirea
Panagia Saidnaya şi au înalţat rugăciuni de mulţumire,
laude şi slavă, şi în locul unui dar iniţial de 80.000 $
americani (cât a promis), el a dat 800.000 $ americani,
Maicii Domnului.
Astăzi, aşa cum relatează detaliile acestei
zdrobitoare minuni, el începe povestirea cu: „Când eram,
musulman, aceasta mi s-a întâmplat mie”, aceasta
indicând faptul că atât el cât şi familia sa nu mai sunt
musulmani, ci s-au convertit la dreapta credinţă creştină.
Minunea a năucit cu înfricoşare întreaga naţiune
arabă şi pe toţi din Orientul Mijlociu.
Sfârşitul cărţii Minunilor Maicii Domnului
Si lui Dumnezeu slavă
Minunile Maicii Domnului
233
HOTĂRÂRE
sinodicească pentru adeverirea minunilor
Celor ce nu primesc cu credinţă curată şi cu tot
sufletul şi inima, Minunile cele de spaimă ale
Mântuitorului nostru şi Dumnezeu şi ale Stăpânei noastre
Născătoarei de Dumnezeu care l-a născut pe Dânsul fără
de prihană şi ale celorlalţi sfinţi, ci se ispitesc cu dovezi
şi cuvinte sofisticeşti (amăgitoare) ca să prihănească ca
pe unele ce ar fi cu neputinţă, sau după ceea ce li se pare
a le tâlcui şi după a sa socoteală a le alcătui, Anatema.19
19 Această hotărâre sinodală am tipărit-o aici la sfârşitul minunilor
Prealăudatei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, după cum
este în Triod în Duminica Ortodoxiei. (Cu toate că această rânduială
unde se găseşte scrisă hotărârea aceasta încă până acum la Trioadele
cele româneşti nu se află puse, însă aicea s-a pus de la cel grecesc).
Am făcut aceasta pentru ca să o vadă toţi câţi fără de socoteală şi
zavistuind se îndoiesc necrezând pe cele scrise ca şi cum ar fi cu
neputinţă, pentru ca să se smerească măcar ca să nu se afle sub
anatema cea de sus zisă ; să creadă mărturisind cum că nu numai câte
am scris, ci şi altele nenumărate poate să le şi săvârşească
Împărăteasa cea Atotputernică. Pentru ale cărei rugăciuni o, de am
dobândi fericirea cea veşnică. Amin.
Minunile Maicii Domnului
234
ISTORIE
Pentru sfânta icoană a Preasfintei Stăpânei
noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea
Fecioarei Maria, ce s-a aflat în scrisorile sfintei
Mitropolii a Moldovei, scrisă de Prea Sfinţitul
Gheorghe, Mitropolitul Moldovei, la anul 1723.
Înştiinţare facem pentru obiceiul pământului
Moldovei, că întâmplându-se aici Domnul măria sa
Alexandru voievod şi mitropolit Prea Sfinţitul Kir Iosif,
care a fost şi la soborul al optulea, şi cu părintele
ieromonah Gheorghe Ţamblac, fiind mare bogoslov (care
s-a săvârşit la Moscova).
Înaintea acelui sobor fiind la Constantinopol
împărat creştinesc Manuel Paleologul, iară fiul lui Ioan20
20 În unele izvoare este pus în mod greşit numele Andronic, însă
numele fiului lui Manuel Paleologul a fost Ioan (acestuia ce a fost şi
împărat). Deşi alt fiu a avut cu numele Andronic şi un frate care era
orbit de tatăl lor Ioan Paleologul, ginerele lui ioan Cantacuzino. Deci
şi din ani se cunoaşte că Ioan Paleologul a fost acesta care şi la
deşarta adunare de la Florenţa a fost precum se pomeneşte de Iosif
mitropolitul, care şi el după aceea a fost la Florenşa. Deci cu greşeală
s-a numit Andronic în loc de Ioan.Căci Andronic fiul lui Manuel nu
a fost împărat, ci numai despot al Tesalonicului, pe care şi vânzândul
veneţienilor s-a dus la Muntele Athos şi a primit îngerescul chip.
Acolo a primit numele de Acachie, unde a şi murit, îngropându-se la
mănăstirea Pantocratorului. Iar Ioan Paleologul a trecut prin
Moldova precum arată şi Gheorghe Franţi ; că a scris tatălui său,
Manuel Paleologul, din ţara ungurească de i-a trimis corăbii la
cetatea Chilia la Dunăre de l-a adus la Constantinopol unde după
puţin murind tatăl său a rămas el împărat. Şi a cinstit pe Alexandru
voievod cu numele de despot şi cu coroană crăiască după cum arată
Minunile Maicii Domnului
235
Paleologul era la Viena fiindcă era ginere cezarului de
Viena. Iar la vremea bătrâneţiilor lui Manuel Paleologul a
trimis la Viena la fiul său Ioan chemându-l să meargă la
Constantinopol să fie împărat în locul lui Manuel, tatăl
său. Deci mergând să treacă la Constantinopol, a venit pe
la Tara Moldovei şi a ieşit întru întâmpinarea lui fericitul
Alexandru voievod cu tot senatul. Asemenea şi Prea
Sfinţitul mitropolit Kir Iosif cu tot clerul bisericesc, după
cum se cuvine unui împărat creştinesc şi l-au petrecut
până la cetatea Chilia la Dunăre. Iar împăratul Ioan
Paleologul văzând ţară ca aceasta şi popor înţelept şi
dreptcredincios şi arhiereu şi cler învăţat şi împodobit cu
toate obiceiurile creştineşti ale Bisericii
Constantinopolului, zicând, cum că ţară ca aceasta toate
darurile şi rodurile pământului şi obiceiurile şi
înţelepciunea şi iubirea de străini nicăiri nu a văzut, nici
nu a auzit să fie.
Şi întrebând pe Alexandru voievod la care
împărăţie este supus, Măria sa a răspuns că îşi stăpâneşte
ţara cu sabia despre toţi megieşii şi despre toţi
neprietenii. Şi întrebând şi pe Prea Sfinţitul mitropolit kir
Ioasif la care Patriarhie este supus, Prea Sfinţia sa a
răspuns, cum că este supus scaunului de Ohrida. Şi s-a
făgăduit luminatul împărat cum că dacă va merge la
Constantinopol va face Moldova ca Ohrida şi ca Ciprul,
adica să fie nesupuse şi neplecate niciunei eparhii. Şi
mergând la Constantinopol a luat împărăţia. Iar Manuel
împăratul, tatăl lui Ioan, s-a călugărit. Şi strângând sobor
cu patru patriarhi şi cu toţi mitropoliţii a ridicat
mitropolia de sub ascultarea Ohridei şi a aşezat-o să fie
ca un patriarh; precum este Ohrida şi Ciprul aşa şi
Moldova. Şi acele soborniceşti cărţi le-a trimis de la
Constantinopol la Alexandru voievod şi la Prea Sfinţitul
şi Dimitrie Cantemir voievod în cartea sa la fila 109.
Minunile Maicii Domnului
236
kir Iosif. Şi a fost la mănăstiea Neamţului, care eu
smeritul Gheorghe cu mila lui Dumnezeu, Mitropolit
Moldovei mărturisesc cu jurământ că le-am văzut cu ochi
mei şi au fost la mănăstirea Neamţului acele împărăteşti
scrisori până la stricarea şi risipirea ţării ce s-a întâmplat
în domnia lui Dumitraşc voievod.
Iară acele soborniceşti cărţi erau scrise pe
pergament cu pecete pajură împărătească în argint şi cu
iscăliturile patriarhilor şi a câtorva arhierei. Şi dimpreună
cu aceste mai sus pomenite a trimis împăratul Ioan
Paleologul, fericitului Alexandru voievod coroană
împărătească şi alungidă, care port l-au ţinut toţi domnii
până la domnia lui Alexandru voievod Lăpuşneanu. Şi a
mai trimis împăratul Ioan Paleologul dar Prea Sfintului
Părinte kir Iosif mitropolitul, o sfântă icoană făcătoare de
minuni cu două feţe, de o parte Preasfânta Curata
Născătoare de Dumnezeu şi de cealaltă parte Sf. Mare
Mucenic Gheorghe care până astăzi se află în mănăstirea
Neamţului. Şi dimpreună a trimis şi mitră şi scaun căci
mai înainte mitropoliţii Moldovei slujeau Sf. Liturghie
numai cu felon. Iar maica împăratului Ioan Paleologul,
căreia îi era numele Ana, împărăteasa lui Manuel şi
Măria sa încă a trimis darul Anei doamnei fericitului
Alexandru voievod, o sfântă icoană cu Sf. Ana, maica
Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi
aceasta făcătoare de minuni, ferecată şi împodobită cu
cheltuială împărătească. Iar Măria sa împărăteasa a
trimis-o dar mănăstirii Bistriţa, ctitorie a fericitului
Alexandru voievod şi a doamnei sale Ana.
Iar această sfântă icoană, cu Sf. Ana, la vreme de
neploaie scoţându-se cu Litie afară din mănăstire, îndată
ploua, dacă nu peste tot, măcar căt ţinea hotarul
mănăstirii negreşit ploua.
Iar în zilele lui Ştefan Gheorghe voievod s-a
Minunile Maicii Domnului
237
întâmplat de a mers la mănăstirea Neamţului şi Nicolae
Gramaticul, fratele lui Postolache Milcu, căruia i-a tăiat
nasul Ştefan voievod, fiul lui Vasile voievod, care a
tălmăcit şi Biblia din limba elinească pe limba
românească, când a fost la Constantinopol Capichihaia
lui Grigore voievod domnul Ţării Româneşti. Pe care
izvod l-a dat şi în tipar Şerban voievod Cantacuzino,
domnul Ţării Româneşti. Şi acel Nicolae Gramaticul a
citit acele hrisoave împărăteşti şi patriarheşti care scriau
despre sfânta icoană de la mănăstirea Neamţului că este
făcătoare de minuni. Asemenea şi pentru Sf. Ana de la
mănăstirea Bistriţa.
Iar Mitropolia Moldovei nu este supusă niciunui
patriarh precum arată sfânta Pravilă cea mare la fila 402
şi 403. Iar de zic românii din Ţara Românească cum că ei
nu ştiu de unde au luat moldovenii această putere, de nu
se pleacă nici Ohridei nici Constantinopolului, noi
spunem că ştim. Şi această istorie am scris-o eu
Gheorghe smeritul Mitropolit al Moldovei cu mâna mea.
Iar când a fost Nicolae Grămăticul la mănăstirea
Neamţului de a tălmăcit istoria aceasta de pe acele
hrisoave împărăteşti şi patriarheşti în zilele lui Ştefan
Gheorghe voievod, erau ani de la Hristos 1655 februarie
17. iar până la bătrânul Alexandru voievod erau 1401.
ISTORIE
Pentru sfinţirea bisericii ce se numeşte acum
mănăstirea Neamţului (după numele râului), al cărei
hram este Înălţarea Domnului Dumnezeu şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Care s-a sfinţit de
Prea Sfinţitul Mitropolit al Sucevei, kir Teoctist, care a
fost şi igumen sfântului lăcaşului acestuia al Neamţului
Minunile Maicii Domnului
238
în vremea aceea când s-a zidit sfântă biserica aceasta cu
cheltuiala binecredinciosului şi de Hristos iubitor domn
al Moldovei, Ştefan voievod cel mare, fiul lui Bogdan
voievod.
Întru acea vreme a venit Albert craiul leşilor cu
război asupra lui Ştefan voievod cu multă putere. Şi mult
bătând asupra cetăţii Sucevei n-au putut să o ia. Şi s-a
întors fără de ispravă.
Iar Ştefan vpievod s-a dus după dânsul cu putere
cu ostaşii săi, şi ajungându-l la codri Cosminului l-a
bătut, sf-râmându-i puterile lui în anul 1497 octombrie
26, în ziua sfântului mare mucenic Dimitrie, în al 41-lea
an al domniei sale. Apoi întorcându-se de la război cu
mare biruinţă la scaunul său la Suceava, ducând
mulţimea leşilor robi.
În acelaşi an a mers la mănăstirea Neamţului
împreună cu Prea Sfinţitul Mitropolit Teoctist de a sfinţit
biserica în luna noiembrie în 14 zile. Pentru care singur
mitropolitul Teoctist zice că şi singur s-a ostenit
împreună cu casnicii lui Ştefan voievod şi cu fraţii ce sau
aflat atunci la acest sfânt lăcaş.
Această istorie s-a aflat într-o sfântă Evanghelie
sârbească cu mână pe pergament, ce este şi până astâzi
ăntru această sfântă mănăstire a Neamţului.
Minunile Maicii Domnului
239
CUPRINS
1. Pentru iudeii cei ce au orbit, şi pentru cel ce i s-au tăiat
mâinile şi după ce a crezut în Hristos, de Născătoarea de
Dumnezeu s-a vindecat 9
2. Pentru moarta care a hrănit cu lapte pruncul său şi
după un an a înviat 10
3. Vedenie de folos pentru un oarecare Ioan 11
4. Pentru biserica Născătoarei de Dumnezeu cea din
Neoriu 12
5. Pentru orbul pe care l-a luminat apa izvorului cel
primitor de viaţă 14
6. Pentru împăratul Leon cel înţelept 14
7. Pentru Tesaloniceanul care a înviat prin apa izvorului
cel primitor de viaţă 15
8. Pentru Sfântul Roman, Cântăreţul, care a făcut
Condacele tuturor Sfinţilor 16
9. Pentru Sfântul Grigorie Arhiepiscopul Neocesareei
făcătorul de minuni 16
10. Pentru Ioan Damaschin, pe a cărui mână cea tăiată a
vindecat-o cea Preanevinovată 18
11. Pentru împărăteasa Franţei ale cărei mâini tăiate le-a
vindecat Stăpâna cea Atotputernică 20
12. Pentru aceea ce şi-a scos ochii, ca să-şi păzească
curăţia şi fecioria 24
13. Pentru aceea ce şi-a tăiat buzele sale şi nasul, ca să-şi
păzească fecioria cea făgăduită 26
14. Pentru tinerele cele nevinovate, cărora le-a trimis
din cer cununi Stăpâna cea Prealăudată 27
15. Pentru călugărul care se îmbăta 29
Minunile Maicii Domnului
240
16. Pentru un monah care era muncit de dracul curviei şi
s-a izbăvit prin Maica lui Dumnezeu 29
17. Cum că numele cel Preacinstit al pururea Fecioarei
Maria pierde şi goneşte pe draci 30
18. Asemenea 31
19. Pentru nestorianul care a înviat 32
20. Despre Ioan Cucuzel 33
21. Pentru Sfânta Lavră a Atonului şi pentru apa
fluviosului Părintelui nostru Atanasie 35
22. Pentru sfinţita mănăstire a Ivirului şi pentru prea
cinstita Icoană numită Portăriţa 37
23. Pentru cântarea Axionului (adică: „Cuvine-se cu
adevărat să te fericim...) cum a fost cântat mai întâi de
Arhanghelul Gavriil 42
24. Pentru mănăstirea cea din muntele Sinai şi minunea
pe care a făcut-o Sfânta cânt voiau Părinţii să lase
mănăstirea pentru lipsa hranei şi să se ducă 43
25. Pentru cel ce s-a lepădat de Hristos prin scrisoare
45
26. Alta asemenea pentru Teofil cel ce s-a lepădat de
Hristos tot prin scrisoare 46
27. Pentru cel ce a văzut pe Preasfânta împărtăşind cu
pâine cerească pe fraţii cei ce se ostenesc 49
28. Pentru cea care a născut un prunc negru şi din ape cu
copilul s-a izbăvit de către Maica lui Dumnezeu 50
29. Pentru oarecare mănăstire, care ajungând la mare
nevoie, a fost ajutată cu preaslăvire de Maica lui
Dumnezeu 51
30. Pentru Romanul care a înviat 52
31. Pentru cel ce nu putea să înveţe carte, decât numai
aceasta: Bucură-Te, Marie! 53
32. Pentru copilul irinicului (sau paşnicului), care s-a
izbăvit din apele râului 54
33. Pentru Iudeul care s-a izbăvit din legături şi a crezut
Minunile Maicii Domnului
241
în Domnul 54
34. Pentru copilul care fiind omorât de Iudeul, tatăl său, a
înviat şi a mărturisit pe Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu 55
35. Pentru bătrânul bolnav care s-a însănătoşit şi ca un
volnic tânăr a devenit 57
36. Pentru fraţii care s-au certat şi de către Preasfânta
Stăpâna s-au împăcat 57
37. Pentru ostaşul cel desfrânat care prin rugăciunile
Maicii lui Dumnezeu a căpătat iertare de păcate 58
38. Despre frumuseţea cea nemărginită a pururea
Fecioarei Maria pe care s-a învrednicit a o vedea un
cleric evlavios şi cu fapte bune 59
39. Pentru copilul care a înviat şi a mărturisit pe cel ce la
ucis 60
40. Pentru copilul de Iudeu, care împărtăşindu-se cu
Dumnezeieştile Taine a scăpat neatins de focul cuptorului
61
41. Pentru amestecătoarea de sânge şi ucigătoarea de fiu
pe care Preacurata a izbăvit-o de păcat 61
42. Pentru cel ce a fost dat diavolului de maica lui încă
de la zămislirea sa 63
43. Pentru cel ce s-a îndoit de fecioria Maicii lui
Dumnezeu şi s-a izbăvit prin oarecare facere de minune
65
44. Cu totul înfricoşată, prin care s-a dovedit că o
picătură de sânge dumnezeiesc acoperă toate păcatele
oamenilor 66
45. Pentru cel ce s-a îndoit de taina Sfintei Împărtăşiri şi
a văzut pe Hristos cu trupul ca pe un prunc 66
46. Pentru cel ce a fost omorât de Iudei şi s-a înviat de
către Maica lui Dumnezeu 67
47. Cum că icoana Născătoarei de Dumnezeu a pierdut
boala cea omorâtoare din Roma şi pe toţi i-a vindecat
Minunile Maicii Domnului
242
68
48. Pentru facerea de minune cea cu zugravul 69
49. Pentru oarecare femeie evlavioasă al cărei chip
luându-l Stâpâna a izbăvit-o din reaua meşteşugite a
diavolului 69
50. Pentru oarecare fecioară care în vedenie a văzut pe
Hristos în rai, slujind Liturghie 70
51. Pentru ceea ce s-a învrednicit să vadă pe Domnul în
trup ca pe un copil de 3 ani, după cum a cerut 71
52. Pentru oarecare bărbat cu soţia lui care trăind
împreună, şi-au păzit fecioria lor 72
52. Despre vătaful de tâlhari care a dobândit iertare şi
frumoasă îngropare pentru evlavia ce a avut către
Născătoarea de Dumnezeu 73
53. Pentru oarecare hulitor, batjocoritor de cele sfinte pe
care l-a pedepsit Domnul cu jalnică moarte a trupului în
această viaţă 75
54. Alta asemenea, pentru hulitorul Preasfintei Stăptnei
noastre, pe care dumnezeiasca judecată l-a ucis 76
56. Pentru aceea care a înviat din morţi ca să-şi
mărturisescă păcatul cel ascuns 76
57. Pentru clericul desfrânat care înecându-se într-un
râu a fost înviat din morţi de către Născătoarea de
Dumnezeu 78
58. Pentru ostaşul tilhar, care fiindcă în fiecare zi se ruga
nu a fost ucis de diavolul 79
59. Pentru văduva cea săracă al cărei suflet l-a luat
Stăpâna cea Preanevinovată, iar la moartea bogatului au
venit de faţă diavolii 80
60. Despre cel ce s-a rănit nevăzut pentru că a zis o mică
hulă şi s-a vindecat de Maica lui Dumnezeu 81
61. Pentru leprosul care s-a vindecat şi s-a dus la
mănăstire 81
62. Pentru copilul pe care nu l-a ars focul 82
Minunile Maicii Domnului
243
63. Pentru orbul ce s-a luminat 82
64. Pentru cel ce s-a izbăvit din apele mării 83
65. Pentru cei ce s-au izbăvit de furtună 84
66. O vedenie şi uimire minunată a unui milostiv şi
evlavios către PreaSfânta Născătoare de Dumnezeu 85
67. O minune prea înfricoşată despre ascultarea către
părinţi şi pentru Sfânta Liturghie 86
68. Pentru cei doi copii care dărâmându-se casa peste ei
de cutremur au rămas nevătămaţi 89
69. Pentru cel ce căzând de pe un zid s-a zdrobit şi de
Născătoarea de Dumnezeu s-a vindecat 89
70. Pentru facerea minunii cea din fântâna Trapsanului
90
71. Vedenie minunată cum că Domnul se îmblânzeşte
către noi prin rugăciunile Maicii Sale 91
72. Pentru sfânta şi făcătoarea de minuni icoană a
Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cea din mănăstirea cea
numită Peştera cea mare, care se află în eparhia
Peloponezului, care se zice Calavrita 93
73. Pentru tânărul cel ce a chemat cu credinţă numele
Preasfintei Icoane şi cum i-a crescut piciorul cel tăiat şi
însănătoşindu-se desăvârşit s-a făcut monah mai pe urm
94
74. Pentru făcătorea de minuni Icoană a Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Romanca sau
Lideanca 95
75. Pentru musulmanul ucis de tâlhari şi înviat de
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu 98
HOTĂRÂRE sinodicească pentru adeverirea minunilor
101
Istorie pentru sfânta icoană a Preasfintei Stăpânei noastre
Născătoare de Dumnezeu 102
Istorie 103
Minunile Maicii Domnului
MAICII DOMNULUI
CELE MAI PRESUS DE FIRE
ALE
PREA SFINTEI STĂPÎNEI NOASTRE
DE DUMNEZEU NĂSCĂTOAREI
şi
PURUREA FECIOAREI MARIA
CARE PUŢINE SÎNT DIN CELE NENUMĂRATE MINUNI
CE S-AU SCRIS DE FELURI DE DASCĂLI CU BUNE
ŞTIINŢE DE SFINTELE SCRIPTURI, DE AGAPIE ŞI
ALŢII.
Şi care tăltmăcindu-se după limba veche grecească pe limba
noastră românească, spre folosul sufletesc, la anul 1820
de Ieromonahul Rafail Protosinghelul, s-au tipărit după
cum se vede spre folosul tuturor creştinilor care
doresc mântuirea sufletelor lor.
Tipărită întâia dată în româneşte la anul 1820
la mănăstirea Neamţ,
apoi retipărită la anii 1924 şi 1990 tot la mănăstirea Neamţ.
Ediţie electronică
APOLOGETICUM
2005
Minunile Maicii Domnului
2
Volumul poate fi distribuit liber pentru uz personal.
Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de
spiritualitate creştină ortodoxă. Ea poate fi utilizată,
copiată şi distribuită LIBER cu menţionarea sursei.
Scanare, corectură şi tehnoredactare : Apologeticum
Digitalizare pdf : Apologeticum
La realizarea acestei ediţii s-a folosit textul publicat în
anul 1924, precum şi textul ediţiei din 1820, pentru
completarea lipsurilor din ediţia 1924 şi 1990.
© 2005 APOLOGETICUM.
http://apologeticum.net
http://www.angelfire.com/space2/carti/
apologeticum2003@yahoo.com
Minunile Maicii Domnului
3
“Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine”
(Luca l, 28).
Minunile Maicii Domnului
4
Minunile Maicii Domnului
5
Notă asupra prezentei ediţii
La realizarea ediţiei de faţă am folosit textul
ediţiei din 1990 ce urmează textul ediţiei din 1924, un
manuscris redactat în 1982 al ediţiei de la mănăstirea
Neamţ tipărită după anul 1822, transcris cu litere latine,
precum şi textul în chirilică al acelei ediţii, după un
exemplar original.
Iniţial am dorit să folosim textul ediţiei din 1990,
însă în urma confruntării textelor a reieşit că ediţia din
1924 şi 1990, pe de o parte, conţine mai puţine minuni,
iar pe de altă parte textul folosit este mult schimbat şi
scurtat prin parafrazare, întrucât a folosit ediţia tipărită la
Râmnic în anul 1820.
De aceea am considerat util, chiar dacă a impus
mai multă muncă, să urmăm cât mai fidel ediţia de la
mănăstirea Neamţ, tipărită în sec. XIX.
Pentru o mai uşoară parcurgere a textului am
folosit ortografia actuală şi pe cât am considerat util
cititorului am îndreptat topica frazei.
Minunile Maicii Domnului
6
Nota autorului
la primul volum manuscris
Iubiţi cititori, cu darul Domnului Dumnezeu şi
ajutorul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, am tradus
[transcris] aceste sfinte minuni ale Prea Sfintei, spre
ajutorul şi folosul cititorilor. Celelalte minuni necuprinse
în aici [volumul I - n.b.] le voi scrie într-un alt volum.
Şi de am greşit vreun cuvânt în această traducere
[transcriere] să mă ierte Domnul Dumnezeu şi cei ce vor
citi.
De n-am reuşit să fac această traducere pe
înţelesul gramatical să mă ierte cititorii, că mi-a fost
foarte greu să aduc aceste cuvinte la forma folosită astăzi.
Cunoscând, eu, raritatea acestei cărţi şi faptul că
puţini mai sunt cei ce cunosc a citi slova veche, şi mai
mult că o astfel de carte nu s-a mai tradus de mult, am
făcut această traducere, ca oricine să o poată citi, şi să
guste din dulceaţa celor scrise aici, că mare folos au cei
ce au citit aceste minuni ale Prea Sfintei Născătoare de
Dumnezeu, Stăpâna noastră.
Să vă rugaţi Prea Sfintei Stăpânei noastre şi Fiului
ei şi pentru mine păcătosul.
10 august 1982
TEODOR PARASCHIV
Minunile Maicii Domnului
7
ÎNAINTE CUVÂNTARE CĂTRE CITITORI
la ediţia din 1820
Iubiţii mei cititori, iată cu darul lui Dumnezeu şi
ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a ieşit acum
de sub tipar şi cărticica aceasta numită Minunile Maicii
Domnului, adică din cele nenumărate faceri de minuni
ale ei, foarte puţine adunate.
De ar numi cinava cartea aceasta „rai
duhovnicesc” nu ar fi departe de adevăr. Căci după cum
Dumnezeu l-a sădit pe acela şi l- împodobit cu tot felul
de pomi şi de flori spre a fi acolo locuinţă omului celui
întâi zidit, precum scrie despre aceasta văzătorul de
Dumnezeu Moise la Cartea Facerii, zicând: „Şi a sădit
Dumnezeu rai în Eden către răsărit şi a pus acolo pe omul
pe care l-a făcut. Şi a mai făcut încă Dumnezeu să răsară
din pământ tot lemnul frumos la vedere şi bun la
mâncare. Şi pomul vieţii în mijlocul raiului. Şi râu ieşea
din Eden şi uda raiul”.
Aşaşi această carte cuprinde în sine, ca nişte
osebite feluri de pomi şi de flori frumoase, minunile cele
înfricoşate., pe care Stăpâna cea fără de prihană le-a
săvârşit.Căci după cum rodurile acelora veselea şi hrănea
pe omul acela, asemenea şi acestea veselesc şi hrănesc
sufletele cele mâhnite şi omorâte prin foamea păcatului.
Şi după cum râul acela care curgea în Eden adăpa tot
raiul şi-l făcea să înverzească, asemenea şi această carte
prin aceste povestiri adapă şi răcoreşte sufletele cele
Minunile Maicii Domnului
8
topite de arşiţa păcatului şi le ănviază deşteptându-le spre
pocăinţă. Căci precum apa cea simţită spală întinăciunile
curăţind pe cel ce se spală, aşa şi aceasta pe cel ce va citi
cu dragoste şi evlavie îl povăţuieşte prin cele scrise a se
spăla şi a se curăţi prin pocăinţă, având la aceasta
Mijlocitoare pe însăşi Preasfânta Fecioară ca una ce este
sprijinul şi Apărătoarea neamului omenesc după cum
poate fiecare a vedea din cele cuprinse în această carte.
Şi precum când cineva fiind bolnav de multă
vreme ar auzi că se află vreun doctor iscusit cu lucrul şi
fgoarte învăţat cu meşteşugul său spre a putea vindeca
toată boala, se veseleşte şi se bucură nădăjduind a
dobândi grabnic sănătatea cea dorită, asemenea şi cei cu
boli sufleteşti sau trupeşti bucuraţi-vă şi vă veseliţi şi
duhovniceşte prăznuiţi sau mai bine zicând: Să ne
veselim toţi şi cu cântări de bucurie prăznuind, că am
dobândit acest fel de doctor minunat care fără plată
vindecă toată boala. Şi cine este doctorul acesta atât de
milostiv şi iscusit? Ajutătoarea cea de obşte a noastră a
tuturor creştinilor, solitoarea cea fierbite şi Mijlocitoarea
către Dumnezeu; Lumina celor dintru întuneric; Limanul
celor înviforaţi şi Izbăvitoarea celor robiţi; Mângâierea
noastră a elor ce plângem şi Îndreptarea celor slăbănogiţi;
Nădejdea celor deznădăjduiţi, Izbăvitoarea cea
desăvârşită a celor greşiţi. Adică Împărăteasa îngerilor
cea mai cinstită şi mai sfântă decât toată zidirea, Pururea
Fecioară Născătoare de Dumnezeu Maria. Doctorul cel
de obşte al celor ce zac în boli şi în scârbe de multe
feluri. Şi către Stăpânul alt Mângâietor, care a izbăvit şi
izbăveşte în fiecare zi pe atâţia păcătoşi din mâinile
diavolului. Căci pe câţi ologi şi slăbănogi a îndreptat; pe
câţi morţi a înviat; Pe câţi închişi în temniţă i-a izbăvit.
Şi întru adevăr iubiţilor de aş avea toate limbile
îngereşti şi omeneşti totuşi după cuviinţă nu aş putea
Minunile Maicii Domnului
9
povesti facerile ei de minuni cele nenumărate şi
preaslăvite, şi să laud după cuviinţă pe cea mai sfântă şi
,ai cinstită decât toată zidirea. Pe această Dătătoare şi a
noastră făcătoare de bine, pe ae cărei faceri de minuni nu
numai le-am citit sau le-am auzit citindu-se, ci şi cu
nevrednicii mei ochi le-am văzut lucrându-se de la sfânta
şi făcătoarea de minuni icoană şi vindecările ce în fiecare
zi neîncetat izvorăsc. Eu însă voi povesti acea înfricoşată
minune ce a urmat a fi chiar în faţa sfintei icoane.
La anul 1821. Aici la aceaste sfinte mănăstiri
aflându-se stareţul şi povăţuitorul, sfinţia sa părintele
Ilarie, duhovnicescul meu părinte. Însemnarea tulburării
aceleia ce este ştiută tuturor adică a revoluţiei ce s-a făcut
din pricina grecilor care au pricinuit îndestule pagube nu
numai lor, ci şi ţărilor acestora. Căci gonindu-i turcii au
venit şi în pământurile acestea unde au făcut multe răutăţi
creştinilor locuitori şi bisericilor. Deci atunci fiindcă
ameninţa o asemenea primejdie şi pe aceste sfinte
lăcaşuri, sfinţia sa parintele stareţ Ilarie, ca şi când ar fi
văzut mai înainte primejdia ce era să pătimească şi aceste
mănăstiri, după ce mai întâi a poruncit de s-au ascuns
odoarele, veşmintele şi documentele mănăstirii, apoi tot
întru acelaşi an 1821, iunie în 3 ne-a poruncit ca să luăm
şi această sfântă icoană şi să o ducem în pădure ca să o
ascundem.(Ca nu cumva să se primejduiască şi să se
lipsească ţara de un aşa odor.)
Deci am luat-o eu dimpreună cu alţi doi părinţi şi
am dus-o în pădure într-un deal aproape de muntele ce se
numeşte Rusul. Şi acolo făcând loc în pământ am ascunso,
unde a petrecut tăinuită de toţi, afară de noi cei trei ce
o am ascuns, şi care din vreme în vreme o încercam cum
stă. Apoi la anul 1822 octombrie 22, iarăşi sfinţia sa
părintele stareţ ne-a poruncit ca să o scoatem şi să o
aducem înapoi. Şi aşa mergând noaptea am scos-o şi am
Minunile Maicii Domnului
10
adus-o până în marginea pădurii, din sus de mănăstire şi
acolo am stat până s-a luminat de ziuă. Iar la mănăstire sa
făcut priveghere de toată noaptea, la care a slujit însuşi
părintele stareţ cu toţi preoţii şi diaconii. Asemenea şi a
doua zi la Sf. Liturghie.
Deci din vremea când s-a început Sf. Liturghie,
faţa sfintei icoane aşa s-a schimbat şi s-a înnegrit, încât
eu şi cei doi părinţi, aşa ne-a înfricoşat, încât am rămas ca
nişte morţi de spaimă. Şi plângând ne tânguiam socotind
că poate acolo unde a fost s-a vătămat şi nu ne pricepeam
ce să facem. Apoi după săvârşirea Sf. Liturghii au ieşit
părintele stareţ cu preoţii şi diaconii, îmbrăcaţi în
veşminte şi cu tot soborul spre întâmpinarea sfintei
icoane.
Deci cum s-a ivit soborul venind, o, minune, a
început faţa Maicii Domnului a se lumina. Şi mai întâi
partea din dreapta, apoi şi toată faţa, încât strălucea cu
nespusă lumină ca şi cum ar fi fost vie. Prin aceasta
arătând milostivirea sa cea de Maică către noi cei
păcătoşi. Deci ajungând acolo părinţii unde sta sfânta
icoană, au făcut acatist de mulţumire. Şi aşa luând-o au
adus-o cu cinste şi au aşezat-o la locul unde se află până
astăzi. Şi această minune precum am mai zis cu însuşi
ochii mei am văzut-o.
Deci pentru multa dragoste şi dorul cel am către
cereasca Împărăteasă, şi pentru ca să vadă toţi ce folos
dobândesc cei ce au evlavie către dânsa şi o cinstesc şi se
roagă ei în toate zilele cu sârguinţă, am voit a tipări
această cărticică a minunilor ei cele mai presus de fire,
după originalul cel scris de Acachie Kriteanul şi tipărit
mai înainte greceşte în Veneţia la anul 1773.
Apoi şi româneşte în sfânta episcopie a
Râmnicului, la anul 1820. Care carte fiindcă acum cu
totul se împuţinează, încât mai nici nu se găsea. Şi
Minunile Maicii Domnului
11
cunoscând folosul sufletesc ce-l pricinuieşte citirea
acestora, precum şi paguba celor ce se lipsesc de aşa
hrană sufletească, am pus toată silinţa şi din nou s-a
îndreptat după originalul cel grecesc şi s-a curăţit de
greşeli, adăugându-se lângă acelea şi alte minuni care
sunt acestea mai jos însemnate.
A. Minunata laudă a Preasfintei, adică cântarea:
„Cuvine-se cu adevărat...” Cum mai înainte s-a cântat şi
de către cine;
B. Minunea ce a făcut-o Preasfânta ma mănăstirea
cea din muntele Sinai, când era să se ducă monahii din
mănăstire pentru lipsa hranei;
C. O descriere pentru icoanele Maicii lui
Dumnezeu câte s-au zugrăvit încă pe când era ăn această
viaşă, de către Apostolul şi Evanghelistul Luca, care şi
unde se găsesc;
D. Minunea icoanei Născătoarei de Dumnezeu
cea de la Peştera cea mare;
E. Poveste înfricoşată pentru icoana Maicii lui
Dumnezeu cea numită Lideanca şi unde se află acum
acea sfântă icoană;
F. Istoriea cea scrisă de pre sfinţitul Gheorghe
Mitropolitul Moldovei pentru aducerea sfintei şi
făcătoare de minuni icoane acesteia ce se află întru
această sfântă mănăstire a Neamţului şi descriere pentru
sfinţirea bisericii cea mare din pomenita mănăstire;
G. S-a mai alcătuit şi un canon heretisitoriu către
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.1
Deci în chipul acesta mai sus însemnat
îndreptând-o şi îmbogăţind-o, am rugat pe Inalt Prea
Sfinţitul Mitropolit al Moldovei Kirio Kir Meletie, al
nostru duhovnicesc părinte, ca să binevoiască a da
1 Acest acatist nu este cuprins în ediţia de faţă.
Minunile Maicii Domnului
12
binecuvântare spre tipărirea ei pe care am şi dobândit-o.
Iatâ că o pun înainte dragostei voastre acum ieşită
de sub tipar. Deci vă rog iubiţilor nu vă leneviţi a o citi
de care nu mă îndoiesc că mare folos veţi dobândi, atât
cei ce sunteţi îmbunătăţiţi, cât şi cei asemenea mie, care
cu păcatele am întinat şi înnegresc haina sufletului. Şi ca
să nu cădem în deznădăjduire, ci numai către dânsa cu
credinţă să alergăm cerând ajutorul ei, şi ea este gata a ne
izbăvi din toate nevoile şi necazurile
Deci ce îmbunătăţiţi, citiţi-o pentru ca să câştigaţi
mai multă evlavie şi dragoste către Maica Milii, iar cei
afundaţi în păcate deşteptaţi-vă spre pocăinţă, alergând la
folositoarea păcătoşilor. Căci cel ce o are pe dânsa
ajutătoare şi Mântuitoare către Stăpânul se va învrednici
de iertare.
Şi darul lui Dumnezeu prin rugăciunea Maicii
Sale cea fără de prihană, să fie cu voi cu toţi. Amin.
Al dragostei voastre fierbinte rugător către
Milostivul Dumnezeu pentru mântuirea voastră şi doritor
de tot binele,
NEONIL
Arhimandrit şi stareţ sfintelor mănăstiri Neamţul
şi Secu, împreună cu tot soborul.
Minunile Maicii Domnului
13
MINUNEA 1-a
Pentru Iudeii cei ce au orbit şi pentru cel ce i s-au
tăiat
mîinile şi după ce a crezut în Hristos, de
Născătoarea de
Dumnezeu s-a vindecat
În vremea în care a voit Domnul nostru Iisus
Hristos să mute din lumea aceasta pe Maica sa cea cu
totul Preacurată, la viaţa cea cerească şi prea fericită, ca
să împărătească cu dînsul veşnic, după cum i se cuvenea,
a poruncit ca să se adune Apostolii — din toată lumea de
pe unde se aflau risipiţi, propovăduind cuvântul cele de
mântuire, în satul Ghetsimani, unde era prea Sfânta, ca so
înmormânteze. Atuncea dar, cu dumnezeiască voie şi
chemare, i-au răpit norii, şi s-au aflat toţi într-un minut de
ceas înaintea pururea Fecioarei, care văzându-i pe dânşii
s-a bucurat foarte. Şi a spus lor cum că s-a apropiat
vremea ca să se ducă să se veselească împreună cu Fiul ei
şi Stăpînul. Şi după ce a grăit câte a avut de grăit,
sfătuindu-i şi învăţându-i şi i-a mângâiat, după cum se
vede la povestirea cea pentru adormirea ei, aşezîndu-se
cu trupul ei cel cu totul prea slăvit, şi cu totul prea cinstit
pe patul de moarte, i-a binecuvîntat pe dânşii, şi şi-a dat
prea sfîntul ei suflet în mâinile cele prea curate ale
veşnicului Dumnezeu. Atunci, după porunca ei, Apostolii
au luat prea sfântul acela pat şi mergînd cu bună
rânduială şi evlavie, cîntau într-un glas cântarea cea de
ieşire. De asemenea şi sfinţii îngeri împreună o petreceau
pe Doamna lor şi împărăteasa, şi cîntau nevăzut, şi o
lăudau minunat cu glasuri prea dulci, care însă se auzeau
Minunile Maicii Domnului
14
în văzduh.
Iar Iudeii cei zavistnici şi necredincioşi, arătând
ca întotdeauna urâciunea pe pare au avut-o către Domnul
şi răutatea lor, s-au pornit asupra patului pe care se purta
trupul cel începător de viaţă al Născătoarei de Dumnezeu,
gândind în mintea lor să-l arunce la pămînt şi să
necinstească lăcaşul cel cu totul cinstit şi dumnezeiesc.
Dar îndată i-a ajuns dumnezeiasca osândă pe îndrăzneţii
aceia, căci când s-au apropiat s-au orbit toţi. Iar unul
dintre dânşii, mai obraznic, a îndrăznit cu neruşinare,
nepriceputul, de a apucat sfinţitul acela pat vrând să-l
arunce jos de pe umerii Apostolilor. Însă sfinţii îngeri nau
suferit ca să se facă o ocară ca aceasta la cortul cel
împărătesc, ci au pedepsit cu dreptate neruşinarea şi
obrăznicia lui tăindu-i nevăzut mâinile lui, care au rămas
spânzurate la pat, întru privire prea înfricoşată şi jalnică a
tuturor celor de faţă. Iar cel ce a pătimit aceasta plângea
tânguindu-se cu amar.
Deci Petru, ca un următor al învăţătorului său, s-a
milostivit şi s-a întristat pentru lacrimile acestuia, şi
apropiindu-se i-a zis lui: Crede din toată inima ta cum că
aceasta este cu adevărat Maica Fiului lui Dumnezeu.
Carele S-a născut fără de sămânţă dintru dânsa, şi atunci
vei cunoaşte puterea ei, ca să-ţi iei iarăşi mâinile tale. Iar
el cu lacrimi a strigat, zicând: Cred, Doamna mea, şi
mărturisesc că cu adevărat şi fără de stricăciune ai născut
pe Stăpînul şi Mîntuitorul meu Iisus Hristos, Fiul
adevăratului Dumnezeu şi Părintelui. Atunci sfinţitul
Petru l-a apropiat la mâinile cele tăiate, şi punându-le pe
dânsele la locurile lor (o înfricoşată minune!) s-au lipit
mai presus de fire, după cum şi mai înainte cu minune au
fost tăiate şi toţi au slăvit pe Dumnezeu şi pe Prea Curata
Stăpînă.
Iar ceilalţi care au orbit, auzind de minunea
Minunile Maicii Domnului
15
aceasta mare, deşi erau aspri şi vârtoşi la inimă, însă ca
să-şi ia vederile au mărturisit cu lacrimi păcatul lor. Şi au
crezut în Domnul. După care Petru a zis lor: apropiaţi-vă
şi voi cu ochii voştri de haina ei, şi ca o Maică a milei se
va milostivi ca să vă vindece.
Deci după ce au făcut aşa, şi ei de asemenea au
văzut. Şi cine va putea povesti slava pe care au dat-o lui
Dumnezeu, şi mulţumirea către Fecioara? Toţi o lăudau
—, pînă ce au ajuns în Ghetsimani, şi îngropând trupul
cel prea curat, au rămas acolo trei zile auzind laudele
îngerilor. Până ce s-a luat trupul Său şi s-a înălţat la
ceruri şi a şezut de-a dreapta Fiului ei şi Mântuitorului
nostru.
Şi să nu i se pară cuiva de mirare, cum că trupul
acela primitor de Dumnezeu a murit şi a fost pus în
mormânt, căci dacă Fiul ei a primit a se îngropa, Prea
Sfânta lui Maică cum să nu pătimească asemenea? Cu
cuviinţă era dar să intre şi ea în mormânt, şi acolo să se
ducă în rai, pentru ca să credem şi noi cum că din pământ
avem să ne sculăm când va voi Domnul. Dar pe când noi
intrăm în mormânt spre dezlegarea trupului şi spre
stricăciune, pentru ca să se dezrădăcineze păcatul din el,
trupul cel prea curat şi Sfânt al Fecioarei, ca unul ce a
fost din zămislire sfinţit de Duhul Sfânt, nimic n-a
pătimit în mormânt, ci îndată s-a ridicat de Fiul ei la
ceruri şi împărăteşte împreună cu dânsul veşnic, în slava
aceea negrăită şi netâlcuita veselie de care o! de ne-am
învrednici şi noi nevrednicii, pentru sfintele ei rugăciuni.
Amin.
Minunile Maicii Domnului
16
MINUNEA a 2-a
Pentru moarta care a hrănit cu lapte pruncul său
şi după un an a înviat
La cinsprezece ani după înălţarea la ceruri a
Domnului nostru Iisus Hristos, pe timpul când Iudeii au
ucis cu pietre pe Arhidiaconul Ştefan, întâiul Mucenic, şi
au gonit pe toţi Apostolii din Ierusalim, cum şi pe alţii
care propovăduiau pe Hristos, era un ucenic dintre cei
şaptezeci, Maximin cu numele, care era în ceata Martei şi
a Mariei, după cum Apostolul Petru îi poruncise, ca să nu
se despartă de dânsele. Fiindcă fratele lor (Lazăr), fugise
la Cipru de frica Iudeilor, ca să nu-l ucidă, iar surorile lui
rămaseră în Ierusalim cu Prea Sfânta Fecioară, pînă la
mutarea ei. Apoi au vândut toate lucrurile lor, au dat
banii săracilor, şi petreceau apostoleşte.
Dar Iudeii, văzând că propovăduiau cu
îndrăzneală numele lui Hristos, le-au pus într-o luntre ce
nu avea vetrile nici lopeţi, pentru ca să se înece, şi au
slobozit luntrea să se ducă unde o va goni vîntul. Iar în
luntre era Maria, Marta, Maximila, slujnica lor şi
Maximin cel zis mai sus, şi alt oarecare, Kalidonie cu
numele, care s-a născut orb, pe care Domnul l-a vindecat.
Aceşti cinci se rugau lui Dumnezeu să-i povăţuiască întrun
loc unde va voi darul Lui. A Cărui putere şi ajutor i-a
dus într-o Eparhie a Galiei cu mulţime de oameni ce se
zice Marsilia. Deci ieşind din luntre şi slăvind pe
Dumnezeu, s-au dus în târg, nu cumva le va da cineva
milostenie, ca să se ducă. Iar oamenii cetăţii aceleia, ca
nişte închinători de idoli, nu s-au milostivit spre ei. Deci
în cetatea aceea era un domnitor ce nu avea fiu, care a
văzut în vedenie în noaptea aceea pe o femeie, care îi
Minunile Maicii Domnului
17
zicea lui: „Tu dormi odihnindu-te pe pat cu soţia ta,
nemilostivule, sătul de toate bunătăţile şi robii adevăratului
Dumnezeu mor de foame. Sculându-te, du-te în
târg de dimineaţă şi ia pe cei cinci străini şi îi odihneşte
pe ei în casa ta. Iară de nu mă vei asculta pe mine, vei lua
moarte rea şi groaznică”. Acestea văzându-le domnitorul
şi soţia lui, s-au înfricoşat, şi i-a luat în casa sa, dându-le
lor de toate ce le trebuia.
Iar după vreo câteva zile, auzind învăţătura
Mariei care propovăduia pe Hristos Dumnezeu adevărat,
povestind facerile de minuni pe care le-a săvârşit, i-au zis
ei: „Dacă Hristos, pe Care îl propovăduieşti Dumnezeu
Atotputernic, îmi va da un fiu, de care am dorire, şi eu
mă făgăduiesc că mă voi face creştin, şi voiu pierde toţi
idolii”. Iară ea a răspuns: „Nu numai darul acesta poate
Stăpânul Hristos să-ţi dea, ci şi orice altă cerere vei cere,
numai crede intru dânsul fără îndoire, şi vei cunoaşte
puterea lui”.
Deci întru puţine zile soţia lui s-a îngreuiat, şi
îndată s-au botezat toţi ai palatului. Şi atâta evlavie a
arătat domnitorul şi dor de credinţă, încât a vrut să se
ducă la Ierusalim, ca să se închine Sfintelor Locuri. Iar
femeia lui, ca o evlavioasă ce era, l-a rugat cu lacrimi ca
să o ia şi pe dânsa, care fără voie pentru ca să nu o
amărască pe ea, a primit să meargă cu dânsul Deci a lăsat
epitrop în locul său pe Maria, dându-i ei în scris
Stăpânire să surpe toate capiştile idolilor, şi să zidească
biserici, şi orice alt va voi să facă, fără de împiedicare,
dându-i cheile cetăţii şi toată avuţia lui în mâinile ei.
Apoi a intrat în corabie cu soţia lui, şi cu alţii oarecare, ca
să le slujească.
Deci au înotat în ziua cea dinţii, şi atunci s-a
stârnit un vânt potrivnic, şi au stat multă vreme într-un
liman, până ce a suflat un vânt potrivit, şi atunci iarăşi au
Minunile Maicii Domnului
18
înotat.
Iar în drumul acela a venit vremea femeii să
nască, şi a născut un prunc parte bărbătească, cu multă
durere, şi apoi îndată şi-a dat sufletul său, pentru care
boierul acela s-a întristat foarte, însă evlavia lui
nicidecum nu s-a împuţinat, ca să se smintească despre
Dumnezeu, şi să se întoarcă înapoi. Numai după ce a
plâns destul, a zis corăbierilor să-l ducă la un ostrov
pustiu, oare era acolo aproape. Şi aşa au scos pe cea,
moartă şi au pus-o într-o peşteră cu pruncul, şi acoperindo
pe dânsa, a zis cuvintele acestea: Prea Sfântă
Născătoare de Dumnezeu, Maica sărmanilor, şi ajutorul
celor deznădăjduiţi, după cum ai născut pe Dumnezeu cu
chip minunat, aşa păzeşte şi pruncul acesta, şi călăuzeştel
pe dânsul cum voieşti.
Aşa zicând au intrat în corabie, şi în puţine zile au
ajuns în hotarele Ierusalimului; şi ieşind din corabie s-au
dus pe uscat în sfânta cetate, şi acolo cu voia lui
Dumnezeu au aflat pe Apostolul Petru şi i-au vestit cele
făcute. Iar Apostolul i-a zis lui: Pace ţie, fiule care ai
crezut în propovăduirea cea mântuitoare, iar pentru soţia
ta şi pentru fiul tău să nu te întristezi, că Domnul poate să
schimbe jalea ta întru veselie şi bucurie.
Deci ducându-se amândoi i-a arătat toate locurile
peste care a umblat Domnul şi a făcut minunile, adică
Cină cea de Taină, grădina Golgota, şi muntele
Măslinilor de pe care s-a înălţat la Ceruri. Şi l-a învăţat
pe dânsul din destul toate tainele dumnezeieştii iconomii
şi ale credinţei. Şi după ce a şezut acolo mai bine de un
an, l-a petrecut Apostolul, şi s-a rugat pentru el, care, cu
voia Atotputernicului Dumnezeu, în puţine zile a ajuns la
ostrovul acela pustiu, unde lăsase pe cea moartă cu
pruncul. Şi ducându-se în peşteră a văzut pruncul că
sugea la cea moartă, care era întreaga şi nestricată, după
Minunile Maicii Domnului
19
cum au lăsat-o. Pentru care s-a înspăimântat şi a zis
acestea, cu lacrimi către Domnul: „Dumnezeule
Atotputernice, prin darul Tău, care a hrănit pe pruncul
acesta atâta vreme, cred că poţi să înviezi şi pe maica lui,
ca să se întoarcă jalea mea întru îndoită bucurie după
mai-nainte spunerea lui Petru, Apostolul Tău. Aşa,
Multmilostive Stăpâne, ascultă pe nevrednicul robul Tău,
pentru rugăciunile pururea Fecioarei Maicii Tale, şi ale
roabei tale Maria, care m-a luminat şi la cunoştinţa Ta ma
povăţuit”.
Aşa a zis cu lacrimi şi cu credinţă, şi îndată, o!
minune! s-a sculat moarta ca din somn, şi suspinând, a
zis acestea: „O, prea dulcea mea Stăpână, binecuvântat
este numele Tău, care m-ai acoperit, şi m-ai chivernisit
întru naştere, şi ai hrănit atâtea zile pe fiul meu”.
Atunci a povestit bărbatului ei, zicând: „Să ştii că
toate Sfintele Locuri, pe care ţi le-a arătat Sfântul Petru,
şi eu le-am văzut, la care mă povăţuia îngerul lui
Dumnezeu”. Şi aşa le-au spus toate numele Sfintelor
Locuri.
Iar acela mai mult s-a înspăimântat şi, intrând în
corabie, s-au dus în ţara lor şi, închinându-se Sfintei
Marii, i-a spus toate cele făcute. Şi toţi ai cetăţii s-au
botezat, şi au sfărâmat pe toţi idolii, şi au zidit sfinte
biserici şi alte lucruri bune au săvârşit întru slava Tatălui,
şi a Fiului şi Sfântului Duh.
MINUNEA a 3-a
Vedenie de folos pentru un oarecare Ioan
Se vede în Sinaxar în 23 de zile ale lunii lui
Noiembrie, cum că, în anii împăratului Constantin cel
Mare, a fost în oarecare croitor, Ioan cu numele, cunoscut
Minunile Maicii Domnului
20
împăratului, care a trăit cu necinste întru dulceţile
trupului, nesocotind munca cea veşnică, care aşteaptă pre
cei ce păcătuiesc. Iar milostivul şi mult înduratul Dumnezeu,
care iconomiseşte toate spre folosul fieştecăruia, ia
arătat o vedenie înfricoşată, pentru ca să-şi îndrepteze
petrecerea lui.
Deci i s-a arătat lui în vis într-o noapte, cum că a
săvârşit de cusut o haină şi a dus-o împăratului, cu care
vorbea şi împreună se bucura. Apoi i s-a părut că a luat
împăratul sabia, şi l-a apucat de părul capului, adică de
perii pe cari îi avea lungi, şi i-a tăiat, zicând către dânsul:
când va tăia sabia perii tăi, atunci va să taie şi capul tău,
şi aşa s-a făcut.
Deci, de multă frică ce a luat când i-a tăiat sabia
grumazul lui, s-a deşteptat îngrozit, şi zicea aceasta:
„Mulţumescu-ţi ţie, visule, că nevoia cea îngrozitoare pe
care am văzut-o ai săvârşit-o întru nălucire”. Şi aşa a
rămas acela neîndreptat, nesocotind frica aceea întru
nimic, necunoscătorul. Apoi i-a venit lui o boală foartea
grea; atunci iarăşi, milostivul Dumnezeu, i-a arătat o
vedenie, nu în vis după cum în visul cel mai dinainte, ci
cu spaimă. Şi i s-a părut lui cum că l-a dus într-un loc,
unde aveau obişnuinţa ca să şadă judecătorii când făceau
vreo hotărîre ca să omoare pe cineva. Atunci vede că a
şezut un împărat prea înfricoşat, îmbrăcat în haină
arhierească şi împărătească. Iar aproape de dânsul, de-a
dreapta parte, stau oarecare bărbaţi încuviinţaţi cu sfinţite
podoabe, iar de-a stânga parte vedea alţii săraci şi urâţi la
vedere, şi dinapoia lui era o prăpastie întunecoasă foarte
şi înspăimântătoare.
Aşadar, stând întru multă nevoie Ioan şi îngrozit,
i-a zis împăratul: „Oare ştii cine sînt eu, o, tânărule?". Iar
el, cu multă frică, i-a răspuns: „Socotesc, Doamne, că Tu
eşti Fiul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai întrupat pentru noi,
Minunile Maicii Domnului
21
după cum Scripturile ne spun şi ne învaţă”. Îi zice lui
Hristos: „Şi fiindcă Mă ştii din Scripturi, pentru ce n-ai
băgat de seamă îngrozirea cu care te-a înfricoşat
împăratul Constantin? Sau nu ştii acestea care îţi zic
ţie?”. Iar acela a zis: „O ştiu aceasta, Stăpâne, şi frica
aceea încă o port în sufletul meu”. Şi împăratul îi zise:
„Fiindcă după cum zici, încă frica o ai în suflet, cum nu
te-ai pocăit de păcatele tale? Ci şezi cu paguba ta, că eu
am fost, şi nu împăratul Constantin, Care ţi-am arătat
munca cea înfricoşată”.
Acestea zicând, a făcut semn la cei ce stau
înainte, să-l arunce în prăpastia aceea. Iar acela cu jale a
strigat acestea cu mare glas: „Preasfântă Născătoare de
Dumnezeu, ajută-mi”. Atunci s-a aflat Preasfântă acolo
înainte, şi făcea rugăciune către Stăpânul ca să-l
miluiască. Deci acolo când îl trăgeau nemilostivii aceia
ca să-l arunce în prăpastie a auzit glasul acesta: „Lăsaţi-l,
pentru rugăciunile Maicii mele, ca să aibă vreme să se
pocăiască”.
După aceasta şi-a venit întru sine-şi bolnavul
acela, şi cu darul Prea Sfintei s-a aflat sănătos de boala
lui. Deci, după aceea, s-a dus la un călugăr evlavios, şi i-a
vestit cele făcute, iar acela i-a zis lui: „Dă slavă lui
Dumnezeu, frate, şi mulţumeşte Preasfintei Născătoarei
de Dumnezeu, care te-a învrednicit de o vedenie ca
aceasta, şi îţi îndreptează viaţa ta cât mai degrabă, ca să
nu pătimeşti şi tu după cum a pătimit un boier, Gheorghe
cu numele în zilele trecute. Pentru care un prieten al lui a
văzut o vedenie, de asemenea, cum că îl trăgea ca să-l
afunde în iad, şi s-a izbăvit şi acela de primejdia lui,
pentru rugăciunile aceleia care poate către Domnul, şi i-a
dat soroc de douăzeci de zile. Bărbatul acela evlavios,
care a văzut vedenia aceasta, a vestit lui Gheorghe. Dar
acesta n-a socotit nicidecum cele zise, ci a rămas
Minunile Maicii Domnului
22
neîndreptat. Dar după douăzeci de zile şi-a dat sufletul
Gheorghe. Şi s-a dus în muncile acelea înfricoşate.
Păzeşte-te, dar, şi tu, şi te grijeşte pentru viaţa ta, fiindcă
ai văzut că nu ai aflat alt ajutor numai pe Preasfânta pe
aceasta roag-o cu lacrimi ca să te învrednicească de
veşnica fericire”.
Sfătuirea aceasta mântuitoare auzind-o Ioan de la
evlaviosul călugăr, şi aducându-şi aminte totdeauna de
frica înfricoşatei acelei vedenii, şi-a mărturisit toate
păcatele lui şi a dat milostenie multă, a făcut postiri, şi
alte fapte bune, şi săvârşindu-se întru petrecere plăcută
lui Dumnezeu, s-a dus în viaţă veşnică.
MINUNEA a 4-a
Pentru biserica Născătoarei de Dumnezeu cea din
Neoria
Se vede în ziua cea mai de pe urmă a lui August,
cum că în vremea binecredincioşilor împăraţi Mihail şi
Teodora, a fost în Ţarigrad2 un Patrichiu, cu numele
Antonie, care avea în casa lui o biserică frumoasă şi
slăvită, zidită întru slava Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu într-un loc ce se zice Neoria. Pe care biserică,
împăraţii cei mai dinainte fiind luptători de icoane, au
dezgolit-o de toată bunăcuviinţa şi podoaba, după cum au
făcut şi la celelalte biserici: au scos toate icoanele, şi
numai cruci închipuia pe ziduri şi pe lemne, şi li se
închina. Dar când a strălucit din nou dreapta credinţă,
iarăşi a împodobit Patrichiul biserica aceea cu aur şi cu
icoane, şi dedesubtul ei a zidit o mică baie spre
mîngâierea trupească.
2 Constantinopol.
Minunile Maicii Domnului
23
Deci, până trăia evlaviosul acesta Patrichiu, purta
grijă de biserica aceea şi cheltuia ori la ce avea trebuinţă.
Şi aşa sus se săvârşea preamărirea lui Dumnezeu
totdeauna, iar dedesubt în baia aceea se făceau minuni de
la darul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile pururea
Fecioarei Maria, şi mulţi bolnavi ce se chinuiau de feluri
de boale se vindecau. Iară înainte de a muri Antonie
Patrichiu a lăsat baia aceea şi biserica în grija celor ce sau
aflat atunci oameni iubitori de Dumnezeu, întru a sa
pomenire, dar care fiind săraci şi neavând nici apă cu
îndestulare, nici alt venit, încetu cu încetu a rămas în
paragină. Şi murind aceia şi neavând altcineva dreptul să
o înstrăineze a rămas neîngrijită. Iar baia jefuind-o unii şi
alţii a rămas neîngrijită desăvârşit.
Iar biserica a rămas la un preot evlavios, care
slujea cu toată osârdia, pentru că făcea multe minuni
Preasfânta, şi avea norodul la acela evlavie, dându-i cele
ce îi erau spre trebuinţă.
Iar după o vreme fericitul împărat Roman
făcându-şi palate împărăteşti şi trebuindu-i multe
materiale la zidirea lor şi înştiinţându-se pentru acest
locaş al Nascătoarei de Dumnezeu, cum că are multe
materiale, avea de gând să o strice. Iar Născătoarea de
Dumnezeu ceea ce purt grijă de acel locaş nu a trecut cu
vederea gândul împăratului. Căci în noaptea aceea s-a
arătat celui ce conducea lucrările, şi altui oarecare tânăr
ce era rudă cu el şi le-a zis cu ameninţare să nu cuteze
nicidecum a-i strica casa cea din Neoria. Şi dacă se făcu
ziuă spunând tânărul visul către mama conducătorului de
lucrări, înţelese şi împăratul care îndată cum auzi, zise
cuvântul acesta: Nu vreau să am judecată cu Prea Sfânta
Nascătoare de Dumnezeu, ci dimpotrivă voi înnoi locaşul
acela cu cele de trebuinţă. Aşadar, cei ce fuseseră trimişi
acolo să strice au curăţat baia şi biserica şi le-au înnoit.
Minunile Maicii Domnului
24
După ce au fost terminate lucrările de refacere şi
extindere, introducându-se şi apă caldă, impăraţii Roman,
Constantin şi Hristofor obişnuiau să folosească această
baie. Şi bucurându-se întăriră aşezământul şi cu hrisov de
milă ca să aibă venituri anuale asigurate. Şi au dăruit-o
unei mănăstiri ca să poarte grijă de baie şi de biserica
Născătoarei de Dumnezeu.
Şi câte minuni s-au făcut mai înainte, în
mai sus pomenita biserică a Născătoarei de Dumnezeu, le
vom lăsa, iară aici vom povesti una spre încredinţarea
altora şi nemincinoasa adeverire.
O oarecare femeie bogată, avea o boală cumplită,
căci se umflase tot trupul ei atâta, încât s-au umplut de
rane foarte respingătoare şi rău mirositoare şi simţea o
durere neasemănată; deci cheltuind la doctori toată avuţia
ei, nimic nu s-a folosit. Auzind apoi de minunile pe care
le făcea Născătoarea de Dumnezeu în Neoriu, s-a dus
acolo şi a rămas mai multe zile, dar nu a vindecat-o, că
Domnul voieşte să avem răbdare multă, şi pentru aceea
uneori nu ne ascultă îndată când cerem ceva de la el,
până s-ar arăta răbdarea şi îngăduirea noastră. Dar după
ce a văzut că nu s-a folosit s-a dus la biserica cea din
Vlaherne, şi căzând pe pământ se ruga acestea, zicând cu
lacrimi: „Miluieşte-mă pe mine, Maica lui Hristos
Dumnezeu, că fiind lipsită de tot ajutorul omenesc, am
nădujduit la tine”. Acestea se rugă de multe ori, şi a noua
zi a văzut în vis o femeie încuviinţată şi cinstită, care îi
zicea ei : „O, femeie, ce strigi către mine de mă superi
neîncetat?”. Iară ea a răspuns : „Ştiu, Stăpâna mea, că
pentru păcatele mele mă ispitesc, ci fiindcă pentru noi
păcătoşii S-a întrupat din Tine Fiul lui Dumnezeu, şi S-a
făcut om, pentru aceasta am alergat către Tine eu
nenorocita, ca să mă miluieşti şi să mă vindeci pe mine”,
Îi zice ei Stăpâna: „Du-te în casa mea de la Neoria şi
Minunile Maicii Domnului
25
acolo vei afla vindecarea”.
Deci după ce s-a deşteptat femeia, mulţumind lui
Dumnezeu s-a dus iarăşi în biserica cea zisă şi se ruga
Fecioarei, ca să împlinească milostivirea ei pe care i-a
făgăduit-o. Deci adormind, a văzut de asemenea pe
Stăpâna cu un bărbat evlavios şi îi zicea lui: „Rupe
umflătura bolnavei acesteia”. Iar acela a lovit cu toiagul
lui pîntecele ei, şi atunci s-a deşteptat femeia, şi a văzut
cum că a fost vedenie prea adevărată, că curgea din
pîntecele ei atâta puroi şi putreziciune rău mirositoare
încât toţi s-au minunat.
Deci a intrat în baie şi s-a spălat şi aşa a ieşit
sănătoasă şi vindecată. Şi închinându-se acelui sfânt loc,
tămâia cu mirodenii, mulţumind Prea Sfintei Stăpâne de
Dumnezeu Născătoare, întru slava Celui ce S-a născut
dintru dânsa, Hristos Dumnezeul nostru.
MINUNEA a 5-a
Pentru orbul pe care l-a luminat apa izvorului cel
primitor de viaţă
Se vede în Penticostar, în vinerea cea dintâi, că în
Ţarigrad3 era un ostaş, milostiv foarte şi om îmbunătăţit,
Leon cu numele, cu porecla Machelie, care pentru
bunătatea lui l-a învrednicit Dumnezeu de s-a făcut
împărat mai pe urmă. Deci, când era încă ostaş, s-a
întâmplat într-o pădure deasă, aproape de cetate, şi acolo
a văzut un orb, care era din călătorie şi arşiţă foarte
însetat. Pentru aceasta s-a întristat Leon, şi îl trăgea de
mînă ca să-l ducă mai înainte, nu cumva va afla apă să-l
adape.
3 Constantinopol.
Minunile Maicii Domnului
26
Dar după ce s-a dus o puţină depărtare de loc, a
căzut orbul, neputând mai mult să umble de sete, iar
Leon căuta multe ceasuri în pădure apă, şi n-a aflat. De
care s-a întristat foarte, temându-se nu cumva va muri
orbul din împuţinarea lui. Cercând dar în părţile cele mai
dinăuntru, a auzit un glas, zicându-i: „Nu te scârbi, o!
Leone, că aproape de tine este apa, şi adapă pe orb. Apoi
să-i speli ochii lui cu dânsa, ca să cunoşti puterea mea.
Iar tu să ştii că te vei face împărat, şi atunci să îţi aduci
aminte ca să-mi faci aici o biserică, ca să locuiesc întrînsa,
să vină câţi au trebuinţă de ajutorul meu, ca să afle
mântuirea sufletului şi a trupului”. Acestea auzindu-le
Leon, cu totul îngrozit, s-a bucurat, că a aflat trei daruri
dintru unul pe care l-a căutat. Deci, ducându-se înainte
trei paşi a aflat apă într-un loc, şi bând a cunoscut întru
sine multă veselie şi putere. Şi luând din apa aceea, a
adăpat pe orbul, şi şi-a venit în fire. Apoi a spălat ochii
lui, după porunca Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu.
Şi îndată, o! minunile tale, Stăpână! a văzut cel mai
înainte fără vedere, şi a luat atâta veselie, pe cât poate
fiecare să o înţeleagă.
După puţină vreme s-a suit Leon la vrednicie
împărătească, şi a zidit o biserică în locul întru care a
aflat apa cea vindecătoare, în numele Prea Sfintei
Fecioarei Maria, şi a numit-o pe biserică, ca să se zică
Izvorul cel primitor de viaţă. Fiindcă apa aceea era
dăruire de la Izvorul cel adevărat al vieţii, adică de la
împărăteasa cea atotputernică.
Şi nu numai această facere de minune a săvârşit,
ci şi altele nenumărate, care covârsesc la număr stelele
cerului. Că durerile de piept, şi încuierile udului, patimile
funiceilor, şi curgerile de sânge, frigurile, lepra,
lingoarea, fierbinţelile, albeţele ochilor, zgîrcirile vinelor
şi alte multe feluri de boale a vindecat împărăteasa cea
Minunile Maicii Domnului
27
atotputernică prin apa aceea purtătoare de viaţă, şi în
fiecare zi vindecă pe cei ce pătimesc. Şi morţii i-a înviat,
după cum mai jos vom scrie mai arătat întru slava
Dumnezeului nostru, Care din dânsa S-a născut negrăit.
Căruia i se cuvine toată cinstea şi închinăciunea în veci.
Amin.
MINUNEA a 6-a
Pentru împăratul Leon cel înţelept
În vreme, în care a împărăţit Leon cel prea
înţelept, avea o soţie îmbunătăţită foarte şi sfântă, numele
ei fiind Teofana, care s-a sfinţit mai pe urmă pentru
faptele ei cele bune, după cum se vede în Sintixar, în 16
zile ale lui Decembrie.
Deci mai înainte de a se sfârşi Sfânta, a venit
mare boală împăratului, şi durere nevindecată, care se
zice piatră, că se nasc oarecare pietre în beşica udului4, şi
astupă drumul udului, şi nu poate să iasă udul, pentru
care pricină mulţi au murit. Aşadar, chinuindu-se Leon,
s-au adunat toţi doctorii, şi nu puteau să-l vindece, în
săptămîna zisă a brânzei l-au strâns durerile atât, încât au
hotârît doctorii cum că moare, şi i-au pregătit cele de
trebuinţă morţii.
Atunci, fericita împărăteasă văzând că nici un
doctor pămîntesc nu putea să-l vindece, a alergat la cel
Ceresc. A intrat în cămara cea împărătească, şi căzând
înaintea Sfintei Icoane a Maicii lui Dumnezeu, cu
credinţă şi cu lacrimi fierbinţi se ruga ca să-i dăruiască
puţină viaţă bărbatului ei, până ce ar veni în vârstă
Constantin fiul lor, ca să nu se primejduiască împărăţia.
4 Vezica urinară.
Minunile Maicii Domnului
28
Aşadar, făcând rugăciune împărăteasa cetăţii şi rugând pe
Stăpâna cerului şi a tot pământul, a auzit un glas nevăzut
zicând: „Nu te întrista, Teofano, că astăzi vine buruiana
cea vindecătoare, ca să vindece pe bărbatul tău”.
Aceasta auzind Sfântă, s-a bucurat foarte, şi
alergând către cel bolnav îl văzu cum că era în ceasul cel
mai de pe urmă, ca să-şi dea sufletul, şi doctorii au făcut
sfat, ca să-l spintece. Iar ea le-a zis lor, că degrabă vine
un alt doctor să-l vindece, şi după multe ceasuri, când
socotea cum că de tot a murit, văd că vine degrabă o
călugăriţă, Agati cu numele, care era de la Biserica Prea
Sfintei Născătoare de Dumnezeu Hrisopighişi ţinând un
vas cu apă din acea vindecătoare, a zis acestea către
împărăteasa: „Astăzi când m-am sculat de dimineaţă şi
împodobeam biserica Prea Sfintei Născătoare de
Dumnezeu, am auzit un glas, zicându-mi: Agati, ia
degrabă puţină apă din izvorul meu, ca să duci împăratului
să o bea, ca să se vindece şi el şi să înceteze şi durerea
Teofanei iubitei mele care cu lacrimi strigă către mine”.
Deci i-a dat împărăteasa apa celui bolnav şi îndată, o!
grabnică izbăvire! cum a băut-o s-a vindecat desăvârşit,
şi atîţa putere a luat, încât s-a sculat din pat sănătos, ca şi
cum n-ar fi avut nici o boală.
Minunea aceasta a înspăimântat pe toţi. Iar
împăratul a poruncit de au făcut praznic de veselie întru
aducerea aminte a acestei faceri de bine şi mulţumire a
Preaslăvitei Stăpânei noastre şi a Celui ce S-a născut din
ea negrăit, Căruia i se cuvine slava în veci. Amin.
MINUNEA a 7-a
Pentru Tesaloniceanul care a înviat prin apa
izvorului cel primitor de viaţă
Minunile Maicii Domnului
29
În Penticostar, în Vinerea cea luminată se citeşte
asemenea, cum că un om bogat s-a pornit de la Tesalonic
cu multă evlavie, ca să se ducă la biserica cea zisă mai
sus a Izvorului cel primitor de viaţă ca să se închine,
auzind minunile cele de spaimă, pe care le făcea Stăpâna
cea Atotputernică cu apa aceea din care avea dorire ca să
bea spre sfinţenia sufletului lui.
Deci luând mulţi arginţi pentru cheltuială, şi
pentru ca să dea la biserică, a intrat în corabie şi înotând
i-a venit o boală grea, de unde cunoscând cum că are să
moară, a zis corăbierului: „Socotesc că n-am fost vrednic
să mă închin bisericii Prea Sfintei Născătoarei de
Dumnezeu nici să beau din apa aceea Preasfântă, şi
fiindcă păcatele mele m-au împiedicat să nu mă duc viu,
te jur pe tine cu numele Stăpânii, Născătoarei de
Dumnezeu, să nu mă arunci în mare, ci să mă pui într-o
ladă, să mă duci la acea sfântă biserică, ca să mă îngropi
acolo, şi aşa făcând vei avea ajutătoare pe Preasfântă.
Încă îţi las ţie şi din banii mei o sută de galbeni, şi pe
ceilalţi să-i dai la biserica aceea pentru pomenirea
sufletului meu”.
Acestea zicând cel bolnav, s-a jurat lui corăbierul
ca să facă voia lui, şi atunci şi-a dat duhul. Iar corăbierul
a păzit trupul şi după trei zile a ajuns în Ţarigrad5, şi
scoţând pe cel mort a chemat preoţii să-i cânte slujba
după orânduială, şi să-l îngroape la biserica cea zisă mai
sus a Fecioarei. Şi după ce au cântat, i s-a părut unui
preot ca să deschidă sicriul pentru că nu mirosea ca alţi
morţi.
Deci deschizându-l au aruncat deasupra trupului
ţărână în chipul crucii, după obicei, zicând: „Tină luând,
m-ai plăzmuit pe mine şi ai pus întru mine suflarea de
viaţă, şi celelalte”.
5 Constantinopol.
Minunile Maicii Domnului
30
Atunci luând un tovarăş al corăbierului puţină apă
din izvorul cel primitor de viaţă şi apropiind-o de cel
mort, a zis acestea: „O sărace! cât dor ai avut ca să bei
din apa aceasta, şi nu ai ajuns, ci măcare acum mort
primeşte-o pe dânsa”. Aşa zicând, a vărsat apa peste
trupul lui şi îndată (o! minunile tale cele mai presus de
fire, Stăpână dătătoare de viaţă!) s-a sculat mortul şi a
şezut, slăvind pe Domnul şi pe Fericita Fecioară.
Câtă înspăimântare, o! fraţii mei, socotiţi că au
luat cei ce stau împrejur, şi mai ales corăbierii, cari l-au
ştiut că a murit, şi încă mai mult că era atunci de patru
zile mort, ca şi odinioară Lazăr cel ce s-a sculat după
patru zile ? Cei ce ştiau prea mult se minunau. Iar cel
mort s-a sculat, a mulţumit din destul Prea Sfintei, şi n-a
uitat facerea de bine, ci ca un recunoscător a rămas până
în sfârşit în biserica ei, slujind cu toată osârdia, făcânduse
călugăr evlavios şi îmbunătăţit. Veneau încă din
felurite locuri de îl întrebau pentru iad, dar el nimic n-a
răspuns pentru ceva, după cum şi Lazăr. Iar trăind cu
bună plăcere de Dumnezeu şi cu minunată viaţă douăzeci
de ani după ce a înviat, s-a odihnit întru Domnul, Căruia I
se cuvine slava în veci. Amin.
MINUNEA a 8-a
Pentru Sfântul Roman Cîntăreţul, care a făcut
Condacele tuturor Sfinţilor
Se vede la Metafrast, în întâia zi a lunii lui
Octombrie6, întru care prăznuim pe Sfântul Roman
Cîntăreţul (Melodul), că sfântul acela a fost din cetatea
Edesa şi a lăsat patria sa, şi ducându-se în Ţarigrad, a
6 Vieţile sfinţilor, luna octombrie ziua 1.
Minunile Maicii Domnului
31
locuit într-o mănăstire a Prea Sfintei Stăpânei noastre,
ceea ce se zice întru cele ale lui Kir. Şi de multe ori se
ducea din chilia lui la biserica Născătoarei de Dumnezeu
şi pururea Fecioară cea din Vlaherne, şi acolo petrecea
toată noptea la priveghere, că era foarte evlavios şi
îmbunătăţit, priveghind la praznicele cele împărăteşti şi
rugându-se toată noaptea. Pentru aceasta s-a învrednicit
să ia vrednicia aceasta de la Stăpâna, adică: la
privegherea Naşterii lui Hristos, aflându-se în biserica
cea zisă sus a Vlahernelor, a adormit puţin de osteneală.
Şi atunci a văzut pe Prea Sfânta în vedenie, unde ţinea o
carte, şi îi zise lui: „Deschide gura ta, ca să mănânci
dăruirea aceasta, care îţi dau”. Deci i s-a părut lui cum că
a deschis gura şi a înghiţit cartea aceea.
Şi atunci după ce s-a făcut ziuă, s-a suit în amvon
şi a început cu multă evlavie condacul Praznicului, adică:
„Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte”, şi
celelalte, pe care l-a cântat cu astfel de cântare şi cu atâtâ
dulceaţă, încât s-a cunoscut prea arătat, cum că a venit
din Cer, şi nu de la oameni darul care i s-a dat, şi toţi s-au
minunat. Că nu numai Condacul acesta a făcut, ci şi toate
celelalte ale praznicelor Mântuitorului, ale Preasfintei, şi
ale tuturor Sfinţilor.
Şi a alcătuit mai mult de o mie de Condace, adică:
a tot anul, câte se cîntă în biserica noastră. Iar de darul
acesta s-a învrednicit minunatul de la Maica lui
Dumnezeu pentru că avea evlavie către ea foarte, şi o
cinstea, pentru aceasta şi de la ea s-a slăvit şi în lumea
aceasta vremelnică, şi în viaţa cea cerească şi fericită. Pe
care să dea Dumnezeu ca să o dobândim noi toţi. Amin.
Minunile Maicii Domnului
32
MINUNEA a 9-a
Pentru Sfântul Grigorie Arhiepiscopul
Neocesareei, făcătorul de minuni
În 17 zile ale lui Noiembrie, Biserica noastră
prăznuieşte pe Sfântul Grigorie făcătorul de minuni, care
a fost pustnic sus într-un munte şi avea o petrecere şi
viaţă minunată. Pentru aceasta l-au hirotonit Arhiereu cu
un chip minunat, că nu l-au făcut ca pe alţi Arhierei ca
să-l aleagă fiind de faţă, ci nevoindu-se în munte s-a
hirotonisit Arhiepiscop Neocesareei, nefiind de faţă.
Care, după ce s-a suit în scaunul cel înalt al arhieriei, s-a
sârguit să facă şi faptă bună mai multă, pentru aceasta şi
de la Dumnezeu s-a învrednicit de mai mari daruri, după
cum în viaţa lui se văd minunile cele mai presus de fire
pe care le-a făcut.
Deci sfântul acesta rugându-se într-o noapte în
chilia lui, după obicei a venit o dumnezeiască strălucire şi
s-a luminat toată casa mai mult decât ar fi fost însuşi
soarele văzut.
Atunci văzu o femeie prea încuviinţată, frumoasă
şi minunată şi aproape de ea un bătrân prea cinstit şi
cucernic. Deci se minuna Grigorie, şi socotea în mintea
lui cum că femeia aceea prea cinstită ar fi fost
împărăteasa îngerilor, dar bătrânul n-a putut să înţeleagă
cine ar fi, până ce a auzit pe Preasfinţii că i-a zis lui:
„Ioane ucenicule al Fiului şi Stăpânului meu, şi cela ce
eşti numit cu numele Preamăririi, arată taina adevăratei
credinţe lui Grigorie acesta, iubitului rob al învăţătorului
tău, ca să înţeleagă adâncul cuvântării de Dumnezeu,
pentru ca să nu-l biruiască vreun eretic cândva”.
Acestea auzindu-le Sfântul, a cunoscut cum că a
Minunile Maicii Domnului
33
fost Ioan Evanghelistul, care a venit cu Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu, ca să-l înveţe mărturisirea cea
dreptslăvitoare a credinţei, pentru că în vremea aceea
erau mulţi eretici, şi cu cuvintele lor cele măgulitoare
înşelau pe mulţi şi îi trăgeau la dogmele lor cele
răzvrătite.
Atunci dar a scris marele acesta şi făcătorul de
minuni Grigorie mărturisirea credinţei noastre celei
adevărate şi dreptslăvitoare, după cum l-a luminat
Preasfânta şi l-a învăţat Apostolul şi a dat-o pe dânsa
Sfintei şi Soborniceştii Biserici a lui Hristos, după cum în
viaţa lui mai arătat se vede, pe care a scris-o Sfântul
Grigorie de Nyssa, fratele marelui Vasile. Nu numai de
dăruirea aceasta s-a învrednicit de la Maica lui
Dumnezeu credinciosul acesta şi binecunoscătorul robul
ei, ci şi de puterea facerii de minuni, că a săvârşit cu
ajutorul Stăpânei acesteia cea atotputernică nişte minuni
pe care toţi auzindu-le se minunează şi care voieşte ca să
ia bucurie şi veselie sufletească, să citească viaţa lui.
Numai una să o spun, spre încredinţarea celorlalte, pentru
ca să cunoaşteţi cât dar află la Dumnezeu acela care
împlineşte poruncile Lui, şi cinsteşte cu multă evlavie pe
Împărăteasa cea mult lăudată şi prea slăvită.
În Neocesareea, în care era Sfântul acesta
Arhiereu, este un râu mare, pe care îl numesc Licon, care
se mărea iarna atât încât făcea nenumărate pagube nu
numai la ţarini şi la case, pe care le prăpădea şi îneca
dobitoacele, ci şi pe mulţi oameni îi omora. Deci s-au dus
oamenii cei de loc către Grigorie cel Mare, şi l-au rugat
ca să le ajute. Iar Sfântul, sfătuindu-i pe dânşii ca să aibă
nădejdea lor către Dumnezeu, s-a dus cu dânşii ţinând în
mâinile lui un toiag, pe care l-au înfipt în malul râului, şi
mai întâi a făcut rugăciune în taină, apoi a zis şi aceasta
cu glas: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi
Minunile Maicii Domnului
34
poruncesc ţie, eu robul lui Dumnezeu şi al pururea
Fecioarei Maria, ca să nu ieşi mai mult din locul tău, nici
să treci hotarul acesta al toiagului meu”.
Acestea zicând Sfântul (o! mari minunile tale
Doamne!), toiagul acela uscat şi de toată umezeala
neîmpărtăşit, a prins rădăcini şi s-a făcut copac mare şi
înfrunzit prea frumos. Şi minunea urmă minunii, pentru
ca să se propovăduiască totdeauna puterea lui Hristos. Se
vede până în ziua de astăzi copacul acela, că n-a putrezit
de mulţimea vremii, nici rîul n-a îndrăznit vreodată ca să
treacă hotarul pe care l-a poruncit Sfântul, căci când
ajunge la copacul acela întoarce călătoria către cele
dinapoi, şi se cucerniceşte de toiagul Sfântului. Aşa ştie
Domnul a slăvi pe cei ce de asemenea îl slăvesc pe El.
Vedeţi, creştinii mei, câte minuni şi semne au făcut robii
cei evlavioşi ai Născătoarei de Dumnezeu, pentru că au
avut credinţă către Dumnezeu? Dar cum îndrăznesc
oarecare filosofi să spună că sunt minciuni unele din
minunile Prea Sfintei? Oamenii pot să săvârşească unele
ca acestea cu ajutorul Stăpânului, şi Maica lui oare nu
poate? Sfântul acesta a poruncit unei pietre mari ca un
munte, de a ieşit din locul ei şi s-a dus aiurea.
Aceasta a făcut-o şi Avva Marou al Traciei,
Ioachim Patriarhul Alexandriei. Iar marele Averchie
Arhiepiscopul Ierapolii a poruncit diavolului, de a ridicat
din Roma o jertfelnic de piatră ca un munte, adică un
altar al idolilor, şi l-a dus în Frigia, cale de patruzeci de
zile, făcând mare înspăimântare şi uimire celor ce o
vedeau. Încă făcătorul de minuni Spiridon a poruncit de
asemenea unui rîu ce se vărsa întocmai ca o mare în
vreme de vară, care întorcându-se în părţile cele dinapoi,
a trecut nu numai sfântul, ci şi câţi s-au întâmplat acolo.
Acestea şi altele asemenea se văd în vieţile celor
mai sus-zişi pe care le-a scris Simeon Metafrastul, (care
Minunile Maicii Domnului
35
pe larg se află tipărite şi pe limba noastră). Deci dacă
sfinţii au săvârşit nişte minuni ca acestea, cum nu ar fi
putut Stăpâna ca să lipească mâinile cele tăiate, să
învieze pe morţi şi să săvârşească minuni asemenea, ca
una ce a născut pe Dumnezeu?
Eu le cred, şi le-am tălmăcit după cum le-am aflat
scrise pentru ca să se umilească păcătoşii, să se întoarcă
către pocăinţă, şi să dobândească iertare. Şi de am greşit
la aceasta Domnul să mă ierte, că după cum am zis mai
înainte la începutul cărţii, eu cred, după cum porunceşte
Biserica Răsăritului, adică Ortodoxă, ca un
dreptcredincios, şi să nu mă prihănească cineva cu
nedreptate. Că pentru multă evlavie pre care o am către
Preasfânta am tradus această carte în româneşte şi la tipar
am dat-o, şi nădăjduiesc la milostivirea şi bunătatea ei ca
să-mi ajute să scap de munca cea veşnică, de care dea
Dumnezeu ca să ne izbăvim noi toţi creştinii prin
rugăciunile însăşi ale Stăpânei noastre pururea Fecioarei
şi Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor.
Amin.
MINUNEA a 10-a
Pentru Ioan Damaschin, pe a cărui mină cea
tăiată a vindecat-o cea Preanevinovată
Se vede în viaţa Sfântului Ioan Damaschin pe
care a scris-o preaînţeleptul Ioan Patriarhul Antiohiei,
cum că în vremea lui Leon Isaurul era mare prigonitor
contra icoanelor în Constantinopol şi pe mulţi
dreptcredincioşi a muncit împăratul cel urâtor de Hristos
cu feluri de munci. Deci, înştiinţîndu-se de acestea Ioan
Damaschin, pe care îl avea voievodul sarachinilor ca
întâiul sfetnic, scria în fiecare zi scrisori, şi le trimitea în
Minunile Maicii Domnului
36
Constantinopol dreptcredincioşilor, în care arăta, cu
mărturii vrednice de crezut, cum că toţi care nu se
închină sfintelor icoane sunt eretici şi fără de Dumnezeu
şi de împărăţia lui Hristos străini. Iar auzind împăratul
aceasta, a cerut ca să-i dea una din scrisorile lui Ioan, pe
care a arătat-o dascălilor, întrebându-i pe dânşii dacă
poate cineva dintre dânşii ca să imite chipul scrisorii.
Deci s-a aflat unul iscusit de prisosit la frumoasa
scriere, care s-a făgăduit împăratului ca să o scrie atât de
asemenea, că însuşi Ioan nu va cunoaşte cum că este
străină. Acestuia a poruncit împăratul cel viclean de a
scris către dânsul o scrisoare ca şi cum ar fi de la Ioan, în
care zicea acestea: „Împărate, întru mulţi ani să trăieşti,
închinăciunea cea cuviincioasă împărăţiei tale aduc eu
robul tău Ioan din Damasc, şi îţi arăt ca să ştii că cetatea
noastră este în vremea aceasta slăbănogită, pentru că
lipsesc cei mai mulţi ostaşi ai Agarenilor la război. Şi
dacă vei trimite puţină oaste, cu înlesnire o iei, şi îţi voiu
ajuta şi eu la o apucare ca aceasta pe cât pot, că în
mâinile mele este toată cetatea”. Acestea şi altele mai
multe scriind vicleanul împărat a făcut şi altă scrisoare cu
mâna lui, către Stăpânitorul Agarenilor, zicând acestea:
„Prea de bun neam şi prea iubite Voievoade al cetăţii
Damascului, să te bucuri. Ştii că nu este nici un lucru mai
fericit mai lăudat, şi lui Dumnezeu plăcut decât
dragostea; ca să păzească cineva tocmelile cele de pace,
pentru aceasta nu voi să stric prietenia, pe care o am cu
bunul neam al tău, cu toate că un prieten al tău adevărat
mă îndeamnă şi mă cheamă pe mine la aceasta, şi îmi
trimite scrisori de multe ori ca să viu asupra ta cu război.
Iar pentru încredinţarea ta îţi trimit una din scrisori,
pentru ca să cunoşti adevărata prietenie pe care o am eu
către tine, şi vicleşugul, şi răul nărav al aceluia care a
scris-o”.
Minunile Maicii Domnului
37
Aceste două scrisori le-a trimis cu un rob al său,
cel cu nume de leu şi cu socoteală de şarpe, la cel viclean
şi barbar, care, văzându-le, s-a mâniat, şi chemând pe
Ioan, i le-a arătat. Iar Ioan, înţelegând viclenia
împăratului, spunea adevărul nu numai că nu le-a scris, ci
nici măcar în mintea lui nu le-a gândit niciodată. Iar
barbarul biruit fiind de mânie n-a crezut, nici soroc nu i-a
dat ca să arate adevărul, ci a poruncit să-i taie mâna lui.
Deci s-a tăiat dreapta aceea, care mustra pre cei ce urăsc
pe Domnul, şi în loc de cerneală cu care se vopsea mai
înainte, s-a vopsit cu al său sânge, pe care mînă au
spânzurat-o în târg, ca să o vadă toţi. Şi după ce a trecut
ziua, a trimis Ioan mijlocitor, rugându-se tiranului că să-i
dea mâna să o îngroape ca să-i mai uşureze durerea lui,
iar acela a primit, şi i-a dat-o.
Deci luând-o pe dânsa Ioan şi intrând în casa sa, a
căzut la pământ cu faţa în jos înaintea sfintei icoane a
Maicii lui Dumnezeu, zicând acestea cu lacrimi şi cu
credinţă: „Stăpână, Preasfântă Maică, ceea ce ai născut
pe Dumnezeul meu, pentru dumnezeieştile icoane dreapta
mea s-a tăiat. Cunoşti bine pricina pentru care s-a nebunit
Leon; apucă înainte dar, ca o grabnică ce eşti, şi-mi
vindecă mâna mea; dreapta Celui înalt, Care S-a întrupat
din Tine, multe puteri face prin mijlocirea Ta; aşa şi
acum, pe dreapta mea aceasta să o vindece, pentru
rugăciunile Tale, ca să poată scrie cu dulci şi întocmite
cântări care se cuvin să se dea Ţie, Născătoare de
Dumnezeu, şi Celui ce s-a născut din tine, şi totodată
ajutătoare să se facă dreptei credinţe.
Acestea zicând Ioan cu lacrimi, a adormit, şi văzu
icoana pururea Fecioarei care îi zise lui, cu liniştită
privire: „Vezi, sănătoasă s-a făcut mâna ta, şi să nu-ţi
pese mai mult pentru aceasta, ci fă-o pe dânsa „trestie a
scriitorului ce scrie degrabă, după cum te-ai făgăduit mie
Minunile Maicii Domnului
38
acum”. Deci, deşteptându-se şi văzând-o vindecată şi
lipită mâna lui (o! prea mare puterea Ta, Preacurată !) s-a
bucurat cu duhul pentru Dumnezeu şi pentru Maica Lui,
că a făcut cu dânsul mărire Cel Puternic. Deci toată
noaptea a cântat veselindu-se, cântare de mulţumire lui
Dumnezeu, zicând: „Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, s-a
proslăvit întru tărie”. „Dreapta Ta a vindecat pe dreapta
mea cea tăiată, şi pentru aceasta va sfărâma pre vrăjmaşii
care nu cinstesc prea cinstită icoana Ta, şi a Aceleia ce
Te-a născut pe Tine, şi prin mâna mea va zdrobi pe
necinstitorii de icoane cei potrivnici mulţimii slavei
Tale”.
Deci a trecut toată noaptea veselindu-se şi
cântând laude pururea Fecioarei Maria, Maicii lui
Dumnezeu. Iar când s-a făcut ziuă şi au văzut vecinii
lucrul cel minunat, au vestit în toată cetatea. Însă
oarecare urâtori de Hristos au zavistuit, şi ducându-se au
spus Stăpânitorului cum că n-a tăiat mâna lui Ioan, ci
altuia oarecăruia rob al lui, care pentru ca să-i facă
bunătatea Domnului său, a primit ca să-i taie mâna lui,
pentru că i-au dat arginţi nenumăraţi.
Iar Stăpânitorul a poruncit ca să vie Ioan, să vadă
mâinile lui, şi venind i-a arătat mâna cea tăiată, care avea
un semn roşu împrejur, pe care l-a iconomisit Preasfânta
pentru neminoinoasa mărturie a tăierii. Deci i-a zis
barbarul: „Care doctor te-a vindecat şi ce fel de doctorii
ai pus?”. Iar Ioan cu strălucit şi mare glas s-a făcut
propoveduitor minunii, zicând: „Domnul meu m-a
vindecat, doctorul cel Atotputernic, care are deopotrivă
putere după voire”. Iar Stăpânitorul a răspuns : „Iartă-mă,
omule, că după cum se vede nevinovat eşti; nu ai greşit la
pricina aceasta, şi cu nedreptate te-am osândit. Aşadar, să
ai cinstea cea dintâi, ca să fii întâiul sfetnic al meu, şi mă
făgăduiesc ţie, ca să nu fac nimic fără de sfatul şi voirea
Minunile Maicii Domnului
39
ta”. Iar Ioan a căzut la picioarele lui, rugându-se să-l
ierte, să se ducă să slujească Făcătoarei de bine, după
cum i-a poruncit. Şi după ce s-a pricit mult timp s-a
învoit Stăpânitorul, şi i-a dat voie şi iertare să se ducă
unde voieşte. Iar Ioan mulţumind s-a dus, şi împărţind
săracilor averea lui, şi slobozind pe robii lui, s-a dus la
Mănăstirea Sfântul Sava, unde făcându-se călugăr s-a dat
ascultător la un bătrân aspru, care i-a poruncit să-şi taie
desăvârşit voia lui, după rânduiala petrecerii celei
călugăreşti, ca să nu facă niciodată nimic fără de voie şi
blagoslovenie şi să nu cânte nicidecum vreun tropar. Tai
însă cuvântul, pentru ca să nu ies din ceea ce stă înainte.
(Şi care pofteşte ca să se umilească mai mult să citească
viaţa lui, în patru zile ale lui Decembrie, ca să ia mare
folos.) Iar într-una din zile, un frate al Mănăstirii a rugat
pe Ioan ca să-i alcătuiască vreun tropar de moarte
umilitor, ca să ia puţină mângâiere, pentru că adormise
fratele lui cel după trup. Iar Ioan se temea să nu
scârbească pe bătrânul; însă s-a biruit de multa rugăminte
a fratelui, şi scriind troparul acesta prea cu frumoasă
cântare, şi anume: „Toate sunt deşertăciuni, cele
omeneşti” îl cânta, şi sosind bătrânul de afară, şi auzind
glasul acela de cântare prea umilitoare, s-a scârbit, şi a
gonit pe Sfântul ca pe un neascultător. Iară el, căzând la
picioarele bătrânului, cerea iertăciune, dar acela nici întrun
chip nu s-a plecat. Însă pentru multa rugăciune a
proestoşilor, s-a înduplecat iarăşi ca să-l primească numai
să se învoiască să cureţe ieşitorile şi să odihnească pe
călugări. Iar el a primit, cunoscând folosul ascultării.
Deci bătrânul, văzându-l pe dânsul că ascultă, l-a
primit iarăşi, poruncindu-i să păzească tăcerea, după cum
cea mai dinainte. După puţine zile, se arată Preasfânta
bătrânului în somn, zicându-i: „Pentru ce ai închis un
minunat izvor ca acesta, care varsă afară destule pâraie şi
Minunile Maicii Domnului
40
apă a odihnei sufletelor cu atâta dulceaţă, mai mult decât
cel ce a izvorât cu străină cuviinţă, din piatră, în pustie?
Lasă izvorul ca să adape toată lumea, să acopere mările
eresurilor şi să le mute spre dulceaţa minunată. Acesta
are să covârşească alăuta cea proorocească a lui David, şi
Psaltirea, cântând cântări nouă Domnului, şi cântări pline
de minunată dulceaţă, mai presus decât Cântarea lui
Moisi, şi decât cântarea în fluier de horă a Mariamiei.
Faţa de asemănarea alăutei lui cea dulce cântătoare şi
minunată, au să se socotească un basm netrebnic cântările
cele fără de folos ale lui Orfeus. Acesta va cânta cântarea
cea duhovnicească şi cerească. Acesta va urma cântările
cele heruvimiceşti. Acesta va croi drept dogmele
credinţei şi va da la iveală răzvrătirea şi strâmbarea a tot
eresul”.
Când s-a deşteptat bătrânul, care a avut vedenia
aceasta, şi i s-au descoperit cele negrăite, a zis către
Sfântul acestea: „O! fiule al ascultării lui Hristos,
deschide gura ta; nu în pilde, ci întru adevăr, nu întru
ghicituri, ci în dogme. Grăieşte cuvintele pe care le-a
scris Duhul Sfânt în inima ta; suie-te în muntele
Sinaitului cel al vedeniilor şi al descoperirilor lui
Dumnezeu, fiindcă te-ai smerit pre sineţi până în sfârşit;
acum dar, suie-te în muntele bisericii, şi propovăduieşte,
binevestind Ierusalimului; întru tărie înalţă glasul că
preaslăvite mi s-au grăit mie pentru tine de la Maica lui
Dumnezeu, şi mă iartă pe mine de câte ţie am greşit, că
din necunoştinţa mea te-am împiedicat”.
Atunci dar, început făcând Ioan cântărilor celor
cu miere curgătoare, lumina bisericile atâta, încât oricine
auzea cuvintele lui şi facerile putea să înţeleagă. Deci
întru acest chip vieţuind Sfântul într-o petrecere
îmbunătăţită şi prea minunată, şi multe scrieri lăsând
asupra luptătorilor de icoane, alcătuind canoane prea
Minunile Maicii Domnului
41
frumoase şi dulci la cântare, cum şi alte cuvinte de
praznice, spre lauda şi mărirea Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu, s-a odihnit întru Domnul, Căruia I se cuvine
slava şi Stăpânirea, în veci. Amin.
MINUNEA a 11-a
Pentru împărăteasa Franţei, ale cărei mâini tăiate
le-a vindecat Stăpâna cea Atotputernică
În Franţa era un împărat văduv de întâia soţie cu
care făcuse un copil, parte femeiască prea frumos şi l-a
numit Maria. Apoi el a făcut a doua nuntă, şi a luat o
femeie mai frumoasă, cum nu se afla în locurile lui, care
pe cât era frumoasă la trup pe atât era la suflet grozavă.
Şi mai ales se stăpânea atâta de zavistie, încât nici într-un
chip nu vrea să audă cum că ar fi fost alta cândva mai
frumoasă decât ea. Şi văzând pe fiica cea întâi născută,
cum că avea frumuseţe minunată, au zămislit în inima ei
pe diavolul, şi căuta chip să o omoare din zavistie pe
fecioara cea nevinovată, pentru ca să nu se facă mai
frumoasă decât ea.
Deci, când s-a dus în altă ţară împăratul, pentru o
pricină de nevoie, atunci a aflat prea îndrăzneaţă vreme
potrivită ca să săvârşească pofta ei cea zavistnică. Şi a
vorbit cu un rob credincios al ei, care avea multă
îndrăzneală, zicând lui: „Un lucru voiesc să-mi faci întrascuns,
să nu ştie cineva şi eu îţi voi da atâtea danlri, cu
care să te faci cel întâiu în palaturile cele împărăteşti, iar
el s-a făgăduit cu jurămînt să săvârşească ce-i va porunci.
Atunci ea a zis lui: soţia cea dintâi pe care a avut-o
împăratul, a făcut pe fiica aceasta nu cu dânsul, ci cu alt
oarecare om cu rău nărav. Pentru aceasta, ca o naştere a
desfrânării face lucruri necuviincioase şi pline de ruşine
Minunile Maicii Domnului
42
şi dacă mai mult va trăi în casă, are să umple de ruşine
casa mea. Deci te rog pe tine, ia-o dimineaţă, şi îi spune
cum că o duci în grădină să o plimbi, şi tu omoar-o pe
dânsa, în locul cel pustiu, şi ascunde-o ca să nu audă
cineva de aceasta. Şi ca semn al nemincinoasei mărturii,
să-i tai mâinile ei şi să mi le aduci”.
Deci slujitorul acela s-a făgăduit că să
împlinească dorinţa ei, şi s-a gătit de cu seară cu o
rudenie a lui şi prieten credincios.
Iar la miezul nopţii a deşteptat împărăteasa pe
fecioară şi i-a zis ei: „Du-te, Maria mea, cu oamenii
aceştia în cutare loc, în care vin şi eu curând, ca să ne
plimbăm”. Aşa dar a luat-o pe fecioară şi a dus-o într-un
loc departe şi pustiu, unde a înţeles vicleşugul, că era din
fire înţeleaptă. Deci a ridicat ochii către cer şi cu lacrimi
s-a rugat zicând: „Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, altă
nădejde şi ajutor nu am fără numai Darul tău, şi tu
răsplăteşte celor ce mă vrăjmăşesc pe mine cu
nedreptate”. Iară slugile i-au spus: „Să nu plângi şi să nu
te temi că vei pătimi vreun rău de la noi”. Iar ea a zis:
„Pentru ce minţiţi? Maica mea cea vitregă m-a înşelat pe
mine, şi m-a dat în mâinile voastre ca să mă omorâţi, şi
nădăjduiesc spre nădejdea celor deznădăjduiţi, că are să
vă răsplătească fărădelegea voastră. Ce voiţi de aici
înainte? Locul este pustiu şi faceţi porunca doamnei
voastre, numai vă rog să nu mă ucideţi fără de veste, ci
mărturisiţi ceea ce aveţi să faceţi, ca să-mi dau, prin
rugăciune, Stăpânului, duhul meu”. Iar ei i-au spus:
„Bine că ai cunoscut ceea ce are să urmeze, că aşa ne-a
poruncit, şi ne-am făgăduit să te omorâm”. Iar ea a zis:
„Şi nu vă temeţi de Dumnezeu să mă ucideţi cu
nedreptate? Nu ştiţi că darul Lui ca un drept Judecător nu
lasă ascunsă şi nepedepsită o faptă ca aceasta, ci o va
izbândi vouă, şi prea împietritei aceleia, că nici pe aceea,
Minunile Maicii Domnului
43
nici pe voi nu v-am nedreptăţit vreodată? Deci dacă voiţi
să vă lăsaţi de o fărădelege ca aceasta, lăsaţi-mă pe mine
în locul acesta pustiu, şi spuneţi ei cum că m-aţi omorât.
Aici nu este nimeni ca să mă caute cu cele trebuincioase
şi voi muri de foame, iar voi nu vă veţi pângări mâinile
voastre într-acest fel de spurcată ucidere”.
Acestea şi altele mai multe zicând, cu lacrimi, lea
părut rău pentru dânsa şi i-au zis: „Nouă ne pare rău
pentru tine, şi te lăsăm vie. Dar aceea ne-a zis să-i ducem
mâinile tale ca să se încredinţeze pentru moartea ta şi
dacă nu vom face, cuvântul ei ne va face rău. Şi chiar
dacă te vom lăsa vie, fiarele te vor mânca. Iar ea au răspuns:
„Amară-mi este şi o moarte şi alta; cu toate acestea
voi avea puţină mângâiere, cum că m-au mâncat fiarele,
şi nu oamenii, şi veţi fi nevinovaţi şi voi de fărădelegea
aceasta. Faceţi aşa pentru numele Prea Sfintei care a
născut pe adevăratul Dumnezeu şi Judecătorul tuturor, ca
să nu mă ucideţi. Iar fiindcă ziceţi cum că v-aţi făgăduit
ei ca să-i duceţi mâinile mele, tăiaţi-le, ca să le vază şi să
se bucure, şi pe mine lăsaţi-mă aici să mor de durere”. Iar
ei au primit să o lase vie.
Atunci sărmana, pentru ca să scape de moarte, a
pus mâinile ei pe o cracă, şi i le-au tăiat din încheieturi cu
un chip îndemânatic, şi le-au dus la împărăteasa care le-a
dat daruri şi dăruiri nenumărate. Iar sărmana fecioară a
rămas întru durere şi chinuire neasemănată şi nu avea altă
mângâiere la durerile cele prea usturătoare, numai
numele Prea Sfintei, al cărei ajutor îl chema cu lacrimi şi
cu credinţă. Pentru aceasta nu s-au lipsit de cerere, ci cu
ocrotirea Preabunului Dumnezeu a dobândit ajutor întracest
chip.
Un tânăr de bun neam, fiul unui domn bogat, vâna
într-acele părţi şi cu povăţuirea lui Dumnezeu s-a dus
aproape de pădurea aceea, unde auzind plânsul cel
Minunile Maicii Domnului
44
nemângâiat, a căutat până ce a aflat-o. Şi minunându-se
de primejdie şi de frumuseţea ei, a întrebat să-i spună
pricina, iar ea n-a răspuns nimie, mimai plângea cerând
ajutor. Iar domnul acela a zis slugilor: „Vreme nu este ca
să o întrebăm, ci fiindcă Dumnezeu ne-a povăţuit aici
pentru ea, luaţi-o binişor să o ducem în oraşul nostru”.
Aşa dar făcând, au ajutat-o cu sârguinţă, cu buruieni şi cu
feluri de doftorii, de i-au încetat desăvârşit durerile. Şi se
minunau toţi ai palatului de înţelepciunea pe care o avea,
şi de frumuseţea ei. Deci o întrebau pe ea de multe ori, a
cui fiică este şi pentru ce i-au tăiat mâinile ei, şi n-a vrut
să spună. Dar pentru bunele ei obiceiuri şi pentru faţa ei
cea de bun neam şi frumoasă, a iubit-o tânărul din toată
inima lui şi a zis Ducelui într-o zi: „Părintele meu,
cunosc cum că mă iubeşte şi te rog să-mi faci darul
acesta: Noi suntem bogaţi şi nu avem trebuinţă de lucruri.
Când voieşte cel bogat să se însoare, trebuie să nu caute
alta numai femeia să-i placă. Aceasta voiu şi eu să-mi
facă stăpânirea ta, ca să iau pe fecioara pe care am aflat-o
în pustie; şi n-am trebuinţă pentru slujirea mâinilor ei”.
Tatăl a răspuns: „Noi putem să luăm o fiică a unui domn
asemenea nouă, şi tu voieşti să o iei pe aceasta? Nu este
atâta că este fără de mâini, pe cât că nu o ştim dacă nu
este copil al vreunui ţăran prost, şi ne va fi ruşine nouă”.
Iar acela a zis: „Părintele meu, aceasta nu poate să fie, că
frumuseţea, cunoştinţa, învăţătura şi rânduielile ei o
mărturisesc din sânge împărătesc. Ci dacă ar fi şi copil al
unui om mic, eu o voiesc, şi dacă nu o voi lua pe dânsa,
întru adevăr îţi spun, alta nu iau şi voiu petrece viaţa mea
cu tristeţe neasemănată”.
Deci văzând Ducele dorul tânărului, s-a
înduplecat, şi au făcut nuntă cu bucurii prea bogate. Iar
împăratul, tatăl ei, era în durere nemângâiată, neştiind
unde să fie fiica lui, pentru că împărăteasa i-a spus cum
Minunile Maicii Domnului
45
că a fugit pe ascuns într-o noapte, şi nu ştie ce s-a făcut.
Şi plângea nemângâiat, având prepus7 către împărăteasa,
dar nu i-a arătat bănuiala lui până ce va cunoaşte
adevărul. A trimis deci oameni în feluri de locuri ca să
cerce, au scris şi poruncit să se adune domnii şi boierii
împărăţiei lui, să facă alergare de cai, pentru ca să ia
puţină bucurie, să nu-l omoare durerea.
Deci s-a dus porunca aceasta şi în locul unde era
fiica lui. Şi vrând Ducele să încalece, nu l-a lăsat fiul lui,
ci i-a zis: „Părintele meu, nu este cu cuviinţă să te
osteneşti atâta călătorie, fiind bătrân; odihneşte-te, şi eu
mă voi duce în locul tău, iubeşte pe soţia mea ca şi pe
mine, şi dacă va naşte mai înainte de a mă întoarce eu,
poartă grijă de ea”. Iar Ducele a primit, s-a rugat pentru
el şi i-a mulţumit.
Deci ducându-se, a făcut cu dumnezeiasca putere
atâtea fapte vitejeşti şi lupte eroice întru alergarea aceea
de cai, încât toţi vorbeau despre dânsul, lăudându-l şi
fericindu-l. Iar împărăteasa cea vicleană l-a poftit şi
chemând pe sluga lui l-a întrebat, de unde este domnul
lui, dacă are femeie şi altele asemenea. Iar sluga i-a spus
ei cu de-amănuntul toate, cum că au aflat într-o pădure
deasă una fără de mâini, că au luat-o şi celelalte. Mai pe
urmă i-a spus ei cum că în acel ceas a venit, de la tatăl lui
scrisoare, cum că femeia sa a născut doi copii parte
bărbătească, şi să nu fie îngrijorat.
Atunci reaua aceea şi vicleana a zămislit cu
durere, şi a născut fărădelege; a dăruit cu multe daruri pe
omul acela, şi l-a rugat, când va scrie domnul lui Ducelui,
să-l aducă acolo pe ducătorul de scrisoare ca să-i
poruncească şi ea, iar acela s-a făgăduit ca să o facă. Şi
după ce a scris tânărul răspuns tatălui său ca să aibă grijă
de femeie şi altele asemenea, pecetluind scrisoarea au
7 Bănuială.
Minunile Maicii Domnului
46
trimis-o cu robul. Iar acesta necunoscând vicleana
meşteşugire, s-a dus la împărăteasa, care l-a ospătat cu
multă îndestulare. Şi luând scrisoarea pe ascuns a scris
alta, a scos pecetea Ducelui cu un chip îndemânatic şi a
pus-o pe scrisoarea ei în care ea a scris acestea:
„Părintele meu, cunoaşte că această noră a ta este fiica
unui om făcător de rele, şi pentru răutăţile ei i s-au tăiat
mâinile. Şi copiii nu sunt ai mei; deci mă rog ţie, cum vei
citi scrisoarea mea, să o omori cu copiii ei; şi până nu voi
auzi de moartea ei, nu vin acolo”. Şi această vicleană
scrisoare a dat-o vipera aducătorului de a dus-o Ducelui.
Care văzând cele scrise, s-a întristat şi nu se dumirea
neştiind ce să facă. Aşa gândind, s-a sfătuit cu o slugă
credincioasă, cum ar face. Iar acela i-a zis lui: „Să nu faci
o fărădelege ca aceasta, ca să o omori, ci dă-mi-o mie, ca
să o duc în locul în care am aflat-o, să o las acolo, şi
Dumnezeu o va chivernisi cum va voi. Iar pe urmă mă
voi duce să spun Domnului meu, cum că am făcut ce ne-a
scris. Cuvântul acesta a plăcut Ducelui.
Deci luând sluga pe Maria cu fiii ei, a lăsat-o pe
dânsa în pustie, şi s-a dus ca să afle pe bărbatul ei. Iar
săraca şi sărmana aceea a rămas în locul acela neumblat,
cu multă durere şi întristare nemângâiată, aşteptând
moartea. Plângând dar şi tânguindu-se, a văzut o potecă,
şi luând copiii în braţele sale, după cum putea, umbla
împrejur pe drumul acela, până ce au ajuns la o peşteră,
în care locuia un pustnic. Acesta văzând-o pe dânsa, a
socotit cum că ar fi o nălucire a vrăjmaşului, dar când a
auzit patimile ei s-a întristat şi lăsând-o pe dânsa în
peşteră, s-a dus în alt loc. Şi în fiecare zi aduna rădăcini,
şi din rădăcinile şi buruienile care mânca el îi aducea şi ei
de o hrănea cu acelea, sau mai bine să zic, cu
dumnezeiasca putere.
Au trecut aşa multe zile, până ce s-a întors
Minunile Maicii Domnului
47
bărbatul ei în ţara lui şi înştiinţându-se de cele făcute a
plâns cu amar. Apoi luând slugile, a zis: „Să mergem să
căutăm locul acela, şi nădăjduiesc către Preacurata
Născătoare de Dumnezeu, pe care săraca o chema în
ajutor, totdeauna, că după cum întâi i-a ajutat, şi acum va
fi având-o păzită”. În acea noapte se arată Preasfânta în
somn Mariei, şi îi zise: „Mâine vine credinciosul tău
bărbat ca să te ia; şi mai multă muncă şi durere nu se va
mai apropia de tine de acum înainte. Iar pentru răbdarea
ta şi pentru credinţa care o ai către mine, că mă strigi
întru ajutor la patimile tale, să înceteze durerile şi
întristările tale, şi să se întoarcă întru bucurie”. Răspuns-a
Maria: „Îţi mulţumesc, şi mă închin Ţie, Doamna mea, că
nu mă laşi. Dar cum să văd desăvârşită bucurie, până
când mă aflu fără de mâini? Însă nu mă deznădăjduiesc,
păcătoasa, şi îndrăznesc la mila Ta, să-mi dai şi mai-mult
ajutor”. Acestea zicând cu chip smerit, a auzit pe
împărăteasa îngerilor că îi zicea ei: „Ia-ţi mâinile tale cu
ajutorul şi darul Fiului meu şi Dumnezeu. Că cei ce mă
iubesc pe mine şi nădăjduiesc sub acoperământul meu nu
se vor lipsi de tot binele”. Acestea zicând, s-a aflat
femeia vindecată, pentru care de bucurie deşteptându-se,
văzu (o! minunile tale cele prea mari, Stăpână!) că era
vedenia adevărată. Cine ar putea să spună veselia pe care
a luat-o şi mulţumirile cele ce le-a făcut către Preasfânta?
Căci toată noaptea aceea a petrecut-o în rugăciuni, şi în
plecarea genunchilor, zicând herelisirea îngerului, după
cum avea totdeauna obişnuinţă să zică, cu evlavie şi cu
umilinţă. Iar după ce s-a făcut ziuă, au auzit glasuri de
oameni. Şi ieşind afară a văzut pe bărbatul ei, care,
aflând-o, a plâns de bucurie. Şi a spus lui facerea de minune,
arătându-i mâinile ei, pe care văzându-le el, s-a
înspăimântat. Şi slăvind pe Făcătoarea de bine, s-a întors
în oraş, unde a poruncit ca să se prăznuiască Preasfânta
Minunile Maicii Domnului
48
Născătoare de Dumnezeu opt zile cu veselie. Şi câţi au
auzit de această minune s-au înspăimântat.
După aceea cercetând Ducele despre scrisoarea
cea vicleană, cine a scris-o, ca să-l omoare, i-a zis lui
Maria: „Până acum am ascuns, şi nu am vrut ca să arăt
cine sunt, dar fiindcă este voia lui Dumnezeu, vă spun: să
ştiţi că eu sunt fiică a împăratului vostru şi câte am
primit, mi le-a făcut împărăteasa. Însă Maica sărmanilor,
împărăteasa cea cerească (al cărei nume este
binecuvântat) m-a izbăvit de toate durerile. Nu v-am spus
mai înainte, pentru ca să nu mă vadă pe mine Tatăl meu,
şi să moară de durere. Dar acum fiindcă mi-a făcut atâta
milostivire Maica milostivirii, trimiteţi, scrisoare până ce
ne gătim şi noi să ne ducem”.
Acestea auzindu-le Ducele, care avea supărare că
nu ştia pe tatăl ei, a luat multă veselie, împreună cu toţi ai
palatului. Iar mai ales bărbatul ei a înălţat mâinile către
cer, zicând: „Binecuvântat este Dumnezeu, care m-a
învrednicit ca să iau de soţie pe Doamna mea!”
Atunci i s-au închinat ei toţi ca unei împărătese, şi
trimiţând scrisoare tatălui ei s-au pornit a treia zi. Iar
ajungând în Franţa, i-a întâmpinat pe dânşii împăratul,
care alergând, a căzut pe grumazul ei, sărutând-o cu
lacrimi. Blestemata lui femeie însă s-a ascuns, pentru ca
să nu o afle împăratul, dar el a cercetat cu ce-a-mănuntul
până ce a găsit-o şi aprinzând foc mare în mijlocul cetăţii
au ars-o de tot, încât nici os n-a rămas. Iar a doua zi a
încoronat pe ginerele său de împărat. Şi venind Ducele la
bucuria fiului său, cum şi toate rudeniile şi prietenii lui,
au săvârşit praznic de veselie pururea Fecioarei
Născătoare de Dumnezeu. Zidind încă şi o biserică
slăvită în numele ei, prăznuia toate praznicele ei; iar mai
ales în ziua în care a vindecat mâinile împărătesii, făcea
multe milostenii săracilor, cum şi alte multe feluri de
Minunile Maicii Domnului
49
faceri de bine, aducându-şi aminte totdeauna de prea
marea facere de bine pe care i-a făcut-o Preacurata.
Şi mai mult decât alte fapte bune, făcea multă
milostenie. Nu se ostenea niciodată a da milostenie celor
ce aveau, trebuinţă, nici lăsa vre-o slujnică a lor ca să dea
cele ce erau de trebuinţă celor săraci, ci ea singură cu
mâinile sale dădea, zicând: „fiindcă mâinile acestea nu
sunt ale mele, ci ale împărătesei celei Cereşti, pe care
pentru multa ei milostivire mi le-a dăruit, nu este de
cuviinţă să se lenevească cândva la facerea de bine a
robilor ei şi la milosteniile săracilor. Iar mai ales că şi
bunătăţile acestea nu sunt ale mele, ci daruri ale lui
Hristos, Prea Bunul Stăpân, trebuie să le împărţesc la
fraţii mei cu îndestulare”. Aşadar împărăteasa cea bine
cunoscătoare s-a bucurat multă vreme de împărăţia cea
pământească, şi sfârşindu-se cu pace s-a dus la împărăţia
cea cerească, pe care să dea Dumnezeu ca noi toţi să o
dobândim. Amin.
MINUNEA a 12-a
Pentru aceea ce şi-a scos ochii, ca să-şi păzească
curăţia şi fecioria
La început, când a primit credinţa în Hristos
Britania, adică Anglia, erau acolo mulţi oameni evlavioşi
şi îmbunătăţiţi; şi mulţi bogaţi nu-şi măritau pe fiicele
lor, ci cheltuind multă bogăţie zideau mănăstiri, şi le
aşezau pe dânsele acolo, de petreceau călugăreşte.
În vremea aceea, era un boier iubitor de fapte
bune, care avea o fiică de 12 ani, prea frumosă, Maria cu
numele, şi vrând să o facă călugăriţă, a întrebat-o, pentru
ca să-i vadă şi a ei cugetare. Deci i-a zis ei: „Dacă aş mai
fi avut o copilă, aş fi dorit să o dau într-o mănăstire
Minunile Maicii Domnului
50
împreună cu jumătate din averea mea, Stăpânului Hristos,
iar pe cealaltă să o mărit. Dar fiindcă te am numai pe
tine, îmi pare foarte rău şi nu ştiu ce să fac din două. Însă
mie mi se pare că este mai bine ca frumuseţea aceasta, pe
care ţi-a dat-o prea bunul Dumnezeu, să o afieroseşti Lui
decât să o strice vre-un om. Şi de vei face sfatul meu, te
vei cinsti de oameni în această lume şi în ceruri de
Dumnezeu”. Răspuns-a lui fecioara: „Înţelepţeste ai
judecat, o! părinte. Şi eu am socotit mai bine să iau pe
Mântuitorul de Mire al meu, decât vreun boier mare şi
nevrednic”.
Atunci tatăl i-a mulţumit din tot sufletul, şi în
puţină vreme a dus-o într-o mănăstire de fecioare, unde
erau şi alte călugăriţe. Şi cheltuind toată averea lui a zidit
o biserică unde petrecea ea călugăreşte împreună cu alte
călugăriţe cu fapte bune. Aduceau încă şi alţi boieri pe
fiicele lor în mănăstire de şedeau până să vie la vîrsta cea
după lege, când le întreba ce au să facă. Şi unele doreau
viaţa monahicească şi se tundeau în monahism, iar altele
cu mai puţină evlavie se măritau.
În acel timp era un domnitor, care stăpânea în ţara
aceea, Ricardie cu numele, cu viaţă destrăbălată şi
neînfrânată, care avea o fiică orfană de mamă, pe care a
pus-o şi el în mănăstirea cea zisă. Iar stareţa a primit-o cu
bucurie şi pentru ca să cinstească pe domn a poruncit de
au venit toate surorile ca să-l heretisească. Între altele era
şi Maria, cea zisă mai sus, care văzând împodobirea
domnului, zicea în mintea ei: „Dumnezeul meu, oare să
aibă acest om atâta slavă şi întru împărăţia Ta?” Iar acela
dacă a văzut-o că se uita la el şi-a rănit inima de
frumuseţea ei, socotind cum că şi ea tot cu acest fel de
socoteală îl privise. Deci s-a rănit de un dor nevindecat,
însă atunci n-a descoperit la arătare dorinţa lui din cauza
celorlalte ce erau de faţă.
Minunile Maicii Domnului
51
Dar după ce s-a dus la palatul său, a vestit stareţei
ca să-i trimită pe Maria în acea seară, şi să ştie cum că şi
ea de asemenea îl iubeşte. Iar stareţa s-a întristat foarte şi
i-a trimis răspuns să nu facă ruşine mănăstirii; ba încă, ca
un domn al cetăţii ce este, trebuia, dacă ar fi auzit cum că
altul voieşte să facă un lucru necuviincios ca acesta, să-l
pedepsească pe acela. Şi multe alte cuvinte plăcute lui
Dumnezeu i-a răspuns. Însă acela nici într-un chip nu le-a
socotit, ca un întunecat la minte de patima curviei, ci i-a
poruncit a doua oară negreşit să o trimită, că îi pofteşte
foarte mult ochii ei care l-au rănit la inimă când căuta la
el. Şi să i-o trimită cu hotărâre, sau se va duce singur şi o
va lua cu sila, făcând o mare ruşine şi pagubă
neasemănată mănăstirii.
Între acestea, mai înainte de a ajunge al doilea
vestitor, a întrebat stareţa pe Maria şi i-a zis: „Tatăl tău
te-a afierosit aici lui Dumnezeu şi pururea Fecioara
Maicii sale, cu toată bogăţia lui, şi a murit cu multă
bucurie, văzând că ai sporit întru poruncile Domnului. Şi
în urma mea alta nu se va face stareţă, numai tu, pentru
fapta cea bună, şi pentru bogăţia ta; mă mir dar, cum ai
făcut greşeala aceasta, ca să cauţi la domnitorul, care m-a
vestit ca să te trimit la el şi nu ştiu ce să fac”. Iar ea a
răspuns : „Maica mea, cu alt gând am căutat eu la el, însă
socoteala lui a fost vicleană, gândind la lucrul cel
necuviincios. Deci când va trimite a doua oară vreun om
să mă laşi ca să-i dau eu răspunsul, ca să cunoşti cât dor
am ca să păzesc fecioria mea”. Răspuns-a ei stareţa:
„Vezi să nu zici vre-un cuvânt aspru, să se mânie şi să
strice mănăstirea”. Iară ea a zis : „Mă duc la biserică să
mă rog Stăpânei, să mă lumineze ca să-i dau răspunsul
cel cuviincios, şi însăşi Pururea Fecioara mă va păzi pe
mine şi mănăstirea”.
Au alergat dar la ajutor cel de Sus, şi se ruga cu
Minunile Maicii Domnului
52
lacrimi înaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu să o
izbăvească de întinăciunea trupului. După un ceas a venit
omul şi i-a zis stareţei cuvântul cel de mai sus, la care ea
a răspuns: „Nu se cuvine ca eu să trimit pe cineva la
păcat, ci zi ei, şi dacă va voi, îţi va urma ţie”. Deci s-au
dus la biserică şi i-a zis ei cel trimis: „Doamna mea,
domnul nostru a văzut frumuseţea ta şi s-a rănit atât la
inimă de vederea ochilor tăi celor prea dulci, că nu află
vindecare dacă nu vei veni să te vadă; dar de bună voie,
ca să te facă soţia lui, să fii foarte mult cinstită, şi să te
slăveşti întru această lume; iar dacă nu vei veni de voie,
te va lua cu sila ca să te ruşineze în toată Britania”. Iar ea
a răspuns : „Du-te afară din biserică şi aşteaptă, şi peste
puţină vreme îţi voi da aceea ce doreşte Domnul tău”.
Atunci acela a ieşit bucurându-se, socotind că s-a
înduplecat dorinţei Domnului său. Asemenea şi stareţa a
socotit cum că s-a biruit de vrăjmaşul şi foarte s-a
întristat. Însă evlavioasa mireasă a lui Hristos, ducânduse,
a stat înaintea Preasfintei zicând acestea cu lacrimi:
„Stăpâna mea, bine îmi este să am ochi, ca să văd Sfânta
icoana Ta, dar fiindcă aceştia m-au împiedicat pe mine
văzând pe pângăritul, mai bine să-i scot pe ei, decât să-mi
întinez fecioria mea, şi voi vedea eu darul tău cu ochii
sufletului. Iartă-mă, Doamna mea, şi să nu mi se
socotească mie întru păcat darea aceasta, că de nevoie o
fac. Şi din două rele ce-mi stau înainte, mai bine este a
alege răul cel mai mic”. Acestea zicând (o! bărbăţie şi
vitejie!) şi-a scos amândoi ochii cu un cuţit, şi i-a pus
într-un vas. Apoi a strigat pe omul cel trimis şi i-a zis:
„Fiindcă ochii aceştia au greşit domnului tău, de l-au
rănit, iată cu dreptate i-am pedepsit. Şi dacă după cum ai
zis pot să-l mângâie, mergi şi îi dă pe dânşii ca să ia
dintru ei toată veselia şi bucuria”.
Iar acela, îngrozit, a luat ochii şi i-a dus domnului
Minunile Maicii Domnului
53
său, spunându-i cuvintele acestea. Care văzându-i pe
dânşii s-a înspăimântat, schimbându-se cu dumnezeiască
schimbare, şi minunându-se de fapta bună a fecioarei
aceleia şi-a mutat dragostea cea trupească întru evlavia
duhului. A plâns cu amar, a urât din inimă fărădelegile
lui, şi umilindu-se la suflet, a adus ochii la mănăstire, de
i-a pus înaintea Sfintei Icoane a Maicii lui Dumnezeu şi
pe oarba acolo aproape să stea. Şi adunând pe toate
surorile, le-a zis lor: „Cădeţi toate la rugăciune cu lacrimi
rugându-vă Stăpânului Hristos celui Atotputernic, şi
Preasfintei şi Pururea Fecioarei Maicii Lui, ca să facă
milă cu sora aceasta binecuvântată, şi să o vindece pe ea,
şi dacă vom avea credinţă fierbinte, ne va auzi Stăpânul;
numai să nu aveţi necredinţă întru inima voastră, nici să
vă îndoiţi cât de puţin; că cele ce sunt cu neputinţă la
oameni, cu putinţă sunt la Dumnezeu, Care face voia
celor ce se tem de El. Şi vă rog pe voi, să nu îndrăznească
vreuna să se scoale de la pământ, până ce voi săvârşi şi
eu rugăciunea mea”. Aşa zicând, a pus cenuşă,
nevrednicul, pe capul lui, şi căzând jos la pământ, cu
capul descoperit şi cu multă smerenie, se ruga cu multe
lacrimi şi tânguiri: „Doamna şi Stăpâna îngerilor, Maica
Atotputernicului Dumnezeu, nu sunt vrednic să văd
Sfânta icoana Ta, nici să deschid gura mea cea prea
pângărită ca să te rog; că nu am lăsat nici un păcat pe
care să nu-l fi făcut, întinat-am sufletul şi trupul meu şi
tot pământul. Însă fiindcă Domnul Iisus Hristos S-a
întrupat pentru păcătoşi, şi n-a lepădat pe desfrânate, pe
tâlhari şi pe vameşi, ci i-a primit pe toţi şi la
Dumnezeiasca lui înălţare de la noi te-a lăsat pe tine
mijlocitoare a păcătoşilor, pe tine te pun şi eu chezaşă,
Stăpâna mea, către Fiul tău cel milostiv, ca să mă întorc
de la calea cea rea a fărădelegilor, şi prin pocăinţă să-mi
spăl noroiul sufletului meu numai să audă darul tău
Minunile Maicii Domnului
54
rugăciunile sfinţitei stareţe şi a toatei sfinţitei frăţimi, ca
să dai iarăşi ochii sfintei roabei tale acesteia, căreia eu
nepriceputul i-am fost pricina de i-a scos. Şi aşa aceasta
să se izbăvească de trupeasca nevedere, şi luând lumina
cea prea dorită să slujească Bisericii Tale, ca şi mai
înainte, iar eu, nevrednicul robul tău, să mă slobozesc de
robia cea cumplită a celui viclean, care mă trage legat,
nevăzut, cu lanţ de fier”.
Acestea şi altele multe zicea cu lacrimi
domnitorul, iar călugăriţele de asemenea se rugară toată
ziua aceea: Şi fiindcă se rugau cu credinţă şi cererea le
era binecuvântată şi sfântă, pentru dragostea cea
frăţească, s-a auzit degrabă rugăciunea lor. Că la ceasul
vecerniei a strălucit toată biserica, şi s-a auzit un glas
zicând: „Ia-ţi lumina ta cu darul Celui Născut al meu”.
Atunci călugăriţa căutând în sus, a văzut pe Stăpâna cea
Atotputernică stând înăuntrul Jertfelnicului, şi i-a zis ei:
„Măresc numele tău, Doamna mea, şi slăvesc darul tău”,
Iar domnitorul şi toate surorile, după ce au auzit
glasul, s-au sculat, dar pe Preasfânta n-au văzut-o. Însă
văzând că era vindecată ceea ce mai-nainte era fără ochi,
au slăvit pe Stăpâna cea Atotputernică şi i-au mulţumit,
făcând priveghere de toată noaptea.
Apoi domnitorul a dat mănăstirii multe daruri şi
căindu-se de păcatele lui, după făgăduinţă, nu s-a întinat
mai mult, ci a petrecut viaţa cea cu fapte bune.
Apoi prea cinstita Maria s-a făcut minunată foarte
în lumea aceasta pentru marea înţelepciune şi păzirea
fecioriei ei. Şi toate surorile au cinstit-o mult pentru
facerea de minune cea zisă mai sus şi pentru petrecerea ei
cea cu fapte bune. Iar după sfârşitul stareţei, cu sfat de
obşte au ales-o pe dânsa, care cu plăcere de Dumnezeu
păstorind sfânta mănăstire s-a dus întru împărăţia cea
cerească. Pe care o! de ar da Dumnezeu, ca noi toţi să o
Minunile Maicii Domnului
55
dobândim, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului
nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstea
şi închinăciunea, împreună cu cel fără de început al Lui
Părinte, şi cu Preasfântul şi de o fiinţă Duh, în veci.
Amin.
MINUNEA a 13-a
Pentru aceea ce şi-a tăiat buzele sale şi nasul, ca
să-şi păzească fecioria cea făgăduită
Oarecare fecioară cu numele Efimia, fiică a unui
boier bogat, a afierosit fecioria ei Preanevinovatei Maicii
lui Dumnezeu, din tânără vârstă şi petrecând minunat şi
cu fapte bune, niciodată n-a lipsit de la Biserică în
sărbători. Şi toţi se minunau, văzând atâta evlavie la o
tânără atâta de crudă, foarte frumoasă cu trupul şi cu bun
chip. Iar pe cât creştea cu vârsta trupului, pe atâta se
înmulţea şi evlavia sufletului.
De aceea, vicleanul drac zavistui foarte asupra
păzirii fecioriei acesteia, şi a rănit către dragostea ei pe
un boier prea bogat, care a cerut-o de la tatăl ei de soţie.
Iar el s-a bucurat, ca să facă ginere pe un om ca acesta, şi
i-a făgăduit ca să i-o dea. Însă mireasa lui Hristos cea
fără de prihană, s-a împotrivit voii părinteşti, zicând că
nu ar fi cu dreptate nici cu cuviinţă ca să mintă pururea
Fecioarei, Născătoarei de Dumnezeu, căreia i-a făgăduit
fecioria ei, şi să iubească mai mult pe un om şi
pământesc, decât pe Mirele cel nestricăcios şi ceresc. Ci
tatăl ei s-a mâniat şi i-a zis ei: „Rudenia lui este mare, şi
tu nu eşti vrednică să iei de bărbat pe un boier atât de
bogat şi de bun neam. Deci cu hotărâre voiesc ca să faci
voia mea, sau te pedepsesc prea aspru”.
Văzând dar fecioara cea de bun neam socoteala
Minunile Maicii Domnului
56
tatălui său cea nestrămutată şi primejdia fecioriei ei, a
intrat în dumnezeiasca biserică, şi rugându-se cu lacrimi
cerea de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, că să-i
ajute la această nevoie, să nu-şi întineze trupul ei. Şi după
ce s-a rugat multe ceasuri, socotea întru sineşi aceasta:
Fiindcă frumuseţea trupului meu este pricina ca să mint
cerescului Mire şi să mă pîngăresc de om nevrednic, mai
bine este să mă lipsesc de ea, nefiindu-mi folositoare şi să
mă fac îngrozitoare cu chipul şi urâtă, numai să-mi
păzesc curăţenia sufletului, pe care mai vîrtos şi mai mult
o pofteşte Domnul, decât frumuseţea cea trecătoare”.
Aceasta cugetând şi înfierbântându-se de dumnezeiescul
dor al păzirii fecioriei ei şi-a tăiat nasul şi buzele.
De îndrăzneala aceasta auzind şi văzând-o tatăl ei,
s-a mâniat atâta, încât a vrut s-o omoare, însă pentru ca să
nu-i dea numai o durere, dacă îi va tăia capul ei, a lăsat-o
pe dânsa vie, ca să-i dea muncă pe fiecare zi. Deci după
ce a bătut-o cât a vrut, a chemat un lucrător de pământ,
pe care îl avea în ţarinile lui, aspru foarte şi fără de
omenie, căruia a dat-o ca să o aibă ca pe o roabă, să-i
facă cele mai grele şi mai defăimate slujbe şi lucruri ale
ţarinii lui şi să o bată fără de milostivire când nu-i va face
ascultare. Şi s-a jurat lui cum că dacă va auzi ca s-a
umilit în vreo zi spre ea şi îi va face bine, sau de se va
arăta milostiv cât de puţin către dânsa, îi va tăia capul lui.
Deci luând-o pe dânsa ţăranul, o necăjea şi o
bătea fără de milostivire, pentru că din fire era crud şi
fără de omenie. Iar mai mult pentru frica tatălui ei a puso
la cele mai grele slujbe. Însă fecioara cea de bun neam
răbda cu vitejie toate durerile, mulţumind Domnului,
Care a învrednicit-o ca să se pedepsească pentru dragostea
lui. Şi când voia să o bată nemilostivul acela, ea se
ducea într-un loc ascuns, şi se ruga multe ceasuri cu
lacrimi către Domnul, cerând de la dânsul ca să-i dea
Minunile Maicii Domnului
57
până în sfârşit răbdare şi putere. Şi cele mai multe nopţi
le petrecea în metanii şi rugăciuni când avea vreme.
Robia aceasta cumplită şi aspră a răbdat-o
purtătoarea de chinuri şi muceniţa păzirii fecioriei ei nu
zece zile, sau o sută, ci şapte ani întregi. Şi oricare o
vedeau din cei ce ştiau mai dinainte câtă frumuseţe avea,
şi ce fel s-a făcut, din osteneli, din durere şi din munci,
nu era cu putinţă ca să nu-l doară la inimă şi să nu
lăcrămeze de nenorocirea ei.
Deci într-o noapte în care era ajunul Naşterii lui
Hristos, pe când cina bărbarul acela, Efimia s-a dus pe
ascuns la grajd ca să se roage, cugetând la întruparea
Domnului nostru, care a primit să se facă om pentru
mântuirea noastră. Iar ţăranul, văzând că lipseşte
fecioara, a luat un toiag şi a alergat ca să o bată, după
cum avea obişnuinţă. Deci, alergând către grajd, a văzut
de departe lumină mare şi s-a temut, socotind cum că ar
fi foc şi că arde casa. Iar apropiindu-se a văzut ceea ce nu
era vrednic să vadă, adică pe împărăteasa cea cerească cu
mulţime de sfinţi îngeri, care mângâia pe Efimia zicând
„Rabdă cu tărie prea iubita mea fiică, că pentru durerea
aceasta vremelnică pe care o pătimeşti pentru dragostea
Fiului meu, vei dobândi întru împărăţia Lui slavă veşnică
şi neveştejită cunună. Şi pentru semnul şi cununa slavei
celei mari căreia ai să te învredniceşti de la Mirele tău cel
ceresc, să fii de acum vindecată la mădularele cele tăiate,
cu puterea Fiului meu”.
Acestea văzându-le ţăranul acela, s-a înfricoşat şi
strigând pe toţi casnicii săi, au văzut pe Stăpâna cea prea
fără de prihană cu ceata ei cea cerească şi pe fecioara, cu
buzele şi cu nasul, după cum a fost mai înainte; şi au
căzut la pământ neputând să vadă atâta lumină. Iar după
un ceas, sculându-se, a văzut numai singură pe Efimia
rugându-se şi strălucind.
Minunile Maicii Domnului
58
Deci a trimis cuvânt la tatăl ei, care a venit îndată;
şi văzând-o pe dânsa vindecată s-a înspăimântat şi
mulţumind Domnului a cerut iertare de la dânsa pentru
necunoştinţele lui cele mai dinainte.
Apoi, cheltuind aur mult, a zidit la grajdul acela o
mănăstire prea frumoasă, şi acolo a lăsat-o pe dânsa să
slujească Mirelui ei celui ceresc. Care cu petrecerea ei
cea cu fapte bune, a adunat şi pe multe altele. Şi bine şi
minunat petrerând întru toate poruncile Domnului, cu
plăcere de Dumnezeu păstorind turma cea sfântă, lăsând
cele vremelnice, s-a dus la împărăţia cea nesfârşită, pe
care dea Dumnezeu a o dobândi noi toţi. Amin.
MINUNEA a 14-a
Pentru tinerele cele nevinovate, cărora le-a trimis
din cer cununi Stăpâna cea prea lăudată
O femeie oarecare, de bun neam şi îmbunătăţită,
avea două fiice foarte frumoase pe care le sfătuia să-i
urmeze ei la petrecerea cea după Dumnezeu, şi mai ales
la multa evlavie pe care o avea către Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu.
Iar după moartea bărbatului ei a sărăcit foarte, şi
nu avea cu ce să-şi mărite fetele ei. Deci se amăra,
temându-se ca nu cumva să-şi vîndă cinstea lor din
pricina sărăciei. Însă având credinţă către Dumnezeu, s-a
dus cu dânsele la biserică, şi stând înaintea Preasfintei
Născătoarei de Dumnezeu, au zis acestea cu lacrimi:
„Stăpâna îngerilor, Maica sărmanilor, şi
ajutătoarea săracilor, în îngrijirea şi sub acoperământul
tău dau, din tot sufletul meu, pe aceste două sărmane ca
să le chiverniseşti; că nu pot să le păzesc eu fără de
paguba sufletului şi a trupului, din sărăcia şi neajungerea
Minunile Maicii Domnului
59
mea. Şi tu, cu dumnezeiasca ta mai înainte purtare de
grijă, după nemărginita ta milostivire să le acoperi, şi să
le păzeşti, ca să nu-şi întineze fecioria lor”.
Acestea zicând mama ce evlavioasă a apucat
mâinile fiicelor ei şi le-a apropiat de Sfântă icoană spre
semn de legătură, ca să fie Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu mama lor, din ceasul acela, şi ea mai mult nu.
Aceasta făcând, s-a întors la casa lor.
Deci când s-au apropiat de uşă, iată un tânăr, în
chipul fulgerului care ţinând o pungă plină de arginţi, îi
zise ei: „Împărăteasa cea cerească îţi trimite banii aceştia
ca să chiverniseşti fiicele tale”. Luându-i dar pe dânşii,
acela s-a suit în ceruri, iar dânsa a căzut la pămînt cu
lacrimi, mulţumind Făcătoarei de bine celei bogat
dăruitoare, pentru grabnicul ajutor şi grabnica sprijineală.
Apoi cheltuind, le-au îmbrăcat pe dânsele şi le-a
cumpărat cele de nevoie, ale vieţii lor.
Însă vecinii cei răi, ştiind sărăcia lor cea dinainte,
le grăiau de rău şi le huleau pe dânsele cu nedreptate şi
cu ruşine, osândindu-le şi zicând cum că Maica lor le-a
vândut cinstea lor vreunuia din cei bogaţi şi a luat bani.
Clevetirea aceasta cumplită auzind-o evlavioasa femeie,
socotească fiecare câtă durere şi necaz a suferit! Şi pe cât
timpul trecea, pe atâta şi osândirea creştea, încât s-a înştiinţat
de-aceasta toată cetatea. Deci mama lor, neputând
să mai sufere cuvintele oamenilor, a zis fiicelor: „Duceţivă
la Maica voastră cea milostivă, şi vă rugaţi bunătăţii ei
cu lacrimi şi cu inimă smerită, ca să vă ajute să vă
izbăviţi de gurile oamenilor şi dacă cu neîndoită credinţă
vă veţi ruga, vă va auzi pe voi Maica înduratului
Dumnezeu cea mult milostivă, după cum şi mai înainte
ne-a auzit şi ajutat”.
Deci, ascultând ele învăţătura maicii lor s-au dus
la dumnezeiasca biserică, şi au făcut după cum le-a
Minunile Maicii Domnului
60
învăţat. Şi după ce s-au rugat din destul, vărsând lacrimi,
cu credinţă fierbinte, s-au întors la casa lor, nădăjduind la
împărăteasa cea Atotputernică, că le va trimite ajutor din
Cer, după cum s-a şi făcut. Că împărăteasa, hrănitoarea
săracilor, primind smerita rugăciune, şi lacrimile, nevinovatele
tinere, le-a ascultat pe dânsele şi cu minune lea
ajutat întru acest chip.
La un praznic, la care era tot norodul cetăţii în
Mitropolie adunat şi dădea învăţătura un duhovnic, era şi
femeia cea zisă mai sus, cu fetele ei. Şi iată pe la mijlocul
învăţăturii, când se ostenise duhovnicul, văzură toţi un
înger preafrumos, că a intrat pe o fereastră, ţinând în
mâini două cununi frumoase şi minunate, alcătuite din
flori de trandafir alb şi din alte flori prea bine mirositoare,
şi zise aceste cuvinte către cele două copile întru
auzul tuturor: „Aceste două cununi de flori albe vi le-a
trimis din ceruri împărăteasa, pentru semnul fecioriei
voastre”. Acestea zicând a pus pe capetele lor cununile, şi
îndată s-a făcut nevăzut. Câtă veselie socotiţi, o!
ascultătorilor! că au luat fecioarele, şi câtă înspăimântare
cei ce stau împrejur! A rămas învăţătura neisprăvită; a
alergat Arhiereul şi boierii ca să sărute cununile cele
cereşti. Şi, în scurt, tot norodul se întrecea cine să
cinstească pe fecioare mai mult; şi mai pe urmă decât
toate, le-au petrecut până la casa lor. Însă ele nu s-au
mândrit în deşert pentru aceasta cinste ce li s-a făcut, ci
cu multă smerenie au mulţumit împărătesei celei vrednice
de cinste.
Iar Arhiereul şi cei mai mari boieri au cheltuit
avere nenumărată, zidind două mănăstiri prea frumoase
în numele Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Şi au
hotărît pe o fecioară stareţă într-o mănăstire, şi pe alta în
cealaltă mănăstire. Şi petreceau ele cu aşa fapte bune şi
viaţă minunată, încât multe fecioare de bun neam ale
Minunile Maicii Domnului
61
boierilor, nu numai din acea cetate, ci şi din alte cetăţi,
auzind de vestea cea bună şi de petrecerea cea plăcută lui
Dumnezeu, au lăsat bogăţia cea curgătoare, cum şi slava
cea deşartă, şi au venit la ascultarea lor. Şi atâta au
crescut aceste două mănăstiri, avându-le toţi în mare
evlavie, încât socotea o mare fericire cineva, dacă s-ar fi
învrednicit să se numere împreună cu binecuvântata
această tagmă. Iar minunatele acele două proestoase s-au
săvârşit cu sfinţenie şi sfintele lor moaşte bine au mirosit;
iar fericitele lor suflete s-au dus întru împărăţia cea
cerească, pe care, o! de ar da Dumnezeu ca noi toţi să o
dobândim. Amin.
MINUNEA a 15-a
Pentru călugărul care se îmbăta
Un monah oarecare era chelar într-o chinovie, şi
da vin fraţilor. Şi avea el multă evlavie către Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu, nelipsind, niciodată de la
slujba bisericii, căci era osârdnic la slujbele lui cele
sufleteşti, şi nelenevos la cele trupeşti ale călugărilor,
însă iubea vinul, săracul! Şi fiindcă avea slujba aceea,
bea de multe ori mai mult decât alţii.
Deci, într-una din zile a cinat şi a băut atâta până
când s-a îmbătat şi a căzut în aşternut. Iar în ceasul
Utreniei a adormit, însă auzind toaca s-a sculat cum a
putut ca să se ducă la biserică. Pentru că, după cum am
zis mai înainte, el avea mult dor de cele dumnezeieşti, şi
nu voia să se lipsească niciodată de adunarea cea de
mântuire a fraţilor.
Deci umblând puţină depărtare de loc, cu greu
mergea înainte, căci îl durea capul de beţie, însă pentru
dorul pe care îl avea, se ducea. Atunci diavolul,
Minunile Maicii Domnului
62
prefăcându-se în chipul unui taur, venea înaintea lui şi se
arăta cum că vrea să-l lovească cu coarnele, însă monahul
nu s-a speriat şi făcându-şi cruce vrăjmaşul s-a depărtat
puţin. Şi iarăşi închipuindu-se, s-a făcut câine negru şi-l
împiedica ca să nu meargă mai departe, dar el făcând ca
şi mai înainte, se ducea. Iar când a ajuns la poarta
bisericii, s-a făcut dracul leu prea înfricoşat şi s-a pornit
asupra lui să-l rupă. Atunci, arătându-se o femeie prea
frumoasă a izgonit pe dracul, mustrându-l pe dânsul cu
îngrozire, cum de a îndrăznit ca să facă rău robului ei.
Apoi, apucând pe monah de mână, l-a dus la chilia lui
zicându-i: „Păzeşte-te de acum înainte să nu te mai
îmbeţi, dacă doreşti să te mîntuieşti; mărturiseşte-ţi
păcatul acesta la cutare duhovnic, şi să faci canonul care
îţi va da”. Iar monahul a întrebat-o pe dânsa, cine este, de
i-a făcut atâta bunătate? Iar ea a zis: „Eu sunt Maica lui
Iisus Hristos!”. Acestea auzindu-le el, a căzut la pământ
cu frică multă ca să i se închine, dar ea s-a făcut
nevăzută.
Deci a plâns de bucurie şi s-a aflat în ceasul acela
sănătos de beţie şi nevătămat. Şi mărturisindu-se cu
sârguinţă şi cu dinadinsul, după porunca cea
dumnezeiască, a păzit canonul şi s-a depărtat de vin, după
cum se cade să facă fiecare creştin care se biruieşte de
această patimă. Şi care nu se va mărturisi cu deamănuntul,
să ştie că se va munci.
Toţi sunt datori să se păzească de multă băutură,
ca de mare desfrânare. Deschideţi ochii voştri, cei ce
iubiţi beţia, şi vă siliţi ca să vă depărtaţi de ea, pentru ca
să nu vă lipsiţi de veşnica veselie şi îndulcire. Pe care,
dea Dumnezeu, ca noi toţi să o dobândim, pentru
rugăciunile cele bine primite ale pururea Fecioarei şi
Maicii lui Dumnezeu. Amin.
Minunile Maicii Domnului
63
MINUNEA a 16-a
Pentru un monah care era muncit de dracul
curviei,
şi s-a izbăvit prin Maica lui Dumnezeu
Oarecare monah se liniştea în muntele Eleonului,
având o icoană prea frumoasă a Născătoarei de
Dumnezeu în chilia lui, la care avea multă evlavie. Şi i se
ruga în fiecare zi, cerând ca să-l izbăvească de dracul
curviei. Că avea atâta război la această patimă, că nu-l
lăsa ziua şi noaptea şi îl avea atâta biruit, încât se
primejduia să cadă până şi în faptă. Deci, îndată ce se
aprindea în inima lui văpaia aceea vătămătoare de suflet a
spurcatei pofte, alerga la sfânta icoană, şi rugându-se cu
lacrimi se prăpădea sminteala trupului.
Însă vrăjmaşul, deşi bine vedea cum cu ajutorul
Născătoarei de Dumnezeu fratele se izbăvea, el nu înceta,
ci totdeauna îl ispitea. Şi într-o zi, stând afară din chilie,
i-au venit iarăşi viclenele gânduri. Deci, vrând să alerge
către rugăciune după obişnuinţa lui, văzu cu ochii arătat
pe diavolul, căruia îi zise: „Până când, vrăjmaşule al
adevărului, vrei să mă ispiteşti? nu ai cunoscut socoteala
mea, cum că nu mă supun? Pentru ce în zadar mă
munceşti?” Răspuns-a lui diavolul: „Eu pe mulţi alţii mai
îmbunătăţiţi decât tine am biruit, şi voi să te fac şi pe tine
să te biruieşti mai pe urmă, căci nu mă lenevesc, nici altă
slujbă n-am decât aceasta, însă dacă vei face aceea ce îţi
voi zice ţie, voi înceta să te mai supăr”. Iar acela a zis:
„Ce voieşti să fac?”. Răspuns-a lui dracul: „Cu înlesnire
şi puţin lucru este aceea ce îţi cer ţie. Dar fă jurământ,
cum că nu vei mărturisi altcuiva, şi îţi voi spune”. Iar
pustnicul, ca un neînvăţat şi fără de răutate ce era, pentru
dorul ca să se izbăvească de acest fel de război, s-a jurat
Minunile Maicii Domnului
64
ca să nu spună altcuiva. Deci i-a zis lui vicleanul şarpe:
„Să nu te închini mai mult icoanei ce o ai în chilia ta;
scoate-o pe dânsa afară din chilie, şi eu mai mult nu te
voi supăra”. Iar monahul a zis: „Mâine îţi voi da răspuns
pentru aceasta”. După care dracul, făcându-se nevăzut,
monahul se sfărâma cu gândurile, neştiind ce să facă din
două. Şi avea multă scârbă şi muncă, mai ales pentru că
s-a jurat ca să nu mărturisească nimănui. Căci diavolul
cel prea viclean s-a silit să-i încuie uşa, ca să nu întrebe
pe vreun dascăl care să-l înveţe despre greşeala cea mai
mică.
Însă în ziua aceea a venit în munte Avva Teodor
Eliotul, care om iscusit din Scripturi şi deprins în faptă
din ispitele dracilor, şi câţi îl întrebau luau mare folos.
Deci ducându-se şi monahul cel zis, i-a vestit lui pricina;
iar Avva l-a canonisit greu pentru jurământ, apoi i-a zis
lui: „Nu ştii cum că vrăjmaşul nu scoate vreodată, pe
cineva din păcat mare ca să-l arunce în cel mai mic, ci
totdeauna în mai mare primejdie îl prăpăstuieşte? Care
mai mare fărădelege este, decât ca să nu te închini
Stăpânei cele Prealăudate? Mai mic păcat este să curveşti
de mii de ori, decât să te lepezi de Născătoarea de
Dumnezeu cea pururea Fecioară. Deci să nu asculţi mai
mult pe vicleanul, ci o roagă pe dânsa şi ea îţi va ajuta, ca
să ruşinezi pe dracul”. După care pleacă pustnicul de la
Avva şi ducându-se la chilie l-a întâmpinat dracul,
zicându-i: „O! Bătrânule rău, au nu te-ai jurat mie, ca să
nu spui nimănui orice îţi voiu zice ţie? Să ştii că pentru
că ai călcat jurământul ai să te munceşti, şi eu nu voiu
înceta până în sfârşit a te ispiti”. Iar călugărul a răspuns:
„Vrăjmaşule al binelui, şi preaînrăutăţitule; ori curvar de
voi fi, ori jurător strâmb, nu mă vei judeca tu, ci numai
Dumnezeu şi Stăpânul, Fiul pururea Fecioarei, de care
zici să mă lepăd. Însă eu nu te voi asculta. Şi acum poţi
Minunile Maicii Domnului
65
să faci cu mine ce vrei; darul Ei îmi va ajuta şi mă va
izbăvi de ispitele şi cursele tale”. Atunci dracul s-a făcut
nevăzut, iar monahul, făcând o iconiţă mică, după chipul
icoanei Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu pe care o
avea în chilie, o purta cu el totdeauna. Şi de atunci n-a
mai putut să-l supere vicleanul, ci a petrecut viaţa lui cu
fapte bune, şi s-a învrednicit fericirii celei cereşti, pe care
dea Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu darul şi cu
iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos,
Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
MINUNEA a 17-a
Cum că numele cel prea cinstit al pururea
Fecioarei Maria
pierde şi goneşte pe draci
Într-un oraş al Coloniei, bune cu numele, era un
preot ce se numea Petru, om desfrânat şi cu rău nărav,
care pentru faptele lui cele necinstite şi urâte a fost
spânzurat afară de casa lui. Şi o ţiitoare a lui, Aglaida cu
numele, s-a înfricoşat şi îngrozit atâta când l-au
spânzurat, încât a lăsat lumea, şi ducându-se într-o
mănăstire s-a făcut călugăriţă. Deci după vre-o câteva
zile, stând ea la fereastra chiliei, a văzut afară, într-un
izvor, că sta un drac în chip de tânăr, care a sărit la
fereastră ca să o răpească. Iar ea îngrozită, a căzut înapoi,
şi lovindu-se cu capul de pământ, în grabă s-au adunat
surorile, şi au ridicat-o ca pe o moartă, şi au pus-o în pat.
Deci după o vreme, vindecându-se puţin, a venit iar
dracul şi i-a zis: „Aglaido, prea iubita mea, ce ţi-am făcut
de te-ai lepădat de mine? Eu ţi-am săvârşit toate voile
tale, şi tu m-ai urât. Întoarce-te la lume şi eu îţi voi da ţie
de bărbat un boier bogat, ca să te învrednicesc de multe
Minunile Maicii Domnului
66
bunătăţi. Să mănânci bucate prea bune, să bei şi să ai
toate voile trupului; să nu şezi aici, nepriceput-o, ca să
mori mai înainte de vreme cu atâtea postiri, privegheri şi
rele pătimiri”. Răspuns-a ea zicându-i: „Piei de la mine,
vrăjmaşule al adevărului, că niciodată nu voi mai face
voia ta, ci mai vârtos voi plânge, şi mă voi tângui pentru
vremea în care ca o nepricepută ţi-am slujit ţie”.
Atunci dracul s-a făcut nevăzut, însă după puţină
vreme iarăşi a venit şi tot asemenea de mai multe ori îi
făcea supărare. Iar călugăriţele au sfătuit-o ca să aibă la
chilia ei puţină aghiasmă, şi când va mai veni ispititorul,
să o verse asupra lui şi să-l izgonescă cu semnul cinstitei
Cruci. Şi aşa a şi făcut. Deci, când a aruncat aghiasmă
vrăjmaşul a fugit, însă după puţină vreme iarăşi s-a întors!
Atunci o soră mai pricepută a sfătuit-o că atunci
când va mai vedea pe dracul, să cheme numele
Preasfintei Stăpânei noastre, şi să zică închinăciunea
îngerului, adică aceasta: „Bucură-te, ceea ce eşti cu dar
dăruită, Marie, Domnul este cu Tine”, şi celelalte.
Acestea zicând Aglaida către dracul, a fugit îndată cu
atâta grabă ca şi cum l-ar fi gonit un fulger sau o văpaie
ce l-ar arde, s-a făcut nevăzut şi mai mult n-a îndrăznit ca
să se apropie de ea, nici să se mai arate cumva. Şi aşa s-a
săvârşit Aglaida în mănăstirea aceea cu o petrecere
plăcută lui Dumnezeu.
Deci câţi aveţi vreo ispită de la vrăjmaşii cei de
gând, sau de la cei simţitori, să ştiţi că altă doctorie nu
este mai folositoare, decât numele Ei cel prea lăudat şi
minunat, chemat fiind cu evlavie şi cu credinţă. Amin.
Minunile Maicii Domnului
67
MINUNEA a 18-a
Asemenea
Altă oarecare călugăriţă ce se afla într-o
mănăstire, îndeletnicindu-se în posturi şi în privegheri, de
multe ori a înşelat-o vicleanul, închipuindu-se în chip de
înger. Şi vorbea cu ea despre felurite lucruri şi-i da
răspuns la orice voia să-l întrebe.
Iar părintele cel duhovnicesc al călugăriţei
aceleia, întrebând-o odată, la mărturisire, cum petrece cu
aşezarea vieţuirii celei călugăreşti, ea a răspuns: „Bine,
cu rugăciunea ta, părinte al meu sfinte”. Auzind el
răspunsul acesta plin de mândrie, s-a scârbit şi a sfătuit-o
să nu mai zică un cuvânt ca acesta, ci, de-ar face toate
faptele bune, să se smerească totdeauna şi să zică cum că
este păcătoasă, cum şi altele asemenea. Iar aceea a zis:
„Să ştii, părinte, că îngerul Domnului vine din cer la
mine, şi mă cercetează, de aceea am zis aşa”. Însă
duhovnicul, aducându-şi aminte de graiul Apostolului,
care zice că îngerul întunericului se închipuieşte în
îngerul luminii, i-a răspuns ei, zicând: „Când va mai veni
îngerul să te cerceteze, zi-i lui să-ţi arate pe Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu, şi dacă te va asculta, cum vei
vedea-o pe dânsa să te închini ei zicând închinăciunea
îngerească. Şi dacă va sta până ce vei sfârşi rugăciunea,
Doamna noastră este, iar dacă se va pierde, să ştii că
nălucirea dracului este, şi te-a înşelat pentru ca să te
arunce în mare prăpastie”. Această sfătuire mântuitoare
primind călugăriţa, a zis către cel ce socotea a fi înger
cuvintele ce s-au zis mai sus, la care acela a răspuns:
„Destul este ţie venirea mea de faţă, că nu eşti vrednică
să vezi cu ochii tăi trupeşti pe împărăteasa a toate”. Iară
Minunile Maicii Domnului
68
aceea mai mult îl ruga pe el, ca să-i facă darul acesta.
Atunci s-a arătat înaintea ei o fecioară cu bun chip
şi frumoasă ca o împărăteasă, căreia călugăriţa s-a
închinat zicând heretisirea îngerului. Însă îndată nălucirea
aceea diavolească, dacă a auzit cuvintele acelea, a pierit
ca un fum şi vânt şi s-a prăpădit. Iar călugăriţa a rămas
îngrozită, şi-a slăbit atâta, încât cu mare greutate şi cu
multă osteneală a putut să-şi vină întru aşezarea cea mai
dinainte.
Deci, când ne-ar veni vreo ispită de la diavolul,
sau de la lume, sau şi de la trup, nu este altă vindecare
mai folositoare decât mierea, şi decât nectarul: Iisuse
Hristoase şi Maria. Şi cine le va chema cu credinţă, va
afla vindecare minunată totdeauna, de toată ispita şi de
toată mîhnirea, după cum mulţi cu adevărat în faptă au
cunoscut. Amin.
MINUNEA a 19-a
Pentru nestorianul care a înviat
În părţile Siriei, în vremile de demult, erau mulţi
pustnici, pentru că fiind locul călduros, puteau să
postească, să petreacă cu necâştigare şi cu toată altă
strâmtoare.
Pe vremea aceea era, între alţii, un pustnic
îmbunătăţit şi om sfânt, Partenie cu numele, care avea
obişnuinţă să se ducă de multe ori în muntele Sinai să se
închine sfântului Rug, aducându-şi aminte de minunea
care s-a făcut acolo, în chipul pururea Fecioarei Mariei.
S-a dus încă şi până la Marea Roşie, cântând troparul lui
Ioan Damaschin: „În Marea Roşie chipul Miresii celei
neispitite de nuntă s-a scris oarecând”, şt celelalte.
Însă odată, din cele de multe ori când s-a dus
Minunile Maicii Domnului
69
acolo, văzu un mort ce zăcea pe malul Mării; şi
milostivindu-se de jalnica privire, a făcut rugăciune prea
fierbinte cu lacrimi către Domnul, ca să-i ajute mortului
aceluia, prin rugăciunile Preasfintei Stăpânei noastre
Născătoare de Dumnezeu. Şi când se ruga, deodată văzu
pe mort că s-a sculat şi s-a închinat, zicând:
„Mulţumescu-ţi ţie, sfinte al lui Dumnezeu, că evlavia ta
cea multă şi dragostea care o ai către Domnul, şi către
pururea Fecioara, Maica lui, nu o foloseşti numai pentru
tine, ci şi pe alţii mulţi a slobozit de moartea cea
sufletească, după cum şi pe mine nevrednicul”.
Răspunsra lui Partenie: „Te jur pe tine cu însuşi numele
aceleia ce este Doamna lumii, să-mi spui cine eşti şi ce
folos ai aflat?”. Iar acela a răspuns: „Robule al lui
Dumnezeu, cu cuviinţă este ca să se propovăduiască în
toată lumea lucru acesta minunat, şi mai ales facerea de
minune a pururea Fecioarei Mariei, adevărata Maică a lui
Dumnezeu.
Şi acum ascultă: Eu am fost rătăcit de eresul prea
păgânului Nestorie şi când auzeam că se pomeneşte
numele Doamnei de Dumnezeu Născătoare mă mâniam
şi împotrivindu-mă ziceam că era o mare fărădelege ca să
se zică unei femei Născătoare de Dumnezeu. Deci, odată
am plecat pe Mare la Ierusalim, şi în corabia care eram sa
întâmplat un om evlavios care auzind că sunt nestorian
mă sfătuia să las eresul. Iar eu mă împotriveam lui, vrând
să dovedesc ca adevărată socoteală mea; şi aşa vorbeam
mult cu dânsul, împotrivindu-mă până într-atâta, încât era
să ne junghiem de atâta ceartă, şi înşişi corăbierii s-au
tulburat din cauza noastră. Şi mai întâi ne-au despărţit de
vre-o două-trei ori, dar mai pe urmă, văzând cum că nu
avem pace, nici mergere bună împreună, ne-au lăsat ca
doară ne vom omorî, ca să nu le mai facem o supărare ca
aceasta.
Minunile Maicii Domnului
70
Deci, aşa luptându-ne noi, am căzut amândoi în
noian şi, ajungând la fund, am văzut o femeie slăvită şi
purtătoare de lumină, care l-a luat pe acela de mână,
zicându-i: „Fiindcă eşti prietenul meu deoarece te-ai
luptat pentru mine, eu nu te las să te înneci, ci du-te ca să
te închini mormântului Fiului meu, după dorirea ta, şi la
trei ani să vii la împărăţia Lui cea cerească”. Acestea
zicând şi ţinându-l de mână, l-a pus la pământul cel uscat,
căci marea trăgându-se înapoi s-a despărţit în două părţi,
şi nu s-a apropiat de ei. După care Stăpâna a zis către
mine: „Iar tu, nebunule, du-te în munca cea veşnică, unde
este dascălul tău Satana, să te pedepseşti cu Nestorie,
începătorul eresului, şi cu alţii care nu mărturisesc pe
adevărata Născătoare de Dumnezeu şi sunt luptători ai
dumnezeieştii întrupări a Fiului meu”.
Aceasta zicând, l-a luat pe acela şi nu ştiu ce s-a
făcut; socotesc, după cum a zis, să-l fi dus la Ierusalim,
iar pe mine m-a acoperit marea, îndată după ce a plecat
Fecioara. Şi dracii cei întunecaţi luând ticălosul meu
suflet l-au dus la locul cel de muncă în care am văzut
mare mulţime, care cumplit muncindu-se blestema pe
Nestorie, care era pricina muncii lor. Deci acolo mă
chinuiam şi eu până în ceasul acesta în care mi s-a arătat
femeia aceea prea slăvită şi mi-a zis: „Ieşi de aici pentru
rugăciunea robului meu Partenie, şi-i spune lui să nu mai
facă niciodată rugăciune pentru vrăjmaşii mei. Iar tu
propovăduieşte pretutindenea munca pe care o sufăr
nestorienii”. Acestea auzindu-le, mi s-a întors în trup
duhul meu. Deci acum îţi mulţumesc ţie, Sfinte al lui
Dumnezeu, şi mă rog ţie să mă miruieşti, că mă lepăd de
spurcatul eres al nestorienilor, şi mărturisesc pe pururea
Fecioara Maria, adevărată Născătoare de Dumnezeu,
rugându-mă milostivirii ei să mă primească, pentru
rugăciunile robului ei, ca să-i slujesc toată viaţa mea, deşi
Minunile Maicii Domnului
71
sunt netrebnic”.
Acestea auzind cuviosul s-a bucurat foarte, şi
ducându-se amândoi la Ierusalim, au aflat pe
blagocestivul cel mai sus zis; şi plecând împreună în
pustie, au slujit câte trei Domnului până în sfârşitul vieţii
lor, cu sfinţenie petrecând. Şi aşa s-au învrednicit de
fericirea cea veşnică, pe care, o! de-ar da Dumnezeu noi
toţi a o dobândi! Amin.
MINUNEA a 20-a
Despre Ioan Cucuzel
În marea şi întâia Cetate a lui Justinian, numită
Dirahion, era un tânăr orfan de tată pe care mama lui, ca
o femeie dreptcredincioasă şi iubitoare de Dumnezeu ce
era, l-a dat să înveţe Sfintele Cărţi.
Şi era el foarte deştept cu mintea; iar mai ales
fiind un bun cântâreţ, toţi îl lăuda, zicându-i „Cucuzel”
(cel cu glas îngeresc).
În vremea aceea, după cum a fost obişnuinţă pe la
curţile împărăteşti, totdeauna, ca să caute pe cei mai
frumos grăitori şi cu glas frumos, aflând şi pe Cucuzel, lau
trimis la şcoala împărătească să înveţe ştiinţa cea
muzicească (adică Psaltichia) până ce se va face
desăvârşit întru dânsa.
Deci el, ca unul ce era din fire isteţ la minte şi
înţelept, în puţină vreme a învăţat toată ştiinţa, pentru
care lucru împăratul, iubindu-l foarte mult, voia să-l
însoare şi să-i dea bogate daruri.
După o vreme însă văzând el că toţi boierii îl
respectau ca şi împăratul, care îi arăta o deosebită
dragoste pentru cântarea lui cea cu mult meşteşug
musicesc şi pentru glasul lui cel minunat, se întrista
Minunile Maicii Domnului
72
foarte, temându-se ca nu cumva pentru slava aceea vremelnică
să se păgubească de bucuria cea cerească.
Acestea gândind el, căuta vreme cu prilej ca să se ducă
din lume.
În zilele acelea s-a întâmplat că a venit la curtea
împărătească pentru oarecare treburi egumenul lavrei
cele mari din Sf. Munte al Atonului, pe care cu bine
săvârşindu-le, s-a întors la, mănăstirea sa. Cu acea ocazie
văzând Cucuzel buna podoabă duhovnicească a
egumenului cum şi viaţa sa cea îngerească, a lepădat
hainele sale cele de mătase, s-a îmbrăcat în haine de păr
şi toiag de păstortor luând în mâini, s-a dus la Sfântul
Munte.
Şi ajungând la Lavră l-a întrebat portarul, de unde
este, ce caută, şi ce fel de ştiinţă are? Iar el a răspuns:
— Sunt cioban de meserie, şi doresc să mă fac
monah!
De aceasta înştiinţându-se prin portar egumenul,
s-a bucurat, căci avea nevoie de asemenea om.
Şi cercetându-l pe el călugării, în scurtă vreme lau
făcut monah şi a fost trimis prin pustie (în munţi) ca să
pască, ţapii. Deci găsind Cucuzel liniştea pe care demult
o dorea, a primit cu bucurie şi făcea ascultarea aceasta
fără de lenevire şi rugându-se neîncetat lui Dumnezeu.
Iar împăratul, supărându-se foarte pentru lipsa lui,
a trimis oameni ca să-l caute prin toate locurile, cetăţile,
pustiile şi mănăstirile. Şi ducându-se trimişii şi la Aton,
au cercetat prin toate părţile, dar nu l-au putut cunoaşte,
fiindcă era îmbrăcat cu haine vechi şi rupte.
Deci, într-una din zile, păscând Cucuzel ţapii pe
vîrful unui munte înalt, s-a uitat într-o parte şi în alta, ca
să se încredinţeze dacă nu este cineva prin apropiere, şi
nevăzând pe nimeni a început a cânta o dulce cântare cu
mult meşteşug alcătuită şi cu multă umilinţă.
Minunile Maicii Domnului
73
Un pustnic oarecare însă, care locuia acolo pe
aproape într-o peşteră, auzind acea cântare, mult s-a
mirat şi ieşind din peşteră văzu o privelişte
nemaiînchipuită: un cioban cântând, iar ţapii uitându-se
la el stând locului ascultând şi nepăscând, ca şi cum s-ar
fi înspăimântat şi bucurat totodată, de acea cântare
îngerească şi nu omenească.
Acestea văzându-le pustnicul s-a coborât la Lavră
şi a vestit egumenul, care îndată trimiţând după el, l-au
adus şi întrebându-l i-a zis: „Te jur pe tine întru numele
lui Dumnezeu, să-mi spui adevărul: tu eşti Ioan Cucuzel,
cel aşa de mult căutat de împăratul?”.
Iar el, căzând cu lacrimi la picioarele egumenului,
a răspuns: „Eu sunt, păcătosul şi nevrednicul rob al
Sfinţiei tale. Însă mă rog foarte ca să mă laşi tot în
această ascultare pe care mi-ai dat-o de la început, ca să
pasc ţapii; şi să nu audă împăratul că sunt aici, căci mă va
lua cu sila de la limanul acesta al mântuirii”. Răspunsu-ia
egumenul: „Să nu te îngrijeşti de aceasta, o! fiul meu,
numai să faci ascultare; vei rămâne la chilia ce îţi voi da
aici în mănăstire, iar eu mă voi duce la împăratul să-l rog
ca să te ierte”.
Şi ducându-se proestosul la curtea împărătească a
căzut la picioarele împăratului, zicând: „Mă smeresc şi
mă rog stăpânirii şi împărăţiei tale, Stăpâne, să-mi
dăruieşti un om pentru sufleteasca lui mântuire; şi dacă te
va fi supărat cu ceva, eu mă rog să-l ierţi”. Iar împăratul
întrebând de numele acelui om, egumenul i-a răspuns:
„Dacă nu-mi vei da în scris milostivirea, nu ţi-l pot
spune. Deci împăratul, poruncind să se fac scrisoare după
cum i se cerea, a iscălit-o. Atunci egumenul a început a-i
povesti despre monahul Cucuzel cu de-amănuntul toate.
Şi auzind împăratul, pe cât s-a bucurat, pe atâta s-a şi
întristat. Adică s-a bucurat când a auzit că a fost atât de
Minunile Maicii Domnului
74
evlavios încât a îmbrăcat „chipul cel îngeresc”, urând
toată trupeasca şi lumeasca desfătare, şi s-a întristat că a
dat înscris darul lui şi acum nu putea să-l mai
tăgăduiască. Însă egumenul a îmblânzit cu cuvinte
mângâietoare inima lui, apoi mulţumindu-i şi luându-şi
ziua bună s-a dus la mănăstirea lui şi a povestit tuturor
fraţilor cele făcute. Deci a rămas astfel minunatul Ioan
nesupărat de împăratul cel pământesc, şi a slujit numai
celui Ceresc, cântându-L şi lăudându-L pe Dânsul, fără
de lenevite, în fiecare zi.
După cele arătate mai sus, luând el de la
proestosul binecuvântare, a zidit o chilie şi o biserică în
cinstea Sf. Arhangheli, în afară de curtea mănăstirii,
pentru ca să aibă unde se linişti în cele şase zile ale
săptămînii. Iar duminicile şi în toate celelalte sărbători nu
lipsea de la strana dreaptă a bisericii celei mari, ci cânta
totdeauna lui Dumnezeu; cu dragoste şi cu umilinţă.
Şi odată, în Sîmbăta Acatistului, cântând el singur
cu multă sârguinţă stihirile şi canonul Preasfintei de
Dumnezeu Născătoarei — după obicei — şi de osteneală
adormind puţin stând în picioare în strana sa, i s-a arătat
Preacurata, care i-a zis: „Bucură-te Ioane, fiul meu;
cântă-mi mie totdeauna, şi nu te voi uita pe tine”. Şi
zicând acestea i-a dat un galben de aur. Iară îndată
deşteptându-se din somn, a aflat (o! minune!) în mâna sa
cea dreaptă banul cel de aur. Pentru care umplându-se de
multă veselie, cu lacrimi de bucurie a mulţumit şi a
binecuvântat pe Maica lui Dumnezeu, iară galbenul acela
l-a dăruit bisericii în care se săvârşeau asemenea mari
minuni.
Din acel timp n-a lipsit niciodată din strana cea
din dreapta, cântând cu osârdie şi binecuvântând fără de
şovăire pe Domnul! Pentru aceasta, de multă osteneală ia
putrezit un picior şi curgea din el o materie rău
Minunile Maicii Domnului
75
mirositoare. Însă Stăpâna cea Atotputernică l-a
vindecat— ca şi pe Ioan Damaschin — căci arătându-i-se
lui şi zicând: „Fii de acum sănătos”, îndată a primit
vindecare desăvârşită; de care, mulţumind Maicii lui
Dumnezeu, a trăit în deplină sănătate până la sfârşit, în
posturi, privegheri şi fapte bune, vieţuind mai ales întru
multă smerenie.
Învrednicindu-se şi de darul de a-şi cunoaşte mai
dinainte sfârşitul, a chemat la sine pe toţi fraţii şi,
rugându-se pentru, ei, le-a poruncit să-l îngroape în casa
Sf. Arhangheli, cea zidită de el.
Şi aşa s-a mutat în pace, odihnindu-se întru Iisus
Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, în
veci. Amiri.
MINUNEA a 21-a
Pentru sfânta Lavră a Atonului şi pentru apa
cuviosului Părintelui nostru Atanasie
Fiindcă am istorisit despre fapte petrecute în
legătură cu Lavra cea mare a Atonului, se cuvine să
vorbim şi despre felul cum şi când s-a zidit această
minunată şi preaslăvită mănăstire.
În a şasea mie patru sute şasezeci şi nouă de ani
de la zidirea lumii, se afla în Trapezunda un bărbat prea
înţelept, şi purtător de Dumnezeu, Avramie cu numele,
care avea multă dragoste de cele dumnezeieşti.
Şi vrând el a se depărta de lume s-a, dus într-un
munte ce se cheamă Chimina, unde trăia sfântul Mihail
Maleinos. De care — după a sa dorinţă — fiind călugărit,
a rămas în ascultare la el, păzind cu dinadinsul toată
aspra petrecere şi pustnicie, mîncând numai o dată în
săptămână şi împărtăşindu-se deseori cu Dumnezeieştile
Minunile Maicii Domnului
76
Taine.
Sfântul bătrân însă i-a poruncit să mănânce numai
la trei zile odată şi să doarmă pe o rogojină.
În acest timp au venit la sfântul doi fraţi, nepoţi
de-ai lui, ce erau boieri de foarte bun neam: Nechifor,
care era pus de împăratul Romano ca voievod peste
oastea hotărâtă a merge să bată pe Agarenii cei din Crit,
şi Leon care era Patriciu şi Domestic al şcolilor Apusului.
Şi a zis către ei sfântul: „Prea iubiţii mei fii! Eu am la
mine ca ucenic un mare om, îmbunătăţit cu prisosinţă ce
se numeşte Atanasie (numele cel din călugărie a lui
Avramie); deci ca Părinte vă sfătuiesc să va mărturisiţi la
el de-acum înainte, pentru că în adevăr este vrednic să
ocârmuiască sufletele oamenilor”.
Şi vorbind boierii cu el — după spusa sfântului
bătrân — s-au mirat mult de marea lui înţelepciune şi
priceperea, pentru care s-au şi mărturisit lui. Iar între
altele, Nechifor voievodul a zis către dânsul: „Am mare
dorinţă ca să mă depărtez de lume şi să mă liniştesc într-o
mănăstire”. Răspuns-a lui Atanasie: „Bună socoteală ai,
fiule, în mintea ta şi dacă te vei hotărî, Dumnezeu îţi va
ajuta la ceea ce-ţi este de folos”. Cu aceste cuvinte i-a
binecuvântat pe ei de plecare şi s-a dus la ale sale.
Iar Mihail, de atunci, oricâţi părinţi şi oameni
mari veneau la dânsul pentru mărturisire, el îi trimitea la
Atanasie, ce şedea în afară de mănăstire. Care fiindcă
aflase cum că sfântul bătrân voia să-l lase după moartea
sa ca moştenitor în locul, spre folosirea fraţilor, ca un
urâtor de slavă ce era, s-a dus de acolo la Sfântul Munte
al Atonului.
Şi ajungând acolo, la Careia a dat peste un alt
bătrân, cu totul simplu şi liniştit, căruia i s-a supus,
făţărnicindu-se cum că ar fi om prost, neştiutor de carte.
Deci bătrânul scriindu-i alfabetul, îl învăţa pe el.
Minunile Maicii Domnului
77
Iar Nechifor, cel mai sus arătat, aflând de plecarea
lui, mult s-a întristat. Şi fiindcă cunoştea duhovniceşte
dorinţa lui de a se duce la Aton, a scris către mai marele
Tesalonicului ca să cerceteze cu sârguinţă în tot Muntele,
până ce îl va afla, arătând în scrisoare chipul feţei lui,
cum şi toate semnele. Deci ducându-se acela şi vestind
acestea proestosului Sfântului Munte, i s-a răspuns că trebuie
să aştepte până la praznicul Naşterii Domnului, când
se adună toţi fraţii la biserica Protatul şi atunci va întreba.
Iar în timpul când se cânta privegherea,
proestosul văzu pe Atanasie cel căutat, pe care îl cunoscu
după semnele scrise de slăvitul Nechifor. Deci făcându-i
lui metanie, l-a rugat ca să citească cele după rânduială.
Însă el, punând pricină că nu ştie carte, proestosul l-a
ameninţat că-l va afurisi, dacă nu va citi aşa după cum
ştie.
Atunci dar, şi nevrând, a fost nevoit să spună
adevărul; şi auzind limba lui cea prea înţeleaptă şi bine
grăitoare, toţi s-au înspăimântat şi i s-au închinat lui. Iar
mai ales bătrânul, stareţul lui, şi-a cerut iertare pentru
necunostinţele lui cele mai dinainte.
Şi auzind Atanasie că Nechifor a trimis scrisoare
pentru el, a rugat pe proestosul ca să nu-l descopere; şi
aşa s-a făcut. Însă peste puţină vreme a venit Leon,
fratele lui Nechifor, care cercetând în tot muntele, l-a
aflat pe dânsul şi îmbrăţişându-l, foarte s-a bucurat şi s-a
veselit cu duhul.
Iar fraţii pustnici, văzând evlavia boierului către
cuviosul, l-au rugat pe acesta să ceară milostenie pentru
ca să zidească biserica Protatului mai mare, căci fiind
prea mică erau strâmtoraţi de multe ori.
Şi în urma rugămintei făcută de Atanasie a dat
Leon bani deajuns de au ridicat biserică mai mare din
temelie. După care luându-şi ziua bună de la sfântul, s-a
Minunile Maicii Domnului
78
dus către fratele său Nechifor.
Deci auzind acesta de cuviosul, a trimis îndată o
corabie cu scrisoare către proestoşi să-l trimită la el
negreşit, cari, văzând credinţa cea mare a lui Nechifor, la
îndemnat pe sfântul ca să se ducă. Iar el, vrândnevrând,
a plecat şi s-a dus la Crit, unde se afla atunci
binecredinclosul Nechifor pentru lupta cu Agarenii. Şi cu
dumnezeiescul ajutor prin rugăciunile sfântului biruind
de tot pe barbarii aceia şi binecredinciosului împărat
supunându-i, a zis Nechifor către Atanasie: „Iată, părinte,
prin rugăciunile tale acum s-a izbăvit Muntele de frica
Agarenilor. Deci întorcându-te zideşte o mănăstire, ca să
vin şi eu pentru linişte, după cum avem tocmeală, dacă
mai ţii minte, ca să mă depărtez de lume”.
Acestea zicând, a vrut să-i dea bani, însă el nu a
voit să primească, ci i-a zis: „Fii cu frica lui Dumnezeu şi
ia aminte la cursele lumii. Dacă fapta ce doreşti a face va
fi plăcută lui Dumnezeu, se va săvârşi”. (Acestea le-a zis
sfântul pentru că nu voia să aibă neliniştea şi grija
zidirii).
Iar evlaviosul Nechifor, întristându-se de aceste
cuvinte, şi-au luat ziua bună unul de la altul, şi s-a întors
sfântul în Munte, iar Nechifor s-a dus la Constantinopole,
unde făcându-i-se primire cu mare cinste pentru că a
biruit pe Agareni, mai pe urmă a fost ales împărat. Şi
fiind el totdeauna Stăpânit de dorinţa de a zidi un sfânt
lăcaş Născătoarei de Dumnezeu, a trimis la Aton —
printr-un duhovnic cu numele Metodie — şasezeci de
litre de aur.
Deci văzând Atanasie multa evlavie a prea
blagocestivului împărat, a primit banii şi a început a zidi
mănăstirea la anii 961 (nouă sute şasezeci şi unu) de la
Hristos. Iar câte împotriviri şi ispite a pătimit de la
diavoli, câte osteneli şi câtă trudă a îndurat până să
Minunile Maicii Domnului
79
zidească o mănăstire aşa de mare ca aceasta după cum şi
până în ziua de astăzi se vede, nu pot ca să scriu aici,
pentru că nu despre aceasta este vorba în această
istorisire.
Însă care n-a fost la Sf. Munte şi n-a văzut acea
sfântă Lavră, câtă frumuseţe are, câte izvoare cu
minunate curgeri, copaci frumoşi dătători de veselie,
turnuri înalte, chilii, nenumărate, case îndestulate şi altele
asemenea, să citească viaţa Cuviosului Atanasie pentru
ca să se umple de multă veselie.
Iar noi, trecând peste nenumăratele minuni pe
care le-a săvârşit pururea pomenitul, vom scrie numai
despre pururea Fecioara Maria, Născătoarea de
Dumnezeu, care este Iconoama acestei Lavre până în ziua
de astăzi, după cum aici mai jos voi arăta.
Deci, cheltuind Cuviosul aurul cel trimis de
împăratul, s-a întristat că nu i-a ajuns ca să se săvârşească
lucrul aşa după cum îl începuse. Şi gândindu-se la
aceasta a plecat din mănăstire spre Careia, ca să se
sfătuiască cu proestosul Muntelui, dacă n-ar fi bine să trimită
la împăratul sau şi pe la alţi boieri, ca să ceară
ajutor.
Deci, când era departe de Lavră ca la patru mii de
stadii, văzu o prea frumoasă şi strălucită femeie, care îl
întreabă:
— Unde te călătoreşti Atanasie ?
— Dar cine eşti tu de mă întrebi? a răspuns el
înspăimântat.
— Eu sunt Maica Domnului tău. Zis-a ei sfîntul:
Iartă-mă Stăpână, dar nu cred, de nu voi vedea vreun
semn că multe sunt cursele diavolului. Răspuns-a lui
Preasfânta: Loveşte în piatra aceasta în numele Sfintei
Treimi şi cu darul Celui Născut din mine va ieşi apă prea
bună cu îndestulare.
Minunile Maicii Domnului
80
Şi aşa făcând, îndată a izvorit din piatră mulţime
mare de apă.
Atunci el, înspăimântat fiind foarte, a căzut cu
faţa la pământ, cerând Stăpânei iertare. Care întrebându-l
pe el unde se ducea, i-a spus toată pricina cea mai sus
arătată. Deci i-a zis lui Stăpâna: — Du-te înapoi la
mănăstire şi vei găsi jitniţele pline de grâu şi vasele pline
de vin şi de untdelemn, cum şi toate celelalte care îţi
trebuiesc; acestea toate, cu ajutorul Fiului şi Stăpânului
meu, îţi vor ajunge până vei săvârşi mănăstirea.
Dar să nu îndrăznească nimenea şi niciodată ca să
se socotească iconom al ei, pentru că eu vreau să vă port
de grijă, totdeauna de cele ce vă sunt spre trebuinţă,
numai să nu vă leneviţi de făgăduinţele călugăriei, de
slujba Utreniei şi de canonul vostru.
Aceastea zicând, s-a făcut nevăzută.
Iar cuviosul, întorcându-se la mănăstire, a aflat
toate după cum a zis Stăpâna, care au ajuns cu îndestulare
până ce s-a săvârşit dumnezeiasca biserică şi toată
mănăstirea, după cum se vede până în ziua de astăzi.
Minunea cu apa izvorâtă din piatră — din ce pricină nu
ştiu — nu se vede scrisă la viaţa sfântului însă o ştiu toţi
cari locuiesc în Aton.
Se poate vedea în biserică o icoană a Preasfintei
Născătoarei de Dumnezeu, care este zugrăvită pe uşa
dinlăuntrul mănăstirii, în care se arată cum stă sfântul
dinaintea Preasfintei Fecioare, cu chip smerit, cu multă
evlavie, iar Ea cu mâna dreaptă întinsă spre cuviosul.
Şi dedesupt este scris: „Maica lui Dumnezeu şi Iconoama
acestei Lavre”.
Iar în câmpul cel dimprejurul icoanei sunt scrise
minunile sfântului şi are şi aceste două zugrăveli: întruna,
Stăpâna îi arată cu degetul piatra, iar el loveşte cu
toiagul şi izvorăşte apă, iar în cealaltă amândouă
Minunile Maicii Domnului
81
istorisirile cum şi mănăstirea sub care scrie aşa:
„Preasfânta este rânduită ca să fie Iconoama mănăstirii,
iar Preacuviosul Paraiconom”.
Şi aşa din acestea se înţelege pricina pentru care
nu s-a ales niciodată iconom în această Sfântă Lavră, ci
numai paraiconom, până în ziua de astăzi.
Dar să revenim la ceea ce mai avem de spus mai
departe. După ce cuviosul a săvârşit mănăstirea, cât a
trăit el a prăznuit pe Preasfânta, iar după moartea lui şi
fraţii, de asemenea, tot pe ea o prăznuiau.
Preacurata însă, arătându-se în vedenie
preostosului i-a zis: „De-acum înainte să nu mă mai
prăznuiţi pe mine, ci pe robul meu Atanasie, care s-a
ostenit pentru această casă până la moarte şi trebuie ca să
aibă o cât de mică răsplătire şi mulţumire pentru osteneala
şi nevoinţa lui”.
Şi de atunci prăznuiesc cu cântare în a cincea zi a
lunii lui Iulie, când se adună ca la două mii de călugări cu
mireni, săvârşindu-se priveghere de toată noaptea, cu
preafrumoase citiri şi cântări de la apusul soarelui până la
ziuă, cântând lui Dumnezeu, Celui în Treime lăudat.
Căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea în vecii
vecilor.. Amin.
MINUNEA a 22-a
Pentru sfinţita mănăstire a Ivirului şi pentru prea
cinstita Icoană numită Portăriţa
Din vremea dreptcredinciosului şi pururea
pomenitului împărat Constantin a început a înflori
credinţa noastră, şi a creşte prin darul Domnului nostru
Iisus Hristos. Iar capiştile idolilor se dărâmau, cetele
monahilor se înmulţeau şi se zideau biserici şi jertfelnice
Minunile Maicii Domnului
82
prin toate cetăţile şi oraşele. Deci, trecând mulţi ani la
mijloc, a fost un bărbat cinstitor de Dumnezeu şi cu fapte
bune, Petru cu numele, care dorea să afle un loc liniştit şi
pustiu, unde să se depărteze de lume, şi să petreacă viaţă
liniştită. Şi rugând pe Dumnezeu ca să-i descopere unde
să se ducă, văzu în vedenie pe Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu, care îi zise: „Părinte, în Muntele Atonului
este odihna ta; acest loc l-am cerut ca moştenire de la
Fiul şi Dumnezeul meu, ca să-l aibă scăpare toţi câţi se
depărtează de grijile şi tulburările lumii să se pregătească
pentru fapta bună, petrecând o viaţă îmbunătăţită spre a
dobândi fericirea cea veşnică. Eu foarte mult am dorit
muntele acesta şi în puţină vreme are să se umple de
călugări din toată ţara şi locul. Iar mila mea şi ajutorul
Fiului meu nu va lipsi de la dânşii, ci îi voi acoperi şi
păzi rugind pe Fiul meu pentru mântuirea lor”.
Deci după ce s-a deşteptat sfinţitul Petru,
mulţumind Domnului cu prisosinţă şi pururea Fecioarei
Maicii lui, s-a dus în muntele acela; şi asupra dracilor
bărbăteşti nevoindu-se, de multe vedenii şi vederi de
îngeri s-a învrednicit a vedea prin mijlocirile Maicii lui
Dumnezeu; şi făcându-se mare făcător de minuni, s-a dus
către Domnul. Iar după vreo câţiva ani, a venit şi
părintele nostru Atanasie, cel care a zidit Lavra cea mare.
În acea vreme, trăia şi părintele nostru Ioan,
lăcaşul cel prea curat — cu adevărat — al Preasfântului
Duh, Ivirean de neam, din sânge împărătesc şi bogat; care
lăsând slava, bogăţia şi toate cele ce erau ale lui, s-a dus
la o mănăstire şi dezbrăcându-se de hainele lui cele
strălucite, s-a îmbrăcat în rasă proastă şi sărăcăcioasă.
Auzind el însă de vestea Sfântului Munte şi de Cuviosul
Atanasie s-a dus la el, şi aflându-l, au început a se nevoi
amândoi ca nişte fraţi, nevoinţa cea bună şi mântuitoare.
Iar după puţin timp, înştiinţîndu-se cum că fiul lui
Minunile Maicii Domnului
83
Eftimie a venit în Vizantia. pentru pace, s-a dus spre
căutarea lui şi, aflându-l, s-au întors amândoi la liniştea
cea dorită către marele Atanasie; de la care învăţând toată
filosofia, s-a făcut un nou Gură de Aur, tălmăcind toate
Scripturile din greceşte în limba Ivirilor.
Iar după trecere de puţină vreme, a venit şi marele
Tornichie de s-a făcut călugăr. Acesta era voievod al
împărăţiei Ivirilor, care făcuse multe vitejii şi purtase
multe biruinţe în războaie asupra vrăjmaşilor; şi pentru
ale lui neobosite osteneli a dobândit multe semne de
biruinţe.
În vremea aceea, neamurile cele fără de
Dumnezeu ale Perşilor, auzind de moartea împăratului
Romano, s-au ridicat cu oaste asupra cetăţii Ţarigradului
(Constantinopol). Şi având în frunte un voievod, cu
numele Siliar, au alergat către răsărit, robind cetăţile şi
oraşele neaflând pe nimeni care să le stea împotrivă,
întrucât fiii împăratului erau mici şi nevârstnici.
Iar împărăteasa avea multă mâhnire şi necaz,
auzind că s-au apropiat barbarii, şi neavând altă nădejde,
şi-a adus aminte de Tornichie, zicând: „De nu va veni la
noi voievodul Ivirilor, nu avem pe nimenea care să ne
stea în ajutor”. Deci a trimis la Sfântul Munte scrisori
poruncitoare la Atanasie şi la Ioan, rugându-i să trimită
pe Tornichie . Însă acesta n-a voit, dar de nevoie s-a
supus, ca să nu se împotrivească sfinţilor, şi s-au dus la
Vizantia.
Iar împărăteasa văzându-l pe el mult s-a bucurat
şi arătându-i pe fiii săi, i-a zis lui: „De bunătatea ta,
cinstite părinte, atârnă viaţa sărmanilor acestora”. Deci
Tornichie luând oastea şi ducându-se au tăiat toată oastea
barbarilor, şi pe mulţi ostaşi luându-i robi, s-au întors cu
biruinţă la împărăţie. Atunci tot singlitul l-au întâmpinat
pe dânsul, şi foarte l-au cinstit şi mai ales împărăteasa,
Minunile Maicii Domnului
84
tare i-a mulţumit după cum se cădea şi i-a dat mulţi bani,
dar el n-a vrut să-i ia, ci a zis: „Eu, stăpână, am lăsat pe ai
mei pentru Domnul, şi acum să adun bani străini? Însă
dacă binevoieşte stăpânirea, zideşte o mănăstire în
Munte, ca să aibă neamul nostru al Ivirilor o mângâiere a
străinătăţii lor”. Iar împărăteasa cu bucurie a primit şi a
trimis boieri cu mare mulţime de aur, poruncindu-le să
săvârşească lucrul acesta cu aşa sârguinţă, încât să nu se
afle altul mai frumos, şi aşa s-a şi făcut. Şi a împodobit
biserica cu vase de argint şi de aur dăruind acestei sfinte
mănăstiri şi o cetăţuie, metoace şi sate spre sufleteasca ei
pomenire. Deci făcând închinarea cuvântului pentru
mănăstire, să începem a spune pentru sfinţita icoană
Portăriţa.
Pe vremea când împărăţea împăratul Teofil, era
multă prigonire asupra sfintelor icoane, din care cauză i
s-a zis „luptătorul de icoane”. Căci acel urâtor de Hristos
a surghiunit pe mulţi drept-credincioşi şi cu multe feluri
de munci i-a chinuit, poruncind să pogoare toate icoanele
de prin biserici şi să le distrugă.
A trimis, încă, şi ostaşi prin toate cetăţile şi
oraşele cu poruncă ca să cerceteze şi toate icoanele pe
care le vor afla să le pogoare de prin biserici şi de prin
case şi să le ardă. În acel timp era o văduvă cu fapte bune
în părţile Niceei, care avea numai un singur fiu şi care a
zidit o biserică aproape de casa ei şi avea o icoană a
Maicii lui Dumnezeu, pe care o cinstea foarte mult şi ca o
a doua Ana cu adevărat o cinstea.
Deci căutând ostaşii împăratului în fiecare loc, au
venit şi în casa acelei iubitoare de Dumnezeu femei,
unde, căutând cu multă iscodire, de pe o fereastră a
Bisericii au văzut înăuntru acea sfântă icoană, şi s-au
bucurat nădăjduind că prin aceasta vor căpăta mulţi bani.
Şi au zis către femeie: „Ori ne dai nouă bani, ori
Minunile Maicii Domnului
85
îndeplinim porunca împăratului de a te omorî prin
felurite munci”. Iar înţeleaptă văduvă cu smerit chip a
răspuns: „Vă voi da mulţi bani însă nu azi, ci mâine, căci
nu-i am în casă”.
Acestea auzind ei, au plecat. Iar ea în noaptea
aceea, s-a dus împreună cu fiul ei în biserică, unde
plecând genunchii, au înălţat la cer mâinile şi ochii şi sau
rugat mult timp udând pământul cu lacrimi; după care,
ridicându-se cu multă frică şi evlavie, au luat icoana. Şi
ducând-o la malul mării, iarăşi s-au rugat, zicând:
„Stăpână şi Doamna lumii! darul Tău ca o Maică a lui
Dumnezeu, având Stăpânire şi putere peste toate făpturile
să ne izbăvească şi pe noi de urgia împăratului celui fără
de lege şi pe icoana Ta din ape”.
Acestea zicind şi punând icoana-n mare, o!
minune! nu a căzut de-a latul, ci de-a lungul stătea
dreaptă, în sus, pe deasupra apei mergea, îndreptându-se
către apusul soarelui
Deci văzând femeia această minune şi
înspăimântându-se a mulţumit lui Dumnezeu şi Maicii
lui, după cuviinţă. Şi întorcându-se către fiul său i-a zis
acestea cu lacrimi: „Prea iubitul meu fiu! Acum se va
pune la încercare dragostea, credinţa către Dumnezeu şi
evlavia cea către sfânta icoană a Maicii Lui. Eu, prea
scumpul meu fiu, sunt femeie şi nu pot să fug în ţară
depărtată; de aceea voi sta aici şi mă voi ascunde, iar
dacă mă vor găsi, sunt gata să mor pentru dragostea
Maicii lui Dumnezeu. Tu însă, plecând, du-te în părţile
Eladei ca să nu-ţi facă rău”.
Acestea zicând şi sărutându-se unul cu altul, s-au
despărţit vărsând lacrimi. Şi s-a dus tânărul spre
Tesalonic, iar de-acolo în Sfântul Munte, unde mergând
la cinstita mănăstire a Ivirilor, acolo s-a făcut călugăr, cu
cuviosie petrecând până ce s-a dus către Domnul, pe Care
Minunile Maicii Domnului
86
l-a dorit.
A fost dumnezeiască rânduială ca să se ducă
tânărul acolo, pentru ca să vestească de pricina icoanei,
care a istorisit şi cele ce am scris despre ea până acum.
Deci icoana pururea Fecioarei a stat în loc ascuns,
neştiută de nimeni mulţi ani, pe uscat sau poate în mare,
lucru ştiut de unul singur. Acela ce ştie toate lucrurile
slăvite şi înfricoşate. Şi după trecere de multă vreme,
oarecare sfinţi bătrâni din mănăstirea Ivirilor, pe când
stăteau de vorbă despre mântuirea sufletului, văzură
deodată în mare aşa ca o flacără, ca şi cum ar fi fost un
stâlp de foc, cu vârful ajungând până la cer. Aceasta
văzând ei s-au ridicat strigând: Doamne miluieşte-ne! Şi
adunându-se toţi fraţii, se uitau la priveliştea aceea şi se
minunau, însă care anume era nu puteau să înţeleagă
nicidecum. Iar aceasta nu numai ziua se arăta, ci şi
noaptea când strălucea cu mult mai frumos decât soarele.
Şi toţi călugării cei din Sfântul Munte, văzând un lucru
de mirare ca acesta, s-au adunat la Mănăstirea Ivirului cu
luntrii din Lavra de la Vatoped şi de la alte mănăstiri, şi
apropiindu-se au văzut sfânta icoană a Maicii lui
Dumnezeu. Şi pe cât ei se duceau mai aproape, pe atâta
se depărta. Atunci, superiorul mănăstirii a poruncit de sau
adunat toţi în biserică, unde rugând ei cu lacrimi pe
Domnul ca să-i învrednicească să poată lua din mare
icoana Maicii lui, ca să o aibă spre mângâiere a
străinătăţii lor, le-a ascultat Domnul rugăciunea şi au
dobândit cererea lor. Iar aceasta s-a întâmplat în acest
chip.
Era în acel timp, acolo în mănăstire, un oarecare
călugăr, Gavril, ivirean de neam, din fire cam simplu,
iubind viaţa singuratică şi lui Dumnezeu îndeosebi
neîncetat rugându-se. Vara şedea în părţile cele mai înalte
ale Muntelui pentru linişte, iar în vremea iernii, din cauza
Minunile Maicii Domnului
87
zăpezii prea mari, se pogora în părţile cele mai de jos.
Îmbrăcămintea lui era de păr, hrana lui buruieni sălbatice,
iar ca băutură numai apă. Avea fericită simplitate ca şi
toţi ai neamului lui şi în adevăr înger pământesc şi om
ceresc.
Acest călugăr, rugându-se şi puţin dormitând,
văzu pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, cu slavă
multă strălucind, care-i zise lui: „Du-te la mănăstire şi
vesteşte superiorului şi monahilor, că voiesc să le dau
icoana mea, spre acoperământul şi ajutorul lor. Deci fără
de îndoire tu să intri în mare, şi să umbli pe ape, ca să o
primeşti pentru ca să cunoască toţi dragostea şi purtarea
de grijă ce o am către mănăstire, căci am venit într-adins
aici pentru ajutorul vostru”. Acestea zicând, s-a făcut
nevăzută, iar dumnezeiescul bărbat, sârguindu-se, s-a
pogorât la mănăstire şi a vestit superiorului cele văzute.
Iar acela a poruncit să se adune toţi călugării la biserică,
unde aprinzând făclii, au plecat cu tămâeri şi cu evlavie
rugându-se. Şi ajungând la malul mării, a intrat Gavril în
mare şi umbla (o minune!) pe deasupra apelor. Atunci şi
icoana apropiindu-se, a luat-o pe dânsa în braţe, şi a
cântat bucurându-se. Deci superiorul alergând, l-a
întâmpinat pe sfântul bătrân. Şi ieşind la uscat, s-au
umplut de bucurie mare şi veselie toţi călugării, trei zile
priveghind şi cântând. Apoi, zidind ei o bisericuţă lîngă
malul mării, au slujit Liturghie, în cinstea Preasfintei.
După aceea, aducând sfânta icoană în biserica cea mare,
au pus-o în partea cea mai dinăuntru a jertfelnicului, şi
iarăşi priveghind toată noaptea şi dumnezeiasca Liturghie
săvârsind s-au dus fiecare la mănăstirea lui.
Iar a doua zi, aprinzătorul de candele intrând în
ceasul Utreniei ca să pregătească după rânduială, spre
citirea pravilei, n-a aflat icoana în locul unde ştia că a
fost pusă; deci căutând pretutindenea a aflat-o tocmai
Minunile Maicii Domnului
88
deasupra porţii mănăstirii, în zidul cetăţii, şi luând-o pe
dânsa a dus-o la locul cel mai dinainte: Însă ea iarăşi s-a
mutat în poartă şi tot asemenea s-a întâmplat nu numai de
două-trei ori, ci chiar de mai multe ori. Iar călugării
nedumerindu-se de aceasta nu ştiau ce să facă. Atunci
Stăpâna s-a arătat iarăşi monahului Gavril, zicându-i;
„Mergi la mănăstire şi spune călugărilor să nu mă mai
supere, că eu n-am venit aici ca să mă păziţi voi, ci
pentru ca să fiu eu păzitoare vouă, nu numai acum, ci şi
în veacul cel ce va să fie. Câţi călugări petrec aici în
muntele acesta cu frica lui Dumnezeu, cu evlavie, şi nu
se lenevesc după putere la toată fapta bună, să aibă
îndrăzneală şi nădejde la milostivirea Fiului şi Stăpânului
meu, de la care am cerut-o şi pe care am şi căpătat-o. Şi
dau vouă semnul acesta, că până ce veţi vedea în
mănăstire icoana mea, nu va lipsi de la voi darul Fiului
Meu şi mila”: Acestea auzindu-le purtătorul de
Dumnezeu Gavriil s-a pogorât la mănăstire şi a vestit -
superiorului, iar acela, de bucurie nemărginită umplânduse,
a adunat toată frăţimea şi le-a spus lor cele auzite.
Apoi au zidit o biserică la poarta mănăstirii, în numele
Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, a Portăriţei, şi au
pus-o acolo, iar poarta s-a făcut în altă parte, după cum şi
până astăzi se vede, spre nemincinoasă mărturie a
pricinii.
De atunci dar, în mănăstirea aceasta, se fac
nenumărate minuni, cei îndrăciţi se vindecă, şchiopii
umblă, orbii văd şi toată boala fuge de la cel ce
pătimeşte. Iar din cele multe câte a săvârşit cea
Atotputernică să spunem puţine oarecare, pentru ca să
credeţi şi pe celelalte.
Într-o vreme, când s-au războit neamurile cele
păgâne ale perşilor asupra Ţarigradului pe uscat şi pe
mare, mulţime nenumărată, Amira voievodul lor,
Minunile Maicii Domnului
89
înştiinţându-se cum că în muntele Atonului sunt multe
mănăstiri, a luat cincisprezece corăbii de război şi
ducându-se la acel munte au stat în Mănăstirea Ivirilor. Şi
îndată au sărit înconjurând-o ca nişte fiare sălbatice şi
neîmblânzite. Iar călugării văzând mulţimea barbarilor şi
urgia aceea fără de rânduială intrând în dumnezeiasca
biserică, au luat sfintele vase şi pe prea cinstita icoană a
Născătoarei de Dumnezeu şi le-au ascuns pe dânsele în
turnul unde erau aşezate spre păstrare şi păzire odoarele
mănăstirii, în care s-au ascuns şi ei.
Iar barbarii, neavând pe nimeni să le stea
împotrivă, au făcut oarecare meşteşugire şi au intrat în
mănăstire. Şi după ce au făcut câte au voit, au pustiit-o
desăvârşit şi au prăpădit-o. Au luat funiile corăbiilor şi
legând stâlpii bisericii i-au tras ca să surpe sfânta biserică
şi n-au putut. Iar călugării văzând acestea şi auzind,
ziceau din adâncul inimii graiurile cele prooroceşti:
„Pentru ce dormi, Doamne, scoală-te şi nu ne pierde până
în sfârşit. Dumnezeule, venit-au neamurile în moştenirea
ta, spurcat-au sfânta biserica ta. Degrabă ne întâmpină pe
noi”, şi altele ca acestea. Şi cu lacrimi fierbinţi udând
pământul şi pe sfânta icoană a Născătoarei de Dumnezeu,
pe aceasta înălţând-o ziceau: „O Stăpână! ce fel de
făgăduinţe ne-ai făcut nouă? Au nu te-ai făgăduit ca să ne
fii păzitoare şi ajutătoare? Ci să nu ne părăseşti pe noi
până în sfârşit, deşi suntem păcătoşi şi nevrednici, —
pentru ca să nu zică vrăjmaşii noştri: unde este
Dumnezeul lor?”.
Acestea călugării plângând le ziceau, iar
Apărătoarea cea nebiruită, cea iute şi grabnică ajutătoare
a celor ce o cheamă pe dânsa, pururea Fecioara
Născătoarea de Dumnezeu, care da război înainte pentru
a sa mănăstire, n-a trecut cu vederea rugăciunile lor, nici
făgăduinţele nu le-a arătat mincinoase ci le-a împlinit, şi
Minunile Maicii Domnului
90
la desăvârşită prăpădenie pe vrăjmaşi i-a dat.
Însă cine va fi în stare a spune minunile
Fecioarei? Căci după ce a înnoptat, fără de veste s-a făcut
înfricoşat vifor şi furtună pe mare, încât s-au sfărâmat
toate corăbiile şi n-a rămas decât numai una, a lui Amira,
şi aceasta, pentru ca să cunoască nebunul păcatul lui,
după cum s-a şi întâmplat. Căci minunea urmă minunii.
Când s-a făcut ziuă, văzură călugării numai
trupurile cele moarte ale barbarilor, ce zăceau grămadă la
malul mării şi toate corăbiile acelea sfărâmate. Atunci
voievodul perşilor văzând şi el pierzarea corăbiilor, îşi
bătea faţa şi punând ţarină pe capul lui s-a apropiat cu
chip smerit, făcându-se rugător binecunoscător, cel ce
mai-nainte era fiară şi nu om, a zis către călugări:
„Rugaţi-vă robi ai adevăratului Dumnezeu, ca să nu pier
şi eu”. Şi dându-le lor mulţime nenumărată de aur şi de
argint, le-a zis: „Luaţi banii aceştia pentru ca să zidiţi
zidurile mănăstirii voastre şi să le faceţi înalte pentru ca
să nu mai poată vrăjmaşii ca să vă păgubească pe voi. Şi
luând călugării banii, au făcut zidurile mănăstirii înalte,
după cum şi până în ziua de astăzi se văd. Şi nu numai
atunci mănăstirea lor a păzit-o fără de necazuri şi fără de
primejdie Preacurata Stăpână, ci totdeauna, în toată
vremea.
Aşa, odată, fiind lipsă mare de făină şi negăsinduse
nicidecum, în supărare şi mare strâmtoare era stareţul.
Deci iar i s-a arătat Prealăudata în somn şi i-a zis lui :
„Ce te mâhneşti, fiule, pentru lipsa făinii? Du-te să vezi
hambarul plin de făină până sus, pentru ca să cunoşti
milostivirea şi purtarea de grijă pe care o am pentru voi”.
Iar stareţul sculându-se s-a dus cu sârguinţă şi văzând
hambarul plin de făină până sus, a adunat toată frăţimea
şi le-a spus lor cele făcute. Iar ei, înspăimântându-se, au
plâns de bucurie şi au slăvit pe Domnul şi pe pururea
Minunile Maicii Domnului
91
Fecioara.
Altă dată, iarăşi, având lipsă de vin, li s-a arătat
Stăpâna şi le-a umplut toate vasele până sus încât se
vărsa pe deasupra, şi cu atâta dulceaţă şi gust încât
fiecare cunoştea cum că era cu adevărat făcut cu minune,
şi nu facere a firii.
Altă dată, iar li s-au umplut vasele de untdelemn,
altă dată de legume şi altele multe faceri de bine şi
minuni s-au săvârşit şi se săvârsesc în fiecare zi în
mănăstirea aceasta, prin cinstită Icoana aceasta. Şi în ziua
de astăzi, în chip nevăzut şi minunat acoperă şi păzeşte
Stăpâna cea Atotputernică mănăstirea aceasta slăvită şi
lăudată a Ivirilor, care este mai bogată decât toate
mănăstirile Sfântului Munte.
Şi aceasta nu este din altă pricină, după cum
socotesc, fără numai pentru multa milostenie care o dau
călugării la cei străini şi săraci. Căci deşi dau şi celelalte
mănăstiri şi miluiesc pe mulţi, dar acelea fac numai un
praznic în fiecare an. Ivirenii însă fac de trei ori pe an
praznic: o dată la Adormirea Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu, al doilea la Bobotează şi al treilea marţi în
Săptămâna Luminată. La aceste praznice se adună mai
mult de trei mii de suflete, şi îi ospătează pe străini până
seara cum şi a doua zi. Şi nu numai în aceste zile ci şi în
toate Duminicele de peste an nu lipsesc săraci în mare
număr pentru că este în mijlocul muntelui şi aproape de
târgul de la Careia şi toţi sunt îndestulaţi cu prisosinţa.
Fac milostenie şi mănăstirile lui Dionisie, Lavrioţii,
Simon Petru, Vatopediţii cum şi celelalte mănăstiri, dar
la acestea nu se duce multă lume, că sunt aşezate cam de
o parte, afară numai de cazul când se întâmplă să vină pe
corăbii, la care toate dau milostenie pesmeţi şi îi
ospătează. Cu toate că au şi mănăstirile lipsă din cauza
grelelor datorii şi biruri pe care le plătesc în bani, totuşi
Minunile Maicii Domnului
92
fiecare dă milostenie după a lor putere. De asemenea, dau
şi chinoviile precum şi chiliile cele mai mici şi nu se
întorc niciodată dinspre săracul care vine, ca să-l lase să
se ducă neajutat.
Şi acum, faţă de cele arătate până aici prin scurte
cuvinte să aducem mulţumirea cu care suntem datori
împărătesei îngerilor celei prealăudate, purtătoarei
noastre de grijă, mijlocitoarei celei neadormite şi
păzitoarei.
Deci, Tu, o! iubitoare de bine şi iubitoare de
oameni, Stăpâna! Ceea ce ca o Maică iubitoare de fii şi
doritoare de noi, totdeauna ai purtare de grijă, mântuind,
păzind şi chivernisind pe nevrednicii robii Tăi, noi în
locul acestora propovăduim darurile Tale, nu ascundem
facerile Tale de bine, cântăm cu mare glas minunile Tale,
slăvim purtarea Ta de grijă, mărim pronia, lăudăm
folosirea, preamărim milostivirea. Din vremile cele
trecute aducându-ne aminte de darurile Tale, din câte
primejdii ne-am izbăvit prin Tine, mulţumirea aceasta
după datorie o aducem Ţie. Iar pentru cele din timpul de
faţă care mult şi amar ne mâhnesc pe noi, ne rugăm
milostivirii Tale, să nu uiţi turma Ta aceasta, ci stai către
Fiului Tău şi Stăpânul nostru rugătoare neadormită;
ajută-ne nouă, celor ce ne primejduim, izbăvindu-ne pe
noi de nenorocirile cele neaşteptate.
Vezi, Stăpână, în câte primejdii am căzut. Ridicăne
pe noi, depărtând toate cele ce sunt pricinuitoare de
necazuri, risipeşte fricile cele ce ne cad asupră-ne,
încetează smintelile, curmă războaiele, îmblânzeşte mînia
ce cu dreptate se porneşte asupra noastră, potoleşte
tulburările şi sfezile şi pace tare şi temeinică ne dăruieşte
nouă.
Aşa, mult Milostivă Stăpână, adaugă şi aceasta
lângă celelalte faceri de bine ale Tale. Ca totdeauna şi
Minunile Maicii Domnului
93
neîncetat propovăduind milele şi minunile Tale, să Te
slăvim pe Tine, pe Dumnezeul cel ce s-a născut din Tine
pe Cel fără de început al Lui Părinte, cum şi pe
Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Duh, în vecii
vecilor. Amin.
MINUNEA a 23-a
Pentru cântarea Axionului (adică; „Cuvine-se cu
adevărat să te fericim...) cum a fost cântat mai
întâi de Arhanghelul Gavriil8
Cântarea aceasta la început se cânta la o chilie a
mănăstirii Pantocratorului ce se numeşte Axionestin, la
locul cel numit Adin, pentru minunea aceasta ce o vom
povesti acum.
La schitul Protatului ce se află lângă Careia,
aproape pe locul mănăstirii Pantoctratorului, este o vale
mare care are multe chilii. La una din aceste chilii ce era
cinstită în numele Adormirii Doamnei de Dumnezeu
Născătoare locuia un ieromonah bătrân şi îmbunătăţit,
împreună cu un ascultător al său. Şi fiindcă era obiceiul a
se face priveghere în fiecare duminică la schitul
Protatului, într-una din sâmbete, seara, vrând să meargă
bătrânul la priveghere, zice ucenicului său: „Fiule, eu mă
duc să ascult privegherea după obicei, iar tu rămâi la
chilie şi precum vei putea citeşte rânduiala ta”. Şi aşa s-a
dus. Deci după ce a trecut seara, iată bate cineva la uşa
chiliei, iar fratele alergă şi deschise şi vede că era un
monah străin, necunoscut lui, care intrând a rămas în
chilie în noaptea aceea.
8 Această povestire lipseşte din ediţia tipărită în anul 1990. Am
redat-o după ediţia din anul 1820.
Minunile Maicii Domnului
94
La vremea utreniei sculându-se au cântat amândoi
rânduiala utreniei. Şi când au ajuns la „Ceea ce eşti mai
cinstită...”, monahul de loc, cânta numai: „Ceea ce eşti
mai cinstită decât heruvimii...” şi celelalte până la sfârşit,
adică obişnuita cântare veche a Sf. Cosma, făcătorul de
cântări. Iar monahul acela străin făcea alt început al
cântării aşa: „Cuvine-se cu adevărat să te firicim
Născătoare de Dumnezeu cea pururea fericită şi prea
nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru”. Apoi a
adăugat şi pe: „Ceea ce eşti mai cinstită...”, până la
sfârşit.
Aşadar, auzind monahul cel de loc, s-a minunat şi
zice către cel ce se părea străin: „Noi cântăm numai:
Ceea ce eşti mai cinstită... , iar Cuvine-se cu adevărat...
niciodată nu am auzit, nici noi nici cei mai înainte de noi.
Deci te rog, fii bun, şi scrie-mi şi mie cântarea aceasta,
pentru ca să o cânt şi eu Născătoarei de Dumnezeu”. Iar
acela răspunzând a zis: Adu-mi cerneală şi hârtie ca să
scriu. Iar cel de loc a zis: Nu am nici cerneală, nici hârtie.
Atunci, monahul cel ce se părea străin i-a spus: Adu-mi o
lespede. Şi monahul alergând a aflat lespedea şi i-a aduso.
Deci luându-o pe ea, străinul a scris pe dânsa cu
degetul lui zisa cântare, adică : ”Cuvine-se cu
adevărat...”. Şi, o! Minune! Atât de adânc s-au săpat
slovele pe lespedea aceea vârtoasă, ca şi cum s-ar fi scris
pe ceară moale. Apoi a zis fratelui: De acum înainte aşa
să cântaţi şi voi şi toţi dreptcredincioşii. Şi aceasta zicând
s-a făcut nevăzut. Căci era sfântul înger trimis de la
Dumnezeu, ca să descopere cântarea aceasta îngerească
şi care este prea cuviincioasă Maicii lui Dumnezeu. Şi
mai precis a fost Arhanghelul Gavriil, precum se arată
aceasta din titlul ce este deasupra, la sinaxarul lunii iunie,
în yiua 11, adică soborul Arhanghelului Gavriil în Adin.
Căci părinţii de atunci făceau sobor şi praznic şi liturghie
Minunile Maicii Domnului
95
în fiecare an la zisa chilie Adin, întru pomenirea minunii,
cinstind şi slăvind pe Arhanghelul Gavriil, care din
început până la sfârşit a stat dumnezeiesc cântăreţ al
Născătoarei de Dumnezeu, şi hrănitor şi slujitor şi vesel
binevestitor al ei. Aşa a slujit şi spre descoperirea acestei
cântări a Maicii lui Dumnezeu, ca unul ce numai lui după
toate i se cuvine această slujbă.
Deci după ce a venit bătrânul de la priveghere şi a
intrat în chilie, a început ascultătorul9 lui a cânta: Cuvinese
cu adevărat... după cum îngerul îi poruncise, şi prin
urmare a arătat bătrânului său şi lespedea aceea, cu
îngerească scriere săpată. Iar el auzind şi văzând acestea
a rămas uimit de această minune. Deci luând amândoi
lespedea aceea scrisă de înger au mers la Protatul şi au
arătat-o la cel mai întâi al sfântului Munte şi la ceilalţi
bătrâni ai obştescului sobor, povestindu-le toate cele ce
se făcuseră, iar ei au slăvit cu un glas pe Dumnezeu şi au
mulţumit Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoare
pentru prea slăvita această minune. Apoi au trimis
lespedea la Constantinopol la patriah şi la împărat,
însemnându-le prin scrisori toată cuprinderea acestei
minuni ce s-a făcut.
Deci de atunci această cântare îngerească s-a
transmis în toată lumea ca să se cânta Maicii lui
Dumnezeu de către toţi dreptcredincioşii. Iar sfânta
icoană a Născătoarei de Dumnezeu ce se afla în biserica
acelei chilii, în care s-a făcut minunea, s-a dus de către
părinţii Sf. Munte în biserica Protatului şi acolo se află
până astăzi, aşezată în sfântul altar, deasupra scaunului
celui de sus. Pentru că înaintea acestei icoane s-a cântat
întâi de către Arhanghelul Gavriil cântarea aceasta. Iar
chilia aceea a fost numită „Axion estin”, adică „Cuvinese
cu adevărat”. Şi valea aceea în care se afla chilia se
9 Ucenicul.
Minunile Maicii Domnului
96
numeşte de către toţi până astâzi, Adin, care înseamnă „a
cânta”, sau „cântare”, pentru că întru aceasta s-a cântat
întâi îngereasca şi prea cuvenită Maicii lui Dumnezeu
cântarea aceasta.
MINUNEA a 24-a
Pentru mănăstirea cea din muntele Sinai şi
minunea pe care a făcut-o Sfânta cânt voiau
Părinţii să lase mănăstirea pentru lipsa hranei şi
să se ducă
Această mănăstire a sfântului munte Sinai (după
cum arată părintele Nectarie patriarhul Ierusalumului, cel
ce a scris şi minunea aceasta) mai întâi s-a zidit de prea
fericitul împărat Iustinian cel Mare. Acest împărat a
împuternicit-o ca să aibă venit şi hrană de la vama
Egiptului. Deci petrecând multă vreme şi arătându-se
Mohamed (mincinosul prooroc). Şi el a întărit darea
aceasta ca adică mănăstirea primească din venitul
vămilor Egiptului, după cum se vede în aşezământul său
pe care l-a dat părinţilor mănăstirii. Dar prin multe
prefaceri şi schimbări ale sultanilor Egiptului care au
urmat, s-a tăiat darea aceasta. Şi mai ales că şi parinţii
singuri al lăsat-o, fiindcă câştigase metoace şi locuri
multe în Damasc şi în Tripol şi în Gaza, de la
binecredincioşii creştini din acele locuri. De acolo
aduceau cu caravanele cu cămile toate lucrurile cele
trebuincioase mănăstirii în toată vremea. Însă din pricina
multor războaie şi a multor stăpâniri ce şi acolo se
ridicaseră, drumurile s-au închis şii nu mai puteau
administra lucrurile cele de acolo sau alţi părinţi ca să
trimită ceva la mănăstire.
Cu timpul au priedut şi veniturile ce le avea
Minunile Maicii Domnului
97
mănăstirea în acele locuri ale Arabiei. Deci din pricina
nepăcii, a nerânduielii, a tulburărilor şi războaielor ce
erau în părţile Gazei, a Tripolei şi a Damascului s-au
închis drumurile o vreme şi nu putea caravana cu hrană a
veni la mănăstire. Pentru aceasta ajungând părinţii la
mare nevoie şi lipsă s-au adunat şi au făcut sfat, hotărând
să incuie mănăstirea şi să meargă în alte părţi să stea o
vreme, până ce se va linişti lumea, ca să se deschidă
drumurile şi să vină caravana. Mai aveau multă bântuială
şi supărare şi de mulţimea puricilor, care nu-i lasa nici
ziua, nici noaptea ca să se odihnească. Deci după dce sau
întărit în sfatul acesta şi s-au gătit să se ducă s-au suit
cu multă mâhnire şi cu lacrimi ca să se închine şi să
liturghisească la sfântul vârf şi după ce se va pogorî de
acolo şă încuie mănăstirea şi să se ducă. Aşadar, tot
soborul s-a suit înainte iar iconomul mănăstirii a rămas
mai pe urmă pentru altă oarecare nevoie sau slujbă. Deci
când erau părinţii dedesubtul sfântului vârf, iconomul era
singur suindu-se pe scara muntelui ca la o milă departe
de mănăstire. Şi, o, negrăită mai înainte rânduială şi mare
purtare de grijă a Prea Fericitei şi Prea Sfintei Fecioare şi
Născătoare de Dumnezeu Maria, Care mai înainte de a fi
lucrul a purtat de grijă şi nâa lăsat a se face a rămâne
dumnezeiescul şi sfântul ei lăcaş, adică sfântul rug,
negătit şi neluminat. Căci părinţii se gătiseră a se duce,
neavând nici o nădejde de hrană. Iar Nădejdea celor
deznădăjduiţi şi Stăpâna tuturor a adus caravana cu hrană
mai presus de nădejde, pe care a voit ca întru acea zi să
ajungă la mănăstire, părinţii neştiind nimic nicidecum.
Aşadar, Prea Curata Stăpână pentru ca să facă să
cunoască părinţii cum că locul acesta este al ei şi că ea
este chivernisitoarea şi purtătoare de grijă acelei
mănăstiri se arată întru aceeaşi clipă, în chip de femeie cu
pruncul în braţe şi părinţilor acolo sub sfântul vârf şi
Minunile Maicii Domnului
98
iconomului acolo jos unde am zis. Şi heretisindu-i pe ei
ca oricare femeie de cele de loc, i-a întrebat unde merg
aşa toţi împreună, şi care-i pricina de a se sui la sfântul
vârf. Iar ei i-au spus cuprinzătoir toată pricina şi scopul
ce-l au, adică cum că vor să se ducă neavând nicidecum
hrană. Şi aceia le zice lor: Suiţi-vă sus de liturghisiţi şi
când vă veţi pogorî veţi afla şi caravana la mănăstire. Iară
ei nicidecum n-au crezut, ci msi ales ca o bârfeală au
socotit cuvântul. Şi s-au suit neluând în seamă cuvântul
femeii. Deci ajungând şi iconomul şi după ce-au săvârşit
dumnezeiasca Liturghie au ieşit şi au şezut afară din
biserică. Şi vorbind între dânşii au povestit iconomului
cele pentru femeie şi cuvintele ei pe care le-a grăit. Iar
iconomul zice: Femeia aceasta m-a întâmpinat şi pe mine
şi mi-a grăit aceastea, câ a auzit că astâzi vine caravana.
Iară mai ales şi pentru purici mi-a zis ca să nu ne
întristăm, că va fi vremea când se vor pierde cu totul.
Deci auzind părinţii şi pe iconom spunând aceleaşi, l-au
întrebat când şi unde l-a întâmpinat. Iar el le-a zis ceasul
şi locul. Deci au cunoscut că tot în acelaşi ceas în care a
grăit femeia cu părinţii, a grăit şi cu iconomul. Şi s-au
spăimântat minunându-se, fiindcă depărtarea este foarte
mare, cam o milă şi jumătate, dar cu toate acestea nu au
crezut cuvintele femeii a fi adevărate.
Însă pogorându-se şi ajungând la locul unde zicea
iconomul că a întâmpinat pe femeie, şi arătându-le locul,
s-au întors şi iată văd jos la mănăstire şi oameni şi
cămile, din care unele descărca, iar altele încă venind pe
drum. Deci s-au minunat foarte mult nu numai pentru
cuvintele femeii, ci mai mult că avuseseră înştiinţare şi
scrisori cum că nu este cu putinţă a se trimite caravana.
Deci ajungând la mănăstire şi întrebând pe cărăuşi cine ia
trimis, au zis că oarecare femeie Doamnă, împreună cu
un bătrân Epitrop al ei i-a încărcat, care precum au zis au
Minunile Maicii Domnului
99
venit împreună cu ei să se închine acestor sfinte locuri,
aducând şi caravana aceasta vouă pentru milostenie. Iar
monahii au zis: unde sunt oamenii aceia? Şi călătorii au
răspuns, că după ce portarul a deschis poarta îndată mai
întâi au intrat aceia înăuntru. Şi întrebând pe portar a zis
că asemenea oameni nu a văzut, şi nici pe altcineva nu a
lăsat să intre înăuntru, căci a aşteptat mai întâi să vină
iconomul de sus. Deci intrând părinţii înăuntru au
cercetat chiliile şi mănăstirea ca să afle pe asemenea
închinători. Atuncidar, neaflându-i au cunoscut cum că
acest lucru şi facere de bine era a Născătoarei de
Dumnezeu şi a Proorocului Moise şi le-au mulţumit lor,
înălţând slavă atotputernicului Dumnezeu şi Prea Curatei
Maicii Lui şi lui Moise slugii sale. Deci de atunci au
pierit şi puricii nu numai din mănăstire, ci şi din tot
hotarul acelui sfânt munte. Iar în cealaltă pustie şi mai
ales în Rait se află multă mulţime de purici. Şi la locul
unde s-a arătat Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu
iconomului, a zidit evlaviosul acela iconom o biserică în
numele Născătoarei de Dumneyeu, care şi până astăzi se
zice Prea Sfânta iconomului.
Iar la locul unde s-a arătat părinţilor, fiindcă nu
era loc a se zidi biserică, au săpat în piatra aceia ce se
află acolo drept spre răsărit, fiind ca o tindă, şi au aşezat
acolo înlăuntru o icoană mică a Născătoarei de
Dumneyeu, pentru ca să se închine câţi trec pe acolo,
întru pomenirea minunii şi slava Născătoarei de
Dumneyeu. Iară localnicii numesc biserica aceia până
astăzi o numesc după limba lor Damane, adică a Miresii.
Minunile Maicii Domnului
100
MINUNEA a 25-a
Pentru cel ce s-a lepădat de Hristos prin scrisoare
În părţile Italiei era un oarecare boier, cu numele
Carol, care cheltuia averea sa pentru felurite desfătări,
îndulciri, şi desfrânări trupeşti; şi în puţină vreme
sărăcind şi nemaiavând de cheltuială ca să petreacă cu
galantomie şi cu răsfăţare ca mai-nainte, s-a întristat şi sa
amărât până într-atât încât zicea, ca un deznădăjduit,
cuvinte de hulă.
Iar într-una din zile, s-a dus într-o pădure să afle
vreun vrăjitor, pe care să-l întrebe dacă nu ar putea
diavolul să-l îmbogăţească. Deci umblând, l-a întâmpinat
pe el diavolul în chip de ostaş, şi i-a zis lui: „Eu sunt
acela pe care îl cauţi. Dacă vei primi să-mi faci zapis
scris cu sângele tău, cum că te împreunezi cu mine, şi te
lepezi de credinţa ta, eu îţi voi da toate bunătăţile lumii
acesteia, şi îţi voi face toate voile tale, şi vei avea atâta
mulţumire încât nu va fi altul asemenea ţie”. Deci
ticălosul acela, îmbătat de dorul iubirii de deşertăciuni, a
primit ca un deznădăjduit ce era şi a scris cele împotriva
botezului, adică s-a lepădat de Hristos şi s-a împreunat cu
diavolul. Care i-a şi dat desfătări, bunătăţi vremelnice
după cum i s-a făgăduit. Şi lua parte la toate petrecerile
lui mergând după el în chipul ostaşului şi săvârşind toate
poftele lui. Iar odată, trecând ticălosul acela pe lângă o
biserică, şi întorcând ochii către dânsa, a văzut icoana
Născătoarei de Dumnezeu. Şi aducându-şi aminte de
fărădelegile lui, a suspinat amar şi l-a durut inima lui.
Atunci diavolul, lovindu-l cu un toiag, atât de tare încât ia
înnegrit carnea lui, i-a zis: „Păzeşte-te de-acum înainte,
să nu nai îndrăzneşti ca să priveşti la Icoana Fecioarei
Minunile Maicii Domnului
101
Maria, că ea mi-a făcut mie multe pagube, şi pe mulţi i-a
luat din mâinile mele; căci dacă te voi mai prinde
vreodată că întorci ochii către dânsa, îţi voiu da aspră
moarte, păgubindu-te de bunătăţile vieţii celei de acum,
iar sufletul tău îl voi lua cu mine în munca cea veşnică”.
Acestea auzind ticăjosul, a rămas întristat foarte,
nu atât pentru ranele trupului, cât pentru moartea
sufletului. Şi socotind cum ar face ca să se izbăvească de
robia aceasta, zicea în gândul său: vrăjmaşul singur a
mărturisit, cum că Preasfânta Fecioară a luat mulţi din
mâinile lui; deci poate se va milostivi şi spre mine darul
ei, ca o Maică a lui Dumnezeu Celui întrutot milostiv.
Acestea le gândea el, iar vrăjmaşul, necunoscând cele
ascunse ale inimii lui l-a trecut pe lângă altă biserică,
pentru ca să vadă dacă îi ascultă porunca. Şi acela văzând
uşa deschisă, a alergat cu sârguinţă şi intrând înlăuntru a
căzut la pământ înaintea preacinstitei icoane a Maicii lui
Dumnezeu, bătându-şi pieptul şi strigând acestea din
adâncul inimii, cu suspinuri şi cu lacrimi fierbinţi:
„Stăpână şi Doamnă a lumii! Apucă înainte şi mă
izbăveşte din mâinile diavolului. Multă este puterea Ta,
împărăteasă a toate, arat-o şi spre mine cel de trei ori
ticălos; Mare este milostivirea Ta, milostiveşte-Te şi spre
mine cel nevrednic. Nemăsurată este mila Ta, miluieştemă
şi pe mine, ticălosul”.
Acestea şi altele multe zicând vrăjmaşul, de
mânie, afară din biserică, făcea multă tulburare. Însă
după o bucată de vreme a strigat zicând: „Eu mă duc,
necredinciosule, că mă goneşte puterea Fecioarei, dar
păstrez zapisul tău, şi atunci când Fiul ei va face judecată
ca să judece lumea, ca un drept Judecător, te va da pe tine
în mâinile mele, fiindcă de bună voie te-ai lepădat de
credinţa ta”. Acestea zicând vicleanul, a pierit, iar Carol
cu mai multe lacrimi şi cu suspine, se ruga mai stăruitor
Minunile Maicii Domnului
102
către milostiva Maică a Preamilostivului Dumnezeu,
cerând milostivire şi iertare. Aşadar, a urmat trei zile
plângând cu amar, din inimă, şi zicând cuvinte atât de
dureroase şi cu aşa plângere, încât mai şi pietrele
lăcrămau.
Şi aşa de multă osteneală şi de bătăile în piept ce
le suferise, a obosit. Şi puţin adormind, a văzut în vis pe
Preasfânta care îi zise lui: „Tu te-ai lepădat de Fiul meu,
ce voieşti dar acum aici, în casa mea?” Iar el i-a răspuns
cu smerită vorbire şi cu lacrimi, zicând: „O! Prea slăvită
Maică a milostivirii, pentru cine S-a răstignit Fiul tău cel
cu totul milostiv şi mult îndurat? Pentru cei drepţi sau
pentru cei păcătoşi? iar eu deşi mare fărădelege am făcut,
însă tîlharul, desfrânata, desfrânatul şi alţii mulţi mă
îndeamnă să îndrăznesc, pe care, pentru nemărginita Lui
milostivire, i-a miluit. Care nu Te-au avut pe Tine
solitoare şi mijlocitoare, Maica Lui cea prea dulce, şi
totuşi nu le-ai încuiat lor milostivirile cele iubitoare de
oameni. Şi pe mine, care am încredere către Tine oare nu
mă va primi? Milostiveşte-te spre mine, Stăpâna mea, că
toate le poţi câte le voieşti şi orice vei cere de la Fiul şi
Dumnezeul Tău primeşti negreşit, fiindcă te-a făcut pe
Tine mijlocitoare a păcătoşilor”.
Atunci Stăpâna i-a zis: „fiindcă ai urât
fărădelegea ta, şi te căieşti din toată inima, te primesc pe
tine şi te întorc la Fiul Meu. Dar să nu te arăţi
nemulţumitor pentru darul acesta aşa de mare, ci să faci
lucruri vrednice de pocăinţă”.
Iar acela, mulţumindu-i cu prisosinţă, a răspuns:
„Stăpâna mea şi Doamnă slăvită, toate îţi sunt cu putinţă
Ţie; deci, fă-mi mie şi darul acesta spre încredinţarea
iertării mele: Porunceşte să-mi întoarcă vrăjmaşul zapisul
acela viclean, cel scris de mâna mea, ca să nu mă
înfricoşeze, cum că vrea să-l aducă la ziua judecăţii,
Minunile Maicii Domnului
103
Dreptului Judecător. Cunosc cum că nimic nu este cu
neputinţă la Tine, deci, ca o Maică a Atotputernicului
Dumnezeu poţi să iei şi scrisoarea acea cu totul
nebunească, pentru ca să se smerească desăvârşit
vicleanul şi să nu aibă nici o nădejde asupra mea”.
Răspuns-a lui Stăpâna: „întru slava Fiului şi
Dumnezeului Meu, facă-se ţie şi aceasta”. Acestea
zicând, i s-a părut lui cum că a auzit în văzduh glasuri,
zicând: „O! Stăpâna, ca o Maică a dreptăţii ce eşti, să nu
faci nedreptatea aceasta, ca să iei pe acela care a
mărturisit cu zapisul lui cum că este al meu”. Iar Ea a,
zis: „Vrăjmaşule al adevărului, totdeauna eşti mincinos,
însă acum ai spus adevărul, cum că sunt Maica dreptăţii
şi pentru aceasta voi face dreaptă judecată, luând zidirea
Fiului Meu din mâinile tale, căci cu nedreptate este ca să
o Stăpâneşti tu, cel străin”.
Acestea auzind Carol, s-a umplut de bucurie şi
veselie, din care pricină deşteptându-se văzu cu mirare
cum că n-a fost vis, ci a aflat, o minune! în mâinile lui,
zapisul cel scris de el. Câtă veselie socotiţi că a fost în
ziua aceea, nu numai pentru el, ci şi pentru toţi acei care
au auzit şi au văzut zapisul acela. Toţi s-au minunat de
nemărginita milă a Stăpânului, şi de puterea cea
neasemănată a prea lăudatei Fecioare.
Vestea aceasta s-a dus în multe cetăţi şi oraşe. Şi
după ce a auzit şi Preasfinţitul Leon, care era în vremea
aceea arhiepiscop în Roma, a trimis oameni de au adus pe
Carol. Şi văzând scrisoarea aceea, a poruncit să se facă la
Biserica de obşte slujbă spre mare mulţumire Maicii lui
Dumnezeu. Şi au săvârşit praznic cu mare veselie şi mulţi
care trăiau în felurite fărădelegi şi în desfrânări erau
afundaţi s-au pocăit din tot sufletul, nădăjduind cum că
prin rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu vor
dobândi iertarea păcatelor.
Minunile Maicii Domnului
104
Iar Carol, făcându-se călugăr, a făcut roduri
vrednice de pocăinţă după cum i-a poruncit Doamna
noastră şi prin darul Ei s-a învrednicit de cereasca
fericire. Pe care, să dea Dumnezeu ca noi toţi să o
dobândim pentru rugăciunile Ei şi ale tuturor sfinţilor.
Amin.
MINUNEA a 26-a
Alta asemenea pentru Teofil cel ce s-a lepădat de
Hristos tot prin scrisoare
După venirea cea în trup a Domnului nostru Iisus
Hristos, cam pe la anul 537, se afla în Eparhia Chilichiei
un epitrop, iconom al episcopului Cetăţii Adaneilor,
Teofil cu numele.
El era om cinstitor de Dumnezeu, cu fapte bune şi care
avea bună cunoştinţă în slujba sa, chivernisind treburile
Bisericii cu atâta dragoste de Dumnezeu încât toţi erau
mulţumiţi.
Iar după ce a murit episcopul, a alergat tot
norodul la mitropolitul cerându-i să le hirotonisească pe
Teofil, care după cum am arătat, era bărbat vrednic şi cu
fapte bune.
Acesta însă auzind de socoteala poporului, ca un
om smerit ce era, n-a voit să primească nicidecum.
Atunci mitropolitul, văzând hotărârea lui cea
nestrămutată, a hirotonisit pe un altul, căruia i-a zis să
iubească pe Teofil şi să-l aibă tot pe el ca epitrop. Şi a
petrecut astfel Teofil cu fapte bune şi frumoase în slujba
sa multă vreme.
Însă vrăjmaşul adevărului zavistuind fapta lui cea
bună, a uneltit să-l arunce într-o mare prăpastie, după
cum i-a şi făcut; căci lucrând cu meşteşugurile lui, a
Minunile Maicii Domnului
105
zavistuit prin oarecare oameni cu rele năravuri până întratât
asupra lui, încât noul episcop l-a urât foarte şi în cele
din urmă l-a izgonit pe nedrept din dregătoria pe care o
avea în biserică, punând pe altul în locul lui.
Nedreptatea aceasta la început a răbdat-o Teofil şi
nu s-a supărat, dar mai pe urmă diavolul l-a adus spre
multă mânie, aducându-i aminte de dregătoria în care a
fost şi din care a fost scos pe nedrept de către
nerecunoscătorul episcop, care ocupa acest înalt loc de
mare demnitate numai datorită faptului că el — Teofil —
nu voise să-l primească.
Acestea cum şi multe altele punându-le vrăjmaşul
în mintea lui Teofil, i-a dat aşa de mare război încât l-a
biruit, înduplecându-l să facă episcopului o vrăjitorie ca
să-l primească iar în slujba lui cea mai dinainte.
Deci fiind în acea ţară un oarecare mare vrăjitor,
s-a dus Teofil la dânsul şi arătându-i scopul lui, l-a
întrebat dacă ar putea să-i ajute. Iar acela i-a răspuns: „Eu
aş putea să te pun iarăşi în boieria pe care ai avut-o; ba
încă pot face ca să ai încă şi mai multă cinste decât
înainte, dacă te vei închina învăţătorului meu şi vei face
ori ce el îţi va zice.
Şi mai ales să te păzeşti ca de foc să nu faci cruce,
orice vei vedea, că atunci în zadar va fi toată osteneala
mea”. Deci Teofil, ca un ticălos, biruit fiind de mânie a
primit.
Şi ducându-se într-un loc pustiu a început
vrăjitorul a face vrăjitoriile lui strigând pe draci, care
îndată s-au adunat mulţime nenumărată. Iar venind mai
marele lor a stat în mijloc cu multă îngâmfare.
Atunci a zis vrăjitorul, către Teofil: „Închină-te
Domnului nostru”. Şi închinându-se el, a zis vrăjitorul
către diavolul: „Stăpâne al nostru, omul acesta a fost dat
afară din slujba lui de către episcopul său şi l-am adus la
Minunile Maicii Domnului
106
tine ca să-i ajuţi”. Răspuns-a diavolul: „Dacă se va
lepăda de Hristos şi se va face rob al meu, voi face ca să
fie primit iarăşi în slujba lui şi să aibă mult mai mare
cinste şi desfătare decât mai-nainte, căci tu cunoşti
puterea mea”. Dar pentru aceasta trebuie să-mi facă
scrisoare cu mâna sa cum că se leapădă de Fiul Mariei şi
să iscălească pentru ca să nu mă batjocorească mai pe
urmă.
Atunci Teofil, îngâmfat de slava cea deşartă a
lumii acesteia, sau mai bine zis îndemnat de acel
începător duh al mândriei, a primit şi ca un fără de minte
a scris că se leapădă de Mântuitorul şi se împreunează cu
diavolul. Şi iscălind scrisoarea a dat-o vrăjmaşului, care
l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat, zicându-i: „De acum vei
cunoaşte puterea mea”. Şi zicând acestea s-a făcut
nevăzut cu toate duhurile cele rele.
Deci a doua zi, chemându-l Episcopul la sine, l-a
pus iconom şi cerându-i iertare pentru necinstea ce i-a
făcut i s-a închinat făcându-i metanie până la pământ,
încât s-au minunat toţi cei ce erau de faţă.
Însă aceasta s-a făcut prin lucrarea diavolului
care, ducându-se noaptea la episcop, l-a îngrozit şi
ameninţat până într-atât, încât de frică a primit ca să facă
a sa voie!
Deci, înălţîndu-se Teofil la o cinste mai mare
decât înainte, nu mai era smerit ca atunci, ci foarte
mîndru. Şi se temeau toţi de el şi-l respectau, iar mai mult
decât toţi îl cinstea episcopul.
Şi venea vrăjitorul acela deseori la el de-l sfătuia
ca să păzească făgăduinţa ce a făcut aceluia care i-a dat
cinstea; şi nici să nu-i treacă cumva prin minte ca sa se
lepede de el şi să se facă astfel nemulţumitor către
binefăcătorul său. Iar el, ca un stricat de minte, întâi i-a
mulţumit pentru sfaturile date, dar mai pe urmă, veninduMinunile
Maicii Domnului
107
şi în sine, şi socotind adâncul pierzării în care s-a
afundat, a început a-l urî. Şi aducându-şi aminte de
munca cea veşnică, zicea întru sine acestea: Vai mie!
cum m-am rătăcit ticălosul şi ca un nebun m-am făcut rob
diavolului pentru cinstea aceasta vremelnică! N-am putut
suferi lipsa dregătoriei în care am fost, dar cum oare nu
am socotit paguba fericirii celei veşnice de care m-am
lipsit — şi nu m-am gândit la înfricoşata Judecată a
împăratului cel ceresc, care mă va arunca în focul cel
veşnic. O! nebunia mea! Şi cine nu mă va plânge pe mine
cel prea fără de minte!
Acestea gândind, se tânguia ziua şi noaptea şi ca
un nevrednic se temea să facă rugăciune, ci numai
plângea cu amar, zicând: Vai, ţie ticălosul, Teofile! cum
ai înnebunit de te-ai lepădat de Stăpânul şi Ziditorul tău?
Cine mai poate acum să ia zapisul cel scris de mâna mea
din ghiarele diavolului? Vai mie ticălosului! Mai bine sar
fi despicat pământul ca să mă înghită, sau să fi căzut
văpaie de foc din cer ca să ardă, decât să mă lepăd de
Ziditorul şi Mântuitorul meu!
Acestea şi altele mai multe zicând, i-a venit
puţină îndrăzneală şi nădejde din dumnezeiasca milă, şi
ducându-se la o biserică a Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu a căzut înaintea icoanei sale plângând cu amar
şi suspinând din adâncul inimii.
Şi mărturisind cu glas mare fărădelegea lui se
ruga şi zicea că nu se va ridica de la pământ până ce nu
va vedea un mic semn de milostivire de la Maica milei.
Deci a petrecut patruzeci de zile acolo, rugânduse,
cu ajutorul Preasfintei care l-a împuternicit de a putut
posti atâta vreme, şi pe diavoli nu i-a lăsat că să-i facă
vre-o supărare.
Şi după patruzeci de zile, adormind puţin, văzu în vis pe
Doamna lumii, scăparea păcătoşilor şi izvorul milei, care
Minunile Maicii Domnului
108
îi zise lui: „Tu te-ai lepădat de Fiul meu, cum dar să mă
rog eu pentru tine?”. Iar acela, cu lacrimi i-a răspuns :
„Doamnă şi Stăpână, Mântuitoarea lumii! Cunosc cum că
mare este fărădelegea mea; am greşit Stăpânului meu,
însă cunosc şi milostivirea Lui cea nemărginită şi
nemăsurata iubire de oameni; că pentru păcătoşi a pătimit
şi pe tâlhari şi pe vameşi i-a mântuit. Şi măcar că
fărădelegea mea este mai mare şi mai grea decât a
tuturor, totuşi la acoperământul şi ajutorul Tău alerg şi în
noianul milostivirii Atotînduratului Fiului Tău arunc
deznădăjduirea sufletului meu, nădăjduind să aflu puţină
milostivire. Cred cu târie că mica mea pocăinţă şi marele
Tău ajutor vor îndupleca nemărginita milă a Făcătorului
şi Mântuitorului meu. Rogu-Te, dar, Stăpâna mea,
chezaşa celor ce se pocăiesc, fă-mi parte de o mică
mângâiere, nu Te îngreţoşa de mine cel desfrânat, nici îţi
întoarce faţa Ta de la mine cel întinat. Mă făgăduiesc Ţie,
Doamna mea, cum că cu pocăinţa mea cea bună să
amărăsc pe diavolul cel pe care l-am veselit cu făgăduinţa
şi împreunarea mea cea fără de pricepere şi nebunească,
şi după cum am supărat pe sfinţii îngeri, iarăşi să-i
veselesc cu lucrurile pocăinţei mele, care deşi nu va
ajunge ca să fie atât de mare cât este fărădelegea mea,
ceea ce va lipsi va îndeplini milostivirea Preabunului
Stăpân, Care şi-a vărsat pentru păcătoşi sângele Său cel
prea scump. Şi de Acela de care ca un nebun m-am
lepădat, pe Acela din toată inima îl mărturisesc şi îl cred
Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, fiind gata să-mi vărs
sângele meu pentru dragostea Lui, ca să se încredinţeze
de mărturisirea mea. Pe vrăjmaşul îl anatematizez şi
hulesc şi mă lepăd de el, iar pe Tine, cinstită împărăteasă
a întregii zidiri, Te cinstesc, mă închin şi mă rog Ţie, sămi
dai ajutorul Tău”.
Acestea zicând, i-a răspuns Stăpâna: „Fiindcă
Minunile Maicii Domnului
109
iarăşi din tot sufletul mărturiseşti Dumnezeu adevărat pe
Fiul meu, voi face rugăciune pentru tine, ca să-ţi
primească pocăinţa”. Şi îndată deşteptându-se Teofil, din
dumnezeiasca milă i-a venit îndrăzneală şi nădejde de
mântuirea lui, şi vărsând lacrimi peste lacrimi, după trei
zile, iar a văzut pe Stăpâna, care cu strălucită şi senină
faţă i-a zis lui: „Bucură-te, că Fiul meu a primit pocăinţa
ta şi îţi iartă fărădelegea; deci sârguieşte-te până la
sfârşitul vieţii tale ca să dai lupta şi nevoinţa cea
cuviincioasă, şi să-ţi aduci aminte totdeauna de o facere
de bine ca aceasta”.
Iar Teofil, mulţumind, a răspuns: „Deoarece mi-ai
luat întristarea cea nemăsurată, rogu-mă Ţie,
Atotputernică Stăpâna, fă ca să-mi iau înapoi de la
diavolul zapisul meu cel nebunesc spre încredinţarea
iertării mele. Că acest zapis mă întristează şi mă
necăjeşte când îmi aduc aminte că se află în ghiarele
vicleanului vrăjmaş şi cu totul mă împuţinez la suflet”.
Răspunsu-i-a lui Preacurata: „Teme-te de Dumnezeu,
căci scris este: „Voia celor ce se tem de El va face”.
Deci, trezindu-se plin de bucurie Teofil şi
rugându-se încă trei zile ca şi mai înainte, i s-a arătat din
nou Prealăudata în vedenie, zicându-i: „Pentru ca să te
încredinţezi cum că ţi-a primit Domnul pocăinţa ta şi te-a
izbăvit din robia diavolului, primeşte şi zapisul cel scris
cu însăţi mâna ta”.
După care îndată deşteptându-se a văzut (o!
minune!) că zapisul cel scris şi iscălit de el era în mâinile
lui!
Şi cine va putea povesti oare bucuria şi veselia de
care s-a umplut? Slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind
Preacuratei Fecioare, a propovăduit tuturor mila Ei cea
nemărginită şi pururea cea neasemănată.
De aceasta înştiinţându-se episcopul şi toţi ai
Minunile Maicii Domnului
110
cetăţii, au slăvit pe Dumnezeu cel ce a făcut o minune ca
aceasta. Iar Teofil, urând toate voile trupului şi
lepădându-se de toată slava cea deşartă şi cinstea cea
vremelnică, a murit desăvârşit pentru lume şi a slujit
Bisericii aceleia a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu
toată viaţa lui, cu multă sârguinţă şi smerenie.
Şi mutându-se din această viaţă şi-a dat cinstitul
său suflet în mâinile lui Dumnezeu şi a fost îngropat în
biserică chiar înaintea, preasfintei icoane a Preacuratei
Fecioare, în locul unde a făcut mărturisirea păcatului său.
Şi pentru marea lui pocăinţă şi nevoinţă cum şi pentru
faptele bune pe care le-a săvârşit, bună mireasmă a
izvorât din trupul lui şi multe minuni s-au săvârşit întru
slava lui Dumnezeu, şi a Maicii lui de către cinstite
moaştele sale.
Această istorisire a fost scrisă de un ucenic al lui
Teofil, Eftihian cu numele, care la toate cele arătate mai
sus a fost de faţă şi a mărturisit, pentru ca să ştim noi
păcătoşii cât poate Stăpâna îngerilor, folositoarea şi
mijlocitoarea noastră.
Pentru ale cărei rugăciuni, o! de ne-am învrednici fericirii
celei cereşti. Amin.
MINUNEA a 27-a
Pentru cel ce a văzut pe Preasfânta împărtăşind
cu pîine cerească
pe fraţii cei ce se ostenesc
Pe vremea Sfântului Sava, fiind în Lavra lui mulţi
călugări îmbunătăţiţi care slujeau Domnului, s-a dus şi un
boier, de bun neam şi bogat ca să se facă călugăr, pe care
l-a primit cu bucurie Sfântul. Şi fiindcă nu era învăţat cu
osteneala, îl chivernisea, nelăsându-l să se ducă cu
Minunile Maicii Domnului
111
ceilalţi fraţi la lucrările cele grele ale pământului, unde se
lucra până la al nouălea ceas, când veneau, citeau slujba
de obşte şi tocmai după vecernie mâncau — o dată în zi
— după rânduiala vieţii celei monahiceşti.
Deci fiindcă aceasta nu putea să o facă acel nou
începător, i-a poruncit să se nevoiască în mănăstire, după
putere, şi să postească în fiecare zi până ce se adună toţi
fraţii ca să mănânce împreună cu dânşii după rânduială.
Însă el nici măcar porunca aceasta nu o păzea, ci mânca
în chilia sa fel de fel de mâncăruri pe care i le aduceau
rudeniile lui. Aceasta deşi o ştia Sfântul, totuşi ca unui
nou începător, ca să nu se tulbure, nu-i zicea nimic, ci
numai ruga pe Dumnezeu ca să-l îndrepteze.
Deci sosind praznicul Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu cel din ziua de 15 a lunii August, în dimineaţa
cea de dinaintea prăznuirii, a spus Sfântul fraţilor care
trebuia să plece în ascultare la munca câmpului, să se
întoarcă în mănăstire la ceasul al nouălea, pentru ca să
cânte Vecernia. Iar noului începător, de asemenea, i-a zis
să se ducă la Vecernie în biserică, după ce toţi părinţii şi
fraţii vor fi adunaţi —şi să cânte; şi ceea ce va vedea şi
auzi să-i spuie şi lui în urmă. Aşadar s-a şi făcut.
Deci după ce s-au adunat părinţii a văzut noul
începător o minunată vedenie, nu în vis dormind, ci în
stare trează şi anume: O prea frumoasă femeie stând în
mijlocul a 2 îngeri strălucind mai tare decât razele
soarelui, şi un înger ţinea în mâini un potir plin cu pâine
cerească, iar celălalt o mahramă subţire.
Iar acea frumoasă femeie, care era Preacurata
Stăpână, ţinea o linguriţă de aur şi ducându-se pe rând, la
fiecare frate, după ce îngerul cu mahramă ştergea faţa lui
de sudoare şi se închina Prea Sfintei, Ea cu linguriţa
dădea fiecăruia pâine cerească, din potir.
Acestea văzându-le noul începător şi minunânduMinunile
Maicii Domnului
112
se, s-a apropiat voind ca să se învrednicească şi el, unui
asemenea dar.
Însă nu i s-a îndeplinit dorinţa deoarece nici
îngerul nu l-a şters cu mahrama, nici Preasfânta nu l-a
împărtăşit, ci i-a zis lui: „Pâinea aceasta este însuşi trupul
Fiului meu şi Dumnezeu şi o primesc numai acei care se
curăţesc în fiecare zi din post până seara în ceasul acesta.
Iară tu care nu posteşti, cum vei putea să te împărtăşeşti
cu pâine ca aceasta?”
Răspuns-a el zicând: „Măcar să mă şteargă şi pe
mine îngerul cu mahramă aceea sfinţită”. „Dacă voieşti
ca să te şteargă cu mahramă să te osteneşti şi tu ca
aceştia. Lor li s-a şters sudoarea fiindcă au fost asudaţi de
osteneală, dar pe tine de care sudoare să te şteargă?”.
Acestea auzind el s-a îngrozit şi alergând la
egumenul a zis: „Văzut-aţi oare vedenia pe care am
văzut-o eu nevrednicul?”. Răspunsu-i-a sfântul: „Aceea
ce ai văzut a fost spre îndreptarea ta. Toţi fraţii sunt
încredinţaţi că Preasfânta îi sfinţeşte ca să fie vrednici a
se împărtăşi cu Dumnezeieştile Taine la toate
praznicele”.
Din acea vreme a început a se osteni şi mai mult
şi a mânca mai putin. Şi aşa în fericită ascultare
sfârşindu-se, s-a învrednicit de fericirea cea cerească.
Amin.
MINUNEA a 28-a
Pentru cea care a născut un prunc negru şi din
ape cu copilul s-a izbăvit
de către Maica lui Dumnezeu
Peste marele râu Naris, care trece prin mijlocul
oraşul Narini, s-a fost zidit un mare şi frumos pod, râul
Minunile Maicii Domnului
113
acesta fiind foarte lat şi adânc.
În acest oraş era un bpier bogat care avea multe
slugi şi mulţi robi; Şi între aceştia se afla şi un arap pe
care îl iubea mult boierul pentru că îi făcea multe slujbe.
Deci, întâmplându-se să nască soţia boierului, a
făcut un copil negru ca cerneala; aşa de negru încât era
mai ca şi arapul. Iar din ce cauză nimeni nu ştia, căci
femeia era curată, se păzea de astfel de fapte şi pe alt
bărbat nu cunoştea în afară de soţul ei.
Şi mai ales avea mare evlavie către Preasfânta,
pentru care o iubea Stăpâna şi o învrednicea de multe
haruri, între care a fost şi acesta pe care mai jos îl vom
scrie.
Deci toţi cei ce-l vedeau pe copil, nu numai
străinii, ci chiar şi boierul, socoteau cum că cu arapul l-a
făcut, din care pricină avea mare supărare boierul şi-i era
ruşine de oameni. Pentru că toţi în toate părţile numai de
aceasta vorbeau, şi de multe ori îl biruia supărarea, până
într-atât, încât cugeta să omoare pruncul, pe arapul şi pe
soţia sa.
Însă Preasfânta îi dădea răbdare pentru că
cunoştea curăţia nevinovatei aceleia. Şi făcându-se
femeia sănătoasă, boierul ca să scape de ocara oamenilor
i-a zis: „O! femeie rea! Ia-ţi copilul cel de pripas pe care
l-ai născut în desfrânare, fugi degrabă din casa mea şi dute
în locul unde să nu te vadă ochii mei, pentru ca nu
cumva să mă mânii vreodată şi să te omor”.
Acestea zicind a apucat-o pe ea de cosiţe (părul
capului) şi a dat-o afară din casă împreună cu pruncul.
Deci plângând ea şi tânguindu-se, s-a dus la un
unchi al său, socotind că o va primi la casa sa, ca una ce
era din sângele lui. Iar acela a alungat-o cu multe ocări şi
defăimări.
Şi aşa au făcut toate rudeniile ei, socotind toţi
Minunile Maicii Domnului
114
cum că în adevăr cu arapul a făcut copilul. Deci văzând
că toate rudele ei au ocărât-o şi alungat-o, s-a întristat şi
deznădăjduit până într-atât, încât ca o ticăloasă îşi pusese
în gând să se omoare împreună cu pruncul, nemaiputând
să sufere ocara oamenilor. Acestea cugetând, a intrat întro
Biserică a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi
căzând înaintea icoanei Ei a plâns atâta încât a udat
pardoseala bisericii, zicând: „Prea dulcea mea Doamnă şi
Stăpâna! Nu pot să mai sufăr defăimarea oamenilor şi
ocara; deci mă rog milostivirii Tale să nu laşi sufletul
rneu să se muncească pentru moartea cea de bună voie pe
care eu acum mă duc să o primesc”.
Şi după ce a plâns multă vreme, s-a dus în târg şi
ajungând aproape de râu a strigat cu mare glas în auzul
tuturor: „Ascultaţi-mă, pentru numele lui Dumnezeu!”.
Deci toţi au stat locului ca să audă ce vrea să
spună. Şi a zis ea: „Născătoarea de Dumnezeu şi Stăpâna
să arate vreun semn la aceia care mă clevetesc cu
nedreptate, că eu nu am să mai fac decât aceasta”. Şi
sfârşind aceste cuvinte s-a aruncat în râu, împreună cu
pruncul.
Iar bărbatul ei şi oarecare din rudenii care s-au
întâmplat acolo în târg s-au întristat de moartea ei.
Şi ducându-se în biserică se rugau cerând de la
Dumnezeu ca să nu-i pedepsească pentru pricina aceasta,
deoarece ei nu ştiau dacă a fost nevinovată sau nu, ci
numai copilul prin culoarea pielei ar fi mărturisit pe tatăl
său.
Astfel, pe când se rugau ei, au auzit afară glasuri
din norod, lăudând cu mare strigare pe Domnul care
scăpase pe femeie din râu, sănătoasă împreună cu
pruncul, care acum era alb şi foarte frumos.
Deci, îndată alergând la dânsa şi bărbatul ei
înspăimântat, a îmbrăţişat-o plângând; şi cerând iertare
Minunile Maicii Domnului
115
pentru asprimea cu care s-a purtat faţă de dânsa, săruta
pruncul, lăudând pe Domnul, Care n-a lăsat să moară
nevinovată, învinuită cu nedreptate.
Apoi, întrebând-o cum s-a făcut minunea, ea a
răspuns: „Când am văzut că m-aţi ocărit toţi şi m-aţi
izgonit, din prea mare supărare sî amărăciune, am pus în
gând să mă omor; însă mai întâi, intrând în biserică, am
căzut şi m-am rugat Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, pe care în urmă am văzut-o în fundul râului
unde m-am aruncat, care mi-a zis mie: „Să nu te întristezi
că eu nu te las să te îneci”. Atunci am văzut că apa a stat
despărţită în două părţi şi nu s-a apropiat de mine. Iar eu
am spus: „Dar pentru ce să voiesc viaţă, Stăpâna mea? ca
să am supărări, ocări şi munci?”.
Grăit-a Preasfânta: „Altă femeie mai slăvită decât
tine să nu fie în oraşul vostru, nici alt copil mai frumos
decât al tău”. Acestea zicând m-a luat de mână cu copilul
şi aducându-mă pe pod mi-a zis: „Fiindcă bărbatul tău
vrea semn ca să creadă că al lui este copilul, să se facă
mai alb decât toţi pruncii cetăţii voastre”. Şi îndată după
ce a zis acestea Preasfânta s-a înălţat la ceruri, iar pruncul
prin minune s-a schimbat cu frumuseţea aceasta.
Deci auzind şi văzând cei ce stăteau de faţă o
minune ca aceasta, au slăvit pe Dumnezeu şi pe Stăpâna
pururea Fecioară. Iar pe femeie o rugau să-i ierte de
clevetirea cea nedreaptă, şi mai ales bărbatul său, care o
ruga să se întoarcă la casa lui.
Însă ea a zis: „Se cuvine să slăvesc pe Dumnezeu
şi pe Stăpâna mai mult, pentru că acum te-ai încredinţat
că nu ţi-am vândut cinstea ta, decât pentru că mi-a scăpat
viaţa mea. Deci de-acum înainte nu se cade să mai slujesc
casei tale, arătându-mă astfel nemulţumitoare către
Făcătoarea de bine care mi-a făcut acest minunat dar. Tu
m-ai izgonit şi m-ai urât, iar Ei i-a fost milă de mine şi nu
Minunile Maicii Domnului
116
m-a lăsat ca să pier cu trupul şi cu sufletul”.
Apoi s-a dus la o mănăstire de fecioare şi s-a
făcut călugăriţă.
Şi trăind viaţă îmbunătăţită şi minunată, s-a
învrednicit de împărăţia cerurilor, pe care dea Dumnezeu
ca noi toţi să o dobândim. Amin.
MINUNEA a 29-a
Pentru oarecare mănăstire, care ajungând la mare
nevoie, a fost ajutată cu preaslăvire de Maica lui
Dumnezeu
Pe vremea când stăpâneau dreptcredincioşii
împăraţi se afla într-un loc pustiu o mănăstire închinată
pururea Fecioarei Maria, pe care monahii trăitori acolo,
neîncetat o lăudau şi o slăveau.
Iar creştinii, ştiind evlavia lor, le trimiteau în
fiecare an cele trebuitoare şi aveau cu ce trăi; pentru că
nu numai norodul cel de obşte, ci şi împăraţii le trimiteau
daruri şi îi ajutau.
Însă după o vreme, sculându-se cu război păgânii
barbari şi biruind pe creştini, le-au luat pământurile de
hrană din care mănăstirea primea venituri, iar împăraţii
nu mai aveau voie să trimită de cheltuială ca mai înainte.
Deci, nemaiavând monahii cele de trebuinţă
acolo, s-au gândit să plece în altă parte. Şi într-una din
zile, s-au sfătuit ca să săvârşească Dumnezeiasca
Liturghie, să se împărtăşească toţi cu Sfintele şi
Preacuratele Taine, să se ierte unul cu altul şi apoi să se
ducă fiecare unde-l va îndrepta Dumnezeu.
Deci, adunându-se ei şi cântând toată slujba cu
lacrimi, în timpul când se cânta: „Cuvine-se cu adevărat a
te ferici pre Tine, Născătoare de Dumnezeu” şi celelalte,
Minunile Maicii Domnului
117
au auzit zgomot şi lovituri în jitniţe şi ieşind trapezarul
afară a aflat (o! minune!) toate lăzile şi toate jitniţele
pline de grâu ales şi frumos; pe care văzându-l după
Liturghie fraţii s-au bucurat cu bucurie mare şi au strigat
cu mare glas: „Slavă Ţie Dumnezeule! Mulţumim Ţie
Doamne, că nu ne-ai lăsat pe noi nevrednicii robii Tăi, ci
ne-ai trimis putere din înălţime”. Şi nu numai minunea cu
grâul a săvârşit-o Stăpâna, ci şi altele asemenea, pentru
că s-au găsit toate vasele pline de vin şi de untdelemn, de
legume şi de toate cele ce sunt spre trebuinţa trupului, cu
îndestulare, încât le-a ajuns hrana aceea pe mai mulţi ani.
Deci, umplându-se ei de tot binele, cu toţii s-au
veselit şi s-au hotărît ca nimeni şi niciodată să nu mai
pună în gând ca să plece din acea sfinţită mănăstire, nici
să se lenevească vreodată de la cântările şi laudele către
Făcătoarea de bine.
Şi aşa au petrecut viaţa cu fapte bune şi niciodată
n-au fost lipsiţi de cele de nevoie, pentru că ori de câte
ori aveau trebuinţă de ceva, le trimitea împărăteasa cea
cu îndestulare dăruitoare. Pentru ale cărei rugăciuni dea
Dumnezeu să ne învrednicim de fericirea cea cerească.
Amin.
MINUNEA a 30-a
Pentru Romanul care a înviat
In părţile Romei vechi era un boier, judecător al
unei cetăţi, bogat în bunătăţile cele trupeşti, însă cu
sufletul sărac, lipit şi robit de voile trupului. Avea însă
către Preasfânta multă evlavie şi la săraci multă
milostenie împărţea cum şi tuturor celor care aveau
trebuinţă.
Şi odată a plecat el de acasă ducându-se la o
Minunile Maicii Domnului
118
adunare de mai mulţi boieri, de unde trebuiau să plece cu
toţii călări pe cai într-o plimbare afară din cetate.
Avea însă boierul acesta şi un alt bun obiceiu.
Totdeauna când trebuia să se ducă undeva, înainte de a
pleca de acasă, stătea înaintea icoanei Preasfintei,
rugându-se câtva timp, zicând închinăciunea îngerească
cum şi alte rugăciuni pe care le mai ştia şi cerând să-l
acopere cu darul Ei şi să-l păzească de cursele diavolului.
Şi aşa a făcut şi în ziua când a plecat cu prietenii
lui la plimbare, însă vicleanul îl vrăjmăşuia pentru multa
evlavie pe care o avea către cea Preanevinovată şi căuta
vreme potrivită să-l omoare.
Deci când trecea peste un râu, a intrat diavolul în
calul boierului şi l-a sălbătăcit aşa de tare, încât l-a
aruncat în cel mai adânc loc al apelor. Iar tovarăşii lui,
văzând că a căzut în râu şi s-a înecat, s-au întristat de
moartea lui. Şi plângându-l ca pe un prieten, s-au întors
înapoi ca să vestească rudeniilor lui trista întâmplare, ca
să pună să i se cânte prohodul, socotind că de bună seamă
a murit, după cum chiar cu ochii lor au văzut.
Însă ajutorul cel de obşte al creştinilor, grabnica
sprijinitoare şi mijlocitoare a păcătoşilor, nu l-a lăsat
pierzării, ci cu milostivirea Ei cea de Maică l-a izbăvit
din moartea cea trupească şi sufletească. Pentru că îndată
ce a căzut în râu, a chemat pe Stăpâna zicând:
„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi mie!” Şi
când a ajuns în adânc a văzut-o; şi ţinându-l pe dânsul de
perii capului l-a scos afară, ducându-l într-un minut de
ceas în casa lui şi zicându-i: „Iată ai scăpat sănătos; deacum
să nu mai greşeşti, ci mulţumind lui Dumnezeu
Făcătorul de bine fă lucruri vrednice de pocăinţă ca să te
mântuieşti”.
Şi cei care se aflau în casa lui, văzându-l pe
dânsul plin de apă şi de frică mai mult mort că nu ştia
Minunile Maicii Domnului
119
nici unde se găseşte, s-au înfricoşat. Şi după o bucată
bună de timp, venind cei împreună călători cu el şi
văzându-l, cu bucurie s-au înspăimântat.
Deci, spunându-le el tuturor cu de-amănuntul
toate, cu toţii au slăvit şi lăudat pe Stăpâna cea prea
minunată.
Iar arhiereul vremii de atunci adunând pe toţi
dreptcredincioşii creştini a săvârşit un praznic de veselie,
întru mulţumire Doamnei noastre. Şi boierul acela nu s-a
mai întors la calea cea mai dinainte, ci ducându-se într-o
mănăstire a Preasfintei, s-a îmbrăcat în chipul cel
îngeresc, făcându-se monah, slujind bisericii cu vieţuire
îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu.
Şi aşa s-a învrednicit de împărăţia cerurilor pe
care dea Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim. Amin.
MINUNEA a 31-a
Pentru cel ce nu putea să înveţe carte, decât
numai aceasta: Bucură-Te, Marie!
În aceeaşi cetate era un om cu numele Ioan, foarte
evlavios şi bogat, dar avea mintea lui atât de greoaie, că
nu putea să înveţe carte nicidecum şi nici măcar o
rugăciune pe care să o zică după rânduiala creştinilor.
Pentru aceasta s-a dus într-o mănăstire şi dăruind acolo
toate câte erau ale lui, s-a făcut monah pentru ca să-l
înveţe fraţii carte.
Deci, pentru multa bogăţie pe care o avea, l-au
primit cu dragoste şi toţi îi spuneau Psalmi şi rugăciuni,
însă el nu putea să înveţe nimic.
Atunci un frate iscusit şi cu fapte bune, citindu-i
lui toate rugăciunile, una câte una, l-a întrebat care din
toate i s-a părut mai frumoasă, ca să-l înveţe, el a zis că
Minunile Maicii Domnului
120
aceea: „Bucură-te, Marie” i-a plăcut mai mult.
Deci punând osteneală multă, după multă vreme a
învăţat închinăciunea îngerească, adică aceasta:
„Născătoare de Dumnezeu Fecioară, Bucură-Te, ceea ce
eşti cu dar dăruită, Mărie” şi celelalte.
Şi s-a umplut de multă bucurie şi veselie că a
învăţat închinăciunea aceea îngerească, încât se părea că
a găsit o comoară de mult preţ. Şi în toată vremea alt
cuvânt nu zicea, decât numai aceasta : „Bucură-Te, ceea
ce eşti cu dar dăruită, Marie”, Pentru aceasta toţi fraţii iau
scos poreclă zicându-i: „Bucură-Te, Marie”, de care el
însă mult se veselea, şi totdeauna se ruga către pururea
Fecioara, zicând închinăciunea aceea îngerească cu
bucurie şi veselie neasemănată.
Şi aceasta au zis-o pururea pomenitul până în
ceasul în care i-a ieşit fericitul lui suflet.
Iar după ce i-au cântat prohodul după rânduiala, lau
îngropat într-un loc deosebit, pentru că sfinţitele lui
moaşte au răspândit bună mireasmă, care nu s-a
împuţinat după ce l-au acoperit, ci încă mai mult creştea
în fiecare zi. Şi simţeau fraţii un miros de negrăită bună
mireazmă.
Deci, când i-au făcut pomenirea cea de nouă zile,
au văzut o minune preaslăvită şi s-au înspăimântat. Şi
anume a răsărit din mormântul lui un crin prea frumos, şi
pe fiecare frunză erau scrise aceste cuvinte cu slove de
aur: „Bucură-Te, ceea ce eşti cu dar dăruită, Marie”. Şi
buna mireazmă a crinului aceluia nu se asemăna cu nici o
floare pământească.
Iar egumenul a zis fraţilor: „Iubiţii mei! Din
lucrul acesta minunat putem cunoaşte ce mare sfinţenie a
avut fericitul acesta şi cât de multă dragoste către
Doamna noastră!
Deci, cu cuviinţă este să vedem şi rădăcina
Minunile Maicii Domnului
121
acestui crin, pentru ca să înţelegem cu ce daruri se
răsplăteşte acel ce iubeşte din toată inima pe pururea
Fecioara. Şi săpând mormântul au văzut cum că crinul a
crescut din gura Cuviosului şi s-au înspăimântat. Iar
poruncind egumenul ca să se desfacă sfintele moaşte au
văzut cum că pe inima lui era icoana Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu şi mult s-au înspăimântat.
Deci luând cu litanie şi cu tămâieri sfinţitul acela
crin, l-au aşezat în cinstit loc, împreună cu sfintele
moaşte. Şi toţi îl cinsteau şi se cucerniceau de el, pentru
dragostea Maicii lui Dumnezeu.
Pentru ale cărei rugăciuni dea Dumnezeu să ne
învrednicim şi noi de fericirea cea cerească. Amin.
MINUNEA a 32-a
Pentru copilul irinicului (sau paşnicului) care s-a
izbăvit din apele râului
În părţile Lombardiei era un bătrân cu soţia sa, cu
fapte foarte bune, având multă evlavie către Preasfânta
Fecioară.
Şi din multa dragoste pe care o avea, cheltuind
mulţi bani, a zugrăvit pe un perete al casei lor icoana
Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, foarte frumoasă şi
prea minunată. Deci, ori de câte ori treceau pe dinaintea
sfintei icoane, în oricare zi sau ceas, se închinau zicând
închinăciunea cea îngerească. Iar Preacurata, pentru a lor
bună obişnuinţă, le trimitea darul ei, toate cele bune, cum
şi toată veselia. Şi petreceau ei cu aşa fapte bune şi erau
aşa de liniştiţi, necertându-se unul cu altul şi nici cu
vecinii lor, încât toţi i-au numit zicându-le „paşnici”.
Deci aveau ei un prunc de trei ani, care văzând pe
tatăl său şi pe maica sa că stau de multe ori înaintea
Minunile Maicii Domnului
122
sfintei icoane şi se roagă cu evlavie, a luat şi el
obişnuinţă a face aşa. Şi de câte ori trecea pe acolo se
închina, urmând pe părinţii lui.
Iar când a început a vorbi, învăţându-l pe el
închinăciunea cea îngerească, o zicea ori de câte ori
trecea pe lângă sfânta icoană şi se ruga, nu din evlavie, ci
din obişnuinţă. Şi ca un prunc ce era, văzând pe Sfânta
stând pe scaun (după cum era zugrăvită), socotea că
aceea ar fi fost Doamna casei; pentru aceasta se temea şi
se închina Ei, după cum vedea pe părinţii lui că făceau.
Deci, într-una din zile, jucându-se cu alţi copii la
ţărmurile râului, din lucrarea urâtorului de bine a căzut în
apă, iar ceilalţi copii mergând au vestit maicii lui că s-a
înecat fiul ei.
Atunci a alergat ea plângând, cu toţi vecinii şi
ajungând la râu, pentru că era foarte adânc, s-au
dezbrăcat doi oameni şi s-au dat la fund, căutând cu
sârguinţă, dar nu l-au aflat. Iar femeia uitându-se în altă
parte, mai în jos, a văzut pe copil stând deasupra apei, în
mijlocul râului, ca şi cum ar fi şezut pe un scaun prea
minunat.
Deci întrebându-l: „Fiul meu, cum te afli?” el i-a
răspuns zicând: „Bine, maica mea, că Doamna mă ţine şi
nu mă tem”. Iar femeia, de bucurie, n-a înţeles despre
cine a zis. Deci ridicându-l oamenii l-au dat maicii lui,
care bucurându-se s-a dus la casa ei, unde tocmai sosise
şi bărbatul său. Şi auzind el de întâmplare, l-a întrebat săi
spună cum a scăpat. Iar pruncul a răspuns aşa: „După ce
am căzut în râu, a alergat Doamna aceea a casei noastre
(şi a arătat cu degetul icoana Născătoarei de Dumnezeu)
care m-a răpit din apă şi m-a ţinut deasupra până când mau
luat oamenii”.
Auzind acestea cei ce erau de faţă, mult s-au
minunat, mai ales când au văzut pe prunc că arată cu
Minunile Maicii Domnului
123
degetul icoana şi căzând la pământ s-au închinat. Şi au
slăvit darul Ei făcând toată noaptea priveghiere. Căci
oricine îl întreba pe copil de acea întâmplare, el
răspundea spunându-i pricina curat; când era vorba de
altceva, zicea cuvintele strâmbe şi îngânate, ca toţi copiii
mici, iar când istorisea despre minune, spunea cuvintele
aşa de lămurit şi aşa de bine întocmite că se minunau toţi
de un lucru ca acesta.
Aşadar, toţi aceia care cinstesc sfintele icoane cu
evlavie, ca şi pruncul acela, se izbăvesc din tot felul de
primejdii vremelnice şi se învrednicesc de bucuria şi
veselia cea netâlcuită. Pe care, o! de-ar da Dumnezeu să
o dobândim noi toţi, întru Iisus Hristos Domnul nostru,
căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
MINUNEA a 33-a
Pentru iudeul care s-a izbăvit din legături şi a
crezut in Domnul
În părţile Lombardiei, trecea odată pe un drum un
neguţător foarte bogat, iudeu (evreu) de neam, pe care
atacându-l hoţii, l-au jefuit şi robit. Şi legându-l cu lanţuri
de fier, l-au aruncat într-o închisoare întunecoasă,
nădăjduind că vor mai scoate de la el şi alţi bani, iar dacă
nu, în cele din urmă să-l omoare.
Deci, aflându-se rob acel ticălos iudeu, se tânguia
cu amar, gândindu-se în multe feluri cum ar putea face ca
să scape din acea nevoie.
Şi aducându-şi aminte că Fecioara Maria, care
face multe minuni la creştini, ar putea să-l izbăvească şi
pe dânsul, dacă va chema-o cu credinţă, s-a umilit din
toată inima şi a zis acestea cu lacrimi: „Doamnă şi
împărăteasă a Cerului şi a pământului! Arată milele Tale
Minunile Maicii Domnului
124
şi spre mine ticălosul, ca să se facă minunat darul Tău,
după cum de multe ori nenumărate semne şi minuni ai
făcut, precum am auzit de la creştini; că pe mulţi îndrăciţi
i-ai vindecat, fel de fel de boli ai tămăduit şi pe robi cu
preaslăvire i-ai slobozit. Milostiveşte-te dar şi spre mine
cel nevrednic şi nu-ţi aduce aminte de răutatea
strămoşilor mei, ci, ca o Maică a milei, după cum creştinii
Te propovăduiesc, ajută-mi mie la o nevoie ca
aceasta şi mă izbăveşte pe mine, ca şi eu să cred în Unul
Născut Fiul şi Dumnezeul Tău şi să propovăduiesc
minunile Taie”.
Deci după ce s-a rugat el astfel, adormind puţin,
văzu o împărăteasă preaslăvită, strălucind mai mult decât
soarele şi înconjurată de îngeri, care după porunca Ei i-au
scos lanţurile cu care era încătuşat. Iar el, de bucurie
îndată deşteptându-se văzu, nu în vedenie ca mai-nainte,
ci de faţă, cu ochii, pe Doamna noastră întru slavă şi
strălucire multă, către care zice: „Spune-mi Stăpână,
numele Tău, ceea ce ai făcut cu mine atâta bunătate, ca să
ştiu pe făcătoarea mea de bine”. Iar Ea a răspuns: „Eu
sunt Maria, pe care ai chemat-o şi te-am ascultat; că deşi
neamul iudaic este vrăjmaş mie şi Fiului meu, ca unii ce
nu cred în întruparea Lui mântuitoare, deoarece cu
credinţă şi cu lacrimi ai strigat, ca un Dumnezeu milostiv
şi nepomenitor de rău s-a milostivit spre tine şi a poruncit
ca să te mântuiesc din două primejdii: a trupului şi a
sufletului”.
Acestea zicând, a poruncit îngerilor de l-au dus
într-o prăpastie adâncă şi înfricoşată foarte, în care erau
nenumărate suflete ce se munceau cu negrăită muncă, de
unde ieşea un miros greu, de nesuferit. Şi văzând iudeul
aceasta, de frică, a căzut la pământ, iar Stăpâna i-a zis:
„Munca aceasta este a jidovilor celor necredincioşi care
nu cred în iconomia cea în trup a Stăpânului şi Fiului
Minunile Maicii Domnului
125
meu Hristos Dumnezeu”. Apoi, ducându-l într-un munte
înalt, a văzut un loc frumos, plin de veselie, din care
ieşea o bună şi dulce mireazmă, în care era o mulţime de
norod ce cânta neîncetat, veselindu-se. Şi mirându-se
iudeul de o frumuseţe nemaivăzută ca aceea, i-a zis
Stăpâna: „Aceasta este soarta sufletelor pe care le-a
izbăvit Fiul lui Dumnezeu cu sângele lui cel prea scump
şi prea curat. Deci din aceste două locuri pe care ţi le-am
arătat, alegeţi care-ţi place”.
Acestea zicând, împărăteasa a toate s-a înălţat la
ceruri. Iar iudeul acela, aflându-se în afară de închisoare,
a dat laudă Stăpânei, Făcătoarei de bine. Şi s-a botezat
îndată, lepădându-se de bogăţie şi de rudeniile lui. Şi
făcându-se monah a slujit din inimă Făcătoarei lui de
bine, care l-a izbăvit şi către credinţa cea adevărată
minunat l-a povăţuit.
Şi aşa s-a învrednicit de cereasca fericire. Amin.
MINUNEA a 34-a
Pentru copilul care fiind omorât de iudeul, tatăl
său, a înviat şi a mărturisit pe Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu
O evreică oarecare, fiind însărcinată şi aproape să
nască, avea mare durere şi multă muncă, după cum se
întâmplă de multe ori femeilor. Şi oricâte feluri de
doctorii i-au făcut şi i-au dat, nimic nu i-a ajutat.
Deci, nefiind cu putinţă ca să nască pruncul,
cumplit muncindu-se, aştepta din ceas în ceas ca să-şi dea
sufletul, nefericita. Atunci o femeie creştină care s-a
întâmplat acolo, i-a zis: „Dacă voieşti să te uşurezi,
cheamă pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, că nu
poţi să găseşti alt ajutor”. Deci bolnava, având mari
Minunile Maicii Domnului
126
dureri, cu smerită şi domoală vorbire a zis acestea cu
lacrimi: „Binecuvântată Marie, pururea Fecioară! Deşi
sunt nevrednică eu, cea cu totul pângărită ca să te chem
pe Tine, pentru că mă trag din neamul acela care a ucis
pe Fiul Tău, aud însă cum că milostivirea şi mila Ta se dă
în dar celor păcătoşi în fiecare zi. Rogu-mă, dar, Ţie,
izbăveşte-mă din această primejdie şi făgăduiesc a primi
împreună cu pruncul pe care îl voi naşte dumnezeiescul
Botez”.
Acestea zicând, a născut îndată un copil, parte
bărbătească şi în scurtă vreme după ce s-a sculat din pat
s-a botezat împreună cu copilul.
Iar bărbatul ei în acel timp nu s-a întâmplat acasă,
fiind plecat într-un oraş departe. Deci venind el şi auzind
de cele petrecute în lipsa lui, s-a mâniat foarte şi a omorât
pruncul. Iar vecinii care s-au adunat la nenorocirea aceea,
vrând să-l prindă şi să-l ducă la judecată, el a fugit.
Deci fiind urmărit de aproape, a fugit evreul până
ce s-a ostenit şi văzând în drum o biserică, ca să scape, a
intrat în ea şi s-a ascuns. Iar înăuntru, stând el îngrozit, a
văzut o icoană a Preasfintei Fecioare şi cu darul lui
Dumnezeu luminându-se cu inima, a grăit acestea: „O!
Stăpână, mare este milostivirea Ta! că acoperi şi păzeşti
pe un ticălos şi păgân care a omorât pe fiul său, iar acum
stă în casa Ta şi nu se deschide pământul ca să îl înghită.
Deci fiindcă atât de mare este bunătatea Ta, miluieşte-mă
pe mine, după cum Preaînduratul Fiul Tău a miluit pe
Pavel prigonitorul şi iartă toate fărădelegile mele, căci
cred că negrăit şi fără de stricăciune ai născut pe Iisus, pe
care îl mărturisesc Dumnezeu şi om, a Cărui milă este
nemăsurată şi iubirea de oameni neasemănată!” Acestea
zicând şi rugându-se el cu lacrimi, l-au ajuns creştinii şi
prinzându-l pe dânsul l-au legat.
Deci a zis către ei: „Rogu-mă vouă, pentru
Minunile Maicii Domnului
127
Domnul, duceţi-mă la un preot ca să primesc sfântul
Botez; şi iau de martor pe Dumnezeu că aceasta nu o zic
de frica morţii, sau fiindcă mă tem; doresc numai să mor
cu o moarte cuviincioasă, după ce mă voi lumina cu
sfântul Botez”.
Deci îndeplinind ei această dorinţă a lui, după ce
s-a botezat, l-au dat judecăţii; şi fiind osândit la moarte, lau
închis până a doua zi, când trebuia să-l omoare. Iar
femeia lui plângea cu amar pentru moartea copilului. Însă
pe când îl ţinea pe genunchii ei şi suspina nemângâiată,
văzu (o! minune!) că copilul a înviat. După care îndată
auzind că bărbatul său s-a botezat, iar pentru ucidere vor
să-l omoare, luând pruncul, a alergat în grabă la judecată.
Şi văzând toţi copilul, au slăvit pe Dumnezeu, liberând pe
ucigaşul. Care fiind acolo de faţă şi căutând pruncul la
gît, unde ştia că-i dăse lovitura cu cuţitul, a găsit rana,
care, din iconomia Preasfintei se cunoştea foarte bine. Şi
au văzut-o toţi cei ce erau de faţă, şi astfel s-a
propovăduit această dumnezeiască minune. Dar cu
aceasta, iubiţilor, n-a săvârşit încă facerile ei de bine
împărăteasa cea prea milostivă, ci minunea urmă minunii.
Căci s-a dat copilului dar, de vorbea bine şi curat, ca un
om de douăzeci de ani.
Deci, deschizându-sl gura lui a zis: „Maica
milostivirii şi a toată mângâierea, Maria cea înainte de
naştere şi după naştere Fecioară şi Maica lui Dumnezeu
m-a înviat, pentru întoarcerea la credinţa cea dreaptă a
părinţilor mei, şi spre mustrarea necredincioşilor iudei,
care nu cred în întruparea lui Dumnezeu”.
Acestea auzindu-le cei ce erau de faţă, au lăcrimat
de bucurie, slăvind pe Domnul şi pe Stăpână. Iar tatăl
copilului a slujit toată viaţa lui Preasfintei, scriind multe
cuvinte asupra necredincioşilor iudei şi spre lauda Maicii
lui Dumnezeu; şi mulţi s-au întors la dreapta credinţă
Minunile Maicii Domnului
128
printr-însul. Asemenea şi copilul acela crescând a făcut
multe fapte bune cu mare dragoste de Dumnezeu ca şi
tatăl şi maica sa. Iar când s-au mutat din această viaţă, sau
dus în împărăţia cea cerească. Pe care dea Dumnezeu
cu toţii s-o dobândim. Amin.
MINUNEA a 35-a
Pentru bătrânul bolnav care s-a însănătoşit şi ca
un voinic tânăr a devenit
Pe timpul când Britania era dreptcredincioasă, se
afla într-o chinovie un preacuvios monah, care avea
multă evlavie către Prea Sfânta Fecioară. Şi aşa de mult o
cinstea, că dacă s-ar fi întâmplat să audă numai de
numele Ei cel prea lăudat, adică dacă ar fi zis cineva
„Maria” ori Născătoare de Dumnezeu, sau chiar el singur
citind undeva asemenea cuvinte, pleca genunchii şi făcea
închinăciune până la pământ. Şi aşa a făcut acel
îmbunătăţit monah şi credincios prieten al Preasfintei
Fecioare, Maicii lui Dumnezeu, toată viaţa lui.
Şi ajungând la adânci bătrâneţe s-a îmbolnăvit; şi
slăbise aşa de mult că nu putea să se mai ridice din
aşternutul său, din care pricină egumenul i-a dat de
ascultare un ucenic ca să-i gătească cele spre trebuinţă,
însă odată s-a întâmplat că ucenicul nu era acasă, iar
bătrânul avea nevoie să se scoale din pat. Deci făcându-şi
obişnuita lui rugăciune, a încercat de mai multe ori să se
ridice, dar n-a putut.
Atunci, îndreptându-şi ochii către icoana
Preasfintei, a lăcrimat şi a zis către dânsa, cu credinţă:
„Prea dulcea mea Stăpână, ajută-mi mie”. Şi îndată (o!
grabnică auzire!) s-a aflat în faţa lui împărăteasa a toate,
care i-a zis: „Pentru multa ta evlavie şi pentru dragostea
Minunile Maicii Domnului
129
pe care o ai către mine, iată că-ţi adaog încă treizeci ani
de viaţă în această lume şi-ţi dăruiesc să ai putere ca pe
timpul când erai de treizeci ani. Iar aceasta ţi-o fac pentru
că-mi place vieţuirea ta şi pentru că cinsteşti aşa de mult
numele meu”.
Şi zicând PreaSfânta acestea, s-a înălţat la ceruri.
Iar monahul din acel ceas s-a făcut sănătos şi puternic cu
trupul. Şi toţi fraţii văzându-l mergând cu veselie şi
auzind de minunea făcută cu dânsul s-au înspăimântat şi
au prins multă evlavie către el.
Iar el, aducându-şi totdeauna aminte de
Făcătoarea lui de bine, o lăuda necontenit şi o slăvea: cu
posturi, rugăciuni, privegheri şi cu alte faceri de bine,
până când s-a odihnit întru Iisus Hristos, Domnul nostru,
Căruia i se cuvine slava în veci. Amin.
MINUNEA a 36-a
Pentru fraţii care s-au certat şi de către Preasfânta
Stăpâna s-au împăcat
În chinovia cea mai sus arătată, din îndemnarea
diavolului, s-au certat odată doi fraţi. Deci unul, ca un
îmbunătăţit şi drept-credincios ce era, îl iertase pe celălalt
şi se ruga pentru sufletul lui, pe când acesta se mândrea şi
spunând egumenului minciuni, a zis că tovarăşul său ar fi
făcut un păcat plin de ruşine.
De aceasta luând cunoştinţă monahul cel
cucernic, s-a mâhnit foarte şi s-a ruşinat, neputând să
sufere o clevetire ca aceea.
Însă neavând în oameni nădejde, ci la
Atotputernicul Dumnezeu şi la Preacurata Maica Lui, a
alergat la darul lor ca să-i ajute, pentru ca să nu se
ruşineze de fraţii săi.
Minunile Maicii Domnului
130
Deci, într-o dimineaţă, când se cânta Utrenia,
văzu pe clevetitorul stând în strană cu neruşinare,
aproape de el, nicidecum căindu-se pentru nedreapta lui
clevetire.
Atunci fratele biruit fiind de mâhnire, neputând
să-l vadă, a plecat din biserică şi ducându-se într-un
Paraclis, a căzut la pământ rugându-se cu lacrimi şi
zicând: „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, nădejdea
celor deznădăjduiţi şi ajutorul celor neajutoraţi, grăbeşte
şi mă izbăveşte de clevetirea cea nedreaptă, că dacă nu va
apuca înainte darul tău, nu găsesc alt ajutor”.
Acestea zicând, a văzut pe Preasfânta că şedea
aproape de sfinţita masă, împreună cu un cinstit şi drept
încuviinţat bărbat. Iar fratele privind la ei cu frică şi cu
evlavie, i-a văzut că s-au închinat către răsărit când au
cântat cântăreţii: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului
Duh”.
După care, întorcându-se Stăpâna către dânsul, i-a
zis cu lină faţă: „Să nu te mihneşti mai mult, că m-am
rugat pentru tine Fiului meu şi a luminat pe vrăjmaşul tău
ca să se căiască de păcatul lui, pentru ca să nu se
muncească, iar tu ca să te izbăveşti de nedreapta
clevetire”. Iar el a zis: „Te rog pe Tine, Doamna mea,
spune-mi cine este sfântul acesta care şade împreună cu
Tine şi pentru ce acum vă închinaţi?” Răspunsu-i-a
Preasfânta: „Acesta este Ioan Evanghelistul, fiul meu cel
dăruit de Stăpânul când era pe cruce. Şi să nu te miri că
ne-am închinat lui Dumnezeu, pentru că totdeauna când
voi oamenii cântaţi aici pe pământ laude şi Slavoslovii
Sfintei Treimi şi noi cei din împărăţia cerească ne
închinăm şi împreună ne bucurăm pentru slava cea care
cu cuviinţă şi după datorie se dă Preaslăvitului şi
Prealăudatului Dumnezeu; şi ne plecăm cu evlavie
capetele, închinându-ne Făcătorului şi Mântuitorului
Minunile Maicii Domnului
131
nostru”. Acestea zicând, s-a înălţat la ceruri împărăteasa
Atoate, lăsând în urma ei o aşa bună mireazmă, încât toţi
s-au minunat.
Iar clevetitorul acela, din mirosul acelei bune
miresme desăvârşit umilindu-se, a mărturisit înaintea
tuturor nedreapta clevetire.
Deci, monahul cel cucernic, povestindu-le ou deamănuntul
vedenia şi ducându-se în biserica unde s-a
arătat Stăpâna, ieşea încă bună mireazmă din marmura pe
care stătuse cu preacuratele sale picioare; pe care
marmură scoţând-o, a păstrat-o şi păzit-o totdeauna ca pe
nişte moaşte sfinte, pentru aducerea aminte de minunea
pe care a făcut-o Preaslăvita Născătoare de Dumnezeu.
Pentru ale cărei rugăciuni, o! de am
dobândi fericirea cerească! Amin.
MINUNEA a 37-a
Pentru ostaşul cel desfrânat care prin
rugăciunile Maicii lui Dumnezeu a căpătat
iertare de păcate
Era odată un ostaş cu viaţă foarte stricată,
destrăbălată, şi plină cu tot felul de păcate; iar mai ales în
desfrânare era vestit. Şi având el o soţie îmbunătăţită şi
cu frică de Dumnezeu, de multe ori îl sfătuia ca să se lase
şi să se pocăiască de păcatele lui. Deci, înduplecându-l pe
dânsul buna lui soţie, postea cele patrusprezece zile de la
începutul lunii August în cinstea Preasfintei, cum şi toate
ajunurile praznicelor ei, nemâncând în aceste zile altceva
decât pâine şi apă, şi numai o singură dată, tocmai după
al nouălea ceas.
Şi nu numai la această faptă bună l-a povăţuit pe
dânsul, ci şi la sfânta rugăciune, căci luând buna
Minunile Maicii Domnului
132
obişnuinţă a sta de multe ori înaintea icoanei Preasfintei,
zicea cu evlavie închinăciunea îngerească, cum şi alte
rugăciuni pe care le mai ştia.
Deci, într-o zi, intrând în biserică şi rugându-se
înaintea unei icoane pe care zugravii o numesc Eliusa,
adică Milostiva (în care Preasfânta ţine pe Domnul ca pe
un prunc în braţele sale), a văzut o preaslăvită minune pe
care i-a arătat-o Cel Multmilostiv, ca să se umilească
inima lui şi să urască păcatele sale, după cum s-a şi făcut.
Căci uitându-se la Pruncul cel AtotStăpânitor, a văzut că
era rănit peste tot corpul şi din răni curgea sânge
proaspăt, ca şi cum rănile ar fi fost făcute chiar în ceasul
acela.
Şi umilindu-se el cu inima de acea jalnică
privelişte, a plâns cu amar; şi rugându-se Preasfintei a zis
acestea din tot sufletul: „Preadulcea mea Doamnă şi
Stăpână! Milostiveşte-Te spre mine cel necredincios şi ca
o mijlocitoare a păcătoşilor ce eşti, mijloceşte către
Domnul să mă ierte şi pe mine păcătosul. Atunci a auzit
un glas din icoană zicând: „Voi, păcătoşilor, cu gura îmi
ziceţi Maica milostivirii, iar cu fărădelegile voastre mă
faceţi Maică a întristării şi a mâhnirii”. Iar el, auzind
aceste cuvinte, a căzut cu faţa la pământ şi tânguindu-se,
zicea: „Nu te mânia Stăpână, pe mine cel ticălos, ci ca o
mijlocitoare şi ajutătoare a păcătoşilor roagă-Te pentru
mine că mult poate rugăciunea Ta către Stăpânul”. Astfel
rugându-se ostaşul şi stând cu faţa la pământ, pentru că
nu îndrăznea să ridice ochii săi, a auzit pe Preasfânta
zicând către Domnul: „Fiule al meu Preaiubite, miluieşte
pentru dragostea mea pe păcătosul acesta, care cade cu
lacrimi şi-şi mărturiseşte păcatele sale”. Iar Stăpânul i-a
răspuns: „Să nu mă superi pentru acesta o! Maică, că nu
este vrednic de iertare”. Zis-a Preasfânta: „Fiule al meu
Preadulce, adu-ţi aminte de dragostea mea cea de Maică,
Minunile Maicii Domnului
133
cu care te-am hrănit şi te-am alăptat şi lasă-i acestuia
fărădelegile lui”. Răspuns-a El, zicând: „Pe bună
dreptate, O! Maică, nu pot să te ascult”. Zis-a din nou
Stăpâna: „Nu-ţi cer să-l judeci după dreptate, ci după
milostivirea cea nemărginită, fiindcă toţi mă numesc
Maica milostivirii”.
Răspunsu-i-a Hristos: „Să nu Te osteneşti că nu
Te ascult pe Tine pentru acesta; adu-ţi aminte că şi eu mam
rugat Tatălui Meu de trei ori în vremea patimii, că de
este cu putinţă să se mântuiască omenirea într-alt chip, să
nu primesc moarte, şi nu M-a ascultat”.
Deci, când a văzut Stăpâna cea mult milostivă că
mulţimea fărădelegilor ostaşului aceluia oprea mila lui
Dumnezeu, a plecat genunchii şi creştetul său cel
preacurat ca să se închine, pentru ca să silească — cu
chipul acesta al smereniei — milostivirile Iubitorului de
oameni spre milă, după cum s-a şi întâmplat. Căci
văzând-o că s-a plecat ca să I se închine n-a lăsat-o, ci i-a
zis El: „Fiindcă în lege este scris să cinstească fiecare pe
tatăl şi pe maica sa, nu-ţi voi trece cu vederea cererea
Ta”.
Apoi a zis: „Să fie iertate fărădelegile lui şi ca
semn al dragostei să se apropie ca să-mi sărute rănile
mele”. Şi ridicându-se el spre a face aceasta, o! minune!
îndată ce săruta o rană, se vindeca şi alta iarăşi asemenea,
până ce le-a sărutat pe toate — şi toate desăvârşit s-au
vindecat.
Deci, încredinţîndu-se de iertarea sa, mulţumind
Domnului şi pururea Fecioarei Maicii Sale, s-a dus la
casa sa şi vestind soţiei sale toate cele întâmplate, a
înapoiat tuturor toate cele luate cu nedreptate şi a dat
multe milostenii.
Apoi sfătuindu-se cu soţia sa, prin bună învoială
s-au călugărit amândoi, femeia ducându-se într-o
Minunile Maicii Domnului
134
mănăstire de fecioare, iar el într-o mănăstire de bărbaţi,
în care era viaţă de obşte.
Şi s-au săvârşit, cu fapte bune, întru Iisus Hristos
— Domnul nostru. Căruia I se cuvine slava în veci.
Amin.
MINUNEA a 38-a
Despre frumuseţea cea nemărginită a
pururea Fecioarei Maria, pe care s-a învrednicit
a o vedea un cleric evlavios şi cu fapte bune
În Paris era odată un cleric îmbunătăţit şi înţelept,
care cu frumoasa scriere se îndeletnicea. Şi având acest
om multă evlavie către Preasfânta Fecioară, dorea ca să
vadă în această lume frumuseţea ei cea preaslăvită.
Deci, având această dorinţă de multă vreme şi
pentru aceasta de multe ori rugându-se lui Dumnezeu, l-a
ascultat pe dânsul „Cel ce face voia celor ce se tem de
el”, căci trimiţând un înger din Cer, i-a zis lui:
„împărăteasa lumii a auzit rugăciunea ta şi m-a trimis ca
să-ţi spun ţie ca să te pregăteşti, căci Duminică în ceasul
Utreniei va veni ca să o vezi, însă nu în toată mărimea
frumuseţii Ei, ci numai pe cât poate să vadă firea
omenească. Însă să ştii, că de atâta strălucire ai să te
lipseşti de lumină şi ai să rămâi cu totul orb”. Iară el a
răspuns: „Cu bucurie şi cu veselie primesc ca să mă
păgubesc de lumina cea vremelnică, numai să mă
învrednicesc a vedea prea frumoasa şi strălucita faţă a
Doamnei şi Stăpânei mele”.
Şi ducându-se îngerul, a rămas clericul gândinduse
şi socotind şi din puţina credinţă îndoindu-se, zicea
întru sine: Cum voi petrece eu toată viaţa mea orb,
neputând ca să mai scriu şi nici să fac vre-o altă slujbă
Minunile Maicii Domnului
135
pentru hrana trupului?
De aceasta aducându-şi aminte, cugeta să închidă
un ochi şi numai cu celălalt să se uite la Născătoarea de
Dumnezeu, pentru ca să nu rămână orb desăvârşit.
Deci, când a sosit ceasul hotărît, a stat de faţă
înaintea lui împărăteasa Atoate, cu atâta strălucire şi
frumuseţe, încât limba omenească nu poate ca să o spuie
nici să o înţeleagă.
Iar el, după ce a privit-o puţin timp numai cu un
ochi, bucurându-se cu cutremur de o slavă ca aceea
nemărginită şi de mare cuviinţă, s-a gândit să deschidă şi
celălalt ochi, pentru ca să dobândească mai multă veselie
şi bucurie, însă Stăpâna, făcându-se nevăzută de ochii lui
s-a înălţat la Ceruri îndată; iar el a rămas numai cu un
ochi sănătos (cu cel pe care îl ţinuse închis) iar de cel cu
care văzuse strălucirea Prea Curatei a orbit desăvârşit.
Atunci dar mâhnindu-se şi imputându-si puţina sa
credinţă, se defăima pe sine, zicând: „Vai mie,
nebunului! cum m-am lipsit de o strălucire slăvită şi
cerească desfătare ca aceasta! Pentru ce nu m-am uitat eu
cu amândoi ochii şi să fi rămas cu desăvârşire orb, numai
să nu mă fi lipsit de o strălucire ca aceasta! O!
Dumnezeul meu! Primesc şi sunt gata să mă lipsesc şi de
lumina celuilalt ochi, numai învredniceşte-mă să mai văd
odată pe Doamna şi Stăpâna mea!”.
Deci făcând rugăciune de multe ori cătră
Fecioara, cu lacrimi şi cu posturi ca să i se mai arate şi a
doua oară, a venit îngerul şi i-a zis: „împărăteasa Atoate
s-a milostivit de nevoinţa şi de lacrimile tale şi a primit
ca să vină iară şi să o vezi, dacă te mulţumeşti să rămâi
orb pentru dragostea Ei”.
Răspuns-a el, zicând: „Nu am cuvinte ca să-i
mulţumesc după cum se cade pentru darul Ei; mă închin
şi o slăvesc pentru aşa de mare facere de bine; şi nu
Minunile Maicii Domnului
136
numai de lumina ochilor sunt gata să mă păgubesc, ci şi
de mâinile sau picioarele mele şi chiar de viaţa aceasta
vremelnică primesc să mă lipsesc, numai să văd pe
Doamna mea”. Zis-a lui îngerul : „Pentru această evlavie
a ta, te vei învrednici ca să vezi pe Stăpâna, mâine; şi nu
numai că nu te vei lipsi de lumina ochiului sănătos, dar şi
pe celălalt îl vei dobândi şi vei vedea cu amândoi ochii
curat şi luminat şi se va veseli inima ta”.
Deci, arătându-se iarăşi Preasfânta, tocmai aşa s-a
întâmplat, după cum i-a spus lui îngerul. Şi de lumina
aceea nepovestită pe care a văzut-o, a căzut cu faţa la
pământ, precum oarecând Apostolii în Tabor. Însă,
dându-i lui dar şi putere Stăpâna şi luminându-i sufletul,
când s-a ridicat, s-a aflat cu amândoi ochii şi a mai văzuto
încă multe ceasuri în urmă şi mult s-a veselit.
Deci înălţându-se Ea la Ceruri, el a rămas
mulţumindu-i pentru atâta facere de bine. Şi petrecând tot
restul vieţii sale întru fapte bune, s-a mutat la veşnicele şi
fericitele cereşti lăcaşuri. Pe care să ne învrednicim şi noi
a le dobândi, pentru rugăciunile Stăpânei celei
prealăudate şi ale tuturor sfinţilor. Amin.
MINUNEA a 39-a
Pentru copilul care a înviat şi a mărturisit pe cel
ce l-a ucis
O femeie oarecare îmbunătăţită, - cu frică de
Dumnezeu şi cu mare evlavie către Preasfânta, avea de
soţ pe un necredincios şi nelegiuit bărbat. Căci trăind în
fărădelege cu altă femeie, pe a sa, cea după lege, o ura şi
o vrăjmăşuia (după cum fac unii ca aceştia) şi nici cele
mai de trebuinţă ale ei nu i le da.
Deci, fiindcă el nu aducea cele trebuitoare în casă,
Minunile Maicii Domnului
137
ci lipsea cu zilele pentru ca să-şi facă voile lui cele rele,
sărmana femeie neavând cu ce trăi, a luat un copil al unui
om bogat pentru ca să-l alăpteze.
Însă, într-o noapte, pe când ea dormea, soţul ei
care o ura de moarte şi voia să o piardă, a intrat pe furiş
în casă şi orbit fiind de diavolul, sau mai bine-zis de
voirea lui cea rea, a omorât copilul, socotind în minte că
judecata o va găsi vinovată şi o va condamna la moarte
pe soţia sa. Deci făcând aceasta a fugit, furişându-se
binişor.
Iar dimineaţa, când femeia a găsit pruncul mort, a
început a plânge şi a se tângui, neştiind cum s-a întâmplat
pricina. Şi adunându-se toţi vecinii, a venit şi tatăl
copilului care, plângând pentn că l-a aflat mort aşa
deodată, n-a crezut ce-a spus femeia, ci socotind că ea l-a
omorât, a tras-o la judecată pentru ca să fie condamnată
la moarte ca ucigasă.
Iar adevăratul ucigaş, făţărnicindu-se înaintea
lumii, spunea minciuni, zicând că soţia sa este o
desfrânată şi se făcea că este foarte supărat pe dânsa!
Şi aşa nevinovata aceea a fost condamnată la
moarte cu nedreptate.
Deci, pe când o duceau la locul osândei, pentru că
n-a avut nenorocita pe pământ nici un ajutor sau apărător
la o nevoie ca aceea să mijlocească la judecător pentru
dânsa, a chemat puterea şi ajutorul cel de sus, zicând:
„Preaslăvită şi Atotputernică Stăpână şi Doamnă a toată
zidirea, ajută-mi mie ticăloasei în această năpăstuire şi
înduplecă pe Dreptul Judecător ca să nu lase să mă
omoare cu nedreptate”.
Aşa a zis din adâncul inimii şi îndată (O!
grabnicul ajutor şi sprijin!) s-a arătat înaintea tuturor o
femeie cu chip prea încuviinţat şi cinstit, foarte frumoasă
la faţă şi strălucită, având un prunc în braţe, care a zis
Minunile Maicii Domnului
138
către judecător aşa: „Aşteaptă puţin ca să facă această
judecată Fiul meu”. Atunci a zis lor Dumnezeiescul
Prunc: „Nu judecaţi după faţă ci după dreptate ca să nu
luaţi de la Dreptul Judecător veşnică pedeapsă.
Pentru ce, o! necunoscătorilor, aţi osândit fără
dovezi pe cea nevinovată? Aşa poruncesc legile? Aduceţi
pruncul cel ucis aici ca să fac Eu dreptate ucigaşului”.
Deci, auzind cei ce stăteau de faţă atâta înţelepciune din
gura unui prunc, s-au spăimântat şi aducând pe cel mort,
a zis către dânsul Fiul cel ceresc: „”n numele Domnului
ridică-te şi ne spune nouă cine te-a ucis”. Atunci, înviind
pruncul mort, a vorbit curat şi a zis ucigaşului pe nume
arătându-l cu degetul întru înfricoşarea tuturor celor de
faţă.
După care, femeia cea care se arătase cu pruncul
în braţe înălţându-se la ceruri, judecătorii au poruncit să-l
lege pe ucigaş de coada unui cal, şi să-l tragă prin toată
cetatea.
Deci târându-l astfel pe toate străzile cetăţii, în
cele din urmă şi-a dat sufletul, ticălosul. Iar nevinovata
femeie fiind liberată, a mulţumit pururea Fecioarei
Stăpânei, ducându-se într-o mănăstire, unde cu viaţă
îmbunătăţită trăind, s-a săvârşit întru Hristos Iisus
Domnul nostru. Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
MINUNEA a 40-a
Pentru copilul de iudeu, care împărtăşindu-se cu
Dumnezeieştile Taine, a scăpat neatins de focul
cuptorului
În părţile Răsăritului era un iudeu care avea un
copil de şapte ani. Deci într-una din zile, luându-se cu alţi
copii de ai creştinilor (cum se întâmplă adeseori), fără să
Minunile Maicii Domnului
139
bage de seamă, a intrat într-o biserică şi a primit cinstitul
Trup şi Sânge al Domnului, după cum a văzut şi el pe
ceilalţi copii că au făcut, căci Preotul n-a ştiut; a crezut că
e un copil de creştin şi l-a împărtăşit.
Iar după ce a luat şi anafura, ducându-se acasă a
spus părinţilor săi.
Atunci tatăl său, ca un vrăjmaş a lui Hristos ce
era, vrând să spele ocara făcută de pruncul, după cum ca
un rătăcit al legii lui Moise socotea, a apucat pe
nevinovatul copil şi l-a aruncat într-un cuptor cu foc, mai
punând încă şi alte multe lemne pentru ca să-l ardă mai
degrabă.
Însă Cel ce a păzit neatinşi pe cei trei coconi în
mijlocul cuptorului Chaldeilor, a acoperit şi pe acel
binecuvântat copil, şi nu a fost ars de focul cel
atotmistuitor, ci şedea în foc ca şi cum ar fi stat în rouă,
odihnindu-se.
De aceasta auzind maica lui, a alergat cu lacrimi
socotind că-l va găsi prefăcut în cenuşă, însă ducându-se
împreună cu alţii care se adunaseră acolo, au văzut pe
copil stând în mijlocul flăcărilor, nimic suferind, că nici
îmbrăcămintea nici perii capului său nu au fost atinşi.
Şi după ce l-au scos afară înspăimântaţi şi
înfricoşaţi, au strigat toţi că se cuvine să fie aruncat în
cuptor tatăl lui ca să moară cu asemenea moarte. Şi aşa sa
şi făcut; căci legându-l pe dânsul, şi aruncându-l
înăuntru, îndată a fost mistuit, ticălosul.
Iar copilul întrebat fiind, a răspuns, zicând:
„Femeia aceea care este în biserica unde am mâncat
pâinea, şi ţine un prunc în braţele Ei, şedea aproape de
mine şi mă acoperea cu haina Ei; şi nu s-a apropiat
văpaia de mine nicidecum”.
Atunci au înţeles că Preasfânta a fost aceea care la
acoperit pentru că primise darul Sfintei împărtăşiri.
Minunile Maicii Domnului
140
Iar evreica, cunoscând credinţa cea adevărată, a
doua oară s-a născut împreună cu pruncul, botezîndu-se
în numele Sfintei Treimi.
Asemenea încă şi alţi iudei care au fost acolo au
crezut în Domnul Hristos. Căruia se cuvine slava în veci.
Amin.
MINUNEA a 41-a
Pentru amestecătoarea de sânge şi ucigătoarea de
fiu pe care Preacurata a izbăvit-o de păcat
In Roma era un boier de bun neam şi îmbunătăţit,
care socotind cum că viaţa aceasta vremelnică trece ca un
vis, a hotărât să se depărteze de lume pentru ca să-şi
caute de mântuirea sufletului său.
Deci, învoindu-se cu soţia sa şi cerându-i
iertare, i-a lăsat singurul copil (parte bărbătească) pe
care îl făcuse cu dânsa, şi s-a dus într-altă parte, într-un
loc liniştit. Şi acolo, trăind cu dragoste şi cu frică de
Dumnezeu, s-a săvârşit în pace, mutându-se la cereştile
lăcaşuri.
Iar femeia rămânând în casă numai cu copilul, îl
iubea peste fire, ţinându-l în braţe mai toată ziua şi toată
noaptea, şi într-una îl dezmierda şi îl săruta. Şi nu numai
cât a fost mic a făcut ea asemenea, ci şi după ce se făcuse
mare, bărbat desăvârşit, ca o maică neînţeleaptă, dormea
împreună cu dânsul, ca pe vremea când era copil mic, şi
nu se gândea nenorocita ce alunecare mare putea să-i vie
printr-însul.
Deci din neluarea aminte a ei cum şi din
îndemnarea diavolului, a căzut în păcat cu dânsul,
ticăloasa, iar când a cunoscut că a rămas însărcinată de
fiul ei a ajuns într-aşa stare de mâhnire, că voia să se
Minunile Maicii Domnului
141
omoare, însă gândind la mila cea nemărginită a lui
Dumnezeu n-a căzut în deznădăjduire, ci a alergat
deodată la Domnul Cel prea îndurat. Şi din acel ceas n-a
mai făcut nimic în casă, ci toată vremea a petrecut-o cu
posturi, cu milostenii, cu rugăciuni şi cu lacrimi din tot
sufletul.
Iar după ce a venit vremea naşterii, ducându-se
într-un loc ascuns al casei sale a născut, şi ce să nu se afle
ruşinea, a aruncat pruncul într-un loc plin de necurăţenii
unde a murit.
Şi nu s-a auzit nimic o bucată de vreme despre
acest fapt.
Însă începătorul răutăţii nu s-a săturat cu cele ce îi
făcuse ei până atunci, ci s-a hotărât ca să o ruşineze şi
înaintea oamenilor şi mai mult să o necăjească, că astfel
din multă mâhnire să moară nepocăită.
Deci, prefăcându-se preaînrăutăţitul cum că ar fi
duhovnic înţelept, înainte văzător şi cunoscător al
inimilor omeneşti, învăţa pe norod. Şi pentru ca să se
creadă cuvintele lui, a descoperit multe omoruri şi furturi,
cum şi alte fărădelegi, încât îl avea la evlavie şi ţinea la el
nu numai poporul cel de obşte, ci şi boierii şi chiar
judecătorii cetăţii.
Iar într-o zi, a zis el către aceştia: „Preacinstiţi
boieri! eu astăzi, mari şi înfricoşate lucruri vreau să vă
povestesc şi mai ales despre o faptă păgânească
fărădelege şi cu totul necuvioasă care s-a făcut în cetate,
atât de grozavă, încât mă minunez cum de n-a aruncat
Dumnezeu foc ca să ardă toată Roma după cum odinioară
Sodoma şi Gomora, pentru că aici s-a făptuit mai mare şi
mai urâtă păgânătate decât cele ce s-au făcut acolo.
Aflaţi dar că cutare femeie (şi i-a zis pe nume)
care, pentru făţărnicia şi evlavia ei cea mincinoasă o
socotiţi ca pe o sfântă, a păcătuit cu fiul ei, a făcut un
Minunile Maicii Domnului
142
copil şi apoi l-a omorât, pentru ca să nu se mai audă de o
faptă ca aceasta”.
Aceasta auzind cei ce erau de faţă, n-au crezut, ci
s-au împotrivit, zicând că spune minciuni, pentru că
femeia aceea ar fi un suflet foarte bun şi cu frică de
Dumnezeu, pe care tot poporul o ştia şi se cucernicea
către ea.
Atunci vrăjmaşul, dovedind învinuirea cu
jurământ, a zis: „Puneţi să se facă un foc aici şi aduceţi
pe femeie să ne întrebăm amândoi, şi care se va găsi
mincinos din noi doi, să fie ars de viu”.
Deci judecătorii chemând de faţă pe cea învinuită,
i-au zis: „Doamnă, ştii că proorocul acesta pe care l-a
trimis Dumnezeu în această vreme pentru mântuirea
noastră, te învinovăţeşte cum că ai făcut cutare faptă.
Deci dacă ai greşit, mărturiseşte-o, iar dacă nu,
dovedeşte-l pe dânsul că pe un pârâş mincinos”.
Iar femeia, luminată fiind de Dumnezeu, a
răspuns: „Prea înţelepţi Judecători, daţi-mi un termen de
câteva zile spre a putea răspunde la o învinuire ca
aceasta; căci zice înţeleptul Solomon: Să nu răspundă
cineva degrabă la mare întrebare, ci mai întâi bine de tot
să se gândească şi apoi să dea răspunsul cel care se
cuvine”.
Acestea zicând, i-au dat un termen de opt zile.
Deci ieşind de la judecată s-a dus la casa ei; şi
neavând la oameni nădejde ci numai la Dumnezeu, a
plâns cu amar.
Apoi, ducându-se la Arhiereul de atunci al cetăţii,
Lucian cu numele, a căzut la picioarele lui mărturisinduşi
păcatul său cu atâta zdrobire de inimă şi cu atâtea
lacrimi, încât s-a minunat Arhiereul şi i-a zis:
„Îndrăzneşte fiică, spre mult Înduratul şi Milostivul
Dumnezeu, că mai mare este milostivirea lui decât toate
Minunile Maicii Domnului
143
fărădelegile tale; că El n-a urât pe Pavel prigonitorul, nici
pe Petru, cel care s-a lepădat de El. Şi nu numai că i-a
iertat, dar şi cei mai întâi stătători ai Apostolilor i-a
aşezat. Roagă-te dar, cu lacrimi, Preasfintei Născătoarei
de Dumnezeu, că Ea este nădejdea cea mai temeinică a
celor deznădăjduiţi şi a tuturor păcătoşilor mijlocitoare şi
fiindcă termenul de judecată este scurt nu-ţi dau alt canon
decât să te rogi neîncetat cu zdrobire de inimă şi cu
lacrimi şi rugăciunea să fie iertarea fărădelegilor tale”.
Din nişte cuvinte ca acestea îmbărbătându-se ea
cu o mare nădejde în Dumnezeu şi în Preacurata Maica
Lui, s-a întors la casa sa.
Deci, închizându-se într-o cămăruţă deosebită —
plângând toată săptămâna nemângâiată şi bătându-şi
pieptul, ochii şi mâinile înălţate către cer le ţinea, iar
inima către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu,
rugându-se Ei ca să o izbăvească de primejdia cu care era
ameninţată şi să nu fie ruşinată în faţa judecătorilor şi a
întregii cetăţi.
Şi fiindcă din toată inima, cu lacrimi fierbinţi şi
cu credinţă se ruga, a auzit-o îndată Ajutătoarea cea
grabnica a celor ce în primejdii sunt fără de ajutor.
Deci, când a venit ziua hotărâtă şi a plecat,
mergând cu slujnicele şi rudeniile sale la divan, însăşi
Stăpâna cea Atotputernică a însoţit-o pe ea şi împreună
cu dânsa au călătorit până la priveliştea aceea.
Iar începându-se judecata, au zis judecătorii către
cel pe care îl socoteau a fi cleric (adică către diavolul):
„Iată, Părinte duhovnice şi învăţătorule, femeia pe care ai
clevetit-o, zicând despre ea că ar fi făcut acele ruşinoase
şi nelegiuite fapte. Dovedeşte-o şi o înfruntă pe dânsa
faţă către faţă, ca astfel să fie condamnată la moarte prin
ardere cu foc, după cum singur ai cerut şi aşa s-a hotărât.
Iar dacă te vei arăta pârâş mincinos — după lege— să
Minunile Maicii Domnului
144
primeşti tu asemenea pedeapsă”, însă clericul, uitându-se
lung la femeie, se mira şi să vorbească nicidecum nu
putea. Atunci i-au zis judecătorii: „Ce stai aşa
nedumerindu-te şi de ce-ţi este frică şi nu o învinovăţeşti
pe dânsa după cum făceai mai-nainte?”. Răspuns-a
duhovnicul: „Această femeie nu este amestecătoarea de
sânge şi ucigătoarea de fiu pe care am învinovăţit-o, ci
una dintre cele mai îmbunătăţite şi sfinte cu viaţa din
fiicele Ierusalimului). Şi mă tem să o spun cine este, şi nu
pot ca să o mărturisesc, căci Maria aproape de dânsa este
şi aşa o acoperă şi o păzeşte pe ea, încât nici nu mai este
cum a fost înainte, ci alta asemenea ei, însă cu totul
schimbată”.
Şi aşa mincinosul fără să vrea a spus adevărul,
căci în acel ceas femeia nu mai era păcătoasă ca mai
înainte, ci prin sfinţita pocăinţă se schimbase cu
dumnezeiasca schimbare a dreptei celui Preaînalt.
Acestea auzindu-le ei, s-au însemnat cu semnul
cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci; din care pricină,
neputând blestematul suferi puterea Ei, făcutu-s-a ca un
fum şi a pierit din mijlocul lor. Atunci, cei ce erau de
faţă, minunându-se, au slăvit pe Dumnezeu şi din acel
timp pe femeia aceea au respectat-o mai mult şi au avut
către dânsa mai mare evlavie.
Iar ea, mulţumind Făcătoarei de bine după cum se
cuvenea, cu fapte bune şi plăcute lui Dumnezeu şi-a
petrecut restul vieţii sale, spre ruşinarea urâtorului de
bine şi întru slava Celui cu totul Preaîndurat. Amin.
Minunile Maicii Domnului
145
MINUNEA a 42-a
Pentru cel ce a fost dat diavolului de maica lui
încă de la zămislirea sa
Un oarecare bărbat cu femeia lui, amândoi
temători de Dumnezeu, făceau multe milostenii şi alte
fapte bune. Deci trăind ei mulţi ani împreună, s-au învoit
să se depărteze de amestecarea cea trupească; şi aşa au
trăit ei multă vreme ca nişte fraţi iar nu ca cei însuraţi.
Însă vrăjmaşul păzirii curăţiei a zavistuit fapta lor cea
bună, şi într-o zi în sâmbăta cea Mare a luptat şi ispitit pe
bărbat până la atâta, că n-a mai putut să sufere şi a căzut
cu femeia în păcat fără voia ei; care ocărându-l mult şi
mustrându-l, i-a adus aminte de Ziua cea vrednică de
cinste. Însă el n-a luat în seamă mustrarea, ci se aprindea
de patimă.
Atunci femeia a zis cu mânie: „Fiindcă nu ai
evlavie, nebunule, spre învierea Domnului cea slăvită,
rog pe Dumnezeu ca orice se va zămisli din noi în această
noapte, să fie dat diavolului”. Deci în ceasul când ca o
neînţeleaptă a zis cuvântul, a zămislit, şi la vreme a
născut un copil, parte bărbătească; care cu cât se mărea,
cu atât se arăta tot mai mult dăruit cu dar şi aşa de frumos
încât mult se bucurau rudeniile văzându-l.
Iar când a ajuns la vârsta de doisprezece ani,
venind diavolul a zis către maica lui: „După trei ani, vin
să-mi iau darul pe care mi l-ai făgăduit”.
Aceasta auzind-o ticăloasa, s-a umplut de mâhnire
şi durere cu inima, şi în fiecare zi plângea, nemângâiată,
mai ales când se uită la fiul său. Iar acesta, pentru că nu
ştia pricina, mirându-se de ea, o întreba, zicând: „Rogu-
Te, o Maică, spune-mi mie, pentru ce toţi prietenii şi
Minunile Maicii Domnului
146
rudeniile când mă văd se bucură şi numai tu, văzândumă,
lăcrămezi?”.
Atunci aceea i-a spus lui tot adevărul. Iar tânărul,
mâhnindu-se foarte şi fiindu-i frică să nu pătimească ceva
rău de la diavolul cel ucigător de oameni, a fugit într-o
noapte de acasă şi ducându-se la Ierusalim, s-a mărturisit
Patriarhului, care l-a trimis la un duhovnic vestit, om cu
sfinţită viaţă, ce se hrănea din mâna îngerului, care în
fiecare zi îi aducea câte o pâine minunată. Iar când
mergea cineva la el ca să-l vadă, îngerul îi aducea două
pâini, după cum a făcut şi în ziua aceea. Deci, venind
tânărul cu scrisoare de la Patriarhul, după ce pustnicul a
citit-o, i-a zis: „Să chemăm, fiul meu, pe Stăpâna cea fără
prihană, care are mare putere asupra dracilor, pentru că
ea de multe ori i-a ruşinat şi a pierdut cu totul puterea lor
şi multe suflete a scăpat din mâinile lor izbăvindu-le din
munca cea veşnică”.
Aşa zicând l-a sfătuit să se roage cu multe lacrimi
şi cu evlavie, ţinându-l în chilia sa până în ziua Sfintelor
Paşti, când se împlineau trei ani din ziua în care diavolul
vorbise cu maica lui. Iar în acea zi, slujind Sfântul
Dumnezeiasca Liturghie, tânărul sta în altar înaintea
Sfintei Mese, cu frică şi cu multă groază.
Deci, voind să iasă preotul cu Sfintele Daruri la
cântarea Heruvicului, a intrat diavolul şi răpind pe tânărul
l-a dus în muncă împreună cu trupul. Atunci cuviosul,
auzind strigătele tânărului, s-a mâhnit foarte, şi punând
Sfintele pe Sfânta Masă, s-a rugat cu lacrimi, făcând
rugăciune fierbinte către Stăpânul şi către pururea
Fecioara Maica Lui, ca să nu lase nepedepsită o
îndrăzneală şi o neruşinare ca aceasta a diavolului, ci să
ia pe tânăr din ghiarele lui, să-l întoarcă întreg şi sănătos
şi să-l ruşineze pe cel de trei ori blestemat că l-a răpit pe
el de la Sfântul Jertfelnic.
Minunile Maicii Domnului
147
Astfel rugându-se cuviosul, a citit apoi rânduiala
Sfintei Liturghii ca să nu o lase nesăvârşită. Deci, pe
când zicea rugăciunea aceasta: „Şi pentru ca să fie celor
ce se vor împărtăşi spre trezvirea sufletului şi spre
iertarea păcatelor şi celelalte (adică după ce a săvârşit
cele sfinte), când a strigat, zicând : Mai ales, pentru
Preasfânta Preacurata: Mare eşti Doamne şi minunate
sunt lucrurile Tale! O! nebiruită putere a Fecioarei! s-a
aflat cel răpit lângă Sfântul Jertfelnic şi a strigat zicând:
„Mare este numele Sfintei Treimi!”.
Iar după ce s-a săvârşit Sfânta Liturghie
împărtăşindu-se tânărul, l-a întrebat cuviosul unde a fost
şi ce a pătimit. Atunci el i-a spus că după ce l-a răpit
diavolul, l-a aruncat într-un loc întunecos cu miros greu
de nesuferit, unde se munceau negrăit nenumăratele
sufletele ale păcătoşilor. Însă îndată venind Stăpâna cea
prealăudată l-a scos din acel loc de groaznică chinuire şi
l-a adus în biserică. Deci a slăvit Sfântul pe Domnul şi pe
de-a pururea Fecioara şi a mulţumit pentru că i-a ascultat
rugăciunea.
După care tânărul, ducându-se la Patriarhul, a fost
binecuvântat de el şi apoi s-a întors la părinţii şi rudeniile
sale, care socotind că l-a luat diavolul plângeau pierderea
lui. Iar văzându-l pe el când nu mai aveau nici o nădejde,
fiecare poate să înţeleagă de câtă bucurie şi veselie s-au
umplut şi câte rugăciuni de mulţumire au înălţat către
Stăpânul Hristos şi către Maica Lui cea Prealăudată.
Pentru ale cărei rugăciuni, o! de am dobândi şi noi
fericirea cerească! Amin.
Minunile Maicii Domnului
148
MINUNEA a 43-a
Pentru cel ce s-a îndoit de fecioria Maicii lui
Dumnezeu
şi s-a izbăvit prin oarecare facere de minune
După şapte sute de ani de la întruparea Domnului
nostru Iisus Hristos, era un pustnic, de neam din Atena,
înţelept în scripturi şi în fapta bună mai înţelept, cu
numele Eghidie. Care, după moartea părinţilor lui,
împărţind la săraci averile sale, a plecat din patria sa.
Deci călătorind el la Ierusalim, după ce s-a închinat
Sfintelor Locuri, s-a dus în părţile cele mai dinăuntru. Iar
acolo, găsind o peşteră cu un limpede izvor şi cu vre-o
câţiva copaci, i-a plăcut mult liniştea locului aceluia. Şi
rămânând acolo petrecea pustniceşte, fiind hrănit de o
cerboaică, care cu dumnezeiasca voie se ducea la el de o
mulgea şi cu laptele ei şi cu buruieni se hrănea.
Deci, prin apropierea acelui loc, într-o cetate
oarecare se afla un dascăl, întru a cărui minte, diavolul
cel ucigător de oameni semănase neghina îndoirii despre
fecioria Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, căci îşi
zicea în mintea lui: Cum poate să fie Maică şi Fecioară ?
Şi se silea sărmanul dascăl să scoată această
drăcească gândire din mintea sa, dar nu izbutea.
Deci, auzind că pustnicul cel mai sus zis avea
darul lui Dumnezeu şi înţelepciune omenească, s-a dus la
dânsul, pentru ca să vadă nu l-ar putea izbăvi de hula
aceea! pe care o avea în mintea lui.
Iar când era aproape de chilia Avvei Eghidie ca la
trei stadii (ca din dumnezeiescul dar), a ieşit Cuviosul
întru întâmpinarea lui, pentru că cunoscuse venirea
dascălului şi gândul inimii lui. Deci, când s-au apropiat
Minunile Maicii Domnului
149
unul de altul, dascălul heretisindu-l pe sfântul, i-a făcut
metanie până la pământ, însă cuviosul, drept răspuns,
lovind cu toiagul într-o piatră, a zis cu mare glas:
„Fecioară mai înainte de naştere”. Şi îndată, o!
preaslăvită minune! a răsărit dintr-acea piatră un crin
foarte frumos la vedere, iar la miros cu neasemănată bună
mireazmă.
Atunci, lovind a două oară în piatră, a zis:
„Fecioară în naştere”. Şi a răsărit alt crin asemenea celui
mai dinainte. Apoi, lovind a treia oară în piatră cu toiagul
şi zicând: “Şi după naştere Fecioară a rămas”, îndată a
răsărit alt crin asemenea prea minunat.
După care cuviosul s-a întors la chilia sa,
nemaivorbind nicidecum alt cuvânt. Deci,
înspăimântându-se dascălul de o facere de minune ca
aceasta, s-a izbăvit de ispită. Şi a propovăduit tuturor
minunea, pentru ca să se proslăvească Preacurata
Fecioara Maica lui Dumnezeu. Pentru ale cărei rugăciuni
o! de am dobândi împărăţia cerurilor! Amin.
MINUNEA a 44-a
Cu totul înfricoşată, prin care s-a dovedit că o
picătură de sânge dumnezeiesc acoperă toate
păcatele oamenilor
Era un monah lenevos şi trândav, care nu păzea
făgăduinţele chipului celui îngeresc, ci trăia fără de nici o
grijă. Numai o singură faptă bună făcea, şi anume, din
multa dorire şi evlavie pe care o avea către Preasfânta
Fecioară, şedea în fiecare zi înaintea cinstitei icoanei Sale
până ce zicea de o sută de ori rugăciunea cea îngerească,
că nu ştia carte să citească alte rugăciuni.
Deci aşa trăind el cu lenevire la posturi, la
Minunile Maicii Domnului
150
privegheri şi la celelalte rânduieli ale vieţii călugăreşti,
Dumnezeul cel prea bun, care voieşte ca toţi să se
mântuiască, l-a învrednicit de a văzut o vedenie
înfricoşată şi groaznică şi anume; cum că ar fi răpit
diavolii sufletul lui şi l-ar fi adus înaintea Dreptului
Judecător cerând să se facă dreptate şi să-l dea lor după
faptele lui.
Iar împăratul, ştiind păcatele lui, a zis demonilor:
„Duceţi-l pe dânsul în gheena, că n-are parte cu mine
pentru că făgăduinţele Botezului şi ale chipului celui
monahicesc nu le-a păzit”.
Deci, repezindu-se demonii ca nişte lupi turbaţi ca
să-l ia pe el, îndată s-a sculat de pe scaun Stăpâna şi a zis:
„Rogu-mă Ţie, Dumnezeul meu, îngăduie-mi să fac şi eu
dreptăţile mele pentru acest suflet”. Şi scoţând o carte în
care erau scrise heretisirile (adică închinăciunea
îngerului) pe care le zisese în toată viaţa sa, a poruncit
celui ce-l păzea pe el să pună acea carte într-o parte a
cumpenei. Iar în cealaltă punând dracii mai multe carti de
ale lor în care erau scrise păcatele monahului, era mai
mare greutate în această parte.
Atunci Maica cea multmilostivă a Preaînduratului
Dumnezeu văzând că cu chipul acesta nimic nu s-a
folosit sufletul acela (pentru că păcatele erau multe, iar
fapta bună puţină) a zis către Stăpânul: „Adu-Ţi aminte,
Prea iubitul meu Fiu, că din trupul meu ai fiinţa Ta cea
omenească şi pătimitoare şi-mi dăruieşte o picătură din
sângele Tău cel curat şi prea scump pe care l-ai vărsat
pentru păcătoşi în vremea patimei celei mântuitoare. Aşa
o! Stăpâne mult milostive, fie-Ţi milă de sufletul acesta
pentru că foarte mult mă iubea şi se ruga către mine cu
dragoste şi credinţă”.
Răspunsu-i-a Stăpânul: „Să ţi se facă voia, O!
Maica Mea, că nu este cuviincios a trece cu vederea nici
Minunile Maicii Domnului
151
o cerere a ta. Însă să ştii că o picătură a sângelui Meu
acoperă toate fărădelegile lumii”.
Deci, primindu-şi împărăteasa Atoate darul cerut
şi punându-l în cumpănă s-a uşurat partea aceea în care
erau cărţile cu mulţimea păcatelor aşa de mult încât părea
că este un pai, sau o pană. Atunci dracii risipindu-se
ruşinaţi, au strigat zicând: „Foarte milostivă şi prea
milostivă este Stăpâna către creştini şi de multe ori ne
face nedreptate”.
Iar monahul, venindu-şi în fire, a slăvit pe
Domnul, mulţumind Maicii Lui, care i-a arătat o vedenie
aşa de minunată. Si căindu-se, şi-a îndreptat viaţa sa şi a
făcut aşa de multe fapte bune, încât se mirau toţi cei ce-l
ştiau cum era mai-nainte.
Deci, nevoindu-se cu dragoste de Dumnezeu, s-a
săvârşit întru Iisus Hristos Domnul nostru, căruia I se
cuvine cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.
MINUNEA a 45-a
Pentru cel ce s-a îndoit de taina Sfintei
împărtăşiri
şi a văzut pe Hristos cu trupul ca pe un prunc
Era un preot în Alamania, foarte îmbunătăţit cu
viaţa, ce se chema Pelaghie, care avea aşa de mare
evlavie şi dragoste către pururea Fecioara Maria, încât nu
citea altă Evanghelie sau Apostol când slujea, decât
numai din cele ale Preasfintei, însă vrăjmaşul celor buni,
zavistuind multa lui evlavie, i-a sămănat în minte un
gând cu totul păgânesc asupra credinţei şi anume că se
îndoia de trupul cel Stăpânesc al Mântuitorului, zicând
acestea în mintea sa: Cum este cu putinţă să se facă
pâinea, trupul lui Hristos, iar vinul sângele Lui? Şi dacă
Minunile Maicii Domnului
152
Fecioara Maria a născut numai un singur Fiu care de voie
pătimind, s-a îngropat şi numai o dată a înviat, cum poate
să se schimbe pâinea în trupul lui Dumnezeu şi să
pătimească patimă în fiecare zi?
De gândurile acestea neliniştindu-se Pelaghie, ca
un om neînvăţat şi neştiutor ce era, avea multă mâhnire.
Şi neîndrăznind a întreba pe cineva, a alergat către
Preasfânta, rugându-se şi zicând: „Stăpână şi Doamnă a
lumii, te rog eu nevrednicul robul Tău fă-mi darul acesta
ca să cunosc taina Sfintei Liturghii, cum se schimbă
pâinea şi vinul în trupul şi în sângele Domnului nostru,
pentru că nu pot să înţeleg desăvârşit”.
Şi aşa de mult s-a rugat Pelaghie cu lacrimi, cu
post şi cu privegheri, că odată, după ce s-au săvârşit cele
sfinte, când a strigat: Mai ales, pentru Preasjinta,
Preacurata, s-a făcut nevăzut Sfântul Trup de pe discos
de dinaintea lui. Deci, căutând el încoace şi încolo,
crezând că poate să fi căzut pe jos, din neluare aminte şi
din nebăgarea lui de seamă, n-a găsit nimic. Atunci,
îngrozit şi îngrijorat foarte, a plâns cu amar, rugându-se
aşa: „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu! Ştiu că pentru
puţina mea credinţă şi pentru îndoirea pe care am avut-o
către Preasfântul Trup al Stăpânului meu, s-a îngreţoşat
de mine împărăţia Lui şi s-a depărtat de la mine ca să nu
mă împărtăşesc cu El eu cel nevrednic; ci roagă-L pe
Dânsul, ca să mă ierte ca un Milostiv şi ca un
nepomenitor de rău să nu se mânie pe mine până în
sfârşit”.
Acestea zicând preotul cel evlavios, a văzut
înaintea Sfintei Mese pe împărăteasa îngerilor cea
Preaslăvită, care avea în braţele ei un prunc mic, negrăit
de frumos, pe Domnul nostru Iisus Hristos şi i-a zis lui:
„Pruncul acesta este Făcătorul şi Ziditorul lumii, Fiul şi
Cuvântul lui Dumnezeu şi om desăvârşit. Pe Acesta L-am
Minunile Maicii Domnului
153
zămislit din Duhul Sfânt şi L-am născut fără stricăciune,
rămânând Fecioară.
Acesta a pătimit şi a murit pe Cruce ca un om,
pentru mântuirea lumii şi a înviat şi S-a înălţat la ceruri şi
sade de-a dreapta Tatălui, cu Unul ce este de o fiinţă cu
Dânsul şi împreună pe scaun şezător, pentru aceasta
iarăşi are să vie să judece toată lumea. Acesta şi acum, în
fiecare zi, pentru milostivirea Lui şi pentru multa
bunătate, se pogoară cu negrăit şi minunat chip în chipul
pâinii şi al vinului, pentru multa dragoste pe care o are
către voi oamenii şi vi se dă spre mâncare şi băutură şi
spre sfinţenie a sufletului vostru. Deci pipăie-L pe El şi
fără de frică Îl cearcă, pentru ca să cunoşti cum că este
adevărată privirea şi nu nălucire, ci trup adevărat, cu
carne şi cu sânge, după cum L-am cunoscut. Şi aşa se
face şi pâinea şi vinul cu care săvârşiţi Sfinte Liturghie.
Însă pentru că firea omenească nu poate ca să mănânce
carne crudă şi să bea sânge, pentru aceasta, prin
nepătrunsa Lui înţelepciune, Cel întrutot Milostiv şi
Atotputernic se schimbă în pâine şi în vin, pentru ca să-l
primească fiecare cu dorinţă şi cu dragoste. Împărtăşeştete
dar cu Dânsul; cu evlavie şi cu credinţă, căci cine se
împărtăşeşte cu vrednicie cu El se face părtaş
Dumnezeieştii Lui Slave”. Acestea zicând Stăpâna cea
mult lăudată, a pus Dumnezeiescul Prunc pe Sfânta Masă
şi închinându-I-se acestuia cu multă evlavie şi smerenie,
s-a făcut nevăzut.
Iar preotul, cu frică multă şi cu mare bucurie,
luând pe acel Dumnezeiesc Prunc şi sărutându-L cu
evlavie şi cu smerenie, a cunoscut cum că în adevăr era
un prunc trupesc viu.
Atunci L-a pus pe Sfânta Masă cu multă veselie şi
căzând la pământ a zis acestea cu lacrimi: „Cred Doamne
şi mărturisesc că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai
Minunile Maicii Domnului
154
născut din pururea Fecioara Maria şi mulţumesc milostivirii
Tale şi Preacuratei Maicii Tale pentru al cărei dar
m-am învrednicit azi, eu nevrednicul şi mă iartă pe mine
pentru necunostinţa mea cea mai dinainte. Şi după cum
m-ai învrednicit şi Te-am văzut pe Tine cu Trup cum Teai
născut din Fecioara, aşa iarăşi, pentru rugăciunile Ei
mă, învredniceşte ca să mă împărtăşesc cu Tine, nu ca şi
cu un prunc, ci ca şi cu pâine, după cum şi mai înainte”.
Aşa rugându-se cu credinţă, s-a ridicat şi a văzut
iarăşi Sfânta Pâine, după cum a fost mai înainte şi s-a
împărtăşit veselindu-se.
După aceasta, trăind viaţă minunată şi plăcută lui
Dumnezeu, s-a dus la împărăţia cea cerească. Pe care dea
Dumnezeu să o dobândim noi toţi întru Iisus Hristos
Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
MINUNEA a 46-a
Pentru cel ce a fost omorât de iudei şi s-a înviat
de către Maica lui Dumnezeu
Într-o biserică oarecare, cântau creştinii oarecare
stihuri şi laude ale pururea Fecioarei Maria. Şi între altele
au zis o cântare al cărei sfârşit este aşa: „Rusinează-se
pâgânii jidovi”.
Deci, într-o zi, adunându-se dreptcredincioşii
creştini în biserică, au chemat pe un tânăr cucernic, care
avea glas de cântare dulce şi frumos, şi i-au zis să cânte
acea cântare de laudă cu mare glas. Şi cântând, s-a
întâmplat de au trecut pe lângă biserica aceea oarecare
iudei, şi auzind cuvintele acelea pe care le-a cântat
tânărul spre osândirea şi ruşinea lor, s-au mâniat foarte şi
s-au sfătuit ca să-l ucidă, când vor afla vreme potrivită.
Deci, peste puţine zile, punând oarecare meşteşugită
Minunile Maicii Domnului
155
pricină, l-au luat la via lor şi acolo l-au omorât,
aruncându-l într-un loc ascuns.
Iar după ce s-au dus ucigaşii, a venit Stăpâna Cea
Atotputernică, şi înviindu-l pe dânsul, i-a poruncit ca să
cânte fără frică laudele Ei. Deci acela, mulţumindu-i s-a
dus iarăşi în biserică, şi cânta în fiecare zi cu mai dulce
cântare. Atunci ucigaşii iudei, văzându-l pe dânsul, s-au
înspăimântat şi l-au întrebat în taină de a fost el acela pe
care ei l-au omorât şi cum a înviat?
Iară el le-a spus lor cum că pururea Fecioara,
Maica lui Iisus, l-a înviat, pentru ca să-i cânte laudele Ei.
Deci din facerea minunii aceleia au crezut în
Preasfânta, nu numai ucigaşii aceia, ci şi rudeniile şi
prietenii lor, cum şi mulţi alţii, care s-au botezat în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Căruia I
se cuvine slava în veci. Amin.
MINUNEA a 47-a
Cum că icoana Născătoarei de Dumnezeu a
pierdut boala cea omorâtoare din Roma şi pe toţi
i-a vindecat
La cinci sute zece ani după Pogorârea lui
Dumnezeu cea în trup, a fost mare boală de lingoare
(tifos) în Roma, încât mureau în fiecare zi două mii de
oameni.
Deci Papa vremii aceleia (care era marele
Grigorie Dialogul) a poruncit ca să scoată prin oraş
cinstita icoană a Născătoarei de Dumnezeu, cea zugrăvită
de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, şi să facă Litanie
şi rugăciune către Domnul ca să înceteze moartea.
Deci, după ce s-a dus Arhiereul cu icoana,
rugându-se Maicii Multmilostive şi cu totul îndurată ca
Minunile Maicii Domnului
156
să îmblânzească pe Stăpânul, să înceteze urgia şi dreapta
lui mânie, priveau toţi, că pe unde trecea Sfânta Icoană
pierea mirosul greu al văzduhului şi se pierdea, ca un nor
când l-ar goni vreun vânt silnic şi rămânea văzduhul
liniştit şi curat şi prea strălucit. Iar după ce au înconjurat
toată Cetatea şi au săvârşit rugăciunile, văzu Sfântul pe
un înger, stând sus pe turnul care-i zic al lui Adrian şi al
lui Crischentie, că ştergea o sabie însângerată după care a
pus-o în teacă. Deci au înţeles că pentru rugăciunile
Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu a încetat mânia
Stăpânului şi urgia.
Deci, de atunci, turnul acela nu se mai numeşte al
lui Adrian sau Crischentie, ci al Voievodului Mihail,
întru a căruia cinste cu multă chetuială s-a zidit şi o
Biserică, spre aducere aminte a acelei faceri de minuni a
Maicii lui Dumnezeu. Pentru ale cărei rugăciuni să ne
izbăvim şi noi de moartea cea veşnică a muncii celei
nesfârşite. Amin.
MINUNEA a 48-a
Pentru facerea de minune cea cu zugravul
Era un zugrav cu numele Ioan, foarte cucernic
către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi la meşteşug
iscusit mai mult decât alţii. Deci punea multă silinţă şi
toată dragostea când zugrăvea icoana Născătoarei de
Dumnezeu ca să iasă mai frumoasă şi mai împodobită
decât ale altor sfinţi, atât încât se minunau toţi de frumuseţea
pe care o aveau icoanele Maicii lui Dumnezeu
cele zugrăvite de el, pe care le împodobea cu tot
meşteşugul şi chipul pe cât putea.
Iar atunci când zugrăvea pe diavolul îl făcea atât
de urât, încât nu putea să vadă cineva vre-un lucru mai
Minunile Maicii Domnului
157
înfricoşat şi mai urât, şi aceasta o făcea cu dreptate. Căci
pe cât a fost mai înainte cea mai frumoasă zidire a
Făcătorului când era întru ascultarea Lui, pe atâta s-a
făcut de urât, grozav şi înfricoşat după călcarea poruncii.
Deci pe acel evlavios zugrav îl vrăjmăşuia foarte
mult urâtorul de oameni şi căuta vreme potrivită pentru
ca să-l omoare, nu atât că îl zugrăvea pe dânsul grozav, ci
îl zavistuia mai ales pentru că zugrăvea chipul Maicii lui
Dumnezeu foarte frumos, frumuseţea aceea atrăgând pe
norod spre mai multă evlavie.
În vremea aceea zidindu-se o biserică înaltă au
chemat pe acel Ioan ca să o zugrăvească. Iar el, ducânduse,
a pus scările ca să zugrăvească întâi părţile cele mai
înalte — după cum se face de obicei — şi când zugrăvea
la icoana Bunei Vestiri a Preasfintei, văzu pe diavolul
înaintea sa care îi zise: „De acum nu poţi ca să-mi mai
scapi şi am să te arunc jos pentru că aici în părţile acestea
înalte ale Bisericii zugrăveşti icoana Maicii lui
Dumnezeu atât de frumos”.
Deci, împreună cu cuvântul stricând şi scara, a
aruncat jos lemnele pe care sta zugravul care a strigat
zicând: „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi
mie!”
Şi întinzându-şi mâinile sale către zid, îndată (o!
înfricoşată minune!) icoana Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu întinzând dreapta Ei l-a prins pe zugrav de
mâini şi nu l-a lăsat să cadă jos şi să moară. Şi spânzura
aşa în văzduh, neţinut, şi a stat astfel până ce au adus
scară şi l-au pogorât. Şi nici o vătămare n-a suferit. Iar
cei ce stăteau de faţă grozav s-au înspăimântat.
Atunci Ioan, mulţumind cu prisosinţă
Prealăudatei, a povestit lor pricina, şi toţi au slăvit pe
Domnul şi pe pururea Fecioara Maica Lui.
De atunci niciodată n-a mai îndrăznit vrăjmaşul
Minunile Maicii Domnului
158
ca să-l vatăme, ci încă de când cu întâmplarea aceea mai
mult bine şi folos i-a făcut, pentru că toţi l-au avut în mai
multă evlavie şi pretutindenea îl chemau şi zugrăvea.
MINUNEA a 49-a
Pentru oarecare femeie evlavioasă, al cărei chip
luându-l Stăpâna
a izbăvit-o din reaua meşteşugire a diavolului
În Roma cea veche era un om bogat şi avea o
femeie foarte cucernică şi temătoare de Dumnezeu, care
având multă evlavie către Preasfânta, se ruga către Dânsa
în fiecare zi, cu dragoste şi cu umilinţă.
Iar bărbatul ei făcea ospeţe şi banchetari
nenumărate, cheltuind averea lui în zadar şi fără folos,
aşa încât în puţină vreme a sărăcit şi nu avea nici cele
spre trebuinţa sa. Şi într-o zi, aducându-şi aminte că se
apropia vremea în care avea obişnuinţă să facă mare
praznic cu multă cheltuială, a plecat de acasă neputând
suferi ruşinea oamenilor, fiindcă nu mai avea de unde
cheltui ca mai-nainte, şi s-a dus într-un loc mai departe
până ce va trece praznicul. Deci stând el acolo mâhnit, i
se arătă diavolul pe un cal negru călare, cu chip de ostaş
şi l-a întrebat despre motivul supărării lui. Iar el i-a spus
lui toată pricina.
Atunci i-a zis lui diavolul: „Femeia ta este pricina
sărăciei tale; dacă vei voi să mi-o aduci aici în cutare zi
ca să-i fac eu ceva cum ştiu eu, îţi voi da eu mai multă
bogăţie de cum ai avut înainte şi pe cât vei cheltui, pe
atâta se va înmulţi”.
Iar acela, de setea pe care o avea pentru bogăţie,
ca un nepriceput ce era, s-a făgăduit cu jurământ ca să i-a
aducă, necunoscând că este diavolul, ci crezând că este
Minunile Maicii Domnului
159
un oarecare boier bogat. Deci i-a mai zis diavolul: „Să
mergi în cutare loc al casei tale şi sapă, că vei găsi aur şi
argint nenumărat pe care eu l-am ascuns, dar să nu te
apropii de el, până nu vei aduce mai întâi, după jurământ,
pe soţia ta, iar pe urmă poţi să faci ce voieşti”.
Deci, ducându-se la casa lui şi găsind comoara, sa
bucurat foarte şi se gătea să ia pe soţia sa şi să o ducă
noaptea pentru ca să nu-l vadă cineva. Iar după ce au
trecut trei ceasuri din noapte, luând-o, a pus pricină că
este de nevoie să meargă într-un loc de taină, ca să nu ştie
vecinii. Iar acea nenorocită femeie nu s-a împotrivit, ci
făcându-şi rugăciunea către Preasfânta, după obiceiul ei,
l-a urmat. Deci mergând ei o bucată de vreme, s-a arătat
vremea ploioasă şi tuna, iar aflând ei în drum o biserică
au intrat înăuntru până va trece vremea cea rea.
Şi după puţină vreme, ieşind bărbatul afară să
vadă cum este vremea, ea a căzut cu lacrimi înaintea
sfinţitei icoane a Maicii Lui Dumnezeu zicând: „Stăpâna
mea, eu nu ştiu unde mă duce bărbatul meu, însă darul
Tău să mă păzească că ştii că eu te iubesc din toată inima
pe Tine şi am mare evlavie către Tine”.
Aşa rugându-se, a adormit, iar Stăpâna
Născătoarea de Dumnezeu, luând chipul femeii, s-a
închipuit în chipul ei şi ieşind din biserică a luat-o pe
dânsa boierul socotind cum că este soţia sa.
Iar dimineaţa, ajungând ei la locul cel orânduit,
venea diavolul bucurându-se, însă când s-a apropiat a
cunoscut-o şi îngrozindu-se strigat cu mânie zicând: „O!
necredinciosule şi nemulţumitorule om! eu ţi-am dat ţie
atâtea bogăţie pentru ca să aduci aici pe soţia ta, să mă
răzbun pe dânsa de multele rele pe care mi le-a făcut şi tu
mi-ai adus pe această Doamnă care numai vederea ei mă
înfricoşează şi tremur când o văd”.
Acestea auzindu-le boierul, s-a minunat, iar
Minunile Maicii Domnului
160
Prealăudata a zis diavolului: „Cum ai îndrăznit, duh
necurat, să faci rău aceleia care are către mine atâta
evlavie? Du-te în focul gheenii cel gătit ţie ca să te arzi şi
să nu îndrăzneşti mai mult să mai vatămi pe vreun
îmbunătăţit”.
Atunci s-a făcut un tunet mare şi desfăcându-se
pământul l-a înghiţit pe diavolul, iar boierul de frică
zăcea jos. Deci Stăpâna ridicându-l i-a zis: „Nu te teme
că pentru dragostea soţiei tale îţi iert fărădelegea ta. Şi
acum du-te şi o ia pe dânsa din biserică, iar bogăţia pe
care ai găsit-o las-o pe dânsa diavolului şi eu vă voi
trimite cele spre trebuinţă, că banii cei prea mulţi fac
multora pricină de nimicire şi mai bine să nu aveţi
bogăţie ca să vă puteţi mântui”.
Aşa zicând, s-a înălţat la ceruri, iar boierul,
sculându-se, s-a dus la biserică şi găsindu-şi soţia i-a spus
ei toată pricina. Iar aceea, plângând, a mulţumit
Preasfintei. Apoi ducându-se la casa lor au găsit toată
comoara prefăcută în cenuşă.
Şi din acel ceas amândoi au petrecut viaţa lor cu
dragoste de Dumnezeu şi mutându-se din viaţa aceasta
deşartă s-au dus în împărăţia cerească, pe care dea
Dumnezeu a o dobândi noi toţi. Amin.
MINUNEA a 50-a
Pentru oarecare fecioară care în vedenie a văzut
pe Hristos în rai, slujind Liturghie
Scrie Chesarie în Dialogul lui cum şi alţi dascăli,
zicând că, într-un oraş al Franţei, era o fecioară cucernică
şi de foarte bun neam, bolnavă şi slăbănoagă, dar foarte
îmbunătăţită cu viaţa mai ales cu înfrânare, cu răbdare şi
cu smerenie. Nu se afla alta asemenea ei. Că nu mânca
Minunile Maicii Domnului
161
altceva decât numai puţine stafide cu apă. Şi niciodată nu
se plângea de boala ei ci mai mult încă se bucura şi
slăvea pe Domnul care o pedepsea şi o muncea aici
vremelnic, ca să o fericească dincolo veşnic.
Numai că atâta se amăra şi se mâhnea că nu putea
să se ducă sărbătoarea la Biserica Domnului, ca să
asculte sfânta slujbă. De asta plângea ea de multe ori, mai
ales spre praznicele (sărbătorile) cele împărăteşti, pentru
că ştia de ce mare folos sufletesc se lipseşte, însă, dacă cu
trupul nu se putea duce, cu sufletul, adică cu mintea sa,
niciodată n-a lipsit din biserică, ascultând cântarea de
Psalmi şi dumnezeieştile Laude, precum din minunea cea
scrisa mai jos se va vedea.
Pentru că unii, rugându-se în biserică cu limba
păcătuiesc cu mintea, şi astfel îşi întinează cugetul inimii
lor. Iar pururea pomenita aceea, neputând ca să fie cu
trupul, era cu mintea, cu sufletul şi cu toată inima ei şi
auzind laudele îngerilor se veselea.
Deci, într-o zi, fiind praznicul „Intâmpinării
Domnului”, în oraşul acela se obişnuia a ieşi cu sfintele
icoane prin târg tot norodul: bărbaţi, femei şi copii, spre
slava şi mărirea Preasfintei. Atunci, acea fericită bolnavă,
avea supărare nemângâiată că s-au dus toţi la procesiune
(litanie), iar ea zăcea. Şi zicea acestea întru sine: toţi
creştinii se duc la bucuria Maicii lui Dumnezeu, numai
eu, ca o netrebnică şi păcătoasă, nu am parte de
mulţumirea aceasta duhovnicească.
Acestea şi altele zicând, din dorirea inimii ei s-a
aflat într-o astfel de uimire, că luând îngerul sufletul ei i
l-a dus prin rai, unde a văzut o litanie minunată a tuturor
puterilor cereşti şi a fericitelor suflete ale Proorocilor,
Apostolilor, Mucenicilor, Ierarhilor, Cuvioşilor, ale
feciorelnicilor şi ale celorlalţi Sfinţi, care mergeau doi
cîte doi, strălucind ca soarele şi ţinând făclii în mâinile
Minunile Maicii Domnului
162
lor. Şi i-a dat şi ei îngerul o făclie aprinsă şi mergea cu
celelallte fecioare.
Atuncea văzu pe Mântuitorul şi împăratul nostru
Hristos, ca un Arhiereu desăvârşit, îmbrăcat în vestminte
prea luminate, strălucind mai mult decât soarele, cu
coroană împărătească şi arhierească prea strălucită şi de
mult preţ.
Iar de-a dreapta Lui stătea împărăteasa Maica Lui
cea Preaslăvită şi întru tot cinstită, în haină de aur
îmbrăcată, împodobită. Şi aşa străluceau aceste două feţe
împărăteşti că se lumina toată oastea aceea fericită, care
într-un glas cânta Troparele şi Antifoanele cele potrivite
praznicului cu un preadulce viers, neasemănat şi negrăit
de frumos.
Iar ajungând la o mare şi prea frumoasă biserică,
au intrat înăuntru toate cetele, cântând o cântare prea
dulce, cu atâta măiestrie alcătuită, încât este cu neputinţă
să o poată spune vreo limbă omenească.
Iar după sfârşitul cântării, intrând Stăpânul în
Sfântul Altar, a început cu mare glas Dumnezeiasca
Liturghie, zicând: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui
şi a Fiului şi a Sfântului Duh” şi celelalte.
Iar din afară cântau îngerii Antifoanele; apoi
marele Pavel a citit Apostolul, zicând: „Fraţilor, fiţi fără
de toată grăirea împotrivă” şi celelalte.
Iar grăitorul de Dumnezeu Luca a cântat Sfânta
Evanghelie, zicând: „În vremea aceea au suit părinţii pe
Iisus Pruncul”.
Apoi, după sfârşitul Liturghiei, şezând Iisus pe
scaunul Slavei Sale, au venit toţi după rânduială, câte doi
şi făcându-i Lui metanie până la pământ, sărutau
Preacuratele Sale picioare, dându-i făcliile pe care le
ţineau în mâini.
Iar acea evlavioasă fecioară, văzând această vedenie şi
Minunile Maicii Domnului
163
cunoscând că trebuia să se întoarcă iar la pământul
oamenilor, nu i-a dat Stăpânului făclia, ci din evlavie a
oprit-o pentru aducerea aminte a acestei privelişti
strălucite.
Deci, după ce i-a făcut metanie ca şi ceilalţi se
grăbea ca sa se ducă însă îngerul nu a lăsat-o, ci i-a zis:
„Dă făclia Stăpânului, după cum au făcut şi ceilalţi”. Iar
ea a zis: „Nu o dau, căci vreau să o am pentru evlavie”.
Atunci voind îngerul să o ia cu sila din mâinile ei, ea nu
voia să i-o dea ci ţinând-o pe ea, aşa de tare o strângea
încât s-a rupt în două şi a luat fiecare câte o bucată.
Şi în cearta aceea luând sfârşit vedenia cea
întrutot strălucită şi înfricoşată, i s-a întors sufletul în
trup. Şi văzând fecioara în dreapta ei jumătatea cea de
făclie, s-a umplut de mare bucurie, mai ales când a văzut
minunile cele preaslăvite ce se săvârşeau de Domnul cu
făclia aceea. Că orbii vedeau, ologii umblau şi toate
felurile de boli se vindecau.
Iar când istorisea fecioara cuiva vedenia cea
minunată, o spunea cu atâta dulceaţă şi bucurie
sufletească încât se arăta înger şi nu om.
Deci, trăind puţini ani după aceea, ca o fiinţă fără
trup, nemateriajă petrecând, s-a dus ca să dobândească,
cu adevărat, dulceaţa cea netâlcuită, frumuseţea cea
negrăită şi veşnica veselie, de care să ne învrednicim şi
noi, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ale
tuturor sfinţilor. Amin.
Minunile Maicii Domnului
164
MINUNEA a 51-a
Pentru ceea ce s-a învrednicit să vadă pe Domnul
în trup
ca pe un copil de trei ani, după cum a cerut
Altă oarecare fecioară, de asemenea îmbunătăţită
şi evlavioasă ca şi cea mai sus zisă, avea mare dorinţă să
vadă pe Domnul Prunc mic de trei ani, după cum a fost
cu trupul când începea să vorbească. Deci, rugându-se
pentru aceasta de multe ori către Domnul, a ascultat-o
Cel Preaîndurat şi mult Milostiv.
Şi într-o dimineaţă, ducându-se ea la Biserică ca
să asculte Sfânta Slujbă, după ce s-a săvârşit
Dumnezeiasca Liturghie şi a plecat tot norodul, ea a mai
rămas pentru ca să se roage către Preasfânta cu evlavie şi
cu umilinţă până la vremea prânzului, după cum îi era
obiceiul, zicând închinăciunea îngerului, cum şi alte
rugăciuni pe care le mai ştia şi cugetând la
Dumnezeieştile Taine, adică la întruparea, Patima şi
învierea Domnului.
Deci, stând la Cântarea aceea dumnezeiască şi la
privirea cerească, a văzut umblând împrejurul Sfintei
Mese un copil ca de trei ani, cu chipul negrăit de frumos
şi preaslăvit. Iar ea ca o nepricepută a socotit că ar fi fost
al unui oarecare boier, care din nebăgare de seamă l-ar fi
lăsat să intre în Sfântul Altar.
Deci chemându-L pe Dânsul la sine L-a mângâiat,
şi luându-L şi sărutându-L, L-a ţinut în braţe mai mult
timp, pentru că era preafrumos şi se vădea a fi cu dar
dăruit mai mult decât toţi copiii.
Şi întrebându-L pe El al cui ar fi, nu i-a răspuns,
ci numai se uita lung la ea cu o privire prea dulce şi
Minunile Maicii Domnului
165
minunată. Iară ea socotea cum că fiind încă Prunc mic cu
vârsta, de aceea nu vorbea.
Şi avea mare dorinţă să-l facă să vorbească vreun
cuvânt. Deci i-a zis lui: „Zi, fiul meu: „Bucură-te ceea ce
eşti cu dar dăruită”. Iar pruncul a zis acele cuvinte
vorbind cu un prea dulce şi argintiu glas. Apoi spunândui
mai departe cuvânt cu cuvânt închinăciunea îngerului,
Dumnezeiescul Prunc a zis după ea cu un prea dulce şi
frumos grai, până ce a ajuns la aceasta: „Binecuvântat
este rodul pântecelui Tău”, pe care cuvânt Iisus cel prea
blînd şi smerit eu inima n-a voit să-l zică.
Iar fecioara i-a mai zis de vreo două ori
îndemnându-l pe Dânsul să zică şi cuvintele acelea, ca
unele ce sunt mai cinstite de cât toate altele.
Atunci Pruncul, uitându-se lung la dânsa, i-a zis
cu o privire lină şi prea milostivă: „Bucură-te preaiubita
Mea fiică, că ceea ce doreai, acum ai văzut”.
Acestea zicând Stăpânul, s-a făcut nevăzut.
Atunci, prea buna fecioară, cunoscând cum că a
fost Stăpânul Hristos, s-a rănit cu dragostea Lui şi a
mulţumit milostivirii Lui, că a primit cererea ei şi a
ascultat-o şi a veselit-o cu Dumnezeiasca Lui venire.
Şi aşa de tare a rămas întipărită în mintea ei
amintirea acelei veniri a Stăpânului Hristos, încât
totdeauna cugeta şi se gândea la El cu atâta dulceaţă şi
desfătare, încât rămânea de multe ori în dumnezeiasca
uimire.
Deci, în feciorie şi curăţie petrecând, s-a mutat
din viaţa cea vremelnică, ducându-se întru fericirea cea
veşnică.
Minunile Maicii Domnului
166
MINUNEA a 52-a
Pentru oarecare bărbat cu soţia lui, care trăind
împreună, şi-au păzit fecioria lor
În vremea împăraţilor Arcadie şi Onorie, după
mutarea din viaţă a fericitului Alexie omul lui
Dumnezeu, au luat pildă şi îndemnare mulţi în Roma de
a-şi păzi fecioria — ca şi acela — bărbaţi cu femeile lor.
Deci, între altele era acolo şi o fecioară cu bun
chip, de foarte bun neam, mult frumoasă la trup, iar la
suflet mai frumoasă, pe care măritând-o părinţii săi fără
de voia ei, a luat-o un bărbat tot de bun neam şi boier
mare, făcând nunta după rânduiala lumii, cu muzică, cu
jocuri şi cu cântări.
Însă cea care dorea să fie mireasa împăratului
Ceresc nu avea nicidecum mintea ei la cele pământeşti, ci
se gândea numai la cele cereşti.
Deci, seara, când i-au dus la cămara cea de mire
şi au rămas amândoi singuri, a căzut fecioara la
rugăciunea înaintea unei icoane, rugându-se în sine cu
lacrimi pururea Fecioarei Maria, ca să-i ajute să păzească
fecioria ei nestricată. Şi aşa s-a rugat două ceasuri, udând
pământul de atâtea lacrimi pe care le-a vărsat. Iar mirele,
mult uimindu-se, a întrebat-o pe ea, care este pricina
acelei mâhniri aşa de mari.
Atunci ea a răspuns: „Plâng, fratele meu,
preaiubite, pentru că am făcut făgăduinţă pururea
Fecioarei Născătoarei de Dumnezeu, ca să nu cunosc alt
mire decât pe Stăpânul Ceresc, Fiul Ei şi Mântuitorul
meu; şi acum m-au măritat părinţii cu sila fără de voia
mea şi se va mânia Domnul şi Stăpâna şi ne va pierde de
pe lume, muncind încă şi sufletele noastre veşnic”. Iar
Minunile Maicii Domnului
167
tânărul stăruia să-i schimbe gândul ei, spunându-i
mărturii multe cum că şi nunta cinstită este bine primită
de Dumnezeu şi mulţi însuraţi bine au plăcut Lui şi s-au
sfinţit. Însă fecioara cea cu gând viteaz s-a împotrivit,
lăudând fecioria cu pilde vrednice de credinţă, mai ales
cea a Stăpânului Hristos, care pentru slava fecioriei s-a
născut din pururea Fecioara Maria; şi în sfârşit, i-a spus
atâtea cuvinte de laudă a fecioriei încât, cu ajutorul
dumnezeiescului dar, l-a biruit pe tânărul soţ, şi a primit
să trăiască amândoi în feciorie, neîntinaţi ca doi fraţi şi
numai de faţa lumii să se arate ca cei însuraţi.
Deci, au petrecut în dragoste frăţească şi unire
nestricată mulţi ani, milostenie făcând, posturile ţinând
cum şi alte multe fapte bune, ca nişte iubiţi prieteni ai lui
Hristos!
Şi aşa de mult au plăcut lui Dumnezeu, încât toţi
ai cetăţii îi aveau în evlavie, văzând acea frumoasă
vieţuire a lor, ducându-se ei totdeauna la biserică şi fiind
nelipsiţi de la nici o priveghere ori altă adunare
duhovnicească.
Iar când bine a voit Dumnezeu, a chemat Stăpânul
Hristos pe mireasa Lui cea fără de prihană la cetatea Sa
cea cerească, ca să-şi primească răsplata nevoinţelor ei.
Deci, când îi cântau preoţii slujba cea de îngropare după
rânduiala morţilor, apropiindu-se bărbatul ei, cu lacrimi a
sărutat-o pe dânsa şi ridicându-şi ochii şi mâinile sale
către cer, a zis acestea în auzul tuturor: „Mulţumesc Ţie,
Doamne Iisuse Hristoase, pentru buna petrecătoare
împreună cu mine vieţuitoare şi prea iubitoare de feciorie
pe care mi-ai dat-o; sau mai bine să zic pentru mireasa
cea nestricată şi comoara cea nefurată, pe care ţi-o dau
astăzi neîntinată, fără de prihană, şi curată aşa după cum
mi-ai dat-o”.
Acestea zicând (o! minunile Tale Stăpâna!) a
Minunile Maicii Domnului
168
deschis ochii fecioara şi puţin zâmbind, i-a zis lui:
„Pentru ce mire al meu, preaiubitule, ai descoperit mai
înainte de vreme ceea ce nimeni nu te-a întrebat pe
tine?”. Iar cei ce stăteau împrejur, auzind acest cuvânt, au
slăvit pe Dumnezeu cel ce face asemenea minuni.
Deci după puţine zile, mutându-se la veşnica
odihnă şi bărbatul ei, l-au îngropat rudele lui la biserica
lor care era departe de aceea unde era mormântul
fecioarei, soţia sa.
Însă după puţină vreme, vrând să-l scoată de
acolo ca să-l pună într-un mormânt nou pe care îl zidiseră
nu l-au găsit în mormânt. Deci, mult mirându-se rudeniile
lui de aceasta, deschizând mormântul fecioarei, l-au aflat
acolo spne mărturie, că după cum au fost în viaţa aceasta
uniţi în dragoste frăţească şi păzitoare de curăţie, se
cuvenea ca şi trupurile lor să fie nedespărţite, după cum
şi sufletele lor se află întru împărăţia cerească.
Şi auzindu-se vestea aceasta în toată Roma, s-au
înspăimântat cu bucurie mare toţi, pentru că în adevăr
mare şi vrednică de laudă faptă au săvârşit pururea
fericiţii şi pomeniţii aceia, învingând firea omenească şi
defăimând desfătările cele ademenitoare ale trupului.
Iar acum în locul acestora stricăcioase, întru
împreunarea cea nestricată se bucură şi se veselesc de
frumuseţile Raiului cele nestricăcioase şi veşnice întru
Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava şi
Stăpânirea în veci. Amin.
Minunile Maicii Domnului
169
MINUNEA a 53-a
Despre vătaful de tâlhari care a dobândit iertare
şi frumoasă îngropare pentru evlavia ce a avut către
Născătoarea de Dumnezeu
Chesarie, cel ce s-a zis mai sus, scrie tot în
aceeaşi carte a dialogurilor, cum că în oraşul Trento din
Italia era un vătaf de tâlhari vestit, care cu oarecare
tovarăşi stătea într-o pădure aproape de oraş şi dezbrăca
pe toţi câţi ar fi trecut pe lângă locul acela, iar pe unii
desăvârşit îi ucidea.
Deci, din iconomia lui Dumnezeu, a trecut pe
acolo şi un duhovnic, pe care văzându-l tîlharul şi
socotind că ar fi având bani, a trimis pe slujitorii lui ca
să-l aducă. Iar duhovnicul, ca un om înţelept ce era,
înfăţişându-se, a vânat pe tîlharul acela cu cuvinte
frumoase, aducându-i aminte de munca cea veşnică, şi
atât l-a umilit încât a primit să i se mărturisească lui.
Dar după ce a auzit toată spovedania lui, doctorul
cel cunoscător de suflete a văzut cum că era nevoie de
multă iscusinţă pentru a-l putea întoarce la calea cea bună
pe un înrăutăţit ca acela.
Deci nu l-a canonisit să lase hoţia desăvârşit,
ştiind că nu-i va da ascultare, ci i-a zis: „Să te făgăduiesti,
fiul meu, ca de acum înainte să păzeşti două zile în
săptămână, deci miercuri şi vineri, să nu faci rău nimănui
şi să posteşti aceste zile întru amintirea şi cinstirea
mântuitoarelor patimi ale Stăpânului Hristos, Care s-a
răstignit pentru păcatele noastre; tot asemenea şi pentru
dragostea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu să te
înfrânezi în toate praznicele Ei, să nu păgubeşti pe cineva
în aceste zile. Şi dacă vei face aşa, nădăjduiesc la
Minunile Maicii Domnului
170
milostivirea Ei şi mă pun chezaş că te vei mântui prin
înfrânarea aceasta”.
Iar tâlharul, cu darul lui Dumnezeu umilindu-se
cu inima, s-a făgăduit fără de îndoire a păzi acest canon,
şi i-a zis lui: „Mulţumescu-ţi ţie, părinte al meu, că m-ai
povăţuit la pocăinţă, şi sunt gata pentru dragostea
Stăpânului Hristos şi a Preacuratei Maicii Lui să păzesc
zilele în care mi-ai zis să nu mănânc nimic, nici să fac rău
cuiva, nici arme să iau în mâini, măcar de-ar veni şi cel
mai mare vrăjmaş al meu ca să mă omoare”.
Aşadar, după ce s-a făgăduit, a păzit canonul
neclintit. Şi nu numai că n-a făcut nici un rău în acele
zile, ci chiar dacă tovarăşii lui ar fi prins pe vre-un
călător, el îl scăpa pe acela nesupărat din mâinile lor.
Deci, într-unul din praznicele Preasfintei,
umblând prin pădure dezarmat, după cuvântul
duhovnicului, l-au înconjurat nişte ostaşi trimişi de
comandantul cetăţii, ca să-l prindă.
Iar el, cu toate că ar fi putut să se împotrivească
ca un voinic ce era, să ia o sabie de la unul din ai lor şi să
omoare pe mulţi din ei, sau măcar să fugă ca să nu-l lege,
a stat ca un miel şi l-au dus la comandant, care a dat”
asupra lui hotărâre să-l omoare,
În urmă însă, cugetând că ar fi păcat să moară un
astfel de voinic şi frumos bărbat, i-a părut rău de el. Deci
trimiţând să-l cheme la sine, i-a zis lui: „Îţi dăruiesc viaţa
ta, dacă te juri să nu ataci niciodată pe cineva dintre
locuitorii cetăţii mele, şi mai ales dacă te făgăduieşti să
ne ajuţi în război cu vrăjmaşii care ar veni asupra
noastră”. Iar el a răspuns: „Iţi mulţumesc pentru dragostea
ta, însă eu de viaţă n-am trebuinţă că am săvârşit
mulţime de păcate şi doresc mai bine să mor vremelnic
— cum au murit alţii de mâna mea — decât să mă
muncesc fără de sfârşit. Te rog „numai, dacă voieşti, dăMinunile
Maicii Domnului
171
mi vreme de câteva zile, ca să-mi plâng fărădelegile pe
care ca un ticălos le-am făcut”.
Deci, primind îngăduire de opt zile, s-a mărturisit
de toate păcatele lui, cu multă zdrobire de inimă şi cu
multe lacrimi; şi toţi au slăvit pe Dumnezeu care i-a dat
un dar ca acesta de mult preţ.
Iar de aceasta, o! ascultătorilor s-a învrednicit
prin rugăciunele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
fiindcă a avut atâta evlavie către dânsa încât pentru
dragostea Ei s-a dat de bună voie la moarte.
Şi nu numai acest dar i-a făcut lui Prealăudata, ci
încă şi altul mai minunat, despre care vom vorbi mai jos
ca să înţeleagă fiecare păcătos ce mare putere are Ea şi
cât de folositoare este pocăinţa.
După ce a căpătat îngăduire de la comandant, în
acele 8 zile a plâns neîncetat, apoi ducându-se de bună
voie la locul osândei, s-a iertat cu tot norodul după
rânduială, şi rugându-se, cu bucurie şi-a plecat capul de i
l-au tăiat, îngropându-l pe dânsul în locul destinat pentru
cei osândiţi.
Iar în miezul nopţii, a văzut oarecine lumini care
veniseră din cer la mormântul lui şi cinci fecioare
frumoase ca fulgerul l-au scos din mormânt şi l-au luat
sus pe un pat acoperit cu o plapomă ţesută cu aur, prea
frumoasă. Şi patru din acele fecioare l-au ridicat, iar a
cincea care se arăta ca o împărăteasă, mergea în urma lor
cu o făclie prea luminoasă. Deci ajungând la poarta
cetăţii, străjerii s-au temut, socotind că este nălucire ceea
ce vedeau.
Atunci fecioarele, lăsând patul pe pământ,
Doamna lor a zis străjerilor: „Duceţi-vă de spuneţi
Episcopului că Maica lui Hristos a poruncit să îngroape
pe omul acesta cu evlavie în loc cinstit”.
Deci Arhiereul fiind vestit dimineaţa de străjeri,
Minunile Maicii Domnului
172
s-a dus la poarta cetăţii cu tot norodul şi văzând moaştele
acoperite cu plapuma aceea de porfiră neasemănat de
frumoasă, cum ei nu mai văzuseră, s-au înspăimântat, iar
mai ales dacă au văzut ei şi capul la trup lipit, au crezut
toate cele spuse de străjeri.
Deci au îngropat acel fericit trup nu ca pe al unui
tâlhar osândit, ci ca pe al unui mucenic, cu toată
cucernicia şi evlavia întru mărirea lui Dumnezeu celui
Atotmilostiv şi a Prealăudatei şi Preanevinovatei Maicii
Lui, pentru ale cărei rugăciuni să ne învrednicim şi noi a
dobândi fericirea cerească. Amin.
MINUNEA a 54-a
Pentru oarecare hulitor, batjocoritor de cele
sfinte pe care l-a pedepsit Domnul cu jalnica
moarte a trupului în această viaţă
În Saxonia era un om cu viaţă foarte înrăutăţită şi
răzvrătită, iar mai ales spre a huli cele sfinte era pornit şi
foarte obişnuit nebunul.
Şi la orice pricină, oricât de mică, zicea grele
cuvinte de hulă ticălosul, fără mustrare de cuget sau frică
de păcat. Deci, într-o zi, jucând cărţile a pierdut toţi banii
săi şi mâniindu-se a început gura lui cea diavolească a
huli după obişnuinţa lui, zicând cuvinte atât de urâte
asupra lui Hristos, încât cei ce stăteau de faţă si-au
astupat urechile şi au fugit ca să nu le mai audă.
Iar preaînrăutăţitul acela a început să hulească şi
pe Născătoarea de Dumnezeu cea Preanevinovată,
Intrutotcinstită şi Prealăudată, zicând şi asupra Ei cuvinte
înfricoşate şi necuvioase pe care însă nu le-a suferit
Dumnezeul cel Atotputernic şi Fiul Ei, ci l-a pedepsit
nevăzut cu sabia dreptăţii chiar în acel ceas, căci căzând
Minunile Maicii Domnului
173
la pământ striga acestea cu mare jale: „Răul pe care l-am
pătimit, cine m-a omorât pe mine cel de trei ori ticălos"?
Aşa zicând, şi-a dat sufletul pe care i l-au luat
îndată demonii întru adâncul iadului, iar trupul lui din
care curgea sânge necontenit dezbrăcându-l cei ce erau
de faţă, l-au aflat (o! minune!) despicat de la piept până
la buric, ca şi cum ar- fi fost spintecat cu o mare sabie, şi
se vedeau toate măruntaiele lui!
Deci, adunându-se oameni nenumăraţi ca să vadă
o privelişte jalnică ca aceea, a alergat şi un prieten al lui
ca să-l vadă şi în drumul lui l-a întâmpinat ca o umbră de
om oare i-a zis lui: „Eu sint prietenul tău care am murit
acum de curând şi mi-a poruncit Dreptul Judecător să-ţi
spun aceste cuvinte ca să audă toţi hulitorii şi să se
pocăiască, pentru ca să nu pătimească mai cumplită
pedeapsă. Şi să ştii că Stăpânul Hristos, cel îndelung
răbdător şi mult milostiv rabdă cu minunată nepomenire
de rău pe aceia care îl ocărăsc şi îl batjocoresc şi fac
alte multe feluri de fărădelegi. Însă pe cei prea
îndrăzneţi şi prea obraznici care îndrăznesc să
batjocorească pe Preacinstita şi pe Preacurata Maica
Lui nu suferă nicidecum
neruşinarea lor, ci le dă lor de pe acum arvuna muncii
celei nesfârşite, după cum am primit-o eu ticălosul,
prietenul tău”.
Acestea zicând sufletul, s-a făcut nevăzut.
Iar, acela, ducându-se unde zăcea mortul, a crezut
celor spuse şi le-a propovăduit tuturora, şi s-a înfricoşat
tot norodul şi s-a îngrozit. Şi de atunci n-a mai îndrăznit
nimeni să mai deschidă gura asupra Maicii lui
Dumnezeu, aducându-si aminte toţi de acea înfricoşată şi
dreaptă izbândire. Amin.
Minunile Maicii Domnului
174
MINUNEA a 55-a
Alta asemenea, pentru hulitorul Preasfintei
Stăpinei noastre, pe care dumnezeiasca judecată
l-a ucis
Un oarecare Teodorit necredincios evreu, mai
înainte de împlinirea acestor cinci ani10 era de meserie
corăbier. Iar pe Ilie, fiul său, ca pe un urâtor de Hristos şi
urâtor de oameni ce era, l-a făcut ipistat peste lucrarea
creştinilor care erau supuşi lui.
Deci în ziua unui praznic al Preaslăvitei Stăpânei
noastre de Dumnezeu Născătoarei când era ceasul
mergerii la Sfânta Biserică, toţi lucrătorii aceia rugau pe
fiul lui Teodorit ca să le dea drumul să se ducă să ia parte
la Dumnezeiasca Liturghie. Iar acela n-a voit, ci a început
a-i înjura şi a batjocori pe Prealăudata Născătoare de
Dumnezeu, numind-o pe dânsa Născătoare de om şi alte
multe ocări necuviincioase zicând.
Însă nu mult s-a lăudat întru răutate cel ce se
socotea atotputernic, căci chiar în ceasul acela când
zoreau toţi şi lucrau la facere de corăbii, a căzut catargul
cel mare şi din toată mulţimea norodului care lucra acolo
pe nimeni n-a ucis, nici a rănit, ci numai pe acel cumplit
vrăjmaş şi potrivnic al Preasfintei noastre Stăpâne
Născătoarei de Dumnezeu. Căci chiar în capul lui cu care
a gândit şi în gura sa — cu care a hulit — fiind groaznic
lovit, creierii lui risipindu-se, mort a căzut ticălosul. Iar
norodul la biserică mergând şi îndoit praznic de bucurie
prăznuind, a strigat cu mare glas: „Mare este Dumnezeul
credinţei creştinilor că a dat batjocoritului şi hulitorului
10 Această minune s-a scris întocmai după un manuscris vechi
găsit în Sfintul Munte (Nota traducătorului).
Minunile Maicii Domnului
175
de Dumnezeu, dreaptă şi înfricoşată răsplătire gurii şi
limbii lui celei spurcate”.
MINUNEA a 56-a
Pentru aceea care a înviat din morţi ca să-şi
mărturisească păcatul
cel ascuns
Era o femeie măritată cu bărbat, însă îmbunătăţită
cu viaţa şi aşa de cinstitoare de Dumnezeu, încât trăia la
casa ei ca într-o mănăstire.
Şi totdeauna se ducea la biserică, da milostenie,
postea şi alte fapte bune făcea. Numai un păcat a făcut pe
care nu l-a mărturisit nimănui niciodată, ticăloasa. Şi de
multe ori ar fi vrut să-l spună duhovnicului şi se ducea
înadins la el pentru asta, însă după ce-şi mărturisea
celelalte păcate se ruşina şi nu-l spunea.
Deci sta ea de multe ori înaintea icoanei
Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei plângând
nemângâiată şi se ruga milostivirii Ei să-i ierte greşeala
sa.
Iar mai pe urmă, a murit femeia, fără să-şi fi
mărturisit la oameni fărădelegea aceea. Şi pentru că
aşteptau pe o fiică a ei care era plecată de acasă într-un
alt oraş, n-au îngropat-o până a treia zi.
Deci, când îi cânta prohodul în biserică (o!
înfricoşate-s minunile Tale, Doamne!) a înviat cea
moartă şi a şezut în sicriu zicând acestea: „Mare este
puterea ta, pururea Preafericită Stăpână!”.
Apoi, zicând să-i aducă pe duhovnic a mărturisit
lui păcatul cel ascuns, după care a zis în auzul tuturor:
„Eu, ticăloasa şi nepriceputa, fiindu-mi ruşine, n-am
mărturisit un păcat pe care îl făcusem; am plâns însă
Minunile Maicii Domnului
176
amar în fiecare zi cu multă zdrobire de inimă, şi m-am
rugat pururea Fecioarei Născătoarei de Dumnezeu să facă
milă cu mine să nu fiu muncită veşnic pentru fărădelegea
aceea. Deci, îndată ce a ieşit din trup ticălosul meu suflet,
ca nişte lupi turbaţi m-au răpit diavolii râzând de păcatul
meu cel ascuns şi bucurându-se, căci socoteau că au să
mă stăpânească. Iar dacă au ajuns cu mine în munca
iadului, unde întunericul era nepătruns şi chinuirea
neasemănată, iată că a venit Mijlocitoarea celor ce se
pocăiesc şi împărăteasa îngerilor, care strălucea mai mult
decât soarele şi a gonit tot întunericul locului aceluia cu
nemărginita lumină a Dumnezeirii Ei. Atunci ocărând pe
spurcaţii diavoli că m-au luat fără de porunca Domnului,
m-a luat din mâinile lor, zicând: „Să o ducem la Dreptul
Judecător şi ori ce va hotărî milostivirea Lui se va face”.
Apoi a zis către mine: „Nu te teme fiică, eu sunt
ajutătoare ţie”.
Iar dacă am ajuns la Stăpânul Hristos, L-am văzut
şezând pe scaunul Slavei Lui, foarte necăjit asupra mea şi
pornit spre mânie, ca să mă trimită în munca cea veşnică.
Atunci Stăpână mea cea mult lăudată i-a zis lui cu
multă smerenie: „Mă cuceresc şi rog bunătatea Ta,
Preamilostive al meu Fiu şi Dumnezeule mult îndurate,
pentru milostivirile îndurărilor Tale şi pentru sângele cel
preascump pe care l-ai vărsat pentru păcătoşi, iartă pe
acest suflet ticălos, că ştii câtă evlavie are către mine şi
câte lacrimi a vărsat înaintea icoanei mele plângându-şi
fărădelegea sa”.
Iar Domnul i-a răspuns: „Ştii prea iubita mea
Maică ca nimeni nu poate să se mîntuiască fără de taina
mărturisirii cea mântuitoare pe care nepriceputa aceasta a
defăimat-o iar acum nu este cu putinţă să o iert, că în iad
nu este pocăinţă”.
Iar Stăpâna i-a răspuns: „Adevărat este, Fiul meu
Minunile Maicii Domnului
177
cel Prea-dulce, nimeni nu poate să se mântuiască fără de
mărturisire, însă Tu eşti Acela ce Stăpâneşti viaţa şi
moartea şi Ţie toate îţi sunt cu putinţă. Rogu-mă dar Ţie,
adu-ţi aminte de multele faceri de bine pe care le-a
săvârşit ticăloasa şi mai ales dorirea cea înfocată,
dragostea şi credinţa cea mare pe care o are către mine şi
arată către dânsa milostivirea cea nemărginită care
covârşeşte toate fărădelegile”.
Atunci El i-a răspuns „Pentru ca să nu te supăr,
O! Maica mea, poruncesc să se întoarcă sufletul în trupul
ei, ca să-şi mărturisească păcatul ei şi apoi să aibă iertare.
Aceasta zicând Stăpânul, m-a dus îngerul meu şi
am înviat după cum mă vedeţi şi peste puţin iarăşi am, să
mor. De aceea vă rog pe voi, pe toate rudeniile şi
prietenii mei şi pe tine, prea iubita mea fiică, lăsaţi
lacrimile că din acestea nici un folos nu am. Liturghii
însă, cât de multe să daţi şi milostenii să faceţi pentru
mine şi vă păziţi, pentru dragostea lui Dumnezeu în viaţa
voastră, ca să nu greşiţi nimic şi vă mărturisiţi cu deamănuntul
şi deplin toate păcatele”. Acestea zicând, s-a
odihnit întru Domnul.
Iar dacă ar întreba cineva pentru ce în partea a
doua a cărţii Amartolonsotiria11 se scrie la Cap. 7 cum că
trei femei s-au muncit pentru aceeaşi pricină, adică cum
că fiecare a săvârşit acelaşi păcat şi fiindcă nu s-au
mărturisit de aceea s-au muncit, pentru ce n-au dobândit
iertare şi acestea, ca cea arătată mai sus, mai ales că acestea
erau monahii în mănăstire şi au făcut mai multe fapte
bune decât aceea care a trăit în lume cu bărbat, la această
întrebare vă dau răspuns, că judecăţile lui Dumnezeu sunt
nepătrunse şi nu suntem noi vrednici să înţelegem
judecăţile Lui.
11 Adică “Mântuirea păcătoşilor”, carte ce se află tradusă şi în
română.
Minunile Maicii Domnului
178
Eu după cum le-am aflat scrise în cărţile cele
tipărite greceşte le scriu şi nu adaug de la mine nimic,
după cum la Cuvânt înainte v-am spus.
Şi nu numai într-un loc este scrisă minunea
aceasta, ci în multe alte cărţi şi anume: În Minunile
Născătoarei de Dumnezeu cele scrise de Silvan în partea
I Cap. 34; în Grădina Pildelor la fila 371; în Limonariul
cel înflorit la fila 120.
Şi toate câte le-am scris până aici, cum şi cele pe
care le voi mai scrie până în sfârşit, sunt în multe alte
cărţi tipărite şi astfel pe deplin mărturisite ca adevărate.
Să ştiţi că femeia cea mai sus zisă nu s-a mântuit prin
posturi, prin milostenii sau prin alte fapte bune pe care le
avea, pentru că orice facere de bine ar săvârşi cineva
când se află în vreun păcat de moarte nemărturisit, nu se
mântuieşte, precum au păţit-o monahiile cele mai sus
arătate, iar spre aceea s-a milostivit Marele Dumnezeu
numai pentru multa dragoste şi evlavie pe care o avea
către Preacurata Maica Lui.
Din aceasta dar să cunoaştem cât de mult folos
capătă acela care are evlavie către Dânsa, şi după
cuviinţă o cinsteşte şi se închină Ei şi se roagă în fiecare
zi; şi chiar din minunea cea care urmează, a clericului cel
desfrânat şi înviat din morţi, pentru multa evlavie pe care
o avea către Preasfânta de Dumnezeu Născătoare, fiecare
poate să se încredinţeze.
Deci ascultaţi-o şi slăviţi pe Domnul. Amin.
Minunile Maicii Domnului
179
MINUNEA a 57-a
Pentru clericul desfrânat care înecându-se într-un
râu a fost înviat din morţi de către Născătoarea
de Dumnezeu
Scrie cum că era un cleric foarte evlavios către
pururea Fecioara şi se ruga mult către Dânsa, zicând
rugăciunile pe care le ştia, dar mai ales cele 24 de Icoase
ale Acatistului, pe care le citea în fiecare zi cu multă
umilinţă şi evlavie.
Însă ca fiecare om şi acela având trup, a căzut
ticălosul în întinăciunea curviei.
Deci, într-o zi după ce s-a dus să-şi facă pofta lui,
când se întorcea la chilia sa, trecând peste un pod, îşi
citea Rânduiala Ceasurilor cum şi alte rugăciuni către
Preasfânta. Iar pe când se ruga, din lucrarea diavolului
sau din oarecare altă pricină, a căzut podul şi înecându-se
în râu clericul i-au răpit diavolii sufletul lui ca să-l ducă
în munca iadului.
Însă Stăpâna cea Multmilostivă îndată s-a aflat
acolo şi nu i-au lăsat, ci le-a poruncit lor să-l ducă la
Dreptul Judecător pentru ca să hotărască după a sa voie.
Deci l-au dus scriitorii (cumpliţii diavoli care
scriu păcatele oamenilor) înaintea Stăpânului şi i-au
arătat toate fărădelegile lui, iar mai ales păcatul făcut de
curând, al curviei, pentru care ziceau că după dreptate nu
se cuvine să facă milă cu sufletul lui, ci să-l dea lor pe
dânsul fiindcă a murit nemărturisit, în păcat de moarte.
Atunci, Folositoarea cea de obşte şi Ajutătoarea
noastră a păcătoşilor, Preamilostiva Stăpâna a zis: „scris
este în Dumnezeiasca Scriptură: „întru aceea ce te voi
afla, întru aceea te voi judeca”. Şi acesta, în ceasul în
Minunile Maicii Domnului
180
care s-a sfârşit, îşi citea Pravila lui şi se ruga către mine,
zicând închinăciunea îngerului, după cum avea obiceiul
totdeauna ca un rob al meu cucernic ce era. Cu dreptate
dar, nu aveţi parte la sufletul acesta ci este al meu, fără de
vre-o împotrivire”.
Atunci a poruncit Judecătorul unui înger să aducă
acolo de faţă limba clericului. Deci, ducându-se acolo în
râu a scos limba mortului şi într-un minut aducând-o la
Judecată s-a găsit scris pe dânsa: „Bucură-te Ceea ce eşti
cu dar dăruită, Mărie”. Atunci a zis Domnul acelui
suflet: „Întoarce-te în trupul tău şi pocăieste-te îndeajuns,
căci nu are demonul nici o Stăpânire asupra ta, pentru
evlavia pe care ai avut-o către Maica Mea, care este
mântuirea neamului vostru, pe care trebuie să o cinstiţi pe
cât puteţi. Propovăduieste, dar, îndrăzneala Ei cea mare
pe care o are către Mine, cum şi biruinţa şi puterea Ei
asupra diavolilor”.
Şi aşa s-a izbăvit clericul acela de moartea
trupului cum şi de aceea mai grozavă, a sufletului, căci
îngerul, scoţând trupul lui din fundul apei, l-a însufleţit
pe dânsul după care s-a dus în ceruri.
Iar acela înviind, s-a lepădat de lume şi de toate
desfătările cele trupeşti, făcându-se monah într-o
mănăstire de obşte, unde, cu dumnezeiasca putere a
săvârşit mari şi multe fapte bune.
Vedeţi dar, cât ajutor află cel care are mare
evlavie către Stăpâna cea mult lăudată şi vă sârguiţi toţi
bărbaţii şi toate femeile ca să o zugrăviţi pe Dânsa nu
numai pe pereţi, pe scânduri şi pe veşminte, ci şi
înlăuntrul inimilor voastre, mai ales, după cât puteţi; căci
pe câtă dragoste şi evlavie va avea cineva către Ea, pe
atâta ajutor şi sprijin va căpăta de la Dânsa la înfricoşata
şi dreapta Judecată, la care Divan nu poate nici tată, nici
mamă, nici fiică, nici rudenii, nici bogăţie, nici altceva
Minunile Maicii Domnului
181
din cele ce sunt aici să ne ajute pe noi, decât numai însăşi
Cea Atotputernică şi Multmilostiva Stăpâna, pentru ale
cărei rugăciuni şi ale tuturor sfinţilor să ne izbăvim din
focul cel veşnic. Amin.
MINUNEA a 58-a
Pentru ostaşul tâlhar, care fiindcă în fiecare zi se
ruga, nu a fost ucis de diavolul
Între celelalte minuni ale Maicii lui Dumnezeu
este şi istorisirea aceasta de suflet folositoare pe care o
scriem lângă cea de mai sus, pentru ca să vadă cei ce se
lenevesc la rugăciunea lor, ca să se păzească şi să fugă de
trândăvie şi de nebăgarea de seamă, ca de o stricătoare de
suflet şi de moarte neiertată greşală. Pentru că orice păcat
ar face cineva, nu trebuie să se deznădăjduiască şi să se
lepede de rugăciunea lui, după cum zic oarecare nebuni,
care spun că dacă omul este nevrednic nu trebuie să se
ropge pentru ca să nu întărite pe Dumnezeu spre mai
multă mânie.
Când faci desfrânare, necunoscătorule, nu te temi
nici te ruşinezi, iar ca să citeşti rânduiala Utreniei,
Ceasurile şi alte rugăciuni, te ruşinezi. Aceasta nu este
evlavie, ci deznădăjduire.
În adevăr, se cuvine ca să stai în biserică înaintea
sfintelor icoane, sau spre Răsărit dacă nu eşti în biserică,
să te rogi, nu cu neruşinare şi fără de frică, ci cu
smerenie, cu umilinţă şi cu zdrobire de inimă, cu frică şi
cu cutremur, gândindu-te la mărimea lui Dumnezeu şi
nevrednicia ta; să plângi păcatul tău şi să te rogi
Preasfintei, ca să-ţi ajute să te întorci la pocăinţă. Şi acum
ascultă.
Era un ostaş, om tare şi puternic care locuia întrMinunile
Maicii Domnului
182
un turn aproape de un drum împărătesc împreună cu alţi
oarecare tâlhari asemenea lui şi pe câţi treceau pe acolo îi
dezbrăca şi le lua tot ce aveau.
Însă avea şi buna obişnuinţă ca să se roage în
fiecare zi către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu,
zicând de multe ori închinăciunea îngerului.
Deci, într-una din zile, trecând prin părţile acelea
un duhovnic, om sfânt cu viaţa şi înaintevăzător, slujitorii
ostaşului ca nişte fiare neîmblânzite l-au dezbrăcat şi i-au
luat tot ce avea.
Atunci el i-a rugat ca să-l ducă la mai marele lor,
că are să-i vorbească un cuvânt.
Deci, ducându-l la acela, i-a zis lui preotul:
„Adună pe toţi tovarăşii tăi, că vreau să vorbesc câteva
cuvinte spre folosul vostru”. Iar acela a poruncit şi s-au
adunat. Atunci a zis iar Avva: „Mai este unul, porunceşte
să vie şi acela”.
Iar cei care s-au adunat au văzut că lipseşte sluga
vătafului lor, care îi gătea bucate şi în fiecare seară îi
făcea patul şi îl servea.
Deci l-au strigat şi pe acela, care a venit mai
multă fără voia lui, căci văzând pe duhovnic întorcea
ochii în altă parte şi de frică tremura tot, făcând oarecare
semne şi chipuri ca ale celor îndrăciţi, şi nu îndrăznea să
se apropie. Atunci i-a zis preotul: „Te jur pe tine, cu
numele Domnului nostru Iisus Hristos, mărturiseşte cine
eşti şi ce voieşti să faci aici Stăpânului tău?”. Iar acela a
răspuns: „Eu nu sunt om, ci diavol, trimis de mai marele
nostru ca să pândesc pe omul acesta şi să iau aminte cu
tot dinadinsul dacă va trece vreo zi în care să nu facă
rugăciune către Fecioara Maria, ca să-l omor şi să iau
sufletul lui în munca iadului pentru fărădelegile lui; şi
iată, astăzi am patrusprezece ani de când îl slujesc pentru
pricina aceasta, şi n-a trecut nici o zi în care să nu facă
Minunile Maicii Domnului
183
rugăciune. Pentru că în fiecare zi stă mult timp cu evlavie
rugându-se Fecioarei Maria a cărei putere mă împiedică
să-l omor”.
Zisu-i-a lui Avva: „Îţi poruncesc ţie cu numele
Domnului nostru Iisus Hristos, să te faci nevăzut, şi să nu
mai faci nici un rău vreodată cuiva din acei ce cheamă
numele Născătoarei de Dumnezeu!” Şi aşa diavolul
îndată a pierit.
Iar ostaşul, căzând la picioarele cuviosului, i-a
mulţumit pentru facerea de bine aceasta, după cum se
cădea. Şi mărturisindu-şi de faţă păcatele lui a plecat de
acolo. Şi făcându-se monah, s-a săvârşit vieţuind cu fapte
bune.
Vedeţi dar, fraţii mei, cât de mare putere are
rugăciunea şi evlavia cea către Născătoarea de
Dumnezeu?
Deci, să nu se lenevească nimeni la canonul lui, ci
să lase toate lucrurile şi trebuinţele trupului, când vine
ceasul rugăciunii. Şi de ar fi şi bolnav în pat, încât să nu
poată să stea drept, să facă rugăciune şi culcat, căci o
primeşte Dumnezeu dacă mulţumeşte omul şi bolnav
fiind. Dar să se păzească ca să nu cârtească, ci să-l
slăvească şi să mulţumească pentru facerea de bine ce-i
face pedepsindu-l prin boală vremelnic, pentru ca să-l
fericească veşnic. Amin.
Minunile Maicii Domnului
184
MINUNEA a 59-a
Pentru văduva cea săracă al cărei suflet l-a luat
Stăpâna cea Preanevinovată, iar la moartea
bogatului au venit de faţă diavolii
Un preot oarecare ce slujea la o enorie, a fost
chemat să împărtăşească o femeie săracă şi un boier
bogat. Iar el, lăsând pe femeia cea săracă şi văduvă s-a
dus la boierul cel bogat, pe care l-a împărtăşit şi l-a
mângâiat, nădăjduind că-i va lăsa lui ceva din averea sa.
Atunci, venind un alt trimis de la casa văduvei, i-a spus
că aceea este aproape să-şi dea sufletul, dar preotul, ca un
semeţ şi iubitor de avuţie nu s-a dus. Însă avea un
ierodiacon foarte îmbunătăţit şi temător de Dumnezeu,
care văzând că preotul nu vrea să se ducă, l-a rugat să-i
dea voie să împărtăşească el pe văduva aceea şi preotul a
primit.
Deci ducându-se diaconul cu Trupul Domnului la
casa văduvei care era săracă şi lipsită de bunătăţile cele
vremelnice, însă bogată în fapte bune şi în dumnezeiescul
dar, a văzut-o că zăcea pe o rogojină şi neavând oameni
care să-i stea înainte şi să o caute, ca pe bogatul, stătea
deasupra ei (o! plină de dar şi preafericită sărăcie!)
Născătoarea de Dumnezeu Maria, cu o ceată de fecioare,
care cu basmale albe ştergeau de sudoare faţa bolnavei şi
o acopereau.
Iar sfinţitul acela diacon s-a înspăimântat, mai
ales când a văzut pe Stăpâna cum că s-a închinat
Cinstitului Trup al lui Hristos. Asemenea şi celelalte
fecioare au căzut la pământ şi s-au închinat Trupului
celui Stăpânesc.
Apoi, ridicându-se, au făcut semn Diaconului ca
Minunile Maicii Domnului
185
să se apropie să săvârşească sfânta slujbă. Şi după ce s-a
împărtăşit bolnava i-au luat sfântul ei suflet sfinţitele
fecioare şi s-au dus în ceruri.
Pe urmă, ducându-se diaconul la casa bogatului, a
văzut pe patul lui nişte cîini negri, înconjurându-l pe
dânsul, pe care însă cei ce stăteau de faţă nu-i vedeau, ci
numai cel bolnav care striga să-i alunge de acolo ca să
nu-i facă supărare.
Apoi au văzut un harap cu înfricoşată faţă care,
băgând pe ascuns în gura bogatului ca un fel de ostie, iau
smuls cu sila ticălosul lui suflet cu multă chinuire şi
muncă.
Acestea văzându-le diaconul, grozav s-a
înfricoşat şi a căzut la pământ ca un mort. Atunci a stat
înaintea lui Preasfânta, care l-a ridicat pe dânsul,
zicându-i: „Nu te teme, iubitul meu rob, că ţie îţi este
gătită împărăţia Cerurilor şi asupra ta nu poate face nimic
răutatea dracilor. Numai păzeşte Dumnezeiestile Porunci
ale Fiului meu fără de lenevire, în toate zilele vieţii tale
până vei veni în ceata sfinţilor ca să te veseleşti cu dânşii
fără de sfârşit”.
Deci diaconul, mulţumind cu smerenie
împărătesei, i s-a închinat până la pământ, după care Ea
s-a dus la ceruri. Iar el, împărţind la săraci averile sale s-a
făcut sărac pentru Domnul şi petrecând viaţă plăcută lui
Dumnezeu s-a dus în împărăţia Cerească, pe care să dea
Dumnezeu a o dobândi noi toţi. Amin.
Minunile Maicii Domnului
186
MINUNEA a 60-a
Despre cel ce s-a rănit nevăzut pentru că a zis o
mică hulă şi s-a vindecat de
Maica Lui Dumnezeu
Un oarecare sărac de bunătăţile cele vremelnice
însă bogat cu prisosinţă în fapte bune, mergând pe drum,
din neluare aminte, s-a poticnit lovindu-se cu piciorul de
o piatră, care gol fiind l-a durut tare.
Deci văicărindu-se de dureri ea un om, a zis către
piatră cuvintele acestea: „Obştescul vrăjmaş te-a pus
aicea în drum, şi nu om”.
Însă îndată ce a zis hula aceasta l-a pedepsit
Preabunul Dumnezeu cu un chip minunat, după cum are
obişnuinţă totdeauna ca să muncească pe cei îmbunătăţiţi
în această lume pentru a-i ferici dincolo veşnic.
Deci i s-a părut săracului aceluia cum că i-a vărsat
cineva o căldare cu apă clocotită în capul lui şi l-a luat
aşa o durere încât a rămas orb şi în nesimţire.
Şi ridicându-l nişte trecători, l-au dus la casa sa, şi
a stat el în pat multă vreme, de la mijloc în jos slăbănog
(ţeapăn) iar cealaltă parte a trupului rănit şi putrezit, în
aşa chip încât nu putea cineva să se apropie de el, numai
rudeniile lui care-l îngrijeau.
Deci aşa zăcea el multă vreme chinuindu-se, însă
nicidecum nu se plângea, nici a zis vreun cuvânt greu sau
fără de cuviinţă către Domnul, ci pururea mulţumea, îl
lăuda îl mărea, zicând în sine: „Pe care-l iubeşte Domnul
îl şi pedepseşte” şi altele asemenea, având mare răbdare
şi suferinţă multă. Postea, priveghea, se ruga pentru cei
ce-l miluiau şi-i slujeau lui.
Iar văzând Domnul minunata lui răbdare, a
Minunile Maicii Domnului
187
hotărât să-l vindece şi vindecarea lui a fost întru acest
chip.
La privegherea Sfintelor Paşti, ducându-se la
biserică rudele lui, el a rămas singur şi auzind toaca care
prevestea bucuria învierii lui Hristos, a plecat capul,
săracul, slăvind şi el pe Dumnezeu după cum putea. Şi
aşa rugându-se a văzut înaintea lui o frumoasă femeie
care i-a zis lui: „Pentru bunele tale fapte şi pentru multa
răbdare s-a milostivit Domnul şi te-a auzit pe tine. Deci
spune rudeniilor tale să te ducă la Biserica Născătoarei de
Dumnezeu şi să te aşeze înaintea icoanei Ei şi acolo,
făcând rugăciune, vei vedea dumnezeiescul ajutor”.
Deci aşa făcând bolnavul, a primit cu Darul lui
Dumnezeu desăvârşită sănătate şi s-a întors la casa sa,
mergând pe picioarele lui singur, bucurându-se,
veselindu-se şi mulţumind Domnului şi pururea Fecioarei
Maicii Lui, pentru ale cărei rugăciuni să ne învrednicim
de fericirea cerească. Amin.
MINUNEA a 61-a
Pentru leprosul care s-a vindecat şi s-a dus la
mănăstire
Într-o chinovie oarecare, era un monah cu viaţa
îmbunătăţită, care niciodată nu s-a certat cu cineva, iar pe
lângă toate faptele cele bune avea către cele dumnezeieşti
nemăsurată evlavie.
Şi atât se bucura când citea el sau alţi fraţi vre-o
facere de minune sau laudă a Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu încât simţea mai multă dulceaţă decât dacă ar
fi mâncat cea mai gustoasă mâncare.
Iar mai ales de multe ori se lipsea de mâncarea
cea trupească, pentru ca să dobândească cea sufletească,
Minunile Maicii Domnului
188
îndeletnicindu-se cu dumnezeiasca citire.
Şi aşa vieţuind fericitul s-a îmbolnăvit de moarte.
Atunci unul din fraţi l-a rugat să-i spună cum s-a
învrednicit de un dar ca acela.
Iar el a zis: „Când eram copil în şcoală aveam în
cap lepră, de unde ieşea aşa de greu miros încât nu putea
cineva să se apropie de mine. Şi eram foarte mâhnit că
cheltuiseră mulţi bani la doctori dar nici un folos n-am
cunoscut. Sufeream însă cu răbdare şi mulţumeam
Domnului. Iar când mă duceam la şcoală, treceam
totdeauna pe lângă o biserică a Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu şi mă rugam Ei mult timp cu evlavie şi de la
slujbele de priveghere ale praznicelor niciodată n-am
lipsit.
Deci, într-o noapte, mi s-a arătat aşa parcă ar fi
tocat de Utrenie; atunci eu, sculându-mă m-am dus la
biserica cea mai sus zisă, pe care găsind-o încuiată, am
stat afară, rugându-mă.
Şi deodată am văzut că mi s-au deschis uşile şi în
biserică era multă revărsare de lumină. Iar intrând eu
înlăuntru cu frică, am văzut şapte fecioare prea frumoase,
din care una mai strălucită decât celelalte, şezând pe un
scaun ca o împărăteasă a lor, a zis către mine: „Pentru ce,
fiule nu te îngrijeşti ca să vindeci boala capului tău?”. Iar
eu am zis : „Mult s-au ostenit, Doamna mea, rudeniile şi
prietenii mei ca să mă vindece”. Grăit-a Dânsa: „Pe mine
mă cunoşti cine sunt?”. Răspuns-am: „Nu te cunosc
Stăpână”. Zis-a din nou Ea: „Eu sunt Maica lui Iisus
Hristos, şi pentru că ai buna obişnuinţă de a te ruga, am
venit înadins aici ca să te vindec”.
Acestea zicând, mi-a făcut semn să mă apropii şi
punând Preacurata mâna ei pe capul meu, a zis: „În
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh: Să fie
sănătos capul acesta şi niciodată să nu-l mai doară până
Minunile Maicii Domnului
189
la moarte pentru evlavia ce o are către mine”.
După care, înălţându-se la ceruri, eu am rămas
bun sănătos; Şi de atunci m-am făcut monah şi am slujit
Făcătoarei mele de bine cu râvna şi dragostea pe care o
cunoşti, că n-am vrut să mă arăt nemulţumitor către
Stăpâna. Iar acum mă duc veselindu-mă ca să o slăvesc
neîncetat, împreună cu toţi sfinţii.
Acestea zicând, pururea pomenitul acela, s-a
odihnit întru Domnul. Amin.
MINUNEA a 62-a
Pentru copilul pe care nu l-a ars focul
O femeie oarecare ce avea multă dragoste şi
evlavie către pururea Fecioara Maria, săracă fiind de
bogăţia trupească însă bogată de cea sufletească, avea un
copil mic de un an.
Şi într-o zi, vrând să se ducă cu de mâncare la
bărbatul său care lucra în ţarină, neavând ea pe nimeni în
casă cu cine să lase pruncul s-a rugat Maicii lui
Dumnezeu zicând: „Stăpâna mea, sub acoperământul şi
paza Ta las pe fiul meu, că n-am pe altcineva ca să-l
păzească, decât numai darul Tău ceea ce eşti Maica
sărmanilor”.
Astfel rugându-se cu credinţă, s-a dus la slujba ei.
Iar dacă a plecat, s-a întâmplat de a luat foc o casă a unui
vecin şi de acolo s-a întins văpaia şi la casa ei.
Deci auzind ei din ţarină au alergat în grabă
plângând moartea copilului lor. Şi ajungând acasă au
aflat toată locuinţa prefăcută în cenuşă, afară de zidărie şi
pardoseală.
Atunci socotind femeia cum că a ars copilul, plângea
nemângâiată zicând: „O, preafericită Stăpâna! eu am dat
Minunile Maicii Domnului
190
cu credinţă pe fiul meu sub acoperământul şi ajutorul
Tău; deci cum nu l-ai păzit nevătămat, Maică a
milostivirii, ci l-ai lăsat de a pierit?”.
Însă căutându-l pe el l-a aflat viu, şi mult s-au
înspăimântat pentru că nici un lemn sau haină din casă nu
a rămas nears. Şi toţi cei de faţă au slăvit pe Dumnezeu,
mulţumind pururea Fecioarei Maria, Maica sărmanilor
care-i acoperă îi păzeşte şi-i izbăveşte din multe
primejdii.
MINUNEA a 63-a
Pentru orbul ce s-a luminat
Un bărbat oarecare cu numele Didim ce se
născuse orb din pântecele maicii sale era om foarte
cinstitor de Dumnezeu şi cu fapte bune.
Şi atât de mult iubea biserica încât nu lipsea
niciodată de la Utrenie şi Vecernie cum şi de la alte
adunări pentru învăţătură care se făceau. Deci din multa
cercetare, pentru că era din fire priceput şi ascuţit la
minte, sau şi din dumnezeiescul dar, s-a făcut foarte
învăţat; şi vorbea de multe ori cu ereticii şi cu Iudeii şi
toţi de dânsul erau biruiţi, neputând să-i stea nimeni
împotrivă nici într-un chip.
Iar într-o zi, glăsuind o prea înţeleaptă vorbire
asupra lor, spre lauda pururea Fecioarei, Născătoarei de
Dumnezeu, au rămas ruşinaţi necredincioşii Iudei. Şi
neputând să-i stea împotrivă, l-au ocărit zicând: „Nu te
ruşinezi orbule şi necunoscătorule, să slujeşti si să crezi
Aceleia care nu poate să te lumineze? Dacă este eu adevărat
Născătoare de Dumnezeu, de ce n-a voit să te
vindece ca să nu fii orb, căci ai către dânsa o evlavie aşa
de mare”. Iar acela a răspuns lor: „În cutare zi voi da
Minunile Maicii Domnului
191
răspuns vouă la întrebarea aceasta”.
După care ducându-se la casa lui a dat mult
milostenii şi s-a rugat cu post trei zile şi trei nopţi, cu
lacrimi şi cu credinţă către Dumnezeu cel Atotputernic şi
către slăvită împărăteasă Maria Maica lui Iisus, cerând
să-l lumineze spre mustrarea ereticilor şi a
necredincioşilor Iudei. Apoi în ziua cea hotărâtă, adunând
pe toţi ereticii; pe Iudei şi pe mulţi din creştini într-o
înfrumuseţată şi largă biserică, a stat înaintea icoanei
Maicii lui Dumnezeu zicând acestea în auzul tuturor:
„Stâpână şi Doamnă a toată zidirea, pururea Fecioară,
după cum Te-ai învrednicit de ai născut fără de
stricăciune pe Dumnezeul tuturor, lucru negrăit şi întrutot
minunat, care nu s-a mai auzit niciodată asemenea
săvârşeşte şi cu mine o mică facere de minune: dăruieştemi
mie lumina ochilor. Şi darul acesta îl cer nu pentru
îndemânarea mea — căci după cum până în acest ceas cu
mulţumire am trăit cu lipsa aceasta, aş fi putut răbda şi
până în sfârşit, cu darul Tău fiind ajutorat —, ci pentru ca
să creadă cei ce stau de faţă cum că cu adevărat S-a
născut Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu din fiinţa Ta cea
Preacurată în chip negrăit, cum numai El a ştiut, ca să se
întoarcă lumea la credinţa cea dreptmăritoare şi să
propovăduiască minunile Tale”.
Acestea zicând, cu neîndoită credinţă (o! minunile
Tale, Stăpână!) s-au deschis ochii celui ce mai înainte era
orb şi a primit lumina cea mult dorită.
Şi toţi au slăvit pe Dumnezeu Cel ce face prin
Preacurata Maica Lui asemenea minuni. Şi mulţi eretici
şi Iudei s-au botezat în ziua aceea, pe care luându-i cel
mai-nainte orb în casa sa, a făcut un ospăţ mare şi masă
la săraci şi străini, mulţumind Făcătoarei de bine din
toată inima sa.
Şi a slujit Ei totdeauna şi neîncetat, toate
Minunile Maicii Domnului
192
poruncile Domnului, păzind şi întru ele vieţuind. Iar
apropiindu-i-se sfârşitul, s-a mutat la viaţa cea
neîmbătrânită şi întru tot fericită. Pe care dea Dumnezeu
cu darul şi cu iubirea de oameni a o dobândi noi toţi.
Amin.
MINUNEA a 64-a
Pentru cel ce s-a izbăvit din apele mării
Scrie Vichentie la Oglinda Istoriilor, cum că
mergând nişte închinători pe Mare la Ierusalim, s-a stricat
corabia şi a intrat înăuntru aşa de multă apă, încât nu
putea să o mai scoată oamenii.
Iar Stăpânul corăbiei, văzând primejdia, a slobozit
o barcă şi a intrat în ea cu un episcop şi cu alţi oarecare
boieri bogaţi ca să scape; însă din graba lor cea mare unul
dintre ei a căzut în noian şi s-a afundat. Şi dacă s-a
umplut barca de oameni, a zis episcopul către cei rămaşi
în corabie: „Iertaţi-ne pe noi fraţilor, şi vedeţi primejdia
că noi nu putem să vă ajutăm; mărturisiţi-vă însă unii la
alţii păcatele voastre, ca să primiţi iertare de la Dumnul”.
Aşadar făcând ei, pe când îşi luau iertăciune unul
de la altul, corabia s-a afundat şi toţi s-au înecat. Iar
episcopul şi cei împreună cu ei i-au plâns pe ei, rugânduse
lui. Dumnezeu ca să aşeze sufletele lor în loc de
odihnă.
Apoi, uitându-se de o parte şi de alta a mării, au
văzut cum ieşea câte o porumbiţă din valuri şi se suia
zburând către înălţimea Cerului; atunci au înţeles că
acelea erau sufletele fraţilor care s-au înecat. Şi de unde
înainte s-au bucurat, văzând aceasta s-au întristat că n-au
murit şi ei.
Iar după multe ceasuri, ajungând ei la uscat, au
Minunile Maicii Domnului
193
văzut când erau fără nici o nădejde pe tovarăşul lor care
căzuse în mare când intrau în barcă.
Deci, înfricoşîndu-se ei la vederea lui, l-au
întrebat cum a scăpat? Iar acela a zis: „După ce am căzut
în adânc, am chemat în ajutor pe pururea Fecioara
Născătoarea de Dumnezeu cu credinţă neîndoită şi îndată
Ajutătoarea cea grabnică a celor ce sunt în primejdii s-a
aflat înaintea mea şi într-un minut m-a scos la marginea
mării sănătos şi nevătămat”.
Iar aceia acestea auzindu-le, au mulţumit
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, propovăduind
pretutindenea minunea cea făcută întru slava
Dumnezeului nostru, Care S-a născut dintr-însa în chip
negrăit. Amin.
MINUNEA a 65-a
Pentru cei ce s-au izbăvit de furtună
La aceeaşi carte se vede cum că un egumen
făcător de fapte bune, pe când călătorea asemenea într-o
corabie, într-o noapte a venit o aşa mare furtună încât
aşteptau cu toţii moartea crezând că au să se înece în
scurtă vreme.
Pentru aceasta unul a strigat pe marele făcător de
minuni Nicolae, altul pe Sfântul Apostol Andrei, iar alţii
pe alt sfânt, care şi cum şi la cine avea mai multă evlavie.
Iar egumenul, văzând că n-a chemat nimeni pe
împărăteasa cea Atotputernică care stăpâneşte Cerul şi
Pământul şi Marea, le-a zis lor: Ce faceţi, o, fraţilor! Cum
chemaţi pe robi, iar pe împărăteasa care poate mai mult
decât toţi sfinţii aţi lăsat-o? Atunci toţi, într-un glas, au
strigat către Dânsa, cu lacrimi rugându-se, ca să-i
izbăvească de înec. De asemenea şi egumenul, care era
Minunile Maicii Domnului
194
bolnav de tulburarea valurilor şi nu mâncase de trei zile,
s-a sculat cu mare greutate şi a înălţat pe Sfânta Fecioară,
zicând: „Mare este numele Sfintei Treimi! Preasfântă
Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă!”.
Şi îndată au văzut la catarg o mare şi prea
luminoasă făclie, care luminând toată corabia a izgonit
întunericul nopţii, a îmblânzit valurile cele furioase şi, s-a
făcut cu minune linişte în toată marea. Iar dacă s-a făcut
ziuă, s-au aflat tocmai la limanul unde doreau să ajungă,
întru mărirea Stăpânului Hristos şi a pururea Fecioarei
Mariei Maicii Lui, Doamna noastră. Amin.
MINUNEA a 66-a
O vedenie şi uimire minunată a unui milostiv şi
evlavios către Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu
Minunată cu adevărat şi vrednică de istorisire este pilda
pe care o scrie Episcopul Vichentie în cartea sa cea
numită Oglinda Năravurilor, zicând cum că: „Un om
însurat, care avea fii şi robi şi bogăţie din destul, era
foarte milostiv şi primitor de străini. Deci, într-o seară,
după ce a stat la masă, fiindu-i somn şi adormind,
dimineaţa l-au găsit jos pe pământ ca pe un mort, rece şi
fără simţire. Atunci cei de acasă ai lui ridicându-l, l-au
aşezat în aşternut pe pat, i-au făcut şi i-au dat multe feluri
de doctorii, ca să se încălzească şi să-şi vină iarăşi în fire,
însă în zadar s-au ostenit.
Iar după mai multe zile, revenind singur la viaţă,
şi întrebat fiind să spună ce-a păţit de a zăcut atâtea zile
mort, n-a răspuns nimic, ci numai plângea, nemângâiat.
Şi nicidecum nu a vorbit vreun cuvânt despre aceasta în
toată viaţa lui, până în ceasul morţii sale, când şi-a
Minunile Maicii Domnului
195
cunoscut mai dinainte sfârşitul lui. Atunci, strigând pe
fiul său cel mai mare a zis aceste cuvinte în auzul tuturor:
„Iubite al meu fiu! Cea mai de pe urmă a mea poruncă pe
care ţi-o dau ţie şi-ţi hotărăsc să o păzeşti este: Ca să ai
pe cât poţi milă de cei săraci şi de călători; să-i primeşti
în casa ta cu toată dragostea şi să le dai cele de trebuinţă
cu îndestulare; să le slujeşti lor fără de lenevire aşa după
cum m-ai văzut pe mine. Căci milostenia către săraci şi
primirea de străini este mai bine primită la Dumnezeu
decât toate faptele bune. Şi oricine va păzi aceasta cu
sârguinţă, pentru dragostea lui Dumnezeu, va căpăta
mare plată în împărăţia Lui cea cerească. Iar pentru ca să
vă îndemnaţi toate rudeniile mele la această iubită de
Dumnezeu faptă a facerii de bine şi a milostivirii către
cei străini şi săraci, am să vă istorisesc astăzi, în ziua mea
cea mai de pe urmă, înfricoşata vedenie pe care am
văzut-o atunci când m-aţi găsit în mijlocul casei mele
zăcând oa un mort.
Ştiţi cum că încă din copilăria mea aveam multă
evlavie către Preasfânta de Dumnezeu Născătoare şi-i
citeam în fiecare zi laude şi rugăciuni, pe cât puteam.
Deci, pentru multă dorire şi dragoste pe care o avem către
Dânsa din tot sufletul şi inima mea, m-a învrednicit
Stăpânul, prin rugăciunile Ei, de multe daruri şi hărăziri,
însă m-am învrednicit de acestea mai ales pentru
milostivirea şi îndurarea către cei săraci şi străini, căci
voi cu toţii ştiţi câtă osârdie aveam către primirea de
străini, pe fiecare primindu-l şi dăruind tuturor cu
îndestulare cele ce le trebuiau.
Deci, în noaptea aceea în care am văzut vedenia,
am auzit un glas poruncitor, care mă striga pe nume,
zicând către mine: „Ridică-te din pat şi urmează mie”.
Atunci eu ridicându-mă, cel care m-a strigat m-a apucat
de mână şi trăgându-mă cu sârguinţă, m-a dus într-o
Minunile Maicii Domnului
196
livadă mare. Iar acolo, povăţuitorul meu, făcându-se nevăzut,
m-a lăsat singur în acel câmp mare din care pricină
eram foarte mâhnit.
Aşa stând eu şi neştiind ce să fac, am auzit în
urma mea glasuri înfricoşate şi mare tulburare şi
întorcându-mă am văzut mulţime nenumărată de draci
venind asupra mea, ca să mă răpească ca nişte fiare
neîmblânzite. Atunci eu, văzându-i, am fugit pe cât am
putut, alergând cu frică şi groază neasemănată până ce
am ajuns la o casă în care am intrat şi am închis uşa. Însă
diavolii au stricat-o şi au intrat înăuntru ca să mă
răpească.
Dar ca să înţelegeţi pricina bine, ascultaţi mai
întâi acestea: Sunt trei ani de când am primit aici, în casa
mea, pe un străin, în seara Sfintelor Patimi, ca să-l
ospătez totdeauna după obiceiu. Iar împlinindu-se aceşti
trei ani, am găsit alt sărac pe care l-a întreţinut maicamea
după dorinţa pe care i-am arătat-o, ca să primească
câte unul şi să-i slujească lui ca unui înger. Iar după
puţină vreme, întâmplându-se să mai aducă un frate al
meu pe un altul, mult m-am bucurat că m-am învrednicit
să primesc în casa mea pe străinii aceia trei, în chipul
Sfintei Treimi şi i-am ospătat cu îndestulare pe cât mi-a
fost cu putinţă şi cu faţă veselă.
Deci când au aruncat jos uşa diavolii, după cum
am arătat mai sus, şi au intrat la mine, am început să strig
către Domnul, ca să-mi ajute pentru rugăciunile pururea
Fecioarei Maria. Atunci am văzut trei bărbaţi frumoşi
care au zis către mine: „Să nu te temi, că noi am venit ca
să-ţi ajutăm”. Deci izgonind ei pe draci, m-au întrebat pe
mine dacă-i cunosc. Iar eu am zis: „Nu vă ştiu, Domnii
mei”. Atunci ei mi-au spus: „Noi suntem acei trei străini
pe care i-ai primit în casa ta şi ne-ai ospătai totdeauna cu
toată îndestularea, din toată inima şi cu toată dragostea ca
Minunile Maicii Domnului
197
şi Avraam şi ne-a trimis Domnul spre ajutorul tău, ca săţi
răsplătim pentru multa dragoste pe care ai arătat-o către
noi şi iată te-am izbăvit din ghiarele diavolilor”. Acestea
zicând, s-au făcut nevăzuţi.
Iar eu, mulţumind lui Dumnezeu, am mai rămas
puţină vreme în casa aceea, temându-mă să ies, ca nu
cumva să se întâmple iarăşi să mă ispitească. Apoi,
fâcându-mi semnul cinstitei cruci, am ieşit având
nădejdea mea la Domnul.
Însă mergând puţin, iarăşi au început a fugi după
mine diavolii, strigând: „Să alergăm degrabă, ca să-l
prindem măcar acum, să nu ne scape”. Iar eu grozav
temându-mă, mai tare fugeam şi strigam: „Preasfântă
Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi mie”! Şi aşa fugind
am ajuns la marginea unui râu de foc plin de şerpi şi de
alte fiare înfricoşate ale iadului, care erau afundate în foc
până în gât, stând numai cu capetele afară şi cu gurile
căscate ca şi cum ar fi cerut mâncare. Iar dracii care mă
urmăreau pe marginea râului aceluia, mă strigau ca să mă
înfricoşeze să cad în el ameninţându-mă că mă vor
arunca cu sila. Atunci eu, uitându-mă împrejur dacă nu ar
fi fost alt loc de unde să primesc vre-un ajutor, văzui
acolo aproape un podişor mai strâmt de o palmă şi atâta
de înalt încât mi se părea că ajungea până la cer.
Deci nu ştiam ce să fac din acestea trei: ca să cad
în râul acela, mă temeam de foc şi de balauri; să mă sui
pe podişor, mi se părea lucru foarte greu, ba chiar cu
neputinţă; să rămîn pe loc, în stăpânirea dracilor, mai rău
era; am ales dar să mă sui pe pod mai bine, decât să cad
în râu.
Şi aşa suindu-mă pe o treaptă cu multă frică şi cu
nespusă groază, înrăutăţiţii diavoli veneau după mine,
strigând; iar când am ajuns la vârful podişorului aceluia
au sosit şi dracii. Atunci eu am strigat cu lacrimi, zicând:
Minunile Maicii Domnului
198
„Preasfântă Născătoarea de Dumnezeu ajută-mi mie”.
Deci îndată s-a aflat acolo înaintea mea Maica
Milostivirii, împărăteasa îngerilor cea iubitoare de milă şi
mi-a întins sfânta Ei dreaptă, zicând: „Nu te teme, iubite
al meu rob, că după cum tu ai fost totdeauna prietenul
meu citindu-mi rugăciuni şi laude şi miluind pe săraci —
fraţii Fiului şi Stăpânului meu —, aşa am venit şi eu
acum ca să-ţi ajut la nevoia ta”.
Acestea zicând, pe când mă ţinea de mâna
dreaptă, (o! minune!) într-un minut m-a adus aici în casa
mea unde m-aţi găsit, rămânând de frică mai multe zile
ca un mort.
Deci, fiul meu, păzeşte-te să nu te leneveşti
niciodată de la slujirea Atotputernicei Maici a Stăpânului,
ci în tot ceasul să-i aduci, laude şi să o slăveşti după
cuviinţă după cum ştii că am făcut şi eu, dacă voieşti să o
ai şi tu ajutătoare la nevoie.
Aceasta este întâia mea poruncă. Iar a doua este
aceea pe care ţi-am mai spus-o: „Sileşte-te pe cât poţi, să
miluiesti pe cei străini şi săraci, dându-le lor toate cele
spre trebuinţă, dacă voieşti să dobândeşti în această lume
tot binele iar în cealaltă să moşteneşti împărăţia cea
cerească”.
Acestea zicând, pururea pomenitul, şi povăţuind
şi pe ceilalţi ce erau de faţă să aibă cucernicie şi evlavie
către Prealăudata Fecioară şi să ajute pe cei săraci, şi-a
dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu.
Iar fiul, aducându-şi aminte de părinteştile
porunci, a petrecut viaţa sa cu fapte bune, până în sfârşit;
şi mutându-se, s-a învrednicit de fericirea cea veşnică.
Amin.
Minunile Maicii Domnului
199
MINUNEA a 67-a
O minune prea înfricoşată despre ascultarea către
părinţi
şi pentru Sfânta Liturghie
În zilele lui Teodosie cel Mare era în
Constantinopol un oarecare Iulian îmbunătăţit cu viaţa
care avea un singur fiu cu numele Teofil.
Şi acest Iulian, în tinereţile lui, a fost foarte bogat;
iar la bătrâneţe sărăcind desăvârşit şi neavând nici cele
mai de nevoie ale trupului, a zis fiului său: „Fiul meu,
iată, după cum vezi eu sunt neputincios şi aşa de sărac
încât nu am cu ce să-mi trăiesc viaţa mea. Deci, te rog şi
eu, să-mi împlineşti o dorinţă a mea, ca eu smeritul să mă
mântuiesc la bătrâneţile mele, iar tu să te învredniceşti de
cereasca fericire pentru ascultarea cea către părintele
tău”.
Atunci acela i-a răspuns: „Spune-mi, părinte,
orice pofteşti şi eu te voi asculta la lucrurile cele
cuviincioase”. Zisu-i-a lui bătrânul: „Fericitul Avraam
avea un fiu din făgăduinţă pe care ducându-l în munte ca
să-l junghie şi să-l ardă spre jertfă, acela nu a fugit, ci
încă şi lemnele cu bucurie le ducea, cu osârdie urmând
tatălui său. Şi nu numai aceasta ci şi alţii mulţi au ascultat
pe părinţii lor. Aşa să faci şi tu acum, fătul meu,
preaiubite. Ascultă porunca mea şi nădăjduiesc la
Dumnezeul cel iubitor de oameni, că nu te voi mâhni de
aceasta” Atunci a zis Teofil: „Au doară voieşti şi tu ca să
mă omori?”. Răspuns-a tatăl său: „Să ferească
Dumnezeu, fiule, de o fărădelege ca aceasta. Eu numai o
voie doresc să-mi faci: să primeşti ca să te vând ca pe un
rob al meu, pentru ca să am cu ce trăi la bătrâneţile mele
Minunile Maicii Domnului
200
şi să nu umblu cerând ca un sărac şi lipsit. Iar Milostivul
Dumnezeu va face milă cu tine pentru bunătatea aceasta
şi-ţi va da bogăţie nenumărată în această lume, iar în cealaltă
va aşeza sufletul tău spre odihnă în sânurile lui
Avraam. Şi o poruncă am să-ţi dau s-o păzeşti până în
ceasul morţii tale: de te va trimite Stăpânul tău la vreun
lucru, sau la vreo slujbă oarecare, să-ţi aduci aminte ca să
te duci totdeauna mai întâi la sfânta Liturghie, când este
vremea ei, şi numai după sfârşitul serviciului sfânt să te
îndrepţi spre slujba ta. De asemenea, să te sârguieşti să ai
către Preasfânta Fecioară multă evlavie. Şi dacă vei face
aşa te va izbăvi Domnul de o mare şi năpraznică
primejdie”. Iar acela a răspuns: „Părintele meu, fă cu
mine după cum îţi este voia ta”.
Deci, a doua zi, a vândut Iulian pe fiul său la un
boier, patriciu al palatului, cu numele Constantin, care a
iubit mult pe tânăr pentru supusa lui ascultare şi frumoasa
lui înţelepciune, pentru smerenia şi păzirea curăţiei sale,
pentru frumuseţea feţei lui cum şi pentru învăţătura şi
cunoştinţele pe care le avea. Şi îl lua la plimbare cu el
oriunde se ducea, cum şi la masă, pentru că-l slujea cu
sârguinţă.
Iar într-una din zile, ducându-se boierul la
palatele împărăteşti, a uitat scamandrionul adică
buchelarul în care avea poruncile; şi a trimis pe Teofil în
grabă ca să i-l aducă. Deci alergând tânărul acasă, a intrat
în camera patriciului fără nici o teamă şi a luat
buchelarul.
Deci s-a întâmplat că în ceasul acela femeia
patriciului, şezând în pat, păcătuia cu un rob al ei. Teofil
însă, din prea multă grăbire, nu s-a uitat spre ei, ci şi-a
căutat de drumul lui.
Atunci ticăloşii aceia care au făcut păcatul,
temându-se că el va spune domnului său, au plănuit
Minunile Maicii Domnului
201
asupra lui viclenie şi mărturii mincinoase.
Deci, venind patriciul, i-a zis lui femeia: „De asta
ai cumpărat pe robul acesta, ca să vie la mine în pat să
mă silească la păcat, neruşinatul? Căci dacă n-aş fi strigat
şi n-ar fi venit cutare ca să mă scape îmi pângărea cinstea
preaîndrăzneţul acela. Ce sunt de neam prost şi nenorocit
ca să mă despreţuieşti aşa? Mă jur pe rugăciunea
părinţilor mei şi pe mântuirea sufletului meu, că de nu
voi vedea mâine capul îndrăzneţului şi obraznicului rob
tăiat, nu mai stau nici un ceas în casa ta, ei mă despart de
tine şi-mi iau zestrea mea”.
Acestea auzindu-le patriciul s-a mâniat asupra
robului foarte şi a făgăduit cu hotărâre să-i facă voia ei.
Deci, a doua zi, întâlnindu-se la palat cu Eparhul
i-a zis: „Mâine de dimineaţă am să-ţi trimit pe un rob al
meu, căruia ai să-i tai capul, să-l pui într-o bucată de
pânză, să-l pecetluieşti, şi să mi-l trimiţi”. Iar Eparhul i-a
răspuns: „Eu nu pot să fac judecată fără dovadă; dacă
însă mărturisesc despre el trei oameni, în scris, cum că
este vinovat de moarte, îl omor”.
Atunci patriciul, spunând înaintea a trei martori
cum că a cumpărat un rob tânăr care a voit să
necinstească cu sila pe soţia lui, a scris hotărârea de
moarte chiar cu mâna sa şi numai aşa a primit Eparhul ca
să-l omoare.
Deci, când s-a făcut ziuă, a chemat boierul pe
nevinovatul acela şi i-a zis lui: „Du-te la Eparhul şi-i
spune cum că îl heretisesc şi să-mi trimită răspuns”.
Iar dacă a plecat robul cel bun, trecând pe lângă o
biserică a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu în care se
slujea, şi-a adus aminte de părinteasca poruncă şi intrând
înăuntru tocmai când se citea Apostolul, a rămas în
biserică până la sfârşit. În timpul acesta însă, robul cel cu
adevărat vinovat văzind că Eparhul întârzie de a trimite
Minunile Maicii Domnului
202
capul, a zis patriciului: „Să mă duc eu să-l aduc, dacă porunceşti”.
Iar acela i-a zis „Du-te”. Atunci el alergând cu
grăbire, ca şi cum s-ar fi dus să primească o comoară de
mult preţ, a ajuns la casa Eparhului şi intrând înlăuntru la
heretisit pre el în numele patriciului. Însă acolo, un
gealat cu sabia ascuţită, stând în ascuns, i-a tăiat îndată
capul lui, pe care punându-l într-un lighean şi spălându-l
l-a împachetat. Iar tocmai când voia să-l pecetluiască,
săvârşindu-se Sfânta Liturghie la biserica aceea, a sosit şi
robul cel credincios şi fără de vicleşug şi heretisind pe
Eparhul a primit pachetul cu capul pecetluit, fără să ştie
ce este înăuntru.
Deci, când a ajuns acasă la Patriciu, văzându-l pe
el, toţi s-au minunat; dar mai ales doamna lui, pentru că
ştia că l-a trimis să-i taie capul, iar el s-a întors sănătos.
Şi întrebându-l pe dânsul ce a adus, el a răspuns zicând:
„După cum mi-ai poruncit, stăpâne al meu, m-am dus şi
heretisind pe Eparhul, îndată mi-a dat lucrul acesta să ţi-l
aduc; eu însă nu ştiu ce este înăuntru”.
Atunci ea, luând pachetul şi despecetluindu-l, a
aflat capul robului necredincios pentru care îngrozindu-se
foarte, a rămas fără de grai multă vreme preapăcătoasa.
Iar mai apoi, revenind în starea cea mai dinainte a înţeles
judecata lui Dumnezeu cea dreaptă. Şi fiindu-i frică ca nu
cumva să pătimească şi ea asemenea ca o pricinuitoare a
răutăţii aceleia a plâns din toată inima şi-a mărturisit
soţului ei cu îndrăzneală fărădelegea ei, zicând: Domnul
meu! eu ticăloasa şi nenorocita sunt pricinuitoarea răului
acestuia şi mă tem să nu pătimesc după faptele mele, că
nu este lucru ascuns (după cum zice glasul Domnului)
care să nu se vădească. Iată azi se împlinesc trei ani şi
jumătate de când eu păcătuiesc, înşelându-te cu robul cel
omorât, fără ca tu să fi ştiut aceasta.
Iar robul tău acesta tânăr este curat dinspre mine,
Minunile Maicii Domnului
203
nici un păcat nu a făcut şi eu pe nedrept l-am învinovăţit,
ticăloasa. Pentru aceasta Dumnezeul cel drept, Care
iubeşte dreptatea, a răsplătit fiecăruia după lucrurile lui.
Deci, te rog, iartă-mă pe mine domnul meu, pentru
îndurările lui Dumnezeu şi mă făgăduiesc ca de azi
înainte să nu-ţi mai greşesc ţie”.
Aceasta zicând, toţi s-au înfricoşat şi s-au
înspăimântat, mărind pe Domnul cel iubitor de oameni
care niciodată nu trece cu vederea pe cel ce face voia Lui.
Atunci patriciul, întrebând şi cercetând pe tânărul
să-i spună viaţa şi faptele lui cele mai dinainte el i-a
mărturisit lui totul, arătându-i bunul neam din care se
trage, sărăcia în care tatăl său a ajuns la bătrâneţe,
ascultarea pe care i-a făcut-o primind să fie vândut lui ca
rob spre a avea cu ce-l întreţine, porunca pe care i-a dat-o
să se ducă la Sfânta Liturghie şi celelalte. Iar dacă a auzit
acestea patriciul, din acel ceas nu l-a mai ţinut pe dânsul
ca pe un rob, ci ca pe un adevărat fiu al lui, mâncând
împreună cu dânsul şi împreună petrecând. Şi nu numai
de această cinste s-a învrednicit Teofil, ci şi ca
moştenitor a fost făcut de boierul acela peste toată avuţia
lui.
Pentru aceasta şi noi, iubiţilor, să ne temem de
judecăţile lui Dumnezeu. Să ne ducem totdeauna la
biserică şi să stăm cu frică şi cu cutremur până la sfârşitul
Liturghiei, ca şi cum am vedea cu ochii pe însuşi
Stăpânul Hristos, Cel care ne va judeca pe noi în ziua cea
înfricoşată a învierii celei de obşte. Să nu ieşim afară din
biserică înainte de terminarea slujbei şi mai ales să nu
îndrăznească nimeni a vorbi înăuntru, pentru că cel care
iese afară din biserică în timpul slujbei fără de mare
nevoie, sau vorbeşte cele ale lumii ori cele spre grija
trupului, se aseamănă lui Iuda, cel care s-a sculat de la
Cina cea de taină şi ducându-se a vândut pe Hristos.
Minunile Maicii Domnului
204
MINUNEA a 68-a
Pentru cei doi copii care dărâmându-se casa
peste ei de cutremur
au rămas nevătămaţi
La anii una mie cinci sute şapte de la Patima cea
Mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, în luna lui
Mai s-a întâmpat în Creta un mare cutremur şi s-au surpat
multe casa şi nenumărate prăvălii înăuntrul şanţului,
adică în cetatea cea mare. Şi era în târgul cel mai din
afară o prăvălie de cizmărie pe al cărei zid era zugrăvită
Sfânta Fecioară, la care aveau multă evlavie cizmarii care
lucrau acolo. Căci în fiecare seară, înainte de a pleca, îi
aprindeau luminări şi o tămâiau, apoi se duceau pe la
casele lor, lăsând acolo doi copii pe care îi încuiau
înlăuntru ca să păzească prăvălia.
Iar în noaptea când s-a întâmplat cutremurul, a
alergat meşterul să deschidă ca să scoată copiii, însă
văzând că toată prăvălia era dărâmată a socotit că de
bună seamă au fost omorâţi de dărâmături.
Deci apucându-se să dezgroape trupurile lor, pe
când săpa, i-a auzit pe dânşii vorbind dedesubtul pietrelor
şi scoţându-i la lumină într-un chip îndemânatic i-a
întrebat pe dânşii cum s-a făcut de au scăpat cu viaţă.
Atunci ei au răspuns aşa: „Când am auzit cutremurul am
plâns înaintea sfintei Icoane aceleia şi ne-am rugat
Născătoarei de Dumnezeu să ne ajute. Şi aşa rugându-ne,
am văzut că a ieşit din icoană un acoperământ, care s-a
aşezat deasupra noastră. Şi căzând pietrele şi lemnele
peste acoperământul acela, au rămas acolo şi de noi nu sa
apropiat nimic. Iar Preasfânta arătânduni-se tocmai aşa
după cum era zugrăvită, zicea către noi, să nu ne temem;
Minunile Maicii Domnului
205
şi a rămas cu noi până în ceasul în care ne-aţi dezgropat”.
Acestea auzindu-le cei ce erau de faţă, au slăvit
pe Preasfânta Fecioară şi au propovăduit în toată cetatea
minunea aceasta. Iar preastrălucitul şi prea înţeleptul
Ieronim Donat, ducele Cretei (un mare învăţat în limbile
latineşti şi greceşti) scriind-o, a poruncit de s-a zidit în
locul acela o Biserică, iar icoana aceea a rămas în sfânt
lăcaşul acela, pentru că zidul pe care era zugrăvită
Preasfânta nu s-a dărâmat.
Şi au pus de s-a făcut cu meşteşug, alt zid lângă
peretele acela şi nu s-a stricat pictura sfintei Icoane
aceleia, ci a rămas după cum a fost mai dinainte. Şi aşa se
află şi în ziua de astăzi, căci se sărbătoreşte praznic în
cinstea Preasfintei în fiecare an în 9 a lunii lui Mai, întru
aducerea aminte a acestei faceri de minuni.
Şi se numeşte biserica aceea Doamna târgului, şi
se găsesc atârnate în ea chipurile cu minunile cele
preaslăvite şi de mult preţ.
Că nu numai această facere de minune ci şi altele
nenumărate a săvârşit şi în fiecare zi săvârşeşte
împărăteasa cea Atotputernică.
Căci pe mulţi înecaţi de mari furtuni pe mare i-a
scos de la înec, pe nenumăraţi tăiaţi şi răniţi de moarte i-a
izbăvit, pe bolnavi şi pe slăbănogi i-a ridicat, şi din
felurite nenumărate primejdii pe multă lume a mântuit,
după cum se poate vedea în biserica cea mai sus zisă, în
care sunt zugrăvite toate facerile de minuni pe care le-a
săvârşit întru slava Dumnezeului nostru Care S-a născut
dintr-însa negrăit, Căruia I se cuvine toată cinstea şi
închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
Minunile Maicii Domnului
206
MINUNEA a 69-a
Pentru cel ce căzând de pe un zid s-a zdrobit
şi de Născătoarea de Dumnezeu s-a vindecat
În cetatea aceea a Cretei este o altă oarecare
icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu, în Mitropolia Sfântului Apostol Tit, care a
făcut mari minuni nu numai în vremea cea mai dedemult,
ci în toate zilele, până în ziua de astăzi, săvârşeşte însă,
după credinţa fiecăruia.
Pe mulţi care zăceau în boli de multă vreme i-a
vindecat, pe slăbănogi i-a ridicat, pe ologi i-a făcut să
umble, şi felurite feluri de boale a tămăduit. Iar despre
aceasta mărturisesc arginţii şi podoabele cele scumpe
făcute din aur şi din pietre preţioase, care sunt atîrnate
împrejurul sfintei icoane aceleia căreia îi zic: „Doamna
cea din mijlocul bisericii lui Tit”. Şi o scot cu litanie
(procesiune) în ziua a treia a fiecărei săptămâni, adică
marţi, urmând protopopul şi protopsaltul cetăţii, cum şi
toţi preoţii cu tot norodul şi mai ales mare mulţime de
femei.
Şi ducându-se la biserica Sfântului Marcu fac
slujbă cu multă evlavie după care se duc şi slujesc la mai
multe biserici, după cum este rânduit de cel mai mare,
mai dinainte.
Şi se întâmplă de multe ori de se slujesc şi şase
Sfinte Liturghii în aceeaşi zi. Şi toţi cei ce doresc să fie
slujbă dau protopopului câte un galben fiecare. Şi după
ce slujesc la toate bisericile din locurile care au plătit se
adună cu toţi la un loc şi se întorc cu Sfânta icoană iarăşi
la Mitropolie, unde lasă din banii strânşi pe jumătate, iar
pe ceilalţi îi împart protopopul cu protopsaltul.
Minunile Maicii Domnului
207
Din aceasta dar poate să înţeleagă fiecare câte
faceri de minuni săvârşeşte Dumnezeu cel Atotputernic
prin acea sfântă icoană, iar din cele multe să spunem una
care s-a făcut acum, de curând, în zilele noastre.
În anii una mie cinci sute nouăzeci şi noua, în
luna lui aprilie, a căzut jos un ostaş într-o noapte de pe
zidurile bisericii Sfântul Petru, unde păzea după
rânduiala pe care o au în toate cetăţile Cretei, însă ostaşul
acela, (pe care îl chema Ioan) avea către Preasfânta mare
evlavie, şi se ducea de multe ori de se închina în biserica
cea mai sus zisă, a Sfântului Tit, când scăpa de la
împărăteasca slujbă.
Deci într-o noapte, umblând după rânduială de-a
lungul zidurilor, a căzut de la o înălţime aproape de zece
stânjeni, iar jos dedesubt fiind numai pietre aspre şi
colţuroase i s-au zdrobit toate oasele, încât era o jalnică
privire celor ce-l vedeau, că nici să vorbească sau să se
mişte nu putea.
Iar dimineaţa, ridicându-l pe el, l-au dus la bolniţa
acelei biserici, pentru ca să-l îngroape când îşi va da
sufletul. Şi pentru că nimeni nu credea că va mai trăi
măcare un ceas, nici doctor n-au adus. Însă el a doua zi,
vorbind puţin, a zis unui prieten al lui ca să ia o pungă a
sa în care avea câţiva bani şi să-i dea unui preot să
slujească Preasfintei Fecioare din Mitropolia Sfântul
Apostol Tit. Iar după Liturghie l-au dus şi pe el în acea
sfântă biserică, unde l-au lăsat toată ziua, zăcând înaintea
sfintei icoane. Deci, făcându-se seară şi venind
eclesiarhul să încuie uşile bisericii după obicei (ca să nu
intre cineva să fure sfintele vase) l-au ridicat pe el şi l-au
scos, lăsându-l afară.
Şi a zăcut toată noaptea, rugându-se Preasfintei cu
lacrimi şi cu credinţă ca să-l facă sănătos. Iar în miezul
nopţii, adormind puţin, a văzut în vedenie pe Preasfânta
Minunile Maicii Domnului
208
Fecioară, care i-a zis lui: „Slăveşte pe Dumnezeu, căci
iată, te-ai făcut sănătos”. Atunci, îndată deşteptându-se,
s-a ridicat desăvârşit şi umbla ca şi cum niciodată n-ar fi
avut vre-o boală. Şi până dimineaţa într-una s-a rugat,
slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu şi Preamilostivei
Maicii Lui. Iar dimineaţa văzându-l eclesiarhul, s-a
înspăimântat, şi vestind mitropolitului a chemat pe cei
care l-a dus în biserică abia viu ca să mărturisească
pricina.
Şi încredinţându-se de la dânşii despre tot
adevărul, a scris această minune întru aducerea aminte. Şi
poruncind să scoată sfântă icoană cu Litanie împrejurul
cetăţii, s-a adunat norod mult, urmând-o de aproape şi cel
care era vindecat, propovăduind cu mare glas minunea
pururea Fecioarei. Şi s-a slujit Litie, care a ţinut trei zile.
Şi nu numai minunea aceasta a săvârşit Cea
pururea fericită ci şi altele nenumărate pe care le ştiu
toate satele şi oraşele Handacului.
Şi nu numai înăuntru în cetate face minuni, ci şi
în afară, pentru că oricare bolnav ar merge la sfântă
icoana aceea şi ar chema cu credinţă rugându-se Ei cu
evlavie capătă sănătate, căci vindecă Preasfânta.
Pentru ale cărei rugăciuni, dea Domnul să ne
învrednicim de fericirea cerească. Amin!
MINUNEA a 70-a
Pentru facerea minunii cea din fântâna
Trapsanului
În mai sus vestita cetate a Cretei, aproape de satul
Trapsanon, ca de două aruncături de piatră, este o
biserică a Preasfintei, dinaintea căreia se află afară o
fântână adâncă, ca de patru stânjeni. Şi este numită
Minunile Maicii Domnului
209
„Izvorul Doamnei”, pentru că are multă apă şi curge fără
încetare, încât îndestulează tot satul, măcar că sunt foarte
mulţi oameni în el şi cea mai mare parte de meserie olari,
iar altă apă acolo prin apropiere nu se găseşte. Şi dintrînsa
adapă toate vitele lor şi se servesc şi ei la toate
treburile lor.
Şi de multe ori, seara, scot toată apa afară, iar a
doua zi o găsesc plină.
Deci, la această fântâna, se face o preaslăvită
minune prin darul şi puterea Preasfintei, pentru care o şi
numesc Izvorul cel care azvârle afară.
Căci fiind asemenea cu suprafaţa pământului, de
multe ori se întâmplă să cadă cineva înăuntru (bărbaţi sau
femei, pentru ca să îmbulzesc care mai de care să ia mai
întâi) şi atunci îndată (o! înfricoşată minune!) se
înmulţeşte apa, crescând până la marginea fântinii şi-l
aruncă pe om afară viu nevătămat.
Şi oridecâteori au zidit această fântâna mai sus
decât pământul, s-a surpat singură. Iar această minune nu
s-a făcut numai o dată sau de două ori, ci de multe şi
nenumărate ori, şi până în ziua de astăzi se face, cum
mărturisesc toţi cei care cu ochii lor au văzut.
Despre aceasta şi eu însumi multă îndoială având,
adică nu cum că nu ar putea să facă Preasfânta asemenea
mari minuni, ci pentru că azi s-a împuţinat evlavia şi
credinţa oamenilor, am întrebat pe unul din cei care
spuneau că au văzut şi l-am jurat întru numele lui
Dumnezeu să-mi spună adevărul. Iar acela s-a jurat cu
afurisanie cum că drept şi cu adevărat este.
Şi nu numai pe norodul cel de obşte, ci şi pe
însuşi preaînălţatul domn al oraşului, Andrei Cornarie,
învăţat foarte în limba latinească şi grecească, la care eu
am fost grămătic (secretar) doi ani de zile.
Pe care, eu întrebându-l dacă s-a întâmplat
Minunile Maicii Domnului
210
vreodată să cadă cineva în fântâna când a fost el prin acel
sat, el mi-a răspuns zicând: Frate nu este cu cuviinţă să te
îndoieşti de puterea cea mare a pururea Fecioarei Maria
Maica lui Dumnezeu, ci trebuie să crezi cu tărie, cum că
toate le poate câte le voieşte.
Când am auzit şi eu întâia dată de minunea care
mă întrebi nu am crezut-o, însă odată, când mă aflam în
acel sat, am poruncit oamenilor mei să-mi vestească
îndată ce va cădea cineva înăuntru şi aşa s-a întâmplat că
într-o zi a căzut o femeie. Deci, alergând cu grăbire am
auzit şi am văzut de departe cum a aruncat-o apa afară
tocmai în ceasul când apunea soarele, atunci când toată
apa era scoasă şi iarăşi s-a umplut izvorul şi a rămas plină
până sus.
Atunci am plâns de bucurie şi intrând în sfânta
biserică am cerut iertare de la Preasfânta pentru puţina
mea credinţă cea mai dinainte.
Iar un doctor mi-a spus că nu numai apa izvorului
aceluia are puterea asta; că sunt şi alte ape în multe Iocuri
ale Italiei şi au darul vindecării de felurite boli şi
neputinţe, dar nu au puterea izvorului ce s-a arătat mai
sus.
MINUNEA a 71-a
Vedenie minunată cum că Domnul se
îmblânzeşte către noi
prin rugăciunile Maicii Sale
În cartea numită Livada florilor, la cap. 8, partea
a III-a, se arată că era un duhovnic preasfânt cu viaţa,
care pentru curata lui vieţuire şi alte îmbunătăţite fapte,
când săvârşea Sfânta Liturghie, se învrednicise a vedea
multe vederi de îngeri şi vedenii.
Minunile Maicii Domnului
211
Iar la sfârşitul vieţii sale, s-a învrednicit şi de
această minunată şi înfricoşată uimire pe care o scriem
aici mai jos, pentru încredinţarea tuturora şi pentru
aducerea aminte a noastră totdeauna, poate de frica
acestei prea adevărate şi înspăimântătoare vedenii ne
vom pocăi de fărădelegile noastre, ca să ne izbăvim de
înfricoşata şi groaznica hotărâre a Dreptului Judecător.
Preotul cel arătat mai sus, a văzut cu duhul pe
Domnul nostru Iisus Hristos sezând pe scaunul măririi şi
de-a dreapta Lui pe Prealăudata Stăpâna, iar toată oastea
cea cerească sta aşteptând porunca Stăpânului. Şi a
poruncit Domnul unui înger puternic să lovească în
trâmbiţa cea înfricoşată şi mare foarte pe care o ţinea, şi
lovind îngerul, a ieşit un astfel de sunet încât s-a
cutremurat toată lumea ca o frunză de copac când o bate
vântul.
Iar după puţină vreme a făcut semn Domnul către
îngerul acela, ca să trâmbiţeze a doua oară, şi îndată a
ascultat.
Atunci Maica lui Iisus, cea fără de prihană şi
Preamilostivă, cunoscând cum că după al treilea sunet al
trâmbiţei va fi sfârşitul a toată lumea, s-a sculat de pe
scaun în mijlocul tăcerii şi evlaviei tuturor sfinţilor şi
căzând la preacuratele picioare ale Dreptului Judecător, a
început a se ruga cu sârguinţă spre a îndupleca mare
bunătatea Lui ca pentru nemărginita-i milostivire să
primească a da vreme de pocăinţă păcătoşilor, să-şi
plângă fărădelegile cu care L-au întărâtat pe Dânsul şi
spre mânie L-au pornit.
Iar Domnul a răspuns, zicând: „Ştii o! Maica Mea
preaiubită, câte fărădelegi a săvârşit lumea cea
nemulţumitoare şi în fiecare zi făptuieşte; aşadar, pe bună
dreptate, nu se poate şi nici nu se cuvine ca să o mai
miluiesc vreodată. Că nu numai bărbaţii mireni şi
Minunile Maicii Domnului
212
femeile, ci şi clericii şi monahii Mă răstignesc şi Mă
împung cu păcatele lor, pângărind cu desăvârsire sfinţitul
Chip şi îngereasca vieţuire prin desfrânările lor”. Atunci
Stăpâna, mai cu înfocare a început iarăşi a-L ruga,
zicând: „Fiul meu cel Preadulce, ascultă-mă pe mine,
pentru milostivirile îndurărilor Tale şi pentru Preacurate
Patimile Tale pe care pentru cei păcătoşi le-ai răbdat”.
Răspunsu-i-a Iisus şi a zis: „Ştii, o! Maica Mea, că de
multe alte ori până acum ai îmblânzit dreapta mea mânie
cu rugăciunile şi cererile tale şi nu m-ai lăsat să fac
Judecata cea care se cuvenea, însă oamenii nicidecum nu
s-au făcut mai buni, nici s-au lepădat de răutatea şi
vicleşugul lor cel mai dinainte, ci încă cu mult mai răi sau
făcut, luând în bătaie de joc Crucea şi Patima mea.
Stăpânitorii şi boierii jefuiesc cu neruşinare poporul cel
supus şi muncitor, pângărind Sfintele Porunci cu
petrecerea lor cea desfrânată. Norodul cel de obşte de
asemenea, lepădă şi defăima Poruncile Mele, săvârşind
voile lor cele trupeşti: desfrânările, uciderile, nedreptăţile
şi alte păcate neruşinate şi aducătoare de moarte.
Zis-a iarăşi Stăpâna: „Toate acestea sunt
adevărate, preadulcele meu Fiu, însă, mă rog Ţie, pentru
nemărginită milostivirea Ta, trimite oamenilor Lumina
Darului Tău, ca să-şi cunoască paguba lor şi întorcânduse
să dobândească iertare. Aşa Multmilostive Doamne,
ascultă-mă pe mine şi împlineşte cererea aceasta, nu
pentru că li se cuvine lor — că nevrednici sunt totdeauna
de milă şi de iertare —, ci pentru dragostea mea şi a
tuturor sfinţilor acestora care şi-au vărsat sângele pentru
numele Tău şi au murit în felurite chinuri, defăimând
toate desfătările lumii pentru ca să câştige dragostea Ta.
Deci, te rugăm, Multmilostive Stăpâne: ascultă
rugăciunea noastră”!
Atunci, toţi sfinţii s-au închinat cu Preasfânta,
Minunile Maicii Domnului
213
rugind pe Domnul ca să facă milă. Iar Judecătorul Cel
Preaîndurat, înduplecându-se de rugăciunile Preacuratei
Maicii Sale şi ale tuturor sfinţilor săi, a răspuns cu senină
faţă: „M-ai biruit Maica mea, cu rugăciunea Ta cea
milostivitoare şi ai îmblânzit dreapta mea mânie. Să se
facă dar după voia ta.
Şi voi fraţii şi prietenii mei, cu rugăciunile voastre
aţi schimbat mânia Mea întru milă. Aşadar, voi trimite
iarăşi în lume învăţători şi propovăduitori ca să
îndrepteze pe cei ce păcătuiesc”.
Acestea zicând Stăpânul, a luat sfârşit vedenia. Iar
preotul şi duhovnicul cel mai sus arătat a istorisit-o
fraţilor celor împreună cu el trăitori. Şi pentru ca să-i
încredinţeze că adevărată a fost, a spus fraţilor din
mănăstire — la fiecare îndeosebi—oarecare greşeli
ascunse ale lor, pe care i le-a arătat lui Domnul şi le-a
descoperit să-i povăţuiască duhovniceste pentru ca să se
îndrepteze.
Iar după ce le-a spus cuviosul toate şi-a dat
sufletul său în mâinile lui Dumnezeu.
Veniţi dar, fraţilor şi părinţilor şi toţi cei ce veţi
auzi sau veţi citi aici! Veniţi să plângem fărădelegile
noastre!
Să plângem vremelnic ca să nu ne tânguim veşnic
fără de folos! Să nu ne lenevim de mântuirea sufletelor
noastre, că moartea vine pe neaşteptate şi ne răpeşte ca o
fiară neîmblânzită! Nu e de-ajuns numai să citim cărţile,
ori să ascultăm dumnezeieştile învăţături ca apoi să
rămânem neîndreptaţi, că nici o plată pentru aceasta nu
vom avea, după cum este scris, adică: „Nu se mântuiesc
cei ce ascultă legea şi citesc cărţile, ci acei care fac voia
lui Dumnezeu şi păzesc poruncile Lui”.
Să ne îngrijim dar iubiţilor, mai presus de toate,
Minunile Maicii Domnului
214
de cele ale mântuirii noastre! Doctorul cel Preamilostiv şi
Bun vrea să ne vindecăm şi noi ne lenevim, El vorbeşte
în fiecare din noi şi, în marea Lui milostivire, caută să ne
vindece fără de argint şi fără plată, şi noi, necunoscătorii,
dormităm, ba chiar ne lepădăm, defăimând purtarea de
grijă şi mare mila Lui!
O! nebunia şi nepriceperea noastră!
Stăpâna cea Preacurată roagă necontenit pe
Dumnezeu pentru mântuirea noastră, şi noi suntem
nesimţitori pentru o aşa de mare facere de bine!
Să ne ridicăm din păcat şi să mulţumim
Preacuratei Fecioare pentru nenumăratele daruri şi
binefaceri ce am primit şi primim în fiecare zi de la
Dânsa, şi să zicem acestea:
„Stăpână iubitoare de oameni şi iubitoare de bine!
Îţi mulţumim, Te mărim şi Te slăvim pe Tine.
Propovăduim facerile Tale de bine. Nu ascundem mila
Ta. Pronia cunoaştem şi purtarea Ta de grijă o
mărturisim. Mulţumim pentru nenumăratele Tale daruri
şi bunătăţi, cântând cu mare glas minunile Tale. Tu ne-ai
ridicat din căderea strămoşilor cea de demult. Tu ai
schimbat iarăşi chipul lor în frumuseţea negrăită cea mai
dinainte. Tu, cu înfricoşata purtare în pântece şi Naştere,
ai schimbat chinurile şi durerile naşterii strămoaşei întru
bucurie. Prin Tine de sabia cea care ameninţă am scăpat;
poarta cea încuiată a Raiului ni s-a deschis şi desfătarea
cea mai dinainte iarăşi am dobândit-o. Prin Tine din
stricăciune ne-am izbăvit şi viaţa veşnică cea de sus întru
împărăţia Cerurilor nădăjduim a o dobândi. Pe Tine,
ajutătoare a mântuirii noastre şi Apărătoare nebiruită Te
avem. Tu eşti veselia noastră şi lauda a toată lumea.
Deci Tu, multlăudată Fecioară şi Atotputernică
Stăpână, să nu treci cu vederea rugăciunea celor ce te
Minunile Maicii Domnului
215
cheamă cu credinţă. Tinde mâna Ta celor osteniţi. Scapăi
degrabă pe cei ce sunt în primejdii şi îmblânzeşte
valurile cele sălbatice ale vieţii noastre. Risipeşte cu
suflarea ta cea lină vânturile cele ce ne ispitesc. Plineşte
cererile cele spre folosul nostru ca o puternică ce eşti,
căci ca o Maică ai mare îndrăzneală către Fiul tău şi
Dumnezeu, putere nemărginită şi Stăpânire nebiruită.
Nimic nu stă împotriva puterii Tale. Toate se
supun poruncilor Tale, toate dau loc hotăririi Tale şi toate
slujesc Stăpânirii Tale. Pre Tine, ceea ce eşti mai înaltă
decât toate făpturile, Cel ce S-a născut din Tine mai
presus de fire Te-a pus înainte ca mijlocitoarea noastră, a
păcătoşilor, şi toate rugăciunile Tale le primeşte şi se
veseleşte de ale Tale cereri; Se bucură de ale Tale
rugăciuni; Nu se împotriveşte a le împlini, slava Ta a Lui
socotind-o şi ca un Fiu, după datorie, cererile Tale
împlinindu-le.
Deci şi eu, o, Stăpână! bizuindu-mă pe puterea şi
iubirea Ta de oameni, aduc Ţie acest rod neînsemnat,
care deşi este departe a fi după vrednicie, însă arată
marea mea recunoştinţă către Tine. Că nu numai că
puterea doririi mele nu ajunge a mulţumi după cuviinţă
pentru binefacerile Tale, dar şi închipuirile cele mai mari
nu se pot sui până la milele Tale.
Primeşte dar, o, prealăudată şi cu mii de numiri
numită Stăpână, nu pe cea cuvenită după datorie cântare
(că de ar putea bine şi frumos glăsui toate stelele cerului
şi frunzele copacilor, nu ar putea, după vrednicie, să Te
laude pe Tine), ci după puterea priceperii şi a smereniei
mele, neluând aminte la lucrurile mele şi primind osârdia
ca o Preamilostivă şi iubitoare de bine, dându-mi izbăvire
de păcate şi învrednicindu-mă împărăţiei Cerurilor, Milostiv
făcând pe Fiul Tău, Domnul cel cu totul îndurat,
pentru ca totdeauna şi neîncetat să Te slăvim pe Tine şi
Minunile Maicii Domnului
216
pe Dumnezeul Cel ce s-a născut din Tine, împreună cu
Cel fără de început al lui Părinte şi cu Preasfântul şi
Bunul şi de viaţă Făcătorul Său Duh, în veci. Amin”.12
MINUNEA a 72-a
Pentru sfânta şi făcătoarea de minuni icoană a
Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cea din
mănăstirea cea numită Peştera cea mare, care se
află în eparhia Peloponezului, care se zice
Calavrita13
Despre lucrătorul acestei sfinte icoane arătăm,
cum că din socotinţa obştească şi predanie avem cum că
este zugrţvirea şi sfinţita lucrare a Sfântului Apostol şi
Evanghelist Luca. Şi mai întâi arătăm cum că a fost
zugrav despre care mulţi mărturisesc, printre care şi
Sfântul Gherman (patriarhul Constantinopolului) la
răspunsul ce a dat împăratului Leon Isaurul. Aşadar,
acesta (Sf. Ap. Luca) urmând icoanei Domnului şi
Stăpânului nostru Iisus Hristos, care ca Cel ce este
Înţelepciunea şi întâia Icoană a Tatălui celui nevăzut,
care prin spălare şi ştergere a închipuit pe maramă
dumnezeiasca Sa faţă, cu dumnezeiască minune, pentru
Evgar, Domnul Edesei, a închipuit şi el asemenea pe al
Maicii lui Dumnezeu.
Căci Avgar auzind de minunile Domnului nostru
Iisus Hristos şi având mai multă trebuinţă a-şi curăţi
12 Până aici ţine textul tipărit în ediţia din 1990. În continuare textul
este reprodus după ediţia primă, din 1820.
13 Această descriere împreună cu minunea următoare sau tălmăcit
acum din nou din cartea cea numită Proschinitarul Peşterii celei
mari.
Minunile Maicii Domnului
217
sufletul de păcate, decât trupul de lepră, a scris o epistolă
rugându-L ca să vină până la el, zicând: Iisuse, Cerescule
om vino până aici la cetatea mea care ne va ajunge a ne
chivernisi pe noi amândoi. Căci aud cum că iudeii din
pizmă multă clevetesc asupra ta, şi caută să te omoare. Şi
mă rog vino până la locul nostru. Şi a trimis scrisoarea cu
un om pictor al său, Anania cu numele, care să-i picteze
măcar chipul lui Iisus şi să-i aducă icoana.
Şi mergând Anania n-a putut să-l picteze, căci
Cunoscătorul inimilor, ştiind ceea ce voia Anania, îşi
schimba faţa deseori. Până la urmă s-a spălat şi
ştergându-se şi-a închipuit faţa Sa pe maramâ şi a dat-o
lui Anania.
Astfel Evanghelistul ne-a predanisit început al
sfintelor icoane, pe care Scriptura cea veche nu-l avea
întru multă întrebuinţare pentru frica închinării la idoli.
Aşadar, după aceasta şi dumnezeiescul Apostol
Luca a pictat mai întâi aceeaşi icoană a Stăpânului
Hristos, după care şi a Născătoarei de Dumnezeu trei
prea vestite icoane. Dintre care una este aceasta, nu cu
vopsele, ci din oarecare migmă (adică amestecătura)
ridicată puţin ca şi cum ar fi săpată, ca de trei degete de
groasă şi de un cot de lungă. Şi migma este ca o
amestecătura de ceară şi mastic şi altele asemenea. Însă
pe lângă acestea şi cu volsele pe deasupra a zugrăvit-o.
Iar celelalte două numai cu vopsele pictate.
Dintre care una se află în Rusia mică la o cetate
ce se numeşte Vilna în biserica închinată Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, împodobită cu aur şi cu pietre
scumpe dăruite de cei credincioşi. În tradiţia locului se
păstrează ştirea că din părţile Constantinopolului a fost
adusă, unde, se zice, că a fost adusă în părţile Bizantiei
de însuşi Apostolul Luca şi aşa a ajuns la împăraţii
Bizanţului. Şi de către aceia s-a trimis acolo unde se află.
Minunile Maicii Domnului
218
Cea dintâi zugrăvită este cea a Peşterii celei mari,
iar despre a treia nu se ştie exact unde este.
Aşadar, după ce le-a zugrăvit, Apostolul le-a adus
la Preacurata Stăpână să le vadă şi să le binecuvinteze. Pe
care privindu-le le-a binecuvântat şi a zis: „Darul Celui
născut din Mine, să fie cu acestea”. De atunci Apostolul
purtându-le cu sine le-a dat în diferite locuri. Şi aceasta a
dat-o la Corint sau Ahaia, şi de acolo nevăzut s-a luat şi
s-a pus întru această mare Peşteră, unde s-a şi aflat după
mai bine de 700 de ani.
MINUNEA a 73-a
Pentru tânărul cel ce a chemat cu credinţă
numele Preasfintei Icoane şi cum i-a crescut
piciorul cel tăiat şi însănătoşindu-se desăvârşit sa
făcut monah mai pe urmă
La anul 1684, în părţile Ahaiei la locul cel numit
Aliches şi la satul ce se numeşte Cameniţa, la care a fost
din vechime o episcopie şi o biserică a Sf. Nicolae, fiind
aproape de Ahaia alt sat cu numele cel vechi al eparhiei.
Acolo se afla un tânăr bolnav, cu numele
Ioanichie. Deci acesta yăcând în boală trei ani i s-a
înbolnăvit şi piciorul, şi rănindu-se câte puţin s-a
cangrenat şi a putrezit. Şi a încercat orice leac şi
buruiană14, însă nu s-a vindecat, ci încă i-a şi căzut
piciorul din genunchi . Şi cu toate că chema neîncetat
numele Preasfintei, a fost lăsat a fi aşa spre mai mare
arătare a puterii sale celei nemărginite. Şi fiindcă nici
răbdarea lui nu s-a împuţinat, precum fac mulţi
deznădăjduiţi în ziua de astăzi, adică dacă nu văd grabnic
14 Plantă medicinală.
Minunile Maicii Domnului
219
ajutor în arătare de la Dumneyeu şi de la sfinţi, când cer
prin citiri şi sfinte masle, apoi unii se întorc la diavolul,
prin descântece şi vrăji şi alţii hulesc cârtind asupra lui
Dumnezeu, cum că nu le-a făcut ceea ce le place lor. Însă
tânărul acesta nu a făcut aşa, adică să caute descântece, ci
răbdă lămurindu-se ca aurul în topitoare. Şi cu toate că
era căzut piciorul din genunchi, el chema mereu pe
Doamna noastră cea Milostivă. Deci cu timpul şi-a adus
aminte de sfânta icoană cea de a Peştera cea mare şi de
minunile ei şi suspinând şi umilindu-se, a strigat: „O
Preasfântă icoană! De ce m-ai lăsat şi nu mă miluieşti.
Grăbeşte şi mă miluieşte.”
Atunci uitându-se vede că a început a-i creşte
carnea şi osulş şi puţin câte puţin s-a văzut – o, Darul
minunilor tale Născătoare de Dumnezeu - , întreg piciorul
tânărului şi desăvârşit şi umbla sănătos ca şi mai-nainte.
Şi spre mulţumita darului ei, rudeniile lui au făcut un
picior de argint şi l-au dăruit la sfânta icoană mai-nainte
de a se însănătoşi desăvârşit. Iar mai pe urmă a venit şi
tânărul spre închilarea ei şi a rămas precum zic la
mănăstire şi s-a făut monah, după cum a rămas
consemnat în scris. Căci pe piciorul acela de argint au
scris părinţii minunea aceasta. Şi se află scrisă încă şi
încredinţează despre lucrurile acestea cu mărturii
vrednice de crezare, cum că cu adevărat i-a crescut
piciorul şi s-a făcut desăvârşit ca nu cumva să socotească
cineva că zice neadevăr.
Minunile Maicii Domnului
220
MINUNEA a 74-a
Pentru făcătoarea de minuni icoană a Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte
Romanca sau Lideanca
Sf. Apostol Petru Verhovnicul şi Sf. Ioan
Bogoslovul (Evanghelistul), mai-nainte de a se duce ei
precum şi ceilalţi sfinţi Apostoli la marginile pământului
spre propovăduirea lui Hristos, mai întâi prin cele de
aproape cetăţi, împrejurul Ierusalimului, propovăduiau pe
Hristos. Şi când au fost în cetatea, ce se cheamă Lida,
unde au petrecut un an, mult popor au adus la Hristos
Dumnezeu. Atunci au zidit acolo o biserică în numele
Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. Pentru că era atunci
alinare între creştini, căci după uciderea lui Ştefan
încetase prigoana după o vreme. Cezarul Tiberiu auzind
multe de Hristos Domnul nostru şi negrăitele minuni ale
Lui a poruncit să nu fie prigoniţi creştinii, pentru care
alinare la Faptele Apostolilor se pomeneşte aşa: „Iar
bisericile prin toată Iudeia, şi Galileea şi Samaria aveau
pace”. Şi a fost acea pace până la sfârşitul lui Tiberiu.
Deci întru acea alinare Sf. Apostoli Petru şi Ioan zidind
în Lida acea biserică. S-au dus la Ierusalim şi au rugat pe
Fecioara cea Preacurată, pe Născătoarea de Dumnezeu ca
să meargă în Lida să vadă biserica cea zidită în numele ei
şi să o binecuvinteze şi să o sfinţească pe ea prin a sa
venire. Ca rugăciunile celor ce se vor ruga în ea să fie
bineprimite de Dumnezeu Cel ce S-a născut din ea. Iar
Preacurata Fecioară a zis către dânşi: Mergeţi bucurânduvă
acolo, şi eu cu voi. Iar ei mergând au aflat în biserică
pe un stâlp ce întărea zidirea, nu de mână zugrăvit, ci de
Dumnezeu zugrăvit, chipul Preacuratei Maicii lui
Minunile Maicii Domnului
221
Dumnezeu, cu multă asemănare, cu faţa şi hainele.
Deci ei văzând aceea s-au închinat icoanei
chipului celui nefăcut de mână al Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu şi au mulţumit lui Dumnezeu. Iar dupăa
ceea şi singură a mers Stăpâna şi văzându-şi chipul său şi
mulţimea cea de popor care întru Hristos crezuse, s-a
veselit cu duhul şi a dat acelui chip al său Darul şi
puterea facerii de minuni.
Şi trecând mulţi ani, şi luând împărăţia grecilor şi
a Romei Iulian Apostatul a ridicat mare prigoană asupra
Bisericii lui Hristos. Atunci acel prigonitor a trimis în
Lida o rudenie de un nume cu el ca să şteargă acel făcător
de minune chip al Maicii lui Dumnezeu cu nişte unelte
tăietoare de piatră. Şi minunii a urmat altă minune.
Pentru că cu cât tăietorii de piatră tăiau cu ciocanele şi cu
topoarele şi strunjea acel chip nezugrăvit de mână, pe atât
se vedea că în adâncul stâlpului cu minune străbătea
culorile şi imaginea. Şi ostenindu-se mult şi nesporind
nimic s-au dus deşerţi. Şi străbătea auzul pentru acel chip
al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru cele prea
mari şi fără de număr minuni prin toate marginile lumii şi
se aduna la închinarea aceluia, din toate părţile, mulţime
credincioşi în toţi anii.
Iar dupî ce au trecut mulţi ani, fericitul Gherman,
mai-nainte de luarea arhieriei şi a scaunului patriarhiei de
Constantinopol a mers la Ierusalim ca să se închine
Mormântului Domnului şi celorlalte locuri sfinte. Şi când
era în Lida s-a închinat chipului făcător de minuni al
Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, şi a poruncit unui
pictor să reproducă pe o placă din lemn acel chip. Şi
luând icoana aceea zugrăvită a dus-o cu sine la
Constantinopol şi o avea la mare cinste, şi în toate zilele
săvârşea rugăciunile sale înaintea acelei icoane. Şi a fost
cu voia lui Dumnezeu patriarh în Constantinopol îe
Minunile Maicii Domnului
222
vremea împărăţiei lui Artemie, celui numit Atanasie.
După aceea Leon Isaurul luând împărăţia a adus eresul
luptării icoanelor şi a ridicat prigoană cumplită asupra
celor dreptcredincioşi şi a izgonit pe sfinţitul patriarh
Gherman din scaun cu necinste şi cu pălmuiri multe.
Şi fiind izgonit din biserică şi din casa sa a luat cu
sine două icoane, a lui Hristos Mântuitorul şi a
Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, copia celei din Lida. Şi
călătorind cu corabia spre locul de surghiun (exil) a scris
preasfinţitului Grigore papa Romei celei vechi o scrisoare
în care îl înştiinţe despre nedreapta sa izgonire şi
prigoana ridicată în Constantinopol de către împăratul cel
luptător de icoane, împotriva celor dreptcredincioşi.
Şi făcând loc în scândura icoanei lui Hristos a
băgat acolo scrisoarea aceea pecetluită, însemnând
vremea şi ceasul şi locul unde şi când a fost scrisă. A
sărutat acea sfântă icoană a Mântuitorului şi de două ori
zicând: „Povăţuitorule, Povăţuitorule, mântuieşte-te pe
Tine şi pe noi”, a lăsat icoana pe mare şi plutind a ajuns
la Roma şi s-a făcut întru acea noapte arătare
preasfinţitului papă de venirea chipului lui Hristos.
Iar papa dimineaţă, la răsăritul soarelui a luat
clerul său cu lumânări şi cu cădiri şi au şezut într-o
corabie mică şi pe râul Tibru coborau spre mare întru
întâmpinarea icoanei Mântuitorului. Şi când au ajuns la
gura râului unde intră în mare, a văzut icoana în preajmî
pe apă mergând şi s-a umplut de spaimă şi de bucurie şi
s-a închinat cu bună credinţă. Apoi a grăit papa către
icoană cu lacrimi: „Dacă la noi nevrednicii ai venit
Stăpâne, rugămu-ne Ţie precum cu preaslăvire pe ape ai
umblat aşa şi în mâinile noaste să te sui. Pentru că nu
îndrăznim ca cu ale noastre porniri să ne atingem de
Tine. Şi îndată icoana din mare în vazduh s-a ridicat şi,
ca o pasăre zburând, a venit în mâinile arhiereului. Iar
Minunile Maicii Domnului
223
acela sărutându-o cu lacrimi de bucurie şi cu vrednică
cinste lăudându-o a dus-o în Roma cu cântare de psalmi.
Şi a purtat-o prin toată cetatea, ca de toată mulţimea
poporului să fie văzută acea dumnezeiască icoană. Apoi a
pus-o în biserica cea mare a Sf. Apostol Petru. Şi scoţând
din scândură scrisoarea patriarhului care neudată de apă
rămpsese, a citit-o şi a înţeles cele ce se făceau de către
împăratul cel rău credincios în Constantinopol.
Însă şi aceasta s-a înştiinţat, că într-o zi şi o
noapte acea icoană a Mântuitorului din Constantinopol la
dânşii a venit, şi slăveau toţi puterea cea neajunsă a lui
Dumnezeu. Iar pentru eresul ce se ridicase în răsărit şi
pentru izgonirea prea sfinţitului Gherman, papa se
mâhnea foarte şi cu grea întristare se cuprindea. Şi a scris
împăratului cu îndrăznire, mustrându-i păgânătatea lui.
Iar de la icoana Mântuitorului în Roma multe
minuni se săvârşeau, pentru că felurite neputinţe din
oameni se izgoneau.
Prea sfinţitul Gherman intru izgonire petrecând,
atunci când s-a apropiat de fericitul său sfârşit, şi fiindcă
neîncetăta necinstire şi batjocură se facea sfintelor
icoane, pentru că unele erau scuipate şi sfărâmate altele
ăn tină aruncate şi cu picioarele călcate altele cu foc arse,
a scris alţă carte la cel întâi de pe scaunul Romei
înştiinţându-l de cele ce se făceau. Şi în scândura altei
icoane, care era a preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
ceea din Lida, a scobit loc şi acolo a ascuns a sa
scrisoare, în care a trecut şi vremea şi ceasul în care a fost
scrisă. Şi apucând icoana cu multă plângere a zis: „Mergi
Stăpână, mergi, şi scapă fugind acum, nu de Irod în
Egipt, ci de vrăjmaşul cel cu nume de fiară, mergi la
Roma, la cei binecredincioşi ca să te păzească împreună
cu cel mai înainte de veci al tău Prunc, de urâtele mâini
ale luptătorilor de icoane. Treci această întinşă şi largă
Minunile Maicii Domnului
224
mare cu înotare fără de primejdie, pentru că porţi pe
Făcătorul cerului şi al pământului şi al mării. Mergi şi
scapă în mâinile plăcutului tău Grigorie. Iar pe noi cei ce
pentru cinstirea ta ne primejduim în sânurile lui Avraam
ne sălăşluieşte şi în cereştile tale lăcaşuri ne pomeneşte.”
Aşa grăind Sf. Gherman, şi udând cu lacrimi şi sărutând
cu dragoste sfânta icoană a lăsat-o pe mare.
Şi a călători icoana mai repede decât zborul
vulturului şi într-o zi şi o noapte a ajuns la Roma şi întru
acea noapte i s-a făcut papii înştiinţare de venirea icoanei
cereştii Împărătese. Iar el sculându-se ca mai înainte la
icoana lui Hristos, aşa şi înaintea icoanei Maicii lui
Dumnezeu, cu tot clerul şi cu lumânări şi cădiri, pe râul
Tibru au ieşit întru întâmpinarea ei. Şi când erau la gura
mării toţi au văzut acea icoană a Maicii lui Dumnezeu
stând aproape, pe ape şi spre dânşii venind. Şi întinzând
şi papa spre dânsa mâinile sale, ea singură pe mâinile lui
s-a suit şi a primit-o pe ea cu mare bucurie. Apoi
închinându-se au sărutat-o şi s-au întors în cetate
minunându-se de aceste mari şi minunate lucruri ale lui
Dumnezeu. Şi deschizând tăietura cea din scândura
icoanei a aflat scrisoarea prea sfinţitului patriarh
Gherman şi citind-o a înţeles că doar cu o zi înainte
icoana fusese trimisă la ei, şi au slăvit minunile lui
Dumnezeu.
Iar de Sf. Gherman îi era jale, pentru că un
luminător atât de mare al Bisericii în izgonire prin sfârşit
de moarte se stinge. Şi aplâns pentru dândul foate mult.
Şi icoana cea preacinstită a Maicii lui Dumnezeu
a dus-o prin toată cetatea ca şi pe a Mântuitorului. Şi
intrând în Biserica Sf. Petru a pus-o în lăuntrul altarului
şi de multe tămăduiri se săvârşeau de la ea.
După aceasta, trecând mai bine de o sută de ani,
când luptătorii de icoane au pierit şi a împărăţit Mihail cu
Minunile Maicii Domnului
225
maica sa Teodora şi eresul cel luptător de icoane din
Constantinopol cu totul se stinsese, atunci în Roma
icoana aceea, care din Lida după cea nezugrăvită de
mână era zugrăvită, iar de Sf. Ghermas slobozită din
surghiul spre Roma, şi în altar pusă, a început singură de
sine adeseori a se mişca fără să fie atinsă. Şi se făcea
aceasta în multe zile, uneori la cântarea de dimineaţă,
alteori la cea de seară, alteori la Liturghie. Şi era nu
puţină mirare şi frică romanilor pentru o minune ca
aceea, pentru că socoteau că acela este semn pentru
oarecare mânie dumnezeiască ce avea să vină asupra lor.
Atunci, în Roma era papa Serghie. Şi odată fiind
papa singur la soborniceasca cântare în biserică, a început
icoana aceea cu multă mişcare a se clătina, pe care
văzându-o toţi, s-au spăimântat. Şi încetând cântarea, au
început a striga cu mare glas: Doamne miluieşte multă
vreme. Şi de vreme ce era chemată mila Domnului de
către mulţi, icoana s-a alinat din mişcare. Şi după puţin
iarăşi ridicându-se şi sunet prin mişcarea sa făcând s-a
luat prin văzduh de la locul ei. Şi strigând toţi s-au adunat
în altar vrând să o sprijinească cu mâinile, ca să nu cadă
pe pământ şi să se sfărâme, dar nimeni nu putea să o
ajungă şi să se atingă de ea, pentru că pe deasupra
mâinilor omeneşti prin văzduh purtându-se umbla prin
biserică şi cu înceată mişcare , cu nevăzute mâini
îngereşti a fost scoasă afară. Iar papa cu tot clerul şi
poporul spăimântându-se de acea preaslăvită vedere,
urmau unde mergea icoana. Iar ea ducându-se la malul
Tibrului s-a coborât pe apă, îndreptându-se spre mare. Iar
poporul de pe mal urma privind cu plângere cu se duce
acea icoană de la ei.
Iar papa vărsând lacrimi se tânguia zicând: Vai
nouă o, Împărăteasă, ai nouă, o, Doamnă, unde te duci de
la noi dumnezeiescule sicriu. Pentru că aşa cum ai venit
Minunile Maicii Domnului
226
la noi pe apă, aşa te duci acum pe aceeaşi cale de la noi.
Deci ne temem ca să nu ne ajungă şi pe noi muncirile
luptătorilor de icoane pentru care tu din cetatea lui
Constantin ai fugit. Şi acum iarăşi fugi de la Roma. Ci, o
Atotputernică, până când nu alinezi pe acel vifor
ereticesc, care tulbură Biserica lui hristos. Acestea şi mai
multe le grăia papa, tânguindu-se şi petrecând icoana cu
privirea până când s-a pierdut în zare. După aceasta a
poruncit papa ca această preaslăvită minune să fie
consemnată în scris în cărţile bisericeşti spre aducere
aminte, a generaţiilor ce vor urma şi spre slava Maicii
Domnului nostru Iisus Hristos.
Iar icoana aceea sfântă a ajuns la Constantinopol
a doua zi şi în liman, aporoape de paaturile împărăteşti sa
aflat. Şi a fost scoasă din apă de nişte oameni
binecredincioşi ce se aflau acolo, care au dus-o la
împărăteasca Teodora, socotind că acea icoană este
dintru acele icoane pe care luptătorii de icoane le-au
aruncat în mare, legându-le de pietre grele.
În acea vreme de la binecredinciosul împărat
Mihail şi de la prea sfinţitul patriarh Metodie s-au trimis
din Constantinopol nişte oameni vestiţi din rânduiala
duhovnicească şi mirenească cu scrisori la papa
înştiinţându-l de soborul sfinţilor părinţi cel de loc ce s-a
făcut în Constantinopol, la care eresul luptătorilor de
icoane a fost anatematizat, iar cinstirea icoanelor întărit şi
binecuvântată. Cât au stat la Roma au auzit toate facerile
de minuni ale icoanei Mântuitorului şi ale Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, cum pe vremea papei Grigorie
au ajuns la Roma venind pe mare de la patriarhul
Gherman şi cum nu demult icoana Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu singură, de sine, a plecat din Roma.
Acestea auzindu-le trimişii le-au însemnat în scris
pentru ei. Şi întorcându-se la Constantinopol au spus
Minunile Maicii Domnului
227
împăratului şi maicii lui, împărăteasa Teodora, şi prea
sfinţitului patriarh Metodie toate cele auzite despre
icoanele făcătoare de minuni din Roma. Atunci
împăratul, împărăteasa şi patriarhul şi-au adus aminte de
icoana cea aflată în limanul mării, şi şi-au zis: Au nu este
aceasta icoana cea din Roma?
Au trimis soli la Roma ca să se încredinţeze dacă
este aceea icoana, şi aflând că aceea este au cunoscut că
de la plecarea din Roma şi sosirea la Constantinopol
călătorise o zi şi o noapte. Şi au proslăvit toţi această
facere de minuni cea atotputernică a lui Dumnezeu.15
Atunci prea sfinţitul patriarh Metodie cu tot
clerul, luând acea sfântă icoană de la palaturile
15 Înseamnă că această sfântă icoană, după semnele ce poartă, se pare
a fi aceea e se află aici întru această mănăstire a Pantocratorului, ce
se zice şi a Neamţului, care este cu două feţe. Adică pe o faţă a
icoanei este chipul Maicii Domnului, iară pe alta a sfântului
Gheorghe. Fiindcă, după cum este ştiut de toşi, patria Sf. Mare
Mucenic Gheorghe a fost Palestina şi cetatea Lida, unde după
sfârşitul său mucenicesc a fost îngropat, după cum scrie Sf. Simeon
Metrafrast şi alţii.
Deci de aici se vede că Sf. Gherman patriarhul
Constantinopolului zugrăvind chipul Născătoarei de Dumnezeu, a
zugrăvit şi pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe pe cealaltă parte. Această
icoană se afla la Constantinopol în zilele împăratului Ioan
Paleologul. Apoi şi icoana ce se află în această sfântă mănăstire a
Neamţului de acelaşi împărat se scrie că a fost trimisă ca dar
voievodului Alexandru cel Bun.
Şi putem concluziona că precum icoana s-a dus din
Constantinopol la Roma pe vremea eresului luptătorilor contra
icoanelor, apoi când Roma urma să cadă în abateri de la
dreaptacredinţă, s-a întors iarăşi la Constantinopol, care se întorsese
la adevătata credinţă, unde a şi petrecut mulţi ani. Asemenea şi mai
pe urmă, văzând că cetatea Constantinopolului avea să cadă în mâna
agarenilor, a binevoit să iconomisească mai înainte de vremea aceea
şi să vină întru acest binecuvântat pământ, prin chipul după cum se
scrie în istoria următoare, şi a se aşeza întru această sfântă mănăstire
ca să fie Apărătoare şi Scut a toată ţara.
Minunile Maicii Domnului
228
împărăteşti cu petrecerea a tot poporul a dus-o în biserica
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu unde au aşezat-o,
bucurându-se de dăruirea ce li s-a făcut de către
Dumnezeu şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
De atunci icoana s-a numit „Romanca” ca ceea ce
de la Roma venise. Şi se făceau de ea minuni preamulte.
MINUNEA 75
Pentru musulmanul ucis de tâlhari şi înviat de
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.16
În decembrie 2004, un arab din Arabia Saudită,
un mahomedan, s-a prezentat înaintea mai multor agenţii
de publicitate, să relateze următoarea întâmplare
incredibilă, pe care a trăit-o şi care i-a schimbat viaţa sa
(întâmplarea a apărut la TV, pe Internet, la radio, şi a
circulat prin ziarele, magazinele şi pamfletele din
întreaga Arabie Saudita, Siria, Palestina, şi evident în
toate ţările învecinate17.
Cu câţiva ani în urmă, acest om s-a căsătorit cu o
16 Această minune are la bază povestirea Arhimandritului Nektarios
Serfes, Boise, Idaho USA, a cărui biografie pe scurt poate fi găsită la
adresa http://www.serfes.org/about.htm
17 Noi am găsit-o citată pe internet pe mai multe site-uri, dintre care
amintim doar câteva pentru încredinăarea cititorilor. Textul în
engleza publicat la
http://www.pigizois.gr/agglika/the_miracle_in_siria.htm
http://www.spc-innsbruck.at/radnaverzija/english.htm
http://www.neepeople.com/journeymanjames/when-i-was-amoslem.
html
http://www.pbase.com/mansour_mouasher/saydnaya
Apoi l-a găsit şi în “All Saints Herald”, o publicaţie a
Bisericii Ortodoxe Greceşti “A tuturor sfinţilor”, iulie – august 2005,
şi a fost preluat de la adresa
http://www.all-saints.ca/news/herald_2005_aug.pdf
Minunile Maicii Domnului
229
foarte bogată femeie musulmană, dar stearpă. Ca şi anii
trecuţi, şi în ciuda tuturor eforturilor lor şi
considerabilelor cheltuieli medicale cu mulţi doctori, ei
rămâneau fără copii.
Părinţii soţului i-au sugerat acestuia să-şi mai ia o
a doua soţie, în timp ce susţine şi căsătoria iniţială
(conform legilor locale, acestea permit până la 4 căsătorii
simultane).
Fiind epuizat, necăjit şi descurajat, el n-a primit
sfatul părinţilor săi, ci a ales mai bine să petreacă o
vacanţă cu soţia sa, în Siria.
Acolo, au închiriat o limuzină cu şofer, care să le
servească şi ca ghid de călătorie pentru întreaga şedere şi
la excursiile prin întreaga Sirie.
Pe măsură ce se derula vacanţa, şoferul observă
că acest cuplu din Arabia Saudită trăia în amărăciune,
durere şi supărare. Având câştigată familiaritatea faţă de
acest cuplu, şoferul i-a întrebat prudent, de ce păreau a fi
atât de nefericiţi. Poate era din cauza că el nu conducea
excursia pe placul lor? Cuplul mărturisi şoferului, că
sursa nefericirii lor era imposibilitatea de a avea copii.
Şoferul, care era deasemeni musulman, le-a spus atunci,
că în Siria, creştinii, în special creştinii ortodocşi au o
mănăstire, numita Panaghia Saidraya (cuvânt arab, care
înseamnă Maica Domnului, Doamna noastră) şi acei
oameni, care nu pot avea copii, găsesc mângâiere şi
ajutor la icoana Ei făcătoare de minuni. Cei necăjiţi şi
îndureraţi de diverse probleme şi necazuri merg la
această mănăstire şi primesc să mănânce o bucăţică de
fitil de la candela care arde înaintea icoanei făcătoare de
minuni. Şi, atunci, „Maria” creştinilor le dăruieşte lor
după credinţa lor, ceea ce doresc.
Emoţionaţi, arabul saudit şi soţia sa i-au cerut
Minunile Maicii Domnului
230
şoferului să-i ducă la mănăstirea „Saidnaya”18 la
„Stăpâna creştinilor”, şi i-a spus, că dacă vor avea un
copil, atunci el se va întoarce şi îi va dărui 20.000 $
americani iar mănăstirii va dărui 80.000 $ americani.
Astfel, ei au mers la mănăstire şi au făcut precum
au fost învăţaţi.
După ce şi-au terminat vacanţa s-au întors în
pamantul natal şi, după un timp, soţia a rămas
însărcinată. În câteva luni, ea a dat naştere unui baiat
drăgălaş. A fost o adevărată minune a Maicii Domnului.
Dar minunii urmează altă minune şi mai mare, ca astfel
darul lui Dumnezeu şi mila Maicii lui Dumnezeu să nu
rămână tăinuit. Căci Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
ascultându-le şi împlinindu-le rugăciunea a lucrat să le
câştige şi sufletele pentru împărăţia cerurilor şi prin ei şi
alte multe suflete.
După ce soţia sa a născut, fericitul tată a vrut să se
întoarcă în Siria, ca să-şi îndeplinească promisiunea pe
care o făcuse.
Ajuns în Siria, el a telefonat aceluiaşi şofer şi i-a
cerut să fie luat de la aeroportul din Damasc. Însă şoferul
era era viclean şi rău, iar diavolul i-a pus în gând să
jefuiască e acel om. Ca să-şi împlinească gândul şi-a
convins pe doi prieteni ai săi, să meargă, împreună cu el,
la aeroport, pentru a-l lua pe bogatul arab-saudit, ca
împreună să-i ia toţi banii şi să-l omoare.
Astfel, ei l-au luat pe bogatul om de la aeroport.
Pe drum el le-a spus prietenilor şoferului, că le dă şi lor,
la fiecare câte 10.000 $ americani, în semn de bucurie şi
mulţumire că i s-a născut un fiu. Nici nu bănuia că ei
hotărâseră să-l omoare. Aceşti oameni răi şi insetaţi de
bani au deviat de la drumul spre mănăstire, şi au mers
18 Site-ul manastirii se află la adresa
http://www.saidnayanet.com/en/saidnaya.htm
Minunile Maicii Domnului
231
spre un loc pustiu. Acolo l-au omorât pe acel om, i-au
tăiat capul şi alte părţi (mâini şi picioare) ale corpului în
bucăţi.
Orbiţi de patimă şi biruiţi de oroarea faptei lor, pe
care tocmai o săvârşiseră, au pus rămăşiţele omului în
portbagaj, în loc sa le lase chiar acolo.
După ce i-au luat banii, ceasul şi tot ce avea, ei au
mers să caute un alt loc pustiu, pentru a se debarasa de
rămăşiţe. Însă, pe când se aflau pe drumul naţional,
maşina li s-a defectat şi s-a oprit în mijlocul drumului.
Cei trei tâlhari şi ucigaşi au coborât pentru a descoperi de
ce s-a oprit maşina dintr-odată şi pe neaşteptate. Atunci
un trecător s-a oprit să-i ajute, dar aceştia, speriaţi că
fapta lor teribilă va fi descoperită, au pretins ca n-au
nevoie de ajutor. Dar, în timp ce părăsea locul,
automobilistul a reţinut faptul ca în spatele vehicolului
curgea sânge, şi a telefonat la poliţie, pentru a investiga
cazul, căci cei trei arătau a fi suspecţi.
Poliţia a venit, şi ei au văzut sângele de sub
maşină, pe pavaj, şi atunci au ordonat să se deschidă
portbagajul.
Ei bine, când ei au deschis portbagajul, o,
minunile tale Stăpână!, sauditul a ieşit din portgabaj, viu
şi nevătămat, sănătos, spunându-le:
„Chiar acum, Preasfânta a terminat de cusut gâtul
meu, chiar aici (arătându-le locul pe Mărul lui Adam),
după ce mai întâi a terminat de cusut restul corpului
meu”.
Văzând aceasta, cei trei criminali imediat şi-au
pierdut minţile, şi au înnebunit. Poliţia i-a încătuşat şi i-a
dus la un azil de nebuni. Criminalii au început să
delireze, zicând că nu poate fi posibil ca sauditul pe care
ei l-au omorât, decapitat şi disecat să mai fie viu!
Sauditul s-a dus la un centru medical pentru a fi
Minunile Maicii Domnului
232
investigat de doctori şi examinatori medicali, care au
confirmat şi atestat că acele cusături au fost făcute foarte
recent, validând prin aceasta minunea produsă. Cusăturile
erau şi sunt încă evidente.
Când sauditul a ieşit din protbagaj, a avut
literalmente aparenţa, că tocmai a fost refabricat
(reasamblat), cu care el se confesa permanent, că
Preasfânta a adunat corpul său şi l-a reînviat, cu ajutorul
Fiului Ei.
Imediat după aceasta, sauditul şi-a chemat rudele,
să vină în Siria şi ei au mers împreună la mănăstirea
Panagia Saidnaya şi au înalţat rugăciuni de mulţumire,
laude şi slavă, şi în locul unui dar iniţial de 80.000 $
americani (cât a promis), el a dat 800.000 $ americani,
Maicii Domnului.
Astăzi, aşa cum relatează detaliile acestei
zdrobitoare minuni, el începe povestirea cu: „Când eram,
musulman, aceasta mi s-a întâmplat mie”, aceasta
indicând faptul că atât el cât şi familia sa nu mai sunt
musulmani, ci s-au convertit la dreapta credinţă creştină.
Minunea a năucit cu înfricoşare întreaga naţiune
arabă şi pe toţi din Orientul Mijlociu.
Sfârşitul cărţii Minunilor Maicii Domnului
Si lui Dumnezeu slavă
Minunile Maicii Domnului
233
HOTĂRÂRE
sinodicească pentru adeverirea minunilor
Celor ce nu primesc cu credinţă curată şi cu tot
sufletul şi inima, Minunile cele de spaimă ale
Mântuitorului nostru şi Dumnezeu şi ale Stăpânei noastre
Născătoarei de Dumnezeu care l-a născut pe Dânsul fără
de prihană şi ale celorlalţi sfinţi, ci se ispitesc cu dovezi
şi cuvinte sofisticeşti (amăgitoare) ca să prihănească ca
pe unele ce ar fi cu neputinţă, sau după ceea ce li se pare
a le tâlcui şi după a sa socoteală a le alcătui, Anatema.19
19 Această hotărâre sinodală am tipărit-o aici la sfârşitul minunilor
Prealăudatei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, după cum
este în Triod în Duminica Ortodoxiei. (Cu toate că această rânduială
unde se găseşte scrisă hotărârea aceasta încă până acum la Trioadele
cele româneşti nu se află puse, însă aicea s-a pus de la cel grecesc).
Am făcut aceasta pentru ca să o vadă toţi câţi fără de socoteală şi
zavistuind se îndoiesc necrezând pe cele scrise ca şi cum ar fi cu
neputinţă, pentru ca să se smerească măcar ca să nu se afle sub
anatema cea de sus zisă ; să creadă mărturisind cum că nu numai câte
am scris, ci şi altele nenumărate poate să le şi săvârşească
Împărăteasa cea Atotputernică. Pentru ale cărei rugăciuni o, de am
dobândi fericirea cea veşnică. Amin.
Minunile Maicii Domnului
234
ISTORIE
Pentru sfânta icoană a Preasfintei Stăpânei
noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea
Fecioarei Maria, ce s-a aflat în scrisorile sfintei
Mitropolii a Moldovei, scrisă de Prea Sfinţitul
Gheorghe, Mitropolitul Moldovei, la anul 1723.
Înştiinţare facem pentru obiceiul pământului
Moldovei, că întâmplându-se aici Domnul măria sa
Alexandru voievod şi mitropolit Prea Sfinţitul Kir Iosif,
care a fost şi la soborul al optulea, şi cu părintele
ieromonah Gheorghe Ţamblac, fiind mare bogoslov (care
s-a săvârşit la Moscova).
Înaintea acelui sobor fiind la Constantinopol
împărat creştinesc Manuel Paleologul, iară fiul lui Ioan20
20 În unele izvoare este pus în mod greşit numele Andronic, însă
numele fiului lui Manuel Paleologul a fost Ioan (acestuia ce a fost şi
împărat). Deşi alt fiu a avut cu numele Andronic şi un frate care era
orbit de tatăl lor Ioan Paleologul, ginerele lui ioan Cantacuzino. Deci
şi din ani se cunoaşte că Ioan Paleologul a fost acesta care şi la
deşarta adunare de la Florenţa a fost precum se pomeneşte de Iosif
mitropolitul, care şi el după aceea a fost la Florenşa. Deci cu greşeală
s-a numit Andronic în loc de Ioan.Căci Andronic fiul lui Manuel nu
a fost împărat, ci numai despot al Tesalonicului, pe care şi vânzândul
veneţienilor s-a dus la Muntele Athos şi a primit îngerescul chip.
Acolo a primit numele de Acachie, unde a şi murit, îngropându-se la
mănăstirea Pantocratorului. Iar Ioan Paleologul a trecut prin
Moldova precum arată şi Gheorghe Franţi ; că a scris tatălui său,
Manuel Paleologul, din ţara ungurească de i-a trimis corăbii la
cetatea Chilia la Dunăre de l-a adus la Constantinopol unde după
puţin murind tatăl său a rămas el împărat. Şi a cinstit pe Alexandru
voievod cu numele de despot şi cu coroană crăiască după cum arată
Minunile Maicii Domnului
235
Paleologul era la Viena fiindcă era ginere cezarului de
Viena. Iar la vremea bătrâneţiilor lui Manuel Paleologul a
trimis la Viena la fiul său Ioan chemându-l să meargă la
Constantinopol să fie împărat în locul lui Manuel, tatăl
său. Deci mergând să treacă la Constantinopol, a venit pe
la Tara Moldovei şi a ieşit întru întâmpinarea lui fericitul
Alexandru voievod cu tot senatul. Asemenea şi Prea
Sfinţitul mitropolit Kir Iosif cu tot clerul bisericesc, după
cum se cuvine unui împărat creştinesc şi l-au petrecut
până la cetatea Chilia la Dunăre. Iar împăratul Ioan
Paleologul văzând ţară ca aceasta şi popor înţelept şi
dreptcredincios şi arhiereu şi cler învăţat şi împodobit cu
toate obiceiurile creştineşti ale Bisericii
Constantinopolului, zicând, cum că ţară ca aceasta toate
darurile şi rodurile pământului şi obiceiurile şi
înţelepciunea şi iubirea de străini nicăiri nu a văzut, nici
nu a auzit să fie.
Şi întrebând pe Alexandru voievod la care
împărăţie este supus, Măria sa a răspuns că îşi stăpâneşte
ţara cu sabia despre toţi megieşii şi despre toţi
neprietenii. Şi întrebând şi pe Prea Sfinţitul mitropolit kir
Ioasif la care Patriarhie este supus, Prea Sfinţia sa a
răspuns, cum că este supus scaunului de Ohrida. Şi s-a
făgăduit luminatul împărat cum că dacă va merge la
Constantinopol va face Moldova ca Ohrida şi ca Ciprul,
adica să fie nesupuse şi neplecate niciunei eparhii. Şi
mergând la Constantinopol a luat împărăţia. Iar Manuel
împăratul, tatăl lui Ioan, s-a călugărit. Şi strângând sobor
cu patru patriarhi şi cu toţi mitropoliţii a ridicat
mitropolia de sub ascultarea Ohridei şi a aşezat-o să fie
ca un patriarh; precum este Ohrida şi Ciprul aşa şi
Moldova. Şi acele soborniceşti cărţi le-a trimis de la
Constantinopol la Alexandru voievod şi la Prea Sfinţitul
şi Dimitrie Cantemir voievod în cartea sa la fila 109.
Minunile Maicii Domnului
236
kir Iosif. Şi a fost la mănăstiea Neamţului, care eu
smeritul Gheorghe cu mila lui Dumnezeu, Mitropolit
Moldovei mărturisesc cu jurământ că le-am văzut cu ochi
mei şi au fost la mănăstirea Neamţului acele împărăteşti
scrisori până la stricarea şi risipirea ţării ce s-a întâmplat
în domnia lui Dumitraşc voievod.
Iară acele soborniceşti cărţi erau scrise pe
pergament cu pecete pajură împărătească în argint şi cu
iscăliturile patriarhilor şi a câtorva arhierei. Şi dimpreună
cu aceste mai sus pomenite a trimis împăratul Ioan
Paleologul, fericitului Alexandru voievod coroană
împărătească şi alungidă, care port l-au ţinut toţi domnii
până la domnia lui Alexandru voievod Lăpuşneanu. Şi a
mai trimis împăratul Ioan Paleologul dar Prea Sfintului
Părinte kir Iosif mitropolitul, o sfântă icoană făcătoare de
minuni cu două feţe, de o parte Preasfânta Curata
Născătoare de Dumnezeu şi de cealaltă parte Sf. Mare
Mucenic Gheorghe care până astăzi se află în mănăstirea
Neamţului. Şi dimpreună a trimis şi mitră şi scaun căci
mai înainte mitropoliţii Moldovei slujeau Sf. Liturghie
numai cu felon. Iar maica împăratului Ioan Paleologul,
căreia îi era numele Ana, împărăteasa lui Manuel şi
Măria sa încă a trimis darul Anei doamnei fericitului
Alexandru voievod, o sfântă icoană cu Sf. Ana, maica
Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi
aceasta făcătoare de minuni, ferecată şi împodobită cu
cheltuială împărătească. Iar Măria sa împărăteasa a
trimis-o dar mănăstirii Bistriţa, ctitorie a fericitului
Alexandru voievod şi a doamnei sale Ana.
Iar această sfântă icoană, cu Sf. Ana, la vreme de
neploaie scoţându-se cu Litie afară din mănăstire, îndată
ploua, dacă nu peste tot, măcar căt ţinea hotarul
mănăstirii negreşit ploua.
Iar în zilele lui Ştefan Gheorghe voievod s-a
Minunile Maicii Domnului
237
întâmplat de a mers la mănăstirea Neamţului şi Nicolae
Gramaticul, fratele lui Postolache Milcu, căruia i-a tăiat
nasul Ştefan voievod, fiul lui Vasile voievod, care a
tălmăcit şi Biblia din limba elinească pe limba
românească, când a fost la Constantinopol Capichihaia
lui Grigore voievod domnul Ţării Româneşti. Pe care
izvod l-a dat şi în tipar Şerban voievod Cantacuzino,
domnul Ţării Româneşti. Şi acel Nicolae Gramaticul a
citit acele hrisoave împărăteşti şi patriarheşti care scriau
despre sfânta icoană de la mănăstirea Neamţului că este
făcătoare de minuni. Asemenea şi pentru Sf. Ana de la
mănăstirea Bistriţa.
Iar Mitropolia Moldovei nu este supusă niciunui
patriarh precum arată sfânta Pravilă cea mare la fila 402
şi 403. Iar de zic românii din Ţara Românească cum că ei
nu ştiu de unde au luat moldovenii această putere, de nu
se pleacă nici Ohridei nici Constantinopolului, noi
spunem că ştim. Şi această istorie am scris-o eu
Gheorghe smeritul Mitropolit al Moldovei cu mâna mea.
Iar când a fost Nicolae Grămăticul la mănăstirea
Neamţului de a tălmăcit istoria aceasta de pe acele
hrisoave împărăteşti şi patriarheşti în zilele lui Ştefan
Gheorghe voievod, erau ani de la Hristos 1655 februarie
17. iar până la bătrânul Alexandru voievod erau 1401.
ISTORIE
Pentru sfinţirea bisericii ce se numeşte acum
mănăstirea Neamţului (după numele râului), al cărei
hram este Înălţarea Domnului Dumnezeu şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Care s-a sfinţit de
Prea Sfinţitul Mitropolit al Sucevei, kir Teoctist, care a
fost şi igumen sfântului lăcaşului acestuia al Neamţului
Minunile Maicii Domnului
238
în vremea aceea când s-a zidit sfântă biserica aceasta cu
cheltuiala binecredinciosului şi de Hristos iubitor domn
al Moldovei, Ştefan voievod cel mare, fiul lui Bogdan
voievod.
Întru acea vreme a venit Albert craiul leşilor cu
război asupra lui Ştefan voievod cu multă putere. Şi mult
bătând asupra cetăţii Sucevei n-au putut să o ia. Şi s-a
întors fără de ispravă.
Iar Ştefan vpievod s-a dus după dânsul cu putere
cu ostaşii săi, şi ajungându-l la codri Cosminului l-a
bătut, sf-râmându-i puterile lui în anul 1497 octombrie
26, în ziua sfântului mare mucenic Dimitrie, în al 41-lea
an al domniei sale. Apoi întorcându-se de la război cu
mare biruinţă la scaunul său la Suceava, ducând
mulţimea leşilor robi.
În acelaşi an a mers la mănăstirea Neamţului
împreună cu Prea Sfinţitul Mitropolit Teoctist de a sfinţit
biserica în luna noiembrie în 14 zile. Pentru care singur
mitropolitul Teoctist zice că şi singur s-a ostenit
împreună cu casnicii lui Ştefan voievod şi cu fraţii ce sau
aflat atunci la acest sfânt lăcaş.
Această istorie s-a aflat într-o sfântă Evanghelie
sârbească cu mână pe pergament, ce este şi până astâzi
ăntru această sfântă mănăstire a Neamţului.
Minunile Maicii Domnului
239
CUPRINS
1. Pentru iudeii cei ce au orbit, şi pentru cel ce i s-au tăiat
mâinile şi după ce a crezut în Hristos, de Născătoarea de
Dumnezeu s-a vindecat 9
2. Pentru moarta care a hrănit cu lapte pruncul său şi
după un an a înviat 10
3. Vedenie de folos pentru un oarecare Ioan 11
4. Pentru biserica Născătoarei de Dumnezeu cea din
Neoriu 12
5. Pentru orbul pe care l-a luminat apa izvorului cel
primitor de viaţă 14
6. Pentru împăratul Leon cel înţelept 14
7. Pentru Tesaloniceanul care a înviat prin apa izvorului
cel primitor de viaţă 15
8. Pentru Sfântul Roman, Cântăreţul, care a făcut
Condacele tuturor Sfinţilor 16
9. Pentru Sfântul Grigorie Arhiepiscopul Neocesareei
făcătorul de minuni 16
10. Pentru Ioan Damaschin, pe a cărui mână cea tăiată a
vindecat-o cea Preanevinovată 18
11. Pentru împărăteasa Franţei ale cărei mâini tăiate le-a
vindecat Stăpâna cea Atotputernică 20
12. Pentru aceea ce şi-a scos ochii, ca să-şi păzească
curăţia şi fecioria 24
13. Pentru aceea ce şi-a tăiat buzele sale şi nasul, ca să-şi
păzească fecioria cea făgăduită 26
14. Pentru tinerele cele nevinovate, cărora le-a trimis
din cer cununi Stăpâna cea Prealăudată 27
15. Pentru călugărul care se îmbăta 29
Minunile Maicii Domnului
240
16. Pentru un monah care era muncit de dracul curviei şi
s-a izbăvit prin Maica lui Dumnezeu 29
17. Cum că numele cel Preacinstit al pururea Fecioarei
Maria pierde şi goneşte pe draci 30
18. Asemenea 31
19. Pentru nestorianul care a înviat 32
20. Despre Ioan Cucuzel 33
21. Pentru Sfânta Lavră a Atonului şi pentru apa
fluviosului Părintelui nostru Atanasie 35
22. Pentru sfinţita mănăstire a Ivirului şi pentru prea
cinstita Icoană numită Portăriţa 37
23. Pentru cântarea Axionului (adică: „Cuvine-se cu
adevărat să te fericim...) cum a fost cântat mai întâi de
Arhanghelul Gavriil 42
24. Pentru mănăstirea cea din muntele Sinai şi minunea
pe care a făcut-o Sfânta cânt voiau Părinţii să lase
mănăstirea pentru lipsa hranei şi să se ducă 43
25. Pentru cel ce s-a lepădat de Hristos prin scrisoare
45
26. Alta asemenea pentru Teofil cel ce s-a lepădat de
Hristos tot prin scrisoare 46
27. Pentru cel ce a văzut pe Preasfânta împărtăşind cu
pâine cerească pe fraţii cei ce se ostenesc 49
28. Pentru cea care a născut un prunc negru şi din ape cu
copilul s-a izbăvit de către Maica lui Dumnezeu 50
29. Pentru oarecare mănăstire, care ajungând la mare
nevoie, a fost ajutată cu preaslăvire de Maica lui
Dumnezeu 51
30. Pentru Romanul care a înviat 52
31. Pentru cel ce nu putea să înveţe carte, decât numai
aceasta: Bucură-Te, Marie! 53
32. Pentru copilul irinicului (sau paşnicului), care s-a
izbăvit din apele râului 54
33. Pentru Iudeul care s-a izbăvit din legături şi a crezut
Minunile Maicii Domnului
241
în Domnul 54
34. Pentru copilul care fiind omorât de Iudeul, tatăl său, a
înviat şi a mărturisit pe Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu 55
35. Pentru bătrânul bolnav care s-a însănătoşit şi ca un
volnic tânăr a devenit 57
36. Pentru fraţii care s-au certat şi de către Preasfânta
Stăpâna s-au împăcat 57
37. Pentru ostaşul cel desfrânat care prin rugăciunile
Maicii lui Dumnezeu a căpătat iertare de păcate 58
38. Despre frumuseţea cea nemărginită a pururea
Fecioarei Maria pe care s-a învrednicit a o vedea un
cleric evlavios şi cu fapte bune 59
39. Pentru copilul care a înviat şi a mărturisit pe cel ce la
ucis 60
40. Pentru copilul de Iudeu, care împărtăşindu-se cu
Dumnezeieştile Taine a scăpat neatins de focul cuptorului
61
41. Pentru amestecătoarea de sânge şi ucigătoarea de fiu
pe care Preacurata a izbăvit-o de păcat 61
42. Pentru cel ce a fost dat diavolului de maica lui încă
de la zămislirea sa 63
43. Pentru cel ce s-a îndoit de fecioria Maicii lui
Dumnezeu şi s-a izbăvit prin oarecare facere de minune
65
44. Cu totul înfricoşată, prin care s-a dovedit că o
picătură de sânge dumnezeiesc acoperă toate păcatele
oamenilor 66
45. Pentru cel ce s-a îndoit de taina Sfintei Împărtăşiri şi
a văzut pe Hristos cu trupul ca pe un prunc 66
46. Pentru cel ce a fost omorât de Iudei şi s-a înviat de
către Maica lui Dumnezeu 67
47. Cum că icoana Născătoarei de Dumnezeu a pierdut
boala cea omorâtoare din Roma şi pe toţi i-a vindecat
Minunile Maicii Domnului
242
68
48. Pentru facerea de minune cea cu zugravul 69
49. Pentru oarecare femeie evlavioasă al cărei chip
luându-l Stâpâna a izbăvit-o din reaua meşteşugite a
diavolului 69
50. Pentru oarecare fecioară care în vedenie a văzut pe
Hristos în rai, slujind Liturghie 70
51. Pentru ceea ce s-a învrednicit să vadă pe Domnul în
trup ca pe un copil de 3 ani, după cum a cerut 71
52. Pentru oarecare bărbat cu soţia lui care trăind
împreună, şi-au păzit fecioria lor 72
52. Despre vătaful de tâlhari care a dobândit iertare şi
frumoasă îngropare pentru evlavia ce a avut către
Născătoarea de Dumnezeu 73
53. Pentru oarecare hulitor, batjocoritor de cele sfinte pe
care l-a pedepsit Domnul cu jalnică moarte a trupului în
această viaţă 75
54. Alta asemenea, pentru hulitorul Preasfintei Stăptnei
noastre, pe care dumnezeiasca judecată l-a ucis 76
56. Pentru aceea care a înviat din morţi ca să-şi
mărturisescă păcatul cel ascuns 76
57. Pentru clericul desfrânat care înecându-se într-un
râu a fost înviat din morţi de către Născătoarea de
Dumnezeu 78
58. Pentru ostaşul tilhar, care fiindcă în fiecare zi se ruga
nu a fost ucis de diavolul 79
59. Pentru văduva cea săracă al cărei suflet l-a luat
Stăpâna cea Preanevinovată, iar la moartea bogatului au
venit de faţă diavolii 80
60. Despre cel ce s-a rănit nevăzut pentru că a zis o mică
hulă şi s-a vindecat de Maica lui Dumnezeu 81
61. Pentru leprosul care s-a vindecat şi s-a dus la
mănăstire 81
62. Pentru copilul pe care nu l-a ars focul 82
Minunile Maicii Domnului
243
63. Pentru orbul ce s-a luminat 82
64. Pentru cel ce s-a izbăvit din apele mării 83
65. Pentru cei ce s-au izbăvit de furtună 84
66. O vedenie şi uimire minunată a unui milostiv şi
evlavios către PreaSfânta Născătoare de Dumnezeu 85
67. O minune prea înfricoşată despre ascultarea către
părinţi şi pentru Sfânta Liturghie 86
68. Pentru cei doi copii care dărâmându-se casa peste ei
de cutremur au rămas nevătămaţi 89
69. Pentru cel ce căzând de pe un zid s-a zdrobit şi de
Născătoarea de Dumnezeu s-a vindecat 89
70. Pentru facerea minunii cea din fântâna Trapsanului
90
71. Vedenie minunată cum că Domnul se îmblânzeşte
către noi prin rugăciunile Maicii Sale 91
72. Pentru sfânta şi făcătoarea de minuni icoană a
Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cea din mănăstirea cea
numită Peştera cea mare, care se află în eparhia
Peloponezului, care se zice Calavrita 93
73. Pentru tânărul cel ce a chemat cu credinţă numele
Preasfintei Icoane şi cum i-a crescut piciorul cel tăiat şi
însănătoşindu-se desăvârşit s-a făcut monah mai pe urm
94
74. Pentru făcătorea de minuni Icoană a Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Romanca sau
Lideanca 95
75. Pentru musulmanul ucis de tâlhari şi înviat de
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu 98
HOTĂRÂRE sinodicească pentru adeverirea minunilor
101
Istorie pentru sfânta icoană a Preasfintei Stăpânei noastre
Născătoare de Dumnezeu 102
Istorie 103
Minunile Maicii Domnului
244
Iscriviti a:
Post (Atom)