CE ROADE ADUCE IN VIAŢA DUHOVNICEASCA TARNOSIREA SFÂNTULUI ALTAR ?

CARTEA  A  CINCEA

CE ROADE ADUCE IN VIAŢA DUHOVNICEASCA TARNOSIREA SFÂNTULUI ALTAR ?

Am văzut pân-acum ce rost au Sfintele Taine şi ce în¬râurire au ele asupra vieţii noastre celei adevărate. Dar în¬trucât altarul este izvorul şi începutul oricărei rânduieli sau slujbe bisericeşti1, fie că-i vorba de Sf. împărtăşanie, de Ungerea cu Sf. Mir, de Preoţie, fie de spălarea cea curăţi-toare a Botezului, să căutăm să vedem ce rost are sfinţirea altarului în lucrarea duhovnicească de care ani vorbit până acum. Cred că vorbind despre aşa ceva, nu trebuie să ni se pară lucru straniu şi fără legătură, ci dimpotrivă. Căci abia atunci am cunoaşte mai deplin lucrarea Duhului, care e mie¬zul şi izvorul tuturor Tainelor. De aceea, după ce vom arăta pe scurt rânduiala sfinţirii altarului prin mâinile episcopu¬lui, precum şi ce este un altar, vom vorbi pe rând despre însemnătatea  tainică  a  fiecărei  rânduieli  în  parte.
Mai întâi, arhiereul, îmbrăcat cu o haină albă, prinsă de vârful mâinilor şi de mijloc, cade cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu — sigur însă nu pe pământul gol 2 — şi după ce face rugăciuni fierbinţi spre a dobândi binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lucrării ce O- va săvârşi, se ridică de jos şi luând cu  mâinile sale  (iar nu poruncind)  masa care stătuse'
1. întrucât, aşa cum afirmă N. Cabasila (Tâlcuirea Slintei Liturghii
XXX, 91), Hristos este «în acelaşi timp şi preot şi victimă şi altar», de
aceea e firesc ca întreagă slujba preoţească să purceadă de la Hristos şi
de la altar.
2. Sub   genunchi    se    pune   o   perniţă,   spune   Sf.   Simeon   Tesaloni-
ceanul,   Despre   Si.   Biserică   (106,   Migne,   P.G.   163,   313),   în   traducere
românească,    sub    titlul :    Tractat    asupra    tuturor    dogmelor    credinţei
noastre ortodoxe, Bucureşti,   1865,  p.   112.  A se vedea,  de pildă,  Slujba
simţirii   Bisericii,   ed.   II,   cu   binecuvântarea   Sf.   Sinod,   Bucureşti,   1915,
p. 126 şi urm.

DESPRE VIAŢA ÎN  HRISTOS 149
până atunci întinsă deoparte, o aşază pe temelia mai dinainte pregătită şi o ţintuieşte acolo. După ce a săvârşit acest lucru, spală altarul cu apă fierbinte, asupra căreia rugase pe Dom-^ nul să coboare puterea nu numai de a spăla necurăţiile, ci de a alunga şi pe diavolii cei necuraţi. Pe urmă, unge masa cu vin din cel mai bun şi cu mireasmă scoasă, pe cât ştiu, din trandafir3. După aceea, făcând deasupra ei de trei ori semnul crucii, ia untdelemn sfinţit şi unge altarul, cântând de trei ori cântarea profetică'». Apoi îmbrăcând masa cu o cămaşă albă, mai aşază deasupra şi alte acoperăminte bo¬gate, pe care la urmă pune antimisul, spălat şi el în untde¬lemn ca şi altarul, acoperind cu totul masa şi învrednicin-du-se să primească pe ele încă în aceeaşi zi sfântul Disc.
După ce a săvârşit aceasta, arhiereul se dezbracă şi lasă deoparte haina cea albă, rămânând în hainele sale arhiereşti, apoi trece şi rămâne într-un loc anume rânduit ierarhului. După aceea arhiereul ia sfintele moaşte de martiri puse deo¬parte în acest scop, le pune pe unul din discuri, anume chiar pe acela pe care se aşază de obicei Sfintele Daruri, acoperin-du-le cu aceeaşi învelitoare cu care se acoperă Sfânta împăr¬tăşanie şi, ridicându-le pe toate, le ţine deasupra capului, înaintând spre lăcaşul pe care vrea să-i târnosească, însoţit de lumânări, de cântece, de fum de tămâie şi alte bune mi¬resme, înaintând aşa, ajunge în faţa lăcaşului şi oprindu-se puţin în faţa uşilor încuiate porunceşte celor dinăuntru să «deschidă porţile că vine împăratul măririi». Se repetă adică şi de o parte şi de alta cuvintele pe care David le-a pus în gura îngerilor în timpul înălţării Lui la cer 5. Deschizându-se
3. Rânduiala   sfinţirii   bisericii   descrisă    pe   larg,    după    cele    cu¬
prinse   în   scrierea   Sfântului   Simeon   Tesaloniceanul,   cap.   110—120,   în
Slujba sfinţirii bisericii, pp. 3>H şi urm.
4. «După  aceea  săvârşeşte  târnosirea  cu ungerea  Sfântului Mir şi
se  cântă  Aliluia,  cu  referire  la  Isaia  6,   3,   care  este  cântarea  prooro¬
cească», Simeon, op. cit., p. 111.
5. Psalm 23, 7, Simeon, op. cit., cap. 115, 1Ί6, pasaj în care Cabasila
se  exprimă  foarte   asemănător  cu  Simeon.  Potrivit  actualelor   rânduieli
tipiconale,   episcopul   care   face   târnosirea   este   deja   de   mai   înainte
îmbrăcat în toate odăjdiile arhiereşti.

150 NICOLAE  CABASILA
uşile, arhiereul şi toţi ceilalţi intră în Biserică, ţinând tot timpul deasupra capului sfintele moaşte acoperite. Intrând apoi în altar, se apropie de masă, aşază discul pe masă, îl descoperă, ia de acolo sfintele moaşte şi le pune într-un sipet vrednic de măreţia lor, iar peste întreaga masă spală cu untdelemn sfinţit. Din clipa în care s-au săvârşit toate acestea, Biserica este un lăcaş de rugăciune, masa, un altar de jertfă, un altar în adevăratul înţeles  al cuvântului.
Însemnătatea tainică a rânduielilor de târnosire
După aceste scurte amănunte, vom arăta pe rând cum e cu putinţă ca prin săvârşirea slujbelor să dobândim puterea lucrătoare a tainei şi cum se poate că prin lucrarea preotului Biserica şi Sf. Masă dobândesc o putere aşa mare.
Cămaşa albă şi faptul că tocmai cu ea s-a îmbrăcat epi-scopul pentru târnosire, preînchipuie un altar, cum este de altfel şi omul însuşi. Căci, după cum zice David6, cel ce se spală de fărădelegi se albeşte mai vârtos decât zăpada, dacă se reculege, se smereşte şi-şi adună sufletul de pe drumuri, unul ca acela face din sufletul său sălaş lui Dumnezeu, iar în ini¬mă li ridică un altar 6*. Căci, după cum în chip de taină s-a încins arhiereul cu o haină albă, cu care s-a înfăşurat şi s-a strâns în jurul trupului, însemnând, înaintea uşilor Bisericii, un altar în însuşi trupul său, dând apoi această putere sluj¬bei altarului, tot aşa şi maestrul zidarilor, precum şi oricare din cei însărcinaţi cu vreo lucrare, înainte de a păşi la înde¬plinirea lucrării, au frământat-o bine în cugetul lor.
Ceea ce a gândit în sine însuşi arhiereul, o transmite ca model mâinilor sale, iar acestea o întipăresc pe lucrurile cu care vin în atingere. De altfel, când lucrează, şi zugravii se uită la un model pe care-1 au înainte, repetând doar ceea ce au înaintea ochilor, iar când zugrăvesc după cum îşi aduc aminte, chiar şi atunci au în vedere un model din adâncul
6. Psalm 50, 4, 9.
6a.   Idee  luată   din   Sf.   Maxim  Mărturisitorul,  Mistagogia,   cap.   5.

DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 151
sufletului lor7. Acelaşi lucru se întâmplă nu numai cu zu¬gravii, ci şi cu cei ce fac statui, cu cei care zidesc case şi cu tot felul de lucrători. Dacă printr-o maşinărie oarecare s-ar putea privi în sufletul maestrului, s-ar putea vedea acolo — desigur desfăcute de materie — casa, statuia sau lucrul pe care acesta are de gând să-i facă.
Arhiereul nu-i însă model al altarului numai pentru că acesta a ieşit din capul lui, ci mai ales pentru că el este de fapt templu al lui Dumnezeu8, căci, din toate făpturile văzu¬te, singură firea omenească poate sluji de altar (lui Dumne¬zeu), pe când tot ce-i făcut de mână omenească e numai re¬petarea unui chip sau a unui model ce i-a fost dat. De unde urmează că modelul e gata totdeauna înaintea lucrului şi că tot ce se face e luat după un model dinainte hotărât. { Cel ce a zis 9 : «Ce fel de casă îmi veţi zidi Mie ? Sau care este locul odihnei Mele ?» vrea, pe cât cred, să arate că oricine voieşte să se facă folositor altcuiva, acela a trebuit mai întâi să-şi ajute sieşi, iar cine are o putere aşa de mare de a insufla viaţă în fiinţe neînsufleţite, trebuie el, cel dintâi, să tragă folosul acestei vieţi. De aceea şi Sf. Pavel cerea ca episcopul să-şi facă întâi curăţenie în casa sa înainte de a se gândi s-o facă în oraşe şi între neamuri, iar cel ce vrea să conducă o casă trebuie întâi să ştie bine a se chibzui pe sine 10. Pentru aşa ceva însă episcopul are nevoie de ajuto¬rul lui Dumnezeu. Căci fără de acest ajutor, nimeni nu ar putea aduce vreo roadă duhovnicească, mai ales când e vorba de Sfintele Taine, unde totul nu-i decât lucrare dumnezeiască.
Iar, întrucât Stăpânul tuturora nu s-a îndestulat numai să dea porunci sau să trimită vestitori, care să vadă de du¬rerile robilor săi, ci a venit El însuşi la noi şi S-a îngrijit de
7. «Producţiile   artistului   prind   formă   mai   întâi   în   sufletul   lui»,
Aristotel,   Metalizica   1031   a.b.,   ed.   D.   Bădărău,   Bucureşti,   1965,  p.   233.
8. Sf. Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, 4, ed.  D. Stăniloae, Atena,
1973, p. 126—128.
9. Fapte 7, 49 ; Isaia 66, 1.
10. I Timotei 3, 2, 5.

152 NICOLAE  CABASILA
mântuirea noastră**, pentru aceea se cădea ca însuşi arhie¬reul, care apare ca ucenic al Lui, să înfigă cu mâinile lui în pământul tare altarul, de la care vin toate pricinile mântui¬rii noastre. De aceea şi săvârşeşte acest lucru arhiereul, în timp ce de pe buzele sale se desprind vorbele Psalmistului : «înălţa-Te-voi, Doamne, împăratul meu şi Dumnezeul meu» 12> prin care se aduc mulţumire şi recunoştinţă lui Dumnezeu pentru lucrurile Sale cele minunate. Căci dacă, după cum spu¬ne Sf. Pavel, se cade să mulţumim pentru orice primim13, cu cât mai vârtos va trebui să aducem mulţumiri Domnului pentru această cea mai  de căpetenie dintre binefaceri ?
Un alt psalm mai spune : «Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi» 14. Şi acesta nu preamăreşte numai bineface¬rile lui Dumnezeu, ci vorbeşte pe faţă de lucrarea prezentă a Tainelor. De fapt, în acelaşi loc, David pomeneşte şi de Bo¬tez şi de alifia Ungerii cu Mir, ca şi de Sf. Potir şi de Sf. Masă, care are pe ea Pâinea cea sfinţită. Anume, Botezului îi zice «apa uşurării şi a tihnei» şi «pajişte de păscut» , adă¬ugând psalmistul că, sub oblăduirea lui Dumnezeu, nădăjdu¬ieşte s-ajungă şi el la acest loc dorit. Căci celor ce se lasă duşi de păcat, le aduce un noian de munci şi nenorociri şi le umple pământul numai de spini, aşa că apa care spală păcatul e numită, în legătură cu muncile de care ne scapă, «apa tihnei», iar în legătură cu spinii, pe care îi scoate, pe drept e numită «pajişte de păscut». în sfârşit, i se mai zice «apa tihnei» şi pentru că prin Botez noi dobândim, drept cel mai mare bine, tocmai această odihnă de a şti că suntem pe urmele lui Dumnezeu, şi, în sfârşit, i se mai zice aşa şi pen¬tru că această apă întruchipează împlinirea celei mai adânci
11. Informaţie similară la Simeon Tesaloniceanul,  cap. 102, op. cit.,
p. 110.
12. Psalm 144, 1.
13. I Tes. 5,  18.
14. Psalm 23,  1.
15. Psalm 23, 2, 5; Chirii al Ierusalimului, Cateheza IV mistagogică,
traci, rom., p. 5©3—5Θ4

DESPRE VIAŢA  ÎN  HRISTOS 153
dorinţe pe care o poate avea firea omenească, apă 16 pe care mulţi prooroci şi împăraţi ar fi dorit s-o aibă. Dar de ce, când cade arhiereul cu faţa la pământ şi se roagă, nu face aceasta înăuntru Bisericii ? Desigur pentru că nefiind încă târnosită nu-i vrednică de o astfel de slujbă măreaţă şi pentru că ne¬fiind încă o casă de rugăciune nu poate primi pe cel ce se roagă. Dimpotrivă, când Moise17 s-a apropiat să calce pe pământul cel sfânt, a trebuit să-şi scoată încălţămintea din picioarele sale, pentru ca nimic străin să nu fie între el şi Dumnezeu în vreme ce vorbeau împreună, câtă vreme poporul evreu, deşi ales de Dumnezeu, nu avea voie să calce pămân¬tul egiptean  decât având încălţăminte în picioare18.
Isprăvind acestea, arhiereul spală sfânta Masă cu apă sfinţită 19. Întrucât tiranul neamului omenesc a robit pe om, stăpânul întregii firi şi împreună cu el şi lumea cea văzută toată, întocmai cura se întâmplă şi cu curtenii regelui căzut prizonier, pentru această pricină, înainte de a alege vreo ma¬terie pentru una sau alta din Sfintele Taine, trebuie să o scoatem de sub puterea celui rău printr-o slujbă anumită. Aşa, de pildă, înainte de a începe să boteze cu apă, preotul o curăţeşte, prin rugăciuni, de orice putere a celui rău. Tot aşa, pentru aceeaşi pricină, arhiereul spală mai întâi altarul cu apă curăţitoare a toată răutatea, arătându-se lămurit ca¬lea pe care trebuie să mergem spre bine, al cărei început este tocmai să ne scuturăm întâi de rău. Pentru acest lucru, vor¬bind despre păcatele omeneşti, psalmistul cântă : «Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curaţi, spălă-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada   mă   voi   albi»20.
Apoi arhiereul mulţumeşte lui Dumnezeu şi-L premăreş-te, lucru care, de altfel, se întâmplă la orice slujbă, căci toate
16. Luca 10, 24.
17. Ieşire 3, 5. ■
18. Ieşire 12,  11.
19. Simeon  Tesaloniceanul,  op.  cit.,  cap.   107  (pag.   112).
20. Psalm 50, 9. Simeon Tesaloniceanul, op. cit., cap. 110 (pag. 112).

154 N1COLAE  CABASILA
trebuie făcute spre mărirea lui Dumnezeu, dar, înainte de toate, se cade să mulţumim după ce săvârşim Sfintele Taine, ca unele ce ne sunt de cel mai mare folos şi care nu ne-au putut veni decât de la Dumnezeu.
Dar spre a ne învrednici de binefacerile lui Dumnezeu nu-i de ajuns numai să ne curăţim ; mai trebuie să şi săvâr¬şim, pe cât ne stă în putinţă, fapte corespunzătoare, fără de care nu putem câştiga bunăvoinţa Dătătorului de bine, fiind¬că Dumnezeu nu împrăştie binefacerile Sale celor ce petrec în lenevire, ci celor ce fără încetare îl cheamă în rugăciuni, balsamul binefacerii îl dă celui ce se străduieşte, iar darul înţelepciunii îl dă celui ce îl caută cu toată puterea minţii. Adică, mai pe scurt, dorinţa noastră pentru tot ce cerem tre¬buie să ne-o arătăm nu numai prin rugăciuni, ci şi prin grele sforţări personale. De aceea şi înainte de a unge altarul cu Sfântul Mir, care să aducă asupra lui harul lui Dumnezeu, arhiereul unge masa cu uleiuri binemirositoare şi cu vin, din care cele dintâi dau omului farmec, iar al doilea dă ceva în¬tărire vieţii noastre, amândouă acestea vrând s-arate că Dom¬nului I se aduce tot ce are omul mai bun, anume ce-i folosi¬tor şi ce-i plăcut, din pricină că, venind pe pământ şi adu¬când viaţă, şi încă «belşug» 21 de viaţă, pe lângă mântuire şi înviere, Domnul a dat omului şi împărăţia şi fericirea veş¬nică.
în urma acestora, arhiereul unge masa cu Sfântul Mir, slujbă care-i aduce puterea sfinţitoare şi o face altar în stare să aducă jertfă Domnului. Căci încă de prima dată, «luând pâinea şi binecuvântând-o» 22 — lucru pe care noi îl urmăm —, Mântuitorul a folosit şi vorbe — şi vorbele rostite de preoţi sunt tot aşa de lucrătoare ca şi cele rostite atunci de El — : «aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea» 2:i, dar a fo¬losit şi mâna. Căci, cum zice Dionisie Areopagitul24, în
21. Ioan 10, 10.
22. Matei 26, 26.
23. Luca 22,  19.
24. Ierarhia bisericească, III, 4, 3, Migne P.G., 3, 460, trad. Cicerone
lordăchescu, Chişinău, 1930, p. 75.

DESPRE VIAŢA  IN HRISTOS 155
Sf. Mir, mâna preînchipuie pe Hristos. Pân-au trăit apostolii au folosit şi ei punerea mâinilor, în aceasta stându-le cea mai mare putere. Cei care au urmat, însă, după aceea, au trebuit să se mulţumească cu ungerea, nemaiputând aduce în ajutor decât glasul cu care rosteau rugăciunea. Căci altarele de jert¬fă ale celor dintâi preoţi erau înseşi mâinile lor, pe când pen¬tru urmaşii lor, Hristos a rânduit să se ridice lăcaşuri trainice speciale pentru jertfă pe seama credincioşilor 25.
Pe când spală altarul cu untdelemn, arhiereul nu rosteşte alte rugăciuni decât pân-acuma, ci intonează mai ales o ru-găciune formată din câteva silabe, însă plină de toată înţe-lepciunea proorocilor : Aliluia 2e. Poate că ar fi plăcut să prăz-nuim, prin vorbiri lungi, ceea ce se săvârşeşte în clipa aceea, dar parcă tot aşa de frumos e să preamărim această minune doar în câteva cuvinte,  chiar repetându-le.
'într-adevăr, parcă s-ar cere spuse pe larg cele săvârşite până aici şi cele care încă se vor săvârşi, ca cei de faţă să înţeleagă mai bine cele ce se întâmplă, aşa cum au făcut toţi proorocii până la Ioan27, dar când aceste slujbe se săvârşesc acum în faţa noastră şi când vedem cu ochii cum se revarsă roadele lor, atunci nu mai văd rostul atâtor vorbe, decât doar de a arăta bucuria şi mirarea în faţa unei atât de mari mi¬nuni. Căci ce nevoie ar mai fi de prooroci şi de trimişi, câtă vreme Cel făgăduit a venit ? Doar chiar lui Ioan nu i-a ră¬mas decât să-L arate lumii şi să-L preamărească pe Acela Care, venind pe pământ, S-a arătat întâi îngerilor, făcându-i să cânte într-un singur glas : «Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu»28.   Din  această  pricină,  văzând  pe  însuşi  Făcă-
25. Gass (op. cit., p. 127) constată că acelea erau lăcaşuri speciale
pentru iniţiaţi.
Se ştie că Sf. mucenic Lucian, prezbiterul din Antiohia, martirizat în 311, şi-a oferit pieptul să fie altar de jertfă în temniţă. A se vedea Vieţile Sfinţilor, la 15 octombrie.
26. Dionisie   -Areopagitul,   Ierarhia   bisericească,   IV,   2   (P.G.
3, 473), Aliluia — Lăudaţi pe Domnul.
27. Matei 11, 13.
28. Luca 2,  14.

156 NICOLAE  CABASILA
torul de bine stând de faţă la sfânta slujbă, arhiereul nu mai cere binefacerile ce deja i-au fost împărtăşite şi nici nu mai înşiră mulţimea bunătăţilor aşa de vădite în faţa oricărui privitor, ci se mulţumeşte să-şi arate această fericire printr-o cântare   scurtă   şi   tainică.
Nu-i mai puţin adevărat că întrucât toată puterea altaru¬lui vine de la untdelemnul sfinţit, se cade ca şi materia ce priveşte această ungere să fie vrednică de aşa ceva. Or, aceas¬tă vrednicie se face mai simţită, ca şi focul şi lumina din cli¬pa în care alături se află Cel mai vrednic între vrednici '. Domnul. Dar întrucât nici chemarea numelui Domnului, che¬mare în stare să facă orice, nu aduce aceleaşi roade în toate' sufletele, urmează că, întrebându-se ce anume ar fi mai vred¬nic să primească ungerea untului de lemn, arhiereul a găsit de bine că cele mai potrivite spre acest lucru sunt oseminte¬le mucenicilor (sf. moaşte), de aceea le unge şi le zideşte în-lăuntrul mesei, pecetluind astfel altarul.
De altfel, nimic nu-i mai înrudit cu lucrarea sfântă a
Tainelor lui Hristos decât mucenicii, căci numai ei seamănă
cu Hristos şi la suflet, la felul morţii şi în toate. Doar încă;
de pe când erau vii Hristos era în măduva lor, iar după moar-»
te la fel nu le părăseşte osemintele 29. El rămâne unit cu su-ί
fletul lor, aşa cum unit şi amestecat stă şi acum cu acest
pumn de ţărână neînsufleţită, cu moaştele, aşa că dacă Hris¬
tos într-adevăr se poate vedea şi pipăi undeva în lumea aceas-
ta în carne şi oase, apoi aceasta se poate vedea în Sf. moaşte.
Pentru aceea, apropiindu-se de intrarea Bisericii cu aceste moaşte în mână, arhiereul deschide uşile cu aceleaşi vorbe cu care intră însuşi Hristos, arătându-li-se aceeaşi cinste pe care numai Darurilor celor prea sfinte li se mai arată. Fiind-
29. «Chiar  dacă în  trupul  sfinţilor nu mai  este  sufletul,  totuşi  în
el se află o putere», zice Sf. Chirii al Ierusalimului, Cateheza XVIII, 16,
trad. rom., p. 521.
30. Psalm 24, 7—10. Simeon, op. cit., p. 118.
 .

DESPRE VIAŢA  [Ν  HRISTOS 157
că, la urma urmei, aceste moaşte sunt Biserica cea adevărată şi altarul cel mai adevărat, pe când zidirea nu-i decât o imi¬tare. Se cade, deci, s-adăugăm aceste moaşte la lăcaşul zidit spre a-1 face pe acesta desăvârşit prin acelea, după cum şi le¬gea veche se desăvârşeşte prin cea nouă31.
După ce s-au terminat rânduielile de târnosire, iar lăca¬şul e pregătit deplin pentru jertfă şi rugăciune, aprinzând o lumânare deasupra prestolului, arhiereul trece deoparte, vrând s-arate prin aceasta că a sosit ceasul jertfei, care de acuma se poate aduce şi pe acest altar. Seara, când s-aprind lumânările la vecernie, această lumânare de pe prestol, întoc¬mai ca şi casa celui ce a pierdut drahma, ne aduce aminte de lumânarea pe care însuşi Hristos a aprins-o, încât la lu¬mina ei, după multă căutare prin unghere şi pe la întuneric, a găsit drahma, stând parcă ascunsă în adâncurile iadului32. Toate acestea, desigur, numai după ce s-a măturat toată casa şi s-a scos totul la lumină, iar lumina aceasta, care a străpuns şi întunecimea iadului, nu este altul decât Hristos33.
Mai departe, arhiereul unge altarul peste tot, ca el să se facă într-adevăr un lăcaş de rugăciune, pentru ca acest nume să i se potrivească mai bine şi pentru ca să ne ajute la ru¬găciune. Căci untdelemnul cel vărsat, adică Domnul, Mângâ¬ietorul şi Mijlocitorul nostru pe lângă Tatăl, ne apropie de Dumnezeu şi ne urcă rugăciunile spre El ca pe o tămâie. Deşi Fiu, Unul născut, Domnul S-a revărsat în lumea robilor, căci numai aşa ne-am putut împăca cu Tatăl, care ne priveşte de acum cu bunăvoinţă şi ne-ntâmpină când mergem spre El, ca şi cum în noi ar regăsi pe însuşi Fiul Său cel prea iubit.
31. «Altarul  e  Biserica  sau  scaunul  ori     mormântul  lui  Hristos»,
Simeon, op. cit., p. 116.
32. După  învăţătura  ortodoxă,  chipul lui  Dumnezeu  nu  s-a  nimicit
complet    In  om,   ci  e   doar   «întinat de noroiul  păcatelor»   (Grigorie  de
Nyssa, De Virginitate 12, P.G. 46, 373).
33. Textul de aici  şi până la sfârşitul acestui capitol se cuprinde
numai în Codex vindobonensis, 266, pe care-1 redă şi Gass.

158 NICOLAE  CABASILA
Era firesc, aşadar, să se reverse untdelemnul rugăciunii în întreg lăcaşul unde ne închinăm Domnului, pentru ca acest lăcaş să întoarcă asupra Lui pe Dumnezeul, al cărui nume se cheamă acolo şi pentru ca, după cum zice Solomon, zi şi noap¬te ochii Domnului să fie deschişi asupra acestui lăcaş34, în¬trucât acest lăcaş e templul Domnului. Spre a se pune în le¬gătură cu Hristos, templul cel adevărat, şi spre a putea mer¬ge drept spre El, trebuie să ajungem şi noi un astfel de Hris¬tos prin ungerea cu untdelemn, după cum şi El a primit un¬gerea dumnezeirii. Prin templul cel adevărat al lui Dumne¬zeu înţelegem trupul Său cel sfinţit prin patimă, cum Însuşi a zis : «Stricaţi templul acesta» 35.
34. I Regi 8, 29.
35. Ioan 2, 19.

CARE SUNT ROADELE SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII ÎN VIATA DUHOVNICEASCĂ

CARTEA   A    PATRA

CARE SUNT ROADELE SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII ÎN VIATA DUHOVNICEASCĂ

După Ungerea cu Sfântul Mir ne apropiem de Sfânta Masă, piscul cel mai- înalt ai vieţii duhovniceşti, la care dacă am ajuns odată, nimic nu mai lipseşte ca să dobândim fericirea cea dorită. Pentru că aici nu mai e vorba de a ne face păr-taşi morţii, îngropării sau unei vieţi mai bune, ci e vorba chiar de dobândirea Celui înviat. De acum nu mai primim darurile Duhului Sfânt, oricât de bogate ar fi ele, ci pe în¬suşi Vistiernicul acestor daruri, comoara întru care încape toată bogăţia darurilor.

Fără îndoială că Hristos se află în toate Tainele, El care este şi Ungerea şi Botezul şi Hrana noastră, ba este de faţă şi în cei ce iau parte la săvârşirea Sfintelor Taine, împăr-ţindu-le din darurile Sale, dar în fiecare din Taine El este de faţă în alt chip 2. Pe cei botezaţi îi curăţeşte de întinăciunea păcatului şi întipăreşte în ei din nou chipul Său. În cei miruiţi face mai lucrătoare puterile Duhului Sfânt, a căror comoară s-a făcut trupul Său prin ungere. Când îl duce însă pe credincios la Sfânta Masă şi-i dă să mănânce din însuşi Tru¬pul Lui, Mântuitorul schimbă întru totul lăuntrul primitoru¬lui, împrumutându-i însăşi personalitatea Sa, iar noroiul care primeşte vrednicie de împărat nu mai este noroi, ci se pre-face în însuşi trupul împăratului ; ceva mai fericit decât această soartă nici nu s-ar putea închipui.  De aceea, Sfânta

1. O   expresie   apropiată   are   Dionisie   -Areopagitul,   Ierarhia

bisericească, III, P.G. 3, 425 :  «Euharistia e piscul şi scopul ultim».

2. Teofan   al   Niceii   (PG.   150,   329) :   «celelalte   Taine   fac   pe   om

frate  al  Domnului;   împărtăşania îl  face  mădular  al  Trupului   Său».

DESPRE VIAŢA  IN HRISTOS 107

Împărtăşanie este Taina cea mai mare, pentru că mai încolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva. Căci, de regulă, după o treaptă vine a doua, după aceas¬ta a treia şi apoi tot aşa până la cea din urmă. După Sfânta Împărtăşanie însă nu mai este loc unde să păşeşti, de aceea trebuie să te opreşti aici şi să te gândeşti cum să faci ca să poţi păstra până la sfârşit comoara pe care ai dobândit-o.

Botezul a rodit în sufletele noastre şi după primirea lui s-ar cădea să fim desăvârşiţi, dar nu suntem, fiindcă darurile Duhului Sfânt care se dau prin Ungerea cu Mir încă nu le-am primit. Oamenii pe care-i botezase Filip în Samaria nu primi¬seră Duhul Sfânt prin simpla primire a Botezului, de aceea a trebuit ca Ioan şi Petru să-şi pună mâinile peste dânşii, «în¬trucât, precum stă scris, nici asupra unuia nu se coborâse Duhul Sfânt», căci abia dacă erau botezaţi în numele Domnu¬lui Iisus. «Atunci apostolii şi-au pus mâinile peste ei şi în¬dată au primit pe Duhul Sfânt» 3.

După ce prin Mir ne-am îmbrăcat în Duhul Sfânt şi după ce Taina aceasta ne-a dat din darul ei, am ajuns să ne întărim sufleteşte ; în fond, însă — cu toate că Domnul e atotputernic —, nu putem spune c-am primit totul. Căci dacă mai târziu ni se va cere să dăm socoteală, de bună seamă şi atunci, cu toată împărtăşirea Tainelor şi cu toată revărsarea neîntreruptă a darurilor, s-ar putea să ne găsim încă tot da¬tori şi lipsiţi. Pentru aceasta avem o mulţime de mărturii. în¬tre altele, aşa s-a întâmplat cu corintenii de pe vremea apos¬tolilor : cu toate că erau plini de darurile Duhului Sfânt, având şi darul de a prooroci, de a vorbi în limbi şi alte daruri, cu toate acestea atât erau de departe de a duce o viaţă duhovnicească şi după voia lui Dumnezeu4, încât îno¬tau în pizmă, în duşmănii, în certuri şi în alte răutăţi de acest fel.  La aceste lucruri se  gândea  Sfântul Pavel atunci

3. Fapte 8,  16, 17.

4. lntr-o   notă   marginală   un   copist   adăuga:   «încoronarea   şi   de¬

săvârşirea  vieţii   în  Hristos culminează   în  Sfânta   Împărtăşanie».  Gass,

op. cit., p. 83.

108 NICOLAE  CABASILA

când le scria : «Pân-acum sunteţi trupeşti şi umblaţi după obiceiul omenesc» 5. Şi într-adevăr, cu toate că în ce priveşte darurile ei erau duhovniceşti, totuşi aceasta nu i-a putut face să scoată din ei toată răutatea.

Cât despre împărtăşanie, nimic din toate acestea. Se în-ţelege că n-avem să învinuim pe cei care cred cu putere în roadele acestei Pâini a vieţii — prin care ei au biruit moar¬tea — şi care n-aveau şi n-au adus nici un gând rău în cu¬getul lor când s-au apropiat de acest ospăţ duhovnicesc 6. Dar nu-i mai puţin adevărat că nu se poate ca Taina aceasta să dea roadele ei atunci când mai există în sufletul celui ce se împărtăşeşte măcar o urmă cât de mică de păcat. De ce ? — Pentru că lucrarea Tainei acesteia stă tocmai în a nu lăsa lipsiţi de roadele ei pe nici unul dintre cei ce gustă din ea. După făgăduinţa Domnului, tocmai prin împărtăşanie rămâne Hristos întru noi şi noi întru El: «întru Mine, zice Domnul,, şi Eu întru ei» '. Or, dacă Hristos rămâne întru noi, ce ne mai lipseşte sau ce bunătăţi ne-ar mai lipsi ? Dacă rămânem, în Hristos, ce altceva am mai putea dori din clipa când Hris¬tos ne este oaspe şi sălaş ? Cât de fericiţi trebuie să fim că-L. putem primi şi că ne-am făcut sălaşul Lui ! Şi de câte bu¬nătăţi nu ne învrednicim dacă-L avem în noi ? Au doară este vreo legătură între deşertăciunea lumii şi strălucirea pe care o primesc sufletele de pe urma acestor binefaceri ? Or, ar fi cu putinţă ca lângă un noian aşa de adânc de bunătăţi să mai rămână şi vreo urmă de răutate ?

Dacă însuşi Domnul Iisus Hristos ne umple sufletul, stră-bătându-ne toate adâncurile şi toate tainele, învăluindu-ne din toate părţile, atunci ce-ar mai putea veni bun peste noi sau ce ni s-ar mai putea adăuga ? El opreşte săgeţile viclene» care sunt azvârlite dinafară asupra noastră, adăpostindu-ne· de orice atac ar veni din orice parte, pentru că El este scăpa-

5. I   Corinteni 3, 3 (citare liberă).

6. W. Gass  (op. cit., p.  82)  citează aici  un pasaj (sau o părere  a»

lui?), din care ar reieşi că faptele bune nu sunt necesare pentru mân¬

tuire, ceea ce-i un neadevăr.

7. Ioan   6, 56.

DESPRE VIAŢA  IN  HRISTOS 109

rea noastră. Iar dacă înlăuntrul nostru se află vreo necură-ţie, El o şterge cu totul, pentru că, locuind în noi, El umple toată casa sufletului nostru. Şi-apoi noi nu ne cuminecăm cu vreo bunătate de a Lui şi nici nu ne împărtăşim cu vreo rază sau cu vreo strălucire din discul Soarelui dumnezeiesc, ci din însuşi discul acesta8, aşa încât îl facem să locuiască în noi, să ne pătrundă până în măduvă şi în mădularele noastre, ba chiar să nu mai formăm decât unul şi acelaşi trup împre¬ună 9. Fiindcă îndată după împărtăşanie trupul, sufletul şi toate puterile noastre se înduhovnicesc, atunci însemnează că trup se uneşte cu trup, sânge ou sânge şi suflet ou suflet10. Ur¬marea este că binele biruieşte răul tot mai cu tărie, iar cele dumnezeieşti stăpânesc peste cele omeneşti, sau, cum spune Sf. Pavel când vorbeşte despre înviere : «moartea este înghi¬ţită de viaţă» n, iar mai departe : «de acum nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte întru mine» 12.

O ! Ce taină copleşitoare ! Cugetul lui Hristos se face una ou cugetul nostru, voia Lui, una ou voia noastră, trupul şi sângele Lui, una ou trupul şi sângele nostru ! Şi atunci cât de puternic trebuie să fie cugetul nostru, când e stăpânit de cugetul lui Dumnezeu, cât de dârză voinţa noastră, dacă în¬suşi Domnul o mână şi cât de înflăcărat curajul nostru, când focul însuşi se revarsă peste el ! Iar că lucrurile aşa stau ne spune însuşi Sf. Pavel, atunci când zice că în noi nu mai rămâne nici cuget, nici voinţă şi nici viaţă de a noastră 13, ci Hristos ţine loc la toate acestea : «doar nu avem noi Duhul lui Hristos ?» 14, şi iarăşi : «Eu şocat că şi eu am întru mine Du¬hul lui Dumnezeul» 15, «şi pe voi vă doresc cu toată duioşia

8. Singur autorul se gândeşte la Sf. Cuminecătură.

9. I Cor. 6, 17.

10. In Talcuirea Sfintei Liturghii (ed. cit., p.  103)  Cabasila  afirmă :

«Primind  ca  daruri  pâinea  şi  vinul  nostru,  Dumnezeu ne  dă  în  schimb

chiar pe Fiul Său».

11. II Cor. 5, 4.

                          12. Gal. 2, 20.

13. II Cor. 2, 16

14. II Cor. 13, 3. . .         .  .

15. I Cor. 7, 20.

110 NICOLAE  CABASILA

lui Hristos Iisus» 16, ceea ce însemnează că avem aceeaşi voie cu Domnul, căci după cum am spus : «de acum nu mai viez eu, ci Hristos viază întru mine» 17. Cu atât e mai adevărat că. Taina împărtăşaniei e mai presus de oricare alta şi rodeşte un. şir întreg de bunătăţi, cu cât ea formează şi ţinta cea mai înaltă spre care se poate îndrepta strădania omenească. Căci prin ea ajungem să ne întâlnim chiar cu Dumnezeu, care se uneşte ou noi în cea mai desăvârşită iubire. Iar dacă ajungi să fii un duh cu însuşi Dumnezeu, ar putea exista oare vreo· unire mai deplină ?

Pentru aceea Euharistia şi este desăvârşirea tuturor ce-lorlalte Taine18. Ea ajută drept aceea la împlinirea a ceea ce nu sunt în stare celelalte Taine să facă, după cum tot ea este aceea care face să strălucească şi mai tare darul primit prin celelalte Taine şi întunecat de umbra păcatului. Pentru că a aduce iarăşi la viaţă pe cei ce au murit din cauza păcate¬lor, aşa ceva numai împărtăşania poate face. Fiindcă omul căzut nu se poate ridica cu puteri omeneşti, după cum nici' răutatea omenească nu se poate ispăşi prin vrednicie ome¬nească. Căci prin păcat noi ne batem joc de Dumnezeu,, după cum este scris : «Prin călcarea legii, necinsteşti pe Dumnezeu» , iar pentru ca o greşeală să se poată îndrepta, se  cere  o  lucrare  mai  de  sus  decât puterea  omenească.

Foarte uşor se poate întâmpla ca cea mai mică dintre fiinţe să-şi bată joc de cea mai înaltă. Or, ca să-i întoarcă aceleia cinstea pe care i-a batjocorit-o ea nu mai este în stare, mai ales când ne gândim că cel batjocorit i-a făcut batjocoritorului atâta bine încât nici o asemănare corespun-zătoare nu se poate face între ei. în acest caz, pentru a şterge greşeala şi a reîntoarce celui batjocorit cinstea călcată în picioare,  se  cere să  ispăşeşti  mai  mult  decât  de  obicei,   şi

16. Filip.  1, 8.

17. Gal. 2, 20.

18. «împărtăşania   e   Taina   Tainelor»    zice   Dionisie   -Areo-

pagitul, Ierarhia bisericească, III, 1, P.G. 3, 424.

19. Rom. 2, 23.

DESPRE VIAŢA IN  HRISTOS 111

anume : pe de o parte să suferi, căci ai greşit, iar pe de alta să mai adaugi încă atâta cu cât l-ai batjocorit. Or, dacă noi nu putem da înapoi nici măcar cât se cade de obicei în astfel de cazuri, cum să mai dăm şi pe deasupra ? 20

Aceasta este pricina pentru care nici unul dintre muri¬tori n-a putut, prin vrednicia lui, să împace dreptatea dum¬nezeiască. Tot aşa nici Legea veche n-a fost în stare să în¬lăture, ba nici strădania vieţii celor drepţi n-a fost de ajuns, spre aşa ceva. Căci şi de o parte ca şi de cealaltă e vorba doar de fapte şi de dreptăţi omeneşti. într-adevăr şi prea¬fericitul Pavel numeşte Legea «dreptate omenească» atunci când zice : «n-au vrut să se plece dreptăţii dumnezeieşti, ci au căutat să-şi statornicească dreptatea lor»21. Se înţelege că aici Pavel vrea să vorbească de Legea cea veche. Or această Lege numai atâta a putut lucra contra fărădelegilor noastre cât să ne îngrijească de sănătate şi să ne facă în stare să primim pe doctor, după cum stă scris : «Legea cea veche ne-a fost călăuza spre Iisus Hristos»22. La acelaşi adevăr ne duce şi Sf. Ioan Botezătorul, când zice că el bo¬tează cu gândul la Cel ce va veni după el2:!. De altfel, toată înţelepciunea şi strădania omenească nu erau decât o pre-închipuire şi o pregătire spre Dreptatea cea adevărată.

Văzând, aşadar, că prin noi înşine nu ne putem îndrepta, însuşi «Hristos venind din şanurile Tatălui S-a făcut pentru noi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare», «a stricat zidul vrajbei în trupul Său» 2'' şi ne-a împăcat cu Dumnezeu, şi încă nu numai în firea Sa şi o singură dată, când a murit, ci de fiecare dată şi pentru toţi oamenii, reîntorcându-ne şi azi ca şi atunci prin răstignire, căci şi pe noi ne iartă ori de

20. Am   amintit  mai   sus   (cartea   I,   nota   82)   că  N.   Cabasila   n-a

privit   «juridic»,   ci   ontologic  raportul   între' Dumnezeu   şi   om.

21. Rom. 10, 3.

22. Gal. 3, 24.

23. Fapte 19, 4.

24. I Cor. 1, 3; Ef. 2, 14.

112 NICOLAE CABAS1LA

câte ori, părându-ne rău de păcate, ne apropiem de Sfânta Masă25.

într-adevăr, singur Mântuitorul a fost în stare să redea(! prin viaţa Sa, cinstea cuvenită Tatălui ceresc, iar prin moarte, să înlăture nedreptatea : prin cea dintâi câtă vreme a fost pe pământ, iar prin cea de a doua pentru totdeauna, prin moartea Sa. Pentru că, prin moartea pe care El a suiferit-o pe Cruce spre mărirea Tatălui, a răscumpărat ocara adusă de noi, cu un preţ cu mult mai mare decât se cerea pentru acoperirea acestei vine. în acelaşi timp, prin viaţa Sa, Mân¬tuitorul a dat Tatălui ceresc toată cinstea ce se putea da, cinste care I se cădea, căci pe Tatăl trebuie să-L cinstim mai presus decât orice. însă şi în afară de multele şi măreţele fapte, pe care le-a săvârşit pentru preamărirea Părintelui ce¬resc — toate acestea printr-o vieţuire curată şi fără de cea mai mică urmă de păcat —, Domnul a sfinţit înseşi legile dumnezeieşti, prin aceea că s-a conformat lor : «poruncile Tatălui le-am păzit» 26 şi le-a statornicit ca reguli, după care trebuie să ne organizăm fiecare viaţa, ca Unul care singur a şi fost în stare să ne-arate şi să sădească pe pământ înţe- lepciunea cea cerească, după cum tot singur a fost şi Cel care a săvârşit minuni şi în acelaşi timp le atribuia Tatălui 27.

Şi-apoi, afară de acestea, cine nu vede că amestecul Mântuitorului în viaţa omenească şi unirea cu noi atât de strânsă prin trupul Său dau Tatălui ceresc toată mărirea cea dorită, pentru că ele arată aşa de limpede şi de luminos bunătatea şi iubirea de oameni a Celui ce L-a trimis ? Dacă bunătatea cuiva o măsurăm prin binefacerile lui — apoi cu atât mai vârtos a făcut bine Dumnezeu, ca Unul care nimic n-a cruţat pentru mântuirea lumii, aşezând în fiinţa ome¬nească a Fiului Său toată comoara desăvârşirii — «în El lo-

25. Deşi  Cabasila   vorbeşte  mai  pe  larg  numai  despre  rolul  celor

trei   Taine   (Botez,   Mirungere   şi   Împărtăşanie),   totuşi   el   aminteşte   şi.

pe celelalte. Aici atinge esenţialul Tainei Pocăinţei.

26. Ioan 15, 10.

27. Filosof ie   adevărată   poate   ii   —   după   Gabasila   —  nu   numai

martirajul, ci şi «dreapta chibzuinţă». ;

DESPRE VIAJA IN HRISTOS 1Ϊ3

cuieşte trupeşte toata plinătatea dumnezeirii» 28 —, atunci ur-¬

mează că prin Mântuitorul noi am cunoscut cel mai înalt

grad de bunătate dumnezeiască, iar prin faptele Lui ni se

arată cât de «mult a iubit Dumnezeu lumea» şi cât e de

mare purtarea lui de grijă faţă de noi. Ca să poată face chiar

şi, pe un Nicodim, să înţeleagă cât e de mare - bunăvoinţa lui

Dumnezeu faţă de oameni, Domnul Hristos foloseşte urmă¬-

toarea dovadă a nesfârşitei bunătăţi a Tatălui : «Aşa de mult

a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe unul născut Fiul Său

L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă

de veci» 29. Dacă Tatăl ceresc n-are altceva mai scump şi mai

ales decât ceea ce a revărsat peste omenire în clipa când

Fiul Său a luat trup omenesc, atunci e firesc că nici nu

există o altă bunătate şi iubire de oameni mai mare decât

acelea de care a dat atunci Domnul dovadă. Iată aşadar,

de ce Mântuitorul se face vrednic şi pe Sine de aceeaşi

cinste cu care cinsteşte pe Tatăl Său. Iar a cinsti pe Dumne-¬

zeu ce altceva însemnează, decât a-L recunoaşte ca bunătate

desăvârşită ? Or, tocmai această mărire şi bunătate deplină

de care numai Dumnezeu se învredniceşte, tocmai aceasta

n-o putea da omul, căci doar aşa zicea : «Dacă Eu sunt Tatăl

vostru, unde este cinstea ce trebuie să-Mi daţi ?» ^, De aceea

numai Fiul a fost în măsură să aducă toată cinstea ce se

cădea Tatălui şi, ca s-arate acest lucru, după ce a săvârşit

tot ce se cădea pentru mărirea Tatălui, a ţinut să o şi spună :

«Eu Te-am preamărit pe pământ, vestit-am cu vrednicie nu¬

mele Tău oamenilor» 3X. >

într-adevăr, Cuvântul este întocmai după chipul Tatălui, «strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui»32. Prin întruparea Sa, Cuvântul S-a pus la îndemâna celor ce nu au altă cu¬noaştere decât prin simţuri, făcându-i să înţeleagă toată bu-

28. Colos. 2, 9.

29. Ioan 3, 16.

30. Mat. 1, 6.

31. Ioan 17, 4, 6.

32. Evr. 1, 3.

8 — Despre viaţa în Hristos

114 NICOLAE  CABASILA     '

nătatea faţă de oameni a înţelepciunii divine, care L-a adus pe lume, înţelepciune despre care Domnul îi spune lui Filip, atunci când voia să vadă pe Tatăl : «Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl» 33. De aceea şi Isaia îi zicea : «Şi se va chema numele Lui îngerul sfatului celui mare»3/l.

Aşadar, Fiul cel unul născut n-a scăpat din vedere ni¬mic spre a da mărire Tatălui, iar prin aceasta «a surpat zidul cel din mijloc al vrajbei» şi a curăţit pe om de păcat. Iar întrucât Iisus cel cu două firi 35 a adus această cinste Tatălui prin firea noastră omenească., fără a înceta însă în acelaşi timp de a fi şi Dumnezeu şi om, deşi a împletit această cu¬nună a măririi Tatălui în însuşi trupul şi sângele Său — ur¬mează că singurul leac împotriva păcatului este acest trup al lui Hristos, iar singura spălare a fărădelegilor este sângele Lui. De altfel, de aceea S-a şi întrupat Mântuitorul, spre a preamări pe Tatăl, după cum zice El însuşi : «Eu spre aceasta M-am născut şi am venit în lume» x, căci cât a trăit pe pă¬mânt numai acest lucru I-a săvârşit, ba încă s-a hotărât să sufere şi patimă. Acest trup, întru totul neatins de păcat, s-a făcut comoară a plinătăţii dumnezeieşti, săvârşind pentru noi toată dreptatea şi prin cuvinte şi fapte a binevestit celor de un sânge cu El pe Tatăl Cel necunoscut până atunci.

Acesta e trupul împuns pe cruce, trup care în preajma chinurilor din urmă a tremurat, s-a zbătut, s-a scăldat în sudori, a fost vândut, încătuşat, trup care s-a dat judecători¬lor celor fără de lege şi care, după vorba Sfântului Pavel, a adus bună mărturie în faţa lui Pilat din Pont37, mărturie pe care a plătit-o cu moartea, şi încă moarte pe cruce, trup care a suferit biciuiri pe spatele său, iar prin palmele mâini¬lor şi prin picioare s-a lăsat străpuns de cuie şi prin coastă de suliţă, trup care s-a crispat de dureri şi a gemut când a

33. Ioan 14, 9.

34. Isaia 9, 6.

35. In text :  «διφυσής»

36. Ioan 18, 37.

37. I Tim. 6, 13.

DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 115

fost ţintuit pe lemn. Acelaşi este şi sângele care, ţâşnind din vine, a întunecat soarele, a cutremurat pământul, a sfin¬ţit văzduhul şi întreagă lumea a spălat-o de necurăţia păcatu¬lui a».

După cum, deci, Legea cea veche, a slovei slăbănoage şi neputincioase în a desăvârşi pe cel oare o urmase, avea nevoie de Legea cea duhovnicească, deplină şi în stare să ducă pe om la desăvârşire, tot aşa muncile şi lacrimile celor ce vor cu orice preţ să dobândească din nou starea de împă¬care pierdută din pricina păcatelor săvârşite după Botez, nu ajută la nimic dacă aceiaşi creştini nu caută sângele legăturii celei noi şi trupul jertfit pe cruce.

De  altfel,  după cum  zice  venerabilul  Dionisie  

    Areopagitul 39, nici celelalte Taine nu sunt desăvârşite şi nici

    .·nu pot da roade — şi atunci cu atât mai vârtos strădaniile şi

vrednicia omului nu pot dobândi iertarea păcatelor, nici să-şi

dea roadele lor bune — dacă nu luăm parte la ospăţul cel

dumnezeiesc.   în  schimb,   dacă  ne  apropiem  cu  zdrobire  de

inimă şi ne mărturisim păcatele înaintea preotului40, Sfânta

împărtăşanie este una din acele Taine care e în stare să ne

scape de orice păcat faţă de Dumnezeu,  judecătorul nostru.

De  unde  urmează  că  nimic  n-am  făcut  numai   mărturisin-_

du-ne,   fără a  gusta  din  bunătăţile   Mesei    euharistice.    De

aceea ne şi botezăm numai o dată, în schimb ne apropiem de

Sf. Masă de mai multe ori, pentru că ni se întâmplă, ca oa¬-

   meni ce suntem, să supărăm adeseori pe Dumnezeu, lucru

   pentru care se cade să ne pară rău, să ne înfrânăm şi să

   ducem aprigă luptă contra păcatului spre a ne scăpa de el.

   Dar astfel de mijloace nu dau roadă în lupta contra păcatu-

lui decât dacă luăm în noi singurul leac împotriva răutăţilor

omeneşti. După cum mlădiţa de măslin bun altoită pe măslin

38. «Întreaga   lume   a   spălat-o   cu   sângele   Lui»,   expresie   luată

aidoma din Origen, In Ioannem XLVI, 3, Migne PG. 14, 273.

39. Dionisie    -Areopagitul,    Ierarhia    bisericească,    caip.    III,

Migne  P.G.   3,   424,  trad.  de  C.   Iordăchescu,   Chişinău,  p.   89.

40. Expresie    aproape    identică    în    Tâlcuirea    Sfintei    Liturghii,

p. 43.

116 NICOLAE  CABASILA

sălbatic dă acestuia din urmă puterea sa41, deoarece la roadă nu i se mai simte gustul sălbatic, tot aşa bunătatea ome-nească, mărginită la puterile sale singure, nu poate nimic, dar îndată ce se uneşte cu Dumnezeu şi se împărtăşeşte din Trupul şi Sângele Său e în stare să dobândească cele mai mari bunuri, adică : iertarea păcatelor şi moştenirea împără-ţiei cereşti, roade ale lucrării lui Hristos.

Căci după cum luăm de pe sfânta masă Trupul lui Hris¬tos cu garanţia că vom dobândi în viaţă cele mai mari bi¬ruinţe, tot aşa este firesc lucru că prin împărtăşire dreptatea noastră se face asemenea dreptăţii lui Hristos, hristoformă42. Doar cuvintele : «noi suntem trupul lui Hristos şi unii altora mădulare»43 nu trebuie să ne facă să ne gândim atât la trupul nostru, cât mai curând la sufletul nostru şi la puterile lui şi aceasta cu drept cuvânt, pentru că celelalte cuvinte : «Cine se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El» 44, ne spun că această legătură şi apropiere de Dumnezeu Se face îndeosebi cu mintea şi cu sufletul.

De aceea, atunci când S-a întrupat, Mântuitorul n-a îm-brăcat numai trup omenesc, ci a luat întreaga fire ome-nească, cu suflet, cu înţelegere şi cu voinţă, pentru ca El să se poată uni cu întreaga noastră fiinţă, să ne smulgă din lume cu întreg eul nostru şi să ne unească cu El, dându-ni-se nouă tuturor cu fiinţa Sa întreagă. Prin urmare, Domnul nu se poate lipi de noi în momentul când în sufletul nostru mai trăieşte păcat, pentru că tocmai acesta este cel care ne deosebeşte de EL

De altfel, tocmai prin întreaga fiinţă omenească, pe care a luat-o, stă Domnul şi vrea încă să stea cu noi într-o şi mai strânsă  legătură  de  dragoste.   Căci  Dumnezeu  fiind,  El  n-a

41. Rom.  II,  17—24.

42. Expresia luată de la Dionisie -Areopagitul (Ierarhia bise¬

ricească,  VII,  2,  Migne  P.G. 3,  553),  de  la  care  a  trecut  la  Sf.  Maxim

Mărturisitorul   (Ambigua,   P.G.   91,   1258).   Cf.   U.   Neri,   op.   cit.,   p.   211.

43. I Cor. 12, 27.

44. I Cor. 6, 17.

DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 117

pregetat să coboare pe pământ, pentru ca pe noi să ne ri-¬

dice la cer. S-a făcut om pentru ca să îndumnezeiască pe

om Ca Unul care a biruit păcatul într-un trup şi într-un

suflet, Domnul slobozeşte întreagă fire omenească din sufe-¬

rinţe, scăpând pe om de păcat, dar şi împăcându-1 cu Dum¬

nezeu. Nu este aceasta o mărturie despre nesfârşita Lui dra-¬

goste ? Căci în vreme ce noi nu eram în stare să ne ridicăm

până la Dumnezeu, ca să ne facem vrednici de darurile Lui,

s-a coborât El însuşi la noi, împărtăşind soarta noastră de

om şi atât de strâns s-a unit ou firea noastră, încât, dându-ne

înapoi ceea ce a primit de la noi, Domnul ni se dă El însuşi ;

pentru că împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele Său, noi

primim pe însuşi Dumnezeu în sufletele noastre, iar trupul şi

sângele unui Dumnezeu (sufletul, înţelegerea şi voinţa Lui)

nu sunt mai puţin şi ale firii noastre omeneşti. Iisus se cădea

să fie Dumnezeu, dar trebuia să se facă şi om, ca astfel să

dobândim leac pentru neputinţele noastre, pentru că, dac-ar

fi fost numai Dumnezeu, El nu s-ar fi putut uni aşa de de¬-

săvârşit cu noi şi atunci oare ne-ar mai fi putut fi spre

hrană?

Pe de altă parte, dacă era numai om ca noi, tot nu ar fi fost în stare să ne aducă mântuirea. Acum Mântuitorul e din amândouă : ca om, El Se leagă de omenire şi o înţelege ca un consângean ce este ; iar ca Dumnezeu, e în stare să supună firea omenească, s-o înalţe şi s-o unească cu propria Lui fiinţă. Pentru că o putere mai mare când întâlneşte pe una mai mică n-o mai lasă să rămână aşa cum a fost : fierul pus în foc nu mai are nimic din fier, după cum şi lutul şi

45. Formula clasică a Sfântului Atanasie (Despre întruparea Cu-vântului, 45, Migne P.G. 25, 192) : «S-a făcut om pentru ca noi să ne în-, dumnezeim». Cu aproape acelaşi înţeles, s-a exprimat şi Sf. Grigorie de Nyssa (Cuvântarea catehetică, XXV, Migne P.G. 45, 65) : «S-a unit cu fiinţa noastră pentru ca fiinţa noastră să se îndumnezeiască prin unirea ei cu cea divină». Şi mai frumos s-a exprimat Sf. Maxim Mărturisitorul (Cape¬tele teologice gnostice, II, 25; Filocalia II, p. 175): «Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru a face din oameni dumneeei». Cabasila a folosit mult scrierile Sfântului Maxim. Cf. U. Neri, p. 213.

118 NICOLAE  CABASILA

apa puse la foc îşi pierd din însuşirile lor46. Dacă aşa stau lucrurile între puteri de acelaşi fel, atunci ce va trebui să zicem când intră în joc o putere suprafirească ?

Aşadar, este limpede că atunci când Hristos se revarsă în sufletele noastre şi se face una cu ele, noi ne-am schimbat, ne-am făcut asemenea Lui, întocmai cum se întâmplă cu o picătură de apă când cade într-un vas uriaş plin de ulei bine mirositor. Apoi chiar aşa e şi roadă acelui miros, în stare să facă din cei peste care se revanşă, nu numai bine mirositori, ci să devenim şi noi miros bun, după cuvântul Scripturii : «Şi noi suntem din buna mireasmă a lui Hristos»47.

Roadele Sfintei împărtăşanii

Iată acum oare sunt puterea şi darul, pe care le aduce împărtăşania celor care se apropie de acest ospăţ cu inima curată şi care în cealaltă vreme a vieţii lor se feresc de orice răutate ; cei ale căror suflete sunt în acest fel pregătite nu văd nici o piedică în a se uni Hristos cu ei în chipul cel mai strâns. «Taina aceasta mare este» 48, scrie Sf. Pavel ridicând în slavă această legătură, căci aceasta este unirea preamărită, în cursul căreia Mirele cel dumnezeiesc se uneşte cu Biserica Sa. în Taina împărtăşaniei, Hristos dă un ospăţ unui întreg cor care-1 înconjoară, de aceea numai în această Taină suntem şi noi «carne din carnea Sa şi oase din oasele Sale»49.

Gândindu-se la această nuntă, Apostolul Pavel spune că Mirele este Hristos, iar Sf. Ioan Botezătorul, prietenul Mi¬relui, ne spune şi el că «Cel ce are mireasa, acela este Mi¬rele» 50. Această Sf. Taină este lumină pentru cei oare odată s-au curăţit, curăţire pentru cei care acum au de gând să se spele de păcate, ungere care îmboldeşte pe cei ce vor să lupte  contra  duhului  rău şi  a  patimilor.  Pentru  cei  dintâi,

46. Idee  similară şi  în Tălcuirea Siintei Liturghii,  cap.  38.

47. II Cor. 2, 15.

48. Efes. 5, 30—32.

49. Fac. 2, 23.        ♦

50. Ioan 3, 29 ; Apocalipsa 18, 23 ; 21, 2.

de fapt, ea nu face decât să le deschidă ochii ca să poată vedea Lumina lumii. Pentru aceia, însă, care caută curăţire, oare ar putea găsi una mai bună ca aceasta ? «Pentru că Sângele Fiului lui Dumnezeu ne curăţeşte de orice păcat», spune ucenicul cel iubit al lui Hristos, Sf. Ioan⁵¹. în sfârşit, cine nu ştie că Însuşi Hristos a câştigat biruinţă contra du­hului rău⁵², El al cărui trup înseamnă o cunună de biruinţă împotriva păcatului şi prin care poate veni în ajutorul celor ce luptă tocmai prin acest trup, în care a suferit şi prin care a biruit toate încercările ?

întrucât, între ceea ce-i trupesc şi ceea ce-i duhovnicesc' nu-i nici o legătură, ba mai curând îi stă împotrivă acestuia din urmă şi îi este povară — «căci trupul doreşte lucruri potrivnice Duhului» ⁵³ —, a trebuit să se încingă luptă între carne şi carne, adică între trupul duhovnicesc şi cel pămân­tesc, iar urmarea a fost că prin legea trupului s-a nimicit legea poftei trupeşti, a fost supusă Duhului şi-1 ajută de acum împotriva legii păcatului. De aceea, nimeni nu a putut trăi viaţă duhovnicească până ce trupul Domnului n-a prins carne pe oase ; doar bine ştim că Legea veche, cu toate că nu-i lipsea înţelepciunea, nu mai era ţinută de nimeni şi nu mai avea trecere la nimeni, în afară de aceasta, însăşi firea noas­tră ne duce spre rău. «Legea fiind neputincioasă din pricina cărnii» ⁵⁴, din cauza aceasta trebuia un alt trup, care să dea putere Legii şi astfel «ceea ce era cu neputinţă Legii, fiind slabă prin trup, a săvârşit Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului şi a osândit păcatul în trup» ·". Din această pricină aveam şi noi nevoie de un astfel de trup ca să ne împărtăşim mereu de Sfânta Masă, tocmai

51.        I Ioan 1, 7.

52.        Gal.  5,   1.  Minunat   se  exprimă  Sf.  Maxim:   «Hristos   S-a   făcut
rob   pentru   mine,   robul,   pentru   ca   să   mă   facă stăpân   împotriva   celui
ce  mă   stăpânea   în  chip   silnic  prin   amăgire»   (Ambigua,   trad.   D.  Stă-
niloae, p. 52—53).

53.        Gal. 5, 17.

54.        Rom. 8, 3.                                                                                                 

55.    Ibidem.                                                                                                                                                              '·

120                                             NICOLAE  CABASILA

ca Legea Duhului să lucreze în noi, iar nu să se lase în seama legii trupului, lege care ne atrage spre pământ, ca şi lucrurile grele, care trag tot în jos.

în toate privinţele, această Taină este desăvârşită şi nu există nici una din trebuinţele credincioşilor pe care să nu o poată ea mulţumi cu toată deplinătatea. Dar, întrucât ma­teria din noi e aşa de stricăcioasă încât pecetea Tainei nu poate rămâne în noi mult timp — ca unii care «avem această comoară în vase de lut» —, de aceea alergăm la acest leac nu numai o dată ci mereu. Căci e nevoie ca Făcătorul lumii să rămână tot timpul în lutul nostru³⁷ ca să îndrepteze chipul Său în noi de câte ori dă semne că vrea să se strice, iar mâna cea ajutătoare a doctorului trebuie să ne fie cât mai la îndemână ca să poată vindeca materia noastră atunci când vrea să se strice, să ne întărească iarăşi conştiinţa atunci când e îndoielnică şi când o ameninţă frica morţii. «Căci fiind morţi prin păcat, noi am fost făcuţi vii prin Hristos» ^δ8, iar sângele lui Hristos ne curăţeşte cugetul spre a putea sluji Dumnezeului celui viu»⁵⁹. Doar puterea sfân­tului Altar tocmai din acea inimă curată a Domnului⁶⁰ să­deşte în noi viaţa cea adevărată, iar închinarea noastră tot de aici îşi ia puterea.

Dacă adevărata închinare lui Dumnezeu însemnează su­punere, ascultare şi împlinire a toate, apoi nu înţeleg când ne-am putea noi mai bine supune lui Dumnezeu decât atunci când ne facem mădularele Lui. Căci cui ar putea capul să poruncească mai bine decât mădularelor ? Iar mădulare ale

56.       II Cor. 4, 7.

57.       Teologii   romano-catolici    afirmă    că    N.    Cabasila   susţine    aici
necesitatea   împărtăşiri   dese.  Broussaleux,   op.  cit.,  p.   110.

58.       Efes. 2, 1.

59.       Evr. 9, 14.

60.       Unii  cugetători   catolici  socotesc pe  nedrept  pe   Cabasila   pre­
mergător    al    cultului   inimii   lui   Iisus   (E.   v.   Ivanka,   op.   cit.,   p.   115;
S. Salaville — J. Gouillard,  «Introducere la explicarea Sf. Liturghii»,, opj.
cit.,  p.   38).   Sigur   că   încă  pe   vremea   lui   Origen   inima   ocupa   un   loc
central în evlavia creştină, dar nu în sensul dorit de catolici (v, Neri„
op. cit., p. 219).

DESPRE VIAŢA IN HRISTOS                                         121

lui Hristos, mai deplin decât oricare altă Taină, ne face tocmai această «pâine a vieţii», căci după cum mădularele sunt foarte strâns legate de cap şi de inimă, tot aşa şi «cel ce mănâncă trupul Meu... (zice Domnul), viaţă va avea întru sine». Şi trăieşte, nu în urma mâncării fireşti, cu care ne_; hrănim, căci aceasta nu ne dă prin sine viaţă, ci se numeşte chiar «hrană» numai întrucât, ajută la întreţinerea vieţii, în timp ce pâinea vieţii este însăşi viaţa, care face vii pe cei ce gustă dintr-însa. Căci, pe când hrana trupească se schimbă în lăuntru în izvor de viaţă, adică peştele, pâinea şi orice mâncare se prefac în sânge hrănitor, în Împărtăşanie lucrurile stau chiar dimpotrivă : însăşi Pâinea vieţii schimbă, preface şi umple de viaţă pe cel ce se împărtăşeşte, pentru că, in­trând până în creieri şi în inimă, prin această Pâine ne miş­căm şi vieţuim, ca una care singură are viaţă întru sine. Ca să ne arate că El nu ne face părtaşi la o viaţă de saturare trupească, ci ne dă din însăşi fiinţa Sa, întocmai după cum şi inima şi capul trimit din ele însele viaţă mădularelor, de aceea s-a numit pe sine Mântuitorul «Pâinea cea vie» şi zice că «cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică» ⁶¹.

Se vede, aşadar, că pentru a ne închina lui Dumnezeu şi pentru a-I putea sluji în curăţenie, se cade să ne apropiem de Sfânta Masă. Şi Taina aceasta nu numai că ne face mă­dulare ale lui Hristos, ca să ne şi putem înfăţişa Lui în această stare, ci, dacă nu ne apropiem de această mâncare sfântă, nici nu mai putem măcar rămâne în viaţă şi nici să ne slobozim din' faptele cele moarte, pentru că atâta vreme cât suntem morţi nu ne putem închina Dumnezeului celui viu, bine ştiind că închinarea adevărată în duh şi în adevăr numai cel viu o poate săvârşi ; «căci Dumnezeu nu e Dumnezeu al morţilor,, ci al viilor» ^c2.

61.        Ioan 6, 35; 51; 54; 57.

62.        Mat. 22, 32.

122                                            NICOLAE  CABASILA

Cum ajungem fii ai lui Dumnezeu ?

Ε drept că a ne închina după cuviinţă lui Dumnezeu în­semnează în acelaşi timp a trăi după mintea sănătoasă şi a săvârşi binele. Aşa ceva fac şi slugile : «Când veţi fi împlinit toate acestea să ziceţi : «suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem» ⁶³. în schimb, Taina de care vorbim este a fiilor lui Dumnezeu şi noi ceata lor suntem chemaţi să o formăm, nu a slugilor^ϋ4. De aceea ne împărtăşim din Trupul şi Sângele Lui, căci scris este că «pruncii s-au făcut părtaşi trupului şi sângelui» °⁵. Doar toc­mai pentru a ne putea fi nouă tată şi pentru a ne putea spune : «iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu» , tocmai pentru aceea a luat Domnul asupră-Şi trupul şi sângele nos­tru. Dar tot aşa şi noi, ca să ne facem copii ai Lui, cade-se să ne împărtăşim din fiinţa Lui, iar prin această Taină nu numai că ne facem mădulare ale Lui, ci ajungem chiar fii ai Săi, slujindu-L cu ascultare şi de bună voie ca nişte copii buni, întocmai cum şi mădularele ascultă de cap. De altfel, Taina aceasta e atât de adâncă şi de nepătrunsă, încât din amândouă pildele, a fiilor şi a mădularelor, se cade să în­văţăm că nici una luată singură nu este în stare să ne lămurească deplin. S-ar părea că nu este ceva din cale afară de greu ca, lipsindu-ne de orice mişcare personală, să ne lăsăm conduşi de Dumnezeu, ca şi mădularele de cap. Dar oare în supunerea cu care ascultăm de Tatăl sufletelor şi al trupurilor, nu ne vine să vedem ceva peste puterile ome­neşti ? Or, ceea ce într-adevăr ne miră este împăcarea amânduror acestor situaţii : adică să ne păstrăm libertatea minţii,; ca fii, dar s-ajungem să ne supunem, întocmai cum se supun mădularele.

într-atât  e  de măreaţă  înfierea noastră  de  către  Dum­nezeu, şi anume nu numai ca o punere de nume, cum e în-

63.       Luoa 17, 10.

64.       Gal. 4, 6—7.

65.       Evr. 2, 14.

66.       îs. 8, 18.

DESPRE VIAŢA  IN  HRISTOS                                       123

fierea trupească, şi mai ales nu numai într-un grad aşa mic, căci în înfierile omeneşti tata abia împărtăşeşte pe copii cu numele său, dar el nici nu i-a zămislit, nici n-a suferit du­reri născându-i. Pe când la înfierea dumnezeiască există şi zămislirea cu adevărat şi împărtăşirea cu Cel ce ne-a născut, o părtăşie nu numai cu numele de dincolo, ci una adevărată, prin sânge, prin trup, prin viaţă.

Căci ce poate fi mai măreţ decât să fim recunoscuţi de Tatăl ca mădulare ale Fiului Său, ca Unul care pe chipurile noastre găseşte înseşi trăsăturile Fiului Său : «Mai dinainte i-a şi hotărât să fie asemenea icoanei Fiului Său» ?⁶⁷. Dar cum să punem alături înfierea dumnezeiască de cea trupească faţă de care este mult mai lăuntrică şi mai deplină, în aşa măsură încât cei născuţi duhovniceşte sunt mai deplin fii, decât sunt copiii trupeşti faţă de părinţii lor ? Şi încă cu atât mai mult, cu cât Dumnezeu întrece prin înfierea sa adoptivă chiar pe părinţii care nasc pe prunci din fiinţa lor. Căci, la urma urmelor, ce însemnează înfierea aceasta ? Trupul doar îl avem de la părinţi şi deodată cu el ne-am primit şi viaţa. Şi dacă şi în viaţa duhovnicească noi am luat trup din trupul Mântuitorului şi oase din oasele Lui⁶⁸, în schimb câtă deosebire între aceste două împărtăşiri ! In ordinea. trupească, sângele din copii nu mai este acelaşi cu cel din părinţi ; aşa ceva n-a fost decât înainte de a-1 fi dat copiilor. Iată temeiul unei zămisliri : ceea ce au acum copiii era al părinţilor. în acelaşi timp, în lucrarea Tainei, sângele, care ne ţine viaţa, este şi acum tot al lui Hristos, iar trupul pe care-1 frângem este mereu acelaşi trup al Domnului : aceleaşi sunt mădularele, aceeaşi viaţa.

De fapt, acea împărtăşire este adevărată, în care în ace­laşi timp se dă un lucru la două fiinţe, iar nu o dată la una, după aceea la cealaltă, ceea ce e mai curând despărţire decât unire. Căci aceea mu-i unire, când nici unul nici altul nu po-

67.        Rom. 8, 29.

68.        Fac. 2, 23.

124                                            NICOLAE  CABAS1LA

sedă ceva în acelaşi timp, ci fiecare are "ceva deosebit. în acest caz ei nici nu comunică şi nici n-au comunicat nicicând în vreun fel, căci numai când ceva înainte a fost al unuia şi acum este al altuia ne poate da o pildă de unire. Locuind într-o casă, în care a stat înainte altul, nu înseamnă a fi stat acolo împreună, pentru că nici conducerea, nici grija de averii şi nici necazurile nu le-au dus împreună. Ar fi trebuit ori să, fi purtat grijă de avere în aceeaşi vreme, ori să fi locuit împreună în aceeaşi casă. De fapt, noi nu mai avem cu pă- rinţii noştri nici o părtăşie, nici prin trup, nici prin sânge, din clipa în care nu le avem împreună. în schimb, o avem cu Hristos, pentru că, cu El, mereu avem părtăşie, atât în privinţa trupului şi a sângelui, cât şi a mădularelor şi a tuturor felurilor de taine. Iar dacă părtăşia de trup şi sânge_; îi arată pe copii, atunci e lămurit lucru că prin Împărtăşanie se face între noi şi Mântuitorul o legătură mai strânsă decât cea de zămislire dintre noi şi părinţii noştri.

Unde mai punem că, tocmai contrar părinţilor trupeşti,.! din clipa în care ne-a dat viaţa şi ne-a întărit, Mântuitorul nu ne mai lasă singuri, ci rămâne veşnic între noi, unit cu. noi, ne face tot mai vii şi mai tari. Căci despărţindu-te de părinţi, ajungi să trăieşti mai departe, dar din clipa despăr­ţirii de Hristos ai ajuns  în latura morţii.

Ba, mai mult. Creşterea copiilor nu se face decât după, ce se despart de fiinţa părinţilor : zămislirea şi naşterea în- seamnă tocmai acest început de despărţire, câtă vreme în­fierea prin Sfintele Taine constă în unire şi părtăşie, iar rupe­rea acestei legături înseamnă încetarea de a mai fi. Dacă, deci* ceea ce numim rudenie — adică legătura prin sânge — arată o părtăşie oarecare, ea nu va putea să fie decât una tru­pească ; dar, la drept vorbind, există numai o singură ru­denie şi înfiere : aceea prin care suntem uniţi cu Hristos. De altfel această înfiere înghite şi pe cea trupească, întrucât «ce­lor ce L-au primit pe Domnul, le-a dat putere ca să se facă" fii ai lui Dumnezeu» ⁶⁹. Cu toate că fuseseră născuţi odată,

69. Ioan 1, 12.

DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS                                     125

mşî anume din părinţi de sânge, iar naşterea cea trupească a fost înaintea celei duhovniceşti, totuşi aceasta din urmă cu -atâta a întrecut-o pe cea dintâi, că din aceea n-a mai rămas nici urmă, nici măcar nume şi astfel Pâinea cea nouă, care •dă viaţă omului nou, înghite în sine pe omul cel vechi.

Dar şi acesta este un rod al împărtăşirii, căci e scris : «Cei ce L-au primit nu din sânge s-au -născut» . Cât despre întrebarea când îl primim, o să spunem acum, în legătură -cu Taina în care se foloseşte acest cuvânt. Ε vorba de ceea ce urmează după vorbele «Luaţi, mâncaţi»⁷¹. Ε lămurit că prin aceste vorbe noi suntem chemaţi la o cină, în timpul căreia într-adevăr primim pe Hristos în mâinile noastre⁷², îl punem la gură, îl amestecăm cu toată fiinţa noastră, îl împrăştiem în tot trupul nostru şi îl lăsăm apoi în vinele noastre. Cât despre vorbele «cei ce L-au primit», nu din •sânge vor ele să ne spună că pentru aceştia este şi rămâne Mântuitorul până la sfârşit Cap, iar' ei, mădulare vrednice *de El. Doar era şi firesc ca mădularele să se zămislească în acelaşi chip ca şi capul.

Dar trupul Mântuitorului «nu s-a născut nici din sânge, nici din poftă trupească, nici^! din poftă bărbătească»⁷³, ci din puterea lui Dumnezeu din Duhul Sfânt» . De aceea tre­buia ca şi mădularele să se nască în acelaşi fel ca şi capul, după cum naşterea capului trebuia să aducă pe a mădularelor, pentru că acestea se nasc în aceeaşi clipă cu capul. Fiindcă, dacă pentru orice om zămislirea e începutul vieţii şi dacă începerea vieţii este naşterea, iar Hristos fiind viaţa însăşi pentru cei ce I se închină — urmează că în chip reprezen­tativ toţi creştinii s-au născut în clipa în care şi Hristos S-a .născut, în clipa venirii Lui în lume. Iată, aşadar, ce bogată comoară de bunătăţi ne aduce această Taină : iertarea păca-

70.        Ioan 1, 13.

71.        Matei 26, 26.

72.        Sf. Ioan Damaschin spune (Dogmatica IV,  13,  ţrad.  cit. p. 314):
«încrucişând palmele să primim corpul Celui răstignit».

73.        Ioan 1, 13.

74.        Matei 1, 20.

126                                            NICOLΑΈ  CABAS1LA

telor, ştergerea ruşinii celei fără de lege, reînnoirea frumuseţii noastre sufleteşti de altădată, legarea de Hristos cu legături mai strânse decât faţă de părinţii trupeşti. Intr-un cuvânt, ca nici o altă Taină a Bisericii, împărtăşania duce pe creştin la desăvârşire mai  mult decât oricare altă  Taină.

Care Taină e mai mare : Botezul sau Împărtăşania ?

Mulţi s-ar putea mira cum de împărtăşania, care este cea mai desăvârşită din toate Tainele, în privinţa iertării păcatelor pare a fi mai mică decât Botezul, pentru că acesta ne dă iertarea păcatelor fără nici o durere din partea noastră, în vreme ce, în cei ce se împărtăşesc, durerile cresc şi se înmulţesc.

Ca să înţelegem mai lămurit acest fapt, să privim mai de aproape aceste patru lucruri : făptaşul, fapta rea, vina şi alunecarea spre rău, care izvorăşte tot din păcat. Or, în afară de fapta rea, de care păcătosul trebuie de bună voie să se lepede, ca să alerge la Botez, această Taină înlătură atât vina, cât şi alunecarea spre rău, ba ajunge să schimbe chiar şi starea de păcătoşenie a omului, căci prin această baie mân­tuitoare omul moare deplin în tot ce are rău în sine şi iese din apă un om cu totul nou. Faţă de Botez, împărtăşania luată cu inimă frântă şi îndurerată  aduce iertarea greşe­lilor, întoarce sufletul de la pornirile rele, dar nu omoară pe omul cel vechi, căci n-are putere de sus ca iarăşi să dea viaţă omului. De fapt, împărtăşania nu poate săvârşi aşa ceva, ci îl lasă pe păcătos şi pe mai departe să trăiască, e drept, nu în starea nevinovăţiei celei din început, ci într-una de nădejde şi de îndrăzneală. Ba încă sunt şi oameni care mai păstrează semnele bolii şi urmele rănilor, dacă la vremea lor nu s-au îngrijit destul de aceste răni şi dacă sufletul nu le-a fost atât de pregătit pe cât de mare era puterea de vin­decare  a  leacului  luat.   Aşadar,   împărtăşania  se   deosebeşte

75. încă o dovadă despre Sf. Spovedanie.

. 

DESPRE VIAŢA IN HRISTOS                                         127

de Botez, întâi pentru că nu îneacă pe păcătos, pentru ca după aceea să-i poată da iar viaţă, iar în al doilea rând, pentru că îndreptează şi curăţeşte pe om, lăsându-1 mai de­parte să trăiască, însă această curăţire nu i-o dă fără sufe­rinţe. Dar aşa ceva nu depinde de urmările Tainei, ci stă în firea lucrurilor, şi anume în faptul că la Botez păcătosul se curăţeşte   prin   spălare,  iar  la  Împărtăşanie   prin   mâncare.

Cerinţele unei bune împărtăşanii

Despre împreunarea acesteia din urmă cu suferinţa, vom mâi vorbi. Cât timp Botezul se primeşte într-o vreme când încă nici nu suntem formaţi (când încă n-avem nici o putere de a săvârşi binele, bunătatea lucrându-o în noi însăşi această Taină fără sforţare din parte-ne, ca unii care atunci şi sun­tem neputincioşi), în aceeaşi vreme, împărtăşania, care ni se dă când suntem mari, conştienţi şi în stare să ne conducem singuri, ne-ajută să folosim puterea şi armele împărtăşite prin ea şi să căutăm binele, nu atraşi şi duşi de el, ci de la noi înşine şi din însăşi pornirea şi înclinarea noastră, întoc­mai ca şi alergătorii care din dragoste se înfierbântă la în­treceri. De altfel, ce rost ar avea să primeşti un dar, dacă nu ştii să te foloseşti de el ? Şi de ce să înzdrăveneşti muşchii cuiva şi să-i dai arme în spate, dacă el are de gând să şadă liniştit acasă ? Dar dacă nici înainte de Botez, când viaţa de fapt nu a îmbobocit şi nici când ne curăţim prin împărtăşanie, n-ar exista pentru noi un timp de luptă şi de strădanii, atunci nu ştiu când am putea fi de vreun folos sufletului nostru şi nici care ar fi vrednicia omului, dacă nu i s-ar mai cere să se străduiască spre bine. Cred că ceva mai rău decât acea stare nici n-ar putea fi pentru noi : să nu împlinim nici o faptă şi să alunece sufletul toată viaţa spre răutăţi.

De aceea e de mare folos să treacă omul prin încercări şi lupte, mai ales din clipa când, prin lucrarea Tainelor, a ajuns  la  creşterea   desăvârşită  şi-i  în  stare   să  săvârşească

128                                            NICOLAB  CABASILA

binele, precum îi spune natura. Căci în «ziua pe care a făcut-o Domnul»;⁷⁶ el n-are voie să şadă, ci, după vorba lui David, «să iasă la lucrul său şi la lucrarea sa până seara»⁷⁷. Căci precum după zi «vine noaptea, când nimeni nu mai poate lucra» ⁷⁸, tot aşa şi înainte de această zi a Domnului, omul era cu totul neputincios de a săvârşi binele, neştiind încotro să se îndrepte pe pământul unde e stăpân întunericul, căci «cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge» ⁷⁹.

Din clipa, însă, în care ne-â răsărit soarele revărsându-şi peste tot binecuvântarea Tainelor Sale, nu trebuie să ne dăm înapoi în faţa nici unei suferinţe şi greutăţi, ci, cu toată «su­doarea frunţii noastre», să căutam să ne saturăm din această Pâine frântă anume pentru noi — căci ea se frânge numai pentru fiinţe înţelegătoare —, agonisindu-ne o mân­care nepieritoare⁸¹. Doar agoniseala aceasta pe care ne-o dă acest ospăţ minunat, nu ne poate veni pe degeaba şi pe ne­muncite, ci după grele strădanii. Căci dacă Sf. Pavel înde­părtează pe cei leneşi chiar şi de la mâncarea obişnuită, spu-nându-le : «Cine nu lucrează, nici să nu mănânce» ⁸², atunci câte strădanii nu vor trebui noi să depunem spre a ne face vrednici de o masă sfântă ca aceasta ?

Din cele spuse pân-aici urmează că trebuie să dorim fierbinte apropierea de Sfintele Daruri, dar că mai înainte de a ne atinge de ele trebuie să ne curăţim sufletele în chip deosebit, căci e lucru lămurit că împărtăşania nu numai că nu stă mai jos decât celelalte Taine, dar e mult mai presus decât ele. Căci dacă e drept că Dumnezeu, ca îndelung mi­lostiv şi împărţitor şi drept cântăritor pentru toţi ⁸³, dă celor mai drepţi ai Săi tot ce are mai bun şi dacă prin împărtăşire

76.        Psalm 118, 24.

77.        Psalm 103, 23.

78.        Ioan 9, 4.

79.        Ioan 12, 35.

80.        Fac. 3, 19.

81.        Ioan 6, 27.

82.        II Tes. 3, 10.

83.        Isaia 28, 17.

DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS                                         129

am ajuns mai buni numai pe urma strădaniilor de a ne fi apropiat de Domnul şi după ce ne-am învrednicit de daruri mai mari chiar decât cei ce au primit Botezul, aceasta în­semnează că darul Sfintei împărtăşanii e mult mai bogat decât al Botezului, iar cei ce se cuminecă dobândesc bine­faceri mult mai mari. De altfel, Împărtăşania trebuie să fie socotită mai desăvârşită decât Botezul şi pentru faptul că cere de la cei ce se apropie de ea o desăvârşire cu mult mai mare, căci nici n-ar fi cu dreptate ca ceea ce-i mai desăvârşit să fie la îndemâna oricui, iar ceea ce-i mai mic să se împăr­tăşească celor curăţiţi îndelung prin strădanii proprii şi prin Taine. Dimpotrivă, mintea ne spune că acele lucruri se cade să le socotim ca mai desăvârşite, care nu se dobândesc decât prin multe şi sfinte străduinţe.

Şi încă un lucru trebuie să mai ţinem minte : anume că Hristos, Cel care ne-a invitat la acest ospăţ, e împreună luptător cu noi. Or, un frate de luptă nu întinde mâna unora ce trăiesc tot în trândăvie şi nici celor bolnavi, ci numai celor curajoşi şi îndrăzneţi, care cu bună trudă şi cu vrednicie sunt în stare a se lupta cu vrăjmaşii. Căci Hristos Cel ce însuşi lucrează prin mijlocirea Tainelor în fiecare din noi Se face, rând pe rând, creator în Taina Botezului, antrenor⁸⁴ în Taina Mirului şi împreună luptător în cea a împărtăşaniei. Şi anume la început, la Botez, El este Cel oare creează omului mădulare şi puteri, pe care apoi prin Sf. Mir le înzdrăveneşte întru Duhul Sfânt, iar prin Împărtăşanie El trăieşte în noi şi ne ajută să câştigăm lupta. Mai mult decât atât, şi după moartea noastră El va rămâne să conducă luptele, răsplătind pe cei viteji şi stând în mijlocul sfinţilor, spre a lua seama la fiecare cum s-a purtat într-o luptă, la care El însuşi a luat parte. Căci de altfel şi lupta e a Lui, iar când vorbim

84. Aluzie la antrenorul din vechime, care ungea cu untdelemn pe atleţi şi-i pregătea înainte de a intra în scenă (ungător, antrenor). Cele trei ipoteze sunt -λάστής — Creator, άλείπτης (— antrenor sau ungător) si συναγονιοτήί — împreună-luptător. Tema alergării în stadion era familiară nu numai Sfântului Pavel, Filip. 3, Ii4, ci şi Sfân­tului Grigorie de Nyssa (Viaţa lui Moise).

9 — Despre vieţa în Hristos

130                                            NICOLAIE  CABASILA

de răsplătirea celor ce  «bună  luptă  s-au  luptat»,  înţelegem că şi cununa biruinţei tot a Lui este.

Aşadar, când vrea să ne încurajeze în lupta pentru binele adevărat şi să ne facă să câştigăm biruinţa, atunci Domnul' ia asupra Sa toate în Taina renaşterii şi a întăririi, stând alături de noi, pentru ca atunci când vine răsplătirea toate să le atribuie nouă. Şi de fapt, creatorul şi îngrijitorul se şi cade să facă tot ce-i necesar ca luptătorul să poată intra în luptă, dar din clipa în care s-a legat frate de cruce cu acel luptător nu urmează că şi de acum tot a Lui trebuie să fie toată lupta şi sforţarea, iar luptătorul să nu facă nimic. Căci nu se potriveşte ca stăpânul întrecerilor de luptă să se co­boare şi să-i ungă ou untdelemn, să-i ridice când cade şi să-i dea ajutor de doctor şi nici nu-i treaba Lui să-i facă reclamă că va birui : că-i tare, că-i cel mai bun şi aşa mai departe. Rolul Lui se mărgineşte doar a vedea care-i mai vrednic şi apoi a-1 încununa.

între luptători mai bine e s-ajungi să primeşti cununa decât numai să lupţi bine, după cum e mai bine să învingi luptând, decât să ai numai trup de atlet; căci, pe de o parte eşti făcut atlet ca să birui, iar pe de alta, cauţi să birui ca să iei cununa.

Dacă, pe de altă parte, curăţenia nedeplină, nepregătirea şi neînnoirea sufletului sunt semne de nedesăvârşire şi de micime, ar urma că cel mai mare grad de fericire personală e totuşi departe de cea mai mică fericire cerească. Cu alte cuvinte, ar urma că şi împărtăşirea din darurile de pe Sfânta Masă cea de dincolo de capatepeasma altarului nu ne duce chiar la bucuria Domnului nostru, întrucât şi împărtăşirea lucrează în noi doar o pregătire şi o curăţire oarecare, iar nu o adevărată fericire cerească. De aceea să nu ne mirăm că împărtăşania, cu toate că e mai desăvârşită decât alte Taine, are mai puţină putere de curăţire, cu atât mai vârtos cu cât acest dar este, cum s-a mai spus, o răsplătire. Or, a răsplăti pe cineva nu însemnează deloc a-1 pregăti şi a-1 face

DESPRE VIAŢA IN HRISTOS                                        131

chiar biruitor, ci numai a-1 arăta înaintea tuturora ca biruitor şi a-i da lui cununa biruinţei. Da, Hristos cel cu care ne împărtăşim nu e numai o putere curăţitoare şi împreună luptătoare cu noi, ci şi o răsplată pe care o luăm după ce· ne-am străduit. Ce altceva aşteaptă cei buni în schimbul suferinţelor din această lume, decât tocmai a primi pe Hristos şi a se uni cu El ?

Şi Sf.  Pavel spune că la sfârşitul călătoriei pământeşti, stricarea firii noastre va duce la unirea noastră pe vecie cu Hristos,  despre  care  zice  Apostolul  că  despărţirea  de   trup şi unirea cu Hristos ar fi o mai mare dobândă⁸⁵. Abia atunci; am putea spune că ne-am unit deplin cu Hristos. Căci, câtă · vreme prin celelalte Taine abia ne e dat să aflăm pe Hristos· şi numai ca o pregătire de a-L primi şi de a ne putea uni cu · El, în aceeaşi vreme în Sf. împărtăşanie îl putem chiar primi şi să ne unim cu El. Căci ce altă Taină ne dă să fim un trup şi un suflet cu El, să rămânem în El şi El să rămână mereu în noi ? De aceea şi cred că Mântuitorul spune că fericirea drepţilor este o cină la care El însuşi slujeşte ⁸⁶.

Aşadar, pâinea vieţii ni se dă ca răsplată a  luptei du­hovniceşti. Iar întrucât cei ce primesc acest dar trăiesc aici, pe pământ, şi se află încă pe drum, plini de praf, grăbiţi şi^! ameninţaţi uneori de mâna tâlharilor, Sfânta Împărtăşanie pe bună dreptate  se potriveşte cu trebuinţele  celor de pe pă­mânt,  le  dă putere,  îi  conduce,  îi  curăţeşte  şi-i  duce  până la locul despre care Sf. Petru zicea că-i bine să fim aici⁸⁷, în care nu mai e nimic din umbra lucrurilor pământeşti, ci doar Hristos, continuu prezent, încoronând, în toată curăţia, pe  cei  buni.  Dacă deci,  ca  putere  curăţitoare —  cum  încă . de la început era —, Hristos ne curăţeşte în Sfânta Împăr­tăşanie  de  orice  necurăţie,  şi  dacă   tot  El,    ca   tovarăş  de luptă — anume în calitate de frate mai mare al nostru,; fă-

85.        Filip. 1, 23.

86.        Luca 12, 37.

87.        Mat. 17, 4.

132                                             NICOLAE  CABASILA

cându-se comandant de luptă —, ne dă putere contra potriv­nicilor şi, în sfârşit, fiindcă Hristos ni se dă şi ca o răsplată după mari sforţări — lucru adevărat şi când e vorba de cina euharistică şi de cea cerească, ambele socotite ca răsplată —, atunci am mai avea oare vreo pricină de a micşora puterea de curăţire a acestei Taine ?

Tot aşa de puţin drept avem să spunem în legătură cu rostul acestei Taine că, cu toată desăvârşirea ei, desăvârşirea ei n-ar fi deplină. Căci, dacă de fapt, ea nu poate face pe copil om mare şi nu poate naşte din nou pe cel odată stricat de păcate, aceasta nu provine din neputinţa ei, ci pentru că un astfel de păcătos nu mai e în stare să primească un astfel de har. Doar, după cum am mai spus, păcătosul poartă în sine tot timpul pecetea naşterii dintâi, a Botezului, care nu poate dispărea ^ din sufletele o dată botezate, oricât de grele păcate ar fi făcut, chiar dacă s-ar fi încumetat să calce jură­mântul de slujire a Stăpânului celui înfricoşat, întrucât această naştere din nou nu se câştigă prin înţelepciune omenească, oricât de înaltă ar fi ea, nici printr-o mărturisire oarecare a credinţei. Căci, la urma urmei, faptul că omul trăieşte e mai mare decât a muri şi a fi nimicit, lucru fără care nu se poate închipui o naştere din nou. Moartea doar ţine de lumea veche şi muritor e numai ceea ce iese din ţărână, după cum zice Botezătorul : «Securea stă la rădăcina pomului»⁸⁹. Cel odată botezat ţine de lumea nouă. Atunci cum am mai putea muri din clipa în care ne-am unit cu Adam cel nou, care nu moare nicicând ? Cum ai mai putea muri după ce ai primit în suflet pe Cel pe care nu-L poţi primi decât după ce ai trecut prin moartea Botezului ? Dar o astfel de înnoire de­săvârşită nici chiar Botezul nu ne poate aduce. Şi atunci, ar mai putea fi socotit Botezul mai desăvârşit decât împărtă­şirea din pricină că o astfel de înnoire nu se poate dobândi nici prin unul, nici prin cealaltă ? Căci, de fapt, nici Botezul

88.        «character indetebilis». Chirii el Ierusalimului, Procatechesis,  16
(trad. rom. p. 53).

89.        Luoa 3, 9.

DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS                                     133

nu poate să renască pe cei care trăiesc de mult şi au fost odată născuţi duhovniceşte. Rânduiala sfântă a Bisericii n-a încuviinţat nicicând să se boteze cineva de două ori şi aceasta nu pentru a salva vreo orânduire oarecare sau vreo ceremonie, ci pentru că un om nu se poate naşte în acelaşi fel de două ori ,

Dar s-ar putea oare socoti cineva botezat dacă a murit mărturisind credinţa în faţa prigonitorilor ? ⁹¹ şi să se întrebe că dacă mulţi dintre cei care înainte primiseră Botezul cu apă şi au trecut drept mucenici înseamnă că au primit un al doilea botez ? Nu! Aici s-ar putea răspunde aşa : cel care încă nu s-a putut hotărî să se unească cu Hristos şi să tră­iască cu El, ajunge aici, prin botezarea întru făptura nouă, rod al mâinii dumnezeieşti, dar şi al săvârşirii de fapte bune şi al strădaniilor muceniceşti, de unde urmează că Botezul cu apă «creează» din nou pe om şi acesta este rodul lui, pe când botezul sângelui sau moartea pentru Hristos are şi va­loarea Botezului cu apă şi cuprinde şi strădaniile noastre. Aşadar, pentru cei numiţi «catehumeni», mucenicia ţine loc de Botez : prin ea ei se înnoiesc cu totul în Hristos, 11 măr­turisesc şi se îmbracă întru El. Astfel de roade aduce şi Botezul, dar pe lângă acestea, mucenicia e şi strădanie spre bine, împreună cu gemete, cu sudori şi răbdare până la sfârşit. Cât despre cei o dată botezaţi, mucenicia nu le mai aduce rodul cel dintâi, pentru că ei au fost deja creaţi şi sunt în viaţă ; al doilea însă da, fiindcă mucenicia e o şcoală a sfin­ţeniei, o dovadă a bunătăţii, mărturia lămurită că nu cunoşti nimic altceva decât pe Hristos, pe Care-L iubeşti mai mult decât tot ce poate fi iubit şi că în nimic nu-ţi mai pui nă­dejdea decât în El şi aceasta cu preţul oricăror încercări : ascuţişul săbiei, para focului sau orice feluri de silnicii.

90.       Botezul  nu  se  repetă.   Canoanele  46,   49,   50   apostolice;   8,   9
Sinodul  ·  ecumenic; 7, Sinodul II ecumenic etc. cf. Milaş, Canoanele I,
p. 257.

91.       Λ ici e vorba de botezul de sânge, cărei recunoscut valid indi­
ferent dacd neofitul fusese botezat înainte sau nu. Botezul ereticilor nu
era socotit valid. Msi pe larg la Milaş, indici .

134                                  NICOLAE CABASILA

Din toate câte am spus până aici se vede că nu-i permis nicicum să se mai săvârşească Botezul asupra celui o dată botezat, pentru că peste ceea ce i s-a dat întâia dată nu i se mai dă acum nimic nou, în vreme ce prin mucenicie el va putea dobândi cu mult mai mult, şi anume nu numai naşterea din nou şi modelarea spre o nouă viaţă, ci şi cununi împletite din fapte măreţe, aşa încât pentru cei chemaţi mucenicia rodeşte de două ori, pe când pentru cei credincioşi numai o dată. De altfel nici nu-i de mirare că mucenicia foloseşte la amândouă felurile de oameni, şi anume celor care n-au nevoie de amândouă roadele, dându-le numai pe cel pe care nu-1 au, pentru că şi darurile Sfintei Mese rodesc de două ori : curăţesc pe cei care nu erau curaţi şi, pe de altă parte, mai şi luminează pe cei odată curăţiţi⁹². Sigur însă că nimic nu împiedică pe cei odată curăţiţi să se apropie şi a doua oară de Sfânta împărtăşanie spre a primi luminare. Dar de­spre aceasta am vorbit destul.

Alte roade ale Sfintei Împărtăşanii              ,   ,

Am văzut până acum că ceea ce ne duce la desăvârşire şi ceea ce desăvârşeşte comuniunea deplină între om şi Dum­nezeu, ori că o numim «slujire», ori «înfiere», ori amândouă deodată, este tocmai ospăţul cel sfânt, care ne face mai în­rudiţi cu Hristos chiar decât suntem cu părinţii noştri, care ne-au născut trupeşte. Căci nu ne dă numai o bucăţică din multele părticele ale trupului şi nici numai câteva picături de sânge, cum fac părinţii trupeşti, ci ni le dă pe amândouă în desăvârşita lor integritate. Şi El nu-i pentru noi numai izvorul vieţii, cum sunt părinţii, ci e însăşi viaţa şi i se zice «viaţa» însăşi, nu pentru că ar fi izvorul vieţii, în înţelesul

92. U. Neri observă (op. cit., p. 238) că expresiile «cur? re» — ■χαθαίρειν şi «luminare» — φωτίζειν, sunt pomenite adeseori ie Dio­nisie -Areopagitiul (Ierarhia bisericească VI, 1), ca două grade necesare în procesul de desăvârşire (P.G. 3, 532 etc.).

DESPRE VIAŢA IN  HRISTOS                                            135

în care El i-a numit pe apostoli «lumină» ⁹³, lăsându-ni-i în­drumători spre lumină şi spre viaţă, ci pentru că El e însăşi viaţa trăită cu adevărat. Căci şi pe cei care şi-au legat viaţa de El îi curăţeşte şi-i îndreaptă nu numai prin aceea că le spune, îi învaţă ceea ce trebuie, le struneşte sufletul spre săvârşirea binelui, punând în lucrare puterile sufletului spre bine, ci El însuşi li se face în suflete dreptate şi sfinţire de la Dumnezeu⁹⁴.

Aceasta e pricina pentru care, din clipa în care s-au unit cu El, credincioşii devin fericiţi şi sfinţi, fiindcă iau această fericire din fiinţa Fericirii însăşi şi tot El e pricina pentru care din morţi se fac vii, din nebuni, înţelepţi, sfinţi, drepţi şi fii ai lui Dumnezeu, din slugi netrebnice şi pline de răutate. Pentru că nici din firea lor şi nici chiar pe urma străduinţelor lor omeneşti ei nu s-ar putea face vrednici de o cinste aşa de mare. Ci dacă au ajuns sfinţi aceasta e din pricina Celui singur sfânt, drepţi şi înţelepţi din cauza Celui singur drept şi înţelept, Care s-a sălăşluit întru ei.

Peste tot, dacă între oameni se crede cineva vrednic să fie împodobit cu onoruri aşa de mari şi de înalte şi de la sine vrea să le dea şi nume, apoi însăşi firea sa nu-1 ajută până într-atâta ca să se poată face pe sine drept şi înţelept, fiindcă adeseori înaintea lui dreptatea devine fărădelege, iar înţelepciunea, curată nebunie⁹⁵. Pentru că dacă ni se pare că putem ajunge prin strădania noastră oameni de treabă şi înţelepţi, mai curând se cade să spunem că am ajuns la aşa ceva din dreptatea şi înţelepciunea dumnezeiască, ce locuieşte în noi, decât să zicem că e numai strădanie pământeană, care nu-i aşa de adânc omenească, precum este legarea noastră de Dumnezeu. Căci după cum nu suntem socotiţi şi judecaţi după  ceva  din  afara noastră  —  căci  doar  nu  casa  şi  nici

93.       Matei 5, 14.

94.       I Cor. 1, 30.

95.       I Car. 1, 19.

136                                            NICOLAE CABASILA

haina sunt cele care hotărăsc bunătatea noastră şi nici nu ne pot pecetlui un nume bun sau rău —, tot aşa şi din ceea ce e al nostru, aceea ne vădeşte mai bine în lume şi ne arată mai deplin ceea ce e cât mai strâns legat de fiinţa noastră. Or, tocmai ceea ce ne leagă de Hristos e mai adânc omenesc decât celelalte mărunţişuri ale traiului omenesc.

Legătura cu Hristos e adevărata noastră viaţă, căci ajun­gem să fim «mădulare» şi «fii» ai Lui împărtăşindu-ne din trupul, din sângele şi duhul Său. Ea ne leagă viaţa de Dum­nezeu mai strâns decât chiar s-au obişnuit strădaniile noas­tre, ba chiar mai strâns decât ceea ce avem din însăşi firea noastră, fiindcă Hristos e mai înrudit cu noi decât ne sunt chiar părinţii noştri trupeşti. De aceea nici n-avem de ce 'ne mândri cu înţelepciunea cea omenească şi nici să ne îmbă­tăm sufletul cu cununile biruinţelor, ci să ne simţim obligaţi de a trăi această nouă viaţă în Hristos şi de a dovedi prin < fapte o viaţă îmbunătăţită, lucru pe care nu l-am simţi dacă această viaţă nu ni s-ar potrivi în chip deosebit şi aşa de desăvârşit. De aceea spunem că «ne-am îngropat împreună cu Hristos, pentru ca să umblăm întru înnoirea vieţii» ^9ti sau, după spusa lui Pavel către Timotei, «cucereşte viaţa cea veş­nică» ⁹⁷, sau «după Sfântul Care v-a chemat pe voi sfinţi»⁹⁸, apoi : «fiţi milostivi, nu după cum sunt oamenii milostivi, ci după cum Tatăl vostru milostiv este»", iar în alt loc : «iubi-ţi-vă unii pe alţii, precum şi Eu v-am iubit pe voi» ¹⁰°. Cu această dragoste iubea şi Sfântul Pavel, cu o duioşie ca a Mântuitorului¹⁰¹. Şi apoi însuşi Mântuitorul, poruncind apos­tolilor să păstreze pacea, le-a pus în faţă pacea Sa zicându-le :

96.        Rom. 6, 4.

97.        I Tim. 6, 12.

98.        I Petru 1, 15.

99.        Luca 6, 36.

100.        Ioan 13, 34.

101.        Pilip. 1, 8.

DESPRE VIAŢA IN  HRISTOS                                    137

«pacea Mea dau vouă» ¹⁰², adăugând către Tatăl Său : «pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei» ¹⁰³

Curăţenia vieţii celei noi

După cum naşterea din nou este cu totul dumnezeiască şi mai presus de fire, tot aşa şi viaţa, purtările şi gândirea, toate au în ele ceva nou şi duhovnicesc. Mântuitorul a şi declarat-o lui Nicodim : «Ce este născut din duh, duh este» ^l0i, iar Sf. Pavel la fel a spus : pentru ca «să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea, cea din Lege, ci cea care este prin credinţa lui Hristos» ¹⁰⁵. Aceasta, pentru că dreptatea este o haină împărătească, pe când tot ce avem noi este lucru de rob şi cu ce drept ar putea râvni un rob după atâta libertate şi după o astfel de împărăţie ? Altfel ar însemna că-i destul să faci fapte de rob spre a te face vrednic de împărăţie ! Or, după cum' stricăciunea nu poate moşteni nestricăciunea şi fiindcă trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace întru nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace întru ne­murire ^10G, urmează că nici faptele noastre de robi nu ne pot face vrednici de împărăţie, ci pentru aceasta avem nevoie de dreptatea lui Dumnezeu.

Pentru ca să poată ajunge să moştenească ceva, robul trebuie mai întâi să fie înviat sau, după vorba Scripturii : «Robul nu rămâne în casă totdeauna, fiul însă rămâne de-a pururi» ¹⁰⁷. De aceea, toţi cei ce vor să ajungă moşteni, tre­buie să lepede pecetea de rob şi s-o primească pe cea de fiu, cu alte cuvinte, să-şi întipărească pe faţa lor chipul Fiului celui unul născut şi cu a Lui strălucire şi frumuseţe să se arate înaintea Tatălui, adică prin Fiul lui Dumnezeu să se slobozească de  orice  robie   şi   s-ajungă cu  adevărat   liberi,

102.        Ioan 14, 27.

103.        Ioan 17, 26.

104.        Ioan 3, 6.

105.        Filip. 3, 9.

106.        I Cor. 15, 50, 53.

107.        Ioan 8, 35.

138                                     '      N1COLAE  CABAS1LA    >>

lucru pe care-1 înţelegea aşa de bine Mântuitorul când le-o spunea iudeilor : «Dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi ϋ într-adevăr» ¹⁰⁸.

Şi culmea : El dezleagă şi face fiu al lui Dumnezeu pe orice rob, El care, Fiu fiind, întru totul liber de păcat, le dă acestora şi trup şi sânge şi duh şi tot ce are. Aşa că, înrădă­cinând în noi viaţa Sa cea sănătoasă şi cu adevărat dumne­zeiască, Domnul ne-a înnoit, ne-a dezrobit şi ne-a îndumne­zeit ¹⁰⁹, iar prin ospăţul cel prea sfânt, pe Hristos, viaţa cea adevărată, ni-L face bun al nostru, mai al nostru decât chiar cel ce ne-a dat firea, până-ntr-atâta că ne putem şi lăuda cu faptele Lui şi să ne umplem de fericire ca şi când noi ne-am fi câştigat-o şi să arătăm c-am fi luat şi cununi de biruinţă pe care noi le-am fi câştigat ; toate acestea, însă, cu o condi- ţie : de a rămâne toată viaţa în părtăşie cu El, fiindcă dacă se spune într-adevăr despre cineva că e sfânt şi drept, ba încă acesta se mai şi laudă cu ele, apoi toate acestea sunt numai din darurile ce i-au fost împărtăşite de Domnul. «Sufletul meu, zice Scriptura, se va lăuda întru Domnul» ¹-° şi «întru El se vor binecuvânta toate neamurile» ^1L1.

De aici urmează că nu trebuie să mai umblăm după lu­cruri omeneşti, ci să râvnim numai după Hristos ^ll2,. pe care să ne străduim să-L înrădăcinăm în sufletele noastre, pentru ca, pe toate căile, să arătăm Domnului în ziua judecăţii că am avut numai această înţelepciune, c-am strâns numai co­moara cea nouă, fără să amestecăm în ea vreun ban care nu-i bun, bine ştiind că în împărăţia cerurilor nu există decât «bani» de material curat. Deoarece răsplata pe care ne stră­duim  s-o  luăm este  însuşi  Hristos,  se  cade  ca şi vrednicia

108.        Ioan 8, 36.

109.        Înnoire,   dezrobire,    îndumnezeire,    etape    ale    drumului   spre
desăvârşire.

111.  Facere 12, B.

110.   Psalm   32, 3 (ed. 1914).

112.  «Prin dorirea cerească după Hristos se deosebeşte creatura cea
nouă a creştinilor  de toţi  ceilalţi  oameni  din   lume»,  zice  Si.  Macarie
Egipteanul, V, 5 (op. cit., p. 3i2).

DESPRE VIAŢA !N HRISTOS                                         139

noastră să fie corespunzătoare, luptele noastre duhovniceşti să fie într-adevăr dumnezeieşti, pentru ca însuşi Dumnezeu să fie pentru cei ce se încearcă la astfel de întreceri nu numai ungător şi arbitru, ci şi ajutor şi împreună luptător, în aşa fel încât Cel după care ne străduim să fie şi «ţinta după care alergăm» ¹¹³, ca şi ajutorul şi strădania să fie tot aşa de mari ca şi ţinta spre care alergăm. Fiindcă, după cum atunci când ne-a trimis pe pământ, nu ne-a cerut şi nici nu ne-a silit să facem ceva peste ce poate firea omenească, tot aşa, urcând spre Dumnezeu şi dezlegându-ne de păcate, Domnul nu mai lasă în noi nimic omenesc, ci ne împlineşte toate dorinţele pe care le avem şi cu nimic nu întârzie de a ne ajuta să ne putem apropia mai bine de această ţintă.

Sfânta împărtăşanie este doctoria cea mai bună

Căci de-ar zice cineva că-i bolnav şi cere vindecare, Domnul nu numai că vine lângă cel suferind ca să-i vadă boala cu ochii Lui înşişi, să pună mâna şi să facă El însuşi totul pentru însănătoşire, ci se face şi doctoria şi hrana potri­vită şi tot ce poate ajuta la înzdrăvenirea lui. Iar când e nevoie de înnoirea fiinţei noastre, Domnul ne împrumută din însăşi fiinţa Sa, din trupul Său şi ceea ce s-a stricat în noi El pune la loc, luând din al Său însuşi. Şi la această înnoire nu foloseşte aceeaşi materie, pe care a folosit-o la prima creare, căci atunci a folosit tina pământului¹¹⁴ ; acuma şi-a dat chiar trupul Său propriu şi prin această înnoire a vieţii nu numai că repară firea îmbolnăvită a sufletului nostru, făcând-o mai bună, ci însuşi sângele Său îl varsă în vinele inimilor celor ce se împărtăşesc, făcând de acum să răsară înlăuntrul lor însăşi viaţa Mântuitorului. Sau, cum zice Scrip­tura : «atunci a suflat în faţa lui suflare de viaţă» ¹¹⁵, pe când acum ne dă chiar din Duhul   Său, trimiţând   «Dumnezeu pe

1(13. Filip. 3,  114.

114.        Fac. 2, 7.

115.        Fac. 2, 7: Ioan 20, 22.

140                                            NICOLAE  CABASILA

Duhul Fiului în inimile noastre, strigând : Ava, Părinte !» ¹¹⁶. Atunci, pentru că lipsea lumina a zis : «Să fie lumină!»*¹⁷ şi s-a făcut această lumină ca o slugă ascultătoare, iar acum însuşi Domnul a strălucit în inimile noastre, acelaşi care zisese atunci, de mult: «Din inima întunericului să ţâşnească lu­mină !» ¹¹⁸ sau, ca să ne folosim de o vorbă care cuprinde toate, în vremurile de demult Domnul îşi arăta binefacerile Sale faţă de neamul omenesc mai mult prin făpturi văzute şi conducea pe om prin porunci, prin sfaturi şi prin legi, cu alte cuvinte, prin slujba îngerilor, ori printre cei mai drepţi dintre oameni, câtă vreme acum Domnul lucrează prin Sine însuşi, în chip nemijlocit şi peste tot locul^11<J.

Dar să mai zăbovim puţin în această latură. Pentru mân­tuirea neamului omenesc, Domnul n-a mai trimis vreun în­ger, ci a venit El însuşi pe pământ. Pentru ca să înveţe pe oameni pricina pentru care a venit în lume, El nu s-a aşezat într-un anumit loc, chemând la Sine pe ascultători, ci mergea El însuşi peste tot, căutând să facă pe toţi să-i înţeleagă cu­vintele. Ducând pe buzele Sale vestea cea mare a Evan­gheliei, El o va vesti din casă în casă celor ce râvnesc după ea. Mai mult, şi pe bolnavi S-a dus să-i atingă cu mâna Sa ca să-i vindece, iar ca să poată da iarăşi vedere celui ce se· născuse orb, i-a pus pe pleoape tină, făcută de El însuşi când a scuipat jos şi a mestecat cu degetul Său, a luat-o de jos şi i-a pus-o în orbită ¹²⁰. Tot Domnul e Cel ce s-a atins, de sicriu, Cel ce s-a dus la mormântul lui Lazăr şi de acolo, de aproape I-a strigat pe nume ¹²², cu toate că singură voia Domnului ar fi fost în stare să săvârşească prin cuvinte şi semne lucruri şi mai mari decât acestea, cum au fost cele de la facerea lumii.

116.        Gal. 4, 6.

117.        Pac. 1, 3—4 (citare liberă).                                           ,

118.        II Cor. 4, 6.                                        .                    Π)

119.        Evr. 1, 3.

120.        Ioan 9, 6.

121.        Luca 7, 14.

122.        Ioan 11, 43.                                               (V            _{; v}

DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS                                        141

Împărăţia lui Hristos e împărăţia iubirii

Întâi, atunci, la Facerea lumii, lucrarea Sa a fost o ară­tare a puterii, pe când acum, la venirea în lume, şi-a arătat marea Sa dragoste de oameni. Aşijderea, pentru a dezlega pe cei legaţi în adâncul iadului n-a trimis pe îngeri sau pe căpeteniile îngerilor, pe arhangheli, ci El însuşi s-a coborât în această închisoare. Era firesc, pe bună dreptate, să se dea drumul şi celor robiţi, dar nu pe nimica, ci dându-se în schimb o răscumpărare şi iată că pentru aceasta El şi-a văr­sat chiar sângele. în felul acesta, de la început şi până la cea din urmă zi a sfârşitului, Domnul este Cel ce slobozeşte pe oameni, îi scapă de datorii şi le curăţeşte sufletele de fărădelegi. Căci, după cum spune Sf. Pavel, El este cel care curăţă şi prin care ne curăţim, iar «după ce a săvârşit cu­răţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta tronului mă­ririi, întru cele înalte» ¹²³. Pentru aceea şi Apostolul îl numeşte «slujitor» ¹²⁴, ba încă şi El însuşi îşi zice aşa, căci «de la Tatăl Său spre acesta a venit în lume, să slujească» ¹²⁵ şi încă, ceea ce-i nemaipomenit : nu numai când a venit aici pe pământ, îmbrăcat în haina neputinţei omeneşti, singur, «nu pentru a judeca lumea» ¹²⁶ s-a arătat în chip de rob, ascunzându-şi toată mărirea pe care o avea ca Domn al lumii, ci încă şi mai târziu, când va veni în toată puterea Sa şi se va arăta în toată mărirea Tatălui, chiar şi atunci când se va vedea ară­tarea Lui şi a împărăţiei Lui, El şi atunci «se va încinge, va ruga pe credincioşi să s-aşeze la masă şi venind lângă ei, le va sluji» ¹²⁷ tocmai El, prin Care domnesc împăraţii şi cei mari stăpânesc pământul.

în felul acesta îşi conduce Domnul împărăţia cea adevă­rată, El care pentru această bună conducere n-are nevoie decât de puterea Lui, ducând după Sine pe cei ce I se supun,

123.       Evr. 1, 3.

124.       Rom., 15, 8; 2, 17.

125.       Mat.    20, 28.

126.       Ioan 3, 17.

127.       Luca 12, 37.

142                                            NICOIAE  CABASILA   .

mai bucuros decât un prieten, cu mai multă dreptate decât un rege, mai cu drag decât un părinte, mai ascultător decât un mădular de-al tău, mai cu putere chiar decât îţi porun­ceşte inima, neînfricând pe nimeni, neapăsând din poftă de' câştig, ci având în Sine toată puterea de a conduce şi legând de Sine pe supuşii Săi. Căci a stăpâni cu puterea şi cu banul' nu însemnează a stăpâni cu adevărat : aşa ceva este o domnie a făgăduinţelor sau a ameninţărilor.  Or, dacă, la drept vor­bind, o astfel de domnie nu se poate numi domnie adevărată,¹ tot aşa de puţin se poate spune că slujim lui Dumnezeu când' I ne supunem pentru una din cele două pricini pomenite mai' sus.

Şi pentru că, după firea Lui, Mântuitorul totuşi trebuie să  stăpânească  — fiind  Fiul  Celui Atotputernic,  sigur însă într-un chip, singurul   care putea fi vrednic de El —, Dom­nul a ştiut cum să purceadă. A făcut-o în chipul cel mai ne-, aşteptat, folosind calea cea mai uimitoare din câte ne-am fi închipuit : anume, ca să se facă cu adevărat Stăpân, ia chip de rob şi  slujeşte  acestor robi până  la cruce  şi  la  moarte, ajungând  astfel  să  câştige sufletele lor, iar  voia lor ajunge, s-o mântuiască cum vrea.  De  aceea şi  Sfântul Pavel, ştiind că în aceasta zace taina oricărei stăpâniri, zice : «S-a deşertat,, pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte şi încă moarte pe  cruce,   pentru  care şi  Dumnezeu  I-a  preaînălţat»¹²⁸.   Iar, minunatul prooroc Isaia la fel zice : «Pentru aceea, mulţime mare de oameni vor fi moştenirea Lui şi cu cei puternici va, împărţi prada, pentru că şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei fără de lege a fost socotit» ¹²⁹. Căci prin Facerea cea' dintâi,   Hristos   S-a   făcut  Domn   al  firii   neînsufleţite,   câtă vreme prin cea de a doua El a ajuns stăpân chiar şi peste voia noastră ¹³⁰.  Or,  a  duce  după  sine  pe  om,  după  ce I-a^:

128.        Filip. 2, 7—8.

129.        îs. 53, 12.

130.        Aceeaşi   idee   şi   în   Tâlcuirea   Sfintei  Liturghii,   33 :   «Prin   fire
toate  sunt  supuse  lui  Dumnezeu,   ca  nişte  făpturi,  Ziditorului   lor;   prin
moştenire   însă  Domnul  se  face   stăpân   şi  peste  mintea   şi  peste  voia
omului,   care   formează   propriu-zis   chipul   lui Dumnezeu   în   < m».

DESPRE VIAŢA ÎN  HRISTOS                                        143

robit şi i-a supus cugetul şi voia — ceea ce formează în­treagă fiinţa omului¹³¹ —, iată ce însemnează a stăpâni cu adevărat pe om. De aceea se şi zice : «Datu-Mi-s-a toată pu­terea în cer şi pe pământ» ¹³², ca şi când, pentru Cel ce încă înainte de toţi vecii era Stăpân al lumii, ar fi ceva nou să fie recunoscut de oameni ca stăpân, după ce mai înainte îl cunoscuseră ca atare locuitorii cerului. De altfel şi David, când zice : «împărăţit-a peste neamuri»¹³³, înţelege aceeaşi împărăţie ca şi SL Pavel, care spune despre păgâni că sunt «împreună moştenitori (cu iudeii) şi mădulare ale aceluiaşi trup».

Omul cel nou. Sfinţirea trupului

într-adevăr, unindu-Se cu trupurile şi cu sufletele noas­tre, Mântuitorul nostru se face stăpân nu numai peste tru­puri, ci şi peste suflete şi peste dorinţe şi prin aceasta con­duce ca adevărat Stăpân o mare şi frumoasă împărăţie, po­runcind aşa cum sufletul porunceşte trupului, iar capul, mă­dularelor. Cei care au ajuns să îndrăgească «jugul», aceştia trăiesc ca şi când n-ar mai fi conduşi de mintea lor şi nici nu mai simt nevoia a-şi îndeplini voia lor liberă, sau cum stă scris : «Ca un dobitoc (care nu cugetă) eram în faţa Ta»^13r>, ceea ce însemnează a-ţi urî viaţa sau chiar a ţi-o pierde, ca pierzând-o să ţi-o mântuieşti, lucru care se în­tâmplă atunci când în om se arată făptura cea nouă ⁱ³⁶, când Adam cel nou înlătură cu totul pe cel vechi şi când nu mai rămâne în om nici urmă de naştere, de trăire şi nici de moarte a aluatului cel vechi¹³⁷. Pentru că în Adam cel vechi

131.    De   subliniat   concepţia   integralistă   despre   om:   trup,   suflet,
cuget, voie liberă.

132.    Mat. 28, 18.                                                                           ί   '-<               >b

133.    Ps. 46, 8 (ed. 1914).

134.    Efes. 3, 6.                                           i'Z

135.    Ps. 72, 22.

136.    Col. 3,  10.

137.    Raport  de analogie  cu  doctrina  aristotelică   «despre  generaţie
şi   corupţie»   care   de  acum  e  depăşită   cu  totul. ^

144                                            NICOLAE  CABASILA

trupul a fost făcut din pământ, câtă vreme omul «cel nou» este făcut «după chipul lui Dumnezeu» ^13lS.

Pentru fiecare din aceste vieţi există şi hrană potrivită : omului vechi i-o dă pământul ; pe omul cel nou îl hrăneşte Stăpânul Cerurilor din însuşi Trupul Său. Tocmai din această pricină când se despart, unul se reîntoarce în pământul din care a fost făcut, pe când celălalt se uneşte cu Hristos, din care a fost luat, căci sfârşitul fiecăruia va fi în legătură cu vrednicia izvorului din care a fost luat, după cum stă scris : «precum e omul cel pământesc, aşa sunt şi oamenii cei pă­mânteşti şi precum e cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti» ^1:19 şi aceasta nu numai cu privire la suflete, ci şi la trupuri. Căci aici şi trupul e ceresc, după cum acolo trupul şi sufletul sunt pământeşti, fiindcă sufletul se află în mâinile Stăpânului ce­resc, al Cărui mădular ascultător este. Acest trup nu mai are părtăşie cu viaţa sufletului pământesc, ci se lasă umplut peste tot de duhul cel de viaţă făcător şi trăieşte şi după moarte, o moarte care într-un fel oarecare e mai bună decât viaţa pe care a dus-o până în ceasul acela, mai ales că nu avem de a face cu o moarte adevărată, căci, după cum zice Solomon, drepţii sunt cu desăvârşire morţi numai în ochii celor fără de minte¹⁴⁰, pe când în ochii celor ce cugetă drept, sunt mereu vii.

întocmai după cum Hristos cel sculat din morţi nu mai moare şi moartea nu mai are nici o tărie asupra Lui¹⁴¹, tot aşa nici mădularele Lui nu vor mai vedea moarte în veac ^l''². Pentru că, în ce chip ar putea gusta moartea cele care puru­rea stau în strânsă legătură cu Inima Celui ce nu moare ?

Iar dacă la moarte noi nu vedem decât ţărână, şi nimic mai mult, atunci nu trebuie să ne mirăm, căci comoara tot­deauna e ascunsă înăuntru, cum stă scris : «Ascunsă e viaţa

138.        Col. 3,  10 j Efes. 4, 24.

139.        I Cor. 15, 48.

140.        înţelepciunea lui Solomon 3, 2.

141.        Rom. 6, 9.

142.        Ioan 8, 52 ; Evrei 2, 9.

DESPRE VIAŢA IN HRISTOS                                     145

voastră» ¹⁴³, şi anume într-un vas de pământ, cum bine zice Sf. Pavel : «avem această comoară în vase de lut». Sigur că cei care văd doar lucrurile din afară, văd numai lut ; în schimb, când Hristos se va arăta întru mărire, atunci şi ţă­râna aceasta îşi va dezvălui toată frumuseţea şi se va vădi atunci că şi ea e o fărâmă din fulgerul¹⁴⁵ ce se va arăta pe cer în lumina Lui şi formând împreună aceleaşi raze, cum zice Domnul : «Drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor»^14fi. Şi numeşte împărăţia Tatălui tocmai stră­lucirea cu care s-a arătat plin de lumină înaintea apostolilor, care au văzut acea împărăţie ca pe o lumină coborându-se cu putere mare peste faţa oamenilor. Şi vor străluci drepţii în ziua aceea cu aceeaşi putere şi mărire ca şi Hristos, ei pentru că s-au învrednicit de aşa fericire, iar El, de bucuria de a fi părtaş la fericirea lor ¹⁴⁷.

Căci această pâine, trupul acesta, pe care cei de aici îl vor duce cu ei până sus, în cer, este tocmai aceea pe care toate privirile o vor vedea pe norii cerului şi care într-o clipă îşi va arăta toată strălucirea sa în acel fulger care pleacă de la răsărit până la asfinţit¹⁴⁸. Vasăzică, din această stră­lucire îşi vor lua cei drepţi putere în viaţa aceea şi ea nu-i va părăsi nici la moarte. Căci cei drepţi pururea au în ei această lumină şi cu strălucire vor trece ei şi în viaţa de dincolo. Spre ea aleargă în toată bunăvremea şi ea într-una se revarsă peste ei. Pentru că ceea ce se va întâmpla cu toţi cei ce vor învia şi care îşi vor căpăta iarăşi întregimea trupu­lui, prin legarea întreolaltă a oaselor, a trunchiului şi a mă­dularelor, se va întâmpla şi cu Hristos, căpetenia noastră a tuturora : în clipa în care se va arăta ca un fulger pe norii cerului, îndată va aduna toate mădularele Sale de pretutin­deni,   arătându-Se   ca  un  Dumnezeu  între  dumnezei,  ca  un

143.        Col. 3, 3.                                   '

144.        II Cor. 4, 7.

145.        Mat. 24, 27.                               .                                   .

146.        Mat. 13, 43.

147.        Mat.  17, 2. Iarăşi apropiat de Sf. Grigorie Palama, atunci când
vorbeşte despre lumina cea necreată, văzută pe Tabor.

148.        Mat. 24, 27.

10 — Despre viaţa în Hristos

146                                            NICOLAE  CABASILA

domnitor în fruntea oastei şi, după cum stelele şi lucrurile grele, agăţate în aer, cad la pământ când li se taie legătura, îndreptându-se repede spre centrul pământului, tot aşa şi trupurile drepţilor, legate de pământ prin puterea şi prin. stăpânirea răutăţii — «de aceea şi suspinăm în cortul acesta»¹⁴⁹ —, îndată ce va suna ceasul dezrobirii, se vor porni cu o putere nebiruită spre Hristos, centrul lor de greu­tate. Ca să arate puterea nestăvilită a acestei porniri, Sf. Pavel o aseamănă cu răpirea, «căci vom fi răpiţi în nori, spre întâmpinarea Domnului în văzduh» şi Mântuitorul ne va primi pe noi ¹⁵⁰.

Dar, spune Evanghelia, «atunci dintre doi oameni ce se vor afla la câmp, unul se va lua şi altul se va lăsa» ¹⁵¹, ceea ce înseamnă că pentru cei din urmă nimic nu se va putea face din partea oamenilor, că nu va mai fi atunci nici un răgaz, ci numai Domnul va chema pe cine ştie la Sine, va răpi şi va lucra cum ştie în acea scurtă vreme. Căci după cum şi mai-nainte n-a aşteptat să fie căutat, ci El s-a dus dintâi în căutarea sufletelor celor rătăcite şi le-a arătat apoi drumul pe care să apuce şi, văzându-le că nu pot, le-a luat şi le-a dus pe umeri¹⁵², iar când alunecau le ridica din nou, când cădeau le scula, când se rătăceau le chema pe nume şi pentru mân­tuirea lor aproape fără încetare le căuta — tot aşa şi la sfârşit, când vor avea să mai facă ultima porţiune de drum până la El, Domnul va fi Acela care îi va scula din morţi şi le va face aripi să poată mai bine zbura în sus. Iată de ce îi şi aseamănă cu vulturii ce se adună la stârv, «căci unde va fi stârvul, acolo vor fi şi vulturii» ¹⁵³. într-adevăr, sufletele vor trece de la o masă la alta, de la cea închipuită la cea adevărată, de la Pâine la însuşi Trupul.

Câtă vreme trăiesc aici, Hristos este pâinea lor şi Pastile lor, fiindcă de aici au de gând să treacă ¹⁵⁴ în cetatea cea ce-

149.       II Cor. 5, 4.

150.       I Tes. 4, 17.

151.       Mat. 24, 40 ; Luca 17, 34.

152.       Aceeaşi idee şi mai sus.

153.       Mat. 24, 28.

154.       Cuvântul «Paşti» înseamnă «trecere».

DESPRE VIAŢA ÎN  HRISTOS                                       147

rească, dar «când îşi vor înnoi puterile şi le vor creşte aripi ca la vulturi» ¹⁵⁵, cum zice neîntrecutul Isaia, atunci se vor odihni pe lângă trupul Domnului cel adevărat, care nu putea apărea ca nălucă ¹⁵⁽ⁱ. La acestea s-a gândit fericitul evanghe­list atunci când a zis : «îl vom vedea aşa cum este» ^1δ7. Nu­mai pentru cei care au încetat de a mai duce viaţă trupească, nu mai este Hristos nici Pâine, nici Paşti. Dar trupul Dom­nului poartă pe El încă multe urme de cadavru: răni la mâini, urme de cuie la picioare, locul unde a fost suliţa în coastă¹⁵⁸. Ospăţul Sfintei împărtăşanii tocmai la acest trup ne duce şi întocmai după cum cel lipsit de vedere nu poate ajunge să mai cunoască ce este lumina, tot aşa fără împăr­tăşanie nu se poate ajunge la Dumnezeu. Căci dacă n-ar avea viaţă în ei, cei care iau parte la acest ospăţ, atunci cum s-ar putea lega ei, nişte mădulare moarte, de un cap ne­muritor ?

Vasăzică, e aceeaşi putere şi la o masă şi la cealaltă, acelaşi poftit la ospăţ şi într-o lume şi în alta, doar că acolo sus e chiar cămara Mirelui, pe când aici, jos e numai pregă­tirea pentru acea cămară, deşi tot cu ajutorul aceluiaşi Mire. De aceea, cine a plecat din această viaţă fără să se fi îm­părtăşit deloc din darurile acestea, acela nu va avea parte de viaţă. Cât despre cei ce au primit şi au păstrat aceste da­ruri şi «au intrat întru bucuria Domnului lor» ¹⁵⁹ şi au intrat chiar împreună cu Mirele în casa de ospătare, aceia se vor bucura şi de alte plăceri pe urma acestui ospăţ, şi anume nu numai că L-au primit pe Hristos atunci odată, ci pentru că au avut fericirea să ospăteze împreună cu El şi să-L guste mai din plin, până ce li Se va arăta în toată puterea Sa. în acest înţeles se zice că «împărăţia cerurilor înăuntrul vostru este» ¹⁶⁰.

155.        Isaia 40, 31.

156.        Luca 24, 37.

157.        I Ioan 3, 2.

158.        Ioan 20, 27.

159.        Matei 25, 21.

160.        Luca 17, 21.