CARTEA A CINCEA
CE ROADE ADUCE IN VIAŢA DUHOVNICEASCA TARNOSIREA SFÂNTULUI ALTAR ?
Am văzut pân-acum ce rost au Sfintele Taine şi ce în¬râurire au ele asupra vieţii noastre celei adevărate. Dar în¬trucât altarul este izvorul şi începutul oricărei rânduieli sau slujbe bisericeşti1, fie că-i vorba de Sf. împărtăşanie, de Ungerea cu Sf. Mir, de Preoţie, fie de spălarea cea curăţi-toare a Botezului, să căutăm să vedem ce rost are sfinţirea altarului în lucrarea duhovnicească de care ani vorbit până acum. Cred că vorbind despre aşa ceva, nu trebuie să ni se pară lucru straniu şi fără legătură, ci dimpotrivă. Căci abia atunci am cunoaşte mai deplin lucrarea Duhului, care e mie¬zul şi izvorul tuturor Tainelor. De aceea, după ce vom arăta pe scurt rânduiala sfinţirii altarului prin mâinile episcopu¬lui, precum şi ce este un altar, vom vorbi pe rând despre însemnătatea tainică a fiecărei rânduieli în parte.
Mai întâi, arhiereul, îmbrăcat cu o haină albă, prinsă de vârful mâinilor şi de mijloc, cade cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu — sigur însă nu pe pământul gol 2 — şi după ce face rugăciuni fierbinţi spre a dobândi binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lucrării ce O- va săvârşi, se ridică de jos şi luând cu mâinile sale (iar nu poruncind) masa care stătuse'
1. întrucât, aşa cum afirmă N. Cabasila (Tâlcuirea Slintei Liturghii
XXX, 91), Hristos este «în acelaşi timp şi preot şi victimă şi altar», de
aceea e firesc ca întreagă slujba preoţească să purceadă de la Hristos şi
de la altar.
2. Sub genunchi se pune o perniţă, spune Sf. Simeon Tesaloni-
ceanul, Despre Si. Biserică (106, Migne, P.G. 163, 313), în traducere
românească, sub titlul : Tractat asupra tuturor dogmelor credinţei
noastre ortodoxe, Bucureşti, 1865, p. 112. A se vedea, de pildă, Slujba
simţirii Bisericii, ed. II, cu binecuvântarea Sf. Sinod, Bucureşti, 1915,
p. 126 şi urm.
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 149
până atunci întinsă deoparte, o aşază pe temelia mai dinainte pregătită şi o ţintuieşte acolo. După ce a săvârşit acest lucru, spală altarul cu apă fierbinte, asupra căreia rugase pe Dom-^ nul să coboare puterea nu numai de a spăla necurăţiile, ci de a alunga şi pe diavolii cei necuraţi. Pe urmă, unge masa cu vin din cel mai bun şi cu mireasmă scoasă, pe cât ştiu, din trandafir3. După aceea, făcând deasupra ei de trei ori semnul crucii, ia untdelemn sfinţit şi unge altarul, cântând de trei ori cântarea profetică'». Apoi îmbrăcând masa cu o cămaşă albă, mai aşază deasupra şi alte acoperăminte bo¬gate, pe care la urmă pune antimisul, spălat şi el în untde¬lemn ca şi altarul, acoperind cu totul masa şi învrednicin-du-se să primească pe ele încă în aceeaşi zi sfântul Disc.
După ce a săvârşit aceasta, arhiereul se dezbracă şi lasă deoparte haina cea albă, rămânând în hainele sale arhiereşti, apoi trece şi rămâne într-un loc anume rânduit ierarhului. După aceea arhiereul ia sfintele moaşte de martiri puse deo¬parte în acest scop, le pune pe unul din discuri, anume chiar pe acela pe care se aşază de obicei Sfintele Daruri, acoperin-du-le cu aceeaşi învelitoare cu care se acoperă Sfânta împăr¬tăşanie şi, ridicându-le pe toate, le ţine deasupra capului, înaintând spre lăcaşul pe care vrea să-i târnosească, însoţit de lumânări, de cântece, de fum de tămâie şi alte bune mi¬resme, înaintând aşa, ajunge în faţa lăcaşului şi oprindu-se puţin în faţa uşilor încuiate porunceşte celor dinăuntru să «deschidă porţile că vine împăratul măririi». Se repetă adică şi de o parte şi de alta cuvintele pe care David le-a pus în gura îngerilor în timpul înălţării Lui la cer 5. Deschizându-se
3. Rânduiala sfinţirii bisericii descrisă pe larg, după cele cu¬
prinse în scrierea Sfântului Simeon Tesaloniceanul, cap. 110—120, în
Slujba sfinţirii bisericii, pp. 3>H şi urm.
4. «După aceea săvârşeşte târnosirea cu ungerea Sfântului Mir şi
se cântă Aliluia, cu referire la Isaia 6, 3, care este cântarea prooro¬
cească», Simeon, op. cit., p. 111.
5. Psalm 23, 7, Simeon, op. cit., cap. 115, 1Ί6, pasaj în care Cabasila
se exprimă foarte asemănător cu Simeon. Potrivit actualelor rânduieli
tipiconale, episcopul care face târnosirea este deja de mai înainte
îmbrăcat în toate odăjdiile arhiereşti.
150 NICOLAE CABASILA
uşile, arhiereul şi toţi ceilalţi intră în Biserică, ţinând tot timpul deasupra capului sfintele moaşte acoperite. Intrând apoi în altar, se apropie de masă, aşază discul pe masă, îl descoperă, ia de acolo sfintele moaşte şi le pune într-un sipet vrednic de măreţia lor, iar peste întreaga masă spală cu untdelemn sfinţit. Din clipa în care s-au săvârşit toate acestea, Biserica este un lăcaş de rugăciune, masa, un altar de jertfă, un altar în adevăratul înţeles al cuvântului.
Însemnătatea tainică a rânduielilor de târnosire
După aceste scurte amănunte, vom arăta pe rând cum e cu putinţă ca prin săvârşirea slujbelor să dobândim puterea lucrătoare a tainei şi cum se poate că prin lucrarea preotului Biserica şi Sf. Masă dobândesc o putere aşa mare.
Cămaşa albă şi faptul că tocmai cu ea s-a îmbrăcat epi-scopul pentru târnosire, preînchipuie un altar, cum este de altfel şi omul însuşi. Căci, după cum zice David6, cel ce se spală de fărădelegi se albeşte mai vârtos decât zăpada, dacă se reculege, se smereşte şi-şi adună sufletul de pe drumuri, unul ca acela face din sufletul său sălaş lui Dumnezeu, iar în ini¬mă li ridică un altar 6*. Căci, după cum în chip de taină s-a încins arhiereul cu o haină albă, cu care s-a înfăşurat şi s-a strâns în jurul trupului, însemnând, înaintea uşilor Bisericii, un altar în însuşi trupul său, dând apoi această putere sluj¬bei altarului, tot aşa şi maestrul zidarilor, precum şi oricare din cei însărcinaţi cu vreo lucrare, înainte de a păşi la înde¬plinirea lucrării, au frământat-o bine în cugetul lor.
Ceea ce a gândit în sine însuşi arhiereul, o transmite ca model mâinilor sale, iar acestea o întipăresc pe lucrurile cu care vin în atingere. De altfel, când lucrează, şi zugravii se uită la un model pe care-1 au înainte, repetând doar ceea ce au înaintea ochilor, iar când zugrăvesc după cum îşi aduc aminte, chiar şi atunci au în vedere un model din adâncul
6. Psalm 50, 4, 9.
6a. Idee luată din Sf. Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, cap. 5.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 151
sufletului lor7. Acelaşi lucru se întâmplă nu numai cu zu¬gravii, ci şi cu cei ce fac statui, cu cei care zidesc case şi cu tot felul de lucrători. Dacă printr-o maşinărie oarecare s-ar putea privi în sufletul maestrului, s-ar putea vedea acolo — desigur desfăcute de materie — casa, statuia sau lucrul pe care acesta are de gând să-i facă.
Arhiereul nu-i însă model al altarului numai pentru că acesta a ieşit din capul lui, ci mai ales pentru că el este de fapt templu al lui Dumnezeu8, căci, din toate făpturile văzu¬te, singură firea omenească poate sluji de altar (lui Dumne¬zeu), pe când tot ce-i făcut de mână omenească e numai re¬petarea unui chip sau a unui model ce i-a fost dat. De unde urmează că modelul e gata totdeauna înaintea lucrului şi că tot ce se face e luat după un model dinainte hotărât. { Cel ce a zis 9 : «Ce fel de casă îmi veţi zidi Mie ? Sau care este locul odihnei Mele ?» vrea, pe cât cred, să arate că oricine voieşte să se facă folositor altcuiva, acela a trebuit mai întâi să-şi ajute sieşi, iar cine are o putere aşa de mare de a insufla viaţă în fiinţe neînsufleţite, trebuie el, cel dintâi, să tragă folosul acestei vieţi. De aceea şi Sf. Pavel cerea ca episcopul să-şi facă întâi curăţenie în casa sa înainte de a se gândi s-o facă în oraşe şi între neamuri, iar cel ce vrea să conducă o casă trebuie întâi să ştie bine a se chibzui pe sine 10. Pentru aşa ceva însă episcopul are nevoie de ajuto¬rul lui Dumnezeu. Căci fără de acest ajutor, nimeni nu ar putea aduce vreo roadă duhovnicească, mai ales când e vorba de Sfintele Taine, unde totul nu-i decât lucrare dumnezeiască.
Iar, întrucât Stăpânul tuturora nu s-a îndestulat numai să dea porunci sau să trimită vestitori, care să vadă de du¬rerile robilor săi, ci a venit El însuşi la noi şi S-a îngrijit de
7. «Producţiile artistului prind formă mai întâi în sufletul lui»,
Aristotel, Metalizica 1031 a.b., ed. D. Bădărău, Bucureşti, 1965, p. 233.
8. Sf. Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, 4, ed. D. Stăniloae, Atena,
1973, p. 126—128.
9. Fapte 7, 49 ; Isaia 66, 1.
10. I Timotei 3, 2, 5.
152 NICOLAE CABASILA
mântuirea noastră**, pentru aceea se cădea ca însuşi arhie¬reul, care apare ca ucenic al Lui, să înfigă cu mâinile lui în pământul tare altarul, de la care vin toate pricinile mântui¬rii noastre. De aceea şi săvârşeşte acest lucru arhiereul, în timp ce de pe buzele sale se desprind vorbele Psalmistului : «înălţa-Te-voi, Doamne, împăratul meu şi Dumnezeul meu» 12> prin care se aduc mulţumire şi recunoştinţă lui Dumnezeu pentru lucrurile Sale cele minunate. Căci dacă, după cum spu¬ne Sf. Pavel, se cade să mulţumim pentru orice primim13, cu cât mai vârtos va trebui să aducem mulţumiri Domnului pentru această cea mai de căpetenie dintre binefaceri ?
Un alt psalm mai spune : «Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi» 14. Şi acesta nu preamăreşte numai bineface¬rile lui Dumnezeu, ci vorbeşte pe faţă de lucrarea prezentă a Tainelor. De fapt, în acelaşi loc, David pomeneşte şi de Bo¬tez şi de alifia Ungerii cu Mir, ca şi de Sf. Potir şi de Sf. Masă, care are pe ea Pâinea cea sfinţită. Anume, Botezului îi zice «apa uşurării şi a tihnei» şi «pajişte de păscut» , adă¬ugând psalmistul că, sub oblăduirea lui Dumnezeu, nădăjdu¬ieşte s-ajungă şi el la acest loc dorit. Căci celor ce se lasă duşi de păcat, le aduce un noian de munci şi nenorociri şi le umple pământul numai de spini, aşa că apa care spală păcatul e numită, în legătură cu muncile de care ne scapă, «apa tihnei», iar în legătură cu spinii, pe care îi scoate, pe drept e numită «pajişte de păscut». în sfârşit, i se mai zice «apa tihnei» şi pentru că prin Botez noi dobândim, drept cel mai mare bine, tocmai această odihnă de a şti că suntem pe urmele lui Dumnezeu, şi, în sfârşit, i se mai zice aşa şi pen¬tru că această apă întruchipează împlinirea celei mai adânci
11. Informaţie similară la Simeon Tesaloniceanul, cap. 102, op. cit.,
p. 110.
12. Psalm 144, 1.
13. I Tes. 5, 18.
14. Psalm 23, 1.
15. Psalm 23, 2, 5; Chirii al Ierusalimului, Cateheza IV mistagogică,
traci, rom., p. 5©3—5Θ4
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 153
dorinţe pe care o poate avea firea omenească, apă 16 pe care mulţi prooroci şi împăraţi ar fi dorit s-o aibă. Dar de ce, când cade arhiereul cu faţa la pământ şi se roagă, nu face aceasta înăuntru Bisericii ? Desigur pentru că nefiind încă târnosită nu-i vrednică de o astfel de slujbă măreaţă şi pentru că ne¬fiind încă o casă de rugăciune nu poate primi pe cel ce se roagă. Dimpotrivă, când Moise17 s-a apropiat să calce pe pământul cel sfânt, a trebuit să-şi scoată încălţămintea din picioarele sale, pentru ca nimic străin să nu fie între el şi Dumnezeu în vreme ce vorbeau împreună, câtă vreme poporul evreu, deşi ales de Dumnezeu, nu avea voie să calce pămân¬tul egiptean decât având încălţăminte în picioare18.
Isprăvind acestea, arhiereul spală sfânta Masă cu apă sfinţită 19. Întrucât tiranul neamului omenesc a robit pe om, stăpânul întregii firi şi împreună cu el şi lumea cea văzută toată, întocmai cura se întâmplă şi cu curtenii regelui căzut prizonier, pentru această pricină, înainte de a alege vreo ma¬terie pentru una sau alta din Sfintele Taine, trebuie să o scoatem de sub puterea celui rău printr-o slujbă anumită. Aşa, de pildă, înainte de a începe să boteze cu apă, preotul o curăţeşte, prin rugăciuni, de orice putere a celui rău. Tot aşa, pentru aceeaşi pricină, arhiereul spală mai întâi altarul cu apă curăţitoare a toată răutatea, arătându-se lămurit ca¬lea pe care trebuie să mergem spre bine, al cărei început este tocmai să ne scuturăm întâi de rău. Pentru acest lucru, vor¬bind despre păcatele omeneşti, psalmistul cântă : «Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curaţi, spălă-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi»20.
Apoi arhiereul mulţumeşte lui Dumnezeu şi-L premăreş-te, lucru care, de altfel, se întâmplă la orice slujbă, căci toate
16. Luca 10, 24.
17. Ieşire 3, 5. ■
18. Ieşire 12, 11.
19. Simeon Tesaloniceanul, op. cit., cap. 107 (pag. 112).
20. Psalm 50, 9. Simeon Tesaloniceanul, op. cit., cap. 110 (pag. 112).
154 N1COLAE CABASILA
trebuie făcute spre mărirea lui Dumnezeu, dar, înainte de toate, se cade să mulţumim după ce săvârşim Sfintele Taine, ca unele ce ne sunt de cel mai mare folos şi care nu ne-au putut veni decât de la Dumnezeu.
Dar spre a ne învrednici de binefacerile lui Dumnezeu nu-i de ajuns numai să ne curăţim ; mai trebuie să şi săvâr¬şim, pe cât ne stă în putinţă, fapte corespunzătoare, fără de care nu putem câştiga bunăvoinţa Dătătorului de bine, fiind¬că Dumnezeu nu împrăştie binefacerile Sale celor ce petrec în lenevire, ci celor ce fără încetare îl cheamă în rugăciuni, balsamul binefacerii îl dă celui ce se străduieşte, iar darul înţelepciunii îl dă celui ce îl caută cu toată puterea minţii. Adică, mai pe scurt, dorinţa noastră pentru tot ce cerem tre¬buie să ne-o arătăm nu numai prin rugăciuni, ci şi prin grele sforţări personale. De aceea şi înainte de a unge altarul cu Sfântul Mir, care să aducă asupra lui harul lui Dumnezeu, arhiereul unge masa cu uleiuri binemirositoare şi cu vin, din care cele dintâi dau omului farmec, iar al doilea dă ceva în¬tărire vieţii noastre, amândouă acestea vrând s-arate că Dom¬nului I se aduce tot ce are omul mai bun, anume ce-i folosi¬tor şi ce-i plăcut, din pricină că, venind pe pământ şi adu¬când viaţă, şi încă «belşug» 21 de viaţă, pe lângă mântuire şi înviere, Domnul a dat omului şi împărăţia şi fericirea veş¬nică.
în urma acestora, arhiereul unge masa cu Sfântul Mir, slujbă care-i aduce puterea sfinţitoare şi o face altar în stare să aducă jertfă Domnului. Căci încă de prima dată, «luând pâinea şi binecuvântând-o» 22 — lucru pe care noi îl urmăm —, Mântuitorul a folosit şi vorbe — şi vorbele rostite de preoţi sunt tot aşa de lucrătoare ca şi cele rostite atunci de El — : «aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea» 2:i, dar a fo¬losit şi mâna. Căci, cum zice Dionisie Areopagitul24, în
21. Ioan 10, 10.
22. Matei 26, 26.
23. Luca 22, 19.
24. Ierarhia bisericească, III, 4, 3, Migne P.G., 3, 460, trad. Cicerone
lordăchescu, Chişinău, 1930, p. 75.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 155
Sf. Mir, mâna preînchipuie pe Hristos. Pân-au trăit apostolii au folosit şi ei punerea mâinilor, în aceasta stându-le cea mai mare putere. Cei care au urmat, însă, după aceea, au trebuit să se mulţumească cu ungerea, nemaiputând aduce în ajutor decât glasul cu care rosteau rugăciunea. Căci altarele de jert¬fă ale celor dintâi preoţi erau înseşi mâinile lor, pe când pen¬tru urmaşii lor, Hristos a rânduit să se ridice lăcaşuri trainice speciale pentru jertfă pe seama credincioşilor 25.
Pe când spală altarul cu untdelemn, arhiereul nu rosteşte alte rugăciuni decât pân-acuma, ci intonează mai ales o ru-găciune formată din câteva silabe, însă plină de toată înţe-lepciunea proorocilor : Aliluia 2e. Poate că ar fi plăcut să prăz-nuim, prin vorbiri lungi, ceea ce se săvârşeşte în clipa aceea, dar parcă tot aşa de frumos e să preamărim această minune doar în câteva cuvinte, chiar repetându-le.
'într-adevăr, parcă s-ar cere spuse pe larg cele săvârşite până aici şi cele care încă se vor săvârşi, ca cei de faţă să înţeleagă mai bine cele ce se întâmplă, aşa cum au făcut toţi proorocii până la Ioan27, dar când aceste slujbe se săvârşesc acum în faţa noastră şi când vedem cu ochii cum se revarsă roadele lor, atunci nu mai văd rostul atâtor vorbe, decât doar de a arăta bucuria şi mirarea în faţa unei atât de mari mi¬nuni. Căci ce nevoie ar mai fi de prooroci şi de trimişi, câtă vreme Cel făgăduit a venit ? Doar chiar lui Ioan nu i-a ră¬mas decât să-L arate lumii şi să-L preamărească pe Acela Care, venind pe pământ, S-a arătat întâi îngerilor, făcându-i să cânte într-un singur glas : «Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu»28. Din această pricină, văzând pe însuşi Făcă-
25. Gass (op. cit., p. 127) constată că acelea erau lăcaşuri speciale
pentru iniţiaţi.
Se ştie că Sf. mucenic Lucian, prezbiterul din Antiohia, martirizat în 311, şi-a oferit pieptul să fie altar de jertfă în temniţă. A se vedea Vieţile Sfinţilor, la 15 octombrie.
26. Dionisie -Areopagitul, Ierarhia bisericească, IV, 2 (P.G.
3, 473), Aliluia — Lăudaţi pe Domnul.
27. Matei 11, 13.
28. Luca 2, 14.
156 NICOLAE CABASILA
torul de bine stând de faţă la sfânta slujbă, arhiereul nu mai cere binefacerile ce deja i-au fost împărtăşite şi nici nu mai înşiră mulţimea bunătăţilor aşa de vădite în faţa oricărui privitor, ci se mulţumeşte să-şi arate această fericire printr-o cântare scurtă şi tainică.
Nu-i mai puţin adevărat că întrucât toată puterea altaru¬lui vine de la untdelemnul sfinţit, se cade ca şi materia ce priveşte această ungere să fie vrednică de aşa ceva. Or, aceas¬tă vrednicie se face mai simţită, ca şi focul şi lumina din cli¬pa în care alături se află Cel mai vrednic între vrednici '. Domnul. Dar întrucât nici chemarea numelui Domnului, che¬mare în stare să facă orice, nu aduce aceleaşi roade în toate' sufletele, urmează că, întrebându-se ce anume ar fi mai vred¬nic să primească ungerea untului de lemn, arhiereul a găsit de bine că cele mai potrivite spre acest lucru sunt oseminte¬le mucenicilor (sf. moaşte), de aceea le unge şi le zideşte în-lăuntrul mesei, pecetluind astfel altarul.
De altfel, nimic nu-i mai înrudit cu lucrarea sfântă a
Tainelor lui Hristos decât mucenicii, căci numai ei seamănă
cu Hristos şi la suflet, la felul morţii şi în toate. Doar încă;
de pe când erau vii Hristos era în măduva lor, iar după moar-»
te la fel nu le părăseşte osemintele 29. El rămâne unit cu su-ί
fletul lor, aşa cum unit şi amestecat stă şi acum cu acest
pumn de ţărână neînsufleţită, cu moaştele, aşa că dacă Hris¬
tos într-adevăr se poate vedea şi pipăi undeva în lumea aceas-
ta în carne şi oase, apoi aceasta se poate vedea în Sf. moaşte.
Pentru aceea, apropiindu-se de intrarea Bisericii cu aceste moaşte în mână, arhiereul deschide uşile cu aceleaşi vorbe cu care intră însuşi Hristos, arătându-li-se aceeaşi cinste pe care numai Darurilor celor prea sfinte li se mai arată. Fiind-
29. «Chiar dacă în trupul sfinţilor nu mai este sufletul, totuşi în
el se află o putere», zice Sf. Chirii al Ierusalimului, Cateheza XVIII, 16,
trad. rom., p. 521.
30. Psalm 24, 7—10. Simeon, op. cit., p. 118.
.
DESPRE VIAŢA [Ν HRISTOS 157
că, la urma urmei, aceste moaşte sunt Biserica cea adevărată şi altarul cel mai adevărat, pe când zidirea nu-i decât o imi¬tare. Se cade, deci, s-adăugăm aceste moaşte la lăcaşul zidit spre a-1 face pe acesta desăvârşit prin acelea, după cum şi le¬gea veche se desăvârşeşte prin cea nouă31.
După ce s-au terminat rânduielile de târnosire, iar lăca¬şul e pregătit deplin pentru jertfă şi rugăciune, aprinzând o lumânare deasupra prestolului, arhiereul trece deoparte, vrând s-arate prin aceasta că a sosit ceasul jertfei, care de acuma se poate aduce şi pe acest altar. Seara, când s-aprind lumânările la vecernie, această lumânare de pe prestol, întoc¬mai ca şi casa celui ce a pierdut drahma, ne aduce aminte de lumânarea pe care însuşi Hristos a aprins-o, încât la lu¬mina ei, după multă căutare prin unghere şi pe la întuneric, a găsit drahma, stând parcă ascunsă în adâncurile iadului32. Toate acestea, desigur, numai după ce s-a măturat toată casa şi s-a scos totul la lumină, iar lumina aceasta, care a străpuns şi întunecimea iadului, nu este altul decât Hristos33.
Mai departe, arhiereul unge altarul peste tot, ca el să se facă într-adevăr un lăcaş de rugăciune, pentru ca acest nume să i se potrivească mai bine şi pentru ca să ne ajute la ru¬găciune. Căci untdelemnul cel vărsat, adică Domnul, Mângâ¬ietorul şi Mijlocitorul nostru pe lângă Tatăl, ne apropie de Dumnezeu şi ne urcă rugăciunile spre El ca pe o tămâie. Deşi Fiu, Unul născut, Domnul S-a revărsat în lumea robilor, căci numai aşa ne-am putut împăca cu Tatăl, care ne priveşte de acum cu bunăvoinţă şi ne-ntâmpină când mergem spre El, ca şi cum în noi ar regăsi pe însuşi Fiul Său cel prea iubit.
31. «Altarul e Biserica sau scaunul ori mormântul lui Hristos»,
Simeon, op. cit., p. 116.
32. După învăţătura ortodoxă, chipul lui Dumnezeu nu s-a nimicit
complet In om, ci e doar «întinat de noroiul păcatelor» (Grigorie de
Nyssa, De Virginitate 12, P.G. 46, 373).
33. Textul de aici şi până la sfârşitul acestui capitol se cuprinde
numai în Codex vindobonensis, 266, pe care-1 redă şi Gass.
158 NICOLAE CABASILA
Era firesc, aşadar, să se reverse untdelemnul rugăciunii în întreg lăcaşul unde ne închinăm Domnului, pentru ca acest lăcaş să întoarcă asupra Lui pe Dumnezeul, al cărui nume se cheamă acolo şi pentru ca, după cum zice Solomon, zi şi noap¬te ochii Domnului să fie deschişi asupra acestui lăcaş34, în¬trucât acest lăcaş e templul Domnului. Spre a se pune în le¬gătură cu Hristos, templul cel adevărat, şi spre a putea mer¬ge drept spre El, trebuie să ajungem şi noi un astfel de Hris¬tos prin ungerea cu untdelemn, după cum şi El a primit un¬gerea dumnezeirii. Prin templul cel adevărat al lui Dumne¬zeu înţelegem trupul Său cel sfinţit prin patimă, cum Însuşi a zis : «Stricaţi templul acesta» 35.
34. I Regi 8, 29.
35. Ioan 2, 19.
CE ROADE ADUCE IN VIAŢA DUHOVNICEASCA TARNOSIREA SFÂNTULUI ALTAR ?
Am văzut pân-acum ce rost au Sfintele Taine şi ce în¬râurire au ele asupra vieţii noastre celei adevărate. Dar în¬trucât altarul este izvorul şi începutul oricărei rânduieli sau slujbe bisericeşti1, fie că-i vorba de Sf. împărtăşanie, de Ungerea cu Sf. Mir, de Preoţie, fie de spălarea cea curăţi-toare a Botezului, să căutăm să vedem ce rost are sfinţirea altarului în lucrarea duhovnicească de care ani vorbit până acum. Cred că vorbind despre aşa ceva, nu trebuie să ni se pară lucru straniu şi fără legătură, ci dimpotrivă. Căci abia atunci am cunoaşte mai deplin lucrarea Duhului, care e mie¬zul şi izvorul tuturor Tainelor. De aceea, după ce vom arăta pe scurt rânduiala sfinţirii altarului prin mâinile episcopu¬lui, precum şi ce este un altar, vom vorbi pe rând despre însemnătatea tainică a fiecărei rânduieli în parte.
Mai întâi, arhiereul, îmbrăcat cu o haină albă, prinsă de vârful mâinilor şi de mijloc, cade cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu — sigur însă nu pe pământul gol 2 — şi după ce face rugăciuni fierbinţi spre a dobândi binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lucrării ce O- va săvârşi, se ridică de jos şi luând cu mâinile sale (iar nu poruncind) masa care stătuse'
1. întrucât, aşa cum afirmă N. Cabasila (Tâlcuirea Slintei Liturghii
XXX, 91), Hristos este «în acelaşi timp şi preot şi victimă şi altar», de
aceea e firesc ca întreagă slujba preoţească să purceadă de la Hristos şi
de la altar.
2. Sub genunchi se pune o perniţă, spune Sf. Simeon Tesaloni-
ceanul, Despre Si. Biserică (106, Migne, P.G. 163, 313), în traducere
românească, sub titlul : Tractat asupra tuturor dogmelor credinţei
noastre ortodoxe, Bucureşti, 1865, p. 112. A se vedea, de pildă, Slujba
simţirii Bisericii, ed. II, cu binecuvântarea Sf. Sinod, Bucureşti, 1915,
p. 126 şi urm.
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 149
până atunci întinsă deoparte, o aşază pe temelia mai dinainte pregătită şi o ţintuieşte acolo. După ce a săvârşit acest lucru, spală altarul cu apă fierbinte, asupra căreia rugase pe Dom-^ nul să coboare puterea nu numai de a spăla necurăţiile, ci de a alunga şi pe diavolii cei necuraţi. Pe urmă, unge masa cu vin din cel mai bun şi cu mireasmă scoasă, pe cât ştiu, din trandafir3. După aceea, făcând deasupra ei de trei ori semnul crucii, ia untdelemn sfinţit şi unge altarul, cântând de trei ori cântarea profetică'». Apoi îmbrăcând masa cu o cămaşă albă, mai aşază deasupra şi alte acoperăminte bo¬gate, pe care la urmă pune antimisul, spălat şi el în untde¬lemn ca şi altarul, acoperind cu totul masa şi învrednicin-du-se să primească pe ele încă în aceeaşi zi sfântul Disc.
După ce a săvârşit aceasta, arhiereul se dezbracă şi lasă deoparte haina cea albă, rămânând în hainele sale arhiereşti, apoi trece şi rămâne într-un loc anume rânduit ierarhului. După aceea arhiereul ia sfintele moaşte de martiri puse deo¬parte în acest scop, le pune pe unul din discuri, anume chiar pe acela pe care se aşază de obicei Sfintele Daruri, acoperin-du-le cu aceeaşi învelitoare cu care se acoperă Sfânta împăr¬tăşanie şi, ridicându-le pe toate, le ţine deasupra capului, înaintând spre lăcaşul pe care vrea să-i târnosească, însoţit de lumânări, de cântece, de fum de tămâie şi alte bune mi¬resme, înaintând aşa, ajunge în faţa lăcaşului şi oprindu-se puţin în faţa uşilor încuiate porunceşte celor dinăuntru să «deschidă porţile că vine împăratul măririi». Se repetă adică şi de o parte şi de alta cuvintele pe care David le-a pus în gura îngerilor în timpul înălţării Lui la cer 5. Deschizându-se
3. Rânduiala sfinţirii bisericii descrisă pe larg, după cele cu¬
prinse în scrierea Sfântului Simeon Tesaloniceanul, cap. 110—120, în
Slujba sfinţirii bisericii, pp. 3>H şi urm.
4. «După aceea săvârşeşte târnosirea cu ungerea Sfântului Mir şi
se cântă Aliluia, cu referire la Isaia 6, 3, care este cântarea prooro¬
cească», Simeon, op. cit., p. 111.
5. Psalm 23, 7, Simeon, op. cit., cap. 115, 1Ί6, pasaj în care Cabasila
se exprimă foarte asemănător cu Simeon. Potrivit actualelor rânduieli
tipiconale, episcopul care face târnosirea este deja de mai înainte
îmbrăcat în toate odăjdiile arhiereşti.
150 NICOLAE CABASILA
uşile, arhiereul şi toţi ceilalţi intră în Biserică, ţinând tot timpul deasupra capului sfintele moaşte acoperite. Intrând apoi în altar, se apropie de masă, aşază discul pe masă, îl descoperă, ia de acolo sfintele moaşte şi le pune într-un sipet vrednic de măreţia lor, iar peste întreaga masă spală cu untdelemn sfinţit. Din clipa în care s-au săvârşit toate acestea, Biserica este un lăcaş de rugăciune, masa, un altar de jertfă, un altar în adevăratul înţeles al cuvântului.
Însemnătatea tainică a rânduielilor de târnosire
După aceste scurte amănunte, vom arăta pe rând cum e cu putinţă ca prin săvârşirea slujbelor să dobândim puterea lucrătoare a tainei şi cum se poate că prin lucrarea preotului Biserica şi Sf. Masă dobândesc o putere aşa mare.
Cămaşa albă şi faptul că tocmai cu ea s-a îmbrăcat epi-scopul pentru târnosire, preînchipuie un altar, cum este de altfel şi omul însuşi. Căci, după cum zice David6, cel ce se spală de fărădelegi se albeşte mai vârtos decât zăpada, dacă se reculege, se smereşte şi-şi adună sufletul de pe drumuri, unul ca acela face din sufletul său sălaş lui Dumnezeu, iar în ini¬mă li ridică un altar 6*. Căci, după cum în chip de taină s-a încins arhiereul cu o haină albă, cu care s-a înfăşurat şi s-a strâns în jurul trupului, însemnând, înaintea uşilor Bisericii, un altar în însuşi trupul său, dând apoi această putere sluj¬bei altarului, tot aşa şi maestrul zidarilor, precum şi oricare din cei însărcinaţi cu vreo lucrare, înainte de a păşi la înde¬plinirea lucrării, au frământat-o bine în cugetul lor.
Ceea ce a gândit în sine însuşi arhiereul, o transmite ca model mâinilor sale, iar acestea o întipăresc pe lucrurile cu care vin în atingere. De altfel, când lucrează, şi zugravii se uită la un model pe care-1 au înainte, repetând doar ceea ce au înaintea ochilor, iar când zugrăvesc după cum îşi aduc aminte, chiar şi atunci au în vedere un model din adâncul
6. Psalm 50, 4, 9.
6a. Idee luată din Sf. Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, cap. 5.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 151
sufletului lor7. Acelaşi lucru se întâmplă nu numai cu zu¬gravii, ci şi cu cei ce fac statui, cu cei care zidesc case şi cu tot felul de lucrători. Dacă printr-o maşinărie oarecare s-ar putea privi în sufletul maestrului, s-ar putea vedea acolo — desigur desfăcute de materie — casa, statuia sau lucrul pe care acesta are de gând să-i facă.
Arhiereul nu-i însă model al altarului numai pentru că acesta a ieşit din capul lui, ci mai ales pentru că el este de fapt templu al lui Dumnezeu8, căci, din toate făpturile văzu¬te, singură firea omenească poate sluji de altar (lui Dumne¬zeu), pe când tot ce-i făcut de mână omenească e numai re¬petarea unui chip sau a unui model ce i-a fost dat. De unde urmează că modelul e gata totdeauna înaintea lucrului şi că tot ce se face e luat după un model dinainte hotărât. { Cel ce a zis 9 : «Ce fel de casă îmi veţi zidi Mie ? Sau care este locul odihnei Mele ?» vrea, pe cât cred, să arate că oricine voieşte să se facă folositor altcuiva, acela a trebuit mai întâi să-şi ajute sieşi, iar cine are o putere aşa de mare de a insufla viaţă în fiinţe neînsufleţite, trebuie el, cel dintâi, să tragă folosul acestei vieţi. De aceea şi Sf. Pavel cerea ca episcopul să-şi facă întâi curăţenie în casa sa înainte de a se gândi s-o facă în oraşe şi între neamuri, iar cel ce vrea să conducă o casă trebuie întâi să ştie bine a se chibzui pe sine 10. Pentru aşa ceva însă episcopul are nevoie de ajuto¬rul lui Dumnezeu. Căci fără de acest ajutor, nimeni nu ar putea aduce vreo roadă duhovnicească, mai ales când e vorba de Sfintele Taine, unde totul nu-i decât lucrare dumnezeiască.
Iar, întrucât Stăpânul tuturora nu s-a îndestulat numai să dea porunci sau să trimită vestitori, care să vadă de du¬rerile robilor săi, ci a venit El însuşi la noi şi S-a îngrijit de
7. «Producţiile artistului prind formă mai întâi în sufletul lui»,
Aristotel, Metalizica 1031 a.b., ed. D. Bădărău, Bucureşti, 1965, p. 233.
8. Sf. Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, 4, ed. D. Stăniloae, Atena,
1973, p. 126—128.
9. Fapte 7, 49 ; Isaia 66, 1.
10. I Timotei 3, 2, 5.
152 NICOLAE CABASILA
mântuirea noastră**, pentru aceea se cădea ca însuşi arhie¬reul, care apare ca ucenic al Lui, să înfigă cu mâinile lui în pământul tare altarul, de la care vin toate pricinile mântui¬rii noastre. De aceea şi săvârşeşte acest lucru arhiereul, în timp ce de pe buzele sale se desprind vorbele Psalmistului : «înălţa-Te-voi, Doamne, împăratul meu şi Dumnezeul meu» 12> prin care se aduc mulţumire şi recunoştinţă lui Dumnezeu pentru lucrurile Sale cele minunate. Căci dacă, după cum spu¬ne Sf. Pavel, se cade să mulţumim pentru orice primim13, cu cât mai vârtos va trebui să aducem mulţumiri Domnului pentru această cea mai de căpetenie dintre binefaceri ?
Un alt psalm mai spune : «Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi» 14. Şi acesta nu preamăreşte numai bineface¬rile lui Dumnezeu, ci vorbeşte pe faţă de lucrarea prezentă a Tainelor. De fapt, în acelaşi loc, David pomeneşte şi de Bo¬tez şi de alifia Ungerii cu Mir, ca şi de Sf. Potir şi de Sf. Masă, care are pe ea Pâinea cea sfinţită. Anume, Botezului îi zice «apa uşurării şi a tihnei» şi «pajişte de păscut» , adă¬ugând psalmistul că, sub oblăduirea lui Dumnezeu, nădăjdu¬ieşte s-ajungă şi el la acest loc dorit. Căci celor ce se lasă duşi de păcat, le aduce un noian de munci şi nenorociri şi le umple pământul numai de spini, aşa că apa care spală păcatul e numită, în legătură cu muncile de care ne scapă, «apa tihnei», iar în legătură cu spinii, pe care îi scoate, pe drept e numită «pajişte de păscut». în sfârşit, i se mai zice «apa tihnei» şi pentru că prin Botez noi dobândim, drept cel mai mare bine, tocmai această odihnă de a şti că suntem pe urmele lui Dumnezeu, şi, în sfârşit, i se mai zice aşa şi pen¬tru că această apă întruchipează împlinirea celei mai adânci
11. Informaţie similară la Simeon Tesaloniceanul, cap. 102, op. cit.,
p. 110.
12. Psalm 144, 1.
13. I Tes. 5, 18.
14. Psalm 23, 1.
15. Psalm 23, 2, 5; Chirii al Ierusalimului, Cateheza IV mistagogică,
traci, rom., p. 5©3—5Θ4
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 153
dorinţe pe care o poate avea firea omenească, apă 16 pe care mulţi prooroci şi împăraţi ar fi dorit s-o aibă. Dar de ce, când cade arhiereul cu faţa la pământ şi se roagă, nu face aceasta înăuntru Bisericii ? Desigur pentru că nefiind încă târnosită nu-i vrednică de o astfel de slujbă măreaţă şi pentru că ne¬fiind încă o casă de rugăciune nu poate primi pe cel ce se roagă. Dimpotrivă, când Moise17 s-a apropiat să calce pe pământul cel sfânt, a trebuit să-şi scoată încălţămintea din picioarele sale, pentru ca nimic străin să nu fie între el şi Dumnezeu în vreme ce vorbeau împreună, câtă vreme poporul evreu, deşi ales de Dumnezeu, nu avea voie să calce pămân¬tul egiptean decât având încălţăminte în picioare18.
Isprăvind acestea, arhiereul spală sfânta Masă cu apă sfinţită 19. Întrucât tiranul neamului omenesc a robit pe om, stăpânul întregii firi şi împreună cu el şi lumea cea văzută toată, întocmai cura se întâmplă şi cu curtenii regelui căzut prizonier, pentru această pricină, înainte de a alege vreo ma¬terie pentru una sau alta din Sfintele Taine, trebuie să o scoatem de sub puterea celui rău printr-o slujbă anumită. Aşa, de pildă, înainte de a începe să boteze cu apă, preotul o curăţeşte, prin rugăciuni, de orice putere a celui rău. Tot aşa, pentru aceeaşi pricină, arhiereul spală mai întâi altarul cu apă curăţitoare a toată răutatea, arătându-se lămurit ca¬lea pe care trebuie să mergem spre bine, al cărei început este tocmai să ne scuturăm întâi de rău. Pentru acest lucru, vor¬bind despre păcatele omeneşti, psalmistul cântă : «Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curaţi, spălă-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi»20.
Apoi arhiereul mulţumeşte lui Dumnezeu şi-L premăreş-te, lucru care, de altfel, se întâmplă la orice slujbă, căci toate
16. Luca 10, 24.
17. Ieşire 3, 5. ■
18. Ieşire 12, 11.
19. Simeon Tesaloniceanul, op. cit., cap. 107 (pag. 112).
20. Psalm 50, 9. Simeon Tesaloniceanul, op. cit., cap. 110 (pag. 112).
154 N1COLAE CABASILA
trebuie făcute spre mărirea lui Dumnezeu, dar, înainte de toate, se cade să mulţumim după ce săvârşim Sfintele Taine, ca unele ce ne sunt de cel mai mare folos şi care nu ne-au putut veni decât de la Dumnezeu.
Dar spre a ne învrednici de binefacerile lui Dumnezeu nu-i de ajuns numai să ne curăţim ; mai trebuie să şi săvâr¬şim, pe cât ne stă în putinţă, fapte corespunzătoare, fără de care nu putem câştiga bunăvoinţa Dătătorului de bine, fiind¬că Dumnezeu nu împrăştie binefacerile Sale celor ce petrec în lenevire, ci celor ce fără încetare îl cheamă în rugăciuni, balsamul binefacerii îl dă celui ce se străduieşte, iar darul înţelepciunii îl dă celui ce îl caută cu toată puterea minţii. Adică, mai pe scurt, dorinţa noastră pentru tot ce cerem tre¬buie să ne-o arătăm nu numai prin rugăciuni, ci şi prin grele sforţări personale. De aceea şi înainte de a unge altarul cu Sfântul Mir, care să aducă asupra lui harul lui Dumnezeu, arhiereul unge masa cu uleiuri binemirositoare şi cu vin, din care cele dintâi dau omului farmec, iar al doilea dă ceva în¬tărire vieţii noastre, amândouă acestea vrând s-arate că Dom¬nului I se aduce tot ce are omul mai bun, anume ce-i folosi¬tor şi ce-i plăcut, din pricină că, venind pe pământ şi adu¬când viaţă, şi încă «belşug» 21 de viaţă, pe lângă mântuire şi înviere, Domnul a dat omului şi împărăţia şi fericirea veş¬nică.
în urma acestora, arhiereul unge masa cu Sfântul Mir, slujbă care-i aduce puterea sfinţitoare şi o face altar în stare să aducă jertfă Domnului. Căci încă de prima dată, «luând pâinea şi binecuvântând-o» 22 — lucru pe care noi îl urmăm —, Mântuitorul a folosit şi vorbe — şi vorbele rostite de preoţi sunt tot aşa de lucrătoare ca şi cele rostite atunci de El — : «aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea» 2:i, dar a fo¬losit şi mâna. Căci, cum zice Dionisie Areopagitul24, în
21. Ioan 10, 10.
22. Matei 26, 26.
23. Luca 22, 19.
24. Ierarhia bisericească, III, 4, 3, Migne P.G., 3, 460, trad. Cicerone
lordăchescu, Chişinău, 1930, p. 75.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 155
Sf. Mir, mâna preînchipuie pe Hristos. Pân-au trăit apostolii au folosit şi ei punerea mâinilor, în aceasta stându-le cea mai mare putere. Cei care au urmat, însă, după aceea, au trebuit să se mulţumească cu ungerea, nemaiputând aduce în ajutor decât glasul cu care rosteau rugăciunea. Căci altarele de jert¬fă ale celor dintâi preoţi erau înseşi mâinile lor, pe când pen¬tru urmaşii lor, Hristos a rânduit să se ridice lăcaşuri trainice speciale pentru jertfă pe seama credincioşilor 25.
Pe când spală altarul cu untdelemn, arhiereul nu rosteşte alte rugăciuni decât pân-acuma, ci intonează mai ales o ru-găciune formată din câteva silabe, însă plină de toată înţe-lepciunea proorocilor : Aliluia 2e. Poate că ar fi plăcut să prăz-nuim, prin vorbiri lungi, ceea ce se săvârşeşte în clipa aceea, dar parcă tot aşa de frumos e să preamărim această minune doar în câteva cuvinte, chiar repetându-le.
'într-adevăr, parcă s-ar cere spuse pe larg cele săvârşite până aici şi cele care încă se vor săvârşi, ca cei de faţă să înţeleagă mai bine cele ce se întâmplă, aşa cum au făcut toţi proorocii până la Ioan27, dar când aceste slujbe se săvârşesc acum în faţa noastră şi când vedem cu ochii cum se revarsă roadele lor, atunci nu mai văd rostul atâtor vorbe, decât doar de a arăta bucuria şi mirarea în faţa unei atât de mari mi¬nuni. Căci ce nevoie ar mai fi de prooroci şi de trimişi, câtă vreme Cel făgăduit a venit ? Doar chiar lui Ioan nu i-a ră¬mas decât să-L arate lumii şi să-L preamărească pe Acela Care, venind pe pământ, S-a arătat întâi îngerilor, făcându-i să cânte într-un singur glas : «Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu»28. Din această pricină, văzând pe însuşi Făcă-
25. Gass (op. cit., p. 127) constată că acelea erau lăcaşuri speciale
pentru iniţiaţi.
Se ştie că Sf. mucenic Lucian, prezbiterul din Antiohia, martirizat în 311, şi-a oferit pieptul să fie altar de jertfă în temniţă. A se vedea Vieţile Sfinţilor, la 15 octombrie.
26. Dionisie -Areopagitul, Ierarhia bisericească, IV, 2 (P.G.
3, 473), Aliluia — Lăudaţi pe Domnul.
27. Matei 11, 13.
28. Luca 2, 14.
156 NICOLAE CABASILA
torul de bine stând de faţă la sfânta slujbă, arhiereul nu mai cere binefacerile ce deja i-au fost împărtăşite şi nici nu mai înşiră mulţimea bunătăţilor aşa de vădite în faţa oricărui privitor, ci se mulţumeşte să-şi arate această fericire printr-o cântare scurtă şi tainică.
Nu-i mai puţin adevărat că întrucât toată puterea altaru¬lui vine de la untdelemnul sfinţit, se cade ca şi materia ce priveşte această ungere să fie vrednică de aşa ceva. Or, aceas¬tă vrednicie se face mai simţită, ca şi focul şi lumina din cli¬pa în care alături se află Cel mai vrednic între vrednici '. Domnul. Dar întrucât nici chemarea numelui Domnului, che¬mare în stare să facă orice, nu aduce aceleaşi roade în toate' sufletele, urmează că, întrebându-se ce anume ar fi mai vred¬nic să primească ungerea untului de lemn, arhiereul a găsit de bine că cele mai potrivite spre acest lucru sunt oseminte¬le mucenicilor (sf. moaşte), de aceea le unge şi le zideşte în-lăuntrul mesei, pecetluind astfel altarul.
De altfel, nimic nu-i mai înrudit cu lucrarea sfântă a
Tainelor lui Hristos decât mucenicii, căci numai ei seamănă
cu Hristos şi la suflet, la felul morţii şi în toate. Doar încă;
de pe când erau vii Hristos era în măduva lor, iar după moar-»
te la fel nu le părăseşte osemintele 29. El rămâne unit cu su-ί
fletul lor, aşa cum unit şi amestecat stă şi acum cu acest
pumn de ţărână neînsufleţită, cu moaştele, aşa că dacă Hris¬
tos într-adevăr se poate vedea şi pipăi undeva în lumea aceas-
ta în carne şi oase, apoi aceasta se poate vedea în Sf. moaşte.
Pentru aceea, apropiindu-se de intrarea Bisericii cu aceste moaşte în mână, arhiereul deschide uşile cu aceleaşi vorbe cu care intră însuşi Hristos, arătându-li-se aceeaşi cinste pe care numai Darurilor celor prea sfinte li se mai arată. Fiind-
29. «Chiar dacă în trupul sfinţilor nu mai este sufletul, totuşi în
el se află o putere», zice Sf. Chirii al Ierusalimului, Cateheza XVIII, 16,
trad. rom., p. 521.
30. Psalm 24, 7—10. Simeon, op. cit., p. 118.
.
DESPRE VIAŢA [Ν HRISTOS 157
că, la urma urmei, aceste moaşte sunt Biserica cea adevărată şi altarul cel mai adevărat, pe când zidirea nu-i decât o imi¬tare. Se cade, deci, s-adăugăm aceste moaşte la lăcaşul zidit spre a-1 face pe acesta desăvârşit prin acelea, după cum şi le¬gea veche se desăvârşeşte prin cea nouă31.
După ce s-au terminat rânduielile de târnosire, iar lăca¬şul e pregătit deplin pentru jertfă şi rugăciune, aprinzând o lumânare deasupra prestolului, arhiereul trece deoparte, vrând s-arate prin aceasta că a sosit ceasul jertfei, care de acuma se poate aduce şi pe acest altar. Seara, când s-aprind lumânările la vecernie, această lumânare de pe prestol, întoc¬mai ca şi casa celui ce a pierdut drahma, ne aduce aminte de lumânarea pe care însuşi Hristos a aprins-o, încât la lu¬mina ei, după multă căutare prin unghere şi pe la întuneric, a găsit drahma, stând parcă ascunsă în adâncurile iadului32. Toate acestea, desigur, numai după ce s-a măturat toată casa şi s-a scos totul la lumină, iar lumina aceasta, care a străpuns şi întunecimea iadului, nu este altul decât Hristos33.
Mai departe, arhiereul unge altarul peste tot, ca el să se facă într-adevăr un lăcaş de rugăciune, pentru ca acest nume să i se potrivească mai bine şi pentru ca să ne ajute la ru¬găciune. Căci untdelemnul cel vărsat, adică Domnul, Mângâ¬ietorul şi Mijlocitorul nostru pe lângă Tatăl, ne apropie de Dumnezeu şi ne urcă rugăciunile spre El ca pe o tămâie. Deşi Fiu, Unul născut, Domnul S-a revărsat în lumea robilor, căci numai aşa ne-am putut împăca cu Tatăl, care ne priveşte de acum cu bunăvoinţă şi ne-ntâmpină când mergem spre El, ca şi cum în noi ar regăsi pe însuşi Fiul Său cel prea iubit.
31. «Altarul e Biserica sau scaunul ori mormântul lui Hristos»,
Simeon, op. cit., p. 116.
32. După învăţătura ortodoxă, chipul lui Dumnezeu nu s-a nimicit
complet In om, ci e doar «întinat de noroiul păcatelor» (Grigorie de
Nyssa, De Virginitate 12, P.G. 46, 373).
33. Textul de aici şi până la sfârşitul acestui capitol se cuprinde
numai în Codex vindobonensis, 266, pe care-1 redă şi Gass.
158 NICOLAE CABASILA
Era firesc, aşadar, să se reverse untdelemnul rugăciunii în întreg lăcaşul unde ne închinăm Domnului, pentru ca acest lăcaş să întoarcă asupra Lui pe Dumnezeul, al cărui nume se cheamă acolo şi pentru ca, după cum zice Solomon, zi şi noap¬te ochii Domnului să fie deschişi asupra acestui lăcaş34, în¬trucât acest lăcaş e templul Domnului. Spre a se pune în le¬gătură cu Hristos, templul cel adevărat, şi spre a putea mer¬ge drept spre El, trebuie să ajungem şi noi un astfel de Hris¬tos prin ungerea cu untdelemn, după cum şi El a primit un¬gerea dumnezeirii. Prin templul cel adevărat al lui Dumne¬zeu înţelegem trupul Său cel sfinţit prin patimă, cum Însuşi a zis : «Stricaţi templul acesta» 35.
34. I Regi 8, 29.
35. Ioan 2, 19.
Nessun commento:
Posta un commento