CARTEA A ŞAPTEA
CUM SE SCHIMBĂ SUFLETUL CREŞTINULUI
DACA PE LÂNGĂ HARUL SFINTELOR TAINE
SE ADAUGĂ ŞI STRĂDANIA PROPRIE
După ce am arătat până aici ce se întâmplă cu sufletul creştinului şi care este calea pe care, umblând, să poată păs¬tra nestins harul Sfintelor Taine, urmează să vedem acum ce schimbare se întâmplă în sufletul celui care, pe lângă aju^ torul lui Dumnezeu, adaugă şi năzuinţele sale proprii. Harul Sfintelor Taine pe de o parte, iar pe de alta grija, la cei ce l-au primit, de a-1 păstra — lucruri despre care am vorbii? amănunţit în ultimele două cărţii — au ajutat la înmulţirea vieţii în noi. Acum e vorba de a cerceta, în întregimea ei, viaţa care a prins rădăcină în fiinţa noastră, de a arăta câtă e lucrarea harului şi câtă e a strădaniei noastre şi de a ho¬tărî până la ce grad poate lucra împreună năzuinţa omenească^ cu harul dumnezeiesc. De aceea vom băga de seamă că tot timpul avem de-a face cu amândouă lucrările, dumneze¬iască şi omenească, după cum oricine va putea dovedi ce a-nume este sănătatea omului şi la ce foloseşte ea prin aceea că poate aduce în faţa lumii un om voinic şi frumos. Tot aşa, dacă vrem să cunoaştem ce este sufletul unui om care întru toate trăieşte virtuos, o să înţelegem aceasta după cât se sim¬te de bine şi după strălucirea lui, căci toată frumuseţea lui lăuntrică constă doar în tăria virtuţii lui, fără de care nici nu există o frumuseţe adevărată, chiar dacă acel suflet s-ar bucura de darul minunilor.
1. A se observa de la început concepţia sinergistă & lui Nicolae Cabasila.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 203
Sigur că feluritele daruri exterioare abia dacă ne lasă să bănuim la cineva o virtute lăuntrică — ele fiind doar un semn al lor —, în vreme ce, dacă cercetăm la om şi purtările lui, abia atunci ajungem să cunoaştem pe omul respectiv.; Când însă putem şi pipăi cum stau lucrurile, de ce să ne pierdem vremea, căutând mărturii şi semne, câtă vreme ştim că nici semnele acestea miraculoase nu sunt o mărturie prea sigură a virtuţii ? Căci nici darurile nu se împart la toţi oamenii buni, iar din cei care le au, nu toţi sunt într-adevăr vrednici de ele. Doar mulţi din cei care au săvârşit fapte mari înaintea lui Dumnezeu n-ajung să facă cunoscute darurile lor, câtă vreme destui din cei răi ajung uşor la aşa ceva 2t lucru de altfel de înţeles, căci uneori nimic nu-i cu neputinţă ce¬lor ce cheamă numele Domnului3, sigur nu în urma fapte- lor lor bune, ci pentru ca să se preamărească Cel al cărui nume e chemat.
De aceea înţelegem că şi harul sfinţilor ca şi năzuinţa
noastră sunt deopotrivă necesare pentru a săvârşi binele, pe
când despre puterea de a face minuni nici unul dintre das-¬
călii învăţăturii celei înalte şi ascunse nu ne-au arătat pe
ce cale s-o dobândim. Dar ce zic? Neavându-le, nici măcar
nu le-am dorit şi nici nu le-am căutat, ba chiar avându-le
nu se cade să ne veselim ; după cum stă scris : «Nu vă1
bucuraţi că duhurile se pleacă vouă, ci bucuraţi-vă mai vâr-
tos că numele voastre sunt scrise în ceruri» 4. *
Urmărind, aşadar, facerea de bine, nu avem de ce ne mi-nuna când miraculosul nu este o dovadă de virtute şi când nu-1 vedem arătându-se ca atare. Dar nici dacă cineva s-ar bucura de darul proorociilor, al arătărilor şi ăl înţelegerii tainelor, nici atunci nu trebuie să vedem în el un om peste fire şi să ne minunăm de el. Fireşte că uneori astfel de da-
2. Nu totdeauna anumite harisme miraculoase erau semnul desă¬
vârşirii, deşi printr-o iconomie divină ele au fost dăruite unor creştini.
Informaţii la U. Neri, p. 348.
3. Ioan 14, 13.
4. Luca 10, 20. ,e- : :
204 NICOLAE CABASILA
ruri însoţesc pe cei ce trăiesc în Hristos, însă nici atunci ele
nu formează viaţa cea adevărată, după cum ceea ce
aleargă anume ca să se arate prea mult lumii, numai facere
de bine nu este. Acest lucru îl arată şi Sf. Pavel când scrie
Corintenilor : «De-aş cunoaşte toate tainele şi aş avea toată
ştiinţa, iar dragoste nu am, nimic nu sunt, ci m-am făcut
aramă sunătoare şi chimval gălăgios»5. Pentru aceea să lă-¬
săm la o parte toate celelalte şi să ne îndreptăm numai spre
voia sufletului, în care sălăşluiesc atât bunătatea, cât şi rău¬-
tatea omului, sănătatea şi boala, viaţa şi moartea lui. Căci o
viaţă cu adevărat fericită izvorăşte numai dintr-o voinţă
dreaptă, întoarsă pururea spre Dumnezeu. *
Pentru Că atât contribuţia Sfintelor Taine, cât şi cea a' strădaniei omeneşti duc tot acolo : să facă vrerea noastră una' cu a Aceluia care singur e cu adevărat bun. Doar întreaga purtare de grijă pe care a arătat-o Dumnezeu neamului ome¬nesc numai un singur rost are, ca şi întreg lanţul de făgă¬duinţe şi de ameninţări pe care ni le trimite Dumnezeu. în' acest scop a fost făcută şi lumea, a fost vestită şi Legea, pentru el a împărţit Domnul mii de binefaceri şi a trecut prin chinuri nesfârşite : ca omul să se întoarcă spre Dumne¬zeu şi să se hotărască să nu iubească pe altcineva decât pe El.. Ca mărturie pentru aceasta stă faptul că în urma atâtor bine¬faceri cu câte ne-a copleşit, Domnul ne cere doar să vrem binele şi să ne facem un cuget cât mai drept.
Spre aceasta stau mărturie toate poruncile şi toate în-demnurile Lui, într-un cuvânt, orice vorbă care a scăpat de pe buzele Domnului spre una şi aceeaşi ţintă duce, spre bi¬nele şi folosul nostru. Ori că arată pe faţă mândria, ori că opreşte pornirea poftelor trupeşti şi stinge aprinderea, mâniei noastre, iar răutatea din noi o scoate cu totul, tot-. deauna Domnul nu ne cere decât cuget bun şi drept. Aşij-derea şi sărăcia cu duhul, plângerea pentru păcat sau mi¬lostivirea, curăţenia adâncă a inimii şi toate celelalte da-
5. I Cor. 13, 1—2.
DESPRE VIAŢA !N HRISTOS 205
ruri, oare fac pe cei ce le caută cu adevărat fericiţi6, ce sunt toate decât fapte ale voinţei noastre ? Pentru că a ajunge să-ţi potriveşti gândul cu prevederile dogmelor şi să crezi tot ce este în legătură cu Dumnezeu, aşa ceva însăşi mintea sănătoasă ne spune că e un lucru bun. Doar şi Dom¬nul spune că Legea a izvorât din dragoste7, iar dragostea porneşte din puterea voinţei noastre. Şi dacă de la noi Dum¬nezeu nu aşteaptă, în urma învăţăturii şi a purtării Sale de grijă, decât roade ale voinţei, atunci urmează că în această voinţă îşi revarsă El toate binefacerile, toată puterea şi toată purtarea de grijă spre săvârşirea binelui. Aşadar, atât Bo¬tezul cât şi celelalte Sfinte Taine ne-au fost date pentru ca prin ele vrerea noastră să se facă mai curată, urmând de aici că şi trăirea şi săvârşirea Tainelor au fost lăsate în scopul îmbunătăţirii voinţei noastre.
Căci la urma urmelor, ce rost au pentru noi Sfintele Taine ? Ele ne pregătesc pentru viaţa viitoare, ca unele care sunt, cum spunea Sf. Pavel, «puterea veacului viitor»8. Şi oare cum altfel ne vom putea pregăti pentru viaţa aceea, sin¬gura vrednică de acest nume, cum altfel decât ţinând porun¬cile pe care ni le dă Acela, care, în viaţa ce va veni, are pu¬terea şi să răsplătească, şi să pedepsească. Făcând aşa, vom ajunge să sălăşluim în noi pe Însuşi Dumnezeu. Căci «cel ce Mă iubeşte, poruncile Mele va ţine şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi vom reveni la el şi Ne vom face sălaş la el» 9. Aşadar toată ascultarea de porunci vine numai din voia noastră liberă.
De aceea se şi dă răsplată celor cărora le este drag să facă voia Domnului, sau pedeapsă celor care stau împotrivă, fie-căruia după cum a hotărât prin voia sa liberă să lucreze. Pentru că numai sufletul este cel care poate lua răspun-
6. Matei 5, 1—12.
7. Matei 22, 36—40.
8. Evrei 6, 5.
9. Ioan 14, 23.
206 NICOLAE CABAS1LA
derea pentru fapte, căci nimeni nu va putea vorbi de răsplată sau de pedeapsă fără să fie la mijloc răspunsul voii libere. De aceea, dacă am cerceta voia liberă a celui ce trăieşte după Legea lui Dumnezeu, vom vedea cum străluceşte în el viaţa cea fericită, iar dacă vrem să-i ştim şi puterea de lucrare a acestei voinţe, vom găsi că şi ea ajunge la o culme de de-săvârşire întocmai cum ajunge şi trupul, atunci când e mai în putere şi deplin crescut.
Între plăcere şi durere
Cele două culmi între oare se mişcă voinţa sunt plăcerea
şi durerea : una o face să se avânte, cealaltă o face să
se întoarcă înapoi ; între aceste două culmi s-arată omul aşa,
cum este el. Tot de aici se poate vedea felul de a fi al omu-¬
lui, precum şi deosebirea dintre oamenii buni şi cei răi. Aşa
se face că neamul omenesc e împărţit în două cete : a ce-»
lor răi, cărora le place să trăiască în fărădelegi şi în deşertă-
ciuni şi oare se întristează pentru lucruri ce numai la arătare
sunt neplăcute, şi a celor buni care se leagă cu tot sufletul
de bine şi care se întristează de ceea ce într-adevăr este
rău10. ;
Pe această cale putem judeca nu numai bunătatea sau răutatea sufletelor, ci şi dacă un suflet se simte bine sau e împresurat de greutăţi, dacă e fericit sau nenorocit. Şi fiindcă vorbim despre viaţa cea fericită, atunci va fi nevoie să arătăm mai pe larg ştiinţa despre plăcere şi durere, din care să învăţăm în ce constă viaţa şi fericirea. Şi întrucât durerea vine pe lume înaintea plăcerii, care-i numai un rod
10. Preluând de la stoici şi de la Aristotel (Etica nicommahică li, 2,
1104) cele patru situaţii, două negative (durerea şi teama), alte două po¬
zitive (dorinţa şi plăcerea), Sf. Maxim Mărturisitorul a intuit adevă¬
rata rezolvare a problemei atunci când a condiţionat aceste patru pasiuni
de «raţiunea divină a lucrurilor din lume» (Către Talasie, în Filocalia
III, XIII, p. 58). Notăm că îndeosebi în această carte Cabasila se dove¬
deşte a fi fost puternic influenţat de Sf. Maxim. ■_; t ,c
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 207
al aceleia — «cei ce plâng se vor mângâia»—, urmează că se cade să vorbim întâi despre durere.
A te întrista de ceea ce se cuvine să te întristezi însem-¬
nează în primul rând a fugi de rău, iar bucuria pe care o
simţi atunci e însăşi calea ce ne duce la bine, de unde urmează
că întâi e durerea : «fereşte-te de rău şi fă binele» n. Nu-i
vorbă că şi mai înainte am pomenit despre întristarea în în¬-
ţeles creştinesc, atunci când am arătat pricinile pentru care
se cuvine să plângem şi să ne întristăm, dar având atunci
altceva în vedere n-am vorbit mai pe larg, aşa cum se cu4
venea despre durere. Acum însă, ou ajutorul lui Dumnezeu,
se cuvine să vorbim mai pe îndelete despre ce anume dă
drept unui suflet credincios să se întristeze şi să plângă, în
ce fel şi,· în sfârşit, pe ce cale vom putea deosebi durerea
cea adevărată de cea părută.
Ε lucru limpede pentru toţi că sufletul care trăieşte în Dumnezeu trebuie Să se întristeze uneori ; desigur în anu¬mite condiţii. Dar din ce pricini şi cum se cade să se întris¬teze, aceasta nu-i chiar atât de lămurit pentru oricine. De aceea credem că nu va fi fără rost să vorbim despre aceste lucruri pe cât ne ajută puterile.
Durerea stă în legătură cu ura, iar ura, cu răul. într-adevăr, ne ferim de ceea ce credem că e rău 13 şi ne lovim într-una,
şi-n stânga şi-n dreapta, de ceea ce ni-e vrăjmaş şi de care
ne vine greu. Aşa că cel care trăieşte cinstit şi are în el
înţelepciunea cea adevărată trebuie mai întâi să ştie ce este
rău cu adevărat, ce trebuie să urască şi pe urmă de ce se
cuvine să se întristeze. De aceea să vedem întâi şi întâi
ce este cu adevărat rău pentru viaţa omului.
π. Mat. 5, 4.
12. I Petru 3, 11.
13. De aici teza fundamentală şi cel mai înalt principiu al moralei
stoice : de a nu se lăsa omul dominat de afecte. N. Balca, Istoria iilosoiiel
antice, Buc, 1982, p. 257. Sf. Maxim Mărturisitorul va adânci şi va pre¬
ciza lucrurile, spunând că «răul este mişcarea nesocotită a puterilor na¬
turale spre altceva decât spre scopul lor» (Către Talasie, în Filocalia II,
p. 305). ...... ■ ... .,..j , . n ., Î
208 N/COLAE CABASILA
Despre multe lucruri şi în multe feluri se spune că sunt rele, unele fiind într-adevăr rele pentru lumea întreagă, pe când altele numai pentru unii oameni, dar rău cu adevărat nu e decât răutatea sufletească şi pervertirea voinţei ome¬neşti. Căci, de pildă, înrâurirea spre rău pe oare o au stelele asupra vieţii noastre, dezlănţuirile firii, nerodirea pământu-, lui, izbucnirea vulcanilor, cutremurele de pământ, ciuma, suferinţa, boala, neputinţele omeneşti, închisoarea, rănile şi lanţul nesfârşit de nenorociri sunt într-adevăr tot atâtea rele pe lume, dar pentru om ele nu sunt deloc un rău. Pentru că toate acestea nu ating decât lucruri în afară de noi şi nu trec nici un pas dincolo de trup şi de averile omeneşti. Or, omul nu este numai trup, ca să se simtă rău când trupul lui e bolnav şi cu atât mai puţin nu-i robul trebuinţelor trupeşii pentru ca să sufere atunci când trupului nu i s-au dat chiar, toate cele de trebuinţă. La fel e greşită şi părerea multora, după care un om oarecare ar fi mai rău atunci când alţii n-ar cugeta prea bine despre el. Căci dacă aşa ar sta lucrurile, atunci am putea spune, prin absurd, că omul ar face şi răul şi binele, că ar fi în aceeaşi vreme şi rău şi bun şi nenorocit şi fericit. Or, dacă omul este ceva, apoi este prin voinţă şi prin cugetare, pe care nu le mai are nici o altă fiinţă pe pământ 14. Prin acestea s-arată şi bunătatea şi răutatea omu¬lui, fericirea şi nenorocirea lui, sănătatea şi neputinţa, bucuria şi necazul lui, şi anume, după cum voinţa şi cugeta¬rea omului merg pe drumul cel bun sau se îndepărtează de el.
Aşadar, întrucât îndepărtarea de chipul bunei cugetări constituie o minciună, iar neascultarea de porunca voii libere formează păcatul, urmează să căutăm care este aievea sem¬nal că ne-am îndepărtat de ceea ce poruncesc voinţa şi cuge¬tarea. Ε drept că sunt mai multe semne de acestea, dar cel mai lămurit dintre toate este judecata însăşi a lui Dumnezeu, după care bine şi adevărat este ceea ce Lui i se pare aşa, iar
14. Această afirmaţie o repetă N. Cabasila adeseori, p. 117: «cu¬
getarea şi voia liberă formează miezul fiinţei omeneşti» ; p. 210: «tot ce-i
mai însemnat în om constă din minte şi voie liberă». 4
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 209
rău şi mincinos, ceea ce nu este după placul Lui. Ceea ce El crede vrednic de a propovădui omului, aceea e adevărat, ceea ce rânduieşte să vrem este bun, şi, în schimb, tot ce e potriv¬nic acestora nu-i decât minciună şi răutate.
Dintre poruncile dumnezeieşti, unele s-au făcut cunoscute lumii prin oameni, altele au avut drept crainic pe însuşi Dum¬nezeu, care a îmbrăcat fire omenească şi, om fiind, a vestit cele necesare mântuirii cu un glas de om în toată firea. Ce poate fi mai bun decât poruncile şi mai adevărat decât învă¬ţăturile, al căror Legiuitor şi Propovăduitor S-a făcut însuşi Domnul, singurul cu adevărat bun şi drept ?
Dacă vrem, aşadar, să înţelegem ce anume din neascul-¬
tarea firii poate întrista pe omul care se ţine om cu adevărat,
n-avem decât să ne uităm la ceea ce se întâmplă dacă nu
ascultăm de poruncile dumnezeieşti, pentru că rău cu adevă-¬
rat este ceea ce se împotriveşte voii lui Dumnezeu. întrucât
aşa ceva e rău, se cuvine ca toţi cei ce iubesc binele să şi
urască răul, urându-1, să fugă de el când nu-1 văd, iar când îl
văd să se întristeze. Desigur că în astfel de cazuri ei se vor
întrista când văd răul, fie că-1 văd în viaţa lor, — chiar când
cugetul lor nu s-a îndepărtat încă de drumul cel bun —, fie
că-1 văd în viaţa altora, cărora le doresc o soartă mai bună.
Ei se roagă pentru toţi oamenii, luându-se la întrecere care să
împlinească mai mult dumnezeiasca poruncă a iubirii, mai
ales din pricină că doresc din tot sufletul să vadă strălucind
pretutindeni mărirea lui Dumnezeu. ·,·
Păcatul e rădăcina durerii
Astfel, pentru cei ce trăiesc în Hristos, singura întristare este păcatul. întâi, pentru că acesta e rău, iar sufletele lor sunt dornice după bine ; în al doilea rând, pentru că păcatul se împotriveşte legilor dumnezeieşti, pe când sufletele acelor oameni năzuiesc să se unească chiar cu Dumnezeu ; iar în al treilea rând, pentru că sufletele celor ce trăiesc după judecata
14 — Despre viata în Hristos
210 NICOLAE CABAS1LA
cea sănătoasăi5 nu vor cu nici un preţ să se întristeze pentru pricini deşarte. Şi în viaţa duhovnicească acesta e singurul caz în care întristarea sau suferinţa nu sunt în zadar, pentru că su¬fletul creştinilor culege din suferinţe nenumărate roade pentru viaţă. Pentru ceilalţi oameni, suferinţa nu aduce nici un câştig, iar lipsa, boala şi orice altă nenorocire nu înlătură nici plânsul şi nici durerea, cu toate că suferinţa este tocmai leacul potrivit răutăţii sufletului. Ea previne răul care se arată, dacă-i în¬cuibat îl nimiceşte, ferind de pedepse pe cei ce-i aşteptau.
Pe cât mi se pare, la început durerea n-a apărut în firea omenească 16 cu nici un alt rost decât acesta pe care l-am văzut. Fiindcă noi nu săvârşim păcatul fără o ţintă oarecare, căci nu ne-am lăsa prea uşor convinşi să ne pierdem sufletul şi să-i dăm pradă flăcărilor pe degeaba, ci facem păcate cre¬zând că, dacă îndrăznim aşa ceva, vom dobândi în schimb o mai mare plăcere, cu toate că repede ne dăm seama că nu. schimbăm bunătatea cea sufletească pe nimic altceva decât pe o clipă de fericire înşelătoare.
După ce, însă, ajungem să înţelegem că am săvârşit o fără-delege, ne pare rău, ne vine scârbă de acea clipă de plăcere şi în locul patimii de mai înainte se naşte în noi una cu totul potrivnică, lepădând ce am îndrăgit şi îndrăgind acum ce am lepădat mai înainte. Acum însă şi simţim că durerea ne-a fost dată ca o răsplată pentru că am greşit17, şi că, dacă ne izbă¬vim, n-o s-o mai facem a doua oară. De aceea şi Dumnezeu, încă atunci la început, când a vrut să pedepsească neascultarea de poruncile Sale, a trimis celui care le-a călcat chinuri şi dureri, ca pedeapsă pe care n-ar fi dat-o dacă durerea n-ar fi tocmai o cumpănă a păcatului şi dacă n-ar avea puterea să
15. Dreapta judecată ( όρθόί λόγο?)* aşa cum o întâlnim la Platon
(Phaidros, 37 a) ori la Aristotel (Etica nicomahică, 61), e adeseori în¬
tâlnită la Cabasila în sens de «viaţă virtuoasă». A se vedea, de pildă,
mai sus, cartea a IV-a, pag. 96 : «a ne închina după cuviinţă lui Dum¬
nezeu însemnează şi a trăi după mintea sănătoasă şi a săvârşi binelej).
16. Maxim Mărturisitorul, Către Talasie, întreb. 61 (trad. rom.,
p. 333): «Dumnezeu n^a creat nici plăcerea, nici durerea».
17. Ibîd.· «Dumnezeu a înfipt în plăcere, ca pe un mjiloc de p.e:
depsire, durerea». -
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 211
ne spele de vina greşelilor. Tot aşa a făcut cu păcatul şi mai târziu, după ce S-a întrupat: când a trebuit să-i scoată din firea omenească, a ales tot calea eliberării prin suferinţă.
Dacă ne chinuim pentru ceva care se ţine de trupul nostru, nu e numai ceva plin de deşertăciune, ci este foarte lămurit că acela ne aduce şi stricăciune, căci aşa ceva însem-nează că ţinem la acel lucru mai mult decât la Dumnezeu. Culmea fărădelegilor a trecut-o nebunia lui Iuda care, în schimbul câtorva arginţi răi, a dat pe însuşi Dumnezeu, Mân-tuitorul lumii18. Dar începutul şi rădăcina acestui păcat — şi a tuturor — stă în uitarea de Dumnezeu şi în scoaterea Lui din viaţa noastră pentru motivul că îndrăgim altceva mai mult decât pe El. Când patima fără frâu şi uitarea de Dumnezeu pun stăpânire pe suflet, atunci dragostea cea către El se veş¬tejeşte, după cum atunci când pururea o avem în minte, ea se înviorează. Or, atunci când se stinge dragostea către Dumne¬zeu, repede îşi arată colţii nepăsarea faţă de Legile Lui, ba chiar şi călcarea lor, cum zice Domnul : «Acela Mă iubeşte, care păzeşte poruncile Mele»19. Cine însă calcă în picioare Legea lui Dumnezeu şi îndrăzneşte unele ca acestea, acela nu va sta la îndoială să-şi calce şi credinţa, din ceasul în care va găsi în acestea un folos pentru el, căci, cum zice Sfântul Pavel, (astfel de oameni) «au rătăcit de la credinţă» 20 căci, «moartă fiind credinţa» 21 celor ce nu le pasă nimic de faptele pe care li le porunceşte cugetul, nu e de mirare că astfel de oameni foarte curând încep să se piardă.
Trei sunt pricinile pentru care suntem datori să ascultăm de Dumnezeu : frica de pedepsele cuvenite celor neascultă¬tori, nădejdea în făgăduinţele făcute celor drepţi şi dragostea faţă de Dumnezeu şi de bine. De fapt, nici una din acestea nu mai are nici o putere asupra sufletelor obişnuite de mult cu călcarea Legii. Or, după cum în sufletele supuse Legii: creşte şi
18. Matei 26, 14—16.
19. Ioan 14, 21.
20. I Timotei 1, 6; 6, 21.
21. Iacob 2, 17, 20.
212 NICOLAE CABASILA
ascultarea faţă de Dumnezeu, tot aşa ea scade încetul cu încetul în cei care nesocotesc aceste rânduieli. Dacă celor pătrunşi de frica lui Dumnezeu nimic rău nu li se poate întâmpla, în schimb, cei care au scos din sufletul lor orice ascultare de Dumnezeu, care şi-au luat orice frână din calea răutăţii lor, ba încă au închis şi glasul lăuntric al conştiinţei, unii ca aceia nu mai întâlnesc nici o greutate să meargă până la marginea cea mai dinafară a fărădelegilor.
Pentru aceea, sufletele treze veghează cu grijă, sunt cu mare băgare de seamă încă de la început asupra rădăcinii răului, iar inima o ţin numai pentru Domnul, întocmai cum se ţine şi un locaş închinat în amintirea Lui. Fiindcă ele ştiu că nu oricui i se cade să se apropie de sfintele locaşuri, iar va¬sele şi veşmintele sfinţite nu se cade să primească orice altă întrebuinţare decât cea hotărâtă lor22. Cât despre sufletul închinat slujirii lui Dumnezeu, nimic din cele sfinte nu i se poate asemăna, cu atât mai vârtos cu cât un astfel de suflet este neînchipuit mai sfânt decât orice în faţa oricărui vânzător sau cumpărător, înălţat cu mult deasupra tarabelor şi meselor de târguiala şi de schimb 23. Dacă se cade să zicem aşa ceva despre un simplu lăcaş de rugăciune, atunci ce să zicem tocmai despre sufletul care se roagă, înaintea căruia şi urma lăca-şului ar trebui să pălească ? Şi cu toate că uneori acest lăcaş e numai un nume fără înţeles 25, căci nu totdeauna e cu adevărat un lăcaş de rugăciune, fiind prea adeseori gol de credincioşi, totuşi porunca Sfântului Pavel spune ca pururea să rămânem în legătură cu Dumnezeu, rugându-ne «neînce¬tat» 26.
22. A se vedea In acest sens prevederile oan. 73 «post., 69 Trulan,
Κ Laodiceea. ;
23. Matei 21, 13.
24. Am amintit mai sus părerea Sf. Maxim Mărturisitorul (Misia-
gogia 5) care numea sufletul omului Biserică a lui Dumnezeu.
25. Έχχλτίσία — adunare (έν + %αλέω).
26. I Tesaloniceni 5, 17. Nu credem că autorul nostru ar fi vrut să
susţină prin aceste cuvinte «rugăciunea neîncetată» practicată de isihaşti,
cum crede U. Neri, op. cit., p. 363.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 213
Dar să băgăm de seamă încă ceva. De unele păcate, Mân-tuitorul ne face să ne păzim prin predica Sa. Aici ne-o spune chiar cu gura, îşi arată mânia, foloseşte chiar mâna şi biciul 27, dându-ne a înţelege de ce mare însemnătate este acest lucru. Făcând aceasta, Domnul nu vrea să ne arate atât cinstea pe care se cade s-o dăm unui templu, a cărui dărâmare a prooro¬cit-o mai dinainte &, ci mai ales a vrut să ne facă să înţelegem de ce mare însemnătate este ca sufletul, în care însuşi Domnul îşi va face sălaş29, să se păzească slobod de orice necaz şi grijă pământească. Ba, prin aceasta, ne mai arată încă şi ce patimă urâtă e să dăm frâu liber pornirilor şi mâniei în locul unui suflet înfrânat şi a unei minţi treze şi, înainte de toate, a sălăşluirii chiar a Mântuitorului în noi, fără de primirea Căruia templul sufletului nostru nu poate fi mântuit de veş¬nica hărţuială la care e sortit.
Iată, aşadar, pentru ce urma ca spurcarea unui lăcaş sfânt să se pedepsească cu moarte şi iată de ce a trebuit să se pună o catapeteasmă înainte de intrarea în sfânta sfintelor. Oza a trebuit să moară pentru că a îndrăznit să ţină, cu mâna lui necurată, chivotul Legii care era să se răstoarne30. La fel şi Ozie s-a umplut de lepră, pentru că s-a apropiat să tămâieze înaintea Domnului31. De unde urmează că prin multe pilde ne arată Dumnezeu că sufletul, odată botezat, nu poate fi atins, întocmai ca un adevărat lăcaş sfânt. Din această pricină e de mare trebuinţă ca aceia care vieţuiesc în Hristos să fie slobozi sufleteşte de orice grijă pământească. Pentru că, atunci când vrerea noastră s-a hotărât odată pentru ceva bun, nu se cade să ne întoarcem cu gândul înapoi, aşa cum nici Petru nu s-a mai îngrijit de ceea ce avusese până atunci în mână, din clipa în care I-a chemat Domnul la apostolie32.
27. Matei 21, 13.
28. Matei 24, 2, 10.
29. Ioan 14, 23.
30. II Regi 6, 6.
31. II Cron. 26, 18.
32. Matei 4, 19.
214 NICOLAE CABASILA
Ε drept că aşa ceva se întâmplă cu toţi cei credincioşi : o chemare neîncetată le sună în urechi pururea, ca un glas al harului sădit în suflete prin Sfintele Taine şi care, după cum ne spune Sfântul Pavel, este tocmai Duhul Fiului lui Dumne¬zeu în mâinile noastre, care ne face să strigăm : Tată, Tată ! 33 Cu toate acestea se întâmplă că aproape în fiecare zi ei calcă în picioare orice lege, pentru ca a doua zi iarăşi să poată zice că urmează lui Hristos. Or, noi să nu uităm că e scris : «nu e potrivit ca noi, părăsind cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese» 34. Şi aceasta pentru că, mai întâi în ochii noştri, Dum¬nezeu este mai presus decât orice, iar în al doilea rând pentru că aşteptăm ca toate să ne vină de-a gata de la Dumnezeu, "Vistierul bunătăţilor, pentru pricina că, după făgăduinţa cea nedezminţită, cine caută «mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, toate celelalte i se vor adăuga lui» .
Ispitele veacului
Acestea sunt pricinile pentru care, cerând tuturor să se lepede de orice grijă lumească, Mântuitorul stăruie cu toată puterea ca oamenii credincioşi să nu ducă lipsă de nici un bine mai însemnat şi să nu se neliniştească în deşert pentru lucruri la care El s-a gândit cu mult înaintea lor. Dacă grija de lucru¬rile lumeşti este stricătoare sufletului, atunci ce să zicem de cei care plâng după ele, decât că, nu numai că s-au depărtat sufleteşte de Dumnezeu, ci că stau orbecăind prin întuneric, orbiţi la cuget şi gata să se rostogolească în tot felul de' păcate ? Pentru că din clipa în care deznădejdea s-a făcut stăpână pe cugetul cuiva, din acel ceas, prins de vârtejuri şi de rostogoliri, omul acela riscă s-o ducă tot mai rău, simte cum îi scad încet puterile, se lipseşte pe rând de orice vredni¬cie şi cinste, întocmai după cum omul prins de un somn adânc scapă din mâini tot ce avea şi se lasă de bună voie robit de patimi, peste care, când era sănătos, era el stăpân.
33. Gal. 4, 4.
34. Fapte 6, 2.
35. Mat. 6, 2; 33.
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 215
Şi atonei, după ce a primit atâtea mii de lovituri, când, pe deasupra, armate întregi de vrăjmaşi stau să sară asupra lui, nimic nu va putea opri sufletul de la moarte, cum zice David proorocul , fiindcă atunci nu se va mai putea apăra. Aceasta e pricina pentru care Sf. Pavel zicea că «întristarea lumii aduce moarte»37. De aceea creştinii, părtaşi de aceste gân¬duri şi dornici de a izbândi asupra lor înşişi, nu numai că se feresc de întristare, dar, pentru a ocoli orice rău, nici măcar nu se lasă pradă vreunei îngrijorări.
Ε drept că mulţi din oamenii credincioşi au trebuit să facă faţă obligaţiilor lumeşti, în urma legăturilor cu treburile obşteşti şi cu tovărăşiile acestora, cu toate acestea ei nu s-au lăsat doborâţi de griji lumeşti şi nici mintea lor n-a ajuns să-şi piardă liniştea judecăţii. Pentru că numai atunci se cade să fim îngrijoraţi, când, pentru ceea ce dorim să împlinim, căutăm tot ce se poate căuta şi când nu suntem siguri că se poate dobândi cu adevărat aşa ceva. De altfel, ceea ce ne face să ne îngrijorăm de ceva şi să-i îndrăgim este întâi dragostea de el, iar, în al doilea rând, gândul că nu suntem siguri că prin strădaniile noastre vom dobândi într-adevăr ceea ce dorim. Pentru că nu ne îngrijorăm deloc de ceva de care nici cunoştinţă n-avem şi nici nu suntem neliniştiţi pentru lucruri pe care ştim că le putem dobândi cu siguranţă. Aşijderea nu ni-e greu şi nici sufletul nu ni-e îngrijorat când ştim sigur că ceea ce dorim să avem nu putem dobândi pe nici o cale. Atunci nici nu ne vine să ducem grijă sau să ne temem, cum se întâmplă atunci când ne îngrijorăm de ceva şi când ne apucă o adevărată durere, ca şi cum răul şi-ar fi arătat colţii.
Or, întrucât sufletele celor ce vieţuiesc în Hristos nu se lasă târâte de nimic din ceea ce le-ar face să-şi piardă cum¬pătul, urmează că ele sunt cu totul scutite şi de neliniştea ori¬cărei griji. Pentru că sufletele lor nu se leagă de nimic din lumea aceasta, iar dacă totuşi sunt ispitiţi de ceva, din cauza
36. Ps. 3, 2.
37. II Cor. 7, 10.
216 NICOLAE CABASILA
trebuinţelor trupului, în schimb ei ştiu într-un anumit fel şi rostul acestor ispitiri, fiindcă sfârşitul încercărilor şi durerilor ştiu că îl vor avea numai la judecata lui Dumnezeu, după cum tot aşa de bine ştiu că Dumnezeu le va împlini dorinţele. Le-o spune inima.
De îngrijorat se îngrijorează fie cei săraci care, fiind dor¬nici după bunăstare, caută să-şi sporească averea, fie cei bo¬gaţi, care nu văd nimic altceva decât bani, pentru care tre¬mură de frică să nu-i piardă şi suferă nespus cheltuindu-i, chiar dacă aceasta o fac pentru întreţinerea vieţii. Unii ca aceştia trăiesc stăpâniţi de griji pentru că iubesc prea mult banul, bucurându-se mai curând să-i ţină la ei, netezindu-1, decât să-i cheltuiască sau să-i dea la bănci cu dobândă, pentru că se tem că orice cheltuială e o risipă şi, în sfârşit, pentru că n-au nici o siguranţă că banul lor va rodi 3S. Toate acestea pentru că flacăra nădejdii lor nu s-a aprins din Dumnezeu, temelia sigură şi neclintită, ci, în tot ce fac, clădesc numai pe ei şi pe puterea minţii lor, de aceea Solomon zice că «gându¬rile muritorilor sunt şovăielnice şi pline de greşeli» 39.
Dimpotrivă, cei care au ajuns să urască orice plăcere a veacului acestuia, care ajung să dispreţuiască până şi cel mai încântător din lucrurile pământeşti şi care în lumina rânduie¬lilor dumnezeieşti, deplin încrezători în Dumnezeu — de la Care nădăjduiesc că vor dobândi răsplătire —, primesc cu bucurie să sufere pentru alţii ca şi pentru ei, pentru unii ca aceştia ce lipsă e să se neliniştească ? De ce să fie pururea îngrijoraţi de nişte lucruri, pe care le socotesc de mult dobân¬dite ? Necăutând cu orice preţ răsplata pentru strădaniile lor, ci numai pentru o răsplată într-adevăr vrednică de om, aceste suflete nu se neliniştesc, chiar dacă întârzie să fie răsplătite, bine ştiind că rugăciunile lor îşi vor primi plata şi de aceea roagă pe Dumnezeu să le dea numai ceea ce le va fi într-ade-
38. Să nu uităm că deşi dintr-o familie bogată, N. Cabasila a com¬
bătut energic lăcomia cămătarilor (Migne, P.G. 150, 726—749).
39. Înţelepciunea lui Solomon 9, 1(4.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 217
văr de mare nevoie. Oricare le-ar fi rodul rugăciunii, ei cred că tocmai aşa ceva au cerut.
Ca şi călătorii care se lasă conduşi de un îndrumător cinstit, care nu se tem că se vor rătăci şi nu duc nici o grijă unde vor putea afla o casă de oaspeţi, tot aşa şi cei credincioşi, lăsându-şi toate grijile în seama Celui care singur poate totul şi, încredinţându-şi viaţa cu toate grijile zilei în mâna Dom¬nului, au sufletul liber de orice grijă pământească /l0, pentru ca singura lor grijă să fie numai să dorească şi să se ferească de ceea ce însuşi Domnul îi îndeamnă. Prin aceasta ei nu folo¬sesc numai loruşi, ci şi altora. O ! cât de minunată e bună¬tatea lui Dumnezeu ! Dacă nu bem doctoria rânduită pentru noi, nu ne vindecăm, în schimb suferinţa aproapelui poate spăla şi vina noastră.
Păcătuind, mâhnim pe Dumnezeu
Din cele spuse pân-acum ne-am lămurit de ce ajung să se întristeze cei care doresc să vieţuiască în Hristos. Urmează acum să arătăm cum şi pentru care pricini se cade să ne întris¬tăm. Nu tuturor oamenilor le pare rău de păcate din una şi aceeaşi pricină : unora pentru că au pierdut cununa răsplă¬tirii ; altora, dintr-o mândrie rănită, pentru că aveau prea bună părere despre ei ; altora pentru că s-au văzut înşelaţi în nă¬dejdile lor, iar celor mai mulţi, din frica de pedeapsă. Abia câţiva, cei mai buni, se întristează din pricină că au supărat pe Dătătorul Legii, pe care L-au iubit mai mult decât orice.
După cum, când vorbim despre nevoinţe, constatăm că în fruntea tuturor stau cei care fac acest lucru nu din frica de pedeapsă şi nici în nădejdea răsplătirii, ci numai din dragoste curată faţă de Dumnezeu, tot aşa, şi dintre cei care au păcătuit şi se căiesc de faptele lor, aceia sunt cei mai buni, a căror părere de rău izvorăşte din dragostea faţă de Domnul. Pentru că, în vreme ce păcătoşii ceilalţi se chinuiesc ei pe ei şi se plâng mereu de suferinţele lor — sigur vărsând lacrimi
40. I Cor. 7, 32.
218 NICOLAE CABASILA
totdeauna numai pentru ceea ce-i doare pe ei —, în aceeaşi vreme credincioşii suferă de pe urma dragostei lor faţă de Dumnezeu. Or, dacă această suferinţă a lor vine de la Dum-nezeu însuşi, urmează că şi căinţa lor e cu atât mai desăvârşită decât cealaltă cu cât şi pricina pentru care suferă e mai înaltă, întocmai ca şi săgeata care, atunci când e pornită din mâini mai dibace, urmează drumul cel mai hotărât şi merge drept la ţintă.
Dar întrucât nu-i destul numai să ştii de ce şi cum să te întristezi, ci mai trebuie să ştii şi până unde poţi merge ca supărarea — căci s-ar putea foarte bine întâmpla ca uneori să ne întristăm mult mai puţin decât s-ar cădea, iar altădată mai mult decât s-ar cere —, în cele ce urmează vom arăta măsura până la care putem să ne întristăm, şi anume dacă se ţine seama de cele spuse înainte. în orice rană trupească, câtă vreme an mădular e bolnav şi câtă vreme el nu se poate vindeca până ce rana stă deschisă iar umflătura creşte din cale afară, urmează că numai când trupul se află iarăşi pe drumul firesc şi când se scapă cu totul de boală, abia atunci putem zice că s-a vindecat deplin şi stă cu adevărat într-o linişte odihnitoare, ea singură ajutând trupul să câştige tot ce a pier¬dut prin boală.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu bolile sufleteşti41. Părerea de rău după ceea ce am greşit, întristările, lacrimile şi toate celelalte n-au alt rost decât să alunge păcatul şi să aducă din nou sufletului ceea ce a pierdut. Dar întrucât numai durerea care se naşte din dragoste faţă de Dumnezeu este cu adevărat durere curată, urmează că numai ea se potriveşte cu ceea ce ne spune cugetul şi numai ea cunoaşte şi măsura până la care putem să ne întristăm. Pentru că, chiar dacă s-au poticnit, aceste suflete nu s-au lăsat copleşite de rău, nici dorul lor spre bine nu 1-aa schimbat cu altul potrivnic, nici rânduielile
41. Acelaşi mod de argumentare stoic. «Bolile sufleteşti» sunt 0 noţiune familiară eticii stoice.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 219
dumnezeieşti şi nici drumul spre ele nu le-au uitat, cât timp nu li s-a stins din suflet dragostea faţă de Dumnezeu.
Ca să vorbim mai pe scurt : a urma pe Dumnezeu pe calea cea dreaptă însemnează tocmai a asculta de porunca dragostei. Aceasta e calea sufletelor curate, singura pe care, cum spunea scriitorul sfânt42, (cei drepţi) «caută pe Domnul din toată inima lor», adică îl caută cu dragoste fierbinte. Pentru că, într-adevăr, numai aceia umblă în Legea Domnului, care vie¬ţuiesc în dragoste, cărora dragostea le este singura poruncă, şi anume o dragoste atât de mare, încât sunt în stare să se des¬cătuşeze de păcat, singurul care poate orbi şi ochiul sufletului. Pe unii ca aceştia nimic nu-i împiedică să-şi strunească dorin¬ţele după cum le dictează cugetul cel sănătos şi în aceeaşi vreme să-şi stăpânească durerea după măsura care trebuie.
: Am pomenit mai înainte că ţinta desăvârşirii noastre o formează răspunsul pozitiv al voinţei noastre la chemarea lui Dumnezeu&, după cum împotrivirea la ea este păcat. Cel dintâi însemnează împlinirea însăşi a rostului omenesc, cel de al doilea însemnează lipsa lui. De aceea, cei care săvârşesc binele, dacă-1 fac gândindu-se că vor primi răsplată, dove¬desc că nu l-au făcut de dragul binelui, ci doar de dragul răsplăţii; dacă nu-1 săvârşesc, nu le pare rău gândindu-se că ar fi săvârşit de fapt un rău, ci le pare rău numai fiindcă prin aceasta şi-au făcut loruşi o pagubă. De unde urmează că, săvârşind un păcat, aceşti oameni nu urăsc păcatul în toată adâncimea lui şi nici nu-1 ocolesc pentru că-i într-adevăr ceva rău, ci pentru că în calculele lor li se iveşte o nepotrivire sau un rău, nescoţând însă din inimă rădăcinile lui, chiar şi când au încetat de a-1 mai săvârşi.
După cum n-avem drept să socotim pe cineva rău pentru motivul că fuge de oameni şi ocărăşte pe cei răi, tot aşa, fugind de păcat nu pentru că el ar fi potrivnic legii lui
42. Ps. 118, 1—2.
43. în text θεώ χοινωνησαι — a ii în comuniune (de voinţă) cu
Dumnezeu, adică a vrea şi omul ceea ce vrea Dumnezeu.
220 N1COLAE CABASILA
Dumnezeu, ci numai pentru că aduce pagubă celor ce-i să-vârşesc, însemnează că aceştia n-au fugit într-adevăr de în- suşi izvorul răutăţii, ci numai de urmările lui supărătoare, căci de bună seamă că, dacă I-ar putea săvârşi fără să ştie că li se va întâmpla ceva rău, atunci cu siguranţă nu I-ar ocoli.
Dacă, dimpotrivă, sufletele, pe care însăşi dragostea faţă de Dumnezeu le-a înălţat până la înţelepciunea cea adevă¬rată 44 şi cinstesc legea tocmai pentru pricina că iubesc pe Dătătorul ei, zic, dacă credincioşii aceştia ajung să supere pe Dumnezeu, îndată îi apucă o scârbă de ei înşişi, le pare rău de păcat şi-i copleşeşte plânsul nu pentru că nu li s-a dat răsplata făgăduită, ci pentru că nu şi-au potrivit cugetul cu voia lui Dumnezeu. Pe când ceilalţi, chiar dacă se căiesc de păcatele săvârşite, totuşi, nu au sufletul slobod de greşeli şi se cade să ia pildă de la cei credincioşi în ce măsură tre¬buie să le pară rău, să plângă şi să sufere de pe urma păca¬telor săvârşite. Cât despre aceste suflete cinstite, odată scăpate de păcat, pot trăi în tihnă, pentru că amândouă rădăcinile păcatului le-au smuls : lucrarea păcatului au oprit-o prin părere de rău, iar din pofta spre rău şi din por¬nirile cele pătimaşe nici urmă n-a mai rămas, pentru că ma¬rea dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de ceea ce e bun nu suferă nici o clipă în suflet înclinaţia spre păcat.
Dar despre întristare am vorbit destul.
Bucuriile curate şi pricinile lor
în schimb, de bucurat ne bucurăm când ni-e drag de ceva sau nădăjduim în acel ceva, cum zice Sf. Pavel : «întru nădejde să ne bucurăm» 45. Ba am putea zice că ne bucurăm şi ne veselim pentru unul şi acelaşi lucru. Şi anume, ne bucurăm de noi înşine pentru că ne iubim. Dar ne bucurăm
44. Unii «filosofează de dragul răsplăţii», pe când ceilalţi ajung la
«filosofia cea adevărată care constă în iubirea faţă de Dumnezeu».
45. Rom. Ί2, 12. · .......
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 221
şi de alţii pentru că îi socotim fraţi ai noştri. De fapt, sunt şi oameni care, pe urma purtării lor bune, sunt socotiţi în faţa lumii ca buni în sine. Omul înţelept înţelege că numai binele se cade să-i iubească, iar când se bucură de sine sau de alţii, se bucură numai pentru că vede în ei totdeauna pe vecinul său, cu care se aseamănă în purtări, iar când se bucură de sine, o face fiindcă bucuria îl ajută pe calea binelui.
Dar ceea ce-i mai important e faptul că cel drept se bucură mai ales de bucuria altora şi dacă vrea să facă ceva bine, apoi alege cu toată puterea rugăciunii şi a dorinţei sale numai fericirea altora. Pentru că acesta şi este chipul cel mai desăvârşit al bucuriei : când laşi sufletul să ţi se umple de bucuria altuia şi când te socoteşti şi pe tine răsplătit prin cununa de biruinţă a altora, iar nu când ţi-e drag numai de tine şi de dorinţele tale şi când sufletul ţi se leagă numai de pofta ta după câştig.
Prin aceasta ajunge omul să biruiască legile firii şi să se facă asemenea lui Dumnezeu, care e Binele nostru al tu-turora. Pentru că vezi bucuria altuia şi te bucuri de ea tot aşa de mult ca şi el, însemnează că iubeşti binele pentru că e bine, iar nu pentru că îţi aduce ceva folos46. Dacă între pomi fiecare rodeşte după soiul lui, în schimb între oameni aceia sunt desăvârşiţi oare doresc binele tuturora şi se bucură de fericirea oricui, după cum şi vrednicia pomului o arată roadă.
Pentru că firea nu rodeşte ceva ce n-a avut în sine de mai înainte. Tot aşa nici omul nu poate fi bun pentru alţii dacă n-a fost bun pentru sine, pentru că întâi eşti al tău, eşti legat de tine, ţie îţi ajuţi cel dintâi, ţie îţi doreşti şi-ţi pofteşti bine înaintea tuturora. Şi atunci, ce-i opreşte pe om să-şi fie lui şi mai întâi de folos, când ştie că tocmai ceea
46. Susţinând că numai înţeleptul e fericit pentru că numai el poate fi virtuos, stoicii pres'imţeau un mare adevăr, pe care însă abia creştinismul îl va putea desăvârşi.
222 NICOLAE CABASILA
ce-i bine îl face să se bucure şi că legile firii întorc cea dintâi grijă spre el şi tot spre el adună toate străduinţele sale şi fericirea altora ? Căci mereu eşti al tău şi între creaturi pe tine te vezi cel mai mult47, iar prima şi cea mai mare dorinţă a fiecăruia este să ajungă la împlinirea desăvârşită a lui însuşi.
Pentru aceea e lucru limpede că dacă dorim fericirea altora şi ne bucurăm când aceia au dobândit-o, însemnează că şi noi înşine ne bucurăm şi ne împărtăşim de ea, pentru că e cu neputinţă să ne ridicăm chiar cu totul deasupra noas¬tră şi să uităm de cerinţele de care avem lipsă, îngrijindu-ne numai de ale altora. Căci cum am putea dori oare să vedem în mâinile altora ceea ce ştim că tocmai nouă ne lipseşte ? Dacă unii vrăjmaşi ai binelui şi ai facerii de bine, luând o înfăţişare de oameni drepţi, iau în râs facerea de bine şi încearcă să ducă pe alţii pe un drum, pe care ei înşişi nu-1 cunosc deloc (desigur, cu gândul de a dobândi laudă şi a se îmbrăca în mărirea deşartă, iar nu din dragoste faţă de bine sau de frumos), urmează în chip neîndoios că, umblând astfel, este cu neputinţă să fie ei nişte oameni într-adevăr cinstiţi, pentru că a dori binele aproapelui o pot numai oamenii lip¬siţi de orice pizmă şi răutate şi aprinşi faţă de aproapele de o dragoste curată şi desăvârşită. Or, aşa ceva ar însemna să fi ajuns la cea mai înaltă treaptă de înţelepciune.
Trebuie, aşadar, ca aceia care ajung să se bucure de binele altuia să fie cei mai buni şi cei mai înţelepţi dintre toţi şi, de asemenea, ca această bucurie să se sălăşluiască în sufletele tuturor celor desăvârşiţi şi înţelepţi. Pentru că în chip firesc urmează ca, din clipa în care aceste suflete au în ele acest bine, să-i şi dovedească în fapte. Doar prin însăşi firea sa, binele caută să se răspândească şi să se împărt㬺ească i8. Căci aşa cum râvnesc oamenii după Bine, tot aşa şi Binele însuşi caută să se reverse peste ei. Altfel cum ar mai dori toată lumea binele dacă acesta nu li s-ar da tuturor ? Şi
47. Dintre creaturi.
CUM SE SCHIMBĂ SUFLETUL CREŞTINULUI
DACA PE LÂNGĂ HARUL SFINTELOR TAINE
SE ADAUGĂ ŞI STRĂDANIA PROPRIE
După ce am arătat până aici ce se întâmplă cu sufletul creştinului şi care este calea pe care, umblând, să poată păs¬tra nestins harul Sfintelor Taine, urmează să vedem acum ce schimbare se întâmplă în sufletul celui care, pe lângă aju^ torul lui Dumnezeu, adaugă şi năzuinţele sale proprii. Harul Sfintelor Taine pe de o parte, iar pe de alta grija, la cei ce l-au primit, de a-1 păstra — lucruri despre care am vorbii? amănunţit în ultimele două cărţii — au ajutat la înmulţirea vieţii în noi. Acum e vorba de a cerceta, în întregimea ei, viaţa care a prins rădăcină în fiinţa noastră, de a arăta câtă e lucrarea harului şi câtă e a strădaniei noastre şi de a ho¬tărî până la ce grad poate lucra împreună năzuinţa omenească^ cu harul dumnezeiesc. De aceea vom băga de seamă că tot timpul avem de-a face cu amândouă lucrările, dumneze¬iască şi omenească, după cum oricine va putea dovedi ce a-nume este sănătatea omului şi la ce foloseşte ea prin aceea că poate aduce în faţa lumii un om voinic şi frumos. Tot aşa, dacă vrem să cunoaştem ce este sufletul unui om care întru toate trăieşte virtuos, o să înţelegem aceasta după cât se sim¬te de bine şi după strălucirea lui, căci toată frumuseţea lui lăuntrică constă doar în tăria virtuţii lui, fără de care nici nu există o frumuseţe adevărată, chiar dacă acel suflet s-ar bucura de darul minunilor.
1. A se observa de la început concepţia sinergistă & lui Nicolae Cabasila.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 203
Sigur că feluritele daruri exterioare abia dacă ne lasă să bănuim la cineva o virtute lăuntrică — ele fiind doar un semn al lor —, în vreme ce, dacă cercetăm la om şi purtările lui, abia atunci ajungem să cunoaştem pe omul respectiv.; Când însă putem şi pipăi cum stau lucrurile, de ce să ne pierdem vremea, căutând mărturii şi semne, câtă vreme ştim că nici semnele acestea miraculoase nu sunt o mărturie prea sigură a virtuţii ? Căci nici darurile nu se împart la toţi oamenii buni, iar din cei care le au, nu toţi sunt într-adevăr vrednici de ele. Doar mulţi din cei care au săvârşit fapte mari înaintea lui Dumnezeu n-ajung să facă cunoscute darurile lor, câtă vreme destui din cei răi ajung uşor la aşa ceva 2t lucru de altfel de înţeles, căci uneori nimic nu-i cu neputinţă ce¬lor ce cheamă numele Domnului3, sigur nu în urma fapte- lor lor bune, ci pentru ca să se preamărească Cel al cărui nume e chemat.
De aceea înţelegem că şi harul sfinţilor ca şi năzuinţa
noastră sunt deopotrivă necesare pentru a săvârşi binele, pe
când despre puterea de a face minuni nici unul dintre das-¬
călii învăţăturii celei înalte şi ascunse nu ne-au arătat pe
ce cale s-o dobândim. Dar ce zic? Neavându-le, nici măcar
nu le-am dorit şi nici nu le-am căutat, ba chiar avându-le
nu se cade să ne veselim ; după cum stă scris : «Nu vă1
bucuraţi că duhurile se pleacă vouă, ci bucuraţi-vă mai vâr-
tos că numele voastre sunt scrise în ceruri» 4. *
Urmărind, aşadar, facerea de bine, nu avem de ce ne mi-nuna când miraculosul nu este o dovadă de virtute şi când nu-1 vedem arătându-se ca atare. Dar nici dacă cineva s-ar bucura de darul proorociilor, al arătărilor şi ăl înţelegerii tainelor, nici atunci nu trebuie să vedem în el un om peste fire şi să ne minunăm de el. Fireşte că uneori astfel de da-
2. Nu totdeauna anumite harisme miraculoase erau semnul desă¬
vârşirii, deşi printr-o iconomie divină ele au fost dăruite unor creştini.
Informaţii la U. Neri, p. 348.
3. Ioan 14, 13.
4. Luca 10, 20. ,e- : :
204 NICOLAE CABASILA
ruri însoţesc pe cei ce trăiesc în Hristos, însă nici atunci ele
nu formează viaţa cea adevărată, după cum ceea ce
aleargă anume ca să se arate prea mult lumii, numai facere
de bine nu este. Acest lucru îl arată şi Sf. Pavel când scrie
Corintenilor : «De-aş cunoaşte toate tainele şi aş avea toată
ştiinţa, iar dragoste nu am, nimic nu sunt, ci m-am făcut
aramă sunătoare şi chimval gălăgios»5. Pentru aceea să lă-¬
săm la o parte toate celelalte şi să ne îndreptăm numai spre
voia sufletului, în care sălăşluiesc atât bunătatea, cât şi rău¬-
tatea omului, sănătatea şi boala, viaţa şi moartea lui. Căci o
viaţă cu adevărat fericită izvorăşte numai dintr-o voinţă
dreaptă, întoarsă pururea spre Dumnezeu. *
Pentru Că atât contribuţia Sfintelor Taine, cât şi cea a' strădaniei omeneşti duc tot acolo : să facă vrerea noastră una' cu a Aceluia care singur e cu adevărat bun. Doar întreaga purtare de grijă pe care a arătat-o Dumnezeu neamului ome¬nesc numai un singur rost are, ca şi întreg lanţul de făgă¬duinţe şi de ameninţări pe care ni le trimite Dumnezeu. în' acest scop a fost făcută şi lumea, a fost vestită şi Legea, pentru el a împărţit Domnul mii de binefaceri şi a trecut prin chinuri nesfârşite : ca omul să se întoarcă spre Dumne¬zeu şi să se hotărască să nu iubească pe altcineva decât pe El.. Ca mărturie pentru aceasta stă faptul că în urma atâtor bine¬faceri cu câte ne-a copleşit, Domnul ne cere doar să vrem binele şi să ne facem un cuget cât mai drept.
Spre aceasta stau mărturie toate poruncile şi toate în-demnurile Lui, într-un cuvânt, orice vorbă care a scăpat de pe buzele Domnului spre una şi aceeaşi ţintă duce, spre bi¬nele şi folosul nostru. Ori că arată pe faţă mândria, ori că opreşte pornirea poftelor trupeşti şi stinge aprinderea, mâniei noastre, iar răutatea din noi o scoate cu totul, tot-. deauna Domnul nu ne cere decât cuget bun şi drept. Aşij-derea şi sărăcia cu duhul, plângerea pentru păcat sau mi¬lostivirea, curăţenia adâncă a inimii şi toate celelalte da-
5. I Cor. 13, 1—2.
DESPRE VIAŢA !N HRISTOS 205
ruri, oare fac pe cei ce le caută cu adevărat fericiţi6, ce sunt toate decât fapte ale voinţei noastre ? Pentru că a ajunge să-ţi potriveşti gândul cu prevederile dogmelor şi să crezi tot ce este în legătură cu Dumnezeu, aşa ceva însăşi mintea sănătoasă ne spune că e un lucru bun. Doar şi Dom¬nul spune că Legea a izvorât din dragoste7, iar dragostea porneşte din puterea voinţei noastre. Şi dacă de la noi Dum¬nezeu nu aşteaptă, în urma învăţăturii şi a purtării Sale de grijă, decât roade ale voinţei, atunci urmează că în această voinţă îşi revarsă El toate binefacerile, toată puterea şi toată purtarea de grijă spre săvârşirea binelui. Aşadar, atât Bo¬tezul cât şi celelalte Sfinte Taine ne-au fost date pentru ca prin ele vrerea noastră să se facă mai curată, urmând de aici că şi trăirea şi săvârşirea Tainelor au fost lăsate în scopul îmbunătăţirii voinţei noastre.
Căci la urma urmelor, ce rost au pentru noi Sfintele Taine ? Ele ne pregătesc pentru viaţa viitoare, ca unele care sunt, cum spunea Sf. Pavel, «puterea veacului viitor»8. Şi oare cum altfel ne vom putea pregăti pentru viaţa aceea, sin¬gura vrednică de acest nume, cum altfel decât ţinând porun¬cile pe care ni le dă Acela, care, în viaţa ce va veni, are pu¬terea şi să răsplătească, şi să pedepsească. Făcând aşa, vom ajunge să sălăşluim în noi pe Însuşi Dumnezeu. Căci «cel ce Mă iubeşte, poruncile Mele va ţine şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi vom reveni la el şi Ne vom face sălaş la el» 9. Aşadar toată ascultarea de porunci vine numai din voia noastră liberă.
De aceea se şi dă răsplată celor cărora le este drag să facă voia Domnului, sau pedeapsă celor care stau împotrivă, fie-căruia după cum a hotărât prin voia sa liberă să lucreze. Pentru că numai sufletul este cel care poate lua răspun-
6. Matei 5, 1—12.
7. Matei 22, 36—40.
8. Evrei 6, 5.
9. Ioan 14, 23.
206 NICOLAE CABAS1LA
derea pentru fapte, căci nimeni nu va putea vorbi de răsplată sau de pedeapsă fără să fie la mijloc răspunsul voii libere. De aceea, dacă am cerceta voia liberă a celui ce trăieşte după Legea lui Dumnezeu, vom vedea cum străluceşte în el viaţa cea fericită, iar dacă vrem să-i ştim şi puterea de lucrare a acestei voinţe, vom găsi că şi ea ajunge la o culme de de-săvârşire întocmai cum ajunge şi trupul, atunci când e mai în putere şi deplin crescut.
Între plăcere şi durere
Cele două culmi între oare se mişcă voinţa sunt plăcerea
şi durerea : una o face să se avânte, cealaltă o face să
se întoarcă înapoi ; între aceste două culmi s-arată omul aşa,
cum este el. Tot de aici se poate vedea felul de a fi al omu-¬
lui, precum şi deosebirea dintre oamenii buni şi cei răi. Aşa
se face că neamul omenesc e împărţit în două cete : a ce-»
lor răi, cărora le place să trăiască în fărădelegi şi în deşertă-
ciuni şi oare se întristează pentru lucruri ce numai la arătare
sunt neplăcute, şi a celor buni care se leagă cu tot sufletul
de bine şi care se întristează de ceea ce într-adevăr este
rău10. ;
Pe această cale putem judeca nu numai bunătatea sau răutatea sufletelor, ci şi dacă un suflet se simte bine sau e împresurat de greutăţi, dacă e fericit sau nenorocit. Şi fiindcă vorbim despre viaţa cea fericită, atunci va fi nevoie să arătăm mai pe larg ştiinţa despre plăcere şi durere, din care să învăţăm în ce constă viaţa şi fericirea. Şi întrucât durerea vine pe lume înaintea plăcerii, care-i numai un rod
10. Preluând de la stoici şi de la Aristotel (Etica nicommahică li, 2,
1104) cele patru situaţii, două negative (durerea şi teama), alte două po¬
zitive (dorinţa şi plăcerea), Sf. Maxim Mărturisitorul a intuit adevă¬
rata rezolvare a problemei atunci când a condiţionat aceste patru pasiuni
de «raţiunea divină a lucrurilor din lume» (Către Talasie, în Filocalia
III, XIII, p. 58). Notăm că îndeosebi în această carte Cabasila se dove¬
deşte a fi fost puternic influenţat de Sf. Maxim. ■_; t ,c
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 207
al aceleia — «cei ce plâng se vor mângâia»—, urmează că se cade să vorbim întâi despre durere.
A te întrista de ceea ce se cuvine să te întristezi însem-¬
nează în primul rând a fugi de rău, iar bucuria pe care o
simţi atunci e însăşi calea ce ne duce la bine, de unde urmează
că întâi e durerea : «fereşte-te de rău şi fă binele» n. Nu-i
vorbă că şi mai înainte am pomenit despre întristarea în în¬-
ţeles creştinesc, atunci când am arătat pricinile pentru care
se cuvine să plângem şi să ne întristăm, dar având atunci
altceva în vedere n-am vorbit mai pe larg, aşa cum se cu4
venea despre durere. Acum însă, ou ajutorul lui Dumnezeu,
se cuvine să vorbim mai pe îndelete despre ce anume dă
drept unui suflet credincios să se întristeze şi să plângă, în
ce fel şi,· în sfârşit, pe ce cale vom putea deosebi durerea
cea adevărată de cea părută.
Ε lucru limpede pentru toţi că sufletul care trăieşte în Dumnezeu trebuie Să se întristeze uneori ; desigur în anu¬mite condiţii. Dar din ce pricini şi cum se cade să se întris¬teze, aceasta nu-i chiar atât de lămurit pentru oricine. De aceea credem că nu va fi fără rost să vorbim despre aceste lucruri pe cât ne ajută puterile.
Durerea stă în legătură cu ura, iar ura, cu răul. într-adevăr, ne ferim de ceea ce credem că e rău 13 şi ne lovim într-una,
şi-n stânga şi-n dreapta, de ceea ce ni-e vrăjmaş şi de care
ne vine greu. Aşa că cel care trăieşte cinstit şi are în el
înţelepciunea cea adevărată trebuie mai întâi să ştie ce este
rău cu adevărat, ce trebuie să urască şi pe urmă de ce se
cuvine să se întristeze. De aceea să vedem întâi şi întâi
ce este cu adevărat rău pentru viaţa omului.
π. Mat. 5, 4.
12. I Petru 3, 11.
13. De aici teza fundamentală şi cel mai înalt principiu al moralei
stoice : de a nu se lăsa omul dominat de afecte. N. Balca, Istoria iilosoiiel
antice, Buc, 1982, p. 257. Sf. Maxim Mărturisitorul va adânci şi va pre¬
ciza lucrurile, spunând că «răul este mişcarea nesocotită a puterilor na¬
turale spre altceva decât spre scopul lor» (Către Talasie, în Filocalia II,
p. 305). ...... ■ ... .,..j , . n ., Î
208 N/COLAE CABASILA
Despre multe lucruri şi în multe feluri se spune că sunt rele, unele fiind într-adevăr rele pentru lumea întreagă, pe când altele numai pentru unii oameni, dar rău cu adevărat nu e decât răutatea sufletească şi pervertirea voinţei ome¬neşti. Căci, de pildă, înrâurirea spre rău pe oare o au stelele asupra vieţii noastre, dezlănţuirile firii, nerodirea pământu-, lui, izbucnirea vulcanilor, cutremurele de pământ, ciuma, suferinţa, boala, neputinţele omeneşti, închisoarea, rănile şi lanţul nesfârşit de nenorociri sunt într-adevăr tot atâtea rele pe lume, dar pentru om ele nu sunt deloc un rău. Pentru că toate acestea nu ating decât lucruri în afară de noi şi nu trec nici un pas dincolo de trup şi de averile omeneşti. Or, omul nu este numai trup, ca să se simtă rău când trupul lui e bolnav şi cu atât mai puţin nu-i robul trebuinţelor trupeşii pentru ca să sufere atunci când trupului nu i s-au dat chiar, toate cele de trebuinţă. La fel e greşită şi părerea multora, după care un om oarecare ar fi mai rău atunci când alţii n-ar cugeta prea bine despre el. Căci dacă aşa ar sta lucrurile, atunci am putea spune, prin absurd, că omul ar face şi răul şi binele, că ar fi în aceeaşi vreme şi rău şi bun şi nenorocit şi fericit. Or, dacă omul este ceva, apoi este prin voinţă şi prin cugetare, pe care nu le mai are nici o altă fiinţă pe pământ 14. Prin acestea s-arată şi bunătatea şi răutatea omu¬lui, fericirea şi nenorocirea lui, sănătatea şi neputinţa, bucuria şi necazul lui, şi anume, după cum voinţa şi cugeta¬rea omului merg pe drumul cel bun sau se îndepărtează de el.
Aşadar, întrucât îndepărtarea de chipul bunei cugetări constituie o minciună, iar neascultarea de porunca voii libere formează păcatul, urmează să căutăm care este aievea sem¬nal că ne-am îndepărtat de ceea ce poruncesc voinţa şi cuge¬tarea. Ε drept că sunt mai multe semne de acestea, dar cel mai lămurit dintre toate este judecata însăşi a lui Dumnezeu, după care bine şi adevărat este ceea ce Lui i se pare aşa, iar
14. Această afirmaţie o repetă N. Cabasila adeseori, p. 117: «cu¬
getarea şi voia liberă formează miezul fiinţei omeneşti» ; p. 210: «tot ce-i
mai însemnat în om constă din minte şi voie liberă». 4
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 209
rău şi mincinos, ceea ce nu este după placul Lui. Ceea ce El crede vrednic de a propovădui omului, aceea e adevărat, ceea ce rânduieşte să vrem este bun, şi, în schimb, tot ce e potriv¬nic acestora nu-i decât minciună şi răutate.
Dintre poruncile dumnezeieşti, unele s-au făcut cunoscute lumii prin oameni, altele au avut drept crainic pe însuşi Dum¬nezeu, care a îmbrăcat fire omenească şi, om fiind, a vestit cele necesare mântuirii cu un glas de om în toată firea. Ce poate fi mai bun decât poruncile şi mai adevărat decât învă¬ţăturile, al căror Legiuitor şi Propovăduitor S-a făcut însuşi Domnul, singurul cu adevărat bun şi drept ?
Dacă vrem, aşadar, să înţelegem ce anume din neascul-¬
tarea firii poate întrista pe omul care se ţine om cu adevărat,
n-avem decât să ne uităm la ceea ce se întâmplă dacă nu
ascultăm de poruncile dumnezeieşti, pentru că rău cu adevă-¬
rat este ceea ce se împotriveşte voii lui Dumnezeu. întrucât
aşa ceva e rău, se cuvine ca toţi cei ce iubesc binele să şi
urască răul, urându-1, să fugă de el când nu-1 văd, iar când îl
văd să se întristeze. Desigur că în astfel de cazuri ei se vor
întrista când văd răul, fie că-1 văd în viaţa lor, — chiar când
cugetul lor nu s-a îndepărtat încă de drumul cel bun —, fie
că-1 văd în viaţa altora, cărora le doresc o soartă mai bună.
Ei se roagă pentru toţi oamenii, luându-se la întrecere care să
împlinească mai mult dumnezeiasca poruncă a iubirii, mai
ales din pricină că doresc din tot sufletul să vadă strălucind
pretutindeni mărirea lui Dumnezeu. ·,·
Păcatul e rădăcina durerii
Astfel, pentru cei ce trăiesc în Hristos, singura întristare este păcatul. întâi, pentru că acesta e rău, iar sufletele lor sunt dornice după bine ; în al doilea rând, pentru că păcatul se împotriveşte legilor dumnezeieşti, pe când sufletele acelor oameni năzuiesc să se unească chiar cu Dumnezeu ; iar în al treilea rând, pentru că sufletele celor ce trăiesc după judecata
14 — Despre viata în Hristos
210 NICOLAE CABAS1LA
cea sănătoasăi5 nu vor cu nici un preţ să se întristeze pentru pricini deşarte. Şi în viaţa duhovnicească acesta e singurul caz în care întristarea sau suferinţa nu sunt în zadar, pentru că su¬fletul creştinilor culege din suferinţe nenumărate roade pentru viaţă. Pentru ceilalţi oameni, suferinţa nu aduce nici un câştig, iar lipsa, boala şi orice altă nenorocire nu înlătură nici plânsul şi nici durerea, cu toate că suferinţa este tocmai leacul potrivit răutăţii sufletului. Ea previne răul care se arată, dacă-i în¬cuibat îl nimiceşte, ferind de pedepse pe cei ce-i aşteptau.
Pe cât mi se pare, la început durerea n-a apărut în firea omenească 16 cu nici un alt rost decât acesta pe care l-am văzut. Fiindcă noi nu săvârşim păcatul fără o ţintă oarecare, căci nu ne-am lăsa prea uşor convinşi să ne pierdem sufletul şi să-i dăm pradă flăcărilor pe degeaba, ci facem păcate cre¬zând că, dacă îndrăznim aşa ceva, vom dobândi în schimb o mai mare plăcere, cu toate că repede ne dăm seama că nu. schimbăm bunătatea cea sufletească pe nimic altceva decât pe o clipă de fericire înşelătoare.
După ce, însă, ajungem să înţelegem că am săvârşit o fără-delege, ne pare rău, ne vine scârbă de acea clipă de plăcere şi în locul patimii de mai înainte se naşte în noi una cu totul potrivnică, lepădând ce am îndrăgit şi îndrăgind acum ce am lepădat mai înainte. Acum însă şi simţim că durerea ne-a fost dată ca o răsplată pentru că am greşit17, şi că, dacă ne izbă¬vim, n-o s-o mai facem a doua oară. De aceea şi Dumnezeu, încă atunci la început, când a vrut să pedepsească neascultarea de poruncile Sale, a trimis celui care le-a călcat chinuri şi dureri, ca pedeapsă pe care n-ar fi dat-o dacă durerea n-ar fi tocmai o cumpănă a păcatului şi dacă n-ar avea puterea să
15. Dreapta judecată ( όρθόί λόγο?)* aşa cum o întâlnim la Platon
(Phaidros, 37 a) ori la Aristotel (Etica nicomahică, 61), e adeseori în¬
tâlnită la Cabasila în sens de «viaţă virtuoasă». A se vedea, de pildă,
mai sus, cartea a IV-a, pag. 96 : «a ne închina după cuviinţă lui Dum¬
nezeu însemnează şi a trăi după mintea sănătoasă şi a săvârşi binelej).
16. Maxim Mărturisitorul, Către Talasie, întreb. 61 (trad. rom.,
p. 333): «Dumnezeu n^a creat nici plăcerea, nici durerea».
17. Ibîd.· «Dumnezeu a înfipt în plăcere, ca pe un mjiloc de p.e:
depsire, durerea». -
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 211
ne spele de vina greşelilor. Tot aşa a făcut cu păcatul şi mai târziu, după ce S-a întrupat: când a trebuit să-i scoată din firea omenească, a ales tot calea eliberării prin suferinţă.
Dacă ne chinuim pentru ceva care se ţine de trupul nostru, nu e numai ceva plin de deşertăciune, ci este foarte lămurit că acela ne aduce şi stricăciune, căci aşa ceva însem-nează că ţinem la acel lucru mai mult decât la Dumnezeu. Culmea fărădelegilor a trecut-o nebunia lui Iuda care, în schimbul câtorva arginţi răi, a dat pe însuşi Dumnezeu, Mân-tuitorul lumii18. Dar începutul şi rădăcina acestui păcat — şi a tuturor — stă în uitarea de Dumnezeu şi în scoaterea Lui din viaţa noastră pentru motivul că îndrăgim altceva mai mult decât pe El. Când patima fără frâu şi uitarea de Dumnezeu pun stăpânire pe suflet, atunci dragostea cea către El se veş¬tejeşte, după cum atunci când pururea o avem în minte, ea se înviorează. Or, atunci când se stinge dragostea către Dumne¬zeu, repede îşi arată colţii nepăsarea faţă de Legile Lui, ba chiar şi călcarea lor, cum zice Domnul : «Acela Mă iubeşte, care păzeşte poruncile Mele»19. Cine însă calcă în picioare Legea lui Dumnezeu şi îndrăzneşte unele ca acestea, acela nu va sta la îndoială să-şi calce şi credinţa, din ceasul în care va găsi în acestea un folos pentru el, căci, cum zice Sfântul Pavel, (astfel de oameni) «au rătăcit de la credinţă» 20 căci, «moartă fiind credinţa» 21 celor ce nu le pasă nimic de faptele pe care li le porunceşte cugetul, nu e de mirare că astfel de oameni foarte curând încep să se piardă.
Trei sunt pricinile pentru care suntem datori să ascultăm de Dumnezeu : frica de pedepsele cuvenite celor neascultă¬tori, nădejdea în făgăduinţele făcute celor drepţi şi dragostea faţă de Dumnezeu şi de bine. De fapt, nici una din acestea nu mai are nici o putere asupra sufletelor obişnuite de mult cu călcarea Legii. Or, după cum în sufletele supuse Legii: creşte şi
18. Matei 26, 14—16.
19. Ioan 14, 21.
20. I Timotei 1, 6; 6, 21.
21. Iacob 2, 17, 20.
212 NICOLAE CABASILA
ascultarea faţă de Dumnezeu, tot aşa ea scade încetul cu încetul în cei care nesocotesc aceste rânduieli. Dacă celor pătrunşi de frica lui Dumnezeu nimic rău nu li se poate întâmpla, în schimb, cei care au scos din sufletul lor orice ascultare de Dumnezeu, care şi-au luat orice frână din calea răutăţii lor, ba încă au închis şi glasul lăuntric al conştiinţei, unii ca aceia nu mai întâlnesc nici o greutate să meargă până la marginea cea mai dinafară a fărădelegilor.
Pentru aceea, sufletele treze veghează cu grijă, sunt cu mare băgare de seamă încă de la început asupra rădăcinii răului, iar inima o ţin numai pentru Domnul, întocmai cum se ţine şi un locaş închinat în amintirea Lui. Fiindcă ele ştiu că nu oricui i se cade să se apropie de sfintele locaşuri, iar va¬sele şi veşmintele sfinţite nu se cade să primească orice altă întrebuinţare decât cea hotărâtă lor22. Cât despre sufletul închinat slujirii lui Dumnezeu, nimic din cele sfinte nu i se poate asemăna, cu atât mai vârtos cu cât un astfel de suflet este neînchipuit mai sfânt decât orice în faţa oricărui vânzător sau cumpărător, înălţat cu mult deasupra tarabelor şi meselor de târguiala şi de schimb 23. Dacă se cade să zicem aşa ceva despre un simplu lăcaş de rugăciune, atunci ce să zicem tocmai despre sufletul care se roagă, înaintea căruia şi urma lăca-şului ar trebui să pălească ? Şi cu toate că uneori acest lăcaş e numai un nume fără înţeles 25, căci nu totdeauna e cu adevărat un lăcaş de rugăciune, fiind prea adeseori gol de credincioşi, totuşi porunca Sfântului Pavel spune ca pururea să rămânem în legătură cu Dumnezeu, rugându-ne «neînce¬tat» 26.
22. A se vedea In acest sens prevederile oan. 73 «post., 69 Trulan,
Κ Laodiceea. ;
23. Matei 21, 13.
24. Am amintit mai sus părerea Sf. Maxim Mărturisitorul (Misia-
gogia 5) care numea sufletul omului Biserică a lui Dumnezeu.
25. Έχχλτίσία — adunare (έν + %αλέω).
26. I Tesaloniceni 5, 17. Nu credem că autorul nostru ar fi vrut să
susţină prin aceste cuvinte «rugăciunea neîncetată» practicată de isihaşti,
cum crede U. Neri, op. cit., p. 363.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 213
Dar să băgăm de seamă încă ceva. De unele păcate, Mân-tuitorul ne face să ne păzim prin predica Sa. Aici ne-o spune chiar cu gura, îşi arată mânia, foloseşte chiar mâna şi biciul 27, dându-ne a înţelege de ce mare însemnătate este acest lucru. Făcând aceasta, Domnul nu vrea să ne arate atât cinstea pe care se cade s-o dăm unui templu, a cărui dărâmare a prooro¬cit-o mai dinainte &, ci mai ales a vrut să ne facă să înţelegem de ce mare însemnătate este ca sufletul, în care însuşi Domnul îşi va face sălaş29, să se păzească slobod de orice necaz şi grijă pământească. Ba, prin aceasta, ne mai arată încă şi ce patimă urâtă e să dăm frâu liber pornirilor şi mâniei în locul unui suflet înfrânat şi a unei minţi treze şi, înainte de toate, a sălăşluirii chiar a Mântuitorului în noi, fără de primirea Căruia templul sufletului nostru nu poate fi mântuit de veş¬nica hărţuială la care e sortit.
Iată, aşadar, pentru ce urma ca spurcarea unui lăcaş sfânt să se pedepsească cu moarte şi iată de ce a trebuit să se pună o catapeteasmă înainte de intrarea în sfânta sfintelor. Oza a trebuit să moară pentru că a îndrăznit să ţină, cu mâna lui necurată, chivotul Legii care era să se răstoarne30. La fel şi Ozie s-a umplut de lepră, pentru că s-a apropiat să tămâieze înaintea Domnului31. De unde urmează că prin multe pilde ne arată Dumnezeu că sufletul, odată botezat, nu poate fi atins, întocmai ca un adevărat lăcaş sfânt. Din această pricină e de mare trebuinţă ca aceia care vieţuiesc în Hristos să fie slobozi sufleteşte de orice grijă pământească. Pentru că, atunci când vrerea noastră s-a hotărât odată pentru ceva bun, nu se cade să ne întoarcem cu gândul înapoi, aşa cum nici Petru nu s-a mai îngrijit de ceea ce avusese până atunci în mână, din clipa în care I-a chemat Domnul la apostolie32.
27. Matei 21, 13.
28. Matei 24, 2, 10.
29. Ioan 14, 23.
30. II Regi 6, 6.
31. II Cron. 26, 18.
32. Matei 4, 19.
214 NICOLAE CABASILA
Ε drept că aşa ceva se întâmplă cu toţi cei credincioşi : o chemare neîncetată le sună în urechi pururea, ca un glas al harului sădit în suflete prin Sfintele Taine şi care, după cum ne spune Sfântul Pavel, este tocmai Duhul Fiului lui Dumne¬zeu în mâinile noastre, care ne face să strigăm : Tată, Tată ! 33 Cu toate acestea se întâmplă că aproape în fiecare zi ei calcă în picioare orice lege, pentru ca a doua zi iarăşi să poată zice că urmează lui Hristos. Or, noi să nu uităm că e scris : «nu e potrivit ca noi, părăsind cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese» 34. Şi aceasta pentru că, mai întâi în ochii noştri, Dum¬nezeu este mai presus decât orice, iar în al doilea rând pentru că aşteptăm ca toate să ne vină de-a gata de la Dumnezeu, "Vistierul bunătăţilor, pentru pricina că, după făgăduinţa cea nedezminţită, cine caută «mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, toate celelalte i se vor adăuga lui» .
Ispitele veacului
Acestea sunt pricinile pentru care, cerând tuturor să se lepede de orice grijă lumească, Mântuitorul stăruie cu toată puterea ca oamenii credincioşi să nu ducă lipsă de nici un bine mai însemnat şi să nu se neliniştească în deşert pentru lucruri la care El s-a gândit cu mult înaintea lor. Dacă grija de lucru¬rile lumeşti este stricătoare sufletului, atunci ce să zicem de cei care plâng după ele, decât că, nu numai că s-au depărtat sufleteşte de Dumnezeu, ci că stau orbecăind prin întuneric, orbiţi la cuget şi gata să se rostogolească în tot felul de' păcate ? Pentru că din clipa în care deznădejdea s-a făcut stăpână pe cugetul cuiva, din acel ceas, prins de vârtejuri şi de rostogoliri, omul acela riscă s-o ducă tot mai rău, simte cum îi scad încet puterile, se lipseşte pe rând de orice vredni¬cie şi cinste, întocmai după cum omul prins de un somn adânc scapă din mâini tot ce avea şi se lasă de bună voie robit de patimi, peste care, când era sănătos, era el stăpân.
33. Gal. 4, 4.
34. Fapte 6, 2.
35. Mat. 6, 2; 33.
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 215
Şi atonei, după ce a primit atâtea mii de lovituri, când, pe deasupra, armate întregi de vrăjmaşi stau să sară asupra lui, nimic nu va putea opri sufletul de la moarte, cum zice David proorocul , fiindcă atunci nu se va mai putea apăra. Aceasta e pricina pentru care Sf. Pavel zicea că «întristarea lumii aduce moarte»37. De aceea creştinii, părtaşi de aceste gân¬duri şi dornici de a izbândi asupra lor înşişi, nu numai că se feresc de întristare, dar, pentru a ocoli orice rău, nici măcar nu se lasă pradă vreunei îngrijorări.
Ε drept că mulţi din oamenii credincioşi au trebuit să facă faţă obligaţiilor lumeşti, în urma legăturilor cu treburile obşteşti şi cu tovărăşiile acestora, cu toate acestea ei nu s-au lăsat doborâţi de griji lumeşti şi nici mintea lor n-a ajuns să-şi piardă liniştea judecăţii. Pentru că numai atunci se cade să fim îngrijoraţi, când, pentru ceea ce dorim să împlinim, căutăm tot ce se poate căuta şi când nu suntem siguri că se poate dobândi cu adevărat aşa ceva. De altfel, ceea ce ne face să ne îngrijorăm de ceva şi să-i îndrăgim este întâi dragostea de el, iar, în al doilea rând, gândul că nu suntem siguri că prin strădaniile noastre vom dobândi într-adevăr ceea ce dorim. Pentru că nu ne îngrijorăm deloc de ceva de care nici cunoştinţă n-avem şi nici nu suntem neliniştiţi pentru lucruri pe care ştim că le putem dobândi cu siguranţă. Aşijderea nu ni-e greu şi nici sufletul nu ni-e îngrijorat când ştim sigur că ceea ce dorim să avem nu putem dobândi pe nici o cale. Atunci nici nu ne vine să ducem grijă sau să ne temem, cum se întâmplă atunci când ne îngrijorăm de ceva şi când ne apucă o adevărată durere, ca şi cum răul şi-ar fi arătat colţii.
Or, întrucât sufletele celor ce vieţuiesc în Hristos nu se lasă târâte de nimic din ceea ce le-ar face să-şi piardă cum¬pătul, urmează că ele sunt cu totul scutite şi de neliniştea ori¬cărei griji. Pentru că sufletele lor nu se leagă de nimic din lumea aceasta, iar dacă totuşi sunt ispitiţi de ceva, din cauza
36. Ps. 3, 2.
37. II Cor. 7, 10.
216 NICOLAE CABASILA
trebuinţelor trupului, în schimb ei ştiu într-un anumit fel şi rostul acestor ispitiri, fiindcă sfârşitul încercărilor şi durerilor ştiu că îl vor avea numai la judecata lui Dumnezeu, după cum tot aşa de bine ştiu că Dumnezeu le va împlini dorinţele. Le-o spune inima.
De îngrijorat se îngrijorează fie cei săraci care, fiind dor¬nici după bunăstare, caută să-şi sporească averea, fie cei bo¬gaţi, care nu văd nimic altceva decât bani, pentru care tre¬mură de frică să nu-i piardă şi suferă nespus cheltuindu-i, chiar dacă aceasta o fac pentru întreţinerea vieţii. Unii ca aceştia trăiesc stăpâniţi de griji pentru că iubesc prea mult banul, bucurându-se mai curând să-i ţină la ei, netezindu-1, decât să-i cheltuiască sau să-i dea la bănci cu dobândă, pentru că se tem că orice cheltuială e o risipă şi, în sfârşit, pentru că n-au nici o siguranţă că banul lor va rodi 3S. Toate acestea pentru că flacăra nădejdii lor nu s-a aprins din Dumnezeu, temelia sigură şi neclintită, ci, în tot ce fac, clădesc numai pe ei şi pe puterea minţii lor, de aceea Solomon zice că «gându¬rile muritorilor sunt şovăielnice şi pline de greşeli» 39.
Dimpotrivă, cei care au ajuns să urască orice plăcere a veacului acestuia, care ajung să dispreţuiască până şi cel mai încântător din lucrurile pământeşti şi care în lumina rânduie¬lilor dumnezeieşti, deplin încrezători în Dumnezeu — de la Care nădăjduiesc că vor dobândi răsplătire —, primesc cu bucurie să sufere pentru alţii ca şi pentru ei, pentru unii ca aceştia ce lipsă e să se neliniştească ? De ce să fie pururea îngrijoraţi de nişte lucruri, pe care le socotesc de mult dobân¬dite ? Necăutând cu orice preţ răsplata pentru strădaniile lor, ci numai pentru o răsplată într-adevăr vrednică de om, aceste suflete nu se neliniştesc, chiar dacă întârzie să fie răsplătite, bine ştiind că rugăciunile lor îşi vor primi plata şi de aceea roagă pe Dumnezeu să le dea numai ceea ce le va fi într-ade-
38. Să nu uităm că deşi dintr-o familie bogată, N. Cabasila a com¬
bătut energic lăcomia cămătarilor (Migne, P.G. 150, 726—749).
39. Înţelepciunea lui Solomon 9, 1(4.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 217
văr de mare nevoie. Oricare le-ar fi rodul rugăciunii, ei cred că tocmai aşa ceva au cerut.
Ca şi călătorii care se lasă conduşi de un îndrumător cinstit, care nu se tem că se vor rătăci şi nu duc nici o grijă unde vor putea afla o casă de oaspeţi, tot aşa şi cei credincioşi, lăsându-şi toate grijile în seama Celui care singur poate totul şi, încredinţându-şi viaţa cu toate grijile zilei în mâna Dom¬nului, au sufletul liber de orice grijă pământească /l0, pentru ca singura lor grijă să fie numai să dorească şi să se ferească de ceea ce însuşi Domnul îi îndeamnă. Prin aceasta ei nu folo¬sesc numai loruşi, ci şi altora. O ! cât de minunată e bună¬tatea lui Dumnezeu ! Dacă nu bem doctoria rânduită pentru noi, nu ne vindecăm, în schimb suferinţa aproapelui poate spăla şi vina noastră.
Păcătuind, mâhnim pe Dumnezeu
Din cele spuse pân-acum ne-am lămurit de ce ajung să se întristeze cei care doresc să vieţuiască în Hristos. Urmează acum să arătăm cum şi pentru care pricini se cade să ne întris¬tăm. Nu tuturor oamenilor le pare rău de păcate din una şi aceeaşi pricină : unora pentru că au pierdut cununa răsplă¬tirii ; altora, dintr-o mândrie rănită, pentru că aveau prea bună părere despre ei ; altora pentru că s-au văzut înşelaţi în nă¬dejdile lor, iar celor mai mulţi, din frica de pedeapsă. Abia câţiva, cei mai buni, se întristează din pricină că au supărat pe Dătătorul Legii, pe care L-au iubit mai mult decât orice.
După cum, când vorbim despre nevoinţe, constatăm că în fruntea tuturor stau cei care fac acest lucru nu din frica de pedeapsă şi nici în nădejdea răsplătirii, ci numai din dragoste curată faţă de Dumnezeu, tot aşa, şi dintre cei care au păcătuit şi se căiesc de faptele lor, aceia sunt cei mai buni, a căror părere de rău izvorăşte din dragostea faţă de Domnul. Pentru că, în vreme ce păcătoşii ceilalţi se chinuiesc ei pe ei şi se plâng mereu de suferinţele lor — sigur vărsând lacrimi
40. I Cor. 7, 32.
218 NICOLAE CABASILA
totdeauna numai pentru ceea ce-i doare pe ei —, în aceeaşi vreme credincioşii suferă de pe urma dragostei lor faţă de Dumnezeu. Or, dacă această suferinţă a lor vine de la Dum-nezeu însuşi, urmează că şi căinţa lor e cu atât mai desăvârşită decât cealaltă cu cât şi pricina pentru care suferă e mai înaltă, întocmai ca şi săgeata care, atunci când e pornită din mâini mai dibace, urmează drumul cel mai hotărât şi merge drept la ţintă.
Dar întrucât nu-i destul numai să ştii de ce şi cum să te întristezi, ci mai trebuie să ştii şi până unde poţi merge ca supărarea — căci s-ar putea foarte bine întâmpla ca uneori să ne întristăm mult mai puţin decât s-ar cădea, iar altădată mai mult decât s-ar cere —, în cele ce urmează vom arăta măsura până la care putem să ne întristăm, şi anume dacă se ţine seama de cele spuse înainte. în orice rană trupească, câtă vreme an mădular e bolnav şi câtă vreme el nu se poate vindeca până ce rana stă deschisă iar umflătura creşte din cale afară, urmează că numai când trupul se află iarăşi pe drumul firesc şi când se scapă cu totul de boală, abia atunci putem zice că s-a vindecat deplin şi stă cu adevărat într-o linişte odihnitoare, ea singură ajutând trupul să câştige tot ce a pier¬dut prin boală.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu bolile sufleteşti41. Părerea de rău după ceea ce am greşit, întristările, lacrimile şi toate celelalte n-au alt rost decât să alunge păcatul şi să aducă din nou sufletului ceea ce a pierdut. Dar întrucât numai durerea care se naşte din dragoste faţă de Dumnezeu este cu adevărat durere curată, urmează că numai ea se potriveşte cu ceea ce ne spune cugetul şi numai ea cunoaşte şi măsura până la care putem să ne întristăm. Pentru că, chiar dacă s-au poticnit, aceste suflete nu s-au lăsat copleşite de rău, nici dorul lor spre bine nu 1-aa schimbat cu altul potrivnic, nici rânduielile
41. Acelaşi mod de argumentare stoic. «Bolile sufleteşti» sunt 0 noţiune familiară eticii stoice.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 219
dumnezeieşti şi nici drumul spre ele nu le-au uitat, cât timp nu li s-a stins din suflet dragostea faţă de Dumnezeu.
Ca să vorbim mai pe scurt : a urma pe Dumnezeu pe calea cea dreaptă însemnează tocmai a asculta de porunca dragostei. Aceasta e calea sufletelor curate, singura pe care, cum spunea scriitorul sfânt42, (cei drepţi) «caută pe Domnul din toată inima lor», adică îl caută cu dragoste fierbinte. Pentru că, într-adevăr, numai aceia umblă în Legea Domnului, care vie¬ţuiesc în dragoste, cărora dragostea le este singura poruncă, şi anume o dragoste atât de mare, încât sunt în stare să se des¬cătuşeze de păcat, singurul care poate orbi şi ochiul sufletului. Pe unii ca aceştia nimic nu-i împiedică să-şi strunească dorin¬ţele după cum le dictează cugetul cel sănătos şi în aceeaşi vreme să-şi stăpânească durerea după măsura care trebuie.
: Am pomenit mai înainte că ţinta desăvârşirii noastre o formează răspunsul pozitiv al voinţei noastre la chemarea lui Dumnezeu&, după cum împotrivirea la ea este păcat. Cel dintâi însemnează împlinirea însăşi a rostului omenesc, cel de al doilea însemnează lipsa lui. De aceea, cei care săvârşesc binele, dacă-1 fac gândindu-se că vor primi răsplată, dove¬desc că nu l-au făcut de dragul binelui, ci doar de dragul răsplăţii; dacă nu-1 săvârşesc, nu le pare rău gândindu-se că ar fi săvârşit de fapt un rău, ci le pare rău numai fiindcă prin aceasta şi-au făcut loruşi o pagubă. De unde urmează că, săvârşind un păcat, aceşti oameni nu urăsc păcatul în toată adâncimea lui şi nici nu-1 ocolesc pentru că-i într-adevăr ceva rău, ci pentru că în calculele lor li se iveşte o nepotrivire sau un rău, nescoţând însă din inimă rădăcinile lui, chiar şi când au încetat de a-1 mai săvârşi.
După cum n-avem drept să socotim pe cineva rău pentru motivul că fuge de oameni şi ocărăşte pe cei răi, tot aşa, fugind de păcat nu pentru că el ar fi potrivnic legii lui
42. Ps. 118, 1—2.
43. în text θεώ χοινωνησαι — a ii în comuniune (de voinţă) cu
Dumnezeu, adică a vrea şi omul ceea ce vrea Dumnezeu.
220 N1COLAE CABASILA
Dumnezeu, ci numai pentru că aduce pagubă celor ce-i să-vârşesc, însemnează că aceştia n-au fugit într-adevăr de în- suşi izvorul răutăţii, ci numai de urmările lui supărătoare, căci de bună seamă că, dacă I-ar putea săvârşi fără să ştie că li se va întâmpla ceva rău, atunci cu siguranţă nu I-ar ocoli.
Dacă, dimpotrivă, sufletele, pe care însăşi dragostea faţă de Dumnezeu le-a înălţat până la înţelepciunea cea adevă¬rată 44 şi cinstesc legea tocmai pentru pricina că iubesc pe Dătătorul ei, zic, dacă credincioşii aceştia ajung să supere pe Dumnezeu, îndată îi apucă o scârbă de ei înşişi, le pare rău de păcat şi-i copleşeşte plânsul nu pentru că nu li s-a dat răsplata făgăduită, ci pentru că nu şi-au potrivit cugetul cu voia lui Dumnezeu. Pe când ceilalţi, chiar dacă se căiesc de păcatele săvârşite, totuşi, nu au sufletul slobod de greşeli şi se cade să ia pildă de la cei credincioşi în ce măsură tre¬buie să le pară rău, să plângă şi să sufere de pe urma păca¬telor săvârşite. Cât despre aceste suflete cinstite, odată scăpate de păcat, pot trăi în tihnă, pentru că amândouă rădăcinile păcatului le-au smuls : lucrarea păcatului au oprit-o prin părere de rău, iar din pofta spre rău şi din por¬nirile cele pătimaşe nici urmă n-a mai rămas, pentru că ma¬rea dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de ceea ce e bun nu suferă nici o clipă în suflet înclinaţia spre păcat.
Dar despre întristare am vorbit destul.
Bucuriile curate şi pricinile lor
în schimb, de bucurat ne bucurăm când ni-e drag de ceva sau nădăjduim în acel ceva, cum zice Sf. Pavel : «întru nădejde să ne bucurăm» 45. Ba am putea zice că ne bucurăm şi ne veselim pentru unul şi acelaşi lucru. Şi anume, ne bucurăm de noi înşine pentru că ne iubim. Dar ne bucurăm
44. Unii «filosofează de dragul răsplăţii», pe când ceilalţi ajung la
«filosofia cea adevărată care constă în iubirea faţă de Dumnezeu».
45. Rom. Ί2, 12. · .......
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 221
şi de alţii pentru că îi socotim fraţi ai noştri. De fapt, sunt şi oameni care, pe urma purtării lor bune, sunt socotiţi în faţa lumii ca buni în sine. Omul înţelept înţelege că numai binele se cade să-i iubească, iar când se bucură de sine sau de alţii, se bucură numai pentru că vede în ei totdeauna pe vecinul său, cu care se aseamănă în purtări, iar când se bucură de sine, o face fiindcă bucuria îl ajută pe calea binelui.
Dar ceea ce-i mai important e faptul că cel drept se bucură mai ales de bucuria altora şi dacă vrea să facă ceva bine, apoi alege cu toată puterea rugăciunii şi a dorinţei sale numai fericirea altora. Pentru că acesta şi este chipul cel mai desăvârşit al bucuriei : când laşi sufletul să ţi se umple de bucuria altuia şi când te socoteşti şi pe tine răsplătit prin cununa de biruinţă a altora, iar nu când ţi-e drag numai de tine şi de dorinţele tale şi când sufletul ţi se leagă numai de pofta ta după câştig.
Prin aceasta ajunge omul să biruiască legile firii şi să se facă asemenea lui Dumnezeu, care e Binele nostru al tu-turora. Pentru că vezi bucuria altuia şi te bucuri de ea tot aşa de mult ca şi el, însemnează că iubeşti binele pentru că e bine, iar nu pentru că îţi aduce ceva folos46. Dacă între pomi fiecare rodeşte după soiul lui, în schimb între oameni aceia sunt desăvârşiţi oare doresc binele tuturora şi se bucură de fericirea oricui, după cum şi vrednicia pomului o arată roadă.
Pentru că firea nu rodeşte ceva ce n-a avut în sine de mai înainte. Tot aşa nici omul nu poate fi bun pentru alţii dacă n-a fost bun pentru sine, pentru că întâi eşti al tău, eşti legat de tine, ţie îţi ajuţi cel dintâi, ţie îţi doreşti şi-ţi pofteşti bine înaintea tuturora. Şi atunci, ce-i opreşte pe om să-şi fie lui şi mai întâi de folos, când ştie că tocmai ceea
46. Susţinând că numai înţeleptul e fericit pentru că numai el poate fi virtuos, stoicii pres'imţeau un mare adevăr, pe care însă abia creştinismul îl va putea desăvârşi.
222 NICOLAE CABASILA
ce-i bine îl face să se bucure şi că legile firii întorc cea dintâi grijă spre el şi tot spre el adună toate străduinţele sale şi fericirea altora ? Căci mereu eşti al tău şi între creaturi pe tine te vezi cel mai mult47, iar prima şi cea mai mare dorinţă a fiecăruia este să ajungă la împlinirea desăvârşită a lui însuşi.
Pentru aceea e lucru limpede că dacă dorim fericirea altora şi ne bucurăm când aceia au dobândit-o, însemnează că şi noi înşine ne bucurăm şi ne împărtăşim de ea, pentru că e cu neputinţă să ne ridicăm chiar cu totul deasupra noas¬tră şi să uităm de cerinţele de care avem lipsă, îngrijindu-ne numai de ale altora. Căci cum am putea dori oare să vedem în mâinile altora ceea ce ştim că tocmai nouă ne lipseşte ? Dacă unii vrăjmaşi ai binelui şi ai facerii de bine, luând o înfăţişare de oameni drepţi, iau în râs facerea de bine şi încearcă să ducă pe alţii pe un drum, pe care ei înşişi nu-1 cunosc deloc (desigur, cu gândul de a dobândi laudă şi a se îmbrăca în mărirea deşartă, iar nu din dragoste faţă de bine sau de frumos), urmează în chip neîndoios că, umblând astfel, este cu neputinţă să fie ei nişte oameni într-adevăr cinstiţi, pentru că a dori binele aproapelui o pot numai oamenii lip¬siţi de orice pizmă şi răutate şi aprinşi faţă de aproapele de o dragoste curată şi desăvârşită. Or, aşa ceva ar însemna să fi ajuns la cea mai înaltă treaptă de înţelepciune.
Trebuie, aşadar, ca aceia care ajung să se bucure de binele altuia să fie cei mai buni şi cei mai înţelepţi dintre toţi şi, de asemenea, ca această bucurie să se sălăşluiască în sufletele tuturor celor desăvârşiţi şi înţelepţi. Pentru că în chip firesc urmează ca, din clipa în care aceste suflete au în ele acest bine, să-i şi dovedească în fapte. Doar prin însăşi firea sa, binele caută să se răspândească şi să se împărt㬺ească i8. Căci aşa cum râvnesc oamenii după Bine, tot aşa şi Binele însuşi caută să se reverse peste ei. Altfel cum ar mai dori toată lumea binele dacă acesta nu li s-ar da tuturor ? Şi
47. Dintre creaturi.
48. A se vedea aici, mai sus, cartea I, nota 59.
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS
223
cum ne-am putea închipui ca o astfel de dorinţă a tuturora să fie deşartă ?
Aşadar, însăşi legea bunătăţii cere ca omul bun să se dă-ruiască şi pentru alţii, întocmai cum se dăruieşte şi se stră-duieşte pentru el. De aceea atât la durere şi la bucurie, cât şi la orice încercare care ar veni peste suflet, se cade ca noi să fim la fel şi pentru alţii, ca şi pentru noi înşine. De altfel, dragostea faţă de Dumnezeu naşte şi această bucurie faţă de binele altora, iar ca prieten nu se cade să te bucuri nu¬mai de bucuria prietenului, ci şi de aceea a prietenului aceluia.
Bucuria pe care ne-o revarsă în suflet dragostea de Dumnezeu
Şi-acum să vorbim despre bucuria cea mai desăvârşită şi mai curată. Dacă cel care vieţuieşte în Hristos iubeşte pe Domnul mai presus decât orice şi toată bucuria pe care o simte în viaţă izvorăşte din această iubire faţă de Dumnezeu, atunci va trebui să cercetăm ce este şi cât de puternică este această bucurie curată.
întâi şi întâi, cine-o simte nu se bucură numai pentru sine, pentru că cel drept nu iubeşte pe Dumnezeu numai pentru că Dumnezeu e bun cu el. îţi vine să crezi că el nu-L iubeşte pe Dumnezeu pentru că e bun, ci pentru că se iu¬beşte pe sine însuşi şi toate le îndreaptă spre sine ca spre ultima ţintă ? Or, unde mai e recunoştinţă omenească dacă nu iubim întâi şi întâi pe Binefăcătorul nostru ? Unde mai e dreptatea, dacă din dragostea noastră dăm Judecătorului celui mai bun numai fărâma cea mai mică din toate ? Unde mai e înţelepciunea, dacă orice nimicuri le punem mai presus decât ţinta cea din urmă ?
întrucât cel ce trăieşte în Hristos se cade să fie re-cunoscător, drept şi înţelept, urmează că acela trebuie să iubească pe Dumnezeu şi să-şi afle în El toată bucuria vieţii
224 NICOLAE CABASILA
în chipul cel mai deplin. Sigur, această bucurie urmează să fie statornică şi sigură, suprafirească şi cuceritoare49. Sta¬tornică, întrucât pururea vieţuieşte în jurul Celui pe care-L doreşte şi stă în legătură cu El în toată bunăvremea prin tot ce cugetă, prin toate cele necesare trupului, prin tot ce-i ţine în viaţă, prin tot ce trăieşte, se mişcă şi lucrează, mai pe scurt, prin toate mijloacele de vieţuire. Căci ştie că toate sunt lucrarea lui Dumnezeu şi că i se dau de toate fără în¬cetare, aşa că toate îi aduc aminte omului despre Dumnezeu, toate îi aprind şi mai tare dragostea cea nestinsă faţă de El, toate îl farmecă şi, chiar dacă simte că nu se poate lipsi de ea, dar nici nu ajunge s-o dobândească întreagă, bucuria aceasta, chiar întreruptă, nu piere niciodată.
Pentru că nu ne bucurăm numai câtă vreme suntem îm-preună cu cei ce ne sunt dragi, ci şi de faptele lor şi de orice lucru care ştim că a fost cândva al lor. Şi anume e lucru firesc ca bucuria de binele altuia să fie statornică atunci când se leagă de ceva iubit şi în stare să farmece însăşi viaţa noastră, căci atunci nici cel ce se bucură nu se poate lipsi de această bucurie, nici bucuria nu încetează de a-si pierde farmecul. Căci, pe de o parte, omul stăpânit de o ast¬fel de bucurie, care nu-i nici nedreaptă, nici împotriva firii, ci-i pe potriva minţii sănătoase, nu se va supăra pe el pentru o aşa patimă şi nici nu va simţi nici o părere de rău pentru ea, iar pe de altă parte Cel pe Care-L iubim îşi are farmecul Lui, pe care nimeni nu ni-1 poate răpi, nici schimba, nici să-i scadă din vrednicie.
Cât despre puterea acestei bucurii, o putem cunoaşte bine numai când ţinem seama de pricina pentru care ne bucurăm, pentru că pe cât e de însemnată această pricină, pe atâta ne şi bucurăm. Or, întrucât cu nimic nu ne putem asemăna cu Dumnezeu, pentru Care ne bucurăm, tot aşa înseamnă că
49. Aceeaşi teză stoică, potrivit căreia virtutea — fericire.
50. Fapte, 17, 28.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 225
nici între bucuriile omeneşti nu este nici una să se asemene cu această bucurie curată.
Tot astfel nici izvorul bucuriei acesteia nu-i prea mare şi nici dorinţa noastră după ea nu-i prea scăzută încât să nu ajungă puterile noastre să fie în stare să cuprindă atâta noian de bunătate, ci şi dorinţa noastră fierbinte e făcută pe măsura aceleiaşi bunătăţi nemărginite. Căci, deşi dorinţa noastră spre fericire, croită pe măsura puterilor omeneşti, este mărginită, vedem totuşi că nimic din lumea celor zidite nu-i în stare să o întreacă, ci toate sunt mai mici şi mai prejos decât ea şi oricare ar fi bunătăţile cu care suntem încărcaţi fie şi chiar toate bunătăţile lumii, noi privim mai departe şi căutăm ceva ce nicicând nu vom găsi în această lume, a celor văzute, sau, mai pe scurt, nimic nu poate să¬tura această dorinţă şi nici o putere clin sufletul nostru nu e în stare să astâmpere această sete după fericire51.
De aici se vede lămurit că puterea simţirii noastre este mărginită, dar sufletul nostru nicicând nu încetează de a tinde spre nemărginire, încât, dacă în privinţa firii este măr-ginit, în schimb în privinţa puterii şi însufleţirii, acest dor după fericire este fără margini, şi anume aşa după cum e şi viaţa sufletului, care, cu toate că se desfăşoară într-o lume mărginită, este totuşi fără de sfârşit.
Pricina tuturor acestora este că Dumnezeu e Cel ce a potrivit astfel sufletul nostru şi dorul după fericire şi întreagă viaţa noastră. Doar sufletul de aceea e nemuritor, pentru ca şi după moarte să putem vieţui împreună cu Dumnezeu, iar dorul după El de aceea nu cunoaşte margini, pentru că numai în El singur ne putem bucura de toată plinătatea fe¬ricirii. Iar dacă aceste două lucruri: Binele nemărginit şi împlinirea dorului nostru după el se adună împreună în sufletul nostru, oare poate fi pentru noi un mai adânc noian de fericire ?
51. Aceeaşi dorinţă nestăvilită a sufletului după contopirea cu Binele suprem.
ÎS — Despre viaţa în Hristos
226 NICOLAE CABASILA
Dar nici aceasta nu formează cea mai înaltă treaptă de fericire. Sufletul nu se bucură numai fiindcă a dobândit ceea ce dorea — căci dacă numai atunci ne bucurăm când dobân¬dim ceva, înseamnă că totuşi ne-au scăpat multe oare ne-ar mai fi putut bucura —, ci sufletul se simte fericit din pricină că se simte bine în apropiere de Dumnezeu şi tot ce ştie despre Dumnezeu îl face să se bucure, pentru că de atunci nu se mai caută pe sine, ci numai pe Dumnezeu.
După cum omul credincios nu mai vieţuieşte pentru sine, tot aşa şi cel drept nu mai urmăreşte să placă numai lui însuşi, ci se bucură de bunătăţile lui Dumnezeu, şi anume nu pentru că acestea i-ar face plăcere, ci pentru că în ele se află însuşi Dumnezeu, şi se crede fericit nu pentru toate câte a dobândit, ci pentru că toate acestea vin de la Dumnezeu, spre care tinde sufletul său. Se lasă pe sine deoparte numai ca s-alerge din toată inima mai repede spre Dumnezeu ; uită şi de lipsurile sale, pe care parcă le crede străine, în schimb nu preţuieşte decât bogăţia dumnezeiască, pe care o socoate ca şi când ar fi a lui. De acum nu-1 vei vedea necăjit pentru ale sale lipsuri, ci-1 vei vedea bogat şi fericit numai pentru că de acum a găsit pe Cel dorit.
Puterea dragostei e în stare să facă pe om să se lipsească de tot ce are de dragul de a fi cu Dumnezeu. Or, fiindcă la sfinţi toată flacăra dorului şi a poftei după fericire se reazemă pe Dumnezeu, urmează că pe El îl şi socot ca un bun al lor şi nici trupul, nici sufletul, nici bunurile minţii, după cum nici bunătăţile pe care li le-ar da rudeniile şi cei de aproape, nu sunt în stare să-i farmece. Pentru că nimic din acestea nu-s vrednice de a fi îndrăgite din pricina bunătăţii lor, ci acestea le sunt cu totul necunoscute, ca şi când sufletul, viaţa şi dorinţele Ier ar fi plecat de acasă undeva, departe. De altfel aşa ceva nu trebuie să ne mire deloc. Doar şi dra¬gostea omenească ne îndeamnă să dispreţuim banii şi trupul. Şi ştim că sunt şi oameni, care, în deplină sănătate, din dra¬goste prea mare faţă de alţii, nu pun nici un preţ pe sănăta-
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 227
tea lor, când ştiu pe prietenii lor bolnavi sau, fiind bolnavi, uită cu totul de suferinţa lor, când îi văd pe cei dragi ai lor deplin sănătoşi. Mai mult, îndrăgind pe prieteni mai mult decât orice, unii s-au dus bucuroşi la moarte, fiind gata mai curând să-şi dea trupul la munci, decât să se lipsească de bucuria de a-i vedea. Or, dragostea faţă de Dumnezeu e cu atât mai mare decât cea faţă de oameni, cu cât puntea care-i leagă pe oameni de El este mai trainică decât cea care-i leagă, pe oameni, unii faţă de alţii.
Cine s-aprinde, aşadar, de această dragoste, ce-ar mai putea jertfi lui Dumnezeu sau ce altceva mai de preţ I-ar putea da decât însuşi sufletul său ? Pentru că, într-adevăr, nu acela îşi dispreţuieşte sufletul, care e în stare să-şi dea trupul spre moarte, ci acela care «uită» de acest suflet şi de bunurile lui. Căci, după cum omul desfrânat îşi vinde sufletul atunci când îşi cheltuieşte trupul în toate plăcerile trupeşti, tot la fel şi cel care, îndrăgostit de Dumnezeu, dă Acestuia toată puterea sufletului, îi închină Lui toată dorinţa, nemai-lăsând nimic din sufletul său pentru sine. Iar dacă totuşi se mai întreabă cum să îngrijească de acest suflet, aceasta n-o face de dragul sufletului şi al darurilor lui, ci numai din dragoste faţă de Dumnezeu şi de poruncile Lui, gândindu-se cum să asculte de ele. Tocmai după cum, venind vorba de o osie a carului, nu ne vine în minte întâi osia, ci carul însuşi.
Dar mai este ceva ce ne poate lămuri şi mai bine acest lucru. Căci ce oare ne îndeamnă să purtăm grijă de suflet şi să-i iubim ? Nimic altceva decât dorul de viaţă. Iar de viaţă ne este dor fiindcă vrem să fim fericiţi, căci nimeni nu s-ar bucura să trăiască dacă ar şti că va fi cu totul nefericit. Cu gândul la aceasta, mulţi şi-au rupt singuri firul vieţii. Despre aceştia a spus Domnul că «mai bine ar fi fost să nu se fi născut» 52. Or, dacă fericirea n-o găsim decât iubind pe Dum-
52. Matei 26, 24.
228 NICOLAE CABASILA
nezeu, în chip lămurit urmează că, iubind pe Dumnezeu, iubim şi sufletul nostru.
Mulţi oameni, -neştiind în ce pot afla fericirea, îndrăgesc azi una, mâine alta şi, înşelându-se pe ei înşişi în ce priveşte ţinta vieţii, aleg foarte des ceea ce le face mai rău, nu-şi cinstesc sufletul cam s-ar cădea şi, neascultând ceea ce şi mintea le porunceşte, nu-i arată nici o grijă. în schimb, cei înţelepţi, simţindu-se legaţi cu totul de Dumnezeu şi ştiind unde şi cum pot găsi fericirea, socot pe Dumnezeu ca pe sin¬gurul Care e vrednic să-L îndrăgească şi de aici apoi, iubin-du-L pe El, ajung să-şi iubească sufletul, viaţa şi tot ce au. Bineînţeles, iubindu-şi astfel sufletul, nu şi-1 iubesc atâta pe el, cât pe Acela din pricina căruia au ajuns să-şi iubească şi sufletul. Astfel, dacă sufletul ni-e atât de drag pentru că e legat de tot ce e al nostru, apoi cade-se să ştim că Mântuito¬rul este mai apropiat de noi chiar şi decât sufletul nostru.
Cei care în toată viaţa lor se străduiesc să «caute numai la Legea Domnului» ştiu că Mântuitorul se leagă de viaţa lor mai strâns decât orice, şi că toate celelalte, suflet şi viaţă, nu le sunt dragi decât pentru că Dumnezeu le este drag. Când, însă, dimpotrivă, te grăbeşti şi numai spre ale tale te sileşti, pururea vei fi tulburat şi frământat, negăsind nicăieri pace, până când nu vei ajunge să cunoşti pacea lui Dumnezeu. Dar, în afară de acestea, cei care ştiu să judece drept lucrurile, — şi se şi cade s-o ştie cei ce trăiesc în Hristos —, trebuie să ia aminte că nu putem lipsi pe Dumnezeu tocmai de ceea ce Lui I se cade. Căci chiar aşa s-ar întâmpla dacă pe Dumne¬zeu, care e Bunătatea desăvârşită, L-am iubi cu o iubire măr¬ginită. Pentru că iubind şi altceva decât pe El, slabă dragoste I-am arăta, drămuindu-ne astfel iubirea, împotriva Legii care zice : «să iubeşti pe Dumnezeu din tot sufletul şi din tot cugetul tău»53. Astfel, arătând Domnului toată dragostea şi
53. Deut. 5, 5; Marcu 12, 30.
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 229
nepăstrând pentru ei o parte, şi pentru alţii alta, cei drepţi ajung să scape de toate şi chiar de ei înşişi. Căci peste tot, ceea ce uneşte este puterea dragostei 54. Aşadar, numai fiind cu toate puterile sufletului în Dumnezeu, ajungem şi să putem trăi întru El, şi să ne bucurăm numai de El. De altfel, ceea ce ne îndeamnă mai tare să ne legăm de ce e al nostru şi să ne bucurăm de el, nu e atât faptul că ne este drag de el. Pentru că nu-i destul să ai ceva ca să-ţi şi fie drag de el şi să te fericească, fiindcă adeseori multe din cele ce avem ne fac să suferim neputându-ne da satisfacţii. Ba unii se urăsc atât de tare, încât ar vrea cu tot dinadinsul să fugă de ei înşişi şi de aceea se dedau la primejdii de moarte. în sfârşit, unii au făcut şi mai mult, mergând prea departe, rupându-şi înainte de vreme firul vieţii prin sabie sau ştreang.
Se vede, aşadar, lămurit că dragostea este aceea care ne leagă de ce-i al nostru, de sufletul nostru şi de noi înşine, făcându-ne să ne bucurăm de toate acestea. Prin urmare, dacă cineva nu doreşte şi nu iubeşte binele altuia în măsura în care îl doreşte pe al său propriu, cade-se a se strădui să se bucure şi să dorească măcar tot atât de mult fericirea altora pe cât o doreşte pe a sa. De aceea, pentru unul care iubeşte pe Dumnezeu, chiar dacă din fire nu se simte pornit şi atras spre dumnezeire, cu toate acestea, fiindu-i voinţa şi dragostea întoarse spre Dumnezeu, nimic nu-1 împiedică de a simţi bucuria sa întreagă întru Domnul, ca şi cum ar fi un om cu totul schimbat. Căci şi dacă păstrează mai departe firea sa cea omenească şi chiar dacă nu se împacă pe de-a-ntregul cu poruncile cele dumnezeieşti, cu toate acestea, întreagă vrerea unui astfel de om e îndreptată spre Dumnezeu şi ajunge, prin aceasta, să fie stăpân pe toată bucuria şi veselia sufletului lui.
54. Idee similară şi la Dionisie -Areopagitul, Despre numele divine IV, 15: «dragostea e puterea care uneşte şi care contopeşte» (Migne P.G. 3, 713).
230 NICOLAE CABASILA
Dragostea de Dumnezeu face pe omul duhovnicesc să dorească ce doreşte şi Dumnezeu
După cum cel ce se iubeşte pe sine îşi îndreaptă gândul numai la bunurile din această viaţă, tot aşa şi sufletele celor care îl iubesc numai pe Dumnezeu au mintea pironită numai la fericirea veacului ce va veni, se cred bogaţi în avuţii viitoare, sunt mândri de ele, se laudă cu strălucirea lor, parcă ar câştiga cununi de biruinţă când se roagă lui Dum¬nezeu şi saltă de bucurie când aduc Domnului închinăciuni.
Oamenii care trăiesc numai pentru ei înşişi, chiar şi când se bucură de o bucurie adevărată, tot nu pot avea un ceas de bucurie curată, căci dacă într-adevăr bucuria lor ar fi pentru pricini şi bunătăţi adevărate, atunci s-ar cădea să sufere când lipseşte fericirea şi să plângă când îi copleşeşte nenorocirea. în schimb, bucuria acelora care-şi leagă toată viaţa de Dumnezeu este curată, fără umbră de întristare, pen¬tru că întru Domnul multe pricini de bucurie avem, iar de întristare nici una. Pentru că nici o neplăcere nu-i poate atinge pe cei ce vieţuiesc în Hristos, iar din câte pot întâlni în viaţă, nici una n-are puterea de a-i întrista. Doar însăşi legea dragostei celei desăvârşite opreşte să ne căutăm prea mult pe noi, căci : «dragostea nu caută ale sale»55. Când iubesc, cei drepţi iubesc din toată puterea lor, întrucât Cel drept pe care-L iubesc este fericirea însăşi şi-atunci suferinţa nu-şi mai are rost în viaţa lor şi e cu neputinţă.
Praful şi noroiul drumului îşi schimbă necurăţia îmbră-cându-se cu însuşi neprihănirea lui Dumnezeu şi se fac ase-menea Lui. Tot aşa şi cei lipsiţi şi nenorociţi, zorind spre încăperile unei case împărăteşti, se grăbesc care mai de care să-şi lepede haina sărăciei lor şi să se îmbrace în cele mai strălucite haine pe care le găsesc acolo x. De aceea cred că li
55. I Corinteni 13, 5.
56. In Orient când un suveran invita pe cineva la cină, acesta
îşi găsea în garderoba suveranului haina potrivită cu care trebuia să
se îmbrace, V. Gheorghiu, Siânta Evanghelie după Matei cu comentar,
Cernăuţi, 1925, ρ. 61ΰ.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 231
se şi spune acestor creştini «silnici» şi oameni care «iau împă-răţia ou asalt» pentru că ei nu aşteaptă să fie îmbiaţi cu ea şi nici să li se dea şi lor o fărâmă, ci pun mâna pe tron fără să-i silească ori să-i îndemne cineva, ci cu a lor putere se încununează 57.
Şi de fapt ei dobândesc ceva, dar nu spun că în aceasta constă toată fericirea şi bucuria lor, ci se bucură peste măsură numai pentru că sunt părtaşi la aceeaşi împărăţie cu Domnul cel iubit. Şi nu pentru că iubitul lor ar fi Cel care le-ar fi împărtăşit aceste bunuri, ci pentru că El însuşi formează acele bunuri. De fapt le-o spune aceasta însuşi simţul lor lăuntric şi presimţirea lor, încât, chiar de n-ar avea deloc parte la fericirea şi bucuria Celui iubit al lor, ei tot n-ar înceta de a se crede fericiţi şi biruitori, încununaţi şi chiar plini de mul¬ţumire c-au dobândit o împărăţie întreagă. Aşadar, pe bună dreptate li se spune «răpitori» şi «siluitori» ai bunurilor celor dumnezeieşti, pentru că prin străduinţa lor au ajuns să-şi cucerească bucuria fericirii. Aceştia sunt cei care îşi urăsc şi îşi pierd «sufletul» 58 lor, în schimbul acestora dobândind însă pe Stăpânul sufletelor.
Şi atunci, ce poate fi mai de preţ şi mai neclintit decât bucuria aceasta ? Căci se poate foarte uşor ca aceia oare găsesc fericirea numai în ei s-ajungă foarte repede s-o piardă, pentru că, nefiind pe această lume nimic statornic, nu ajung să se bucure atâta de fericire, cât tremură de frica de a nu o pierde. în aceeaşi vreme, însă, comoara celor credincioşi stă la bun adăpost de furt, iar bucuria nu-i ameninţată de nici o urmă de tristeţe, şi, sigur, nici o frică nu va fi pentru o fericire aşa de sigură şi de neclintită.
Alergând prea mult după plăceri, cei răi au tot dreptul să nu se încreadă deloc în fericirea lor, de frică să nu-i ducă la trufie, care ar strica apoi toată această fericire. Pe ceilalţi,
57. Matei 11, 12. Deci se cere şi din partea noastră silinţă.
Grigorie de Nyssa, Despre nevoinţa cea adevărată, trad. de D. Stăniloae,
în P.S.B. 29, p. 459.
58. Matei 16, 25; Marcu 8, 34.
232 NICOLAE CABAS1LA
dimpotrivă, nimic din acestea nu-i îngrijorează, căci ei nu dau prea mult pe sine, ci se încredinţează cu totul lui Dumnezeu. Şi fiindcă numai întru El se laudă, atunci pe bună dreptate îi cuprinde o bucurie suprafirească şi dumnezeiască, în stare să biruiască şi legile firii şi să se ridice şi deasupra minţii omeneşti59.
Când pleci dintr-o casă pentru a te muta într-alta mai bună, e un semn că laşi o bunătate mai mică pentru alta mai mare, bucurându-te, se-nţelege, mai mult de cea din urmă decât de cea dintâi. Tot aşa, dacă printr-o minune, ai putea schimba un trup mai slăbănog cu altul mai desăvârşit, cel dintâi desigur l-ai lepăda şi nu te-ai mai bucura de el, inima crescându-ţi cu atât mai mult, cu cât se poate bucura acuma într-un trup mai sănătos şi mai frumos. Când, aşadar, pără¬seşti nu numai casa ta şi trupul tău, ci te lepezi şi de tine însuţi spre a dobândi pe Dumnezeu, Care, de acum încolo', ţine loc şi de trup şi de suflet, de rude, de prieteni şi de orice, însemnează că această bucurie întrece orice bucurie pământească şi n-are asemănare decât cu cea dumnezeiască, singura în stare să facă pe cineva cu totul fericit. Pentru aceea se şi zice despre acei oameni că se bucură ou «bucuria» lui Hristos 60, căci ceea ce-L bucură pe El, aceea, îi înveseleşte şi pe ei. Ceea ce face bucurie lui Hristos e El însuşi. Numai un astfel de izvor de bucurie naşte o bucurie de aceeaşi mă¬rime. Şi acest lucru nu-i numai o simplă potriveală sau o simplă vorbă, ci e nici mai mult, nici mai puţin decât însăşi spusa Mântuitorului.
Căci atunci când ne-a făcut cunoscute legile dragostei şi a îndemnat pe ucenici să-i păstreze o dragoste neclintită până la sfârşitul veacurilor, Mântuitorul a adăugat : «Acestea vi le-am spus vouă pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină»61. De aceea vă şi poruncesc
59. Maxim Mărturisitorul, trad. D. Stăniloae, în P.S.B. 80, ,p. 74—75.
60. Ioan 17, 13; 15, 11 ί 15, 24.
61. Ioan 15, 11. ,;
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 233
«să vă iubiţi unul pe altul» 62 pentru ca, prin prietenie, toate făcându-vi-le de1 obşte unii altora, să ajungeţi să vă bucu¬raţi întru Mine cu bucuria Mea, «pentru că voi aţi murit, iar viaţa voastră e ascunsă în Dumnezeu cu Iisus Hristos»63 împreună ou bucuria voastră şi toate ale voastre, încât nimic omenesc nu mai rămâne în voi.
Ca să folosească o vorbă mai scurtă, Sfântul Pavel spune despre acest lucru : «Nu sunteţi ai voştri, cu preţ aţi fost cumpăraţi» 64. Or, cel care a fost cumpărat de altul nu se mai uită la sine, ci la cel ce I-a cumpărat şi se întreabă cum să trăiască mai deplin după voia aceluia.
Desigur, între oameni, robul este sub puterea stăpânului numai în ce priveşte trupul lui, mintea şi vrerea rămânân-du-i slobode, spre a le întrebuinţa cum vrea, pe când cel oare a fost odată răscumpărat de Hristos, e cu neputinţă să mai fie al său, oricine ar fi el. Căci nici un om n-a fost vreodată în stare să cumpere pe un alt om în toată întregimea lui, întrucât sufletul omenesc nu se poate cumpăra cu nici un preţ de pe lumea aceasta, după cum, iar, nici un om η-a fost în stare să facă pe altul rob şi nici să-i dezrobească decât în ce priveşte trupul aceluia, în vreme ce Mântuitorul pe omul întreg I-a răscumpărat. Şi în vreme ce oamenii răscumpără cu bani pe cei ajunşi robi, Mântuitorul S-a dat pe Sine însuşi ca preţ de răscumpărare 65. Şi-a dat trupul şi sufletul pentru a ne slobozi pe noi, Şi-a dat trupul Său spre moarte, iar sufletul şi I-a smuls din trup. Trupul Lui se chinuia sub po¬vara loviturilor nu numai în vreme ce sufletul suferea, ci încă înainte de clipa înjunghierii : «întristat este sufletul Meu până la moarte» m.
Fiindcă Domnul Se dăruieşte întreg, urmează că şi pe om îl răscumpără întreg şi mai ales voinţa, căci peste celelalte
62. Ioan 13, 34.
63. Col. 3, 3. ··>
64. I Cor. 6, 20. r ■,■< ■
65. Evr. 9, 14.
66. Matei 26, 38.
16 — Despre^ viaţa în Hristos
234 ' ;' NICOLAE CABASILA
şi aşa era stăpân şi firea noastră îi era şi altfel supusă în¬treagă, numai voinţa noastră se încăpăţâna să nu asculte de El, cu toate că Domnul a încercat totul spre a o cuceri. Tocmai pentru că a vrut să ne câştige voinţa, Domnul n-a vrut să ne silească şi nici nu ne-a luat-o, ci ne-a răscum-părat-o. De aici urmează că nimeni din cei răscumpăraţi de El nu mai poate face cu voinţa sa orice ar vrea, căci ar călca în picioare drepturile pe care Răscumpărătorul le are asupra voinţei, pentru că a face ce vrei tu cu voinţa ta însemnează iarăşi a te căuta numai pe tine şi a umbla numai după plă¬cerile tale.
Se cade, aşadar, să înţelegem că nici unul din cei drepţi şi buni nu se iubeşte pe sine, ci numai pe Cel ce I-a răscum¬părat. Cel puţin aşa ar trebui, ca măcar unii din cei răscum¬păraţi, dacă nu toţi, să aibă gândul acesta. Căci cum s-ar putea închipui ca o răscumpărare atât de înfricoşată să se fi săvârşit fără rost ? Celor care iubesc numai pe Domnul, le este uşor să arate o bucurie lipsită de orice suferinţă, pentru că de acum Dumnezeu S-a făcut stăpân şi pe sufletele lor. Ei pot arăta bucuria cea mai mare, mai dumnezeiască şi mai presus de fire, pentru că din această bucurie îşi scot toată puterea vieţii şi pentru că bucuria aceasta e atât de ferme¬cătoare, încât nici o altă binefacere nu i se poate asemăna.
După cum nu se poate să slujeşti pe vreun om şi să nu dai şi peste supărări, tot aşa e cu neputinţă să slujeşti lui Dumnezeu şi să nu te simţi fericit. De aceea dacă şi cel dintâi necredincios legându-şi viaţa de cea a celui care I-a cumpărat şi simţindu-se dator să-i urmeze pe calea întris¬tărilor şi a muncilor, încât ajunge şi el să treacă prin dureri şi suferinţă, în aceeaşi vreme omul drept cum s-ar putea lăsa oare pradă durerilor, când bucuria cea adevărată îi este tovarăş de toată bunăvremea ?
Cel care a răscumpărat cu bani pe un rob nu a făcut-o din dragoste pentru robul său, ci pentru ca, în preţul trudei acestuia, să-şi aducă lui folos, cu toate că ştie că robul robo-
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 235
teste pentru trebuinţele stăpânului ducând o viaţă plină de neajunsuri. Pentru cei drepţi, lucrul stă tocmai dimpotrivă : Mântuitorul toate le-a făcut pentru fericirea robilor Săi, S-a dat pe Sine drept preţ de răscumpărare, nu ca să scoată vreun folos de pe spatele; celor pe care i-a răscumpărat, ci pentru a veni în ajutorul lor şi pentru ca Stăpânul şi chi¬nurile Lui să fie de folos slugilor Sale şi pentru ca aceştia să intre într-adevăr întru puterea şi bucuria Domnului lor67. Pentru aceea, ei nu s-au descătuşat de robie, ci, în loc de li¬bertate, au ales cătuşele îndată ce au ajuns să schimbe lipsu- rile cu bogăţia, robia ou împărăţia şi nelegiuirea cea mai de jos cu mărirea cea mai înaltă.
Drepturile pe care le iau după lege stăpânii asupra robilor lor trec acum, prin iubirea de oameni a Mântuitorului, de la Stăpân asupra robilor. Pe cei dintâi legea îi face domni peste robi şi peste averile lor, atâta vreme cât stăpânii nu renunţă la dreptul de stăpânire şi nu dau robilor slobozenie, în acelaşi timp, cei drepţi au pe Însuşi Domnul în ei şi s-au făcut moştenitorii Lui, dacă-I îndrăgesc jugul şi se simt în¬datoraţi Lui pentru răscumpărare. Aceasta este ceea ce po¬runcea şi Sfântul Pavel : «Bucuraţi-vă întru Domnul»68, prin Domnul înţelegând pe însuşi Răscumpărătorul.
Lămurind şi mai limpede pricina bucuriei, Mântuitorul numeşte «slugă bună» pe cel care se va împărtăşi din bucuria Domnului, iar ca «Domn» e socotit El însuşi, Cel care zice : «Intră, slugă bună, întru bucuria Domnului tău» 69. Aceasta pentru că tu ai rămas mai departe slujitor al Domnului, iar zapisul de răscumpărare nu l-ai rupt şi prin el ai rămas să te bucuri de bucuria Domnului. Această bucurie a slugii e la fel cu a Stăpânului, nu numai pentru că au aceeaşi pricină, ci şi întrucât simţirile amândurora sunt la fel. Deoarece, pre¬cum Hristos nu Lui însuşi a plăcut70, ci pentru robi a trăit, a
67. Matei 25, 23.
68. Filip. 4, 4.
69. Luca 21, 17.
70. Rom. 15, 3.
236 NICOLAE CABASILA
murit şi a făcut înnoirea lumii, iar apoi întorcându-Se la
ale Sale şi, luând iarăşi tronul71 Tatălui Său, sade acolo pen¬
tru vecie, făcându-se Mijlocitorul nostru pe lângă Tatăl72,
tot aşa şi slujitorii care ţin mai mult la Stăpânul lor decât
la ei înşişi, nu se mai întorc la sufletul lor, ci iubesc numai
pe Domnul.
Aşa a fost Ioan73 care simţind că-i apune steaua din clipa în care S-a arătat Domnul, a fost aşa de departe de a se supăra pe El, încât el a fost acela care L-a arătat şi L-a vestit celor ce nu-L cunoşteau74 şi nu simţea plăcere mai mare decât vorba prin care se făcea pe sine «mai mic». El a simţit că toate privirile se îndreaptă asupra lui Hristos, că tot poporul se îngrămădea spre El şi că gândul tuturora zbura spre El, ca şi al unei mirese spre Mirele său. El s-a mul¬ţumit cu aceea să poată sta în jurul Mântuitorului, să-i as¬culte glasul, care ar fi fost în stare să-i răsplătească pentru orice suferinţă.
In căutarea sa după Hristos, şi Sfântul Pavel nu numai că a uitat de sine însuşi, ci parcă şi soarta şi-a trădat-o. Căci dacă ar fi fost după el, s-ar fi aruncat şi în gheenă75, atât de fierbinte i-a fost dorul lui tainic după mântuire. Pe Mân¬tuitorul aşa-L iubea de mult încât era în stare să-şi facă sieşi ceva rău şi această dragoste nu numai că se pare că-1 ardea mai fierbinte decât focul iadului, ci flacăra ei era mai puternică şi decât vieţuirea împreună cu Hristos cel iubit al său.
Dragostea aceea nu-1 îndemna numai să se bucure, ci îl făcea nici de gheenă să nu-i pese deloc. Şi ou toate acestea, Sf. Pavel cunoscuse şi gustase din destul bunătatea şi frumuseţea lui Hristos, dar era în stare să se lipsească de ea, îngrijindiu-se numai de mărirea lui Dumnezeu, dacă naşterea,
71. Evr. 8, 1.
72. Ioan 2, 1.
73. Ioan Botezătorul: Ioan 3, 29, 30.
74. Ioan 1, 26.
75. Rom. 9, 13.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 237
trăirea şi împărăţirea ou Hristos i-ar fi adus numai fericirea lui singuratică. De aceea tot ce dorea, nu dorea pentru sine, ci pentru Domnul, de dragul Căruia parcă ar fi dorit şi să piardă orice dacă i-ar fi cerut aşa ceva 76. Dacă, deci, singura dorinţă, nici aceea n-o avea pentru sine, atunci ce altceva ar fi putut dori pentru el ? Căci dacă pe Cel pentru Care a făcut şi a suferit totul, nu L-a căutat pentru sine şi nici pentru bucu¬ria lui proprie, atunci ou atât mai puţin ar fi căutat ceea ce toartă viaţa I-a scârbit De aceea se vede limpede că Sfântul Pa-vel s-a lepădat cu totul de sine şi a oprit orice vrere a sa, pen¬tru a se pune numai şi numai în slujba lui Hristos. Şi pentru că înaintea vrerii lui nimic nu îndrăznea să s-arate greu şi potriv¬nic, sufletul sfântului era copleşit de o bucurie fără margini, în care se mişca şi vieţuia, iar dintre dureri nici una nu îndrăz¬nea să pună stăpânire pe el. Dacă vreodată se întâmpla să geamă sau să se plângă, nici atunci durerea nu putea înăbuşi' bucuria77, nefiind nimic în stare să i-o strice pentru că chiar şi din astfel de nenorociri el îşi scotea izvor de noi bucurii, fiindcă şi aceste nenorociri erau rodul dragostei şi al mărinimiei şi nu-i picurau în suflet ca ceva amar, nici apă¬sător, nici altceva ce nu s-ar fi potrivit cu sufletul său. Că' tot timpul a dus-o în bucurie, se vede din ce a spus : «Bucu-raţi-vă pururea întru Domnul şi iarăşi zic : Bucuraţi-vă» 78. Or, e Sigur că nu ar fi îndemnat pe alţii, dacă n-ar fi făcut-o mai înainte prin chiar pilda sa.
RECAPITULARE
Aşa este, deci, viaţa celor drepţi, plină de fericire — pre-cum e şi firesc încă din această lume, pentru cei care cred şi nădăjduiesc în ea, iar după moarte cu atât mai desăvârşită, cu cât dobândirea fericirii e mai mult decât nădăjduirea în ea, iar vederea faţă către faţă a Binelui e mai mult decât a crede în El.
76. Filip. 4, 4.
77. II Cor. 7, 4.
78. Filip. 4, 4.
238 NICOLAE CABASILA
Din partea lui Dumnezeu dobândim în această viaţă Duhul înfierii79, oare rodeşte în noi dragostea desăvârşită, singura în stare să ne dea viaţa cea cu adevărat fericită. Pentru că prin mijlocirea Tainelor ajungem să dobândim pe Hristos, iar celor care odată L-au dobândit «le-a dat puterea de a se face fii ai lui Dumnezeu» 80. Şi ştim că dragostea unui fiu e desăvârşită, căci nu încape în ea nici urmă de teamă sau de silă81. Oricine iubeşte pe Dumnezeu n-are a se teme că va fi lipsit de răsplată, cum sunt năimiţii, şi nici că va fi dat spre bătăi, cum se întâmplă cu robii : numai dacă eşti fiu poţi dovedi dragoste de Tatăl şi numai dacă eşti frate o poţi arăta faţă de semen.
Puterea Sfintelor Taine este, deci, cea care sădeşte în sufletele luminate dragostea cea adevărată. Lucrarea şi lu-minarea pe care ni le dă Harul, nu le putem însă cunoaşte decât prin trăirea de fiecare zi. Ca să ne rezumăm în câteva vorbe, Harul dumnezeiesc sădeşte în noi un simţ şi un dor după bunurile cele dumnezeieşti82, iar prin aceea că ne dă să gustăm mai dinainte din bunătăţi mai mari, ne face să nă¬dăjduim mereu o fericire mai înaltă şi, în sfârşit, prin lu¬cruri văzute, aprinde în noi flacăra nestinsă a credinţei în lumea celor nevăzute.
Din partea noastră se cere, aşadar, să hrănim această dragoste, pentru că nu-i destul numai să iubeşti şi să doreşti din toată puterea, ci mai trebuie ca această dragoste să fie statornică, s-o păstrăm şi s-o alimentăm ca să aibă din ce arde. Căci a rămâne în această dragoste, în care constă toată fericirea, înseamnă tocmai a rămâne în Dumnezeu, iar ră¬mânând întru El înseamnă a-L avea în inimă, după cum stă scris : «Cel ce rămâne întru dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el» 83. Această dragoste se dobân-
79. Rom. 8, 15.
80. Ioan 1, 12.
81. Ioan 4, 18.
82. Despre acest «simţ» ceresc a mai amintit CabasiLa şi în cartea
II, 67.
83. I Ioan 4, 16.
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 239
deşte şi ajunge cu adevărat stăpână pe voinţa noastră atunci când ascultăm poruncile şi păzim rânduielile Celui iubit al nostru.
Prin săvârşirea cât mai deasă a faptelor bune sufletul ajunge să-şi croiască cutare sau cutare deprindere, şi anume, după cum faptele acelea sunt bune sau rele, aşa cum şi o meserie oarecare o deprindem şi o învăţăm după cum ajun¬gem să ne obişnuim cu ea. Şi legile lui Dumnezeu, puse Ca pildă de urmat pentru faptele omeneşti şi rânduite astfel fu scopul de a le îndrepta numai şi numai spre Dumnezeu, îşi aduc şi ele roadele lor în cei care ascultă de ele, şi anume, |n sufletele care urmează numai ceea ce vrea Legiuitorul tu¬turor şi care Lui singur îşi pleacă vrerea şi nu caută altceva decât pe El însuşi. De altfel, numai aceasta şi însemnează cu adevărat iubire, după cum chiar Mântuitorul a spus-o : «Atunci veţi rămâne întru dragostea Mea, dacă veţi păzi poruncile Mele» 85.
Viaţa fericită este aşadar roadă acestei iubiri. Căci nu¬mai o astfel de iubire poate aduna vrerile noastre cele îm¬prăştiate, le scoate de sub puterea tuturora, chiar şi a do¬rinţelor noastre, şi le pune împreună cu Hristos şi atunci tot ce-i al nostru : străduinţă trupească, lucrare a minţii, precum şi orice muncă şi faptă omenească, toate ascultă cu bucurie de voinţa noastră şi o urmează bucuros oriîncotro le duce. Abia atunci voinţa este aceea care ne îndeamnă şi ne cheamă, iar dacă se leagă de vreo lucrare, toată făptura noastră e încordată într-acolo86. In sfârşit, omul, care e stăpân pe voinţa sa, acela şi mintea şi-o poate struni cum vrea.
Aşadar, aceia a căror vrere s-a prins cu patimă de ur¬mele lui Hristos şi nu vor să-L cunoască decât pe El, care nu vor, nu doresc şi nu-L caută decât pe El singur, unii ca
84. Pasaj clasic pentru gândirea sinergistă şi pentru graiul viu
şi nuanţat al teologului oare rămâne la argumentarea prin fapte a
moralităţii creştine.
85. Ioan 15, 10.
86. A se reţine caracterul integral al facultăţilor umane antrenate
în procesul de desăvârşire creştină.
240 NICOLAE CABAS1LA
aceia şi-au mutat în Domnul întreg rostul şi viaţa lor, în¬trucât nici voinţa lor nu mai poate trăi şi lucra decât dacă rămâne în Hristos, în Care sălăşluieşte toată bunătatea, după cum ochiul nu-şi poate îndeplini slujba dacă nu are lumină numai lumina dă vedere, aşa cum numai binele poate pune voinţa în lucrare.
De aici urmează că, Domnul fiind vistiernicul tuturor bună-tăţilor, din clipa în oare voinţa noastră nu se mişcă numai spre El, ci se mai îndreaptă şi spre alte ţinte străine, strădania noas- tră e ca şi cum n-ar aduce nici un rod, după cum zice Domnul i «Dacă cineva nu rămâne întru Mine, se aruncă afară ca mlă-diţa neroditoare ; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard» 87. Pentru că, dacă trăirea în Hristos însemnează a-L urma întru toate şi a trăi după cum zice El, nu-i mai puţin adevărat că aşa ceva se poate dobândi prin strădania voinţei noastre, când aceasta se pleacă vrerii lui Dumnezeu. După cum Mântuitorul însuşi a pus vrerea Sa omenească în ascultare de cea dumnezeiască, spre a ne învăţa şi a ne da o pildă cu adevărat dreaptă şi când a trebuit să moară nu S-a dat în lături — ou toate că înainte de a-I veni ceasul ar fi vrut s-o ocolească, arătându-ne oarecum că această moarte n-ar fi fost precum ar fi vrut-o El, ci că, plecându-Se ei, S-a făcut ascultător până la cruce, cum zice Sf. Pavel ^, do¬vedind că în Sine sunt două voinţe, iar nu numai una şi nici nu erau două amestecate —, tot aşa, se vede limpede că peste tot viaţa cu adevărat fericită pe această lume izvorăşte nu¬mai dintr-o voinţă strunită spre lucruri mai înalte.
Dacă tot ce e mai însemnat în om stă în cugetarea şi în voinţa lui, urmează că cel ce caută o viaţă cu adevărat fericită trebuie ca prin amândouă aceste puteri, prin minte şi voinţă, să s-apropie de Dumnezeu şi să se unească cu El; cu mintea să-L poată vedea cât mai lămurit, iar prin voinţă să-L iubească în chip desăvârşit. Ε drept însă că nimănui din
87. Ioan 15, 6.
88. Filip. 2, 7—9.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 241
câţi trăiesc în acest trup stricăcios nu i s-a-ntâmplat să fie fericit şi în ce priveşte cugetarea şi voinţa : oameni de aceştia nu vom găsi decât într-o viaţă cu totul slobodă de orice stri¬căciune. In viaţa pământească credincioşii care ascultă nu¬mai de Dumnezeu se simt desăvârşiţi şi fericiţi de pe urma vrerii lor, dar nu sunt deloc fericiţi în ce priveşte puterea de cunoaştere a minţii, pentru că în vreme ce putem vedea la ei o dragoste desăvârşită, în aceeaşi vreme ei sunt cu totul lipsiţi de a putea vedea în chip lămurit pe Dumnezeu. Căci chiar dacă aceştia simt de aici, de pe pământ, că li-e dat să mai trăiască încă o viaţă după ce trupul va înceta şi chiar dacă au avut în viaţă clipe frumoase de răsplată, aceasta n-a fost nici în toată vremea, nici în chip statornic şi nici pe deplin, aşa ceva neputându-se întâmpla în această viaţă. Pentru această pricină zice Sfântul Pavel că «ne bucu¬răm întru nădejde şi umblăm prin credinţă, nu prin vedere», căci «lucrurile abia dacă le cunoaştem în parte» 89, cu toate că Sfântului Pavel i-a fost dat odată să vadă şi pe Hristos, dar n-a fost învrednicit de această vedere toată viaţa. Nu¬mai dincolo vom ajunge să vedem pururea pe Domnul, lucru pe care tot Sf. Pavel ni I-a spus atunci când şi-a sfârşit cuvântarea despre a doua venire : «Şi-aşa pururea cu Dom¬nul vom fi» 9°.
Dacă, aşadar, va ajunge cineva să poată gusta încă fiind în trup din bucuriile vieţii de veci, aşa ceva tot numai prin voinţă se dobândeşte, căci singură dragostea o poate ridica până la această iubire negrăită, în vreme ce vederea limpede a minţii se întâmplă numai în viaţa de dincolo. Dar şi aici, în lume, credinţa duce la dragoste. Vorbind despre acest lucru, Sfântul Petru zice : «Deşi acum nu-L vedeţi, voi cre¬deţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită» 91.
Aşadar, viaţa cea fericită stă în această dragoste şi în această bucurie. După vorba Sfântului Pavel, într-un fel
89. II Cor. 5, 7; I Cor. 13, 12.
90. I Tes. 4, 17.
91. I Petru 1, 8.
242 NICOLAE CABASILA
această viaţă stă ascunsă : «ascunsă e viaţa voastră» dar pe de altă parte, ea se şi arată, încât o putem simţi, căci despre ea zice Domnul : «Vântul suflă unde vrea şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine şi încotro se duce ; tot aşa e şi cu cel născut din Duh»93. Când e vorba de Harul dumnezeiesc care naşte şi dă viaţă, de fiinţa şi de chipul în care el lucrează, viaţa aceasta e pentru noi nevăzută, este o taină : ea se face însă arătată în sufletele celor ce o trăiesc sub forma unei iubiri negrăite faţă de Dumnezeu şi a unei mari bucurii care izvorăşte din ea. Căci această dragoste şi această bucurie se fac cunoscute şi dau pe faţă Harul cei nevăzut, mai întâi pentru că acestea amândouă sunt rodul Harului, după cum stă scris : «Roadă Duhului este dragostea,1 bucuria» 94 şi după roadă se cunoaşte pomul, iar în al doilea rând pentru că Harul e tocmai Duhul înfierii. Dragostea îi arată pe cei drepţi înrudiţi cu Dumnezeu şi este o mărturie
}
că sunt fii ai lui Dumnezeu, neavând în ei nici urmă de
năimit, nici de slugă. In acest chip a ajuns Solomon să gă-¬
sească pe mama pruncului celui viu 95 şi dragostea ei deo-
sebită faţă de prunc a crezut a fi o mărturie destul de pu-
ternică spre a dovedi că ea a dat naştere acelui prunc. *
Prin urmare, nu-i de mirare că tocmai după acest semn îi cunoaştem pe fiii Dumnezeului celui viu. După cum dră-gălăşenia şi purtarea de grijă a mamei aceluia faţă de copilul cel viu au arătat limpede că ea n-avea nici o legătură cu pruncul cel mort, tot aşa şi ascultarea şi dragostea pe care o au cei drepţi faţă de Dumnezeul cel viu sunt mărturii zdro- bitoare că ei nu s-au născut din părinţi morţi şi că Mântui- torul nu lasă pe cei ce trăiesc astfel de viaţă să-şi îngroape pe ai lor : «Lăsaţi pe morţi să-şi îngroape morţii lor»96.
92. Col. 3, 3.
93. Ioan 3, 8.
94. Gal. 5, 22.
95. I Regi 3, 16.
96. Matei 8, 22.
DESPRE VIATA ÎN HRISTOS 243
Mai mult, ei dovedesc că sunt fii ai lui Dumnezeu nu numai prin dragoste, adică prin aceea că se poartă cu Dum¬nezeu ca şi cu un Tată, pe care-L au drag, ci îndeosebi pen¬tru că ajung ca prin dragoste să se asemene cu Dumnezeu, căci ei ard de dragoste după Domnul, Care e numai iubire, declarând că numai de dragul acestei iubiri mai trăiesc ei pe această lume. Căci aceia sunt vii cu adevărat în care zvâcneşte această patimă bună, după cum morţii sunt aceia în care ea lipseşte. Doar pentru aceea şi sunt fii, pentru că cinstesc pe Tatăl prin faptele lor şi pentru aceea vestesc prin viaţa lor pe Dumnezeul cel viu din care s-au născut, «întru înnoirea vieţii»97, cum zice Sf. Pavel, mărturisind, prin aceasta, naşterea lor cea negrăită şi preamărind pe Tatăl nostru cel din ceruri.
Iată, deci, cât e de negrăită şi plină de iubire de oameni această naştere! Iar dacă, prin aceea că Dumnezeu îşi spune «Domn al viilor, iar nu al morţilor» , s-ar părea că toată mărirea Lui o are de la cei drepţi, nu mai puţin chiar şi celor răi le-a spus : «Dacă Eu sunt Dumnezeu, unde este mă¬rirea Mea ?»". Vorbind de acest lucru, David cânta : «Nu cei morţi Te vor lăuda pe Tine, Doamne, ci noi, cei vii» i0°.
Aceasta e deci viaţa trăită în Hristos. Am văzut că în¬tr-un fel ea este ascunsă în noi, iar în alt fel ni se descoperă la lumina faptelor bune, care însemnează dragoste. Căci în dragoste stau toată strălucirea şi desăvârşirea, arătându-ne că pe de o parte ea naşte viaţa în Hristos, iar pe de altă parte că o astfel de viaţă e rod şi al strădaniei omeneşti. De aceea nimeni nu se înşeală când îi zice «viaţă», pentru că numai viaţa ne poate uni cu Dumnezeu, câtă vreme despărţirea de Dumnezeu n-o putem numi decât moarte. Pentru aceea a şi zis Mântuitorul: «Porunca Mea este viaţă veşnică»101,
97. Rom. 6, 4.
98. Luca 12, 27.
99. Mal. 1, 6.
100. Ps. 113, 25—26.
101. Ioan 12, 50.
244 NICOLAE CABASILA
înţelegând prin ea dragostea. Iar mai departe : «cuvintele pe care vi le spun vouă Duh sunt şi viaţă» 102, iar înţelesul de căpetenie al acestor porunci este dragostea, de aceea, «cel· ce rămâne întru dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el» 103, ceea ce însemnează a rămâne în viaţa cea» adevărată şi viaţă să ai întru tine, întrucât însuşi Domnul» a spus : «Eu sunt viaţa» 104.
Iar dacă viaţa e puterea care mişcă tot ce-i viu, atunci
ce putere poate fi aceea care mişcă pe oamenii cu adevărat
vii, cărora Dumnezeu le este într-adevăr Dumnezeu, şi anume
al viilor, nu şi al morţilor, dacă nu cumva dragostea, acea'
dragoste care nu numai că îi mişcă şi îi poartă, ci îi scoate!
şi din ei înşişi şi astfel are o putere mai mare asupra lor
decât toată viaţa, ba încă stă să o întreacă şi pe aceasta... Tţ
într-adevăr, ea este aceea care ne îndeamnă să dispreţuim
lumea şi nu numai pe aceea peste care am trecut, ci şi pe,
aceea care ne-a mai rămas 105. Şi atunci, ce-ar putea fi numit
mai pe bună dreptate viaţă decât tocmai dragostea ? Ceea
ce rămâne după ce toate s-au trecut şi ceea ce nu lasă pe
cei vii să moară, aceea e viaţa. Or, aşa ceva poate numai
dragostea. Căci atunci când toate celelalte se şterg, în viaţa,
care va veni, va rămâne, cum spune Sfântul Pavel, dragostea
singură, care ne va fi destul pentru viaţa în Hristos, Căruia,
mărirea se cuvine în veci. Amin !
102. Ioan 14, 10.
103. 1 Ioan 4, 16.
104. I Ioan 11, 25, iarăşi un principiu stoic, Τό ήγεμονιτιδν oare'
conduce întreagă fiinţa omului — restaurat in Hristos.
105. I Cor. 13, 8—13.
Nessun commento:
Posta un commento