CARTEA A ŞASEA
CUM PUTEM PĂSTRA ROADELE
VIEŢII DUHOVNICEŞTI
DOBÂNDITE PRIN SFINTELE TAINE
Potrivindu-ne cu voia lui Dumnezeu şi ascultând de poruncile Lui, iată calea
pe care, dacă mergem, ne putem păstra viaţa
în Hristos. întrucât la începutul ei, această viaţă atârnă numai de atotputernicia Mântuitorului, dar
întrucât, pe de altă parte, a ne-o
păstra pe mai departe întreagă şi a rămâne vii în toată vremea desfăşurării ei,
cere strădanie şi din partea noastră, urmează că, spre a putea sta până la
sfârşit în puterea harului şi spre a
putea trece dincolo cu această comoară în mâini, se cer din partea noastră
multe încordări şi grele strădanii.
Iată de ce, se cere să cercetăm care sunt mijloacele cu care să putem câştiga această luptă duhovnicească, lucru care se leagă aşa de bine cu viaţa în
Hristos, de care ne
ocupăm aici.
După cum vedem din faptele oamenilor şi din întâmplări zilnice,
oamenii nu se mulţumesc numai cu aceea că li s-a dat viaţă şi că de acum pot şedea, căci au de toate, ci caută toate mijloacele
potrivite spre a-şi putea păstra în continuu această viaţă2, tot aşa, după ce am arătat începutul şi ţinta acestei vieţi, adică de unde, cum şi prin ce împrejurări
am dobândit această viaţă, urmează să
arătăm acum şi ce va trebui să facem
spre a nu ne pierde fericirea aşa de greu câştigată.
Cu toate că aşa ceva ar însemna să începem să vorbim despre
virtute şi despre viaţa cea dusă după cum dictează cu-
1. Idee similară şi
în Tălcuirea Slintei Liturghii, cap.
XL.
2.
O nouă dovadă
despre sinergismul creştin.
Fără colaborarea
omului cu harul divin nu există viată desăvârşită.
omului cu harul divin nu există viată desăvârşită.
160 NICOLAE
CABASILA
getul şi cu toate că
despre aceste lucruri s-au rostit mulţi din bărbaţii
vechi şi din cei mai noi 3 şi parcă nici nu s-ar putea spune ceva nou, pe care ei să nu-1 fi spus, încât s-ar părea că ceea ce
facem noi ar fi un lucru de prisos, cu toate acestea, dacă n-am adăuga încă o seamă de cuvinte, pe care lucrarea noastră le-a pomenit încă de la început, s-ar părea
că tot ce am scris nu-i destul.
Se cade, dar, să arătăm, pe cât se poate, datoria noastră de a ne lega viaţa de Dumnezeul nostru al tuturor, lăsând la o parte datoriile pe care oamenii le au şi unii şi alţii între ei, căci acestea sunt prea multe. Într-adevăr, nimeni nu va îndrăzni să spună că atât cei din slujbe obşteşti, cât şi cei ce trăiesc în cercul familiilor lor, toţi ar trebui să aibă aceleaşi virtuţi, după cum nici de la cei care în clipa Botezului nu s-au legat de Dumnezeu cu nici o făgăduinţă nu se va cere acelaşi lucru ca de la cei ce duc viaţă singuratică şi care sunt hotărâţi să trăiască în feciorie şi în sărăcie, care nu au avere, ba renunţă chiar de a fi stăpâni şi pe voinţa lor4.
în
schimb, ceea ce se cere de la toţi cei care poartă numele de creştin e datoria pe care trebuie fiecare să şi-o împlinească, a cărei neîmplinire nu admite nici o scuză, nici vârsta, nici slujba, nici orice stare de viaţă ar fi, nici schim-nicia, nici viaţa singuratică şi nici cea trăită în zgomotul oraşelor sau în orice loc de retragere. Nu există vreo datorie mai
3.
Cine anume
sunt scriitorii «mai
vechi» $i «mai
noi», nu ne-o
spune Cabasila care, după cum am văzut şi din cele de până aici, arare
ori citează cu numele pe cei la care se referă afirmaţiile lui. Totuşi,
cum au încercat să arate Gass, darm ai ales J. Gouillard (L'autoportrait
d'un sâge du XlV-e siecle, în Actele Congresului al XlV-lea de studii
bizantine, Bucureşti, l<971</75, p. 104 şi urm.), P. Nellas (Ai θεολοΐιχαΐ
•πηγαί τοΰ Ntx. Καβασίλα în «Κληρονομιά», Tesaloni'C, 1975, ρ. 327—344), el
are în vedere, dintre cei vechi, mai ales pe Aristotel şi pe stoici, iar
dintre creştini, pe cei mai importanţi Părinţi începând din sec. II până
în sec. XIV, despre care am făcut şi noi pomenire în comentariile noas
tre. Citările lui sunt făcute foarte discret. Oricum, cărţile VI—VII sunt
o continuare firească a celor anterioare, dar axate mai ales pe «ecuaţia
virtute-înţelepciune-fericire» (Gouillard, op. cit., p. 104) în oare se înge
mănează noţiuni filosofice cu expresii patristice tipice.
spune Cabasila care, după cum am văzut şi din cele de până aici, arare
ori citează cu numele pe cei la care se referă afirmaţiile lui. Totuşi,
cum au încercat să arate Gass, darm ai ales J. Gouillard (L'autoportrait
d'un sâge du XlV-e siecle, în Actele Congresului al XlV-lea de studii
bizantine, Bucureşti, l<971</75, p. 104 şi urm.), P. Nellas (Ai θεολοΐιχαΐ
•πηγαί τοΰ Ntx. Καβασίλα în «Κληρονομιά», Tesaloni'C, 1975, ρ. 327—344), el
are în vedere, dintre cei vechi, mai ales pe Aristotel şi pe stoici, iar
dintre creştini, pe cei mai importanţi Părinţi începând din sec. II până
în sec. XIV, despre care am făcut şi noi pomenire în comentariile noas
tre. Citările lui sunt făcute foarte discret. Oricum, cărţile VI—VII sunt
o continuare firească a celor anterioare, dar axate mai ales pe «ecuaţia
virtute-înţelepciune-fericire» (Gouillard, op. cit., p. 104) în oare se înge
mănează noţiuni filosofice cu expresii patristice tipice.
4.
Ε interesant că în plin ev isihast,
Cabasila nu foloseşte cuvântul
«monah», «monahism», ci doar «cei din singurătate».
«monah», «monahism», ci doar «cei din singurătate».
DESPRE
VIAŢA IN HRISTOS 161
înaltă şi pe care
oricine e în stare s-o îndeplinească şi care în adâncul ei stă în a nu te împotrivi voii lui Dumnezeu, ci a-ţi potrivi viaţa după rânduielile Lui prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti5. Iar aceste porunci nu sunt prea mari pentru puterile omului — altfel nici n-ar putea fi nimeni tras la răspundere dacă greşeşte —, de aceea împlinirea lor o cere şi conştiinţa celui din urmă creştin. In schimb, cei care s-au lipit încă de la început de Domnul au făgăduit fireşte că-L vor urma peste
orice piedici, căci numai cei care-şi leagă viaţa de Dumnezeu cu legăminte atât de strânse6 se împărtăşesc pururea din roadele Sfintelor Taine.
Fiind,
adică, aceste porunci ale Mântuitorului o datorie pentru
toţi credincioşii şi fiind şi de cea mai mare importanţă pentru viaţa lor şi deloc cu neputinţă pentru cei ce o vor, e firesc că nu se pot apropia de Hristos cei care se depărtează de El prin tot ce au mai bun în ei, prin cuget şi voie liberă. Căci trebuie să avem părtăşie prin voinţă şi cuget cu Acela, cu Care ne împărtăşim din acelaşi sânge7. Dacă într-un fel suntem uniţi, iar în altul despărţiţi, pe de o parte prieteni, iar pe de alta duşmani, în acelaşi timp şi fii, dar şi răufăcători, mădulare fiind, dar fără viaţă — la aşa ceva nu ne ajută nimic, nici unirea cu Hristos, nici naşterea din El, iar unora ca acestora nici un folos nu le aduce dezbinarea de trunchi, căci vor fi ca şi mlădiţa care nu are legătură cu viţa : sfârşitul lor va fi că vor fi aruncaţi afară, uscaţi şi azvârliţi în foc8. Aşa
că oricine s-a hotărât să trăiască în Hristos, întrucât nu va avea alt izvor de unde să-i vină viaţa, va trebui să se pună în legătură cu această inimă şi cu acest cap, lucru care este
5.
într-o variantă
manuscrisă (B) din
Viena se adaugă
marginal
următoarea notiţă : «e cu neputinţă să vieţuieşti în Hristos dacă nu ţii
poruncile dumnezeieşti şi dacă nu păstrezi harul Sfintelor Taine», Gass,
op. cit., p. 132.
următoarea notiţă : «e cu neputinţă să vieţuieşti în Hristos dacă nu ţii
poruncile dumnezeieşti şi dacă nu păstrezi harul Sfintelor Taine», Gass,
op. cit., p. 132.
6.
Legământul
de a «trăi
creştineşte» era cunoscut încă
din sec.
I—II: Ignatie, Către Magnezieni X, 1, P.S.B. 1, p. 168, iar în sec. III e
consfinţit solemn, Origen, Exortaţie la martiriu, XII, în româneşte P.S.B.
8, p. 360.
I—II: Ignatie, Către Magnezieni X, 1, P.S.B. 1, p. 168, iar în sec. III e
consfinţit solemn, Origen, Exortaţie la martiriu, XII, în româneşte P.S.B.
8, p. 360.
7.
Despre o părtăşie care merge până la o
întrepătrundere a divi
nului cu umanul vorbea încă din sec. III Origen (Contra Celsum, III,
28, P.S.B. 9, p. 189).
nului cu umanul vorbea încă din sec. III Origen (Contra Celsum, III,
28, P.S.B. 9, p. 189).
8.
Ioan 15, 16.
11 — Despre viaţa în Hristos
162 NICOLAE
CABASILA \
cu neputinţă dacă omul nu
se va strădui să vrea şi el ceea ce vrea Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, deci, trebuie, pe cât ne stă omeneşte în putinţă, să silim mintea să asculte de voia lui Dumnezeu9, să nu dorim pe altcineva decât pe El şi să ne bucurăm de aceleaşi bucurii de care se bucură El. Ca o inimă să dorească în aceeaşi
clipă două lucruri potrivnice este ceva cu neputinţă, căci, precum stă scris, «omul rău nu poate scoate din vistieria sa cea rea a inimii decât rele, pe când cel bun, bune» 10.
Căci întocmai după cum în creştinii din Palestina, care
aveau toţi aceleaşi dorinţe, «nu era decât o inimă şi un
cuget» n, tot aşa cel al cărui
suflet nu este în legătură cu Dumnezeu, ci fuge de
împlinirea poruncilor Lui, călcându-le în picioare, unul
ca acela nu-şi mai duce viaţa după cum pulsează în el inima Domnului, ci se conduce după bătăile unei inimi străine. Căci după bătăile inimii Sale a aflat Domnul pe David care zice : «Doamne, poruncile Tale nu le-am uitat» 12. Dacă-i adevărat că a trăi înseamnă să asculţi de bătăile acestei inimi şi că, pe de altă parte, va trebui să nu asculţi de ea dacă bătăile ei nu vor să asculte de Dumnezeu, atunci, dacă vrem să trăim cu adevărat creştineşte, trebuie să cercetăm cum am putea ajunge să avem aceleaşi dorinţe şi bucurii ca şi Hristos.
Cum să ne gândim statornic la viaţa Mântuitorului
Orice faptă izvorăşte dintr-o dorinţă şi orice dorinţă, din cunoaştere şi cugetare13. Va trebui prin urmare să încercăm ca, înainte de a întoarce ochii sufletului nostru de la cele deşarte, să avem pururea inima plină de gânduri bune, în aşa fel ca pentru gândurile rele să nu mai rămână nici un loc
9. Expresie
familiară Sfântului Grigorie Palama. între altele
şi la
D. Stăniloae, Două tratate ale Sfântului Grigorie Palama, «Anuar», Sibiu
1933, p. 7 şi urm.
D. Stăniloae, Două tratate ale Sfântului Grigorie Palama, «Anuar», Sibiu
1933, p. 7 şi urm.
10.
Luca 6, 45. ■
11.
Fapte 4, 32.
12.
Psalm
118, 83, 176.
13.
Cei trei factori (faptă, dorinţă, cugetare) sunt esenţiali în con
cepţia antropologică a lui N. Cabasila. Numai aducerea lor la acelaşi
numitor poate însemna desăvârşirea.
cepţia antropologică a lui N. Cabasila. Numai aducerea lor la acelaşi
numitor poate însemna desăvârşirea.
DESPRE
VIAŢA IN
HRISTOS 163
gol. Numeroase sunt
lucrurile vrednice de a fi cugetate, de a pune în lucrare
sufletul, de a umple mintea şi de a o atrage spre ce să-şi petreacă vremea, dar dintre toate cel mai folositor, mai plăcut, mai de dorit şi mai potrivit pentru aşa ceva este cugetarea asupra Sfintelor Taine şi asupra binefacerilor ce decurg din ele 14. Cât este de minunat a ne aduce aminte cine eram înainte de a se arăta lucrarea Sfintelor Taine şi ce am ajuns după aceea, cât a fost atunci de adâncă robia noastră şi cât sunt de mari acum libertatea şi vrednicia de rege la care am ajuns, cât de multe binefaceri am primit şi câte încă vom mai primi, dar, înainte de toate, gândul la Cel ce ne-a adus toate acestea, la frumuseţea Lui fără margini, la bunătatea Lui, la dragostea şi mărturia nemaiauzită a iubirii Lui de oameni !
Când toate aceste gânduri sunt în stare să umple inima şi să copleşească sufletul, nu se cuvine să ne mutăm cugetul la altceva, iar dorinţele noastre să ne ducă în altă parte pentru că sunt atât de frumoase şi de atrăgătoare aceste gânduri. Fiindcă, la urma urmei, atât prin mulţimea şi bogăţia lor, cât şi prin dragostea din care ele au răsărit, aceste binefaceri întrec tot ce poate închipui cugetarea omenească. Căci, după cum dragostea când creşte şi se face mai mare decât noi se revarsă şi peste toţi cei din jurul nostru, tot aşa şi dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni a fost aşa de mare, că din El s-a golit şi s-a revărsat peste toată lumea 15. Pentru că Mântuitorul n-a crezut că-i destul să se
aşeze într-un loc şi să trimită pe cineva să-i
cheme pe robul de Care-I era drag, ci El însuşi S-a
coborât pe pământ să-i caute. El, cel bogat, Se apropie şi ne-arată însuşi, care e dorinţa Lui, cerându-ne în schimb să-i fim doar recunoscători. Chiar dacă I se răspunde cu obrăznicie, El nu se mânie, ci, aşa alungat de noi, aşteaptă
14.
«Fără gândurile cuvenite
Sfintelor Taine, sfinţenia nu se poate
sălăşlui sau să 'rămână în noi» (Tâlcuirea Siintei Liturghii, 41).
sălăşlui sau să 'rămână în noi» (Tâlcuirea Siintei Liturghii, 41).
15.
Dragostea divină cea mai presus de gând, care a
ieşit din sine
în chip extatic, deşertându-se (έχένωσεν) pentru lume (Filipeni 2, 7) e
adeseori evocată de Dionisie -Areopagituil, Despre numele divine,
IV, 13, P.L. 712. De reţinut termenii Ιρωί, φίλτρου, υπερβολή.
în chip extatic, deşertându-se (έχένωσεν) pentru lume (Filipeni 2, 7) e
adeseori evocată de Dionisie -Areopagituil, Despre numele divine,
IV, 13, P.L. 712. De reţinut termenii Ιρωί, φίλτρου, υπερβολή.
164 N1COLAE CABASILA
la uşă, ba încă spre a-şi
arăta şi mai mult dragostea, face orice, suferă
chinuri şi la urmă chiar moarte.
Căci două lucruri îl deosebesc pe îndrăgostit de ceilalţi oameni şi-1 fac sigur de biruinţă : pe de o parte dorul de a face bine pe orice cale celui de care i-e drag ; pe de alta, să îndure, dacă este nevoie, oricâte rele şi chinuri cât de mari. Sigur că aceasta a doua mărturie de dragoste este cu mult mai tare decât cea dintâi. Fiind în adâncul Său netulburat de dorinţe şi deci
neputând arăta oamenilor marea Sa dragoste (căci din iubire prea mare faţă de ei ar fi vrut mai bucuros să reverse peste ei toate bunătăţile, numai că nu putea — ca
Dumnezeu — suferi în locul lor),
pentru că noianul său de dragoste, pe
care însă nu o putea mărturisi, nu putea rămâne necunoscut, ci trebuia arătată pe faţă, în toată
măreţia sa, până la cea mai înaltă
culme a ei —, pentru aceste pricini Mântuitorul a găsit minunea «deşertării»
de Sine.
Cu
alte cuvinte, Domnul face un târg : oferindu-Se pe Sine să sufere toate silniciile şi chinurile şi dându-le, astfel, puterea să creadă că-i iubeşte, celor pentru care a pătimit, a ajuns astfel să întoarcă spre El pe cei ce, de bună credinţă că sunt urgisiţi, fugeau de Bine. Dar lucrul cel mai neînţeles este că nu
numai că a pătimit cele mai sălbatice chinuri, dân-du-Şi sufletul în urma atâtor suferinţe, ci, după ce a înviat şi a scos trupul de sub legea oricărei
stricăciuni, încă şi-acuma Domnul
are trupul plin de răni şi de urmele cuielor, ară-tându-Se cu el aşa în faţa îngerilor 16,
socotind acestea toate ca o podoabă şi bucurându-se foarte că poate arăta câte
chinuri a suferit.
Acum,
de pe trupul Său duhovnicesc şi preamărit, s-a smuls
tot ce-i pământesc şi tot ce-i greutate şi mărime, precum şi orice urmă de poftă trupească 17. Un singur lucru n-a vrut să-i smulgă : urmele rănilor şi ale suferinţelor. Pe acestea I-a fost drag să le păstreze ca un semn al iubirii Sale de oameni, căci prin ele a găsit din nou pe cel pierdut şi pe ur-
16. I Timotei 3, 16.
17. I Corinteni 15, 44.
ma patimilor a cucerit acum pe cel pe care-1 iubea. Altfel, cum am putea explica urma unor răni pe un trup nemuritor, când ştiinţa medicinei şi chiar lucrarea firii însăşi le scoate până şi de pe nişte trupuri muritoare şi stricăcioase ?
S-ar putea răspunde că Domnul a vrut să sufere pentru noi în mai multe rânduri ; dar întrucât aşa ceva nu se poate din clipa în care trupul Său a scăpat de stricăciune şi a fost cruţat de a mai putea fi atins de uneltele chinuitoare ale oame¬nilor, £1 s-a gândit să păstreze pe trup mărturia jertfei Sale şi să poarte pe el pururea urmele rănilor dobândite în clipa răstignirii, vrând să arate prin aceasta că, chiar dacă va veni a doua oară în lumină orbitoare, El va rămâne pentru robii Săi acelaşi răstignit şi împuns, rănile acestea ţinându-i loc de po-doabe împărăteşti.
Se poate, oare, asemăna dragostea aceasta cu ceva pe pământ ? Iubit-a omul vreodată ceva aşa de mult ? Ce mamă sau ce tată şi-au iubit cândva atât de mult copiii ? Şi care dintre oamenii buni s-a lăsat dus de atâta dragoste faţă de cineva, încât, pentru că îi e drag de acela, să sufere nu numai bătăi de la el, ci şi să-i treacă cu vederea orice nerecunoş¬tinţa, ba încă să şi îndrăgească aceste răni mai presus de orice ? Aşa ceva numai Hristos a putut face, şi anume nu numai că a îndrăgit suferinţele, ci le-a socotit drept cea mai mare cinste a Sa, atât de mare încât din pricina ei nu se ruşina şi nu-I păsa ce-ar zice alţii de slăbiciunile Lui tru¬peşti, ba încă, acoperit de aceste răni moştenite din neputin¬ţele omeneşti, s-a aşezat cu ele chiar pe tronul împărăţiei Lui veşnice.
Astfel, nu numai că a înălţat firea omenească — mai mult decât îngrijindu-se de dorinţele fiecărui om în parte —, ci a chemat pe toţi să ia coroana împărătească, îi slobozeşte din robie şi-i înfiază, le deschide tuturor cerul, le arată calea, îi învaţă să zboare şi le dă şi aripi, ba încă, din dragoste pentru ei, îi şi porneşte, îi ajută şi dă curaj celor ce se mişcă prea încet. Dar mai este încă ceva şi mai mare decât aceasta,
166 NICOLAE CABASILA
anume că Mântuitorului nu I-e destul că ne-a împărtăşit toate bunătăţile şi ne-a dat ajutor în toate, ci şi pe Sine ni s-a dat în întregime, pentru care pricină noi ne-am făcut temple ale Dumnezeului celui viu18. Făcându-ne mădulare ale lui Hristos, am ajuns de ne închinăm aceluiaşi cap ca şi heruvimii, iar picioarele şi mâinile noastre pornesc la lucru tocmai după bătăile inimii Domnului.
Ce poate fi, deci, mai folositor şi mai plăcut decât a cu¬geta la astfel de lucruri ? îndeletnicindu-ne cu astfel de cugetări şi făcându-le stăpâne pe gândurile noastre, ajungem mai întâi că nici un gând rău nu poate prinde rădăcină în sufletele noastre, iar apoi, dându-ne seama de toate bine¬facerile primite, va creşte şi mai tare dragostea noastră faţă de Cel ce ne-a făcut atâta bine, iar odată cu aceasta şi po¬runcile Lui le vom împlini mai cu credinţă, pe când voia noastră va ajunge să dorească acelaşi lucru ca şi El, cum scrie Sf. Ioan : «Cine Mă iubeşte, acela păzeşte şi poruncile Mele» 19. Şi-atunci, după ce ştim cât de mare este adevărata noastră vrednicie, desigur că nu ne vom înşela de bună voie pe noi şi nici nu ne va plăcea să slujim unui rob, care fuge de noi aşa de iute. Ştiind că suntem de viţă împărătească, noi nu ne vom mai spurca gura vorbind cuvinte urâte, aducân-du-ne aminte că abia am putut-o înnoi şi sfinţi prin Trupul şi Sângele Domnului. Şi după ce ochii noştri s-au desfătat privind aceste înfricoşătoare Taine, am putea oare să nu gri-jim încotro îi îndreptăm ? Atunci paşii noştri şi mâinile noas¬tre desigur nu se vor mai îndrepta spre cele rele, câtă vreme ştim că ele sunt mădulare sfinte, mădulare ale lui Hristos, că Domnul umblă prin ele aşa cum sângele Lui stă în potir 20. Ba, mai mult încă, noi înşine suntem îmbrăcaţi în Hristos, şi anume nu numai ca într-o cămaşă şi nici precum pielea ne acoperă trupul, ci şi mai strâns decât ele, căci îmbrăcarea
18. I Cor. 3, 16.
19. Ioan 14, 21 ; 15, 10.
20. In text: ποτήριον.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 167
noastră în Hristos e mai strânsă şi decât e strânsă carnea pe os.
Atât de legată va fi viaţa noastră duhovnicească de cea a lui Hristos încât, cum spune Sf. Pavel, nu numai dacă noi nu vrem, dar nici om, nici demon, nici chiar Hristos, «nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile înălţimii şi nici cele ale adâncului şi nici altă făptură» 21 oricât de puternică ar fi, nu ne vor putea despărţi de Hristos. Chiar dacă prin tiranice măsuri, cel rău a ajuns să tragă pielea de pe mu¬cenicii lui Hristos, să le ciuntească mâinile, să le strivească oasele, să le smulgă măruntaiele şi să le spargă coastele, în schimb haina aceasta cu care cei drepţi s-au îmbrăcat întru Hristos, nimeni şi nimic n-a fost în stare să le-o smulgă şi să-i lase goi, nereuşind, prin oricât de grele în¬cercări, decât ca şi mai tare să-i îmbrace în Hristos, iar, neputând nimic, au trebuit să se lase de orice încercări.
Căci ce poate fi oare mai sfânt decât acest trup, de care Hristos s-a legat mai strâns chiar decât în orice unire tru¬pească ? De aceea, dacă ne vom da seama cu respect de mi¬nunata strălucire a trupului şi o vom avea pururea vie în faţa ochilor, vom ajunge să cinstim trupul şi să ni-1 păstrăm cu vrednicie şi evlavie. Căci dacă ferim de orice spurcare lă¬caşul sfânt, vasele, precum şi orice lucruri sfinte tocmai fiindcă ştim că sunt sfinte, atunci trebuie să grijim ca ceea ce e mai sfânt nici măcar să nu fie atins. Or, mai sfânt decât omul nimic nu este, fiindcă însuşi Dumnezeu a luat asupra Sa fire omenească22. Să ne aducem aminte cine este Acela înaintea căruia tot genunchiul (trebuie) să se plece şi din cer şi de pe pământ23 şi cine este Cel ce va veni pe norii ceru¬lui, strălucind fără asemănare în mărire şi putere multă24 :
21. Rom. 8, 38—39.
22. Ce credeau unii cugetători mai ales platonici despre vredni¬
cia omului se poate vedea din Platon, Cmtylos, 399, ci. C. Noica,
p. 273. Dintre creştini încă Origen (Contra Celsum, I, 66) spunea ca-i
«cea mai dumnezeiască fiinţă din câte se văd».
23. Bilipeni 2, HO.
24. Luca 21, 27. :
168 NICOLAE CABASILA
e un om Care-i în acelaşi timp şi Dumnezeu. Tot aşijderea vom ajunge şi noi să strălucim mai tare decât soarele, să ne ridicăm deasupra norilor, să vedem acest trup al lui Dumnezeu, să ne ridicăm şi să zburăm către El, să ne apro¬piem de El şi să-L privim de aproape în linişte. Când va veni Domnul, atunci ceata slugilor bune se va aduna în jurul Lui şi în vreme ce El va străluci de lumină, de aceeaşi lumină vor străluci şi feţele lor.
Oh ! Ce privelişte ! Să vezi o mulţime nesfârşită de lu¬mini venind pe norii cerului şi oameni fără număr izbucnind de bucurie negrăită, adunare de dumnezei în jurul unui Dumnezeu, o mulţime de făpturi frumoase în jurul a tot ce poate fi mai frumos pe lume, slugi în jurul Stăpânului, Care nu se uită cu ochi pizmaş când şi slugile se împărtăşesc de strălucirea Lui şi nici nu-L doare că-I scade mărirea, dacă pe mulţi robi îi face părtaşi la împărăţia Sa, spre deosebire de stăpânitorii vremelnici, care chiar dacă ar da ceva slu¬gilor, nici prin gând nu le-ar trece să-i cheme şi la domnie împreună cu ei !
Pentru că Dumnezeu nu ne mai socoteşte slugi şi nici nu ne cinsteşte ca pe slugi, ci ne consideră prieteni, se poartă cu noi după legile prieteniei25 şi, precum a hotărât încă de la început, ne împarte din toate darurile Sale, dar nu numai unul sau altul dintre aceste daruri, ci însăşi împărăţia şi coroana Lui de împărat. La aceasta s-a şi gândit Sf. Pavel când ne-a numit «moştenitori ai lui Dumnezeu, împreună moştenitori cu Hristos» 26 şi «dacă stăruim împreună cu Hris¬tos în răbdare, vom şi împăraţi împreună cu El» 27. Şi ce-ar putea fi oare atât de atrăgător încât să se asemene cu această privelişte, ceata celor fericiţi, adunarea celor ce saltă de bucurie ? Pe de o parte fulgerul se coboară din cer pe pă¬mânt, dar în acelaşi timp şi de pe pământ se ridică alţi lu¬minători spre «Soarele dreptăţii» ! Totul e plin, geme de lu-
25. Ioan 15, 15.
26. Rom. 7, 17.
27. II Timotei 2, 12.
DESPRE VIAJA ÎN HRISTOS 169
mină : de o parte stau drepţii, care şi-au arătat dragostea lor faţă de Hristos prin viaţa lăuntrică curată, prin îndurarea silniciilor, a muncilor şi prin îngrijirea semenilor, iar de cea¬laltă parte cei care au urmat lui Hristos prin junghiere şi s-au dăruit săbiei, focului sau morţii, arătând şi-acum pe trupurile lor urmele pline de mărire ale chinurilor 28 ; ei sunt ca o ceată de luptători viteji care, în schimbul rănilor, au intrat în bucuria împăratului lor învingător prin junghiere şi pentru aceea i-a încununat «eu mărire şi cu cinste» pentru chinurile morţii Sale, cum zice Sf. Pavel 29. Abia gândindu-ne la toate aceste bucurii şi în tot ceasul cugetând la înălţimea lor, vom ajunge să ne dăm seama cât preţuieşte firea ome¬nească şi cât e de mare dragostea lui Dumnezeu faţă de noi.
Aşa stând lucrurile, chiar dacă vom aluneca spre rău şi s-ar întâmpla să cădem, ne-am ridica fără întârziere. Căci din piedicile fără număr ce ni se pun în calea mântuirii, cea mai însemnată este aceea că nu ne dezlipim cu totul de păcat şi nu ne întoarcem cât mai în grabă spre Dumnezeu ci, lă-sându-ne copleşiţi de ruşine şi de teamă, ne închipuim că drumul ce duce spre El este din cale afară de anevoios, că Domnul s-ar fi mâniat şi ar fi rău cu noi şi că celor ce vor să se apropie de El le trebuie mult timp ca să se pregă¬tească. Or, gândul la marea iubire de oameni a lui Dum¬nezeu trebuie să înlăture din mintea tuturora acest „fel de închipuiri.
Pe cel ce cunoaşte bunătatea lui Dumnezeu, pe cel care ştie cu câtă dragoste să răspundă «iată-mă» ! 3° când este chemat, ce piedică I-ar mai putea opri să se întoarcă foarte degrabă spre El ? Căci o cursă şi o iscusinţă a vrăjmaşului nostru al tuturor este de a ne îndemna cu îndrăzneală şi cu încăpăţânare la păcat; iar după ce-am făcut cele mai mari fărădelegi ne copleşeşte cu ruşinea şi ne face să ne pierdem
28. Matei 10, 8, 23, 28.
29. Evr. 2, 7.
30. îs. 58, 9.
170 NICOLAE ' CABASILA
minţile, ştiind că pe aceste căi ne ajută să cădem în pră-pastie şi ne împiedică să ne sculăm, îndepărtându-ne astfel tot mai mult de Dumnezeu şi luându-ne nădejdea de a ne mai putea întoarce la El. Vasăzică, pe două căi potrivnice ne atrage diavolul în aceeaşi prăpastie. De aceea trebuie să ne ferim cu toată grija de astfel de curse, să fugim din ca¬lea păcatului precum şi de ruşinea şi de teama ce ne apucă — fără de nici un folos — după ce-am greşit. Pentru că teama aceasta nu naşte îndemn, ci un fel de adormire a su¬fletelor, iar dacă pentru urmele celor ce am păcătuit ne co¬pleşeşte ruşinea, prin aceasta nu arătăm că umblăm după leac, ci că fugim de privirea Domnului, după cum a făcut şi Adarn31, care în loc să caute doctor la rana sa, s-a as¬cuns şi a fugit de mâna doctorului, nevrând să înţeleagă că pe el I-a biruit păcatul şi încercând să ascundă slăbiciunea voinţei sale prin aceea că a dat vina pe femeia sa32. Pe aceeaşi cale a încercat după el şi Cain să ascundă nelegiuirea sa de privirile Celui căruia nu-i scapă nimic33.
Sunt, e drept, şi folositoare şi trebuincioase ruşinările, frângerile inimii şi chinurile trupului după ce odată am gre¬şit, dar numai dacă acestea duc la Dumnezeu, «căci după roadele lor îi veţi cunoaşte pe ei» y\ Or, nu atât ruşinea şi teama urmează după păcat, ci un fel de scârbă de tine în¬suţi neînstare să strice întru nimic celor ce cunosc din destul bunătatea lui Dumnezeu. Pentru că chiar când şi-ar da seama că a săvârşit cele mai mari nelegiuiri, nici atunci omul n-ar trebui să se lase pradă deznădejdii, ştiind că nimic nu-i mai mare decât iertarea, că nu este păcat pe care bunătatea lui Dumnezeu să nu-1 biruiască. în felul acesta durerea pe care o vor încerca va fi mântuitoare şi vor căuta chiar să o spo¬rească, pe când durerea care strică bunele nădejdi ar trebui alungată din suflet.
31. Fac. 3, 8.
32. Fac. 3, 12.
33. Fac. 4, 14.
34. Fapte 6, 3.
DESPRE VIATA IN HRISTOS 171
întristarea ce ne cuprinde după păcat este de două fe¬luri : una care ne duce la îndreptare, iar cealaltă la pier¬zare 3r>. Pentru cea dintâi avem lămurită mărturisire a Sfân-tului Petru36, iar pentru cea de-a doua pe Iuda cel fără de lege 37. Pe Petru întristarea I-a întors pe drumul cel bun şi I-a unit iarăşi cu Hristos, fiindcă după ce a «plâns cu amar» el a ajuns ca şi înainte de a se lepăda, pe când pe Iuda în¬tristarea I-a dus la spânzurătoare, pe el, care în ceasul dez¬legării de păcat a tuturor, umbla legat cu cele mai strânse legături şi care, atunci când întreaga lume se curăţa de rele, dintre toţi, singur el şi-a pierdut nădejdea că se mai poate curaţi. Pentru ca să ştim însă de mai înainte pe care din cele două întristări s-o urmăm şi de care să ne ferim, trebuie să vedem ce deosebire e între ele şi care dă roade bune şi care nu.
Din prima clipă, în care am săvârşit vreun păcat, noi suntem cei vinovaţi atât faţă de Dumnezeu, cât Şi faţă de noi, de aceea nu numai că nu ne strică, dar ni-e chiar de folos să recunoaştem că ne-am purtat fără recunoştinţă faţă de Dumnezeu. însă a ne întrista în urma unui păcat, a ne fi silă de viaţă, a ne frânge inima căindu-ne cu amar mimai pentru că acum ne sunt nimicite toate planurile, pe care înainte sufletul nostru tresaltă văzându-le şi din această pri¬cină viaţa să ni se pară de nesuferit pentru greşeala ce am săvârşit — iată o întristare pe oare trebuie s-o înlăturăm fiindcă-i aducătoare de moarte, după cum tot aşa de bine trebuie să ne ferim de a ne preţui prea mult pe noi înşine. Aceasta din urmă izvorăşte din prea marea dragoste faţă de Dumnezeu şi din cunoaşterea lămurită a Binefăcătorului nostru, căruia nimic nu-I întoarcem pentru tot ce ne dă, ba încă-I răspundem cu destule batjocuri ; dar după cum încre¬derea nesăbuită în noi este păcat, tot aşa şi deznădejdea ce ne-o lasă în suflete este un rău. în aceeaşi vreme, însă,
35. II Cor. 7, 10.
36. Matei 26, 75.
37. Matei 27, 5.
172 N1COLAE CABAS1LA '
dragostea care-i duce spre Hristos pe cei despre oare am
vorbit mai înainte, e cu totul altfel : nimic nu-i face mai fe¬riciţi pe cei înţelepţi decât să pătimească şi să-şi aibă inima zdrobită de durere din pricina dragostei faţă de Hristos.
întrucât întristarea care cuprinde sufletul când ne gân¬
dim la Hristos e împreunată cu multe binefaceri, pentru că
ea izvorăşte din cugetarea noastră asupra lui Hristos şi a
iubirii Lui de oameni, ar fi foarte bine să ne obişnuim su¬
fletul cu astfel de cugetări, să-i hrănim cu ele pentru ca nici¬
când să nu le uite, să folosim aceste gânduri şi cugetări
ca pe o hrană a sufletului, făcând din ele farmecul convor¬
birilor noastre zilnice, prilej de a le discuta cât mai des, în¬
cercând, de se va putea să nu le încetăm nicicând sau, chiar
şi mai rar, dar să le întipărim adânc în inimă, ca să pună
stăpânire deplină pe ea. Căci nici focul nu, arde dacă nu
pui pe el într-una. Cugetând la legea Domnului ziua şi noap¬
tea, nici o patimă nu se poate trezi în noi. Fireşte însă că
aceasta trebuie s-o facem cât se poate de des. Cugetând la
bine şi frumos, s-aprind în noi dorinţe curate, fiindcă sim¬
ţirile, cu care s-au unit aceste cugetări aduc în noi roade
plăcute încă din vremea copilăriei şi din ele ţâşnesc şi cu¬
getările. Simţămintele ne întovărăşesc în toată vremea, sunt
de-o vârstă cu noi şi, prin farmecul şi plăcerea lor, ele ne duc
încotro vor; dimpotrivă, dacă ajungem abia mai târziu să putem cugeta cu puterea minţii, va trebui, măcar pentru o bucată de vreme, să ne străduim mult şi mereu să fim cu băgare de seamă ca să putem săvârşi vreun bine 38.
La început, e adevărat, nu simţim parcă nici o plăcere când facem binele fiindcă, de multă vreme, firea noastră s-a obişnuit cu altceva. Abia după o îndelungată străduinţă vom ajunge să rupem cu vechile obiceiuri şi să sădim în locul lor dragostea pentru binele cel adevărat şi gânduri de¬spre adevărul cel mai sigur. Să nu ne mirăm atunci deloc că
38. După cum se va vedea şi mai încolo (P.G. 150, 692), hrănirea sufletului prin γνώμη şi λογίζεσθαι, care ne amintesc de gândirea aris-totelică, conferă cugetării lui N. Cabasila trăsături existenţialiste.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 173
gândurile cele bune nu biruiesc totdeauna pe cele rele şi că în rândul fiinţelor cugetătoare nu sunt mai multe din cele bune decât din cele rele. Căci nu-i destul numai să înveţi ceea ce ştii că trebuie să faci, pentru ca într-adevăr să şi fii un om bun. Trebuie pe lângă ştiinţă să adaugi şi făptuirea şi, ceea ce cunoşti, să ştii să îndeplineşti. Fiindcă ştiinţa goală nu-i destul s-o ai ; mai trebuie să ştii şi a o întrebuinţa la ce tre¬buie, întocmai după cum hrana, arma, leacul şi haina ajută nu celor ce le au, ci numai celor ce ştiu a le folosi cum trebuie. Dacă mintea noastră se lasă dusă de gânduri rele tocmai pe vremea când cele bune abia mijesc şi abia le putem gusta roadele, atunci de ce e mirare că acele rele sunt mai tari şi, fiind mereu în creştere, pun stăpânire pe întreg sufletul şi că cele bune sunt copleşite cu totul, fiindcă ele nu sunt sta¬tornice ? 39.
Peste tot, nu trebuie să ne mirăm de ce nu zideşte zi¬darul, de ce nu vindecă doctorul şi de ce nu lucrează nici orice alt meşteşugar, dacă ei nicicând n-au făcut nimic în meseria lor. Tot aşa nu trebuie să ne mirăm de ce deşi are principii sănătoase nu trage nici un folos după mintea lui cel care nu vrea să le folosească nicidecum. Căci, de la arme tragi folos atunci când le mânuieşti cum trebuie împotriva vrăjmaşilor. De la iscusinţă aşijderea, atunci când lucrăm cu ea, iar de la gândurile noastre cele mai bune — care ne sunt ca nişte sfetnici credincioşi — numai atunci tragem folos dacă punem mintea la lucru, dar nu ca să învăţăm doar lu¬cruri seci, ci ca să ne convingem de ele şi să ne aprindem de dorul de a cunoaşte fericirea cea adevărată.. Toate acestea cer însă o sârguinţă deosebită. Dimpotrivă, tot aceeaşi pri¬mejdie este şi să dăm de lucru sufletului şi să-i ajutăm la rele, fără să ne dăm seama de greutatea acestui păcat. De aceea în cazul dintâi trebuie să înlăturăm prea multele gânduri, iar în al doilea să ne folosim cât mai mult de cugetare.
39. Matei 21» 34—36.
174 NICOLAE CABASILA
Nu-i deloc greu să doreşti binele, căci aşa ceva nu cere nici o sforţare. Ca să ajungi însă la bine şi să-i şi păstrezi, se cere să ştii să suferi, să dai dovadă de iscusinţă şi să ur¬mezi o anumită metodă40. Dar dacă nu ne hotărâm uşor să îndurăm suferinţe, atunci cum ne înrolăm de bună voie într-o luptă atât de grea ? Ceea ce ne duce la luptă e doar dorinţa fierbinte de a câştiga cununa nepieritoare. Această dorinţă ne face plăcute chinurile, oricât ar fi ele de crâncene. Această dorinţă după bine, nimic nu ne-o aprinde aşa de tare ca gândul nostru pironit asupra ei şi asupra frumuseţii ei. Acesta este focul ce s-a aprins în sufletul Proorocului prin cugetarea la Dumnezeu : «înfierbântatu-s-a inima mea în lăuntrul meu şi în cugetul meu se va aprinde foc» 41, iar în alt loc, David ne arată şi ce cugetă şi cine este cel ce cugetă, şi anume, de o parte, e legea lui Dumnezeu, iar, de alta, omul drept «la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea» 42.
Să cugetăm continuu la Legea Domnului
Dacă până şi cugetarea la Legea cea scrisă e în stare să ne înflăcăreze atât de tare, atunci ce va trebui să zicem de legea Duhului, care singură a insuflat în oameni adevărata iubire de Dumnezeu şi a aprins în noi o dorinţă fierbinte după El43, pe care nici plăcerea, nici scârba, nici cele de acum şi nici cele ce vor veni nu sunt în stare să o stingă ! Mi se pare şi că Duhul Sfânt de aceea s-a arătat în chip de limbi de foc, pentru că aducea pe pământ o dragoste atât de fierbinte
40. Interesant lucru: Cabasila nu spune deschis care e această
metodă (ιχέδόΐοί). Credem că el face aluzie la «practicarea virtuţii», de
oare amintea şi Origen (De principiis, III, 15, traci, rom., P.S.B. 8, p. 204) şi
pe care o vor dezvolta asceţii «centuriilor practice» de mai târziu. Se
ştie că Sf. Simeon Noul Teolog a propus cunoscuta metodă isihastă
a rugăciunii neîncetate. Credem că N. Cabasila, deşi e apropiat de
astfel de preocupări duhovniceşti, totuşi n-a mers cu gândul până acolo,
ci va fi rămas pe linia Sfântului Maxim Mărturisitorul (Capete despie
dragoste, II, 5) ori a Sf. Maoafie Egipteanul.
41. Psalm 38, 4.
42. Psalm 1, 2.
43. Idee similară la Macarie, Omilii XI, 7, în trad. rom. p. 61—62.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 175
oa şi focul. Desigur că şi pe Dătătorul Legii tot această dra¬goste L-a adus pe pământ şi chiar întruparea Lui este tot o roadă a acestei mari iubiri de oameni. De altfel, toată legea Lui e plină de dragoste, dragoste pe care o mărturiseşte pe toate căile, prin venirea în lume, prin bunăvoinţa de a primi şi din partea noastră o dragoste oricât de mică în stare să răsplătească toate binefacerile pe care ni le-a trimis. Fiindcă nu ne porunceşte ca unor robi, ci ca şi cum am fi îndurat multe chinuri pentru El şi ca şi cum am fi nişte cunoscuţi sau prieteni ai Lui, aşa ne cheamă încă de la început să ne facă părtaşi la toate darurile Sale, zicându-ne cam aşa : «Eu M-am luptat ca să câştig împărăţia şi Mi-am împletit cunună din multe suferinţe. Voi însă primiţi toate acestea fără a vă fi străduit. Numai atâta vă cer în schimb : «să Mă iubiţi mai mult decât orice pe lume»...
O ! Adâncul bunătăţii ! Nu numai că Domnul ne iubeşte peste măsură, ci preţuieşte aşa de mult dragostea noastră faţă de El, încât face orice numai să ne-o câştige ! Pentru cine a făcut cerul şi pământul şi soarele şi lumea cea văzută toată şi frumuseţea cea nevăzută ? Şi de ce la un singur semn e în stare să scoată adâncimi nebănuite de cugetare din orice făptură, pentru ce oare, dacă nu ca să atragă toată lumea spre El şi ca să se facă iubit de ea ? Cu o fierbinţeală de îndrăgostit, Domnul îşi arată înţelepciunea, bunătatea şi întreaga Sa putere numai pentru ca să poată trezi şi în noi o dragoste corespunzătoare.
Aşa de mult Se laudă El cu această dragoste a noastră şi aşa de mult o preţuieşte, încât suferind, pentru a o do¬bândi, tot ce îngăduia firea Sa cea dumnezeiască, nu s-a oprit aici, ci a îmbrăcat şi fire omenească, pentru ca prin ea să convingă pe oameni mai bine acum decât o putea face îna¬inte, când era numai Dumnezeu, străduindu-Se, astfel, şi prin cele ce-i da firea dinăuntru, ca şi prin cele ce-i da cea din afară, să lege de Sine pe cel pe care-1 iubea atât de mult.
Vedem, prin urmare, că «legea duhului» este o lege a dragostei, q lege care ne pregăteşte pentru înţelepciunea şi
176 NICOLAE CABASILA
bunătatea cea adevărată. Această lege trebuie, aşadar, s-o căutăm cu mintea noastră. întâi pentru că o astfel de căutare nu cere de la noi nici sudori, nici suferinţe, nici bani, n-aduce nici cinste, nici ruşine şi nici orice altceva mai rău, nepunând nici o piedică în ducerea la îndeplinire a muncii şi a înde¬letnicirilor noastre, ci comandantul poate comanda mai de¬parte, plugarul îşi poate ara pământul, iar muncitorul să-şi vadă în pace de lucrurile sale 45. Toate acestea din pricină că nu ni se cere să trăim singuri, la marginea lumii, nici să ne hrănim cu mâncări neobişnuite, nici să ne schimbăm îmbră¬cămintea ori să ne primejduim vreunul din noi sănătatea, sau să facem vreo bravură ce întrece puterile noastre, ci doar, rămânând acasă, aşa cum suntem şi, nepierzând nimic din avutul nostru, să petrecem «cugetând într-una la Legea Dom¬nului».
In acest caz, de ce să nu sfinţim îndeletnicirile noastre, fie chiar şi cu preţul a oricât de grele pătimiri ? Căci, oa¬meni fiind şi în stare de a cugeta la ceea ce mintea ne porunceşte, cum ne-am putea opri de a cugeta la cele mai mântuitoare porunci ale Domnului ? Or, dacă s-a spus că gândul la lucruri deşarte, urâte şi, cum cred toţi, nefolosi¬toare, n-a primejduit viaţa, averea şi nimic din ce are omul, cu atât mai puţin vom putea învinovăţi gândurile bune pen¬tru astfel de roade şi nici să prigonim binele ca pe un izvor al răului.
Şi dacă aceste gânduri nu lovesc în avutul nimănui, de-sigur că nici scârbă nu-i aduc mai multă decât câtă plăcere
44. Rom. 8, 2.
45. Iată într-adevăr un pasaj de respiraţie cu adevărat apropiată
de stoicism. Cum ar spune Seneca : «nimeni n-a putut acuza vreodată
pe vreun înţelept c-ar fi prea sărac» (De beata vita, XXIII). Nu-i de
mirare că acelaşi copist din redacţia a doua vieneză notează într-o
scholie marginală: «într-adevăr meditarea la legea lui Dumnezeu nu
cere de la noi oboseli deosebite şi nici nu ne împiedică de la îndelet¬
nicirile vieţii». Avea dreptate P. Evdokimov să spună (La connaissance
de Dieu selon Ia tradition orientale, Lyon, 1967, p. 72) că stăm în faţa
unei «riguroase spiritualităţi pentru laici recomandate de un laic».
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 177
aduc oricui om averile. Pentru că, dacă ne bucurăm pururea de un bine mai mare, apoi ar putea să fie oare vreun bine mai mare decât cugetarea la Legea Domnului şi la bunătatea Lui, când se ştie că nimic nu întrece în desăvârşire pe Hristos, ultima culme a bunătăţii în lumea întreagă ? Căci dacă nimic nu ne este aşa de plăcut şi drag ca ceea ce-i al nostru, atunci nimeni, oricât s-ar trudi, n-ar putea găsi ceva mai potrivit pentru noi decât cugetarea la Dumnezeu.
După cum am spus mai înainte, noi suntem mai apro¬piaţi de Hristos decât de rudele de sânge, de fraţi, de pă¬rinţi şi chiar decât de viaţa noastră după trup. De unde urmează că de la o vreme, cel care cugetă la Dumnezeu ajunge să-şi simtă mintea mai legată de aceste cugetări decât de altele, căci această rugăciune duhovnicească şi această cuge- tare la Dumnezeu e mai plăcută sufletului odată botezat, decât tot ce se poate închipui, căci îl copleşeşte mai deplin şi mai adânc şi e cea mai frumoasă îndeletnicire din câte ar putea fi. Vorbesc, bineînţeles, de cei care, după baia duhov-nicească a Botezului, nu rămân seci la inimă, sau, după cum îi numeşte Sf. Ştefan pe evrei, «netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi» 46.
Aşadar, petrecerea cu gândul la «legea Domnului» nu aduce nici o pagubă vieţii omeneşti, după cum destule măr¬turii am pomenit mai înainte, ba putem spune că aduce plă¬cere şi bucurie în cei care se îndeletnicesc cu ea, iar pe lângă acestea, cum am mai spus-o, mai aduce şi folos şi ajutor în cele mai mari şi mai frumoase planuri ale noastre, după cum vom arăta şi de-acum încolo când vom vorbi mai îndeaproape despre ea.
întâi şi întâi, sufletul care se lasă stăpânit mereu de gânduri duhovniceşti ajunge să se curăţească de gânduri rele. De aici urmează că Sfintele Taine lucrează în noi o stră¬lucire neumbrită, care rodeşte apoi în suflete un lanţ de binefaceri fără ca noi să ne fi străduit aproape deloc pentru
46. Fapte 7, 51. 12 — Despre viata în Hristos
178 NICOLAE CABASILA
ele47. In al doilea rând, gândurile bune sunt ca un leac pen¬tru sufletele noastre şi cel mai bun dintre balsamuri, căci întocmai după cum gândurile rele trezesc în noi tot felul de patimi urâte, tot aşa, la rândul lui, gândul la virtute tre¬zeşte în noi tot felul de fapte bune, căci gândurile şi vorbele sunt cele care ne îndeamnă să ne formăm cutare sau cutare părere, să vorbim, să facem sau să răbdăm pentru ceea ce credem. Aşa ajung dascălii virtuţilor ^, să înrâurească asu- pra ucenicilor încredinţaţi lor, sădind în sufletele lor gânduri bune, pe când duhurile rele, bagă în capul oamenilor cuge- tări din cele mai viclene. Acestea din urmă ne duc spre fără¬delegi, iar cele dintâi, spre împlinirea poruncilor.
Dacă peste tot este de lăudat cugetarea creştină pentru că duce la virtute, în schimb atunci când ea se îndreaptă tocmai spre Hristos şi spre întreg planul de mântuire pe care El I-a săvârşit pentru noi prin iubirea Sa de oameni, atunci ea ne aduce însăşi viaţa după care însetăm şi fericirea pe care o căutăm 49.
Şi pentru ca să înţelegem mai bine acest lucru, să băgăm de seamă că tocmai această «cugetare la Legea Domnului» este aceea care e în stare să lucreze în noi atâtea roade pentru oare însuşi Hristos ne numeşte «fericiţi». în fond, pe cine fericeşte Cel care, singur, e cu adevărat fericit ? Pe cei săraci cu duhul, pe cei ce plâng, pe cei blânzi, pe cei ce flămânzesc şi însetează după dreptate, pe cei milostivi, pe cei curaţi la* inimă, pe făcătorii de pace, pe cei care pentru dreptate şi pentru dragostea faţă de Hristos îndură tot felul de prigoane
47. In toate cele trei variante manuscrise folosite de W. Gass
e adăugată marginal glosa următoare: «într-adevăr e foarte folosi¬
toare o astfel de meditare, mai ales că însuşi Hristos fericeşte pe cei
ce o săvârşesc». >
48. Indiferent dacă şi în ce măsură prin astfel de «dascăli ai vir-,
tuţilor» trebuie înţelese cercuri sau «saloane» de genul celor de¬
scrise de V. Laurent «La direction spirituelle â Byzance», în Rev. des
etudes bvx., Paris, 1956, p. 48—80), totuşi faptul e semnificativ şi pentru,
N. Cabasila. '
49. ήτουμένη ευδαιμονία, scopul cu care a fost creat omul, după cum
reiese şi din Efes. 1, 10.
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 179
şi de silnicii. Aceştia sunt, vasăzică, părtaşi la adevărata fericire. Dacă băgăm de seamă şi vedem că făptura cea nouă este rodul cugetării la Dumnezeu, iar cununile celor fericiţi tot ea le împleteşte, atunci e lucru limpede pentru oricine că îndreptarea gândului nostru spre «Legea Domnului» şi pe¬trecerea în ea este calea cea mai sigură şi scara cea mai bună ce duce la viaţa cea fericită.
Despre fericirea cea dintâi, adică despre faptul că să¬răcia cu duhul se dobândeşte prin cugetarea la Dumnezeu
Sărăcia cu duhul — sau cum zice Sf. Pavel51, să nu cu¬gete nimeni despre sine mai mult decât trebuie, ci să cugete spre înţelepţire, căci suntem săraci — cine alţii o dobândesc, dacă nu cei care au cunoscut cât de sărac şi de smerit a fost Iisus ? Căci Domn fiind, s-a făcut asemenea robilor, atât cu firea, cât şi cu modul de comportare, Dumnezeu fiind s-a făcut trup 52. Bogat, El a îndurat foame 5;!. Deşi era împărat al măririi, totuşi El fărădelegile noastre le-a purtat. Legat a fost dus Cel ce a dezlegat lumea de păcate. Venit să Împli¬nească Legea, El a fost judecat de cei fără de lege. Unui neam stricat şi ucigaş L-au dat judecătorii pe Acela, Căruia Tatăl «I-a dat toată judecata asupra lumii» 55. Oare câtă mân¬drie trebuie să ai ca să poţi suferi aşa ceva ?
întrucât aproape totdeauna mândria se furişează în su¬fletul omului cu prilejul unor părute fapte bune *, a căror valoare o preţuim prea mult, oricine din cei care au cugetat la viaţa Mântuitorului îşi va aduce aminte că nu poate cere pentru sine nici o laudă în lucrarea de mântuire, căci n-a
50. Matei 5, 3—11.
51. Rom. 12, 3. Sau cum spune şi Sf. Grigorie de Nyssa (Despre
fericiri, traci, de D. Stăniloae, P.S.B. 29, p. 137) : «sărăcia duhului e
smerita cugetare de bunăvoie».
52. Ioan 1, 14.
53. II Cor. 8, 9.
54. Matei 5, 14.
55. Ioan 5, 22. ''■
56. χατόρθωμα — ispravă, rezultat, de regulă pozitiv, Sf. Grigorie
de Nyssa, Cuvântarea catehetică, 366; Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la
Matei, 72, 2, Migne P.G. 56, 664.
180 NICOLAE CABASILA
săvârşit nimic mare, mai ales că nici după mântuire nu şi-a putut păstra liniştea. Câtă vreme Hristos este Cel ce ne-a răscumpărat, căci, după cum se spune, cu preţ am fost răscumpăraţi57, care dintre noi, cei eliberaţi, ne-am păstrat aşa cum am primit, rămânându-ne întreagă şi neatinsă co¬moara sufletească ce ni s-a dat ? Şi oare nu socotim drept mare ispravă atunci când credem că am greşit numai în lu¬cruri mici ? De ce dar să ne facem o părere prea bună despre noi, când, la tot ce dobândim, strădania noastră are un rol atât de mic ?
Dacă Dumnezeu este Cel care lucrează în noi binele cel
adevărat, fără ca noi să ajutăm aici cu prea mult şi dacă
aşa de neputincioşi suntem că nici să păstrăm această co-¬
moară nu suntem în stare decât doar ca pe o lădiţă ne¬
însufleţită, atunci de ce să ne mândrim ? Pentru că şi cei
mai buni dintre noi aşa de plăpânzi sunt când e vorba de
săvârşirea binelui, încât, după ce au ajuns făptură nouă şi
după ce-au ieşit din cristelniţa Botezului şi chiar după ce
s-au împărtăşit din focul sfânt de la altar, ei simt necontenit
lipsa Sfintei împărtăşanii, a jertfelor curăţitoare şi a mâinii
celei de sus, dacă nu vor să ajungă uneori la treapta cea
mai de jos a păcătoşeniei. Mărturie ne stau mucenicii care
au luat asupra lor toate suferinţele numai să poată împlini
binele şi virtutea şi s-au luptat cu vitejie contra tuturor pă-¬
catelor. Apoi, cei ce s-au sălăşluit prin munţi fugind de zgo-¬
mot şi de lume ca din faţa ciumei, numai de dragul unirii
cu Hristos , săvârşind cele mai frumoase fapte bune din
câte îi sunt date omului să facă şi ridicându-se în ochii lui
Dumnezeu mai sus decât s-ar fi putut ridica oricine şi care, fără să-şi pună deloc nădejdea în puterea lor, ci încrezân-
du-se numai în Domnul, au ajuns să cadă pradă celor mai
57. I Cor. 6, 20 ! I Petru 1, 18.
58. Expresia «fugea de lume» am tradus-o după Sfântul Grigorie
de Nyssa, în De virginitate 3, Migne, P.G. 46, 325, unde s-a folosit
expresia <·*,όι·<ή ζωή», viaţa de toate zilele, viata din lume. La fel
Teodorei, Istoria bisericească, 56, 2 citat după G.W.H. Lampe, A Pa¬
tristic Greek Lexicon, p. 762.
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 181
mari batjocuri, dar nu s-au dat înapoi din faţa nici unei înjosiri.
Atunci ce pricină avem de a ne crede mai vrednici decât suntem ? Pentru isprăvile noastre ? Dar ele nu-s deloc mari. Pentru vredniciile noastre sufleteşti ? Dar nici ele nu-s ale noastre. Pentru că am «păstrat depozitul» ? Dar nici măcar nu l-am păstrat, ci l-am prădat. Că avem în noi «pecetea lui Hristos» ? Dar tocmai mândria noastră arată că nu purtăm această pecete, căci nici o legătură nu este între cei mândri şi Hristos, care «e blând şi smerit cu inima»59, şi mai ales că se întâmplă că, potrivnic tuturor aşteptărilor, mândria cade de la sine şi se vădeşte din amândouă părţile, căci la urma urmei ea e nici mai mult şi nici mai puţin decât patimă deşartă. Pentru că dacă, peste tot, ne preţuim într-un fel oarecare, totuşi nu trebuie să ne preţuim peste ce suntem60, căci atunci însemnează că suntem departe de Dumnezeu şi nu gândim nici ca oameni sănătoşi. Doar întru fărădelegile noastre n-avem deloc de ce ne socoti mari.
Fericirea a II-a: duhovniceşte pot plânge numai cei ce cugetă la Legea Domnului
Dacă ai sta să iei seama la viaţa Domnului Hristos, te-ai întrista şi ai plânge într-adevăr când ţi-ai aduce aminte ce plan a iscodit Mântuitorul pentru a ne putea mântui, la care noi n-am răspuns decât cu nepăsare şi cu somn înstăpânit pe sufletele noastre ! Pentru că, dacă pierderea unor lucruri scumpe ne întristează şi chiar numai aducerea aminte de ele ne stoarce lacrimi, în schimb cugetarea la Legea Domnului ne aduce aminte ce comoară am pierdut, după ce, având-o în mâinile noastre, ou aceleaşi mâini am şi împrăştiat-o. Şi dacă oricât de nerecunoscători am fi, totuşi moartea unui cât de mic binefăcător al nostru ne roade şi ne rupe inima de durere, în schimb gândul la Dumnezeu ne face să vedem cât au fost de mari bunăvoinţa şi dragostea Lui faţă de noi, cu
59. Matei 11, 24.
60. Rom. 12, 3.
182 NICOLAE CABASILA
toată lenevia şi nerecunoştinţa noastră. Căci întâi de toate, El S-a pogorât din cer61 ca să ne cerceteze, a luat înfăţişare şi glas asemenea nouă, iar ca să ne arate ca e de acelaşi neam şi de acelaşi sânge cu noi, a binevoit să îndeplinească amândouă asemenea slujiri în fiinţa Sa, numai spre a face să crească dragostea noastră faţă de El.
Ca să ne mărturisească şi mai mult dragostea cu care ne-a iubit El, a făcut şi mai mult. Căci dacă fiecare se iu-beşte mai mult pe sine însuşi şi cel mult şi pe unele rudenii, anume cu atât mai mult cu cât se crede el mai bun decât toţi ceilalţi, în schimb Domnul Hristos, dornic să se facă stăpân pe cel mai bun şi mai tainic ungher al inimii noastre şi voind să ne arate o dragoste nu la fel cu aceea pe care noi o arătăm rudeniilor noastre, ci la fel cu dragostea cu care ne iubim pe noi înşine, ne-a iubit nu ca pe unii care suntem de un neam cu El, arătându-ne-o aceasta prin faptul că a luat asupra Sa firea noastră, ci că s-a şi împărtăşit din ace¬laşi trup, din acelaşi sânge şi acelaşi duh, pentru ca prin aceasta să ajungă pentru fiecare din noi un alt «eu» 62. Iată cât de mult a umblat în căutarea noastră şi n-a lăsat nici un ungher din inima noastră în care să nu fi intrat, ci ne-a dovedit că e binefăcătorul nostru, frate şi alt eu şi nici nu S-a mulţumit numai să zică cu cuvântul — ca atunci când a făcut cerul —, ci prin sudori de sânge şi prin chinuri, de care El n-a fost vrednic, suferind patimi, fărădelegi, răni şi la urmă chiar moarte.
In schimb, noi nici nu ne arătăm mulţumiţi pentru atâtea binefaceri şi nici nu ne gândim să-L răsplătim cu ceva, ci ne-am purtat foarte urât faţă de El, încât ar fi avut dreptul să Se scârbească de noi că umblăm numai după ce ne place nouă şi ne aruncăm astfel spre prăpastia, din care El a umblat atât de mult să ne scoată şi fugim într-una spre
|v 61. Ps. 17, 11.
i 62. Expresie pe cât se pare aristotelică: Etica nicomahică, IX, 4,
; 1166, cf. U. Neri, op. cit., p. 313
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 183
ceea ce El ne-a rugat să nu ne apropiem, sau, într-un cuvânt, făcându-ne noi vrednici de cea mai urâtă dintre fărădelegi. Astfel stând lucrurile, câte gemete şi câte lacrimi n-ar fi tre¬buit să vărsăm noi, care ne-am purtat în felul acesta şi am batjocorit pe Mântuitorul şi tot ce a făcut El ? Ca şi când Domnul pe altcineva fericea, iar nu pe noi, şi ca şi cum nespusa Lui bunătate nu peste noi s-ar fi revărsat.
De obicei ne închipuim că trebuie să ne pese numai de ceea ce ne aduce un folos. Acest drept mi-1 apărăm prin vorbe, prin fapte, prin năzuinţe, uneori chiar cu preţul unor jertfe mari, şi anume ori că lucrăm în agricultură, ori con-ducem o armată, ori îndeplinim alte slujbe obşteşti, de obicei numai ale noastre treburi le urmărim. Ştim şi care e pri¬lejul cel mai potrivit pentru câştig, căci când e vorba de al nostru, de dreptate şi de ceea ce credem că ni se cuvine numai nouă, totdeauna ni-e plină gura, ca unii care, atunci când e vorba de treburile noastre, ştim să ne îngrijim în chip minunat. Numai când e vorba de adevăratele trebuinţe ale fiinţei noastre o ştim mai puţin, atunci socotindu-ne mai slabi decât alţii. Dar chiar dacă n-am avea alte pricini, totuşi noul plan de mântuire ar trebui să ne îndemne să ne schim¬băm viaţa, căci acest plan a răsturnat şi a schimbat toate, a făcut ca cei din adâncurile pământului să vadă cele din înaltul cerului, pământul să întreacă cerurile, tiranul întregii lumi a ajuns acum în lanţuri, iar cei odinioară robi au ajuns acum să-i calce ei pe cap. Dumnezeu S-a arătat acum purtând trup şi încă un trup plin de răni şi de sânge, pe care-i varsă pe Cruce. Dar trupul mort al acestui Fiu al Omului ajunge să zguduie pământul şi dă din nou viaţă celor morţi. Toate acestea au un singur rost : ca omul să-şi cunoască Stăpânul, să se ridice deasupra păcatului şi să privească numai spre cer. Iar dacă şi în faţa atâtor grămezi de binefaceri, noi ră¬mânem tot cu braţele încrucişate şi nesimţiţi ca nişte chipuri cioplite, care se feresc doar să nu le lovească trăsnetul, atunci se poate închipui ceva mai nemernic decât noi ? Şi atunci
184 N1COLAE CABASILA
cum să n-avem dreptul să socotim toată viaţa drept prilej de pestilenţială întristare şi jale ?
Şi ce ne face să plângem ? Boala ? Dar nu suntem noi bolnavi în tot ce avem mai bun în noi ? Lipsa ? Dar nu-i cu atât mai rea lipsa noastră decât a celor goi cu cât ne lipsim de o bogăţie cu mult mai necesară şi mai preţioasă ? Căci lipsa de aici de jos, de pe pământ, trebuie să înceteze odată, pe când moartea nu numai că nu poate pune capăt suferinţei, dar încă o face să crească şi mai mare dincolo, prin ruşinea care ne va apuca atunci. Sau poate o nebunie fără vindecare ? Oare nu necuratul e acela care ne ia min¬ţile şi care a vărsat peste noi atâta nebunie ? Căci dacă e o nebunie să te arunci în sabie ori să umbli pe marginea pră-păstiilor şi să te azvârli în ele sau să întorci spatele la prie¬teni şi să te arunci în braţele celor mai răi vrăjmaşi, oare ce altceva facem noi fugind de Cel ce ne iubeşte, căutând în schimb să ne întovărăşim cu cel rău ? Oare nu ne îndreptăm în felul acesta cu paşi repezi spre gheenă, făcând toate spre a intra în ea ?
Astfel, dacă ne dăm seama de toate nenorocirile acestea, am avea dreptul într-adevăr să plângem şi să gemem. Dar ca să ne dăm seama de ele, ca să le judecăm aşa cum sunt şi pentru ca să nu mai spunem că nu ne-am dat seama de ele, trebuie mai întâi să cunoaştem bunăvoinţa, bogăţia şi înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care Hristos ni le împărt㬺eşte fără ca să ceară nici o suferinţă din partea noastră şi de care să ne putem apoi bucura după cum vrem ; toate aces¬tea numai să vrem. Pentru că inima ne porunceşte, la urma urmei, mai curând să suferim necazuri, numai să fim fericiţi, iar de dragul de a trăi veşnic la lumină, mai bine să răbdăm un timp întunericul63. Dar aşa ceva nu scoate lacrimi celor căldicei la inimă, ci numai celor cu sufletul arzând, singurii în stare să simtă ce mare a fost pierderea unui bine. Numai oameni ca aceştia din urmă suferă de bună voie astfel de
63. Ioan 3, 19.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 185
dureri, ba unele şi mai mari, şi se cred a fi vrednici de ju¬decata cea mai aspră, deoarece îşi aduc aminte că pe Cruce S-a înjunghiat însuşi Dumnezeu, Cel căruia toate I se supun, care se declară răscumpărat de noi numai pentru că a putut, Dumnezeu fiind, să îmbrace fire omenească, pentru ca din oameni să ne facă dumnezei, pentru ca în locul pământului să aducă cerul, în loc de robi, ce eram, să ne facă împăraţi, iar în locul necinstei, ou care ne năşteam, să ne aducă mă¬rirea cea adevărată. Pentru toate acestea a îmbrăcat Domnul haină pământeană. Stăpânul tuturor a luat chip de rob, iar împăratul măririi s-a lăsat răstignit, călcând în picioare ru¬şinea păcatului.
Fericirea a 111-a: Blândeţea se câştigă tot prin petrecerea cu gândul la Dumnezeu
Blândeţea, stăpânirea mâniei şi purtarea frumoasă faţă de cei ce ne-au supărat fac parte din înţelepciunea, pe care Mântuitorul a arătat-o în lume pe multe căi, dar cea mai însemnată dintre toate e pilda vieţii Sale şi a patimii îndu¬rate pentru noi. Mai întâi, Domnul a luat asupră-Şi trup şi sânge de dragul acelora care îl întristaseră atât de mult, a venit să slobozească pe cei de la care a ajuns să s-aştepte la toate batjocurile, pe cei care întunecă, prin răutăţile lor, chipul Său şi binefacerile Domnului şi care astfel sunt ne¬putincioşi de a mai săvârşi vreo faptă bună. Pentru că a scos din om nişte duhuri necurate a ajuns nici mai mult nici mai puţin decât să fie numit ca Beelzebut64, căpetenie a demonilor, şi alte lucruri şi mai rele decât acestea, ceea ce însă nu L-a oprit de a merge mai departe pe drumul Său.
Unul din ucenicii Săi s-a lăsat cumpărat de cel rău, Dom¬nul însă nu I-a scos din ceata apostolilor, ci I-a lăsat şi pe mai departe în apropierea Sa65, ca şi pe ceilalţi prieteni ai săi. Stă la masă cu ucigaşul Lui şi ca sfetnic de taină şi-a
64. Matei 9, 34 ; 12, 23; Marcu 3, 22. 66. Matei 26, 23; Ioan 10, 26.
186 NICOLAE CABASILA
ales pe trădătorul Său. Îl împărtăşeşte cu sângele Său, se lasă îmbrăţişat şi la urmă chiar sărutat de el.
Intr-un cuvânt, tot ce a fost nemaipomenit, totul a fost încercat pentru noi. A murit pentru cei pe care i-a umplut de bunătăţi şi chiar după ce-au primit aceste binefaceri tot ei au scos sabia asupra Lui, iar prietenul Său comanda ceata celor ce căutau să-L ucidă67. Sărutarea a fost semnalul prin¬derii, iar Cel ce pătimea acestea se purta atât de senin şi de plin de bunăvoinţă încât unul din copoii aceia, rănit de un ucenic, n-a fost lăsat cu rana nevindecată, ci punându-i la loc urechea, îndată i-a vindecat-o68. Şi Domnul nu i-a făcut nimic şi nici foc n-a vărsat peste nemernici69, după cum nici trăsnete din cer n-a 'trimis peste cei oare ar fi fost vrednici nu numai de atâta, ci şi de mai rău, ei, care, cu toate că au văzut mărturiile puterii Lui suprafireşti şi de bunătate nemaiîntâlnită, totuşi nici de cea dintâi nu s-au înfricoşat, nici de cealaltă nu s-au ruşinat.
Cel, spre care cetele îngereşti nu îndrăzneau să pri-vească, mergea de bună voie în urma celor ce-L duceau. îi legaseră şi mâinile, cu care dezlegase pe vameşi de legăturile atâtor boli şi-i slobozise de tirania duhurilor necurate. Pe: sluga care L-a lovit cu palma n-a omorât-o, cum s-ar fi crezut, ci cu deosebită blândeţe şi bunătate i-a cerut doar socoteală şi pe cât a putut a schimbat părerea tuturor asupra sa. In cele din urmă osândit la moarte de judecătorii cei fără de lege; Domnul ascultă în linişte sentinţa, iar după ce această sen- tinţă s-a adus la îndeplinire, bătut în cuie, El e atât de de- parte de a-şi retrage dragostea faţă de ucigaşii Săi, încât, dimpotrivă, roagă pe Tatăl Său să nu le ia in seamă acest păcat săvârşit faţă de Fiul Său cel Unul născut. Şi nu numai că nu i-a uitat, ci încă le-a luat şi apărarea cu un glas plin de toată dragostea şi fierbinţeala : «Părinte, iartă-le lor, că
66. Matei 26, 49. *
67. Matei 26, 47.
68. Luca 22, 51. ....... :
69. Luoa 9, 54.
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 187
nu ştiu ce fac» 70, întocmai ca un tată iubitor care se milos ti-veşte de fiii care din pricina vârstei au săvârşit nebunii şi îndeamnă pe dascăl să privească cu bunăvoinţă aceste greşeli ale lor. Cu astfel de vorbe pe buze şi-a dat duhul Fiul Omu¬lui 71. Când apoi s-a sculat din morţi şi a vrut să facă părtaşi la biruinţa Lui pe cei ale căror inimi rămăseseră încă cre¬dincioase, fără a-Şi mai aduce aminte în ce primejdii L-au părăsit şi au fugit ziua în amiaza mare, Mântuitorul îi cheamă pe ucenici, le hotărăşte locul de întâlnire 72, iar când S-a arătat mai târziu în mijlocul lor, nu-i mai învinuieşte că au fugit, ba se pare că nu mai ţine minte că L-ar fi părăsit şi, cum întăriseră cu toţii vorba că-I vor împărtăşi soarta până la moarte 73, nici nu le-a adus aminte de acele întâmplări, gân-dindu-se doar numai la suferinţele adevărate care vor veni, iar nu la cele de atunci. Nimic din ce s-ar fi cuvenit, ci, împărtăşindu-le binecuvântarea păcii şi a Duhului Sfânt, le încredinţează purtarea de grijă a lumii întregi74, făcându-i căpetenii ai întregului pământ.
Aceasta în ce priveşte întâi ceata celor 11 apostoli. Cât despre «verhovnicul» Petru, care după atâtea mărturii de dragoste totuşi L-a trădat, lui ce i-a făcut ? Nu numai că n-a mai adus vorba de lepădarea lui şi de legămintele pe care le-a călcat 75, că adică chiar şi moarte va suferi pentru învă-ţătorul său — pentru ca scurtă vreme după aceea să se lepede de El —, ci-i dă şi lui acum, întocmai ca şi celorlalţi apostoli, putere de a-I vesti învierea, iar după ce i-a dat această cinste îl întâmpină foarte prieteneşte, ispitindu-1 sa vadă cât îi este de mare dragostea şi întrebându-1 dacă el îl iubeşte mai mult decât ceilalţi. Când Petru a simţit că-1 ispiteşte în dragostea lui, a răspuns da, iar după ce din nou I-a întrebat şi I-a răspuns iarăşi că-L iubeşte, după părerea
70. Luca 23, 34.
71. Matei 27, 50.
72. Matei 28, 17.
73. Matei 26, 36.
74. Matei 26, 19—20; Marcu 16, 16.
75. Matei 26, 71—74.
188 NICOLAE CABASILA
mea încă I-ar mai fi întrebat şi mai mult decât a treia oară^ dacă Petru, întristat, nu L-ar fi oprit şi dacă pentru a arăta că-L iubeşte I-ar mai fi dat şi alte răspunsuri supărate Celui care pe toate le ştie.
Toate acestea bineînţeles nu pentru că nu ar fi cunoscuţi
deplin pe prietenul Său. A crede aşa ceva ar fi să ne înşelăm*
după cum tot aşa ne-am înşela de-am crede că nici el n-ar
fi cunoscut pe Domnul, căci în amândouă cazurile ne-am
îndepărta de adevăr. Ci prin aceasta Domnul a vrut să arate,
că nu-i supărat deloc pentru făgăduinţele pe care I le făcuşi
odinioară şi le călcase, dar dacă nu I-ar fi întrebat de mai
multe ori pe Petru, n-ar fi putut trezi în el iarăşi dragostea!
oare începuse să se stingă 76. Fiindcă, punând astfel de întrebări
şi primind astfel de răspunsuri, Domnul a ajuns să întă-
rească iarăşi dragostea în chip deosebit, iar când i-a adus
aminte de vechea prietenie şi au stat de vorbă despre ea,
Domnul nu numai că a făcut-o să crească, ci chiar dacă n-ar
fi avut ea rădăcină, El tot ar fi sădit-o. ·'
Iată, aşadar, cum ştie Mântuitorul să lepede orice urmă
de mânie când se cade. Dar chiar şi când propovăduieşte şi
învaţă, nu pune El oare mai mare preţ pe blândeţe decât pe
orice altceva ? Căci ne spune doar că nici rugăciunea şi nici.
jertfa nu le primeşte dacă sunt făcute în stare de mânie Tl sau
de ciudă. Până şi iertarea păcatelor, acest dar al tuturora, pe.
care Domnul ni I-a adus din cer, nu se va împărtăşi nici
unui om care din pricina trebuinţelor lui va sta mânios şi
chiar de ar vărsa şiroaie de lacrimi şi de sudori în rugăciu-¬
nile lui, iar trupul şi I-ar străpunge cu sabia sau I-ar arunca
în foc78, nici atunci nu I-ar asculta Dumnezeu. ;
Iată dar cât de mare a fost blândeţea Mântuitorului încât şi cei ce cugetă la viaţa Lui se îmblânzesc faţă de cei ce-i supără, lucru pe care însuşi I-a spus, că : de Mă veţi
76. Ioan 21, 15—17.
77. Matei 5, 23.
78. I Cor. 13, 3.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 189
cunoaşte mai de aproape şi veţi vedea cât sunt de blând, aşa vă veţi face şi voi : «Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre» 79,
Dar mai este şi un alt chip, în care gândul la viaţa lui Hristos rodeşte în noi pârga blândeţii : sufletele celor ce caută Legea Domnului ajung să se aprindă de dragoste după Sf. împărtăşanie. Căci, de această Sfântă Masă nu te poţi apropia când ai inima înciudată. De aceea, sufletele celor ce cugetă la Dumnezeu se vor apăra şi se vor păstra curate, căci sângele vărsat încă de la început în scopul tuturor împăcărilor nu va răbda pe bună dreptate ca sufletele lor să ajungă sub stăpânirea urgiei şi a mâniei. Pentru că după glasul Fiului, întocmai ca şi sângele lui Abel, s-a înălţat până la Tronul Tatălui ca să ceară iertare ucigaşilor şi n-a cerut să le facă judecată celor ce au prigonit pe Hristos şi nici răzbunare n-a cerut, cum a strigat sângele Lui Abel asupra fratelui său Cain ^ ; dimpotrivă, El a iertat totul, iar când îl junghiau, El şi atunci cerea iertare ucigaşilor Săi81.
Despre fericirea a IV-a: Virtutea dreptăţii se dobândeşte tot prin cugetarea la Legea Domnului
în chip cu totul deosebit ajung să îndrăgească dreptatea acei creştini care, cugetând zi şi noapte la Legea Domnului 82, văd pe Stăpânul lumii însetat aşa de mult după dreptate încât stă o viaţă întreagă în mijlocul robilor, a celor osândiţi, sfâşiaţi şi chiar morţi, numai ca să le poată da tuturora câte o răsplată. Pe lângă aceasta, El a arătat atâta cinste şi ascul¬tare Tatălui ceresc, cum până atunci nimeni n-a fost în stare să-i arate. Dar în acelaşi timp lanţuri, batjocură şi ruşine va da tiranului, căruia-i va smulge toată puterea, pe care o are pe nedrept, şi ca pe un stăpân înşelător îl va alunga din drep¬turile pe care şi le-a luat asupra noastră.
79. Matei 11, 29.
80. Fac. 4, 10.
81. Evr. 12, 24.
82. Ps. 1, 1.
190 N1COLAE CABASILA
Despre fericirea a V-a: Şi milostenia se câştigă prin petrecerea în Legea Domnului
De unde vin îndurarea, împărtăşirea durerii şi simţirea nenorocirii altuia ca şi când ele ar fi ale tale, dacă nu, pe de o parte, de la gândul că, deşi nevrednici de milostivire, totuşi suntem miluiţi, chiar fără să ne aşteptăm, fiind slo- boziţi din robie, din prinsori, din cătuşe şi din furia «e ne-ş ţinut legaţi, iar pe de alta, de la aducerea aminte a şirului nesfârşit de răutăţi care ne-au copleşit, ale unui tiran pe zi trece tot mai sălbatic şi mai înfuriat, în timp ce noi găseam din toate părţile în singurătate şi în neputinţă de a ni se întinde o mână de ajutor ? Eram cu totul lăsaţi în puterea acestui tiran, care putea face cu noi ce-i plăcea, eram ca o turmă mânată de dinapoi la junghiere, iar pentru toate durerile şi suferinţele noastre nici o mângâiere, nici un leac, nici din afară, nici din noi, din partea noastră şi nici de la cei de un neam cu noi, ci toţi erau deopotrivă de ne¬putincioşi în a veni în ajutorul firii omeneşti. Dar ce zic de leac, când nici măcar la doctor nu te puteai gândi şi nici să-i ceri ajutor ?
Aflându-ne într-o stare aşa de nenorocită, nu un înger sau vreun trimis de-al Său83, ci însuşi Domnul S-a milosti-vit de noi într-un chip nemaipomenit, neînchipuit şi mai presus de orice cuvânt ce s-ar putea apune, El oare a suferit împotrivirea şi batjocurile noastre. Şi nu S-a mulţumit numai să ne scape de răutăţi şi să ia asupra Sa toată vina greşelilor noastre, ci într-adevăr a suferit şi a mutat sufe¬rinţele de pe umerii noştri pe umerii Lui, învoindu-Se să treacă drept un om vrednic de milă, numai şi numai să ne poată face pe noi fericiţi. Căci precum zice Sf. Pavel: «în zilele trupului Său» 8*, în faţa multora S-a arătat El ca unul din cei care cerşesc milă şi lumea L-a şi miluit, omorându-L cu moarte nedreaptă, iar în drumul Lui spre moarte femeile
83. îs. 63, 9.
84. Evr. 5, 7.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 191
«se loveau ou pumnii în piept şi se tânguiau» 85. Dar această privelişte a suferinţei n-au avut-o numai cei ce L-au văzut atunci cu ochii lor, ci şi Isaia, care de departe privind, n-a putut vedea această vedere fără să nu-1 podidească lacrimile şi tânguindu-şi glasul ca şi când ar fi plâns după un morţi suspinând a grăit: «Văzutu-L-am şi n-avea chip, nici fru¬museţe, ci înfăţişarea Lui te făcea să-ţi acoperi faţa, iar pri¬virea Lui era cea mai oropsită dintre fiii oamenilor» ^,
Oare cu ce s-ar putea asemăna această privire plină de milă a Mântuitorului nostru, oare nu împărtăşea durerile celor necăjiţi numai cu gândul şi cu dorinţa, ci în tot ade¬vărul lui crud, El căruia nu I-a fost destui că S-a făcut părtaş cu noi, în dureri, ci toate le-a luat asupra Sa, învrednicin-du-Se să moară chiar o moarte ca noi ? Există oare pricini pentru care ar putea cineva să arate o milă mai mare decât aceasta ? Căci dacă în urma suferinţei noastre ne înmuiem îndată ce vedem şi pe alţii copleşiţi în durerile lor de ace¬leaşi nenorociri ca noi, vă întreb : mai este oare atunci vreo durere pe care să n-o fi gustat ? Alungarea din adevărata noastră ţară ? lipsa ? Boala ? Robia cea mai sălbatică sau rătăcirea cea mai amarnică ? De toate acestea, oricât de mari ar fi ele, ne-am mântuit prin adâncurile milostivirii Dumne¬zeului nostru.
De aceea se cade să ne fie milă, când cineva dintre noi suferă şi să arătăm celor cu oare împreună am dus jugul robiei, aceeaşi îndurare, pe oare a revărsat-o peste noi Stă¬pânul nostru al tuturor care să ne facă să înţelegem că. urmând pilda dumnezeieştii Lui iubiri de oameni, se cade să ne purtăm cu milă faţă de semenii noştri, după cuvântul Dom¬nului : «Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este» 87.
85. Le. 23, 27.
86. îs. 53, 2—3.
87. Luca 6, 36.
192 NICOLAE CABAS1LA
Fericirea a Vi-a : Şi curăţenia inimii ne-o dă tot cugeta¬rea la Dumnezeu
Ca să ne ţinem inima curată şi să ne sfinţim sufletul, oare de câtă luptă şi strădanii avem nevoie, şi sudorile noastre cu cât mai necesare sunt decât cugetarea şi purtarea în Legea Domnului ? La drept vorbind, aici nu-i vorba numai de un rod al îndreptării cugetului nostru spre Dumnezeu, ci adevărata curăţie a inimii înseamnă o îndreptare hotărâtă a minţii noas¬tre către Dumnezeu. Pentru că întâi de toate petrecerea în astfel de gânduri înseamnă alungarea gândurilor celor rele. Or, tocmai în aceasta constă curăţenia inimii. Căci în noi se află două vieţi şi două naşteri : o viaţă duhovnicească şi una tru-pească, precum şi o naştere după trup şi alta după suflet. Trupul stă sufletului împotrivă, după cum şi sufletul trupu¬lui m, căci, fiind potrivnice, nu se împacă şi nu se suferă unul pe altul. Sigur însă că acea pornire care va putea pune stă¬pânire pe gândurile şi pe dorinţele noastre, aceea va ajunge să conducă şi pe cealaltă.
În al doilea rând, precum amintirea naşterii şi a vieţii
celei după trup şi grija de a ne îndrepta mintea asupra lor
trezesc în noi poftele cele mai urâte şi ne umplu de necu-
răţie, tot aşa şi naşterea după duh89, păstrându-ne în minte urmele vii şi puternice ale acestei vieţi şi ale hranei sale corespunzătoare, e de aşteptat să trezească în noi dorul de a ne ridica de pe pământ la cer.
Despre fericirea a VII-α : făcător de pace este numai acela care umblă în Legea Domnului
întrucât «Hristos este pacea noastră, El care a făcut una din cele două lumi, surpând peretele din mijloc al despăr¬ţituri! şi desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său» 9° şi tot ce a
88. Gal. 5, 17.
89. Această amintire (μ,νήμη) pe care o reactivează în noi per¬
manent lucrarea Duhului, începând de la Botez, ne aduce aminte de
cugetarea Sfântului Marcu Ascetul, care afirma că într-adevăr ne-am.
curăţat prin Botez, dar «mai suntem datori şi cu lucrarea» (citat după
D. Stăniloae, Filocalia I, p. 226—227, 282—300).
90. Efes. 2, 14.
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 193
făcut a făcut din pacea sufletului Său, oare la ce vor da întâietate, dacă nu păcii, sufletele a căror primă grijă şi năzuinţă este să cugete într-una la Legea lui Dumnezeu ? Aceşti oameni vor «urmări calea păcii», cum zice Sf. Pavel91, dincolo de orice, vor urni şi pe alţii în căutarea ei, vor înlă-tura ura deşartă şi vor înceta de a se mai învrăjbi, ştiind că pacea e atât de preţioasă, încât pentru aceasta s-a coborât Domnul din cer pe pământ şi a răscumpărat pe om, din bogat ce-a fost92 şi stăpân al lumii întregi, nimic n-a găsit vrednic să fie preţuit decât această pace, pentru care Şi-a vărsat sângele. Iar întrucât a văzut că în întreaga lume a celor zidite nu se afla nici o făptură oare să fie vrednică de pacea şi de împăcarea pe care a adus-o, Domnul a făcut o făptură nouă, din sângele Său, făcându-Se prin aceasta şi împăciuitor, şi «Domn al păcii» 93. De aceea, credincioşii, care se închină sângelui Acestuia94, ce altceva ar trebui să facă pentru a-şi împăca trebuinţele lor, decât să ajungă «făcători de pace» între oameni ?
Despre fericirea a VIII-a : Cel ce petrece în Legea Dom¬-
nului dobândeşte statornicie în prigoană
Dacă măreţia şi frumuseţea dreptăţii, adică a virtuţii, în general, nu înfloresc în chip desăvârşit decât în făptura plină de bunătate a Mântuitorului, singurul în oare virtutea se arată curată şi fără amestec — căci n-a săvârşit nici un păcat95, iar puternicii lumii acesteia96 n-au aflat nici o vină în acest suflet dumnezeiesc şi nici pe faţă nu I-au putut zări urme de mânie, cu toate că-L priveau ou ochi iscoditori —, e lămurit lucru că numai aceia se vor aprinde de dorul după Hristos şi după bine, care vor umbla cu statornicie în Legea Domnului şi oare pentru aceasta nu au nevoie a mai încerca
91. Rom. 14, 19.
92. II Cor. 8, 9.
93. îs. 9, 2.
94. Adică lui Hristos euharistie.
95. I Petru 2, 22.
96. Ioan 12, 31.
— Despre viata în Hristos
194 NICOLAE CABASILA
cine ştie ce mijloace neîntâlnite. In felul, acesta, vom ajunge să cunoaştem frumuseţea desăvârşirii şi a jertfelniciei Mân-tuitorului, iar odată cunoscându-le le vom şi iubi, după cum se întâmplă totdeauna, căci trebuie să cunoşti, spre a putea iubi. Tot în felul acesta şi pe Eva a dus-o la pierzare rodul pomului oprit, căci, precum scrie în Si. Scriptură, «ea a cu¬noscut că mărul era frumos la vedere şi bun la gustare»97.
Despre fericirea a IX-a: Ca să fii bucuros când cei răi te prigonesc pentru dreptate şi pentru numele lui Hristos, numai gândul îndreptat spre Dumnezeu poate împlini aceasta 98
Când te laşi stăpânit de dragostea faţă de Hristos şi de dorul după desăvârşire, atunci nu-ţi vine greu să suferi şi prigoane din pricina lor şi să auzi vorbele cele mai urâte, chiar să fugi, dacă trebuie, toate acestea îndurându-le cu bucu¬rie, la gândul că în schimbul lor vei dobândi o răsplată cu mult mai mare şi mai frumoasă în ceruri". Căci dragostea fraţilor de luptă pentru căpetenia lor le dă atâta încredere în el, încât sunt siguri că el va câştiga lupta şi că nădejdi bune îi vor răsplăti nu peste mult 10°. Tot astfel şi cei ce cugetă într-una la Legea Domnului şi caută la frumuseţea vieţii Fiului Său ajung de la o vreme să câştige darul sme¬reniei şi să se convingă cât este omul de neputincios, încât la un moment dat îi face chiar să se întristeze. Dar în curând vor sălta de bucurie, se vor face mai blânzi, mai drepţi, ou dragoste faţă de semeni, înţelepţi, slujitori ai păcii şi ai împăcării dintre oameni şi atât de legaţi de Hristos şi de1 săvârşirea binelui, încât, nu numai că rabdă fără murmur, dar sunt în stare, pe lângă acestea, şi să se bucure şi să se veselească în mijlocul batjocurilor şi al prigoanelor101.' în sfârşit, tot de acolo vine şi puterea pe care o câştigăm, de
97. Fac. 3, 6.
98. In unii codici, capitolele despre fericirile VIII şi IX sunt unite
Într-unui singur.
99. Matei 10, 23 ; 5, 12.
100. I Cor. 9, 24.
101. Fapte 5, 41. -l -v .
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 195
a fi în stare să gustăm fericirea, de a stărui pururea în bine, de a împodobi cu frumoasă înfăţişare sufletul nostru, de a păstra neatinsă comoara pe oare o sădesc în noi Tainele şi de a ne feri să spurcăm sau să sfârtecăm haina cea împă-rătească cu care ne-am îmbrăcat.
De aceea, pe cât e de firesc ea omul să aibă minte şi să se folosească de ea102, tot -pe atât de firesc este ca, atunci când cugetăm, gândirea· noastră să se îndrepteze spre făptura neîntrecut de bună a lui Hristos, mai ales că modelul1U3 pe care oamenii trebuie să-i aibă înaintea ochilor pentru a ne putea conduce pe noi şi pe cei din jurul nostru, este tot Domnul Hristos, Care şi înainte şi acum şi întotdeauna a arătat oamenilor, prin pilda vieţii Sale particulare şi obşteşti, dreptatea cea adevărată. Mântuitorul ne este şi răsplată şi cunună, de care ne învrednicim prin luptă.
Drept aceea, spre El trebuie să ne aţintim privirile şi după El se cade să ne îndreptăm viaţa ca să ajungem să-L· cunoaştem pe cât este cu putinţă şi spre a ne învăţa cum trebuie să suferim. Căci siguranţa răsplătirii mai îmblânzeşte în alergători pornirile luptei celei lăuntrice : cu ochii ţintă la cununa ce le sită în faţă104, ei suferă prigonirile ou o atât mai mare răbdare, pe cât de mare este strălucirea cununii asupra căreia li s-au aţintit ochii. Dar în afară de acestea, cine nu ştie că El, fiind cel oare ne-â răscumpărat cu preţul sângelui Său, tot El este singurul Căruia se cade să-i slujim şi Căruia trebuie să-i închinăm -toartă viaţa noastră : trup, suflet, dragoste, puterea minţii şi a judecăţii ? De aceea' şi Sf. Pavel a zis că nu suntem ai noştri, căci cu preţ am fost răscumpăraţi» 105.
Doar chiar dintru-nceput, aşa a fost adusă firea omului pe lume, pentru ca prin minte şi voinţă să ajungă făptură nouă, judecata minţii de aceea ni s-a dat, ca să putem cu-
102. Aristotel, Etica nicomahică, X, 7, 1178 (trad. rom., p. 347—350).
103. Sf. Atanasie, Contra gentes 4, Migne P.G. 25, 9.
104. Filip. 3, 14.
105. I Cor. 6, IS-.20.
196 N1COLAE CABASILA
noaste pe Hristos, voinţa, ca să ne avântăm spre El, iar adu¬cerea aminte, pentru a-L purta în noi, toate acestea aşa fiind rânduite din pricină că El a fost modelul după care s-au zidit toate făpturile. Căci nu Adam cel vechi a fost model pentru Adam cel nou, ci cel vechi a fost luat după chipul Celui nou 106. Pentru că dacă se zice că omul cel nou a fost zidit după asemănarea celui vechi, aceasta se înţelege ou privire la firea stricăcioasă, pe oare acesta a început-o şi pe oare Celălalt a luat-o asupra Sa pentru ca în trupul Său să vindece neputinţele firii prin leacuri cereşti sau, cum zice Sf. Pavel, «moartea să fie înghiţită de viaţă» 107.
Pentru noi care îl cunoaştem de mai demult ca strămoş, Adam cel nou s-a făcut începătura firii omeneşti, dar pentru Cel oare are în faţa ochilor toate făpturile chiar înainte de a-şi lua ele începutul vieţii, Adam cel vechi nu-i decât o imitare a lui Adam cel nou, zidit fiind acela după chipul şi asemănarea Acestuia, dar n-a rămas după chip şi asemă¬nare, căci mai curând am putea spune că a fost sortit să se împărtăşească din ele, dar nu le-a ajuns. Aşa se face că Legea s-a dat lui Adam cel vechi, dar abia cel de-al doilea Adam a împlinit-o. Ascultare i s-a cerut şi celui dintâi, dar numai Cel de-al doilea a dat-o până la moarte, «şi încă, cum spune Sfântul Pavel, moarte pe cruce» 108.
Prin neascultarea Legii, cel dintâi a arătat că-i om cu slăbiciuni — fiindcă dreptatea cerea ca Legea, a cărei călcare cerea pedeapsa, să nu întreacă puterile omeneşti —, pe când Cel de-al doilea S-a arătat desăvârşit în toate, singurul în stare să spună: «Poruncile Tale, Părinte, toate le-am păzit» 109. Unul ne-a adus viaţa cea nedeplină, împreună cu mii de lipsuri, iar Celălalt, una ou totul desăvârşită şi fără de moarte, făcându-se prin aceasta părinte al tuturor oame¬nilor, încă de la început firea omenească era sortită nemu-
106. Filip. 2, 7.
107. II Corinteni 5, 4.
108. Filip. 2, 8.
109. Ioan 15, 10.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 197
ririi, dar la aceasta n-a ajuns decât mai târziu, în trupul Mântuitorului, pe care Acesta I-a înviat din morţi şi s-a făcut îndrumător al neamului omenesc întru împărăţia ne-muririi li0. Ca să spunem totul pe scurt, Mântuitorul a fost cel dintâi dintre toţi şi singurul care ne-a arătat în fiinţa Sa un chip de om adevărat şi fără scăderi, atât în ce priveşte purtările în viaţă, cât şi în oricare alte privinţe.
Căci dacă, într-adevăr, menirea omului este aceea pe. care a înfăţişat-o Dumnezeu atunci când a zidit pe om, adică să aibă viaţă nepieritoare, ca Cel ce aducea un trup curat de orice stricăciune şi un suflet lipsit de orice răutate, de bună seamă că o lucrare numai atunci e desăvârşită când este la fel cu aceea pe care şi Dumnezeu a creat-o, întocmai cum şi chipul cioplit numai atunci îşi primeşte frumuseţea deplină, când mâna meşterului I-a atins pentru ultima oară. Iar dacă lui Adam îi mai lipsea ceva până când să ajungă desăvârşit, în schimb Mântuitorul le avea pe toate — ba din aceste deplinătăţi a mai dat şi oamenilor, până ce i-a făcut întru totul după chipul Lui —, atunci cum să nu credem că cel mai vechi a fost zidit după modelul Celui mai nou şi că Acesta a fost arhetipul sau originalul, iar acela numai imi-tarea Lui ?
Căci, oricum, ar fi de neînchipuit să credem că ceea ce-i mai puţin desăvârşit este o pregătire pentru ceea ce-i mai desăvârşit, că răul stă de model binelui şi că cei orbi sunt puşi să conducă pe cei ce văd. N-avem de ce ne mira deloc că cele mai puţin desăvârşite au avut loc într-o vreme mai de demult, ci ar fi trebuit să ne mirăm numai dacă cele desăvârşite n-ar fi fost începutul celor mai puţin desăvâr¬şite m, mai ales aducându-ne aminte că multele făpturi, zidite toate spre folosul omului, au fost create toate înainte
110. Deci nemurirea adevărată pe care o va putea gusta omul
numai prin învierea cea făgăduită lui Adam a fost putativă, condi¬
ţionată. ■:■.■;: >
111. Aristotel, Metalizica, 1072 a, actul anterior «potentei».
198 NICOLAE CABASILA
de om şi că abia la urmă a venit pe lume şi acela pentru care au fost zidite toate : omul m.
Aşadar, pentru toate aceste pricini, prin firea, prin voinţa şi prin raţiunea sa, omul năzuieşte spre Dumnezeu, nu numai pentru că dumnezeirea Mântuitorului este ţinta tuturor făpturilor din lume, ci şi pentru că Mântuitorul a fost şi om, Hristos fiind punctul în care se regăsesc toate dorinţele omeneşti sfinte şi în care se unesc toate opţiunile sau năzuinţele, bune ale cugetului113. De aceea >a ne îndrepta gândul sau dorinţa într-altă parte decât înspre ceea ce trebuie, adică înspre Hristos, însemnează să ne abatem de la singurul lucru care ne lipseşte şi să pornim năzuinţele noastre pe alt drum decât cel hotărât încă de la început în legile firii noastre omeneşti. Pentru aceasta, spre El să ne trimitem pururea gândurile, pentru ca mintea să ne fie plină numai de vrerile Lui, iar grija în fiecare ceas Să ne fie aţin¬tită spre El.
Şi pentru ca să-i putem chema numele, nu-i nevoie de prea multă pregătire, nici de un lăcaş anume totdeauna şi nici de strigăte mari, fiindcă nu există petec de pământ unde El să nu fie de faţă, aşa că nu se poate să nu fie şi înlăuntrul nostru, câtă vreme El este în tot timpul aproape de inima celor ce-L caută. Prin urmare, trebuie să credem că ne va încălzi inima chiar şi fără să rostim cu buzele rugăciuni, lucru de care nu trebuie să ne îndoim, cu toate că răutatea noastră este mare, ci se cade să fim plini de încredere, că Dumnezeul căruia ne închinăm «este bun şi cu cei nemulţumitori şi răi» 114 şi departe de a nu da ascultare chemării până şi unor răzvrătiţi ca noi. încă chiar înainte de a-L fi chemat cineva şi înainte de a fi pomenit măcar cineva de El, Domnul S-a pogorât pe pământ şi a chemat, El cel dintâi, pe oameni, după cum stă
112. Fac. 1, 26—31.
113. In text :χατάλυ(χα τών ανθρωπίνων ερώτων %a't τροφή λογισμών, în care;!
ca şi Fer. Augustin (Coniessiones), se resimte o cugetare de nuanţă stoică;
114. Luca 6, 35.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 199
scris : «N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, la pocăinţă» 115.
Or, dacă şi pe vremea când noi n-am vrut, El ne-a căutat, atunci cum să nu ne caute dacă-L vom ruga ? Iar dacă ne-a iubit şi cât timp I-am fost vrăjmaşi, atunci cum va putea să nu ne asculte când ştie că-L iubim ? Căci, după cum zice Sf. Pa vel: «Dacă,, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, îm¬păcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui» 116.
De altfel, să luăm seama şi la forma rugăciunii117 : noi; nu ne socotim vrednici să cerem şi să dobândim ceea ce se, cade unor prieteni, ci rugăm pe Dumnezeu să dea iertare ca unor «slugi netrebnice» şi răzvrătite, mai vârtos unora ca aceştia. Pentru că de fapt nu chemăm numele Domnului ca să ne dea cununa sau orice altă răsplătire, ci ca să se milos-tivească spre noi. Iar de milă, de iertare, de ştergerea dato¬riilor, de dragostea lui Dumnezeu şi de neplecarea cu mâinile goale, cine oare are nevoie, dacă nu omul care simte neputin¬ţa lui, câta vreme cei sănătoşi n-au nevoie de doctor ?118 Căci dacă s-a crezut peste tot că este nevoie ca oamenii să ridice spre Dumnezeu un glas rugător, atunci cu siguranţă' că aceştia sunt cei păcătoşi, căci ei au nevoie de milă. Pe Dumnezeu îl chemăm şi cu gura şi cu dorinţa şi cu gândul, pentru a pune pe toate părţile, prin care am greşit, leacul cel mântuitor şi vindecător, căci «nu este nici un alt nume, întru care să ne putem mântui» 119.
«Pâinea», care într-adevăr «întăreşte inima omului» 120,; ne va da tăria de a petrece în Legea Domnului şi va stârpi din sufletul nostru orice lenevie ce a prins rădăcini acolo. Aceasta este «Pâinea care s-a pogorât din cer» 12J, ca să ne
115. Matei 9,12, 13.
116. Romani 5, 10. :
117. Cabasila recomandă o rugăciune doxologică, de preamărire,
în locul uneia ritualiste, formale.: o . , .·. .;3
118. Luca 17, 10.
119. Fapte 4, 2. .
120. Psalm 103, 17.
121. Ioan 6, 41.
200 NICOLAB CABAS1LA
aducă viaţă şi pe care va trebui să ne străduim pe orice cale să o mâncăm, iar Cina aceea tainică va fi bine să fie puru¬rea ţinta strădaniei noastre m; pentru a ne feri ca de ciumă de a ne slăbi sufletul şi de a ne primejdui sănătatea din pricină că nu ne-am apropiat de Sfânta Masă mai des decât s-ar fi căzut. Totuşi, numai după ce am stat de vorbă cu preotul despre păcatele noastre, atunci numai să bem din acest sânge curăţitor. Şi să nu ne temem că vom fi atât de vino- vaţi încât am putea fi daţi afară de la acest ospăţ dacă în sufletul nostru apar astfel de gânduri. Căci, pe cât e de ne¬drept să te împărtăşeşti din aceste Sfinte Daruri dacă ai să¬vârşit păcat şi nu te-ai spovedit la preot, tot pe atât de mare greşeală ar fi să fugi de această «Pâine» când n-ai greşit de moarte122 a.
Nu-i mai puţin adevărat că pentru cei ce se îndărătnicesc şi nu vor să se apropie de foc 123, e bine să stea departe de el, mai ales înainte de a se fi împăcat în sufletul lor cu cei faţă de care au greşit. Pentru aceia, însă, care au conştiinţa dreap¬tă, dar totuşi mai simt chinuri şi remuşcări, va trebui să se dea un leac de întărire, şi anume vor trebui să se apropie de izvorul sănătăţii, de Acela care a luat asupra Lui neputinţele noastre m şi fierbinţelile noastre le-a stins, ca nu cumva, de frica bolii, să fugă de doctor, singurul în stare să-i refacă sănătoşi. Pentru că, de fapt, Sângele acesta e ca un paznic la poarta 125 simţurilor noastre : nu lasă să treacă prin ele ni¬mic ce ar putea spurca sufletul. Ba mai mult, El dă semnalul de primejdie şi scoate afară pe duşman, schimbând inima — în care s-a vărsat — în templu al lui Dumnezeu 126, cu ziduri mai întărite decât acela al lui Solomon. Acest Sânge, împli-
122. N. Cabasila recomandă «pururea» Sf. împărtăşanie, dar cu
pregătirea necesară prin spovedanie şi pocăinţă.
122 a. Deci, se face o mare greşeală când se descurajează împăr-tăşirea deasă pentru creştinii care doresc aceasta şi sunt vrednici!
123. Ps. 129, 4.
124. îs. 53, 34.
125. leş. 12, 13.
126. III Regi 8, 63. .(.■■; .ir..;
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 201
nire a tuturor făgăduinţelor, nu lasă să se sălăşluiască 127 în suflet nici un idol necurat, ca o «urâciune a pustiirii la locul cel sfânt», ci cu Duh stăpânitor 128 întăreşte voinţa şi cugetul, trupul îl pune sub ascultarea minţii, iar omul se bucură de o pace adâncă.
Dar de ce să lungesc vorba despre această Taină, ale că¬-
rei lucrări asupra celor credincioşi le-am arătat pe larg mai
înainte ? Trăind şi unindu-se cu Hristos prin sfintele slujbe,
prin rugăciuni, prin laude şi prin cugetarea la Legea Lui, ne
strunim sufletul şi-1 pregătim pentru orice virtute, păzind
depozitul, de care ne porunceşte Sf. Pa vel129, şi ne păstrăm
darul ce ni s-a împărtăşit prin lucrarea Sfintelor Taine. Căci
tot Domnul e şi Cel ce săvârşeşte, şi ceea ce se săvârşeşte în
Sfintele Taine, ba încă şi Cel care păzeşte în noi întregi da¬-
rurile împărtăşite, şi tot El, Cel care ne pregăteşte să rămânem
în harul Său, precum singur zice : «căci fără de Mine, nu pu¬
teţi face nimic» 130. .,
127. Daniel 11, 27 j Matei 26, 15. '%
128. Psalm 50, 13.
*, 129. I Timotei 4, 20.
130. Ioan 15, 5; In cod. A (vienez) şi C (miinchenez) textul scrierii
se termină aici prin formula cunoscută: «Slavă Domnului în veacul,
veacului. Amin». Cartea VII pare a fi fost scrisă de Cabasile mai târziu.
Ea se află în cod. Β (din Viena), precum şi în alte variante manuscrise.
A se vedea studiul nostru introductiv.
Nessun commento:
Posta un commento