Acatistul Sfintei Muceniţe Eugenia 24 decembrie

SFANTUL IERARH SERAFIM

PREDICI

SFANTUL SERAFIM SERAFIM (SOBOLEV)

PREFAŢĂ
După „Viaţa, minunile şi învăţăturile Sf. Ierarh Serafim
(Sobolev), făcătorul de minuni din Sofia“, apărută în urmă cu
caţiva ani, avem acum bucuria de a putea citi în limba română,
predicile acestui nepreţuit stâlp al Bisericii, călăuzitor cu viată
înaltă al dreptei credinţe, care a trăit atât de aproape de timpurile
noastre.
Fiecare carte de învăţătură ortodoxă, izvorâtă din viaţa şi
nevoinţă unui sfânt, este un dar al lui Dumnezeu, o lumină, lăsată
urmaşilor, pentru care nu suntem vrednici să mulţumim. Creştinul
trăitor în zilele noastre de apostazie şi înşelăciune duhovnicească,
călătorind prin ceaţa densă a atâtor scrieri părut ortodoxe şi
înconjurat de atâţia lupi îmbrăcaţi în piei de oaie, care, prin
cuvinte frumoase si meşteşugite, ameţesc minţile si otrăvesc
sufletele spre pierzare, mai găseşte încă, prin dumnezeiască
purtare de grijă, astfel de faruri care luminează drumul drept spre
Adevăr.
Citind Predicile Sf. Ierarh Serafim, bem cu bucurie din acelaşi
şuvoi de apă vie al Duhului Sfânt, din care s-au adăpat toţi sfinţii
Ortodoxiei, în toate timpurile, pentru a-1 revărsa în inimile celor
doritori de a găsi drumul nerătăcit şi sigur, care duce la patria
cerească. Sf. Ierarh Serafim este o altă verigă din marele lanţ al
sfinţilor ortodocşi, legată strâns de sfinţii înaintaşi, vorbindu-ne
nouă într-o deplină conglăsuire cu ei. Cuvintele lui simple şi pe
înţelesul tuturor sunt, în acelaşi timp, pline de adâncimea abisala
a Scripturilor de unde îşi extrag esenţa. Ele se revarsă, pe măsură
ce le citim, ca nişte mărgăritare scumpe, strălucind în întunericul
şi în confuzia necredinţei.
Toate predicile lui sunt o chemare continuă spre adevărata
viaţă creştină. împotriva tuturor înnoirilor eretice şi pierzătoare
care sufocă Ortodoxia, el ne spune clar, răspicat şi fără dubii că
5
prima condiţie pentru a dobândi raiul pierdut este vieţuirea în
dreapta credinţă, în Biserica Ortodoxă care a păstrat-o
neschimbată şi care respectă cu sfinţenie , neabătut şi nemodificat
Sf. Tradiţie, Sf. canoane şi învăţăturile Sf. Părinţi.
După ce delimitează din toate direcţiile această unică şi
singura corabie în care putem călători spre mântuire, ne atrage
mereu atenţia asupra îndeplinirii altei condiţii fără de care nu vom
putea vedea raiul. Făptuirea neştirbită şi numai într-un duh de
adâncă smerenie a poruncilor Evangheliei, este singura nevoinţă
care atrage asupra noastră revarsarea Harului Duhului Sfanţ.
Prezenţa în noi a acestui Har pe care îl primim prin Tainele
Bisericii şi mai ales prin Sf. Euharistie, este Talantul pe care
trebuie să-l înmulţim prin fapte bune, îmbrăcate în haina
adevăratei smerenii. Această prezenţă, la rândul ei, este iaraşi
singurul izvor ce ne poate da puterea de a împlini poruncile de
căpetenie care sunt iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Fără de
acestea, toate ostenelile sunt zădamice.
Deşi calea este îngustă şi plină de dureri, chemarea Sf. Ierarh
Serafim este atât de convingătoare şi înflăcărată! El ne aminteşte
neîncetat prin atâtea exemple din Sf. Scripturi şi din vieţile şi
învăţăturile sfinţilor că oricine a străbătut-o ori o străbate nu a fost
şi nici nu va fi lipsit de revărsarea bucuriilor cereşti aici pe
pământ şi, mai ales în veşnicie, bucurii pe care nici un cuvănt
omenesc nu le poate exprima.
Fie ca, pentru rugăciunile Sf. Ierarh Serafim, să mergem
neabătut pe calea arătată, şi noi, cei de azi, ologiţi de patimi şi
slăbănogiţi de trândăvie, spre dobândirea veşnicei bucurii.
Editura
6

Sfinţi Ierarhi mărturisitori ai dreptei credinţe:

SFÂNTUL IOAN MAXIMOVICI, SFÂNTUL
GLICHERIE MĂRTURISITORUL SI SFÂNTUL
SERAFIM SOBOLEV ’
8
LA SCRISOAREA DE FELICITARE CITITĂ DUPĂ LITURGHIE
DE PAROHUL BISERICII RUSE „SFÂNTA PARASCHEVA“ DIN
SOFIA, PROTOIEREUL GHEORGHE GOLUBŢOV, CU OCAZIA
ANIVERSĂRII A 25 DE ANI DE SLUJIRE EPISCOPALĂ A
ARHIEPISCOPULUI SERAFIM (SOBOLEV)
Ţinut în biserica rusă ”Sf. Parascheva “ din Sofia,
la 4 octombrie 1945
Vă mulţumesc din suflet, iubitule întru Hristos părinte proloiereu,
pentru cuvintele minunate pe care mi le-aţi adresat
cu ocazia aniversării a 25 de ani de când slujesc ca episcop
al Bisericii ordodoxe. Vă mulţumesc din suflet tuturor celor
care mi-aţi adresat această felicitare. Din adâncul inimii
mele vă aduc mulţumiri dumneavoastră, dragii mei copii, fiii
Bisericilor Rusă şi Bulgară, pentru darul vostru preţios.
îmi vine greu, dragă părinte protoiereu, să răspund la cuvintele
dumneavoastră sensibile despre slujirea mea arhipăstorală.
îmi vine greu să vorbesc despre mine. Sfinţii părinţi ai
Bisericii ne învaţă în asemenea cazuri următoarele: “Când
eşti vorbit de rău, taci, când eşti lăudat - la fe l, taci“. Cred
că nu mă voi abate nici eu de la această învătătură a sfinţilor 5 ?
părinţi, dacă voi spune, împreună cu apostolul Pavel: M-am
ostenit... Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine
(1 Corinteni 15, 10). Sigur, aşa a spus sfântul apostol, având în
vedere cuvintele Mântuitorului nostru: Fără Mine nu puteţi
face nimic (Ioan 15, 5). De aceea, tot ce e rău în noi este al
nostru, iar tot ce este bun în noi şi tot binele făcut prin noi
sunt ale lui Dumnezeu, 7 s>i nu ale noastre.
Mai mult decât atât, este important şi esenţial nu cantitatea
anilor de slujire Bisericii, ci dacă a fost această slujire spre
slava numelui lui Dumnezeu sau a fost spre slava propriului
CUVÂNT DE RĂSPUNS
9
nostru nume. Cunoscutul episcop Inochentie de Penza a slujit
ca episcop un singur an, dar înainte de moarte s-a învrednicit
de o minunată descoperire dumnezeiască. I s-au arătat doi îngeri
şi l-au ridicat în înaltul cerului unde a auzit nemaipomenite
şi minunate cântări îngereşti.
Desigur, aprecierea adevărată şi desăvârşită a tuturor
faptelor noastre o vom primi de pe buzele Domnului nostru,
la înfricoşata Lui Judecată. Şi, să dea Dumnezeu, ca atunci
ochiul dumnezeiesc să privească nevoinţele mele arhipăstorale,
ca un rod al năzuinţei spre slava lui Dumnezeu, şi ca
Mântuitorul nostru, Dreptul Judecător , să-mi atribuie în
toată plinătatea cuvintele marelui Său apostol: Toate spre
slava lui Dumnezeu să le faceţi (I Corinteni 10, 31).
Dar pe cât de greu îmi vine să vorbesc despre mine, pe atât
de uşor şi bucuros aş vorbi despre voi, dragii mei copii, despre
darul dumneavoastră preţios. In acest dar s-a văzut marea
însuşire a poporului nostru rus, dragostea lui pentru Hristos,
care include şi dragostea pentru Biserică şi slujitorii ei. Majoritatea
ortodocşilor ruşi trăiau în izbe pe pământul gol şi
acoperite cu paie, dar bisericile lui Dumnezeu le înălţau ca
pe nişte palate. Majoritate ruşilor foloseau, pentru uzul casnic,
cele mai ieftine lucruri; serveau masa din vase de lut cu linguri
de lemn, dar bisericile le acopereau cu cupole aurite; sfintele
vase le făceau din argint şi aur; catapetesmele bisericilor le
lucrau din cele mai scumpe esenţe şi le acopereau cu aur; icoanele
le împodobeau cu argint, aur şi pietre scumpe, iar veşmintele
slujitorilor le confecţionau din mătase şi ţesături scumpe.
Nu rareori, enoriaşii ofereau clerului întreţinere deplină.
Aşa, ortodocşii ruşi, mişcaţi de dragostea pentru Hristos,
nu cruţau nici un ban, pentru a-1 dărui Bisericii. De aceea ei pot
fi comparaţi cu femeia din Eyanghelie care a spart alabastrul
cu mir de mult preţ şi l-a vărsat pe capul lui Hristos
10
Mântuitorul, spre mirarea şi surprinderea necredincioşilor
care nu-L iubeau. Adesea oamenii evlavioşi dăruiesc tot ce
au pentru întreţinerea Bisericii. De aceea ei pot fi comparaţi
cu altă femeie din Evanghelie, cu acea văduvă care a aruncat
în cutia darurilor doi bănuţi. După mărturia lui Hristos, ea a
dat tot ce avea.
Voi, dragii mei copii, vă asemănaţi acestor ortodocşi ruşi
despre care vorbesc. Astăzi, într-un moment destul de greu
pentru existenţă, aţi găsit posibilitatea să-mi oferiţi un minunat
engolpion de aur. Să vă răsplătească Domnul de o sută de ori
pentru dragostea voastră! Iar eu voi considera ca datorie
sfântă pentru mine să mă rog pentru voi, în toate zilele vieţii
mele. Pentru aceasta vă rog să-mi daţi lista cu numele celor
care, cu economiile lor, au contribuit la acest dar.
In acest moment, eu vă încredinţez pe voi Acoperământului
Maicii Domnului care se prăznuieşte astăzi de Biserică. Atunci
când, părăsind Voronejul, unde am fost rectorul seminarului,
mă despărţeam de mama mea, ea a luat în mâini" icoana
Maicii Domnului - Chezăşuitoarea, şi binecuvântându-mă
cu ea mi-a zis: „Te încredinţez Acoperământului Maicii
Domnului”. Iar peste un an, la aceeaşi sărbătoare, a avut loc
hirotonia mea, lucru pe care l-a amintit în acea zi la cuvânt
arhiepiscopul Dimitrie Tavriceski, cunoscut nouă prin
mărturisirea sa, care a primit schima cu numele Antonie şi a
murit doi-trei ani în urmă, în Kiev.
La fel şi eu, ca pe nişte copii dragi, vă încredinţez Acoperământului
Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Fie ca acest
Acoperământ întotdeauna să fie întins deasupra dumneavoastră,
fie ca întotdeauna să vă ferească de tot răul, de toate necazurile
şi nevoile, să vă întoarcă toată mâhnirea în bucurie şi pentru
totdeauna să vă unească cu Hristos, pentru o nesfârşită
fericire în împărăţia cea Cerească a lui Hristos! Amin.
11
CUVÂNT LA PRĂZNUIREA ICOANEI
MAICII DOMNULUI „KAZANSKAIA“
SMERENIA ESTE TEMELIA ŞI ESENŢA CREŞTINISMULUI.
MAICA DOMNULUI ÎI IUBEŞTE PE CEI SMERIŢI
Ţinut în biserica rusă ”S f NicoIae“diu Sofia,
la 22 octombrie/4 noiembrie 1945
Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care,
Dumnezeu fiind în chip... S-a smerit pe Sine, ascultător
făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce. Pentru
aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume,
care este mai presus de orice nume... (Filipeni 2, 5-9)
Este mântuitor pentru noi să ştim, iubiţilor întru Hristos
fii, de ce Sfânta Biserică, în zilele praznicilor Născătoarei de
Dumnezeu, ne atrage atenţia în timpul liturghiei asupra acestor
cuvinte apostoleşti, în care se vorbeşte despre preaînălţarea
de către Dumnezeu Tatăl a Fiului Său dumnezeiesc, pentru
nespusa Lui smerenie. De aceea şi pe Preacurata Maică a lui
Dumnezeu Domnul a preaînălţat-o şi i-a dăruit nume, adică
o aşa de mare slavă, pe care n-a dăruit-o nimănui dintre fiinţele
gânditoare create de El. Nu în zadar Biserica Ortodoxă o
fericeşte ca „mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de
asemănare decât Serafimii11. Dar această slavă Maica Domnului
a primit-o pentru aceea că, întru marea Sa smerenie, Ea
s-a asemănat Mântuitorului Insusi. Acest adevăr este mărturisit
de Ea prin cuvintele pe care Preacurata Maică a Domnului
le-a spus dreptei Elisabeta: Că a căutat spre smerenia roabei
Sale (Luca 1, 48).
Ne întrebăm, iubiţilor, ce concluzie mântuitoare trebuie
să tragem de aici?
12
Noi la fel suntem chemaţi la o mare slavă cerească a
împărăţiei lui Hristos, la veşnica fericire a Raiului: Părinte,
voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia...
ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o... mai înainte de
întemeierea lumii (Ioan 1 7 ,2 4 ), a spus Domnul în rugăciunea
Lui arhierească. Dar calea spre această preaînălţare a noastră
către viitoarea noastră slavă cerească este aceeaşi pe care a mers
Domnul la cer, a mers Mama Lui si toti sfinţii. Această cale
este îngustă, dureroasă şi spinoasă, calea smereniei lui Hristos.
De aceea, dacă vrem să urmăm menirii noastre dumnezeieşti,
atunci trebuie să împlinim cuvintele apostolului Pavel,
care a spus: lăsaţi-vă duşi spre cele smerite (Romani 12, 16),
adica noi trebuie să-i imităm pe cei smeriţi, trebuie să avem
această smerenie. în ea constă temelia şi toată esenţa creştinismului,
după învăţătura Sf. Macarie Egipteanul. Ea este renaşterea
noastră, înnoirea şi mântuirea. Numai pentru ea
Domnul ne dăruieşte Harul Său Mântuitor, căci a fost voia
Lui să vestească prin Descoperirea Sa: Dumnezeu celor mândri
le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (Iacov 4, 6; comp.
I Petru 5, 5; Pilde 3, 34).
De altfel, avem nevoie de smerenie nu doar pentru slava
noastră viitoare. Avem nevoie de ea si în viata vremelnică,
pentru a scăpa de toate necazurile noastre. De aici se înţelege
pentru ce Sf. Părinţi ai Bisericii mărturisesc că Domnul ne
trimite toate necazurile, să ne smerească şi prin smerenie să
ne unească cu Sine, fiindcă mândria ne îndepărtează de
Dumnezeu şi ne lipseşte nu numai de fericirea viitoare, ci şi
de cea vremelnică.
Iată spre ce trebuie să ne concentrăm toată atenţia, şi aşa
cum Preacurata Maică a Domnului este prima noastră
Apărătoare şi Izbăvitoare de toate nevoile, este evident că
toate rugăciunile adresate Ei, pentru a scăpa de toate nevoile
13
CUVÂNT LA NAŞTEREA DOMNULUI
DOMNUL S-A NĂSCUT, CA ÎN LOCUL BLESTEMULUI, SĂ NE
ÎNTOARCĂ DARUL SFÂNTULUI DUH PIERDUT. SĂ NU NE
MÂHNIM CÂND SUNTEM NEDREPTĂŢIŢI
Ţinut în biserica rusă ”Sf. N icolae“ din Sofia,
la 25 decembrie 1945/7 ianuarie 1946
Vă felicit, iubiţii întru Hristos fii, cu ocazia marelui praznic
al Nas>teriiDomnului!
Câtă bucurie şi emoţie sufletească ne cuprinde întotdeauna
în timpul praznicului Naşterii Domnului, când ascultăm cântarea
bisericească: Fecioara astăzi pe Cel mai pre sus de
fiinţă naşte! Ce minunate gânduri mântuitoare sunt cuprinse
în această cântare bisericească!
Aici se spune că Fecioara naşte pe Cel mai presus de fiinţă,
adică pe Dumnezeu însuşi, Care este mai presus de orice
fiinţă a lumii create; iar Pământul aduce acestui Dumnezeu
neapropiat peştera, unde păstorii îşi închideau turmele pe
timp rău.
Ostile cereşti - miliarde de îngeri, în faţa păstorilor de oiÎ1
preaslăvesc prin cântarea lor îngerească, neasemănată pe
Dumnezeul născut din Fecioara Maria, iar în timpul minunatei
preaslăviri îngereşti, acest Prunc dumnezeiesc stă culcat pe
paie, în iesle.
Magii, învăţaţii de neam împărătesc, au venit de departe,
să se închine împăratului împăraţilor născut, aducându-şi daru-
16
i ile multînsemnate. Iar regele Irod caută să ucidă dumnezeiescul
Prunc şi trimite în acest scop ucigaşi în Betleem. Ca urmare,
Pruncul Hristos, Preacurata Lui Maică şi dreptul Iosif au fost
nevoiţi să fugă, ascunzându-se în Egipt, cu purtarea de grijă
şi ocrotirea Providenţei dumnezeieşti, după arătarea îngerului
lui Iosif.
Astfel, ce venea de la Dumnezeu era spre preaslăvirea lui
Hristos Cel născut şi slujea ocrotirii lui minunate şi mântuitoare,
iar ce venea de la oameni, era neatenţie, groaznică nedreptate
şi cruzime la adresa Pruncului dumnezeiesc Hristos.
La toate acestea ne face atenţi Sfânta Biserică prin cuvintele
condacului praznical, pentru ca noi amintindu-ne aceste
cuvinte să nu cădem cu duhul, când şi cu noi, oamenii se vor
purta cu nedreptate sau chiar cu cruzime: „Alta este judecata
lui Dumnezeu, şi alta este judecata oamenilor" (Episcopul Ignatie
Brianceaninov. „Otecinik" (Patericul), ed. a 4-a, SPb., 1903, pag. 61).
Să ne amintim întotdeauna că această nedreptate a suferit-o
Domnul însuşi, născut în trup fără de păcat fiind! Atunci să
nu răbdăm noi, păcătoşii, această nedreptate?!
Să năzuim numai aşa să trăim, încât să ne învrednicim,
nu de slavă de la oameni, ci de cea de la Dumnezeu; ca şi noi
întotdeauna să fim sub ocrotirea deosebită a lui Dumnezeu s>i
întotdeauna să ne simţim sub minunata apărare a Providenţei
dumnezeieşti. Atunci oamenii nu ne vor face nici un rău:
Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră?
(Romani 8, 31)
Dar îndeosebi să ţinem minte ultimele cuvinte ale acestei
cântări bisericeşti: Că pentru noi s-a născut prunc tânăr,
Dumnezeu cel mai înainte de veci. Ce ne spun aceste cuvinte
ale condacului praznical?
Ele ne vorbesc despre marea dragoste dumnezeiască pentru
noi. Această dragoste L-a făcut pe Domnul să se pogoare la
17
noi din ceruri, să se întrupeze şi să se nască din Fecioara
Maria şi să ia asupra-Şi nemăsuratul jug al smereniei, până
şi suferinţele Crucii, şi moartea, pentru mântuirea noastră.
în ce a constat această mântuire?
După învăţătura sfinţilor părinţi, Domnul nu putea să
rabde ca noi întotdeauna să ne aflăm în înşelări păgubitoare,
păcate şi nevoi, şi de aceea Fiul lui Dumnezeu s-a născut pe
pământ, ca să ne ridice blestemul acesta, ca urmare a păcatului
primordial al lui Adam, care ne-a îndepărtat de Dumnezeu
şi a dus întreg neamul omenesc în marea tuturor nevoilor.
Domnul s-a născut ca, în locul blestemului, să ne trimită
binecuvântarea Sa, adică Darul Sfântului Duh pierdut, ca
mijloc al unirii noastre cu Dumnezeu, ca izvor dumnezeiesc
de bucurie pentru noi, încă aici pe pământ, şi fericire veşnică
în Raiul cel ceresc.
Această învăţătură a sfinţilor părinţi reiese din slujbele
acestui praznic. Aşa, în una din stihirile laudelor am auzit ieri
aceste cuvinte: De Dumnezeu Născătoare Fecioară, ceea ce
ai născut pe Mântuitorul, şters-ai blestemul cel dintâi al
Evei (Stihira a 3-a a laudelor).
Iar în canonul praznicului Naşterii se spune: ... pe cei
păgâni, Fiul aducându-i Tatălui moştenire a împărtăşit har
tainic (Cântarea a 5-a, canonul al 2-lea)...
în acelaşi canon se aud si aceste cuvinte: i » ...Cuvântul s-a
întrupat, ca să cheme la Sine din stricăciune pe omul întâi
zidit (Cântare a 3-a, canonul al 2-lea).
Iar în una din stihirile litiei, Sfânta Biserică ne-a făcut
atenţi la această cugetare: Astăzi Dumnezeu pe pământ a
venit şi omul la ceruri s-a suit (Stihira a 2-a).
Iată despre ce dragoste dumnezeiască şi despre ce bunuri,
dăruite nouă prin Naşterea lui Hristos, ne vorbesc cuvintele
condacului praznical: Că pentru noi s-a născut prunc tânăr,
18
Dumnezeu cel mai înainte de veci.
Fie ca, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu,
aceste bunuri să fie moştenirea noastră! Fie ca blestemul
aruncat de Dumnezeu asupra lui Adam şi a Evei, şi prin ei,
asupra întreg neamului omenesc, să nu aibă în noi nici o
părtăşie! Fie ca Darul Sfântului Duh, pe care l-am primit şi
pe care-1 primim prin Tainele sfintei Biserici, să strălucească
în noi şi prin lumina Lui dumnezeiască să nimicească orice
întuneric al păcatelor, patimilor şi viciilor noastre şi să ne
ajute să împlinim cu râvnă poruncile dumnezeieşti, mai ales
temelia lor - porunca smereniei- fără de care nu există credinţă
adevărată, nici viată creştinească adevărată 7 > i s5i nici mântuire!
Ne dorim ca acest Dar al Sfântului Duh să fie mijlocul nostru
de unire neîntreruptă cu Hristos şi izvor de veşnică bucurie
dumnezeiască, aici şi în veacul ce va să fie, în împărăţia
cerească a lui Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru, născut
din Preacurata Fecioară Maria pentru mântuirea noastră!
Amin.
19
CUVÂNT LA ANUL NOU
PENTRU CREDINŢA ÎN PĂSTRAREA DOGMELOR BISERICII
ORTODOXE, DONMNUL REVARSĂ PESTE NOI MILELE SALE
Ţinut în catedrala ”Alexandru Nevski “ din Sofia,
la 1/14 ianuarie 1946
Vă felicit, iubiţilor întru Hristos fii, cu ocazia Anului Nou!
Se obişnuieşte ca de Anul Nou să se facă urări de bine. Socot i y
şi eu, iubiţilor întru Hristos fraţi şi surori, fiii Bisericilor
Rusă şi Bulgară, că e datoria mea arhipăstorească să-mi
exprim buna urare de Anul Nou. Ea constă din cuvintele
apostolului Pavel, pe care le-aţi auzit citindu-se la Apostolul
liturghiei de astăzi.
Luaţi aminte, - spune apostolul, - să nu vă fure minţile
cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania
omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după
Hristos (Coloseni 2, 8).
Aici marele apostol formulează nu numai o urare, ci şi o
povaţă, ca noi să mărturisim cu tărie şi neabătut credinţa
ortodoxă şi să nu ne abatem spre nici un eres. Apostolul Pavel
ne apără de cel mai mare rău, de cel mai greu păcat, precum
este erezia. Este păcatul lui satana însuşi, care este primul
eretic, fiindcă a gândit neortodox , că el poate fi asemenea
lui Dumnezeu. Cu acest gând, Lucifer s-a ridicat împotriva
Creatorului său şi pentru aceasta a fost lipsit de acea mare
slavă cu care a fost dăruit de Dumnezeu. El şi-a pierdut legătura
fericită cu Dumnezeu, a fost aruncat din cer pe pământ şi
condamnat la muncile veşnice ale iadului, în focul gheenei.
La fel, toţi ereticii săvârşesc acelaşi păcat satanic, denaturând
si distrugând oricare dintre învăţăturile > O 5 Mântuitorului
20
111 istos, lăsate de El Bisericii Ortodoxe, prin apostoli şi sfinţii
părinţi. Astfel, ei se răscoală împotriva lui Dumnezeu. Pentru
aceasta si mostenesc soarta diavolului - vesnicile munci ale i 9 >
iadului. Acest adevăr amar reiese şi din viaţa pustnicului
( 'hiriac. Aici se spune că unui monah, Teofan, Domnul i-a
descoperit prin înger soarta lui Arie, Dioscor, Sever,
Nestorie, Eutihie şi a altor eretici. Monahul Teofan i-a văzut
in muncile iadului, înconjuraţi de flăcările focului gheenei.
De altfel, ereticii sunt greu pedepsiţi nu numai în viaţa
viitoare, ci şi în cea pământească. Acelaşi mare apostol spune:
I )ar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie
decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema! (Galateni
1. 8) Dar ce înseamnă anatema? înseamnă îndepărtarea de la
noi a Harului interior al botezului. Iar în el sunt izvorul
Adevărului şi puterea nebiruită în lupta împotriva răului. El
e s te mijlocul dobândirii adevăratei fericiri şi a veşnicei
bucurii dumnezeieşti a unirii cu Hristos. Prin urmare, creştinii
ortodocşi, primind altă vestire, adică una dintre erezii, se despart
de comuniunea cu Dumnezeu, Izvorul mântuirii noastre, al
oricărui bine adevărat, şi se fac unelte ale răului în mâinile
diavolului, adică cei mai nefericiţi oameni din lume.
Ce concluzie trebuie să deducem din cele spuse? Dacă
eresul este atât de dezastruos, să ţinem atunci, iubiţilor întru
Hristos fraţi şi surori, tare şi neabătut credinţa dreaptă, pe
care o mărturiseşte Biserica noastră Ortodoxă.
Aceasta credinţă nu este doar a apostolilor, ci şi a Părinţi
lor. Ea se numeşte astfel, fiindcă Sfinţii Părinţi > 7 î » au as»ezat-o
definitiv la cele şapte Sinoade ecumenice, expunând-o şi
predându-ne-o nouă prin învăţături morale şi reguli, adică
prin sfintele canoane şi dogme ale Bisericii Ortodoxe.
Credinţa noastră se numeşte a Părinţilor, şi pentru că ei,
la sinoadele ecumenice, înainte de a face publice hotărârile
21
lor soborniceşti, le confruntau cu învăţăturile sfinţilor părinţi
de mai înainte. Astfel, chiar pentru Sfinţii Părinţi de la sinoadele
ecumenice, credinţa sfinţilor de mai înainte era criteriu
de referinţă, precum mărturisesc datele despre lucrările acestor
sinoade. Dacă pentru stâlpii Bisericii învăţătura Părinţilor
era criteriu de referinţă, cu atât mai mult pentru noi, păcătoşii
şi pururea rătăciţii, trebuie să fie aşa.
Iată de ce marele sfânt părinte al Bisericii Ortodoxe
Ruse, Sf. Serafim de Sarov, spunea: „Tot ce a statornicit şi a
primit Sfânta Biserică la cele şapte sinoade ecumenice, trebuie
păstrat şi împlinit cu sfinţenie şi neabătut. Jale omului aceluia
care va scoate sau va adăuga măcar un singur cuvânt la
hotărârile sinoadelor ecumenice!" Aici, Sf. Serafim de Sarov,
prin cuvântul „totul44, desigur, înţelegea toate canoanele referitoare
la viaţa noastră morală şi toate dogmele credinţei noastre.
Este semnificativ că aceste cuvinte ale Sfinţilor Părinţi
coincid desăvârşit cu vorbele apostolului Pavel, care, în a
doua epistolă către Tesaloniceni, spune: Staţi neclintiţi şi
ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin
epistola noastră! (II Tesaloniceni 2, 15). Ce înţelege apostolul
prin cuvântul „predanii“? Fără dubii, şi învăţătura morală, şi
învăţătura de credinţă, şi dogmele credinţei noastre, prin care
el, ca şi toţi ceilalţi apostoli, îi învăţa pe creştini şi oral, şi în
scris. Mai mult, apostolul, cum explică episcopul Teofan
Zăvorâtul, ne porunceşte staţi, adică să fim neclintiţi în această
învăţătură, să nu permitem nici o schimbare în sfintele canoane
şi dogme ale credinţei ortodoxe.
Această schimbare, cu părere de rău, o acceptă moderniştii
contemporani, spre pierzarea lor şi spre pierzarea altora. Nu
urmaţi acestor modernişti, iubiţilor întru Hristos fii ai Bisericilor
Rusă şi Bulgară! Pornind de la deplângerea aparentei
neputinţe a fiinţei umane, ei vor să reducă şi chiar să elimine
22
n n e le canoane ale sinoadelor ecumenice, care ne cer stricteţe
în viaţă morală. Moderniştii nu vor să ştie că aceste canoane
sunt aşezate nu numai de Sfinţii Părinţi de la sinoadele ecumen
ic e , ci şi de Duhul Sfânt însuşi. Căci hotărârile sinoadelor
ecumenice aveau ca temelie cuvintele sinodului apostolic:
Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă (Fapte 15, 28).
Asemenea modernişti au existat si la noi în Rusia, si nu 9 9 7 9
chiar aşa de demult. Ei s-au organizat într-o adunare samovolnică,
sub denumirea „Biserica vie“, care permitea căsătoria
episcopilor, a doua căsătorie a clerului şi producea alte eliminări
din sfintele noastre canoane. Dar poporul rus, prin credinţa
ortodoxă curată , a respins „Biserica vie“, şi ea a dispărut de
pe faţa pământului rus.
Mai departe, pornind de la ideea înşelătoare a aplicării
gândirii ştiinţifice în dogmele Bisericii, moderniştii încearcă
să introducă schimbări şi chiar să elimine canoanele înseşi.
Asemenea modernişti au fost nu demult si 9 9 la noi în Rusia, 7 cu
numele de „înnoitori", dar ei au fost respinşi de poporul rus
prin credinţă. Şi acum nu avem nici „Biserică vie“ , nici una
..înnoitoare".
Aşadar, iată, iubiţilor întru Hristos fii, urarea mea de Anul
Nou: păstraţi cu sfinţenie şi neclintit credinţa noastră ortodoxă,
canoanele şi dogmele ei! Nu adaptaţi credinţa la viaţa voastră,
ci îndreptaţi-vă viaţa după credinţă! Sorbiţi-vă fericirea din
adevărata credinţă ortodoxă! Atunci veti fi adevăraţi fii ai 9 9 9
Bisericii Ortodoxe şi Domnul va revărsa asupra voastră, încă
în această viaţă, milele Sale nespuse. Iar în viaţa ce va să fie,
El vă va dărui nesfârşita fericire în împărăţia cea cerească,
de care să ne învrednicească Domnul pe toţi să o dobândim,
pentru rugăciunile Preacuratei lui Maici şi pentru rugăciunile
marelui luptător împotriva ereziilor, stâlpul Ortodoxiei -
prăznuit astăzi de Biserică- Sf. Vasile cel Mare. Amin.
23
CUVÂNT ÎN DUMINICA IERTĂRII
(Duminica lăsatului sec de brânză)
DESPRE POCĂINŢĂ CA SCOP AL VIEŢII NOASTRE
Ţinut în biserica rusă ”Sf. Parascheva" din Sofia,
la 18 februarie 13 martie 1946
A A _ Altădată, cărturarii şi fariseii II judecau şi II învinuiau pe
Domnul, pentru că el mănâncă şi bea cu vameşii şi păcătoşii.
La aceasta Mântuitorul a spus: N-am venit să chem pe cei
drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13). Din
aceste cuvinte ale lui Hristos se vede că scopul venirii Lui în
lume a fost pocăinţa noastră. Dar, dacă această pocăinţă a
fost scopul venirii lui Iisus în lume, atunci este clar că şi noi
trebuie să socotim că scopul întregii noastre vieţi, al tuturor
nevoinţelor noastre , este pocăinţa.
Aceasta este de înţeles, căci numai prin pocăinţă, Domnul
ne dăruieşte cea mai mare comoară cerească: darul renăscător
al Sfântului Duh, pe care îl primim prin Taina Mirungerii,
după Sfântul Botez. Iar acest Dar este în noi izvorul revelaţiei
dumnezeieşti. El ne ajută să deosebim binele de rău. El ne
arată calea adevărată către mântuire, spre a ne uni cu Hristos.
El ne comunică toate cunoştinţele trebuincioase pentru viaţa
trecătoare fericită şi pentru viaţa viitoare. Iată de ce Sfântul
Ioan Teologul, având în vedere Taina Mirungerii, pe care o
primim după Sfântul Botez, a spus: Iar voi, ungere aveţi de
la Cel Sfânt şi ştiţi toate... şi n-ave ţi trebuinţă ca să vă înveţe
cineva, ci precum ungerea Lui vă învaţă despre toate (I Ioan
2, 20 şi 27). Acest dar nu este altceva decât puterea
dumnezeiască, care ne ajută cu adevărat să ne lepădăm de
satana şi de toate lucrurile lui - păcatul şi patimile- să trăim
24
după poruncile lui Dumnezeu şi prin aceasta să gustăm încă
i le aici fericirea viitoare a cereştii împărăţii a lui Hristos. Iată
«Ic ce alt mare apostol, Pavel, a numit acest dar arvună
(logodnă) sau parte a moştenirii viitoare - nespusa şi veşnica
fericire a Raiului (II Corinteni 1, 22; 5, 5).
Este clar că şi pocăinţa, şi darul sunt miezul a două bunuri
trebuincioase nouă pentru mântuire, căci fără pocăinţă nu se
poate primi darul renăscător la Sfântul Botez, pentru care
apostolul Pavel, răspunzând la întrebarea ascultătorilor săi, -
Ce să facem? - în prima predică misionară în lume, a spus:
Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui
Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi
darul Sfântului Duh (Fapte 2 ,3 8 ) . Şi pe cât de mare este în noi
pocăinţa, pe atât de mare este în noi darul Sfântului Duh în
manifestările sale minunate.
Noi ştim, iubiţilor, cât de mare a fost pocăinţa Sf. Maria
IEgipteanca. Dar, iată, şi ce Har avea de la Dumnezeu! Când
Sf. Zosima o aştepta pe Maria la Iordan, cu sfintele Daruri,
să o împărtăşească şi nu ştia cum se va apropia ea de pe celălalt
mal al râului, a văzut că ea, asemenea lui Iisus Hristos, a păşit
pe apă ca pe uscat şi aşa a trecut Iordanul. Când Sf. Zosima
i-a cerut Măriei să se roage pentru toată lumea, atunci ea s-a
ridicat în văzduh, înălţând rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu.
Prin această minune uimitoare Domnul i-a arătat Sf. Zosima
că rugăciunea acestei femei drepte pentru apărarea şi
mântuirea lumii este primită de Dumnezeu. N-a ştiut, şi până
astăzi nu ştie lumea, că ea este păzită de pierzare prin darul
câtorva mari drepţi. Aşa, altădată, Dumnezeu păzea lumea
pentru rugăciunile unui nevoitor - Sf. Marcu, pustnicul din
Mt. Fracesc. Aşa păzea Domnul lumea de pierzare, pentru
rugăciunile altor doi preacuvioşi, Macarie cel Mare şi
Macarie Alexandrinul, căci mult prea mare fiind lucrarea
25
pocăinţei lor, mare era şi darul lor.
Minunatul bineplăcut al Lui Dumnezeu Sf. Serafim de
Sarov nu avea păcate mari. El suferea de la duhurile rele
doar lupta inevitabilă a gândurilor. Şi când odată i s-au
propus ocuparea locului de stareţ al unei mari mănăstiri de la
noi din Rusia si ridicarea lui la vrednicia de arhimandrit, Sf.
Serafim a renunţat la această numire de cinste. Atunci în el
a început o luptă aprigă cu gândul slavei deşarte. Şi ce i s-a
întâmplat marelui ales al Domnului? Doar pentru aceste
gânduri de slavă deşartă el a început să se mustre ca pentru
păcate mari şi grele. El a urcat pe o piatră şi cu mâinile ridicate
la cer a rămas pe ea trei ani, rugându-se cu rugăciunea vameşului:
Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. In tot acest
timp, el s-a hrănit numai cu ierburi şi a băut doar apă. Pe cât
de uimitoare i-a fost pocăinţa, la fel de uimitor i-a fost şi darul
în minunatele lui manifestări. Asemenea Mântuitorului, el
tămăduia orice neputinţe omeneşti doar cu cuvântul. La fel
el s-a rugat odată în văzduh, pentru tămăduirea unui tânăr bolnav
deznădăjduit, iar surorile mănăstirii Diveevo l-au văzut cum
el, îndreptându-se spre mica lui pustie, mergea în urma lor
prin aer, mai sus decât înalţimea unui arşin. Faţa lui se lumina
după Sf. împărtăşanie cu o lumină dumnezeiască şi mai ales
atunci când Sf. Serafim vorbea despre Harul Sfântului Duh
cu Motovilov. în această lumină sufletul Sf. Serafim a ieşit
din trup şi îngerii l-au dus la scaunul Sfintei Treimi.
Totuşi, dacă nu vom avea dragoste adevărată către cei de
aproape, pocăinţa noastră nu va fi primită de Dumnezeu şi
darul renăscător al Sfântului Duh nu se va aprinde în noi, şi
nu numai că nu se va manifesta niciodată, precum s-a manifestat
în vieţile Măriei Egipteanca şi a Sf. Serafim de Sarov, dar
nu se va manifesta deloc în noi. Lumina lui se va stinge şi noi
nu vom intra în cămara cerească a lui Hristos, Mântuitorul
26
nostru. Acest adevăr ni l-a descoperit Domnul în pilda celor
/.ece fecioare. Fecioarele nebune nu aveau în candelele lor
ulei, adică ele nu aveau dragoste, iar lumina Harului, dat lor
la Botez, s-a stins, pentru care ele au rămas în afara cămării
cereşti a Mirelui lor. Acest adevăr ni l-a arătat Domnul si în 9 9
pilda despre împăratul milostiv şi sluga nemilostivă.
Sfânta Biserică, ca o maică iubitoare de fii, ne poartă întotdeauna
de grijă. Ea se teme ca nu cumva Dumnezeu să ne
respingă pocăinţa. De aceea chiar înaintea începutului Postului
Mare ni se adresează la liturghie, „prin cuvintele lui Iisus
Hristos: Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi
vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor
greşalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşalele voastre
(Matei 6, 1 4 -1 5 ).
De aceea să năzuim ca nevoinţă pocăinţei noastre, postul
şi rugăciunea, să nu rămână lipsite de roade binefăcătoare în
ochii Domnului, ca vrednici să ne împărtăşim cu sfintele lui
Hristos Taine şi să ne unim pentru totdeauna cu Hristos, în
împărăţia lui cea cerească. Pentru aceasta, însoţitor credincios
al pocăinţei noastre să ne fie dragostea sinceră pentru semeni.
Este adevărat, şi noi ştim, că tâlharul binecredincios pentru
o oră de pocăinţă a intrat în Rai, cu toate că întreaga lui viaţă
pământească s-a caracterizat prin cruzime, chiar până la
ucideri. Tradiţia bisericească mărturiseşte că în timpul fugii
în Egipt Sfânta Familie a fost atacată de o ceată de tâlhari.
Tâlharii voiau să ucidă Sfânta Familie, dar atamanul, uimit
de frumuseţea nepământească a dumnezeiescului Prunc, i-a
oprit de la această crimă groaznică. Pentru aceasta, Preacurata
Maică i-a zis: ” Acest Prunc, la timpul lui, te va răsplăti pentru
mila şi dragostea ta pentru El". Acel ataman s-a dovedit a fi
tâlharul credincios. Chiar şi pe cruce el şi-a arătat mila şi
dragostea pentru Hristos, căci îl oprea pe celălalt tâlhar de la
27
clevetirea Pătimitorului Dumnezeiesc, pentru care a şi spus:
Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta.
Pentru aceasta el a auzit de la Hristos asemenea cuvinte:
Astăzi vei f i cu Mine în Rai (Luca 23, 39-43).
Din viaţa cuvioasei Taisia ştim, de asemenea, că ea a intrat
în Rai printr-o clipă de pocăinţă. Aceeaşi tradiţie bisericească
ne spune că până la viaţa sa desfrânată ea şi-a împărţit săracilor
multele sale avuţii şi a zidit o casă de oaspeţi pentru monahii
călători. Ea se deosebea printr-o frumuseţe uimitoare şi făcându-
se cerşetoare de bunăvoie, din cauza condiţiilor grele de
viaţă a ajuns desfrânată. Dar Milostivul Dumnezeu, pentru
dragostea arătată mai înainte de ea către semeni, n-a îngăduit
pierzarea Taisiei. El l-a insuflat pe unul din marii Săi
bineplăcuţi, Ioan Colov, să meargă la Taisia şi s-o cheme la
pocăinţă. Supunându-se Sfântului Duh, cuviosul Ioan Colov,
venind la Taisia, a aprins în sufletul ei o asemenea hotărâre
înflăcărată pentru a se îndrepta, încât ea de îndată a lăsat
toate bogăţiile adunate prin desfrânare şi toate ale lumii şi l-a
rugat pe cuviosul Ioan s-o ducă imediat într-o mănăstire unde
ar putea să-şi răscumpere prin pocăinţă pacatele ei cele grele.
Sf. Ioan i-a împlinit rugămintea şi s-a îndreptat cu ea din oraş
spre pustie. In drumul lor, i-a prins noaptea. El i-a făcut o
moviliţă de nisip pentru cap şi i-a poruncit să doarmă puţin,
pentru a putea continua călătoria a doua zi dimineaţa.
Indepărtându-se puţin, a vrut să se odihnească şi el, dar
deodată a văzut că o strălucire dumnezeiască a luminat tot
cerul şi în această lumină îngerii ridicau sufletul Taisiei la
scaunul lui Dumnezeu. Cuviosul Ioan s-a apropiat de ea şi a
văzut că tocmai murise. Iată ce mare însemnătate mântuitoare
are pocăinţa! Iată cât de repede primeşte Domnul uneori
sufletele hotărâte să-şi schimbe viaţa şi le învredniceşte de
împărăţia Lui cerească!
28
La marele nostru poror rus dintotdeauna a fost prezentă
dragostea sinceră pentru semeni. El o găsea mereu, mai ales
înaintea Postului Mare, în Duminica aceasta a iertării. Atunci
ortodocşii ruşi năzuiau din toată inima spre împăcarea reciprocă,
ei îi iertau pe toţi vrăjmaşii lor, chiar şi pe aceia care
i-au supărat; ei îşi cereau, chiar primii, de la ei iertare, neaşteptând
aceasta din partea celorlalţi.
Voi, dragii mei fii, sunteţi trup din trupul, os din osul şi
sânge din sângele poporului rus. De aceea şi inimilor voastre
ii este caracteristică dragostea sinceră şi mare pentru semeni.
Această dragoste vă face să vă adunaţi cu toţii, după obicei,
în biserica voastră rusă, în Duminica iertării, pentru a asista
la rânduiala iertării, ca aici să vă cereţi unul 7 ? altuia iertare s» i
să iertaţi pe toţi care v-au supărat. Să vă întărească Domnul
în această dragoste creştinească şi năzuinţă către împăcarea
reciprocă! Faceţi şi acum ceea ce făceaţi întotdeauna în această
/.i, ştiind că fără dragoste nu este nici pocăinţă, nu este nici
Dar, cereţi unul altuia iertare, chiar şi celor care v-au supărat!
Dar, înainte ca s-o faceţi, trebuie să fac eu aceasta faţă de
voi ca arhipăstor. De aceea vă rog, pentru Hristos, să-mi iertaţi
toate greşelile ce le-am făcut vouă cu gândul sau simţirea, cu
voie sau fără de voie, cu cuvântul sau lucrul. Iar din partea
mea, vă iert de toate păcatele făcute împotriva mea şi chem
pentru voi, iubiţilor întru Hristos fiii mei, binecuvântarea lui
Dumnezeu! Amin.
CUVÂNT ÎN SÂMBĂTA DIN PRIMA
SĂPTĂMÂNĂ A POSTULUI MARE
DESPRE TREBUINŢA POSTULUI ŞI A ÎNFRÂNĂRII
Ţinut în biserica rusă ”Sf. Para sche va “ din Sofia,
la 24februiariel9 martie 1946
Sfânta Biserică, prin slujbele sale din prima săptămână
din Postul Mare, ne arată, iubiţilor întru Hristos fii, toată însemnătatea
lui mântuitoare pentru noi. Aşa, într-una din stihirile
de la utrenia de vineri, găsim asemenea cuvinte: Vestirea Postului
să o primim cu bucurie, că de l-ar f i păzit strămoşul, n-am
f i suferit căderea cea din Eden (Stihira întâi la stihoavna utreniei
(gl. al 8-lea) din vinerea primei săptămâni a Postului Mare). Aceste
cuvinte ale stihirii conţin ideea care se află la începutul Bibliei,
în cartea Facerii, unde se spune că Dumnezeu, zidind omul,
a încheiat cu el un legământ, dându-i porunca postului. Domnul
i-a permis să mănânce din toate fructele tuturor pomilor
Raiului, cu excepţia fructelor din pomul cunoaşterii binelui
şi răului. Primii oaţneni au călcat această poruncă a postului.
Pentru acest păcat primordial, pe ei, împreună cu toţi oamenii
coborâtori din ei, Dumnezeu i-a lipsit de fericirea Raiului.
Este semnificativ că, după venirea Sa în lume, Domnul,
înainte să înceapă lucrarea mântuirii noastre, a făcut începutul
ei prin patruzeci de zile de post. Prin acest post El ne-a
poruncit ca şi noi să-l punem ca început al izbăvirii noastre
personale de diavol şi de toate uneltirile drăceşti, care lucrează
în noi prin patimile noastre. Iată de ce Mântuitorul a zis: Dar
acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi
30
cu post (Matei 17, 21). De aici toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii
priveau postul ca indice al unei trepte de sporire morală şi
desăvârşire în viaţa adevăraţilor creştini. Este caracteristic că
loji marii făcători de minuni erau întotdeauna şi mari postitori.
Şi cea dintâi lucrare a lor, rugăciunea, de aceea era atât de
minunată, fiindcă era însoţită de post şi înfrânare.
Odată, în 1907, fiind student al Academiei Teologice din
I ‘etrograd, am asistat la liturghie, în catedrala Sf. Andrei din
Kronstadt, unde slujea părintele Ioan de Kronstadt. Am auzit
predica lui în care spunea: „In toate necazurile noastre şi întotdeauna
trebuie să ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune.
Dar rugăciunea noastră trebuie însoţită de înfrânare. Numai
atunci ea va fi auzită de Dumnezeu. Aceasta am simţit-o de
mii de ori“.
Dar iată ce importanţă mare acorda postului Sf. Serafim
de Sarov: „Bucuria mea, - spunea el, - să nu ai părtăşie cu cei
ce calcă postul miercuri şi vineri“. Altă dată, Sf. Serafim a
spus: „Văd mari necazuri care vor veni peste Rusia, pentru
că ortodocşii ruşi au început să încalce posturile".
Aşa priveau postul Sf. bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, având
la bază descoperirea dumnezeiască. Aşa să privim postul şi
noi, iubiţilor întru Hristos fii, iar în măsura puterilor noastre
să-l păzim cu sfinţenie.
Nu vă luaţi după părerea că numai dogmele sunt importante
în religia noastră, iar postul este un lucru secundar,
încălcarea postului aduce după sine pieirea noastră, la fel ca
şi încălcarea dogmelor. De aceea în lucrarea mântuirii avem
nevoie atât de poruncile dogmatice, cât şi de cele morale. Şi
fără unele, şi fără altele nu ne putem mântui. Se poate spune
oare că o poruncă este mai importantă, iar alta mai puţin necesară
pentru mântuirea noastră? Toate poruncile referitoare la
credinţă şi morală ne sunt la fel de preţioase, căci şi unele, şi
31
altele au ieşit chiar de pe buzele lui Dumnezeu.
Nu vă smintiţi, iubiţii mei, şi de acea părere că postul ar
fi dăunător sănătăţii noastre. Când despre aceasta a fost întrebat
Sf. Serafim de Sarov, el a zis: „Pâinea şi apa nu strică nimănui:
cum atunci oamenii sfinţi mâncau numai pâine şi beau doar
apă, dar trăiau câte o sută şi mai bine de ani?“ Să ne amintim,
iubiţilor fii, în acest caz de Daniel şi cei trei tineri, Anania,
Azaria şi Misail din Babilon. împăratul Nabucodonosor a
poruncit să fie hrăniţi cu bunătăţile mesei sale împărăteşti, ca
ei să nu slăbească si să fie la fel de sănătosi » > ca s> i ceilalţ» i de
vârsta lor, dar Daniel, nevrând să se spurce de mâncarea
adusă ca jertfă la idoli, l-a rugat pe un apropiat al împăratului
să-l lase să postească zece zile şi acesta le-a permis lui şi celor
trei tineri să mănânce numai legume. Slujitorul împărătesc a
împlinit rugămintea lui Daniel, cu condiţia ca el şi cei trei
tineri să nu arate la fată mai rău decât cei de o vârstă cu ei.
După zece zile, Daniel şi cei trei tineri, precum şi cei de o
vârstă cu ei, s-au înfăţişat înaintea slujitorului împărătesc. Şi
iată,’ că fet•> ele lui Daniel s» i ale celor trei tineri s-au dovedit a
fi mai frumoase, iar cu trupul erau mai arătoşi decât toţi cei
hrăniţi cu bunătăţile împărăteşti (vezi Daniel 1, 3-16).
Voi, iubiţilor întru Hristos fii, aţi postit şi v-aţi înfrânat în
prima săptămână a Postului Mare, în condiţii de viaţă destul
de grele, când nu se puteau găsi într-o măsură satisfăcătoate
nici produse de post, nici legume. Prin asemenea împlinire a
poruncii dumnezeieşti pentru post aţi arătat dragoste pentru
Hristos, căci lui I-a plăcut să spună: Cel ce are poruncile Mele
şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte (Ioan 14, 21). Pentru
această dragoste către Hristos, El vă va întoarce însutit
osteneala, iar Trupul Său şi Sângele Său pe Care Le-aţi primit
acum, se vor face pentru voi izvor de bucurie dumnezeiască.
Fie ca nădejdea acestei bucurii să se întărească în inimile
32
voastre prin cuvintele Lui: Dacă păziţi poruncile Mele, veţi
rămâne întru iubirea Mea,... ca bucuria Mea să fie cu voi
(Ioan 15, 10-11).
Asemenea sfântă împărtăşire şi bucurie dumnezeiască vă
cer prin rugăciune şi vă doresc din toată inima, iubiţilor întru
Hristos fii.
Cu asemenea urări vă felicit, primind Sf. lui Hristos Taine
şi vă rog ca împreună cu mine să aduceţi mulţumire Domnului
pentru marea milă ce ne-o arată prin Sf. Euharistie. împreună
cu rugăciunea de mulţumire, să cerem lui Hristos ca şi de
acum înainte să respectăm neabătut porunca postului, porunca
dragostei pentru El, ca întotdeauna să fim întru El şi în viaţa
aceasta, şi în cea viitoare, în Împărăţia lui cea cerească. Amin.
33
CUVÂNT LA BUNA VESTIRE
BUNA VESTIRE ESTE IZBĂVIREA NEAMULUI
OMENESC DE „BLESTEMUL CEL DINTÂI“
Ţinut în biserica rusă "Sf. Parascheva“ din Sofia,
la 25 martie!7 aprilie 1946
Astăzi toată făptura se veseleşte,... căci legătura blestemului
strămoşului s-a dezlegat (Sedelda după a 3-a catismă, gl. al 3-lea).
Sfânta Biserică, la slujba vecerniei praznicului Bunei Vestiri,
la una din stihirile stihoavnei ne face atenţi la aceste cuvinte:
Iată chemarea din nou s-a arătat acum nouă: Dumnezeu,... se
uneşte cu oamenii; ... Fecioara primeşte bucuria;... lumea se
dezleagă de blestemul cel dintâi (Stihira a 3-a). Iar la sedelna
utreniei din slujba Buneivestiri se spune: Astăzi toată
făptura se veseleşte,... căci legătura blestemului strămoşului
s-a dezlegat (Sedelda după a 3-a catismă, gl. al 3-lea). în sfârşit,
la una din stihirile aceleiaşi slujbe a utreniei auzim aceste
cuvinte: Cuvântul cel mai presus de fiinţă, chipul robului
primeşte şi se face trup ... şi pe Adam îl zideşte din nou în
pântecele Celeia ce L-a zămislit... (Stihira a 4-a la laude).
Prin toate aceste cuvinte din slujba Buneivestiri, Sfânta
Biserică ne arată, iubiţilor întru Hristos fiii mei, ce dar nemărginit
ni s-a făcut la Bunavestire. Acest dar este izbăvirea noastră
de blestemul pentru care i-a aruncat Dumnezeu din Rai pe strămoşii
noştri, pentru păcatul originar, şi prin ei acest blestem
a căzut asupra întregii omeniri.
Groaznică nefericire a fost pentru noi acel blestem. In
esenţa sa, el a fost despărţirea oamenilor de Dumnezeu sau -
ceea ce este acelaşi lucru- îndepărtarea lor de fericirea Raiului
34
atât pe pământ, cât şi în viaţa viitoare, căci uşile Raiului erau
închise chiar pentru drepţii Vechiului Testament.
Pentru prima dată după cădere, Dumnezeu s-a unit cu
omul la Bunavestire, când în pântecele Preacuratei Fecioare
Maria a avut loc zămislirea lui Dumnezeu Cuvântul, a avut
loc întruparea Lui. Atunci a sosit vremea întoarcerii către
oameni a fericirii pierdute a Raiului.
Astfel, Bunavestire a devenit pentru noi începutul izbăvirii
de blestem, unirea cu Dumnezeu si întoarcerea fericirii Raiului.
In aceasta stă însemnătatea fundamentală s»i mântuitoare
pentru noi a Buneivestiri. Nu în zadar ea este numită de
Sfânta Biserică început sau izvor al mântuirii noastre.
Se înţelege că în momentul Buneivestiri a avut loc doar
unirea lui Dumnezeu cu omul, iar fericirea Raiului a început
să fie simţită când s-a format Biserica lui Hristos pe pământ.
Aici, în Biserică, primim această fericire din multele şi duhovniceştile
izvoare: în rugăciunile şi slujbele Bisericii, dar mai
ales în Tainele ei, în cuvintele Scripturii dumnezeieşti, în vieţile
şi sfânta învăţătura a Părinţilor şi bineplăcuţilor lui Dumnezeu.
Oamenii sfinţi sunt pentru noi ca nişte izvoare de mare mângâiere
a Raiului. Despre aceasta mărturiseşte evlavia mare a
ruşilor către oamenii sfinţi. Din ce cauză se întâmpla acest
lucru? Fiindcă prin ei Domnul arăta mărturii autentice ale
atotputerniciei Sale, ale milostivirii şi înţelepciunii; fiindcă
prin sfinţi Domnul săvârşea minunile Sale, atât de dorite şi
îmbucurătoare inimii noastre. Prin ei se turna bucuria dumnezeiască
în inimile acelor credincioşi care aveau comuniune
cu sfinţii. Nu în zadar mitropolitul Moscovei Filaret spunea:
„Atingându-ne de sfinţi, ne atingem de Hristos însuşi, Care
locuieşte şi împărăţeşte în ei cu harul Său“.
Desigur, această fericire a Raiului este dobândită de cei
care singuri năzuiesc spre ea, pe calea împlinirii neabătute a
35
poruncilor dumnezeieşti. Cum prin călcare poruncii dumnezeieşti
fericirea Raiului a fost pierdută, aşa prin împlinirea
poruncilor, noi iarăşi o dobândim cu ajutorul Darului Sfântului
Duh.
De aceea, să împlinim neabătut, iubiţilor întru Htristos fraţi
şi surori, poruncile dumnezeieşti. Pentru aceasta să fugim cu
desăvârşire de păcate. Iar dacă cel mai pierzător şi groaznic
este pentru noi păcatul ereziei, să ne abatem cu desăvârşire
de la erezii, şi mai ales de la cele contemporane... Acestea
sunt cu atât mai periculoase şi pierzătoare pentru noi, cu cât
ele nu neagă credinţa în Hristos, ca al doilea Ipostas al Dumnezeirii.
Totuşi, prin falsa învăţătură, ele neagă lucrarea lui
Hristos pe pământ, distrug toată lucrarea Lui dumnezeiască
pentru mântuirea noastră.
Astfel, de exemplu, se răspândeşte părerea teologică după
care Domnul n-ar fi hotărât în Rai blestem asupra primilor
oameni şi prin ei asupra întregii omeniri, pentru încălcarea
poruncii Sale. Aţi auzit acum, iubiţilor, cuvintele din slujbele
Bunei- vestiri, prin care Biserica învaţă clar şi subliniază că
acest blestem a fost hotărât de către Dumnezeu, de aceea el
este numit de Biserică cel dintâi, 7 strămos5 esc s5i vechi.
Blestemul sau anatema este îndepărtarea noastră de D,umnezeu,
care este izvorul vieţii şi fericirii; blestemul este
moarte trupească şi sufletească. După cuvintele episcopului
Teofan Zăvorâtul, acest blestem era prezent în următoarele
cuvinte spuse primilor oameni:... căci, în ziua în care vei mânca
din el (pomul cunoaşterii binelui şi răului), vei muri negreşit
(Facere 2, 17), desigur pentru cazul neîmplinirii acestei porunci.
Protopărinţii noştri nu au împlinit această poruncă, au
căzut în păcatul strămoşesc şi blestemul a devenit realitate.
Astfel, dacă nu era păcatul strămoşesc, nu era nici blestemul.
Ultimul este efectul, iar păcatul strămoşesc, cauza. Este clar
36
că negarea acestui blestem înscris în Biblie duce după sine l.i
negarea păcatului strămoşesc. Una şi cealaltă se află mii o
relaţie strânsă. Negând blestemul, negăm păcatul strămoşesc.
Dacă vom nega păcatul strămoşesc, prin aceasta vom distruge
toată lucrarea dumnezeiască. Intr-adevăr, dacă nu era păcatul
strămoşesc, atunci nici Mântuitorul nu avea pentru ce veni în
lume, pentru a ne răscumpăra din păcatul strămoşesc, pentru
a ne izbăvi de blestemul, care lor li se pare că nu exista. In acest
caz, în lucrarea lui Hristos n-ar mai fi loc pentru naşterea,
patimile, moartea şi învierea Lui şi trimiterea Duhului Sfânt
peste apostoli. In acest caz, nu ar mai avea sens nici chiar
Bunavestire, acest izvor sau început al mântuirii noastre,
căci toate aceste evenimente au fost provocate de păcatul
strămoşesc şi blestemul pentru acest păcat. De aici este clar
cât de important este să ne păstrăm neatinsă credinţa şi aşa
neschimbată, desăvârşit s-o mărturisim.
Să împlinim fără greş porunca lui Dumnezeu despre
credinţă şi celelalte legi dumnezeieşti! Atunci toate roadele
Buneivestiri: izbăvirea de blestem, unirea cu Dumnezeu şi
fericirea Raiului vor fi moştenirea noastră. Atunci chiar aici,
aflându-ne în trup, vom simţi o mai mare fericire decât cea pe
care o simţeau primii oameni în Rai, în starea lor nevinovată.
In una din stihirile din slujba vecerniei Buneivestiri, Sfânta
Biserică pune pe buzele Preacuratei Fecioare Maria aceste
cuvinte:... voi naşte pe Cel fără de trup,... ca să ridice... pe om
la cinstea cea dintâi - aici se înţelege fericirea Raiului, pe
care o simţeau primii oameni. Dar ce va însemna, când noi
ne vom ridica la fericirea prin contopire, adică, după raţiunea
Sfinţilor Părinţi, unirea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru,
cea mai mare şi mai grozavă Taină? Prin ea ne unim cu
Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, cu toată fiinţa noastră,
ne facem asemenea Lui în Har şi ne îndumnezeim, de aceea
37
noi ne vom ridica la o fericire mult mai mare decât o aveau
primii oameni in Rai. Asemenea unire minunată, apropiată şi
părintească nu aveau primii oameni în Rai. De aceea drepţii
Noului Testament, sfinţii bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, pentru
împlinirea neabătută a poruncilor, simţeau o asemenea bucurie
dumnezeiască, pe care nu o aveau protopărinţii noştri până
la cădere. Aceasta e adevărat, căci atunci nu era marea Taină
a Euharistiei, nu erau Trupul şi Sângele lui Hristos, cel mai
mare rod al Buneivestiri.
Vă felicit, iubiţilor întru Hristos fiii mei, cu praznicul Buneivestiri!
Din toată inima cer în rugăciune şi vă doresc ca toate
roadele Buneivestiri să fie moştenirea voastră, şi mai ales
bucuria dumnezeiască a primirii Sfintelor şi Preacuratelor
Taine. Dar, pentru că fără împlinirea mântuitoarelor porunci
acestea nu pot fi dobândite, să dea Dumnezeu ca noi toţi şi
întotdeauna să împlinim dumnezeieştile porunci şi în noi toţi
să sevădească cuvintele Domnului nos&u Esus Hiistos: Dacăpăziţiporuncile
Mele, vei rămâne întru iubirea Mea,... ca bucuria Mea să fie cu voi
şi ca bucuria voastră să fie deplină (Ioan 15, 10-11), adică să
fie deplină şi desăvârşită. Amin.
RHHH PESTIRE
38
CUVÂNT ÎN JOIA MARE
DESPRE CUM TREBUIE SĂ NE ÎMPĂRTĂŞIM ŞI
DESPRE ROADELE ACESTEI MARI TAINE CÂND NE
ÎMPĂRTĂŞIM ÎNTRU DRAGOSTEA LUI HRISTOS
Ţinut în biserica rusă ”Sf. N icolae“ din S o fia ,
la 5/18 aprilie 1946
Astăzi Sfânta Biserică aminteşte instituirea la Cina cea de
Taină a sfintei Taine a Euharistiei. Aici, pentru prima dată,
ucenicii lui Hristos s-au făcut părtaşi Trupului şi Sângelui
Lui, au primit o asemenea Taină, fără de care nu avem
mântuire, fără de care nu putem avea o viaţă sfântă şi
fericită. Dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului, - a spus
Domnul, - şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi a v ea viaţă în
voi (Ioan 6, 53).
Această învăţătură dumnezeiască despre necesitatea
mântuitoare a Tainei euharistice este cuprinsă în cuvintele
lui Hristos: Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. C e l ce rămâne
în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, că c i fă ră de
Mine nu puteţi fa c e nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine
se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le
aruncă în fo c şi ard (Ioan 15, 5-6). Să ne unim a tâ t de strâns
cu Hristos, precum se uneşte ramura de trunchiul său, nu
putem altfel decât prin Taina euharistică. Este clar că,
precum ramura ruptă din pom se usucă şi moare, la fel vom
muri şi noi şi nu numai pentru această viaţă, ci şi pentru cea
viitoare şi veşnică, dacă nu ne vom afla în comuniune cu
Hristos prin Taina Dumnezeiştii Euharistii.
39
Neluând în seamă această învăţătură a Lui Hristos despre
această Taină, pot fi întâlniţi între ortodocşi destui oameni,
care nu se împărtăşesc de-a lungul multor ani. Unde se vor
duce sufletele unor asemenea ortodocşi după moarte? Cu
siguranţă, numai în locul chinurilor veşnice ale iadului.
Totuşi, vor rămâne în afara Cămării cereşti si fericirii veşnice
a Raiului şi aceia dintre noi, care primesc Taina euharistică
nu aşa cum ar trebui s-o primească. In fond, aici problema
constă nu în împărtăşirea cu Sfintele Taine, ci în felul cum
trebuie să ne împărtăşim.
La această întrebareSfânta Biserică ne răspunde prin
povestirea evaghelică despre Cina cea de Taină, prin cuvintele
troparului din Joia cea Mare şi prin cuvintele slujbelor din
acestă zi. Ea ne previne să nu ne împărtăşim cu Trupul şi
Sângele lui Hristos precum s-a împărtăşit Iuda-vânzătorul.
El s-a împărtăşit spre judecată şi osândă, fiind cuprins de
patima iubirii de arginţi. Treptat, această patimă l-a robit, iar
la momentul vânzării Domnului, ea a ajuns să împărăţească
în sufletul lui Iuda. El a uitat cât de multă milă a vărsat asupra
lui Domnul. Sf. Ioan Gură de Aur spune că atunci când apostolii
au fost trimişi la propovăduire, Iuda, împreună cu alţi
ucenici ai lui Hristos, a primit darul tămăduirii oricăror
neputinţe ale oamenilor, darul învierii morţilor, şi în puterea
acestor daruri el a săvârşit tămăduiri de diferite boli şi a
înviat morţi. La Cina cea de Taină, Domnul şi-a arătat şi
înaintea lui Iuda smerenia extremă şi i-a spălat picioarele. In
grădina Ghetsimani, chiar în momentul vânzării, Mântuitorul
l-a numit prieten, ca răspuns la sărutul trădător. Toate
acestea le-a uitat Iuda, predându-se cu totul patimii iubirii de
arginţi. De aceea, cum s-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui
Hristos, satana a intrat definitiv în sufletul lui şi l-a dus la
vânzarea lui Hristos. Dar patima iubirii de arginţi a lui Iuda
40
nu s-a mărginit cu vânzarea Domnului. Păcatul l-a dus până
la deznădejde, iar apoi la sinucidere.
Atunci cum trebuie să ne împărtăşim noi cu Tainele lui
Hristos, iubiţilor? Aşa precum s-au împărtăşit sfinţii apostoli.
Ei au primit această mare Taină fiind cuprinşi de dragostea
lui Hristos. Inimile lor se topeau de această dragoste
pentru El. Sf. Ioan Teologul s-a culcat pe pieptul Domnului.
Foţi ceilalţi apostoli, se înţelege, fără Iuda- vânzătorul, nu
puteau să-şi stăpânească această dragoste şi o arătau prin a fi
gata să moară pentru Hristos. Cu adevărat, ei ar fi murit
împreună cu dumnezeiescul învăţător, dacă El n-ar fi spus
celor veniţi după El în grădina Ghetsimani: Deci, dacă Mă
căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă (Ioan 18, 8).
Aşa să ne împărtăşim şi noi, iubiţii mei fii, în dragostea
lui Hristos. Dacă această dragoste va fi în noi, atunci nici o
patimă nu ne va robi şi nu vom cădea de la El prin nici un
păcat, căci după cuvântul apostolului: Dragostea nu cade
nicidată (I Corinteni 13, 8).
Dacă această dragoste va fi în noi, atunci vom împlini
toate poruncile mântuitoare, căci Domnul a spus: De Mă
iubiţi, păziţi poruncile Mele... Dacă Mă iubeşte cineva, va
păzi cuvântul Meu... Cel ce nu mă iubeşte nu păzeşte
cuvintele mele (Ioan 14, 15; 23-24).
Prin păzirea poruncilor dobândim curăţia copilărească,
nevinovată, când Sfintele lui Hristos Taine lucrează asupra noastră
uimitor. Sf. Ioan Gură de Aur, în lucrarea sa despre educarea
copiilor, spune că primirea Trupului şi Sângelui lui Hristos
de către copiii nevinovaţi lucrează asupra lor uimitor, mai
ales în timpul bolii. Sufletul pruncului simte o mângâiere şi
bucurie de la această Taină, iar trupul se vindecă de orice boală.
Acest adevăr ni-1 descoperă foarte bine în lucrările sale
marele nostru episcop teolog Teofan Zăvorâtul. Părintele
41
Ioan de Kronstadt, în cartea sa „Viaţa mea în Hristos“,
mărturiseşte că primirea Trupului şi Sângelui lui Hristos de
către copiii nevinovaţi este cel mai bun medicament pentru
bolile lor : „Şi de câte ori, - spune el, - am împărtăşit pruncii
bolnavi, de fiecare dată se vindecau chiar de cele mai grele
neputinţe."
împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine, dacă avem
dragoste pentru Hristos şi împlinim poruncile Lui, ne transmite
o vioiciune şi putere deosebite. Părintele Ioan de Kronstadt
însuşi este în acest caz o dovadă minunată a acestui adevăr.
Nu rareori el dormea doar două ore pe noapte, dar cu toate
acestea petrecea toată ziua într-o activitate intensă în slujbe
şi rugăciuni neîntrerupte pentru tămăduirea bolnavilor şi
mângâierea pătimitorilor.
Datorită dragostei pentru Hristos şi împlinirii poruncilor
Lui, noi primim de la Sfânta Impărtaşanie o bucurie dumnezeiască,
după promisiunea lui Hristos: Dacă păziţi poruncile
Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea..., ca bucuria Mea să
fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină (Ioan 15,10-11).
Iar această bucurie a Sfintei împărtăşanii întotdeauna şi
neschimbat au simţit-o bineplăcuţii lui Dumnezeu, toţi adevăraţii
următori ai lui Hristos.
Dacă, în sfârşit, ne vom împărtăşi în dragoste pentru Hristos,
atunci lumina dumnezeiască a acestei Taine ne va însenina.
Această lumină va izgoni de la noi diavolii, care, ca duhuri
ale întunericului, nu suportă lumina dumnezeiască; ea va
arde şi va nimici în noi patimile, şi noi ne vom lumina cum
s-au luminat de la Sfânta împărtăşanie apostolii la Cina cea
de Taină, despre care povesteşte troparul de azi prin aceste
cuvinte: Când slăvi ţii ucenici la spălarea cinei s-au luminat...
Lumina acestei Taine înfricoşătoare, fiind moştenirea
noastră, va merge cu noi în lumea cealaltă. Ea va izgoni pe toţi
dracii, când sufletele noastre vor trece prin vămile văzduhului
şi ni se va face izvor de bucurie veşnică în împărăţia lui
Hristos cea cerească.
Vă felicit, iubiţilor întru Hristos fii, că aţi primit trupul şi
Sângele lui Hristos. Din toată inima vă doresc să nu vă împărtăşiţi
precum s-a împărtăşit Iuda-vânzătorul, ci ca sfinţii ucenici
ai lui Hristos, la Cina cea de Taină. Să dea Dumnezeu
ca după această împărtăşire, toate patimile, daca le-aţi avut,
să nu se mai întoarcă niciodată. Dragostea pentru Hristos să
se sălăşluiască în voi împreună cu împlinirea neabătută a
tuturor poruncilor dumnezeieşti. Atunci Sfânta împărtăşanie
va fi izvorul tămăduitor al tuturor neputinţelor voastre
trupeşti şi sufleteşti. Atunci vioiciunea, puterea şi bucuria
dumnezeiască vă vor fi întotdeauna prezente. Atunci lumina
harică a Trupului şi Sângelui lui Hristos primit de voi vă va
lumina totdeauna, iar după moartea voastră, Domnul va
împlini în voi cuvintele Sale: Atunci cei drepţi vor străluci
ca soarele în împărăţia Tatălui lor (Matei 13,43). Amin.
CIHH CEH CE THINf i
CUVÂNT ÎN SÂMBĂTA MARE
DESPRE BUCURIILE CREŞTINE CE CURG
DIN ÎNVIEREA LUI HRISTOS
Ţinut în biserica rusă ”Sf. Nicolae “ din Sofia
la 7120 aprilie 1946
Astăzi la liturghie, Sfânta Biserică ne-a vorbit deja în
citirea Evangheliei despre învierea lui Hristos. Mai întâi
îngerul le-a vestit această bucurie sfintelor mironosiţe, iar
când plecau de la mormânt, li s-a arătat însuşi Domnul înviat
şi le-a spus: Bucuraţi-vă (Matei 28, 9).
Putem să ne închipuim ce bucurie mare au simţit mironosiţele,
şi după aceea toţi ucenicii lui Hristos, primind vestea
învierii, mai ales după marea ruşine de pe Cruce, după
suferinţele grele şi moartea lui Hristos, pe Care ei îl iubeau
atât de mult. Această bucurie era atât de nemărginită, încât
apostolii nu le-au crezut pe mironosiţe, când acestea le-au
vestit învierea lui Hristos. Unii dintre ucenici, de bucurie,
nu-şi credeau ochilor când Hristos li s-a arătat după înviere.
Dar nu numai sfintele mironosiţe şi apostolii au simţit acea
bucurie a arătării Domnului înviat. Ea a fost simţită şi de mulţi
mari drepţi care au trăit după apostoli, în puterea nemincinoaselor
cuvinte ale lui Hristos: Cel ce Mă iubeşte pe Mine
va f i iubit de Tatăl meu şi-l voi iubi şi Eu şi mă voi arăta lui
(Ioan 14, 21). Această bucurie a simţit-o şi marele nostru
bineplăcut al lui Dumnezeu, Sfântul Serafim de Sarov, la 26
de ani, când s-a curăţit de toate patimile şi avea o hotărâre
firbinte de a nu-L trăda pe Hristos în viaţa lui şi de a-i aparţine
44
r
cu toata fiinţa sa. Fericirea arătării lui Hristos în slavă a fost
atât de mare, că Sf. Serafim n-a putut să se mişte din loc după
această minunată vedenie dumnezeiască, n-a putut să spună
nici un cuvânt câteva ore, iar inima lui se topea de fericirea
Raiului.
De altfel, cuvântul spus de Domnul mironosiţelor: Bucuraţi-
vă! include în el nu doar bucuria minunată din arătarea
Domnului înviat. Acest cuvânt ne vorbeşte şi despre o altă mare
bucurie, pe care trebuiau să o aibă mironosiţele, apostolii şi
toţi creştinii. Această bucurie izvorăşte din Harul interior
renăscător al Sfântului Duh, pe care l-au simţit apostolii la
cincizeci de zile după învierea lui Hristos şi care a început să
fie transmis tuturor credincioşilor ortodocşi prin Botez şi
Taina sfintei Mirungeri. Bucuria acestui Har nu se simte
imediat, ci se descoperă trepat în noi, în măsura împlinirii
sfintelor porunci ale lui Hristos, cum ne învaţă Sf. Nichita
Stithatul în Filocalie şi alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Descoperind
acest Har printr-o viaţă virtuoasă, oamenii sfinţi se făceau
locuitori cereşti pe pământ şi asemenea acelora simţeau o
bucurie neîncetată a împărăţiei cerurilor. Iată ce spune Sf.
Antonie cel Mare despre această fericire: ”Eu m-am rugat
pentru voi, să vă învredniciţi şi voi să primiţi acel Duh mare
şi arzător, pe Care L-am primit eu. Dacă vreţi să-L primiţi
... suferiţi mai întâi greutăţile trupeşti şi smerirea inimii... -
şi El vi se va da vouă ... în veci, Căci acel Duh trăieşte in
inimi drepte. Şi când El va f i primit, vă va descoperi cele mai
înalte taine, va alunga de la voi teama de oameni şi animale,
şi veţi avea o bucurie cerească ziua şi noaptea, şi veţi f i în
acest trup ca cei care deja se află în împărăţia cerurilor. “
(Filocalia, T. 1. M. 1895, pag. 35)
Iată de ce Sf. Apostol Pavel a numit Harul renăscător al
Sfântului Duh primit de noi arvuna moştenirii noastre
45
(Efeseni 1 ,13-14) viitoare, adică fericirea veşnică în împărăţia
lui Hristos. Noi nu putem simţi acum în toată plinătatea
această mare fericire, această necuprinsă bucurie dumnezeiască,
de aceea Domnul ne dăruieşte posibilitatea, doar s-o
gustăm înainte. Nu primim acum toată fericirea, ci doar o
parte - arvuna, care este Harul interior al Sfântului Duh.
Şi acestea nu sunt toate bucuriile noastre creştine, care
încap în cuvântul lui Hristos înviat: Bucuraţi-vă. El ne arată
şi acea mare bucurie pe care o simţim primind Trupul şi Sângele
lui Hristos. Desigur, nu fiecare simte asemenea rod binecuvântat
în sufletul său de la această Taină minunată. Această
bucurie o simte cel care se apropie de potirul cu Trupul şi
Sângele lui Hristos cu pocăinţă sinceră, adică cu o zdrobire
a inimii pentru păcatele sale şi cu o hotărâre nezdruncinată
să nu se mai întoarcă la păcatele anterioare. Această bucurie
o simt cei care petrec întotdeauna în smerenie şi împlinesc
neabătut toate poruncile Dumnezeieşti, asemănându-se cu
îngerii în curăţia lor feciorelnică şi blândeţe. Având o asemenea
viaţă sfântă, oamenii cu adevărat credincioşi se luminează
de o lumină Dumnezeiască, primind Sfintele Taine, se unesc
cu Dumnezeu în Har, se îndumnezeiesc şi simt o fericire a
Raiului. Atunci Domnul le dă să guste un asemenea mare
bine, pe care proorocul Isaia îl prezicea, iar Apostolul Pavel
îl mărturisea: Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit,
şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu
celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9; comp. Isaia 64, 4).
, Neîndoit, cuvântul bucuraţi-vă! include şi acea fericire a
Raiului, pe care o vom simţi în toată plinătatea în viaţa
viitoare, după învierea de obşte şi înfricoşata Judecată a lui
Hristos. Acum nici măcar nu ne putem închipui această
fericire. Ce vom fi nu s-a arătat până acum, - spune Sf. Ioan
Teologul, - ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea
46
Lui, fiindcă îl vom vedea cum este (I Ioan 3 ,2 ) . Iată de ce Sf.
Serafim de Sarov, gustând, din proprie experienţă, această
fericire viitoare a Raiului, a spus: „Dacă ni s-ar pregăti cele
mai groaznice şi destul de lungi suferinţe, trebuie să fim de
acord să le răbdăm, doar să nu ne lipsim de acea mare şi
nespusă bucurie şi fericire pe care a pregătit-o Domnul celor
ce-L iubesc pe El“. Cum poate fi altfel, când Sfântul Apostol
Pavel, care a simţit fericirea locaşurilor Raiului, a răbdat
permanent orice durere grea pe pământ şi a spus: Patimile
vremii de acum nu sunt vrednice de slava care ni se va
descoperi (Romani 8, 18).
Iată despre ce bucurii creştine, ca pregustări ale fericirilor
Raiului, ne vorbeşte nouă cuvântul dumnezeiesc bucuraţivă.
Acest cuvânt ne spune, în acelaş timp, că toate aceste
bucurii sunt moştenirea noastră, căci ele ne sunt date în dar A ’ i de învierea lui Hristos.
Sfântul apostol Pavel a spus: Iar dacă Hristos n-a
înviat..., suntem mai de plâns decât toţi oamenii (I Corinteni
15, 17-19). Este clar că, în puterea învierii lui Hristos, noi
suntem cei mai fericiţi oameni din lume.
Da, noi simţim multe, foarte multe dureri. Dar fie ca nici
o durere să nu întunece bucuriile noastre creştine, care
izvorăsc din învierea lui Hristos. Domnul înviat ştia în ce
necazuri mari au trăit şi vor trăi sfintele mironosiţe, sfinţii
apostoli şi toţi adevăraţii Lui următori, dar neluând în seamă
acestea a spus tuturor: Bucuraţi-vă. Să nu uităm niciodată că
Pastele este izbăvirea de întristare (Stihira a 4-a a Paştilor).
în puterea învierii Sale, Domnul ne-a dat în dar puterea
să ne bucurăm chiar în necazuri, chiar în cele mai mari
necazuri să credem că este izvorul mângâierii şi bucuriei
noastre. Iată de ce Sfântul Apostol Pavel a spus: Că precum
prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte priit
47
Hristos mângâierea noastră ( II Corinteni 1,5).
Să-L iubim doar pe Hristos precum L-au iubit sfintele
mironosiţe, ucenicii şi toţi adevăraţii următori. Căci pentru
dragostea către Hristos, El S-a arătat lor, aşa îi bucura şi-i
mângâia cu arătările Sala. Să-L iubim şi noi pe Hristos, adică
să împlinim cu sfinţenie voia Lui, poruncile Lui Dumnezeieşti.
Atunci Domnul înviat, conform promisiunii Lui, ni se
va arăta şi nouă şi ne va mângâia cu milele Sale cele nespuse.
Atunci El va fi cu noi cu toate bucuriile învierii Lui Luminate,
căci nemincinoase sunt dumnezeieştile Lui cuvinte:
Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.
Amin. (Matei 28, 20).
ÎHOTERta bOM HKtUI 'K Xfc
CUVÂNT LA ADORMIREA MAICII DOMNULUI
DESPRE MIJLOCIREA NEADORMITĂ A MAICII DOMNULUI
Ţinut în biserica rusă ”Sf. Nicolae “ din Sofia,
la 15/28 august 1946
... şi cu rugăciunile Tale izbăveşti din moarte sufletle
noastre. (Din troparul praznicului)
Domnul a spus: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla...
Sau cine este omul acela între voi care, de va cere fiu l său
pâine, oare el îi va da piatră? Sau de-i va cere peşte, oare îi
va da şarpe? Deci, dacă voi, răi fii tui, ştiţi să daţi daruri bune
fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va
da cele bune celor care cer de la El (Matei 7,9-11). Prin asemenea
cuvinte Domnul sădeşte în noi nădejdea şi siguranţa că
rugăciunile noastre către Dumnezeu vor fi împlinite.
Ne întrebăm: Dacă Domnul Iisus împlineşte rugăciunile
oamenilor păcătoşi, atunci poate El să-şi întoarcă faţa Sa de
la Preacurata Maica lui, cănd Ea aduce rugăciuni pentru noi,
păcătoşii, la scaunul Lui?
In plus, aceste rugăciuni ale Ei sunt neadormite, neîncetate,
căci în condacul acestui mare praznic se spune despre Ea: Pe
Născătoarea de Dumnezeu, cea întru rugăciuni neadormită.
La acestea trebuie să adăugăm că în vedenia avută de Sf.
Andrei cel nebun pentru Hristos, Maica Domnului s-a arătat
rugându-se cu lacrimi către Dumnezeu.
Maica Domnului se roagă aşa lui Dumnezeu, pentru că
ne iubeşte foarte mult. Eu iubesc foarte mult neamul creştinesc,
a spus Ea în vedenie unui bineplăcut al lui Dumnezeu, iar
acest neam creştinesc, creştinii ortodocşi, petrec mereu în
păcate, petrec mereu în tot felul de necazuri şi pericole de
moarte, având nevoie de mijlocirea neadormită a Maicii
49
Domnului pentru ei în faţa Scaunului lui Dumnezeu. Iată de
ce Sfânta Biserică, în cuvintele condacului scris în cinstea
acestui praznic, O numeşte neadormită Rugătoare pentru noi
în faţa Fiului Ei, Domnul nostru Iisus Hristos.
Ce vrea să ne spună Sfânta Biserică prin cuvintele condacului
praznical? Dacă Preacurata Maică a Domnului se roagă
pentru noi neadormit, să ne rugăm şi noi Ei întotdeauna, dacă
vrem să simţim în viaţa noastră puterea mijlocirii Ei pentru
noi în faţa lui Dumnezeu. La aceasta ne cheamă Biserica în
altă rugăciune către ea, prin aceste cuvinte: Nici odinioară
nu vom tăcea noi, nevrednicii, a vesti puterile Tale,
Născătoare de Dumnezeu.
Şi cum să nu alergăm, întotdeauna, la acoperământul rugăciunilor
Maicii Domnului, când diavolul cu toate duhurile
întunericului ne atacă neîncetat prin patimile noastre. Cea
mai caracteristică însuşire a dracilor este răutatea. Datorită
acestei însuşiri ele toate se numesc duhuri rele. Diavolul vrea
ca această răutate s-o facă moştenirea noastră, aprinzând în
noi patima mâniei, căci el ştie că această patimă este cauza
multor necazuri din viaţa omului. Desigur, mânia sau răutatea
numai atunci va avea loc, când noi ne vom obişnui cu începutul
tuturor patimilor - mândria şi slava deşartă. De aceea dracii
încearcă cel mai mult să înrădăcineze în noi aceste patimi
păgubitoare. Este cunoscut, la fel, că mulţi oameni se pierd
din cauza altor patimi şi mai ales din cauza desfrânării. Toate
aceste patimi sunt armele prin care diavolul ne atacă permanent,
ne aruncă în adâncul multor necazuri şi ne pierde fericirea
trecătoare şi veşnică.
De aceea, să fim alături de Născătoarea de Dumnezeu,
iubiţilor întru Hristos fiii mei. Rugăciunea către Dânsa să ne
fie prima mişcare a minţii şi a inimii, în toate necazurile noastre
interioare şi exterioare, pe care le răbdăm de la draci, de la
50
r
noi şi de la oamenii răi. Nu în zadar Sf. Serafim de Sarov
avea întotdeauna pe buze şi în inimă numele Maicii Domnului,
întotdeauna îl pronunţa cu mare dragoste şi evlavie, şi îi
însufleţea pe toţi care veneau la el, să se adreseze acestui
nume preaiubit ca unei ancore a mântuirii noastre, ca la unul
din cele mai puternice şi mântuitoare mijloace de luptă împotriva
oricărui rău. Şi noi ştim, iubiţilor, cum s-a manifestat
pentru aceasta Preacurata noastră Mijlocitoare cerească faţă
de Sf. Serafim. Ea îl numea iubitul Ei, Ea niciodată nu-i refuza
împlinirea rugăciunii. Şi au fost cazuri, când, după rânduiala
lui Dumnezeu bolnavul trebuia să moară, dar pentru rugăciunile
Sf. Serafim el dobândea tămăduire.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că dracii tremură auzind
numele Maicii Domnului, căci Ea L-a născut pe Mântuitorul
nostru, Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu, Care a stricat şi
va strica până la sfârşitul veacului lucrurile diavolului, care
caută să ne depărteze de Hristos şi să ne piardă pentru totdeauna.
Chipul Maicii Domnului este de nesuportat pentru draci.
Diavolul urăşte numele Ei. Prin urmare, acest nume este
mântuitor pentru noi. Este clar cât de necesar este mereu să
alergăm la acoperământul şi mijlocirea rugăciunilor Preacuratei
Maici a Domnului. Şi cu cât ne vom ruga Ei mai mult,-
cu atât mai mult vom simţi în viaţa noastră acoperământul Ei
şi Ea va fi pentru noi Rugătoare neadormită înaintea Domnului
nostru Iisus Hristos, precum mărturisesc cuvintele condacului
praznical.
Să ţinem minte, iubiţilor, şi celelalte cuvinte ale acestui
condac: ...şi întru folosinţe, nădejdea cea neschimbată. Prin
aceste cuvinte Sfânta Biserică vrea să ne spună că cererile
noastre sau rugăciunile noastre către Maica Domnului neschimbat,
adică neapărat vor fi asculate de Ea. Ea ascultă şi
rugăciunile celor mai mari păcătoşi; aşa Preacurata Maică a
51
Domnului a ascultat rugăciunea fericitului Teofil, care s-a
lepădat de Hristos şi această lepădare a certificat-o cu sângele
său, prin înscrisul dat diavolului. Aşa a ascultat rugăciunea
Măriei Egipteanca şi a făcut-o din mare păcătoasă vas minunat
al darului lui Dumnezeu. Aşa a ascultat rugăciunea unui
conducător de tâlhari, care odată cu tâlhăriile, hoţiile şi uciderile,
în fiecare zi, neştiind ceilalţi tâlhari, citea în faţa icoanei
Maicii Domnului rugăciunea Născătoare de Dumnezeu Fecioară,
bucură-Te... Pentru aceasta Ea l-a făcut pe conducător şi
pe toţi tovarăşii lui monahi desăvârşiţi.
Aşa va asculta Maica Domnului şi rugăciunile noastre,
neluând în seamă păcatele noastre. Doar să ne adresăm mereu
mijlocirii Ei cereşti. Să zicem cât mai des cu buzele şi cu inimile
noastre rugăciunea: Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-
Te sau să I ne adresăm prin chemarea scurtă de rugăciune:
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.
Şi acoperământul Ei atotputernic şi iubitor se va întinde
deasupra noastră. Preasfânta Maică a Domnului va fi cu noi
mereu, în toate necazurile noastre. Ea ne va izbăvi de toate
nevoile acestei vieţi trecătoare, ne va izbăvi de cea mai mare
nefericire - moartea sufletelor noastre- ce este despărţirea
veşnică de Hristos, ne va izbăvi de chinurile veşnice ale iadului.
Pentru rugăciunea continuă către Maica Domnului, Ea va
împlini cuvintele troparului praznical: şi cu rugăciunile Tale
izbăveşti din moarte sufitele noastre. Amin.
52
CUVÂNT LA POMENIREA SFÂNTULUI IOAN
FĂCĂTORUL DE MINUNI DE LA RILA
SĂ ŢINEM CU SFINŢENIE ÎNVĂŢĂTURILE
SFÂNTULUI IOAN DELA RILA
Ţinut în catedrala mitropolitană ” Sf. Marea Muceniţă N e d e le a “ din
Sofia, la 19 octombrie! 1 noiembrie 1946
Astăzi, Sfânta Biserică prăznuieşte pomenirea preacuviosului
Ioan de la Rila, Făcătorul de minuni. Acest mare bineplăcut
al lui Dumnezeu este una din cele mai scumpe comori duhovniceşti
din Bulgaria. Preacuviosul Ioan este slava şi frumuseţea
Bisericii Bulgare.
Lumina lui harică se revarsă departe peste graniţele Bulgariei.
El este cinstit, pe lângă Biserica Bulgară, de toate
Bisericile Ortodoxe şi mai ales de Biserica Rusă. în Rusia
există oraşul Râlsk întemeiat în cinstea Sf. Ioan de le Rila.
La sfârşitul Războiului de eliberare, conducerile bisericească
şi civilă ale Bulgariei au dăruit Bisericii Ruse mâna dreaptă
a marelui făcător de minuni de la Rila, care până acum se
află în Rusia.
Dar mai ales a început să fie cinstit preacuviosul Ioan în
pământul nostru rus odată cu apariţia luminătorului bisericesc
părintele Ioan de Kronstadt, care a purtat acelaşi nume. Slava
duhovnicească a acestui mare păstor în mare măsură se
datorează ocrotitorului lui ceresc, preacuviosul Ioan de la Rila.
Părintele Ioan de Kronstadt îl iubea foarte mult, se asemăna
lui prin vieţuirea asemenea îngerilor, şi ca semn de adâncă
evlavie, ridica în cinstea preacuviosului Ioan biserici şi altare.
Nu putem trece cu vederea, iubiţilor întru Hristos fraţi şi
surori, asemănarea izbitoare pe care o vedem în vieţile acestor
doi mari drepţi. Când dracii aduceau lupte precuviosului
53
Ioan, iar oamenii îl ocărau, el răbda toate acestea cu blândeţe
şi smerenie. Când precuviosul Ioan era deja dăruit de Dumnezeu
cu marile daruri ale Sfântului Duh, la el au adus odată
un îndrăcit şi-l rugau să se roage pentru tămăduirea bolnavului.
Dar Sf. Ioan a zis: „Cine sunt eu, ca să îndrăznesc să fac
un lucru, care este mai presus de puterile mele? Eu sunt atât
de păcătos, că nu sunt vrednic nici măcar să-mi ridic ochii la
cer“. Totuşi, îi cereau în continuare să se roage. Preacuviosul
a fost de acord, dar cu condiţia ca împreună cu el să se roage
şi ceilalţi. Şi cum precuviosul Ioan a ridicat mâinile sale
către Dumnezeu, duhul rău a ieşit din cel îndrăcit.
In acelaşi fel şi părintele Ioan de Kronstadt, asemenându-se
Făcătorului de minuni de la Rila şi datorită smereniei lui adânci,
cerea şi altora să se roage împreună cu el pentru cei bolnavi.
Odată, el a fost foarte defăimat prin cuvinte urâte de un
cântăreţ al catedralei „Sf. Andrei” unde părintele Ioan era paroh.
Păstorul din Kronstadt, în loc să-l alunge pe cântăreţul obraznic,
a început să-l roage să se liniştească, să se aşeze şi să
discute în pace şi dragoste. Dar cântăreţul îl certa atât de tare,
încât minunata smerenie şi blândeţea îngerească a părintelui
Ioan n-a avut nici un efect asupra lui, până când la părintele
Ioan n-a intrat alt cântăreţ, educat şi învăţat, care imediat l-a
oprit pe conslujitorul grosolan strigând: „Auzi, mujicule,
cum îndrăzneşti să-ţi superi parohul?“
Mulţi ani, părintele Ioan a răbdat smerit hulele şi clevetirile
teribile de la ajutorul său, protoiereul şi chelarul catedralei “Sfântul
Andrei”. El putea să ceară Sfântului Sinod, al cărui membru
era chiar în acea vreme, să-l mute de la el în alt loc pe părintele
chelar, dar părintele Ioan nu se plângea nimănui şi tăcea. Când
părintele Ioan s-a îmbolnăvit de moarte, în suferinţa grea în
care se afla, şi cerea când să-l pună în fotoliu, când să-l aşeze
pe pat, aflând de suferinţa lui, părintele chelar s-a căit. Conştiinţa
54
l-a mustrat. El a venit la părintele Ioan să-i ceară scuze şi să se
ierte cu el. în acel moment părintele Ioan stătea semiconştient
în fotoliu. Când i s-a spus că a venit părintele chelar, atunci părintele
Ioan şi-a adunat ultimele puteri, s-a ridicat, s-a apropiat
de părintele chelar, i s-a închinat şi i-a sărutat mâna. Această
mare smerenie a avut un efect atât de mare asupra părintelui
chelar, încât ochii i s-au umplut de lacrimi, iar el a căzut la
picioarele părintelui Ioan. Din acel moment el a început să
spună tuturor că părintele Ioan este un mare bineplăcut al lui
Dumnezeu, şi că este asemenea cu drepţii care au existat în
Biserica Ortodoxă din primele veacuri ale creştinismului.
Cu ce învăţătură mântuitoare trebuie să rămânem, iubiţilor,
din toate cele spuse? Dacă un asemenea luminător ca părintele
Ioan de Kronstadt se asemăna preacuviosului Ioan de la
Rila şi învăţa de la el viaţa îngerească, atunci cum noi, oameni
păcătoşi, nu trebuie să ne asemănăm lui, nu trebuie să învăţăm
de la el virtuţile creştineşti? La aceasta ne îndeamnă Sfântul
Apostol Pavel, zicând: Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri,...
şi urmaţi-le credinţa (Evrei 1 3 ,7 ) Cu ce trebuie să ne asemănăm
şi ce, mai ales, trebuie să învăţăm de la preacuviosul Ioan de
la Rila? El era întruchiparea smereniei. Nu în zadar în primele
cuvinte ale troparului cântat în cinstea preacuviosului Ioan el
este numit temelia pocăinţei. Iar ce poate fi temelia, dacă nu
smerenia? Domnul a binevoit să pună anume smerenia ca
temelie întregii noastre vieţi creştineşti, pentru care a şi zis:
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor
(Matei 5 ,3 ). Iată de ce Domnul, pentru a ne uni cu El, ne cere
aceeaşi smerenie, când zice: Veniţi la Mine... şi învăţaţi-vă
de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Matei 11, 28 -29).
Pentru a dobândi această smerenie, şi mai ales în faţa
sfintei Biserici Ortodoxe, ne cheamă preacuviosul Ioan nu
doar prin viaţa lui, ci şi prin scrierile sale. în învăţăturile sale,
55 J
ajunse până în zilele noastre, preacuviosul Ioan ne roagă să
păstrăm cu sfinţenie învăţătura Bisericii şi să nu ne îndepărtăm
de ea cu nici o iotă. Iar într-o epistolă îl povăţuieşte pe ţarul
bulgar Petru şi prin el pe noi toţi, să cădem cu pocăinţă la
picioarele Maicii noastre Biserica. Iată ce smerenie faţă de
Biserică ne cere preacuviosul Ioan.
Dar, vai, cât de rar se întâlneşte între noi asemenea smerenie!
Cât de mulţi ortodocşi, în loc de smerenie, au mândrie în ce ’ A priveşte Maica noastră Biserica şi învăţătura ei. In ultima vreme,
ca niciodată, un indiciu caracteristic al vieţii noastre nu este
credinţa ortodoxă, ci cea eretică. Avem în vedere multitudinea
ereziilor care tulbură Biserica Ortodoxă din toate părţile.
Sunt, de exemplu, mulţi asemenea ortodocşi care cred în
Hristos, iar existenţa diavolului o neagă. Dar dacă diavolul şi
duhurile lui rele nu există, atunci de ce se povesteşte în
Evanghelie atât de mult despre izgonirea dracilor din oameni
de către Hristos, despre tămăduirea de către El a îndrăciţilor?
Mai mult, Sfântul Ioan Teologul spune în prima sa epistolă:
Pentru aceasta S-a arătat Fiul Iui Dumnezeu, ca să str.ice lucrurile
diavolului (I Ioan 3, 8). Astfel, prin negarea existenţei
diavolului, noi negăm dogma fundamentală a credinţei
noastre - despre venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, pentru
răscumpărarea şi izbăvirea noastră de diavol, căci altfel
apariţia lui Hristos în lume devine de prisos.
în simbolul credinţei noi mărturisim adevărul dogmatic
despre Biserică, spunând: Cred întru Una Sfântă, Sobornicească
şi Apostolească Biserică. Dar mulţi dintre creştinii ortodocşi
răstoarnă această dogmă, spunând că ne mântuim nu numai
în Biserica Ortodoxă, dar şi în cea catolică, şi în cea luterană,
şi în orice adunare sectară. Aceşti aşa numiţi „creştini -ortodocşi“
nu vor să ştie că Harul renăscător al Sfântului Duh, pe care-1
primim la Botez prin Taina sfintei Mirungeri, lucrează şi ne
56
mântuieşte doar în Biserica Ortodoxă. Precum în arca lui Noe
s-au salvat de potop numai cei care se aflau în ea şi care preînchipuia
sfânta noastră Biserică, aşa şi acum primim mântuire
numai aici, în Biserica Ortodoxă, şi niciunde în altă parte.
Din păcate, în Biserica Rusă se întâlnesc asemenea „teologi"
care afirmă că dogmele Bisericii Ortodoxe, ca orice ştiinţă,
sunt supuse dezvoltării, schimbării, distrugerii şi înlocuirii cu
formulări noi. Dar, în esenţa lor, dogmele noastre sunt cuvintele
lui Hristos, ele, precum mărturiseşte Epistola patriarhilor răsăriteni,
sunt luate din Evanghelie. Prin urmare, dacă spunem
că dogmele sunt supuse dezvoltării, atunci înseamnă să afirmăm
că şi cuvintele lui Hristos, cuvintele Evangheliei, sunt supuse
schimbării. Astfel, vedem pe faţă nu doar tendinţa spre distrugerea
tuturor dogmelor Bisericii Ortodoxe, dar şi sacrilegiul
privitor la gândul că se pot schimba cuvintele lui Dumnezeu
însuşi, ca ceva nedesăvârşit, supus dezvoltării, pe când Domnul
a spus: Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu
vor trece (Matei 24, 35).
Noi ştim ce rău este modernismul în Biserică cu tendinţa
lui de a convoca al VHI-lea sinod ecumenic. Ne întrebăm,
pentru ce caută moderniştii să adune acest sinod? Pentru ca
să instituie episcopatul căsătorit, să permită a doua căsătorie
a clericilor, să slăbească, dacă nu să distrugă de tot monahismul,
să scurteze posturile, sărbătorile şi durata slujbelor.
Aceşti modernişti, sub numele de înnoitori şi zicându-şi
„biserică vie“, au tulburat de curând groaznic Biserica Rusă.
Şi unii, şi alţii au provocat mari neînţelegeri bisericeşti şi
diferite dezastre în Rusia. Ce pierzare pregăteau ei Bisericii
Ruse, se vede din aceea că înnoitorii subminau cel mai important
fundament al exisetnţei Bisericii Ortodoxe - sfintele canoanecăci
încuviinţau episcopatul căsătorit, a doua căsătorie a preoţilor
şi introduceau alte noutăţi anticanonice. Este clar că şi unii,
57
şi alţii voiau să distrugă ceea ce a fost aşezat la cele şapte
Sinoade ecumenice, nu numai de Sfinţii Părinţi ai Bisericii,
dar de Dumnezeu însuşi prin Duhul Sfânt, căci aşezămintele
acestor sinoade au derivat din împlinirea cuvintelor apostoliceşti:
Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă (Fapte 15,28).
Păstrarea credinţei ortodoxe sau a învăţăturii bisericeşti,
străină de orice erezii şi modernism, este izvorul tuturor
milostivirilor nespuse ale lui Dumnezeu. Dar ce înseamnă să
păstrăm această învăţătură şi credinţă? Aceasta înseamnă să
păzim învăţăturile preacuviosului Ioan de la Rila, adică să
avem smerenie către Biserica noastră Ortodoxă, care este
mijlocul mântuirii noastre şi al dobândirii tuturor bunurilor
de la Dumnezeu, atât cele trecătoare, cât şi veşnice.
De aceea să năzuim din toate puterile, iubiţilor, să dobândim
această smerenie, la care ne cheamă atât de mult marele
bineplăcut al lui Dumnezeu şi pe care o doreşte atât de mult.
De altfel, preacuviosul Ioan ne cheamă nu numai să ne
smerim în faţa Bisericii. El ne cheamă să ne smerim şi în faţa
semenilor noştri. Prin exemplul vieţii personale, preacuviosul
Ioan ne arată cu câtă smerenie trebuie să ne purtăm faţă
de neajunsurile şi chiar faţă de răutatea arătată nouă de aproapele
nostru. O, dacă am ţine minte întotdeauna şi am păstra
cu sfinţenie această smerenie a preacuviosului Ioan! Atunci
n-ar fi certuri între noi, n-ar fi nici acele necazuri care adesea
apar în viaţă, din cauza mândriei noastre. Iată de ce Sfinţii
Părinţi ai Bisericii mărturisesc că toate necazurile noastre şi
tot răul sunt slobozite de Providenţa lui Dumnezeu, pentru
mândria noastră, pentru înălţarea noastră înaintea lui
Dumnezeu şi înaintea oamenilor; căci toată purtarea de grijă
a lui Dumnezeu este îndreptată spre a ne smeri.
De aceea să respingem cu orice preţ mândria, iubiţilor
întru Hristos fii, izvorul principal al tuturor patimilor şi
58
necazurilor noastre. Să năzuim din toate puterile să ne
asemănăm totdeauna smereniei preacuviosului Ioan, marelui
făcător de minuni de la Rila, de la al cărui sfârşit numărăm
astăzi o mie de ani.
Pentru smerenie Domnul ne dăruieşte Harul Său, ca putere
biruitoare asupra oricărui rău, întru împlinirea cuvintelor
Sfintei Scripturi: Dumnezeu... celor smeriţi le dă dar ( I Petru
5, 5; comp. Iacov 4, 6; Pilde 3, 34). Atunci Domnul nu doar ar
îndepărta de la noi toate necazurile, dar ne va proslăvi şi ne
va ridica cu braţul Său cel tare şi înalt, ca să se împlinească
întru noi cuvintele Apostolului Petru care a spus: Smeriţi-vă
sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la
timpul cuvenit (I Petru 5,6). Şi iarăşi, pentru smerenia noastră,
Dumnezeu ne dăruieşte mântuire şi aici, şi în viaţa viitoare
şi va împlini întru totul asupra noastră cuvintele Psalmistului:
Pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui, (Psalmi 33, 17). Amin
59
CUVÂNT LA INTRAREA ÎN BISERICĂ
A PREACURATEI FECIOARE MARIA
SMERENIA PREACURATEI FECIOARE MARIA A STAT LA
BAZA ÎNTREGII LUCRĂRI DUMNEZEIEŞTI.
FĂRĂ SMERENIE, VIRTUŢILE NU AU VALOARE
MÂNTUITOARE
Ţinut în biserica rusă "Sf. N ico la e“ din Sofia,
la 21 noiemhrie/4 decembrie 1946
în condacul praznicului de azi al Intrării în templu a Preacuratei
Fecioare Maria, găsim aceste cuvinte: Preacurat
templu al Mântuitorului, cămara cea de mult preţ şi Fecioara...
astăzi este adusă în casa Domnului, împreună aducând
harul Duhului lui Dumnezeu... Este mântuitor pentru noi să
ştim , iubiţilor întru Hristos fii, ce Har este acesta, care a fost
adus în biserica Vechiului Testament împreună cu Preacurata
Fecioară Maria.
Acest Har se manifestă în multe feluri. Mai întâi acesta
este lucrarea Sfântului Duh, care l-a luminat pe marele preot,
proorocul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. Sub lucrarea
Sfântului Duh, el a săvârşit un lucru nemaiauzit şi neobişnuit.
Legea lui Moise nu permitea preoţilor să intre în Sfânta sfintelor
templului. în Sfânta sfintelor putea intra doar marele preot
şi numai o dată în an, la sărbătoarea Curăţirii. Dar pe Preacurata
Fecioară Maria marele preot, insuflat de Sfântul Duh,
a dus-o în Sfânta sfintelor.
Apoi, prin acest Har trebuie să înţelegem apariţia zilnică
în faţa Fecioarei Maria a îngerilor. După cum mărturiseşte
tradiţia bisericască, ei îi luminau mintea cu cunoştinţele
despre tainele lucrării dumnezeieşti în lucrarea mântuirii noastre
60
şi îi umpleau inima de o bucurie dumnezeiască, nepământeană.
Iar unul din îngeri aducea în fiecare zi Copilei alese de
Dumnezeu hrană cerească, cu care Ea s-a hrănit în tot timpul
întrecerii în templu.
Mai departe, prin acest Har se înţelege lucrarea nemijlocită
a Sfântului Duh asupra Fecioarei Maria, înzestrând-o
încă din anii copilăriei cu darul citirii Sfintei Scripturi, înţelegerii
ei corecte şi râvna în rugăciune. Tradiţia bisericească ne spune
că Ea petrecea cel mai mult timp în rugăciune înflăcărată, se
ruga chiar noaptea, iar în restul zilei, în încăperea alăturată
Sfintei sfintelor, se ocupa cu lucrul de mână.
Prin acest Har trebuie să mai înţelegem şi un dar nemaiauzit
al fecioriei şi al nevinovăţiei Fecioarei Maria. Când a
împlinit doisprezece ani, Ea a spus marelui preot şi preoţilor
templului că nu se va căsători niciodată, căci a promis lui
Dumnezeu să rămână pururea fecioară. Această promisiune
a Copilei binecuvântate i-a mirat foarte mult, căci în Vechiul
Testament fecioarele nu făceau asemenea făgăduinţe, iar
fecioare asemenea monahiilor Noului Testament nu existau
deloc. După rugăciunile stăruitoare ale marelui preot şi ale
preoţilor, Domnul le-a descoperit prin minune că Fecioara
Maria, pentru a-i fi păzită fecioria, trebuie logodită cu
dreptul bătrân Iosif, ceea ce s-a şi făcut.
Dar Fecioara Maria nu numai ea singură a împlinit
această făgăduinţă făcută lui Dumnezeu. Ea a servit ca
exemplu pentru alte fecioare, să petreacă în viaţă monahală
feciorelnică. Iată de ce ieri la priveghere, în timpul stihirilor,
Biserica ne-a atras atenţia asupra cuvintelor prooroceşti ale
dumnezeiescului psalmist: Aduce-se-vor împăratului fecioare
în urma Ei (Psalmi 44,16). Iar în vedenia unei monahii binecredincioase,
Maica Domnului a binevoit să se numească prima
monahie.
61
în sfârşit, prin acest Har urmează să înţelegem darul haric
al minunatei smerenii a Preacuratei Fecioare Maria. Când
avea doisprezece ani, în timpul şederii în templu, în Sfânta
sfintelor, Ea citea cartea proorocului Isaia. în inima Ei i-au
răsunat deosebit cuvintele marelui prooroc: lată, Fecioara
va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui
Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu (Isaia 7,
14; Matei 1, 23). Citind aceste cuvinte, Fecioara Maria s-a
umilit şi şi-a dorit să fie ultima slujitoare a Acelei Fecioare
din care se va naşte pe pământ însuşi Dumnezeu. Cum şi-a
dorit acest lucru, înaintea Ei a apărut îngerul şi i-a zis: ”Tu
eşti acea Fecioară din Care se va naşte Dumnezeu “ şi că despre
aceasta ea va primi peste doi ani o bunăvestire îngerească
deosebită, lucru care s-a împlinit într-adevăr. Din Evanghelie
cunoaştem că în timpul Bunei Vestiri făcută de Arhanghelul
Gavriil Fecioarei Maria, Ea a arătat aceeaşi smerenie minunată,
deoarece, ca răspuns la această bună vestire despre această
întâmplare nemaiauzită şi suprafirească - naşterea din Ea,
prin umbrirea Sfântului Duh, a Fiului lui Dumnezeu - Ea i-a
spus Arhanghelului: lată roaba Domnului. Fie mie după
cuvântul tău (Luca 1, 38).
Această smerenie a Preacuratei Fecioare Maria a şi fost
cauza principală a întrupării Cuvântului lui Dumnezeu din
Ea. Că este aşa, ne-a mărturisit Ea însăşi, prin cuvintele de
Dumnezeu insuflate, ce le-a spus când s-a întâlnit cu dreapta
Elisabeta: Că a căutat spre smerenia roabei Sale (Luca 1,48).
Iată, deci, cum trebuie să înţelegem Harul, care a intrat în
biserica Vechiului Testament împreună cu Fecioara Maria,
marele rod al acestui Har, întruparea din Preacurata Fecioară
Maria a lui Dumnezeu însuşi, Mântuitorul nostru.
De altfel, nu doar un sigur rod se trage din smerenia
Fecioarei Maria. Din întrupare s-a tras marea lucrare a
62
răscumpărării noastre din păcat, blestem şi moarte, prin moartea
de pe Cruce a lui Hristos. în puterea acestei răscumpărări,
începând cu apostolii, ni se dă în dar, prin Tainele Bisericii,
Harul interior renăscător al Sfântului Duh. Iar acest Har ne
dă dreptul să primim cea mai mare Taină a sfintei Euharistii,
prin care ne facem trup din trupul şi os din osul lui Hristos şi
ne unim cu El în modul cel mai strâns şi apropiat, pentru
veşnica fericire a Raiului.
Atunci ce concluzie mântuitoare trebuie să tragem din toate
cele spuse despre Har şi roadele lui? Biserica Dumnezeiască
a Vechiului Testament a dat neamului omenesc pe Maica
Domnului. în aceasta constă marea lui însemnătate educativă
şi mântuitoare pentru noi. Dar, cum a murit pe Cruce
Mântuitorul nostru, catapeteasma bisericii s-a rupt în două
de sus până jos. Explicând acest eveniment uimitor, SF. Ioan
Gură de Aur spune că în momentul în care a avut loc moartea
Domnului, atunci Harul s-a depărtat definitiv de biserica Vehiului
Testament şi a trecut asupra apostolilor, iar apoi şi în Biserica
dumnezeiască a Noului Testament, şi a început să lucreze
aici în multe chipuri prin manifestările sale minunate.
De aceea în Biserica lui Dumnezeu a Noului Testament se
observă Harul manifestării şi prezenţei îngerilor lui Dumnezeu,
care nevăzut ne îndeamnă spre rugăciune, ne abat de la orice
rău, aprind în inimile noastre dragostea către Dumnezeu şi
semeni, ne luminează mintea cu lumina adevăratei cunoaşteri
de Dumnezeu, ne predispun către o bună viaţă creştinească.
Nu în zadar la Dumneazeiasca Liturghie în timpul Vohodului
mic preotul spune în taină aceste cuvinte: Stăpâne Doamne,
Dumnezeul nostru,... fă împreună cu intrarea noastră să fie
şi intrarea sfinţilor îngeri, care slujesc împreună cu noi şi
împreună slăvesc bunătatea Ta. Iar în timpul Liturghiei
Darurilor mai înaite sfinţite, în locul heruvicului, se cântă
63
cântarea bisericească ce începe cu aceste cuvinte: Acum
puterile cereşti împreună cu noi, nevăzut slujesc... Iată de ce
Sf. Serafim de Sarov nu o dată vedea îngeri în timpul liturghiei,
care slujeau împreună cu clerul şi umpleau biserica cu
minunata şi neasemuita lor cântare.
La fel precum în biserica Testamentului Vechi, în biserica
Noului Testament în mod deosebit şi minunat este prezent
însuşi Domnul, cu deosebirea că aici se săvârşeşte înfricoşătoarea
Jertfă Euharistică. Acest privilegiu măreţ nu exista
în biserica Testamentului Vechi. La fel, cel din urmă nu transmitea
credincioşilor Harul interior renăscător. El ne este dăruit
doar în Biserica Testamentului Nou, pentru împlinirea tuturor
poruncilor dumnezeieşti şi pentru unirea cu Dumnezeu.
De aceea să privim biserica lui Dumnezeu ca cel mai
preţios loc de pe pământ. Ea este pentru noi Cerul pământesc
şi Raiul pământesc cu toată fericirea împărăţiei cereşti a lui
Hristos. Dar în acelaşi timp să năzuim, iubiţii mei, la Harul lui
în multe chipuri lucrător. Mai ales să tindem către binecuvântatul
dar al smereniei, după modelul smereniei Preacuratei
Fecioare Maria. Ea a stat la baza întrupării Mântuitorului, a
întregii lucrări Dumnezeieşti a lui Hristos şi a întregii noastre
vieţi creştineşti. Precum Eva, dorind să aibă cunoaştere,
asemenea lui Dumnezeu însuşi, a căzut în mândrie, iar această
mândrie - temelia şi cauza tuturor păcatelor, patimilor şi necazurilor
- a lăsat-o moştenire neamului omenesc, aşa Preacurata
Fecioară Maria a lăsat omenirii smerenia Sa, drept temelia şi
cauza curătiei, sfinţeniei si fericirii noastre.
Este clar că smerenia nu este doar una dintre virtuţi, ci
este însăşi concepţia creştină despre lume, începutul vieţii
creştineşti a Noului Testament şi chiar această viaţă. Iată de
ce marele învăţător al Bisericii, Sf. Macarie Egipteanul, spune în
minunatele sale lucrări că smerenia este semnul creştinătăţii,
64
sau, ceea ce este acelaşi lucru, criteriul prin care se poate determina
dacă suntem creştini sau păgâni; este condiţia existenţei
în noi sau nu a Harului; suntem cu Dumnezeu sau fără Dumnezeu;
suntem fericiţi sau nefericiţi. Precum însuşirea definitorie
a oamenilor trupeşti şi pătimaşi este mândria, aşa însuşirea
definitorie şi esenţială a oamenilor duhovniceşti şi sfinţi este
smerenia. Şi cu cât mai adâncă era smerenia lor cu atât mai
multe daruri le trimitea Dumnezeu. înălţimea înzestrării lor
duhovniceşti se măsura cu adâncimea smereniei lor.
Nu rareori, Sf. Serafim de Sarov săruta mâinile mirenilor,
se închina lor până la pământ, îi numea „bucuria" şi „comoara"
lui. Iar pe sine nu se numea altfel decât „sărmanul” şi “păcătosul”
Serafim. Pentru această smerenie Domnul l-a dăruit cu
un asemenea mare Har, că el, asemenea Mântuitorului, tămăduia
bolnavii cu un singur cuvânt. Datorită acestei smerenii, în
timpul sfintei liturghii L-a văzut în biserică pe Iisus Hristos
în toată slava; de douăsprezece ori a văzut-o pe Preasfânta
Maică a Domnului, o dată, aproape de moartea sa, a văzut-
O pe Născătoarea de Dumnezeu în toată slava Ei cerească şi,
în sfârşit, ca şi Apostolul Pavel, a fost răpit încă în viaţa sa
pământească până la al treilea cer şi a simţit fericirea Raiului.
Domnul, nu în zadar, atât de mult înrădăcina smerenia în
inimile ascultătorilor Săi. Când vei f i chemat la cineva la nuntă,
- spunea El,- nu te aşeza în locul cel dintâi..., ci, când vei f i
chemat, mergând aşează-te în cel din urmă loc (Luca 14, 8 -
10), căci vor f i cei de pe urmă întâi (Matei 2 0 ,1 6 ). Şi care este
mai mare între voi va f i slujitorul vostru (Matei 23, 11). Iar El
însuşi prin exemplul Său îi îndemna pe oameni să tindă spre
smerenie. Fiul Omului, - a spus El, - n-a venit să I se slujească,
ci ca să slujească El (altora) şi să-Şi dea sufletul răscumpărare
pentru mulţi (Matei 20,28; Marcu 10, 14). La Cina cea de
taină, Mântuitorul a spălat picioarele ucenicilor Săi (Ioan 13,
65
5). Nu se poate povesti ce smerenie nespusă a arătat El în
timpul Patimilor, când a fost răstignit pe Cruce, cum spune
Sf. Apostol Pavel: S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se
până la moarte, şi încă moarte pe Cruce (Filipeni 2 ,8 ). De aceea,
amintindu-ne importanţa mântuitoare a smereniei, să-L rugăm
pe Domnul şi pe Preacurata lui Maică, Feciara Maria, ca Harul
în multe chipuri lucrător al Sfântului Duh să se odihnească
peste noi, dar mai ales darul smereniei. Dacă vom avea smerenie,
toate virtuţile creştineşti ni se vor adăuga, căci temelia
lor este smerenia. Atunci prima şi întâia virtute, şi anume credinţa
noastră, fără de care nimeni nu este bineplăcut la Dumnezeu,
va fi mare şi de minuni făcătoare. Aşa mărturiseşte
Evanghelia, cănd sutasul păgân L-a rugat pe Iisus Hristos să-i
vindece slujitorul bolnav. Domnul i-a spus: Venind îl voi
vindeca. Dar sutasul, răspunzând, l-a zis: Doamne, nu sunt
vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul
si se va vindeca sluga mea... Auzind, Iisus S-a minunat şi a
zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni
în Israel, n-am găsit atâta credinţă... Şi s-a însănătoşit sluga
lui în ceasul acela (Matei 8, 5 -1 3 ).
La fel s-a întâmplat şi când Domnul nostru a vindecat
fiica îndrăcită a femeii cananience păgâne. Aceasta îl ruga
insistent pe Domnul să-i vindece fiica. Dar Domnul I-a zis:
Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor...
Da, Doamne, - a subliniat cananeanca, - dar şi câinii mănâncă
din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Şi i-a
spus atunci Domnul: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie
după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela
(Matei 15, 22 - 28).
Iată ce înseamnă credinţa când există şi smerenie. Dar nu
numai pentru credinţă, ci şi pentru orice altă virtute smerenia
are o astfel de importanţă mântuitoare. Precum sarea păstrează
66
bucatele de stricăciune, cum spune Sf. Ioan Scărarul, aşa este
smerenia pentru fiecare virtute. Fără smerenie toate virtuţile
nu au nici o importanţă mântuitoare.
Dar cum poate fi altfel, când chiar însuşi Harul, cel mai
important mijloc pentru mântuirea noastră, ni se dă în dar de
la Dumnezeu doar pentru smerenie. De aceea, dacă vom avea
smerenie, atunci Harul, primit de la Dumnezeu, va străluci în
noi. El ne va uni pe veci cu Hristos, mai ales prin Sfănta împărtăşanie
şi, pentru împlinirea tuturor poruncilor Dumnezeieşti,
ne va face fiii Lui adevăraţi. Iar de vom fi copiii Domnului
nostru, ne vom face după cuvintele Apostolului Pavel şi
moştenitorii tuturor bogăţiilor dumnezeieşti, bucuriei Lui
dumnezeieşti şi tuturor bunătăţilor Lui nespuse, şi aici, şi în
viaţa viitoare, în împărăţia lui Hristos cea Cerească, de care
să ne învrednicească Domnul, pentru rugăciunile Născătoarei
de Dumnezeu, Preacuratei Fecioare Maria. Amin.
INTRHREH MAICII BOMNHLKI ÎH RISERKi)
67
CUVÂNT LA PRAZNICUL SFÂNTULUI
IERARH NICOLAE, FĂCĂTORUL DE MINUNI
ÎNCREDEREA ÎN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI ESTE
GARANŢIA ADEVĂRATEI CUNOAŞTERI DUHOVNICEŞTI.
URMĂRILE DEZASTRUOASE ALE MODERNISMULUI
BISERICESC
Ţinut în biserica rusă ”Sf. Nicolae" din Sofia,
la 6/19 decembrie 1946
Astăzi, în timpul dumnezeieştii liturghii, prin citirea Apostolului,
Sfânta Biserică ne atrage atenţia, iubiţilor întru Hristos
fii ai mei, asupra acestor cuvinte ale Apostolului Pavel din
Epistola lui către Evrei: Ascultaţi de mai-marii voştri şi vă
supuneţi lor (Evrei 13 , 17). Iar puţin mai sus, în aceeaşi epistolă,
Apostolul spune: Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri,... şi
urmaţi-le credinţa (Evrei 13, 7).
Aici, prin „mai-marii“ se înţeleg apostolii, iar apoi urmaşii
lor, Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Prin aceste cuvinte apostoleşti,
Sfânta Biserică vrea ca noi întru toate să-i ascultăm pe Sfinţii
Părinţi, şi, mai ales în ceea ce priveşte credinţa fără de care
nu putem fi bineplăcuţi lui Dumnezeu şi nici nu putem să ne
mântuim; iar aceasta este de înţeles, sfinţii părinţi ne învaţă
credinţa mântuitoare, aceea despre care Domnul a spus: Cel
ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede
se va osândi (Marcu 16, 16). Invăţându-ne această credinţă
adevărată şi mântuitoare, prin aceasta Sfinţii Părinţi ne apără
de căderea în cel mai mare şi dezastruos păcat - căderea întro
credinţă eretică,- pentru care Apostolul Pavel aruncă anatemă
sau blestem, prin cuvintele: Dar chiar dacă noi sau înger din
cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am
68
vestit-o - să fie anatema! (Galateni 1, 8). Chiar Sfinţii Părinţi ai
Bisericii ne apără de orice schimbare a dogmelor credinţei,
căci ei blestemă pentru toate veacurile pe toţi cei care au
acceptat, acceptă şi vor accepta schimbări dogmatice.
O, dacă noi i-am asculta întotdeauna pe Sfinţii Părinţi,
precum spune cuvântul apostolesc! Atunci Domnul repede
ar preschimba toată întristarea noastră în bucurie, căci ascultarea
de Dumnezeu este izvorul fericirii Raiului. Iar a-i asculta pe
Sfinţii Părinţi, ca urmaşi ai apostolilor, înseamnă a-L asculta
pe Dumnezeu însuşi. Iată de ce Domnul a spus: Cel ce vă
ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de
voi se leapădă de Mine (Luca 10, 16).
Această ascultare era însuşirea definitorie a strămoşilor
noştri, creştinii dreptslăvitori ruşi. în vremurile dinainte, în
fiecare biserică din oraşe şi din sate, exista colecţia întreagă
a Vieţilor Sfinţilor, de Sf. Dimitrie, Mitropolitul Rostovului. In
toată frumuseţea duhovnicească, în ele se arăta viaţa curată şi
sfântă a plăcuţilor lui Dumnezeu şi se transmitea învăţătura
Sfinţii Părinţi, fundamentată pe Sfânta Scriptură. Poporul
rus citea Vieţile Sfinţilor, se conducea după ele în credinţa şi
viaţa lui. Mai mult, în biserici, şi în mănăstiri mai ales, în timpul
dumnezeieştilor slujbe, întotdeauna se citeau credincioşilor
cuvinte mântuitoare din scrierile Sfinţii Părinţi ai Bisericii,
îndeosebi scrierile Sf. Teodor Studitul şi ale Sf. Efrem Şirul,
pe care poporul iubea atât de mult să le asculte. Dar şi mai mult
el îndrăgea citirile din scrierile Sf. Ioan Gură de Aur - învăţăturile
lui alese, cunoscute sub titlul de „Puţul de aur“.
însă, odată cu trecerea timpului, aceste binecuvântate
izvoare de luminare au fost lăsate şi uitate în Biserica noastră
Rusă. Locul lor a fost luat de instituţiile teologice de învăţământ
în frunte cu academiile noastre teologice. Ultimele dădeau
tonul şi orientarea tuturor celorlalte şcoli teologice din Rusia
69
şi erau la noi cele mai importante focare ale învăţământului
teologic pentru răspândirea şi întărirea credinţei ortodoxe în
viaţa poporului rus.
Cu părere de rău, această mare chemare n-a fost atinsă de
academiile noastre teologice. în ultimul timp, ele au fost
atrase mai mult, nu de Sfinţii Părinţi, ci de teologii savanţi
germani. Profesorii academiilor noastre scriau volume întregi
ale operelor lor teologice; o bună parte a acestor scrieri se
pierdea în nenumăratele citate şi trimiteri la teologii savanţi
heterodocşi, mai ales germani.
Iar aceşti teologi germani n-au avut, nu au şi nu vor avea
nici o cunoştinţă despre cel mai important lucru în credinţa
noastră - Harul mântuitor şi renăscător al Sfântului Duh. Acest
Har aici nu există, căci lutheranismul respinge Sf. Taină a
Mirungerii şi nu are succesiune apostolică, prin care se revarsă
acest Har. Iar aşa cum lutheranismul nu are Har, atunci
teologii germani nu deţin adevărul mântuitor, care izvorăşte
din acelaşi Har al Sfântului Duh. Numai Duhul Sfânt este
izvorul acestui adevăr. Nu în zadar Domnul nostru, Mântuitorul
L-a numit Duhul Adevărului.
Cât de mult s-a îndepărtat de adevăr teologia germană
mărturiseşte faptul că lutheranismul este adâncit într-un întuneric
de nepătruns al nenumăratelor rătăciri, căci el s-a dezbinat
în mai mult de 500 de secte. Cei mai importanţi învăţători şi
conducători religioşi luterani - pastorii, cum a arătat o anchetă
recentă, în majoritatea lor, nu cred în Hristos, ca Dumnezeu.
Desigur, o asemenea închinare slugarnică înaintea teologilor
germani, în cel mai înalt grad, este vrednică de plâns. Marele
nostru savant, teolog şi drept al Bisericii Ruse, episcopul Teofan
Zăvorâtul chiar a prevăzut în această închinare a profesorilor
academiilor noastre teologice cauza pedepsei înfricoşate a
lui Dumnezeu prin războiul Rusiei cu Germania. în una din
70
scrisorile sale, asemenea unui prooroc el a prezis acest război,
scriind: Este jalnic să vezi, cum la teologii noştri... totul
este împrumutat din credinţa germană. Iată că va trimite
Domnul peste noi, nemţii, ca ei cu armele şi cu baionetele să
ne scoată din cap orice înţelepciune germană (neortodoxă)“
(colecţia de scrisori a Sf. Teofan. Ed. VII., M., 1901, scrisoarea 1185,
pag. 209 -210).
Ne întrebăm: ce au putut aceşti profesori ai academiilor
noastre teologice să-i înveţe pe studenţii lor? Ce credinţă au
putut ei să le transmită? De vreme ce autoritatea Sfinţilor
Părinţi a fost împinsă de ei pe ultimul plan şi chiar înlocuită
cu autoritatea savanţilor teologi germani, atunci şi studenţii
au putut să tragă concluzia că savanţii teologi germani merită
o atenţie deosebită în ce priveşte convingerile lor teologice.
Iar aceste convingeri resping sărbătorile şi posturile noastre,
închinarea icoanelor, monahismul nostru, episcopatul
necăsătorit şi sfintele noastre canoane.
De aceea, erau rari absolvenţii ce ieşeau din Academie cu
o stare de spirit ortodoxă. In majoritatea lor, studenţii terminau
cursul academic cu o concepţie nebisericească şi chiar antibisericească.
Asemenea studenţi, după absolvirea Academiei,
erau trimişi de conducerea bisericească pe toată suprafaţa pă-,
mântului rus ca profesori în numeroasele noastre seminarii
teologice.
Rupţi de izvoarele binecuvântate şi de viaţă dătătoare ale
cunoaşterii - care sunt Sfinţii Părinţi ai Bisericii-, majoritatea
profesorilor Seminariilor noastre, în locul adevăratei teologii
a Sfinţilor Părinţi, propuneau seminariştilor duhul ucigător al
scolasticii sau liberalismul teologic. Prin aceasta, ei îi îndepărtau
pe elevii seminariilor teologice de Biserica Ortodoxă şi credinţa
în Dumnezeu. Iată din ce cauză, cei mai capabili, după
absolvirea seminarului, aspirau spre universităţi; puţini dintre
71
ei - spre academiile teologice, iar mediocrii ajungeau funcţionari
sau preoţi în sate şi oraşe. La aceasta, trebuie să mai
adăugăm că cel mai important curs teologic - Patrologia -,
prin care seminariştii ar fi făcut cunoştinţă cu viaţa minunată
şi învăţătura binecuvântată a Sfinţilor Părinţi, fusese de mult
scoasă din numărul cursurilor de seminar.
Iată unde este rădăcina modernismului bisericesc cu năzuinţa
lui de a distruge sfintele noastre canoane, de a denatura
credinţa ortodoxă şi a slăbi curăţia şi stricteţea adevăratei
vieţi creştineşti. Iată unde este rădăcina acelui modernism,
care a pricinuit, nu atât de demult, atâtea necazuri Bisericii
noastre Ruse, şi care continuă să aducă cel mai mare rău în
viaţa altor Biserici Ortodoxe.
Să credem, iubiţilor, că proorocească învăţătură de minte
a episcopului Teofan despre pedepsirea noastră de către Dumnezeu,
prin războiul cu Germania, va avea influenţă mântuitoare,
şi teologii noştri vor înceta, în sfârşit, să se închine autorităţilor
teologice heterodoxe şi în teologia lor, ca autoritate supremă,
se vor conduce numai după Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Mai
mult, trebuie să subliniem, că această proorocie a episcopului
Teofan a fost făcută cu douăzeci de ani înaintea primului
război cu Germania, iar noi am suferit deja al doilea război
cu ea.
Este adevărat, necazurile Rusiei şi ale lumii întregi n-au
putut să smerească minţile mândre ale teologilor Institutului
Teologic din Paris. Acolo chiar s-a cuibărit un eres îngrozitor
în ceea ce priveşte urmările sale dezastruoase - sophianismul,
care s-a răspândit repede în toată lumea prin publicarea lucrărilor
sophianiste ale fondatorului lui, protoiereul Serghei Bulgakov.
Noi socotim acest eres îngrozitor în ceea ce priveşte învăţătura
lui nebună despre Sophia, ca al doilea Dumnezeu, chiar
mai presus decât însăşi Sfânta Treime.
72
r
Totuşi, spre mângâierea noastră, chiar în centrul Kusiei,
în Moscova, a apărut un Institut Teologic, ai cărui profesori
îşi vor înţelege, să sperăm, menirea lor, şi-i vor socoti pe Sfinţii
Părinţi ca suprema autoritate în învăţământul teologic. Această
întoarcere a teologiei ruse către Sfinţii părinţi va fi garanţia
renaşterii Bisericii noastre în toate sectoarele vieţii ei.
Astăzi, Sfânta Biserică prăznuieşte pomenirea Sf. Ierarh
Nicolae. Prin râvna sa mărturisitoare pentru apărarea Ortodoxiei
la Primul Sinod Ecumenic, în lupta cu ereticul Arie, el
ne cheamă şi pe noi, iubiţilor întru Hristos fraţi şi surori, să-i
ascultăm pe Sfinţii Părinţi, în ceea ce priveşte dogmele credinţei,
stabilite de ei la cele şapte Sinoade Ecumenice. Şi să nu fie
zadarnică această chemare a Sfinţilor Părinţi. Să nu renunţăm
nici o iotă la această credinţă. Iar pentru aceasta Domnul ne
va bucura, ne va mângâia şi va împlini cuvintele Sale: Şi
toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi (Matei
21, 22).
Pentru rugăciunile Sf. Ierarh Nicolae, să ne izbăvească
Domnul de toate relele şi necazurile, unindu-ne cu Sine
pentru totdeauna, pentru fericirea veşnică în nespusa Lui
împărăţie Cerească. Amin.
73
CUVÂNT ÎN DIMUNICA A DOUĂZECI ŞI PATRA
DUPĂ RUSALII
DESPRE DOBÂNDIREA CELUI MAI ÎNALT DAR AL SFÂNTULUI
DUH - DRAGOSTEA DESĂVÂRŞITĂ ŞI BLÂNDEŢEA
Ţinut în biserica rusă ”Sf. Nicolae “ din Sofia,
la 11/24 noiembrie 1946
Astăzi, iubiţilor întru Hristos fii ai mei, la dumnezeiasca
Liturghie, la citirea Evangheliei, Sfânta Biserică ne-a atras
atenţia asupra tămăduirii femeii care avea curgere de sânge
şi asupra învierii fiicei lui Iair.
Ascultând acestea, involuntar ne gândim, cât de fericiţi
au fost oamenii care au trăit pe timpul Mântuitorului nostru
Hristos, şi mai ales ucenicii Lui, care au fost martorii unor
asemenea slăvite minuni ale lui Hristos. Nu în zadar Domnul le
spunea: Dar fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre
că aud. Căci adevărat grăiesc vouă că mulţi prooroci şi
drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut, şi să
audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit (Matei 1 3 ,1 6 -17).
De altfel, Domnul i-a numit fericiţi pe ucenicii Săi, în comparaţie
cu drepţii Vechiului Testament, dar nu în comparaţie
cu drepţii Noului Testament, chiar dacă aceştia au trăit mult
după viaţa pământească a Mântuitorului Hristos. Toţi adevăraţii
următori ai lui Hristos, care au trăit după apostoli sunt la fel
de fericiţi, căci nici ei n-au fost lipsiţi să vadă aceleaşi slăvite
minuni, pe care le făcea Hristos în viaţa lor fie prin oameni
sfinţi, fie prin sfintele icoane, moaştele bineplăcuţilor şi alte
izvoare sfinte.
Mai mult decât atât, Domnul a spus ucenicilor Săi: Adevărat,
adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările
74
pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face (Ioan 14,12).
Ştim şi noi din Faptele Apostolilor că ştergarele şi şorţurile
purtate de Apostolul Pavel tămăduiau neputinţele oamenilor
(Fapte 19,12). Chiar umbra Apostolului Petru era tămăduitoare
pentru oameni (Fapte 5, 15). Iar din tradiţia Bisericii cunoaştem
că marele Apostol Ioan Teologul odată a înviat din morţi
câteva sute de oameni.
Astăzi, Sfânta Biserică săvârşeşte pomenirea Sf. Mare
Mucenic Mina, care este deosebit de cinstit în Bulgaria. Poate
multora dintre voi, iubiţilor întru Hristos fraţi şi surori, vă
sunt cunoscute acele uimitoare minuni pe care le-a săvârşit
după sfârşitul său mucenicesc. Curând după aceea, marele
mucenic a fost proslăvit de Biserică. In numele lui a fost zidită
o biserică unde odihneau sfintele sale moaşte. Mulţimea de
credincioşi se aduna acolo, alergând la ajutorul rugăciunilor
marelui mucenic. Odată, un negustor credincios a plecat la
biserica Sf. Mina. El a luat cu sine o pungă cu aur, să o dăruiască
pentru înfrumuseţarea bisericii marelui mucenic. In timpul
acestui pelerinaj el a fost nevoit să petreacă noaptea într-o
casă în care se afla doar stăpânul. Acesta a aflat că negustorul
are aur şi a hotărât să-l tâlhărească şi să-l omoare. El a şi pus
în practică acest gând rău, l-a sugrumat pe negustor, i-a tăiat
corpul în bucăţi şi l-a pus într-un coş ca dimineaţa să-şi îngroape
victima undeva aproape de casă. Dar când s-a făcut ziua, a
venit la casa răufăcătorului însuşi marele mucenic Mina,
călare şi îmbrăcat ca un ostaş înarmat. El l-a întrebat pe
stăpân unde este negustorul care a dormit la el. Stăpânul a
spus că la el n-a dormit nimeni. Atunci marele mucenic a descălecat,
a intrat în casă şi s-a apropiat de coşul în care se afla
trupul tăiat. Cu puterea Harului el a unit toate părţile trupului
într-un întreg şi l-a înviat pe cel ucis. După aceea marele
mucenic a pedepsit gazda rea, iar pe negustorul credincios l-a
condus până aproape de biserica sa şi s-a făcut nevăzut.
75
Mărturiile uimitoarelor minuni săvârşite de marele mucenic
Mina au fost păstrate în Biserica Ortodoxă pe parcursul întregii
sale istorii. Dar cum ar putea fi altfel? Căci darul Sfântului
Duh prin care Domnul săvârşea minuni în timpul vieţii Sale
pământeşti lucrează şi acum în Biserica Ortodoxă, pentru
puritatea credinţei noastre. Chiar nu demult, noi am fost
martorii atâtor minuni uimitoare pe care le săvârşea Domnul
prin marele păstor al pământului rus - părintele Ioan de
Kronstadt. Nimic de spus, ce minuni mari săvârşea Domnul
prin marele Său plăcut, Sf. Serafim de Sarov! Prin puterea
rugăciunilor lui el îi ridica pe cei neputincioşi chiar din patul
morţii. Iar Sf. Serghie de Radonej învia morţii.
Aceste semne minunate ale Harului vor fi întotdeauna în
Biserica Ortodoxă până la sfârşitul veacului. Ele vor fi întotdeauna
izvoare de întărire a credinţei, nădejde în milostivirea
lui Dumnezeu, izvor de mângâiere şi fericire duhovnicească.
Dar iată spre ce trebuie să ne îndreptăm atenţia, iubiţilor;
minunile nu sunt cel mai mare şi mai important izvor de fericire.
Ele reprezintă Harul exterior, căci lucrează mântuitor asupra
noastră din afară. Noi însă primim de la Dumnezeu prin Tainele
Bisericii Harul renăscător interior al Sfântului Duh, care este
cel mai important şi mai înalt izvor al fericirii noastre, cel mai
preţios bun al nostru. Acest Har este atât de scump pentru noi,
pentru că dăruirea lui a fost scopul venirii în lume a Mântuitorului
nostru, al chinurilor Lui pe Cruce şi al morţii Lui. Vă
este de folos să mă duc Eu (la Cruce şi la moarte). Căci dacă nu
Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi
duce, II voi trimite la voi (Ioan 16,7). Acest adevăr Dumnezeiesc
l-a descoperit minunat în lucrările sale învăţătorul Bisericii,
Sf. Simeon Noul Teolog.
Dacă acest Har, ca moştenire a noastră, a fost scopul morţii
pe Cruce a lui Hristos, al întregii Sale lucrări pentru mântuirea
76
noastră, atunci este clar că trebuie să năzuim la el, adică să-l
descoperim în noi în manifestările lui minunate, ca la un scop
suprem, ca la cel mai preţios bun al nostru. Acest adevăr ni-1
explică Sfinţii Părinţi ai Bisericii precum sfântul nostru
părinte, preacuviosul Serafim de Sarov, care a spus că scopul
întregii noastre vieţi creştine trebuie să fie dobândirea Harului
Sfântului Duh. Da, el este în noi din momentul primirii lui
prin Taina Mirungerii. Dar trebuie să-l încălzim într-atât în
noi, prin împlinirea tuturor poruncilor dumnezeieşti, ca el să
împărăţească în noi prin toate darurile mântuitoare ale Sfântului
Duh. Fie ca în viaţa noastră să se împlinească cuvintele
Apostolului P avel:... precum a împărăţitpăcatul prin moarte,
aşa şi Harul să împărăţească prin dreptate, spre viaţa veşnică,
prin Iisus Hristos, Domnul nostru (Romani 5, 21).
Desigur, cel mai mult şi în modul cel mai important trebuie
să ne străduim să dobândim cea mai frumoasă manifestare a
Harului renăscător în noi, dobândirea celui mai mare dar al
Sfântului Duh, adică dragostea creştinească desăvârşită şi
blândeţea. Iată de ce Domnul, ca să ne unim cu El, înainte de
toate, ne cere blândeţe, când spune: Veniţi la Mine... şi învăţaţi-
vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi
odihnă sufletelor voastre (Matei 1 1 ,2 8 - 29), care nu este altceva
decât fericirea împărăţiei cereşti a lui Hristos. Este clar că fără
blândeţe nu vom ajunge niciodată la Hristos, nu ne vom uni
cu El şi de aceea nu vom fi fericiţi, ci cei mai nefericiţi oameni.
Să ţinem minte cuvintele Dumnezeieştii Scripturi: Spre
unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu
duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu (Isaia 6 6 , 2).
Prin urmare, numai cel blând se află sub o apărare deosebită
a lui Dumnezeu. Iar această apărare este izvorul tuturor
milostivirilor nespuse ale lui Dumnezeu, orice bucurie şi
fericire vremelnică şi veşnică.
77
De aici înţelegem de ce Sfinţii Părinţi spun: „Nu căuta
minuni, ci caută omul blând, care este minunea minunilor".
De aceea să căutăm această blândeţe şi să tindem către
ea, mai întâi de toate. Pentru aceasta, trebuie să ştim ce este
blândeţea. Blândeţea este nerăutatea copilărească, şi nu
numai copilărească, ci şi îngerească, şi nu numai îngerească,
ci şi dumnezeiască.
Această blândeţe o avea Sf. Serafim de Sarov. Când în
pădurea Sarovului a fost atacat de trei tâlhari, a aruncat toporul
care era în mâinile sale, şi-a încrucişat mâinile la piept şi
blând a zis: „Faceţi cu mine ce vreţi." Tâlharii l-au bătut pe
Sfântul Părinte aproape până la moarte cu propriul topor. Iar
când tâlharii au fost descoperiţi şi trimişi în judecată, atunci
chiar Sf. Serafim a intervenit în faţa autorităţilor, ca să fie
iertaţi de pedeapsă. Dar şi aceasta este puţin. La cererea Sf.
Serafim, tâlharii au fost eliberaţi din închisoare. Când însă
au venit la bineplăcutul lui Dumnezeu, pentru a-şi cere iertare,
el, ca un tată iubitor, i-a iertat din toată inima.
Această blândeţe o avea şi Sf. Tihon de Zadonsk. Atunci
când un moşier mândru şi răutăcios l-a lovit în faţă, Sf.
Tihon a căzut la picioarele moşierului şi i-a cerut iertare.
Această blândeţe o avea marele nevoitor din pustia Glinsk
din Rusia, fericitul Teodot. Odată, economul mănăstirii, un
om foarte crunt şi care se purta rău cu părintele Teodot, a
început să-l bată cu biciul în curtea mănăstirii. Fericitul
Teodot, în loc să fugă de econom, alerga în jurul lui şi râdea
ca un copil. Pentru această nerăutate îngerească, în timp ce
era bătut de econom, sufletul părintelui Teodot a fost răpit în
cămările Raiului şi se desfăta de fericirea de acolo. Despre
această descoperire minunată Domnul i-a vestit prietenului
fericitului Teodot, dreptului şi înaintevăzătorului stareţ al
pustiei Glinsk, arhimandritul Inochentie.
78
în toată plinătatea şi desăvârşirea ei, această blândeţe a
avut-o şi Mântuitorul nostru. Atunci când era bătut peste cap
şi peste coroana de spini cu trestia, când era scuipat în faţă,
Domnul nu-şi întorcea faţa Sa, ci blând şi tăcut îşi privea
muncitorii. Iar când au început să-L răstignească, El se ruga
pentru călăii lui.
Iată la ce Har, la ce manifestare înaltă şi minunată a lui în
noi, trebuie să râvnim din toată inima noastră.
Dacă vom atinge această blândeţe, vom atinge fericirea
împărăţiei cereşti a lui Hristos. Nu în zadar Sf. Apostol Pavel
numeşte Harul renăscător, pe care-1 primim prin Taina sfintei
Mirungeri, arvuna moştenirii noastre (Efeseni 1, 14). Acum,
prin Biserica Ortodoxă nu ni se dă de la Dumnezeu toată fericirea
Raiului, ci doar arvuna, o parte a ei. Iar după moartea
noastră, ni se dă toată această fericire, dacă în viaţa pământească
vom descoperi Harul primit în toate manifestările lui,
chiar până la minunata blândeţe sau iubirea desăvârşită a
aproapelui.
Atunci harul interioar renăscător al Sfântului Duh, dat
nouă de Dumnezeu, ca un talant scump, pentru a-1 înmulţi,
nu se va pierde. El va face roade bogate încă aici, căci ne va
uni pe veci cu Hristos, Izvorul bucuriei noastre adevărate şi
al tuturor bunătăţilor vremelnice şi veşnice. Iar după moartea
noastră, acest Har, descoperit de noi, va trece cu noi în toată
plinătatea, in viaţa de după moarte. El ne va fi îmbrăcăminte
de nuntă, pentru a intra în cămara cerească a fericirii Raiului,
în împărăţia cerească a lui Hristos, de care să ne învrednicească
Domnul, pentru rugăcinile Sf. Mare Mucenic Mina, prăznuit
de Biserică, a tuturor sfinţilor, dar mai ales pentru rugăciunile
atotputernice ale Maicii lui Dumnezeu, Preacurata Fecioară
Maria. Amin.
79
CUVÂNT DE ANUL NOU
ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU ESTE BUNUL NOSTRU CEL MAI
IMPORTANT ŞI MAI ÎNALT
Ţinut în biserica rusă "Sf. Nicolae“ din Sofia, la 1/14 ianuarie 1947
A. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu. (Matei 6 ,3 3 )
Vă felicit, iubiţilor întru Hristos fiii mei, cu ocazia Anului
Nou. Din toată inima vă urez tot ce este mai bun de la Dumnezeu.
Domnul ne porunceşte ca noi să căutăm mai întâi împărăţia
lui Dumnezeu. Şi este de înţeles. Pentru a ne da în dar
această împărăţie, Domnul a venit în lume, a pătimit şi a
murit pe Cruce. Cu predica despre împărăţia lui Dumnezeu El
şi-a început binevestirea şi în tot timpul activităţii Sale mesianice,
Domnul propovăduia oamenilor această împărăţie, descoperindu-
i esenţa prin diferitele modalităţi şi pilde. El i-a trimis
pe ucenicii Săi să propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu.
Faptele Apostolilor povestesc că atunci când Domnul a înviat
şi s-a arătat Duminica ucenicilor, timp de patruzeci de zile mai
apoi, a continuat să propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu.
Este clar că această împărăţie a lui Dumnezeu este bunul
nostru cel mai important şi mai înalt. De aceea noi trebuie să
tindem spre ea, după cuvintele lui Hristos, care a spus:
Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi
toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Această
împărăţie, ca cel mai scump bun al nostru, v-o doresc atât
vouă, cât şi mie, iubiţilor întru Hristos fiii mei.
După cuvintele Apostolului Pavel, împărăţia lui Dumnezeu
se determină ca dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt
(Romani 14,17). Prin dreptate se înţelege aici viaţa dreaptă în
80
duh şi paza poruncilor lui Hristos. Prin pace trebuie să înţelegem
pacea harică, în afara păcatelor şi patimilor. Iar prin bucurie
- fericirea harică pe care o primim de la Biserică prin slujbele
de rugăciune şi Taine, mai ales prin Taina Sfintei împărtăşiri.
Desigur, Domnul nu ne interzice să năzuim şi la bunuri
trecătoare şi pământeşti. El a binevoit să spună: ... toate câte
veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi (Matei 21,22). Iar
prin cuvântul toate se înţeleg toate bunăţile, şi cereşti, şi
pământeşti. Mai mult decât atât, în cântarea Tedeumului de
Anul Nou, veţi auzi câte bunuri materiale cere Sfânta Biserică
de la Domnul, pentru satisfacerea necesităţilor noastre trupeşti.
Domnul nostru vrea doar ca aceste bunuri să nu ne umbrească
cel mai înalt bun - împărăţia lui Dumnezeu.
Din aceste cuvinte ale lui Hristos se vede că bunurile pământeşti
sunt inferioare sau nişte accesorii. Ele se vor adăuga
nouă, rugându-ne, dacă mai întâi vom căuta împărăţia lui
Dumnezeu.
De aceea, vă doresc, iubiţilor întru Hristos fraţi şi surori,
toate bunătăţile de la Domnul nostru Iisus Hristos, şi materiale,
şi duhovniceşti, care vin de la Acelaşi Dătător de daruri,
Mântuitorul nostru, din unirea cu El şi cu Sfânta Lui Biserică
Ortodoxă. Să fiţi întotdeauna sub acoperământul plin de Har
şi dragoste al Domnului, al Maicii Lui Preacurate şi ale
tuturor sfinţilor! Amin.
81
CUVÂNT LA POMENIREA SFÂNTULUI SERAFIM
FĂCĂTORUL DE MINUNI DIN SAROV
DESPRE ATITUDINEA ÎNGĂDUITOARE FAŢĂ DE
NEAJUNSURILE APROAPELUI
Ţinut în biserica rusă "Sf. Nicolae “ din Sofia,
la 2115 ianuarie 1947
Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea
lui Hristos. (Galateni 2, 2)
Iată cuvintele marelui Apostol pe care le-am auzit astăzi
în timpul Sfintei Liturghii, iubiţilor întru Hristos fiii mei, la
citirea Apostolului. Prin aceste cuvinte Sfânta Biserică ne
cheamă către dragostea adevărată şi desăvârşită faţă de
aproapele nostru.
Acestă dragoste se manifestă prin felul reciproc şi
îngăduitor, în care ne purtăm sarcinile unii altora, adică
suportăm cu răbdare neputinţele aproapelui nostru. Tâlcuind
aceste cuvinte apostoleşti, Fericitul Augustin spune: „Nimic
nu ne face atât de mari în ochii lui Dumnezeu, ca atitudinea
noastră îngăduitoare faţă de neajunsurile aproapelui nostru."
Cu părere de rău, în relaţiile noastre se observă un fenomen
tocmai invers: nu dragoste unul faţă de altul, ci cruzime; nu
o atitudine îngăduitoare faţă de neajunsurile aproapelui, ci
judecată. Această judecată este subiectul preferat al discuţiilor
noastre, nu rareori fiind însoţită de clevetire şi răutate.
Cum ar trebui să ne amintim întotdeauna de marele păstor
al pământului rus, părintele Ioan de Kronstadt! Odată, de
faţă cu el, cineva l-a clevetit pe un om cunoscut de părintele
Ioan. „Este adevărat că toate acestea s-au întâmplat ?“ - l-a
82
întrebat marele păstor pe interlocutorul său. „Adevărat", - a
răspuns acela.„In acest caz, a spus părintele Ioan, să nu vorbim
de păcatele aproapelui nostru. Avem noi destule. Iar dacă
vom compara păcatele noastre cu ale celor pe care îi judecăm,
s-ar putea ca păcătoşenia noastră s-o depăşească pe a lor.“
Aceeaşi atitudine atentă şi grijulie pentru sufletul aproapelui
o avea şi marele stareţ al pustiei Optina, Sf. Ambrozie.
Când eram în pustia Optina, în 1910, una din cele mai devotate
şi iubite uceniţe ale marelui stareţ, monahia Maria, mi-a spus
că printre bineplăcuţii lui Dumnezeu cei mai mari sunt mai
ales trei: Sf. Nicolae, Sf. Serafim de Sarov şi Sf. Ambrozie
de la Optina. La întrebarea mea de ce printre cei mai mari sfinţi
îi numără doar pe aceştia numiţi de ea, monahia mi-a răspuns:
“Fiindcă ei s-au deosebit prin cea mai mare dragoste pentru
cei de aproape ai lor, care se manifesta prin atitudinea lor
îngăduitoare faţă de neajunsurile oamenilor."
Cu aceeaşi însuşire îngăduitoare faţă de aproapele era
împodobit şi prietenul Sf. Serafim de Sarov, arhiepiscopul
Voronejului, Antonie. In slujirea sa arhipăstorească, era nevoit
să descopere viciile celor de aproape ai lui care veneau la el.
Dar aşa fel le descoperea, încât cel în cauză nu simţea de
îndată acest lucru şi nu-şi dădea seama că este vorba despre
el, ci credea că se referă la alte persoane. Şi numai după
aceea, cuvântul dreptului şi înaintevăzătorului duhovnic, ca
şi cum s-ar fi amestecat cu sarea binefăcătoare, îşi descoperea
puterea sa dumnezeiască, şi cel certat de arhiepiscopul
Antonie se încredinţa că, dacă Vlădica îşi începea de departe
cuvântul demascator, el se referea doar la neajunsurile lui
personale. De multe ori, învăţătura sa ziditoare era însoţită
de scuze: „Poate v-am supărat, - spunea celui certat, - v-am
jignit cu cuvintele mele, de aceea vă rog, pentru Hristos, să
mă iertaţi."
83
Dar mai ales cu o asemenea atitudine îngăduitoare faţă de
neajunsurile celor de aproape ai săi se deosebea Sf. Serafim
de Sarov. Ce dragoste mare arăta el oamenilor, reiese din felul
în care se adresa celor ce veneau la el, ca unul ce a dobândit
îndrăzneală în rugăciune, ca un mângâietor în necazuri. El se
apleca până la pământ în faţa oamenilor păcătoşi, nu rareori
le săruta mâinile chiar şi mirenilor, numindu-i „bucuria14 lui.
Chiar şi pentru oamenii pătimaşi preacuviosul Serafim
avea o admirabilă dragoste înţelegătoare, sfătuindu-i şi pe
alţii să se poarte astfel cu oamenii. Odată, un fiu şi-a adus la
el mama sa care era o beţivă notorie. Fiul a început să se plângă
înaintea Sf. Serafim, povestind cât de robită este mama lui
de beţie, dar marele bineplăcut a lui Dumnezeu i-a acoperit
gura cu mâna spunând: „Nu se cuvine copiilor să descopere
păcatele părinţilor lor, căci aceasta este un păcat mare“.
După aceea a poruncit femeii nefericite să-şi deschidă gura,
în care Sf. Serafim a suflat de trei ori, şi din acel moment ea
s-a izbăvit cu desăvârşire de patima beţiei.
Astăzi, Sfânta Biserică aminteşte adormirea preacuviosului
Serafim. Minunată şi pilduitoare a fost această adormire. în
ajun, Sf. Serafim a venit la liturghie de dimineaţă. A pus câte
o lumânare la fiecare icoană, a cerut iertare fiecărui călugăr,
iar după ce s-a împărtăşit, a plecat la părintele egumen cu care
a discutat foarte mult timp. Despre ce a discutat Sf. Serafim
cu egumenul? Toată mintea şi inima lui înainte de moarte
erau pline de grijă pentru mântuirea tinerilor monahi şi fraţi
ai mănăstirii. Tot timpul el l-a rugat pe egumen să se poarte
îngăduitor şi părinteşte cu neajunsurile şi chiar căderile lor.
In ceea ce priveşte dragostea de aproapele, Sf. Serafim se
asemăna Mântuitorului însuşi, Care n-a condamnat-o pe
femeia căzută, prinsă de farisei păcătuind şi adusă la El spre
judecată.
84
Pentru această dragoste mare Domnul i-a şi trimis Dreptului
din Sarov un asemenea sfârşit minunat. Intorcându-se în
chilie de la părintele egumen, Sf. Serafim a cântat toată ziua
cântările Paştilor. Această cântare s-a continuat până la miezul
nopţii. Iar după aceea, marele nevoitor a tăcut. El a îngenunchiat
în faţa celei mai iubite icoane a Maicii Domnului -
Umilenie, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi aşa a adormit. Se
presupune că Sf. Serafim s-a mutat la ora trei din noapte,
căci atunci s-a şi arătat arhiepiscopului Voronejului, Antonie,
anunţându-i sfârşitul său. La aceeaşi oră, binecredinciosul
egumen al pustiei Glinsk, ieromonahul Filaret, ieşind din
biserică după utrenie, a fost uimit de o strălucire neobişnuită
pe cer şi a văzut cum îngerii înălţau sufletul preacuviosului
Serafim la scaunul Sfintei Treimi.
Să ne ajute Domnul, iubiţilor întru Hristos fiii mei, să avem
aceasta mare dragoste pentru aproapele nostru, această îngăduinţă
către neajunsurile lui. Cum mărturiseşte Sf. Apostol
Pavel, atingând această dragoste, noi vom împlini toată legea
lui Hristos, toate poruncile Lui mântuitoare. Atunci Domnul
ne va trimite şi nouă un sfârşit creştinesc minunat şi paşnic.
Atunci îngerii vor apăra sufletele noastre de draci, când vom
trece vămile văzduhului şi ne vor duce în locaşurile Raiului
pentru fericirea veşnică, de care să ne învrednicească pe noi
Domnul, pentru marea apărare şi rugăciunile preacuviosului
părintelui nostru Serafim, Făcătorul de minuni din Sarov. Amin.
85
CUVÂNT LA BOTEZUL DOMNULUI
DESCOPERIREA HARULUI BOTEZULUI
CA PRIMUL SCOP AL VIEŢII
CREDINCIOSULUI
Ţinut în biserica rusă "Sf. N ico la e“ din Sofia,
la 6119 ianuarie 1947
Vă felicit, iubiţilor întru Hristos fiii mei, cu ocazia marii
sărbători a Botezului Domnului!
Domnul s-a botezat pentru ca să pună început botezului
nostru. In timpul dumnezeiescului Botez, Duhul Sfânt s-a
pogorât în chip văzut asupra lui Hristos, Domnul Nostru,
Care a venit pe pământ pentru a-L putea trimite mai apoi, pe
Acest Sfânt Duh neamului omenesc. Trimiterea Harului
Sfântului Duh, precum învaţă Domnul însuşi (Ioan 16, 7),
apostolii Lui şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, a fost scopul
venirii Lui în lume, al pătimirii şi morţii Lui pe Cruce.
O, dacă am cunoaşte deplin ce bine mare şi mântuitor este
pentru noi Harul Sfântului Duh, atunci am râvni acest bine
din tot sufletul, ca pe cea mai scumpă comoară, care, după
învăţătura Sf. Antonie cel Mare, este acel mărgăritar de mult
preţ (Matei 13, 46) sau acea comoară ascunsă în ţarină (Matei
13, 44) pe care, după cuvintele lui Hristos, trebuie să o
căutăm mai înainte de toate (Matei 6, 33).
Cu părere de rău, cea mai mare parte, chiar a creştinilor
ortodocşi, nu ştiu nimic despre acest Har. Nu avem ce vorbi
despre catolici, la care acest Har nu lucrează; despre luterani,
la care nici nu există şi despre sectanţi, de exemplu evangheliştii,
care şi-au făcut cuib aici, în Sofia, în locul bisericii germane.
86
Nu avem ce vorbi despre păgâni, care nu au nimic creştinesc.
Adevărul, ca şi Dumnezeu însuşi în fiinţa Lui, la fel şi
însuşirea Lui, şi Harul dumnezeiesc - sunt de nepătruns. Sunt
de nepătruns chiar şi manifestările acestui Har. Iată de ce dumnezeiescul
psalmist a spus: In mare căile Tale şi cărările Tale
în ape multe şi urmele Tale nu se vor cunoaşte (Psalmi 7 6 ,1 8 ).
Este clar că nu numai harul Sfântului Duh ca lucrare a lui
Dumnezeu - căile şi cărările, dar şi urmele acestei lucrări dumnezeieşti,
adică manifestările Harului, sunt de neajuns pentru
^mintea noastră.
Totuşi, Domnul ne-a lăsat posibilitatea să simţim şi să
trăim aceste manifestări ale Harului Sfântului Duh. Aşa au
cunoscut acest Har Sfinţii Apostoli, când ei, după făgăduinţa
lui Hristos, au fost botezaţi cu Duhul Sfânt şi Harul s-a pogorât
peste ei în chip de limbi de foc. Ei l-au simţit ca luminarea şi
înţelepţirea minţii lor, până la pătrunderea adâncurilor înţelepciunii
Dumnezeieşti. Apostolii au simţit acest Har, ca pe o
putere de nebiruit în lupta împotriva răului, pentru împlinirea
neabătută a tuturor poruncilor mântuitoare şi pentru săvârşirea
semnelor şi minunilor nespuse. Ei au cunoscut acest Har ca
pe o fericire a Raiului, ca pe o bucurie dumnezeiască, pe care,
după cuvintele lui Hristos, nirrîeni nu putea să le ia şi nici un
necaz nu putea să le alunge.
După apostoli, aceste manifestări minunate ale Harului
au fost accesibile şi tuturor credincioşilor din momentul botezului
lor. Aşa El a început să fie cunoscut şi de toţi oamenii sfinţi,
Totuşi, acest Har, ca fericire a Raiului, ca pacea lui Hristos
şi ca dragostea lui Hristos, pentru rugăciunile mari şi îndrăzneţe
ale Sf. Serafim de Sarov, a fost simţit odată şi de Motovilov,
un om simplu şi păcătos.
Este semnificativ că, înainte ca Motovilov să simtă manifestările
Harului, a văzut faţa Sf. Serafim luminată de lumina
87 J
dumnezeiască. Această lumină necreată este prima şi
nelipsita manifestare a Harului, pe care Domnul ne-o dă în
dar la Botez. Iată de ce înainte ca apostolii Petru, Iacov şi Ioan
să cunoască pe muntele Taborului împărăţia lui Dumnezeu,
venind întru putere (Marcu 9 ,1 ), ei au simţit în inimi fericirea
Raiului, Domnul S-a schimbat la faţă şi îmbrăcăminte: Şi pe
când se ruga El, - se spune în Evanghelie, - chipul feţei Sale s-a
făcut altul şi îmbrăcămintea Lui albă strălucind (Luca 9, 29).
Cu această lumină dumnezeiască s-a luminat şi faţa
întâiului mucenic Ştefan. Şi aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi
cei ce şedeau în sinedriu aufăzutfaţa lui ca o faţă de înger
(Fapte 6,15). Sf. Antonie cel Mare era recunoscut după acea
lumină dumnezeiască de care era inundată faţa lui. Aceeaşi
strălucire harică se răspândea de pe feţele Sf. Nicolae şi Sf.
Serafim de Sarov, mai ales când ultimul s-a împărtăşit cu
sfintele lui Hristos Taine.
Această lumină harică era caracteristică tuturor sfinţilor,
cu toate că ea nu era văzută de oameni. Ea era întotdeauna văzută
de diavoli şi razele acestei lumini dumnezeieşti îi ardeau,
fapt pentru care se temeau atât de mult de sfinţi. Uneori, această
lumină a bineplăcuţilor lui Dumnezeu era observată şi de
oamenii simpli, pentru mângâierea şi întărirea lor în credinţa
si viată creştină. i i *
Spre acest Har, spre manifestările lui, spre descoperirea
lui trebuie să năzuim din toată inima, iubiţii mei, ca spre primul
scop al întregii noastre vieţi. Dacă nu vom avea această râvnă,
ne vom face vinovaţi de necinstirea Sângelui pe care L-a vărsat
Domnul pe Cruce, ca să ne dea Harul Sfântului Duh la Botez,
pentru ca să-l descoperim în noi şi să-i înmulţim manifestările.
Atunci vom fi asemenea slugii viclene şi leneşe, care, în loc să
înmulţească talantul dat de la Dumnezeu, l-a îngropat în pământ
88
(vezi Matei 2 5 ,1 8 ). Atunci vom fi asemenea fecioarelor nebune,
ale căror candele au fost fără ulei si de aceea si fără foc, iar
ele, ca urmare a lipsei râvnei pentru a plăcea lui Dum-nezeu,
au rămas în afara cămării mântuitoare (vezi Matei 25, 1 - 13).
Să nu ne fie nouă una ca asta! Să ţinem minte întotdeauna
cuvintele Sf. Simeon Noul Teolog, care a spus că cine nu are
ca scop al vieţii descoperirea Harului Botezului acela nu va
moşteni împărăţia cerească a lui Hristos. La fel, niciodată să
nu uităm cuvintele Sf. Serafim de Sarov, care a spus că scopul
întregii vieţi creştine trebuie să fie dobândirea Harului Sfântului
Duh, adică descoperirea lui în noi prin manifestările
sale minunate.
Cum trebuie să descoperim, să înmulţim şi să încălzim
Harul Sfântului Duh primit de noi la Botez? Noi trebuie să
facem acest lucru prin împlinirea neabătută a poruncilor
dumnezeieşti. în aceasta stă toată lucrarea mântuirii noastre
şi calea vieţii mântuitoare.
Da, este grea şi foarte îngustă această cale. De aceea Domnul
a şi spus: strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce
la viaţă şi puţini sunt care o află (Matei 7, 14). Ce jalnic este
că foarte mulţi dintre creştinii ortodocşi nu vor să meargă pe
această cale îngustă a păzirii poruncilor mântuitoare, ci preferă
să meargă pe calea cea largă a satisfacerii neînfrânate a poftelor
proprii şi a voii proprii.
Atunci Domnul ne trage aproape cu forţa spre mântuire
şi în locul Crucii împlinirii poruncilor Lui, ne trimite Crucea
unor dureri şi necazuri. în aceste cazuri ni se cere o răbdare
fără cârtire a acestor necazuri, iar noi trebuie să căutăm nu să
lepădăm greutatea aceastei Cruci, ci să împlinim cu măsură
cuvintele lui Hristos: Prin răbdarea voastră veţi dobândi
sufletele voastre (Luca 21, 19).
89
Dacă vom merge pe această cale mântuitoare având
răbdarea creştină, atunci Domnul ne va pune mai sus decât
marii nevoitori ai cucerniciei.
Odată, sfinţii Antonie şi Teodosie cel Mare au proorocit
că la vremurile din urmă va slăbi râvna pentru nevoinţele
vieţii creştine, iar asemenea sfinţi părinţi, care au strălucit în
vremurile trecute prin nevoinţele şi darurile lor harice, nu
vor mai fi. Evlavia va slăbi, iar călugării vor trăi în lume, nedeosebindu-
se cu nimic de mireni. Dar printre aceşti creştini
ai vremurilor din urmă, după cum au prezis Sfinţii Părinţi ai
Bisericii, vor fi şi unii care se vor ascunde bine sub smerenie
şi se vor mântui prin dureri şi necazuri. Ei vor fi în ochii lui
Dumnezeu mai sus decât marii nevoitori de demult.
Aşadar, iubiţilor întru Hristos fiii mei, să păzim neabătut
toate poruncile dumnezeieşti. Dacă ne vom face vinovaţi
înaintea lui Dumnezeu prin călcarea şi necinstirea sfintelor
porunci, să ducem răbdători şi smeriţi Crucea durerilor
sufleteşti trimise nouă de la Dumnezeu.
Atunci Harul Sfântului Duh primit la Botez va străluci în noi
prin lumina sa dumnezeiască şi prin alte manifestări minunate.
Atunci se vor împlini în noi cuvintele minunatei cântări
bisericeşti, pe care am auzit-o astăzi la Sfânta Liturghie: Câţi
în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat; şi Harul
botezului ne va fi îmbrăcăminte întru Hristos.
Această îmbrăcăminte întru Hristos sau, ceea ce este
acelaşi lucru, lumina harică dumnezeiască, ne va acoperi de
toate uneltirile diavoleşti, de necazuri şi dureri. Ea ne va
acoperi de toate năvălirile demonice, când sufletele noastre,
după moarte, vor trece vămile văzduhului. Această îmbrăcăminte,
acest Har, primit la Botez, descoperit prin împlinirea
poruncilor şi prin răbdarea necazurilor, ne va acoperi la în-
90
1i icoşătoarea Judecată a lui Hristos. Ca haină de nuntă, acest
I Iar ne va duce în cămara cerească a Mântuitorului nostru şi
va fi mijloc şi izvor de bucurie veşnică în împărăţia cerească
.1 Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.
CUVÂNT LA ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI
DESPRE SLAVA HARICĂ A DREPŢILOR
NOULUI TESTAMENT
Ţinut în biserica rusă ”Sf. Nicolae “ din Sofia
la 2/15 februiarie 1947
Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o
înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea
neamurilor şi slavă poporului Tău Israel. (Luca 2, 30 - 32)
Nu se poate număra, iubiţilor întru Hristos fiii mei, de
câte ori am auzit la dumnezeieştile slujbe cuvintele imnului
insuflat dreptului bătrân Simeon, primitorul de Dumnezeu:
Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne. La aceste cuvinte ne
face atenţi Sfânta Biserică, mai ales astăzi, la această mare
sărbătoare a întâmpinării Domnului.
Despre ce ne vorbeşte, iubiţilor, acest sfânt imn al bătrânului
Simeon, această cântare mărturisitoare înainte de moartea lui?
în câteva cuvinte, în ea se cuprinde toată lucrarea lui Hristos.
Aici se spune: că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai
gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor. în puterea darului
proorocesc dat lui Simeon, el a întrezărit amănunţit mântuirea
care a făcut-o pentru noi Mântuitorul nostru, mai ales pătimirea
de pe Cruce şi moartea. Dar nu numai în puterea darului
proorocesc Sf. Simeon a întrezărit această mântuire, ci şi datorită
faptului că el a fost unul din cei şaptezeci de traducători
ai Bibliei, cu trei sute de ani înaintea întâmpinării Domnului.
El traducea cartea proorocului Isaia, care atât de exact a
prezis şi a ilustrat patimile şi moartea lui Hristos, ca şi cum
ar fi văzut totul cu ochii lui şi s-ar fi aflat lângă Cruce, când
Domnul era răstignit. Nu în zadar, Proorocul Isaia este numit
apostolul lui Hristos al Vechiului Testament.
92
Mai departe, în sfântul imn al bătrânului Simeon se spune:
lumină spre descoperirea neamurilor. Din aceste cuvinte se
vede că dreptului Simeon i-a fost descoperită urmarea lucrării
răscumpărătoare a lui Hristos - răspândirea credinţei în Hristos,
ca Dumnezeu întrupat pe pământ, printre toate popoarele păgâne.
Este interesant că atunci când dreptul Simeon vorbeşte
despre mântuire şi luminarea lumii întregi cu lumina credinţei,
îi are în vedere pe toţi oamenii. Iar la sfârşitul cântării sale
el vorbeşte doar despre slava poporului lui Dumnezeu, noul
Israel (După moartea mântuitoare a lui Hristos, poporul ales al lui
Dumnezeu, adică noul Israel, este Biserica Noului Testament), adică
drepţii Noului Testament. Şi aceasta este de înţeles. Domnul
a săvârşit lucrarea mântuitoarea a răscumpărării pentru toată
omenirea; la fel şi lumina credinţei ortodoxe s-a răspândit
încă prin propovăduirea apostolilor în toate colţurile lumii.
Dar nici pe departe, nu toţi oamenii s-au folosit de lucrarea
răscumpărătoare a lui Hristos şi n-au primit credinţa advărată
în El; de aceea puţini oameni, chiar şi din rândurile ortodocşilor,
dobândesc slava despre care vorbeşte Sf. Simeon, Primitorul
de Dumnezeu.
Totuşi, ce trebuie să înţelegem prin această slavă? Sfântul
Simeon a înţeles slava care se manifestă în viaţa oamenilor
sfinţi, prin lucrarea Harului, din momentul pogorârii peste
apostoli a Sfântului Duh. Aceasta este mai înainte de toate
sfinţenia drepţilor Noului Testament care este nedespărţită,
după cuvintele lui Hristos, de bucuria Dumnezeiască (Ioan
15, 10-11) .
Această slavă sunt semnele şi minunile nespuse, pe care
le săvârşeau plăcuţii lui Dumnezeu, în puterea sfinţeniei lor,
prin Harul Sfântului Duh. Această slavă este cunoaşterea
dumnezeiască a sfinţilor, care se manifesta prin descoperirile
nespuse ale Tainelor dumnezeieşti şi vederea Domnului
93
Iisus Hristos în slava Lui dumnezeiască, a Preacuratei Lui
Maici, sfinţilor îngeri şi altor locuitori cereşti.
Prin această slavă trebuie să înţelegem ceea ce
prooroceşte a spus dumnezeiescul psalmist: sfinţilor celor de
pe pământul Lui, minunate au făcut Domnul toate voile Sale
într-înşii (Psalmi 15, 3).
De slava, pe care a întrezărit-o Sfântul Simeon, Primitorul
A /V de Dumnezeu, se minunează îngerii şi pentru care II proslăvesc
neîncetat. De ea se minunează oamenii, căci la sfinţi se
referă cuvintele Mântuitorului nostru: Aşa să lumineze lumina
voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre
cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei
5, 16).
Această slavă a drepţilor Noului Testament o simt şi animalele
sălbatice. In viaţa sfântului Simeon Stâlpnicul se
spune că odată la stâlpul lui s-a târât un şarpe mare de 16
stânjeni lungime. El a început să-i arate ochiul său în care
spânzura un ghimpe mare, fără cuvinte rugându-1 pe marele
stâlpnic să-l vindece. Sfântul Simeon i-a însemnat ochiul cu
semnul sfintei cruci şi ghimpele a căzut. Ca mulţumită pentru
vindecare şarpele, a stat întins înaintea stâlpului, în toată lungimea,
o săptămână întreagă. Pelerinii care veneau la stâlpnic
pentru povăţuire şi vindecare, se umpleau de cutremur şi frică
văzând un asemenea monstru. De aceea sfântul stâlpnic a
spus şarpelui: „Tu îi înfricoşezi mult pe oamenii lui Dumnezeu
care vin la mine. Pleacă de la stâlpul meu“. Iar şarpele, ca o
făptură înţelegătoare, s-a supus glasului minunatului plăcut
al lui Dumnezeu şi imediat a plecat de lângă stâlp.
Voi ştiţi, iubiţilor întru Hristos fiii mei, cum slujea leul
sfântului Gherasim de la Iordan şi cum se supunea Sf. Serafim
de Sarov ursul. Iar egumenei mănăstirii Staroladojskaia din
regiunea Novgorod i se supuneau lupii. Când iama, după ce
94
se ruga în paraclisul din adâncul pădurii întunecate, se întorcea
cu schiorii în mănăstire, lupii o escortau pe de o parte şi alta
ca nişte străji credincioase, îi înţelegeau cuvintele ei şi cea mai
mică mişcare a mâinii. Aşa ocrotind-o pe marea nevoitoare,
lupii o însoţeau până la porţile mănăstirii.
Iată ce slavă a drepţilor Noului Testament a prevăzut dreptul
Simeon. Prin ea trebuie să înţelegem şi sfârşitul minunat al
sfinţilor. Nu numai singur Sf. Serafim de Sarov a avut un sfârşit
slăvit, când îngerii i-au urcat sufletul la scaunul dumnezeiesc
într-o lumină harică şi orbitoare. Asemenea sfârşit slăvit a
dăruit Domnul şi Sfinţilor Antonie cel Mare, Sfântului Cuvios
Amun, Teodor Studitul şi lui Iosif, Făcătorul de cântări şi
altor mari bineplăcuţi ai lui Dumnezeu.
Prooroceşte a văzut Sf. Simeon şi slava drepţilor care,
după cuvântul lui Hristos, ...vor străluci ca soarele în împărăţia
Tatălui lor (Matei 13, 43).
în sfârşit, sfântul Simeon şi-a văzut şi propria slavă
viitoare în cereasca împărăţie a lui Hristos. Cât de mare este
ea, sfântul Nicolae, făcătorul de minuni i-a descoperit sfântul
Petru atonitul printr-o vedenie. Sfântul Nicolae i-a spus
preacuviosului Petru că Simeon Primitorul de Dumnezeu are
îndrăzneală atât de mare înaintea Scaunului dumnezeiesc, pe
care el, sfântul Nicolae, nu o are, şi, de aceea, trebuie să se
roage cu sârguinţă dreptului Simeon.
Ce vrea de la noi, iubiţilor întru Hristos fiii mei, Sfânta
Biserică, atunci când ne aminteşte de cuvintele sfântului Simeon,
primitorul de Dumnezeu? Ea vrea ca noi neîncetat să ne amintim
că Domnul a lucrat mântuirea prin vărsarea Sângelui Său
pentru toţi oamenii şi prin urmare şi pentru fiecare dintre noi,
iar noi va trebui să dăm seamă în faţa Lui, în faţa Sângelui
Său, dacă prin păcatele nostre îl vom necinsti.
Apoi Sfânta Biserică mai vrea ca noi neîncetat să ne amintim
95
de roadele patimilor răscumpărătoare de pe Cruce ale
Mântuitorului: răspândirea credinţei în Hristos printre toţi
oamenii de pe pământ şi pentru ca întotdeauna să ne călăuzim
de lumina acestei credinţe, temelia şi mijlocul pentru lucrarea
propriei noastre mântuiri. Această dorinţă a Bisericii se va
înfăptui în viaţa noastră, dacă ne vom sârgui să avem adevărata
credinţă ortodoxă. Dacă vom avea o credinţă eretică,
vom aduce asupra noastră marea mânie a lui Dumnezeu şi
aici, şi în viata de după moarte, iar în locul împărăţiei Cereşti,
veşnica noastră soartă vor fi muncile iadului.
In sfârşit, Sfânta Biserică atenţionându-ne asupra cuvintelor
cântării bătrânului Simeon de Dumnezeu insuflată, vrea ca
noi să ne sârguim neîncetat către această slavă harică pregătită
nouă de Dumnezeu, prin împlinirea neabătută a poruncilor
dumnezeieşti. Atunci această slavă, într-o oarecare măsură,
se va închipui în noi în viaţa noastră pământească, iar în cea
cerească, împărăţie a lui Hristos, se va descoperi deplin.
Atunci asupra noastră se vor împlini cuvintele rugăciunii
Arhiereşti a lui Hristos, Care se ruga astfel Dumnezeiescului
Său Tată pentru ucenici, pentru toţi ceilalţi credincioşi
adevăraţi: Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună
cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea
pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai
înainte de întemeierea lumii (Ioan 17, 24). Amin.
iHTÂMPIHflKCfl BOMHUUli
(Duminica lăsatului se c de brânză)
MAREA DRAGOSTE A LUI DUMNEZEU NI SE DĂRUIEŞTE
PENTRU IERTAREA APROAPELUI
Ţinut în biserica rusă "Sf. N ico la e“ din Sofia,
la 10123 feb ru a rie 1947
Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă
Tatăl vostru cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile
lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. (Matei
6, 14-15)
Dacă noi, iubiţilor întru Hristos fiii mei, am înţelege toată
însemnătatea mântuitoare a acestor cuvinte ale lui Hristos
pentru noi, atunci noi toţi, din toată inima am căuta această
iertare a păcatelor noastre de la Dumnezeu, am trăi în sfinţenie,
ne-am uni strâns cu Hristos şi ne-am face cei mai apropiaţi
şi iubiţi copii ai Lui, pentru a ne împărtăşi de bucuria lui Hristos
aici si în viata viitoare.
Tâlharul mântuit a simţit asupra sa această iertare dumnezeiască
pe deplin. Pentru pocăinţa pe cruce el a primit de
la Hristos iertarea tuturor păcatelor şi de aceea el a fost dus
de Domnul în Rai, imediat după moartea lui, pentru veşnica
fericire în împărăţia cerească.
La fel, în toată puterea trăirii, a simţit fericirea acestei iertări
preacuvioasa Taisia. După cuvintele Sf. Ioan Colov, ea a lăsat
imediat şi hotărât viaţa sa necurată şi urmându-i Sf. Ioan, a
plecat într-o mănăstire de femei, ca să intre în obştea nevoitoarelor,
pentru a plăcea lui Dumnezeu. In drumul către mănăstire
ea a murit, iar preacuviosul Ioan a văzut un stâlp de foc
mare, ce s-a ridicat de la Taisia adormită, până la cer. Din această
vedenie minunată, preacuviosul Ioan a înţeles că pentru
CUVÂNT LA DUMINICA IERTĂRII
97
pocăinţa adevărată a Taisiei, adică părăsirea fără întoarcere
a vieţii păcătoase anterioare şi hotărârea de a sluji numai lui
Dumnezeu, Domnul i-a dăruit ei iertarea deplină a păcatelor
şi în acelaşi moment, ca pe tâlharul mântuit, a învrednicit-o
de fericirea Raiului.
Intr-o măsură oarecare, fericirea acestei iertări o simt şi
credincioşii evlavioşi obişnuiţi. Nu demult, cineva mi-a spus
că unul dintre enoriaşii bisericii noastre nu s-a mărturisit şi
nu s-a împărtăşit de mai bine de zece ani, după care s-a hotărât
să se apropie de aceste mari Taine. El s-a mărturisit cu inima
curată şi a simţit după aceea ca şi cum nişte greutăţi s-au luat
de pe umerii lui. Iar după împărtăşire a simţit în inima lui o
pace nepământească.
în 1909 a murit fratele scriitorului L. N. Tolstoi. Probabil,
datorită influenţei acestuia, el aproape toată viaţa a petrecuto
în necredinţă şi dezbinare cu Biserica. Dar înainte de moarte,
conştiinţa lui a început să-l mustre şi el a chemat preotul să-l
mărturiseacă şi să-l împărtăşească. Sufletul lui tremura, iar el
înainte de mărturisire tot îl întreba pe preot dacă Domnul îl
va ierta. Preotul îl liniştea, arătându-i pilda tâlharului mântuit.
După Mărturisire şi Sf. împărtăşire, muribundul a simţit în
inima sa o bucuria cerească nemaicunoscută a unirii cu Hristos
şi cu această bucurie păcătosul pocăit a plecat spre cele veşnice.
Cu părere de rău, mulţi dintre noi, cuprinşi de deşertăciunile
vieţii, nu rareori aplecaţi spre păcate, patimi şi vicii, nu pot să
preţuiască acest bine mare şi mântuitor, această fericire, atât
vremelnică, cât şi veşnică, care constă în iertarea păcatelor
noastre de la Domnul. Nu puţini sunt aceia dintre noi cărora
le lipseşte râvna către acest bine. De aceea tot felul de păcate
apasă asupra noastră şi datorită lor vin peste noi atâtea necazuri.
Cum ar trebui să ne amintim permanent povestirile evanghelice
despre vindecarea de către Mântuitorul a diferiţilor
98
neputincioşi! înaintea acestor vindecări nu rareori Domnul
spunea: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale (Marcu 2, 5), după
care urma izbăvirea de boală. Este remarcabil că Domnul,
întâlnindu-1 în biserică pe slăbănogul de treizeci şi opt de ani
vindecat de El, i-a spus: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum
să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţifie ceva mai rău (Ioan 5,14) .
Este clar că cel mai adesea păcatele sunt cauza bolilor. Cum
Domnul ierta păcatele, se vindecau şi bolile. Nu poate rămâne
nici o îndoială că păcatele sunt cauza celorlalte necazuri,
precum mărturiseşte Biblia, aducând o mulţime de exemple.
Tradiţia bisericească ne spune că iertarea păcatelor de către
Domnul Iisus Hristos ducea uneori la renaşterea totală a sufletului.
Aşa, de exemplu, s-a întâmplat cu femeia desfrânată, care
a spălat cu lacrimi picioarele lui Hristos şi le-a ştres cu părul
său, iar apoi le-a sărutat. După cum mărturiseşte tradiţia bisericească,
această femeie, după ce Domnul i-a iertat păcatele,
L-a iubit atât de mult pe Hristos, încât s-a renăscut, iar cu timpul
şi-a terminat viaţa muceniceşte, suferind pentru Hristos. Acelaşi
lucru a fost şi cu altă femeie păcătoasă, acuzată de farisei de
desfrânare şi adusă spre judecată la Hristos. Domnul nu a
judecat-o, ci a iertat-o. Această mare dragoste a Domnului a
renăscut-o, iar ea L-a iubit atât de mult pe Hristos, că şi-a dat
viaţa pentru el, primind cununa mucenicească.
De aceea, dacă vrem să ne izbăvim de boli şi alte necazuri,
dacă vrem să fim oameni noi şi fii adevăraţi ai Mântuitorului
Hristos, ca să simţim mereu bucuria unirii cu El şi să moştenim
fericirea Raiului, trebuie să căutăm din toată fiinţa noastră
iertarea păcatelor noastre de la Dumnezeu şi să râvnim la
această iertare ca spre cel mai mare bine al nostru. Dar acest
bine, această mare dragoste a lui Dumnezeu ni se dăruieşte
numai dacă şi noi arătăm dragoste adevărată aproapelui
nostru şi-i iertăm din toată inima toate păcatele şi supărările
99
săvârşite împotriva noastră şi ne împăcăm creştineşte cu el.
Altfel nici nu se poate, căci cuvintele Domnului sunt nemincinoase:
Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă
Tatăl vostru cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile
lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre (Matei
6, 14-15). Iar dacă Domnul nu ne va ierta greşelile noastre,
vom rămâne în necazuri, suferind fără nădejde şi fără nici o
mângâiere. După moarte însă, soarta noastră veşnică vor fi
muncile nesfârşite ale iadului, iar nu bucuria cereştii împărăţii
a lui Hristos pregătită nouă.
Astfel, Domnul ne cere mereu, dar mai ales acum, înaintea
începutului zilelor de pocăinţă ale Postului Mare, dragoste
sinceră pentru duşmanii personali, pentru cei care ne supără.
Domnul vrea să-i iertăm din toată inima.
Sunt oameni care nu-şi iartă duşmanii, cu toate că ultimii îi
roagă să-i ierte. Astfel, odată diaconul Lavrei Pecerska, Evagrie,
care avea duşmănie faţa de preotul Tit, a fost dus de obşte,
pentru împăcare, mai mult silit la preot, care era aproape de
moarte. Evagrie a refuzat să-l ierte, cu toate că preotul Tit îl
ruga să facă aceasta. Pentru o astfel de neîndurare, în acelaşi
moment, îngerul l-a omorât pe diaconul Evagrie cu sabia de
foc, iar pe preotul Tit l-a vindecat în acelaşi timp, atingându-1
cu mâna. Tot aşa, altă dată, preotul Saprichie, fiind dus la moarte
pentru credinţa în Hristos, a refuzat să-l ierte pe mireanul
Nichifor, cu toate că ultimul nu o dată îşi cerea iertare. Pentru
această răutate, Harul l-a părăsit pe Saprichie, el s-a lepădat de
Hristos şi s-a lipsit de cununa mucenicească, pe care a primit-o,
în locul lui, Nichifor. Despre toate acestea se povesteşte în viaţa
mucenicului Nichifor, a cărui pomenire Biserica a săvârşit-o ieri.
Cu opt ani în urmă, în Belgrad, o rusoaică, cu numele
Evdochia, mi-a povestit că un timp îndelungat s-a aflat în
ceartă cu o monahie rusă, care locuia în acelaşi oraş. în
100
fiecare an, în timpul Postului Mare, înainte ca monahia să se
împărtăşească,^Evdochia îi cerea iertare. Dar această iertare
nu o primea. Monahia o îndepărta cu răutate de fiecare dată.
în această stare de răutate monahia se apropia de Potirul cu
Trupul şi Sângele lui Hristos, până când, mişcată de predica
unui arhiereu rus, ea s-a înţelepţit. După această predică, ea
s-a apropiat pcima de Evdochia şi i-a cerut iertare.
Aşa făceau întotdeauna ortodocşii ruşi şi mai ales în
Duminica Iertării. Ei întindeau primii mâna către duşmani,
pentru împăcare, ascultând de glasul Maicii noastre,
Biserica, ce ne cheamă la această împăcare prin cuvintele lui
Hristos, pe care le-am auzit citindu-se astăzi la Evanghelie,
în timpul Liturghiei. Aşa să faceţi şi voi, iubiţilor întru
Hristos fraţi şi surori. Intindeţi primii mâna celor care v-au
supărat! Voi sunteţi fiii marelui popor rus, a cărui însuşire a
fost dintotdeauna dragostea atotiertătoare. Iertaţi-vă unii pe
alţii şi împăcaţi-vă din toată inima, ca Harul Sfântului Duh
să se pogoare peste voi, ca Domnul să slăbească legăturile
necazurilor voastre şi să vă dăruiască pentru totdeauna şi
aici, si în viata viitoare marea bucurie de a vă uni cu El.
Iar înaintea tuturor eu, ca arhipăstorul vostru, trebuie sămi
cer de la voi iertare. De aceea vă spun, dragii mei copii,
pentru Hristos, iertaţi-mă pentru cele greşite înaintea voastră
cu gândul sau cu simţirea, cu cuvântul sau fapta, cu voie sau
fără de voie. Din partea mea, din toată inima vă iert şi cu puterea
dată mie de la Dumnezeu, vă dezleg de toate păcatele
voastre, făcute împotriva mea. Ca semn al acestei iertări, vă
voi citi rugăciunea de iertare. Din marea Sa milostivire, să ne
dea Domnul toate bunătăţile Sale nespuse atât pământeşti,
cât şi cereşti, vremelnice şi veşnice. Amin.
101
CUVÂNT ÎN PRIMA SÂMBĂTĂ A POSTULUI MARE
DESPRE PRIMIREA CU VREDNICIE
A SFINTELOR TAINE
Ţinut în biserica rusă ”S f Nicolae “ din Sofia,
la 16 februiariel 1 martie 1947
Vă felicit, iubiţilor întru Hristos fiii mei, pentru primirea
Trupului şi Sângelui lui Hristos. Din toată inima vă doresc şi
mă rog ca marea Taină primită acum de voi să nu vă fie spre judecată
sau spre osândă, ci spre sănătatea sufletului şi a trupului.
Când vă apropiaţi de Potirul cu Trupul şi Sângele lui
Hristos, amintiţi-vă cuvintele apostolului Pavel: Căci cel ce
mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea,
nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt
neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit (I Corinteni 11, 29 -
30). Aceste cuvinte apostoleşti au următorul înţeles: cei care
se împărtăşesc de Tainele lui Hristos cu nevrednicie, continuă
să fie neputincioşi, cad în boli şi nu puţini dintre aceştia mor.
Trebuie să ştim, iubiţilor, când suntem nevrednici să ne
împărtăşim cu această mare Taină; atunci când înainte de Sf.
împărtăşire nu suntem destul de hotărâţi să nu ne mai
întoarcem la păcatele noastre anterioare. Dar mai ales, atunci
când şi înainte de împărtăşire, şi după ea continuăm să trăim
în cele mai grele păcate.
Din aceste păcate face parte, în primul rând, păcatul ereziei.
Este păcatul lui satana însuşi. El primul a căzut în erezie,
căci a gândit că poate fi asemenea lui Dumnezeu, pentru care
a şi fost aruncat pentru vecie din cer în gheena focului. De soarta
lui se împărtăşesc toţi ereticii, începând cu Arie, Nestorie,
102
Eutihie şi mulţi alţii.
La fel de păgubitoare este şi răutatea. în pilda despre
împăratul milostiv şi datornicul nemilostiv, Domnul ne arată
că toţi care prin răutate sunt asemenea datornicului nemilostiv,
vor moşteni chinurile veşnice ale iadului. Ce altceva decât
osândă veşnică poate da unor asemenea păcătoşi nepocăiţi
Sf. împărtăşanie, când ei se apropie de Sfântul Potir,
nelăsând rătăcirile eretice şi răutatea lor?!
Asemenea acestora sunt şi acei păcătoşi care se dedau
desfrânării. Cât de greu pedepseşte Domnul acest păcat ne
mărturiseşte Biblia. Domnul i-a pedepsit pentru desfrânare
pe primii oameni prin potop. Nu va rămâne Duhul Meu pururea
în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup (Facerea 6, 3).
Cu atât mai mult, se fac vinovaţi cei care fac desfrânare,
trăind sub poruncile Legii Noi, căci cu acest păcat creştinii
ortodocşi necinstesc Sângele lui Hristos, nedorind să trăiască
neprihănit şi curat după Sf. împărtăşire. In Lavsaicon se
povesteşte că odată, la preacuviosul Macarie Alexandrinul
au adus un preot foarte bolnav. El nu putea să meargă şi nici
să se aşeze, fiind pe moarte. Dar Sf. Macarie nu l-a primit pe
acest preot, refuzând să-l vadă şi să se roage pentru el. Când
însoţitorii preotului au început să-l roage pe marele făcător
de minuni, Sf. Macarie a spus că acest preot slujea liturghia
după desfrânare şi dacă va făgădui ca niciodată n-o să mai
slujească liturghia, atunci Domnul îl va vindeca. Preotul a făgăduit
aceasta şi după cuvintele Sf. Macarie s-a însănătoşit.
Temeti-vă, iubiţilor întru Hristos fiii mei, de aceste păcate
mari. Apropiaţi-vă către Sfântul Potir hotărâţi să nu vă mai
întoarceţi la păcatele anterioare, prin care aţi greşit înainte de
Sf. împărtăşire. Şi nu fugiţi numai de cele mai grele păcate de
moarte, ca izvoare de pieire veşnică, ci şi de toate păcatele.
Fiecare păcat, dacă nu ne vom căi sincer pentru el, va fi neiertat
103
şi prin urmare poate să ne aducă pierzania veşnică. Iată de
ce, când unul din marii Părinţi ai Bisericii a fost întrebat: „Care
este cel mai mare păcat?“ - el a răspuns: „Cel pentru care nu
te-ai pocăit“.
Făgăduiţi lui Dumnezeu, iubiţilor întru Hristos fiii mei,
să lăsaţi după împărtăşirea de azi toate păcatele voastre. Iar
dacă fără voie, din neputinţa şi slăbiciunea firii omeneşti,
păcatul se va apropia de voi, nu-1 lasaţi să se înrădăcineze în
inimile voastre. Aduceţi Domnului pentru el o căinţă sinceră.
Din toată inima râvniţi o viată creştinească curată şi sfântă.
Atunci sfintele Taine primite de voi vă vor fi spre sănătatea
sufletului şi a trupului. Prin Trupul şi Sângele Său, Domnul
se va uni cu voi pentru totdeauna, vă va împlini rugăciunile
şi vă va dărui fericirea cereştii Lui împărăţii. Amin.
H NIT SFINŢILOR Sfll UCENICI Jl HPOSTOLI ZlCflNIV
LUAŢI, HfllKftŢI. BCESTJI ESTE T M M b MEU,
CURE SE FRflN^E PENTRU VOI
SPRE IERTBREH PflOITELOR
B MJT SFINŢILOR Sfll UCENICI Şl APOSTOLI, ZICâNfe
BEŢI BINTRU aCESTU TOTI. aCESTH ESTE SflNCELE MEU
BL LECII CELEI NOI. CaRE PENTRU VOI
Şl PENTRU MULŢI SE VflRSfl SPRE
IE R T aR E a PflCaTELOR.
CUVÂNT LA BUNA VESTIRE
TAINA DUMNEZEIEŞTII ÎNTRUPĂRI.
PAGUBA EREZIILOR ŞI VALOAREA ADEVĂRATEI
CREDINŢE ORTODOXE
Ţinut în biserica rusă ”Sf. Nicolae “ din Sofia,
Ia 25 martie 17aprilie 1947
Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei
celei din veac. Fiul lui Dumnezeu Fiu Fecioarei se face...
(Troparul praznicului)
In aceste cuvinte ale troparului în cinstea acestui praznic,
Sfânta Biserică ne arată, iubiţilor întru Hristos fiii mei, adevărul
fundamental al creştinismului, ca o mare taină, pregătită
de Dumnezeu din veac şi descoperită pe pământ. Sf. Apostol
Pavel la fel priveşte adevărul întrupării lui Dumnezeu Cuvântul,
ca o taină mare, când spune: „Mare este taina dreptei
credinţei: Dumnezeu S-a arătat în trup.“ (I Timotei 3, 16)
Ce vrea să ne spună Sfânta Biserică, prin aceste cuvinte
din troparul praznicului? Ea vrea să ne trezească, ca noi să
privim întotdeauna adevărul fundamental al creştinismului,
ca pe o taină mare, necuprinsă de mintea noastră şi de aceea
să o primim nu raţional, ci prin credinţă.
Altă dată, marele eretic Arie a îndrăznit să explice taina
întrupării prin mintea sa şi a ieşit o hulă eretică, căci Arie învăţa
că Hristos nu este Dumnezeu, ci făptură. Această erezie
răstoarnă tot creştinismul, căci cuvântul dumnezeisc şi Biserica,
prin gura Sfinţilor ei Părinţi, mărturisesc că răscumpărarea şi
105
mântuirea noastră a putut să le săvârşească doar Dumnezeu,
Care S-a întrupat din Fecioara Maria, în clipa Buneivestiri.
Asemenea, alt mare eretic -Eutihie-, a vrut să explice raţional
adevărul întrupării şi a ieşit altă hulă eretică, ideea că în
Hristos - Dumnezeu întrupat -, natura omenească a fost ca şi
înghiţită de cea dumnezeiască şi astfel a rămas doar fiinţa
dumnezeiască, iar cea omenească a dispărut. Dar dacă în
Domnul nu era fiinţă omenească, atunci nu au avut loc nici
Patimile de pe Cruce, nici moartea lui Hristos şi, prin
urmare, nici răscumpărarea care s-a făcut pe Cruce.
După cum se ştie, aceste erezii au stârnit mari tulburări,
prigoane sângeroase ale creştinilor şi chiar destule neînţelegeri
politice.
în zilele noastre, s-a ridicat un mare eretic în Paris, profesorul
Institutului Teologic Rus, protoiereul Serghei Bulgakov. Şi
el a încercat să explice Taina întrupării doar prin mintea sa.
îmbrăţişând învăţătura gnosticilor, el nu admitea ca Dumnezeu
poate să intre fără mijlocire în legătură cu făptura şi învăţa
că lumea nu este creată nemijlocit de Dumnezeu însuşi, ci
prin mijlocirea unei anumite „înţelepciuni dumnezeieşti -
Sophia". Aşa a îndrăznit să înveţe şi despre marea Taină a întrupării
lui Dumnezeu-Cuvântul, spunând că Fiul lui Dumnezeu
nu s-a întrupat nemijlocit prin pogorârea Sfântului Duh asupra
Preacuratei Fecioare Maria, ci iarăşi prin mijlocirea aceleiaşi,
chipurile, „Sophii dumnezeieşti44 născocită de protoiereul S.
Bulgakov. Acestei Sophii, Serghei Bulgakov, precum şi
filosofii lui, îi alăturau denumiri blasfemiatoare pentru credinţa
noastră, precum: „al patrulea ipostas“, „feminitatea veşnică“,
„mare fiinţă împărătească şi feminină“, care primeşte cinstire
de la Maica Domnului! Ei ridică această „Sophie dumnezeiască“
chiar mai sus decât însăşi Sfânta Treime, căci „Sophia“,
conform lui Serghei Bulgakov, este substanţa, fundamentul
106
dumnezeieştii Treimi!
Da, această erezie este peste măsură de absurdă şi a avut
puţini adepţi. Oricum, toate ereziile au fost absurde, cu toate
astea au cutremurat Sfânta Biserica chiar până în temelii. Iar
dacă acum sophianismul are puţini adepţi, s-ar putea ca mai
târziu ei să fie mai mulţi. Nu trebuie să uităm că înaintea
primului nostru război cu Germania, în Biserica Rusă au
început mari tulburări din cauza eresului imeabojnik care a
apărut la Athos printre călugării ruşi şi învăţa că numele lui
Dumnezeu este Dumnezeu. Dar în esenţa sa imeabojnicismul
nu este altceva decât sofianismul, care învaţă că numele lui
Dumnezeu este Sophia şi prin urmare este însuşi Dumnezeu?
Cea mai mare nenorocire a tuturor acestor erezii si a
altora constă în faptul că ereticii, începând cu Arie, Nestorie
şi Eutihie, sunt condamnaţi, de dreapta judecată a lui Dumnezeu,
la muncile veşnice ale iadului, precum mărturiseşte Sfânta
Biserică şi rabdă cele mai grele chinuri.
Ca să scăpăm de această soartă înfricoşătoare, să primim,
iubiţilor, adevărul întrupării ca o taină neînţeleasă pentru
mintea omenească, ca o mare minune. Să primim ca o mare
minune şi taina dumnezeieştii Euharistii, în care Duhul Sfânt
preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos. Această
taină se întemeiază întru totul pe taina întrupării Fiului lui
Dumnezeu. Dacă Domnul n-ar fi luat trup din pântecele Preacuratei
Fecioare Maria, nu ar fi existat nici Trupul şi Sângele
Euharistiei. Nu ar fi existat atunci nici Euharistia însăşi.
Să primim ca o mare minune şi toate celelalte Taine. Sa
privim adevărata viaţă creştinească, care ia naştere prin
Tainele sfintei Biserici, ca o mare minune. Oare fecioria şi
nevinovăţia nu sunt o adevărată minune?! Nu în zadar Sf.
Ioan Gură de Aur, având în vedere fecioria, spunea: “Aici
trebuie să mergi pe cărbuni încinşi şi să nu te arzi, să stai
107
împotriva săbiei şi să nu fii rănit“. Oare să răspunzi cu
blândeţe la jigniri nu este o adevărată minune?! Iată de ce
preacuviosul Ioan Casian, în minunatele sale scrieri, spune
că blândeţea, adică omul blând, este minunea minunilor.
Să credem, iubiţilor întru Hristos fraţi şi surori, în toate
minunile care s-au făcut, se fac şi se vor face în Sfânta Biserică
până la sfârşitul veacului, despre care ne povestesc Sfânta
Scriptură, Sfinţii Părinţi şi vieţile plăcuţilor lui Dumnezeu.
Nu cumva, pentru a ne alinia la convingerile ştiinţifice,
care au dus lumea contemporană la sălbăticie, în unele
minuni să credem, iar în altele nu. Dacă vom avea asemenea
ezitări, ni se vor aplica cuvintele apostolului Iacov: Pentru că
cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă,
s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile (Iacov 2, 10).
Atunci, în locul adevăratei credinţe, vom avea doar o
cinstire exterioară, doar un fariseism.
Să credem aşa cum crede Sfânta Biserică. Să avem o credinţă
curată, simplă, copilărească, asemănătoare Sf. Serafim de
Sarov. El credea cu sfinţenie în toate dogmele Bisericii noastre
şi în ceea ce ne învaţă Sfinţii Părinţi şi aşa cum mărturisesc
vieţile lor. Numai o asemenea credinţă copilărească, fără
ezitări şi dubii ne va da o rugăciune minunată. Numai o
asemenea credinţă va descoperi în noi Harul Sfântului Duh
care sălăşluieşte în noi din momentul Botezului şi pe care-1
primim prin celelalte Taine ale Bisericii. Numai o asemenea
credinţă ne va da puterea dumnezeiacă să biruim răul, să
împlinim întotdeauna neabătut toate poruncile mântuitoare,
pentru a ne uni cu Hristos şi a petrece în bucuria Lui dumnezeiască
aici şi în împărăţia Lui cea cerească.
Preacurata Fecioară Maria a crezut prima în acest adevăr
creştin fundamental, în marea taină a întrupării lui Dumnezeu
din Ea. De aceea Ea şi este primul nostru Dascăl în
108
adevărata credinţă despre Hristos. în acelaşi timp, Ea este şi
prima noastră Chezăşuitoare şi Mijlocitoare în faţa
Scaunului lui Dumnezeu. Cu atotputemicile Ei rugăciuni să
se împlinească şi în viaţa noastră cuvintele dumnezeiştii
Scripturi: Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere (II
Corinteni 5, 7); Căci în Har sunteţi mântuiţi prin credinţă
(Efeseni 2, 8); Şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea:
credinţa noastră (I Ioan 5, 4). Amin.
CUVÂNT ÎN JOIA CEA MARE
DESPRE „CALEA MAI BUNĂ SPRE SMERENIE44
Ţinut în biserica rusă "Sf. Nicolae “ din Sofia,
la 28 martie! 10 aprilie 1947
Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-amfăcut Eu vouă,
să faceţi şi voi. (Ioan 1 3 ,1 5 )
Vă felicit, iubiţilor întru Hristos fiii mei, că aţi primit
dumnezeieştile lui Hristos Taine. V-aţi împărtăşit în aceeaşi
zi în care Domnul nostru Iisus Hristos a întemeiat la Cina
cea de Taină această mare Taină Euharistică, iar ucenicii Lui
au gustat pentru prima dată Trupul şi Sângele lui Hristos.
Este semnificativ că înainte de a se săvârşi această Taină,
Mântuitorul a spălat picioarele ucenicilor Săi şi le-a spus:
Deci dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă
picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii
altora. Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu
vouă, să faceţi şi voi (Ioan 13, 14-15). Astfel, Domnul arată
tuturor ucenicilor Lui adevăraţi ce trebuie să facă înainte de
Sf. împărtăşanie. Noi trebuie să arătăm unii altora o smerenie
neprefăcută, pătrunsă de adevărata dragoste creştinească.
De altfel, Domnul vrea ca noi, nu numai înainte de Sf.
împărtăşanie, ci mereu, în toată viaţa noastră să arătăm unii
altora adevărata smerenie a lui Hristos. Fiţi atenţi la otpustul
din Joia cea Mare. Aici se spune: Cela ce pentru covârşitoarea
bunătate, cale mai bună pre smerenie o a arătat-o când a
spălat picioarele ucenicilor... Este clar că smerenia este sensul
întregii noastre vieţi creştine, este fundamentul ei. Pentru
smerenie Domnul ne dă Harul; iar Harul ne dă puterea să păzim
neabătut poruncile dumnezeieşti. Paza poruncilor dumnezeieşti
ne face părtaşi bucuriei lui Hristos şi aici, şi în viaţa viitoare.
110
O, dacă am conştientiza însemnătatea mântuitoare a
smereniei, pe care Domnul ne-a arătat-o, ca exemplu la Cina
cea de Taină! A fi smerit, în sensul conştientizării propriei
păcătoşenii, nu este greu. Uşor este să ne smerim în faţa lui
Dumnezeu recunoscându-ne toate neputinţele şi toată
nimicnicia. Dar foarte greu este să te smereşti în faţa aproapelui
tău. Acestui lucru i se împotriveşte gândul superiorităţii
noastre asupra lui, căci ne socotim mai buni decât alţii, chiar
atunci când avem foarte multe neajunsuri. Aceste neajunsuri
întotdeauna le îndreptăţim, întotdeauna le privim ca nefiind
prea mari. In schimb, rareori iertăm neajunsurile aproapelui
nostru. Aproape întotdeauna îi acuzăm şi îi judecăm pe toţi,
chiar şi pentru acele păcate, care nu există în viaţa lor, ci doar
în închipuirea noastră mândră şi păcătoasă. Având o asemenea
atitudine faţă de aproapele nostru, nu vom avea niciodată
adevărata smerenia cutremurătoare, pe care a arătat-o Domnul
la Cina cea de Taină şi pe care ne-o cere nouă, dacă vrem să fim
în comuniune cu El, dacă nu vrem să fim îndepărtaţi de Dânsul
şi aici, şi în viaţa viitoare, de la mântuirea veşnică, pentru
gândul de superioritate închipuită asupra aproapelui nostru.
Cum ar trebui să ne amintim, iubiţilor, povestirea atât de
plină de învăţătură a marelui Stareţ din pustia Optina, Ieroschimonahul
Ambrozie, despre o femeie care se distingea printro
viaţă exterioară binecinstitoare, făcând milostenie săracilor,
dar întotdeauna se credea mai bună decât alţii. Probabil, pentru
această milostenie Domnul a vrut s-o înţelepţească printr-o
vedenie. L-a văzut în vis pe Iisus Hristos stând în faţa unei
mulţimi de oameni. Mântuitorul a început să cheme la El pe
cei mai simpli oameni. Fiecăruia din cei care se apropiau de
Hristos El îi împărtăşea mângâierile dragostei sale dumnezeieşti
şi punea pe el preacuratele Sale mâini. Femeia tot aştepta
ca Domnul s-o cheme şi pe ea. Dar groaznic a fost momentul
111
când Domnul a încetat să mai cheme pe cineva la Sine, nu sa
uitat câtuşi de puţin la ea, ci chiar s-a întors. Atunci ea şia
recunoscut păcatul, a înţeles că nu ea este mai bună decât
alţii, ci alţii sunt mai buni şi mai vrednici decât ea în ochii lui
Dumnezeu. Ea a alergat la Hristos, a căzut la picioarele Lui,
a început să plângă şi să-L roage să-i ierte păcatul. Domnul a
ridicat-o, cu mare dragoste, şi-a pus asupra ei mâinile şi a
spus: „Iată cu o asemenea pocăinţă, cu asemenea lacrimi şi
smerenie trebuie întotdeauna să vii de Mine“.
Să ne smerim, iubiţilor întru Hristos fiii mei, în faţa celor
de aproape ai noştri până la a le sluji ca robi, nu din frică, ci
din dragoste pentru ei, cum ne-a poruncit nouă Domnul la
Cina cea de Taină (Ioan 13, 14-15). Pentru aceasta să nu ne
socotim mai presus şi mai buni decât alţii în ceea ce priveşte
starea noastră morală. Să atragem atenţia inimii şi minţii
noastre numai la păcatele proprii, iar nu la păcatele celor din
jurul nostru. Vameşul nu s-a comparat cu nimeni, de aceea
gândindu-se doar la păcătoşenia lui, se ruga cu aceste
cuvinte: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!
Să facem şi noi la fel, să ne smerim şi noi la fel. Atunci vom
fi foarte plăcuţi şi apropiaţi Mântuitorului nostru. Atunci Sf.
împărtăşanie ne va fi spre sănătatea sufletelor şi a trupurilor
noastre. Ea ne va uni cu Hristos pe veci şi ne va fi izvor de
adevărată fericire pe pământ şi în ceruri, în nesfârşita Lui
împărăţie. Amin.
112
CUVÂNT ÎN SÂMBĂTA CEA MARE
DESPRE BUCURIA ÎNVIERII ŞI PENTRU
ÎMPLINIREA PORUNCILOR LUI HRISTOS
Ţinut în biserica rusă ”Sf. Nicolae “ din Sofia,
la 30 martie! 12 aprilie 1947
Vă felicit, iubiţilor întru Hristos fiii mei, pentru primirea
sfintelor lui Hristos Taine şi cu prilejul luminatului praznic al
învierii lui Hristos ce se apropie.
La Evanghelia dumnezeieştii Liturghii de astăzi, am auzit
deja vestea îmbucurătoare despre învierea lui Hristos, pe care
a împărtăşit-o femeilor mironosiţe îngerul ce li s-a arătat. Iar
în continuare, firul Evangheliei ne povesteşte despre arătarea
lui Hristos însuşi înviat aceloraşi sfinte femei mironosiţe şi,
în sfârşit, despre arătarea Domnului celor unsprezece ucenici.
Este greu să ne închipuim ce bucurie au simţit sfintele femei
mironosiţe şi apostolii după vestea'despre învierea lui Hristos
şi după arătarea lui Hristos însuşi înviat. Când Domnul, în
ziua învierii Sale, seara, s-a arătat pe cale lui Luca şi Cleopa,
care călătoreau spre Emaus, ei vorbeau mai târziu: Oare nu
ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când
ne tâlcuia Scripturile (Luca 24, 32). Inimile lor ardeau şi se
topeau de fericire, când Domnul înviat s-a arătat, dar nu s-a
descoperit lor. Care a fost fericirea lor, a sfintelor femei
mironosiţe şi a tuturor ucenicilor lui Hristos, când L-au văzut
faţă către faţă, înviat din morţi!
Totuşi, de această fericire nespusă a vederii Domnului
înviat, nu s-au învrednicit doar sfintele femei mironosiţe şi
113
apostolii. Din marea Lui dragoste pentru noi, Domnul a
promis să se arate şi tuturor celorlalţi care II vor urma: Cel
care are poruncile Mele şi le păzeşte, a spus El, - acela este
care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va f i iubit de
Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui (Ioan 14, 21).
Din aceste cuvinte ale lui Hristos se vede pe cine îl învredniceşte
de arătarea Lui - pe cel ce II iubeşte, adică pe cel ce
are poruncile Lui şi le păzeşte.
Cum ar trebui întotdeauna să ne amintim aceste cuvinte
ale lui Hristos! Mulţi spun: cum putem să-L iubim pe Hristos
dacă nu-L vedem? Dar nu de la aceasta trebuie să începem.
Arătarea lui Hristos, fericita lui vedere - sunt cele mai mari
daruri-, nefiind nimic mai mare - nici pe pământ, nici în ceruri.
Trebuie mai întâi să păzim poruncile Lui dumnezeieşti. Iar
Domnul chiar ne cere ca mai întâi să avem poruncile Lui. Ce
înseamnă: să avem poruncile Lui? înseamnă să avem aceste
porunci ca pe cea mai mare comoară. Aşa trebuie să privim
la poruncile lui Dumnezeu, cum a privit la ele dumnezeiescul
Psalmist, care spune: Cât sunt de dulci gâtlejului meu
cuvintele Tale, mai mult decât mierea gurii mele (Psalmi 118,
103). Pentru aceasta am iubit poruncile Tale mai mult decât
aurul şi topazia (Psalmi 118, 127). Fericiţi cei ce cearcă
mărturiile Lui, cu toată inima vor căuta pe Dânsul (Psalmi
118,2). Iată, dacă vom avea aşa în inimă şi în minte poruncile
dumnezeişti, le vom păzi întotdeauna şi neabătut, atunci
Domnul se va arăta şi nouă, ca adevăraţilor Lui ucenici.
Sfânta Biserică ne poate arăta o mulţime de exemple din
vieţile Sfinţilor, cum Domnul înviat se arăta lor, ca altădată
femeilor mironosiţe şi apostolilor, umplând inimile lor de o
fericire nespusă. Aşa S-a arătat El şi uceniţei credincioase a
Sfântului Ioan de Kronstadt, stareţa Taisia, învrednicind-o să
simtă fericirea Raiului.
114
Să ne mai socotim, iubiţilor întru Hristos fraţi şi surori,
nevrednici de arătarea Mântuitorului înviat. Dar să râvnim la
poruncile lui Dumnezeu, ca la cea mai mare comoară, pentru
ca să câştigăm fericirea Raiuluiincă aici pe pământ. Aşa privind
mântuitoarele porunci, să le împlinim fără nici un compromis.
Atunci vom vedea în viaţa noastră, dacă nu pe Domnul înviat
însuşi, atunci marile şi nespusele Lui milostiviri. După moarte
însă, îl vom vedea pe Domnul nostru faţă către faţă, în toată
slava dumnezeiscă. Iar această vedere ne /V va fi izvor de mt are
bucurie şi mare, şi nesfârşită fericire în împărăţia lui Hristos
cea cerească, de care să ne învrednicească pe noi, păcătoşii,
Domnul, pentru marea Sa dragoste. Amin.
DESPRE ROADELE ÎNVIERII LUI HRISTOS ŞI CEL MAI
IMPORTANT DAR - HARUL SFÂNTULUI DUH, A CĂRUI
DOBÂNDIRE ESTE SCOPUL VIEŢII CREŞTINE
Ţinut în biserica rusă "Sf N ico la e“ din Sofia,
la 1/14 aprilie 1947
Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând
şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le. (Troparul praznicului)
Iată cuvintele troparului pascal, pe care le auzim atât de
des în zilele sărbătorii Sfintelor Paşti. Acest tropar este foarte
scurt, dar conţinutul lui are pentru noi o importanţă mântuitoare
deosebită.
Aici se vorbeşte despre biruinţa Domnului asupra morţii,
prin slăvită Sa înviere. El a primit ca moartea să se atingă de
trupul lui cel sfânt şi să moară, dar în acelaşi timp, prin învierea
Sa, să calce moartea, dăruind neamului omenesc nemărginite
binefaceri.
Primul este acela că preacuratul Lui trup, pe care l-a împrumutat
din Preaneîntinata Lui Maică, după înviere a devenit
cu totul duhovnicesc. Domnul se arată ucenicilor Săi prin
uşile încuiate (vezi Ioan 20,19-26). Dar, în acelaşi timp, trupul
lui Hristos s-a proslăvit mai ales după înălţare, când Domnul
a stat cu trupul de-a dreapta Tatălui. Sfântul Ioan Damaschin,
în cartea sa „Credinţa ortodoxă pe scurt“, spune că trupul Lui
Hristos, după înălţare, S-a împărtăşit pentru totdeauna cu
fericirea şi slava dumnezeiască; Lui i se închină îngerii şi-L
proslăvesc.
în ce fel de slavă dumnezeiască petrece trupul lui Hristos,
despre aceasta mărturiseşte Domnul Sfântului Ioan Teologul,
CUVÂNT A DOUA ZI DE PAŞTI
116
pe insula Patmos, înainte să-i descopere soarta lumii. Faţa lui
Hristos strălucea ca soarele, când străluceşte în puterea lui.
Marele Apostol n-a putut suporta această slavă dumnezeiască şi
a căzut ca mort la picioarele lui Hristos (vezi Apocalipsa 1,16-17).
Mărturiseşte despre această slavă a lui Hristos şi arătarea
Lui către Sfântul preacuvios Serafim, după liturghie, în Marea
Joi. După această arătare, birieplăcuiul lui Dumnezeu nu se
putea clinti din loc, stând nemişcat două ore în altar şi simţind
în inima sa fericirea Raiului.
Dar este şi alt rod al învierii lui Hristos. Dacă în asemenea
slavă petrece trupul în care s-a îmbrăcat Domnul, atunci şi
trupurile noastre, la unirea lor cu sufletele noastre în ziua A f i A învierii de obşte a morţilor, sunt chemate, în puterea învierii
lui Hristos, la o nespusă şi mare slavă dumnezeiască: Hristos
s-a sculat din mor ţi, fiind începătura celor adormiţi (I Corinteni
15,2). Nu se poate arăta prin cuvinte şi acea slavă sau fericire
a Raiului, care se va deschide pentru noi, după învierea
morţilor şi după înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos.
Dorind să arate toată puterea acestei slave, apostolul Pavel a
mai putut spune doar atât: Pătimirile vremii de acum nu sunt
vrednice de mărirea care ni se va descoperi. (Romani 8, 18)
Sfântul Ioan Teologul, având în vedere slava şi fericirea
noastră viitoare, la care suntem chemaţi de Dumnezeu, a spus:
Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom f i nu s-a
arătat până acum. Ştim că dacă El se va arăta, (se înţelege la
a doua venire a Domnului) noi vom f i asemenea Lui, fiindcă
îl vom vedea cum este (I Ioan 3,2). în aceste cuvinte apostolul
lui Hristos mărturiseşte că slava noastră viitoare, fericirea
noastră viitoare acum nu pot fi cuprinse de mintea omenească.
Dar, în acelaşi timp, marele apostol arată că această slavă,
această fericire a noastră vor consta în vederea adevăratului
nostru Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, în Fiinţa Lui. îl vom
117
vedea aşa cum este, se înţelege, nu numai în Fiinţa lui omenească,
ci şi în cea dumnezeiască. Acum noi nu putem să
pătrundem însuşirile dumnezeieşti, manifestările Lor în viaţa
noastră, despre care şi apostolul Pavel a spus: O, adâncul
bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt
de necercetate judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui
(Romani 11,33)! Dar atunci II vom vedea pe Dumnezeu chiar
în Fiinţa Lui. Dacă din contemplarea lui Hristos în trupul Lui
proslăvit sfinţii simţeau o asemenea fericire nespusă, atunci
ce fericire vom simţi noi contemplându-L pe Hristos în Fiinţa
Lui?! Mai mult, la această contemplare, la această fericire şi
slavă vor participa şi trupurile noastre înviate.
Dar este şi al treilea rod al învierii lui Hristos. Minunată
este milostivirea lui Dumnezeu! Şi acum, încă în viaţa lor
pământească, sfinţii se împărtăşesc de slava viitoare. Această
slavă binecuvântată pătrunde toată fiinţa lor şi chiar se oglindeşte
în trapul lor. De aceea şi trupurile sfinţilor se fac purtătoare
de duh şi chiar nesocotesc legile fizice. Din viaţa Sfintei
Maria Egipteanca, se vede că ea trecea Iordanul, călcând pe apă
ca şi pe uscat. Iar când se ruga pentru toată lumea, în prezenţa
cuviosului Zosima, se ridica deasupra pământului. Aşa se ridica
şi se ruga în văzduh şi Sfântul Serafim de Sarov, înainte de
a-1 tămădui pe tânărul bolnav.
/VInsă cea mai uimitoare slavă a sfinţilor consta în aceea că
erau pătrunşi de o lumină dumnezeiască, iar strălucirea acesteia,
nu arareori, era vizibilă oamenilor evlavioşi.
Această lumină a plăcuţilor lui Dumnezeu izgonea departe
demonii, îi păzea de uneltirile vrăjmaşilor şi era vindecătoare
şi îmbucurătoare pentru suferinzi. In viaţa Sfântului Ambrozie,
episcopul Mediolanului, se spune despre un tânăr îndrăcit, pe
care îl duceau în Mediolan, să fie tămăduit de Sfântul Ambrozie.
Dar acest tânăr a fost lăsat de diavol încă în dram spre Mediolan,
118
căci lumina binecuvântată a marelui plăcut al lui Dumnezeu
l-a ars pe demonul care locuia în tânăr, şi acesta a ieşit din el.
în America de Nord există oraşul Charleston, unde se
află un lăcaş închinat satanei. Un preot ortodox, care a slujit
în eparhia rusă a Americii de Nord, îmi povestea că el,
datorită slujbei, trebuia să meargă în acel oraş. Dar iată că la
cincizeci de kilometri de Charleston, a simţit deodată în
inima lui o tristeţe îngrozitoare, care creştea treptat, o dată cu
apropierea de oraş. Iar când a intrat în oraş, n-a mai putut
suporta această tristeţe şi s-a grăbit să plece de acolo. Când
preotul a părăsit oraşul Charleston, tristeţea a slăbit, iar la
kilometrul cincizeci a dispărut de tot.
în acest fel, precum de la demoni se revarsă departe păgubitoarea
şi ucigătoarea de suflet tristeţe a iadului, aşa de la
sfinţi se revarsă departe vindecătoarea şi de viaţă făcătoarea
lumină harică, care este izvorul marii bucurii şi slave.
Ce concluzie mântuitoare trebuie să tragem din tot ce am
spus despre binefacerile învierii lui Hristos? Dacă trupul lui
Hristos, pentru totdeauna unit cu dumnezeirea Domnului
nostru, este atât de proslăvit în ceruri şi stă de-a dreapta
Tatălui; dacă şi trupurile noastre sunt chemate de Dumnezeu
la o nespusă slavă cerească şi la o mare fericire, după unirea
lor cu sufletele noastre după învierea cea de obşte o morţilor;
dacă şi acum trupul în viaţă al sfinţilor, prin Darul Sfântului
Duh, se face atât de duhovnicesc şi proslăvit, atunci trebuie
să ne păstrăm trupul nostru în toată curăţia şi sfinţenia. Să
ţinem minte întotdeauna cuvintele apostolului Pavel din
prima epistolă către Tesaloniceni: Căci voia lui Dumnezeu
aceasta este: sfinţirea voastră ca să vă feriţi de desfrânare,
ca să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în
sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei...Căci Dumnezeu nu
ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire (I Tesaloniceni 4, 3 -5 ,7 ).
119
Să ne ajute Domnul, pentru învierea Lui, să avem această
neprihănire; şi ea va fi moştenirea noastră, dacă întotdeauna
ne vom călăuzi prin smerenie şi dragoste, fără de care curăţia
noastră nu va depăşi neprihănirea păgânilor, care se pot
înălţa doar până la abstinenţa exterioară şi chinuitoare de la
patimi. Ei nu posedă curăţia interioară neprihănită în gânduri
şi sentimente, prin care se defineşte desăvârşirea noastră morală
Asemenea neprihănire este specifică doar dreptcredincioşilor
şi numai acelora dintre ei, în care lucrează harul interior,
renăscător, încălzit în noi tocmai în puterea smereniei şi a
dragostei. Fie ca întotdeauna să se descopere în noi puterea
învierii lui Hristos, în toate binefacerile sale şi întotdeauna
să se împlinească în viaţă noastră cuvintele lui Hristos: Fiţi,
dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc
desăvârşit este (Matei 5,48). Amin.
Învierea domnkiui ‘î t &
p
ÎNDURAREA NECAZURILOR ESTE MÂNTUITOARE.
REALITATEA EXISTENŢEI CHINURILOR
VEŞNICE ALE IADULUI
Ţinut în biserica rusă "Sf. N ico la e“ din Sofia,
la de 9/22 mai 1947
Când mama îndepărtează pruncul de la sânul său, acesta
plânge amarnic. Nu rareori, lui i se pare că mama sa l-a părăsit
definitiv şi este nemângâiat. Dar când mama ia pruncul din
nou şi-l îmbrăţişează, bucuria lui este fără margini. La fel se
întâmplă, după spusele Sfântului Ioan Gură de Aur, şi în
viaţa noastră, când Domnul Dumnezeu ne încearcă cu adânci
necazuri. Atunci ni se pare şi nouă că Domnul ne-a părăsit
pentru totdeauna, că totul s-a sfârşit, nu mai avem nici o
bucurie, nici o raza de lumină şi că noi o să pierim.
Dar nu pentru pieirea noastră ne trimite Dumnezeu mari
necazuri, ci spre înţelepţirea noastră, pentru a ne încerca în
credinţă şi pentru mântuirea noastră. Oare ne poate părăsi
Domnul, când El a spus: Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi
(Ioan 14, 18); Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul
veacului (Matei 28, 20)? Acest gând, că Domnul nu ne va
părăsi niciodată, că El este întotdeauna cu noi, cu ocrotirea
Lui, cu bucuria Lui, Sfânta Biserica l-a exprimat în cuvintele
condacului praznicului de astăzi: ...Te-ai înălţat întru slavă,
Hristoase Dumnezeul nostru, nicidecum despărţindu-Te, ci
rămânând nedepărtat şi strigând celor ce te iubesc pe Tine:
Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră.
Dacă noi, iubiţilor întru Hristos fii, am citi Biblia mai des,
atunci niciodată nu s-ar zămisli în noi gândul că Dumnezeu
ne-ar părăsi în necazurile noastre. Din pildele biblice am fi ştiut
cât de minunat lucrează Pronia dumnezeiască şi cum aceasta
CUVÂNT LA ÎNĂLŢAREA DOMNULUI
121
se manifesta în viaţa adevăraţilor robi ai lui Dumnezeu, atunci
când ei treceau prin grele supărări, nenorociri şi prin tot felul
de necazuri. Biblia povesteşte câte necazuri a suportat Iosif
cel Frumos în viaţa lui, chiar din fragedă pruncie. Pentru că
avea asupra lui pecetea alegerii deosebite a lui Dumnezeu,
fraţii săi îl invidiau mult şi într-un târziu s-au hotărât să-l piardă.
La sfatul fratelui mai mare, Ruben, ceilalţi fraţi au renunţat
la gândul acesta groaznic. Ei nu l-au ucis, ci l-au aruncat într-un
puţ părăsit, iar apoi l-au vândut unor neguţători madianiţi, ce
treceau pe acolo în drum spre Egipt. Aici, în Egipt, cu Iosif
s-a întâmplat o altă nenorocire îngrozitoare. Datorită unor vorbe
clevetitoare la adresa lui, aruncate de femeia desfrânată a
unui înalt demnitar al faraonului, Putifar, abia viu a fost aruncat
în temniţă. Dumnezeu însă nu l-a părăsit pe Iosif şi datorită
minunatei lucrări dumnezeieşti a fost eliberat din temniţă şi
apoi a devenit conducătorul întregului Egipt. Şi aceasta nu e
destul. El a salvat de la moarte pe tatăl şi pe toţi fraţii lui, iar
Dumnezeu i-a dăruit tatălui bucuria nespusă să-l vadă viu pe
cel mai iubit fiu al său, Iosif, şi într-o asemenea slavă.
La fel de minunat a fost Dumnezeu şi cu alţi robi credincioşi
ai Lui, drepţi ai Vechiului Testament, în toate necazurile ce
i-a cuprins, răbdându-le, împlineau cuvintele Domnului: Oare
femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântece lui ei n-are ea milă?
Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine (Isaia 49 ,1 5 ).
Este cu neputinţă să-i pomenim pe toţi drepţii Noului
Testament, în viaţa cărora, îndeosebi în timpul marilor necazuri,
minunat s-a manifestat Pronia dumnezeiască. De aceea,
după cum citim în Biblie, vieţile lor trebuie să fie pentru noi
cele mai mângâietoare cărţi. In ele se povesteşte cum Dumnezeu
i-a apărat pe robii Săi de toate nenorocirile, i-a acoperit
cu Harul Său şi cu ce bucurii nepământene le-a umplut inimile.
Nu în zadar marele drept al Bisericii Ruse şi prietenul prea-
122
cuviosului Serafim de Sarov, Antonie, arhiepiscopul Voronejului,
şi-a numit biblioteca personală, care cuprindea lucrările
Sfinţilor Părinţi şi vieţile sfinţilor Grădina Raiului, pentru că
aici, citind cărţile sfinte, el găsea fericita odihnă mângâietoare,
după munca sa arhipăstorească şi după zilnicele lui nelinişti
sufleteşti.
La fel să privim şi noi, iubiţilor, vieţile sfinţilor, să le citim
întotdeauna, şi mai ales în timpul necazurilor.
Şi iată la ce mai trebuie să ne îndreptăm atenţia: în condacul
praznicului de astăzi se spune: strigând celor ce te iubesc
pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră. Este clar
că Domnul arată ocrotirea Sa minunată celor care II iubesc
pe El. Dar cine îl iubeşte? La această întrebare ne răspunde
chiar Domnul, prin aceste cuvinte: Dacă Mă iubeşte cineva,
va păzi cuvântul meu... Cel ce nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele
Mele (Ioan 14, 23-24). Prin urmare, dacă vom împlini
cuvintele Mântuitorului nostru, vom arăta în acest fel iubirea
noastră faţă de El, în virtutea căreia El ne va apăra de toate
nenorocirile din viaţa noastră şi se va afla întotdeauna cu noi
şi nedespărţit de noi, cu Harul Său şi cu bucuria Sa.
Ne întrebăm care sunt dară cuvintele lui Hristos pe care
trebuie să le păzim, iubiţilor? Multe, foarte multe cuvinte a.
rostit Domnul, dar toate aceste cuvinte au fost, în esenţă,
îndreptate spre a propovădui Împărăţia lui Dumnezeu sau
Împărăţia cerurilor, adică despre viaţa veşnică şi fericită, în
unire cu Hristos. Această împărăţie a lui Dumnezeu a propovăduit-
o Domnul de la începutul lucrării Sale mântuitoare,
mesianice şi până la sfârşitul vieţii Sale pământeşti. Aceasta
a fost vestită de El ucenicilor Săi, în timpul celor patruzeci de
zile de la învierea Sa şi până la înălţarea la cer, aşa cum am
auzit astăzi la Apostol. Dar, împreună cu aceasta, Domnul,
în cuvintele Sale despre Judecata Sa de Apoi şi în pildele
123
Sale, a vorbit despre viaţa veşnică şi chinurile iadului.
Noi toţi, cei ce credem în Hristos, ne străduim să respectăm
cuvintele Sale despre fericita viaţă viitoare veşnică în împărăţia
cerurilor. Dar mulţi din mijlocul celor credincioşi se îndoiesc
de cuvintele Domnului despre viaţa viitoare, despre chinurile
dracilor şi ale păcătoşilor. Mulţi dintre noi chiar neagă veşnicia
chinurilor din iad, spunând că Domnul este întruchiparea
însăşi a Iubirii atoateiertătoare, că El va ierta toate greşelile
noastre, va ierta chiar şi pe draci şi, la urma urmei, va exista,
doar o viaţă veşnică fericită, fără de nici un fel de chin al iadului.
Staţi cât mai departe, iubiţilor fii, de această învăţătură atât
de răspândită între noi, care izvorăşte din acea idee minciunoasă,
umanistă, sentimentală, dar în esenţa ei diavolească, şi
care susţine că Dumnezeu este numai Iubire atoateiertătoare.
Domnul nu este numai Tatăl nostru iubitor, dar El este, în
acelaşi timp, Dreptul Judecător care pedepseşte cu străşnicie.
Dumnezeu are nu numai însuşirea de a fi bun, dar şi puterea
de a judeca drept. Şi cum s-ar putea altfel, când însuşi Domnul
ne învaţă despre veşnicia chinurilor pentru păcătoşi şi demoni...
Este clar că toţi cei care nu recunosc veşnicia muncilor,
neagă chiar cuvintele Domnului, că aceste chinuri vor exista
şi, prin urmare, cad într-o erezie groaznică, care atrage după
sine negarea însăşi a creştinismului. Intr-adevăr, dacă Domnul
iartă şi va ierta toate păcatele, nu numai ale oamenilor, dar şi
ale demonilor, atunci de ce a trebuit ca El să vină pe lume, să se
întrupeze din Fecioara Maria, să pătimească şi să moară pe
Cruce? Pentru ce atunci să pogoare asupra apostolilor şi apoi
asupra tuturor credincioşilor, prin Biserica Ortodoxă şi Tainele
ei, Harul Sfântului Duh, care este rodul chinurilor şi al morţii
lui Hristos?
Mai mult, negarea veşniciei chinurilor atrage după sine
slăbirea moralităţii noastre creştine, deoarece teama de
124
r
muncile veşnice este una din bazele lucrării noastre morale.
Iată de ce Sfânta Biserică, la al Cincilea Sinod Ecumenic, 1-
a anatemizat pe Origen pentru învăţătura lui eretică, care
nega cuvintele lui Hristos despre veşnicia chinurilor iadului.
De aceea, păziţi-vă, iubiţilor întru Hristos fraţi şi surori,
ca de focul gheenei de această învăţătură, de această erezie.
Să păstrăm cu sfinţenie toate cuvintele lui Hristos şi despre
viaţa veşnică fericită, şi despre viaţa veşnică din iad cu chinurile
ei. Să năzuim spre cea dintâi şi să fugim de cea de a doua.
Dacă vom respecta toate spusele Domnului, prin aceasta se
va arăta iubirea noastră pentru El, iar pentru dragostea noastră
pentru Hristos, Domnul va fi întotdeauna Apărătorul nostru
şi bucuria noastră în toate necazurile noastre. Atunci se vor
împlini asupra noastră, în toată plinătatea lor, cuvintele
condacului în cinstea marelui praznic de astăzi al înălţării
Domnului: ...Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase Dumnezeul
nostru, nicidecum despărţindu-Te, ci rămânând nedepărtat
şi strigând celor ce te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi
nimeni împotriva voastră. Amin.
125
CUVÂNT DE ZIUA SFINTEI TREIMI
LUPTA CU PATIMILE - CONDIŢIA DOBÂNDIRII
ŞI PĂSTRĂRII HARULUI SFÂNTULUI DUH
Ţinut în biserica rusă ”Sf. Nicolae “ din oraşul Sofia,
la 19 maill iunie 1947
Vă salut, iubiţilor întru Hristos fii, şi vă felicit cu ocazia marelui
praznic al Pogorârii Sfântului Duh asupra Apostolilor.
Acest mare eveniment al Noului Testament a fost încununarea
şi scopul final al întregii lucrări dumnezeieşti. Pentru
a ne dărui nouă Harul Duhului Sfânt, Domnul a vărsat sângele
Său nepreţuit pe Cruce, aşa cum El însuşi a spus-o în faţa ucenicilor
Săi, înaintea morţii Sale (vezi Ioan 16,7) şi cum ne-au învăţat
despre aceasta apostolii Lui şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii.
Dacă pentru noi nu există nimic mai preţios decât acest
Sânge, atunci cât de preţios este pentru noi Harul Sfântului
Duh, care a fost trimis Apostolilor în a cincizecea zi după
învierea lui Hristos, iar apoi a început să se reverse în
Biserica Ortodoxă şi peste noi prin Tainele sale!
Iată de ce Domnul a asemănat împărăţia lui Dumnezeu cu
o comoară ascunsă în ţarină, pentru a cărei dobândire omul
a vândut tot ce avea (vezi Matei 13:44). Prin A. această comoară, ca
şi prin împărăţia lui Dumnezeu, Sfântul Antonie cel Mare
înţelege Harul renăscător al Duhului Sfânt, trimis apostolilor
şi nouă. Tot astfel înţelege Antonie cel Mare Harul Sfântului
Duh şi în ceea ce priveşte mărgăritarul de mult preţ, cu care
Domnul a asemănat împărăţia lui Dumnezeu (vezi Matei 13,46).
Dar iată spre ce trebuie, iubiţilor, să ne îndreptăm în mod
deosebit atenţia noastră. Dupătâlcuirea Sfinţilor Părinţi, Domnul
a avut în vedere acelaşi Har al Duhului Sfânt şi feluritele Sale
daruri şi în pilda Sa despre talanţi, pe care trebuie să-i înmulţim,
126
adică să-i descoperim în noi, prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti.
Să ţinem minte sluga vicleană care, primind talantul
de la Stăpânul Său, nu l-a înmulţit, ci l-a îngropat în pământ,
motiv pentru care a primit de la Stăpânul său straşnică pedeapsă
(vezi Matei 25, 14-30). Aşa va proceda Domnul cu noi,
iar noi vom fi osândiţi la veşnicile chinuri ale iadului, dacă
nu vom înmulţi Harul Sfântului Duh dat nouă.
Să nu fie aceasta cu noi. Să ne străduim din toate puterile
pentru a înmulţi acest Har. Iar pentru a înfăptui aceasta, să
ne îngrijim înainte de toate să păstrăm în noi acest Har şi să
nu-1 pierdem. Veghind cu luare aminte, - ne atrage atenţia Sf.
apostol Pavel - ca nimeni să nu rămână lipsit de Harul lui Dumnezeu
(Evrei 12,15). De aceea, fiindcă primim o împărăţie neclintită,-
spune el, - să fim mulţumitori, şi aşa să-I aducem lui
Dumnezeu închinare plăcută, cu evlavie şi sfială (Evrei 12,28).
Vom păstra şi noi Harul Sfântului Duh, şi nu-L vom pierde,
dacă vom lupta conştiincios cu patimile noastre, şi mai ales
cu patima mândriei. Să urmăm întotdeauna cuvintele dumnezeieştii
Scripturi: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, celor
smeriţi le dă Har (Iacov 4, 6; Proverbe 3, 34; I Petru 5, 5). Din
cauza mândriei, nu numai că Harul se depărtează de la noi,
ci noi ne facem potrivnici lui Dumnezeu.
La fel de conştiincios şi hotărât trebuie să luptăm cu patima
slavei deşarte. Această patimă ucide, pentru totdeauna, nu numai
pe simplii credincioşi, ci deseori şi pe sfinţi, îndemnându-i să
creadă că prin oatenelile lor s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu.
Să ţinem minte că numai ispitit fiind de gâţidul slavei deşarte,
aproape că nu s-a pierdut marele stâlpnic, Sfântul Simeon,
atunci când i s-a arătat carul de foc, iar „îngerii“ apăruţi i-au
propus să ia loc în car, pentru a se ridica la cer, aşa cum s-a
înălţat cândva Sfântul prooroc Ilie. Să nu uităm ce mare
nevoinţă şi-a ales preacuviosul Serafim de Sarov, atunci când
127
gândul slavei deşarte a început să-l chinuie, pentru că a refuzat
să devină arhimandritul şi egumenul unei mănăstiri din Rusia,
şezând zi şi noapte pe o piatră şi murmurând fără încetare
rugăciunea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. Din cauza
slavei deşarte vom pierde şi Harul Sfântului Duh şi însuşi
fundamentul întregii vieţi creştineşti - credinţa în Hristos- ,
El însuşi zicând: Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi
slavă unii de la alţii? (Ioan 5, 44).
întărindu-ne, iubiţilor, cu ajutorul lui Dumnezeu şi povăţuiţi
de sfinţii părinţi, să ne împotrivim întotdeauna şi hotărât
patimii trupeşti, destrăbălate. Această patimă ne face robii
diavolului. Dacă această patimă domneşte în noi, niciodată
nu vom putea fi oameni duhovniceşti, mai mult, ne vom lipsi
şi de Har şi precum păgânii vom fi departe de Dumnezeu şi
de toate milostivirile Lui negrăite. Iată de ce Domnul a spus:
Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că
sunt numai trup (Facerea 6 ,3 ). Pentru desfrânare, nu numai că
ne vom lipsi de toate bucuriile cereşti, dar şi aici pe pământ vom
fi supuşi unei groaznice pedepse dumnezeieşti. Nu trebuie să
uităm că Domnul pentru desfrânare i-a nimicit cu totul pe locuitorii
Sodomei şi ai Gomorei şi n-a iertat nici întreaga lume,
pe care a pedepsit-o cu potop, în afara lui Noe şi a familiei lui.
Fie ca răutatea şi cruzimea să nu-şi găsească loc în inimile
noastre! Noi suntem chipul lui Dumnezeu, dar vom fi cu
adevărat numai atunci când îi vom iubi pe semenii noştri, aşa
cum i-a îndemnat atât de mult Domnul pe ucenicii Săi, înainte
de moarte Sa, iar prin ei, pe noi toţi. Dacă în noi nu va fi această
dragoste, Harul ne va părăsi şi noi vom împărtăşi soarta
amară a fecioarelor nebune, despre care a vorbit Domnul. în
candelele lor nu era mir, candelele lor s-au stins, au întârziat la
întâlnirea cu Mirele lor şi au rămas în afara cămării mântuitoare,
adică au pierit pentru totdeauna. Astfel vom pieri şi noi
pentru veşnica împărăţie cerească, dacă ne va lipsi uleiul,
128
adică iubirea. Atunci lumina Harului se va stinge în noi şi
soarta noastră vor fi chinurile veşnice ale iadului.
Dacă vom lupta în mod conştient şi hotărât cu patimile
noastre, atunci Harul dăruit nouă de Dumnezeu va străluci în
noi. El se va aprinde în noi, aşa cum s-a aprins în viaţa apostolilor
şi a tuturor sfinţilor. Harul va îndepărta de noi toate uneltirile
vrăjmaşului. El ne va da putere să respectăm neabătut toate
poruncile mântuitoare şi ne va uni pentru totdeauna cu
Hristos. Lumina acestui Har ne va aprinde sufletul, când el
va ieşi din trup, va alunga departe de noi demonii la vămile
văzduhului, ne va acoperi la Judecata înfricoşătoare a lui
Hristos, şi învăluiţi de Har, ca într-o îmbrăcăminte de nuntă, vom
pătrunde în cămara Cerească a lui Hristos, într-o veşnică şi
nesfârsită bucurie si într-o nesfârsită fericire de care să ne i i »
învrednicească Domnul, în nespusa Lui milostivire.
Felicitându-vă, iubiţii mei întru Hristos fraţi şi surori, cu
ocazia marelui praznic al Sfintei şi dumnezeieştii Treimi, a
trimiterii peste noi a Harului Sfântului Duh, vă doresc din
toată inima ca acest Har să nu vă părăsească niciodată, ca
acest Har şi în viaţa voastră pământească să vă facă locaş al
tuturor bucuriilor cereştii împărăţii a lui Hristos şi casă binecuvântată.
a dumnezeiescului Tată, a Fiului Său şi a Sfântului
Duh. Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui
Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi, cu
toţi (II Corinteni 13, 14). Amin.
APOSTOLI PETRU SI PAVEL i
DESPRE DRAGOSTEA PENTRU HRISTOS ŞI
HOTĂRÂREA DE A URMA PORUNCILOR LUI
Ţinut în biserica rusă ”Sf. Nicolae“ din Sofia,
la 29 iunie! 12 iulie 1947
Aî
ntregul sens şi toată fericirea vieţii noastre, iubiţilor întru
Hristos fiii mei, constă în dragostea noastră pentru Dumnezeu,
în dragostea noastră pentru Hristos, prin împlinirea poruncilor
Lui dumnezeieşti. Iată de ce Domnul a spus: Dacă păziţi
poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, ... ca bucuria
Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină. (Ioan
15, 10-11). De aici este clar: cu cât se înmulţeşte dragostea
noastră pentru Hristos prin împlinirea poruncilor Lui, cu atât
mai mult suntem părtaşii unei fericiri adevărate, atât vremelnice,
cât şi veşnice. Şi invers: cu cât ne îndepărtăm de Hristos,
cu atât mai mult ne afundăm într-o negură de imensă
nefericire. Iar lipsa totală a dragostei pentru Hristos nu
înseamnă nimic altceva decât o groaznică nenorocire şi
cădere sub blestem, vremelnic şi veşnic. Nu degeaba
apostolul spunea: Cel ce nu iubeşte pe Domnul să fie
anatema (I Corinteni 16, 22)!
De aceea, trebuie ca toate puterile noastre - iubiţilor întru
Hristos fraţi şi surori-, să le folosim mai ales pentru câştigarea
dragostei pentru Hristos, dacă dorim să dobândim adevărata
fericire şi bucurie dumnezeiască. Către această dragoste ne
cheamă întotdeauna Sfânta Biserică. Ea ne cheamă spre această
mare fericire şi astăzi, în ziua amintirii verhovnicilor Apostoli
Petru şi Pavel. Sfânta Biserică ne cheamă la această dragoste
pentru Dumnezeu, arătându-ne faptele acestor Apostoli, despre
CUVÂNT LA POMENIREA VERHOVNICILOR
130
care atât de mult ne vorbesc Sfânta Scriptură şi Tradiţia
bisericească.
A Cât de mult II iubea pe Hristos sfântul Apostol Petru, se
vede mai întâi din Evanghelie. In timp ce toţi ucenicii L-au
părăsit pe Domnul în Grădina Ghetsimani - este adevărat-, la
porunca Lui, apostolul Petru nu putea să-şi înfrâneze dragostea
sa arzătoare pentru Domnul, şi L-a urmat în curtea arhierească.
Dar, neavând încă Harul Sfântului Duh, el a căzut şi s-a
lepădat de Hristos. Dar imediat, după cădere, apostolul Petru
a început să se căiască şi să verse lacrimi amare de pocăinţă.
Pentru această pocăinţă Domnul l-a iertat şi l-a chemat în rândul
ucenicilor săi. Iar ieri, la Evanghelia utreniei, aţi auzit, iubiţilor
întru Hristos fiii mei, cum asemenea întreitei lepădări a
apostolului Petru, Domnul de trei ori l-a întrebat, când s-a
arătat ucenicilor, după învierea Sa: Simone,fiul lui Iona, Mă
iubeşti? Şi apostolul Petru a mărturisit de trei ori dragostea
pentru El (vezi Ioan 21, 16-17).
Dar acest lucru e puţin. După cum ne arată tradiţia bisericească,
marea şi înflăcărată dragoste a apostolului Petru
pentru Hristos l-a făcut, după aceea, ca în fiecare noapte, la
cântatul cocoşilor, să se trezească şi să plângă pentru păcatul
lepădării, deşi acest păcat a fost de mult iertat de Domnul.
Marea dragoste pentru Hristos s-a manifestat la apostolul
Petru după pogorârea asupra ucenicilor lui Hristos a Harului
Sfântului Duh. Faptele Apostolilor povestesc cu câtă bărbăţie
neobişnuită, în numele tuturor apostolilor, el a propovăduit
despre credinţa în Hristos Cel Răstignit şi înviat. în această
îndrăzneaţă mărturisire a lui Hristos s-a arătat aceeaşi dragoste
a apostolului Petru pentru El, însufleţită şi întărită de
lucrarea extraordinară a Harului.
Evanghelia de astăzi ne aminteşte cum la întrebarea adresată
de Hristos ucenicilor: Dar voi cine ziceţi că sunt? Apos-
131
toiul Petru, primul dintre ucenici, L-a mărturisit pe Hristos
Dumnezeu, spunând: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu
Celui Viu (Matei 16, 15-16). Şi în această mărturisire de credinţă
s-a exprimat marea dragoste a apostolului Petru pentru
Hristos. De aceea Domnul l-a fericit pe Petru (Matei 16,17-19),
căci fără dragostea pentru Dumnezeu credinţa noastră nu are
pentru noi nici o însemnătate mântuitoare, fapt întărit şi de apostolul
Pavel, care a spus că în lucrarea mântuirii noastre are importanţă
doar credinţa urmată de dragoste (vezi I Corinteni 13,2).
Iubirea pentru Hristos a fost centrul din care izvorau toate
gândurile, sentimentele, dorinţele, cuvintele apostolului Petru,
toată activitatea şi viaţa lui. Caracteristic este că şi în moartea
apostolului Petru s-a arătat aceeaşi dragoste deosebită pentru
Hristos. După cum mărturiseşte tradiţia bisericească, iubirea
pentru Hristos l-a îndemnat pe apostolul Petru să ceară
călăilor săi să îl răstignească cu capul în jos.
Dar cum l-a iubit apostolul Pavel pe Hristos, cât a lucrat şi
cât a suferit pentru Hristos mărturisesc propriile sale cuvinte,
pe care le-am auzit astăzi la Apostol: “în osteneli mai mult, în
închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori.
De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici
fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost
bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o
noapte şi o zi am petrecut în largul mării. In călătorii adeseori,
în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii
de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în
cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii
între fraţii cei mincinoşi; în osteneală şi în trudă, în privegheri
adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în
frig şi în lipsă de haine. Pe lângă cele de afară, ceea ce mă
împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile. Cine
este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu
132
ard?" (II Corinteni 11, 23-29).
Despre dragostea lui pentru Hristos apostolul Pavel
mărturiseşte în Epistola sa către Romani: Cine ne va despărţi
pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau
prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia,
sau sabia? Precum este scris: "Penti u Tine suntem omorâţi
toată ziua, socotiţi am fo st ca nişte oi de junghiere“... Căci
sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici
stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile,
nici înălţimea, nici adâncul şi’nici o altă făptură nu va putea
să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru
Hristos Iisus, Domnul nostru (Romani 8, 35-36; 38-39).
Pentru această mare dragoste pentru Hristos, Domnul a
revărsat asupra apostolilor Săi, Petru şi Pavel, toată dragostea
Sa şi i-a îmbogăţit pe ei cu toate darurile Sfântului Duh. Faptele
Apostolilor demonstrează că însăşi umbra apostolului Petru,
ştergarele şi cingătorile apostolului Pavel săvârşeau tot felul
de tămăduiri ale oamenilor (vezi Fapte 5, 15; 19, 12).
Desigur, Sfânta Biserică, arătându-ne nouă desăvârşita
dragoste a apostolilor Petru şi Pavel pentru Hristos, nu ne cere
ca noi să dobândim dintr-odată această dragoste. Ea cunoaşte
toate neputinţele noastre. In lumea aceasta toate se săvârşesc
treptat. Dar Biserica ne cere ca noi să avem fundamentul
acestei mari iubiri desăvârşite pentru Dumnezeu Mântuitorul
nostru. Acest fundament constă în hotărârea de a tinde spre
Hristos, a avea o tendinţă nestrămutată de a ajunge la El prin
întreaga noastră viaţă, de a fi mereu cu El, de a-I plăcea şi a-L
iubi prin împlinirea poruncilor Lui mântuitoare.
Dacă vom avea această hotărâre, atunci Harul Sfântului
Duh va împărăţi întru noi. El va acoperi neputinţele noastre
şi, fără prea multă nevoinţă din partea noastră, ne va apăra
minunat de orice nevoi şi necazuri, ne va uni cu Hristos şi ne
133
va proslăvi pe noi cu slavă dumnezeiască.
Ce nevoinţe avea preacuviosul Serafim de Sarov, pe când
era doar copil de şapte ani, cu numele Prohor, şi, luat fiind
de mama lui în clopotniţa înaltă a bisericii pe care o ctitorea,
din neatenţie, a căzut la pământ, de la aşa înălţime?! Spre
marea uimire a mamei, Prohor a rămas întreg şi nevătămat.
Harul lui Dumnezeu l-a păzit de la moarte, într-un chip atât
de minunat, deoarece în inima lui de copil existau deja dorinţa
şi hotărârea de a merge după Hristos şi de a fi întotdeauna cu
El, dorinţă sădită în sufletul lui Prohor de către evlavioasa lui
mamă, prin educaţia lui bisericească, plină de Har.
Care ar fi putut fi cauza minunatei tămăduiri a lui Prohor,
când el era deja începător în mănăstirea din Sarov şi avea numai
douăzeci de ani? Prohor încă nu reuşise să se întărească în
nevoinţele duhovniceşti ale vieţii monahale, avea doar o
hotărâre nestrămutată de a-L sluji pe Hristos. Şi datorită acestei
hotărâri mântuitoare Preacurata Maică a Domnului i s-a
arătat, însoţită de sfinţii apostoli, Ioan Teologul şi Petru, şi
într-o clipă l-a tămăduit de boala ce suferea de trei ani.
Datorită acestei hotărâri ferme de a-L iubi pe Hristos, preacuviosul
Serafim, deşi nereuşind încă să-şi cureţe inima sa
de patimi şi fiind în vârstă de numai douăzeci şi şase de ani,
totuşi L-a văzut în toată slava pe Domnul Iisus Hristos în biserică,
în timpul liturghiei din Joia Mare, când el a slujit ca ierodiacon.
Domnul L-a învrednicit pe preacuviosul Serafim de
asemenea mare milă, de o asemenea slavă dumnezeiască, de
care foarte rar s-au bucurat chiar şi marii Săi slujitori şi nevoitori.
Nici pe noi nu ne va lipsi Domnul de mila Sa, iubiţilor
întru Hristos fiii mei, într-o măsură sau alta, dacă şi în noi va
fi această hotărâre în a-L iubi pe Hristos şi a-I urma Lui în
toate zilele vieţii noastre. Dacă noi nu vom reuşi înainte de
moarte să ne curăţăm de toate păcatele şi patimile noastre şi
134
vom muri, dar având în sufletul nostru hotărârea de a-L iubi
pe Hristos cu toată fiinţa noastră şi de a respecta neabătut
toate poruncile Sale, atunci sufletul nostru nu va merge la
demoni pentru chinurile iadului, ci va merge acolo, unde era
îndreptat înainte de moarte, adică la Hristos în împărăţia Lui
cerească, pentru fericirea veşnică a Raiului.
Fie ca Domnul, prin Harul Său, să insufle în inimile noastre
această hotărâre mântuitoare. Fie ca Domnul să ne învrednicească
nu numai a avea această hotărâre de a-L iubi pe Hristos,
dar să ne dăruiască mai ales această dragoste pentru El, ca şi
aici, şi în viaţa viitoare să fim moştenitori ai acestei bucurii
dumnezeieşti, ai acestei adevărate fericiri, atât vremelnice,
cât şi veşnice. Fie ca Domnul să ne învrednicească pe toţi de
această avuţie cerească, pentru rugăciunile verhovnicilor
Apostoli Petru şi Pavel şi, mai ales, pentru rugăciunile şi
atotputernica ocrotire în faţa tronului lui Dumnezeu pentru
noi păcătoşii a Preacuratei Maicii Domnului, Fecioarei Maria.
Amin.
DESPRE SCHIMBAREA OAMENILOR
PRIN PUTEREA HARULUI SFÂNTULUI DUH
Ţinut în biserica rusă "Sf. Nicolae “ din oraşul Sofia,
la 6/19 august 1947
Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea
fiitoare... (Din troparul praznicului)
în condacul acestui mare praznic al Schimbării la Faţă a
Domnului se spune: In munte Te-ai schimbat la Faţă... pentru
ca atunci când Te vor vedea răstignit, să înţeleagă Patima
Ta cea de bunăvoie şi să propovăduiască lumii că Tu eşti cu
adevărat raza Tatălui. Aici, Sfânta Biserică ne arată scopul
Schimbării la faţă a Domnului. înaintea ucenicilor stătea o /V • • A grea încercare a credinţei lor. Ii aştepta groaznica umilire a
lui Hristos - scuiparea, ocărârea, biciuirea, răstignirea ruşinoasă
şi moartea pe Cruce. Era nevoie să li se întărească credinţa
în Fiul lui Dumnezeu şi să li se arate că El de bunăvoie se predă
acestei ruşini, acestor chinuri. Acest lucru L-a şi făcut Domnul,
când S-a schimbat la Faţă înaintea ucenicilor Săi, pe Muntele
Taborului şi li s-a arătat lor în toată slava Sa dumnezeiască. Ei
n-au putut suferi această slavă şi au căzut cu faţa la pământ,
simţind, în acelaşi timp, o negrăită fericire a Raiului şi înţelegând
cu toată fiinţa lor că Hristos este cu adevărat Fiul lui
Dumnezeu, este izvorul fericirii veşnice a celor care cred în El.
Sfânta Biserică ne arată însă şi un alt scop al Schimbării la
faţă a Domnului. Despre acest scop ea vorbeşte în următoarele
cuvinte din troparul praznicului de astăzi: Schimbatu-Te-ai
la faţă, în munte, Hristoase Dumnezeule,... Strălucească şi
nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare... Domnul
toate le-a făcut pentru noi, ne-a învăţat, a pătimit şi a murit
pentru noi, a înviat şi s-a înălţat la cer pentru noi şi s-a schimbat
la faţă pentru noi, ca prin această lumină dumnezeiască să ne
CUVÂNT LA SCHIMBAREA LA FAŢĂ
136
schimbăm şi noi, ca prin această lumină, din păcătoşi să ne
facem curaţi şi sfinţi, din neputincioşi să devenim puternici,
din trişti să ne facem bucuroşi.
Această lumină pentru schimbarea noastră nu este altceva
decât însuşi Harul Sfântului Duh, care s-a pogorât peste
apostoli şi de atunci se revarsă cu prisosinţă asupra noastră
în Sfânta Biserică, prin Tainele acesteia.
Iar Sfânta Biserică ne arată o mulţime de exemple referitoare
la felul minunat în care acest Har dumnezeiesc, această
lumină dumnezeiască ne schimbă pe noi, păcătoşii, ne înnoieşte
şi ne înduhovniceşte. Astfel, prin acest Har s-a luminat
cândva tâlharul, răstignit o dată cu Hristos pe Cruce. Evangheliştii
Matei şi Marcu povestesc că la început ambii tâlhari
l-au hulit pe Domnul, iar evanghelistul Luca spune că l-a hulit
pe Hristos numai unul dintre tâlhari. Este clar că Domnul,
prin Harul Său, s-a atins de inima celuilalt tâlhar. Domnul şi-a
amintit de marea lui milostivire pe care, potrivit tradiţiei
bisericeşti, acesta a manifestat-o faţă de El, Prunc fiind, când
fugea de Irod în Egipt, împreună cu Preacurată Sa Maica şi
cu dreptul Iosif, nepricinuind nici un rău sfintei Familii.
Acum, fiind pe cruce, a crezut în Hristos şi dintre cei ce Lau
urmat pe Domnul a fost primul care a intrat în Rai, pentru
a se bucura de fericirea veşnică.
Această lumină harică l-a luminat oarecând pe Saul, care
mergea în Damasc, pentru a persecuta şi omorî pe creştini,
iar el din prigonitor s-a transformat în cel mai mare apostol
al lui Hristos.
Tot aşa, prin lumina dumnezeiască a acestui Har, Maria
Egipteanca, Evdokia şi Taisia s-au transformat din mari desfrânate
în îngeri, prin curăţie şi dragoste pentru Hristos.
Din viaţa preacuviosului Moise Arapul este evident că acesta
a fost conducător de tâlhari, făcându-se vinovat de ucideri şi
tot felul de crime grele. Dar apoi, luminat de Har şi întărit de
137
puterea lui, îi uimea pe toţi prin blândeţea sa, prin viaţa sa asemenea
îngerilor, fapt pentru care Sfânta Biserică l-a aşezat în
rând cu Arsenie cel Mare şi cu alţi părinţi minunaţi şi sfinţi.
Sfânta Biserică ne arată multe exemple de lucrări uimitoare
ale Harului, când hulitorii lui Hristos, prigonitorii şi
călăii creştinilor, se făceau dintr-o dată oameni credincioşi şi
primeau cununile muceniceşti.
Marelui sfânt al Bisericii, Grigore Palama, arhiepiscopul
Tesalonicului, îi plăcea să se roage cu aceste cuvinte, în scurta
sa rugăciunea: „Doamne, luminează-mi întunericul”. Şi Domnul
atât L-a luminat cu lumina Harului Său, că, atunci când săvârşea
liturghia, lumina dumnezeiască strălucea pe faţa sa şi putea
fi văzută de mulţi oameni evlavioşi, aflaţi în biserică.
Să ne rugăm întotdeauna, iubiţilor întru Hristos fiii mei, ca
şi noi să ne schimbăm şi din trupeşti să devenim duhovniceşti,
din împătimiţi, neprihăniţi prin lumina Harului, care trăieşte
în noi din momentul Botezului şi care pâlpâie ca o scânteie
dumnezeiască sub cenuşa patimilor şi păcatelor noastre. Să
năzuim, prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, ca un scop
suprem al întregii noastre vieţi, să fim şi noi ca o lumină, aşa
cum a spus-o Hristos: Voi sunteţi lumina lumii (Matei 5, 14);
aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, aşa
încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe
Tatăl vostru cel din ceruri (Matei 5, 16). Fie ca după moartea
noastră, să se împlinească întru noi cuvintele Domnului: Atunci
cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor
(Matei 13, 43).
Pentru aceasta s-o rugăm pe Preacurata Maica Domnului,
prima noastră apărătoare şi mijlocitoare înaintea lui Dumnezeu,
să se împlinească în noi, în toată puterea lor, cuvintele
troparului sărbătorii de astăzi: Strălucească şi nouă, păcătoşilor,
lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei
de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie. Amin.
138
r
CUVÂNT LA INTRAREA ÎN BISERICĂ
A PREASFINTEI FECIOARE MARIA
MAICA DOMNULUI RĂBDĂTOARE,
SMERITĂ ŞI NECÂRTITOARE ÎN NECAZURI
Ţinut în biserica rusă "Sf. N ico la e“ din Sofia,
la 21 noiembrie/4 decembrie 1947
Preacurata Maică a Domnului este proslăvită de Biserica
pământească şi cea cerească ca fiind mai slăvită decât Serafimii
şi mai cinstită decât Heruvimii. Ea este astfel cinstită,
fiindcă a primit de la Dumnezeu un mare şi neasemuit Har,
mai mare decât toate făpturile raţionale, de a fi Maică a
însuşi Dumnezeului nostru, al doilea Ipostas al Dumnezeirii.
Dar iată asupra cărui lucru aş fi vrut să vă atrag atenţia în
acest moment, iubiţilor întru Hristos fiii mei. Cuvântul lui
Dumnezeu şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii mărturisesc că nu
degeaba Preacurata Fecioara Maria a primit de la Dumnezeu
acest Har, ci pentru marile Sale nevoinţe duhovniceşti. Prima
dintre acestea a fost intrarea Ei în Biserică, fiind o Copilă de
trei ani, sărbătoare pe care o prăznuieşte astăzi Sfânta Biserică.
Cândva, de Hristos s-a apropiat un tânăr şi L-a întrebat-:
Bunule învăţător, ce bine să fa c ca să am viaţa veşnică? Iisus
a răspuns: Iar de vrei să intri în viaţa, păzeşte poruncile... Zise
Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea.
Ce-mi mai lipseşte? Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit,
du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor... după aceea, vino şi
urmează-mi. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul, a plecat
întristat, căci avea multe avuţii (Matei 19,16-17; 20-22). Pe această
cale a desăvârşirii au plecat ucenicii lui Hristos. Pentru El, ei
s-au lepădat la lume şi s-au predat întru totul Domnului, pentru
ca să-i aparţină Unuia Lui şi numai pentru El să trăiască pe
139
pământ. Dar ei au făcut aceasta fiind la o vârstă matură.
Fecioara Maria însă s-a lepădat de lume şi de toate bucuriile
ei la vârsta de trei ani. Această nevoinţă a Ei nu a fost nimic
altceva decât o închinoviere, lucru uimitor nu numai pentru
oameni, dar şi pentru îngeri, lucru atât de neobişnuit pentru
femeile Vechiului Testament. Iată de ce, ca răspuns la reflecţiile
marelui pustnic de la Lavra Pecerskaia din Kiev, cunoscut
în întreaga Rusie, ieroschimonahul Partenie, şi care se întreba
cine a fost prima monahie, i s-a arătat Preacurata Maică a lui
Dumnezeu şi i-a spus: „Eu am fost prima monahie“.
Precum mărturisesc Cuvântul Domnului şi tradiţia bisericească,
Preacuratei Fecioarei Maria îi era proprie şi o altă
mare nevoinţă, şi anume răbdarea creştinească a necazurilor.
Cât de multe s-au adunat în viaţa Ei şi cât de devreme au
început! încă nu se născuse Domnul, iar inima Preacuratei
Fecioare Maria era zdrobită de o mare durere.
Când L-a zămislit de la Sfântul Duh pe Mântuitorul nostru,
dreptul Iosif a început să se gândească că Fecioara Maria
este însărcinată datorită unirii cu unul dintre oameni şi ca să
nu-i pricinuiască vreun rău, a vrut tainic s-o îndepărteze din
casa lui. Greu îi era Preacuratei Fecioare Maria să-şi demonstreze
nevinovăţia şi curăţia Sa îngerească şi dumnezeiască.
Fără îndoială, Ea suferea mult din cauza bănuielii logodnicului
său. A fost nevoie de un amestec dumnezeiesc deosebit,
care să o elibereze pe Preacurata Fecioară de o asemenea povară
dureroasă. îngerul Domnului i s-a arătat în vis lui Iosif şi i-a spus:
Iosife,fiu al lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica
ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va
naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui
pe poporul Său de păcatele lor (Matei 1, 20-21).
Dar, de cum S-a născut Domnul, Preacurata Fecioara Maria
a trebuit să suporte o nouă şi grea durere. Irod a trimis la Betleem
ucigaşi, ca să-L piardă pe Hristos Cel născut. Fecioara Maria
140
r
cu Pruncul dumnezeiesc şi dreptul Iosif au fost nevoiţi să fugă
în Egipt. Cum mărturiseşte tradiţia bisericească, în timpul
acestei fugi, Sfânta Familie a fost atacată de tâlhari, fiind
ameninţată cu pieirea.
Plină de durere a fost viaţa Preacuratei Fecioare Maria şi
în perioada de creştere a lui Hristos, căci Ea era nevoită să se
gospodărească singură şi chiar să câştige pâinea cea de toate
zilele pentru sine şi pentru Pruncul său dumnezeiesc. Tradiţia
bisericească spune că ea ţesea frumos în fir de aur cu lână şi
cosea odăjdii bisericeşti. La răstignirea lui Hristos, ostaşii nu
I-au rupt cămaşa; atât de minunat era ţesută de preacuratele
mâini ale Fecioarei Maria.
Dar cele mai grele necazuri au fost atunci când Domnul
a început propovăduirea Cuvântului şi când cărturarii şi fariseii
- nu o dată-, au încercat, în marea lor răutate, să-L omoare.
Această durere a Maicii Domnului a ajuns la limită pe Golgota,
la picioarele Crucii Domnului, când s-a împlinit întrutotul
proorocirea dreptului Simeon: Şi prin sufletul Tău va trece
sabie (Luca 2 ,3 5 ) . Lucru de uimire este că, şi după Adormire,
moştenind fericirea şi slava neasemuită în Ceruri, Preacurata
Maică a Domnului nu se poate elibera de durere. Ea este îndurerată
pentru noi, pentru păcatele noastre, şi iată de ce Sfântul
Andrei cel nebun pentru Hristos, a văzut-o în biserica Vlahemei,
din Constantinopol, vărsând lacrimi şi acoperindu-i pe
credincioşi cu Omoforul său.
Dar mai mult decât orice nevoinţă care i-a dat Preacuratei
Fecioare Maria darul de a fi Maică a însuşi Dumnezeului nostru,
a fost minunata Ei smerenie. Ea însăşi a mărturisit aceasta
prin cuvintele Sale la întâlnirea cu dreapta Elisabeta: Că a
căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor
ferici toate neamurile (Luca 1,48). în virtutea acestei smerenii,
cum arată tradiţia bisericească, Ea i-a rugat pe apostoli să nu
o laude şi să vorbească cât mai puţin despre Ea. Tocmai de
141
aceea se vorbeşte atât de puţin despre Maica Domnului în
Evanghelii. Această smerenie minunată Preacurata Fecioară
Maria o are şi astăzi, cu toate că Ea este mai presus de toţi îngerii.
In viaţa Sfântului Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei,
se povesteşte despre arătarea Ei împreună cu Sfântul
Ioan Teologul, acestui mare plăcut al lui Dumnezeu. Ca răspuns
la rugăciunea lui stăruitoare să-L înveţe adevărurile dreptei
credinţe, datorită smereniei Sale, nu a făcut aceasta Ea însăşi,
ci i-a propus marelui Apostol Ioan Teologul să-l înveţe pe
Sfântul Grigorie adevărurile credinţei ortodoxe. Iar Sfântul
Ioan Teologul i-a transmis lui aceste învăţături, care, la sfârşitul
vedeniei, au fost scrise cuvânt cu cuvânt de Sfântul Grigorie
şi această învăţătură este cunoscută de Biserică, sub denumirea
de Crezul lui Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareii.
După acest Crez au crescut în dreaptă credinţă Sfinţii Ierarhi
Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi mulţi alţi sfinţi Părinţi
ai Bisericii noastre.
Ne întrebăm: ce concluzie mântuitoare urmează din cele
spuse mai sus, iubiţilor întru Hristos fiii mei?
Preacurata Fecioara Maria s-a învrednicit prin Har de a fi
Maica Domnului, datorită marilor Sale nevoinţe duhovniceşti.
O să atingem, oare, şi noi, într-o măsură sau alta, asemenea
nevoinţe, ca să ne facem vrednici de acest Har renăscător şi
mântuitor, care ne face pe noi fiii adevăraţi ai lui Dumnezeu
şi moştenitori ai fericirii veşnice a Raiului? De aceea, asemănându-
ne Preacuratei Fecioare Maria, să ne lepădăm şi noi
de lumea aceasta şi de toate bucuriile ei înşelătoare, cel puţin
atât, încât inima noastră să se îndrepte mai întâi spre cer, spre
împărăţia cerească, purtătoare a fericirii nepieritoare şi veşnice.
Fie ca în viaţa noastră să ne conducem după cuvintele lui
Hristos: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea
Lui (Matei 6, 33), precum şi cuvintele apostolului Pavel:
Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de
142
sus, unde Se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu.
Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ (Coloseni 3, 1-2).
Noi trebuie, după sfatul marelui Stareţ, părintele Ambrozie
de la Optina, să vieţuim aşa precum se învârte o roată. în toată
rotirea ei, toate părţile ce o compun se îndreaptă numai în sus;
numai cu un singur punct, şi doar pentru o clipă, se atinge de
pământ.
Asemenea Preacuratei Fecioarei Maria, să răbdăm creştineşte
şi fără cârtire Crucea necazurilor noastre, amintindune
întotdeauna cuvintele lui Hristos: Prin răbdarea voastră
veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21, 19). Să conştientizăm
întotdeauna că necazurile sunt trimise de Dumnezeu nu
pentru pieirea noastră, ci pentru curăţirea noastră de păcate,
de toate patimile noastre, pentru fericita şi veşnica unire în
Har cu Hristos, în care şi constă toată mântuirea noastră.
Şi, în sfârşit, să ne asemănăm Preacuratei împărătese,
spre dobândirea smereniei creştineşti. Aceasta este cea mai
importantă virtute, datorită căreia Preacuratei Fecioare
Maria i s-a dat darul întrupării din Ea a lui Dumnezeu Cuvântul.
Este virtutea prin care Domnul a săvârşit mântuirea noastră,
pentru care şi Apostolul Pavel a spus: S-a deşertat pe Sine,
chip de rob luând... S-a smerit pe Sine, ascultător J'ăcându-Se
până la moarte, şi încă moarte pe Cruce. Pentru aceea şi
Dumnezeu L-a preaînălţat... Ca întru numele lui Iisus, tot
genunchiul să se plece; al celor cereşti şi al celor pământeşti
şi al celor dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că
Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl
(Filipeni 2, 7-11).
Smerenia este cel mai important mijloc cu ajutorul căruia
şi noi putem lucra mântuirea noastră. Iată de ce în cuvântul
lui Domnuzeu se spune: Dumnezeu celor mândri le stă împotriva,
iar celor smeriţi le dă har (Iacov 4, 6; vezi şi Proverbe
3,3 4 ; I Petru 5,5). Cât de importantă este smerenia în lucrarea
143
mântuirii noastre mărturisesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care
spun că fără smerenie nici o virtute nu are pentru noi putere
mântuitoare.
Numai prin smerenie sunt posibile bunăstarea şi fericirea
pământească. „Dacă noi - ne învaţă marele părinte, Sfântul
Marcu Ascetul - am stărui în smerita cugetare, nu ar fi nevoie
să fim pedepsiţi, deoarece toate relele şi necazurile ni se
întâmplă pentru înălţarea noastră“
Cu atât mai mult, fără smerenie niciodată nu vom atinge
patria cerească, adevărata fericire, la care ne şi cheamă Domnul
prin smerenie, atunci când spune: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi
şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu
asupra voastră şi învăţa ţi-vă de la Mine, căci sunt blând şi
smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Matei
11,28-29). Dar ce este odihna despre care vorbeşte aici Domnul?
Aceasta este lumea lui Hristos, străină de orice patimă, de
orice păcat, este neîntinarea şi sfinţenia Lui dumnezeiască.
Este acea odihnă pe care o cere cu atâta stăruinţă Sfânta Biserică
tuturor celor adormiţi în dreapta credinţă şi care nu este
nimic altceva decât fericirea împărăţiei Cereşti a lui Hristos.
Să ne ajute Preacurata Fecioară Maria să urmăm conştiincios
nevoinţele Ei duhovniceşti, pentru împlinirea tuturor poruncilor
dumnezeieşti, mai ales smerenia Ei, pentru a fi vrednici
de Harul renăscător şi mântuitor trimis de la Dumnezeu, ca
încă din această viaţă pământească să putem, cel puţin în
parte, să gustăm din fericirea împărăţiei cereşti a lui Hristos.
Iar pentru rugăciunile atotputernice ale Fecioarei Maria să ne
învrednicească pe noi Domnul, ca după moartea noastră, să
dobândim în toată plinătatea viaţa veşnică şi fericită. Amin.
144
p
CUVÂNT LA POMENIREA SFÂNTULUI IERARH
NICOLAE, FĂCĂTORUL DE MINUNI
SMERENIA, ÎNSOŢITĂ DE VIRTUTEA ASCUNSĂ, ESTE UN
SEMN AL DRAGOSTEI DESĂVÂRŞITE PENTRU DUMNEZEU
Ţinut în biserica rusă ”Sf. Nicolae “ din oraşul Sofia,
la 6/19 decembrie 1947
Căutat-au spre rugăciunea celor smeriţi şi nu au defăimat
cererea lor (Psalmi 101,18)
Iată cuvintele dumnezeiescului Psalmist, care s-au
împlinit minunat în viaţa Sfântului Ierarh Nicolae, făcătorul
de minuni, a cărui pomenire o săvârşim astăzi, iubiţilor întru
Hristos fiii mei. Domnul ascultă întotdeauna mijlocirea lui în
rugăciune pentru noi şi niciodată nu o nesocoteşte, nici nu o
dă la o parte. Şi cum ar putea fi altfel, când însuşi Domnul i-a
dăruit, ca unui ales deosebit al Său, această cutezanţă în rugăciune?
în virtutea acestei cutezanţe. Sfânta noastră Biserică,
mai mult decât pe alţi sfinţi, îl numeşte “plăcut şi făcător de
minuni”. Prin aceste numiri, Sfânta Biserică mărturiseşte că
Sfântul Nicolae are un Har extraordinar prin cutezanţa rugăciunilor
sale către Dumnezeu, ceea ce Biserica exprimă, de
altfel numindu-1 primul nostru apărător, după Preacurata
Fecioară Maria.
Ştim şi noi, iubiţii mei, cât de repede şi neabătut îşi manifestă
Făcătorul de minuni Nicolae acest Har al său, ca răspuns
la rugăciunile credincioşilor adresate lui, de o mie şi jumătate
de ani, acest Har al Sfântului Ierarh Nicolae se descoperă fie
ca osândire pentnffărădelegi, fie ca milostivire pentru vindecarea
noastră de diferite boli sau pentru izbăvirea de orice
145
nenorociri şi năpaste.
Acum trei ani, un semn deosebit al Sfântului Ierarh Nicolae
s-a întâmplat în satul Topolniţa, din apropierea oraşului
Dupniţa. Biserica veche din acest sat este închinată acestui
plăcut al lui Dumnezeu. în exterior, deasupra intrării în
biserică, atârnă o icoană mare a Sfântului. Şi iată că doi
tineri, fraţi buni, din acelaşi sat, s-au gândit să facă un lucru
rău. Noaptea, au înălţat lângă această icoană o scară. Fratele
mai mare, urcându-se, a găurit ochii de pe chipul făcătorului
de minuni Nicolae, iar fratele mai mic ţinea în acest timp
scara cu ambele mâini. în ziua următoare, fraţii au plecat la
muncă în câmp. Pe drum ei, au găsit un proiectil mic, neexplodat,
şi au început să-l demonteze. Proiectilul a explodat şi
fratelui mai mare i s-au scurs ambii ochi, iar fratelui mai mic
i s-au smuls ambele mâini, cu care a ţinut scara. întregul sat
a fost adânc cutremurat de această pedeapsă care s-a abătut
asupra celor care au batjocorit chipul Ierarhului şi făcătorului
de minuni. Ochii de pe icoană au rămas în continuare găuriţi,
spre învăţătura oamenilor credincioşi, care veneau aici din
toate colţurile Bulgariei, ca să se convingă de realitatea
sacrilegiului săvârşit, pedepsit de Sfântul Ierarh Nicolae.
Sunt incomparabil mult mai multe manifestările darului
vindecător al Sfântului ierarh Nicolae. Este imposibil să
enumeri aceste cazuri. Ele sunt tot atât de numeroase, precum
stelele cerului şi nisipul mării. Şi, de fapt, cine dintre noi nu
a simţit în viaţă sa ajutorul rugăciunilor Sfântului ierarh
Nicolae? Cine dintre noi a rămas neascultat de el, când îl
chemam în rugăciunile noastre, fiind bolnavi sau supuşi unor
necazuri sau nenorociri ale vieţii? Să i ne rugăm în continuare,
cu nădejde nestrămutată şi el niciodată nu ne va lăsa fără
mângâiere în necazurile noastre.
Dar iată ce va trebui să ţinem minte, mai ales când ne
146
rugăm Sfântului Ierarh Nicolae. Marele Har cu darurile lui
minunate el l-a câştigat prin smerenia sa. Pentru aceasta ai
câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate - se
spune în troparul acestui plăcut al lui Dumnezeu. Iar Făcătorul
de minuni Nicolae a avut cea o mare şi înaltă smerenie.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii mărturisesc că nu este mare merit
să ai o smerenie de început, adică să recunoşti păcatele tale.
Ar însemna să-ţi pierzi cu totul ruşinea, ca să nu ai conştiinţa
păcatelor tale. Ele sunt prea evidente. Dar va fi mare meritul
în ochii lui Dumnezeu, dacă toate faptele bune nu ni le vom
atribui nouă, ci lui Dumnezeu, Harului Lui dumnezeiesc, dar
în acelaşi timp, ne vom strădui să o facem în taină. Aceasta
este cea mai înaltă şi desăvârşită formă de smerenie, deoarece
este însoţită de desăvârşita iubire pentru Dumnezeu: noi nu
dorim ca slava faptelor noastre bune să ne fie atribuite nouă,
ci dorim în acest caz un singur lucru: să trecem neobservaţi
şi ca toată slava faptelor noastre să nu fie nici într-un caz
raportate la fiinţa noastră, ci atribuite Unuia singur, Dumnezeului
nostru. în acest fel vom îndeplini în fapt cuvintele
Sfintei Scripturi: Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui
Tău dă slavă (Psalmi 113, 9).
Prin această smerenie tainică vom plăcea tot mai mult lui
Dumnezeu, tot mai mult vom arăta iubirea noastră pentru El.
Iată de ce Domnul atât de mult a vorbit despre facerea tainică
de bine, în a Sa Predică de pe munte: Luaţi aminte - a spus
El, - ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea
oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de
la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când fa c i milostenie, nu
trâmbiţa înaintea ta, cum fa c făţarnicii în sinagogi şi pe
uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şiau
luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga
ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi
147
Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Iar când vă
rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi
şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să
se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata
lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând
uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău,
care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. (Matei 6 ,1 -6 ).
De aici înţelegem de ce preacuviosul Paisie cel Mare, la
întrebarea: care este cea mai înaltă virtute, a spus: „Aceea
care se săvârşeşte în taină“.
Această virtute tainică, în întreaga ei plinătate, a fost
proprie Făcătorului de minuni Nicolae. Din viaţa şi acatistul
lui se vede că el a salvat de la căderea în păcat trei fete,
aruncându-le noaptea, în taină, câte un săculeţ cu aur în casă.
Aşadar, amintindu-ne de smerenia desăvârşită a Sfântului
Ierarh Nicolae, însoţită de virtutea tainică, sau, ceea ce este
acelaşi lucru, adevărata iubire pentru Dumnezeu, ce trebuie
să o învăţăm? Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei,
spune: Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri... şi urmaţi-le
credinţa (Evrei 13, 7). De aceea, săvârşind pomenirea maimarelui
nostru învăţător, Sfântul Ierarh Nicolae, şi aducându-
ne aminte de minunata lui smerenie, să avem şi noi această
smerenie, iubiţii mei, nu numai pentru faptul că aceasta este
una dintre cele mai mari virtuţi, dar şi pentru că această smerenie
distruge slava deşartă, această patimă groaznică care
pierde chiar şi pe cei desăvârşiţi. Cât de desăvârşit era Lucifer,
primul înger înainte de căderea lui! După cum arată Sfinţii
Părinţi, de la lumina Harului Lui se lumina întreg universul.
Dar el nu s-a mulţumit cu slava pe care a primit-o de la Dumnezeu,
ci a dorit să fie asemenea cu Dumnezeu, de aceea a şi
pierit pe veci. Pe protopărinţii noştri, de asemenea, i-a pierdut
slava deşartă, care a trezit în ei dorinţa de a fi asemenea cu
Dumnezeu în cunoaştere. Chiar şi pe Mântuitorul, când a
postit patruzeci de zile în pustie, diavolul a încercat să-L
ispitească prin slava deşartă, dar această încercare nu a fost
încununată de succes.
Noi ştim ce mari daruri harice şi revelaţii a avut Sfântul
Apostol Pavel. Dar diavolul ar fi putut să-i răpească toate
aceste daruri, prin mijlocirea aceleiaşi slave deşarte. Aceasta
nu s-a întâmplat, deoarece Domnul i-a trimis marelui Său
Apostol un mijloc de poticnire sub forma unui ghimpe în
trup. Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor,
- spune Apostolul în a doua Epistolă către Corinteni, - datumi-
s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată
peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori
am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; şi mi-a
zis: îţi este de ajuns darul Meu, căci puterea mea se
desăvârşeşte în slăbiciune (II Corinteni 12, 7-9).
Sfântul Simeon Stâlpnicul a avut odată o vedenie: i s-a
arătat un car de foc cu „îngeri'4, care i-au spus că a plăcut atât
de mult lui Dumnezeu, încât Domnul le-a poruncit lor să-l ia
de viu în ceruri, asemenea proorocului Ilie. Iar Sfântul Simeon,
dând crezare vedeniei, a ridicat un picior, pentru a se urca în
car, dar cum s-a însemnat cu semnul cmc ii, totul a dispărut
deodată, cu mare zgomot. Iar sfântul Simeon, drept pedeapsă
că s-a lăsat ispitit de gândul slavei deşarte, a stat un an întreg
pe un stâlp, într-un singur picior.
Nu a scăpat de ispita slavei deşarte nici preacuviosul Serafim
de Sarov. Lui i s-au propus să fie arhimandrit şi egumen al
unei mănăstiri din Rusia noastră. Refuzând, slava deşartă a
început să-i tulbure mintea şi inima. Atunci preacuviosul
Serafim s-a aşezat pe o piatră şi o mie de zile s-a rugat cu
mâinile ridicate la cer, cu rugăciune vameşului: Dumnezeule,
milostiv fii mie, păcătosului. In acest fel, slava deşartă l-a
149
părăsit pentru totdeauna.
Tot aşa suferea de slavă deşartă şi Sfântul Ierarh Tihon de
Zadonsk. Trăind retras în linişte, la mănăstirea din Zadonsk,
suporta multe necazuri din partea unor fraţi nesimţitori, care
îi aduceau jigniri grele, îl numeau ipocrit, fariseu şi chiar
aruncau în el cu lemne şi pietre. Unul din arhiereii eparhiali,
prieten al sfântului Tihon. i-a cerut acestuia să fie desemnat
în funcţia de episcop eparhial. Sfântul Tihon a şovăit în
luarea unei decizii: să rămână retras la mănăstire sau să fie
de acord cu propunerea prietenului său. Slava deşartă îl ataca
din ce în ce mai mult. Stând odată lângă chilia lui, Sfântul sa
lăsat cucerit de gândul slavei deşarte. Deodată se apropie
în fugă de el un nebun pentru Hristos din mănăstirea Zadonsk,
monahul Aaron, care, lovindu-i obrazul sfântului, i-a zis:
„Nu te mări în deşert“. Sfântul Tihon a fost adânc mişcat de
perspicacitatea monahului, care i-a ghicit gândurile ascunse
şi din acel moment a început să-i plătească o pensie: trei
copeici pe zi. Influenţat, însă, de cererile insistente ale
prietenului său arhiereu, Sfântul Tihon a înaintat o cerere
Sfântului Sinod, pentru acordarea postului de arhiereu
eparhial. Dar în chilia lui a intrat acelaşi nebun întru Hristos
şi i-a zis: „Maica Domnului nu ţi-a poruncit să pleci de aici
nicăieri“. Sfântul Ierarh Tihon a rupt de îndată cererea lui şi
din acel moment gândurile de slavă deşartă l-au părăsit.
Au fost foarte multe exemple care mărturisesc cum slava
deşartă a pierdut mari nevoitori, oameni preacuvioşi. Este
cunoscut faptul că fericitul Teofil, care ocupa funcţia de econom
al bisericii din Adansk, din smerenie, a renunţat la hirotonia
întru arhiereu. Iar apoi, ca urmare a mărturiilor clevetitorilor
lui, a fost înlăturat chiar şi din funcţia de econom. Slava
deşartă, cu o putere extraordinară, l-a cuprins şi el a ajuns să
comunice cu diavolul, s-a lepădat de Hristos, a încetat să se
150
r
împărtăşească, pentru ca apoi să primească din nou funcţia
pierdută de econom, dar deja cu ajutorul diavolului. A fost
nevoie de mijlocirea osârdnică a Maicii Domnului pentru
scăparea din veşnica pierzanie a fericitului Teofil. Dar multe,
foarte multe au fost cazurile când nevoitori mari au pierit
definitiv din cauza slavei deşarte, iar despre acest lucru
vorbesc, printre alte cărţi, si Patericul atonit şi lucrările
preacuviosului Ioan Casian.
De aceea, să ne fie teamă, iubiţii mei, de slava deşartă ca
de focul veşnic şi nestins al gheenei, amintindu-ne de cuvintele
Apostolului Petru: Şi dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va
f i cu cel necredincios şi păcătos? (I Petru 4, 18). Dar, în
acelaşi timp, să năzuim din toată inima spre dobândirea
smereniei desăvârşit, cu tainica ei facerea de bine, cu
adevărata iubire pentru Dumnezeu. Să-l rugăm pe Sfântul
Ierarh Nicolae să ni se dăruiască această smerenie, prin care
el s-a sfinţit, ca un bun trebuincios şi mântuitor. Dacă vom
avea această pornire a inimii, atunci Sfântul Nicolae ne va
iubi pe noi. El va revărsa asupra noastră toată dragostea lui,
tot Hanii lui. El ne va asculta şi ne va îndeplini toate
rugăciunile, ne va izbăvi de toate necazurile şi durerile
noastre şi ne va uni pe veci cu Hristos, întru bucuria veşnică
şi nesfârşită, în împărăţia Lui cerească şi fericită. Amin.
151
CUVÂNT ÎN DUMINICA A DOUĂZECI
ŞI DOUA DUPĂ CINCIZECIME
DESPRE IUBIREA APROAPELUI ŞI
RĂBDAREA NECAZURILOR
Ţinut în biserica rusă pentru invalizi
”Sf. mare mucenic Pantelimon“ din cartierul Kneajevo,
la 20 octombrie/2 noiembrie 1947
AI
n Evanghelia de astăzi, iubiţilor întru Hristos fiii mei,
Sfânta Biserică ne-a atras atenţia prin pilda Mântuitorului
despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. în această
parabolă Domnul ne arată ce chinuri veşnice ale iadului în
gheena cea de foc îi aşteaptă pe cei care în timpul vieţii
pământeşti nu au dat dovadă de compasiune faţă de oamenii
care se află în necazuri, faţă de cei săraci şi bolnavi, cu toate
că aveau posibilitatea să o facă.
Este clar că prin această pildă Domnul ne cheamă să
îndeplinim una din cele mai importante porunci ale Lui, şi
anume iubirea faţă de aproapele nostru. Să ascultăm din toată
inima chemarea dumnezeiască din această pildă, deoarece, aşa
cum respingerea acesteia aduce după sine chinurile veşnice
ale iadului, tot aşa acceptarea ei de către noi pe toată durata
vieţii ne va uni pe veci cu Hristos, pentru fericirea noastră
veşnică în Rai.
Nu degeaba Domnul, la Cina cea de taină, i-a rugat, nu o
dată, pe ucenicii Săi să se iubească unii pe alţii. Această
iubire era văzută de El ca un semn că ei sunt adevăraţii Lui
discipoli, atunci când le-a spus: întru aceasta vor cunoaşte
toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă
de alţii. (Ioan 13, 35).
152
O, cât de mult s-au adeverit mereu şi de neschimbat,
aceste cuvinte ale lui Hristos în viaţa sfinţilor şi îndeosebi a
marilor plăcuţi ai lui Dumnezeu! Această dragoste pentru
aproapele l-a făcut pe apostolul Pavel să spună în Epistola
către Filipeni: Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea
un câştig... nu ştiu ce voi alege. Sunt strâns din două părţi:
doresc să mă despart şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta
e cu mult mai bine; dar este mai de folos pentru voi să
zăbovesc în trup (Filipeni 1 ,2 1 -2 4 ). Purtat de această dragoste,
Sfântul apostol Pavel era gata să renunţe la mântuirea veşnică,
doar-doar s-ar fi mântuit fraţii lui israeliţi. Iată de ce, în
Epistola către Romani, el spune: Că mare îmi este întristarea
şi necurmată durerea inimii. Căci aş f i dorit să fiu eu
însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un
neam cu mine, după trup, care sunt israeliţi (Romani 9, 2-4).
Toţi următorii lui Hristos, întocmai ca şi apostolul Pavel,
aveau ca trăsătură distinctivă iubirea faţă de aproapele. Ei
doreau ca nu numai ei, dar şi alţii să moştenească cel mai
înalt bun - mântuirea veşnică, întregită de viitoarea fericire
fără sfârşit, în împărăţia cerească a lui Hristos. De aceea,
revărsau această dragoste zi şi noapte, în rugăciuni fierbinţi,
implorând pe Dumnezeu să ne dăruiască nouă acea mântuire.
Este evident că oamenii care nu au credinţa în Hristos şi în
împărăţia Lui fericită şi veşnică, nu recunosc importanţa pe
care noi o acordăm acestei iubiri sfinte. Din acest motiv, ei
îi consideră pe oamenii sfinţi ca fiind nişte egoişti. Totuşi,
această iubire, nu de toţi înţeleasă, este cea mai pură realitate
şi întru totul mântuitoare, care se va descoperi după moartea
noastră, când multe lucruri vor deveni pentru noi clare şi
înţelese şi care astăzi pentru mulţi par incompatibile.
De altfel, sfinţilor plăcuţi ai lui Dumnezeu le este caracteristică,
ca trăsătură distinctivă, şi o altă manifestare
153
mişcătoare a iubirii creştineşti, recunoscută chiar şi de oamenii
care nu sunt religioşi. Avem în vedere consideraţiile stricte
faţă de persoana proprie şi relaţiile cu totul îngăduitoare faţă
de lipsurile celor apropiaţi lor. Sfântul apostol Pavel, în Epistola
către Galateni, spune: Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa
veţi împlini legea lui Hristos (Galateni 6, 2). Cum trebuie
înţelese aceste cuvinte apostolice? Potrivit tâlcuirii Sfinţilor
Părinţi, aici, în expresia purtaţi-vă sarcinile unii altora, trebuie
înţeleasă relaţia îngăduitoare faţă de neajunsurile celor
apropiaţi nouă, atitudine în care se descoperă respectarea
întregii legi creştineşti.
Asemenea Sfântului apostol Pavel, minunat au lucrat
aceste cuvinte în viaţa marele plăcut al Lui Dumnezeu,
preacuviosul Serafim de Sarov. El însuşi a mâncat trei ani
numai verdeţuri, iar pentru surorile mănăstirii Diveevo, pe
care le conducea, avea grijă să le îndestuleze de pâine. Pe
una din surori, care era neputincioasă din cauza muncilor
fizice grele, a sfătuit-o să-şi pună pâinea sub pernă, pentru a
gusta din ea chiar şi noaptea. El însuşi se ruga zi şi noapte
pentru surorile mănăstirii Diveevo şi o ruga pe stareţa mănăstirii
să reducă rânduielile serviciilor divine, din dorinţa de a
nu le epuiza pe acestea, prin prelungirea peste măsură a
acestor nevoinţe, ele fiind neputincioase şi slabe. In ajunul
morţii sale, preacuviosul Serafim a venit în biserică, s-a
închinat în faţa tuturor icoanelor iconostasului, s-a iertat cu
toată obştea, s-a împărtăşit cu sfintele lui Hristos Taine şi
apoi a plecat la egumen. Preacuviosul a discutat cu el două
ore. Şi despre ce a vorbit sfântul Serafim? L-a implorat pe
egumen să se poarte cu îngăduinţă faţă de călugării tineri
neputincioşi, să aibă înţelegere faţă de lipsurile lor, să-i
sprijine cu dragoste în lupta lor cu patimile. Iată cu ce erau
ocupate mintea şi inima preacuviosului Serafim înaintea morţii.
154
Astfel, până la ultima suflare, el i-a iubit pe cei de aproape ai
săi şi de această dragoste era pătrunsă toată fiinţa sa.
Pentru aceasta, Domnul a revărsat asupra preacuviosului
Serafim toată dragostea Sa dumnezeiască, ca să se împlinească
cuvintele Sale nemincinoase:... şi cu măsura cu care măsuraţi,
vi se va măsura (Matei 7 ,2 ). Pentru această iubire Domnul l-a
învrednicit pe preacuviosul cu uimitoare vedenii şi
descoperiri şi l-a învrednicit de un sfârşit minunat. Iată de ce,
după moartea lui, sfinţii îngeri au ridicat sufletul nevoitorului
de la Sarov la Prestolul Sfintei Treimi, într-o lumină dumnezeiască
neobişnuită, ce s-a revărsat noaptea peste tot cerul, la
bucuria veşnică şi nesfârşită în împărăţia cerească a lui Hristos.
Este semnificativ că, având chiar mari nevoinţe, niciodată
nu vom moşteni această fericire, dacă nu vom avea dragoste
creştinească pentru aproapele nostru. Ce poate fi mai minunat
decât virtutea fecioriei! Cu toate acestea, după învăţătura lui
Hristos, dacă dragoste nu vom avea, deşi vom petrece o viaţă
feciorelnică, uşile cămării împărăteşti şi cereşti vor fi închise
pentru noi. (vezi Matei 25, 1-12). Iar Sfântul apostol Pavel
spune: Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi aş da trupul meu ca
să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte (I Corinteni
13, 3).
A Iată de ce, după cuvintele Domnului, la Infricoşătoarea
Lui Judecată, vom fi osândiţi la chinurile veşnice, dacă nu
vom îndeplini în timpul vieţii pământeşti poruncile Lui
despre iubirea faţă de aproapele.
Ar zice cineva, dacă aşa stau lucrurile, pentru ce ar trebui
să credem în Hristos şi să năzuim să dobândim alte virtuţi
creştineşti? Oare nu este suficient să dobândim doar iubirea
şi numai pentru aceasta să moştenim mântuirea veşnică?
Asemenea întrebări pot apărea numai la cei care nu au
nici o înţelegere a vieţii duhovniceşti. Poţi oare urca un
155
munte ocolind poalele lui? Nu se poate, desigur. Aidoma, nu
este posibil ca, fără a avea temelia virtuţilor creştineşti -
credinţa sinceră şi adevărată în Hristos-, să atingem vârful
acestor virtuţi, adică dragostea. Iată de ce Domnul a spus:
Cel ce va crede şi se va boteza, se va fi mântui; iar cel ce nu
va crede se va osândi (Marcu 16, 16). Căci numai în credinţa
ortodoxă, Domnul ne dă nouă, prin Tainele sfintei Biserici,
Harul mântuitor şi renăscător al Sfântului Duh, care ne dă
puterea să împlinim toate poruncile dumnezeieşti şi, prin
urmare, porunca dragostei. Este clar că fără dreapta credinţă
nu putem face nimic bun, pentru aceasta Domnul a şi spus:
Căci fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5). Dar aceasta
este puţin. Pentru lepădarea dreptei credinţe, nu numai că ne
lipsim de puterea dumnezeiască dată pentru îndeplinirea poruncii
dragostei, dar încă aici, în viaţa pământească, suntem
lepădaţi de Dumnezeu şi căzuţi sub blestem, de aceea
Apostolul Pavel a şi spus: Dar chiar dacă noi sau un înger
din cer v-ar vesti altă Evanghelie, decât aceea pe care v-am
vestit-o - să fie anatema! (Galateni 1, 8).
Este limpede de aici, de ce ereticii şi sectanţii, spre exemplu
evangheliştii, baptiştii, penticostalii, sâmbetiştii nu au o
adevărată dragoste creştinească şi ei arată atâta răutate şi ură
faţă de Biserica Ortodoxă, faţă de slujitorii şi adevăraţii ei fii.
Aşadar, să ţinem minte, iubiţilor întru Hristos fiii mei, că
fără credinţă, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu
(Evrei 1 1 ,6 ), că fără credinţa ortodoxă nu există Har, nu se
poate ajunge nici la adevărata iubire faţă de aproape, ci
numai la un egoism distrugător sau la folosirea unor cuvinte
goale despre iubire, precum fac ereticii şi sectanţii. De aceea
să depunem eforturi stăruitoare şi să păstrăm cu sfinţenie şi
neabătut credinţă ortodoxă, singura care ne poate face să
manifestăm o dragoste adevărată şi plină de Har pentru
156
r
aproapele nostru, cu deosebire pentru cei săraci şi bolnavi.
Iată spre ce ne îndeamnă Sfânta Biserică prin Evanghelia
de astăzi.
în aceeaşi pildă din Evanghelie despre bogatul nemilostiv
şi săracul Lazăr aflăm şi un alt îndemn al Bisericii, acela de
a răbda propria suferinţă şi sărăcie, până la sfârşitul zilelor
noastre pământeşti, dacă Dumnezeu vrea să ne încerce cu
asemenea ispite grele. Au fost, sunt şi vor fi oameni care
suferă în viaţa lor, asemenea lui Lazăr, fără o rază de lumină
şi fără bucurii. Lazăr a fost lăsat de Dumnezeu fără bucuria
vindecării. El a fost lăsat şi de oameni fără nici un ajutor,
pentru ca să bea până la capăt paharul suferinţelor. Numai
câinii veneau să-i lingă rănile. Dar uitaţi-vă cu ce bucurie
nespusă s-a încheiat această viaţă amară, mucenicească a lui
Lazăr! Numai ce a adormit, iar îngerii i-au şi ridicat sufletul
la sânul lui Avraam, pentru fericirea veşnică din Rai.
De aceea, iubiţilor, să nu îi socotim nefericiţi pe aceia
dintre noi, care rabdă fără nici un fel de mângâiere suferinţele,
sărăcia si orice fel de alte necazuri. Să recunoaştem întotdeauna
adevărul creştinesc nemincinos, că nu pentru pieirea
noastră ne trimite Domnul tot felul de suferinţe, ci pentru ca
să ne cureţe de toate patimile, viciile şi păcatele noastre şi să
ne facă moştenitori ai împărăţiei Lui celei veşnice şi fericite.
Şi apoi, să nu uităm că a răbda o viaţă, fără nici o mângâiere,
numai dureri şi necazuri, este partea aleşilor celor mai
puternici robi ai lui Dumnezeu. Noi însă, ca oameni slabi şi
neputincioşi, nu vom rămâne niciodată fără mângâiere şi
fără ajutor în viaţa noastră pământească. Iată de ce Domnul
ne spune nouă, tuturor: Oare femeia uită pe pruncul ei şi de
rodul pântecelui ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita,
Eu nu te voi uita pe tine (Isaia 4 9 ,1 5 ) . Nu te voi lăsa, nici nu te
voi părăsi (Evrei 13, 5; Iosua 1, 5).*Numai să fim cu băgare de
157
seama ca în suferinţele noastre să nu-1 părăsim pe Dumnezeu,
adică să mărturisim întotdeauna credinţa ortodoxă, să avem
dragoste creştinească adevărată faţă de aproapele nostru şi să
împlinim neabătut toate poruncile dumnezeieşti. Atunci vom
moşteni mântuirea veşnică şi nesfârşita fericire cerească, iar
în viaţa aceasta trecătoare Domnul nu ne va lăsa în toate
suferinţele noastre fără mângâierea Sa dumnezeiască şi se
vor împlini întru noi cuvintele Sale nemincinoase: Dacă
păziţi poruncile Mele,... bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria
voastră să fie deplină (Ioan, 15, 10-11), adică desăvârşită.
Amin.
CUVÂNT ÎN DUMINICA IERTĂRII
(Duminica lăsatului sec de brânză)
DESPRE IERTAREA SINCERĂ ŞI
NEJUDECAREA APROAPELUI
Ţinut în biserica rusă ”Sf. N ic o la e “ din oraşul Sofia,
la 1114 martie 1948
Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă
Tatăl vostru cel Ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor
greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele
voastre. (Matei, 6,14-15)
Este greu să ne imaginăm ce mare bine ne promite
Domnul prin cuvintele Sale: ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel
Ceresc. Acest bine nu este nimic altceva decât fericirea
împărăţiei cereşti a lui Hristos, care nu poate fi exprimată în
cuvinte; această fericire o vom simţi la despărţirea sufletului
nostru de trup ,după sfârşitul creştinesc.
Faptul că iertarea de către Dumnezeu a păcatelor noastre
este o adevărată fericire, mărturiseşte dumnezeiescul Psalmist
spunând: Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora sau
acoperit păcatele. Fericit bărbatul căruia nu-i va socoti
Domnul păcatul (Psalmi 31, 1-2). Fericit bărbatul, care n-a
umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a
stătut şi pe scaunul pierzătorilor n-a şezut, ci în legea
Domnului voia lui, şi în legea Lui va cugeta ziua şi noaptea
(Psalmi 1,1-2). Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în
legea Domnului (Psalmi 1 1 8 ,1 )..
De altfel, acest adevăr este exprimat şi în cuvintele
159
Domnului în Predica Sa de pe munte, în care sunt numiţi
fericiţi şi învredniciţi de împărăţia cerească cei care împlinesc
poruncile dumnezeieşti ale lui Hristos. Pentru împlinirea
acestor porunci, Domnul făgăduieşte să gustăm chiar aici din
bucuria împărăţiei Lui, zicând: Dacă păziţi poruncile Mele,...
bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină
(Ioan, 15,10-11), adică va fi desăvârşită.
Dar iată asupra cărui lucru trebuie să ne îndreptăm atenţia,
iubiţilor întru Hristos fiii mei; dăruirea celui mai mare bun,
şi anume iertarea păcatelor, Domnul o făgăduieşte, dar numai
dacă vom ierta şi noi greşelile celor apropiaţi nouă, adică
vom ierta toate jignirile şi toate batjocurile pe care ni le aduc
ei. Sunt cazuri când noi nu iertăm, mai ales, din toată inima,
răul pe care ni l-a pricinuit aproapele. Iar alteori ne purtăm
aidoma acelui diacon Evagrie din Lavra Pecerska din Kiev,
care nu l-a iertat pe preotul Tit din aceeaşi Lavră, cu toate că
acesta din urmă îl ruga să-l ierte. Pentru această cruzime
Domnul, prin îngerul Său, l-a pedepsit chiar atunci pe Evagrie
cu moartea.
O, şi dacă cruzimea noastră ar fi pedepsită numai cu moartea!
Grozăvia acestei pedepse dumnezeieşti constă însă, în ceea
ce se va întâmplă după moarte, şi anume în acele chinuri ale
iadului, care vor fi soarta veşnică a oamenilor răi. Acest adevăr
amar ne-a fost descoperit de Domnul în Pilda Sa despre
împăratul cel bun şi sluga nemilostivă (Matei. 18, 23-35). Iar
dacă nu ne putem închipui cât de mare va fi fericirea
împărăţiei cereşti a lui Hristos, este, totodată, de neînchipuit
şi toată puterea înspăimântătoare, întreaga groază a
viitoarelor chinuri ale iadului, pe care le vom primi pentru
cruzimea noastră, neiertându-ne Domnul păcatele.
în această neiertare de către Dumnezeu a păcatelor
noastre trebuie căutată cauza principală a tuturor necazurilor
160
care ni se întâmplă în viaţa noastră vremelnică, mai ales a
tuturor bolilor noastre, despre care şi mărturiseşte Sfânta
Evanghelie. Nu o dată Domnul, înainte de a vindeca pe
cineva, spunea: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale, după care
urma minunea tămăduirii. Este clar că atâta timp cât păcatele
nu au fost iertate de Dumnezeu, boala continua să-şi facă
efectul în om. Şi de îndată ce era nimicită cauza acesteia,
dispărea şi boala.
De aceea, iubiţilor, să ne temem cel mai mult în lume de
faptul că Dumnezeu nu ne va ierta păcatele noastre. Aici se
află cauza tuturor necazurilor noastre, atât veşnice, cât şi
vremelnice.
De altfel, Domnul nu ne iartă nouă greşelile doar atunci
când nici noi nu iertăm greşelile celor apropiaţi nouă - jignirile
care ni le aduc şi supărările pe care ni le fac - dar mai ales
atunci când nu iertăm celor de aproape greşeli care nu au nici
o tangenţă cu noi, adică atunci când îi judecăm.
Este greu de spus când suntem mai cruzi: atunci când
aproapele nostru ne cere iertare şi noi nu-1 iertăm sau atunci
când îi judecăm pe cei apropiaţi nouă, în felul acesta neiertându-
le păcatele şi neajunsurile lor, chiar defăimându-le
autoritatea morală şi provocând asupra lor sentimente de invidie
şi duşmănie din partea altora. Indiscutabil, că şi într-un caz,
şi în altul cădem sub osânda groaznică a cuvintelor lui Hristos:
Iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru
nu vă va ierta greşalele voastre (Matei 6,15). Iar dacă noi nu
ne vom căi pentru păcatul judecării, adică nu ne vom opri să-i
judecăm pe cei de aproape, negreşit, vom ajunge să suferim
fără mângâiere tot felul de necazuri şi întotdeauna ne vom
afla sub osânda lui Dumnezeu şi aici, şi în viaţa viitoare.
O, cum ar trebui să avem întotdeauna în faţa noastră
exemplele mântuitoare din viaţa sfinţilor! Aceştia s-au păzit
161
cu grijă de păcatul judecării. într-una din vizitele mele la
marele păstor al Bisericii Ruse, părintele Ioan din Kronstadt,
am discutat cu un bătrânel binevoitor, părintele diacon al
catedralei „Sfântul Andrei“. El mi-a spus că Părintelui Ioan,
mai mult decât orice, nu-i plăcea să-i judece pe oameni. Când,
de faţă cu el, unii începeau să-i judece pe alţii, el încerca să
schimbe vorba. Când însă nu reuşea, îi spunea interlocutorului:
„Să nu-i judecăm pe alţii, noi înşine avem neajunsuri. Să ne
gândim numai la păcatele noastre“. Odată, când era încă în
anii tinereţii, Părintele Ioan a fost chemat la judecătorie, în
calitate de martor. Era învinuită pentru unele fapte penale o
persoană cunoscută în întreg oraşul Kronstadt. Părintele Ioan
a vorbit însă despre el numai lucruri bune. La întrebarea
judecătorilor, dacă numai el este singurul locuitor al oraşului
care nu cunoaşte ce învinuiri i se aduc acuzatului, marele păstor
a răspuns că despre învinuit nu cunoaşte nimic rău şi, în afară
de aceasta, el mărturiseşte aşa, fiind preot. Zicând acestea, a
ieşit din sala de judecată. Unii dintre coslujitorii părintelui
Ioan îl înşelau, îl huleau şi-i pricinuiau mult rău. Dar el tăcea,
niciodată nu se plângea nimănui, nu-i judeca şi răbda totul.
In acelaşi fel s-a păzit de a judeca pe alţii şi alt mare nevoitor
al Bisericii Ruse, arhimandritul Agapit, stareţul mănăstirii
din Nilo-Stolobensk. Când de faţă cu el erau judecate unele
persoane, el le privea ca şi când ar fi nevinovate şi sufereau
pe nedrept. El nu-i judeca nici pe cei care îl huleau şi îl
judecau cu neruşinare chiar pe el. Părintele Agapit se umplea
de iubire pentru aceşti oameni, se ruga fierbinte pentru ei şi
se străduia în toate felurile să le facă vreun bine.
Voi ştiţi, iubiţilor întru Hristos fiii mei, cine a fost preacuviosul
Pavel cel simplu. El era un adevărat ucenic şi
ascultător al Sfântului Antonie cel Mare. Sfânta Biserică l-a
numit „cel simplu“, deoarece acesta, ca un copil blând, ca un
162
prunc nevinovat, niciodată nu judeca pe nimeni. El nu a
condamnat-o nici chiar pe soţia sa, care l-a înşelat în
fidelitatea conjugală, după care a venit la Antonie cel Mare
şi s-a făcut părtaş tuturor nevoinţelor lui. Este neîndoielnic
că pentru acest lucru, dar mai ales pentru nejudecare -
această smerenie minunată -, el a primit un mare Har
vindecător, îngrozitor pentru duhurile necurate, Har pe care
îl avea însuşi Sfântul Antonie cel Mare.
în cursul vieţii preacuviosului Serafim de Sarov, alături
de chilia acestuia locuia alt Pavel, monah,'care, nu de puţine
ori, îl slujea pe marele nevoitor. Despre el chiar preacuviosul
spunea astfel: „Monahul Pavel nu are nici o nevoinţă, dar
pentru simplitatea sa, deoarece el niciodată şi pe nimeni nu
judecă, va moşteni fericirea împărăţiei cereşti“.
Să ne amintim întotdeauna, iubiţii mei, istorioara din vechiul
Pateric, cunoscută de toţi, despre cum a murit un monah neglijent.
Acesta mergea cu greu la slujbele dumnezeieşti. Era foarte
delăsător în ascultare. Nu se abţinea deloc de la mâncare. îi
plăcea să doarmă mult şi se caracteriza prin multe alte neajunsuri.
într-o asemenea stare de neglijenţă l-a prins o boală de
moarte şi i se apropia ceasul despărţirii. Egumenul, împreună
cu ceilalţi fraţi, a venit să să-si ia rămas bun de la monahul
muribund. Acesta stătea lungit pe patul de moarte, cu ochii
închişi, din care curgeau şiroaie de lacrimi. Călugării veniţi
îl compătimeau, iar unii dintre ei chiar vorbeau deschis: „A
pierit sufletul monahului neglijent". Dintr-o dată însă muribundul
a deschis ochii şi a început să zâmbească. Egumenul
s-a apropiat de el şi i-a zis: „Datorită vieţii tale trândave ar trebui
ca tu, în faţa morţii, să plângi, şi nu,să râzi“. „Da, părinte, -
a răspuns călugărul, - eu chiar am plâns, dar acum a apărut
în faţa mea un înger, care ţinea în mână un pergament pe care
erau trecute, de sus până jos, toate păcatele mele. Arătându-mi
163
pergamentul, îngerul Domnului mi-a spus: „Iată, cât de
numeroase sunt păcatele tale, dar pentru că în viaţa ta
niciodată nu ai judecat pe nimeni, uite ce a făcut milostivire;i
lui Dumnezeu“, şi cu aceste cuvinte pergamentul s-a făcut
curat cu desăvârşire44. După aceasta monahul şi-a dat cu
bucurie sufletul său în mâinile lui Dumnezeu.
Să ne asemănăm, iubiţilor întru Hristos fiii mei, în această
nejudecare, în această dragoste adevărată pentru aproapele
nostru, oamenilor sfinţi. Să ne străduim să nu observăm şi nici
chiar să nu cunoaştem greşelile celor de aproape ai noştri şi
întotdeauna să recunoaştem doar păcatele proprii. Fie ca una
din cele mai iubite şi permanente rugăciuni ale noastre să fie:
Aşa, Doamne împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile
mele. (Rugăcinea sf. Efrem Şirul) Să facem legământ cu Domnul
nostru Iisus Hristos, să iertăm din toată inima toate supărările
ce ne-au fost pricinuite din partea apropiaţilor noştri şi
niciodată să nu judecăm pe nimeni. Şi dintr-o dată vom simţi
în inima noastră pacea lui Hristos şi bucuria Lui. Ii vom fi
dragi Lui, ca cei mai iubiţi şi preţuiţi copii ai Lui. Pentru
această iubire faţă de aproapele nostru, Domnul va revărsa
peste noi toată dragostea şi milostivirea Lui cea nespusă.
Dar când vom face acest legământ, dacă nu chiar astăzi,
în Duminica Iertării, când Sfânta Biserică ne îndeamnă, mai
ales, să ne iertăm unii pe alţii prin cuvintele lui Hristos din
Evanghelia de astăzi şi prin obiceiul de a cere astăzi unul
altuia iertare?! în împlinirea acestor cuvinte dumnezeieşti şi
urmând acest obicei, să urmăm hotărât şi pentru totdeauna
calea acestei iubiri creştineşti. Şi înaintea oricăruia dintre voi
acest lucru trebuie să-l fac eu ca arhipăstorul vostru. De aceea,
smerit vă rog, dragilor întru Hristos copiii mei, să mă iertaţi,
dacă v-am greşit cu gândul sau cu simţirea, cu cuvântul sau
cu fapta, de voie sau fără de voie. Din partea mea, vă iert pe
164
r
toţi de toate păcatele făcute împotriva mea, şi în acest scop
voi citi acum rugăciunea de dezlegare.
Chem asupra voastră, iubiţilor întru Hristos fiii mei, marele
Har al Duhului Sfânt, ca să aveţi ajutorul Lui atotputernic,
pentru a vă ierta unul altuia toate greşelile voastre, pentru ca
să vă mântuiască de nenorociri şi necazuri şi ca întotdeauna
să reverse peste voi dragostea Lui, în viaţa aceasta şi în cea
viitoare. Amin.
MINUNATA SMERENIE A FIULUI LUI DUMNEZEU,
CARE S-A ÎNTRUPAT PENTRU NOI, ESTE
„ÎNCEPUTUL MÂNTUIRII NOASTRE“
Ţinut în b ise ric a rusă "Sf Nicolae “ din oraşul Sofia,
la H14 martie 1948
Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei
celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, Fiu Fecioarei Se face, şi
A
G a v r iil H a ru l I i binevesteşte...(Din troparul praznicului)
Aceste cuvinte din troparului praznicului de astăzi ne
vorbesc nouă, iubiţilor întru Hristos fiii mei, care este fundamentul
pus de Dumnezeu ca fiind începutul mântuirii noastre.
Dar înainte de a vorbi despre aceasta, trebuie să ştim în
ce constă mântuirea noastră. In mod obişnuit, mulţi dintre
noi caută să acumuleze cât mai multe cunoştinţe lumeşti,
profesionale, dar nu se străduiesc să dobândească cunoştinţe
despre cel mai important şi esenţial lucru pentru noi, şi
anume despre mântuirea noastră. Or, ea constă în nimicirea
păcatului strămoşesc al protopărinţilor noştri, mândria, şi în
câştigarea de către noi a Harului Sfântului Duh, care era
izvorul sfinţeniei şi fericirii primilor oameni în Rai şi pe care
le-au pierdut datorită mândriei.
Din momentul acestei căderi toată lucrarea dumnezeiască
pentru mântuirea noastră a fost îndreptată spre revărsarea pe
pământ a acestui Har, pentru care se şi spune în troparul de
astăzi: ...şi arătarea tainei celei din veac. Acest Har a fost vestit
de către Arhanghelul Gavriil Fecioarei Maria, cum se arată
în tropar prin cuvintele: ...şi Gavriil Harul îl binevesteşte.
CUVÂNT LA BUNA VESTIRE
Acest Har a început să strălucească pe pământ din timpul
pogorârii asupra apostolilor a Duhului dumnezeiesc. După
aceasta, el a început să se reverse asupra credincioşilor, prin
Tainele sfintei Biserici. El, acest Har al Sfântului Duh, îi umplea
pe oamenii sfinţi, datorită respectării neabătute de către ei a
tuturor poruncilor dumnezeieşti, cu darul minunilor, cu putere
dumnezeiască, pentru a lupta cu tot felul de rele, cu bucurie
dumnezeiască şi cu minunate revelaţii şi vedenii cereşti. Prin
acest Har viaţa cerească, sfântă şi fericită a coborât din cer
pe pământ; iar pentru împărtăşirea acestei vieţi toţi trebuie să
ne străduim, ca spre ţelul nostru principal şi suprem şi aceasta
este esenţa mântuirii noastre. Şi, totuşi, ce anume a pus
Dumnezeu în acest început sau în această temelie a mântuirii?
La această întrebare găsim răspunsul în cuvintele troparului:
Fiul lui Dumnezeu, Fiu Fecioarei Se face. Minunata şi nemaipomenita
smerenie a Fiului lui Dumnezeu, al Doilea Ipostas
al Dumnezeirii, reprezintă, de fapt, temelia mântuirii noastre,
adică distrugerea mândriei protopărinţilor noştri şi
reîntoarcerea Harului, într-o viaţă sfântă şi fericită.
Smerenia nici unuia dintre oameni nu a fost în stare să
distrugă păcatul strămoşesc al mândriei lor şi să ne întoarcă
acest Har, deoarece adevărata smerenie presupune o anumită
înălţime cerească, de la care s-ar putea coborî sau smeri!
Numai că această înălţime oamenii nu o aveau, deoarece toţi,
fiind căzuţi, erau supuşi morţii, iar după moartea lor, chiar şi
drepţii, mergeau în adânc, adică în iad. Adevărata şi mântuitoarea
smerenie putea să o arate doar Fiul Lui Dumnezeu. El
s-a smerit în aşa măsură, încât, Făcător a toată făptura fiind,
nu s-a sfiit să fie şi Fiul Făpturii Sale, al Roabei Sale, Fecioara
Maria. Aşa fiind, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Omului.
Nu degeaba Domnul atât de des îşi zicea Fiul Omului.
Acest nume şi L-a atribuit nu doar pentru a demonstra că
167
Lui, pe lângă firea dumnezeiască îi este caracteristică şi cea
omenească, ci, mai ales, pentru a arăta oamenilor, spre mântuirea
lor, minunata Sa smerenie dumnezeiască, şi cum în
această smerenie se arăta marea şi negrăita Lui iubire pentru
noi. Aceasta, pentru că Domnul a coborât din cer pe pământ,
pentru a ne ridica pe noi de la pământ la cer, pentru ca noi să
luăm parte la bucuria Lui dumnezeiască şi la fericirea Lui
veşnică din Rai.
Iată, deci, despre ce început sau temelie a mântuirii noastre
ne vorbesc nouă, iubiţilor, cuvintele din troparul praznicului
de astăzi. Dar aceste cuvinte nu ne vorbesc doar, ci ne şi îndeamnă
să înfăptuim acest început dumnezeiesc şi mântuitor
al vieţii noastre, ne îndeamnă să tindem spre atingerea smereniei
posibile, dar numai dacă dorim, cu adevărat, să ne mântuim.
Şi acest lucru este atât de necesar, căci cea mai importantă
putere în lucrarea mântuirii noastre este Harul Sfântului
Duh. Iar Harul ni se dă nouă de la Dumnezeu prin smerenie.
Iată de ce Sfântul apostol Pavel a spus: Căci în Har sunteţi
mântuiţi, prin credinţă (Efeseni 2 ,8 ). Da, aici se vorbeşte despre
credinţă, şi nu despre smerenie. Dar smerenia este esenţa
credinţei, deoarece prin credinţă ne înclinăm ca şi cum n-am
fi nimic în faţa lui Dumnezeu şi respingem raţiunea noastră
mândră, ca singura şi suficienta temelie a vieţii noastre,
recunoscând ca temelie pe Unul Singur, Dumnezeul nostru.
In Sfânta Scriptură găsim chiar o mărturie directă că Dumnezeu,
nu numai că nu-i mântuieşte prin Harul Său pe cei mândri,
dar li se şi împotriveşte ca unor vrăjmaşi ai Lui şi le dăruieşte
acest Har numai celor smeriţi, pentru care şi spune: Dumnezeu
celor mândri le stă împotriva, iar celor smeriţi le dă Har (I
Petru 5, 5; vezi şi Iacov 4, 6; Proverbe 3, 34).
De aceea, să ne smerim, iubiţilor întru Hristos fiii mei, în
faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, ascultând în acest fel pe
168
Dumnezeul nostru; atunci Harul Sfântului Duh ne va uni pe
veci cu Hristos şi va fi pentru noi un izvor al mântuirii
veşnice, al fericirii cereşti, nespuse şi fără de sfârşit.
De altfel, pentru smerenie Domnul nu ne va lipsi nici de
bucuriile acestei vieţi trecătoare. Sfânta Scriptură mărturiseşte
că pentru smerenia arătată în ascultarea faţă de Dumnezeu şi
de poruncile Lui dumnezeieşti şi mântuitoare pentru noi,
Domnul înlătură de la noi tot felul de necazuri şi ne trimite
toate bunurile pământului, iar pentru mândrie ne aruncă în
marea tuturor nenorocirilor. De veţi umbla după legile Mele
- spune Domnul prin cuvintele uneia din cărţile revelate de
Dumnezeu lui Moise, - şi de veţi păzi şi plini poruncile Mele,
vă voi da ploaie la timp, pământul şi pomii îşi vor da roadele
lor... Voi trimite pace pe pământul vostru... Voi umbla printre
voi, voi f i Dumnezeul vostru şi voi poporul Meu... Iar de nu
Mă veţi asculta şi nu veţi păzi aceste porunci ale Mele...
Atunci şi Eu am să Mă port cu voi aşa: Voi trimite asupra
voastră groaza, lingoarea şi frigurile, de care vi se vor secătui
ochii şi vi se va istovi sufletul; veţi semăna seminţele în zadar
şi vrăjmaşii voştri le vor mânca... Vor domni peste voi duşmanii
voştri şi veţi fugi când nimeni nu vă va alunga. Dacă nici
după toate acestea nu Mă veţi asculta, atunci înşeptit voi
mări pedeapsa pentru păcatele voastre şi voi frânge îndărătnicia
voastră cea mândră (Leviticul 26, 3-4; 6; 12; 14-19).
Astfel, într-o strânsă corespondenţă cu această revelaţie
dumnezeiască, ne învaţă şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, şi, în
speţă marele părinte, Sfântul Marcu Pustnicul. El spune că
toate necazurile ni le trimite Domnul pentru mândria noastră.
Pentru această patimă Domnul ne predă chiar satanei şi tuturor
demonilor săi, pentru a ne chinui cu tot felul de necazuri,
până ne vom smeri, (vezi Dobrotoliubie (Filocalia) T. I., M., 1905,
pag. 514 -515)
169
Să ne rugăm Domnului, iubiţilor, să ne trimită nouă puterea
Harului Său, ca să ne smerim în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor
şi să împlinim neabătut toate poruncile dumnezeieşti.
Iar Domnul nu ne va lipsi nicioadată de bunurile cele pământeşti.
Mai mult decât atât, pentru smerenia noastră, Domnul
ne va dărui Harul Său şi împreună cu acesta toată fericirea
Raiului în împărăţia Lui cea cerească, de care să învrednicească
pe fiecare dintre noi, pentru rugăciunile şi mijlocirea
Preacuratei Maicii Sale, Fecioara Maria. Amin.
BUNH VESTIR E
CUVÂNT A DOUA ZI DE PAŞTI
DESPRE HARUL SFÂNTULUI DUH
CA IZVOR AL VEŞNICEI BUCURII A SFINŢILOR
Ţinut în biserica rusă "Sf. N ic o la e “ din oraşul Sofia,
la 20 aprilie!3 mai 1948
Cerurile după cuviinţă să se veselească, şi pământul să
se bucure, şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea
nevăzută; că Hristos s-a sculat, veselia cea veşnică. (Canonul
Paştilor, cântarea 1)
Ce fel de veselie veşnică este aceasta pentru care Sfânta
Biserică, prin cuvintele Preacuviosului Ioan Damaschin,
alcătuitorul canonului pascal, cheamă să sărbătorească şi să
se bucure întreaga lume, văzută şi nevăzută? Această veselie
este fericirea noastră viitoare şi veşnică în Rai, împărăţia
cerească a lui Hristos, pe care o moştenesc toţi creştinii dreptslăvitori.
Ea este cel mai înalt scop al tuturor nevoinţelor
noastre, al întregii noastre vieţi.
Această veselie cerească şi veşnică a început pe pământ,
o dată cu învierea lui Hristos, în viaţa oamenilor celor mai
apropiaţi Lui. Prima dintre toţi oamenii care a încercat această
veselie, ca o bucurie dumnezeiască, neauzită, nespusă şi neasemuită
a fost Preacurata Maica Domnului, şi aceasta mai
ales chiar în momentul învierii. Nu o dată Domnul vorbea
ucenicilor şi chiar şi altor oameni că El, după moartea Sa, va
învia a treia zi. Ar fi putut Domnul să nu spună acest lucru
Preaiubitei şi Preacuratei Sale Maici şi să o lase fără mângâiere,
în cele mai mari chinuri sufleteşti, atunci când Ea a
t 171
suferit cel mai mult lângă Cruce, privindu-L răstignit şi însângerat?
Potrivit tradiţiei bisericeşti, Maica Domnului, ştiind
că Fiul Ei dumnezeiesc va învia a treia zi, nu s-a îndepărtat
de mormântul Lui şi de aceea a fost martoră a însăşi învierii
lui Hristos. Se cuvenea, precum spune despre acestea sfântul
Ioan Gură de Aur, ca Aceea, care mai mult decât oricine îl iubea
pe Domnul şi a suferit mai mult decât oricine la Răstignire,
să fie prima care să se bucure de vederea lui Hristos cel înviat.
După Ea, această veselie veşnică sau fericirea cerească au
încercat-o femeile mironosiţe, apostolii şi toţi ceilalţi ucenici ai
lui Hristos, iar Domnul Li s-a arătat timp de patruzeci de zile
de la învierea Sa, umplându-i de bucurie dumnezeiască.
Este greu şi chiar imposibil să ne imaginăm întreaga fericire
ce decurgea din aceste arătări minunate. Din relatarea
Evanghelică despre arătarea Domnului înviat celor doi
călători spre Emaus, Luca şi Cleopa, este evident că inimile
lor ardeau, erau topite de această fericire, chiar şi atunci când
Hristos, apărut în faţa lor, nu era recunoscut încă de ei, ci
numai le tâlcuia mărturiile Sfintei Scripturi, că El trebuia să
pătimească, să moară şi să învieze a treia zi. Ce fericire au
simţit în sinea lor călătorii spre Emaus, atunci când Domnul,
invitat de ei la cină, a fost recunoscut de ei când a frânt
pâinea, după care s-a făcut nevăzut. Din cauza bucuriei
cereşti ei au uitat de oboseală şi, fără a ţine seama de ora
târzie, au purces de îndată, în mare grabă, spre Ierusalim, la
apostoli, ca să le vestească şi celorlalţi această mare bucurie.
Intrând la apostoli cu această veste, i-au auzit pe aceştia
spunând cu gura lor: A înviat cu adevărat Domnul şi s-a arătat
lui Simon (Luca 24, 34-35). Când călătorii spre Emaus au
povestit apostolilor ce li s-a întâmplat, dintr-o dată a stat
înaintea lor Domnul înviat, umplându-i pe ei de bucuria Lui
dumnezeiască.
172
Desigur că aceste apariţii extraordinare ale lui Hristos
Cel înviat au fost determinate de necesitatea de a întări, o
dată pentru totdeauna, credinţa în Biserica lui Hristos, cea care
tocmai se născuse pe pământ şi a cărei dogmă de căpetenie
era bazată tocmai pe învierea lui Hristos.
Mai târziu, nu a mai fost în mod deosebit nevoie de asemenea
arătări dese ale lui Hristos Cel înviat. Cu toate acestea,
Domnul şi Mântuitorul nostru nu i-a lăsat pe cei care au urmat
Lui să rămână neîmpărtăşiţi de această veşnică veselie, încă
în timpul vieţii lor pământeşti. El le-a trimis, întâi prin ucenici,
apoi prin urmaşii lor, preoţii Bisericii, de la Tatăl Său ceresc
Alt Mângâietor, al cărui Har a început să se reverse asupra
noastră în Biserica Ortodoxă, prin Tainele ei.
Acest Har, în diferitele şi minunatele sale manifestări, a
devenit izvorul unor mari bucurii cereşti, izvorul aceleiaşi
veselii veşnice în viaţa oamenilor sfinţi. Cum ar fi putut, de
exemplu, Sfântul Marcu din muntele Fracesc să nu încerce
această veselie, când datorită lucrării Harului dăruit lui, s-a
mişcat un munte din loc, deşi el nu I-a cerut lui Dumnezeu
această minune, ci doar discuta cu un alt cuvios despre faptul
că Domnul a fost întotdeauna, este şi va fi cu noi prin puterea
Sa dumnezeiască şi atotputernică?! Putea să fie neatinsă de
această veselie veşnică Maria Egipteanca, cea care nu o dată
a trecut Iordanul ca şi pe uscat, iar când, la rugămintea bătrânului
Zosima, a început să se roage pentru întreaga lume, s-a
ridicat în aer?! Oare mai puţin decât apostolii simţeau în sine
o bucurie dumnezeiască oamenii sfinţi, atunci când ei înviau
morţii şi, prin puterea Harului dumnezeiesc, săvârşeau multe
şi mari semne şi minuni, atunci când Domnul îi învrednicea
de vedenii şi descoperiri cereşti neobişnuite, cum s-a întâmplat,
de pildă, în vieţile Preacuvioşilor Serghie de Radonej şi
Serafim de Sarov. Sfântul Serghie s-a învrednicit s-o vadă pe
173
Maica Domnului într-o asemenea mare slavă, încât martorul
acestei vedenii, ucenicul sfântului Serghie, monahul Miheia,
nu a putut suporta această slavă de lumină dumnezeiască şi
a căzut la pământ ca mort. Mai târziu, după vedenie, preacuviosul
Serghie i-a spus: “Şi în mine sufletul tremură de bucurie
cerească44. De aceeaşi vedenie a Maicii Domnului s-a învrednicit,
la Bunavestire, nu cu mult înainte de sfârşitul său, şi
preacuviosul Serafim, împreună cu monahia Evpraxia din
mănăstirea Diveevo. Aceasta din urmă, de asemenea, nu a
putut să suporte lumina cerească în mijlocul căreia s-a arătat
în toată slava Sa Preacurata Maică a Domnului, înconjurată
de îngeri, de Sfântul Ioan Inaintemergătorul, de Apostolul
Ioan Teologul şi de alte douăsprezece fecioare. Ea a căzut,
iar Maica Domnului a ridicat-o cu preacuratele Ei mâini.
După sfârşitul acestei vedenii, care s-a prelungit mai mult de
două ore, preacuviosul Serafim i-a spus monahiei Evpraxia:
„Avem de ce să credem în Hristos.“
Altădată, învrednicindu-se asemenea apostolului Pavel,
să fie înălţat până în al treilea cer, preacuviosul Serafim a
simţit o asemenea fericire, de la vederea lăcaşurilor Raiului
şi a slavei locuitorilor cereşti, încât nu a putut apoi să povestească
nici un cuvânt despre această descoperire dumnezeiască.
Dorind însă să ne arate ce mare şi nespusă fericire ne
aşteaptă în veacul viitor, preacuviosul Serafim a putut doar să
spună: „Dacă viermii ne-ar fi mâncat carnea trupului nostru
în timpul întregii noastre vieţi, atunci ar trebui să acceptăm
să fim întru totul gata să răbdăm aceasta, precum şi tot felul
de alte grele suferinţe, numai să nu ne lipsim de acea bucurie
cerească şi de acea slavă pe care Le-a pregătit-o Domnul
tuturor celor care II iubesc şi care împlinesc poruncile Lui“.
Acest Har îi renăştea şi îi făcea pe oamenii sfinţi să fie încă
din această viaţă locuitori cereşti şi îngeri pământeşti. Prin
174
puterea Lui ei atingeau dragostea desăvârşită pentru Hristos,
şi prin el, ziua şi noaptea, se umpleau de bucuria pe care o
simt cei care se găsesc deja în împărăţia cerească a lui Hristos.
Iată de ce Sfântul Isaac Şirul spunea că dragostea desăvârşită
pentru Hristos este Raiul pe pământ cu toate împlinirile
fericirii. Nu degeaba Sfântul apostol Pavel spunea că Harul
Sfântului Duh (primit de noi prin Sfânta Biserică) este arvuna
moştenirii noastre viitoare, adică a acelei veselii veşnice, care
ni se va descoperi pe deplin în viaţa viitoare, mai ales după
înfricoşătoarea Judecata a lui Hristos.
De altfel, sfinţii nu au fost lipsiţi nici în viaţa lor pământeană
de această veselie veşnică, pe care altădată au simţit-o
Preacurata Maica Domnului, sfintele femei mironosiţe şi
apostolii, la arătarea lui Hristos cel înviat. Domnul a împlinit
asupra sfinţilor nemincinoasele Sale cuvinte: Cel ce are poruncile
Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce
Mă iubeşte pe Mine va f i iubit de Tatăl Meu, şi-l voi iubi şi
Eu şi Mă voi arăta lui... (Ioan 14, 21). Dacă păziţi poruncile
Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea... (Ioan 15, 10). Bucuria
Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină (adică
va fi desăvârşită) (Ioan 15, 11). Şi mulţi dintre marii slujitori
ai lui Dumnezeu se învredniceau de arătarea Domnului în
slavă, arătare de care s-a învrednicit acelaşi preacuvios Serafim,
la liturghia din Joia cea Mare, la care a slujit ca ierodiacon.
După Vohodul mic, preacuviosul L-a văzut în văzduh pe
Mântuitorul Hristos într-o lumină nespusă, înconjurat de o
mulţime fără număr de îngeri. Cuprins de extaz ceresc, preacuviosul
Serafim nu mai putea să se mişte din loc, fiind dus
de pe amvon în altar de către ierodiaconi, iar timp de două
ore a rămas nemişcat, meditând la vedenia dumnezeiască şi
desfătandu-se de veselia cerească a acesteia.
Lucruri minunate au fost observate în vieţile sfinţilor.
175
Domnul, nu numai că îi umplea de fericire nepământeană
prin Harul Sfântului Duh, de această veşnică veselie a împărăţiei
Lui celei Cereşti prin vedeniile şi descoperirile cereşti,
dar si suferinţele sufletesti, care erau atât de numeroase în A viaţa lor, le transforma în izvor de bucurii dumnezeieşti. In
timpul acestor suferinţe, Domnul revărsa asupra robilor Săi
adevăraţi mila Sa deosebită, iubirea Sa deosebită şi mângâierile
Sale. Atunci se împlineau asupra lor cuvintele apostolului
Pavel: Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi,
aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră (II Corinteni
1,5).
Chiar moartea, care pe noi ne sperie atât de mult, şi o
considerăm ca pe o culme a nefericirilor, pentru sfinţi era o
mare bucurie şi de aceea le era cunoscută dinainte. Cu două
ore înainte de moarte, Antonie, Arhiepiscopul Voronejului -
apropiat în duh de Preacuviosul Serafim-, l-a chemat la el pe
episcopul său vicar, Elpidifor, şi i-a spus: „Nu simt nici un
fel de frică; vreau să mă despart de trup şi să fiu cu Hristos“.
Şi acest lucru este de înţeles pentru sufletele sfinţilor, deoarece
din momentul despărţirii de trup, se luminau cu o lumină
dumnezeiască şi erau însoţite de îngeri şi, cuprinşi de bucurie,
se înălţau la tronul Sfintei Treimi, într-o nesfârşita bucurie
cerească, pentru veşnica veselie în împărăţia lui Hristos.
Spre această veşnică veselie suntem chemaţi şi noi, iubiţilor
întru Hristos ai mei fii. Şi nimic nu este mai plăcut lui Dumnezeu
decât năzuinţa noastră spre această veşnică veselie. Iar
această năzuinţă numai atunci o putem realiza, când vom
împlini cu sfinţenie şi neabătut toate poruncile dumnezeieşti.
De aceea îl vom ruga pe Domnul nostru Iisus Hristos cel
înviat să ne ajute să înfăptuim întotdeauna voinţa Lui cea Sfântă
şi mântuitoare pentru noi şi niciodată să nu facem ceva ce nu
îi este plăcut Lui şi Sfintei Lui Biserici.
dvr
De aceea, Domnul, într-o măsură sau alta, ne va împărtăşi
şi pe noi veşnicei veselii a împărăţiei Lui celei cereşti, încă
din timpul acestei vieţi pământeşti, iar după moartea noastră
se vor împlini pentru noi cuvintele rugăciunii pe care atât de
des o auzim după Sfânta împărtăşanie şi în care se exprimă
această nădejde: „Şi aşa ieşind dintru această viaţă întru
nădejdea vieţii celei veşnice, să ajungem la odihna ceea ce
este de-a pururea, unde este glasul lăudătorilor cel neîncetat
si dulceaţa cea fără de sfârsit a celor ce văd frumuseţea cea * ţ * »
nespusă a feţei Tale“. Amin.
177
CUVÂNT LA INTRAREA ÎN BISERICĂ
A PREASFINTEI NĂSCĂTOARE
DE DUMNEZEU
MAREA ÎNDRĂZNEALĂ ÎN RUGĂCIUNE
A MAICII DOMNULUI - MĂRTURIA
ÎNALTEI SALE SLAVE CEREŞTI
Ţinut în biserica rusă "Sf. N icolae“ din oraşul Sofia,
la 21 noiembrie!4 decembrie 1948
în condacul acestui mare praznic de astăzi, al Intrării în
Biserică a Preacuratei Fecioare Maria, Sfânta noastră Biserică
o numeşte pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu sfinţită
vistierie a Slavei lui Dumnezeu. Sfânta Biserică o numeşte
astfel pe Maica lui Dumnezeu, pentru a ne arăta întreaga
măreţie a slavei Ei cereşti, exprimată prin îndrăzneala Sa
plină de Har, cu care Dumnezeu a dăruit-o într-o măsură
mult mai mare decât a făcut-o cu toţi îngerii şi sfinţii.
Pentru a avea o imagine despre acest mare Har al Maicii
Domnului, trebuie să ne aducem aminte întotdeauna cuvintele
pe care le-a rostit părintele Ioan din Kronstadt despre Ea. în
una din predicile sale, el spunea că, dacă s-ar uni îndrăzneala
în rugăciunile înălţate de toţi îngerii şi sfinţii pentru noi
păcătoşii, spre tronul dumnezeiesc, luate împreună, n-ar
întrece îndrăzneala pe care o are Una Singură, Preacurata
Născătoare de Dumnezeu. îngerii şi sfinţii sunt o reflectare a
slavei dumnezeieşti pe care aceştia o manifestă într-o măsură
sau alta, şi numai Maicii Domnului Singure îi este caracteristică
178
toată slava dumnezeiască. Nu degeaba Sfânta Biserică o
numeşte pe Ea împărăteasa Cerului. Ea salvează de la pieire
oameni care au pierdut orice speranţă de îndreptare, orice
nădejde de mântuire. Iată de ce Ea este denumită de Biserică
Nădejdea celor fără de nădejde. Ea îi face curaţi şi sfinţi pe
cei desfrânaţi, cuprinşi cu totul de patimile trupeşti, căzuţi în
întregime sub puterea diavolului. Ea poate salva chiar şi pe
cei care s-au lepădat de credinţa în Hristos, care au lăsat pe
Dumnezeu, Biserica Lui cea Sfântă, toate Tainele acesteia şi
se află cu totul cuprinşi în braţele diavoleşti.
Puterea dumnezeiască a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu
se manifestă, nu doar în cutezanţa fără asemănare a rugăciunilor
Ei, dar şi în revărsarea necontenită şi nesecată asupra
noastră a înaltei Ei milostiviri, nedespărţită de această cutezanţă.
Ne putem da seama cât de mari sunt aceste rugăciuni, dacă
facem următoarea comparaţie: îndurările care izvorăsc de la
sfinţi, ca urmare a rugăciunilor noastre, pot fi asemănate curgerilor
unui râu, iar îndurările ce se revarsă asupra noastră de
la Maica Domnului trebuie asemănate cu mările şi oceanele.
Şi care dintre noi nu a simţit apărara ei, ca jurmare a rugăciunilor
neîngrădite către Ea? Această apărare este cunoscută de
credincioşi din toate veacurile, de când există Biserica
Ortodoxă. Această apărare a Preacuratei Maicii Domnului;
această minunată acoperire maternă, va sta deasupra noastră
totdeauna, până la sfârşitul veacului, legământ lăsat de Ea
apostolilor, după Preaslăvita sa Adormire.
De unde izvorăsc înalta cutezanţă a rugăciunilor Maicii
Domnului şi înaltele Ei milostiviri pentru noi? Se înţelege -
din dragostea Ei de mamă pentru noi. Din viaţa Sfântului
Andrei, cel nebun pentru Hristos, se vede că Maica Domnului
nu se află întotdeauna acolo, în ceruri, ci părăseşte fericirea
înaltelor locaşuri şi se pogoară pe pământ, să ne mângâie în
179
necazurile noastre. Ea este aici, în mijlocul marilor suferinţe.
Ea este acolo unde curg lacrimi fierbinţi din cauza necazurilor.
Ea este acolo unde Ei i se aduc calde rugăciuni în grele
suferinţe şi situaţii fără ieşire. Ea este acolo unde oamenii se
află chiar pe marginea prăpastiei primejdioase.
Se pune întrebarea: ce concluzie mântuitoare trebuie să
tragem din toate aceasta? Dacă această cutezanţă a rugăciunilor
Maicii Domnului este neegalată în ceea ce priveşte
puterea ei; dacă atât de bogat este izvorul milostivirii Ei
pentru noi; dacă atât de necuprinsă este iubirea Ei de mamă
pentru noi, păcătoşii suferinzii şi necăjiţii, atunci să alergăm
întotdeauna la Ea, prin rugăciunile noastre.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii mărturisesc că asupra noastră
mer6u se oştesc şi ne atacă neîntrerupt legiuni întregi de
diavoli, având ca scop să ne piardă. Ei realizează acest scop
insuflându-ne gânduri pătimaşe, stârnind în noi porniri rele
şi înclinând voinţa noastră spre tot răul, spre fapte imorale,
păgubitoare atât pentru noi, cât şi pentru cei apropiaţi nouă.
Dar diavolii, vinovaţi pentru toate necazurile noastre, de
nimeni nu se tem atât de mult ca de Preacurata Fecioara /V Marja, pricinuitoarea întrupării Mântuitorului, Adevăratului
Dumnezeu. Chiar şi pronunţarea numelui Ei este ucigătoare
pentru demoni şi îi sileşte să fugă de la noi.
Este clar ce trebuie să facem în scopul mântuirii noastre.
Trebuie să alergăm întotdeauna la Ea, în rugăciunile noastre,
la Atotputernica noastră Apărătoare. Fie ca numele Ei să
rămână mereu pe buzele noastre, cel puţin în această scurtă
rugăciune: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne
pe noi■ Să îndrăgim şi acele rugăciuni cu care Sfânta Biserică
se adresează zilnic Maicii Domnului: Nu avem alt ajutor, nu
avem altă nădejde, fără numai pe Tine, prea Curată Fecioară;
Tu ne ajută nouă, că spre Tine nădăjduim şi cu Tine ne
180
r
lăudăm, ca să nu ne ruşinăm, că suntem robii Tăi. Nici odinioară
nu vom tăcea, noi nevrednicii, a vesti puterile Tale,
Născătoare de Dumnezeu, că de nu ai f i stătut Tu să Te rogi
pentru noi, cine ne-arfi izbăvit dintru atâtea nevoi sau cine
ne-arfi păzit până acum slobozi? Nu ne vom depărta de la Tine,
Stăpână, că Tu mântuieştipe robii tăi de toate nevoile. Amin.
INTRAREA MUICII DOMNUkKI IN BISERICA
181
CUVÂNT LA BUNA VESTIRE
ROLUL MAICII DOMNULUI ÎN MÂNTUIREA NOASTRĂ.
BUCURIA HARULUI SFÂNTULUI DUH
Ţinut în biserica rusă Sf. Nicolae din oraşul Sofia,
la 25 martie/7 aprilie 1949
în sedelna marelui praznic al Bunei Vestiri, se spune:
Trimis a fost Gavriil către Fecioara şi Curata, şi I-a tâlcuit ei
bucuria cea de «egra/7.(Sedealna după polieleu) Această nespusă
bucurie a simţit-o Fecioara Maria, imediat după vestirea
Arhanghelului, atunci când L-a zămislit pe Mântuitorul nostru,
Adevăratul Dumnezeu, al Doilea Ipostas al Dumnezeirii.
Această bucurie a fost atât de mare, încât Fecioara Maria nu
putea să o cuprindă în inima Ei, din care cauză S-a îndreptat
în grabă să o împărtăşească şi rudeniei Sale, dreptei Elisabeta.
Desigur, această bucurie negrăită Preacurata Fecioară
Maria nu putea să o împărtăşească în toată puterea, după ce
Fiul ei dumnezeiesc Şi-a început slujirea Lui mesianică
pentru mântuirea lumii, când El a început să sufere din cauza
invidiei şi răutăţii cărturarilor şi fariseilor. împreună cu El a
suferit şi Preacurata Maica Domnului în inima Sa de mamă.
De altfel, Ea îşi amintea mereu de proorocia dreptului Simeon
despre momentul din viaţa lui Hristos, când prin inima Ei va
pătrunde sabia. Aceasta s-a şi întâmplat atunci când Ea stătea
lângă Crucea pe care era răstignit Fiul ei dumnezeiesc, inima
fiindu-i pătrunsă de o durere inexprimabilă. Dar, o dată cu
proslăvirea Domnului, după învierea Lui, şi Preacurata Maica
Domnului a început să fie proslăvită, mai ales după pogorârea
Duhului Sfânt. Din viaţa Sfântului Ignatie Teoforul, aflăm
că Ea era întru totul cuprinsă de o lumină dumnezeiască.
Această lumină, sub forma unui stâlp de foc, se înălţa până
la cer din casa în care locuia în Ierusalim. După acest semn
182
luminos se putea afla unde locuieşte Preacurata. De la Ea emana
o mireasmă minunată, care se simţea chiar şi în apropierea
casei în care locuia. Astfel, Sfântul Ignatie Teoforul ne face
cunoscut că foarte mulţi credincioşi şi femei evlavioase
veneau de departe şi din multe ţări la Ierusalim, pentru a se
desfăta de vederea Maicii Domnului, pentru a se atinge de
Cea din care s-a născut Domnul, Mântuitorul lumii.
Şi cum ar fi putut credincioşii să nu caute apropierea de
Preacurata Fecioara Maria, Care a primit de la Dumnezeu un
asemenea Har dumnezeiesc deosebit, în lucrarea mântuirii
noastre?! Pentru aceasta a fost nevoie ca Dumnezeu, al
Doilea Ipostas dumnezeiesc, să se îmbrace în trup omenesc.
De unde a luat Domnul acest trup? Din pântecele Preacuratei
Fecioare Maria. Prin urmare, Ea, în cel mai nemijlocit mod,
a participat la mântuirea noastră, în timp ce îngerii conlucrează
la această mântuire din exterior, numai prin rugăciunile şi
prin Harul lor. De aceea Preacurata este mai cinstită decât
toţi Heruvimii şi Serafimii.
Dar acest lucru este puţin. Noi ştim că fără Sfânta împărtăşanie
nu putem să ne măntuim. Dacă nu veţi mânca trupul
Fiului Omului, - spune Domnul, - şi nu veşi bea sângele Lui,
nu veţi avea viaţă întru voi (Ioan 6,53). Dar de unde este acest
trup al lui Hristos, pe care îl mâncăm în Sfânta Euharistie?
Din Acelaşi pântece preacurat al Fecioarei Maria.
Din acest motiv, Harul ei, cutezanţa rugăciunilor ei sunt mai
puternice decât rugăciunile tuturor îngerilor şi ale tuturor sfinţilor,
luate la un loc, aşa cum mărturiseşte despre aceasta părintele
Ioan din Kronstadt, în jurnalul său „Viaţa mea întru Hristos“.
Slava dumnezeiască a Maicii Domnului şi bucuria nespusă
ce izvorăşte de aici, vestită ei de Arhanghelul Gavriil, s-au
manifestat cu atât mai mult după Adormirea Ei. Aceasta o
deducem din vedeniile şi descoperirile minunate ale sfinţilor
183
CUVÂNT LA BUNA VESTIRE
ROLUL MAICII DOMNULUI ÎN MÂNTUIREA NOASTRĂ.
BUCURIA HARULUI SFÂNTULUI DUH
Ţinut în biserica rusă Sf. Nicolae din oraşul Sofia,
la 25 martie 17 aprilie 1949
în sedelna marelui praznic al Bunei Vestiri, se spune:
Trimis a fost Gavriil către Fecioara şi Curata, şi I-a tâlcuit ei
bucuria cea de negrăit.(Sedealna după polieleu) Această nespusă
bucurie a simţit-o Fecioara Maria, imediat după vestirea
Arhanghelului, atunci când L-a zămislit pe Mântuitorul nostru,
Adevăratul Dumnezeu, al Doilea Ipostas al Dumnezeirii.
Această bucurie a fost atât de mare, încât Fecioara Maria nu
putea să o cuprindă în inima Ei, din care cauză S-a îndreptat
în grabă să o împărtăşească şi rudeniei Sale, dreptei Elisabeta.
Desigur, această bucurie negrăită Preacurata Fecioară
Maria nu putea să o împărtăşească în toată puterea, după ce
Fiul ei dumnezeiesc Şi-a început slujirea Lui mesianică
pentru mântuirea lumii, când El a început să sufere din cauza
invidiei şi răutăţii cărturarilor şi fariseilor. împreună cu El a
suferit şi Preacurata Maica Domnului în inima Sa de mamă.
De altfel, Ea îşi amintea mereu de proorocia dreptului Simeon
despre momentul din viaţa lui Hristos, când prin inima Ei va
pătrunde sabia. Aceasta s-a şi întâmplat atunci când Ea stătea
lângă Crucea pe care era răstignit Fiul ei dumnezeiesc, inima
fiindu-i pătrunsă de o durere inexprimabilă. Dar, o dată cu
proslăvirea Domnului, după învierea Lui, şi Preacurata Maica
Domnului a început să fie proslăvită, mai ales după pogorârea
Duhului Sfânt. Din viaţa Sfântului Ignatie Teoforul, aflăm
că Ea era întru totul cuprinsă de o lumină dumnezeiască.
Această lumină, sub forma unui stâlp de foc, se înălţa până
la cer din casa în care locuia în Ierusalim. După acest semn
luminos se putea afla unde locuieşte Preacurata. De la Ea emana
o mireasmă minunată, care se simţea chiar şi în apropierea
casei în care locuia. Astfel, Sfântul Ignatie Teoforul ne face
cunoscut că foarte mulţi credincioşi şi femei evlavioase
veneau de departe şi din multe ţări la Ierusalim, pentru a se
desfăta de vederea Maicii Domnului, pentru a se atinge de
Cea din care s-a născut Domnul, Mântuitorul lumii.
Şi cum ar fi putut credincioşii să nu caute apropierea de
Preacurata Fecioara Maria, Care a primit de la Dumnezeu un
asemenea Har dumnezeiesc deosebit, în lucrarea mântuirii
noastre?! Pentru aceasta a fost nevoie ca Dumnezeu, al
Doilea Ipostas dumnezeiesc, să se îmbrace în trup omenesc.
De unde a luat Domnul acest trup? Din pântecele Preacuratei
Fecioare Maria. Prin urmare, Ea, în cel mai nemijlocit mod,
a participat la mântuirea noastră, în timp ce îngerii conlucrează
la această mântuire din exterior, numai prin rugăciunile şi
prin Harul lor. De aceea Preacurata este mai cinstită decât
toţi Heruvimii şi Serafimii.
Dar acest lucru este puţin. Noi ştim că fără Sfânta împărtăşanie
nu putem să ne măntuim. Dacă nu veţi mânca trupul
Fiului Omului, - spune Domnul, - şi nu veşi bea sângele Lui,
nu veţi avea viaţă întru voi (Ioan 6 ,5 3 ). Dar de unde este acest
trup al lui Hristos, pe care îl mâncăm în Sfânta Euharistie?
Din Acelaşi pântece preacurat al Fecioarei Maria.
Din acest motiv, Harul ei, cutezanţa rugăciunilor ei sunt mai
puternice decât rugăciunile tuturor îngerilor şi ale tuturor sfinţilor,
luate la un loc, aşa cum mărturiseşte despre aceasta părintele
Ioan din Kronstadt, în jurnalul său „Viaţa mea întru Hristos“.
Slava dumnezeiască a Maicii Domnului şi bucuria nespusă
ce izvorăşte de aici, vestită ei de Arhanghelul Gavriil, s-au
manifestat cu atât mai mult după Adormirea Ei. Aceasta o
deducem din vedeniile şi descoperirile minunate ale sfinţilor
183
bineplăcuţi ai lui Dumnezeu. Din viaţa Sfântulu Serafim de
Sarov se vede cu ce mare slavă dumnezeiască, la praznicul
Buneivestiri, Ea i-a apărut lui şi cuvioasei monahii Evpraxia
din mănăstirea Diveevo, înconjurată de îngeri, de Sfântul
Ioan Inaintemergătorul, de marele Apostol Ioan Teologul şi
de sfintele fecioare. Monahia Evpraxia nu a putut suporta
măreţia acestei slave dumnezeieşti a Preacuratei şi a căzut ca
moartă la pământ. Maica Domnului s-a apropiat de ea , s-a
atins de ea, a ridicat-o în picioare, cu dragoste, discutând cu
ea şi comparând toate monahiile, care se nevoiesc cu râvnă
şi curăţie în iubirea lor pentru Hristos, cu sfintele muceniţe.
/Vînţelegem de aici, iubiţilor, cu câtă străduinţă trebuie să
căutăm mijlocirea rugăciunilor Ei pentru noi,,1a tronul Dumnezeiesc.
Căci după Hristos, Ea este cea dintâi Mijlocitoare
a noastră. De frica Ei tremură demonii, cei mai mari vinovaţi
de toate necazurile noastre. Ei nu suportă nu numai prezenţa
Ei, dar fug chiar şi de pomenirea numelui Ei. Ea este prima
noastră ajutătoare în lupta cu duhurile necurate, cu păcatele
şi cu patimile. Ea este prima tămăduitoare a tuturor bolilor
noastre şi izbăvitoare din toate necazurile noastre.
Să fim întotdeauna alături de Preacurata, prin rugăciunile
noastre stăruitoare către Ea. Să năzuim intotdeauna spre
acoperemântul Ei matern, cu credinţă tare, că nici una din
rugăciunile noastre, nici una din lacrimile noastre, nici unul
din suspinele noastre nu vor pieri fără urmă. Şi atunci Ea, nu
numai că ne va mântui mereu de orice rău în toată viaţa
noastră, dar va fi cu noi şi la trecerea noastră în viaţa de
dincolo, ca să se împlinească asupra noastră cuvintele din
Acatistul în cinstea Icoanei Maicii Domnului Bogoliubskaia:
In ceasul morţii arată-Te nouă, Preacurată (Acatistul Icoanei
Maicii Domnului Bogoliubskaia, condacul al 13-lea). Ea va alunga
de la noi, după moarte, toţi demonii, ne va îngrădi de toate
vămile diavoleşti ale văzduhului, ne va închina ca pe nişte
184
copii iubiţi ai Ei la tronul Fiului Său şi îl va ruga să ducă
sufletele noastre în cereştile Lui locaşuri ale Raiului.
Iată, aşadar, la ce trebuie să fim atenţi. Nespusa bucurie
vestită de Arhanghelul Gavriil Fecioarei Maria, este şi moştenirea
noastră. Preacurata Fecioara Maria a primit Harul Sfântului
Duh, pentru ca Ea să fie Maica Domnului, iar noi am
primit Harul Sfântului Duh, să fim copiii Domnului nostru.
De aceea, şi noi putem să simţim, într-o măsură sau alta, aceeaşi
nespusă bucurie, atunci când ne sârguim spre acest Har cu
toată inima noastră, atunci când acest Har ne ajută să păzim
neabătut toate poruncile Domnului. Prin această împlinire a
poruncilor dumnezeieşti, prin mijlocirea Harului, ne facem
moştenitorii nespusei bucurii sau, ceea ce este acelaşi lucru,
ai bucuriei dumnezeieşti, potrivit cuvintelor lui Hristos:
Dacă păziţi poruncile Mele,... bucuria Mea să fie în voi şi ca
bucuria voastră să fie deplină (adică va fi desăvârşită) (Ioan
15, 10-11). Această bucurie pentru viaţa lor cucernică a fost
simţită de toţi sfinţii, încă aici pe pământ. Unii dintre ei, cum
ar fi Andrei cel nebun pentru Hristos şi preacuviosul Serafim
de Sarov, au fost învredniciţi de Dumnezeu, încă din viaţa
aceasta, să guste din toate frumuseţile Raiului şi să simtă
această bucurie negrăită. Preacuviosul Serafim, împărtăşind-o,
atunci când a fost ridicat până la cel de-al treilea cer, spunea
că această bucurie nu poate fi descrisă prin nici un cuvânt
omenesc şi că, pentru această fericire, trebuie să fim gata să
suportăm aici tot felul de necazuri.
Să ţinem minte că această bucurie negrăită ne este
pregătită de Dumnezeu şi nouă. De aceea, fie ca atingerea
acestei bucurii să fie singurul şi cel mai de seamă scop al
nevoinţelor noastre în această viaţa creştinească, pentru ca
Domnul, pentru rugăciunile Preacuratei Fecioare Maria, să
ne învrednicească acestei fericiri veşnice în Rai. Amin.
185
CURĂŢIREA INIMII DE PATIMI ESTE CONDIŢIA
OBLIGATORIE PENTRU A VEDEA CHIPUL LUI DUMNEZEU
Ţinut în biserica rusă "Sf. Nicolae“ din oraşul Sofia,
la 12/25 aprilie 1949
Hristos a înviat!
Aş vrea ca în această mare zi a Luminatei învieri a lui Hristos
să vă urez, iubiţilor întru Hristos fiii mei, ceea ce ne urează
Sfânta Biserică, în următoarele cuvinte ale canonului pascal:
Să ne curăţim simţirile, şi să vedem pe Hristos strălucind, cu
neapropiată lumină a învierii.
Prin aceste cuvinte Biserica Ortodoxă arătă întreaga esenţă
a creştinătăţii. Şi, în primul rând, cuvintele: să ne curăţim
simţirile ne spun nouă că viaţa creştină nu este altceva decât
marea noastră nevoinţă în lupta cu patimile şi cu păcatele,
nevoinţă în păzirea neabătută şi permanentă a tuturor poruncilor
dumnezeieşti. Este evident că pentru mântuirea noastră
nu este suficientă numai credinţa în Hristos cel înviat, ci
trebuie, de asemenea, să urmăm calea cea îngustă, îndurerată
şi spinoasă, de care ne-a vorbit însuşi Hristos: Şi strâmtă este
poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt
care o află (Matei 7, 14).
Greutatea acestei mari nevoinţe creştineşti o conştientizau
bine cei care cu sârguinţă se luptau cu patimile lor, fără să-L
trădeze pe Mântuitorul nici în gânduri, nici în sentimente şi
nici în fapte. La fel de mult o simţeau şi cei ce răbdau în tăcere
supărările şi iertau pe vrăjmaşii lor din toată inima; cei care
îşi petreceau întreaga lor viaţă în înfrânare şi nevinovăţie,
străduinsu-se a fi neadormiţi în rugăciunile lor către Dumnezeu,
zi şi noapte, alungând de la ei săgeţile duhurilor viclene.
CUVÂNT A DOUA ZI DE PAŞTI
Pentru asemenea nevoinţă Harul purtător de lumină al
Duhului dumnezeiesc, ceea ce este acelaşi lucru cu neapropiată
lumină a învierii lui Hristos, îi ilumina pe adevăraţii creştini
şi ei săvârşeau mari semne şi minuni în viaţa lor.
Acestea au avut şi au loc în viaţa bineplăcuţilor lui Dumnezeu
prin Harul Sfântului Duh. Domnul le-a trimis lor darul
vederii dumnezeieşti. Prin puterea acestui Har ei tămăduiau
tot felul de boli şi suferinţe la oameni, izgoneau din ei diavolii
şi chiar obligau fiarele sălbatice să li se supună, ceea ce
însemnă minune a minunilor.
Aşa s-a supus leul, ca o făptură raţională a lui Dumnezeu,
preacuviosului Gherasim de la Iordan. Aşa asculta un urs de
Preacuviosul Serafim de Sarov, înţelegându-i cuvintele şi
mişcările mâinii. Aşa s-au supus lupii marii nevoitoare a
Bisericii Ruse, egumena mănăstirii Staroladojsk, Epraksia,
şi chiar au apărat-o. Unei alte mari nevoitoare din Rusia, şi
anume Eufrosina, nebuna pentru Hristos, i se supuneau păsările.
Iar când s-a îmbolnăvit grav şi a fost lăsată de oameni fără
nici un ajutor, un corb îi aducea zilnic hrană, asemenea celui
care altădată făcea acelaşi lucru pentru proorocul Ilie.
în cartea, ,Lavsaicon“, această culegere de istorii din vieţile
Sfinţilor Părinţi, se povesteşte cum odată, în chilia marelui
nevoitor şi făcător de minuni Macarie din Alexandria, a
intrat o hienă, aruncându-i la picioare puiul ei orb. Sfântul
Macarie l-a luat şi scuipându-1 în ochi, a săvârşit o minune.
Puiul a văzut de îndată, iar mama, hrănindu-1, a plecat cu el.
în ziua următoare, hiena i-a adus fericitului Macarie o piele
mare de oaie, s-a lăsat în genunchi, şi-a lăsat capul la pământ
şi, dându-i această piele, părea că-1 roagă să o primească în
dar, pentru tămăduirea puiului ei. Marele făcător de minuni
a primit darul hienei, dar i-a interzis acesteia să mai mănânce
oi de la oamenii săraci. Pielea sfântul Macarie i-a lăsat-o
fericitului şi marelui Atanasie.
187
In toate aceste minuni neobişnuite oamenii sfinţi îl
vedeau pe Hristos strălucind prin manifestările minunate ale
Harului. Dar pentru faptul că îşi curăţeau întotdeauna toate
simţirile lor de tot ce era pătimaş şi păcătos, pentru nevinovăţia
lor sufletească, bineplăcuţii lui Dumnezeu îl vedeau pe
însuşi Hristos în strălucirea întregii Lui Slave Dumnezeieşti
şi de la această vedere se umpleau de fericirea Raiului, încă
aici pe pământ.
La această vedere minunată şi fericită ne cheamă pe noi,
pe toţi şi pe fiecare în parte Sfânta Biserică, prin cuvintele
arătate din canonul pascal. Ea ne cheamă să vedem pe Hristos
strălucind, atât în manifestările minunate ale Harului Său,
cât şi în însăşi înfăţişarea Lui. Fie ca nimeni să nu caute acest
din urmă mare bine - vederea lui Hristos însuşi, chiar aici pe
pământ - imposibilă pentru noi, întrucât Domnul a vrut să ne
dăruiască această moştenire prin cuvintele: Cel ce are poruncile
Mele şi le păzeşte, acelea este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă
iubeşte pe Mine va f i iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi
Mă voi arăta lui (Ioan 14, 21).
Şi să nu fie această mare chemare a Maicii Bisericii noastre
zadarnică pentru noi. Ca nişte copii ascultători ai ei, să
răspundem la această chemare din toată inima. Să urmăm,
cât nu este prea târziu, calea îngustă şi îndurerată, calea
curăţirii neabătute a inimii noastre de patimi şi a împlinirii
tuturor poruncilor lui Hristos, în scopul dobândirii mântuirii
noastre şi a adevăratei fericiri veşnice.
Atunci Domnul va împlini asupra noastră, în toată puterea
lor, cuvintele canonului pascal: Să ne curăţim simţirile, şi să
vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a învierii,
care cuvinte sunt în esenţă cuvintele lui Hristos: Fericiţi cei
cu inima curată, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5 ,8 ).
Amin.
188
CUVÂNT DE ZIUA SFINTEI TREIMI
ÎNDEPĂRTAREA DE ORICE PĂCAT ESTE CONDIŢIA
ESENŢIALĂ PENTRU A PĂSTRA HARUL SFÂNTULUI DUH, CEL
MAI PREŢIOS BUN AL NOSTRU
Ţinut în biserica rusă "Sf. Nicolae “ din oraşul Sofia,
la 30 mai/12 iunie 1949
Astăzi, Sfânta Biserică prăznuieşte Pogorârea Sfântului
Duh asupra apostolilor. Din acest moment a început să existe
pe pământ Sfânta Biserică, deoarece Harul este temelia
acesteia. Dacă nu ar fi avut loc pogorârea Harului Sfântului
Duh, atunci nu ar fi existat pe pământ nici Sfânta Biserică a
lui Hristos. Atunci nu ar fi existat nici Tainele prin care Biserica
transmite credincioşilor acest Har. Atunci mântuirea de
păcat, blestem şi de moarte nu s-ar fi putut înfăptui în viaţa
noastră, noi nu am fi putut să ne unim cu Hristos, deoarece
acest mijloc de mântuire şi de unire cu Hristos este tocmai
Harul Sfântului Duh, iar noi am fi fost condamnaţi mai
departe la chinurile veşnice. Iată de ce Apostolul Pavel a
spus: Căci în Har sunteţi mântuiţi, prin credinţă (Efeseni 2,8).
Dacă peste apostoli nu s-ar fi pogorât Harul Duhului Sfânt,
atunci nu ar fi strălucit în inimile credincioşilor împărăţia lui
Dumnezeu, cu sfinţenia ei şi fericirea Raiului, deoarece Harul
este şi temelia împărăţiei lui Dumnezeu. Nu în zadar, acelaşi
Apostol Pavel, a spus că Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate
şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Romani 14, 17). Altfel spus,
apostolul, prin aceste cuvinte, ne zice că împărăţia lui
Dumnezeu este Harul Sfântului Duh, manifestându-se
189
minunat prin dreptate, pace şi bucurie. Şi cum ar putea să fie
altfel, dacă Domnul însuşi, in pildele Sale, a comparat împărăţia
lui Dumnezeu cu un mărgăritar de mult preţ{Matei 13,46-47),
cu o comoară ascunsă în ţarină (Matei 13, 44) şi cu talan fii
(Matei 25,14-30). Asa cum mărturisesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii,
prin împărăţia lui Dumnezeu se înţelege tocmai acest Har
renăscător al Sfântului Duh, care a coborât asupra apostolilor
în cea de-a cincizecea zi după învierea lui Hristos, iar apoi a
început să fie transmis credincioşilor prin Tainele Bisericii.
De aici se înţelege de ce Sfântul Simeon Noul Teolog ne
învaţă că Harul renăscător al Sfântului Duh este împărăţia
lui Dumnezeu, este împărăţia cerurilor.
Este clar că acest Har reprezintă cel mai mare, cel mai
preţios bun al nostru. El a fost cununa şi ţelul întregii lucrări
dumnezeieşti pentru mântuirea noastră. Pentru a ne dărui
nouă acest Har, Domnul Şi-a vărsat Sângele pe Cruce. De
aceea El a şi spus ucenicilor Săi: Vă este de folos ca să Mă
duc Eu (chiar şi la moarte). Căci dacă nu Mă voi duce,
Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, îl voi
trimite la voi (Ioan 16, 7).
Ce poate fi mai preţios decât Sângele Mântuitorului nostru?!
Nimic pe lume! Prin urmare, şi Harul Sfântului Duh, dăruit nouă
prin Sângele lui Hristos este cel mai preţios bun pentru noi.
Se pune întrebarea: ce concluzie mântuitoare putem trage,
iubiţilor întru Hristos fiii mei, din cele spuse mai sus? Dacă
Harul Sfântului Duh este comoara cea mai de preţ, atunci să
preţuim cum se cuvine această comoară! Dacă am primit de
la Dumnezeu acest Har prin Tainele Bisericii, să ne străduim
să nu-1 pierdem şi să nu ne lipsim de el. Spre aceasta ne
îndeamnă şi Sfântul apostol Pavel, când spune: Veghind, cu
luare aminte ca nimeni să nu rămână lipsit de Harul lui
Dumnezeu (Evrei 12, 15). De aceea, fiindcă am primit o
190
r
împărăţie neclintită, să fim mulţumitori (în textul slavon: să
păstrăm harul) şi aşa să-l aducem lui Dumnezeu închinare
plăcută, cu evlavie şi cu sfială (Evrei 12, 28).
Dar trebuie nu numai să ne temem să nu pierdem Harul,
această comoară măreaţă. Noi trebuie să ne străduim să înmulţim
acest Har, ca el să se descopere în noi prin păzirea poruncilor
dumnezeieşti, iar în viaţa noastră să se arate roadele Duhului:
dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea,
facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrâna rea, curăţia...,
roade despre care vorbeşte apostolul Pavel, în Epistola lui
către Galateni (Galateni 5, 22-23).
Desigur că nu ne vom asemăna cu acea slugă vicleană,
care, primind de la Stăpânul său talantul dumnezeiesc, l-a
îngropat în pământ (Matei 25,18); noi vom înmulţi Harul primit
de la Dumnezeu, dacă vom fugi de orice păcat. Săvârşind
păcate, Harul Duhului Sfânt se îndepărtează de la noi, deoarece
Harul şi păcatele sunt incompatibile, aşa cum sunt incompatibile
lumina şi întunericul. Acelaşi apostol Pavel spune: Ce
însoţire are dreptatea cu fărădelege? Sau ce împărtăşire are
lumina cu întunericul? (II Corinteni 6, 14).
Mai ales, iubiţilor, să fugim de mândrie. Ea este mama
tuturor păcatelor, patimilor şi viciilor. Ea ne orbeşte şi ne
face mereu să rătăcim, să greşim, mereu să ne întristăm, să
ne descurajăm, să ne mâhnim şi încă aici să gustăm chinurile
veşnice ale iadului. De aceea să ne îndepărtăm de mândrie şi
de roadele ei, dintre care cel mai păgubitor este judecarea
aproapelui. Pentru mândrie şi judecarea aproapelui, Domnul
ne pedepseşte cu necazuri groaznice. El chiar ne lasă să cădem
în patimi ruşinoase şi nu se opreşte să ne pedepsească, până
nu ne smerim.
Dacă mândria este atât de păgubitoare pentru noi, să ne
străduim din toate puterile sufletului nostru să ne smerim şi.
191
f
ca urmare, să ne judecăm pe noi înşine. Pentru această
smerenie Domnul ne izbăveşte de toate nenorocirile şi relele,
ne dăruieşte Harul, pentru împlinirea neabătută a poruncilor
Lui, revarsă asupra noastră toate milostivirile negrăite şi ne
uneşte pe veci cu Sine, pentru a gusta încă de aici bucuriile
Lui dumnezeieşti.
Să îi imităm în smerenie pe sfinţi! Neluând în seamă desăvârşirea
lor morală, toate darurile lor pline de Har, ei se considerau
cei mai păcătoşi, iar nu alţii, ci ei înşişi erau primii
vinovaţi pentru toate necazurile ce se abăteau asupra lor. Ce
sfinţenie înaltă şi ce Har măreţ a dobândit Sfântul apostol
Pavel! Cu toate acestea, el spunea despre sine că este primul
dintre toţi păcătoşii (I Timotei 1 ,1 5 ). Ce desăvârşire morală a
atins Sf. Serafim de Sarov şi de ce arătări şi descoperiri
uimitoare l-a învrednicit Dumnezeu! Lui i s-au arătat, de
nenumărate ori, în întreaga slavă dumnezeiască, Mântuitorul
şi Preacurata Maica Domnului. Asemenea apostolului Pavel,
el a fost înălţat până la al treilea cer şi a contemplat lăcaşurile
Raiului. Cu toate acestea, nu cu mult înainte de moartea sa,
el se ducea la mormântul pregătit lui şi plângea cu amar. La
întrebarea de ce plânge, Sf. Serafim răspundea: „Cât de
imperfect mi-am trăit viaţa!“ Iată de ce, din toată inima şi cu
adâncă întristare, el îşi zicea păcătosul şi umilul Serafim şi îi
iubea mai ales pe cei care niciodată nu judecau pe nimeni.
Fie ca primii învăţători pentru dobândirea smereniei să
ne fie nebunii pentru Hristos. Ei s-au luptat toată viaţa cu
mândria. Acele laude, care sunt rodul păgubitor al îngâmfării
şi al mândriei şi pe care atât le căutăm, ei le urau şi chiar le
considerau ruşinoase. Cu treizeci de ani în urmă, pe când
eram arhimandrit şi rector al Seminarului Teologic din
Voronej, călătoream în fiecare an la mănăstirea din Zadonsk,
pentru a mă închina la moaştele Sfântului Tihon. Tot atunci
192
vizitam şi mănăstirea de maici din Skorbiaşcensk, situată în
apropierea mănăstirii din Zadonsk, în care vieţuia şi se nevoia
roaba lui Dumnezeu, Liza, nebună pentru Hristos. Pentru
minunata ei smerenie, Domnul a dăruit-o cu mari daruri ale
tămăduirii şi înainte-vederii, al căror martor ocular am fost
chiar eu. Odată, aflându-mă în această mănăstire, am văzuto
pe Liza în mijlocul curţii mănăstireşti, înconjurată de mai
multe ţărănci. M-am apropiat de grup. Femeile, întorcânduse
spre mine şi arătând-o pe Liza, mi-au spus: „Ea ghiceşte44,
adică are darul vederii. La aceste cuvinte, Liza s-a emoţionat,
a început să ocărască, şi-a apucat coşul plin cu pietre, sticluţe
şi tot felul de alte mărunţişuri şi repede a fugit la egumenă,
să se plângă de femei. Egumena m-a informat că Liza s-a plâns
că femeile au făcut-o de ruşine în faţa părintelui arhimandrit,
adică au spus că ea este clarvăzătoare. Pentru această smerenie,
Harul Sfântului Duh strălucea în viaţa acestei nebune pentru
Hristos, prin manifestările sale minunate.
Aşa şi în viaţa noastră, iubiţilor întru Hristos fiii mei, Harul
primit de noi în momentul Botezului se va descoperi în manifestările
sale, dacă ne vom smeri. Atunci acest Har, izvorând
de la Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, ne va apăra de rătăcirile
păgubitoare, ne va arăta calea cea adevărată a vieţii mântuitoare,
căci ne va îmbogăţi prin îndrumarea sa dumnezeiască.
Atunci, datorită smereniei noastre, acest Har, izvorând de la
Duhul Sfânt, pe care Domnul L-a numit putere, (Fapte 1, 8),
nevăzut, va revărsa întotdeauna peste noi putere dumnezeiască,
pentru a lupta cu păcatul şi patimile, pentru împlinirea neabătută
a tuturor poruncilor mântuitoare. Atunci Harul dumnezeiesc,
izvorând de la Duhul Sfânt, Duhul Mângâietor, va
fi pentru noi izvor de mângâiere în necazuri, va alunga departe
negura diavolească a tristeţii, mâhnirii, plictiselii şi deznădejdii,
ne va uni pe veci cu Domnul şi noi, încă de aici, vom
193
simţi unirea cu Hristos, iar după moartea noastră acest Har,
ca o îmbrăcăminte întru Hristos, ne va acoperi de toate vămile
diavoleşti şi ne va duce în cămara lui Hristos, în împărăţia Lui
cea cerească, pentru fericire veşnică. Să ne învrednicească
de acestea Domnul prin Harul Său, ca pe unii care s-au împărtăşit
cu Sfântul Duh, ca urmare a iubirii nespuse a Părintelui
Său Dumnezeiesc şi a Sfintei Treimi - Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh. Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui
Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu
toţi! (II Corinteni 13, 13). Amin.
CUVÂNT LA ÎNĂLŢAREA CINSTITEI
SI DE VIATĂ FĂCĂTOAREI CRUCI A DOMNULUI ţ *
SMERENIA ESTE SINGURA CALE PENTRU
DOBÂNDIREA DARURILOR CRUCII DOMNULUI
Ţinut în biserica rusă ”Sf. N ic o la e “ din oraşul Sofia,
la 14127 septembrie 1949
Toţi trebuie să ştim, iubiţilor întru Hristos fiii mei, însemnătatea
mare şi mântuitoare a Crucii Domnului. Despre
această însemnătate sau mai bine zis despre darurile negrăite
pe care le dobândim de pe urma Crucii, Sfânta Biserică a
vorbit şi ieri, şi astăzi, prin slujbele acestui mare praznic.
Despre aceasta vorbeşte Sfânta Biserică şi în stihira de la
Doamne strigat-am..., ce se cântă la Vecernie. Aici se spune:
Crucea înălţându-se, toată făptura îndeamnă a lăuda preacurată
Patima Celui ce S-a înălţat pe dânsa; căci întru aceasta,
ucigând pe cel ce ne-a ucis pe noi, pe cei omorâţi i-a înviat şi
i-a înfrumuseţat, şi în ceruri a locui i-a învrednicit ca un milostiv,
pentru mulţimea bunătăţii Sale.
Aceste spuse cuprind pe scurt, dar substanţial, toate evenimentele
lucrării dumnezeieşti pentru noi, în centrul căreia se
înalţă Crucea Domnului. Prin Crucea Sa şi Sângele Său Dumnezeiesc,
care s-a vărsat pe Cruce, Domnul a răscumpărat
păcatul strămoşesc al lui Adam, a distrus toate lucrările
diavolului, orientate spre pierderea întregii omeniri, a distrus
moartea, făcându-se începătorul învierii morţilor, a distrus
blestemul - această despărţire dintre oameni şi Dumnezeu.
De aceea, porţile Raiului sunt deschise acum pentru oamenii
sfinţi şi pentru noi, urmând după tâlharul cel credincios care
s-a pocăit. După moartea lor, sfinţii îl moştenesc fără a trece
prin vămile diavoleşti ale văzduhului, potrivit cuvintelor lui
195
Hristos: Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce ascultă cuvântul
Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată
nu va veni, ci s-a mutat din moarte în viaţă (Ioan 5, 24).
Datorită Cruciii Lui, Domnul ne dăruieşte Harul Său dumnezeiesc,
care ne ajută să păzim neabătut toate poruncile mântuitoare.
Prin păzirea lor, precum şi prin Sfânta împărtăşanie,
ne este dăruită posibilitatea să intrăm în cea mai apropiată
unire afectivă şi harică cu Hristos, încă de aici, pentru a fi părtaşi
marii slave şi negrăitei fericiri în împărăţia Lui cea cerească.
Dobândirea acestor daruri ale Crucii Domnului trebuie să
fie scopul întregii noastre vieţi. Iar noi vom obţine toate
aceste daruri şi le vom moşteni, dacă vom înţelege ce ne
învaţă această Cruce a lui Hristos. Ea ne învaţă smerenia lui
Hristos, despre care Apostolul Pavel a spus: Ci s-a deşertat
pe Sine, chip de rob luând... S-a smerit pe Sine, ascultător
făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce. Pentru
aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume,
care este mai presus de orice nume (Filipeni 2 ,7 -9 ).
Să nu uităm, iubiţilor! Crucea acestei smerenii minunate,
până şi scuipările, bătăile, lovirile şi moartea Domnul Le-a
primit de bunăvoie. Asemănându-se cu Hristos, sfinţii, începând
cu apostolii, au luat asupra lor Crucea smereniei, cu toate
umilinţele şi chinurile, ştiind că, dacă Domnul prin smerenie
a lucrat mântuirea noastră, tot aşa şi noi, nu putem cu nimic
altceva să dobândim mântuirea noastră, decât prin smerenie.
Noi, însă, iubiţilor întru Hristos fiii mei, Să-L rugăm pe
Domnul, pentru Crucea Sa, să ne dăruiască puteri harice. Să
ne smerim atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi în faţa oamenilor,
măcar la gândul de a nu fi certaţi de Domnul cu acele mari
suferinţe, nenorociri şi necazuri, pe care ni le trimite
Domnul, cu singurul scop de a ne smeri pentru mântuirea
noastră. Acest adevăr dumnezeiesc şi nemincinos ni L-a
196
descoperit Domnul încă din Vechiul Testament, prin proorocii
Săi. Aşa, Domnul a vorbit odată oamenilor prin Moise, spunând
că, dacă ei II vor asculta şi îi vor păzi poruncile, atunci
toate bogăţiile pământului şi toată bunăstarea vor deveni ale
lor. Dacă însă nu-L vor asculta şi nu vor îndeplini toate poruncile
Lui, atunci El va trimite asupra lor tot felul de boli şi
necazuri. Dacă nici după toate acestea, ei nu se vor smeri şi
nu-L vor asculta, atunci va înmulţi peste măsură toate nenorocirile
şi îi va pedepsi, până când va înfrânge împotrivirea lor
mândră (vezi Leviticul 26, 3-46).
La fel, şi în Noul Testament au descoperit acest adevăr
dumnezeiesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Ei mărturiseau că
toate necazurile Domnul Le trimite peste noi, pentru a ne
smeri; cu atât mai mult, Domnul lasă ca însuşi satana, cu toţi
demonii lui, să ne încerce cu boli şi necazuri, până nu ne
vom smeri şi până când, prin smerenie, nu vom urma calea
cea mântuitoare si ne vom uni cu Dumnezeu.
O, dacă am cunoaşte adevăratul sens şi însemnătatea
tuturor acestor necazuri! Din nefericire, printre noi se află
mulţi oameni care nu doresc să cunoască adevărata însemnătate
mântuitoare a propriilor suferinţe. Neluând în seamă
învăţăturile pe care le trimite Dumnezeu prin necazuri, aceşti
oameni continuă să rămână măndri şi îngâmfaţi. Ei doresc sa
fie în continuare lăudaţi, proslăviţi, să fie consideraţi cei
dintâi între semeni pentru mintea lor, pentru faptele lor bune.
Asemenea creştini nu vor să ştie de cuvintele Apostolului
Pavel, care, fiind înzestrat cu multă înţelepciune, cu toate
darurile Sfântului Duh şi cu desăvârşire morală, spunea
despre sine că este cel dintâi dintre toţi păcătoşii din lume (I
Timotei 1,15). Aceşti creştini nu vor să ştie nici de cuvintele
Domnului nostru Iisus Hristos însuşi, care, mai mult decât
orice şi mai înainte de orice, ne cere smerenie, atunci când
spune: Veniţi la Mine... şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt
197
blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre
(Matei 11,28-29).
Ce fel de odihnă este aceasta pe care Domnul o promite
celor smeriţi? Este vorba de odihna faţă de păcate, odihna
faţă de patimi, este bucuria dumnezeiască, fericirea Raiului
în împărăţia lui Hristos cea cerească. Această odihnă o cere
prin rugăciunile ei Sfânta Biserică în slujbele de înmormântare,
pentru toţi creştinii ortodocşi adormiţi, spunând: Odihneşte,
Doamne, sufletul adormitului robului Tău, sau: Odihneşte,
Doamne, sufletul adormitei..., sau: Cu sfinţii odihneşte.
Dar cum să ne dăruiască Domnul odihnă de la toate suferinţele
şi necazurile noastre, dacă noi nu ne smerim? O, dacă
noi am înţelege adevărata şi cea mai înaltă filozofie a Crucii
Domnului, şi anume smerenia lui Hristos! Nu degeaba
marele Sfânt părinte al Bisericii, Macarie Egipteanul, spune
că smerenia este esenţa întregii creştinătăţi. Noi trebuie, nu
numai să înţelegem cu mintea această filozofie mântuitoare,
ci să o pătrundem cu toată inima, cu toată fiinţa şi cu toată
viaţa noastră. Atunci Domnul va face în aşa fel, încât
darurile Crucii Domnului să fie ale noastre. Atunci Domnul
nu ne va lipsi pe noi de bucuria Sa dumnezeiască, ne va face
să simţim în viaţa noastră puterea Crucii şi a semnului Crucii
în lupta cu păcatul, cu patimile şi cu toate necazurile.
Această putere a Crucii a arătat-o Domnul, încă în Vechiul
Testament, nu o dată, prin mari minuni săvârşite de drepţii
Săi. Aşa, marele conducător al poporului israelit, proorocul
Moise, a însemnat cu toiagul în chipul Crucii Marea Roşie şi
a săvârşit o mare minune: apa s-a despicat şi poporul evreu
a trecut prin fundul mării ca şi pe uscat, iar egiptenii cu
faraonul lor, ispitindu-se, au pierit în valurile acelei mări.
Nu se pot enumera toate minunile Crucii şi ale semnului
Crucii în viaţa poporului ales al Noului Israel. Din viaţa
198
Sfântului Ioan Teologul ştim, iubiţii mei copii, că unul dintre
bunii creştini a ajuns în sărăcie şi, neputând să-şi plătească
datoriile, a vrut să-şi pună capăt zilelor. In acest scop, a mers
de mai multe ori la un vrăjitor evreu, să ia de la el otravă. Dar
de fiecare dată când ajungea acasă, mai înainte s-o bea, o
însemna cu semnul Crucii, după care bea otrava. Şi puterea
semnului Crucii îl menţinea în viaţă şi nevătămat. Când
acest lucru a ajuns la cunoştinţa vrăjitorului evreu, pe acesta
l-a cuprins o frică sfântă, a venit la marele Apostol Ioan Teologul,
s-a lepădat de păgânătate, a primit credinţa creştină şi s-a
botezat. Iar creştinului sărac Sfântul Apostol Ioan i-a cerut
să-i aducă un braţ de fân, a însemnat acest fân cu semnul
Crucii, l-a transformat într-o grămăjoară de aur, pe care i-a
dat-o săracului să-şi plătească datoriile şi să se întreţină.
Am cunoscut un tânăr de douăzeci şi trei de ani, care nu
era departe de nepătimire. Dar el se sârguia sincer spre Hristos
din toată inima şi avea o credinţă simplă, copilărească.
Odată, a fost chemat să se roage pentru o femeie, care se afla
pe moarte, din cauză unei puternice hemoragii nazale. Deja
al doilea lighean se umplea cu sânge. Femeia începuse să-şi
piardă cunoştinţa şi faţa ei devenise albă ca zăpada. Tânărul
s-a apropiat de femeia muribundă, i-a însemnat faţa cu
semnul Crucii şi în acelaşi moment hemoragie s-a oprit, iar
femeia s-a însănătoşit imediat.
Aşadar, să ne smerim, iubiţilor întru Hristos fiii mei, şi
cât mai des să alergăm la puterea Crucii şi a semnului Crucii
în rugăciunile noastre. Atunci, în viaţa noastră ,se vor împlini
cuvintele Canonului Sfântului Andrei Criteanul, pe care îl
auzim în prima şi în a cincea săptămână a Postului Mare, în
care despre semnul Crucii se spune: Prin acest semn vei
putea şi tu să săvârşeşti lucruri mari (Canonul cel Mare al Sf.
Andrei Criteanul, cântarea a 5-a). Amin
199
CUVÂNT LA ACOPERĂMÂNTUL MAICII DOMNULUI
SUFERINŢA MAICII DOMNULUI
PENTRU PĂCATELE NOASTRE ŞI ÎNDEOSEBI
PENTRU PĂCATUL DESFRÂNĂRII. PENTRU CURĂŢIA
FECIORELNICĂ DOMNUL NE ÎNVREDNICEŞTE
DESCOPERILOR DUMNEZEIEŞTI
Ţinut în biserica rusă ”Sf. Nicolae “ din oraşul Sofia,
la 1/14 octombrie 1949
Motivul marii sărbători de astăzi a Acoperământului Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu a fost minunata descoperire
făcută Sfântului Andrei, cel nebun pentru Hristos, când a fost
înălţat până la al treilea cer. Aici el a văzut îngeri şi numeroşi
sfinţi, dar nu a văzut-o pe Preacurata Maica Domnului, pentru
care s-a tânguit mult. I s-a spus că în acel moment Ea nu se
găseşte acolo, deoarece Ea se află pe pământ, mângâind pe
cei necăjiţi, oamenii suferinzi, şi că el o va vedea în curând.
Intr-adevăr, la scurt timp după această nemaipomenită
vedenie, Sfântul Andrei a văzut-o pe Maica Domnului, în
Biserica Vlaheme din oraşul Constantinopol, în timpul privegherii
de toată noaptea. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
i-a apărut Sfântului Andrei şi ucenicului său, Epifanie, în
văzduh, în faţa altarului, înconjurată de locuitori ai cerului.
Ea se ruga osârduitor în genunchi, apoi s-a ridicat şi i-a acoperit
cu omoforul Ei strălucitor pe cei ce se rugau.
Dar iată la ce vreau eu, iubiţilor întru Hristos fiii mei, să
vă atrag atenţia. Sfântul Andrei a văzut-o pe Maica Domnului
înlăcrimată. Ne-am întreba: cum se poate împăca marea
Ei suferinţă pentru noi cu bucuria Ei neîntreruptă, dumnezeiască
şi cu necurmata Ei fericire? Desigur, dacă această
amestecare n-ar fi fost posibilă, Sfântul Andrei nu ar fi
200
văzut-o pe Maica Domnului înlăcrimată. însemnă că această
amestecare este posibilă. Dar pentru a fi pe înţelesul nostru,
trebuie, iubiţilor, să ne aducem întotdeauna aminte cuvintele
apostolului Pavel: Ca niştre întristaţi, dar pururea bucurându-
ne (II Corinteni 6 ,1 0 ). Căci precum prisosesc pătimirile lui
Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea
noastră (II Corinteni 1, 5).
Odată, la preacuviosul Serafim a venit o femeie bolnavă,
foarte evlavioasă. Slujitorul lui Dumnezeu i-a spus acesteia:
„Pentru tine suferă, roabă a lui Dumnezeu, întemeietoarea
mănăstirii Diveevo, răposata monahie Alexandra. Du-te la
mormântul ei din Diveevo, roagă să i se facă un parastas şi
tu te vei însănătoşi44. Femeia a făcut aşa cum i-a poruncit Sf.
Serafim şi şi-a căpătat tămăduirea. Dar, dacă cuvioasa
monahie Aleksandra suferea pentru această femeie din cauza
bolii ei, atunci cum să nu sufere şi să nu plângă pentru noi
Maica Domnului? Pentru că Ea ne iubeşte mai mult chiar
decât mama noastră; pentru că Ea ne este aproape în timpul
când noi suntem bolnavi, atunci când asupra noastră stf abat
tot felul de necazuri şi suferinţe, atunci când ne adresăm Ei,
rugând-o să ne ajute.
Şi, totuşi, ce concluzie mântuitoare trebuie să tragem din
faptul că Sfântul Andrei a văzut-o pe Preacurata Maică a
Domnului înlăcrimată? Concluzia este una singură: noi nu
trebuie s-o întristăm pe Preacurata Maica Domnului şi s-o
facem să verse lacrimi pentru multele noastre păcate şi, mai
ales, pentru cel mai răspândit păcat, al poftelor noastre trupeşti
sau al desfrânării. Din nefericire, acest păcat se întâlneşte,
fiind specific şi caracteristic, nu numai la păgâni şi la heterodocşi,
ci adesea şi la creştinii ortodocşi. Aici, printre ortodocşi,
se observă în ultima vreme o oarecare întunecare a minţii în
ceea ce priveşte acest păcat trupesc; deoarece mulţi îl socotesc
201
o manifestare de-a dreptul naturală şi permisă. Asemenea
creştini spun: „Toţi trăiesc în desfrânare, o să trăim şi noi
astfel*4. Ca şi când ar fi tot una: vom pieri numai noi singuri
sau vom pieri cu toţii. Dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri
la fe l - a zis Domnul, atunci când I s-a spus că Pilat a
amestecat sângele unor galileeni cu jertfele lor (Luca 1 3 ,1 -3 ).
Ar trebui ca aceşti creştini ortodocşi să-şi amintească
mereu că Sfânta Biserică pedepseşte greu păcatul desfrânării,
chiar dacă există pocăinţă, deoarece îi îndepărtează pe
cei căzuţi în acest păcat de la Sfânta împărtăşanie, pentru şapte
ani din momentul pocăinţei, adică de la încetarea săvârşirii lui.
Dar acest lucru este puţin. Deoarece păcatul trupesc capătă
dimensiuni gigantice şi cuprinde în mrejele lui întreaga lume,
se apropie vremea când Domnul va rosti din nou groaznica
sentinţă, pe care cândva a rostit-o faţă de tot neamul omenesc,
înaintea Potopului Universal: Nu va rămâne Duhul Meu
pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup (Geneza
6, 3). Numai că lumea dinainte, Domnul a distrus-o cu apă,
iar lumea de acum va pieri de foc, la semnul Domnului, în
ziua celei de-a Doua Veniri, aşa cum a proorocit despre
aceasta Sfântul apostol Petru, spunând: Iar ziua Domnului
va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare,
stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe
el se vor mistui (II Petru 3 ,1 0 ).
Desigur, nu doar păcatul desfrânării va determina această
pieire universală, dar şi alt păcat mare şi greu, al lepădării
oamenilor de la dreapta credinţă. Dar Fiul Omului, când va
veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ? (Luca 18,8). Această
lepădare generală de la dreapta credinţă are loc nu numai din
pricina mândriei diavoleşti. Una din cauzele acestui greu
păcat constă tot în păcatul desfrânării, din cauza căruia ni se
întunecă mintea, făcându-se posibilă orice rătăcire şi mai
202
ales rătăcirile eretice. De altfel, păcatul desfrânării nu este
numai o crimă morală, el este în acelaşi timp şi un păcat
împotriva dreptei credinţe. Căci credinţă noastră ortodoxă
constă nu numai în dogme; ci şi în sfintele canoane. Este clar
că renunţarea la sfintele canoane, care interzic desfrânarea,
reprezintă un izvor al celor mai mari necazuri ale noastre, şi
anume lepădarea de dreapta credinţă şi, prin urmare, cauza
pieirii noastre veşnice. Iată de ce, Apostolul Pavel a spus: Nu
vă amăgiţi: ...desfrânaţii... nu vor moşteni împărăţia lui
Dumnezeu (I Corinteni 6, 9-10).
De aceea, iubiţilor, să n-o întristăm pe Preacurata Maică
a Domnului prin păcatele desfrânării; să ne pocăim; nu numai
pentru faptele desfrânate, dar şi pentru cugetele, dorinţele şi
gândurile noastre necurate. Nu se ştie cât ne-a mai rămas de
trăit şi dacă vom mai avea timp de pocăinţă, ca să îndepărtăm
de la noi cuvintele înspăimântătoare ale Domnului: In ce te
voi găsi, în aceea te voi judeca (vezi Iezechiel 3, 20; 18, 20-22).
Se poate desprinde, iubiţilor întru Hristos fiii mei, şi o a
doua concluzie mântuitoare din această vedere a Sfântului
Andrei a lacrimilor Maicii Domnului. Noi, nu numai că nu
trebuie s-o mâhnim pe Preacurata Maică a Domnului, prin
desfrânarea noastră necurată, dar trebuie s-o bucurăm prin
fecioria noastră. Să ţinem minte că fecioria Preacuratei Născătoare
de Dumnezeu L-a coborât din ceruri pe Dumnezeu care
s-a întrupat pentru mântuirea noastră. Iar curăţia noastră şi
fecioria ne înălţă la ceruri, în sensul că Domnul, pentru aceasta,
ne dăruieşte descoperirea adevărurilor dumnezeieşti şi a
tainelor cereşti, în măsura în care suntem noi înşine curaţi.
Iată de ce marele Sfânt părinte, preacuviosul Ioan Cassian,
spune că apostolul Pavel se evidenţiază dintre toţi apostolii
prin curăţia sa virtuoasă. De aceea el, mai mult decât alţi
apostoli, a fost înzestrat de la Dumnezeu cu înţelepciune dum203
nezeiască, cu descoperirea adevărurilor dumnezeieşti şi a
tainelor cereşti, iar această descoperire continua în contemplarea
unor revelaţii extraordinare, pentru care lui i se arăta Mântuitorul
de nenumărate ori şi chiar a fost înălţat până la al treilea cer.
Acest apostol a acordat o atât de mare însemnătate mântuitoare
curăţiei noastre, încât o privea ca pe scopul suprem al
întregii noastre vieţi creştineşti. Aveţi roada voastră, - zice el,
- spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţa veşnică (Romani 6, 22) Căci
Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire (I
Tesaloniceni 4, 7)
De aceea, să năzuim, iubiţilor întru Hristos fiii mei, spre
curăţia feciorelnică, spre această chemare dumnezeiască a
noastră, spre acest scop al vieţii noastre creştineşti. Să fim curaţi
nu numai în ceea ce priveşte patimile exterioare! O asemenea
curăţie, cum ar fi abţinerea chinuitoare de la desfrânare, le
este caracteristică şi păgânilor, şi ereticilor. Să năzuim spre
atingerea unei curăţii interioare, în simţiri şi în gânduri. O asemenea
stare aşteaptă de la noi Preacurata Maică a Domnului.
Cu asemenea curăţie o vom şi bucura. Iar Ea, la rândul Său,
ne va bucura cu milostivirile Sale negrăite, în împlinirea cuvintelor
lui Hristos: Cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura
(Matei 7, 2). Pentru această curăţie ne vom afla întotdeauna
sub Acoperământul Maicii Domnului. Ea ne va acoperi
întotdeauna şi ne va izbăvi de toate păcatele şi patimile, de
toate relele şi necazurile şi ne va uni pe veci cu Fiul Său, cu
Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a primi bucuria dumnezeiască
veşnică şi nesfârşită, în împărăţia Lui cea cerească.
Amin.
Bunului Dumnezeu slavă în veci, Amin!
204
CUPRINS
Prefaţă.................................................................................................................. 5
1945 - Cuvânt de răspuns - La scrisoarea de felicitare citită după
liturghie de parohul bisericii ruse „Sfânta Parascheva“ din Sofia,
protoiereul Gheorghe Golubţov, cu ocazia aniversării a 25 de ani
de slujire episcopală a arhiepiscopului Serafim (Sobolev).................8
Cuvânt la prăznuirea icoanei Maicii Domnului „Kazanskaia“
Smerenia este temelia şi esenţa creştinismului. Maica Domnului îi
iubeşte pe cei smeriţi............................................................................. 11
1946 - Cuvânt la Naşterea Domnului - Domnul s-a născut, ca în locul
blestemului, să ne întoarcă Darul Sfântului Duh pierdut. Să nu ne
mâhnim când suntem nedreptăţiţi........................................................15
Cuvânt la Anul Nou - Pentru credinţă în păstrarea dogmelor Bisericii
Ortodoxe, Donmnul revarsă peste noi milele Sale.............................19
Cuvânt în Duminica Iertării - Despre pocăinţă ca scop al vieţii noastre. 23
Cuvânt în sâmbăta din prima săptămână a Postului Mare - Despre
trebuinţa postului şi a înfrânării ...........................................................29
Cuvânt la Buna Vestire - Buna vestire este izbăvirea neamului omenesc
de „blestemul cel dintâi“ .......................................................................33
Cuvânt în Joia Mare - Despre cum trebuie să ne împărtăşim şi despre
roadele acestei mari Taine când ne împărtăşim întru dragostea lui
Hristos.....................................................................................................38
Cuvânt în Sâmbăta Mare - Despre bucuriile creştine ce curg din
învierea lui Hristos................................................................................ 43
Cuvânt la Adormirea Maicii Domnului - Despre mijlocirea neadormită
a Maicii Domnului................................................................................ 48
Cuvânt la pomenirea Sfântului Ioan Făcătorul de minuni de la Rila
Să ţinem cu sfinţenie învăţăturile Sfântului Ioan dela Rila.............. 52
Cuvânt la Intrarea în Biserică a Preacuratei Fecioare Maria -
Smerenia Preacuratei Fecioare Maria a stat la baza întregii lucrări
dumnezeieşti. Fără smerenie, virtuţile nu au valoare mântuitoare ... 59
205
Cuvânt la praznicul Sfântului Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni
încrederea în învăţătura sfinţilor părinţi este garanţia adevăratei
cunoaşteri duhovniceşti. Urmările dezastruoase ale modernismului
bisericesc............................................................................................... 67
Cuvânt în Duminica a douăzeci şi patra după Rusalii - Despre
dobândirea celui mai înalt dar al Sfântului Duh - dragostea
desăvârşită şi blândeţea.......................................................................... 73
Cuvânt de Anul Nou - împărăţia lui Dumnezeu este bunul nostru cel
mai important şi mai înalt.......................................................................80
Cuvânt la pomenirea sfântului Serafim făcătorul de minuni din Sarov
Despre atitudinea îngăduitoare faţă de neajunsurile aproapelui......82
Cuvânt la Botezul Domnului - Descoperirea harului Botezului ca
primul scop al vieţii credinciosului.......................................................86
Cuvânt la întâmpinarea Domnului - Despre slava harică a drepţilor
Noului Testament....................................................................................92
Cuvânt la Duminica iertării - Marea dragoste a lui Dumnezeu ni se
dăruieşte pentru iertarea aproapelui......................................................97
Cuvânt în prima sâmbătă a Postului Mare - Despre primirea cu
vrednicie a sfintelor Taine.................................................................102
Cuvânt Ia Buna Vestire - Taina Dumnezeieştii întrupări. Paguba
ereziilor şi valoarea adevăratei credinţe ortodoxe...........................105
Cuvânt în Joia cea Mare - Despre „calea mai bună spre smerenie'*...... 110
Cuvânt în Sâmbăta cea Mare - Despre bucuria învierii şi pentru
împlinirea poruncilor lui Hristos...................................................... 113
Cuvânt a doua zi de Paşti - Despre roadele învierii lui Hristos şi cel
mai important dar - harul Sfântului Duh, a cărui dobândire este
scopul vieţii creştine.......................................................................... 116
Cuvânt la înălţarea Domnului - îndurarea necazurilor este mântuitoare.
Realitatea existenţei chinurilor veşnice ale iadului........................ 121
Cuvânt de ziua Sfintei Treimi - Lupta cu patimile - condiţia dobândirii
şi păstrării Harului Sfântului Duh....................................................126
Cuvânt Ia pomenirea verhovnicilor apostoli Petru şi Pavel - Despre
dragostea pentru Hristos şi hotărârea de a urma poruncilor Lui.... 130
206
Cuvânt la Schimbarea la faţă - Despre schimbarea oamenilor prin
puterea harului Sfântului Duh...............................................................136
Cuvânt la Intrarea în Biserică a Preasfintei Fecioare Maria - Maica
Domnului răbdătoare, smerită şi necârtitoare în necazuri.............. 139
Cuvânt la pomenirea sfântului ierarh Nicolae, făcătorul de minune -
Smerenia, însoţită de virtutea ascunsă, este un semn al dragostei
desăvârşite pentru Dumnezeu............................................................146
Cuvânt în duminica a douăzeci şi doua după Cincizecime - Despre
iubirea aproapelui şi răbdarea necazurilor......................*................153
1948 - Cuvânt în Duminica Iertării - Despre iertarea sinceră şi
nejudecarea aproapelui........................................................................160
Cuvânt Ia Buna Vestire - Minunata smerenie a Fiului lui Dumnezeu,
care s-a întrupat pentru noi, este „începutul mântuirii noastre11.... 167
Cuvânt a doua zi de Paşti - Despre harul Sf. Duh ca izvor al veşnicei
bucurii a sfinţilor................................................................................. 172
Cuvânt Ia Intrarea în biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
Marea îndrăzneală în rugăciune a Maicii Domnului - mărturia
înaltei Sale slave cereşti......................................................................179
1949 - Cuvânt la Buna Vestire - Rolul Maicii Domnului în mântuirea
noastră. Bucuria harului Sfântului D uh.............................................182
Cuvânt a doua zi de Paşti - Curăţirea inimii de patimi este condiţia
obligatorie pentru a vedea chipul lui Dumnezeu..............................186
Cuvânt de ziua sfintei Treimi - îndepărtarea de orice păcat este
condiţia esenţială pentru a păstra harul Sfântului Duh, cel mai
preţios bun al nostru............................................................................189
Cuvânt la înălţarea Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului
Smerenia este singura cale pentru dobândirea darurilor Crucii
Domnului.................................................................................................195
Cuvânt la Acoperământul Maicii Domnului - Suferinţa Maicii
Domnului pentru păcatele noastre şi îndeosebi pentru păcatul
desfrânării. Pentru curăţia feciorelnică Domnul ne învredniceşte
descoperitor Dumnezeieşti................................................................... 200
Cuprins................................................................................................. 205
207
PREDICI - Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev) - 208 p.
FORMAT 16/61X86, CD nr. 25
ISBN 973-87301-3-9
Tradusă din limba rusă, tehoredactată şi tipărită în:
Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului
Str. Televiziunii, Nr. 13, Sector 6
Bucureşti - 2007
Tel. 021/4342336
sau 0318053263
208
A f ' \ “Pentru aceea,fraţilor, mai vârtos nevoi ţi-vă,
■ 5v I - ‘ ca să faceţi adeverită chemarea şi alegerea voasjQfzJ&
ZF 3 B L . t ^ j * rră: că acestea făcând, nu veţi greşi niciodată. Că
Kâ f f l Paşa. din destul, se va da vouă intrarea intru veşnica
1 V împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului lisus
-iSN Hristos “ (H Petru 1.10).
\ 0 > « j t ? « a 2 în orice neam. cel ce se teme de Dumnezeu şi
» S k T / lk lucrează dreptatea, este primit de El. Biserica Ortoli
l u | | ( I I doxă de stil vechi s-a arătat încă o dată înfrumuse-
K iJ H 2 H ţaţă şi îmbogăţită. în duhovniceştile-i daruri, prin
^ j H treimea arhiereilor Săi: Sfinţii Ierarhi Serafim de
i II £09 j Sofia. GUcherie Mărturisitorul şi Ioan Maximovici,
9 M l 1 I I episcop de Shanghai şi San Francisco.
K j f l l ■ . B O. prealuminat sobor şi triptic, bărbaţi ai
_ ; \ (5 0 ® j B } grăieşte Sfântul Maxim Mărturisitorul, “scrişi cu
HM H H condeiul Duhului"! Având în cuget şi suflet glasul
lui Dumnezeu. Cel ce spune: "Paşte oile Mele “ (Ioan
21.17), v-aţi făcut vrednici, “începători ai mrmei “
luminând precum făcliile în întuneric, purtând grijă de sufletele încredinţate vouă. după spusa
Apostolului, “nu cu sila, ci de voie: nu cu agoniseli urâte, ci cu osârdie “ (I Petra 5.2), fiind. în tot
locul şi în toată vremea, pilde vii de sfinţenie, prin cuvânt sau faptă.
Virtuţile şi celelalte roade ale faptelor bune v-au deschis vouă împărăţia lui Dumnezeu, iar
cuvântul vostm s-a făcut sămânţă de mântuire, tuturor celor ce-1 ascultă şi îl lucrează pe dânsul!
Citind cuvintele Sf. Ierarh Serafim, ne împărtăşim cu bucurie de acelaşi şuvoi de apă vie
al Duhului Sfânt, din care s-au adăpat toţi Sfinţii Ortodoxiei, din veac şi până în veac. pentru a-1
revărsa în inimile celor doritori de a găsi drumul nerătăcit şi sigur, care duce la patria cerească.
Cuvintele sale, deşi simple, sunt, în acelaşi timp. pline de acel “adânc mare de judecăţi**,
parfumate cu slova dumnezeiască a Sfintelor Scripturi. în care îşi au obârşia. Ele se fac o
necontenită chemare spre adevărata vieţuire creştinească.
împotriva tuturor înnoirilor eretice şi pierzătoare care, de sute de ani. voiesc a surpa şi
nimici Ortodoxia, Sfântul grăieşte clar. răspicat şi neîndoielnic, că temelia pe care se lucrează
toată fapta cea bună, de trebuinţă pentru agonisirea mântuirii şi dobândirea raiului pierdut este
vieţuirea în dreapta credinţă, singura mântuitoare, propovăduită şi păstrată numai în Biserica
Ortodoxă, credinţă primită din mâinile cele apostoleşti, ca pe însuşi Adevărul, şi dusă până în
zilele noastre, cu sfinţenie, prin jertfă de sânge, lacrimă şi sudoare, însă neprihănită, neabătută
şi neîmpuţinată, prin Sfânta Tradiţie, canoane şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi.
Fericită adunare, bucuraţi-vă! Voi. cei ce aţi fost dascăli ai monahilor şi mirenilor şi
propovăduitori ai dreptei credinţe; voi, părinţi ai celor năpăstuiţi, ce bine v-aţi nevoit în lupta
cea bună şi v-aţi proslăvit în acest veac apocaliptic. în care dragostea şi credinţa multora s-a
răcit, fiţi pururea rugători către Dumnezeu, pentru sufletele noastre!
Fie ca şi noi. cei din veacul acesta, ologiţi de patimi şi slăbănogiţi de trândăvie, să punem
început de mântuire, mergând neabătut pe calea cea împărătească a Sfinţilor Părinţi, pentru
rugăciunile Stăpânei noastre. Născătoarea de Dumnezeu şi pururea-Fecioarei Maria şi ale
Sfinţilor Ierarhi Serafim de Sofia. Glicherie Mărturisitorul şi Ioan Maximovici. facându-ne
moştenitori ai bunătăţilor celor veşnice, lăudând pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Amin.