Canon de rugăciune la Sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul 24 iunie

Acatistul Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel

Acatistul Sfintei Treimi

Acatistul Preasfântului și de viață Făcătorului Duh

 

Acatistul Sfântului Ioan Rusul 27 mai

ACATISTUL SFINŢILOR ÎMPĂRAŢI CONSTANTIN ŞI ELENA Ziua prăznuirii: 21 Mai

                   Click pe imagine

Acatistul Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan 8 mai (pomenirea)

Click pe imagine

 

Acatistul Sf. Mucenic Efrem cel Nou 5 mai

                     Click pe imagine

Acatistul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos

Click pe imagine

HRISTOS A ÎNVIAT!

CANONUL CĂTRE ÎNGERUL PĂZITOR

CANONUL CEL MARE AL SFÂNTULUI ANDREI CRETANUL, ÎN PRIMA SĂPTĂMÂNA A POSTULUI MARE, LA PAVECERNIŢĂ (PARTEA A PATRA

CANONUL CEL MARE AL SFÂNTULUI ANDREI CRETANUL ÎN PRIMA SĂPTĂMÂNA A POSTULUI MARE, LA PAVECERNIŢĂ MARE (PARTEA A TREIA)

CANONUL CEL MARE AL SFÂNTULUI ANDREI CRETANUL, PRIMA SĂPTĂMÂNA A POSTULUI MARE, LA PAVECERNIŢĂ (PARTEA A DOUA)

CANONUL CEL MARE AL SFÂNTULUI ANDREI CRETANUL , ÎN PRIMA SĂPTĂMÂNA A POSTULUI MARE, LA PAVECERNIŢĂ (PRIMA PARTE)

VIAȚA Sfintei Teodora Împărăteasa 11/02

Troparul 

Sfintei Teodora Împărăteasa, glasul 5 

Ca cea vrednică de darurile lui Dumnezeu, și chip preasfânt de înțelepciune și credință luminat-ai prin a ta evlavie Biserica. Și ai arătat tuturor că sfinții au cinstit sfintele icoane, prealăudată Teodora, podoaba ortodocșilor.

Viața Sfântului Cuvios Macarie Egipteanul 19 ianuarie

Acatistul Sfântului Cuvios Macarie Egipteanul 19 Ianuarie

Viața Sfântului Ierarh Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei

Sfântul Ierarh Atanasie, bătrânul ostaș al lui Hristos, după ostenelile cele lungi și după nevoințele cele multe pentru dreapta credință și după atâtea izgoniri, acum viețuind puțină vreme în liniște și pace pe scaunul său, s-a odihnit întru Domnul și s-a dus către părinții săi, către patriarhi, către proroci, către apostoli, către mucenici și către mărturisitori; căci s-a nevoit ca ei pe pământ.

Chipul cel viu și fără de moarte al faptelor bune care s-a ridicat spre plăcerea lui Dumnezeu, adică Sfântul Atanasie cel Mare, avea patrie cetatea Alexandria cea preaslăvită din Egipt și părinți creștini drept-credincioși care viețuiau după Dumnezeu. Dar ce fel avea să fie cu dânsul mai pe urmă, s-a arătat chiar în copilăria sa.

Pentru că, jucându-se cu alți copii de o vârstă cu el pe malul mării, făcea cele ce văzuse în biserică, urmând cu obiceiul copilăresc acelor sfințiți slujitori ai lui Dumnezeu și asemănându-se lor. Căci copiii cei ce erau cu dânsul l-au hirotonisit episcop, iar el pe unii dintr-înșii i-a făcut prezbiteri, iar pe alții diaconi, și aduceau la dânsul și pe alți copii elini, care erau încă nebotezați. Atunci el îi boteza cu apă din mare, zicând asupra lor cuvintele de la Taina Sfântului Botez, precum auzise de la prezbiterul din biserică; apoi adăuga și oarecare învățătură pentru dânșii, pe cât putea înțelegerea copilărească.

În acea vreme, era patriarh în Alexandria cel întru sfinți părintele nostru Alexandru; acesta din întâmplare privind de la un loc înalt spre malul mării și văzând jucăriile copilărești, se miră de cele ce se făceau de dânșii; apoi văzând botezul ce se făcea de Atanasie, îndată a poruncit ca să prindă pe toți copiii cu episcopul lor și să-i aducă la sine. Deci, i-a întrebat ce făceau în jocurile lor? Iar ei, ca copiii, întâi se temeau, iar după aceea au spus toate, cum pe Atanasie l-au pus episcop și cum acela a botezat pe copiii cei elini. Iar patriarhul, cercetându-i cu dinadinsul, se sârguia să știe pe care i-a botezat, cum îi întreba el înaintea botezului și ce răspundeau aceia; și a cunoscut că se săvârșiseră toate după legea credinței noastre. Deci, sfătuindu-se cu clerul său, patriarhul a socotit că bun Botezul copiilor și adevărat, apoi l-a întărit prin ungerea cu sfântul mir.

După aceea, chemând pe părinții lui Atanasie, l-a încredințat lor, că întru bună învățătura cărții crescându-și copilul lor, să-l aducă iarăși la dânsul, și mai ales la Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, după ce va crește. Pentru că mai dinainte vedea în el darul lui Dumnezeu și așa s-a și făcut.

După ce Atanasie a învățat carte din destul și la toată filosofia cea din afară s-a deprins, l-au dus părinții la Preasfințitul Patriarh Alexandru, ca și Ana pe Samuil, și în dar l-au dăruit lui Dumnezeu. Atunci patriarhul l-a făcut cleric, în care rânduiala s-a luptat cu ereticii, din tinerețe, ca un viteaz ostaș, și a răbdat multe de la dânșii, încât nu se pot spune toate; dar nici nu se cade a trece sub tăcere câteva nevoințe mai alese și fapte ale lui.

În acea vreme, Arie tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul său, care hulea pe Fiul lui Dumnezeu, zicând că: „A fost o vreme, când Fiul n-a fost și cum că dintru ființă s-a făcut”. Pentru care pricină s-a adunat soborul cel dintâi, în cetatea Niceei (325), din porunca marelui Constantin; la care a venit și Sfântul Atanasie, fiind diacon atunci al Bisericii Alexandrenilor, împreună cu Alexandru, episcopul lui. Și ca un fierbinte apărător al sfintei și dreptei credințe, Atanasie s-a nevoit mult împotriva lui Arie, împreună cu soborul sfinților părinți, care a blestemat pe Arie și l-a osândit.

Însă meșteșugarețul acela de eretic, deși a fost biruit și a fost abia viu, dar nici așa din răutate n-a încetat; căci prin ucenici și prin cei de un gând cu el își vărsa veninul eresurilor sale pretutindeni; căci având mulți mijlocitori pentru sine la împărat și, mai ales pe Eusebiu, episcopul Nicomidiei, cu alți episcopi de același eres, prin aceștia își mijlocea milă la marele Constantin, ca adică să fie iertat de surghiun și să se întoarcă în Alexandria. Pentru că Eusebiu încredința pe împărat, cu înșelăciune, cum că Arie nu are nici o învățătură potrivnică, nici nu propovăduiește ceva neunit cu Biserica, ci spunea că din zavistie răbda nevoi de la episcopi și cum că cearta este numai pentru cuvintele cele scolastice, iar nu pentru credință.

Împăratul fiind bun cu inima și fără răutate, neștiind meșteșugirile și vicleșugurile lor cele eretice, a crezut minciuna și a poruncit să nu mai fie întrebare prin cuvinte, ca să nu fie bisericilor dezbinare; deci cu milă a poruncit să se întoarcă Arie la locul său în Alexandria.

Acest rău eretic a ajuns să tulbure de obște Biserica din Alexandria. Greu lucru era acela și dureros drept-credincioșilor, iar mai ales Sfântului Atanasie, ca unui înarmat ostaș al lui Hristos și apărător tare al învățăturilor celor drepte ale bunei credințe, căci acesta, și cu limba cea de Dumnezeu înțelepțită și cu mâna cea bine scriitoare, gonea lupul acela, prin scrisorile sale și prin propovăduire, văzând răutatea lui; apoi îndemna pe Preasfințitul său arhiepiscop Alexandru ca să scrie la împăratul, arătând că slăbiciunea împăratului este pricinuitoare basmelor eretice, fiindcă crede pe Arie, cel ce s-a lepădat de dreapta credință și chiar de Dumnezeu; deci, uitând împăratul că Arie este lepădat de toți sfinții părinți, îl primește și îl lasă ca să tulbure învățăturile părinților cele neclătinate.

Atunci împăratul, fiind îndemnat de Eusebiu ereticul, a scris către dânșii cuvinte mai aspre, îngrozindu-i prin scoaterea din cinstea lor, de nu vor tăcea. Însă aceasta a făcut-o dreptcredinciosul și bunul împărat nu slujind mâniei, nici pe arieni iubind, ci având râvna, deși nu după judecată, că adică bisericile să fie fără dezbinare, cu dreaptă inimă iubind pacea acolo unde nicidecum nu se putea să fie pace; căci cum putea fi erezia cu dreapta credință la un loc?

După aceasta, preasfințitul Alexandru a răposat, iar după dânsul Sfântul Atanasie a luat scaunul, alegându-se de toți cei drept- credincioși cu un glas, ca un vrednic vas păstrător de mir. Atunci semănătorii de neghină cei ascunși, adică arienii, au tăcut până la o vreme, nefăcând război pe față cu Atanasie. Apoi, îndemnându-i diavolul, și-au descoperit vicleșugul și otrava răutății, care se încuibase înăuntrul lor, de vreme ce Preasfințitul Atanasie nu primea la împărtășire bisericească pe Arie cel fără de lege, deși avea scrisori împărătești ca să fie primit.

Drept aceea, a început pretutindeni a ridica învrăjbiri asupra celui nevinovat și a face zavistii cumplite, sîrguindu-se ca să-l gonească nu numai de pe scaun, ci și din cetate, pe cel ce era vrednic de cereștile locuințe. Dar el era nemișcat, cântând ca David: De s-ar rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoșa inima mea. Iar începător al sfatului celui viclean era Eusebiu, cel mai sus pomenit, care numai numele de drept-credincios purta, iar cu lucrul era rău credincios și vas al necurățeniei.

Acela, cu cei de un gând cu sine, intrând la împăratul, și găsind vreme potrivită, tulbura toate, ca să dea jos pe Atanasie de pe scaun. Căci socotea ereticul că de îl va supăra pe Atanasie, lesne îi va birui și pe ceilalți credincioși, iar învățătura lui Arie o va întări. Drept aceea, a adus asupra dreptului clevetiri nedrepte și a alcătuit pricini mincinoase, precum ereticilor se părea că este de crezut. Apoi a cumpărat cu bani pe următorul eresului lui Meletie, adică pe Ision și pe Evdemon cel bogat în vicleșug, cum și pe Calinic, prea renumitul în răutate.

Iată greșelile ce se puneau asupra lui Atanasie: Mai întâi zicea că silește pe egipteni ca să dea odăjdii Bisericii Alexandriei, spre îmbrăcarea preoților, adică veșminte de in, catapetesme de altar, perdele și alte podoabe bisericești. Al doilea, că nu este voitor de bine al împăratului și că scrisorile împărătești le defaimă. Al treilea, că este iubitor de argint și că a trimis spre pază un sicriu plin cu aur la unul din prietenii săi. La acestea s-a adăugat a patra pricină, aceea adusă de Ishiran, mincinosul preot al Mariotului; pentru că acel viclean și înșelător, meșter întru răutate, luând nume de preot fără de obișnuita sfințenie asupra sa și lucrând multe lucruri de rușine și cumplite, nu numai s-a arătat vrednic de lepădare și de ocară, ci și de nemilostivă pedeapsă.

Fericitul Atanasie, înștiințându-se de cele spuse despre dânsul, fiind sârguitor cercetător al acestora, și ca o piatră de Lidia, precum se zice, a trimis pe Macarie, prezbiterul, la Mariot; ca, cercetând cu dinadinsul, să știe toate lucrurile cele rele ale lui Ishiran. Iar acesta, temându-se de cercetare și de mustrare, a fugit de acolo și mergând în Nicomidia, la Eusebiu, episcopul, s-a apropiat de Atanasie, strigând fără rușine asupra lui, clevetindu-l și amar ocărându-l; pentru că într-acest fel este răutatea vrăjmașului și când nu are adevărată fățărnicie, atunci se ține de minciună și pe față se într-armează asupra adevărului. Iar Eusebiu și cei cu dânsul au socotit pe Ishiran ca pe un preot adevărat, deși era depărtat de Dumnezeu și călcător de sfințitele pravile; apoi îl cinstea pe acela foarte mult, pentru că este firesc ca fiecare să iubească pe cel asemenea cu sine, sau în răutate sau în bunătate.

Drept aceea, ei arzând de mânie asupra lui Atanasie, din multă urâciune, o! ce plin de mare bucurie au văzut pe Ishiran! Pe acest suflet plin de îndrăzneală îl întețeau cu nădejdea bunătăților și cu treaptă de episcopie făgăduiau a-l cinsti, numai de ar putea ca să alcătuiască vreo năpăstuire și clevetire asupra dreptului, dându-i ca plată începătoria peste multe suflete și treapta episcopiei, pentru clevetire și grăire de rău.

El fiind meșter la un lucru ca acela, se încuraja, aruncând minciuni asupra lui Atanasie, celui nevinovat și zicând că Macarie prezbiterul, după porunca lui, năvălind tâlhărește asupra bisericii lui Ishiran, l-a scos cu mare mânie din altar, apoi Sfințita Masă a răsturnat-o și a prăvălit-o la pământ, iar paharul dumnezeieștilor Taine l-a sfărâmat și sfintele cărți cu foc le-a ars. Această clevetire a lui Ishiran primind-o ca un adevăr urâtorii lui Atanasie, și alte clevetiri aruncând, s-au apropiat de împăratul Constantin, clevetind asupra Sfântului Atanasie, și prin aceea mai ales întărâtau pe împăratul spre mânie, căci ziceau: „Atanasie defaimă scrisorile stăpânirii voastre, nu ascultă poruncile împărătești, neprimind pe Arie la împărtășirea bisericească”. Împăratul la început s-a tulburat puțin, apoi, socotind lucrul acela, era întru nepricepere; pentru că știa faptele bune ale lui Atanasie, dar și cuvintele celor ce cleveteau asupra lui le socotea că sunt vrednice de credință.

Drept aceea, el ținea calea de mijloc, încât nici pe Atanasie nu-l osândea, nici nu nesocotea cercetările cele pentru dânsul. De vreme ce atunci erau sărbători în Ierusalim și din toate părțile se adunau episcopi, a poruncit acestora ca, adunându-se în Tir, să facă cercetare despre marele Atanasie; la fel și despre Arie, să judece dacă este cu adevărat precum învață acela în hotarele sfintei credințe și dacă se ține de învățăturile cele drepte ale adevărului; și dacă a suferit surghiun din zavistie, apoi iarăși să fie primit de cler și de sobor, după aceea să se unească cu celălalt corp bisericesc; iar de vedeau împotrivire și că învață cele îndărătnice, apoi să fie judecat după sfintele legi și să-și ia pedeapsa cea vrednică după faptele sale.

Sosind atunci al 30-lea an al împărăției lui Constantin, în care se adunaseră din diferite cetăți episcopii în Tir, Macarie, prezbiterul, fu adus de ostași cu mâinile legate; iar între ei era și voievodul, vrând să judece împreună cu episcopii, la fel și alții din alte stăpâniri mirenești; atunci au stat de față și clevetitorii și judecata a început.

Deci, chemară pe Atanasie, pârât mai întâi pentru îmbrăcămințile cele bisericești și pentru perdele, apoi pentru iubirea de averi cu nedreptate; dar îndată acea clevetire s-a văzut că e mincinoasă și cu încredințare s-a arătat neomenia lor. Deci, aceasta astfel fiind, a venit în ceasul acela de la împărat o scrisoare la judecată, prin care defăima mult pe clevetitori, iar pe Atanasie îl apăra de pricinile cele nedrepte.

Apoi cu blândețe și cu prieteșug îl chemă la împărat, căci doi prezbiteri din Biserica Alexandriei, Apis și Macarie (nu acesta care se adusese legat la judecată, ci altul cu același nume), venind în Nicomidia, au spus împăratului toate cele despre Atanasie: cum învrăjbitorii au scornit lucruri mincinoase asupra sfântului bărbat și au făcut sfat viclean. Iar împăratul cunoscând adevărul și clevetirea care ieșise din zavistie, a trimis o scrisoare către episcopii care se aflau la judecată în Tir; deci, când s-a citit scrisoarea la judecata aceea, îndată pe eusebieni i-a cuprins frica și nu știau ce să facă; însă de multă zavistie pornindu-se, nu încetau din sălbăticia lor, nici nu s-au socotit că au fost biruiți și rușinați, ci întorcându-se la alte minciuni, cleveteau asupra prezbiterului Macarie, cel adus la judecată și de față se punea și Ishiran; iar martori erau eusebienii, pe care Atanasie mai înainte i-a îndepărtat ca pe niște mincinoși și nevrednici de credință. Apoi, Atanasie vrea ca să se dovedească cu încredințare de este Ishiran preot cu adevărat și pentru pricina aceasta singur făgăduia să răspundă.

Acestea grăindu-le el, judecătorii n-au voit astfel, ci făceau judecata asupra lui Macarie. Și slăbind clevetitorii cu minciuni, era trebuință ca să se facă cercetare la locul acela unde ziceau că s-a făcut de către Macarie risipirea altarului, adică în Mariot. Dar văzând Atanasie că sunt trimiși în Mariot clevetitorii care erau blestemați, și nesuferind nedreptatea ce se făcea, a zis: „S-a stins dreptatea, adevărul s-a călcat, a pierit dreapta judecată, a fugit de la judecători legiuita cercetare și privirea cu de-amănuntul a lucrurilor; căci nu este cu cuviință ca acel ce voiește să se îndrepte să fie în legături, iar clevetitorilor și vrăjmașilor să se dea dreptate și tot ei să judece pe cel ce-l clevetesc”.

Acestea le spunea marele Atanasie pe față și la tot soborul le mărturisea. Deci, văzând că nimic nu sporește, înmulțindu-se învrăjbitorii și zavistnicii asupra lui, s-au dus în taină la împărat; atunci soborul acela, sau mai bine aș zice acea vicleană adunare, a judecat pe Atanasie în lipsă.

Și făcându-se în Mariot cercetare nedreaptă pentru faptul cel spus înainte și făcându-se toate după voia și pofta vrăjmașilor, a judecat că Atanasie să fie scos cu desăvârșire din scaun, când ei înșiși erau vrednici de îndepărtare. Apoi au mers la Ierusalim, unde pe Arie, luptătorul de Dumnezeu, l-au primit la împărtășirea bisericească, aceia care numai cu limba se numeau dreptcredincioși, iar la soborul care a fost în Niceea, cu prefacere au iscălit că primesc cuvintele „de-o ființă”.

Dar cei ce țineau credința cea dreaptă cu inima și cu gura, aceia luând aminte la cuvintele și povestirile lui Arie și cu dinadinsul pe acelea judecându-le, au cunoscut înșelăciunea care se tăinuia sub ascunderea cuvintelor celor multe și vânând pe acela, ca pe o vulpe, l-au văzut că pe un vrăjmaș al adevărului. Apoi o altă scrisoare a venit de la împăratul, spunând lui Atanasie să vină la dânsul (căci Atanasie nu ajunsese la împărat); la fel și tuturor clevetitorilor și judecătorilor le poruncea ca degrabă să vină înaintea lui.

Această veste a adus multă frică soborului, pentru că se temeau învrăjbitorii, care făcuseră judecată nedreaptă, ca să nu se vădească nedreptatea lor; de aceea cei mai mulți s-au dus la locul lor. Iar Eusebiu și Teognis, episcopul Niceei și ceilalți, pentru unele pricini găsite cu meșteșug, au voit să zăbovească în acel loc nu puțină vreme, iar împăratului i-au răspuns prin scrisori. În acea vreme Atanasie fiind înaintea împăratului, în Nicomidia, s-a apărat cu dreptate și curaj de clevetirea cea privitoare la aur. Dar Eusebiu zăbovind mult, și la împărat voind să vină, împăratul a trimis pe Atanasie cu scrisorile sale în Alexandria, la scaunul lui, dovedind toate clevetirile cele asupra lui ușoare și nedrepte.

Deci, șezând Sfântul Atanasie pe scaunul său, fiind și Arie în Alexandria, multă tulburare și gâlceava se făcea de arieni în popor. Iar fericitul Atanasie, nesuferind să vadă nu numai Alexandria, ci și Egiptul tulburat de Arie, a înștiințat despre toate prin scrisoare pe împărat, îndemnându-l să facă izbândire luptătorului de Dumnezeu și tulburătorului de popor. Atunci a venit în Alexandria fără întârziere poruncă de la împărat ca să ducă pe Arie legat la judecata împărătească.

Arie fiind dus din Alexandria la împărat, când era în Cezareea, s-a întâlnit cu Eusebiu, episcopul Nicomidiei, cu Teognis al Niceei și cu Maris, episcopul Calcedonului, cei de un gând cu el, și, sfătuindu-se împreună, alte clevetiri au alcătuit asupra lui Atanasie, netemându-se de Dumnezeu, nici cruțând pe bărbatul cel nevinovat, ci o dorire având, să acopere adevărul cu minciuna, precum zice dumnezeiescul Isaia: Zămislesc osteneală și nasc fărădelege, cei ce și-au pus nădejdea lor în minciună. Deci, aceia au zis: „Să ne acoperim cu minciuna”. Acea sârguință aveau acei eretici fărădelege, adică să dea jos pe fericitul Atanasie de pe scaunul său, ca mai mare putere să aibă asupra credincioșilor.

Drept aceea, Arie a mers la împărat, vrând ca să se justifice, iar Eusebiu și cei cu dânsul să ajute nedreptății lui Arie; iar asupra lui Atanasie și asupra adevărului să mărturisească minciună pe față. Deci, când au stat înaintea împăratului, îndată au fost întrebați de sobor ce au făcut în Tir și ce au lucrat acolo, ce fel de judecată au făcut pentru Atanasie.

Iar ei au răspuns, zicând: „Pentru celelalte greșeli ale lui Atanasie, o! împărate, nu ne mâhnim, ci numai pentru Sfântul Altar, pe care el l-a risipit și pentru paharul cel cu Sfintele Taine pe care l-a sfărâmat în bucăți; apoi pentru că griul ce se trimitea după obicei din Alexandria la Constantinopol l-a oprit a se trimite și l-a ținut la sine, de această mâhnire suntem cuprinși; acestea ne întristează, ele rănesc sufletul nostru. Martor la aceste fapte rele ale lui sunt: Adamatie, Anuvion și Arvestion; iar pentru toate acestea fiind vădit de către episcopi, a fugit de judecata cea vrednică după faptele sale, însă de scoaterea din scaun n-a putut fugi, ci de obște s-a lepădat de tot soborul, ca unul ce a îndrăznit niște lucruri rele ca acestea”.

Acestea grăindu-se, împăratul mai întâi tăcând, se tulbura în sine, apoi neputând să îmblânzească pe clevetitori, a zis că Atanasie să fie trimis o vreme în Galia; dar nu pentru că a crezut clevetirea și nici de mânie nu era cuprins, ci ca Biserica să aibă pace, precum cu dovadă mărturisesc cei ce știu rânduiala împărătească. Pentru că vedea împăratul citi episcopi s-au sculat împotriva lui Atanasie și cită gâlceava era pentru dânsul în poporul Alexandriei și al Egiptului. Deci, vrând să aline o furtună ca aceea și să potolească tulburarea pricinuită de atâția episcopi, a zis sfântului să se îndepărteze din cetate câtăva vreme.

După aceasta, împăratul s-a dus din viață, după 30 de ani de domnie, iar de la naștere având 65 de ani. El după moarte a lăsat moștenitori ai împărăției sale pe cei trei fii: Constantin, Constanțiu și Constans, cărora le-a împărțit împărăția; iar celui mai mare fiu, Constantin, i-a dat cea mai mare parte din împărăție. Și pentru că nu era nici unul din fii la sfârșitul lui, testamentul lui l-a încredințat unui prezbiter, care avea sufletul în taină vătămat de reaua credință a lui Arie.

Și precum ascundea eresul, așa și testamentul împărătesc l-a tăinuit; apoi, fiind de mulți întrebat, dacă împăratul la moartea lui a făcut vreun testament, el n-a spus. Și avea pe ascuns părtași la acest lucru pe oarecare din famenii împărătești. Întârziind cel mai mare fiu, Constantin, să vină la tatăl său care murise, Constanțiu din Antiohia s-a grăbit și a venit mai înainte de toți. Aceluia preotul i-a dat în ascuns testamentul împărătesc, iar pentru aceasta cerea un dar de la dânsul, ca și el să se apropie de arieni și să le ajute; apoi să mărturisească precum că Hristos nu este Dumnezeu, nici Stăpân a toate, ci făptură, iar nu făcător.

O! neînțelegere și nebunie! Cel mai sus zis Eusebiu și ceilalți cu dânsul așteptau ca să alcătuiască și să întărească învățătura credinței lui Arie; însă numai dacă noul împărat ar întări surghiunirea lui Atanasie, care, după ei, cu dreptate și foarte bine s-ar fi făcut.

În acea vreme au atras la credința lor pe cel ce era mai mare în palatele împărătești, și de la acela și până la ceilalți fameni a intrat boala ereziei lui Arie, care prin firea lor erau lesnicioși spre primirea răului. Apoi și soția împăratului îndărătnicindu-se, s-a umplut de acea vătămare eretică. După aceea, la sfârșit, chiar împăratul se înșelă de socoteală ariană și s-a ridicat asupra Domnului Hristos, Stăpânul său; încât s-a împlinit cuvântul dumnezeiescului Ieremia: Păstorii au făcut păgânătate asupra Mea; deci, la arătare a poruncit ca să fie primită învățătura lui Arie și așa toți episcopii ca dânsul înțelegeau, iar pe cei ce nu se vor supune, să-i silească a o primi.

În acea mare furtună și tulburare, cârmacii bisericești (patriarhii) erau aceștia: Maxim al Ierusalimului (333-350), Alexandru al Constantinopolului (327-337), și acesta de care vorbim, adică Atanasie al Alexandriei (328-373), care deși era în surghiun, însă nu lăsase cârma bisericii, cu cuvântul și cu scrisul îndreptând dreapta credință. Iar Eusebiu al Nicomidiei, cu cei ce erau cu dânsul, pentru a sa rea credință, cu osârdie se nevoia ridicând război asupra celor dreptcredincioși, pentru că nu era acolo cineva ca să stea împotriva lui Arie; căci mulți dintre stăpânitori se alipiseră de dânsul, iar Atanasie era în surghiun.

Dar Atotînțeleptul Dumnezeu a risipit sfaturile lor, tăind răutatea și viața lui Arie, a cărui limbă hulitoare cu cât scotea cuvinte asupra dreptei credințe, cu atât mai mult cele dinăuntru s-au vărsat și zăcea ticălosul aruncat în locurile cele murdare; apoi, cu judecată dreaptă, limba cea neînfrânată a tăcut și vasul cel rău, plin de gunoiul vicleanului, după vrednicie s-a deșertat. Astfel, acel începător de eres lepădându-și sufletul și trupul pierind cu ticăloșie, Eusebiu și cei de o răutate cu dânsul au luat singuri toată osteneală pentru apărarea și lățirea eresului, având pe famenii împărătești ca pe niște mâini, care le ajutau foarte mult.

Și multă sârguința aveau, cum ar putea să astupe gura lui Atanasie, ca să nu învețe dreapta credință; însă Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, a înduplecat inima celui mai mare fiu al marelui împărat Constantin, care avea același nume de Constantin, și precum cu anii și cu întâietatea era cel mai mare dintre frați, așa și cu stăpânirea împărătească mai întâi, având stăpânirea cea de sus a Galiei (337-340).

Acela a eliberat pe Sfântul Atanasie din surghiun și l-a trimis la scaunul Alexandriei, cu scrierile acestea: „Biruitorul Constantin scrie Bisericii Alexandriei și poporului să se bucure; socotesc că nici unul nu este între voi, care să nu știe faptele marelui propovăduitor al dreptei credințe și învățătorul legii lui Dumnezeu, adică Atanasie, căruia nu de mult i s-a întâmplat ca să vină asupra lui război de obște de la vrăjmașii adevărului și cum i s-a poruncit să petreacă în Galia cu mine, ca să poată o vreme scăpa de nevoia ce se afla asupra capului lui, iar el n-a fost osândit cu totul la izgonire; dar i-au dat pace, nelăsând să vină asupră-i nimic din cele fără de voie, deși este răbdător cu adevărat ca nimeni altul, căci cu dumnezeiască râvna aprinzându-se, orice fel de greutate cu înlesnire putea suferi; chiar fericitul Constantin, tatăl nostru, voia să-l întoarcă degrabă la scaun, însă venind la sfârșitul vieții lui și neajungând ca să-și îndeplinească gândul pentru dânsul, mie, moștenitorul său, mi-a lăsat lucrul acesta, dându-mi desăvârșita poruncă pentru bărbatul acesta; deci, vă poruncesc ca acum, cu toată cinstea și cu luminate întimpinări, să-l primiți”.

Cu o scrisoare împărătească ca aceasta Sfântul Atanasie a ajuns la Alexandria și l-a primit cu bucurie soborul credincioșilor. Iar citi erau de credința cea arienească, adunându-se între dânșii, iarăși au ridicat asupra lui războaie și tulburări, iar pricinile clevetirii asupra sfântului le dădeau eusebienii, zicând că fără judecată soborului s-a întors la scaun și numai după voia sa a intrat în biserică; apoi cleveteau pe fericitul despre o mână moartă, ca și cum prin aceea ar face farmece și vrăji, fiind singuri ticăloșii cu adevărat vrăjitori și fermecători.

Iar mâna aceea ziceau că ar fi a lui Arsenie, un cleric, ca și cum cu un meșteșug oarecare al lui Atanasie ar fi fost mâna aceea tăiată; și aceasta au adus-o vrăjmașii la auzul împăratului Constanțiu, și cu osârdie îl rugau ca îndată să osândească pe Atanasie la veșnicul surghiun; însă împăratul a poruncit ca mai întâi să se facă cercetare pentru acesta: și, de se va afla Atanasie vinovat de păcatul ce s-a zis, atunci după lege să primească judecată.

A trimis pe un bărbat Arhelau, unul din casnicii săi, împreună cu Non, cârmuitorul din Fenicia, spre încredințată cercetare a lucrului acestuia. Aceia când au ajuns în Tir, unde aștepta Atanasie, au amânat cercetarea puțină vreme, până ce vor veni din Alexandria clevetitorii cei așteptați, care ziceau că acea fărădelege a lui Atanasie, adică tăierea mâinii lui Arsenie și farmecele, ei înșiși cu ochii lor le-au văzut; însă această amânare a cercetării s-a făcut prin dumnezeiasca rânduială, precum și sfârșitul va arăta.

Căci Dumnezeu de sus privind pe toți și izbăvind pe cel năpăstuit de cei ce îi făceau strâmbătate, a îndelungat vremea până ce Arsenie, despre care potrivnicii cleveteau asupra lui Atanasie, avea să fie în Tir; iar Arsenie acela era unul din clevetitorii Bisericii Alexandriei, citeț cu rânduiala, care făcând o fărădelege mare, avea să aibă judecată nemilostivă și pedeapsă, de care temându-se, a fugit, nefiind știut de nimeni multă vreme; iar viclenii potrivnici ai lui Atanasie, fiind isteți întru răutate și neașteptând ca Arsenie să se mai arate de rușine pentru păcatul cel făcut cu îndrăzneală, au spus că este a lui mâna cea moartă, iar pe Atanasie pretutindeni îl propovăduiau că a făcut o fărădelege urâtă; însă străbătând vestea prin toate părțile, cum că Atanasie pentru mâna cea tăiată a lui Arsenie suferă judecată, a auzit și acel Arsenie,care se ascundea în locuri neștiute; iar el, milostivindu-se spre părintele și făcătorul său de bine, apoi durându-l inima pentru adevărul cel ce cu nedreptate se biruia de minciună, a ieșit din locurile cele ascunse, în care se ascundea și, pe ascuns venind în Tir, lui Atanasie singur s-a arătat deosebit, căzând la sfintele lui picioare.

Deci, fericitul Atanasie bucurându-se de venirea lui, i-a poruncit ca să nu se arate înainte de judecată. Iar uriciunea potrivnicilor prea înrăutățită nu se alina, ci ei nu se săturau de mincinoase clevetiri asupra lui Atanasie, adăugind mai multă răutate și minciună; căci au momit ticăloșii eretici pe o femeie fără rușine, ca să zică despre Atanasie cum că el, găzduind la dânsa, a silit-o și a făcut fărădelege.

Deci, când judecătorii și clevetitorii au stat de față, s-a adus înăuntru femeia aceea plângând și jeluindu-se asupra lui Atanasie, pe care niciodată nu-l văzuse, nici nu știa ce fel este la chip; iar ea zicea: „L-am primit pe el în casa mea, pentru Dumnezeu, ca pe un bărbat cinstit și sfânt, dorind să dea casei mele binecuvântare și iată că cele rușinoase am primit de la dânsul; pentru că fiind miezul nopții, a venit la mine pe când dormeam și cu sila m-a batjocorit, nescoțându-mă nimeni din mâinile lui, căci toți cei din casa mea dormeau cu somn greu”.

Astfel, pe când ea fără rușine bârfea și clevetea, un prieten al lui Atanasie, anume Timotei, prezbiterul, stând cu dânsul dinafară de ușă și auzind clevetirea aceea, s-a pornit cu duhul și fără de veste intrând înăuntru, a stat înaintea clevetitoarei aceleia, ca și cum era Atanasie, și zicea către dânsa cu îndrăzneală: „Femeie, eu te-am silit întru această noapte, precum tu grăiești? Eu?”. Iar ea fără rușine a strigat către judecători, zicând: „Acesta este nelegiuitul, acesta este vrăjmașul curăției mele, acesta, iar nu altul este cel ce a găzduit la mine; care pentru facerea de bine a mea, cu batjocură mi-a răsplătit”.

Acestea auzindu-le judecătorii, au râs, iar potrivnicii s-au rușinat foarte mult, pentru că s-a descoperit minciuna lor și li s-a făcut rușine și ocară; deci toți mirându-se de acea nedreaptă clevetire, n-au socotit lui Atanasie acel păcat. Dar ce au făcut potrivnicii? Pe cea dintâi rușine vrând s-o acopere, cu a doua clevetire au început a mustra pe sfântul bărbat pentru farmece, și au adus la mijloc o mână moartă, lucru urât și de spaimă la vedere și cu acea mâna fără rușine arătau asupra sfântului, zicând: „Aceasta, o, Atanasie, te vădește pe tine, aceasta te prinde și te ține tare, ca să nu scapi de judecată; de aceasta nici cu cuvintele, nici cu meșteșugul, nici cu alt vicleșug nu vei putea să scapi. Știu toți pe Arsenie, căruia tu cu nedreptate și cu nemilostivire i-ai tăiat mâna aceasta. Deci, spune acum la ce lucru aveai trebuință de aceasta? Și pentru care pricină ai tăiat-o?”.

Iar el cu glas blând, precum se cădea unui bărbat următor lui Hristos, Domnul său, Celui judecat oarecând de iudei, Care nu s-a împotrivit nici nu a strigat, ci ca o oaie spre înjunghiere S-a dus, pe de o parte tăcând, iar pe de alta cu blândețe răspunzând, zicea: „Cine este dintre voi care știe pe Arsenie bine? Sau cine este ca să spună cu adeverire că această mână este a lui?”.

Deci, pe când mulți se sculau de pe scaunele lor și ziceau că știu bine pe Arsenie și că aceasta este mâna lui, îndată Atanasie luând perdeaua, a poruncit lui Arsenie ca să stea în mijloc. Deci, Arsenie a stat în mijlocul judecății aceleia viu și sănătos, având amândouă mâinile întregi. Iar fericitul căutând spre clevetitori, le-a zis: „Nu este acesta cel cunoscut tuturor alexandrinilor, nu este acesta Arsenie? Nu este acesta căruia voi ziceți că îi este mâna tăiată?”. Și a poruncit lui Arsenie ca mai întâi mâna dreaptă, apoi mâna stânga să-și întindă și Atanasie a strigat, ca și cum chemând pe cei ce erau departe de adevăr: „Iată, o! bărbaților și Arsenie, iată și mâinile lui care nicidecum nu au cunoscut tăiere; arătați voi pe Arsenie al vostru de-l aveți și spuneți a cui este acea mină tăiată, care pe voi singuri, ca pe cei ce ați făcut acea tăiere vă osândiți”.

Atunci toți s-au umplut de negrăită rușine și acoperindu-și fețele, au ieșit de la judecată și au rămas numai purtătorii de arme. Iar poporul cel plin de amăgire arienească, văzând pe episcopi și pe judecători ieșind cu mâhnire, a înconjurat pe Atanasie, dosădindu-l cu cuvinte aspre; numindu-l vrăjitor și fermecător mincinos și multe alte cuvinte scoțând asupra lui și ocărându-l și mâinile ridicându-le ca să-l sfâșie și să-l ucidă.

Și cu adevărat o făceau și aceea de nu i-ar fi îmblânzit Arhelau, omul cel împărătesc, și de n-ar fi răpit pe Atanasie din mijlocul lor. Arhelau, bun cu obiceiul, văzând nevinovăția lui Atanasie, cum și mulțimea învrăjbitorilor și răutatea lor cea neîmblânzită, l-a sfătuit ca, tăinuindu-se, să fugă și să se ascundă acolo, unde n-ar putea nimeni să-l afle. Deci, luând pe Atanasie, l-a scos afară din cetate, prin ieșiri ascunse, ferindu-se de poporul care se tulbură. Drept aceea, sfântul a fugit, iar judecătorii cei nedrepți în altă zi adunându-se iar fără Arhelau, omul cel împărătesc, au judecat pe dreptul Atanasie, ca pe un desfrânat, vrăjitor și fermecător. Și scriind pricinile osândirii acestuia, le-au împrăștiat pretutindeni, închizând cetățile și bisericile prin toate părțile; apoi au ridicat și au mâniat asupra lui și pe împăratul Constanțiu atât de mult, încât acesta făgăduia averi și cinste acelora care i-ar spune lui unde se află Atanasie, viu sau mort, și să-i aducă capul.

Iar el izgonindu-se, nu ca din hotarele stăpânirii grecești, ci ca din toată lumea, și tăinuindu-se într-o groapă adâncă, care altădată a fost fântâna și acum se pustiise, fiind fără apă și uscată, multă vreme a stat ascuns, neștiind nimeni despre dânsul, decât numai un iubitor de Dumnezeu care-l hrănea acolo. Apoi, începând unii a-l afla și a doua zi vrând să-l prindă, căci era urmărit pretutindeni cu multă sârguință, el prin dumnezeiasca purtare de grijă, ieșind noaptea din groapă s-a dus aiurea; apoi temându-se ca să nu-l afle și să-l prindă, s-a dus în locuri necunoscute.

Atunci împărățea la Apus cel mai mic frate, Constans, după moartea celui mai mare frate Constantin, care a fost ucis de ostași în Acvileea, lângă râul Alsa. Apoi fericitul Atanasie, mergând în Europa, la Iuliu, papă al Romei și de însuși împăratul Constans apropiindu-se, toate cele despre sine le-a spus cu deamănuntul.

În acea vreme a fost în Antiohia sinodul episcopilor Răsă-ritului, care se adunaseră pentru sfințirea bisericii pe care marele Constantin a început a o zidi și a săvârșit-o Constanțiu, fiul lui, iar atunci se făcea sfințirea; pentru care pricină s-au adunat acolo toți episcopii de la Răsărit, între care erau mulți arieni; aceia cu ajutorul împăratului, adunând vicleanul lor sobor, iarăși au judecat pe Sfântul Atanasie, care atunci era în Apus, și au trimis la papă Iuliu, în Roma, scrisori cu clevetiri asupra lui Atanasie și pornind pe papa ca să-l judece și el; iar la Alexandria, în locul lui Atanasie, mai întâi au ales pe Eusebiu din Emesa, bărbat învățat, dar acela n-a voit, știind ce fel de râvna are poporul Alexandriei pentru păstorul său Atanasie.

Apoi au pus în scaunul acela pe Grigorie din Capadocia, arian răucredincios, care neajungând în Alexandria, l-a întâmpinat Atanasie; pentru că papă Iuliu cercetând cu de-amănuntul clevetirile cele puse asupra lui Atanasie și cunoscând că sunt mincinoase, a lăsat pe Atanasie la scaunul lui, cu scrisorile sale, prin care amenința foarte tare pe cei care au îndrăznit a-l alunga. Deci a fost primit sfântul cu bucurie mare de credincioșii Alexandriei.

Potrivnicii înștiințându-se despre aceea, fiindcă acum murise povățuitorul lor, Eusebiu al Nicomidiei, s-au tulburat foarte și îndată au îndemnat pe împărat să trimită oaste cu Grigorie din Capadocia, ca să-l pună în scaun. Deci împăratul a trimis cu acel eretic Grigorie, ales de eretici, pe un voievod anume Sirian, și mulțime de soldați înarmați, poruncindu-i să omoare pe Atanasie, iar lui Grigorie să-i dea episcopia.

Pe când în soborniceasca biserică din Alexandria se săvârșea slujba cea de toată noaptea, fiind praznic și tot credinciosul popor cu păstorul său Atanasie priveghea în biserică, cântând, a venit Sirian voievodul, cu ostași înarmați ca la război; și înconjurând biserica, a cruțat pe popor, vrând numai pe Atanasie a-l căuta spre ucidere, dar Dumnezeu acoperindu-l, s-a tăinuit de popor și a ieșit din biserică; a scăpat ca peștele din mijlocul mrejei și s-a întors iarăși la Roma. Iar răucredinciosul Grigorie, luând scaunul Alexandriei ca un răpitor, s-a făcut tulburare cumplită în popor, care a ars o biserică ce se numea a lui Dionisie.

Sfântul Atanasie a petrecut în Roma trei ani, cinstindu-se foarte mult de împărat și de către papa Iuliu. Și acolo avea prieten pe Sfântul Pavel, arhiepiscopul Constantinopolului, care la fel era izgonit de pe scaun de către păgâni. Apoi, prin sfatul împăraților Constanțiu și Constans, s-a făcut sobor de către episcoii Răsăritului și ai Apusului în Sardica (Sofia, anul 343), despre mărturisirea credinței, cum și despre Atanasie și Pavel; și erau acolo episcopi din Apus mai mult de trei sute, iar din Răsărit mai mulți de șapte zeci, între care se afla și cel mai înainte pomenit, adică Ishiran, care în acea vreme era episcop al Mariotului.

Drept aceea, episcopii care se adunaseră din Asia, nici nu voiau să se vadă cu cei din Apus, până nu vor goni din soborul lor pe Atanasie și pe Pavel iar cei din Apus nici nu voiau să audă de cuvintele lor. Deci, s-au dus îndată cei din Răsărit în țara lor; dar ajungând la Filipopol, cetatea Traciei, acolo adunând soborul lor, sau mai bine zis vicleana adunare, au dat anatemii pe față cuvântul „deoființă”. O, răbdarea Ta, Hristoase, Împărate! Adică au blestemat mărturisirea celor ce zic că Fiul este deoființă cu Tatăl. Apoi acea păgânătate a lor au trimis-o pretutindeni, celor care erau sub ascultarea lor.

Despre acestea înștiințându-se sfinții părinți, care erau în Sardica, mai întâi au dat anatemei acel sobor ereticesc și de Dumnezeu hulitor, cum și rău slăvitoarea lor mărturisire; apoi pe clevetitorii lui Atanasie i-au scos din treptele lor, iar hotărârea sfintei credințe făcută în Niceea întărind-o mai bine, au propovăduit pe Dumnezeu Fiul, că este deoființă cu Dumnezeu Tatăl, în putere și în dumnezeire.

După toate acestea, Constans, împăratul Apusului, prin scrisorile sale, a rugat pe fratele său Constanțiu, împăratul Răsăritului, ca să poruncească lui Atanasie și Pavel să se întoarcă la scaunele lor. Iar Constanțiu neprimind întoarcerea lor, împăratul Constans i-a scris înapoi cu cuvinte mai aspre, zicând: „De nu mă vei asculta de voie, atunci chiar și nevrând tu, voi pune pe fiecare dintr-înșii în scaunul lor, pentru că cu putere și cu arme voi veni asupra ta”.

Atunci împăratul Constanțiu, temându-se de îngrozirea fratelui său, a primit pe Sfântul Pavel, care venise mai înainte, și la scaunul său cu cinste l-a trimis; iar pe Sfântul Atanasie cu scrisorile sale, l-a chemat la sine de la Roma, și vorbind cu dânsul, l-a văzut că este bărbat foarte înțelept și de Dumnezeu insuflat și s-a mirat de înțelepciunea lui cea mare; apoi a făcut multă cinste, întorcându-l la scaunul lui cu slavă, și chiar el însuși l-a petrecut și a scris către poporul Alexandriei și către toți episcopii și boierii care erau în Egipt, către Nestorie, Augustalie și către stăpânitorii care erau în Tebaida și în Libia, ca să primească pe Atanasie cu multă cinste și cucernicie.

Fericitul întărindu-se cu acele scrisori împărătești, s-a dus prin Siria, prin Palestina și apoi în Sfânta Cetate a Ierusalimului, unde a fost primit cu dragoste de Preasfințitul Maxim Mărturisitorul, episcopul Ierusalimului; și și-au spus unul altuia primejdiile și ispitele care le-au pătimit pentru Hristos; apoi prea sfințitul patriarh, chemând pe episcopii Răsăritului, aceia care de frica arienilor s-au învoit la alungarea lui Atanasie, i-a făcut prieteni cu Atanasie și care i-au dat lui vrednica cinste; iar el cu bucurie le-a iertat toate greșelile.

A venit apoi în Alexandria, la scaunul său, cu multă cinstire, întâmpinându-l tot poporul cu negrăită bucurie; și adunându-se toți episcopii și boierii, la primirea lui, l-au dus înăuntru cu cinste. Aceasta a fost a treia izgonire a Sfântului Atanasie, după celelalte două și astfel a fost întoarcerea lui la scaun.

După nenumărate osteneli și dureri, răsuflând puțin, apoi socotind că cealaltă viață a să o va petrece în odihnă, s-au ridicat asupra lui iarăși învăluirile primejdiilor cumplite; căci, când păgânul Magnențiu, voievodul oștilor Romei, s-au sfătuit cu cei de un gând ai săi și au ucis pe dreptcredinciosul împărat Constans, stăpânul său (anul 350), atunci arienii au ridicat iarăși cornul lor și au pornit război cumplit asupra Bisericii lui Hristos. Deci, iarăși au început asupra lui Atanasie a porni bântuielile, prigonirile și răutatea cea veche; iarăși au ieșit împărăteștile porunci și îngrozirile lui Atanasie, înfricoșările pe uscat și pe mare. Pentru că cel mai sus pomenit Grigorie din Capadocia, care mai înainte se alesese de arieni la scaun în locul lui Atanasie, venind în Alexandria, a cutremurat Egiptul, a mișcat Palestina și a umplut tot Răsăritul de tulburări; apoi au fost alungați luminătorii lumii de la scaunele lor: Sfântul Maxim din Ierusalim și Sfântul Pavel din Constantinopol.

În Alexandria, cele ce s-au făcut, singur Sfântul Atanasie le spune astfel: „Au venit unii din Alexandria, căutând să ne ucidă și cele de acum au fost mai amare decât cele dintâi; pentru că oastea a înconjurat biserica deodată și, în loc de rugăciuni, erau strigări, răcnete și tulburări”; acestea au fost în sfintele 40 de zile.

Apoi, intrând Grigorie din Capadocia, pe care-l trimiseseră macedonienii și arienii și-a împlinit răutatea cu care se deprinsese de la cei ce l-au trimis; pentru că după săptămână Sfintelor Paști, fecioarele erau aruncate în închisori, episcopii erau legați și purtați de ostași, casele sărmanilor și ale văduvelor se jefuiau și se făcea în cetate război desăvârșit: creștinii ieșeau noaptea din cetate, bisericile se pecetluiau și clericii se primejduiau pentru frații lor; toate acestea erau cu adevărat cumplite, dar după aceea, s-au făcut altele și mai cumplite.

Pentru că, după sfintele 50 de zile, poporul postind, a ieșit la mormântul Sfântului Mucenic Petru, ca să se roage, căci toți fugeau de Grigorie și de împărtășirea lui. Deci, înștiințându-se prea vicleanul acela despre aceasta, a îndemnat asupra lor pe generalul Sebastian, care era maniheu cu credința; iar el cu mulțime de ostași, purtând săbii, arce și săgeți, s-a repezit în biserică, năvălind asupra poporului; dar a găsit puțini rugându-se, căci cei mai mulți se duseseră, fiindcă se întârziase vremea.

Iar celor ce erau în biserică, acelora le-a făcut mai cumplită muncire: că aprinzând un foc mare și punând pe fecioare lângă foc, le silea să mărturisească că sunt de credința lui Arie și după ce n-a putut să le silească pe acestea, căci le-a văzut cu totul nebăgătoare de seamă de foc și de îngroziri - și fiind nebiruite în dreapta lor credință, le-a dezbrăcat; apoi a poruncit să le bată fără cruțare, iar fețele lor le-au zdrobit cu rănile, încât după multă vreme, abia au putut fi cunoscute de ai lor. Iar pe niște bărbați, 40 la număr, i-a chinuit cu o chinuire nouă, pentru că, tăind toiege de finic, cu ghimpi ascuțiți, le-a jupuit spatele; așa încât trupurile unora le tăiau cu ghimpii cei înfipți, iar alții nesuferind durerile, au murit de răni. Apoi pe toate fecioarele, mai ales pe cele ce le-au chinuit, le-au trimis la surghiun în marele Oasim, iar trupurile cele moarte ale ucișilor creștini drept-credincioși n-au lăsat să le ia ai lor, ci ostașii le-au ascuns într-un loc, socotind în acest chip să se ascundă sălbăticia lor atât de mare. Așa au făcut cei înșelați cu mintea și nebuni; iar cei drept-credincioși bucurându-se de pătimitorii lor și de mărturisirea lor cea tare, dar tânguindu-se de trupurile lor cele neștiute, s-a vădit mai mult păgânătatea și sălbăticia chinuitorilor.

După aceasta au trimis în surghiun pe episcopii din Egipt și din Libia: pe Amonie, Mon, Gaie, Filon, Ermi, Paulin, Psinosir, Nilamon, Agaton, Agamfon, Marcu și alt Amonie și Marcu, Dracontie, Adelfie, Agatinodor; iar pe preoții Ierax, Dioscor și alții, atât de mult îi chinuiau cu amar, încât unii au murit pe drumuri, alții în surghiun. Deci, au osândit la veșnic surghiun mai mult de 30 de episcopi; - căci sârguința lor era ca a lui Ahab, de ar fi putut din tot pământul să scoată și să piardă adevărul. Scriind acestea însuși marele Atanasie singur, a înștiințat despre fugirea sa; iar celelalte le va spune povestirea care va urma.

Constanțiu împăratul, după moartea fratelui său, împăratul Constans, biruind pe Magnențiu, stăpânea Răsăritul și Apusul; și precum în Răsărit așa și în Apus răspândea erezia arienească, silind pe episcopii apuseni, în toate chipurile, pe unii cu frica, iar pe alții cu îmbunări, cu daruri și cu alte înșelăciuni, spre a se învoi cu erezia lui Arie și să fie părtași la credința lor cea rea. Apoi a poruncit ca să se adune sobor în Mediolan, cetatea Italiei, pentru alungarea lui Atanasie, pentru că așa credeau, că se va întări erezia, când Atanasie va fi cu totul lepădat și pierdut dintre cei vii.

Drept aceea, mulți au ajuns la un gând cu împăratul, unii de frică, alții de cinstea împărătească fiind atrași; iar cei ce erau tari în dreapta credință, s-au ferit de soborul acelora; unul ca acela era Eusebiu, episcopul Vercellaei, Dionisie al Mediolanului, Rodan al Tolosaei, Paulin al Treverului și Lucifer al Calavritei; aceștia n-au iscălit alungarea lui Atanasie, socotind că aceasta este lepădarea dreptei credințe. Pentru aceasta ei au fost trimiși la Arimini, în surghiun; iar toți ceilalți episcopi s-au adunat în Mediolan (355) și au judecat pe Atanasie ca să fie alungat.

Nu este cu necuviință ca să povestim aici despre neiscălirea lui Eusebiu și Dionisie, la soborul cel nedrept. Adunându-se în Mediolan vreo 30 de episcopi și neașteptând să vie alți drept- credincioși, au alcătuit singuri soborul, iscălindu-și numele lor, iar Dionisie al Mediolanului, care nu era de mult ridicat la rânduiala episcopiei, și tânăr fiind de ani, a fost silit ca să iscălească la acel sobor pentru că s-a rușinat de episcopii cei vechi și cinstiți, de aceea a iscălit împreună cu dânșii. După aceasta, dreptcredinciosul Eusebiu al Vercelaei, bătrân de ani, a venit în Mediolan - după ce se săvârșise acel sinod numai cu iscăliturile acelora - și-l întrebă pe Dionisie: „Ce se face în acest sinod?”. Iar Dionisie spunând că acum s-a săvârșit nedreapta judecată asupra lui Atanasie, a mărturisit cu multă jale și căință greșeala să, că fiind înșelat, a iscălit alungarea lui Atanasie; deci, l-a mustrat pentru aceasta fericitul Eusebiu, ca un părinte pe fiu, căci Dionisie îl avea pe Eusebiu ca părinte duhovnicesc, întâi pentru bătrânețile lui și al doilea pentru că era de mai mulți ani episcop al Vercelaei și era mai presus decât al Mediolanului.

Însă văzând Eusebiu pocăința lui Dionisie, nu-l lăsa să se mâhnească și zicea: „Eu știu ce să fac pentru ca să se șteargă numele tău din mijlocul lor”. Atunci, înștiințându-se episcopii arieni de venirea lui Eusebiu, l-au chemat în adunarea lor și i-au arătat judecata cea alcătuită despre lepădarea lui Atanasie cu iscăliturile lor; deci, ei voiau, ca și el să-și pună numele acolo, iar Eusebiu făcându-se ca și cum s-ar învoi și ar iscăli la soborul lor, a luat hârtia și citea numele episcopilor care se iscăliseră, și ajungând la numele lui Dionisie, a strigat că și cum se mâhnise, zicând: „Unde voi pune eu numele meu, sub Dionisie? Nicidecum Dionisie mai sus decât mine să fie! Voi ziceți că Fiul lui Dumnezeu nu poate să fie asemenea cu Dumnezeu Tatăl, atunci de ce ați cinstit pe fiul meu mai mult decât pe mine?”.

Deci, nu voia să se iscălească până ce numele lui Dionisie nu se va șterge din locul cel mai de sus. Deci episcopii arieni dorind foarte mult să aibă iscălitura lui Eusebiu și vrând ca să-l mângâie, au poruncit ca să fie șters numele lui Dionisie. Și chiar Dionisie și-a șters numele de pe hârtie, cu mâna sa, ca și cum locul cel mai de sus l-ar da bătrânului Eusebiu al Vercelaei, iar el să se iscălească sub dânsul.

Fiind șters numele lui Dionisie, încât nici urmă de literă nu se mai vedea, fericitul Eusebiu s-a lepădat de învoirea cea prefăcută a soborului lor și a mărturisit adevărul, râzând de arieni și zicând: „Nici eu nu mă voi întina cu fărădelegile voastre, nici pe fiul meu Dionisie nu-l voi lăsa să fie părtaș la răutatea voastră, că nu este cu dreptate a iscăli judecată nedreaptă, spre alungarea nevi-novatului arhiereu, oprind aceasta legea lui Dumnezeu și bisericeasca pravilă. Deci, să vă fie tuturor în știre că Eusebiu și Dionisie nu vor mai iscăli judecata voastră cea plină de răutate și de fărădelege. Și mulțumim lui Dumnezeu, care a izbăvit pe Dionisie din cursa voastră, și care ne-a dat o pricepere ca aceasta, ca numele lui care era scris rău, în mijlocul numelor voastre, să fie șters”.

Văzând arienii cum au râs de ei Eusebiu și Dionisie, și ca să le facă rău, au pus mâna pe ei și, ocărându-i, i-au trimis în surghiun pe amândoi; și atâta rău i-au făcut în surghiun fericitului Eusebiu, încât a murit mucenicește. Auzind Sfântul Atanasie de toate acestea și cum că ostașii eparhului cu porunca împărătească vin ca să-l prindă, el, înștiințându-se printr-o arătare dumnezeiască, a ieșit din episcopie în miezul nopții și s-a ascuns la o oarecare fecioară îmbunătățită, care era sfințită lui Dumnezeu și adevărată roabă a lui Hristos.

Deci, s-a tăinuit până la sfârșitul împăratului Constanțiu și nu știa nimeni de dânsul decât numai Dumnezeu și acea sfântă fecioară, iar cărțile ce-i trebuiau lui împrumutându-le de la alții i le aducea ea, despre care unii spun că ar fi fost Sfânta Sinclitichia. Acolo petrecând sfântul, a scris multe scrisori contra ereticilor. Iar poporul Alexandriei căuta pe Sfântul Atanasie, păstorul lor, bătând pretutindeni locurile, pentru că se mâhneau de dânsul și cu atâta nevoință îl căutau, încât fiecare și-ar fi pus sufletul pentru a-l afla.

Sfânta Biserică era cuprinsă de multă tânguire, pentru că eresul lui Arie se întărise nu numai la Răsărit, ci și la Apus. Deci, cu împărăteasca poruncă în Italia și în tot Apusul episcopii erau izgoniți de pe scaunele lor, adică aceia care nu au voit să iscălească cum că Fiul nu este deoființă cu Tatăl. În acea vreme a fost izgonit și cel între sfinți Liberiu, care luase scaunul Romei, după fericitul Iuliu, moștenitorul Sfântului Silvestru, pentru dreaptă credință; iar în locul lui s-a ridicat dintre eretici unul oarecare Felix.

Astfel, o vreme îndelungată strîmtorîndu-se și chinuindu-se pretutindeni Sfânta Biserică de către eretici, a sosit sfârșitul împăratului Constanțiu, care fiind între Capadocia și Cilicia, în locul ce se numea izvoarele Mopsiei, acolo s-a lipsit de viață și de împărăție. La fel a ajuns judecata lui Dumnezeu și pe Grigore, acel mincinos episcop al Alexandriei, pus de eretici, și a pierit ticălosul cu mare vâlvă, fiind ucis de poporul elinesc, făcându-se tulburare pentru un loc oarecare elinesc, care era în Alexandria, și pe care el a vrut să-l ia.

Venind la împărăție Iulian, după Constanțiu, și toate rânduielile și legile lui Constanțiu sîrguindu-se să le răstoarne și scăpând de izgonire pe toți, s-a înștiințat despre aceasta Atanasie, care se temea că nu și pe Iulian să-l înșele arienii cu păgânătatea lor; pentru că încă nu se arătase depărtarea lui Iulian și cea desăvârșită lepădare a lui Hristos. Deci, fiind noapte, a ieșit Sfântul Atanasie din casa fecioarei, în care se ascunsese, și s-a dus în mijlocul Bisericii Alexandriei. Atunci mare bucurie s-a pricinuit celor dreptcredincioși, căci s-au adunat de pretutindeni ca să-l vadă, clericii și cetățenii, iar tot poporul privea la dânsul cu mulțumire și cu dragoste îl cuprindea. Apoi, prin venirea lui, umplându-se de îndrăzneală, îndată pe toți arienii i-au izgonit din Alexandria; iar cetatea s-a încredințat lui Atanasie, păstorul și învățătorul lor.

După aceasta, Iulian cel fără de lege, care mai înainte în taină s-a lepădat de Hristos, acum s-a arătat pe față, pentru că întărindu-se la împărăție, s-a lepădat de Hristos și înaintea tuturor a hulit sfântul Lui nume, apoi s-a închinat idolilor, și deschizând pretutindeni templele, a poruncit să se aducă jertfe necurate zeilor; atunci erau pretutindeni temple și fum, ardere de animale și sânge.

Pentru care lucru fiind mustrat de stâlpii cei mari și învățătorii bisericești, a ridicat asupra Bisericii cumplită prigonire, iar la început asupra Sfântului Atanasie, pentru că Iulian sfătuindu-se cu cei de un gând cu sine și întrebând pe înțelepții vrăjitori, fermecătorii și descântătorii lui, cum le-ar fi cu putință ca să piardă lumea creștinătatea, s-a hotărât de toți că Atanasie să fie ridicat și pierdut de pe pământ. Pentru că ei ziceau: „De se va dărâma temelia, apoi cu înlesnire și cealaltă parte a credinței creștinești se va risipi”.

De aceea, s-a făcut iarăși judecată nedreaptă asupra lui Atanasie, iarăși s-a trimis oaste în Alexandria, iarăși s-a tulburat cetatea și era înconjurată Biserica de mâna celor înarmați, iar pe Atanasie îl căutau spre ucidere. Atunci sfântul iarăși acoperindu-se de Dumnezeu și trecând prin mijlocul lor, a scăpat din mâinile celor ce-l căutau; apoi noaptea s-a dus la râul Nil și urcându-se într-o corabie ce mergea în Tebaida, l-au ajuns tovarășii lui și cu lacrimi îi ziceau: „Unde te duci iarăși de la noi, părinte? Cui ne lași pe noi, ca pe niște oi ce n-au păstor?”. Iar sfântul a răspuns către dânșii: „Nu plângeți, fiilor, căci această tulburare pe care o vedem degrabă va înceta”. Acestea zicându-le, s-a dus în calea sa.

Atunci venea degrabă în urma lui un voievod, căruia i se poruncise de tiranul că unde va ajunge pe Atanasie, acolo să-l ucidă. Unul din cei ce erau cu Atanasie văzând de departe pe voievodul acela în urma lor, plutind cu corabia, și cunoscându-l bine, îndemna pe vâslașii săi să vâslească repede, ca să scape de cei ce-i prigoneau. Iar Sfântul Atanasie așteptând puțin și cunoscând ceea ce era să fie, a poruncit vâslașilor să întoarcă corabia iarăși spre Alexandria. Dar ei îndoindu-se, le-a poruncit din nou să îndrăz-nească; deci, întorcând cârmă și corabia drept spre Alexandria, plu-tea în preajma prigonitorilor. Și când voievodul era aproape, barbarii având ochii întunecați ca o ceață, nu vedeau și pluteau alături. Iar Atanasie întrebă: „Pe cine căutați?”. Ei răspunseră: „Pe Atanasie căutăm; nu l-ați văzut pe el undeva?”. Iar el le-a zis: „Puțin mai înainte de voi a apucat plutind cu o corabie, și părea că fuge de un prigonitor al lui; goniți și-l veți ajunge”. Și așa sfântul a scăpat din mâinile ucigașilor și intrând în Alexandria, pe toți credincioșii i-a umplut de bucurie, însă s-a ascuns până la moartea lui Iulian.

Pierind degrabă acel împărat urât de Dumnezeu, a venit după dânsul Iovian (363-364), creștin dreptcredincios; și atunci Sfântul Atanasie fără temere a șezut pe scaunul său, cârmuind Biserica. Dar și Iovian la împărăție n-a zăbovit, pentru că numai șapte luni împărățind, a murit în Galatia și s-a suit pe tron Valens (364-378), care era vătămat cu păgânătatea, deci au început iarăși primejdiile asupra Bisericii. Pentru că acel răucredincios împărat, luând stăpânirea, nu se îngrijea pentru pacea cea de obște, nici de rânduiala oștilor, nici de biruirea vrăjmașilor, ci îndată a început a se sârgui cum ar înmulți și ar întări eresul arian; deci, gonea pe arhiereii cei credincioși de pe scaunele lor, cei care nu se învoiau cu păgânătatea lui.

Atunci a izgonit mai întâi pe Sfântul Meletie, arhiepiscopul Antiohiei, apoi și pe acest mare între pătimitori, adică pe Atanasie, căuta să-l prindă. Deci, când acel război, care prigonea și surpă Biserica lui Hristos pretutindeni, a venit în Alexandria și cu porunca eparhului voiau să prindă pe Sfântul Atanasie, fericitul acesta a ieșit în taină din cetate și ascunzându-se într-un mormânt, 4 luni a șezut acolo, neștiind nimeni despre dânsul; atunci toată Alexandria mîhnindu-se și tânguindu-se după Sfântul Atanasie, s-a umplut de multă tulburare de aceasta; căci cu atât de multe și atât de mari necazuri creștinii erau necăjiți de împărații lor, încât ei voiau să ridice armele ca să pornească război.

Înștiințându-se de aceasta împăratul și temându-se de a lor îndrăzneală și de războiul cel dintre dânșii, a poruncit, chiar și nevrând, că Atanasie să-și aibă fără frică scaunul său. Astfel bătrânul Atanasie, bătrânul ostaș al lui Hristos, după ostenelile cele lungi și după nevoințele cele multe pentru dreapta credință și după atâtea izgoniri, acum viețuind puțină vreme în liniște și pace pe scaunul său, s-a odihnit întru Domnul și s-a dus către părinții săi, către patriarhi, către prooroci, către apostoli, către mucenici și către mărturisitori; căci s-a nevoit ca ei pe pământ.

El a fost episcop 46 de ani și a lăsat după sine moștenitor al scaunului pe fericitul Petru, prietenul său și părtașul tuturor primejdiilor sale. Iar el s-a dus ca să ia luminatele cununi și negrăitele răsplătiri ale bunătăților de la Hristos, Domnul său, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine slavă și stăpânire și cinste și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

NOTĂ. În această viață a Sfântului Atanasie se pomenește de Ision, care a continuat eresul lui Meletie. De aceea, trebuie să se știe cine era acel Meletie. Că nu cineva să-l socotească că este Meletie, patriarhul Antiohiei (360-381), care a fost dreptcredincios și sfânt. Căci Sfântul Meletie, patriarhul Antiohiei, cu mulți ani mai pe urmă a fost după acel eretic Meletie, care a fost episcop la Licopolis, în Egipt, și în vremea prigonirii a jertfit idolilor. Pentru aceasta a fost scos mai pe urmă de Sfântul Petru, arhiepiscopul Alexandriei din rânduiala sa, pentru că el, alcătuind dogme potrivnice credinței celei drepte, pe mulți i-a atras după sine. Ucenicii lui, în loc de creștini, se numeau „meletieni”, căci ereticul Meletie cu ucenicii săi ajuta arienilor. Pentru acel Meletie scrie Socrate Scolasticul, în cartea I, cap. III.

În această zi, împreună cu Sfântul Atanasie se cinstește și pomenirea celui între sfinți, părintele nostru Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, a cărui viață se va povesti la 9 iunie.

Canon de rugăciune către Sfântul Ierarh Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei 18 Ianuarie

Canon de rugăciune către Sfântul Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei 18 Ianuarie

Viaţa Sfântului Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei

Viața Sfântului Antonie cel Mare

Cinstirea lanțului Sfântului Apostol Petru

Canon de rugăciune către Sfântul Apostol Petru la Sărbătoarea Cinstirii lanţului Sfântul Apostol Petru 16/01

Viața Sfântului Cuvios Pavel Tebeul

Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Pavel Tebeul 15 Ianuarie

Viața Sfinților Cuvioși Mucenici din Sinai și Rait

Canon de rugăciune către Sfinţii Cuvioşi Mucenici din Sinai şi Rait 14 Ianuarie

Acatistul Sfintei Nina, cea întocmai cu Apostolii şi luminătoarea Georgiei 14/01

Viața Sfintei Nina cea întocmai cu Apostolii și luminătoarea Georgie

Acatistul Sfântului Cuvios Maxim Kavsokalivitul 13 Ianuarie

Condacul 1

Ca rod al lacrimilor părinţilor tăi ai fost dat Cuvioase, cel ce mai apoi cu lacrimile tale ţi-ai agonisit mărgăritarele virtuţilor, iar noi înfricoşându-ne de înălţimea vieţuirii tale, neavând lacrimi de umilinţă, aducem Domnului picăturile cântărilor de: Aliluia!

Icosul 1

Din pruncie ţi-ai purtat gândul pe cărările faptelor celor bune, mângâind pe cei săraci după putere; cu adevărat, pe cei goi ai îmbrăcat şi pe cei flămânzi ai hrănit, iar Cel Bogat în milostivire ţi-a dat ţie veşmânt luminat al sufletului şi te-a hrănit cu pâinea rugăciunii, făcând bucurie îngerilor care te lăudau aşa:
Bucură-te, suflet curat întru care a rodit sămânţa Cuvântului;
Bucură-te, soare mult luminos al înţelepciunii dumnezeieşti;
Bucură-te, crin plin de mireasma smeritei cugetări;
Bucură-te, acoperământul milostivirii celor lipsiţi;
Bucură-te, grădină plină de roadele virtuţilor;
Bucură-te, vas curăţit în lacrimile pocăinţei;
Bucură-te, râu pururea curgător al Înţelepciunii;
Bucură-te, carte sfinţită a tainelor Adevărului;
Bucură-te, înger în trup îmbrăcat în veşmântul Luminii;
Bucură-te, mireasmă nepământească a înţelepciunii;
Bucură-te, corabie călătoare spre limanul vieţii veşnice;
Bucură-te, pâine înţelegătoare gătită în cuptorul smereniei;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, sălaşul cel minunat al tainelor Duhului!

Condacul 2

Părinţii tăi voiau a se îndulci de strălucirea vieţii tale curate până la apusul vieţii lor şi te-au strâmtorat cu legătura căsătoriei, dar tu fugind de vieţuirea cea lumească, ai cântat Domnului : Aliluia!

Icosul 2

Lângă un cinstit bătrân ai aflat odihnă sufletului tău şi luând jugul vieţuirii călugăreşti, inimile tuturor ai odihnit cu lucrarea virtuţilor tale, de care noi fiind străini, numai te mărim pe tine aşa:
Bucură-te, că haina sufletului ţi-ai spălat în râul pocăinţei;
Bucură-te, căci cu privegherea neîncetată ai strălucit ca un luceafăr;
Bucură-te, că te-ai depărtat de toată cugetarea pământească;
Bucură-te, că rugăciunea ţi-ai pecetluit cu suspinurile umilinţei;
Bucură-te, că pe Cel Nevăzut L-ai văzut în oglinda inimii;
Bucură-te, că nu te-ai înspăimântat de mulţimea ispitelor vrăjmaşilor;
Bucură-te, căci ca un cerb ai alergat la izvorul faptelor bune;
Bucură-te, că nu ai aflat odihnă decât în rugăciunea neîncetată;
Bucură-te, că somnul ai lepădat în aşteptarea Stăpânului tuturor;
Bucură-te, că ai rămas neclintit pe piatra smeritei cugetări;
Bucură-te, că de icoana înţelepciunii dumnezeieşti foarte te-ai minunat;
Bucură-te, căci cu blândeţea ta ai îndulcit inimile cele necăjite;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, sălaşul cel minunat al tainelor Duhului!

Condacul 3

Ca un cerb însetat de izvorul minunilor ai alergat către biserica Născătoarei de Dumnezeu şi te-ai îndulcit din destul din picăturile rugăciunilor Celei pline de har, strigând Domnului: Aliluia!

Icosul 3

Pentru dragostea lui Hristos asemenea unui nebun te-ai făcut în ochii oamenilor, ascunzând cu iscusinţă toată fapta cea bună, însă îngerii cu evlavie te lăudau pe tine aşa:
Bucură-te, căci cu sărăcia cea desăvârşită te-ai logodit;
Bucură-te, că întru rugăciuni neîncetate ai slujit Maicii Domnului;
Bucură-te, căci pe calea sfinţeniei ai mers cu sârguinţă;
Bucură-te, căci nu ai căzut în cursele slavei deşarte;
Bucură-te, pom mult roditor de darurile înţelepciunii;
Bucură-te, că prin sărutarea icoanei darul rugăciunii neîncetate ai luat;
Bucură-te, că pentru Hristos ai pribegit, ca să moşteneşti patria cerească;
Bucură-te, că întru lipsă te bucurai de bogăţia harului;
Bucură-te, că fapta bună ţi-ai ascuns sub coiful nebuniei;
Bucură-te, că ai flămânzit pentru Pâinea cerească;
Bucură-te, că ai însetat pentru Izvorul vieţii ;
Bucură-te, că ridici durerile celor necăjiţi;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, sălaşul cel minunat al tainelor Duhului!

Condacul 4

Inima ta era ca un izvor bogat din care curgeau picăturile rugăciunii lui Iisus, obrajii îţi erau brăzdaţi de lacrimi, iar mintea ca un nor picura cântări de: Aliluia!

Icosul 4

În curtea bisericii Născătoarei de Dumnezeu din Vlaherne îţi petreceai nopţile în neîncetate rugăciuni şi tânguiri, foarte dorind a petrece viaţa cea veşnică în curţile Domnului şi a auzi glasuri îngereşti, care acum te măresc pe tine aşa:
Bucură-te, că ai urmat întru totul Celui Smerit;
Bucură-te, că cerul ţi-a slujit ca acoperământ;
Bucură-te, că frigul nu te-a oprit de la alergarea credinţei;
Bucură-te, că arşiţa te-a înflăcărat şi mai mult spre dorirea celor cereşti;
Bucură-te, căci ploaia darului dumnezeiesc peste tine a strălucit;
Bucură-te, că ai minunat cetele îngereşti cu înfrânarea;
Bucură-te, că ai izgonit din inima ta orice dorire pământească;
Bucură-te, căci te-ai întraripat cu dorul serafimilor;
Bucură-te, că valurile ispitelor te-au dus mai spre limanul Cuvântului;
Bucură-te, că întru tine au înflorit crinii multor virtuţi;
Bucură-te, că la înălţimi dumnezeieşti te-ai suit;
Bucură-te, că petreci întru lumina cea neapusă cu îngerii;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, sălaşul cel minunat al tainelor Duhului!

Condacul 5

Chemarea tainică a muntelui Athos a răpit mintea ta din pustiul lumii la nevoinţele cele mai presus de minte, ce sunt încununate de cântări îngereşti de: Aliluia!

Icosul 5

În mijlocul fraţilor din muntele Athosului petreceai ca într-o pustie, nimic neabătând mintea ta de la rugăciunea neîncetată a lui Iisus, de ale cărei roade noi fiind lipsiţi, îţi aducem numai smerite laude ca acestea :
Bucură-te, că pe scara smereniei ai urcat grabnic;
Bucură-te, că ai fost rânduit a cânta la slujbe;
Bucură-te, că de umilinţa ta toţi s-au minunat;
Bucură-te, inimă rănită cu săgeata dumnezeiescului dor;
Bucură-te, căci din psalmi ţi-ai împletit cuvinte de întărire;
Bucură-te, cămară pururea luminată a privegherii;
Bucură-te, munte prea înalt al înfrânării;
Bucură-te, căci cu dorul Treimii te-ai înălţat spre cele nevăzute;
Bucură-te, că prin smerenie aflat-ai îndrăzneală înaintea Domnului ;
Bucură-te, că ai plinit toată măsura faptelor bune;
Bucură-te, căci ca două râuri nesecate erau ochii tăi;
Bucură-te, căci sufletul îţi scăldai în baia pocăinţei;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, sălaşul cel minunat al tainelor Duhului!

Condacul 6

Deasupra Athonului te-ai suit, urmând întru totul porunca Maicii Domnului şi întru rugăciuni stăruitoare ai aşteptat revărsarea darului făgăduit, mărind pe Ziditorul în cântări de: Aliluia!

Icosul 6

Cu îngrozirile multor ispite căutau diavolii să te coboare de deasupra Athonului, dar tu rămânând ca o stâncă neclintită în faţa primejdiilor, te-ai învrednicit de vederea Celei fără prihană şi a Fiului Ei, îngerii punând pe capul tău cununi de cântări ca acestea:
Bucură-te, că ai biruit pe vrăjmaşul omenirii;
Bucură-te, moştenitorul darului rugăciunii neîncetate;
Bucură-te, că ai fost sfinţit luminător al lumii;
Bucură-te, că glasul Maicii Domnului a vădit sfinţenia ta;
Bucură-te, că ai odihnit în inima ta pe Soarele dreptăţii;
Bucură-te, văzătorule al celor negrăite de glas omenesc;
Bucură-te, că lumina dumnezeiască te-a umbrit;
Bucură-te, că te-ai umplut de mireasmă cerească;
Bucură-te, că din legăturile patimilor desăvârşit te-ai slobozit;
Bucură-te, că ai trecut cu vederea orice gând pământesc;
Bucură-te, căci cu râvnă ai slujit poruncilor cereşti;
Bucură-te, înger împodobit cu toată strălucirea virtuţilor;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, sălaşul cel minunat al tainelor Duhului!

Condacul 7

Lumina dumnezeiască te-a învăluit pe tine, cel ce ai biruit întunericul diavolilor cu lumina rugăciunii tale şi ai plecat cetele îngereşti a slăvi pentru tine pe Ziditorul cu cântări de: Aliluia!

Icosul 7

Ceea Ce S-a învrednicit a primi bună vestire prin înger, primind în pântece pe Cel Neîncăput şi Îngerul de mare sfat, ţi-a vestit ţie Cuvioase, primirea darului de a avea putere asupra duhurilor necurate; de ispitele acestora păzeşte pe cei ce te cinstesc pe tine aşa:
Bucură-te, căci dar din înălţime te-a umbrit;
Bucură-te, că ai luat întărire prin mijlocirea Maicii Stăpânului;
Bucură-te, că fulgerele demonilor n-au oprit fulgerul rugăciunii tale;
Bucură-te, că ai biruit desăvârşit pe cel robit veşnicei răutăţi;
Bucură-te, că tulburarea demonilor întru nimic o ai socotit;
Bucură-te, porumbel vestitor al păcii dumnezeieşti;
Bucură-te, căci cu aripile Duhului ai zburat la înălţimi cereşti;
Bucură-te, că te-ai purtat deasupra valurilor patimilor;
Bucură-te, că adâncurile înţelepciunii dumnezeieşti ai cercetat;
Bucură-te, că nu te-ai temut de ameninţările vrăjmaşilor nevăzuţi;
Bucură-te, că ne luminezi tuturor cărarea mântuirii;
Bucură-te, cel aprins cu focul dragostei dumnezeieşti;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, sălaşul cel minunat al tainelor Duhului!

Condacul 8

Cu pâine cerească ai fost hrănit şi te-ai îndulcit de lumina dumnezeiască şi de glasuri îngereşti, scriind în cartea inimii tale cu gând luminat de Duhul, ca şi cu un condei cântarea de: Aliluia!

Icosul 8

Taina de pe vârful muntelui descoperindu-o unui bătrân, ai fost socotit înşelat şi toţi te defăimau ca pe un rătăcit, dar tu te-ai întărit întru smerenie, cântând Domnului cu mulţumire:
Bucură-te, că după slavă ai luat crucea pătimirii;
Bucură-te, căci întru nevoinţa nebuniei te bucurai;
Bucură-te, că ai ascuns roadele sporirii tale duhovniceşti;
Bucură-te, că pribegeai pe căi necercetate de pas omenesc;
Bucură-te, că în singurătate Îl aveai Mângâietor doar pe Hristos;
Bucură-te, căci mânia demonilor nu ţi-a stricat zidul blândeţii;
Bucură-te, căci flămând şi însetat străbăteai muntele Athosului;
Bucură-te, că Hristos te hrănea cu pâinea rugăciunii;
Bucură-te, căci te adăpai din izvorul înţelepciunii dumnezeieşti;
Bucură-te, căci toate săltările patimilor ai veştejit;
Bucură-te, înger luminat de veselia înţelegerilor dumnezeieşti;
Bucură-te, căci pe Cuvântul ai odihnit în cămara inimii tale;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, sălaşul cel minunat al tainelor Duhului!

Condacul 9

Din iarbă şi din frunze îţi făceai câte o colibă mică, ca un cuib de pasăre călătoare, şi mai apoi o părăseai dându-i foc şi cu suflet luminat de focul iubirii dumnezeieşti cântai: Aliluia!

Icosul 9

Privind mai de aproape viaţa ta cea plină de roadele Duhului, părinţii nu te mai socoteau un rătăcit, ci un om al lui Dumnezeu, ostenindu-se a-ţi împleti cununi de cântări din laude ca acestea:
Bucură-te, că mult luminat ai fost socotit de părinţi;
Bucură-te, că nu te-ai biruit nidecum de slava deşartă;
Bucură-te, căci ai înflorit ca un finic întru răbdare;
Bucură-te, căci lui Hristos te-ai adus jertfă curată pe rugul rugăciunii;
Bucură-te, cu Sfântul Antonie la înălţimea vieţuirii îngereşti;
Bucură-te, cu Sfântul Simeon Stâlpnicul întru răbdare;
Bucură-te, asemenea Sfântului Ioan Colibaşul întru însingurare;
Bucură-te, că te-ai jertfit cu totul vieţii de nevoinţă;
Bucură-te, că te-ai odihnit întru glasul rugăciunii neîncetate;
Bucură-te, că în cer ţi-ai agonisit comoară duhovnicească;
Bucură-te, că ai adormit săltările patimilor cu rugăciunea;
Bucură-te, că ai stins văpaia poftelor cu dorirea dumnezeiască;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, sălaşul cel minunat al tainelor Duhului!

Condacul 10

Cu mare dor Sfântul Grigorie Sinaitul a voit a te cunoaşte pe tine, cel ce sub acoperământul nebuniei îţi ascundeai roadele virtuţilor, şi cânta Domnului neîncetat: Aliluia!

Icosul 10

Plecându-te dragostei de fraţi, ai povestit lămurit Sfântului Grigorie despre viaţa ta cea nematerialnică, iar acesta te-a îndemnat cu osârdie să te staroniceşti într-o chilie şi să ospătezi pe fraţi cu roadele înţelepciunii tale, ca să te laude apoi ei în taina inimii cu cântări ca acestea:
Bucură-te, că taine dumnezeieşti ai descoperit celui încercat;
Bucură-te, că pe cărările dragostei de fraţi te-a îndrumat;
Bucură-te, că te-ai făcut luminător celor din întunericul patimilor;
Bucură-te, cartea cea nescrisă a înţelepciunii îngereşti;
Bucură-te, că nu ai tăinuit mirul darurilor tale;
Bucură-te, că pentru dragostea Cuvântului toate ai înfruntat;
Bucură-te, oglinda vedrilor duhovniceşti;
Bucură-te, înfrumuseţarea minţii cu razele rugăciunii;
Bucură-te, soare vestitor de taine dumnezeieşti;
Bucură-te, cununa veseliei celei întru Duhul;
Bucură-te, cel ce ai călcat toate poftele lumii;
Bucură-te, cel ce numai cu dorirea lui Hristos te-ai hrănit;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, sălaşul cel minunat al tainelor Duhului!

Condacul 11

Semnele rătăcirii şi ale înşelării ai descoperit marelui Grigorie, încă şi tainele vieţuirii sub acoperământul luminat al Duhului, de care el minunându-se a cântat Stăpânului pentru tine: Aliluia!

Icosul 11

Într-o smerită chilie te-ai aşezat şi mormânt aproape ţi-ai zidit, cu imnuri dumnezeieşti de înmormântare gătindu-te mai înainte de moarte; noi, cei aflaţi în mormântul patimilor, cu glasuri de cântări ca acestea te înconjurăm pe tine, cel ce mari minuni ai făcut în popor cu darul Cuvântului :
Bucură-te, că pe uşa morţii ai voit mai grabnic să ajungi la Hristos;
Bucură-te, că nu ai oprit izvorul înţelepciunii tale;
Bucură-te, că în văzduh ai zburat ca un înger pământesc;
Bucură-te, că pe cei îndrăciţi ai slobozit;
Bucură-te, scăparea unui monah de primejdia morţii;
Bucură-te, slobozirea celui robit de diavolul lăcomiei;
Bucură-te, iscusit povăţuitor al lui în viaţa călugărească;
Bucură-te, că şi pe împăraţi ai luminat cu darul proorociei tale;
Bucură-te, că lumină dumnezeiască strălucea în jurul tău;
Bucură-te, înţelepţitorul cărturarului celui rătăcit;
Bucură-te, mângâierea mireanului celui legat prin blestem preoţesc;
Bucură-te, că tuturor ai slujit cu adâncă iubire duhovnicească;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, sălaşul cel minunat al tainelor Duhului!

Condacul 12

Cu adevărat de multă mireasmă dumnezeiască s-a umplut mormântul tău după moarte, ca o pecetluire a sfinţeniei tale neîndoite, înaintea căreia ne plecăm cântând: Aliluia!

Icosul 12

Cu darul lui Dumnezeu pe toţi umbrind, te-ai făcut uşă de mântuire multor suflete, cu puterea cuvântului tău dezlegând neputinţele şi descuind cămara multor inimi uitate în întunericul patimilor, ca să te mărească pe tine aşa:
Bucură-te, înţelepţirea arhiereului celui tăinuit;
Bucură-te, pocăinţa monahului celui căzut;
Bucură-te, căci cu pâine hrănească ai hrănit pe cei osteniţi;
Bucură-te, că băutură cerească ai dat celor însetaţi;
Bucură-te, căci multe suflete ai adus la limanul umilinţei;
Bucură-te, portul mântuirii celor ce călătoresc pe marea vieţii;
Bucură-te, lumina înţelepciunii multor suflete necăjite;
Bucură-te, căci ca o privighetoare ai străbătut văzduhul lumii;
Bucură-te, că nu te-ai robit vreunei patimi omeneşti;
Bucură-te, că faci rugăciuni stăruitoare pentru cei căzuţi;
Bucură-te, căci cu înţelepciune îndreptezi cârma minţii noastre ;
Bucură-te, tămăduirea celor ce zac în păcate cumplite;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, sălaşul cel minunat al tainelor Duhului!

Condacul 13

O, Sfinte Cuvioase Maxim, cel ce cu aripile smereniei lui Hristos ai zburat la înălţimea tainelor dumnezeieşti şi ai ajuns întru slava serafimilor, nu înceta a soli nouă dumnezeiască iertare şi mare milă la judecată, ca să strigăm Domnului împreună cu tine: Aliluia! (de 3 ori)
Și iarăși:

Icosul 1

Din pruncie ţi-ai purtat gândul pe cărările faptelor celor bune, mângâind pe cei săraci după putere; cu adevărat, pe cei goi ai îmbrăcat şi pe cei flămânzi ai hrănit, iar Cel Bogat în milostivire ţi-a dat ţie veşmânt luminat al sufletului şi te-a hrănit cu pâinea rugăciunii, făcând bucurie îngerilor care te lăudau aşa:
Bucură-te, suflet curat întru care a rodit sămânţa Cuvântului;
Bucură-te, soare mult luminos al înţelepciunii dumnezeieşti;
Bucură-te, crin plin de mireasma smeritei cugetări;
Bucură-te, acoperământul milostivirii celor lipsiţi;
Bucură-te, grădină plină de roadele virtuţilor;
Bucură-te, vas curăţit în lacrimile pocăinţei;
Bucură-te, râu pururea curgător al Înţelepciunii;
Bucură-te, carte sfinţită a tainelor Adevărului;
Bucură-te, înger în trup îmbrăcat în veşmântul Luminii;
Bucură-te, mireasmă nepământească a înţelepciunii;
Bucură-te, corabie călătoare spre limanul vieţii veşnice;
Bucură-te, pâine înţelegătoare gătită în cuptorul smereniei;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, sălaşul cel minunat al tainelor Duhului!

Condacul 1

Ca rod al lacrimilor părinţilor tăi ai fost dat Cuvioase, cel ce mai apoi cu lacrimile tale ţi-ai agonisit mărgăritarele virtuţilor, iar noi înfricoşându-ne de înălţimea vieţuirii tale, neavând lacrimi de umilinţă, aducem Domnului picăturile cântărilor de: Aliluia!
Apoi:

Rugăciune către Sfântul Cuvios Maxim

O, Sfinte Cuvioase Maxim, cu adevărat te-ai făcut icoană a strălucirilor Treimii, pe Athon ca pe Tabor suindu-te pentru a lua dumnezeiescul dar. Cu adevărat, Maicii Domnului ai slujit cu toată credinţa întru suspinurile inimii şi ai luat prin sărutarea icoanei Sale darul rugăciunii neîncetate. Cu flacăra acesteia mistuie şi gândurile mele cele rele şi întru lumina pocăinţei arată-mă lucrător cu umilinţă al poruncilor Domnului.
Cu ploaia lacrimilor tale ai făcut pământul inimii însutit roditor de gânduri dumnezeieşti şi cu lumina cuvintelor tale ai întărit corabia sufletelor celor încercate în marea vieţii. Cu blândeţe şi înţelepciune ai îndreptat pe cei greşiţi, iar acum cu secerea rugăciunii tale taie spinii patimilor din inima mea, făcându-mă sălaş al gândurilor bune.
Carte sfinţită a monahilor te-ai arătat, descoperind tainele vieţuirii întru lumina Duhului, celor ce însufleţiţi de dragostea Cuvântului alergau pe calea întâlnirii cu Tatăl. Pe mine, cel ce rătăcesc pe căile multor păcate grele, cheamă-mă prin glasul rugăciunii către staulul pocăinţei, unde Blândul Păstor aşteaptă sosirea oii celei rătăcite.
Cu înfrânare aspră te-ai încins şi petrecând multă vreme ca unul lepădat de lume, cu inimă arzândă de focul dorului dumnezeiesc, te rugai pentru pacea lumii. Şi acum ne pomeneşte pe toţi, ca să aflăm limanul împăcării cu Dumnezeu întru suspinurile pocăinţei.
Întăreşte Biserica lui Hristos pe temelia adevărului şi cu focul rugăciunii tale arde toţi spinii ereziilor ce au răsărit în lanul Cuvântului. Întăreşte gândurile noastre pe stânca neclintită a smereniei, ca să biruim pe vrăjmaşii care în toată vremea ne necăjesc pe noi cu suflarea viforului ispitelor.
Pe mine, cel ce cu nevrednice voiesc a lăuda nevoinţele tale cele mai presus de fire, cu acoperământul rugăciunii tale mă acoperă de toată mânia potrivnicilor şi în vremea judecăţii lui Hristos să mă păzeşti pe mine de aruncarea în focul cel veşnic, ca să te cinstesc pe tine şi să aduc veşnică închinăciune şi slavă Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh în veci. Amin.