Canoanele Sfântului Vasile Mare

Canoanele Sfântului Vasile Mare

1 Vasile cel Mare

TAINELE ERETICILOR ŞI SCHISMATICILOR. SUCCESIUNEA APOSTOLICĂ

In privinţa întrebării despre catari, şi care întrebare s-a pus mai
înainte si de care bine îti aduci aminte, se cuvine a urma obiceiului
din fiecare loc, deoarece atunci când s-a tratat în privinţa acestora
au fost diferite păreri despre botezul lor. Dar cel al pepuzienilor
[montanişti] mi se pare că este fără de nici o raţiune; şi m-am
mirat cum de Dionisie cel Mare canonist fiind, l-a trecut cu
vederea. Căci cei vechi au hotărât să se primească acel botez,
neabătându-se întru nimic de la credinţă; drept aceea, pe unele leau
numit eresuri, şi pe altele schisme, iar pe altele adunări
nelegiuite. Deci eresuri au numit pe cei ce cu totul s-au lepădat şi sau
înstrăinat chiar de la credinţă. Iar schisme au numit pe cei ce se
deosebesc în concepţii cu privire la unele chestiuni şi întrebări
bisericeşti corijabile; şi adunări ilegale au numit adunările ce se fac
de presbiteri sau episcopi neascultători şi de poporul neînvăţat;
precum dacă cineva fiind găsit în greşeală a fost înlăturat din
slujbă, şi nu s-a supus canoanelor, ci singur şi-a atribuit sieşi
întâietate şi slujbă, şi împreună cu dânsul au plecat si alţii,
părăsind catoliceasca (adevărata) Biserică (ortodoxă), aceasta este
adunare ilegală; si schismă este când cineva în privinţa pocăinţei
se deosebeşte de cei de la biserică, iar eresuri sunt precum de
pildă al numiheilor, al valentinienilor şi marcioniţilor, şi al însuşi
pepuzienilor acestora, că la aceştia deosebirea este chiar cu privire
la însăşi credinţa în Dumnezeu. Deci cei vechi au hotărât ca cel al
ereticilor (botez) desăvârşit să se anuleze. Iar al schismaticilor, ca
al unora care sunt încă în Biserică, sa se primească, iar cei ce sunt
în adunări ilegale, îndreptându-se prin pocăinţă cuvenită şi prin
convertire, să se împreune iarăşi cu Biserica, precum adeseori şi
cei ce se găsesc în vreo treaptă bisericească, mergând împreună cu
cei neascultători, după ce se vor căi, să se primească în aceeaşi
stare. Deci este evident că pepuzienii sunt eretici, căci au hulit
asupra Duhului Sfânt, atribuind lui Montan şi Priscilei în chip
nelegiuit şi neruşinat numirea de Mângâietor. Căci sunt vrednici
de osândă sau ca cei ce au îndumnezeit pe oameni, sau ca unii care
pe Duhul Sfânt l-au batjocorit prin asemănarea cu oamenii, şi
astfel sunt vinovaţi osândei celei veşnice, pentru că hula cea
împotriva Duhului Sfânt este neiertată. Deci care este motivul
pentru care să se considere valid botezul acelora care botează în
Tatăl şi Fiul, şi în Montan şi în Priscila? Căci nu sunt botezaţi cei ce
nu s-au botezat întru cele predanisite nouă. Drept aceea, deşi lui
Di-onisie cel Mare i-a scăpat aceasta din vedere, noi însă trebuie să
ne ferim de a imita greşeala; căci absurditatea este vădită de la
sine însăşi şi lămurită tuturor celor ce cât de puţin ştiu a judeca. Şi,
ca atare, încă sunt dintre cei dezbinaţi; dar s-a părut celor din
vechime, şi de cei împreună cu Ciprian şi cu Firmilian al vostru
vorbesc, a-i supune pe toţi aceştia unei hotărâri, pe catari şi pe
encratiţi, şi pe idroparastaţi, şi pe apotactiţi. Căci începutul
dezbinării s-a făcut prin schismă; iar cei ce s-au lepădat de Biserică
n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ci, căci a lipsit
comunicarea prin întreruperea succesiunii. Căci cei dintâi care s-au
depărtat aveau hirotoniile de la Părinţi, şi prin punerea mâinilor
46, 47 ap.; 8 sin.
I ec; 7 sin. II ec;
95 Trul.; 7 Laod.;
47 Vasile cel
Mare
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
peste ei aveau harul duhovnicesc; dar cei ce s-au rupt, devenind
mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu
puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut; pentru
aceasta Părinţii au hotărât ca cei botezaţi de dânşii ca de nişte
mireni, venind la biserică, să se curăţească din nou cu adevăratul
botez al Bisericii. Dar, fiindcă în general unora din Asia li s-a părut
ca din interesul conducerii multora să se primească botezul
acestora, fie primit. Iar pe cel al encratiţilor trebuie să-l
considerăm ca pe o faptă rea; deoarece spre a-i face neprimiţi
Bisericii a căutat sa-i ia deja în stăpânire cu botezul lor; prin ceea
ce au stricat şi obiceiul lor. Deci socotesc că noua ni se cuvine să
lepădăm botezul lor, deoarece în privinţa lor nimic nu s-a hotărât
lămurit; şi dacă cineva l-ar fi primit de la ci, acela, venind la
Biserică, să se boteze. Dar, dacă aceasta ar fi piedicii ordinei
obşteşti, să se aplice iarăşi obiceiul şi să se urmeze Părinţilor, care
au orânduit cele de cuviinţă pentru noi. Căci mă tem ca nu cumva,
întrunii hotărâm să zăbovească în privinţa botezului, să-i
împiedicăm pe cei ce se mântuicsc prin asprimea orânduielii, iar
dacă aceia păstrează botezul nostru, aceasta să nu ne înspăimânte;
căci nu suntem răspunzători prin împrejurarea că le dăm lor har, ci
ne supunem preciziunii canoanelor. Dar negreşit să se dispună ca
cei ce vin de la botezul acelora să se ungă adică de credincioşi, şi
aşa să se apropie la taine. Căci ştiu că pe fraţii Zaiu şi Satornin,
fiind ei din acea rânduială, i-am primit în scaunul episcopilor; drept
aceea, pe cei ce au fost împreună cu tagma acelora nu mai putem
a-i despărţi de Biserică, deoarece prin primirea episcopilor am
aşezat ca şi un canon cele în privinţa comuniunii cu dânşii.
2 Vasile cel
Mare
(UCIDEREA
MEŞTEŞUGITĂ A
FĂTULUI) AVORT
Acela care omoară fătul prin meşteşugire se supune pedepsei
uciderii şi la noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format
şi neformat; căci aici se osândeşte nu numai pentru cel ce se va
naşte, ci pentru că şi pe sine s-a primejduit; căci mai de multe ori
mor femeile în acest fel de încercări. Dar pe lângă aceasta se mai
adaugă şi omorârea fătului, altă ucidere după intenţia celor ce
îndrăznesc aceasta. Dar nu trebuie să se întindă pocăinţa lor până
la moarte, ci să se primească după un termen de zece ani, dar
vindecarea să se hotărască nu după timp, ci după chipul pocăinţei.
65 ap.; 91 Trul;
21 Anc; 8 Grig.
Nyssa;.3, 8, 33,
52, 84 Vasile Cel
Mare
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
3 Vasile cel
Mare
DESFRÂUL CLERICILOR.
(OSÂNDA DIACONULUI
PENTRU DESFRÂNARE)
Diaconul care a desfrânat după ce a intrat în diaconie va fi lepădat
de la diaconie; dar fiind pus la locul mirenilor, nu se va opri de la
împărtăşire, căci fiinţează un canon vechi, ca cei căzuţi dintr-o
treaptă să se supună numai acestui fel de pedeapsă, urmând
precum socotesc cei din vechime, acelei legi care zice: „Nu pedepsi
de două ori aceeaşi greşeală" (Naum 1, 9). Dar şi pentru altă
pricină, căci cei ce sunt în tagma mirenească, fiind scoşi din locul
credincioşilor, iarăşi se primesc la locul din care au căzut; iar
diaconului îi ajunge o dată osânda caterisirii; deci fiindcă nu i se
mai dă Iui diaconia, în această singură osândă să consiste
pedeapsa. Acestea însă sunt după cele statornicite. Iar îndeobşte,
adevărata vindecare este îndepărtarea de păcat; drept aceea, cel
ce pentru voluptatea trupului a lepădat harul, acela prin
sfărâmarea trupului şi prin înfrânarea cu toată supunerea
depărtându-se de voluptăţile cărora a fost subjugat ne va da
dovada desăvârşită a vindecării lui. Deci pe amândouă trebuie să
le ştim noi, atât pe cea precizată prin lege, cât şi pe cea după
obicei; şi în privinţa celor ce mi primesc legea cea mai înaltă să se
urmeze după chipul predanisit.
25 ap.; 4, 21, 44
Trul.; 15, 16 sin.
IV ec: IV Anc; 27
Cartag.; 6. 18,
32, 44, 51, 60,
69, 70, 87 Vasile
cel Mare
4 Vasile cel
Mare
CĂSĂTORIA A TREIA În privinţa celor ce se căsătoresc a treia oară şi a celor ce se
căsătoresc mai de multe ori, am hotărât acelaşi canon, care este
corespunzător şi pentru cei ce se căsătoresc a doua oară; adică
pentru cei ce se căsătoresc a doua oară, un an; alţii însă au hotărât
doi ani; iar pe cei ce se căsătoresc a treia oară îi afurisesc pe trei,
de multe ori şi pe patru ani. Şi pe una ca aceasta o numesc nu
nuntă, ci poligamie, ba mai curând desfrânare, ce se pedepseşte;
pentru aceea, şi Domnul a zis samaritencei, care schimbase cinci
bărbaţi: „Pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat" (loan 4, 18). Pentru
că cei ce au trecut peste limita nunţii a doua nu mai sunt vrednici
să se numească cu numirea de bărbat sau de soţie. Apoi în privinţa
celor ce se căsătoresc a treia oară am primit obiceiul de afurisire
pe cinci ani nu din vreun canon, ci din urmarea celor primite mai
înainte. Dar nu trebuie a-i opri pe ei cu totul de la Biserică, ci a-i
învrednici de ascultare, doi ori trei ani, şi după aceea să li se dea
voie să stea împreună, iar de la împărtăşirea Sfintei Taine celei
bune să fie ţinuţi departe, şi atunci când vor arăta vreun rod de
pocăinţă să se aşeze la locul împărtăşirii.
17 ap.; 8 sin. I
ec; 3, 87 Trul.;
19 Anc; 3, 7
Neocez.; 1
Laod.; 12, 30, 41,
50, 53, 80, 87
Vasile cel Mare
5 Vasile cel
Mare
PRIMIREA ERETICILOR.
(ERETICII CARE SE
POCĂIESC PE PATUL DE
MOARTE)
Aceia dintre eretici care la ieşirea din viaţa se pocăiesc trebuie să
se primească; să se primească, însă fireşte nu fără chibzuinţă, ci
cercetându-i, dacă vor arăta adevărata pocăinţă şi vor avea fapte
care mărturisesc râvna lor spre mântuire.
2, 14 sin. I ec; 7
sin. II ec; 78, 96
TruL; 12
Neocez.; 19, 47
Laod.; 45 Cartag.
6 Vasile cel
Mare
CĂSĂTORII OPRITE.
(CĂSĂTORIA CELOR
OPRIŢI DE CANOANE
ESTE DESFRÂU)
Desfrâul persoanelor canonice sa nu se socotească de nuntă şi cu
tot chipul să se rupă însoţirea lor; căci aceasta este de folos şi
Bisericii spre întărire, şi ereticilor nu le va da prilej împotriva
noastră, precum că prin îngăduirea de a păcătui i-am atrage spre
noi.
25, 26 ap.; 14,
15, 16 sin. IV ec;
4, 6, 44 TruL; 19
Anc; 3, 18, 20,
32, 44, 60, 70
Vasile cel Mare
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
7 Vasile cel
Mare
DESFRÂUL CU
BĂRBAŢII, SODOMIA.
(OSÂNDA DESFRÂULUI
CU BĂRBAŢII, A
SODOMIEI ŞI A ALTOR
PĂCATE ASEMENEA)
Stricătorii de parte bărbătească, şi stricătorii de animale, şi
ucigaşii, şi fermecătorii, şi adulterii, şi idolatrii sunt vrednici de
aceeaşi pedeapsă; drept aceea, aplică şi la aceştia dispoziţia ce o ai
în privinţa celorlalţi. Iar în privinţa celor ce treizeci de ani s-au
pocăit pentru necurăţirea pe care au făcut-o întru neştiinţă, nu se
cuvine nici a ne îndoi despre primirea lor; căci atât neştiinţa îi face
pe ei vrednici de iertare, cât şi mărturisirea de bunăvoie şi
prelungirea pedepsei ce s-a făcut atâta timp; fiindcă aproape un
veac de om întreg s-au dat Satanei, ca să li se dea corecţiune spre
a nu comite imoralităţi; drept aceea, porunceşte ca acum să se
primească fără prelungire de pedeapsă, mai ales dacă au şi lacrimi
care înduplecă milostivirea ta şi dacă arată viaţă vrednică de
îndrumare.
61, 87 Trul; 16,
17, 20, 20, 22, 24
Ane; 58, 62, 63,
65 Vasile cel
Mare; 4 Grig.
Nyssa
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
8 Vasile cel
Mare
UCIDEREA DE VOIE ŞI
CEA FARĂ DE VOIE
Cel ce în mânie a întrebuinţat secure asupra soţiei sale este ucigaş.
Dar, bine că mi-am adus aminte, şi este vrednic de priceperea ta
să-ţi vorbesc despre acestea mai pe larg; că multe sunt deosebirile
între cele făptuite cu voinţa şi cele fără de voie. Că este cu totul
fără de voie şi departe de voinţa făptuitorului, dacă, aruncând el
cu piatră asupra unui câine, sau pom, nimereşte un om; căci
impulsul i-a fost de a goni animalul, ori de a scutura fructul, dar s-a
întâmplat de la sine că prin lovitură a nimerit în trecere alăturea.
Deci una ca aceasta este fără de voie. Insă fără de voie este şi dacă
cineva, voind a întoarce pe cineva cu biciul sau cu toiagul, nu l-ar
lovi tare, dar cel lovit ar muri. Că aici se socoteşte intenţia de a voi
să îndrepteze pe cel ce a greşit, iar nu de a-l omorî. Asemenea
dintre faptele cele fără de voie este şi aceea când cineva în
încăierare, apărându-se împotriva cuiva, cu lemn, ori cu mâna, fără
cruţare, ar îndrepta lovitura spre locurile mortale ca să-i facă rău,
dar nu ca să-l omoare de tot; aceasta însă se apropie deja cu cea cu
voinţa; căci cel ce a întrebuinţat astfel de unealtă spre apărare, ori
cel ce fără de cruţare a dat lovitura, lămurit este că, biruit fiind de
patimă, nu a cruţat pe om. Asemenea şi cel ce a întrebuinţat un
lemn greu, ori piatră mai mare decât puterea omenească, se
numără la cei ce fără de voie au făptuit, una însă voind, şi alta
făcând; deoarece din mame a dat acest fel de lovitură, încât «
omorât pe cel lovit, deşi silinţa i-a fost poate să-l zdrobească, iar
nu de al omorî cu totul. Însă cel ce a întrebuinţat sabie, sau orice
de acest fel nu are nici o iertare, şi mai ales cel ce a aruncat cu
securea; căci se vede că nu « lovit cu mâna, aşa încât măsura
loviturii să fie în stăpânirea sa, ci a aruncat aşa ca şi greutatea
fierului, şi cu străşnicie, şi prin avânt cât mai mare, lovitura să fie
neapărat mortală. Şi iarăşi deplin voluntară şi nicidecum
îndoielnică este fapta de felul celei săvârşite de tâlhar, sau de
năvălirile vrăjmaşilor; căci aceştia cu adevărat pentru bani
omoară, fugind de vădire; iar cei ce merg la bătălii pentru ucideri
nu merg nici să ml ricoşeze, nici să înţelepţească, ci propunându-şi
vederat să omoare pe cel ce li se împotrivesc; însă şi dacă cineva
pentru altă pricină, din dorinţa de « şti ar pregăti doctorie, dar ar
omorî, pe una ca aceasta o considerăm voluntară; în care fel fac
femeile, de multe ori, cu oarecare descântece şi vrăjitorii,
încercând să atragă pe unii spre dragoste şi dându-le acelora
doctorii care produc întunecarea minţilor; deci unele ca acestea
omorând, deşi una voind, şi altceva au făcut, totuşi pentru că s-au
îndeletnicit din dorinţa de a cunoaşte şi eu ceea ce este oprit, se
socotesc între cei ce ucid voluntar. Prin urmare, si cele ce dau
doctorii de avort, ucigaşe sunt şi ele, şi cele ce primesc otrăvurile,
care omoară fătul. In privinţa aceasta am spus atât cât trebuie.
65 ap.; 91 Trul.;
21, 22, 23 Anc.;
2, 8, 11, 43, 54,
56, 57 Vasile cel
Mare¡ 5 Grig.
Nyssa
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
9 Vasile cel
Mare
DESPĂRŢIREA
(DIVORŢUL)
Hotărârea Domnului este că nu-i iertat nimănui a desface căsătoria
afară de motivul de adulter (Mt. 5, 32). Urmând sensul cuvintelor
Domnului, se potriveşte deopotrivă atât bărbaţilor, cât şi a
femeilor. Dar obiceiul nu este aşa; căci în privinţa femeilor aflăm
rigurozitate multă în tratament, zicând Apostolul că cel ce se
lipeşte de o desfrânată un trup este (I Cor, 6, 16), iar Ieremia că
femeia de se va împreuna cu alt bărbat, să nu se mai întoarcă la
soţul ei, ci spurcându-se să se spurce (Ier. 3, 1); şi iarăşi: Cel ce ţine
adulteră este fără de minte şi nelegiuit (Pilde 18, 23); iar obiceiul
orânduieste ca atât bărbaţii adulteri, cât si cei ce trăiesc în desfrâu
să se reţină de la femei; încât ceea ce trăieşte împreuna cu un
bărbat lăsat nu ştiu de poate fi numită adulteră; deoarece aici vina
atinge pe ceea ce a lăsat pe bărbat, din care cauză s-a depărtat de
căsătorie; căci sau bătută fiind si nesuferind bătăile, trebuia să
rabde mai vârtos decât să se despartă de soţ; sau nesuferind
paguba de averi, nici această pricină nu este vrednică de luat în
seama; iar dacă bărbatul acela ar vieţui în des-frâu, în privinţa
aceasta nu avem în obiceiul bisericesc această observaţie. Ci chiar
de bărbatul necredincios nu s-a orânduit ca femeia să se despartă,
ci trebuie să rabde din cauză că nu ştie care va fi sfârşitul. Căci ce
ştii femeie, dar dacă-ţi vei mântui bărbatul? (I Cor. 7, 6). Drept
aceea, care a lăsat pe soţul său şi s-a dus la altul este adulteră; iar
cel părăsit este de iertat, si nici ceea ce vieţuieşte laolaltă cu unul
ca acesta nu se osândeşte. Insă dacă bărbatul, despărţindu-se de
soţie, ar merge la alta, atât ci este adulter, fiindcă o face pe dânsa
să fie adulteră, cât şi ceea ce vieţuieşte împreună cu dânsul este
adulteră, fiindcă a atras la ea bărbat străin.
48 ap.; 87, 93
Trul.; 20 Anc;
102 Cartag.;
18,21,35, 77
Vasile cel Mare)
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
10 Vasile
cel Mare
JURĂMÂNTUL ŞI
CĂLCAREA LUI
Cei ce jură că nu primesc hirotonia, după ce au jurat, să nu fie siliţi
a-şi călca jurământul. Căci, deşi se pare cuiva că este vreun canon
care iartă pe unii ca aceştia, totuşi din experienţă am cunoscut că
cei ce-şi calcă jurământul nu merg pe calea cea bună. Dar trebuie a
se cerceta si felul jurământului şi cuvintele şi dispoziţia cu care sau
jurat, şi fineţea adausurilor din cuvintele cu care s-a depus
jurământul; aşa dacă de nicăieri nu va primi nici o dezvinovăţire
pentru dânşii, apoi unii ca aceştia trebuie a se abandona cu
desăvârşire. Dar cazul în legătură cu Sevir, adică preshiterul cel
hirotonisit de acesta, ni se pare că are oarecare dezvinovăţire de
acest fel, dacă ţi se pare şi ţie; dispune ca ţinutul acela ce este
supus Mistici, la care a fost rânduit acel om, să se supună
Masadelor; căci astfel nici acela, nepărăsind locul destinat, nu-şi va
călca jurământul, şi nici Loghin, având pe Chiriac la sine, nu va lăsa
părăsită Biserica, şi nici sufletul său nu-l va osândi prin neglijenţă;
iar noi ne vom arăta că nu facem ceva împotriva canoanelor,
părtinind pe Chiriac, cel ce s-a jurat să rămână la Mindani, dar apoi
a acceptat strămutarea; căci reîntoarcerea va fi păzirea
jurământului; iar ceea ce a făcut în urma ordinului nu i se va socoti
spre călcare de jurământ, din cauză că n-a ţinut seamă de
jurământ, căci nici pentru timp scurt nu s-a depărtat de Mindani, ci
a rămas acolo întruna. Iar pe Sevir, care se dezvinovăţeşte cu lipsa
de memorie, îl vom ierta zicând că cunoscătorul celor ascunse nu
va trece cu vederea ca Biserica sa să fie păgubită de unul ca acesta,
care de Ia început a lucrat necanoniceşte şi a legat cu jurământ
împotriva Evangheliei, şi învaţă a se călca jurământul prin aceea că
s-a strămutat, iar acum minţind prin aceea că făţărăşte lipsa de
memorie. Deoarece însă nu suntem judecători de inimi, ci judecăm
după cele ce le auzim, să lăsam Domnului pedepsirea, iar noi îl
vom primi fără deosebire, dând iertare prin uitare patimei
omeneşti.
25 ap.; 95 Trul.;
17, 28, 29, 64,
81, 82 Vasile cel
Mare
11 Vasile
cel Mare
UCIDEREA FĂRĂ DE
VOIE
Iar cel ce a comis uciderea fără de voie îndestul a împlinit osânda
în cei 11 ani; căci este învederat ca în privinţa celor loviţi să
observăm Legea lui Moise; şi pe cel ce a căzut de ranele ce a
primit, dar iarăşi a umblat pe toiagul său nu-l vom socoti că s-a
omorât; iar dacă nu s-a mai sculat după lovituri, lovitorul, cel ce l-a
omorât fără voie, ucigaş este; însă după intenţie involuntar.
65 ap.; 23 Anc.;
9 sin. I-II; 2, 8,13,
54, 57 Vasile cel
Mare; 5 Grig.
Nyssa
12 Vasile
cel Mare
CĂSĂTORIA
CLERICILOR. (CLERICII
SE POT CĂSĂTORI O
SINGURĂ DATĂ)
Canonul a oprit cu desăvârşire de la slujire pe cei ce s-au căsătorit
de două ori.
17 ap.; 3 Trul; 7
Neocez.
13 Vasile
cel Mare
CEI CE UCID ÎN RĂZBOI Părinţii noştri nu au socotit între ucideri uciderile din războaie; mi
se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviinţă şi
pentru dreapta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i
sfătui ca trei ani să se reţină de la împărtăşire, ca cei necuraţi cu
mâinile.
22, 23 Anc; 1
Atanasie cel
Mare; 8, 43, 55
Vasile cel Mare;
5 Grig. Nyssa
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
14 Vasile
cel Mare
OSÂNDA CAMETEI Cel ce ia camătă, de va primi să întrebuinţeze câştigul nedrept
pentru săraci şi după aceea se eliberează de boala iubirii de bani,
el este primit la preoţie.
44 ap.; 71 sin. I
ec; 10 Trul.; 4
Laod.; 5, 16
Cartag.; 6 Grig
Nyssa
15 Vasile
cel Mare
TÂLCUIREA
PSALMULUI 8, 8
Mă mir că tu cauţi precizie gramaticală în Sfânta Scriptură şi socoti
că este forţată expresiunea tâlcuirii, care se arată pe sine lămurită,
dar nu traduce deplin înţelesul din limba evreiască. Dar fiindcă se
cade a nu trece fără observare întrebarea pusă de un bărbat
scrutător, răspund: păsările cerului şi peştii mării, chiar la crearea
lumii, au avut aceeaşi origine, căci din ape au ieşit aceste
amândouă speciile; aceasta este cauza că ambele au aceeaşi
însuşire, că acestea înoată în apă, iar acelea zboară în aer; şi din
cauza aceasta s-au pomenit ele la un loc. Iar forma cuvântului, care
în privinţa peştilor cu nepotrivire s-a dat, iar în privinţa tuturor
celor ce vieţuiesc în ape, foarte potrivit; căci s-au supus omului şi
păsările cerului, şi peştii mării; şi nu numai acestea, ci şi toate care
străbat cărările mărilor. Că nu orice viază în apă este şi peşte,
precum chiţii, balenele, şi cleanii, şi delfinii, şi focile, apoi încă şi
caii şi câinii şi heresteele, şi paloşerii, şi boii de mare, iar de vrei, şi
urzicile, şi peptenii, şi toate cele cu pielea ca de hârb, dintre care
nici unul nu este peşte, şi toate cele ce străbat cărările mărilor,
fiindcă sunt trei neamuri, păsările cerului, peştii marii, şi câte
vieţuiesc în ape, care se deosebesc de peşti, dar şi acestea străbat
cărările mărilor.
16 Vasile
cel Mare
TÂLCUIRE LA IV Regi 5,
1
Iar Neeman n-a fost mare în faţa Domnului, ci în faţa domnului
său; adică era unul dintre cei puternici de lângă împăratul
sirienilor; deci cercetează cu de-amănuntul Sfânta Scriptură şi de
acolo vei găsi dezlegarea întrebării.
17 Vasile
cel Mare
JURĂMÂNTUL. (CAZ DE
JURĂMÂNT AL UNUI
CLERIC)
Ne-ai întrebat în privinţa presbiterului Vianor, de este a se primi în
cler în urma jurământului său; dar este ştiut că este aşezat un
decret obştesc pentru toţi clericii din Antiohia care au jurat
împreună cu el: cu ei sa se depărteze de la adunările publice, iar în
particular să săvârşească cele ale presbiterilor slujbe; tot aceasta i
se îngăduie şi lui Vianor, în privinţa slujbei sale; căci preoţia lui nu
este în Antiohia, ci în Iconia, unde, precum însuţi ai scris nouă, s-a
mutat spre locuinţă de la Antiohia. Deci să se primească acel
bărbat, cerându-i-se de către cucernicia ta să se căiască pentru
uşurinţa jurământului, care l-a jurat în faţa unui bărbat
necredincios, neputând suporta neplăcerea acelei mici primejdii.
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
18 Vasile
cel Mare
VÂRSTA CANONICĂ
PENTRU FĂGĂDUINŢE.
(VOTURILE
CĂLUGĂRIŢELOR ŞI
FECIOARELOR)
În privinţa fecioarelor căzute, care au făgăduit Domnului viaţa cea
întru sfinţenie, apoi căzând în patimile trupului şi-au călcat
făgăduinţele lor, Părinţii noştri, purtându-se cu bunătate şi cu
blândeţe faţă de neputinţele celor ce alunecă, au legiuit să se
primească după un an, orânduind la fel ca pentru cei ce se
căsătoresc a doua oară. Dar mie mi se pare că, deoarece Biserica,
sporind prin harul lui Hristos, se face mai puternică şi acum se
înmulţeşte tagma fecioarelor, trebuie să se ia aminte cu deadinsul
la lucrul care se cunoaşte prin înţelegerea şi prin sensul Scripturii,
ce se poate găsi prin interpretare; că văduvia este mai prejos decât
fecioria; deci şi păcatul văduvelor este mult în urma celui al
fecioarelor. Să vedem dar ce a scris Pavel lui Timotei: „Iar de
văduvele cele mai tinere te fereşte; căci atunci când se
înfierbântează împotriva lui Hristos, poftesc să se mărite, având
osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi" (I Tim. 5, 11-12).
Deci dacă văduva se supune sub păcat preagreu, ca una ce a
lepădat credinţa în Hristos, ce trebuie să socotim despre fecioară,
care este mireasa lui Hristos şi vas sfinţit, afierosit stăpânului?
Mare păcat face şi ceea ce se dă roabă nunţilor celor ascunse,
umplând de stricăciune casa, necinstind prin viaţa cea vicioasă pe
cel ce o are; dar cu mult mai rea este mireasa, făcându-se adulteră
şi necinstind unirea cu mirele său, dându-se pe sine voluptăţilor
celor neastâmpărate. Aşadar, văduva se osândeşte ca o roabă
stricată, iar fecioara se supune osândei adulterei. Deci precum
numim adulter pe cel ce vieţuieşte împreună cu femeie străină,
neprimindu-l mai înainte la împărtăşire până ce nu va înceta de la
păcat» tot aşa vom hotărî şi în privinţa celui ce are o fecioară. Dar
şi aceea trebuie să stabilim acuma că fecioară numim pe ceea ce
de bunăvoie s-a adus pe sine Domnului şi a renunţat la nuntă, şi a
preferat viaţa cea întru sfinţenie. Iar făgăduinţele le judecăm
primite de atunci de când s-a ajuns la maturitatea judecăţii. Căci
nicidecum nu se cuvine a se considera cu totul hotărâtoare vorbele
copilăreşti la unele ca acestea, ci numai după ce a ajuns peste
şaisprezece sau şaptesprezece ani, fiind stăpâna gândurilor sale, şi
numai după ce, cercetata fiind mai mult, totuşi a rămas statornică
în intenţia sa şi stăruind în rugăminţile sale de a fi primită, atunci
se cuvine a se număra între fecioare, şi a confirma făgăduinţele
uneia ca aceasta, si a se pedepsi riguros lepădarea ei de vot. Căci
pe multe părinţii şi fraţii şl unele dintre rude le aduc mai înainte de
vârstă, fără să fi fost îndemnate de impuls propriu spre
nemăritare, ci asigurându-şi pentru sine ceva lumesc; pe care nu
trebuie a le primi uşor până când nu vom cerceta lămurit intenţia
lor proprie.
19 sin. I ec;
15,16 sin.lV ec.;
40, 44 Trul; 19
Anc.; 6, 44,126
Cartag.; 5 sin. III;
44, 60 Vasile
cel Mare
19 Vasile
cel Mare
FĂGĂDUINŢELE
(VOTURILE)
CĂLUGĂRILOR
Iar făgăduinţe ale bărbaţilor nu au cunoscut decât numai dacă
oarecare s-au numărat pe sine în tagma monahilor, care se vede
că în chip tacit primesc neînsurarea. Dar şi în privinţa acelora cred
că se cuvine a se proceda tot în acel chip, întrebându-i şi luând de
la ei făgăduinţă lămurită, pentru ca, daca s-ar întoarce la viaţa de
trup iubitoare şi voluptoasă, să se supună epitimiei desfrânaţilor.
26 ap.; 7, 16 sin.
IV ec; 44 Trul.;
19 Anc; 6, 18, 20,
60 Vasile cel
Mare
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
20 Vasile
cel Mare
FĂGĂDUINŢELE
(VOTURILE)
ERETICILOR ŞI
NECREŞTINILOR NU
SUNT FĂGĂDUINŢE
Acele femei care, în eres fiind, au făgăduit fecioria, apoi
dimpotrivă, ar fi ales nunta, nu socotesc că acestea trebuie a se
osândi; că toate câte le spune legea celor de sub lege le grăieşte
(Rom. 3, 19); iar cele nesupuse încă jugului lui Hristos nici nu
cunosc legile Domnului; drept aceea, sunt primite la Biserică şi
iertate pentru că acestea o au din credinţa cea în Hristos. Şi
îndeobşte cele ce se fac în viaţa catehumenică nu se supun la
răspundere; fireşte că pe aceştia Biserica nu-i primeşte fără botez;
drept aceea, la aceştia sunt foarte necesare prerogativele naşterii
acesteia.
14 sin.I ec; 7 sin.
II ec; 5 Neocez.;
19 Laod.; 6 Tim.
Alex.; 5 Chiril
Alex.
21 Vasile
cel Mare
DESFRÂU (ADULTER) ŞI
DESPĂRŢENIE
Dacă un bărbat vieţuind împreună cu o femeie în căsătorie, apoi
nemulţumindu-se cu nunta, ar cădea în desfrâu, ţie unul ca acesta
îl socotim desfrânat şi mai mult îi prelungim epitimiile. Insă nu
avem canon de a-l supune vinovăţiei adulterului dacă păcatul se
va comite cu cea liberă de nuntă, căci, precum se spune, adultera
spurcându-se se va spurca şi nu se va întoarce la bărbatul sau (Ier.
3, 1), şi cel ce ţine adulteră este fără de minte şi nelegiuit (Pilde 18,
22); dimpotrivă, cel ce a desfrânat nu se va opri de la împreuna
vieţuire eu soţia lui. Drept aceea, femeia va primi pe bărbatul său
dacă el s-a întors de la desfrâu; iar bărbatul va îndepărta de la casa
sa pe cea întinată; şi nu este uşor a se găsi motivul în privinţa
acestora, dar obiceiul aşa s-a ţinut.
9,19, 21, 26, 34,
37, 39, 58, 59,
77, 79, 80 Vasile
cel Mare; 4 Grig.
Nyssa
22 Vasile
cel Mare
CĂSĂTORIA PRIN
RĂPIRE. (RĂPIRE ŞI
CĂSĂTORIE)
FĂRĂDELEGE
Pe cei ce au femei din răpire, daca ar fi luat ei pe cele logodite mai
înainte cu alţii, nu se cade a-i primi (în comuniune) mai înainte,
până a nu se lua (acelea) de la dânşii şi a se da în stăpânirea
logodnicilor celor dintâi, de ar vrea (aceştia) să le ia, sau să
renunţe la ele. Iar de va lua cineva pe una liberă, trebuie a i se lua
şi a se da la ai săi şi a se lăsa în socotinţa rudelor, ori părinţi de vor
fi, ori fraţi, sau orice fel de ocrotitori ai fetei; şi de ar voi ei a o da
lui, să se statornicească căsătoria; iar (de nu vor voi, să nu se
silească. Însă cel ce are femeie din necinstire, ori ascunsă, ori
siluită trebuie să cunoască epitimia pentru desfrâu. Iar epitimia
pentru cei ce desfrânează este hotărâtă la patru ani; şi trebuie ca
în cel dintâi să se scoată de la rugăciuni şi a se tângui ei înaintea
uşii bisericii; iar în al doilea, a se primi la ascultare; iar în al treilea,
spre pocăinţă; iar în al patrulea să stea împreună cu poporul, fiind
îndepărtaţi de la jertfa adusă; numai după aceea să li se admită
împărtăşirea cu cel Bun.
67 ap.; 27 sin. IV
ec; 92, 98 Trul;
11 Anc.; 25, 26,
30, 38, 40, 42, 69
Vasile cel Mare
23 Vasile
cel Mare
CĂSĂTORII OPRITE Pentru cei ce s-au căsătorit eu două surori, sau cele ce s-au
căsătorit cu doi fraţi, noi am emis o scrisoare, a cărei copie am
trimis-o cucerniciei tale. Iar cel ce a luat pe soţia fratelui său nu se
va primi înainte de a se despărţi de ea.
19 ap.; 26, 54
Trul.; 2 Neocez.
68, 76, 78, 87
Vasile cel Mare;
5Teof. Alex.; 11
Tim. Alex.
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
24 Vasile
cel Mare
CĂSĂTORIA
VĂDUVELOR
ÎNCHINATE BISERICII
Apostolul a hotărât că dacă văduva, cea socotită în numărul
văduvelor, adică cea primita în slujbă de Biserica, se căsătoreşte,
să se treacă cu vederea. Iar în privinţa bărbatului văduv nu este
nici o lege, ci pentru unul ca acesta este de ajuns epitimia celor
care se căsătoresc de două ori. însă văduva care a ajuns şaizeci de
ani, de ar voi iarăşi să vieţuiască cu bărbat, nu se va învrednici de
împărtăşirea celui Bun până ce nu va înceta de patima necurăţiei.
Iar dacă o vom primi pe ea înainte de şaizeci de ani, vina va fi a
noastră, nu a femeii.
3 sin. IV ec; 40
Trul.; 38 Cartag.;
11 Teof. Alex.; 4,
41 Vasile cel
Mare
25 Vasile
cel Mare
NECINSTIRE,
POCĂINŢĂ, CĂSĂTORIE.
Cel ce ţine pe o femeie necinstită de dânsul se va supune epitimiei
celei (ce se dă) pentru necinstire, dar se îngăduie a avea pe (acea)
femeie.
67 ap.; 22 Vasile
cel Mare
26 Vasile
cel Mare
DESFRÂU, POCĂINŢĂ,
CĂSĂTORIE
Desfrâul nu este nuntă şi nici început de nuntă; drept aceea, de-ar
fi cu putinţă să se despartă cei ce se împreună prin desfrâu,
aceasta este mai bine. Iar dacă cu tot dinadinsul le va plăcea
împreună vieţuirea, apoi să cunoască epitimia pentru desfrâu, dar
să se permită ca să vieţuiască lao-laltă, ca să nu se întâmple ceva
mai rău.
4, 27, 22, 59, 79,
80 Vasile cel
Mare
27 Vasile
cel Mare
PREOTUL CĂSĂTORIT
NECANONIC. (OSÂNDA
PREOTULUI CĂSĂTORIT
NEPRAVILNIC DIN
GREŞEALĂ) (NELEGIUIT)
În privinţa presbiterului care din neştiinţă a ajuns la nuntă
nelegiuită, am hotărât cele ce trebuie; adică să aibă parte de
împreună şedere cu presbiterii, dar de celelalte lucruri să se reţină;
căci destulă este unuia cu acesta iertarea. Iar cel ce este dator a
purta grijă de ranele sale e nepotrivit a binecuvânta pe altul; căci
binecuvântarea este împărtăşire de sfinţenie; iar cel ce nu are
aceasta, din cauza greşelii neştiinţei, cum o va da altuia? Deci nici
în public, nici îndeosebi să nu binecuvântezi şi nici să nu
împărtăşească altora trupul Iui Hristos, nici să nu slujească altceva,
ci mulţumindu-se cu întâietatea şederii să se tânguiască către alţii
şi Domnului, ca să i se ierte lui păcatul cel din neştiinţă.
19 ap.; 3, 26, 54
Trul.; 9 Neocez.
28 Vasile
cel Mare
ÎNFRÂNARE
NESOCOTITĂ
Mi se pare că este absurd dacă cineva depune făgăduinţa să se
reţină de cărnurile de porc. Drept accea, binevoieşte a-i învăţa să
se reţină de la voturile şi făgăduinţele fără de rost; înşă admite că
întrebuinţarea cărnurilor de porc este indiferenta, căci nici o
făptură a lui Dumnezeu nu este de lepădat dacă se ia cu mulţumire
(I Tim. 4, 4), deci făgăduinţa este ridicolă, iar înfrânarea nu este
necesară.
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
29 Vasile
cel Mare
JURĂMÂNTUL
NEÎNGĂDUIT
Stăpânitorilor care se jură să facă rău supuşilor li se cuvine
tratament deosebit. Şi tratamentul pentru aceştia este de două
feluri: unul adică îi învăţa să nu se jure lesne; iar celălalt este să nu
stăruie în hotărârile cele rele. Drept aceea, fiind angajat cineva de
mai înainte prin jurământ să facă rău altuia, acela să dovedească
pocăinţă pentru pripirea jurământului, dar să nu susţină răutatea
sa cu pretextul respectării jurământului. Căci nici Iui Irod nu i-a
fost de folos că a jurat, care, ca să nu calce jurământul, s-a făcut
ucigaş al Proorocului. In general, jurământul este oprit; dar cu atât
mai mult se cuvine a se osândi cel ce s-a făcut pentru o răutate.
Drept aceea, cel ce s-a jurat trebuie să se căiască, iar nu să se
sârguiască a-şi împlini nelegiuirea. Examinează adică mai pe larg
absurditatea. De s-ar jura cineva să scoată ochii fratelui, oare bine
este a se înfăptui una ca aceasta? De s-ar jura cineva să ucidă? Sau,
în scurt, dacă va călca cineva o poruncă în urma jurământului. Că
am jurat şi am ţinut nu păcatul, ci să păzesc judecăţile dreptăţii
Tale (Ps. 118, 106). Şi precum porunca se cade a întări cu judecaţi
nestrămutate, aşa se cade în tot chipul a se desfiinţa şi a se stârpi
păcatul.
25 ap.; 95 Trul;
10, 17, 28, 64,
81, 82 Vasile cel
Mare
30 Vasile
cel Mare
RĂPIREA. (OSÂNDA
PENTRU RĂPIRE)
În privinţa celor ce răpesc nu avem canon vechi, ci am exprimat
socotinţa noastră proprie, ca trei ani să fíe afară de rugăciune, atât
dânşii, cât şi cei ce răpesc împreună cu ei. Iar pentru aceea ce nu
se face cu silă nu este a se da socoteală, dacă nu se va fi întâmplat
şi necinstire, şi nici n-a premers furarea lucrului; iar văduva este
stăpână de sine şi stă în voia sa de a urma pe răpitor; drept aceea,
noi nu avem să purtăm grijă de aparenţele exterioare.
(67 ap.; 27 sin.
IV ec; 92, 98
TruL; 11 Anc; 4,
22, 25, 26, 38,
40, 41, 42, 53, 69
Vasile cel Mare
31 Vasile
cel Mare
CĂSĂTORIA CÂND SE
PIERDE (DISPARE)
SOŢUL
Femeia căreia i s-a dus bărbatul şi a dispărut, dacă se însoţeşte cu
altul mai înainte de a se încredinţa despre moartea aceluia, este
adultera.
(93 Trul.; 36, 46
Vasile cel Mare
32 Vasile
cel Mare
CERTAREA DE DOUĂ
ORI. (NU SE ÎNGĂDUIE
DOUĂ CERTĂRI) A NU
SE CERTA DE DOUĂ
ORI. OSÂNDA
CLERICILOR PENTRU
PĂCATE DE MOARTE.
Clericii care au păcătuit păcat de moarte se vor scoate din treapta
lor, dar nu se vor opri de la comuniunea laicilor; căci nu vei
pedepsi de două ori pentru acelaşi păcat.
25, 29, 30 ap.; 9
sin. I ec; 4, 21
Trul; 1, 8
Neocez.; 27
Cartag.; 3, 51,
70, 82 Vasile cel
Mare
33 Vasile
cel Mare
NAŞTEREA ÎN
CĂLĂTORIE
Femeia care a născut în călătorie şi n-a purtat grijă de cel născut să
te supună vinovăţiei ucigaşului.
52 Vasile cel
Mare
34 Vasile
cel Mare
POCĂINŢA ÎNAINTEA
OBŞTII (PUBLICĂ) ŞI
POCĂINŢA ÎN TAINĂ
Pe femeile care au comis adulter şi din evlavie au mărturisit, sau
vădite fiind în oarecare chip, părinţii noştri au oprit de a le da la
iveală în public, ca nu cumva vădindu-se, să le oferim cauză spre
moarte; dar au poruncit ca ele să stea fără de împărtăşire până se
va împlini timpul pocăinţei.
48 ap.; 87, 93, 98
Trul; 20 Ane; 102
Cartag.; 21, 31,
35, 36,46, 48, 58,
77, 80 Vasile cel
Mare
35 Vasile
cel Mare
PĂRĂSIREA
BĂRBATULUI
Iar în privinţa bărbatului părăsit de soţie trebuie a se ţine seama
de pricina părăsirii, şi de se va vădi că s-a dus fără de motiv, el
adică este vrednic de iertare, iar ea de pedeapsă, şi lui i se va da
iertare spre a se împărtăşi cu Biserica.
48 ap.; 87, 93, 98
Trul; 20 Ane; 102
Cartag.; 9, 21, 77
Vasile cel Mare
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
36 Vasile
cel Mare
CĂSĂTORIA SOŢIILOR
OSTAŞILOR
Femeile ostaşilor, care s-au măritat când lipseau bărbaţii lor, se
supun aprecierii după aceeaşi consideraţie ca şi cel care în urma
absenţei bărbaţilor nu au aşteptat înapoierea lor. Totuşi, în acest
caz fapta are o oarecare iertare, deoarece există multă bănuială de
moarte.
93 Trul.; 31, 46
Vasile cel Mare
37 Vasile
cel Mare
DESFRÂNARE ŞI
CĂSĂTORIE
Cel care s-a însurat după ce i s-a luat cea străina (cu care a vieţuil
ilegal), în privinţa celei dintâi se va învinovăţi de adulter, iar pentru
cea a doua neînvinovăţit va fi.
87 Trul.; 21, 34,
38, 48, 58, 77
Vasile cel Mare
38 Vasile
cel Mare
(POCĂINŢĂ PENTRU)
CĂSĂTORIE FĂRĂ
ÎNGĂDUINŢA
PĂRINŢILOR
Fecioarele care fără voia tatălui au urmat bărbaţilor desfrânează,
dar împăcându-se cu părinţii, se pare ca fapta ia vindecare, însă nu
se vor primi Ia împărtăşire îndată, ci vor face epitimie trei ani.
22, 40, 42 Vasile
cel Mare
39 Vasile
cel Mare
FEMEIA ADULTERĂ Ceea ce vieţuieşte împreună cu adulterul adulteră este tot timpul
cât vieţuieşte cu acela.
48 ap.; 87, 93, 98
TruL; 20 Anc.;
102 Cartag.; 21,
34, 37, 58, 77
Vasile cel Mare
40 Vasile
cel Mare
CĂSĂTORIA ROABELOR
(SCLAVELOR)
Ceea ce fără învoirea stăpânului (său) s-a dat pe sine unui bărbat a
desfrânat; iar ceea ce în urmă încheie căsătorie pentru care i s-a
dat voie, (aceasta) s-a măritat; deci cealaltă este desfrânare, iar
aceasta nunta; căci învoielile celor ce sunt sub stăpânire nu au nici
o tărie.
82 ap.; 4 sin. IV
ec; 85 Trul; 3
Gang.; 82
Cartag.; 22, 38,
42, 53 Vasile cel
Mare
41 Vasile
cel Mare
CĂSĂTORIA
VĂDUVELOR
Ceea ce în văduvie este stăpână pe sine (se poate) căsători tară (să
fie) învinovăţită, dacă nu este nimeni care să rupă căsătoria, căci
Apostolul zice: „Iar de va muri bărbatul, slobodă este să se mărite
cu cine voieşte, numai că întru Domnul" (I Cor. 7, 39).
17 ap.; 8 sin. I
ec; 3, 87 TruL; 19
Anc; 3, 7,
Neocez.; 1
Laod.; 4, 12, 22,
30, 53, 87 Vasile
cel Mare
42 Vasile
cel Mare
CĂSĂTORIA CELOR
FĂRĂ DREPTURI (CARE
SE AFLĂ SUB
STĂPÂNIRE)
Căsătoriile cele fără de învoire a stăpânilor sunt desfrânări. Deci
fiind încă în viaţă tatăl, sau stăpânul, cei ce vieţuiesc laolaltă sunt
vinovaţi până când stăpânii lor nu vor aproba căsătoria, căci numai
atunci primeşte întărirea cea de nuntă.
82 ap.; 4 sin. IV
ec; 85 Trul; 3
Gang.; 82
Cartag.; 22, 38,
40 Vasile cel
Mare
43 Vasile
cel Mare
LOVIREA (LOVITURA)
UCIGĂTOARE
Cel ce a dat aproapelui lovitură de moarte ucigaş este, ori de a
început bătuta, ori de s-a apărat.
65 ap.; 91 TruL;
21, 22, 23 Anc; 2,
8, II, 13, 33, 52,
54, 57 Vasile cel
Mare,; 5 Grig.
Nysxa
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
44 Vasile
cel Mare
OSÂNDA DIACONIŢEI
PENTRU DESFRÂU
Diaconiţa care a desfrânat împreună cu păgân nu este primită în
comuniune, iar la Sfânta Jertfă se va primi în al şaptelea an, fireşte,
de va vieţui în curăţie. Iar păgânul, apropiindu-se iar de sacrilegiu
după ce a primit credinţa, este ca unul care se întoarce la
vomitătură. Aşadar, noi nu mai lăsăm ca trupul diaconesei, sfinţit
fiind, să fie în întrebuinţare trupească.
25 ap.; 15 sin. IV
ec; 4, 16, 21, 40
Trul.; 27 Cartag;
32, 51, 70 Vasile
cel Mare)
45 Vasile
cel Mare
CREŞTINI NEVREDNICI
DE HRISTOS
Dacă cineva luând numele de creştin huleşte pe Hristos, nu are nici
un folos din numire.
46 Vasile
cel Mare
CĂSĂTORIA
NEPRAVILNICĂ
(NELEGIUITĂ) DIN
GREŞEALĂ
Ceea ce s-a măritat din neştiinţă cu cel pe care l-a părăsit soţia pe
un timp, apoi l-a lăsat, fiindcă s-a întors la dânsul cea de mai
înainte, a desfrânat, dar din neştiinţă. Deci nu se va opri de la
nuntă; însă mai bine este dacă rămâne asa.
93 Trul.; 9, 31,
36 Vasile cel
Mare
47 Vasile
cel Mare
BOTEZUL UNOR ERETICI Encratiţii, şi sacoforii, şi apotactiţii sunt supuşi aceleiaşi norme ca şi
novaţienii; căci pentru aceştia s-a emis canon, deşi deosebit, iar în
privinţa acestora nu se spune nimic. Noi însă cu un cuvânt îi
rebotezăm pe aceştia; iar dacă la voi s-a oprit aceasta rebotezare,
precum şi la romani, pentru oarecare pricină, totuşi norma noastră
să aibă tărie, fiindcă eresul lor este odrasla a marcioniţilor, celor ce
se îngreţoşează de nuntă, şi se feresc de vin, şi despre creatura lui
Dumnezeu zic că este spurcată. Nu-i primim pe ei lá Biserică, de nu
se vor boteza cu botezul nostru. Ca să nu zică el că „suntem
botezaţi în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh", el, care
socotesc pe Dumnezeu a fi făcătorul relelor, întrecându-se cu
Marcion şi cu celelalte eresuri. Deci dacă se primeşte părerea
aceasta, trebuie să se adune mai mulţi episcopi, şi aşa să se emită
canonul, pentru ca atât cel ce procedează astfel să fie fără
primejdie, cât şi cel ce răspunde să fie vrednic de crezare în
răspunsul său la întrebările despre ereticii aceştia.
48 ap.; 87, 93, 98
Trul.; 20 Anc:
102 Cartag.; 9,
21, 31, 35, 36,
46, 77, 80 Vasile
cel Mare
48 Vasile
cel Mare
SOŢIA PĂRĂSITĂ Iar cea lăsată de bărbatul său, după socotinţa mea, trebuie să
rămână aşa. Căci a zis Domnul: „De va lăsa cineva pe femela sa,
afară de cuvânt de desfrânare, o face să fie adulteră". Apoi, prin
numirea ci de adulteră a exclus-o pe dânsa de Ia împreunarea cu
altul. Căci cum poate fi bărbatul vinovat, ca pricinuitor de adulter,
iar femeia, care s-a numit adulterii de Domnul, să fie nevinovată
pentru împreunarea cu alt bărbat.
48 ap.; 87, 93, 98
Trul.; 20 Anc,
102 Cartag.; 9,
21, 31. 35. 36,
46, 77, 80 Vasile
cel Mare
49 Vasile
cel Mare
SILNICIA. CEA CĂREIA I
SE FACE SILĂ NU ARE
VINĂ. VIOL
Stricările cele făcute prin deplină silire să fie neînvinovăţite. Deci şi
sclava, de se va silui de stăpânul ei, nu se învinovăţeşte.
11 Anc; 2 Grig.
Neocez.; 30
Vasile cel Mare
50 Vasile
cel Mare
CĂSĂTORIA A TREIA Pentru a treia nuntă nu este lege; drept aceea, nunta a treia nu se
aprobă de lege. Deci pe unele ca acestea le privim ca pe nişte
întinăciuni ale Bisericii; dar nu le supunem osândirilor publice, ca
pe unele ce sunt mai tolerabile decât desfrâul deschis.
2 Neocez.; 4, 80
Vasile cel Mare
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
51 Vasile
cel Mare
CERTAREA DE DOUĂ
ORI. A NU SE CERTA DE
DOUĂ ORI. (NU SE
ÎNGĂDUIE DOUĂ
CERTĂRI) (CLERICII NU
SE CEARTĂ CU DOUĂ
OSÂNDE PENTRU
ACEEAŞI GREŞEALĂ))
Canoanele s-au aşezat pentru clerici fără deosebire, poruncind să
se hotărască o singură pedeapsă pentru cei căzuţi, anume căderea
din slujbe, ori de s-ar întâmpla sa fie în vreo treaptă ierarhică, ori
de s-ar găsi şi în vreo slujbă fără hirotonie.
25, 30 ap.; 4
Trul; 27 Cartag.;
3, 32, 44 Vasile
cel Mare
52 Vasile
cel Mare
NAŞTEREA ÎN
CĂLĂTORIE
Ceea ce n-a purtat grijă în călătorie de fătul său şi, deşi a avut
putinţa să-l salveze, a întrelăsat sa facă acest lucru, ori socotind că
astfel îşi va acoperi păcatul, ori având intenţia cu totul
dobitocească şi neomenească, să se judece ca pentru ucidere; iar
dacă nu a putut să poarte grijă de fătul său şi din cauza pustietăţii şi
a lipsei celor necesare fătul a pierit, în acest caz mama să se ierte.
33 Vasile cel
Mare
53 Vasile
cel Mare
CĂSĂTORIA PRIN
RĂPIRE SE ÎNGĂDUIE
ROABELOR VĂDUVE
Văduva sclavă poate nu a greşit mult alegând nunta a doua în
formă de răpire; deci pentru aceasta nimic nu trebuie a se
învinovăţi; căci nu se judecă formele, ci voinţa. Dar fireşte că o
aşteaptă pe dânsa epitimia nunţii a doua.
82 ap.; 14 sin.
IVec; 85 TruL; 3
Gang.; 82
Cartag.; 22, 38,
40, 42 Vasile cel
Mare
54 Vasile
cel Mare
UCIDEREA FĂRĂ DE
VOIE
Despre deosebirile uciderilor fără de voie ştiu că am scris mai
înainte cucerniciei tale, după cât mi-a fost cu putinţă, şi nu pot să
spun nimic mai mult despre acelea. Deci rămâne la chibzuinţă ta
ca, potrivit cu împrejurările, epitimiile să se lungească sau să se
scurteze.
65 ap.; 91 TruL;
21, 22, 23 Anc; 2,
8, 11, 43, 56, 57
Vasile cel Mare
55 Vasile
cel Mare
CLERICII SĂ NU
SCOATĂ SABIA
Cel ce pleacă să lupte împotriva tâlharilor, fiind afară de biserică,
se opreşte de la împărtăşania Bunului; iar fiind clerici, se caterisesc
din treaptă căci, zice, „Tot cel ce scoate sabia de sabie va muri"
(Mt. 26, 52).
22, 23 Anc.; I
Atanasie cel
Mare; 8, 13, 43
Vasile cel Mare
56 Vasile
cel Mare
OSÂNDA PENTRU
UCIDEREA DE VOIE
Cel ce cu voia a ucis şi după aceea s-a căit, douăzeci de ani va fi
neîmpărtăşit de cele sfinte; iar cei douăzeci de ani i se vor împărţi
lui astfel: patru ani trebuie să se tânguiască, stând afară de uşile
casei de rugăciune şi rugându-se credincioşilor care intră să facă
rugăciune pentru dânsul, mărturisindu-şi fărădelegea sa; iar după
patru ani se va primi între cei ce ascultă; şi cinci ani va ieşi cu
aceştia; apoi şapte ani va ieşi cu cel ce se roagă prosternându-se,
patru ani va sta numai împreună cu credincioşii, dar din
proaducere nu se va împărtăşi; iar împlinindu-se aceştia, se va
împărtăşi de cele sfinte.
65 ap.; 91 Trul;
21, 22, 23 Anc; 2,
8, 11, 43, 54, 57
Vasile cel Mare;
5 Grig. Nyssa
57 Vasile
cel Mare
OSÂNDA PENTRU
UCIDEREA FĂRĂ DE
VOIE
Cel ce a ucis fără de voie 10 ani nu se va împărtăşi de cele sfinte;
iar cel zece ani i se vor împărţi lui astfel: doi ani se va tângui, iar
trei ani va petrece între cei ce ascultă, în patru ani se va smeri şi un
an va sta numai împreună, şi după aceea se va primi la cele sfinte.
65 ap.; 91 Trul;
21, 22, 23 Anc; 2,
8, 11, 43, 54, 56
Vasile cel Mare,
5 Grig. Nyssa
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
58 Vasile
cel Mare
OSÂNDA PENTRU
ADULTER
Adulterul în cincisprezece ani nu se va împărtăşi de cele sfinte; şi
cei cincisprezece ani i se vor împărţi lui astfel: în patru ani adică va
fi tânguindu-se; iar în cinci ascultând; în patru, prosternându-se; în
doi, împreună stând fără împărtăşire.
87 Trul; 20 Anc:
9,21, 34, 37, 39,
77 Vasile cel
Mare; 4 Grig.
Nyssa
59 Vasile
cel Mare
OSÂNDA PENTRU
DESFRÂU
Desfrânatul şapte ani nu se va împărtăşi de cele sfinte: doi
tânguindu-se, şi doi ascultând, şi doi prosternându-se, şi un an va
sta numai împreună; iar al optulea se va primi la împărtăşire.
4, 21, 22, 26, 79,
80 Vasile cel
Mare
60 Vasile
cel Mare
OSÂNDA PENTRU
CĂLCAREA
FĂGĂDUINŢEI
FECIOAREI
Ceea ce a depus vot de feciorie şi a căzut de la făgăduinţă va
împlini timpul păcatului celui pentru adulter în cursul vieţii sale.
Aceeaşi epitimie se va da şi celor ce făgăduiesc viaţa monahilor şi
cad.
16 sin. IV ec; 44
Trui; 19 Anc; 16
Cartag.; 6, 18,
19, 20, 44 Vasile
cel Mare
61 Vasile
cel Mare
FURTUL. OSÂNDA
PENTRU FURT.
Cel ce a furat, dacă pocăindu-se singur se va acuza pe sine, un an
se va opri numai de la impărtăsirea celor sfinte; Iar de se va vădi
prin altul atunci în doi ani; şi se va împărţi lui timpul în prosternare
şi în starea împreună, şi atunci se va învrednici de împărtăşire.
3,4,5 Grig.
Neocez.; 6 Grig.
Nyssa
62 Vasile
cel Mare
OSÂNDA DESFRÂULUI
CU BĂRBAŢI
Celui ce a arătat imoralitate în cele bărbăteşti i se va hotărî timpul
de penitenţă ca celui ce nelegiuieşte întru adulter.
7 Vasile cel
Mare; 4 Grig.
Nyssa
63 Vasile
cel Mare
OSÂNDA PENTRU
SODOMIE
Celui ce îşi arată păgânătatea sa întru cele necuvântătoare,
marturisindu-se, acelaşi timp de epitimie va observa.
16, 17 Anc; 6
Vasile cel Mare;
4 Grig. Nyssa
64 Vasile
cel Mare
OSÂNDA PENTRU
CĂLCAREA
JURĂMÂNTULUI)
(SPERJUR)
Călcătorul de jurământ în zece ani va fi neîmpărtăşit, doi ani
tânguindu-se, trei ascultând, patru prosternându-se, într-un an
stând numai împreuna, şi atunci se va învrednici de împărtăşire.
25 ap.; 94 Trul.;
10, 17, 29, 82
Vasile cel Mare
65 Vasile
cel Mare
VRĂJITORII SE
OSÂNDESC CA UCIGAŞII
Cel ce mărturiseşte că a făcut vrăjitorie sau fermecătorie i se va da
timpul de penitenţă ca pentru ucigaş, împărţindu-se aşa cum s-a
vădit pe sine în fieştecare păcat.
61, 65 Trul.; 36
Laod.; 72, 83
Vasile cel Mare
66 Vasile
cel Mare
OSÂNDA PENTRU
PRĂDAREA
MORMINTELOR
Jefuitorul de morminte zece ani va fi neîmpărtăşit; doi tânguinduse,
trei ascultând, patru prosternându-se, un an stând împreună şi
apoi se va primi la împărtăşanie.
7 Grig. Nyssa
67 Vasile
cel Mare
ÎMPREUNAREA ÎNTRE
FRAŢI SE OSÂNDEŞTE
CA UCIDERE
Amestecarea frăţească se va canonisi cu timpul cuvenit ucigaşului. 75 Vasile cel
Mare
68 Vasile
cel Mare
CĂSĂTORIA OPRITĂ
ÎNTRE RUDE SE
OSÂNDEŞTE CA
ADULTERUL
Legătura de căsătorie a persoanelor din rudenia oprită, de se va
dovedi, ca una ce s-a făcut întru păcatele oamenilor, va primi
epitimia adulterilor.
19 ap.; 26, 54
Trul; 2 Neocez.;
23, 27, 75, 76,
78, 79, 87 Vasile
cel Mare; 11
Tim. Alex.; 15
Teofil Alex
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
69 Vasile
cel Mare
DESFRÂUL CLERICILOR.
{CITEŢII ŞI
IPODIACONII CARE
TRĂIESC CU
LOGODNICELE)
(OSÂNDA
ÎMPREUNĂRII
CITEŢULUI ŞT
IPODIACONULUl CU
LOGODNICA)
Citeţul, dacă s-ar împreuna cu logodnica sa mai înainte de nuntă,
un an fiind oprit, se va primi spre a citi, rămânând neînaintat; iar
împreunându-se pe ascuns fără logodnă, va înceta din slujbă.
Asemenea şi slujitorul bisericesc.
26 ap.; 14 sin.
TV.ec.; 6, 13, 30
Trul; 16 Cartag.;
3, 6, 32, 51, 70
Vasile cel Mare
70 Vasile
cel Mare
(OSÂNDA) DIACONII ŞI
PRESBITERII CARE SE
SPURCĂ SAU SE
DESFRÂNEAZĂ
Diaconul, spurcându-se cu buzele şi mărturisindu-se că până acum
nu a păcătuit, se va opri de la liturghie; dar se va învrednici a se
împărtăşi cu cele sfinte între diaconi; asemenea şi presbiterul, iar
de va dovedi că a păcătuit ceva mai mult decât aceasta, ori în ce fel
de treaptă va fi, se va caterisi.
25 ap.; 16 sin. IV
ec; 4, 40, 44 Trul;
19 Anc; 4
Neocez.; 3, 6, 32,
51, 69 Vasile cel
Mare
71 Vasile
cel Mare
DAREA LA IVEALA A
PĂCATELOR.(ÎNDATORI
REA DE A DA LA IVEALĂ
PĂCATELE DE CARE SE
ŞTIE)
Cel ce cunoaşte oricare dintre păcatele mai înainte şi nu Ie
mărturiseşte, ci se vădeşte, acela încă va fi în epitimie atâta timp
cu cât se pedepseşte cel ce a comis relele.
72 Vasile
cel Mare
CEI CE ALEARGĂ LA
VRĂJITORI. (CEI CE SE
DAU VRĂJITORILOR SE
OSÂNDESC CA
UCIGAŞII)
Cel ce se dă pe sine vrăjitorilor sau unora ca aceştia acela încă se
va ca-nonişi cu timpul de penitenţă al ucigaşilor.
61, 65 Trul.; 24
Anc; 36 Laod.; 7,
65, 81, 83 Vasile
cel Mare; 3 Grig.
Nyssa
73 Vasile
cel Mare
POCĂINŢA CELOR CE
SE LEAPĂDĂ DE
HRISTOS
Cel ce s-a lepădat de Hristos şi a călcat taina mântuirii trebuie să se
tânguiască tot timpul vieţii sale şi este dator a se mărturisi la
vremea când iese din viaţă, învrednicindu-se de cele sfinte, pentru
credinţa în iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
(62 ap.; 10 sin. I
ec 1, 2, 3, 12
Ane; 8, 10, 14
Petru Alex.
74 Vasile
cel Mare
PUTEREA
DUHOVNICULUI.
(DUHOVNICUL POATE
MICŞORA TIMPUL DE
POCĂINŢĂ)
Dacă oricare dintre cei ce au fost în păcatele menţionate mai
înainte se va face sârguitor, mărturisindu-se, în acest caz dacă
acela căruia prin iubirea de oameni a Iui Dumnezeu i s-a
încredinţat puterea de a lega şi a dezlega, văzând covârşirea
mărturisirii celui ce a păcătuit, s-ar face mai blând întru a micşora
timpul epitimiilor, nu este vrednic de osândire; fiindcă examinarea
Scripturilor ne face cunoscut că cei ce cu mai mare durere se
mărturisesc degrabă ajung iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
12 sin. I ec; 16
sin. IV ec; 102
TruL; 5 Ane.)
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
75 Vasile
cel Mare
(OSÂNDA INCESTULUI)
ÎMPREUNAREA ÎNTRE
FRAŢI
Celui ce împreună s-a spurcat cu sora sa de tată sau de mamă, să
nu i se îngăduie a intra în casa de rugăciune până ce nu renunţă la
fapta nelegiuită şi neiertată. Iar după ce va ajunge să perceapă
înfricoşatul păcat, trei ani să se tânguiască, stând la uşa caselor de
rugăciune şi rugându-se poporului care intră pentru a se ruga, ca
fiecare cu milostivire să facă pentru dânsul rugăciuni îmbelşugate
către Domnul; iar după aceasta, alţi trei ani să se primească numai
Ia ascultare, şi ascultând Scriptura şi învăţătura, sa se demită şi să
nu se învrednicească de rugăciune de iertare. Apoi, după ce cu
lacrimi a cerut aceasta şi a căzut înaintea Domnului cu zdrobire de
inimă şi cu umilinţă puternică, în alţi trei ani să i se admită
prosternarea; şi astfel, când va arăta roduri vrednice de pocăinţă,
în anul al zecelea să se primească la rugăciunea credincioşilor, dar
fără proaducere; doi ani stând la rugăciune cu credincioşii, aşa de
atunci să se învrednicească de împărtăşirea Bunului.
67 Vasile cel
Mare, 11 Grig.
Neocez
76 Vasile
cel Mare
(OSÂNDA), CĂSĂTORIA
ÎNTRE CUMNAŢI
Acelaşi fel de epitimie se aplică şi celor ce iau pe cumnatele lor. 19 ap.; 26, 54
Trul; 2 Neocez.;
23, 27, 67, 68,
78, 79, 87 Vasile
cel Mare; 11
Tim. Alex.; 5
Teofil Alex
77 Vasile
cel Mare
POCĂINŢA PENTRU
ADULTER
Dar cel ce lasă pe femeia ceea ce s-a împreunat legiuit cu dânsul şi
aduce pe alta se supune, după hotărârea Domnului, pedepsei
adulterului. Şi s-a canonisit de Părinţii noştri ca unii ca aceştia un
an să se tânguiască, doi să asculte, trei să se smerească, iar în al
şaptelea să stea împreună cu credincioşii, şi aşa se vor învrednici
de proaducere de se vor pocăi cu lacrimi.
48 ap.; 87, 93
Trul; 20 Anc.;
102 Cartag.; 9,
21, 35, 48, 58
Vasile cel Mare;
15 Tim. Alex.
78 Vasile
cel Mare
OSÂNDA CELUI
CĂSĂTORIT CU DOUĂ
SURORI
Felul acesta de epitimie să se ţină şi pentru cei ce iau două surori
în căsătorie, deşi în timpuri deosebite.
19 ap.; 26, 54
Trul; 2 Neocez.;
23, 87 Vasile cel
Mare; 5 Teof.
Alex.
79 Vasile
cel Mare
CĂDEDEA CU
MAŞTERA. (OSÂNDA
CELUI CE PĂCĂTUIEŞTE
CU MAŞTERA SA)
Iar cei ce turbează spre maşterile lor se supun aceluiaşi canon ca şi
cei ce turbează spre surorile lor.
67, 75 Vasile cel
Mare
80 Vasile
cel Mare
CEI CU MULTE FEMEI.
(OSÂNDA POLIGAMIEI
CELOR CU MULTE
FEMEI)
Părinţii au trecut sub tăcere poligamia, ca pe o faptă dobitocească
şi cu totul străină de neamul omenesc. Iar nouă ni se arată că acest
păcat este ceva mai mult decât desfrânarea. Drept aceea, este de
cuviinţă ca unii ca aceştia să se supună canoanelor; adică un an
tânguindu-se şi trei ani prosternându-se, apoi să fíe primiţi.
48 ap.; 87 Trul; 3
Neocez.; 4, 9, 50,
77 Vasile cel
Mare
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
81 Vasile
cel Mare
RÂNDUIALA PENTRU
PRIMIREA CELOR
CĂZUŢI. (APOSTAŢI)
Fiindcă mulţi au călcat credinţa în Dumnezeu în timpul năvălirii
barbarilor, făcând jurăminte şi gustând din oarecare mâncări
nepermise, aduse idolilor de înşişi vrăjitorii, aceştia să se trateze
potrivit legilor şi canoanelor celor aşezate deja de Părinţi. Anume,
cei ce au îndurat constrângere cumplită prin munci, şi nesuferind
durerile şi fiind târâţi spre lepădare, să fie reprimiţi trei ani, şi doi
să asculte, şi trei să se smerească, apoi să se reprimească la
împărtăşire. Iar cei ce fără mare constrângere au vândut credinţa
cea întru Dumnezeu, si s-au atins de masa demonilor, si s-au jurat
cu jurăminte păgâneşti, să se scoată adică în trei ani, şi în doi să
asculte, şi în prosternare să se roage trei ani, şi în alţi trei să stea
împreună cu credincioşii la rugăciune, aşa să se primească la
împărtăşirea celui Bun.
62 ap.; 10,11, 12
sin. 1 ec; 1-9
Anc; 73, 82
Vasile cel Mare
82 Vasile
cel Mare
POCĂINŢA CELOR CE-ŞI
CALCĂ JURĂMÂNTUL
Iar călcătorii de jurământ, dacă de nevoie şi prin constrângere au
călcat jurămintele, se supun la epitimii mai uşoare, aşa că aceştia
să se primească după şase ani. Iar cei ce fără de constrângere au
vândut credinţa lor, doi ani să se tânguiască, şi doi să asculte, şi în
al cincilea prosternându-se să se roage, şi alţi doi fără de
proaducere primindu-se la împărtăşirea rugăciunii, aşa în sfârşit,
arătând fireşte pocăinţa corespunzătoare, se vor aşeza iarăşi la
împărtăşirea trupului lui Hristos.
25 ap.; 94 Trul;
10, 17, 29, 64
Vasile cel Mare
83 Vasile
cel Mare
OSÂNDA CELOR CE
ALEARGĂ LA VRĂJITORI
Cei cărora li se vrăjeşte ori urmează obiceiurile păgâneşti sau în
casele lor bagă pe oarecare spre aflarea vrăjilor, şi spre curăţire să
cadă sub canonul de şase ani: un an tânguindu-şe, un an ascultând,
trei ani prosternându-se şi un an stând împreună cu credincioşii,
aşa se vor primi.
61, 65 Trul.; 24
Anc; 36 Laod.;
65, 72 Vasile cel
Mare
84 Vasile
cel Mare
MĂIESTRIA
DUHOVNICULUI
Toate acestea însă le scriem ca să se cerce rodurile pocăinţei; căci
negreşit nu după timpul de penitenţă le judecăm pe unele ca
acestea, ci ţinem seama de felul pocăinţei. Iar daca cu greu se vor
despărţi de năravurile lor şi vor voi sa slujească mai mult plăcerilor
trupului decât Domnului, şi nu vor primi viaţa cea după
Evanghelie, cu aceştia nu avem nici o cauză comună. Căci noi în
privinţa poporului nesupus şi împotrivă grăitor ne-am învăţat a
auzi că: „Mântuind, mântuieşte-ţi sufletul" (Fac. 19,17).
12 sin. I ec; 102
Trul.; 2, 3, 74, 85
Vasile cel Mare;
4, 5 Grig. Nyssa
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
85 Vasile
cel Mare
ÎNDRUMARE PENTRU
DUHOVNIC
Deci să nu primim a pieri împreună cu unii ca aceştia, ci, temândune
de osânda cea grea şi având înaintea ochilor ziua cea înfricoşată
a răsplătirii Domnului, să nu voim a pieri cu păcatele străine. Că
dacă nu ne-au învăţat pe noi cele înfricoşate ale Domnului şi nici
bătăile atât de mari nu ne-au adus întru simţire, că pentru
fărădelegea noastră ne-a părăsit Domnul si ne-a dat în mâinile
barbarilor şi s-a dus robit la vrăjmaşi poporul si s-a dat risipirii,
pentru că acestea le îndrăzneau cei ce purtau numele lui Hristos,
deoarece nu au cunoscut, nici nu au priceput că din cauza acestora
a venit peste noi urgia lui Dumnezeu -, ce cuvânt comun este deci
vouă către aceştia? Ci suntem datori a fi lui mărturie si noaptea, şi
ziua, în public şi îndeosebi; dar să nu primim a fi duşi împreună cu
răutăţile lor, ci mai vârtos să ne rugăm ca să-i câştigăm pe ei şi să-i
scoatem din cursa vicleanului; iar de nu vom putea să facem
aceasta, să ne sârguim a mântui măcar sufletele noastre de
veşnica osândă
12 sin. I ec; 102
Trul.; 3, 84
Vasile cel Mare
86 Vasile
cel Mare
ÎNFRÂNAREA
NESOCOTITĂ
Iar viclenilor encratiţi, în privinţa propunerii lor faimoase, pentru
ce nu mâncăm şi noi orice, să li se spună că noi ne îngreţoşăm şi de
cele de prisosinţă ale noastre. Căci după cuviinţă leguminoasele de
iarbă la noi sunt ca (şi) carnea; iar potrivit deosebirii celor
folositoare, ca şi în verdeţuri, pe cea vătămătoare o separăm de
cea asemănătoare, aşa şi între cărnuri despărţim pe cea
folositoare de cea vătămătoare. Căci verdeaţă este şi cucuta,
precum carne este şi cea de vultur, dar cel ce are minte nu ar
mânca nebunariţă, nici de carne de câine nu s-ar atinge de nu l-ar
sili nevoie mare; aşadar, cel ce a mâncat nu a comis ilegalitate.
51, 53, ap.; 14
Anc; 2 Gang.; 1,
28, 46 Vasile cel
Mare
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
87 Vasile
cel Mare
OPRIREA CĂSĂTORIEI
CU DOUĂ SURORI.
AMESTECUL DE NUME
Deci mai întâi, ceea ce este toarte important în privinţa acestor fel
de lucruri, avem a menţiona obiceiul cel de la noi, care are putere
de lege, pentru că de la bărbaţi sfinţi s-au predanisil nouă
legiuirile. Iar (obiceiul) acesta este acest fel. Dacă cineva, stăpânit
fiind cândva de patima necurăţiei, ar cădea spre însoţirea
nelegiuită cu două surori, nici nuntii să se socoată aceasta, şi în
general nici să nu se primească ei în obştea bisericii mai înainte de
a-i despărţi unul de altul, drept aceea, dacă nimic altceva nu ar fi
fost de zis, obiceiul este de ajuns pentru ferirea de răul acesta. Dar
fiindcă cel ce a scris epistola cu apucătură vicleană a încercat să
introducă în viaţă răul acesta atât de mare, este nevoie ca nici noi
să nu ne ferim de ajutorul raţiunii, cu toate că în privinţa celor
deplin lămurite mai importantă este prezumţia fiecăruia decât
raţionarea. S-a scris, zice, în Levitic: „Să nu iei pe femeia care este
geloasă pe sora ei, ca să descoperi ruşinea ei peste dânsa, fiind ea
încă în viaţă" (18, 18). Deci lămurit este din aceasta, se zice, că este
îngăduit a lua pe sora ei după moartea dânsei. La aceasta dar, mai
întâi zic că toate câte le spune Legea celor ce sunt în Lege le
grăieşte (Rom. 3,19); fiindcă aşa ne-am supune atât tăierii
împrejur, cât şi sâmbetei, şi feririi de mâncări. Fireşte că nu, căci
dacă am găsi ceva să se potrivească plăcerilor noastre, ne-am
supune pe noi înşine jugului robiei Legii, iar de s-ar părea ceva
greu din cele ale Legii, atunci alergăm spre libertatea cea întru
Hristos. Am fost întrebaţi dacă este scris a lua femeia peste sora ei.
Am răspuns ceea ce socotim că este sigur şi adevărat, dar că nu
este scris aceasta; iar a se conchide ceea ce s-a retăcut din adausul
de mai târziu este dreptul legiuitorului, iar nu al celui ce spune ale
legii; fiindcă altfel ar fi cu putinţă celui ce vrea să îndrăznească a
lua pe sora ei încă şi în viaţă fiind femeia; căci sofisma aceasta se
potriveşte şi la aceea. Dar este scris, zice, „Să nu iei pe ceea ce va fi
geloasă", aşadar nu a oprit a lua pe ceea ce este liberă de gelozie.
Insă cel ce apără patima presupune că firea surorilor este liberă de
gelozie. Deci înlăturân-du-se pricina de gelozie, pentru care a oprit
împreună-însoţirea amândurora, ce va fi ceea ce opreşte a lua pe
surori? Dar, vom zice, acestea nu sunt scrise. Dar nici celelalte nu sau
hotărât; iar sensul după deducţie dă libertate, la fel, pentru
ambele înţelesuri. Dar trebuie, revenind puţin la cele în urmă
legiferate, a se libera de circumstanţe. Căci se vede că legiuitorul
nu îmbrăţişează tot felul de păcate, ci mai cu seamă opreşte pe
cele ale egiptenilor, de unde s-a scos Israel, şi pe cele ale
cananeilor, la care s-a mutat. Căci expresia este aşa: „După
obiceiurile Egiptului, unde aţi locuit, să nu faceţi; şi după
obiceiurile pământului Canaan, întru care vă voi duce pe voi, să nu
faceţi, şi după legile lor să nu umblaţi" (Lev. 18, 3); încât poate că
este cu putinţă că felul acesta al păcatului nu era încetăţenit pe
atunci la acele neamuri. Din cauza aceasta legiuitorul n-a avut
nevoie de păzirea de acel păcat, ci s-a reţinut de a menţiona
obiceiul necunoscut, din cauza aversiunii faţă de faptele ruşinoase.
Într-adevăr, legiuitorul, interzicând pe cel mai mare, cum de a
retăcut pe cel mai mic? Legiuitorul a procedat astfel fiindcă i s-a
părut că mulţi dintre cei iubitori de trup în privinţa vieţuirii cu
surorile cele vii aduc prejudiciu pildei patriarhului. Dar noi ce
19 ap.; 26,54
Trul; 2 Neocez.;
23, 68, 76, 78
Vasile cel Mare;
11 Tim. Alex
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
trebuie să facem? A spune cele scrise, ori cele refăcute a le iscodi?
În acele legi nu este scris că nu se cade ca tatăl şi fiul de-odată să
se folosească de aceeaşi ţiitoare; dar proorocul a socotit că acest
lucru este vrednic de cea mai mare învinovăţire. Căci zice: „Fiul şi
tatăl intră la aceeaşi slujnică" (Amos 2, 7). Dar câte alte feluri de
necurate patimi a născocit învăţătura demonilor, pe care însă
dumnezeiasca Scriptură le-a refacut, nevrând să spurce
demnitatea sa cu numirile celor ruşinoase, ci pe cele necurate le-a
amintit cu numiri generale, precum zice şi Apostolul Pavel: „Iar
desfrânarea şi toată necurăţia nici să nu se numească între voi,
precum se cuvine sfinţilor" (Ef. 5, 3), înţelegându-se sub numirea
de necurăţie faptele cele de ruşine ale bărbaţilor şi femeilor; astfel
că tăcerea cu nici un chip nu asigură celor dedaţi plăcerilor
libertatea de înfăptuire. Iar eu zic că nici nu s-a retăcut chestiunea
aceasta, ci că legiuitorul a oprit-o chiar foarte strict, căci acea
expresie:,,Nu vei intra către toată rudenia trupului tău, spre a
descoperi ruşinea lor" (Lev. 18,6) cuprinde şi felul acesta de
rudenie. Căci ce ar fi bărbatului mai rudă decât soţia sa, mai bine
zis decât trupul său? Că nu mai sunt doi, ci un trup; astfel că prin
soţie, sora ei intră în rudenie cu bărbatul. Că precum pe mama
soţiei sale nu o va lua, nici pe fiica soţiei, fiindcă nu poate lua nici
pe pe mama sa, nici pe fiica sa, aşa nici pe sora soţiei, fiindcă nici
pe sora sa nu o poate lua. Şi dimpotrivă, nici soţiei nu-i este
îngăduit a trăi în căsătorie cu rudele bărbatului său; căci normele
de drept sunt comune pentru amândouă felurile de rudenie. Eu
deci mărturisesc fiecăruia care mă consultă asupra căsătoriei că „va
trece chipul lumii acesteia, şi timpul este scurt, ca şi cei ce au
femei să fie ca şi cum nu ar avea" (I Cor. 7, 29). Iar dacă-mi va
răspunde cineva aceasta: „Creşteţi şi vă înmulţiţi" (Fac. 1,18), râd
că el nu face deosebire între timpurile legiferărilor. Nunta a doua
este remediu împotriva desfrâului, dar nu mijloc de încurajare
pentru necumpătare. „Dar dacă nu se înfrânează, căsătorească-se"
(I Cor. 7,9), zice, iar nu şi căsătorindu-se, să facă fărădelege. Iar cei
ce nu au în vedere nici firea, cei ce-şi orbesc sufletul cu patima
necinstei, măcar să facă deosebire între felurile numirilor din
vechime. Căci cu ce fel de numire de rudenie se vor numi cei
născuţi dintr-o astfel de căsătorie? Se vor numi fraţi unii altora, ori
nepoţi? - căci ambele se potrivesc lor din cauza amestecării. Să nu
faci, o, omule, maşteră pe mătuşa pruncilor, şi nici pe ceea ce este
datoare a-i ocroti în locul mamei nu o înarma cu gelozie
neîmpăcată; căci numai ura maşterilor întinde vrăjmăşia şi după
moarte; chiar şi duşmanii se împacă cu cel morţi, maşterile însă
încep ura după moarte. Rezumatul celor zise este că, dacă cineva
doreşte căsătoria potrivit legii, îi este deschisă lumea întreagă, iar
dacă năzuinţa lui este pătimaşă, apoi cu atât mai vârtos să se
oprească, „pentru ca să înveţe să-şi ţină vasul său în sfinţenie şi
cinste, iar nu întru patima poftei" (I Tes. 4, 4). Aş dori să spun mai
mult, dar mă opreşte măsura epistolei. Mă rog însă ori ca sfatul
nostru să se arate mai tare decât patima, ori ca acea crimă să nu se
împământenească în ţinutul nostru, ci să rămână în acele locuri
unde a odrăslit.
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
88 Vasile
cel Mare
CLERICII SĂ NU AIBĂ
ŢIITOARE
Am citit scrisorile tale cu toată îndelungă-răbdarea şi m-am mirat
cum, putând pe scurt şi lesne a te dezvinovăţi faţă de noi prin
fapte, ai primit să rămâi în cele cu care ai fost învinovăţit, şi cu
lungi cuvinte te apuci să vindeci cele de nevindecat. O, Grigore, nu
suntem noi cei dintâi, nici singurii care am legiuit ca femeile să nu
vieţuiască cu bărbaţii împreună; citeşte însă canonul cel aşezat de
Sfinţii noştri Părinţi în sinodul Niceei, care opreşte clar a nu avea
femei introduse pe furiş. Căci necăsătoria este vrednică de cinstire
prin vieţuirea separată de femei; căci făgăduind cineva cu numele,
dar cu fapta ar face cele ce le făptuiesc cei ce vieţuiesc cu femeile,
este lămurit că vânează numai nominal cinstea fecioriei, dar nu
renunţă la plăcerea necuviincioasă. Deci cu atât mai vârtos trebuia
să fii gata tu a lăsa după rugămintea noastră, cu cât zici că eşti liber
de orice patimă trupească. Căci nu cred nici ca acela ce a ajuns de
70 de ani să vieţuiască în patimi cu o femeie, nici nu am poruncit
cele ce le-am poruncit ca şi cum s-ar fi întâmplat vreo faptă
necuviincioasă. Ci fiindcă ne-am învăţat de la apostoli a nu se pune
fratelui poticneală sau sminteală (Rom. 14, 13), şi ştim că ceea ce
la unii este folositor pentru alţii devine prilej de păcat, din care
cauză am poruncit, urmând rânduielii Sfinţilor Părinţi, să te
desparţi de femeie. De ce învinovăţeşti pe horepiscopi şi
pomeneşti duşmănia veche? Şi de ce ne învinovăţeşti pe noi, ca şi
cum am da ascultare să încuviinţăm învinuirile, dar de ce nu te
învinovăţeşti pe tine, care nu poţi renunţa la vieţuirea împreună cu
acea femeie? Alung-o deci pe ea din casa ta şi aşaz-o în mănăstire.
Să fie aceea cu fecioarele, iar pe tine să te servească bărbaţii, „ca
să nu se hulească numele Iui Dumnezeu pentru voi" (Rom. 2, 24).
Iar până când vei face aceasta, nici nu-ţi vor folosi nenumăratele
lucruri ce le scrii în scrisori; ci te vei săvârşi fără de rod, răspunzând
în faţa Domnului pentru lenevirea ta. Şi dacă vei îndrăzni să rămâi
în preoţie, fără să te îndreptezi, vei fi anatema pentru tot poporul,
şi cei ce te vor primi pe tine vor fi lepădaţi de Biserica întreagă.
3 sin. I ec; 5, 12,
13 Trul; 18 sin.
VII ec; 3, 28, 70
Cartag.
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
89 Vasile
cel Mare
ISPITIREA VREDNICIEI
CELOR CE INTRĂ ÎN
CLER) (SCRISOARE
CĂTRE HOREPISCOPI)
Foarte mă mâhneşte că în timpul din urmă canoanele Părinţilor au
fost părăsite şi s-a scos din Biserică toată stricteţea; şi mă tem că
indiferenţa aceasta înaintând cu încetul pe calea sa, afacerile
Bisericii să nu ajungă în deplină tulburare. Obiceiul încetăţenit în
vechime în bisericile lui Dumnezeu, primea pe slujitorii Bisericii
după ce îi cerceta cu toată temeinicia; şi se cerceta cu deamănuntul
întregul lor mod de viaţă, de nu sunt bârfitori, de nu
sunt beţivi, de nu sunt aplecaţi spre gâlcevi, de şi-au educat
tinereţea lor ca să poată săvârşi cele sfinte, fără de care nimeni nu
va vedea pe Domnul (Evr. 12, 14). Şi aceasta o cercetau presbiterii
şi diaconii, care vieţuiau împreună cu ei, apoi îi duceau la
horepiscopi, care, primind voturile de la cei ce mărturiseau
adevărat şi dând de ştire episcopului, aşa îl numărau pe slujitor în
tagma celor ieraticeşti. Dar acum, înlăturându-ne întâi pe noi şi
nici acceptând să-i aduceţi la noi spre hotărâre, v-aţi însuşit toată
puterea. Apoi, chiar neglijând cu totul această chestiune, aţi
îngăduit presbiterilor şi diaconilor să introducă în biserică pe
nevrednici, pe oricare ar voi, fără a li se cerceta viaţa, cu pătimire,
sau în urma înrudirii, sau în urma oricărei alte prietenii. Din cauza
aceasta, într-adevăr mulţi slujitori se numără în fiecare sat; dar nici
unul nu este vrednic de slujirea altarului, precum înşivă mărturisiţi,
fiind lipsiţi de bărbaţi la alegeri. Deci, de vreme ce lucrul a ajuns
deja să fie fără leac, iar mai ales acum cei mai mulţi, de frica
înrolării la armată, se introduc pe sine în slujba bisericeasca, din
necesitate am ajuns să se înnoiască canoanele Părinţilor, şi scriu
vouă să-mi trimiteţi mie consemnarea slujitorilor bisericeşti din
fiecare sat, şi fiecare de către cine sa introdus în slujbă, şi care este
modul lui de vieţuire. Dar să aveţi şi la voi consemnarea, încât cele
scrise, care se păstrează la noi, să se potrivească cu ale voastre, şi
nimănui să-i fie cu putinţă a se înscrie când vrea. Aşadar, dacă
oarecare s-a introdus de către presbiteri după primul indiction, se
vor arunca între mireni, şi din nou să se facă de voi cercetarea în
privinţa lor; şl de vor fi vrednici, să se primească prin hotărârea
voastră; şi curăţiţi Biserica, izgonind pe cei nevrednici din ea. Deci
şi în viitor să-i cercetaţi pe cei vrednici şi să-i primiţi; dar să nu-i
număraţi în cler înainte de a-i aduce la noi - altcum să ştiţi că
mirean va fi cel ce va fi primit în slujba Bisericii fără de socotinţa
noastră.
8 sin. I ec; 14 sin.
VII ec; 8, 14
Neocez.; 8, 10
Antioh.; 57
Laod.; 7 Teof.
Alex.
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
90 Vasile
cel Mare
FĂRĂDELEGEA
SIMONIEI. SCRISOARE
CĂTRE HOREPISCOPI.
Monstruozitatea lucrului despre care scriu, chiar prin ceea ce în
general a trezit bănuială şi prin ceea ce s-a vorbit, a umplut de
durere sufletul meu, dar mi s-a părut de necrezut. Deci cel ce se
ştie vinovat să primească ca o doctorie scrisoarea ce o trimit în
această privinţă; iar cel ce nu se ştie vinovat, ca nu mijloc
profilactic; şi cel indiferent, de care mă rog să nu se găsească între
voi, ca pe o mărturie. Dar ce este despre ceea ce vorbesc? Spun
oarecare că voi luaţi bani de la cei ce se hirotonesc şi că acoperiţi
aceasta sub pretextul evlaviei; şi aceasta este şi mai rău. Căci dacă
cineva comite răul sub pretextul binelui, este vrednic de îndoită
pedeapsă; căci prin aceasta se lucrează ceea ce nu este bun şi se
foloseşte spre a săvârşi păcatul, ca şi cum ar zice cineva că ar fi
ajutător binelui. De vor fi acestea aşa, în viitor să nu se mai
întâmple, ci îndrepteze-se; fiindcă celui ce primeşte argintul
trebuie să se zică ceea ce s-a spus de către apostoli celui ce voia să
dea ca să cumpere împărtăşirea Duhului Sfânt: „Argintul tău fie
împreună cu tine spre pieire" (F. Ap. 8, 20); căci mai uşor greşeşte
cel ce în urma ignoranţei vrea să cumpere decât cel ce vinde darul
Iui Dumnezeu: că s-a făcut vânzare, şi dacă tu vei vinde ceea ce ai
primit în dar, ca un vândut lui satana, vei fi lipsit de har; căci
introduci cârciumărie în cele duhovniceşti şi în Biserică, unde ni s-a
încredinţat Trupul şi Sângele lui Hristos, acestea nu trebuie să se
întâmple aşa; şi, iată, spun care este şiretlicul. Ei socotesc că nu
păcătuiesc dacă nu iau îndată şi iau după hirotonie; dar a lua este a
lua oricând. Vă îndemn deci ca acest venit sau, mai bine zis,
această introducere spre gheena să o lepădaţi; şi să nu vă faceţi
nevrednici de săvârşirea Sfintelor Taine, spurcându-vă mâinile cu
astfel de venituri. Şi iertaţi-mă dacă la început, ca şi cum nu aş fi
crezut, iar apoi ameninţ ca şi cum aş crede. Dacă cineva după
această epistolă a mea va face una ca aceasta, se va îndepărta de
la altarele de aici; şi va căuta unde, cumpărând darul lui
Dumnezeu, va putea să-l vândă. Căci noi şi bisericile Iul Dumnezeu
nu avem astfel de obicei (I Cor. 16, 16). Adăugând încă una, voi
încheia. Acestea se fac din iubirea de argint; iar Iubirea de argint
este nu numai rădăcina tuturor relelor (I Tim. 6, 10), ci se numeşte
şi idolatrie (Colos. 3, 5). Deci nu cinstiţi mai mult pe idoli decât pe
Hristos, pentru mai puţini arginţi; nici să nu urmaţi iarăşi lui Iuda,
vânzând pentru profit a doua oară pe cel ce s-a răstignit odată
pentru noi, fiindcă ţarinile, cât şi mâinile celor ce primesc aceste
roduri, acheldama se vor numi.
29 ap.; 2 sin. IV
ec; 22 Trul.; 19
sin. VII ec;
Scrisoarea lui
Ghenadie,
Scrisoarea lui
Tarasie
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
91 Vasile
cel Mare
SFÂNTA SCRIPTURĂ.
SFÂNTA PREDANIE
(TRADIŢIE) ŞI OBICEIUL
BISERICESC
Dintre dogmele şi propovăduirile ce se păstrează în Biserică, pe
unele le avem din învăţătură scrisă, iar pe altele le-am primit din
tradiţia Apostolilor, predanisită nouă în taină; şi ambele acestea au
aceeaşi tărie pentru dreapta cinstire de Dumnezeu; şi nimeni nu va
zice împotriva acestora, oricât de puţin ar fi de priceput în
legiuirile bisericeşti. Căci dacă ne-am apuca să abandonăm cele
nescrise din obiceiuri, ca pe unele care n-ar avea mare tărie, am
greşi împotriva celor de căpetenie, păgubind Evanghelia, sau, mai
bine zis, am reduce propovăduirea la numirea goală. De pildă,
obiceiul cel dintâi este aducerea-aminte de a ne însemna cu chipul
crucii cei ce nădăjduim în numele Domnului nostru lisus Hristos.
Care este acela ce ne-a învăţat în scris? Care scrisoare ne-a învăţat
pe noi a ne întoarce spre răsărit în rugăciune? Cine ne-a lăsat în
scris cuvintele invocării la sfinţirea Pâinii Euharistiei si a Potirului
binecuvântării?
Căci nu ne sunt suficiente cele menţionate de Apostol sau de
Evanghelie şi rostim şi altele, primite din învăţătura nescrisă si
înainte, şi în urmă, ca unele ce au mare putere în privinţa tainei.
Din care scrisori binecuvântăm apa botezului şi untdelemnul
hrisinei, şi chiar pe cel ce se botează ?
Au nu din predanisire tacită şi tainică ? Şi apoi care cuvânt scris nea
învăţat ungerea cu untdelemn ? Dar de unde a se afunda de trei
ori omul la botez ? Dar din care Scriptură sunt şi cele câte sunt la
botez: a se lepăda de satana şi de îngerii lui ? Au nu din această
învăţătură nepublicată şi tainică, pe care Părinţii noştri au păstrato
într-o tăcere ferită de indiscreţie şi ispitire, fiind ei bine învăţaţi a
păstra în tăcere pe cele sfinte tainelor ? Dar cum ar fi fost de
cuviinţă a publica în scrisori învăţătura acelora, când celor
neiniţiaţi nici a el privi nu le este îngăduit ? …
Şi după altele (cuprinse în epistola prezentă a lui Vasile cel Mare):
temeiul acesta al predanisirii celor nescrise, neţinând seama de
cunoaşterea dogmelor, pentru mulţi se face uşor de dispreţuit în
urma obiceiului. Dar altceva este dogma şi altceva este
propovăduirea. Căci dogmele se tac, iar propovăduirile se publică.
Însă un fel de tăcere este şi neclaritate de care se foloseşte
Scriptura, care face mintea să vadă cu greutate dogmele spre
folosul celor ce le cercetează. Din cauza aceasta, toţi privim către
răsărit la rugăciuni, dar puţini ştiu că prin aceasta căutăm patria
noastră cea de la început, raiul, pe care Dumnezeu l-a sădit în
Eden, către răsărit. Şi drepţi stând facem rugăciunile duminica, dar
motivul nu-l ştim toţi, căci facem aceasta nu numai ca unii care,
înviind împreună cu Hristos şi fiind datori a năzui spre cele de sus,
în ziua învierii ne aducem aminte prin starea de rugăciune, prin
harul cel dat nouă, ci fiindcă se vede că este imaginea veacului
aşteptat. Şi pentru aceea, fiind începutul zilelor nu s-a numit de
Moise întâia, ci una: "Şi s-a făcut", zice "seară, şi s-a făcut
dimineaţă, zi una" (Fac. 1,5) ca una ce aceeaşi se repetă de multe
ori. Deci aceeaşi este atât cea una, cât şi a opta, fiindcă acea întradevăr
una şi adevărată a opta. De care pomeneşte psalmistul în
oarecare suprascrieri de psalmi, prin ea însăşi arătând starea care
va fi după acest veac, ziua care nu va înceta niciodată, cea
neînserată, căreia alta nu-i va urma, veacul acesta nesfârşit şi
19 sin. 1 ec; 102
Trul.; 7 sin. VII
ec; 87 Vasile cel
Mare
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
îmbătrânit. Deci este necesar ca rugăciunile să se plinească stând
în această zi,după cum învaţă Biserica pe fiii săi, ca prin neîncetată
aducere-aminte de viaţa cea fără de sfârşit, să nu ne lenevim în
privinţa merindelor pentru mutarea aceea. Apoi şi Cincizecimea
întreagă este semn de aducere aminte a Învierii ce se aşteaptă în
veacul viitor. Că acea una şi întâia zi, de şapte ori înşeptindu-se,
constituie cele şapte săptămâni ale sfintei Cincizecimi. Că
începând de la cea dintâi, sfârşeşte în aceasta, prin cele de mijloc,
de Cincizeci de ori asemenea repetându-se. Pentru aceea şi
reprezintă veacul prin asemănare; precum în mişcarea circulară,
de la aceleaşi semne începând, prin aceleaşi se şi încheie; în care zi
orânduielile Bisericii ne-au învăţat că preferăm felul de a sta drept
la rugăciuni spre a ne aduce lămurit aminte, că oarecum să ne
strămutăm mintea noastră de la cele prezente la cele viitoare. Si
prin flecare plecare de genunche şi ridicare arătăm cu fapta că prin
păcat am căzui la pământ, şi că prin iubirea de oameni a celui ce
ne-a zidit am fost chemaţi sus, la cer. Mi s-ar sfârşi ziua expunând
tainele cele nescrise ale Bisericii. Omit pe celelalte; dar chiar
mărturisirea de credinţă, a crede în Tatăl, în Fiul şi Duhul Sfânt, din
care Scripturi o avem? Dacă adică din predania botezului, potrivit
consecvenţei dreptei cinstiri, trebuie să şi credem, aşa cum ne
botezăm, făcând mărturisire asemenea botezului, apoi potrivit
aceleiaşi consecvenţe, să ne fie îngăduit să dăm credinţei
asemenea slavă. Iar dacă ei se leapădă de felul doxologiei, ca de
ceva nescris, apoi să ne arate noua dovezile scrise atât ale
mărturisirii credinţei, cât şi ale celorlalte pe care le-am înşirat. Prin
urmare, fiind atâtea nescrise şi având ele atâta tărie în taina bunei
cinstiri, nu ne vom îngădui o singură expresie ajunsă la noi de la
Părinţi, ce am găsit că a rămas în bisericile cele necorupte din
obiceiul nemesteşugit, care nu are temei puţin şi nu aduce puţină
desăvârşire la puterea tainei.
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
92 Vasile
cel Mare
OBICEIUL ŞI PREDANIA
BISERICEASCĂ
Iar în privinţa împrejurării că doxologia cea „împreună cu Duhul"
nu este mărturisită, nici scrisa, zicem că nici aceasta să nu se
primească, dacă nimic altceva nescris nu se primeşte; iar dacă cele
mai multe din cele tainice s-au încetăţenit între noi îh chip nescris,
atunci cu celelalte multe o vom primi şi pe aceasta. Dar eu
socotesc că „apostolească procedură este a rămâne cu
predanisirile cele nescrise." Căci vă laud pe voi, zice, „că de toate
ale mele vă aduceţi aminte şi ţineţi predaniile aşa cum vi le-am
predat vouă" (I Cor. 11,2); şi iarăşi: „Ţineţi predaniile pe care le-aţi
primit, ori prin cuvânt, ori prin scrisoare" (II Tes. 2, 15), dintre care
mai ales una este importantă, şi aceasta este cea de faţă, pe care
cei de la început au rânduit-o, predanisind-o urmaşilor şi, sporind
ea cu timpul pururea, prin întrebuinţare, prin obiceiul îndelungat,
au înrădăcinat-o în biserici. Dar chiar dacă, precum la judecătorie,
neavând dovada cea din scrisori, am produce în favorul nostru
mulţime de martori, oare nu am câştiga de la voi hotărârea de
absolvire? Eu cu adevărat aşa socotesc: „Că în gura a doi sau trei
martori va sta tot cuvântul" (Deut. 19, 15). Iar dacă vă vom dovedi
lămurit timpul îndelungat care este de partea noastră, oare nu s-ar
părea vouă că spunem cele potrivite şi că nu este adusă împotriva
noastră această judecată? Căci cele vechi în dogme sunt
venerabile „oarecum având veneraţie" în urma vechimii de o
anumită bătrâneţe adâncă.
19 sin.lec; 102
Trul.;7 sin. VII
ec; 87 Vasile celsile c
Mare

Canoanele lui Timotei al Alexandriei

Canoanele lui Timotei al Alexandriei

Alex.
BOTEZUL UNOR CATEHUMENI

Întrebare. Daca un copil catehumen ca de şapte ani, sau un om matur
(catehumen), s-ar întâmpla a fi la vremea când se face aducerea Jertfei, şi
neştiind, s-ar împărtăşi, ce trebuie să se facă în privinţa acestuia?
Răspuns. Trebuie a se lumina, căci de Dumnezeu a fost chemat.
2, 14 sin. I
ec; 78, 96
Trul; 19, 46
Laod.
2 Tim.
Alex.
BOTEZUL CELUI ÎNDRĂCIT (CEL ÎNDRĂCIT SE BOTEAZĂ NUMAI PE
PATUL DE MOARTE)

Întrebare. Dacă catehumenul ar fi demonizat, şi însuşi el sau rudele lui ar
dori ca el să primească sfântul Botez, dacă trebuie să-l ia sau nu, şi mai
ales când este spre moarte?
Răspuns. Dacă cel îndrăcit nu se va curaţi de necuratul duh, nu va putea
primi Sfântul Botez; dar la sfârşitul vieţii se botează.
79 ap.; 7
Trul.; 3, 4, 15
Tim. Alex.
3 Tim.
Alex.
CUMINECAREA
CELUI ÎNDRĂCIT.
(CEL ÎNDRĂCIT
POATE FI
CUMINECAT)
Întrebare. Daca cineva credincios se îndrăceşte, se cuvine a se împărtăşi
cu Sfintele Taine, ori nu?
Răspuns. Dacă nu trădează Taina, nici în alt chip oarecare nu o huleşte, să
se împărtăşească, dar nu în fiecare zi, căci destul este numai duminica.
79 ap.; 7
Trul; 3, 4, 15
Tim. Alex.
4 Tim.
Alex.
BOTEZUL
CATEHUMENILOR.
(CATEHUMENUL
IEŞIT DIN MINTE SE
POATE BOTEZA)
Întrebare. Dacă oarecare catehumen, fiind bolnav, îşi iese din minte şi nu
poate însuşi mărturisi credinţa, şi rudele lui se roagă să primească Sfântul
Botez până este viu, se cuvine a i-l da sau nu ?
Răspuns. Se cuvine a-l lua, dacă nu se bântuieşte de duh necurat.
79 ap.; 60
Trul.; 12
Neocez.; 47
Laod.; 45
Cartag.; 5
Vasile cel
Mare; 2, 3,
14, 15 Tim.
Alex.; 5 Chirii
Alex.
5 Tim.
Alex.
ÎNFRÂNAREA
PENTRU
CUMINECARE
Întrebare. Dacă femeia s-ar împreuna noaptea cu bărbatul său, sau
bărbatul cu femeia, şi s-ar face liturghie, se cuvine a se împărtăşi sau nu?
Răspuns. Nu se cuvine, căci Apostolul spune lămurit: „Să nu vă lipsiţi unul
de altul fără numai prin înţelegere întreolaltă, la timpul potrivit, ca să vă
îndeletniciţi cu rugăciunea, şi (apoi) iarăşi să vă împreunaţi, ca să nu vă
ispitească pe voi satana pentru neînfrânarea voastră" (I Cor. 7, 5).
3 Dion. Alex.;
13 Tim. Alex.
6 Tim.
Alex.
BOTEZUL
CATEHUMENELOR.
(CATEHUMENA
AFLATĂ ÎN STARE DE
CURĂŢIRE LUNARĂ
NU SE BOTEAZĂ)
Întrebare. Dacă o femeie catehumenă si-a dat numele său ca să se
lumineze, iar în ziua botezării sale i s-au întâmplat cele după obiceiul
femeiesc, se cuvine ei a se lumina întru acea zi ? ori să amâne ? si cât să
amâne ? Răspuns. Se cuvine să amâne până ce se va curaţi.
2 Dion. Alex.;
6 Tim. Alex.
7 Tim.
Alex.
CUMINECAREA
FEMEILOR. (FEMEIA
ÎN STARE DE
CURĂŢIRE LUNARĂ
NU SE CUMINECĂ)
Întrebare. Dacă o femeie va sti că are cele obişnuite femeilor, se cuvine a
se apropia de Taine în ziua aceea, ori nu? Răspuns. Nu se cuvine până ce
nu se va curaţi.
2 Dion. Alex.;
6 Tim. Alex.
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
8 Tim.
Alex.
POSTUL
LEHUZELOR.
(FEMEIA CARE
NAŞTE ÎN POST
POATE SĂ NU
POSTEASCĂ)
Întrebare. Femeia de va naşte la Paşti, se cuvine a ajuna şi a nu bea vin,
sau să se dispenseze de ajunare şi de a nu bea vin pentru că a născut?
Răspuns. Ajunarea s-a rânduit în scopul rânduirii trupului. Deci de este
trupul întru smerenie şi slăbiciune, se cuvine să primească hrană şi
băutură după cum voieşte şi poate să suporte.
69 ap.; 29,
89 Trui; 49,
50 Laod.; 1
Dion. Alex.;
10 Tim. Alex.
9 Tim.
Alex.
ERETICII LA SF.
LITURGHIE.
(ERETICII CARE SE
POCĂIESC POT FI DE
FAŢĂ LA LITURGHIE)
Întrebare. Oare se cuvine clericului a se ruga fiind de faţă arieni sau alţi
eretici şi nu-i va strica în cazul când se va ruga sau va aduce jertfa în
prezenţa lor?
Răspuns. La dumnezeiasca aducere, diaconul strigă mai înainte de
sărutare: „Cei neîmpărtăşiţi (chemaţi) ieşiţi"; deci nu li se cuvine a fi de
faţă, fără numai de făgăduiesc a se pocăi şi a fugi de eres.
45, 65 ap.; 6,
9, 32, 33, 34
Laod.
10 Tim.
Alex.
BOLNAVII SE
DEZLEAGĂ DE POST
Întrebare. Dacă cineva ar fi bolnav şi foarte slăbit de boală îndelungată, şi
vor veni sfintele Paşti, se cuvine negreşit a ajuna, sau clericul poate să-l
absolve pe el să primească ce poate, sau şi untdelemn şi vin, din cauza
multei lui neputinţe?
Răspuns. Se cuvine a se îngădui sa ia cel bolnav şi hrană şi băutură cât
poate suporta; căci este cu dreptate ca mai cu seamă cel slăbit să se
împărtăşească de untdelemn.
69 ap.; 29,
89 Trul.; 49,
50 Laod.; 1
Dion. Alex.; 8
Tim. Alex.
11 Tim.
Alex.
CĂSĂTORIA
NELEGIUITĂ
(NEPRAVILNICĂ) NU
SE
BINECUVÂNTEAZĂ
De va chema cineva pe un cleric spre a încheia căsătoria, şi va auzi că
nunta este nelegiuită, ori căsătorie cu mătuşă, sau ceea ce voieşte a se
însoţi ar fi chiar sora celei moarte, se cuvine clericului a urma chemării,
sau sa săvârşească proaducerea (Sf. Jertfă)?
Răspuns. Am zis o dată: dacă clericul va auzi că nunta este nelegiuită, nu
se cuvine clericului a se face părtaş de păcate străine.
12 Tim.
Alex.
CUMINECAREA
CELOR CE SE
ISPITESC ÎN VIS
Întrebare. Dacă mireanul care a visat va întreba pe clerici, se cuvine a-i da
voie lui să se împărtăşească sau nu?
Răspuns. De este supus poftei de femeie, nu se cuvine; iar dacă satana îl
ispiteşte pe dânsul, ca sub motivul acesta să-l înstrăineze de la
împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine, se cuvine a-l împărtăşi, fiindcă
ispititorul nu va înceta în timpul acela, când se cuvine a-l împărtăşi, de a
năvăli asupra lui.
1 Atanasie; 4
Dion. Alex.
13 Tim.
Alex.
ÎNFRÂNAREA
SOŢILOR. (SÂMBĂTA
ŞI DUMINICA)
Întrebare. Celor însoţiţi cu împreunarea nunţii, în care zile ale săptămânii
trebuie a li se propune să se ferească de împreunare unul cu altul, şi în
care au voie?
Răspuns. Cele ce le-am spus mai înainte le spun şi acum. Apostolul zice:
„Să nu vă lipsiţi unul de altul decât numai prin înţelegere la timp numit, ca
să vă îndeletniciţi cu rugăciunea, şi iarăşi să vă împreunaţi, ca să nu vă
ispitească pe voi satana pentru neînfrânarea voastră" (I Cor. 7, 5). De
nevoie însă trebuie a se feri sâmbăta şi duminica, pentru că în acestea se
aduce Domnului jertfa cea duhovnicească.
3 Dion. Alex.;
5 Tim. Alex.
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
14 Tim.
Alex.
UCIGAŞUL DE SINE
(SINUCIGAŞUL)
Întrebare. Dacă cineva nefiind în minţi ridică mâna asupra sa sau se
aruncă în prăpastie, să se facă pentru el proaducere sau nu?
Răspuns. în privinţa acestuia, clericul trebuie să lămurească dacă s-a făcut
aceasta cu adevărat ieşit din minţi fiind. Căci de multe ori rudeniile celui
ce a pătimit aceasta, vrând să obţină aducerea jertfei şi rugăciune pentru
el, mint şi zic că nu era în minţi. Uneori însă a făcut aceasta din cauza
tratamentului jignitor al oamenilor sau oarecum din scârbă, şi pentru
acesta nu trebuie să se aducă jertfa, că s-a făcut sieşi ucigaş. Deci clericul
negreşit trebuie să cerceteze cu deamănuntul, ca să nu cadă sub osândă.
(5 ap.;23
Anc.; 8, 11
Vasile cel
Mare; 5 Grig,
Nyssa)
15 Tim.
Alex.
ÎNDRACIREA NU-I
PRICINĂ DE
DESPĂRŢENIE
DIVORŢ
Întrebare. Dacă vreo femeie are duh necurat, încât să poarte şi fiare, iar
hârbului zice că nu se poate înfrâna şi vrea să ia alta, cuvine-se a lua alta
ori nu?
Răspuns. în această pricină intervine adulter, şi în privinţa aceasta nu am
si nu găsesc ce răspunde; dar după hotărârea duhovnicească nu se cuvine.
87 Trul; 20
Anc.; 102
Cartag.; 9,
21, 35, 39, 77
Vasile cel
Mare)
16 Tim.
Alex.
AJUNAREA PENTRU
CUMINECARE
Întrebare. Dacă cineva ajunând spre a se împărtăşi, spalându-şi gura sau
în baie a înghiţit apa nevrând, se cuvine a se împărtăşi?
Răspuns. Da; căci satana aflând prilej de a-l opri de la împărtăşire, mai des
va face aceasta.
69 ap.; 29,
89 Trul; 50
Laod.; 41
Cartag.
17 Tim.
Alex.
MUSTRAREA DE
SINE
Întrebare. Auzind deseori cuvântul lui Dumnezeu şi nefăcându-l, oare
suntem sub osândă?
Răspuns. Deşi nu-l facem, totuşi nu se poate a nu ne mustra pe noi înşine
că auzindu-l nu-l ascultăm. Că o parte din mântuire este şi a se mustra
cineva pe sine însuşi.
12 sin. I ec; 2
Laod.; 43, 45
Cartag.; 84
Vasile cel
Mare; 4, 5,
Grig. Nyssa
18 Tim.
Alex.
VÂRSTA DE LA CARE
SE OSÂNDESC
PĂCATELE
Întrebare. De la ce vârstă se osândesc de Dumnezeu păcatele? Răspuns.
După cunoştinţa şi înţelepeciunea fiecăruia. Unii de la vârsta de zece ani,
iar alţii si de la mai mare vârstă.
52 ap; 110
Cartag.

Canoanele lui Teofil al Alexandriei

Canoanele lui Teofil al Alexandriei (412)

1 Teofil.

 POSTUL DIN ZIUA BOBOTEZEI. (EPIFANIA, ARĂTAREA DOMNULUI)

Atât obiceiul, cât si cuviinţa cer de la noi să cinstim toată duminica si să o
serbăm, fiindcă întru aceasta ne-a mijlocit Domnul nostru Iisus Hristos
învierea cea din morţi; din care cauză în Sfintele Scripturi s-a şi numit întâia,
ca una ce este începătura vieţii noastre, şi a opta, ca ceea ce întrece
sărbătoarea sabatului iudeilor. Deci fiindcă s-a întâmplat ca dumnezeiasca
arătare să fie zi de ajunare, să o ţinem cuviincios şi să procedăm înţelepţeşte
faţă de amândouă; pentru ca gustând puţine măsline, să ne ferim totodată si
de învăţăturile care nu cinstesc ziua învierii Domnului nostru Iisus Hristos, şi
să dăm zilei de ajunare ceea ce se cuvine, aşteptând slujba dumnezeiască cea
de seară, care cu voia lui Dumnezeu se săvârşeşte atunci. Deci să ne adunăm
atunci de la ceasul al nouălea.
66ap.; 56
Trul.; 18 Gang.
2 Teofil. PRIMIREA CLERICILOR ARIENI

În privinţa celor care au intrat în comuniune cu arienii şi deţin până acum
bisericile, să se facă precum este obiceiul. Astfel însă ca să se aşeze în locul
lor alţii, care sunt devotaţi (statornici) în ortodoxie, iar aceia să rămână (în
cler); procedându-se şi în privinţa acestora aşa cum şi în alte cetăţi au făcut
episcopii ortodocşi din Tebaida, iar cei ce au fost aşezaţi de episcopul Apolo şi
au intrat în comuniune cu arienii care deţin bisericile să se pedepsească, de
au făcut acestea după socotinţa lor. Iar dacă au ascultat de episcopul lor, să
rămână în cler, ca unii care n-au înţeles ceea ce este raţional. Şi dacă toate
popoarele i-ar înlătura împreună cu ceilalţi, sa se hirotonească alţii; iar dacă
îi păstrează pe ei împreună cu cei care au fost în comuniune, aceştia să se
trateze după acelaşi obicei pe cure l-au întrebuinţat toţi episcopii ortodocşi
din Tebaida.
92 ap.; 10 sin.
I ec; 1, 2, 3, 9,
12 Anc.; 10, 14
Petru Alex.; 3
Atanasie cel
Mare
3 Teofil. OSÂNDA
CLERICULUI
PENTRU ADULTER
Să se cerceteze în privinţa lui Vist, care a fost aşezat presbiter în Ereve, şi
dacă a siluit pe vreo femeie despărţită, fiind viu bărbatul ei, să nu-i fie iertat
a fi presbiter, încât nici ca mirean nu se cuvine a fi împreună în adunare, căci
Biserica pe unii ca aceştia obişnuieşte a-i despărţi. Insă aceasta nu-i atrage
episcopului Apolo osândă, dacă din necunoştinţă l-a aşezat pe el, poruncind
Sfântul Sinod să se scoată din cler cei ce după hirotonie se dovedesc
nevrednici din cauza vinovăţiei lor.
25, 61 ap.; 2,
9, 10 sin. I ec;
9, 10 Neocez.;
17 sin. I-II; 89
Vasile cel
Mare; 5, 6,
Teof. Alex.)
4 Teofil. JUDECATA
EPISCOPULUI.
(INSTANŢA
EPISCOPULUI)
In privinţa lui Sur, fiindcă episcopul Apolo a adeverit ca l-a şi îndepărtat şi l-a
făcut străin de biserică, să fie aşa precum a hotărât episcopul, folosindu-se
acela, dacă vrea, de apărarea drepturilor sale şi să atace hotărârea
episcopului.
28 ap.; 5 sin. I
ec; 9 sin. IV ec;
4, 12, 20
Antioh.; 3, 4,
14, 15 Sard.;
29, 65 Cartag.;
88 Vasile cel
Mare
5 Teofil. CĂSĂTORIA
NECANONICĂ A
CLERULUI.
(OSÂNDA
CĂSĂTORIEI
NELEGIUITE A
CLERULUI)
Iar în privinţa lui Panuf, cel ce s-a aşezat diacon în Lico, trebuie să se
cerceteze; şi de s-ar întâmpla să se afle că, fiind catehumen, a primit în
comuniune de nuntă pe nepoata sa de frate, iar după botezare a fost înaintat
în cler, să rămână în cler, dacă a murit aceea şi dacă după botez nu s-a
împreunat cu dânsa. Iar dacă credincios fiind a primit în comuniune de nuntă
pe nepoata sa de frate, să fie străin de cler; dar această împrejurare nu-i
atrage episcopului Apolo osândă, dacă din necunoştinţă l-a aşezat pe el.
19, 25, 61 ap.;
2, 9 sin. I ec;
12 Anc; 3, 6
Teof.
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
6 Teofil. PÂRA TREBUIE
CERCETATĂ BINE
În privinţa lui Iacob trebuie să se cerceteze dacă, citeţ fiind, s-a arătat vinovat
de vinovăţia desfrânării şi a fost apărat de către presbiter, apoi sa hirotonit,
acesta să se scoată după ce se va face cercetare amănunţită, iar nu numai
făcându-se bănuială asupra lui din denunţări şi defăimări. Iar de nu se va afla
vinovat, va rămâne în cler. Că nu se cuvine să se ţină seama de clevetirile
deşarte.
25, 61 ap.; 2,
9, 10 sin. I ec;
9, 10 Neocez.;
17 sin. I-II, 69,
70, 89 Vasile
cel Mare; 3, 5
Tim. Alex.
7 Teofil. ALEGEREA ŞI
ISPITIREA
CLERULUI
În privinţa celor care vor să se hirotonească, rânduiala să fíe aceasta: ca
preoţimea întreagă să consimţească şi să-i aleagă, şi apoi episcopul să-i
examineze şi, consimţind cu preoţimea, în mijlocul bisericii să-l hirotonească,
fiind de faţă poporul, iar episcopul se adresează poporului dacă
poate şi poporul să mărturisească pentru dânsul. Iar hirotonie clandestină să
nu se facă; căci dacă biserica este în pace, se cuvine ca hirotoniile să se facă
în biserică, sfinţii fiind de faţă. Iar în enorie, dacă vor fi unii care au fost
părtaşi cu părerile celor ce au fost în comuniune cu ereticii, într-alt chip să nu
se hirotonească, decât dacă clericii cu adevărat ortodocşi îi vor cerceta, iarăşi
fiind de faţă episcopul, şi acesta adresându-se poporului celui de faţă, numai
ca să nu se întâmple vreo abatere.
2 ap.; 9 sin. I
ec; 89 Vasile
cel Mare
8 Teofil. ÎMPĂRŢIREA
OFRANDELOR
Cele ce se aduc sub cuvânt de jertfă, după ce se folosesc câte sunt necesare
pentru taine, să le împărţească clericii, dar catehumenul nici să nu mănânce,
nici să nu bea din acestea, ci numai clericii si fraţii credincioşi cei ce sunt
împreună cu dânşii.
3, 4, 38, 41
ap.; 7, 8
Gang.; 37
Cartag.
9 Teofil. OSÂNDA
CLERICULUI
PENTRU DESFRÂU
Fiindcă Ierax zice că cineva, care a fost pârât pentru desfrânare, nu se cuvine
a fi în cler, dar episcopul a afirmat că atunci nici un acuzator nu a intervenit
împotriva lui, să se cerceteze şi aceasta; şi de se va ivi vreun acuzator vrednic
de credinţă si se va dovedi vinovăţia, aducându-se martori vrednici de
credinţă, să se scoată din biserică; iar de este vrednic de cler si se va dovedi a
fi în curăţenie, să rămână în acel cler.
25, 61 ap.; 2,
9, 10 sin. I ec;
6 sin. II ec.; 21
sin. IV ec; 8,
128, 129, 130,
131 Cartag.
10
Teofil.
ALEGEREA
ECONOMULUI
Astfel, prin hotărârea preoţimii întregi să se aşeze alt econom, pentru care să
consimtă şi episcopul Apolo, pentru ca să cheltuiască cele ale bisericii cu
folos.
38, 41 ap.; 25,
26 sin. IV ec;
35 Trul.; 11,
12 sin. VII ec;
15 Anc.; 7, 8
Gang.; 24, 25
Antioh.; 26, 33
Cartag.; 7 sin.
1-11; 11 Teofil
Alex.
11
Teofil.
AJUTORAREA
CELOR ÎN NEVOI
Văduvele, săracii şi străinii călători să se bucure de toată odihna; şi să nu-si
însuşească cineva cele ale bisericii.
38, 41 ap.; 25,
26 sin. IV ec;
35 Trul.; 11,
12 sin. VII ec;
15 Ane; 7, 8
Gang.; 24, 25
Antioh.; 26, 33
Cartag.; 10
Teofil Alex.
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
12
Teofil.
PRIMIREA UNOR
CLERICI ERETICI
Cucernicia ta ne-a făcut cunoscut că oarecare dintre cei ce se numesc pe sine
catari voiesc să vină la Biserică. Deci, deoarece marele sinod ţinut în Niceea
de către fericiţii noştri Părinţi a hotărât ca să se hirotonească cei ce vin de la
catari, voiesc ea potrivit acestei norme să-i hirotoneşti pe cei ce voiesc să
vină la Biserică, dacă viaţa lor este dreaptă şi nimic nu li se opune.
8 sin. I ec; 7
sin. II ec; 95
Trul.; 7 Laod.;
1, 47 Vasile cel
Mare
13
Teofil.
CĂSĂTORIA
NELEGIUITĂ SE
DESPARTE
Maxim a afirmat că necunoscând legile Bisericii s-a împreunat cu însoţire
nelegiuită. Şi fiindcă îl tulbură pe el situaţia de a nu fi în relaţie cu Biserica, a
dat asigurarea că, deoarece din neştiinţă a comis nelegiuirea, se va desface,
prin învoială, de însoţirea cea nelegiuită, căci şi acea femeie doreşte aceasta.
Deci de vei considera dovedit că dânşii fac aceasta prin învoială şi nu
amăgesc, căci timpul este de 10 ani, dacă socoteşti ca dânşii un timp
oarecare să se întrunească cu catehumenii, dispune în felul acesta. Iar dacă
vei observa că voiesc să amăgească şi că în privinţa lor este nevoie încă de
asprime, fă ceea ce îţi va arăta Dumnezeu, condus fiind întotdeauna de
precauţie; căci aflându-te în acele locuri, mai bine poţi cunoaşte gândurile lor.
48 ap.; 87, 93,
98 Trul.; 20
Anc.; 102
Cartag.; 9, 21,
31, 35, 36, 46,
48, 77, 87
Vasile cel Mare
14
Teofil.
CĂMĂTĂRIA.
OSÂNDA
CĂMĂTĂRIEI.
Legal lucru au făcut presbiterii din satul Gemin, dacă grăieşte adevărul
Eustatia, care a adus scrisoarea; căci ea zice că au exclus din adunarea
bisericii pe acea Kiradia, care a comis nedreptate şi nu vrea să împiedice
nedreptatea. Deci fiindcă am aflat că dânsa, vindecându-şi răul, vrea să intre
în comuniunea bisericească, să o pregăteşti ca mai întâi să lepede de la sine
nedreptatea şi să o îndupleci a se pocăi, ca astfel, dacă vei cunoaşte că se
apropie de legea lui Dumnezeu, dorind comuniunea bisericească, să-i dai
voie să fie în comuniune cu poporul.
12 sin. I ec; 16
sin. IV ec.; 102
Trul.; 5 Anc.;
74 Vasile cel
Mare

Canoanele Sfântului Grigorie de Nyssa

Canoanele Sfântului Grigorie de Nyssa
1 Grigorie de Nyssa
FELURILE PĂCATELOR ŞI TĂMĂDUIREA LOR
Dintre cele ce contribuie la sfânta serbare a Paştilor, una este si
aceea ca să înţelegem orânduirea cea legiuită şi canonică în privinţa
celor ce au păcătuit, cum să se vindece toată boala cea sufletească,
ceea ce s-ar fi făcut prin vreun păcat. Fiindcă sărbătoarea aceasta
universală a creaturii care, după rotaţia rânduită a ciclului anual, se
săvârşeşte în fiecare an în lumea întreagă spre învierea celui căzut
(iar căderea este păcatul şi învierea îndreptarea cea din căderea în
păcat), bine ar fi ca în ziua aceasta să aducem la Dumnezeu prin
harul băii nu numai pe cei transformaţi prin a doua naştere, ci şi pe
cei ce vin iarăşi la calea cea vie prin pocăinţă şi prin întoarcere de la
faptele cele moarte, şi pe aceştia să-i aducem de mână la nădejdea
cea mântuitoare, de care s-au înstrăinat din cauza păcatului (Evr. 9,
14). Şi nu este lucru mic a chibzui cu judecată dreaptă şi încercată
motivele în privinţa acestora, după învăţătura proorocului, care
porunceşte că trebuie să se cumpănească motivele la judecată aşa:
„Ca", precum zice, „să nu se clătească în veac, şi întru pomenire
veşnica va fi dreptul" (Ps. 111, 5, 6) Căci precum la vindecarea cea
trupească scopul meşteşugului celui doftoricesc este de a face
sănătos pe cel bolnav, şi felul tratamentului este deosebit deoarece
şi metoda cea vindecătoare se întrebuinţează la fiecare boală
potrivit felurimii bolilor, astfel fiind de multe feluri şi pătimirile în
boala sufletească, este nevoie ca şi tratamentul să fie de multe
feluri, producând vindecare potrivit cauzei suferinţei. Astfel vom
lămuri chestiunea cum să fie metoda de procedat în privinţa
problemei ce este pusă înainte. Trei sunt elementele cele ce sunt a
se lua în considerare în privinţa sufletului nostru după cea dintâi
împărţire: raţiunea, concupiscenţa şi irascibilitatea. Intru acestea
sunt şi faptele cele bune ale celor ce vieţuiesc potrivit virtuţii, şi
prăbuşirile celor ce merg spre răutate. Pentru aceea se cuvine ca
cel ce voieşte să aducă vindecare potrivită părţii celei bolnave a
sufletului mai întâi adică să cerceteze în care parte s-a aşezat
patima; şi apoi astfel cu potrivire să aducă vindecare celui ce a
pătimit, ca nu cumva, din cauza nepotrivirii metodei doctoriceşti,
alta să fie partea ce boleşte şi alta ce primeşte vindecare; precum
cu adevărat vedem că unii dintre doctori, în necunoştinţa părţii
celei te suferă întâi, mai adaugă la boală, prin cele ce îi lecuiesc.
Căci boala fiind de multe ori după tăria fierbinţelii, deoarece celor
ce se osâdesc de răceală prea multă este de folos doctoria cea
înfierbântătoare şi încălzitoare, astfel ceea ce se dă acestora cu
chibzuială, aceeaşi aplicând-o fără de socotinţă celor ce ard în
fierbinţeală peste măsură, au făcut suferinţa cu anevoie de
vindecat. Deci precum la doctor prea necesară s-a socotit a fi
cunoaşterea însuşirii elementelor corpului, pentru ca fiecăruia din
cele ce află bine sau rău să se facă îndreptarea celui ce este pus în
afară de fire. Astfel şi noi, năzuind a cunoaşte deosebirea celor
privitoare la suflet, drept început şi fundament la vindecarea
diferitelor suferinţe vom pune cunoaşterea originii bolii. Deci dar în
trei părţi, precum am zis, deosebindu-se însuşirea motivaţilor
sufletului, în partea raţională şi cea concupiscentă şi cea irascibilă,
faptele cele bune ale părţii raţionale ale sufletului sunt: părerea cea
52 ap.; 102 Trul.
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
bine cinstitoare de Dumnezeu, si cunoaşterea distinctă a binelui si a
răului, si notiunea clară şi neconfuză în privinţa firii hotărârilor, ce
este adică de ales dintre cele ce sunt, şi care trebuie să fie de urât şi
de ferit. Şi iarăşi dimpotrivă se va observa răutatea, ceea ce este în
partea aceasta, când va fi adică necinstire de Dumnezeu, şi lipsa de
apreciere în privinţa binelui adevărat, părerea sucită şi defectuoasă
asupra firii lucrurilor, încât se pune lumina în loc de întuneric, şi
întunericul în loc de lumină, precum zice Scriptura (Is. 5, 20). Iar a
părţii celei concupiscente este îndemnul virtuos a se îndruma pofta
spre ceea ce este într-adevăr de dorit şi cu adevărat bine, şi orice
putere de iubire şi dispoziţie este întru noi să se îndrepteze
întreaga într-acolo, spre a se convinge că nimic altceva nu este
pentru firea sa de iubit decât virtutea şi firea care izvorăşte
virtutea. Iar rătăcirea şi păcatul acestei părţi este când cineva va
deplasa pofta spre slava deşartă, cea fără de fiinţă, ori către floarea
cea vopsită pe trupuri, de unde derivă iubirea de bani şi iubirea de
mărire, şi iubirea de desfătări, şi toate cele de acest fel, care depind
de soiul acesta de răutate. Şi iarăşi fapta bună a dispoziţiei irascibile
este ura răutăţii şi lupta împotriva patimilor, şi a se întări sufletul
spre bărbăţie, ca să nu se înspăimânte de cele de mulţi socotite ca
înfricoşate, şi până la sânge să stea împotriva păcatului şi să
dispreţuiască îngrozirea de moarte şi durerile uneltelor de tortură şi
despărţirea de cele mai plăcute, şi în general a deveni mai buni
faţă de toate cele ce pe mulţi, din oarecare obişnuinţă sau părere
preconcepută, îi ţine în voluptate, luptându-se pentru credinţă şi
virtute. Iar căderile acestei fel de părţi a sufletului tuturor sunt
evidente: pizma, ura, mânia, bârfirea, năzuinţele şi dispoziţiile spre
ceartă şi răzbunare, care prelungesc mânia multă vreme şi pentru
mulţi se termină prin ucideri şi sângerări; căci raţiunea neînvătată,
neaflând unde să-si întrebuinţeze arma cu folos, întoarce asupra sa
ascuţişul fierului, şi arma de apărare dată nouă de Dumnezeu se
preface în pierzătoare pentru cel ce o întrebuinţează rău.
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
2 Grigorie
de Nyssa
CĂDEREA DE LA
CREDINŢĂ. (CERTAREA
CELOR CĂZUŢI DE LA
CREDINŢĂ) (APOSTAŢII)
Deci acestea deosebindu-se în felul menţionat, Părinţii adică au
judecat că toate acele păcate, care ating partea raţionala a
sufletului, sunt mai stricăcioase şi vrednice de căinţă mai mare şi
mai completă şi mai osteni-toare. Astfel, dacă cineva s-a lepădat de
credinţa în Hristos, şi s-a văzut că a trecut la iudaism sau la
maniheism, sau la altă oarecare nelegiuire de acest fel, apoi cel ce
cu precugetare a alergat spre o răutate ca aceasta, osândindu-se
însuşi pe sine, are viaţa sa întreagă drept timp de pocăinţă, căci
niciodată nu se va învrednici a se închina la Dumnezeu laolaltă cu
po-porul când se săvârşeşte rugăciunea cea tainică, şi se va ruga
îndeosebi, iar de împărtăşirea celor sfinte va fi cu totul străin; dar în
ceasul ieşirii lui din viaţă, atunci se va învrednici de împărtăşirea
celor sfinte. Iar de s-ar întâmpla ca acela peste orice nădejde să
trăiască, iarăşi întru aceeaşi osândă îşi va petrece viaţa, fiind
neîmpărtăşit de tainele sfinţeniei până la ieşirea din viaţă. Iar cei ce
s-au chinuit cu necazuri şi cu munci cumplite, aceştia au fost prin
aceasta supuşi epitimiilor în cursul timpului hotărât; astfel, în
privinţa acestora Sfinţii Părinţi au aplicat blândeţe, fiindcă sufletul
nu a căzut, ci slăbiciunea trupească nu a suportat chinurile; din care
cauză şi infracţiunea comisă prin constrângere şi chinuri cu măsura
celor ce au păcătuit întru desfrânare li s-a măsurat în cazul
întoarcerii lor de la păcat.
62 ap.; 10, 11,
12, 14 sin. I ec;
102 Trul.; 1-9,
21 Anc; 2, 19
Laod.; 43
Cartag.; 2, 11
Grig. Neocez.; 3,
73, 74, 75, 81,
84 Vasile cel
Mare; 2, 3 Petru
Alex.; 3 Grig.
Nyssa
3 Grigorie
de Nyssa
VRĂJITORIA.
CERTAREA CELOR CE
ALEARGĂ LA VRĂJITORI
Iar cei ce se duc la descântători, sau vrăjitori, sau la cei ce
făgăduiesc să efectueze prin demoni oarecari curăţiri şi apărări de
rău, aceştia se vor întreba cu deamănuntul şi se vor cerceta, ori de
fiind statornici în credinţa cea întru Hristos, din vreo constrângere
au fost atraşi la păcat, producându-se în ei acest impuls spre păcat
în urma vreunui tratament rău, sau vreunei pagube de nesuferit, ori
că dispreţuind cu totul mărturia cea încredinţată de noi, au alergat
la ajutorul demonilor întrucât, dacă au comis acel păcat spre
surparea credinţei şi spre a nu crede că există Dumnezeu, cel
adorat de creştini, fireşte că se vor supune pedepsei celor ce au
călcat credinţa; iar dacă oarecare constrângere insuportabilă,
covârşind lipsa lor de curaj, i-a sedus spre acest păcat, fiind împinşi
de vreo nădejde amăgitoare, aşijderea şi lor li se va aplica
blândeţea, după asemănarea celor ce n-au fost în stare să reziste
chinurilor în vremea mărturisirilor.
61, 65 Trul; 24
Anc.; 36 Laod.;
7, 65, 72, 81, 83
Vasile cel Mare;
2 Grig. Nyssa
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
4 Grigorie
de Nyssa
DESFRÂUL ŞI
ADULTERUL. (OSÂNDA
LOR)
Iar deosebirea păcatelor ce se comit din poftă şi din voluptate este
aceasta: unul adică se numeşte adulter şi celălalt desfrânare. Unora
dintre cei scrupuloşi însă le-a plăcut să socotească şi desfrânarea la
păcatul adulterului; din cauză că numai una singură este însoţirea
cea legiuită, atât a femeii cu bărbatul, cât si a bărbatului cu femeia.
Deci orice nu este după lege afară de lege este; şi cel ce nu are pe
ale sale fireşte că are pe cele străine; căci omului un singur ajutor i
s-a dat de la Dumnezeu şi femeii un singur cap i s-a impus. Drept
aceea, „Dacă cineva posedă pentru sine însuşi vasul său propriu",
precum îl numeşte dumnezeiescul Apostol (I Tes. 4, 4), legea firii
admite întrebuinţarea cuvenită; dar dacă cineva s-ar întoarce spre
cel ce este afară de ale sale proprii, negreşit cu cel străin va fi; iar
străin este fiecăruia tot ceea ce nu este al său, măcar şi dacă n-are
mărturisit pe cel ce-l stăpâneşte. Deci, dar, celor ce cercetează
chestiunea mai exact şi desfrâul li se arată a nu fi departe de
păcatul adulterului, căci şi dumnezeiasca Scriptură zice: „nu fi mult
cu cea străină" (Pilde 5, 20). Dar, fiindcă pentru cei mai neputincioşi
s-a făcut de către Părinţi oarecare îngăduire, infracţiunea aceasta sa
dovedit prin împărţirea generală ca desfrânare să se numească
împlinirea poftei ceea ce se comite de cineva fără nedreptăţim,
altuia; iar adulter, vătămarea şi nedreptăţirea celui străin. Şi la
aceasta se socoteşte a fi şi stricarea dobitoacelor şi pederastía; căci
şi acestea sunt adulter al firii; căci în cel străin şi afară de fire se
face nedreptatea. Deci fiind împărţirea aceasta şi în acest fel a
păcatului, şi tratamentul îi este general în scopul ca omul să devină
curat prin căinţă de furia pătimaşă către acest fel de voluptăţi.
Deoarece cei ce s-au pătat cu desfrânare nu au amestecat oarecare
nedreptate faţă de un străin cu păcatul acesta, din cauza aceasta
îndoit s-a hotărât timpul pedepsirii pentru cei ce s-au spurcat în
adulter şi în celelalte răutăţi oprite, adică în stricarea de dobitoace
şi în turbarea asupra părţii bărbăteşti; căci la aceştia, cum am zis, se
dublează păcatul, unul adică cel al nelegiuitei voluptăţi, iar celălalt,
care provine din nedreptăţi-rea celui străin. Şi se face oarecare
deosebire în privinţa motivului pocăinţei şi la acest fel de păcate ale
lăcomiei după plăceri. Căci cel ce adică de sineşi năzuind spre
mărturisirea păcatelor, prin aceea că a primit să devină acuzator
din îndemn propriu, împotriva celor tăinuite, ca unul care a început
deja vindecarea patimei şi arată semn al schimbării spre mai bine,
se va supune unor epitimii mai blânde, iar cel ce se vădeşte în
răutate ori prin oarecare bănuială, ori prin pâră fiind vădit fără de
voie, se supune unei pedepse mai aspre, astfel că numai curăţinduse
el deplin se primeşte la împărtăşirea celor sfinte. Aşadar,
canonul este acela că cei ce s-au spurcat în desfrânare, trei ani să
fie cu totul scoşi de la rugăciuni, iar trei ani să participe numai la
ascultarea rugăciunilor, şi alţi trei ani să se roage întru pocăinţă
împreună cu cei ce se prosternează şi apoi să se împărtăşească de
cele sfinte. Şi în privinţa celor ce au zel mai mare în îndreptare şi
prin viaţă arată întoarcerea spre bine, este cu putinţă celui ce
dispune ca, spre folosul orânduielilor bisericeşti, să scurteze timpul
ascultării şi mai degrabă a-i aduce la întoarcere. Şi încă o dată a
scurta şi acest timp, şi mai curând a-i primi în comuniune, îndată ce
ar judeca prin însăşi cercetarea sa situaţia celui ce se vindecă. Căci
(48, 61 ap. 87,
93, 98 Trul.; 20
Anc.; 1,8
Neocez; 102
Cartag, 3, 7, 9,
18, 21, 31, 37,
38, ,39, 58, 59,
59, 60, 62, 63,
77 Vasile Cel
Mare
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
precum este oprit a arunca mărgăritarul înaintea porcilor (Mt. 7, 6),
astfel nu este îngăduit a lipsi de mărgăritarul preţios pe cel ce s-a
făcut deja om, prin curăţire şi lipsă de patimi. Iar făcându-se
nelegiuirea prin adulter sau prin celelalte feluri de necurăţie,
precum am spus mai înainte, în privinţa tuturor se va vindeca cu
aceeaşi pedeapsă ca şi păcatul greu al desfrânării; numai că se va
dubla timpul. Dar şi în această privinţă se va ţine seama de
dispoziţia sufletească a celui ce se vindecă, la fel ca şi la cei ce s-au
dedat spurcăciunii desfrânării, astfel ca, ori mai curând, ori mai
târziu, să se facă părtaş de cel Bun.
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
5 Grigorie
de Nyssa
UCIDEREA CU VOIE ŞI
FĂRĂ DE VOIE.
(OSÂNDA LOR)
Rămâne ca pe lângă acestea să supunem cercetării partea cea
irascibilă a sufletului când, rătăcind de la buna întrebuinţare a
irascibilitătii, va cădea în păcat. Şi fiind răutăţile multe şi de tot felul
ce se comit spre păcat din irascibilitate, le-a plăcut oarecum
Părinţilor noştri, între altele, să nu dezbată prea exact, nici să
socotească vindecarea tuturor greşelilor celor din irascibilitate
vrednică de prea mare silinţă, deşi Scriptura opreşte nu numai
lovitura singură, ci şi toată ocara sau hula şi orice altceva de acest
fel ce se produce cu irascibilitate (Col. 3, 8); dar Părinţii au stabilit
epitimii numai spre ferirea de păcatul greu al uciderii. Şi acest păcat
se împarte, deosebindu-se în cel voluntar şi cel involuntar; şi între
cele voluntare se socoteşte uciderea, întâi când cineva se hotărăşte
prin pregătire cum să săvârşească păcatul pe care este gata de a-l
comite. Dar apoi între cele voluntare s-a socotit şi acela când cineva
în învălmăşeală şi gâlceava, lovind şi fiind lovit, ar aplica cuiva cu
mâna lovitură de moarte. Căci cel ce este stăpânit deja de mânie şi
s-a lăsat în voia pornirii de mâ- nie nu ţine seama în timpul patimii
de nimic care ar putea împiedica răul; încât făptuirea omorului din
gâleavă se consideră faptă voluntară, iar nu din întâmplare. Iar
uciderile cele fără de voie au semnele distinctive evidente, adică
atunci când cineva, îndreptându-şi năzuinţa spre altceva, din
întâmplare săvârşeşte ceva nenorocire. Deci în aceste cazuri,
pentru cei ce se vindecă de păcatul cel de voie, uciderea voluntară
în caz de pocăinţă se întinde la întreit timp de penitenţă. Căci de
trei ori câte nouă sunt anii, pentru fiecare treaptă fiind hotărâţi
nouă ani, încât timpul excluderii din Biserică prin afurisire deplină
să fie de nouă ani; apoi aşijderea alţi nouă ani să petreacă în
ascultare, învrednicindu-se numai de ascultarea învăţă turilor şi a
Scripturilor; iar în a treia noime să se roage cu pocăinţă împreună
cu cei ce se prosternează şi astfel să vină la împărtăşirea celor
sfinte; fireşte, cel ce chiverniseşte Biserica va fi cu aceeaşi băgare
de seamă şi în privinţa unuia ca acesta, şi după motivul de pocăinţă
va scurta lui şi întinderea epitimiei, încât în loc de nouă ani în
fiecare treaptă, să fie opt sau şapte, sau şase, sau numai cinci, dacă
mărimea căinţei ar învinge timpul şi prin zelul de îndreptare ar
întrece pe cei ce se curăţesc pe sine mai cu lenevire de întinăciune
în termenul îndelungat. Iar uciderea cea fără de voie se consideră
că merită iertare, dar nu şi laudă; iar aceasta am spus ca să fie
evident că dacă cineva, chiar involuntar, s-ar păta de ucidere,
canonul a hotărât să fie lepădat din ieraticescul har, ca unul ce s-a
întinat de un păcat greu. Şi s-a hotărât că se cuvine ca timpul de
curăţire să fie acelaşi şi pentru cei ce au ucis fără de voie, ca şi cel
pentru simpla desfrânare; fireşte că şi în privinţa aceasta se va
cerceta intenţia celor ce se pocăiesc, astfel că, dacă pocăinţa ar fi
vrednică de încredere, să nu se observe strict numărul anilor, ci prin
prescurtarea timpului de penitenţă să se integreze acela în Biserică
şi în comuniunea Bunului.
Iar dacă cineva, neîmplinind timpul de penitenţă hotărât de
canoane, ar ieşi din viaţă, blândeţea Părinţilor porunceşte ca
împărtăşit cu cele sfinte, iar nu lipsit de merinde să se trimită la
acea mai de pe urmă şi îndepărtată călătorie; iar dacă împărtăşinduse
de cele sfinte iarăşi s-ar întoarce în viaţă, să rămână timpul de
65 ap.; 91 Trul;
21, 22, 23 Anc;
8, 11, 56, 57
Vasile cel Mare
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
pocăinţă cel hotărât, fiind întru acea treaptă în care era înainte de
împărtăşirea cea dată lui de nevoie.
6 Grigorie
de Nyssa
LĂCOMIA Ş[ FURTUL.
(OSÂNDA LOR)
Iar celălalt fel al Idolatriei (căci astfel numeşte dumnezeiescul
Apostol lăcomia) nu ştiu cum de Părinţii noştri au trecut cu vederea
în ce fel este a se vindeca; măcar că acest rău se pare a fi patima
stării a treia din suflet. Fiindcă şi raţiunea greşind în aprecierea
binelui, i se pare că binele este în materie, neuitându-se la
frumuseţea cea imaterială; şi pofta este aplicată spre cele
inferioare, abătându-se de la ceea ce este cu adevărat de dorit; şi
dispoziţia sufletului cea violentă şi pătimaşă multe prilejuri ia din
acest fel de păcat şi în general vorbind, această boală corespunde
definiţiei apostolice despre lăcomie. Că dumnezeiescul Apostol s-a
pronunţat că aceasta este nu numai idolatrie, ci şi rădăcina tuturor
relelor (I Tim. 6, 10); şi cu toate acestea, acest fel de boală s-a trecut
cu vederea necercetat şi nebăgat în seamă; din cauza aceasta se
înmulţeşte acest fel de boală în Biserică; si nimeni nu se interesează
dacă cei ce se aduc în cler nu cumva s-au spurcat cu felul acesta al
idolatriei. Dar în privinţa acestora, din cauză că s-au trecut cu
vederea de Părinţii noştri, socotind ca este suficient să-i vindecăm,
pe cât s-ar putea, prin cuvântul public al învăţăturii, curăţind prin
cuvânt bolile lăcomiei, întocmai ca pe nişte patimi care derivă din
nesaţ. Şi numai furtişagul şi jefuirea de morminte şi sacrilegiul le
socotim patimi, din cauză că aşa ni s-a transmis nouă în privinţa
acestora prin predania moştenită de la Părinţi. Cu toate că atât
darea unor lucruri pe dobândă, cât şi camătă, precum şi a lua cele
străine în proprietatea sa prin puterea cuiva fac parte dintre cele ce
sunt oprite de Sfânta Scriptură, măcar deşi poate una ca aceasta sar
face sub pretext de comerţ. Deci fiindcă părerea noastră nu este
vrednică să atingă puterea canoanelor, vom adăuga la cele spuse
deja dispoziţia canonică în privinţa celor oprite în chip unanim. Deci
furtul s-a împărţit în tâlhărie şi spargere; şi scopul ambelor unul
este, luarea celor străine. Dar, după sensul lor, deosebirea între ele
este multă. Căci tâlharul ia întru ajutor şi vărsarea de sânge spre
ceea ce se sileşte, pregătindu-se la aceasta şi cu arme şi cu multe
ajutoare şi cu locurile priincioase, drept aceea unul ca acesta să se
supună osândei ucigaşilor de oameni, dacă prin căinţă s-ar întoarce
la Biserica lui Dumnezeu. Iarcel ce-şi însuşeşte cele străine prin
răpire în ascuns, apoi prin mărturisirea păcatului se arată pe sine
preotului, cu sârguinţa sa împotriva patimei va vindeca boala;
înţelegând adică prin a da pe ale sale săracilor, pentru ca dând ceea
ce are, să se învedereze că se vindecă de lăcomie; iar de nu ar avea
nimic, şi ar avea numai trupul, Apostolul porunceşte ca prin
osteneala trupească să se vindece acest fel de patimă; iar expresia
este aceasta: „Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se
ostenească lucrând binele ca să aibă a da celui care are trebuinţă"
(Ef. 4, 28).
25, 72 ap.; 5
Cartag.; 2, .3, 4.
5 Grig. Neocez.;
61 Vasile cel
Mare
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
7 Grigorie
de Nyssa
PRĂDAREA
MORMINTELOR
Si jefuirea de morminte se împarte şi aceasta în păcat de iertat şi de
neiertat. Că dacă cineva, sfiindu-se din cauza cinstirii morţilor si
lăsând nejefuit trupul îngropat, încât să nu se arate la lumina
soarelui ruşinea firii, ar folosi oarecare pietre din cele aruncate în
mormânt la facerea vreunui lucru, apoi nici aceasta nu este de
lăudat, dar obiceiul a făcut din ea faptă de iertat, când
transportarea materiei se va face pentru ceva mai de preferat şi
mai folositor pentru obşte. Iar daca va răscoli praful de pe trupul
dat pământului, şi va scormoni oasele, cu nădejdea de a câştiga
vreo bijuterie dintre cele îngropate împreună, fapta aceasta s-a
osândit cu aceeaşi pedeapsă cu care şi desfrânarea simplă, precum
s-a menţionat în cuvântul de mai înainte, cumpănind fireşte cel ce
chiverniseşte taina pocăinţei din însăşi viaţa păcătosului,
vindecarea celui de sub tratament, cu scopul de a putea scurta
termenul epitimiei rânduit de canoane.
(66 Vasile cel
Mare
8 Grigorie
de Nyssa
SPURCAREA CELOR
SFINTE. SACRILEGIUL.
IEROSILIA.
Iar sacrilegiul întru nimic nu s-a socotit mai de tolerat în Scriptura
cea Veche decât osânda uciderii; căci atât cel ce se prindea în
ucidere, cât şi cel ce lua cele afierosite lui Dumnezeu la fel erau
supuşi pedepsei uciderii cu pietre. Iar în obiceiul bisericesc nu ştiu
cum s-a făcut oarecare îngă-duire şi blândeţe încât mai uşoară să se
socotească ispăşirea acestui fel de boală; căci predania Părinţilor a
rânduit epitimisirea unora ca aceştia în timp mai scurt decât pentru
adulter. Pretutindeni însă în privinţa felului păcatului înainte de
toate se cuvine a ţine seama de felul dispoziţiei sufleteşti a celui ce
se vindecă şi să nu se creadă că timpul este suficient spre vindecare
(căci care vindecare se face din timp?), ci de intenţia celui ce se
vindecă pe sine prin credinţă.
Acestea dar, o, bărbat al lui Dumnezeu, alcătuindu-le ţie cu multă
râvnă din cele de la îndemână, pentru că se cuvine a asculta de
poruncile fraţilor, cu sârguinţă le-am trimis. Iar tu să nu întrelaşi de
a aduce pentru noi obişnuitele rugăciuni; fiindcă eşti dator, ca un
fiu înţelept, celui ce după Dumnezeu te-a născut cu purtarea de
grijă cea prin rugăciuni, potrivit poruncii care zice: „Cinsteşte pe
Părinţi ca să-ţi fíe ţie bine şi să ai viaţă îndelungată pe pământ" (leş.
20, 12). Şi fireşte că vei primi scrisoarea ca pe un simbol sfinţit şi nu
vei dispreţui darul prietenesc chiar de ar fi ceva mai mic decât
marele tău talent.
72, 73 ap.; 23
Antioh,; 10 sin. l-
II ec.