venerdì 27 luglio 2018

HOTĂRÂRILE SFINTELOR SINOADE ECUMENICE

HOTĂRÂRILE SFINTELOR
SINOADE ECUMENICE
ANATEMATISMELE
Sfântului Chiril al Alexandriei
Cartea a fost tipărită de
Editura Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003
Ediţie electronică
APOLOGETICUM
2005
2
Volumul poate fi distribuit liber pentru uz personal.
Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de spiritualitate
creştină ortodoxă. Ea poate fi utilizată, copiată şi distribuită
LIBER cu menţionarea sursei.
Scanare, corectură şi tehnoredactare : Romeo
Digitalizare pdf : Apologeticum
I.S.B.N. 973-86120-5-5
© 2005 APOLOGETICUM.
http://apologeticum.net
http://www.angelfire.com/space2/carti/
apologeticum2003@yahoo.com
3
Cuprins
Cuvânt înainte ......................................................... 4
În loc de introducere: Pr. Iustin Popovici
Despre Predania Bisericii lui Hristos ..................... 6
HOTĂRÂRILE SFINTELOR
SINOADE ECUMENICE .................................... 11
Sinodul întâi Ecumenic ....................................... 13
Sinodul al doilea Ecumenic ................................. 14
Sinodul al treilea Ecumenic ................................. 15
Sinodul al patrulea Ecumenic ............................... 17
Sinodul al cincilea Ecumenic ................................ 21
Sinodul al şaselea Ecumenic ................................. 28
Sinodul al şaptelea Ecumenic ................................... 34
Postfaţă .................................................................. 39
ANATEMATISMELE Sfântului Chiril al Alexandriei 41
Cuviosul Filothei Zervakos despre Sinoadele Ecumenice 44
Despre Anatemele Sfintelor Sinoade Ecumenice .... 45
4
„Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar
vesti altă Evanghelie decât aceea pe care vam
vestit-o - să fie anatema!" (Gal. 1, 8).
Cuvânt înainte
Cu ajutorul lui Dumnezeu şi datorită ostenelii
iubitorilor de Hristos care s-au nevoit în mai multe rânduri
pentru a traduce din Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice,
tipărim prima carte în limba română care conţine acest tezaur1.
Considerăm că această propunere editorială apare la
momentul oportun: în vremuri în care din ce în ce mai mulţi
oameni îşi întocmesc o credinţă proprie, amestecând
frumuseţea Ortodoxiei cu praful cugetărilor narcisiste sau cu
otrava ereziilor, creştinii au nevoie din ce în ce mai mult de
repere spirituale care să îi ajute să nu se lase înghiţiţi de
rătăcire.
Mitropolitul Hierotheos Vlachos a spus că „suntem ai
Bisericii în măsura în care suntem ai Sfinţilor Părinţi”. Această
cugetare a [prea-sfinţiei sale] poate fi înţeleasă şi astfel:
„suntem ai Bisericii în măsura în care suntem ai Sfintelor
Sinoade Ecumenice, adică în măsura în care primim şi
mărturisim învăţătura lor.
Crezul, Simbolul de credinţă al Bisericii lui Hristos,
este roada primului Sfânt Sinod Ecumenic. Cine mărturiseşte
acest Crez este de un cuget cu Sfinţii Părinţi care l-au întocmit.
Biruinţa icoanelor împotriva duşmanilor ei a fost roada celui
1 Traducere apărută iniţial în Icoana din adânc, nr. 5/ 2002.
5
de-al şaptelea Sinod Ecumenic. Cine cinsteşte icoanele este de
un cuget cu Sfinţii Părinţi de la acest Sfânt Sinod.
Numai cine crede toate cele statornicite de aceste
Sinoade de Dumnezeu adunate poate merge pe calea mântuirii.
Cei care primesc în inimile lor duhul necredinţei, cei care se
îndoiesc sau refuză să primească învăţătura lor, stau sub osânda
anatemei.
Suntem conştienţi de faptul că tipărirea acestor texte nu
îi poate determina pe cei şovăitori în credinţă să primească
adevărul Bisericii. Dar încercăm să le dăm ocazia de a-şi
preciza singuri poziţia faţă de Ortodoxie.
Cine primeşte învăţătura acestor Sinoade rămâne în
Biserică. Dar cine se îndoieşte de această învăţătură, fie şi de o
mică parte din ea, nu mai este ortodox. Fie el ierarh sau preot,
călugăr sau laic, cel care se îndoieşte de adevărul Sfintelor
Sinoade se îndoieşte de adevărul Ortodoxiei; se îndoieşte de
Hristos.
Fie ca fiii Bisericii să primească folos şi întărire în
credinţă prin citirea acestei cărţi. Dumnezeu să îi înveţe să
iubească şi să mărturisească Ortodoxia până la sfârşitul vieţii...
Editorul
6
În loc de introducere:
Despre Predania Bisericii lui Hristos2
Părintele Iustin Popovici
Sfinţii Apostoli sunt cei dintâi dumnezei-oameni după
har. În toată viaţa lor, fiecare dintre ei, urmând Apostolului
Pavel, zice despre sine: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte
în mine” (Galateni 2, 20). Fiecare dintre ei este Hristos repetat,
sau mai bine zis Hristos prelungit. La ei toate sunt dumnezeuomeneşti,
pentru că toate sunt din Dumnezeu-Omul Hristos,
însuşit de bună-voie prin sfânta lucrare a dumnezeieştilor fapte
bune ale credinţei, dragostei, nădejdii, rugăciunii, postului şi
ale celorlalte. Iar aceasta înseamnă că în ei tot ceea ce este
omenesc trăieşte de bună-voie prin Dumnezeu-Omul, gândeşte
prin Dumnezeu-Omul, lucrează prin Dumnezeu-Omul. Pentru
Sfinţii Apostoli, Iisus Hristos cel istoric, Dumnezeu-Omul pe
Care ei îl propovăduiesc, este cel mai înalt, bun, şi ultimul atot-
criteriu.
Tot ce au în sine este de la Dumnezeu-Omul, pentru
Dumnezeu-Omul şi în Dumnezeu-Omul. Şi aşa stau lucrurile
totdeauna, şi aşa stau ele pretutindeni. Aceasta este pentru ei
nemurire, atât în timpul pământesc, cât şi în spaţiul pământesc.
Această dumnezeu-omenească apostolicitate se
prelungeşte toată asupra urmaşilor purtători de Hristos ai
Apostolilor: asupra Sfinţilor Părinţi, între Sfinţii Apostoli şi
Sfinţii Părinţi nu este, în esenţă, nici o deosebire: în ei
deopotrivă trăieşte şi lucrează şi dă nemurire şi înveşniceşte
2 Din volumul părintelui Iustin Popovici - Biserica Ortodoxă şi
ecumenismul. Mănăstirea Sfinţii Arhangheli, 2002, pp. 44-48
7
Unul şi Acelaşi Dumnezeu-Om Hristos, Care ieri, astăzi şi în
veci este Acelaşi (Evrei 18, 8). Prin Sfinţii Părinţi se continuă
Sfinţii Apostoli, cu toate dumnezeu-omeneştile lor bogăţii,
dumnezeu-omeneştile lumini, dumnezeu-omeneştile sfinţenii,
dumnezeu-omeneştile Taine, dumnezeu-omeneştile fapte bune.
Cu adevărat, Sfinţii Părinţi apostolesc neîncetat, şi ca persoane
deosebite îndumnezeu-omenite, şi ca episcopi ai Bisericilor
locale, şi ca mădulare ale Sfintelor Soboare a toată lumea şi ale
Sfintelor Soboare locale. Pentru ei toţi există un singur adevăr,
singurul a-tot-adevăr: Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Iată,
Sfintele Soboare a toată lumea, de la primul până la cel din
urmă, mărturisesc, apără, cred, binevestesc şi păzesc cu toată
trezvia o singură a-tot-valoare: pe Dumnezeu-Omul, pe
Domnul Iisus Hristos.
Tradiţia de căpătâi a Bisericii Ortodoxe este Dumnezeu-
Omul Hristos cel viu, aflat întreg în trupul dumnezeu-omenesc
al Bisericii, căruia El îi este Cap nemuritor şi veşnic. Aceasta
nu este doar bună-vestire, ci şi a-tot-buna vestire a Sfinţilor
Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi. Ei nu ştiu altceva fără numai pe
Hristos Cel răstignit, Hristos Cel înviat, Hristos Cel înălţat. Ei
toţi, prin întreaga lor viaţă şi învăţătură, mărturisesc într-un
suflet şi într-un glas: Mântuitorul Hristos este întreg în Biserica
Sa, ca în trupul Său. Fiecare dintre Sfinţii Părinţi poate pe drept
cuvânt să spună împreună cu Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„Nu voi grăi nicidecum ceva al meu. Ci numai ceea ce am fost
învăţat de către Părinţi, aceea zic.”
Iar din nemuritoarea bună-vestire a Sfântului Ioan
Damaschin răsună mărturisirea cea sobornicească a tuturor de
Dumnezeu proslăviţilor Părinţi: „Toate câte ne-au fost
predanisite prin Lege şi Prooroci şi Apostoli şi Evanghelişti le
primim, le cunoaştem şi le cinstim, nimic căutând în afară de
acestea. Noi pe acestea le vom iubi şi în ele vom rămâne,
netrecând hotarele cele veşnice (Pilde 22, 28), nici stricând
dumnezeiasca Predanie”. Acelaşi Părinte, vorbind tuturor
8
ortodocşilor, zice: „Pentru aceasta, fraţilor, să stăm pe piatra
credinţei şi pe Predania Bisericii, nepărăsind hotarele pe care
le-au pus Sfinţii noştri Părinţi, nedând prilej celor ce vor să
izvodească şi să strice zidirea Sfintei lui Dumnezeu
soborniceşti şi apostoleşti Biserici. Căci dacă s-ar da voie oricui
ar voi, după puţină vreme tot trupul Bisericii se va strica.”
Sfânta Tradiţie este toată de la Dumnezeu-Omul, toată
de la Sfinţii Apostoli, toată de la Sfinţii Părinţi, toată de la
Biserică, în Biserică, prin Biserică. Sfinţii Părinţi nu sunt
altceva decât „păzitorii predaniilor apostoleşti”. Ei toţi, ca şi
Sfinţii Apostoli, sunt numai „martori” ai unui singur adevăr - atot-
adevăr: Dumnezeu-Omul Hristos. Pe Acesta îl mărturisesc
şi îl propovăduiesc ei, „gurile cele cu totul de aur ale lui
Dumnezeu Cuvântul” (Duminica Sfinţilor Părinţi).
Succesiunea apostolească are de la început şi până la
sfârşit fire dumnezeu-omenească. Ce le predanisesc Apostolii
ca moştenire urmaşilor lor? Pe însuşi Dumnezeu-Omul Hristos,
cu toate bogăţiile netrecătoare ale Persoanei Sale dumnezeuomeneşti,
pe Hristos - Capul Bisericii, singurul Cap al ei. Dacă
nu predaniseşte aceasta, succesiunea apostolească încetează să
mai fie apostolească, şi atunci nu mai există în fapt Tradiţie
apostolească, ierarhie apostolească, Biserică apostolească.
Sfânta Predanie este Evanghelia Domnului Hristos şi
este Însuşi Domnul Hristos, pe Care puterea Duhului Sfânt Îl
strămută în orice suflet credincios şi în toată Biserica. Tot ceea
ce este al lui Hristos devine, prin puterea Duhului Sfânt, al
nostru, al oamenilor - şi asta în trupul Bisericii. Duhul Sfânt, ca
suflet al Bisericii, îl face ,,de un trup” cu Dumnezeu-Omul
(Efeseni 3:6). Cu adevărat: Duhul Sfânt îndumnezeieşte prin
har pe fiecare credincios. Ce este viaţa în Biserică? Nimic
altceva decât în-dumnezeu-omenirea harică a fiecărui
credincios prin faptele bune evanghelice personale; încreştinarea
şi îm-bisericirea lui. Toată viaţa creştinilor este o
necurmată Cincizecime hristocentrică: Duhul Sfânt, prin
9
Sfintele Taine şi sfintele fapte bune, transmite pe Mântuitorul
Hristos fiecărui credincios, Îl face Predanie vie, viaţă a noastră
vie: ,,Hristos în viaţa noastră” (Coloseni 3, 4). Prin aceasta şi
tot ce este al lui Hristos devine al nostru, pentru toată veşnicia
al nostru: şi adevărul Său, şi dreptatea Sa, şi dragostea Sa, şi
viaţa Sa, şi Ipostasul Său dumnezeiesc.
Ce este Sfânta Predanie ? Este Însuşi Domnul Iisus
Hristos Dumnezeu-Omul, cu toate bogăţiile Ipostasului Său
dumnezeiesc şi, prin El, şi pentru El, ale întregii Sfinte Treimi.
Aceasta s-a dat şi s-a arătat cel mai deplin în Sfânta Liturghie,
în care pentru noi şi pentru a noastră mântuire se vesteşte şi se
înnoieşte întreaga dumnezeu-omeneasca iconomie de mântuire
a oamenilor. În Sfânta Liturghie este tot Dumnezeu-Omul, cu
toate darurile Sale minunate şi de minuni făcătoare; în Sfânta
Liturghie, şi îndeobşte în viaţa de rugăciune, în viaţa liturgică a
Bisericii. Prin toate acestea răsună fără contenire buna-vestire
a-tot-iubitoare de oameni a Mântuitorului: Iată, Eu sunt cu voi
în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20), întreg
în apostolicitate şi, prin apostolicitate, cu toţi credincioşii, până
la sfârşitul veacului. Tocmai aceasta este întreaga Sfântă
Predanie a Bisericii Ortodoxe apostoleşti: viaţa în Hristos -
viaţa în Sfânta Treime, în-creştinare, în-treimificare (cf. Matei
28, 19-20).
Din cale-afară de însemnat este acest lucru: în Biserica
Ortodoxă a lui Hristos, Sfânta Predanie, întotdeauna vie şi de
viaţă făcătoare, este alcătuită din: Sfânta Liturghie, toate
sfintele slujbe dumnezeieşti, toate Sfintele Taine, toate sfintele
fapte bune, tot adevărul veşnic, toată dreptatea veşnică, toată
dragostea veşnică, toată viaţa veşnică, tot Dumnezeu-Omul
Hristos, toată Sfânta Treime, toată viaţa dumnezeu-omenească
a Bisericii în toată plinătatea sa dumnezeu-omenească,
împreună cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi
Sfinţii.
10
Persoana Dumnezeu-Omului, a Domnului Hristos, se
află schimbată la faţă în Biserică, cufundată în neţărmurita
mare de rugăciune, de slujire dumnezeiască a harului, şi este
toată în Sfânta Liturghie şi toată în Biserică. Iată ce este Sfânta
Predanie. Acest adevăr îl binevestesc şi îl mărturisesc Sfinţii
Părinţi şi Sfintele Soboare a toată lumea. Prin rugăciune şi
bună-credinţă se păzeşte Sfânta Predanie de tot demonismul
omenesc şi umanismul diavolesc. Şi în ea este întreg Domnul
Hristos, Care este şi veşnica Predanie a Bisericii. Mare este
taina bunei-credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup (l Timotei 3,
16). S-a arătat ca om, Dumnezeu-Om, ca Biserică, şi prin
nevoinţa Sa iubitoare de oameni a mântuirii şi în-dumnezeuomenirii
omului a mărit şi a înălţat fiinţa omenească mai presus
de preasfinţii heruvimi şi de a-tot-sfinţii serafimi.
11
HOTĂRÂRILE3
SFINTELOR
SINOADE
ECUMENICE
3 În revista Icoana din adânc (NR. 5/67 mai 2003 pag. 3-7) titlul este:
HOTĂRÂRILE DOGMATICE ALE CELOR ŞAPTE SFINTE SINOADE
ECUMENICE (diotorisire: părintele Rodion Ilie; colaţionare: Teognost)
12
13
Sinodul Întâi Ecumenic de la Niceea
(325)
Despre dumnezeirea lui Hristos
Împotriva arienilor
Crezul mărturisit de către cei 318 Părinţi
Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic,
Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute. Şi într-Unul
Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul
Născut, adică din [fiinţa] Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu,
lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, prin
Care toate s-au făcut, atât cele din cer cât şi cele de pe pământ;
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a
pogorât şi S-a întrupat şi S-a făcut om, a pătimit şi a înviat a
treia zi, S-a înălţat la ceruri şi va veni să judece viii şi morţii; şi
în Duhul Sfânt.
Iar pe aceia care spun că a fost o vreme când [Fiul lui
Dumnezeu] nu era şi că înainte de a Se fi născut nu era, şi că Sa
făcut din cele ce nu erau, sau dintr-un alt ipostas sau
substanţă, sau pe aceia care spun că Fiul lui Dumnezeu este
schimbător sau stricăcios, pe [toţi] aceştia Biserica
apostolească şi sobornicească îi dă anatemei.4
4 Sublinierea aparţine revistei Icoana din anânc; în continuare, tot ceea ce
va apare cu albastru reprezintă subliniari făcute în revista Icoana din adânc.
14
Sinodul al doilea Ecumenic de la Constantinopol
(381)
Despre Duhul Sfânt
Împotriva pnevmatomahilor
Crezul mărturisit de către cei 150 de Părinţi
Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic,
Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute. Şi Într-Unul
Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul
Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii,
lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, prin
Care toate s-au făcut, Care pentru noi oamenii şi pentru a
noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la
Duhul Sfânt şi din Fecioara Măria şi S-a făcut om; şi S-a
răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi S-a
îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scripturi, şi S-a înălţat la
ceruri, şi şade de-a dreapta Tatălui, şi iarăşi va să vină, să
judece vii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Şi
întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl
purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi
slăvit, Care a grăit prin prooroci. Şi întru una sfântă,
sobornicească şi apostolească Biserică. Mărturisim un [singur]
botez spre iertarea păcatelor. Aşteptăm învierea morţilor şi
viaţa veacului ce va să vină. Amin.
15
Sinodul al treilea Ecumenic
de la Efes (431)
Despre Maica Domnului
Împotriva nestorienilor
Sinodul de la Niceea a formulat această mărturisire de
credinţă:
(Urmează Crezul de la Niceea:) Credem...
Sinodul a hotărât ca toţi să primească această sfântă
mărturisire de credinţă; căci este dreaptă şi îndeajuns pentru
mântuirea lumii. Dar pentru că unii se prefac a o mărturisi şi a
o primi, dar răstălmăcesc puterea înţelesurilor după placul lor,
şi stâlcesc adevărul, fiindcă sunt fiii rătăcirii şi copiii
pierzaniei, a fost de trebuinţă să se adauge insuflatele mărturii
ale Sfinţilor Părinţi drept-credincioşi care sunt chezăşie pentru
felul în care au înţeles şi au îndrăznit să propovăduiască
[adevărul], încât să fie limpede, şi pentru ca toţi cei care au o
credinţă dreaptă şi nepătată să îl înţeleagă, să îl tâlcuiască şi să
îl propovăduiască în acest fel.
(Notă: aici se află un florilegiu de texte adunate din
scrierile Părinţilor şi actele privitoare la preotul Harisie).
După citirea acestor documente, Sfântul Sinod a hotărât
că nimănui nu îi este îngăduit să propovăduiască, să scrie
sau să alcătuiască o altă mărturisire de credinţă decât cea
statornicită de Sfinţii Părinţi adunaţi la Niceea împreună
cu Duhul Sfânt.
Cei care vor îndrăzni să alcătuiască o altă mărturisire de
credinţă, să o mărturisească celor ce vor să vină la cunoaşterea
adevărului fie din rătăcirile elineşti [păgâneşti], fie de la cele
16
iudaiceşti sau de la oricare altă erezie, [aceia], dacă sunt
episcopi sau clerici, vor fi caterisiţi, episcopii din treapta
episcopiei şi clericii din cler; dacă sunt laici, vor fi daţi
anatemei.
În acelaşi chip, dacă vreunul dintre episcopi sau clerici
sau laici vor fi aflaţi crezând sau învăţând cele înfăţişate în
expunerea preotului Harisie despre întruparea Fiului lui
Dumnezeu Cel Unul Născut, sau învăţăturile cele stricate şi
răstălmăcite ale lui Nestorie, adăugate [acestora], să fie supuşi
osândirii acestui Sfânt Sinod Ecumenic, astfel încât episcopul
vădit să fie îndepărtat din treapta episcopiei şi depus, iar
clericul de asemenea să fie caterisit; dacă este laic, să fie dat
anatemei, precum s-a zis.
17
Sinodul al patrulea Ecumenic
de la Calcedon (451)
Despre cele două firi ale lui Hristos
Împotriva monofiziţilor
Sfântul şi Marele şi Ecumenicul sinod strâns cu harul
lui Dumnezeu şi la îndemnul prea binecredincioşilor şi de
Dumnezeu iubitorilor de Hristos împăraţi, auguştii Valentinian
şi Marcian, în Calcedon, metropola eparhiei Bithiniei, în
biserica Sfintei Muceniţe Eufimia, cea biruitoare în Hristos, a
hotărât cele ce urmează:
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, întărind pe
ucenicii Săi în cunoaşterea credinţei, a spus: „pacea Mea v-o
dau vouă, pacea Mea o las vouă”, pentru ca nimeni să nu se
separe de aproapele său în dogmele credinţei, ci la fel să se
arate cu toţii în propovăduirea adevărului. Dar fiindcă cel
rău nu încetează să semene neghina lui printre seminţele bunei
credinţe, şi pururea născoceşte ceva nou împotriva adevărului,
pe aceasta Stăpânul cunoscând-o mai înainte, cu purtare de
grijă pentru neamul omenesc a ridicat cu râvnă pe acest
binecredincios şi evlavios împărat să cheme la sine pe mai
marii preoţimii din toate părţile, astfel încât, sub lucrarea
harului lui Hristos, Stăpânul nostru, al tuturor, să îndepărteze
de la oile lui Hristos toată ciuma înşelăciunii, călăuzindu-le
iarăşi să se îngraşe cu mlădiţele adevărului.
Ceea ce am făcut şi noi, încuviinţând să îndepărtăm
dogmele rătăcite, reînoind credinţa Părinţilor, propovăduind
tuturor Crezul celor 318 [Părinţi] şi scriind precum înşişi
18
Părinţii care au arătat această înţelegere a noastră privitoare la
dreapta credinţă, adică cei 150 de Părinţi care, adunându-se
după aceea la Constantinopol, au adoptat aceeaşi mărturisire de
credinţă. Hotărâm aşadar, păzind şi noi rânduiala şi toate
izvoarele credinţei statornicite de Sfântul Sinod ţinut odinioară
la Efes, ai cărui întâistătători de veşnică pomenire au fost
Celestin al Romei şi Chiril al Alexandriei, să strălucească
iarăşi mărturia credinţei drepte şi fără cusur a celor 318
Sfinţi şi Fericiţi Părinţi adunaţi la Niceea pe vremea
împăratului de vrednică pomenire - Constantin, şi să se
întărească cele hotărâte de către cei 150 de părinţi la
Constantinopol, spre nimicirea ereziilor care apăruseră atunci şi
spre întărirea credinţei soborniceşti şi apostoleşti, care este a
noastră.
(Urmează Crezul celor 318 părinţi de la Niceea –
Sinodul I Ecumenic:) Credem…
(Şi cel al celor 150 de părinţi adunaţi la
Constantinopol - Sinodul II Ecumenic:) Credem...
Aşadar, era de-ajuns pentru desăvârşita cunoaştere şi
întărirea bunei credinţe acest înţelept şi mântuitor Crez5 al
harului dumnezeiesc, căci învaţă desăvârşit despre Tatăl şi
Fiul şi Sfântul Duh şi înfăţişează întruparea Domnului
celor ce o primesc cu credinţă.6
Însă de vreme ce aceia care se străduiesc să lepede
propovăduirea adevărului şi prin propriile erezii au născocit
deşertăciuni, unii îndrăznind să strice [învăţătura despre] taina
iconomiei Domnului pentru noi şi tăgăduind numirea de
Născătoare de Dumnezeu dată Fecioarei [Maria], iar alţii
scornesc [învăţătura despre] contopire şi amestecare,
5 În Icoana din adânc: simbol [Crez].
6 În Icoana din adânc: (N.n. Întruparea şi nu „încarnarea”, cum greşit s-a
tradus, printre alte erori grave, acum vreo două decenii, în varianta oferită
sub egida Mitropoliei Banatului ! ).
19
închipuindu-şi nebuneşte că este o singură fire din trup şi
dumnezeire, născocind grozăvia că, prin contopire, firea
dumnezeiască a Celui Unul Născut este pătimitoare.
Pentru aceasta, Sfântul şi Marele şi Ecumenicul Sinod
adunat aici, voind să stârpească orice uneltire potrivnică
adevărului, învăţând propovăduirea cea neclintită de la început,
a hotărât mai întâi să rămână neatinsă credinţa celor 318 Sfinţi
Părinţi, şi, din pricina celor ce luptă împotriva Duhului Sfânt, a
întărit învăţătura despre fiinţa Duhului predanisită de către cei
150 de Părinţi adunaţi nu demult în cetatea împărătească, pe
care aceştia [cei 150 de Părinţi] au făcut-o cunoscută tuturor,
nu ca şi cum ar adăuga ceva care lipsea celor hotărâte mai
înainte, ci lămurind, după mărturia Scripturilor, învăţăturile lor
despre Sfântul Duh împotriva celor care încearcă să tăgăduiască
stăpânirea Sa.
Iar pe de altă parte, din pricina celor care au încercat să
strice taina iconomiei şi care cu neruşinare spun că Cel Născut
din Sfânta Fecioară Maria nu este decât un simplu om, Sinodul
Sfânt a încuviinţat scrisorile sinodale ale Fericitului Chiril,
păstor al Bisericii Alexandriei, către Nestorie şi cei din Răsărit,
ca fiind potrivite pentru tăgăduirea smintelii lui Nestorie spre
dreapta tâlcuire a celor ce, mânaţi de cucernică râvnă, doresc să
priceapă Crezul cel mântuitor.
Acestora li s-a adăugat, cu îndreptăţire, şi epistola lui Leon,
întâistătătorului marii şi vechii Rome către cel între sfinţi -
Arhiepiscopul Flavian, scrisă pentru surparea cugetărilor
stricate ale lui Eutihie, întrucât [această epistolă] conglăsuieşte
cu mărturisirea marelui Petru, fiind un stâlp de susţinere [a
adevărului] împotriva atacurilor [rău credincioşilor]. Stă
împotrivă şi celor care încearcă să împartă taina Iconomiei întro
doime de fii. Îi îndepărtează din adunarea celor sfinţi pe cei
care îndrăznesc să spună că dumnezeirea Fiului Cel Unul
Născut este pătimitoare; le stă împotrivă şi celor care îşi
închipuie o amestecare sau contopire a celor două firi ale lui
20
Hristos; îi îndepărtează pe cei care rătăcesc [spunând că] chipul
de rob pe care Hristos l-a luat de la noi este ceresc sau din altă
substanţă; şi îi dă anatemei pe cei care scornesc rătăciri, cum
că înainte de unire erau două firi, iar după unire a rămas una.
Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm întrun
glas că mărturisim pe Unul şi acelaşi Fiu, Domnul
nostru Iisus Hristos, însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât
şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om
adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl
după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru
toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai
înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii,
Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din
Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după
omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul
Născut, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără
schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea
firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai
degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o singură
persoană şi într-un singur ipostas, nu împărţindu-se sau
despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul
Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos,
precum [au vestit] de la început proorocii, precum El însuşi
ne-a învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă
Crezul Părinţilor.
Acestea toate fiind statornicite de noi cu mare grijă şi
acrivie, Sfântul Sinod Ecumenic a hotărât că nimănui nu îi
este îngăduit să înfăţişeze, să scrie sau să alcătuiască, nici
[el însuşi] să gândească, nici să înveţe pe altul o altă
mărturisire de credinţă. Cât despre cei care îndrăznesc să
alcătuiască o altă [mărturisire de] credinţă, să o înfăţişeze
altora spre învăţătură, sau să răspândească un alt Crez
celor care vor să se întoarcă la cunoştinţa adevărului de la
rătăcirile elineşti sau iudaiceşti sau de la oricare altă erezie,
21
aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie îndepărtaţi
[episcopii de episcopie şi clericii de cler], iar dacă sunt
monahi sau laici, să se dea anatemei.
22
Sinodul al cincilea Ecumenic de la Constantinopol
(553)
Despre unirea firilor în ipostasul lui Hristos
Împotriva defăimătorilor învăţăturii Sfântului Chiril
I. Dacă nu mărturiseşte cineva o singură fiinţă a Tatălui
şi Fiului şi a Sfântului Duh, o singură putere şi virtute, o
[Sfântă] Treime de-o-fiinţă, o dumnezeire cinstită în trei
ipostasuri sau persoane, unul ca acesta să fie anatema. Căci
unul este Dumnezeu Tatăl de la Care [sunt] toate, unul [este]
Domnul Iisus Hristos prin Care [s-au făcut] toate şi unul [este]
Sfântul Duh întru Care [sunt] toate [cele ce sunt].
II. Dacă cineva nu mărturiseşte că sunt două naşteri ale
lui Dumnezeu Cuvântul, una mai înainte de veci, din Tatăl, fără
timp şi fără trup, şi cealaltă, la plinirea vremii, a aceluiaşi
Cuvânt Care S-a coborât din cer şi S-a întrupat din Sfânta şi
Cinstita Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Măria şi
S-a născut din ea, unul ca acesta să fie anatema.
III. Dacă cineva spune că unul este Dumnezeu Cuvântul
Care a făcut minuni şi altul Hristos care a pătimit, sau spune că
Dumnezeu Cuvântul S-a unit cu Hristos născut din femeie, sau
că este în El ca cineva în altcineva şi nu unul şi acelaşi Iisus
Hristos, Domnul nostru, Dumnezeu Cuvântul întrupat şi făcut
om, acelaşi făcător de minuni şi [acelaşi] pătimitor de bunăvoie
care a îndurat în trupul Său suferinţele, unul ca acesta să fie
anatema.
IV. Dacă cineva spune că unirea lui Dumnezeu
Cuvântul cu omul S-a făcut după har sau după lucrare sau după
egalitatea demnităţii sau după autoritate, relaţie, afect, virtute
sau după bunăvoinţă, ca şi cum Dumnezeu Cuvântul ar fi căutat
23
să fie pe placul omului de la care să aibă o bună şi frumoasă
slăvire, precum zice smintitul Teodor; fie după omonimie,
potrivit căreia nestorienii numind Iisus şi Hristos pe Dumnezeu
Cuvântul, iar pe om luat separat Hristos şi Fiul, vorbind în mod
vădit de două persoane se prefac că vorbesc de o singură
persoană şi de un singur Hristos numai după numire, cinstire,
demnitate şi închinare: dar dacă nu mărturiseşte că unirea lui
Dumnezeu Cuvântul cu trupul însufleţit de un suflet raţional şi
înţelegător s-a făcut după alcătuire, adică după ipostas, precum
au învăţat Sfinţii Părinţi; şi dacă nu mărturiseşte din acest
motiv singurul Său ipostas, care este Domnul nostru Iisus
Hristos, Unul din Sfânta Treime, unul ca acesta să fie
anatema.
Căci în multe chipuri a fost înţeleasă această unire; unii
urmând nelegiuirea lui Apolinarie şi Eutihie, susţinând
dispariţia celor unite, mărturisesc o unire prin amestecare, alţii,
gîndind precum Teodor şi Nestorie, adepţi ai despărţirii,
introduc o unire prin relaţie. Pe când Sfânta Biserică a lui
Dumnezeu respinge nelegiuirea celor două erezii şi
mărturiseşte unirea după alcătuire a trupului cu Dumnezeu
Cuvântul, adică [unirea] după ipostas. Căci unirea după
alcătuire în taina lui Hristos nu numai că păstrează fără
amestecare elementele unite, dar nu primeşte nici
despărţirea.
V. Dacă cineva înţelege singurul ipostas al Domnului
nostru Iisus Hristos ca şi cum ar presupune mai multe
ipostasuri şi încearcă prin aceasta să introducă în taina lui
Hristos două ipostasuri sau două persoane, şi după ce a introdus
două persoane, vorbeşte de o persoană după demnitate, cinstire
şi închinare, cum au scris în nebunia lor Teodor şi Nestorie, şi
[care] cleveteşte că Sfântul Sinod din Calcedon ar fi folosit
expresia un singur ipostas în acelaşi înţeles nelegiuit; şi nu
mărturiseşte că Dumnezeu Cuvântul S-a unit cu trupul după
24
ipostas, şi din această pricină este un singur Ipostas sau o
singură Persoană, şi că în acest sens Sfântul Sinod din
Calcedon a mărturisit un singur ipostas al Domnului nostru
Iisus Hristos, unul ca acesta să fie anatema. Căci Sfânta
Treime nu a primit adăugare de persoană sau ipostas după
întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, Unul din Sfânta
Treime.
VI. Dacă cineva spune într-un sens impropriu, nu după
adevăr, că Sfânta, Cinstita şi pururea Fecioară Maria este
Născătoare de Dumnezeu după relaţie, ca şi cum ar fi născut un
simplu om şi nu că Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat şi S-a
născut din ea, ci, după spusa lor, zămislirea omului este
transferată lui Dumnezeu Cuvântul, ca şi cum S-ar fi unit cu
omul care S-a născut; şi cleveteşte Sfântul Sinod de la Calcedon,
spunând că acela o numeşte pe [Sfânta] Fecioară
Născătoare de Dumnezeu în acel înţeles stricat închipuit de
Teodor; sau dacă cineva o numeşte născătoare de om sau
născătoare de Hristos, ca şi cum Hristos nu ar fi Dumnezeu, dar
n-o mărturiseşte pe aceasta cu adevărat şi cu tărie Născătoare
de Dumnezeu, deoarece Dumnezeu Cuvântul născut de Tatăl
înainte de veci S-a întrupat din ea la plinirea vremii, şi cu
dreaptă credinţă Sfântul Sinod de la Calcedon o
mărturiseşte Născătoare de Dumnezeu, unul ca acesta să fie
anatema.
VII. Dacă cineva zicând în două firi nu mărturiseşte că
în dumnezeire şi omenitate este cunoscut Unul Iisus Hristos,
Domnul nostru, ca să arate astfel deosebirea firilor din care S-a
făcut fără amestecare unirea de negrăit, fără să Se preschimbe
Cuvântul [lui Dumnezeu] în firea trupului şi nici firea trupului
să treacă în firea Cuvântului (căci fiecare rămâne ce este în
firea sa chiar după unirea ipostatică), dar dacă ia această
expresie despre taina lui Hristos în sensul unei împărţiri sau
dacă, mărturisind numărul firilor într-Unul Domnul nostru
25
Iisus Hristos, Dumnezeu Cuvântul întrupat, nu înţelege aşa cum
trebuie deosebirea firilor din care este alcătuit, deosebire care
nu este suprimată prin unire (căci Unul este din ambele firi şi
cele două firi [sunt] prin Unul), ci foloseşte numărul pentru a
susţine firi deosebite [având] fiecare ipostasul ei, unul ca
acesta să fie anatema.
VIII. Dacă cineva mărturisind că unirea dumnezeirii cu
omenitatea s-a făcut din două firi, sau vorbind de o singură fire
întrupată a lui Dumnezeu Cuvîntul nu înţelege aceasta aşa cum
ni le-au predanisit Sfinţii Părinţi, adică [în sensul că] unirea
după ipostas s-a făcut pornind de la firea dumnezeiască şi cea
omenească şi s-a desăvârşit într-Unul Iisus Hristos, sau dacă
prin această expresie încearcă să introducă o singură fire sau
substanţă a dumnezeirii şi a trupului lui Hristos, unul ca acesta
să fie anatema. Căci zicând că S-a unit după ipostas Cuvântul
Fiul cel Unul, noi nu afirmăm că s-a produs un fel de contopire
reciprocă a firilor, ci credem că s-au unit Cuvântul cu trupul,
fiecare dintre firi rămânând ceea ce era. Iată de ce Unul este
Hristos, Dumnezeu şi om, acelaşi de-o-fiinţă cu Tatăl după
dumnezeire, de-o-fiinţă cu noi după omenitate. Căci Biserica
lui Dumnezeu respinge şi anatemizează atât pe cei care taie
şi despart în părţi taina dumnezeieştii Iconomii a lui
Hristos, cât şi pe cei care introduc [în ea] amestecare.
IX. Dacă cineva spune că Hristos este închinat în două
firi, şi de aici introduce două închinări, una [cuvenită] lui
Dumnezeu Cuvântul şi a doua [cuvenită] omului; sau dacă
cineva, pentru a suprima trupul [Său] şi pentru a introduce
amestecul dumnezeirii cu omenitatea, luându-le împreună,
închipuie o [singură] fire sau o substanţă, şi se închină astfel lui
Hristos, şi nu se închină cu aceeaşi închinare lui Dumnezeu
Cuvântul întrupat împreună cu trupul Său, precum a primit
Biserica lui Dumnezeu încă de la început, unul ca acesta să fie
anatema.
26
X. Dacă cineva nu mărturiseşte că Cel ce a fost răstignit
în trup, Domnul nostru Iisus Hristos, este Dumnezeu adevărat,
Domnul slavei şi Unul din Sfânta Treime, unul ca acesta să fie
anatema.
XI. Dacă cineva nu dă anatemei pe Arie, pe
Eunomie, pe Macedonie, pe Apolinarie, pe Nestorie, pe
Eutihie şi pe Origen, împreună cu scrierile lor nelegiuite, şi
pe toţi ceilalţi eretici care au fost osândiţi şi anatemizaţi de
către Sfânta Biserică Sobornicească şi apostolească şi de
cele patru Sfinte Sinoade mai sus numite, şi pe toţi cei care
au gândit sau gândesc cele asemenea ereticilor mai sus
pomeniţi şi care au rămas în nelegiuirea lor până la moarte,
unul ca acesta să fie dat anatemei.
XII. Dacă cineva ia apărarea rău-credinciosului Teodor
al Mopsuestiei, cel ce a zis că unul este Dumnezeu Cuvântul şi
altul [este] Hristos care, tulburat de patimile sufletului şi de
poftele trupului, de cele mai rele eliberându-se câte puţin şi
astfel îmbunătăţindu-se prin înaintarea faptelor sale a ajuns fără
cusur prin purtarea sa, a fost botezat ca simplu om în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh; şi prin botez s-a
învrednicit să primească harul Sfântului Duh şi înfierea şi i se
aduce închinare în persoana lui Dumnezeu Cuvântul aidoma
unei icoane împărăteşti, şi după înviere a devenit neschimbător
în gândurile sale şi cu totul fără de păcat. [Şi iarăşi] a mai zis
acelaşi nelegiuit Teodor că unirea dintre Dumnezeu Cuvântul şi
Hristos este de acelaşi fel cum [este cea despre care] zice
Apostolul pentru bărbat şi femeie: cei doi vor fi un singur trup.
Şi pe lângă toate celelalte nenumărate blasfemii a îndrăznit a
zice că după înviere, când Domnul a suflat asupra ucenicilor
zicând: luaţi Duh Sfânt (Ioan 20, 22), nu le-a dat Sfântul Duh,
ci a suflat numai de formă; încă mai zice şi că mărturisirea lui
Toma, atunci când [acesta] a atins mâinile şi coasta Domnului
după înviere, acele cuvinte: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
27
(Ioan 20, 28) Toma nu le-ar fi spus despre Hristos, ci,
înspăimântat de minunea învierii, Toma L-a lăudat pe
Dumnezeul care L-a înviat pe Hristos. Mai rău încă: în tâlcuirea
pe care a dat-o Faptelor Apostolilor, acelaşi Teodor îl compară
pe Hristos cu Platon, cu Mani, cu Epicur şi Marcian, zicând că
aşa cum fiecare dintre ei, după ce şi-a inventat propria
învăţătură i-a făcut pe ucenici să se numească platonicieni,
manihei, epicurei şi marcioniţi, tot aşa şi Hristos, după ce Şi-a
inventat o învăţătură, I-a numit pe ucenici creştini, după numele
Său.
Dacă cineva ia apărarea sus numitului, prea
necredinciosului Teodor, şi a scrierilor lui nelegiuite prin care
el a răspândit blasfemiile de mai sus, cât şi altele nenumărate
împotriva Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, şi dacă nu îl anatemizează pe el, scrierile lui nelegiuite
şi pe toţi cei care îl încuviinţează şi îl apără, sau susţin că ideile
lui sunt ortodoxe, ca şi pe cei care au scris în apărarea lui şi a
scrierilor lui nelegiuite şi pe cei care cugetă sau au cugetat
vreodată asemenea lui [Teodor] şi au rămas până la sfârşit întro
astfel de erezie, să fie anatema.
XIII. Dacă cineva ia apărarea nelegiuitelor scrieri ale lui
Teodoret împotriva credinţei adevărate, împotriva primului
Sfânt Sinod din Efes, împotriva Sfântului Chiril şi a celor
douăsprezece capete ale sale, şi pe toţi care au scris în apărarea
rău-credincioşilor Teodor şi Nestorie, şi a celor care au aceleaşi
păreri cu mai sus numiţii Teodor şi Nestorie şi îi primesc pe ei
şi rătăcirea lor, şi din această cauză îi numesc necredincioşi pe
învăţătorii Bisericii care învaţă unirea lui Dumnezeu Cuvântul
după ipostas; dacă nu anatemizează nelegiuitele scrieri şi pe cei
care au gândit şi mai gândesc încă unele asemenea, precum şi
toate scrierile împotriva dreptei credinţe şi împotriva Sfântului
Chiril şi a celor douăsprezece capete ale sale, precum şi cel
28
care a rămas într-o asemenea rătăcire până la moarte, unul ca
acesta să fie anatema.
XIV. Dacă cineva ia apărarea epistolei scrise, după cum
se zice, de către Ibas către Maris Persul, în care se neagă faptul
că Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat din Sfânta Născătoare de
Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, [că] S-a făcut om; zicând
că cel născut din ea este un simplu om [care este] numit
Templu, că unul este Dumnezeu Cuvântul şi altul omul; şi [pe]
cel întru sfinţi Chiril, propovăduitorul dreptei credinţe a
creştinilor, îl resping ca [fiind] eretic şi pentru că ar fi scris
asemenea rău credinciosului Apolinarie; şi acuză cel dintâi
Sfânt Sinod din Efes că ar fi osândit să fie depus Nestorie fără
judecată şi cercetare; [şi acea epistolă] numeşte cele
douăsprezece capete ale celui între sfinţi Chiril necredincioase
şi potrivnice dreptei credinţe şi îi îndreptăţeşte pe Teodor şi
Nestorie cu învăţăturile şi scrierile lor nelegiuite. Dacă cineva,
aşadar, ia apărarea sus numitei epistole şi nu o anatemizează
atât pe ea cât şi pe apărătorii ei şi pe cei care zic că este
ortodoxă cel puţin în parte, şi pe cei care au scris sau scriu în
favoarea acesteia sau a nelegiuirilor din ea, şi pe cei care
îndrăznesc s-o încuviinţeze pe ea sau nelegiuirile pe care le
conţine, făcând referire la numele Sfinţilor Părinţi şi al
Sfântului Sinod din Calcedon, şi rămân întru acestea până la
moarte, să fie anatema.
După ce noi am mărturisit astfel cele primite din
Sfintele Scripturi, din învăţătura Sfinţilor Părinţi şi din cele
hotărâte despre una şi aceeaşi credinţă de către cele patru
[Sfinte] Sinoade mai sus pomenite; după ce i-am osândit pe
eretici şi nelegiuirea lor, şi necredinţa celor care au încuviinţat
şi încuviinţează cele trei capete menţionate mai sus, şi care au
perseverat şi perseverează în rătăcirea lor; dacă cineva încearcă
să transmită, să înveţe sau să scrie ceva potrivnic celor hotărâte
de noi, dacă este episcop sau cleric să fie îndepărtat din
29
episcopie sau preoţie, ca unul care lucrează cele străine
preoţiei şi rangului bisericesc; dacă este călugăr sau laic, să
fie anatema.
30
Sinodul al şaselea Ecumenic
de la Constantinopol (680-681)
Despre cele două lucrări ale lui Hristos
Împotriva monoteliţilor
Fiul Cel Unul Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl,
Cel făcut om întru toate asemenea nouă, afară de păcat, Hristos
Adevăratul nostru Dumnezeu, a propovăduit cu tărie prin
cuvintele Evangheliei: Eu sunt lumina lumii. Cel ce îmi
urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina
vieţii (Ioan 8, 12), şi iarăşi Pacea Mea vă dau vouă (Ioan 14,
27). Lăsându-se călăuzit cu dumnezeiască înţelepciune,
învăţându-ne pacea prin aceste dumnezeieşti cuvinte, prea
blândul nostru împărat, atlet al Ortodoxiei, potrivnic al
heterodoxiei, reunind acest Sfânt Sobor Ecumenic, a adunat
trupul întreg al Bisericii. Pentru aceea, Sfântul nostru Sinod
Ecumenic, după ce a alungat rătăcirea necredinţei care s-a
arătat în ultima vreme şi urmând fără abatere calea cea dreaptă
a Sfinţilor Părinţi cunoscuţi, a conglăsuit cu cele cinci [sfinte]
Sinoade Ecumenice [de până acum]; adică [fiind de acord] cu
cei 318 Sfinţi Părinţi adunaţi la Niceea împotriva smintitului
Arie; cu sinodul celor 150 de bărbaţi purtători de Dumnezeu
adunaţi la Constantinopol împotriva lui Macedonie, luptătorul
împotriva Duhului Sfânt, şi Apolinarie cel rău credincios; de
asemenea [şi acordul cu] cel dintâi sinod al celor 200 de cinstiţi
bărbaţi adunaţi la Efes împotriva lui Nestorie, cel cu minte de
iudeu, şi cu cei 600 de bărbaţi de Dumnezeu insuflaţi, adunaţi
la Calcedon, împotriva lui Eutihie şi Dioscor, cei urâţi de
Dumnezeu; şi, mai mult încă, cu Sfântul Sinod al cincilea care
s-a adunat aici împotriva lui Teodor al Mopsuestiei, Origen,
Didim şi Evagrie, şi împotriva scrierilor lui Teodoret contra
31
celor douăsprezece capete ale vrednicului Chiril, şi împotriva
epistolei către Maris Persul, epistolă pusă pe seama lui Ibas.
Mărturisind întru totul fără înnoiri dumnezeieştile hotărâri ale
bunei credinţe şi respingând învăţăturile rău credincioase,
Sfântul nostru Sinod Ecumenic, insuflat de Dumnezeu,
pecetluieşte Crezul mărturisit de către cei 318 Părinţi şi
întărit de către cei 150 de Părinţi cugetători de Dumnezeu,
Crez pe care celelalte Sfinte Sinoade l-au primit şi l-au
întărit cu bucurie spre nimicirea oricărei rătăciri
ucigătoare de suflet.
(Urmează Crezul de la Niceea şi Constantinopol):
Credem...
Sfântul Sinod ecumenic a hotărât: pentru desăvârşita
cunoaştere şi întărire a credinţei ortodoxe acest Crez ortodox al
harului dumnezeiesc ar trebui să fie îndestulător; dar fiindcă
începătorul răutăţii nu a încetat de la început să găsească un
conlucrător în şarpe şi prin el să introducă veninul în firea
omenească, tot aşa şi acum n-a încetat să găsească unelte
potrivite pentru a-şi îndeplini voia, adică pe Teodor, fost
episcop de Faran, pe Serghie, pe Pyrhos, Pavel şi Petru, care au
ocupat scaunul întâistătătorilor cetăţii împărăteşti
[Constantinopol], şi Honorius, fost papă al vechii Rome, Chir,
fost episcop al Alexandriei, Macarie, de curând aşezat pe scaunul
Antiohiei, şi ucenicul său, Ştefan. Prin aceştia, [diavolul] na
încetat să stârnească tulburări în întreaga Biserică, semănând
în poporul ortodox, prin învăţături noi, erezia unei singure
voinţe şi a unei singure lucrări în cele două firi ale Unuia din
Sfânta Treime, Hristos adevăratul nostru Dumnezeu; [erezie]
care se potriveşte cu kakodoxia [smintita rătăcire] a răucredincioşilor
Apolinarie, Sever şi Themistie, care râvneşte cu
cuget viclean să nimicească şi desăvârşirea întrupării Aceluiaşi
şi Unicului Domn Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, arătând
blasfemiator lipsa de voinţă şi nelucrarea în trupul Său
însufleţit [cu suflet raţional].
32
A ridicat atunci Hristos, Dumnezeul nostru, un împărat
credincios, un nou David, găsindu-l bărbat după inima Sa, care
n-a dat - după cum stă scris - somn ochilor săi şi dormitare
genelor sale, până ce nu a găsit prin acest Sobor al nostru, sfânt
şi de Dumnezeu adunat, desăvârşita propovăduire a dreptei
credinţe, după Cuvântul lui Dumnezeu: Unde sunt doi sau trei
adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor
(Matei 18, 20).
Acest Sfânt Sinod Ecumenic a primit cu credinţă şi cu
braţele deschise propunerea făcută de către Preasfinţitul şi
Preafericitul papă al vechii Rome, Agathon, împăratului nostru
drept-măritor şi preacredincios, Constantin, [propunere] care ia
respins nominal pe cei care au propovăduit şi au învăţat, după
cum s-a spus mai sus, o singură voinţă şi o singură lucrare în
iconomia lui Hristos Cel întrupat, adevăratul nostru Dumnezeu.
La fel a primit şi propunerea sinodală a Sfântului Sinod
al celor 125 de episcopi iubitori de Dumnezeu [adunaţi] sub
acelaşi preasfinţit papă, [propunere] făcută de împăratul nostru
de Dumnezeu înţelepţit, ca fiind de acord cu Sfântul Sinod de
la Calcedon şi cu Tomosul Preasfinţitului şi Preafericitului papă
al vechii Rome, Leon, către sfântul Flavian, [papa Leon] pe
care acest Sinod l-a numit stâlp al Ortodoxiei; şi în acord [de
asemenea] cu epistolele sinodale scrise de fericitul Chiril către
episcopii din Răsărit împotriva lui Nestorie.
Urmând aşadar celor cinci Sfinte Sinoade Ecumenice şi
aleşilor Sfinţi Părinţi, [Sinodul de faţă] hotărăşte şi mărturiseşte
într-un glas că Domnul nostru Iisus Hristos [este] adevăratul
nostru Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime cea de-o-fiinţă şi
de viaţă făcătoare, desăvârşit în dumnezeire şi, de
asemenea, desăvârşit în omenitate; acelaşi Dumnezeu
adevărat şi om adevărat alcătuit din suflet raţional şi trup;
de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi
după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat
(cf. Evrei 4, 15), Cel după dumnezeire născut din Tatăl mai
33
înainte de veci şi la plinirea vremii, pentru noi şi pentru a
noastră mântuire, [născut] după omenitate din Sfântul Duh şi
din Maria Fecioara [cea care este] cu îndreptăţire şi după
adevăr Născătoare de Dumnezeu.
Unul şi acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut,
în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără
împărţire şi fără despărţire, fără ca deosebirea firilor să se
piardă din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se
însuşirile fiecărei firi, unite într-o singură persoană şi întrun
singur ipostas; nu împărţindu-se sau despărţindu-se în
două persoane, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut,
Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum au
vestit de la început proorocii, şi El însuşi, Iisus Hristos, ne-a
învăţat [despre Sine] şi precum ne-a predanisit nouă Crezul
Sfinţilor Părinţi.
[Noi] propovăduim la fel, după învăţătura Sfinţilor
Părinţi, că în El sunt două voiri sau voinţe fireşti şi două
lucrări fireşti, fără despărţire, fără schimbare, fără
împărţire şi fără amestecare. Şi cele două voinţe fireşti nu
sunt, cum au zis ereticii necredincioşi, potrivnice una alteia,
ci voinţa Sa omenească urmează celei atotputernice şi
dumnezeieşti, fără a i se împotrivi sau rezista, ci mai
degrabă supunându-i-se. Căci a trebuit ca voinţa cea
trupească să fie mişcată de voinţa dumnezeiască şi supusă ei,
după [cum spune] preaînţeleptul Atanasie (cf. PG 25, XXVII).
Căci precum trupul Său este numit şi trupul lui Dumnezeu
Cuvântul, tot aşa voinţa Sa trupească este numită şi este [cu
adevărat] a lui Dumnezeu Cuvântul, precum El însuşi spune:
M-am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Tatălui
care M-a trimis. El numeşte a Sa voia proprie, de vreme ce
trupul a fost al Său.
Căci în acelaşi fel precum trupul Său însufleţit,
preasfânt şi preacurat nu a fost nimicit prin îndumnezeire, ci a
rămas între limitele sale şi rostul său, tot astfel şi voinţa Sa
34
omenească [fiind] îndumnezeită nu s-a nimicit, ci mai degrabă
a fost salvată, după cum spune [sfântul] Grigorie de Dumnezeu
Cuvântătorul: „Căci voinţa [trupească a] Mântuitorului nu este
potrivnică lui Dumnezeu, fiind cu totul îndumnezeită” (Grigore
de Nazianz, Oratio XXX, 12; PG 36, 117).
[Noi] preamărim două lucrări fireşti nedespărţite,
neschimbate, neîmpărţite şi neamestecate în Domnul nostru
Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, adică o lucrare
dumnezeiască şi o lucrare omenească, după cum Leon
Cuvântătorul de Dumnezeu, spune lămurit: „Fiecare fire
lucrează în comuniune cu cealaltă ceea ce îi este propriu,
Cuvântul lucrând cele ce sunt proprii Cuvântului şi trupul
săvârşind cele ce sunt proprii trupului” (Leon I, Tomus ad
Flavianum). Căci noi nu suntem de acord [că ar exista] o
singură lucrare după fire a lui Dumnezeu şi a făpturii [firea
omenească a lui Hristos], ca să nu ridicăm făptura la fiinţa
divină şi nici să coborâm măreţia firii dumnezeieşti la nivelul
făpturilor.
Căci noi recunoaştem că minunile şi pătimirile sunt ale
Unuia şi Aceluiaşi după una sau cealaltă dintre firile Sale care
strălucesc într-un singur ipostas, precum a grăit vrednicul
Chiril.
Păzind întru-totul neamestecarea şi nedespărţirea,
mărturisim totul în puţine cuvinte:
Crezând că Unul din Sfânta Treime este şi după
întrupare Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul nostru
Dumnezeu, mărturisim că cele două firi strălucesc într-un
singur ipostas în care a arătat minunile şi pătimirile, după
iconomie, din timpul petrecerii Sale [în lume], nu după
închipuire, ci întru adevăr.
Deosebirea firilor este recunoscută într-un singur
ipostas după aceea că şi una şi alta voiesc şi lucrează ceea ce le
este propriu, una în comuniune cu cealaltă. Pentru aceasta noi
35
mărim două voinţe şi două lucrări fireşti, căci sunt
împreună lucrătoare spre mântuirea neamului omenesc.
Acestea fiind statornicite de către noi cu mare grijă şi
scumpătate, hotărâm că nu îi este îngăduit nimănui să
alcătuiască o altă mărturisire de credinţă, sau să scrie, sau să
compună, sau să cugete, sau pe alţii să-i înveţe [asemenea].
[Iar] cei care vor îndrăzni să alcătuiască, să
răspândească, să înveţe sau să transmită un alt Crez celor ce
voiesc să se convertească de la rătăcirile păgâneşti sau de la
cele iudaiceşti sau de la oricare altă erezie şi la cunoştinţa
adevărului să vină, sau vor [îndrăzni] să introducă expresii
noi sau cuvinte născocite pentru a răsturna cele hotărâte de
noi, dacă sunt episcopi sau clerici să fie caterisiţi,
[înlăturaţi] episcopii din episcopie şi clericii din cler, iar
dacă sunt monahi sau laici, să fie anatema.
36
Sinodul al şaptelea
Ecumenic de la Niceea (787)
Despre cinstirea sfintelor icoane
Împotriva prigonitorilor icoanelor
Sfântul şi Marele Sinod Ecumenic care prin harul lui
Dumnezeu şi datorită hotărârii dreptcredincioşilor şi iubitorilor
de Hristos, împăraţii noştri Constantin şi mama sa Irina, s-a
adunat pentru a doua oară la Niceea, slăvita metropolă a
provinciei Bithinia, în sfânta biserică a lui Dumnezeu numită
Sfânta Sofia, urmând predaniei Bisericii Soborniceşti, a hotărât
cele ce urmează:
Cel care ne-a dăruit nouă lumina cunoştinţei Sale şi nea
izbăvit din întunericul nebuniei idoleşti, Hristos Dumnezeul
nostru, după ce Şi-a făcut mireasă Sfânta Sa Biserică
Sobornicească cea fără pată sau zbârcitură (Efes. 5, 27), a
făgăduit să vegheze asupra ei, zicând cu tărie sfinţilor Săi
ucenici: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul
veacului” (Matei 28, 20). Această făgăduinţă nu a făcut-o însă
numai acelora, ci prin ei [a făcut-o] şi nouă, celor care am
crezut prin ei în numele Lui (Ioan 17, 20).
Însă unii oameni, nesocotind acest dar, înaripaţi de către
vrăjmaşul cel viclean, s-au îndepărtat de judecata cea dreaptă
şi, împotrivindu-se predaniei Bisericii Soborniceşti, au păcătuit
întru înţelegerea adevărului, [şi], precum zice proverbul, nu şiau
brăzdat bine ogorul şi mâinile lor nu au avut ce culege.
Ei au îndrăznit să defaime podoaba bineplăcută lui
Dumnezeu a sfintelor aşezăminte, numindu-se preoţi fără să
[şi] fie; despre care Dumnezeu strigă prin profeţi: „Mulţime de
păstori au călcat via Mea; călcat-au cu picioarele lor partea
37
Mea...” (Ieremia 12, 10). Căci urmând unor oameni nelegiuiţi,
încrezători în propriile cugete, au clevetit Sfânta Biserică,
Mireasa lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi nu fac deosebire
între curat şi necurat (Ezechiel 22, 26), numind icoana
Domnului şi a sfinţilor Săi ca pe statuile idolilor diavoleşti.
De aceea, întru bunăvoinţa Sa, Domnul Dumnezeul
nostru, nesuferind ca cel ascultător să fie vătămat de o
asemenea ciumă, prin râvna dumnezeiască şi cu aprobarea lui
Constantin şi a Irinei, preacredincioşii noştri împăraţi, ne-a
chemat de peste tot pe noi, întâistătătorii preoţiei, pentru ca
dumnezeiasca predanie a Bisericii Soborniceşti să îşi
regăsească tăria prin hotărârea noastră sobornicească.
Cercetând şi examinând cu multă acrivie şi având în
vedere scopul adevărului nu înlăturăm nimic, nu adăugăm
nimic, ci păstrăm neschimbate [toate] cele bune ale Bisericii
Soborniceşti; şi urmăm cele şase Sfinte Sinoade Ecumenice,
mai întâi pe cel reunit în strălucita metropolă Niceea, [şi]
împreună cu el pe cel care a avut loc în cetatea împărătească de
Dumnezeu ocrotită [a Constantino-polei].
(Urmează Crezul niceeo-constantinopolitan): Credem...
Ne lepădăm şi anatemizăm: pe Arie şi pe cei care
cugetă asemenea lui şi îi împărtăşesc nelegiuita credinţă; pe
Macedonie şi pe cei dimpreună cu el, numiţi cu îndreptăţire
luptători împotriva Duhului Sfânt; [noi] mărturisim şi că
Stăpâna noastră, Sfânta [Fecioară] Maria, este pe deplin şi cu
adevărat Născătoare de Dumnezeu, pentru că a născut în trup
pe Unul din Sfânta Treime, pe Hristos Dumnezeul nostru, după
cum a învăţat mai întâi Sinodul din Efes care a alungat pe
necredinciosul Nestorie şi pe cei dimpreună cu el, pentru că a
introdus [învăţătura despre] doimea de persoane.
Împreună cu acestea, mărturisim şi cele două firi ale
Celui ce S-a întrupat pentru noi din Preacurata Născătoare de
Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, mărturisindu-L Dumne38
zeu desăvârşit şi om desăvârşit, precum şi Sinodul din
Calcedon a proclamat, îndepărtându-i din curtea dumnezeiască
pe blasfemiatorii Eutihie şi Dioscor; şi împreună cu ei pe
Sever, Petru şi [întreaga] ceată blasfemiatoare; împreună cu ei
dăm anatemei şi născocirile lui Origen, Evagrie şi Didim,
urmând celui de-al cincilea Sinod întrunit la Constantinopol.
Apoi mărturisim două voinţe şi două lucrări, după
însuşirea firilor în Hristos, aşa cum a proclamat şi Sinodul al
şaselea [Ecumenic] de la Constantinopol, respingând pe
Serghie, pe Honorius, Chir, Pyrhus, Macarie, toţi [aceştia fiind]
oameni neiscusiţi în dreapta credinţă şi pe [toţi] cei care cugetă
asemenea lor.
Şi, rezumând, zicem: [noi] păstrăm neschimbate toate
predaniile Bisericii, scrise sau nescrise, încredinţate nouă [cu
sfinţenie], între ele se află şi zugrăvirea icoanelor, în acord
cu relatarea propovăduirii evanghelice, în vederea întăririi
credinţei în întruparea, adevărată şi nu închipuită, a lui
Dumnezeu Cuvântul, [acestea] aducându-ne bun folos; căci
lumina cu care se luminează între ele [propovăduirea şi icoana]
este spre mărirea amândurora .
Aşa stând lucrurile, înaintând pe calea împărătească şi
urmând învăţătura [de Dumnezeu] insuflată a Sfinţilor noştri
Părinţi şi a Predaniei Bisericii Soborniceşti, căci noi
recunoaştem că ea este a Duhului Sfânt Care locuieşte într-însa,
hotărâm cu toată grija şi acrivia: împreună cu imaginea cinstitei
şi de viaţă făcătoarei cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu
să se pună şi: cinstitele şi sfintele icoane, pictate sau lucrate în
mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase şi
veşminte, pe ziduri şi scânduri, în case şi pe drumuri; icoana
Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos
şi a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfânta Născătoare de
Dumnezeu, ale cinstiţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi
drepţilor bărbaţi.
39
Căci cu cât mai des sunt văzute acestea, prin icoane, cu
atât mai mult cei care privesc la ele sunt aduşi a-şi aminti şi a
iubi prototipurile [icoanelor] şi a le da cuvenita sărutare şi
cinstita închinare; nu cinstirea adevărată7, care după credinţă se
cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi], ci [tot aşa] cum se
face cu semnul sfintei şi de viaţă făcătoarei cruci, cu sfintele
Evanghelii, şi cu toate lucrurile sfinte; întru cinstirea lor se vor
face tămâieri şi se vor aprinde lumini [lumânări], după
evlaviosul obicei al celor de demult. Căci cinstirea [acordată
chipului] urcă la prototip (cf. Sfântul Vasile cel Mare:
Despre Sfântul Duh 18, 45; PG 32, 149), şi cel care se închină
la icoană se închină persoanei zugrăvite în ea.
În acest fel se întăreşte învăţătura Sfinţilor noştri
Părinţi, adică Predania Bisericii Soborniceşti, [Biserică] ce a
primit Evanghelia de la un capăt la altul al pământului; aşa
urmăm lui Pavel, care a grăit în Hristos, [şi întregii] cete
dumnezeieşti a Apostolilor şi sfinţeniei Părinţilor noştri, ţinând
cu tărie predaniile pe care le-am primit (cf. II Tes. 2, 15),
cântând astfel profetic lauda biruinţei Bisericii: „Bucură-te,
fiică a Sionului! Ridică-ţi glasul, fiică a Ierusalimului,
bucură-te şi te veseleşte din toată inima. Căci Domnul a
înlăturat toate judecăţile împotriva ta şi te-a izbăvit din mâna
potrivnicilor tăi; Domnul este împărat în mijlocul tău; [tu] nu
vei mai vedea nici o nenorocire” (Sof. 3, 14) şi pacea va fi cu
tine totdeauna.
[Iar] cei care cutează să cugete sau să înveţe altfel, sau,
urmând blestemaţilor eretici, [îndrăznesc] să dispreţuiască
predaniile Bisericii, născocind sau lepădând ceva dintre cele ale
Bisericii, fie Evanghelie, fie semn al crucii, fie icoană
zugrăvită, fie sfinte moaşte de mucenici, sau [îndrăznesc] să
cugete strâmb şi viclean pentru a răstălmăci ceva din Predaniile
legiuite ale Bisericii Soborniceşti, încă şi [de vor îndrăzni cu
7 Adorarea se cuvine numai lui Dumnezeu.
40
necuviinţă] să folosească în chip profan sfintele vase sau
sfintele mănăstirilor: poruncim ca toţi aceştia, dacă sunt
episcopi sau clerici, să fie caterisiţi, iar dacă sunt monahi
sau laici, să fie îndepărtaţi de la împărtăşanie [să fie
afurisiţi].
Sfârşit şi lui Dumnezeu slavă !
41
Postfaţă:
Notă: Pentru prezenta versiune a Hotărârilor Sfintelor
Sinoade au fost cercetate traduceri integrale şi traduceri parţiale
ale fiecărui sinod în parte, aşa cum au apărut până acum în
diferitele reviste teologice sau în cărţile de specialitate.8
Singura traducere tipărită până acum care a reunit cele
şapte Sfinte Sinoade Ecumenice este cea făcută de profesorul Vasile
Loichiţă 9. Datorită însă numeroaselor probleme din traducerea sa,
şi mai ales datorită faptului că Hotărârile nu erau traduse integral,
ea nu s-a bucurat de atenţia cuvenită unei asemenea teme.
Pentru Sinoadele III, V, VI şi VII (adică pentru cea mai
mare parte a textelor) am folosit o variantă de traducere anonimă,
făcută după o ediţie critică a textelor. Deşi circulă de câţiva ani în
mediul teologic, nici aceasta nu a fost până acum tipărită în volum.
Celelalte versiuni cercetate, traduse din latină sau franceză, nu se
ridică la valoarea celor de mai sus 10.
Am hotărât să încredinţăm tiparului prezenta versiune mai
ales datorită bunei primiri de care a avut parte printre preoţii,
monahii şi teologii care au consultat-o în manuscris. Sperăm că prin
această primă versiune de traducere în limba română umplem un
gol din teologia dogmatică. Nădăjduim de asemenea să atragem
atenţia asupra importanţei de necontestat a acestor texte.
Pr. Rodion Ilie
8 Una dintre cele mai valoroase lucrări fiind cartea pr. Nicolae Chifăr -
Istoria creştinismului, Volumul II, Editura Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei, Iaşi, 2000; lucrarea tratează Sfintele Sinoade Ecumenice din
perspectiva istoriei bisericeşti, dar în ea apar şi fragmente destul de ample
din aceste Hotărâri Sinodale.
9 Apărută în revista Mitropolia Banatului, nr.1-2 /1959.
10 Acestea nu au fost folosite deoarece diferenţa dintre ele şi textul original
era foarte mare.
42
Părintele Pări
Părintele Stăniloae spunea:
,,Biserica este o bucurie a tuturor de toţi.” Bucuria aceasta
este o binecuvântare dumnezeiască. Pentru a ne împărtăşi de
această binecuvântare trebuie să primim şi să mărturisim
dreapta-credinţă, să mărturisim Ortodoxia. Sfintele Sinoade ne
oferă o călăuzire potrivită pentru aceasta…
Părintele Rodion Ilie
Sfintele Sinoade Ecumenice sunt stâlpii Bisericii. Ele ne
învaţă cum trebuie să credem, prevenindu-ne că se află sub
osânda anatemei oricine refuză să primească Hotărârile lor de
Dumnezeu insuflate.
Tipărim aceasta carte pentru a veni in întâmpinarea celor care
vor sa cunoască învăţătura cea mântuitoare şi învăţăturile
Sfinţilor Părinţi.
Editorii
43
ANATEMATISMELE
Sfântului Chiril al Alexandriei
Anatematisma I:11 Dacă cineva nu mărturiseşte că Emanuel
este cu adevărat Dumnezeu şi că pentru aceasta Prea Sfânta
Fecioară este Născătoare de Dumnezeu; căci a născut trupeşte
pre Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, care S-a făcut trup: să fie
anatema.
Anatematisma II: Dacă cineva nu mărturiseşte că în mod
real Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl S-a unit cu trupul în chip
ipostatic şi că Unul este Hristos, dimpreună cu trupul Său,
adică acelaşi Dumnezeu şi Om laolaltă: să fie anatema.
Anatematisma III: Dacă cineva, în Hristos care este Unul,
împarte ipostasurile după unire, legându-le între ele numai cu
legătura cea după merit, adică după autoritate şi putere şi nu cu
găsirea laolaltă printr-o unire naturală: să fie anatema.
Anatematisma IV: Dacă cineva atribuie la două persoane,
sau ipostase, expresiile din Evanghelii şi scrierile apostolice, fie
cele rostite de sfinţi asupra lui Hristos, fie cele rostite de El
Însuşi cu privire la Sine şi pe unele le leagă în chip deosebit de
omul care se înţelege alături de Cuvântul cel din Dumnezeu
Tatăl, iar pe altele ca unele ce sunt vrednice de Dumnezeu,
numai de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl: să fie anatema.
11 Icoana din Adânc – nr. 6 iunie 2002, pag. 3.
44
Anatematisma V: Dacă cineva îndrăzneşte să spună că
Hristos este un om purtător de Dumnezeu şi nu că este
Dumnezeu cu adevărat, ca Fiu Unul şi prin natură, întrucât
Cuvântul S-a făcut trup şi a fost părtaş la fel cu noi sângelui şi
trupului: să fie anatema.
Anatematisma VI: Dacă cineva îndrăzneşte să spună că şi
Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl este Dumnezeul şi Stăpânul
lui Hristos şi nu mărturiseşte că El este Dumnezeu şi om laolaltă,
întrucât Cuvântul S-a făcut trup, după Scripturi: să fie
anatema.
Anatematisma VII: Dacă cineva zice că Iisus este pus în
mişcare întocmai ca un om de Cuvântul lui Dumnezeu, şi că
bunăvoirea Unuia Născut I-a fost adăugată ca unui altuia, care a
existat lângă El: să fie anatema.
Anatematisma VIII: Dacă cineva îndrăzneşte să spună că
omul luat de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie dimpreună adorat
cu Dumnezeu Cuvântul, şi dimpreună preamărit şi că el este
dimpreună Dumnezeu, ca ceva deosebit faţă de altceva deosebit
(căci cuvântul „dimpreună” adăugat continuu ne sileşte să
înţelegem aceasta) şi nu cinsteşte pe Emanuel cu o singură
închinare şi nici nu-I înalţă o singură preamărire, întrucât
Cuvântul S-a făcut trup: să fie anatema.
Anatematisma IX: Dacă cineva zice că Unul Domn Iisus
Hristos a fost preamărit de Duhul, folosindu-Se de puterea Lui
ca de o putere străină şi că de la El a luat puterea de a lucra
împotriva duhurilor celor necurate şi de a săvârşi minuni între
oameni şi nu zice dimpotrivă că şi Duhul prin Care a lucrat
minunile este propriu Lui: să fie anatema.
45
Anatematisma X: Sfânta Scriptură spune că Hristos S-a
născut Arhiereu şi Apostol al mărturisirii noastre şi că S-a adus
pre Sine jertfa pentru noi, întru miros de bună mireasmă lui
Dumnezeu şi Tatălui. Deci, dacă cineva zice că Arhiereu şi
Apostol al nostru nu s-a născut Însuşi Cuvântul cel din
Dumnezeu, atunci când S-a făcut trup şi om la fel ca noi, ci un
altul, în afară de El şi mai ales un om născut din femeie, sau
dacă cineva zice că El a adus jertfă şi pentru Sine Însuşi, iar nu
numai pentru noi, căci nu a avut nevoie de jertfă Cel ce nu
cunoştea păcatul: să fie anatema.
Anatematisma XI: Dacă cineva nu mărturiseşte că trupul
Domnului este făcător de viaţă şi că El este propriu Cuvântului
celui din Dumnezeu Tatăl, ci zice că este al altcuiva de alături
de El, unit la un loc cu El după merit, adică având numai o
locuinţă dumnezeiască şi nu că este făcător de viaţă, după cum
am zis, întrucât El a fost propriu Cuvântului care are putere de
a face vii toate: să fie anatema.
Anatematisma XII: Dacă cineva nu mărturiseşte că şi
Cuvântul lui Dumnezeu a pătimit în trup şi că a fost răstignit în
trup, şi că a gustat în trup moartea, fiind Cel întâi Născut din
morţi, întrucât Dumnezeu este viaţă, şi de viaţă făcător: să fie
anatema.
46
Cuviosul Filothei Zervakos:
„Am fost şi sunt, prin harul lui Dumnezeu, pregătit să
mă fi jertfit şi să mă jertfesc pentru credinţa ortodoxă şi
tradiţiile Părinteşti, dacă o va cere timpul. Nu primesc, resping
şi anatemizez: orice impietate, necredinţă, slavă deşartă, erezie
şi greşeală, veche sau nouă, care este potrivnică credinţei
ortodoxe şi tradiţiilor Apostolice şi patristice. Nu accept nici un
fel de inovaţie sau învăţătură omenească străină, potrivnică
învăţăturii şi credinţei ortodoxe sănătoase şi sfintelor tradiţii
despre care Sinodul VII Ecumenic declară: «Toate inovaţiile
sau adăugirile făcute pe lângă învăţătura formulată de
pururea pomeniţii Părinţi ai Bisericii, să fie anatema!»”
47
Despre Anatemele
Sfintelor Sinoade Ecumenice
„Dacă cineva se leapădă de întreaga
Predanie Bisericească, scrisă sau
nescrisă, să fie anatema”.
Sinodul al VII lea Ecumenic
Trăim o vreme în care cuvântul „anatema” a fost
aproape exclus din limbajul teologic, o vreme în care dintr-o
deschidere ecumenică îndoielnică acest cuvânt nu mai este
pomenit. Dar oricine citeşte Hotărârile dogmatice şi
canoanele Sfintelor Sinoade sau scrierilor Sfinţilor Părinţi
găseşte că singurul cuvânt pronunţat cu privire la eretici
este acesta.
Primul Canon al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic
spune limpede: „Să fie dată anatemei orice erezie...”. 12
Prin acest canon sunt osândite toate ereziile trecute
şi viitoare, şi nici o erezie nu va putea fi apărată sub
pretextul lipsei unei condamnări speciale din partea
Bisericii. Orice învăţătură care intră în contradicţie cu
învăţătura Bisericii este erezie, şi nici un artificiu logic nu o
poate acoperi, nu o poate scăpa de acest verdict bine
meritat. Este adevărat că ar fi de dorit ca şi în zilele noastre
fiecare erezie să fie condamnată de Biserică cu aceeaşi precizie
12 Toate Canoanele Sinoadelor Ecumenice şi locale incluse în această
lucrare sunt luate din cartea Arhidiaconului prof. dr. Ioan N. Floca –
“Canoanele Bisericii Ortodoxe”.
48
cu care au fost atacate ereziile primelor secole. Dar, chiar dacă
din motive mai mult sau mai puţin întemeiate astfel de anateme
nu se prea rostesc astăzi, glasul puternic al Sfinţilor Părinţi
nu îl poate sugruma nimeni. (N.n.13 Nici elitiştii, nici neognosticii,
nici sofiştii, nici „evlavioşii culţi”, nici dilemiştii, nici
teziştii de toate culorile, nici „timizii simpatizanţi ai
apocatastazei”, nici pseudo-teologii, nici aşa-zişii „vulturi
brâncoveneşti”, care vorbesc despre Domnul Hristos, fără a-l
cunoaşte pe Mântuitorul Hristos, indiferent cine sunt sau sar
crede că sunt, rătăcindu-i pe cei slabi de înger, şovăielnici
sau la început de drum lăuntric şi duhovnicesc!). Iar aceştia au
dat anateme ori de câte ori dreapta-credinţă a fost atacată
de către eretici.
Pentru a rămâne în duhul Sfinţilor Părinţi, fiecare dintre
arhiereii Bisericii Ortodoxe au spus, pentru a fi hirotoniţi
episcopi, o mărturisire de credinţă: „Mărturisesc că voi păstra
şi voi urma cu sfinţenie, până la suflarea mea cea mai de pe
urmă, toate canoanele celor şapte Sinoade Ecumenice şi ale
celor locale şi învăţăturile de Dumnezeu purtătorilor
Părinţi şi tradiţiile Sfintei Biserici ortodoxe...”. Dar înainte
de a mărturisi acestea, ei au repetat: „Tuturor ereticilor
anatema ! Tuturor ereticilor anatema !”. Nimeni nu poate fi
hirotonit episcop până nu îşi însuşeşte conştiinţa apologetică a
Părinţilor, până nu mărturiseşte dreapta-credinţă şi până nu îi
anatemizează pe eretici. Aşa cum „Crezul” este repetat la
fiecare slujbă a Bisericii (orice rugăciune făcută de cei care nu
mărturisesc „Crezul” fiind îndoielnică), tot aşa la fiecare
hirotonie a unui arhiereu se repetă anatemele asupra ereticilor.
De altfel, nici un eretic care nu se pocăieşte de rătăcirea
sa nu se poate împărtăşi din bogăţia spirituală a Bisericii. După
cum arată „Moliftelnicul”, la începutul fiecărei spovedanii,
înainte de a-l întreba despre păcatele săvârşite, preotul trebuie
13 Colaţionare Teognost - redacţia revistei Icoana din adânc.
49
să îl întrebe pe cel care vine la el pentru întâia oară
următoarele:
«Mai întâi de toate spune-mi, fiule, crezi cu adevărat
în Sfânta şi de-viaţă-făcătoare Treime? Crezi că
soborniceasca şi apostoleasca Biserică este sădită şi crescută
în Răsărit şi de la Răsărit s-a întins peste toată lumea, şi că
de atunci stă neschimbată şi neclintită? Sau te îndoieşti de
vreo oarecare poruncă sau învăţătură?»
Şi de va crede drept şi fără îndoială şi de va şti carte, să
zică Simbolul Credinţei până la sfârşit. Iar neştiind carte, să-l
înveţi să zică acestea: „Cred într-una sfântă, sobornicească şi
apostolească Biserică a Răsăritului, care stă din început în
toate dogmele ei neclintită şi neschimbată”
Cel care nu vrea să primească învăţătura Bisericii
nu poate fi spovedit, pentru că de bună voie stă departe de
adevăr. Şi aşa cade sub osânda anatemei Sfinţilor Părinţi.
Ortodoxia nu are cum să renunţe la acest cuvânt,
„anatema”, care îi este propriu, aşa cum nici păstorul nu va
renunţa niciodată la câinii care păzesc turma. Trebuie făcută o
precizare: se reproşează Bisericii că a folosit prea des acest
cuvânt dur şi că astfel s-a îndepărtat de Duhul lui Hristos.
Adevărul este că dacă nu ar fi apărut ereticii Biserica nu ar fi
folosit acest cuvânt. Deci vina este a celor care s-au
îndepărtat de adevărul de credinţă. Biserica nu i-a pedepsit
când i-a anatemizat, ci doar i-a ajutat să îşi conştientizeze
starea de rătăcire.
Să presupunem că un om are lepră. Ce este mai bine să
facă doctorul, să îi spună că are o răceală trecătoare sau să îi
dea diagnosticul corect ? Dacă nu i-ar spune adevărul şi i-ar da
drumul, atunci leprosul i-ar mai îmbolnăvi şi pe alţii. La fel
este cu ereticii. Dacă Biserica i-ar lăsa „în pace”, atunci ei nu
şi-ar da seama cât de mare este distanţa care îi separă de
50
adevăr. Deci nu Biserica îi molipseşte de „lepră”, ci ea constată
doar că sunt leproşi.
Să nu se uite că Biserica dă anatema cu scop pedagogic,
pentru a arăta ereticilor că merg pe calea întunericului, şi că
pentru a merge pe calea mântuirii trebuie să se lepede de
rătăcire. Erezia strică sufletele, le murdăreşte atât de tare încât
ereticul care moare nepocăit se duce direct în iad. Numai
dogmele dumnezeieşti oferă cadrul potrivit celui ce vrea să
se mântuiască.
Putem spune că dogmele au şi rolul de garduri (hotare
întărite) care separă poporul lui Dumnezeu de restul lumii. Cine
vrea să stea în afara acestor „graniţe” îşi asumă
autodistrugerea, îşi asumă chinurile veşnice. Pentru apărarea
acestor „graniţe” Sfinţii Părinţi s-au luptat până la moarte,
fiecare dintre ei fiind gata să apere cu preţul vieţii adevărul de
credinţă…
51
Danion Vasile
( din volumul „Dărmarea idolilor”
cap. Despre cugetul Bisericii şi şoaptele diavolului )
N.n. Am socotit de cuviinţă, cu creştinească iubire şi
duhovnicească responsabilitate, dar şi cu binecuvântarea bărbaţilor
cu viaţă îmbunătăţită (Părintele Dumitru Stăniloae, Avva Ilie
Cleopa, avva Sofian) că în vremuri de răscruce, încercare şi cernere
duhovnicească, publicarea Hotărârilor dogmatice ale celor şapte
Sfinte Sinoade Ecumenice luate de Sfinţii Părinţi, făcători de minuni
şi purtători de Dumnezeu participanţi, sunt absolut necesare
călăuzirii păstorilor şi păstoriţilor pe calea îngustă şi împărătească
a mântuirii, căci după cuvântul cel luminat de Sus, „dacă nu ar fi
mândrie, nu ar fi nici erezie !”. Toţi cei care se opun acestor
hotărâri dogmatice sau încearcă să modifice cumva cu puterea
minţii lor necurăţite de patimi, sensul lor teologic profound şi
insuflat de Sfântul Duh, se fac împotrivitori lui Dumnezeu, ajungând
ei înşişi în preajma ereziei. Sau chiar în mijlocul ei (a se vedea cazul
celor care împărtăşesc cu mai multe linguriţe sau se opun
hotărârilor sinodale dintr-o lucuferică mândrie a minţii,
autodeclarându-se „sfinţi” într-o iluzorie „teologie a enclavelor”,
dar şi al celor munciţi de „demonii schimbării” cu orice preţ etc.)
Rugăm, cu umilinţă şi cu zdrobire de inimă pe Domnul nostru Iisus
Hristos şi pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea
Fecioara Maria să binecuvânteze modesta noastră lucrare de
trezire, luminare şi întărire a tuturor conştiinţelor ortodoxe.
Dogmele Sfinţilor Părinţi reprezintă adevărate axiome teologice
neschimbate şi neamestecate, neîmpărţite şi nedespărţite, insuflate
de Duhul Sfânt prin vasele cele alese şi de aceea nu mai pot fi
schimbate de nimeni, sub nici un motiv, căci în absenţa sfinţeniei şi
a jertfirii bineplăcute lui Dumnezeu, textele teologice fundamentale
modificate abuziv, artificial sau din viclene raţiuni sau neputinţe
omeneşti reprezintă o hulire a celor sfinte, care să nu fie la nimeni,
să nu fie ! Amin.

ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI ARHIMANDRIT CHESARIE GHEORGHESCU

— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 1 / 29 —
ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI
ARHIMANDRIT CHESARIE GHEORGHESCU
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 2 / 29 —
01. SFANTUL IRINEU AL LYONULUI


Sfantul Irineu al Lyonului, de origine din partile Asiei Mici, petrecandu-si o parte din copilarie la Smirna, pe langa Sfantul Policarp, ca discipol al acestuia, a invatat de la dascalul sau o ortodoxie ireprosabila, dragoste pentru traditie si ravna impotriva ereziilor. Opera Sfantului Irineu a fost scrisa in limba sa materna, adica greaca. Ea cuprinde mai multe lucrari, ale caror titluri ne-au fost transmise de Eusebiu de Cezareea in Istoria bisericeasca, V, 7-20, 26, si de Fericitul Ieronim in De Viris illustribus (P.L., XXII-XXX, 35). Cea mai cunoscuta si mai importanta dintre lucrarile sale este Combaterea si rasturnarea gnozei cu nume mincinos, redata in latineste prin Adversus haereses (P.G., VII, 437-1224). Lucrarea aceasta a fost scrisa la cererea unui prieten al autorului, care dorea sa cunoasca mai de aproape sistemul gnostic al lui Valentin. Sfantul Irineu este unul dintre cei dintai Parinti ai Bisericii, care a scos in evidenta sensurile principale cuprinse in notiunea biblica a iconomiei divine. El foloseste cuvantul iconomie si la plural, referindu-l la diferite momente sau acte ale iconomiei. Astfel el declara ca "iconomiile" au fost vestite de Duhul Sfant si prin prooroci. Biserica, zice el, crede in Iisus Hristos "si in Sfantul Duh, care a predicat prin prooroci iconomiile si venirile si nasterea din Fecioara si scularea din morti si inaltarea cu trupul la cer si venirea Sa intru slava Tatalui Sau, pentru a recapitula toate si a invia trupul a toata omenirea". Desigur in perioada proorocilor descoperirea "iconomiilor" n-a fost identica cu implinirea lor, sau n-a fost o indicare a implinirii lor simultane, ca in Noul Testament. A fost numai o prezicere a implinirii lor, iar prezicerea nu aduce o intelegere deplina a celor ce se vor implini, deci nici o descoperire deplina. Sfantul Irineu pune in general iconomia pe un plan cu "lucrarea" "ce s-a facut" pentru omenire, prin intruparea Fiului lui Dumnezeu. El subliniaza caracterul universal al iconomiei si o pune, ca si Sfantul Apostol Pavel, in legatura cu recapitularea tuturor intru Hristos. Pentru aceasta a venit Hristos. Sau insasi venirea Lui inseamna aceasta iconomie universala si recapitularea tuturor in El. "Cuvantul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, din nemarginita Sa dragoste ce o avea pentru noi s-a facut ceea ce sintem noi, pentru ca noi sa devenim ceea ce este El". Iata fondul credintei crestine si iata centrul doctrinei Sfantului Irineu. El comenteaza indeosebi pe Sfantul Apostol Pavel.
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 3 / 29 —
Sfantul Irineu vede in Iisus Hristos pe Mantuitorul care ne-a rascumparat prin sangele Sau. El citeaza si comenteaza cunoscutele texte ale Epistolei catre Romani: "Noi am fost botezati in moartea lui Hristos; El a murit pentru noi si prin moartea Sa, El ne-a impacat cu Parintele Sau, cu Dumnezeu". Sfantul Irineu spune ca Iisus Hristos este noul Adam, care a readus umanitatii ceea ce pierduse prin neascultarea primului om, adica "asemanarea cu Dumnezeu si nemurirea". Caci omul invins de diavolul nu mai putea sa restaureze creatia, nici nu mai putea sa-si recapete mantuirea. Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu a facut pentru om si una si alta, coborandu-se din cer, intrupandu-se si murind. Asa cum zugraveste Sfantul Irineu pe protoparintii nostri inainte de cadere, ei erau intr-o stare de inaltare pe care cu greu o putem banui noi acum, si ca ei nu erau departe de fericirea vesnica, fiind in preajma de negrait a Celui neapropiat. Ca sa rusineze pe ereticii gnostici si, in acelasi timp, pentru a face "recapitularea" si mai vadita, Sfantul Irineu merge pana la sustinerea ideii ca omul - trup si suflet - este chipul Logosului divin. La aratarea Sa pe pamant, "Fiul Omului" a dovedit cu prisosinta aceasta: "Atunci s-a aratat cuvantul acesta, cand s-a facut om Cuvantul lui Dumnezeu. Facandu-se pe Sine asemenea omului si facand pe om asemenea cu Sine, pentru ca, datorita asemanarii sale cu Fiul, omul sa se faca mai bine placut Tatalui, in trecut se spunea ca omul este facut dupa chipul lui Dumnezeu, dar nu era lucru dovedit, caci Logosul, dupa chipul caruia fusese facut omul, era inca nevazut". Sfantul Irineu deplange cu amar pierderea asemanarii lui Dumnezeu in om si preamareste la superlativ lucrarea iconomiei mantuitoare. "Am aratat, spune el, ca nu atunci (la intrupare) isi are inceput Fiul lui Dumnezeu, care a existat intotdeauna la Tatal; dar cand s-a intrupat si s-a facut om a recapitulat in Sine lungul sir de oameni si, rezumand in el omenirea, ne-a dat mantuirea, ca sa capatam in Hristos cea ce pierdusem in Adam, adica calitatea de a fi dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu". "Chipul lui Dumnezeu" nu putea desigur fi pierdut, cat timp firea omeneasca nu era distrusa. "Asemanarea cu Dumnezeu" infatiseaza culmea spre care poate nazui pamanteanul. In Adam ea nu devenise "a doua fire", fiindca nu fusese inca dobandita prin eforturile propriei lui libertati, de aceea el a pierdut-o cu usurinta. "Liberul arbitru, cu care a fost inzestrat omul, il apropie de firea ingerilor. Dumnezeu facuse pe om liber la obarsie. El pusese in om puterea de adegere ca si in ingeri".
Aceasta libertate da omului toata raspunderea faptelor sale; ratiunea, care este de la sine inteleasa in aceasta "putere de alegere ca si la ingeri", presupune o sfortare personala de hotarare si deci rasplata. Intr-adevar, omul rational si prin urmare asemenea lui Dumnezeu, zidit liber in hotararea si puterea sa, isi este singur cauza pentru care odata poate sa fie "grau", altadata sa fie "paie".
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 4 / 29 —
Pentru aceasta se va si osandi pe drept, fiindca este fiinta rationala, si parasind ratiunea si traind impotriva ei, s-a opus dreptatii lui Dumnezeu, predandu-se oricarei porniri instinctive si supunandu-se placerilor. Combatand erorile fataliste ale gnosticilor, Sfantul Irineu prezinta un argument scos din bunul simt: "Daca unii ar fi fost creati buni din fire si altii rai din fire, nici aceia n-ar merita laude, daca ar fi buni, nici acestia invinovatire". Trebuia ca Adam insusi sa conlucreze cu Facatorul, pentru a ajunge la desavarsirea pe care se cuvenea sa o dobandeasca numai in libertate si astfel s-o merite. In acest fel omul "se va inalta treptat si va merge catre ce este desavarsit, adica se va apropia de cel nefacut". Dupa Sfantul Irineu, se pare ca infierea si indumnezeirea omului de catre Dumnezeu se aduce la indeplinire pe doua cai sau cel putin implica doua urmari: la inceput, omul isi pierde asemanarea divina prin neascultare si indepartarea harului divin. In trecut, inainte de Hristos se spunea ca omul fusese facut dupa chipul lui Dumnezeu si voia sa ramina in aceasta asemanare. Dar omul a sters asemanarea, adica a pacatuit si a pierdut asemanarea cu Dumnezeu. Inainte de venirea Logosului in lume, care trebuia sa descopere modelul dupa care fusese omul facut, nu se mai stia ca omul este dupa chipul lui Dumnezeu. Dimpotriva, cand Cuvantul lui Dumnezeu s-a facut trup, El a aratat ca imaginea era corecta adevarata caci El s-a facut ceea ce fusese facut la inceput dupa chipul Sau om; si in acelasi timp si prin aceasta, El ne-a asigurat definitiv asemanarea divina, caci unind pe Dumnezeu cu omul, l-a facut pe om intru totul asemenea Parintelui Sau nevazut. Imitand pe Hristos, omul indeplineste voia Parintelui sau, devenind astfel fiu al lui Dumnezeu, prin har. In acest inteles preamareste Sfantul Irineu iconomia dumnezeiasca, dupa care, in istoria primului om, ca si in aceea a oricarui pamintean, a fost potrivit ca mai intii sa se arate firea, apoi, in cele din urma, ce este muritor, sa fie invins si absorbit de nemurire, si ce este stricacios sa fie invins de nestricaciune si omul sa se faca dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, dupa ce a fost dobindit cunoasterea binelui si a raului.
Iconomia divina la Sfantul Irineu include doua componente: ea este lucrarea Fiului lui Dumnezeu insusi; dar este lucrarea Lui in stare de om, prin acte si patimiri umane, deci in stare de chenoza (Filip. 2:5-8). Dar in aceste doua componente sunt implicate inca doua: iconomia este prin aceasta o purificare si inaltarea naturii umane in general, si ea inseamna o purificare virtuala a intregii umanitati in Dumnezeu, ca inceput al actiunii de recapitulare actuala a tuturor in El.
Deci, iconomia nu consta numai in intrupare, ci in toate cele facute de Fiul lui Dumnezeu, in trup, pana la moartea pe cruce, pentru ca prin toate acestea a procurat omenirii mantuirea. Iconomia implica intelegerea mantuirii ca replasmuire si indumnezeire a umanului. Mantuirea nu are
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 5 / 29 —
intelesul static juridic, fara eficienta interioara asupra naturii omului, ci este o actiune a harului, interna si externa, care angajeaza fiinta omului. Iconomia implinita de Domnul Iisus Hristos nu este numai o iconomie a intruparii, ci si a "patimirii". "Daca El nu patimea, ci patimirea ar fi fugit de la Iisus, spune Sfantul Irineu, pentru ce mai indemna pe ucenicii Sai sa ia crucea si sa-i urmeze Lui, daca n-a urmat-o El insusi, cum zic gnosticii, ci a parasit iconomia patimirii?". Intelectualismul panteist al gnosticilor nu considera ca este nevoie de o replasmuire a naturii umane prin unirea cu Dumnezeu cel mai presus de ea, odata cu ea insasi natura era considerata identica cu Dumnezeirea si era suficienta doar o descoperire a acestei dumnezeiri a ei, prin credinta. Cat de mult subliniaza ca iconomia este lucrarea lui Dumnezeu, tot asa de mult subliniaza Sfantul Irineu ca ea este o lucrare a Lui ca om adevarat. In acest sens ea continua sa se desfasoare si se hraneste din potirul lui Hristos sau din sangele Lui. Precum dupa Sfantul Apostol Pavel, Dumnezeu se foloseste de oameni pentru infaptuirea iconomiei Sale, asa si dupa Sfantul Irineu. El mentioneaza in mod special pe Sfanta Fecioara Maria, ca pe cea care a conlucrat cu Fiul lui Dumnezeu pentru intruparea Lui: "Non operante in eum Ioseph, sed sola Maria, cooperante dispositione". Iata pe scurt sensul recapitulatiunii si al iconomiei la Sfantul Irineu: Logosul divin a primit in sine protoplasma din care a fost zidit Adam, prin trupul si sufletul luat din Sfanta Fecioara si a turnat in aceasta fire umana energia dumnezeiasca de sfintire, de regenerare, cu care apoi a innoit tot neamul omenesc. Caci dupa cum Adam a putut rezuma in sine omenirea, tot astfel si cu atit mai mult al doilea Adam a putut face acest lucru. Aceasta insemna intoarcerea omului in starea initiala si posibilitatea unui progres spiritual, prin har, pana la asemanarea cu Dumnezeu. Aceasta asemanare a lui Dumnezeu in om se datoreste lucrarii negraite a Sfantului Duh in el. A treia persoana a Sfintei Treimi "curata pe om si-l inalta la viata lui Dumnezeu, care nu vine de la noi, nici de la firea noastra, ci este data dupa harul lui Dumnezeu; este o impartasire cu viata dumnezeiasca insasi". Am prezentat in mod special invatatura Sfantului Irineu asupra iconomiei si recapitulatiunii in Hristos, pentru ca intemeindu-se pe invatatura Sfantului Apostol Pavel, el a deschis drumul pe care apoi s-a angajat intreaga traditie si teologie patristica.
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 6 / 29 —
02. SFANTUL ATANASIE CEL MARE (295-373)
Sfantul Atanasie cel Mare, nascut in Alexandria pe la anul 295, a primit o frumoasa educatie clasica si crestina. Ajungand diacon al patriarhului Alexandru al Alexandriei, inca din aceasta perioada (318) el era preocupat de marea problema a Logosului intrupat, caruia i-a consacrat una din cele mai frumoase si mai originale opere ale sale. Dupa moartea patriarhului Alexandru, el a fost ales episcop si papa al Alexandriei in 328, unde a pastorit 45 de ani (328-373). Desfasurand o activitate multilaterala de teologie si indeosebi de apologie a Bisericii contra arianismului si apolinarismului, Sfantul Atanasie este autorul a peste 30 de opere apologetice, dogmatice-polemice, istorice, exegetice, ascetice etc. In tratatul sau clasic Cuvant despre intruparea Logosului (P. G. XXV), Sfantul Atanasie dezvolta in pagini de o rara patrundere si o calda evlavie cauzele si efectele intruparii Fiului lui Dumnezeu. Adancimea cugetarii sale teologice din intreaga sa opera, cunoasterea perfecta a problemelor fac din Sfantul Atanasie un corifeu al teologiei din epoca de aur a Bisericii crestine. In teologia Sfantului Atanasie, intruparea Logosului, ca urmare necesara a creatiunii, este una dintre cele mai mari preocupari ale sale. El afirma ca rolul principal al Logosului divin precrestin a fost dublu:
1. Crearea lumii si organizarea ei intr-o podoaba armonioasa
2. Mentinerea creatiunii prin sprijinul variat ce i-a fost acordat in acest scop.
Fiind intelepciunea lui Dumnezeu, El a randuit ordinea cosmica, a unit creaturile si a creat o singura armonie din ele. Ca Putere si intelepciune a lui Dumnezeu, El face cerul sa se mentina in existenta si tine pamantul cu propria-i putere. Soarele luminat de Logos straluceste la randu-i pe intreg pamantul, iar luna isi are lumina ei masurata. Gratie tot Ratiunii divine, apa sta spanzurata de nori, ploile uda pamantul, marea este inconjurata cu tarmuri, iar pamantul inverzeste si se impodobeste cu tot felul de plante. Nimic din cele create n-ar sta daca n-ar fi fost facute de Logosul cel divin. Intruparea Cuvantului lui Dumnezeu a avut loc pentru rascumpararea oamenilor, care prin pacatul neascultarii savarsisera nedreptate si cazusera sub osanda mortii sau a inexistentei. Dumnezeu a creat pe oameni ca acestia sa devina nemuritori, dar calcarea poruncii divine i-a abatut de la contemplarea lui Dumnezeu si i-a orientat spre neexistenta. Dupa cum la inceput ei fusesera chemati din neant la existenta prin dragostea Logosului, tot asa acum din cauza asemanarii cu Acela care exista, ei au provocat dragostea aceluiasi Logos si au fost chemati la existenta, caci "Dumnezeu a zidit pe om spre nestricaciune si l-a facut dupa chipul fiintei Sale. Dar prin pizma diavolului moartea a intrat in lume".
Fiind nestricaciosi, oamenii, prin pazirea poruncilor, urmau sa traiasca cu Dumnezeu: "Eu am zis dumnezei sunteti toti si fii ai celui prea inalt, iar voi ca niste oameni muriti si ca unul din capetenii cadeti" (Ps. 81, 6-7). Prin urmare cauza intruparii Domnului Iisus Hristos a fost mantuirea
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 7 / 29 —
neamului omenesc din stricaciune. Mantuirea din stricaciune era necesara, insa la aceasta se opunea legea pusa ca pedeapsa pentru calcarea poruncii. Sfantul Atanasie, vorbind despre iconomia intruparii Domnului, arata mai multe motive, dintre care subliniem:
1. Oamenii nu puteau sa cunoasca cu adevarat pe Dumnezeu decat prin Fiul Sau;
2. Dumnezeu nu putea ramane indiferent la pieirea progresiva a oamenilor dupa caderea lor in pacat, dand castig de cauza diavolului;
3. Ingerii n-ar fi putut mantui pe oameni, intrucat si ei sunt fapturi.
De aceea "Logosul divin, spune Sf. Atanasie, vazand ca piericiunea oamenilor nu putea fi inlaturata altfel decat prin moarte, iar El nu putea sa moara pentru ca era nemuritor, isi ia trup capabil sa moara, pentru ca acesta trupul participand la Logosul cel mai presus de toate, sa poata da satisfactie mortii pentru toti, sa ramana nestricacios din cauza ipostasului divin care locuieste in El si astfel sa inceteze moartea pentru toti oamenii prin harul invierii". Astfel, prin actul rascumpararii adusa de El, Cuvantul lui Dumnezeu a facut ca faptura umana luata prin nasterea trupeasca asupra Sa, faptura supusa pacatului, stricaciunii si mortii, sa fie restaurata de El in chipul noului Adam.
In acest sens El a adus osindirea pacatului pe pamant, desfiintarea blestemului pe lemnul crucii, rascumpararea din stricaciunea mormantului, distrugerea mortii in iad. Cuvantul intrupat a mers peste tot pentru a realiza mantuirea omului complet, trup si suflet. El purta in Sine in tot locul figura chipului nostru, El care, ca Dumnezeu, nu avea nevoie nici sa fie nascut din fecioara nici de cresterea cu varsta, nici de numararea anilor; dar El a facut aceasta pentru a ne cauta pe noi, pentru a ne da viata dupa forma care ne este proprie si pentru a ne rechema la asemanarea si la urmarea chipului desavarsit. Este vorba de dezbracarea de omul vechi si de aparitia celui nou, care se reinnoieste dupa chipul Creatorului sau (Colos. 3:9-10). Doctrina Sfantului Atanasie despre iconomia mantuirii, spune parintele profesor Dumitru Staniloae, are un caracter net spiritual si in consecinta ea este o spiritualitate practica, transformatoare a intregii fiinte umane, sau o vointa de a spiritualiza intreg trupul si toata viata concreta a omului. In comparatie cu ea teoria juridica a rascumpararii apare ca o adevarata mitologie. Toata aceasta mitologie juridica explica reactia demitologizanta a lui Bultman, care vrea sa vada mantuirea intr-o experienta spirituala. Este regretabil numai ca aceasta experienta spirituala nu este vazuta ca eficace in viata concreta a omului, in relatiile lui sociale, in relatiile cu lumea.
Sfantul Atanasie apara invatatura despre iconomia divina si despre dumnezeirea deplina a Cuvantului, nu numai din increderea ce o are in iubirea lui Dumnezeu fata de om, ci si din increderea ce o are in om, in capacitatea acestuia pentru unirea cu Dumnezeu. De aceea aproape totdeauna cand vorbeste despre intruparea Domnului, il arata pe aceasta nu numai ca Dumnezeu desavarsit, ci si ca om deplin: "Precum nu ne-am fi eliberat de pacat daca trupul pe care l-a imbracat Cuvantul n-ar fi fost prin fire omenesc - caci n-ar fi avut nimic comun cu ceva strain noua - tot asa nu s-ar fi indumnezeit omul, daca Cuvantul care s-a facut trup n-ar fi fost prin fire Logosul adevarat si
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 8 / 29 —
propriu al Tatalui. Caci de aceea s-a facut aceasta unire ca sa uneasca cu Cel prin fire Dumnezeu pe cel prin fire om si sa se faca sigura mantuirea si indumnezeirea lui. N-am avea nici un folos noi oamenii daca Logosul n-ar fi fost nici Fiu adevarat si prin fire al Tatalui, nici trup adevarat cel pe care l-a luat". Trupul purificat si inviat al lui Hristos sta intr-o legatura cu trupul nostru al tuturor. El este ca un aluat, sau ca un focar iradiant, innoit si inviat, al intregii corporalitati umane. Deoarece coruptia si moartea erau in om, nu in afara, "in mod cuvenit Logosul divin s-a folosit de trup ca de un organ si s-a extins la toti". In acest fel suntem toti rascumparati si uniti in Hristos, care este Dumnezeu si om. Cuprinderea potentiala a noastra in Hristos si calitatea de fii ai lui Dumnezeu si de membri ai Bisericii lui Hristos, conditioneaza realizarea unei legaturi si a unei colaborari a tuturor oamenilor, in iubire, dupa cum reiese din doctrina Sfantului Atanasie. Aceasta colaborare prin iubire se impune azi mai mult ca in trecut in vederea ajutorarii omenirii. Forma durabila a acestei cuprinderi si colaborari nu poate veni decat dintr-o dezvoltare a comuniunii, ca o conditie a mantuirii, a salvarii oamenilor chiar din greutatile pamantesti, dar si ca o forma a unitatii crestine, de a carei dorinta este cuprinsa azi tot mai mult omenirea crestina. "Biserica cea una spre care tinde crestinismul, se contureaza tot mai mult ca Biserica comuniunii. Dar dincolo de Biserica, crestinii trebuie sa simta o responsabilitate pentru toti oamenii". Sesizand stransa legatura dintre revelatia naturala a lui Dumnezeu din fapturi si revelatia supranaturala facuta omului direct de Dumnezeu care a atins apogeul ei prin intruparea Logosului, Sfantul Atanasie spune ca toata creatia tinde spre invierea generala ca spre sensul ei deplin-ultim si spre desavarsirea ei in Dumnezeu. Revelatia clara a lui Dumnezeu in creatie si revelatia sensului creatiei coincid, si ea va atinge deplinatatea la invierea generala. Prin aceasta, doctrina Sfantului Atanasie are un pronuntat caracter eshatologic.
In cele din urma, "la plinirea vremii", intelepciunea lui Dumnezeu care asa cum s-a spus, inainte se arata prin chipul ei in creaturi si prin ea arata pe tatal ei, ea insasi fiind Logosul in persoana, s-a intrupat, ceea ce spune si Sfantul Ioan (I 14) si dupa desfiintarea mortii si mantuirea neamului omenesc, s-a revelat si mai mult pe Sine insasi si prin ea pe Tatal, facand toate dupa planul iconomiei si al iubirii Sale de oameni.
03. SFANTUL GRIGORIE DE NYSSA (335-395)
Sfantul Grigore de Nyssa, nascut in Cezareea Capadociei, ca frate mai mic al Sfantului Vasile cel Mare, a primit educatia de la fratele sau Vasile si de la sora sa Macrina, completand-o prin legatura sa cu Libaniu si cu alti oameni de seama ai timpului.
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 9 / 29 —
Ajungand episcop de Nyssa pe la 371, dupa moartea Sfantului Vasile (+379), el se prezinta ca unul din aparatorii cei mai autorizati ai Ortodoxiei in Asia Mica. Talentul oratoric si stiinta teologica ale Sfantului Grigore au fost apreciate superlativ la Sinodul II ecumenic (381), unde el a fost proclamat "stalp al Ortodoxiei". Daca Sfantul Vasile este socotit "bratul care activeaza", Sfantul Grigore de Nazianz - "gura care cuvanta", Sfantul Grigore de Nyssa este numit "capul, creierul, care gandeste", in probleme de teologie si filozofie crestina.
Dupa el, in iconomia mantuirii a fost necesar ca Logosul lui Dumnezeu sa ia firea omeneasca, pentru ca numai insusindu-si toate caracterele firii omului, l-a putut mantui pe om din pacat. Iconomia divina cerea ca precum un om a calcat legea ascultarii de Dumnezeu, un om se cadea sa si ispaseasca, implinind aceasta lege prin ascultare si platind cu viata Sa nevinovata calcarea celorlalti: "Precum prin neascultarea unui om s-au facut pacatosi cei multi, tot asa si prin ascultarea unuia, drepti se vor face cei multi" (Rom. 5:19). Trebuia ca impacarea intre Dumnezeu si om sa se faca nu numai prin fapta lui Dumnezeu, ci si a omului. In acest sens, Sfantul Grigore de Nyssa spune ca "dupa ce moartea intrase in lume prin neascultarea unui om, a fost izgonita prin ascultarea altui om. Iata pentru ce s-a facut ascultator pana la moarte: ca sa vindece prin ascultare pacatul neascultarii si sa nimiceasca prin invierea Sa moartea, care intrase in lume prin neascultare". Spre deosebire de Sfantul Atanasie, care accentueaza intelepciunea manifestata prin actiunea creatoare si restauratoare a Logosului, Sfantul Grigore de Nyssa scoate in evidenta mai ales dragostea Sa, manifestata prin actul rascumpararii: "Firea noastra bolnava avea nevoie, spune el, sa fie vindecata, fiind decazuta - sa fie ridicata; fiind moarta - sa fie inviata. Noi pierdusem impartasirea cu binele: trebuia sa ni se dea inapoi, eram la intuneric: trebuia sa fim adusi la lumina. Fiind robiti, asteptam o rascumparare; fiind prizonieri, aveam nevoie de un ajutor, fiind sclavi, aveam nevoie de un eliberator. Acestea nu erau oare in stare sa miste pe Dumnezeu, incat sa-L faca sa coboare pana la sarmana noastra fire?". Rascumpararea insasi este restaurarea armoniei cosmosului. Aceasta este insotita de un imn de marire si multumita, inaltat de fapturi lui Dumnezeu, pentru impartasirea din nou a harurilor sale, daruite din dragostea dumnezeiasca: "Cand s-a ajuns la indeplinire, prin iconomie, restabilirea in stare originara, a celor ce zaceau in pacat, intr-un glas s-a ridicat o rugaciune de multumire de la toata zidirea. Acestea si alte binefaceri asemenea cu acestea, au adus marea taina a dumnezeiestii intrupari". Mantuirea noastra se indeplineste, dupa Sfantul Grigore de Nyssa prin unirea firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, adica prin unirea ipostatica si prin inviere, asa cum am vazut si la marele Atanasie si la Chiril al Alexandriei.
"Hristos este Acela care ne mentine acum, pentru ca are impartasire in existenta cu natura noastra umana. Atunci s-a unit cu firea noastra, pentru ca aceasta fire prin impartasirea cu ce este dumnezeiesc sa devina dumnezeiasca; s-a eliberat de moarte si s-a asezat in afara atingerilor
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 10 / 29 —
tiranului. Caci invierea din morti a lui Hristos s-a facut pentru neamul nostru muritor, inceputul invierii pentru toti". In invatatura Sfantului Grigore de Nyssa despre iconomia mantuirii, Mantuitorul Iisus Hristos este puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu. El este pacea, lumina cea adevarata, sfintenia si rascumpararea tuturor oamenilor. Hristos este arhiereu si jertfa de ispasire, oglinda a slavei si icoana a ipostasului. Prin opera Sa de rascumparare si indosebi prin jertfa Sa, Iisus Hristos a intemeiat Biserica si a unit pe toti in Sine, a devenit mancare si bautura duhovniceasca pentru toti cei ce cred in El, piatra cea din capul unghiului, imaginea lui Dumnezeu si Dumnezeu adevarat. in calitatea Sa de "intai-nascut", Hristos este Capul Bisericii si inceputul tuturor lucrurilor care sunt cuprinse in El". El este acela care ne mentine acum uniti cu Sine caci are impartasire in existenta cu firea noastralie.
Biserica lui Hristos, intemeiata odata cu opera de rascumparare, pe cruce si la Cincizecime, este, dupa Sfantul Grigore, o noua zidire a lumii, in ea, dupa cuvantul proorocului Isaia (65:17), se zideste un cer nou, care este taria credintei in Hristos, cum zice Sfantul Apostol Pavel (1 Tim. 3:15) si se pregateste si un pamant nou, care soarbe ploaia ce cade pe el, si se formeaza un alt om reinnoit prin nasterea cea de sus, dupa chipul celui care l-a zidit. Frumusetea deosebita in zidirea cea noua este nu numai o multime de stele facute in ea de Logosul divin, ci, si multimea de sori care lumineaza lumea prin razele faptelor bune. Iisus Hristos, facatorul unor asemenea sori, vorbeste astfel: "Lumina voastra sa lumineze inaintea oamenilor" (Matei 13:43). Dupa cum cel care privind la lumea ce cade sub simturi si cugetand la intelepciunea vadita in frumusetea lucrurilor, isi da seama prin cele vazute de frumusetea cea nevazuta si de izovrul intelepciunii, a carui curgere a alcatuit firea lucrurilor, tot asa cel care priveste la aceasta lume noua a Bisericii, vede in ea pe cel ce este si devine totul in toate. Hristos ne uneste cu Dumnezeu intre noi. Dar cel ce actualizeaza aceasta unire este Duhul Sfant. Aceasta nu inseamna ca Iisus Hristos este pasiv. El lucreaza, dar lucreaza prin Duhul Sau cel Sfant. Duhul Sfant este cel ce da Bisericii constiinta unitatii ei. El este cel ce da fiecarui om credincios constiinta ca e inzestrat prin impreuna-lucrare cu ceilalti oameni in vederea mantuirii comune. Prin lucrarea de indumnezeire indreptata de catre Duhul asupra fiecarui credincios, Biserica exercita in gradul cel mai inalt puterea ei de a aduna pe oamenii credinciosi intr-o comuniune unificata. Biserica are astfel temei triadologic, hristologic si pnevmatologic. Dar are si un temei antropologic; Biserica este intemeiata de Dumnezeu, dar e intemeiata pentru oameni, adica in folosul unor fiinte pentru care daca se face ceva, este necesara si dorinta si libera lor adeziune. Intruparea insasi urmareste adunarea tuturor oamenilor in unul si acelasi Trup al Domnului. Dar nu o adunare fortata, ci una liber consimtita de oameni. "Fara libera adunare a oamenilor la invatatura lui Hristos, fara acceptarea chemarii Lui, Trupul lui Hristos ar fi numai cap fara trup. In calitate de cap, Hristos are nevoie de oameni, de membrele Sale". Aceasta inseamna ca atunci va fi corpul complet, cand toti oamenii credinciosi vor fi uniti in Biserica lui Hristos.
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 11 / 29 —
04. SFANTUL IOAN GURA DE AUR (350, 407)
Sfantul Ioan Gura de Aur, s-a nascut in Antiohia, in familia unui dregator militar, Secundus. Primele elemente ale educatiei crestine le-a primit de la mama sa Antusa, iar educatia clasica de la Libanius si de la filozoful Andragatiu. A fost impodobit cu acele calitati care se cereau unui pastor sufletesc: vocatie, sfintenie, evlavie, cultura multilaterala, ravna pentru bine, dragoste de a sluji lui Hristos si oamenilor, tact in opera pastorala, etc. Sfantul Ioan Hrisostom combate cu anticipatie in scrierile sale si monofizitismul si nestorianismul. Vorbind despre iconomia mantuirii si intemeierea Bisericii, Sfantul Ioan Gura de Aur, spune ca Biserica se formeaza in functie de o realitate divina si de o realitate creata. Intr-un sens, Biserica exista inainte de a fi lumea, depasind marginile istoriei si ramanand deasupra naturii, dar in alt sens, aflandu-se in timp, este pe deplin compatibila cu viata lumii. Iconomia la randul ei este planul mantuirii in curs de efectuare. Ca atare este gandita si ea inainte de veci, odata cu planul. Dumnezeu nu gandeste un plan in abstract, ci un plan pe care il va efectua, un plan legat de istorie sau istoria legata de un plan. Ca plan in curs de efectuare, iconomia incepe insa sa se descopere cand incepe sa se efectueze planul. Descoperirea si efectuarea coincid. Desigur, efectuarea cuprinde si pregatirea oamenilor pentru aceasta efectuare. Iar pregatirea este si ea o anumita descoperire a planului. De aceea organele prin care se descopera planul sunt organe ale efectuarii lui.
In acest sens, Sfantul Apostol Pavel spune in epistola sa catre Efeseni 3:8-11: "Mie celui mai mic din toti mi s-a dat harul acesta sa binevestesc neamurilor bogatia nepatrunsa a lui Hristos, sa lumineze care este iconomia tainei ascunsa de veacuri in Dumnezeu, care a zidit toate, ca sa se faca cunoscut acum incepatoriilor si stapaniilor in cele ceresti prin Biserica, intelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu, dupa hotararea cea inainte de veacuri pe care am primit-o in Hristos Iisus Domnul nostru". Mai intai este de observat ca binevestirea este una cu luminarea iconomiei tainei celei ascunse de veacuri. Dar prin buna vestire sau luminare, iconomia intrand in desfasurarea vazuta, are ca efect intemeierea Bisericii prin adunarea neamurilor in ea si lucrarea lui Dumnezeu mai departe prin Biserica si prin chemarea altor popoare in ea. Aceasta este iconomia lui Dumnezeu: efectuarea si desfasurarea planului de adunare a tuturor oamenilor in Hristos si prin ei a intregii lumi. Sfantul Ioan Gura de Aur, socotind plinatatea timpurilor identica cu prezenta lui Hristos in timp, declara ca aceasta plinatate este una cu intelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu. Deci insusi Hristos cel intrupat este Intelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu, sau izvorul actelor de intelepciune atotfelurit manifestate prin oameni in vederea adunarii tuturor in Hristos.
Domeniul iconomiei il constituie relatiile unei persoane din Treime cu faptura zidita, manifestarea Acesteia in opera creatiei si in actiunea providentei. Sfantul Ioan Gura de Aur foloseste cuvantul iconomie in sensul biblic al termenului, intelegand prin el restaurarea comuniunii dintre
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 12 / 29 —
Dumnezeu si om prin Iisus Hristos si participarea la plinatatea Sfintei Treimi prin lucrarea Sfantului Duh in lume. Astfel Biserica prin ea insasi este organul iconomiei lui Dumnezu. Etapele acestei lucrari divine cuprind o intreaga istorie a lui Dumnezeu cu noi.
Dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, evenimentele acestei istorii, care se repercuteaza in viata Bisericii, ce se descopere si ea treptat, sunt creatia, caderea si crucea, iar acestora le va urma parusia. Toate aceste evenimente coexista in experienta actuala a iconomiei. Mai intai, actul creatiei implica in sine insusi posibilitatea aratarii unei "Biserici" in paradis. In adevar, se spune in Facere (3:8): "Dumnezeu vorbea cu omul in adierea serii prin gradina", ceea ce inseamna ca exista o comunitate intre Dumnezeu si om in prima perioada a starii edenice. Dar unitatea transcendentului cu imanentul n-a luat forma definitiva in paradis din cauza pacatului protoparintilor care a surpat prima temelie a legaturilor dintre cer si pamant. Dupa pacat, diferenta de natura dintre Creator si creatura devine o prapastie cu neputinta de trecut pentru om. Descoperirea in "protoevanghelie" (Facere 3:15) a planului divin de eliberare a oamenilor de catre Fiul lui Dumnezeu pune baza unui asezamant in care omul invata sa comunice cu Dumnezeu, fie ca e vorba despre o "stearpa biserica pagana", fie de Biserica Vechiului Legamant. Sfantul Ioan Hrisostom dezvolta amplu adevarul biblic ca iconomia Fiului lui Dumnezeu se desfasoara dupa un plan providential in care este incadrat cosmosul si istoria, destinul universului si al poporului lui Dumnezeu, intrucat aceasta lucrare tinde spre a doua creatie - fapt ce cuprinde in sine refacerea si desavarsirea primei intocmiri. La nivelul primei creatii, Biserica are radacini adanci in solul religios al neamului omenesc, dar la nivelul celei de a doua creatii, Biserica este un dar intru totul gratuit ce vine de sus, deosebindu-se ontologic de aceasta lume, dar care are menirea sa cuprinda in ea pe toti oamenii. Momentul decisiv al iconomiei divine este atins odata cu Intruparea. Intruparea lui Iisus Hristos este opera dragostei divine fata de noi. "El a luat trup ca noi numai din iubire; in afara de aceasta, alta cauza a intruparii nu exista". Intruparea reprezinta noua si eterna alianta prin cate Dumnezeu-Cuvantul se uneste irevocabil cu natura omeneasca, stabilindu-se astfel o comunicare intima de viata. Acest lucru inseamna, dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, ca Domnul a primit "trupul Bisericii". Astfel, Biserica, trup al Domnului, traieste din realitatea participarii credinciosilor la viata trupului Domnului. Fiind un trup cu Hristos, solidaritatea cu ceilalti reprezinta solidaritatea cu Hristos. Intr-o ingemanare unica de simplitate si profunzime, Sfantul Ioan Gura de Aur, exprima adevarul acestui inefabil schimb de viata astfel: "Pentru aceea ia corpul meu ca sa faca loc Cuvantului; si luand corpul meu imi da Duhul Lui, ca dand si luand sa-mi aduca vistieria vietii. Ia trupul meu sa ma sfinteasca, imi da Duhul Lui sa ma mantuiasca".
Ceea ce Sfantul Ioan Hrisostom accentueaza mereu in invatatura sa hristologica, este scopul rascumpararii si al iconomiei divine, concretizat in jertfa lui Hristos. Jertfa lui Iisus Hristos ne impaca pe noi cu Dumnezeu si pe Dumnezeu cu noi, pentru ca acolo unde se aduce jertfa, exista iertare de pacate. Jertfa de pe cruce a Cuvantului intrupat este puterea care topeste ordinea cea veche a existentei si in acelasi timp intemeiaza ordinea celei noi.
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 13 / 29 —
Intre Hristos cel rastignit si inviat si credinciosi se stabileste, prin jertfa Sa, o unire vitala, un contact nemijlocit prin care viata Domnului se revarsa in fiinta lor si o innoieste, o umple de puterea Sfantului Duh si o transfigureaza. Comunicarea aceasta vie cu Dumnezeu prin scump Sangele Sau este o restabilire ontologica a naturii umane si o participare la viata divina a lui Hristos, ceea ce inseamna, dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, intemeierea Bisericii. Incercand sa rezumam invatatura Sfantului Ioan Gura de Aur, putem identifica trei principii care stau la baza teologiei sale: in primul rand, observam principiul teologic, in sensul in care cuvantul porneste de la Dumnezeu, autorul creatiei si principiul unitatii originare; in al doilea rand, constatam principiul hristologic, intrucat porneste de la Hristos si se sprijina pe El ca rascumparator al tuturor; iar cel de al treilea principiu este cel eclesiologic, intrucat se fundamenteaza pe ideea de solidaritate a oamenilor in Hristos cel intrupat, si intrucat prin Hristos toti se gasesc in Biserica - trupul Sau tainic - in solidaritate unii cu altii. Toate aceste principii decurg din transpunerea in viata a bazelor biblice ale rascumpararii si iconomiei divine. Teologia Sfantului Ioan Gura de Aur este deci o marturie a felului in care Ortodoxia exprima cu fidelitate gandirea marelui Apostol Pavel. Trasaturile de seama ale hristologiei si eclesiologiei hrisostomice pot oferi si in zilele noastre un model calauzitor concret in cautarea unitatii crestine, pentru ca ele coincid cu imaginea despre recapitularea in Hristos si in Biserica ce ne-o prezinta Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie.
05. FERICITUL AUGUSTIN (354-430)
Ca si la alti numerosi Parinti si scriitori ai Bisericii, nici la Fericitul Augustin nu se intalneste o teologie sistematica a rascumpararii sau a iconomiei divine. Rascumpararea, hristologia si iconomia divina sunt prezentate in intreaga sa opera teologica, dar in mod explicit in invatatura sa despre harul Noului Testament sau harul lui Hristos si pacatul originar, despre harul si liberul arbitru, precum si in teologia celor doua cetati. In opera sa teologica, Fericitul Augustin scoate in evidenta preexistenta Logosului divin creator, crearea lumii de catre Acesta si legatura stransa intre Cuvantul lui Dumnezeu prin care s-a creat totul si intreaga creatura. In felul acesta Fericitul Augustin subliniaza adevarul mult apreciat in teologia ortodoxa contemporana ca hristologia are un caracter cosmic. Hristos s-a intrupat pentru toate creaturile, a luat trup omenesc pentru ca omul prin creatie se bucura de o atentie deosebita din partea lui Dumnezeu.
Fiind coetern cu Tatal, chiar si inainte ca iconomia intruparii sa fi avut loc, "viata adevarata era si a ramas in Iisus Hristos - Cuvantul creator prin care toate se aduc la existenta". Exista o relatie ontologica intre creaturi si Logos, de vreme ce fiecare creatura are "o ratiune eterna in Cuvantul lui Dumnezeu".
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 14 / 29 —
Aceasta orientare teologico-filozofica il apropie pe Fericitul Augustin in mare masura de Origen (+254), oare spunea ca Dumnezeu pune in lucrurile Sale vizibile "formele si imaginile lumii invizibile si sufletul poate astfel sa invete si sa se instruiasca spre a contempla chiar pe acelea care sunt nevazute si ceresti", precum si de invatatura Sfantului Iustin Martirul si Filozoful cu privire la Logosul spermaticois. De aici ar rezulta ca lucrurile create sunt formele exterioare ale perfectiunii divine, iar creatia in intregul ei are la baza Cuvantul lui Dumnezeu. Prezenta Cuvantului creator se face simtita in lume, dupa Fericitul Augustin, printr-o lumina naturala care este proprie fiecarei creaturi. Spre deosebire insa de toate creaturile, oamenii simt intr-un imod cu totul aparte prezenta Logosului, caci sufletul omului este insetat dupa Creator. Intruparea lui Iisus Hristos a fost motivata de pacatul oamenilor "Si homo non perisset, Filius hominis non venisset". Desigur, Dumnezeu ar fi gasit si alte mijloace prin care sa mantuiasca pe oameni, dar intruparea a fost socotita de El ca cel mai potrivit mijloc. Consecinta cea mai insemnata a intruparii Fiului este participarea oamenilor la Dumnezeirea Sa: "Factus particeps mortalitatis nostrae, fecit nos participes divinitatis isuae". Prin aceasta Fericitul Augustin se inscrie pe linia intregii soteriologii rasaritene care vede in participarea omului la dumnezeirea lui Hristos cel mai de pret rol al intruparii Fiului lui Dumnezeu. "Dumnezeu, zice Fericitul Augustin, nu putea face oamenilor un dar mai mare, decat sa le dea conducator pe Cuvantul Sau, prin care a creat totul, si de a-i infia ca madulare ale Sale, in asa fel ca El sa fie Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului, un singur Dumnezeu cu Tatal, un singur om cu oamenii". Prin pacatul stramosesc natura umana s-a schimbat in mai rau, nu numai a devenit pacatoasa, ci chiar naste pacatosi. Ca protoparinte, Adam ne cuprindea virtual pe toti. Pacatul savarsit de el este in mod real si al nostru. Dupa ce Adam a pacatuit, noi toti avem pacatul pentru ca trupul pacatului naste pacatul. Fericitul Augustin, avand in vedere monogenismul neamului omenesc considera concupiscenta una dintre urmarile cele mai grave ale pacatului stramosesc. Aceasta concupiscenta augustiniana, nu deplin justificata prin exagerarea ei, a fost incetatenita si apreciata ca atare in teologia occidentala. Dupa invatatura ortodoxa cea mai grea urmare a pacatului stramosesc o constituie moartea. Dumnezeu insa in marea Sa iubire, cu toate ca-l pedepseste pe Adam cu moartea, ii face totusi promisiunea rascumpararii. Astfel intruparea reprezinta implinirea acelei promisiuni; ea este daruirea de sine a lui Dumnezeu unei lumi pregatite in acest scop. Trupul omenesc al lui Iisus Hristos este, dupa Fericitul Augustin, un dar al Sfintei Treimi. Prin urmare, iconomia intruparii Fiului este o lucrare a Sfintei Treimi in lume. Mesia a venit intr-o lume dornica de regasire si insetata de asteptare. Fiul lui Dumnezeu ne mantuieste nu pentru ca este Fiu al omului, ci pentru ca este Fiul lui Dumnezeu.
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 15 / 29 —
Vorbind despre intrupare, Fericitul Augustin are in vedere mai intai elucidarea adevarului ca acel Logos care a creat lumea a vorbit si s-a aratat in Vechiul Testament dreptilor si profetilor, s-a intrupat la "plinirea vremii" din Fecioara Maria, facandu-se astfel accesibil si chemandu-ne la mantuire pe toti. Intruparea Mantuitorului corespunde si unor nazuinte firesti ale sufletului uman, care nu se multumeste numai cu lucruri si bunuri temporare, ci le doreste si pe cele eterne, pe care ni le da intelepciunea Logosului si pe care le poseda Cuvantul intrupat. Trupul lui Iisus Hristos, in care noi toti suntem recapitulati, constituie "vesmantul Logosului". Trupul lui Iisus Hristos este scaunul picioarelor Iui Dumnezeu "scabellum pedum" pe care a coborat din ceruri pentru a primi lauda celor carora le-a adus mantuirea. Intrupandu-se, Iisus Hristos face din umanitatea Sa un medicament care are puterea de a curati ochii celui pacatos, dandu-i astfel posibilitatea sa-l vada pe Dumnezeu pe care din cauza pacatului nu-l mai putea vedea. Crestinii, prin Iisus Hristos intrupat, trebuie sa vada pe Cuvantul lui Dumnezeu in vigoarea eternitatii Sale. De aceea "speranta crestina nu este in creatura, ci in Acela care a luat asupra Sa creatura, pentru ca astfel sa poata fi vazut de catre oameni". Fericitul Augustin este fara indoiala cel mai mare dintre Parintii latini si gandirea sa va domina tot Evul mediu pana la Scolastici. El arata ca noi suntem in legatura cu Dumnezeu prin unicul mediator care este Cuvantul intrupat. Iisus Hristos nu este mijlocitor numai ca om, despartit de dumnezeirea Sa, nici numai ca Dumnezeu, despartit de umanitatea Sa, ci impreuna - ca Dumnezeu si om. Iata mijlocitorul: divinitatea fara umanitate nu este mijlocitoare; umanitatea fara divinitate nu este mijlocitoare. Intre divinitate pe de o parte si umanitate pe de alta parte este mijlocitoare divinitatea - umanizata si umanitatea divinizata, indumnezeita a lui Hristos. Devenind partas la firea noastra muritoare, El ne face partasi la dumnezeirea Sa. Este deosebit de important a sublinia faptul ca Fericitul Augustin, in hristologia sa, nu reduce totul la individ, si nu profeseaza pesimismul care ar putea fi sugerat de doctrina sa despre har. Viziunea sa este cetatea, comuniunea, solidaritatea dintre oameni si in Hristos, impreuna cu angajarea. Motorul acestei strase legaturi intre credinciosi si Hristos este iubirea reciproca. Prin iconomia intruparii Hristos ne recapituleaza pe toti si uniti in El prin iubire ne aduce Tatalui. Impreuna cu cei rascumparati, Hristos formeaza un singur trup, care este Biserica Sa. Hristos este Unul, iar membrele Lui sunt numeroase. Acestea insa unindu-se cu El formeaza un intreg, care erte Hristos "totus Christus caput et corpus est". In concluzie, putem spune ca hristologia Fericitului Augustin, avand in centrul ei recapitularea tuturor in Hristos, recapitularea care se perpetueaza prin iubire si har - in Biserica cea unica a lui Hristos - este o teologie actuala si de mare importanta in eforturile lumii crestine de azi, care doreste sa se intalneasca si sa colaboreze pe aceeasi platforma a "Cetatii lui Dumnezeu" si a comuniunii spirituale.
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 16 / 29 —
06. SFANTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI (370-444)
Sfantul Chiril al Alexandriei s-a nascut in Alexandria pe la anul 370. Primeste o stralucita educatie potrivit timpului si apoi ducand o viata calugareasca severa, la anul 412 a fost ales patriarh al Alexandriei, in locul lui Teofil. Asemenea Sfantului Atanasie, Chiril a fost un mare conducator de Biserica, pe care a cinstit-o cu activitatea si zelul sau pastoral inflacarat. Calitatea de mare teolog si aparator al Ortodoxiei a ramas imprimata adanc in vasta sa opera de teologie apologetica, biblica, exegetica si partorala, din care rasare ca un soare vesnic stralucitor teologia hristologica a intruparii Logosului si a recapitularii tuturor in Hristos.
Asemenea Marelui Atanasie, Sfantul Chiril a elaborat o hristologie intemeiata pe invatatura Sfantului Evanghelist Ioan: "Cuvantul trup s-a facut si s-a salasluit intru noi." (Ioan 1:14). El insista asupra unitatii Logosului intrupat, asupra indumnezeirii umanitatii Sale, asupra legaturii stranse care exista intre mantuirea noastra si icomomia intruparii. Unitatea persoanei, dualitatea naturilor, unirea ipostatica care lasa totusi fiecarei naturi proprietatea si lucrarea ei, comunicarea insusirilor (communicatio idiommatum), reprezinta caracteristicile de fond ale hristologiei Sfantului Chiril. Termenii teologici.. primesc un sens mai direct in raport cu constitutia primita de Logosul intrupat. El are tendinta sa apropie sau chiar sa identifice acesti termeni. In hristologia Sfantului Chiril, acesti termeni desemneaza una si aceeasi irealitate: persoana. Facand aceasta afirmatie, Sfantul Parinte are in vedere teoria trihotomica a lui Platon, ca omul se alcatuieste din trup, suflet animal si suflet rational si, combatand-o, el invata ca Iisus Hristos, la intrupare, a luat trup fara suflet rational. Locul sufletului rational, ratiunea (nous) a fost luat de Cuvantul insusi. De aici urmeaza ca in Iisus Hristos nu exista decat o singura natura, o singura persoana, de unde avem formula celebra... O clasificare a celor patru termeni referitori la constitutia fizica a fiintei Logosului intrupat ar fi urmatoarea: pe de o parte "ousia si prosopon", iar pe de alta parte "physis si hypostasis", aceasta in nici un caz in sensul ca fiecare grupa de termeni ar desemna acelasi lucru. Prima grupa de termeni este aceea a termenilor - extrema; "ousia" exprimind esenta, generalul, mereu ou nuante de abstract, iar "prosopon" reversul esentei, ceea ce este mai concret perfect individualizat. Termenii pe care i-am grupat separat, intalniti frecvent in scrierile hristologice ale Sfantului Chiril, au creat discutii nesfarsite in legatura cu adevaratul sau presupusul lor sens, ajungandu-se chiar ca aceleasi texte chiriliene sa fie interpretate antagonic. Fara a fi identici, dar fara a fi reversibili ca ceilalti doi, termenii "physis" si "hypostatis", intelesi corect, constituie singura cale spre adevaratele sensuri ale doctrinei bristologice marturisita de vrednicul urmas al Sfantului Atanasie cel Mare.
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 17 / 29 —
O singura fire, o singura realitate, un singur mod de existenta, care uneste natura si persoana intr-o singura entitate reala si care exista din vesnicie ca a doua persoana a Sfintei Treimi, dar care ia un moment dat devine "intrupata", ramanand pe mai departe o singura realitate si nu doua. Aceasta unica realitate nu inseamna realitate de fiinta, de natura, care ar putea implica sensuri monofizite, ci inseamna realitatea modului de existenta. "Physis" uneste in persoana Logosului cele doua naturi, divina si umana, intr-un singur mod de existenta, caci ambele naturi nu pot exista decat prin aceasta persoana, dar fara sa se amestece sau sa se schimbe. Intelegand "physis" in sensul de calitate de a fi, de a exista, si aplicat naturii umane a lui Hristos, putem spune ca acesta nu-si dobandeste si nu-si are "physis" prin sine insusi, ci prin persoana Logosului si, cum aceasta este din veci legata de natura divina, se poate vorbi de o singura fire intrupata a Logosului lui Dumnezeu. Astfel "physis" nu are totdeauna sensul de "hypostasis", ci cateodata cel de "ousia", esenta specifica; "physis" si "hypostasis" au adesea o semnificatie distincta de "prosopon". Variantele se aplica firii umane a lui Hristos. Avand aceasta cheie a intelesului, continutul termenilor mentionati diferind in vremea respectiva dupa scolile teologice, putem talcui formula in sensul ca pentru Sfantul Chiril exista o singura persoana a Cuvantului intrupat. "Cele doua firi sunt afirmate deopotriva - cea dumnezeiasca explicit, cea omeneasca implicit prin atributul de intrupata". Teologia Sfantului Chiril pregateste hotaririle posterioare ale Bisericii in materie de hristologie. El a facut sa progreseze mult teologia unirii ipostatice, dandu-i sensul exact si fixandu-i termenii esentiali. Acest fel al sau de a se exprima se explica in primul rand avand in vedere pozitia sa de pe care studiaza iconomia Intruparii. Fiind un reprezentant al Scolii alexandrine, centrul teologiei sale despre intrupare il formeaza Logosul divin. El, avand in vedere persoana Mantuitorului Iisus Hristos, il numeste prosopon, dar de cele mai multe ori ii spune hypostasis, si acest termen prin care, dupa sfarsitul secolului al IV-lea se defineau peste tot in Rararit persoanele divine, arata legatura stransa care, in gandirea Sfantului Chiril, unea taina intruparii cu taina Sfintei Treimi. El numeste, de asemenea, pe Logosul divin physis, din cauza naturii divine pe care o poseda in mod desavarsit, ca si Tatal si Duhul Sfant. Aceasta vedere inalta insufleteste intreaga opera a patriarhului Alexandriei, de o energie supranaturala. El numeste de aceea intruparea si... Sfantul Chiril, tinand cont de insemnatatea covarsitoare a unirii noastre cu Dumnezeu, prin iconomia intruparii Cuvantului, insista cu tarie asupra unitatii Logosului intrupat. Fiul unic al lui Dumnezeu, adica Logosul divin, era perfect inainte de intrupare. El a vrut sa-si ia trup omenesc, potrivit planului iconomiei divine, dar acesta nu-i adauga nimic in plus si nici nu se schimba in sine insusi. Cel ce era mai inainte a devenit "trup" (caro), adica om. El s-a "nascut" ca om, dar prin nastere nu s-a produs o noua persoana; El este acelasi Cuvant care s-a "nascut" fara sa piarda ceva din cauza acestei uniri cu firea noastra.
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 18 / 29 —
Patrunzand cu spiritul sau de profund teolog insemnatatea unirii ipostatice a celor doua firi in Hristos si aparand aceasta invatatura in fata ereziei nestoriene care deosebea prea mult omul de Dumnezeu, deoarece nu admitea intre aceste firi decat o unire morala relativa (umanitatea nefiind unita cu Cuvantul, dupa nestorieni, decat printr-o legatura de relatie) si care ridica astfel si firea umana la demnitatea de persoana, ajungand la dioprosopism, Sfantul Chiril afirma impotriva acestei erori ca intre umanitate si divinitate exista nu numai apropiere sau legatura, ci o desavarsita unire. Pentru a caracteriza mai bine acest adevar, Sfantul Chiril il numeste unirea dupa ipostas, nu ca si cum ar presupune aici un nou ipostas, ci pentru ca ea (unirea ipostatica) s-a facut in ipostasul preexistent al Cuvantului. Umanitatea Mantuitorului, desi completa, nu este.., in intelesul deplin al cuvantului, care pentru Sfantul Chiril comporta autonomie, existenta aparte prin sine, deci caracter personal. De la formula "om desavarsit" si "Dumnezeu desavarsit", scriitori bisericesti ca Diodor de Tars (+394) si Teodor de Mopsuestia (+428) ajungeau la concluzia a doua firi separate in persoana Domnului. Dumnezeirea si umanitatea se prezentau ca antinomii carie in mod hotarit nu puteau fi reduse la unitate. Dumnezeu-Cuvantul, ziceau ei, a adoptat un om in care s-a salasluit, legatura creata fiind insa relativa. Nestorie a reluat acest punct de vedere, desi unii teologi considera ca nu in aceeasi masura. In aceasta consta greaua sarcina a Sfantului Chiril ca sa stabileasca raportul exact al celor doua firi pe care sa le pastreze continuu intr-o unitate indisolubila, fara a le stirbi integritatea cu ceva. Sfantul Chiril recunoscand deplinatatea dumnezeirii si umanitatii lui Iisus Hristos, afirma in mod explicit ca "altceva este Dumnezeirea si altceva umanitatea, luate fiecare din punctul de vedere al ratiunii intime, in Hristos insa ele s-au intalnit fara amestec sau schimbare, intr-o unitate ce mira si depaseste mintea". Admitand si afirmand ca cele doua firi in unire raman ceea ce sant prin ele insele, Sfantul Chiril nu le considera totusi separate. El le are mereu in vedere cand le subsumeaza intr-una. Unirea ipostatica este redata prin termeni ca: henosis, synodos, symbasis, analepsis, proslepsis si altii, la care apoi s-a renuntat pentru a folosi expresii ca "unul si acelasi", "unul din doua firi", "unire adevarata", "unire dupa fire", "unire dupa esenta" etc. In modul cel mai satisfacator, ea este designata cu termenul de "unire ipostatica", ceea ce in teologia Sfantului Chiril inseamna o unire reala, adevarata, naturala, suprema, nu exterioara de tip nestorian. Marele reprezentant al hristologiei ortodoxe stie ca numai o astfel de unire exprima adevarata intrupare.
Ipostatismul este accentuat mai ales in Anatematismele II-III: "Daca cineva nu marturiseste ca Cuvantul cel din Dumnezeu Tatal s-a unit cu trupul in chip ipostatic si ca unul este Hristos, dimpreuna cu trupul sau, acelasi, adica Dumnezeu si om laolalta, sa fie anatema" (II) si: "Daca cineva in Hristos care este unul, imparte ipostasele dupa unire, legandu-le intre ele numai cu legatura cea dupa merit adica dupa autoritate si putere si nu cu gasirea laolalta printr-o unire naturala, sa fie anatema" (III).
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 19 / 29 —
In sensul acesta vorbeste Sfantul Chiril de unica "natura" a lui Hristos: "O singura fire (natura) intrupata a lui Dumnezeu-Logosul". Sfantul Chiril nu vede cum o natura, numita astfel, ar putea exista fara sa fie persoana. El este impresionat de principiul pus de Teodor de Mopsuestia (350-428), dupa care o natura completa este un ipostas. El se afla in fata unui mister. Dar in loc de a-si modifica gandirea sa, cum a facut Apolinarie si Teodor de Mopsuestia, Chiril recunoaste ca pentru noi unirea ipostatica a lui Iisus Hristos, care sta la baza doctrinei hristologice despre recapitularea tuturor in Hristos, este in esenta sa un mister de necuprins si neexprimabil. Noi nu vom putea spune pina unde merge puterea divina. Traditia, care ne-a transmis invatatura unirii personale a lui Iisus Hristos, are mai multa autoritate decit obiectiunile filozofarii hristologice. Fata de Scoala antiohiana, pozitia Sfantului Chiril de Alexandria tinde inainte de orice sa afirme mantuirea acordata si adusa la indeplinire de Dumnezeu singur. Puterea mortii si a pacatului nu puteau fi invinse prin meritele omenesti ale omului Iisus. Logosul si-a asumat umanitatea si a facut-o in chip desavarsit a Sa. Intre elementul divin si uman in Hristos, nu este vorba de o simpla cooperare, nici chiar de o inter-penetratiune, ci de o unire: Cuvantul intrupat este unul, si nici o dedublare nu va putea fi observata in persoana unicului Rascumparator - Dumnezeu si om. Mantuirea consta tocmai in faptul ca Logosul era prezent in toate etapele vietii umane a lui Iisus. El a fost nascut din Fecioara Maria. A nu o recunoaste Nascatoare de Dumnezeu, inseamna a respinge insusi misterul intruparii si al iconomiei divine, pentru ca in Hristos nu exista alt subiect decat Cuvantul, pe oare Fecioara l-a nascut trupeste. Concomitent cu prezentarea doctrinei sale hristologice si in mod implicit, Sfantul Chiril subliniaza importanta ioonomiei divine, aratand ca in hristologie si iconomie este concentrata toata taina mantuirii noastre. Misterul iconomiei este dupa Sfantul Chiril, unitatea Dumnezeirii, cu umanitatea lui Hristos. Cine taie pe Hristos in doua in Omul si Cuvantul, zice el, "nu suporta iconomia". El da chiar unirii dumnezeiescului si omenescului in persoana lui Hristos, numele de "unire iconomica": Nu zice "in acesta e Fiul Meu", ci "Acesta e Fiul Meu", ca sa nu se inteleaga deosebit ca unul in altul, ci acelasi prin unire iconomica". Unirea iconomica, fiind echivalenta cu unirea ipostatica, scoate mai mult in evidenta faptul ca in actul mantuirii este vorba in primul rand de o unire pornita din initiativa divina. Asumarea umanitatii, sau recurgerea la iconomie, s-a facut pentru ca era de trebuinta pentru mantuirea lumii patimirea, iar in firea proprie nu putea patimi Fiul lui Dumnezeu. Iconomia s-a realizat ca un instrument al mantuirii, in chip mestesugit.
In iconomia mantuirii, Hristos apare si in demnitatea Sa dumnezeiasca, dar nu este scapat cu totul nici de smerenia noastra omeneasca. Toate sunt ale Lui, deci si cele omenesti si nu dispretuieste iconomia pe care a laudat-o si Tatal, dupa cum spune Pavel: "ca pe cel ce n-a cunoscut pacat, pentru noi pacat l-a facut" (2 Cor. 5:21). Iar alta data: "Cel ce nici pe Fiul Sau nu l-a crutat, ci L-a dat mortii pentru noi" (Rom. 8:32).
Evident ca dupa Sfantul Chiril, Hristos, prin iconomie, ia asupra Sa pacatele noastre si moartea, adica vina noastra si urmarile ei si rastignirea pe cruce pentru noi. Moartea este si ea asumata de
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 20 / 29 —
Fiul lui Dumnezeu prin intrupare, intrucat "trupul care a patimit cu moartea este al Lui, din cauza iconomiei".
Iconomia este o mare taina; este taina profundei si nepatrunsei asumari si purtari de catre Fiul lui Dumnezeu a limitelor si neputintelor noastre; ea este faptul de taina ca Fiul lui Dumnezeu le are si le traieste pe acestea cu ale Sale proprii, fapt in care consta tot "modul chenozei" sau al coborarii Sale (Filip. 2:7-8), sau al golirii Sale de slava.
Iconomia nu are ca urmare numai "modul chenotic", ci si modul slavei (Filip. 2:9-11). Iisus prin iconomie cu trupul primeste pe Duhul, iar intrucat este Dumnezeu prin fire, il daruieste pe Duhul. Dar prin primirea Duhului, firea umana din Iisus urca in slava. Duhul il primeste insa pe Iisus ca om, nu atat pentru Sine, ci prin El si in El, ca in cel dintai, pentru firea oamenilor. Iar dumnezeieste il da din firea Sa dumnezeiasca, iarasi nu atat Siesi, ci prin Sine ca prin cel dintai firii oamenilor.
Iconomia este mijlocul de umplere a firii tuturor oamenilor de Duhul Sfant si de ridicare a lor in slava, iar acestea s-au obtinut numai in urma chenozei: "S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-se pana la moarte, pentru aceea si Dumnezeu l-a prea inaltat si i-a daruit Lui nume care este mai presus de orice nume." (Filip. 2:8-9). Prin vasta si profunda sa opera hristologica, Sfantul Chiril al Alexandrei a contribuit la elucidarea marilor probleme ale primelor secole crestine, ca si a celor urmatoare si in aceasta consta insemnatatea teologiei sale. Aceasta opera pastrandu-si importanta si prospetimea si in actualitate, se cere sa fie aprofundata in contextul invataturii generale a Sfintei Biserici, avand in vedere marele dialog de azi dintre Ortodoxie si celelalte confesiuni crestine, mai ales Bisericile necalcedoniene. Hristologia Sfantului Chiril, prin multiplele sale aspecte contribuie la cauza unitatii bisericesti. Valoarea ei ecumenica rezulta din insesi caracterele ei principale, ca acela de a fi pe deplin ortodoxa si traditionala, in consensul Parintilor si al sinoadelor, ca si al dezvoltarii teologiei ulterioare mediatoare intre pozitii diferite si manifestand o suplete deosebita, intrucat a urmarit mereu unitatea persoanei lui Iisus Hristos si in consecinta unitatea Bisericii Sale.
07. SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL (580-662)
Prin vasta sa opera teologica inchinata slujirii Bisericii lui Hristos, care are un continut variat - exegetic, dogmatic, ascetic, mistic, liturgic etc - si prin trairea sa inalta, Sfantul Maxim Marturisitorul a fost unul dintre cei mai mari si mai devotati aparatori ai Ortodoxiei in timpul luptei contra ereziei monoteliste si a ramas pentru Biserica un teolog universal, alaturi de marii Parinti din secolele precedente.
Sfantul Maxim Marturisitorul invata ca lucrarea mantuirii noastre este o "recapitulare" in Hristos. Invatatura sa hristologica este asemanatoare, in linii generale, cu cea a Sfantului Irineu, opusa
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 21 / 29 —
gnosticilor de mai inainte, dar are un caracter mai profund. Pentru a scoate in relief si mai mult insemnatatea recapitularii tuturor in Hristos, prin iconomia intruparii, Sfantul Maxim spune ca "principiul oricarei miscari naturale", sta in crearea fiintelor puse in miscare, iar autorul creatiei pusa in miscare este Dumnezeu-Creatorul. Starea imobila este scopul miscarii naturale a fiintelor create. Aceasta stare isi are existenta in Infinit, care depaseste tot ce este creat. Acest infinit este Dumnezeu. El este principiul si scopul intregii creatii si al miscarii fiintelor create: din El provin aceste fiinte, catre El se indreapta si in El isi vor gasi repaosul.
Vorbind despre "imobilitate" in Dumnezeu, Sfantul Maxim prezinta, in acelasi timp, invatatura sa despre Logos, despre intrupare, iconomie si despre indumnezeire, combatand origenismul. "Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu, in care toate lucrurile au fost aduse la existenta (Colos. 1:16), cuprinde in El diversitatea creatiei. Contempland aceasta diversitate, spune Sfantul Maxim, cine nu va vedea ca Logosul este o pluralitate de logoi (ratiuni) si ca, invers pluralitatea aceasta este una printr-o intoarcere universala in El". Nu este vorba de o preexistenta externa a fiintelor in Dumnezeu (cum spunea Origen, influentat de platonism), caci toate lucrurile vazute si nevazute au fost create din nimic (ex nihilo), prin bunavointa lui Dumnezeu. Dar se are in vedere preexistenta ratiunilor in Unicul Logos divin. Tinand cont ca intreaga creatura isi are ratiunea sa in Dumnezeu, omul la randul sau este parte a lui Dumnezeu prin insasi ratiunea dupa care a fost creat. Daca ne miscam potrivit acestei ratiuni, vom fi in Dumnezeu, in care preexista ratiunea existentei tuturor, ca principiu si cauza. Deci suntem si ni se zice "parte" a lui Dumnezeu pentru faptul ca ratiunile existentei noastre preexista in Dumnezeu. Logosul s-a intrupat deoarece omul, dupa ce a fost creat, nu s-a miscat in jurul Celui nemiscat ca principiu propriu (adica in jurul lui Dumnezeu). Ci miscandu-se impotriva firii, de buna voie, in jurul celor de sub el, peste care fusese pus de Dumnezeu sa stapaneasca, putin i-a lipsit ca sa se stramute iarasi in chip jalnic in neexistenta. De aceea Cel cu totul nemiscat dupa fire si Dumnezeu, se face om, ca sa mantuiasca pe omul pierdut, El recapituland totul in Sine, cele din cer si cele de pe pamant, caci in Sine au fost create. Astfel, incepand adunarea tuturor in Sine, Iisus Hristos, devenit om, care avea ca om, pentru noi, toate ale noastre, afara de pacat, a sfintit lumea si pe om, prin vietuirea Sa ca om. Dupa moartea si invierea Sa, desfiintand intervalul dintre lume si paradis, El ajunge dupa omenitatea Sa la Dumnezeu si Tatal, ca om. Purtand nevatamat chipul lui Dumnezeu, impreuna cu noi si pentru noi, El a imbratisat ca parti ale Lui, toata creatiunea si a strans in jurul Sau in chip nedespartit paradisul si lumea, cerul si pamantul, cele sensibile si cele inteligibile, recapituland toate in Sine. Prin aceasta Iisus Hristos a aratat ca toata creatiunea este una si poate primi una si aceeasi ratiune de a exista.
Sfantul Maxim atrage atentia ca, desi facut om, Cel pururea suprafiintial este supraplin de suprafiintialitate, caci nu s-a subordonat firii omenesti facandu-se om; dimpotriva, a ridicat la Sine firea, infaptuind in ea o alta taina, El ramanand cu totul necuprins. Caci chiar coborand cu adevarat
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 22 / 29 —
in fiinta, s-a facut fiinta intr-un chip mai presus de fiinta, nascandu-se in chip minunat si pazind intreaga pecetea fecioriei Celeia ce L-a nascut. Tinand cont de aceste coordonate ale rascumpararii in Hristos, Sfantul Maxim foloseste termenul "iconomie" in aceleasi sensuri ca si Sfantul Chiril al Alexandriei, dar, in descrierea ei dupa cum vedem, el transpune aceasta taina uneori intr-o viziune filozofica. Intelesul de baza al "iconomiei" este unirea celor doua naturi in persoana Cuvantului, care ramane neschimbat dupa natura Dumnezeiasca, dar se face om prin firea omeneasca asumata, "caci se cadea Facatorului a toate, ca facandu-se prin fire, potrivit iconomiei, ceea ce nu era, sa se pastreze pe Sine neschimbat, atat ca aceea ce era dupa fire, cat si ca ceea ce a devenit prin fire potrivit iconomiei. Fiindca nu se poate cugeta la Dumnezeu vreo schimbare, precum nu se poate cugeta peste tot vreo miscare, care singura face cu putinta schimbarea la cele ce se misca. Aceasta este taina cea mare si ascunsa. Aceasta este tinta fericita (sfarsitul) pentru care s-au intemeiat toate. Spre aceasta tinta finala privind, Dumnezeu a adus la existenta fiintele lucrurilor. Aceasta este sfarsitul Providentei si al celor providentiate, cand se vor readuna in Dumnezeu cele facute de El. Aceasta este taina care circumscrie toate veacurile si descopera sfatul suprainfinit al lui Dumnezeu, care exista de infinite ori infinit inainte de veacuri. Iar vestitor (inger) al ei s-a facut insusi Cuvantul fiintial al lui Dumnezeu devenit om". Iconomia, dupa Sfantul Maxim, inseamna asumarea de catre Fiul lui Dumnezeu a starii de om, prin care la ceea ce era si a pastrat neschimbat, isi adauga umanitatea. Descriind taina aceasta a unirii "definitului cu indefinitul, a masurabilului cu nemasuratul, a marginitului cu nemarginitul, a creatorului cu creatura, a stabilitatii cu miscarea", taina si tinta finala pentru care au fost facute toate, Sfantul Maxim lasa sa se inteleaga ca propriu-zis nu Dumnezeu se misca in realizarea iconomiei, ci El atrage faptura care se misca, pentru ca aceasta sa-si afle odihna in Cel nemiscat si nemarginit, fara sa-si piarda autenticitatea. Numai in sensul acesta se misca Cel nemiscat. El nu-si pierde interior odihna, caci atunci n-ar putea da odihna in Sine celor ce se misca. El aseaza trupul Sau in odihna Sa care este o forta de atractie pentru toti. In sensul acesta, El devine tuturor interior, devine forta miscatoare in ele, fara sa se miste, ci facandu-le pe ele sa se miste spre Sine si in Sine - Cel nemiscat.
Din cele spuse, constatam ca in iconomia intruparii este inclusa recapitularea tuturor in Hristos. Aceasta o spune insa si explicit Sfantul Maxim in cele ce urmeaza: "Daca Cuvantul lui Dumnezeu s-a coborat pentru noi din iconomie pana la cele de mai jos parti ale pamantului si s-a inaltat mai ipresus de toate cerurile ca toate sa le umple (Efes. 4:9-10), El care este dupa fire nemiscat cu totul, infaptuind cu anticipatie in Sine ca om, dupa iconomie, cele ce vor fi, cel ce iubeste cunostinta sa se gandeasca cu bucurie tainica, ce minunat va fi sfarsitul fagaduit celor ce-L iubesc pe Domnul.
Daca pentru acela s-a facut Fiu al Omului, si Om, Dumnezeu Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu si Tatal, ca sa faca dumnezei si fii ai lui Dumnezeu pe oameni, credem ca vom ajunge acolo unde este acum insusi Hristos, capul intregului trup (Colos. 1:18), care s-a facut pentru noi inaintemergator la Tatal (Evrei 4:20), prin ceea ce este ca noi. Caci in adunarea dumnezeilor, adica a celor ce se mantuiesc, va sta Dumnezeu in mijloc, impartind rasplatile fericirii de acolo, nemaifiind nici o distanta intre El si cei vrednici".
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 23 / 29 —
Aceasta inclinare naturala spre Dumnezeu si aceasta unire cu El in iubire nu este conceputa de Sfantul Maxim ca o evadare afara de lume. Dimpotriva, omul crestin fiind nedespartit de Dumnezeu si posedand, prin aceasta o legatura particulara cu Logosul divin, el reflecta rolul cosmic al acestei dorinte. In aceasta perspectiva, urmand pe Sfantul Grigore de Nyssa, Sfantul Maxim dezvolta ideea omului micro-oosmos, care dupa modelul Logosului divin, uneste si el diversele aspecte ale creatiei: inteligibilul, psihicul si materialul. In aceasta miscare naturala omul gaseste pe Dumnezeu in lume si lumea are nevoie de om pentru a se intoarce la Creatorul ei. Si in acest inteles omul este parte a lui Dumnezeu si se numeste dumnezeu, precum, prin iconomie, Dumnezeu este si se numeste pentru el om. Astfel, facand pe Fiul Sau om, Dumnezeu a innoit neamul omenesc, l-a impacat in fiinta lui profunda cu Sine si l-a indreptat in mod real. Purtata in ipostasul divin al Fiului, firea noastra a devenit cu adevarat sfinta si dreapta in profunzimea ei. Pacea ei (a firii umane) cu Dumnezeu consta in iubirea filiala a lui Hristos-omul fata de Tatal. Aceasta inseamna reabilitarea ei cu consimtirea vointei, caci tocmai prin armonizarea vointei cu firea se realizeaza impacarea omului cu Dumnezeu. "Unindu-se astfel inclinarea voii cu ratiunea firii, se infaptuieste impacarea lui Dumnezeu cu firea, caci altfel nu este cu putinta firii dezbinate in ea insasi prin inclinarea voii sa primeasca pogorarea dumnezeiasca si negraita". Aceasta impacare a firii cu Dumnezeu nu s-a putut realiza in noi decat dupa ce s-a realizat in Hristos, in care voia omeneasca a fost voia ipostasului divin. Numai ipostasul divin prin asumarea firii noastre umane a armonizat voia omeneasca cu firea omeneasca armonizand-o in acelasi timp cu Dumnezeu, caci El este singurul care vrea cu adevarat ceea ce este conform firii umane. Iata cum prin iconomia intruparii Fiul lui Dumnezeu restabileste in noi "maretia chipului dumnezeiesc". "Cuvantul lui, spune Sfantul Atanasie, a voit ca, fiind el insusi chipul Tatalui, sa restaureze pe omul creat dupa chip". Aceasta restabilire a chipului in noi, dupa Sfantul Maxim, se concretizeaza prin "pacea, unirea si dreptatea reala - in care se afla, inca prin intrupare Hristos, ca om, cu Dumnezeu - devine prin unirea cu Hristos o pace si o dreptate reala si a celor ce cred in El. Caci relatia in oare s-a asezat Hristos ca om cu Tatal, si in care este, include in ea, a inceput potential, apoi tot mai actual, pe toti cel ce cred in Hristos. Sfintenia lui Hristos ca om este disponibila tuturor, este indreptata activ spre toti". Aceasta transformare si unire constienta in Hristos presupune revenirea noastra la ceea ce ne era propriu si natural de la inceputul creatiei. Sfantul Maxim merge pina acolo, isipunind ca insasi indumnezeirea noastra, despre care vorbea Sfantul Irineu si Sfantul Atanasie, este in acest inteles "naturala" omului, caci acesta este scopul lui Dumnezeu de la inceput: sa devenim dumnezei prin Domnul Iisus Hristos, dumnezei si stapani prin fire.
Aceasta este in linii foarte generale taina iconomiei divine si a recapitularii in Hristos, la Sfantul Maxim Marturisitorul. Harul adus de Fiul lui Dumnezeu facut om, indumnezeieste pe om prin Dumnezeu, pentru iubirea acestuia fata de Dumnezeu si inomeneste pe Dumnezeu prin om, pentru iubirea Lui de oameni, facind pe Dumnezeu om, pentru indumnezeirea omului si pe om
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 24 / 29 —
Dumnezeu pentru inomenirea lui Dumnezeu. Caci Cuvantul lui Dumnezeu si Dumnezeu vrea sa lucreze pururea peste tot si in toti taina intruparii Sale.
08. SFANTUL IOAN DAMASCHIN (675-749)
Sfantul Ioan Damaschin se tragea dintr-o familie nobila din Damasc, si a fost un distins teolog si monah al Lavrei Sfantului Sava, de langa Ierusalim. Si-a consacrat toata viata evlaviei, predicii, studiului si apararii dreptei credinte a Bisericii Ortodoxe. Fiind un mare aparator al cultului sfintelor icoane si combatand ereziile care framantau inca Biserica in timpul sau - monofizismul, nestatorianismul, monotelismul, apoi maniheismul si islamismul - el este inainte de orice unul dintre "dascalii" Bisericii, care prin opera sa hristologica rezuma in mod fericit toate afirmatiile dogmatice, tot progresul teologic de pana la el, cu privire la intrupare, unirea ipostatica si iconomia mantuirii noastre in Hristos. In hristologia sa, Sfantul Ioan Damaschin expune pe de o parte invatatura ortodoxa impotriva monotelitilor, iar pe de alta parte impotriva elinilor, a caror cugetare nu putea admite realitatea intruparii Logosului divin. Opera de baza a Sfantului Ioan Damaschin se intituleaza „Izvorul cunostintei”, divizata in trei parti, din care partea a treia poarta numele de „Expunerea exacta a credintei ortodoxe” (Dogmatica) si este cea mai importanta. Prezentata adeseori ca o lucrare aparte „Expunerea credintei ortodoxe” cuprinde intreaga teologie a Sfantului Ioan Damaschin, teologie pe care dealtfel el a expus-o si in alte lucrari aparte, cum sunt: "Contra ereziei nestoriene; Tratat contra iacobitilor; Despre firea compusa, contra acefalilor; Despre cele doua vointe si activitati ale lui Hristos si despre cele doua firi si un singur ipostas; Despre imnul trisaghion; Trei cuvantari la Adormirea Maicii Domnului". Terminologia folosita de Sfantul Ioan Damaschin in expunerea invataturii hristoiogice este asemanatoare cu cea a marilor sai inaintasi in cele ale Ortodoxiei; Sf. Chiril al Alexandriei, Leontiu de Bizant si Sfantul Maxim Marturisitorul. Natura, in gandirea Sfantului Ioan Damaschin, inseamna aceea ce este comun si... ea este specia cea mai caracteristica. Natura este principiul miscarii si al repaosului fiecarui lucru; legea si puterea data de la inceput de Creator fiecarei specii, dupa care aceasta se misca sau ramane in repaus. Este natura simpla si natura compusa. Natura compusa se amesteca din doua sau mai multe naturi deosebite, luand nastere o natura deosebita de ele, care nu este de aceeasi fiinta cu nici una dintre cele amestecate, dar care are cate ceva din fiecare.
De aceea, ipostasul care rezulta din unirea laolalta a doua naturi deosebite, spune Sfantul Ioan Damaschin, pastreaza in chip necesar proprietatile naturale ale ambelor naturi. Natura nu este
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 25 / 29 —
altceva decat fiinta sa. Fiinta exista de la sine dar numai in ipostasa, caci numai in ipostasa ia notele individuale. De aici rezulta ca fiecare ipostasa este alcatuita din fiinta si accidente. Fiinta este un continut al ipostasei, fiindca ea este realizata in fiecare dintre ipostasele de aceeasi specie. Tot ce tine de fiinta unui lucru oarecare este socotit element fiintial. Sfantul Ioan Damaschin identifica uneori termenii de: fiinta, natura, forma, persoana, ipostasa si individ. Cele doua firi in Iisus Hristos, cu doua vointe si cu doua lucrari corespunzatoare, persoana cea unica a lui Hristos si codul de unire al celor doua firi intr-un singur ipostas, prin iconomia divina, reprezinta invatatura teologica de baza in hristologia Sfantului Ioan Damasehin. in calitatea sa de cunoscator al tainelor teologiei, Sfantul Parinte cauta sa explice fiinta acestor dogme, cu alte cuvinte, sa arate cum ele isi pot justifica pe deplin continutul lor in lucrarea si viata Bisericii. Ceea ce constituie o natura si ceea ce o deosebeste in acelasi timp de alte naturi sunt, dupa Sfantul Ioan Damaschin, proprietatile naturale. Dar, in Hristos, devenit om, gasim toate proprietatile naturii dumnezeiesti si toate proprietatile naturii omenesti, caci (prin iconomia intruparii) El a luat asupra Sa si firea omeneasca. Astfel, El este necreat, fara inceput, fara timp, atotputernic, creator, a toate lucrator, nesfarsit, nedescris, fara de moarte, atotstapanitor, intelept, drept, mantuitor, simplu si necompus in ceea ce priveste natura, liber, binefacator, avand totdeauna si puterea naturala de a voi si a lucra.
In rezumat, Iisus Hristos are toate acele puteri si proprietati naturale pe care le are Tatal, caci El insusi a zis: "Toate cate are Tatal ale Mele sunt" (Ioan 16:15). Iar identitatea aceasta dintre El si Tatal este aratata si mai bine prin cuvintele: "Toate ale Mele, ale Tale sunt si ale Tale ale Mele" (Ioan 17:10). Dar dupa intrupare, Iisus Hristos a avut totdeauna si toate proprietatile firii omenesti, cele lucratoare si cele patimitoare: foamea, setea, bucuria, intristarea, mania, plansul, oboseala, durerea. Astfel, pentru ca stim ca Iisus Hristos are doua firi si un singur ipostas compus din cele doua firi, cand avem in vedere firile, le numim Dumnezeire si omenire; dar cand avem in vedere ipostasul compus din doua firi, il numim cand dupa amandoua firile: Hristos, Dumnezeu si om in acelasi timp, Dumnezeu intrupat, cand dupa una din parti: Dumnezeu numai, Fiu al lui Dumnezeu; om numai, Fiu al omului, cand numai dupa cele inalte, cand numai dupa cele smerite. Cand vorbim despre Dumnezeirea Lui, nu-I atribuim Domnezeirii insusirile firii omenesti, caci nu spunem ca Dumnezeirea este pasibila sau creata. De asemenea, nici nu atribuim trupului Lui, adica omenitatii Lui insusirile Dumnezeirii, caci nu spunem ca trupul, adica firea umana este necreata. Cand este insa vorba de ipostas, fie ca il numim dupa cele doua firi, fie ca il numim dupa una din parti, ii atribuim insusirile celor doua firi. Caci Hristos - si acest nume cuprinde amandoua firile - se numeste Dumnezeu si om, si creat si necreat, si pasibil si imposibil.
Cand este insa numit dupa una din parti, Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu, primeste insusirile firii cu care s-a unit, adica ale trupului, si este numit Dumnezeu pasibil, Domnul Slavei rastignit; (1 Cor. 2:8), nu atat ca Dumnezeu, ci ca acelasi este si om. Si cand este numit om si Fiu al Omului, primeste insusirile si maririle firii Dumnezeiesti: copil inainte de veci, om fara de inceput, nu atat ca om si copil, ci ca Dumnezeu, care exista inainte de veci si care s-a intrupat in timpurile din urma.
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 26 / 29 —
Avand in vedere perihoreza sau intrepatrunderea celor doua firi in Hristos, care a fost posibila prin intrupare, Pr. Prof. D. Staniloae, vorbind in spiritul hristologiei Sfantului Ioan Damaschin spune ca "intrucat Hristos, Dumnezeu-Cuvantul, este ipostasul ambelor firi, si intrucat in acest ipostas subzista real si sunt activate insusirile si puterile ambelor firi, prin acest ipostas se stabileste o comunicare reala intre insusirile si lucrarile acestor doua firi. Datorita ipostasului comun se mentine asadar atat nemodifioarea esentiala a celor doua firi, cat si comunicarea lor reala, prin care se evita separarea lor. Daca nu s-ar face aceasta comunicare, ipostasul s-ar manifesta cand ca pur dumnezeiesc, cand ca pur omenesc". Toata comunicarea aceasta de insusiri se realizeaza prin unitatea Persoanei, mai precis prin faptul ca aceasta Persoana este Dumnezeu-Cuvantul intrupat. Varietatea reala si unitatea in existenta o sustine Dumnezeu cel personal, care fiind transcendent prin fiinta, poate sa se faca prin vointa Persoana a creaturii Sale, ... toate fara sa le suprime sau sa le confunde. Astfel, din Persoana lui Hristos, care era a ambelor firi, iradia, prin lucrarile savarsite cu firea omeneasca, iubirea dumnezeiasca si tot prin ea isi imprima firea omeneasca particularitatea ei in faptele savarsite cu firea Lui Dumnezeiasca. De aceea acestei Persoane ii putem atribui, cand o privim ca Dumnezeu, lucrarile omenesti, caci nu sunt ale lui Dumnezeu separat de umanitate si nu este numai subiectul actelor dumnezeiesti; si tot acestei Persoane, cand o privim ca om si o numim om, ii putem atribui lucrarile dumnezeiesti, caci nu sunt numai ale unui om separat, si nu este numai subiectul actelor omenesti. La fel trebuie sa procedam si cu insusirile.
Acesta este modul comunicarii insusirilor, anume ca fiecare fire da celeilalte, propriile ei insusiri, in virtutea identitatii ipostasei si intrepatrunderii reciproce (perihorezei). Potrivit acesteia, putem spune despre Hristos: "Acesta este Dumnezeul nostru, care s-a aratat pe pamant si cu oamenii impreuna a locuit" (Baruh 3:36,38), precum si: "Omul acesta este necreat, impasibil si necunoscut".
Unirea ipostatica este permanenta si nedespartita. Dogma despre nedespartirea unirii ipostatice are stransa legatura cu textul de la Evrei 7:24, care atesta permanenta preotiei lui Iisus Hristos si a mijlocirii Sale obiective in taina rascumpararii noastre. Pentru ca "El este din vesnicie, fara inceput si fara de sfarsit, are o preotie care ramane in veac". Unirea celor doua firi in persoana Cuvantului fiind cu totul supranaturala, ea reprezinta centrul iconomiei divine, al iconomiei harului, in care suntem angajati si noi. Dumnezeu dandu-se omului prin intrupare, intreaga iconomie a harului reprezinta punctul acestui dar fundamental. In invatatura sa despre unirea ipostatica, Sfantul Ioan Damaschin sintetizeaza intreaga teologie hristologica calcedoniana si post-calcedoniana a Bisericii Ortodoxe. Scopul si modul zamislirii Cuvantului si al Intruparii Sale, cele doua firi in Hristos cu lucrarile lor corespunzatoare, Persoana cea unica a lui Hristos si consecintele unirii ipostatice au fost "problemele fundamentale care l-au preocupat pe marele reprezentant al teologiei neocalcedoniene din prima jumatate a secolului VIII". De aceea invatatura sa cuprinde o hristologie deschisa - nuantata si pastreaza cu fidelitate adevarul.
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 27 / 29 —
In zilele noastre, cand teologii Bisericii Ortodoxe si cei ai Bisericilor Vechi-Orientale intretin un sustinut dialog pentru apropiere si unire, invatatura Sfantul Ioan Damaschin poate fi calauzitoare in probleme de hristologie si in mod implicit de iconomie bisericeasca pentru ambele parti.
Sa speram ca dialogul ce va avea loc in continuare intre Biserica Ortodoxa si Bisericile Necalcedoniene si, indeosebi, viitorul Mare Sinod Ortodox, vor avea darul sa adune intr-o singura familie de frati (Ioan 17:21-22), pe credinciosii celor doua Biserici surori, care sa aiba aceeasi marturisire de credinta si aceeasi terminologie teologica, in numele iubirii lui Hristos si al Bisericii Sale Ortodoxe.
09. SFANTUL GRIGORE PALAMA (1296-1359)
Sfantul Grigore Palama prin teologia energiilor divine, este personalitatea eclesiastica proeminenta a teologiei post-patristice si un animator al teologiei ortodoxe dinamice contemporane, apreciat atat in Orient cit si in Occident. Invatatura hristo-centrica a Sfantului Grigore Palama se afla in legatura directa cu cea a Sfantului Maxim Marturisitorul si a Sfantului Dionisie Areopagitul. Aceasta invatatura cuprinde, ca dealtfel si a Sfantului Maxim, doctrina celor "doua energii" sau "vointe" ale lui Hristos, ca o "dezvoltare" a hotararilor Sinodului al VI-lea ecumenic din 680. Dupa Sfantul Grigore Balama, Cuvantul intrupat "ipostaziind" umanitatea, actioneaza dupa vointele sau energiile divina si umana. In virtutea acestei uniri ipostatice exista si "comunicarea insusirilor" si natura umana a lui Hristos este patrunsa de energia divina. Sfantul Grigore vorbeste despre trei moduri de existenta: dupa esenta, sau natura, dupa ipostas si dupa energie. Fiecaruia din aceste moduri de existenta ii corespunde un mod de unire. Unirea dupa esenta este proprie celor trei Persoane ale Sfintei Treimi; ea este inaccesibila creaturilor, pentru ca, daca Dumnezeu ar fi fost comunicabil "prin esenta" ar fi devenit "multi-ipostatic". Natura umana si creata nu va putea deci intra niciodata in unire "esentiala" sau "naturala" cu Dumnezeu. Unirea dupa ipostas a fost realizata in Iisus Hristos; firea umana a Mantuitorului Hristos este deci in mod "ipostatic" unita cu Logosul si prin omenitatea Sa, energiile divine care il au drept izvor al lor pe Logosul divin patrund natura creata si "o indumnezeiesc". Aceasta unire dupa energie devine astfel accesibila tuturor celor ce sunt in Hristos. Unirea duipa "energie" sau "prin har", este, dupa Sfantul Grigore Palama, o unire cu Dumnezeu insusi. Aceasta este unirea cu Dumnezeu pe care o are in vedere totdeauna Sfantul Grigore Palama, cand spune ca energiile divine care ajuta la aceasta unire sunt necreate.
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 28 / 29 —
"Dumnezeu de fapt fiind transcendent si absolut inaccesibil, nu este limitat prin notiunea de esenta. El actioneaza, se realizeaza si se comunica, iar omul a fost creat la inceput, cum o afirma traditia patristica, in mod unanim, pentru a lua parte la Dumnezeu, fara ca prin aceasta sa devina ‘Dumnezeu prin esenta’". Atat energiile eterne divine cat isi energiile harice revarsate in lume si in Biserica prin iconomia intruparii, nu sunt efecte straine ale esentei divine; ele nu sunt acte exterioare lui Dumnezeu datorita vointei Sale, asemenea creatiei lumii sau asemenea actelor provindentiale. Energiile sunt procesiuni naturale ale lui Dumnezeu insusi, un mod de existenta care ii este propriu si dupa care Dumnezeu exista nu numai in esenta Sa, dar si in afara de aceasta esenta. Toate imaginile imprumutate de la lumea creata, prin care Sfantul Grigore Palama incearca sa faca cunoscut caracterul acestei distinctii inefabile intre ceea ce este Dumnezeu in esenta Sa si in energiile Sale, sunt dupa propria sa marturisire, insuficiente. El compara esenta cu discul solar, iar energiile cu razele. Incearca de asemenea sa compare acestea cu inteligenta umana, ale carei facultati de intelegere se diversifica, gandind la un obiect sau la altul, in timp ce in esenta sa intelectul nu se schimba in alte substante. Ansamblul lumii create nu reprezinta, dupa Sfantul Grigore, decat o participare limitata, prestabilita de vointa Creatorului. Daca lumea n-ar fi fost creata, Dumnezeu ar fi existat totdeauna nu numai in esenta Sa inaccesibila, dar si in afara de esenta Sa, in energiile Sale care sunt revarsari ale esentei. Vorbind despre energii, Sfantul Grigore Palama le numeste uneori "divinitatea inferioara" spre deosebire de esenta ca "divinitate superioara". Dar el precizeaza ca aceasta nu inseamna nicidecum ca Dumnezeu ar fi micsorat in procesiunile Sale naturale in afara de esenta. Aceasta este o diferenta esentiala fata de platonicieni, in ciuda semanatorilor de termeni ("energie", "procesiune" etc). Esenta se cade a fi numita superioara fata de energii ca izvor al lor. In rest, distinctiunea nu este despartire. Dumnezeu se reveleaza, se daruieste in mod total prin energiile Sale si ramane absolut necunoscut, incomunicabil dupa esenta Sa. El ramane identic in aceste doua moduri de existenta: acelasi, si in acelasi timp altul, dupa Cuvantul lui Dionisie Areoipagitul. De cele mai multe ori, Sfantul Grigore Palama evita termenul "esenta", gasindu-l impropriu, insuficient pentru a indica ceea ce este Dumnezeu dupa natura Sa , el prefera Cuvantul "supraesenta", luat din teologia apophatica a lui Dionisie Areopagitul, pentru a indica ceea ce nu poate fi numit, caci Dumnezeu nu este limitat prin esenta Sa; El este mai mult decat esenta. Vorbind despre iconomia intruparii, Sfantul Grigore Palama spune ca deoarece Fiul lui Dumnezeu in nemarginita Sa iubire de oameni, nu s-a impotrivit sa-si uneasca Ipostasul Sau divin cu natura umana, luand asupra Sa un corp si un suflet inzestrat cu inteligenta, pentru a se arata pe pamant si a vietui cu oamenii, aceasta reprezinta cel mai mare miracol pentru noi.
— ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ LA SFINȚII PĂRINȚI —
— 29 / 29 —
Si pentru ca El s-a unit cu insesi ipostasele omenesti, a devenit ca unul din noi, prin cele comune ale Sfantului Sau trup, caci s-a facut un singur Trup cu noi si a facut din noi un templu al intregii divinitati, caci in Trupul lui Hristos locuieste trupeste toata deplinatatea Dumnezeirii (Colos. 2:9). "Prin iconomia acestei uniri cu noi, cum sa nu lumineze El pe toti cei ce se impartasesc in chip vrednic de raza divina a Trupului Sau care este in noi, luminandu-le sufletul, asa cum a luminat trupurile ucenicilor Sai pe Tabor" ? "Caci daca atunci cand acest Corp, izvorul luminii si al harului divin, nu era inca unit cu trupurile noastre, atunci cand lumina de la exterior pe cei ce se apropiau cu vrednicie si le trimitea lumina in suflet prin intermediul ochilor trupesti, cu atat mai mult astazi poate sa faca aceasta, deoarece acum El se confunda cu noi (este unit cu noi) si exista in noi si ne lumineaza intreaga noastra fiinta din interior". Din cele prezentate in legatura cu invatatura despre rascumparare in teologia Sfantului Grigore Palama, constatam ca umanitatea lui Iisus Hristos in ipostasul Logosului a devenit "mijloc" (punctul), in chip real, prin care participarea omului la viata divina a fost infaptuita pentru totdeauna. Astfel umanitatea intreaga este chemata sa imparta aceasta viata divina si sa o traiasca in sanul Bisericii - "Trupul" lui Hristos. Totusi, Dumnezeu locuieste in El insusi, in esenta Sa, transcendent si liber. Orice participare (impartasire) la fiinta Sa ramane astfel imposibila si raspunsul omului nu va putea fi decat o lucrare a harului si o "colaborare" ("sinergie") cu el si niciodata "o posesie" a esentei divine.
† Cu nesimtire imi adaug site-ul aici, Pustnicul Digital, poate se foloseste cineva †

Cele noua porunci bisericesti:


Cele noua porunci bisericesti:



               1. Sa ascultam cu evlavie Sfanta Liturghie in fiecare Duminica si sarbatoare.                2. Sa tinem toate posturile de peste an.                3. Sa ne spovedim si sa ne cuminecam in fiecare din cele patru posturi mari de peste an, sau, daca in fiecare post nu putem, cel putin odata pe an, in postul Pastilor.                4. Sa cinstim fetele bisericesti.                5. Sa ne rugam pentru cei ce stau in fruntea tarii.                6. Sa tinem posturile pe care le-ar orandui episcopul sau mitropolitul locului in vreme de primejdii, de boli sau de necazuri.                7. Sa nu citim carti ereticesti.                8. Sa nu instrainam, nici sa nu folosim spre scopuri straine, lucrurile bisericesti sau averea bisericii.                9. Sa nu facem nunti sau ospete sau alte petreceri in timpul posturilor.