HOTĂRÂRILE SFINTELOR SINOADE ECUMENICE

HOTĂRÂRILE SFINTELOR
SINOADE ECUMENICE
ANATEMATISMELE
Sfântului Chiril al Alexandriei
Cartea a fost tipărită de
Editura Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003
Ediţie electronică
APOLOGETICUM
2005
2
Volumul poate fi distribuit liber pentru uz personal.
Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de spiritualitate
creştină ortodoxă. Ea poate fi utilizată, copiată şi distribuită
LIBER cu menţionarea sursei.
Scanare, corectură şi tehnoredactare : Romeo
Digitalizare pdf : Apologeticum
I.S.B.N. 973-86120-5-5
© 2005 APOLOGETICUM.
http://apologeticum.net
http://www.angelfire.com/space2/carti/
apologeticum2003@yahoo.com
3
Cuprins
Cuvânt înainte ......................................................... 4
În loc de introducere: Pr. Iustin Popovici
Despre Predania Bisericii lui Hristos ..................... 6
HOTĂRÂRILE SFINTELOR
SINOADE ECUMENICE .................................... 11
Sinodul întâi Ecumenic ....................................... 13
Sinodul al doilea Ecumenic ................................. 14
Sinodul al treilea Ecumenic ................................. 15
Sinodul al patrulea Ecumenic ............................... 17
Sinodul al cincilea Ecumenic ................................ 21
Sinodul al şaselea Ecumenic ................................. 28
Sinodul al şaptelea Ecumenic ................................... 34
Postfaţă .................................................................. 39
ANATEMATISMELE Sfântului Chiril al Alexandriei 41
Cuviosul Filothei Zervakos despre Sinoadele Ecumenice 44
Despre Anatemele Sfintelor Sinoade Ecumenice .... 45
4
„Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar
vesti altă Evanghelie decât aceea pe care vam
vestit-o - să fie anatema!" (Gal. 1, 8).
Cuvânt înainte
Cu ajutorul lui Dumnezeu şi datorită ostenelii
iubitorilor de Hristos care s-au nevoit în mai multe rânduri
pentru a traduce din Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice,
tipărim prima carte în limba română care conţine acest tezaur1.
Considerăm că această propunere editorială apare la
momentul oportun: în vremuri în care din ce în ce mai mulţi
oameni îşi întocmesc o credinţă proprie, amestecând
frumuseţea Ortodoxiei cu praful cugetărilor narcisiste sau cu
otrava ereziilor, creştinii au nevoie din ce în ce mai mult de
repere spirituale care să îi ajute să nu se lase înghiţiţi de
rătăcire.
Mitropolitul Hierotheos Vlachos a spus că „suntem ai
Bisericii în măsura în care suntem ai Sfinţilor Părinţi”. Această
cugetare a [prea-sfinţiei sale] poate fi înţeleasă şi astfel:
„suntem ai Bisericii în măsura în care suntem ai Sfintelor
Sinoade Ecumenice, adică în măsura în care primim şi
mărturisim învăţătura lor.
Crezul, Simbolul de credinţă al Bisericii lui Hristos,
este roada primului Sfânt Sinod Ecumenic. Cine mărturiseşte
acest Crez este de un cuget cu Sfinţii Părinţi care l-au întocmit.
Biruinţa icoanelor împotriva duşmanilor ei a fost roada celui
1 Traducere apărută iniţial în Icoana din adânc, nr. 5/ 2002.
5
de-al şaptelea Sinod Ecumenic. Cine cinsteşte icoanele este de
un cuget cu Sfinţii Părinţi de la acest Sfânt Sinod.
Numai cine crede toate cele statornicite de aceste
Sinoade de Dumnezeu adunate poate merge pe calea mântuirii.
Cei care primesc în inimile lor duhul necredinţei, cei care se
îndoiesc sau refuză să primească învăţătura lor, stau sub osânda
anatemei.
Suntem conştienţi de faptul că tipărirea acestor texte nu
îi poate determina pe cei şovăitori în credinţă să primească
adevărul Bisericii. Dar încercăm să le dăm ocazia de a-şi
preciza singuri poziţia faţă de Ortodoxie.
Cine primeşte învăţătura acestor Sinoade rămâne în
Biserică. Dar cine se îndoieşte de această învăţătură, fie şi de o
mică parte din ea, nu mai este ortodox. Fie el ierarh sau preot,
călugăr sau laic, cel care se îndoieşte de adevărul Sfintelor
Sinoade se îndoieşte de adevărul Ortodoxiei; se îndoieşte de
Hristos.
Fie ca fiii Bisericii să primească folos şi întărire în
credinţă prin citirea acestei cărţi. Dumnezeu să îi înveţe să
iubească şi să mărturisească Ortodoxia până la sfârşitul vieţii...
Editorul
6
În loc de introducere:
Despre Predania Bisericii lui Hristos2
Părintele Iustin Popovici
Sfinţii Apostoli sunt cei dintâi dumnezei-oameni după
har. În toată viaţa lor, fiecare dintre ei, urmând Apostolului
Pavel, zice despre sine: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte
în mine” (Galateni 2, 20). Fiecare dintre ei este Hristos repetat,
sau mai bine zis Hristos prelungit. La ei toate sunt dumnezeuomeneşti,
pentru că toate sunt din Dumnezeu-Omul Hristos,
însuşit de bună-voie prin sfânta lucrare a dumnezeieştilor fapte
bune ale credinţei, dragostei, nădejdii, rugăciunii, postului şi
ale celorlalte. Iar aceasta înseamnă că în ei tot ceea ce este
omenesc trăieşte de bună-voie prin Dumnezeu-Omul, gândeşte
prin Dumnezeu-Omul, lucrează prin Dumnezeu-Omul. Pentru
Sfinţii Apostoli, Iisus Hristos cel istoric, Dumnezeu-Omul pe
Care ei îl propovăduiesc, este cel mai înalt, bun, şi ultimul atot-
criteriu.
Tot ce au în sine este de la Dumnezeu-Omul, pentru
Dumnezeu-Omul şi în Dumnezeu-Omul. Şi aşa stau lucrurile
totdeauna, şi aşa stau ele pretutindeni. Aceasta este pentru ei
nemurire, atât în timpul pământesc, cât şi în spaţiul pământesc.
Această dumnezeu-omenească apostolicitate se
prelungeşte toată asupra urmaşilor purtători de Hristos ai
Apostolilor: asupra Sfinţilor Părinţi, între Sfinţii Apostoli şi
Sfinţii Părinţi nu este, în esenţă, nici o deosebire: în ei
deopotrivă trăieşte şi lucrează şi dă nemurire şi înveşniceşte
2 Din volumul părintelui Iustin Popovici - Biserica Ortodoxă şi
ecumenismul. Mănăstirea Sfinţii Arhangheli, 2002, pp. 44-48
7
Unul şi Acelaşi Dumnezeu-Om Hristos, Care ieri, astăzi şi în
veci este Acelaşi (Evrei 18, 8). Prin Sfinţii Părinţi se continuă
Sfinţii Apostoli, cu toate dumnezeu-omeneştile lor bogăţii,
dumnezeu-omeneştile lumini, dumnezeu-omeneştile sfinţenii,
dumnezeu-omeneştile Taine, dumnezeu-omeneştile fapte bune.
Cu adevărat, Sfinţii Părinţi apostolesc neîncetat, şi ca persoane
deosebite îndumnezeu-omenite, şi ca episcopi ai Bisericilor
locale, şi ca mădulare ale Sfintelor Soboare a toată lumea şi ale
Sfintelor Soboare locale. Pentru ei toţi există un singur adevăr,
singurul a-tot-adevăr: Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Iată,
Sfintele Soboare a toată lumea, de la primul până la cel din
urmă, mărturisesc, apără, cred, binevestesc şi păzesc cu toată
trezvia o singură a-tot-valoare: pe Dumnezeu-Omul, pe
Domnul Iisus Hristos.
Tradiţia de căpătâi a Bisericii Ortodoxe este Dumnezeu-
Omul Hristos cel viu, aflat întreg în trupul dumnezeu-omenesc
al Bisericii, căruia El îi este Cap nemuritor şi veşnic. Aceasta
nu este doar bună-vestire, ci şi a-tot-buna vestire a Sfinţilor
Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi. Ei nu ştiu altceva fără numai pe
Hristos Cel răstignit, Hristos Cel înviat, Hristos Cel înălţat. Ei
toţi, prin întreaga lor viaţă şi învăţătură, mărturisesc într-un
suflet şi într-un glas: Mântuitorul Hristos este întreg în Biserica
Sa, ca în trupul Său. Fiecare dintre Sfinţii Părinţi poate pe drept
cuvânt să spună împreună cu Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„Nu voi grăi nicidecum ceva al meu. Ci numai ceea ce am fost
învăţat de către Părinţi, aceea zic.”
Iar din nemuritoarea bună-vestire a Sfântului Ioan
Damaschin răsună mărturisirea cea sobornicească a tuturor de
Dumnezeu proslăviţilor Părinţi: „Toate câte ne-au fost
predanisite prin Lege şi Prooroci şi Apostoli şi Evanghelişti le
primim, le cunoaştem şi le cinstim, nimic căutând în afară de
acestea. Noi pe acestea le vom iubi şi în ele vom rămâne,
netrecând hotarele cele veşnice (Pilde 22, 28), nici stricând
dumnezeiasca Predanie”. Acelaşi Părinte, vorbind tuturor
8
ortodocşilor, zice: „Pentru aceasta, fraţilor, să stăm pe piatra
credinţei şi pe Predania Bisericii, nepărăsind hotarele pe care
le-au pus Sfinţii noştri Părinţi, nedând prilej celor ce vor să
izvodească şi să strice zidirea Sfintei lui Dumnezeu
soborniceşti şi apostoleşti Biserici. Căci dacă s-ar da voie oricui
ar voi, după puţină vreme tot trupul Bisericii se va strica.”
Sfânta Tradiţie este toată de la Dumnezeu-Omul, toată
de la Sfinţii Apostoli, toată de la Sfinţii Părinţi, toată de la
Biserică, în Biserică, prin Biserică. Sfinţii Părinţi nu sunt
altceva decât „păzitorii predaniilor apostoleşti”. Ei toţi, ca şi
Sfinţii Apostoli, sunt numai „martori” ai unui singur adevăr - atot-
adevăr: Dumnezeu-Omul Hristos. Pe Acesta îl mărturisesc
şi îl propovăduiesc ei, „gurile cele cu totul de aur ale lui
Dumnezeu Cuvântul” (Duminica Sfinţilor Părinţi).
Succesiunea apostolească are de la început şi până la
sfârşit fire dumnezeu-omenească. Ce le predanisesc Apostolii
ca moştenire urmaşilor lor? Pe însuşi Dumnezeu-Omul Hristos,
cu toate bogăţiile netrecătoare ale Persoanei Sale dumnezeuomeneşti,
pe Hristos - Capul Bisericii, singurul Cap al ei. Dacă
nu predaniseşte aceasta, succesiunea apostolească încetează să
mai fie apostolească, şi atunci nu mai există în fapt Tradiţie
apostolească, ierarhie apostolească, Biserică apostolească.
Sfânta Predanie este Evanghelia Domnului Hristos şi
este Însuşi Domnul Hristos, pe Care puterea Duhului Sfânt Îl
strămută în orice suflet credincios şi în toată Biserica. Tot ceea
ce este al lui Hristos devine, prin puterea Duhului Sfânt, al
nostru, al oamenilor - şi asta în trupul Bisericii. Duhul Sfânt, ca
suflet al Bisericii, îl face ,,de un trup” cu Dumnezeu-Omul
(Efeseni 3:6). Cu adevărat: Duhul Sfânt îndumnezeieşte prin
har pe fiecare credincios. Ce este viaţa în Biserică? Nimic
altceva decât în-dumnezeu-omenirea harică a fiecărui
credincios prin faptele bune evanghelice personale; încreştinarea
şi îm-bisericirea lui. Toată viaţa creştinilor este o
necurmată Cincizecime hristocentrică: Duhul Sfânt, prin
9
Sfintele Taine şi sfintele fapte bune, transmite pe Mântuitorul
Hristos fiecărui credincios, Îl face Predanie vie, viaţă a noastră
vie: ,,Hristos în viaţa noastră” (Coloseni 3, 4). Prin aceasta şi
tot ce este al lui Hristos devine al nostru, pentru toată veşnicia
al nostru: şi adevărul Său, şi dreptatea Sa, şi dragostea Sa, şi
viaţa Sa, şi Ipostasul Său dumnezeiesc.
Ce este Sfânta Predanie ? Este Însuşi Domnul Iisus
Hristos Dumnezeu-Omul, cu toate bogăţiile Ipostasului Său
dumnezeiesc şi, prin El, şi pentru El, ale întregii Sfinte Treimi.
Aceasta s-a dat şi s-a arătat cel mai deplin în Sfânta Liturghie,
în care pentru noi şi pentru a noastră mântuire se vesteşte şi se
înnoieşte întreaga dumnezeu-omeneasca iconomie de mântuire
a oamenilor. În Sfânta Liturghie este tot Dumnezeu-Omul, cu
toate darurile Sale minunate şi de minuni făcătoare; în Sfânta
Liturghie, şi îndeobşte în viaţa de rugăciune, în viaţa liturgică a
Bisericii. Prin toate acestea răsună fără contenire buna-vestire
a-tot-iubitoare de oameni a Mântuitorului: Iată, Eu sunt cu voi
în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20), întreg
în apostolicitate şi, prin apostolicitate, cu toţi credincioşii, până
la sfârşitul veacului. Tocmai aceasta este întreaga Sfântă
Predanie a Bisericii Ortodoxe apostoleşti: viaţa în Hristos -
viaţa în Sfânta Treime, în-creştinare, în-treimificare (cf. Matei
28, 19-20).
Din cale-afară de însemnat este acest lucru: în Biserica
Ortodoxă a lui Hristos, Sfânta Predanie, întotdeauna vie şi de
viaţă făcătoare, este alcătuită din: Sfânta Liturghie, toate
sfintele slujbe dumnezeieşti, toate Sfintele Taine, toate sfintele
fapte bune, tot adevărul veşnic, toată dreptatea veşnică, toată
dragostea veşnică, toată viaţa veşnică, tot Dumnezeu-Omul
Hristos, toată Sfânta Treime, toată viaţa dumnezeu-omenească
a Bisericii în toată plinătatea sa dumnezeu-omenească,
împreună cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi
Sfinţii.
10
Persoana Dumnezeu-Omului, a Domnului Hristos, se
află schimbată la faţă în Biserică, cufundată în neţărmurita
mare de rugăciune, de slujire dumnezeiască a harului, şi este
toată în Sfânta Liturghie şi toată în Biserică. Iată ce este Sfânta
Predanie. Acest adevăr îl binevestesc şi îl mărturisesc Sfinţii
Părinţi şi Sfintele Soboare a toată lumea. Prin rugăciune şi
bună-credinţă se păzeşte Sfânta Predanie de tot demonismul
omenesc şi umanismul diavolesc. Şi în ea este întreg Domnul
Hristos, Care este şi veşnica Predanie a Bisericii. Mare este
taina bunei-credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup (l Timotei 3,
16). S-a arătat ca om, Dumnezeu-Om, ca Biserică, şi prin
nevoinţa Sa iubitoare de oameni a mântuirii şi în-dumnezeuomenirii
omului a mărit şi a înălţat fiinţa omenească mai presus
de preasfinţii heruvimi şi de a-tot-sfinţii serafimi.
11
HOTĂRÂRILE3
SFINTELOR
SINOADE
ECUMENICE
3 În revista Icoana din adânc (NR. 5/67 mai 2003 pag. 3-7) titlul este:
HOTĂRÂRILE DOGMATICE ALE CELOR ŞAPTE SFINTE SINOADE
ECUMENICE (diotorisire: părintele Rodion Ilie; colaţionare: Teognost)
12
13
Sinodul Întâi Ecumenic de la Niceea
(325)
Despre dumnezeirea lui Hristos
Împotriva arienilor
Crezul mărturisit de către cei 318 Părinţi
Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic,
Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute. Şi într-Unul
Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul
Născut, adică din [fiinţa] Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu,
lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, prin
Care toate s-au făcut, atât cele din cer cât şi cele de pe pământ;
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a
pogorât şi S-a întrupat şi S-a făcut om, a pătimit şi a înviat a
treia zi, S-a înălţat la ceruri şi va veni să judece viii şi morţii; şi
în Duhul Sfânt.
Iar pe aceia care spun că a fost o vreme când [Fiul lui
Dumnezeu] nu era şi că înainte de a Se fi născut nu era, şi că Sa
făcut din cele ce nu erau, sau dintr-un alt ipostas sau
substanţă, sau pe aceia care spun că Fiul lui Dumnezeu este
schimbător sau stricăcios, pe [toţi] aceştia Biserica
apostolească şi sobornicească îi dă anatemei.4
4 Sublinierea aparţine revistei Icoana din anânc; în continuare, tot ceea ce
va apare cu albastru reprezintă subliniari făcute în revista Icoana din adânc.
14
Sinodul al doilea Ecumenic de la Constantinopol
(381)
Despre Duhul Sfânt
Împotriva pnevmatomahilor
Crezul mărturisit de către cei 150 de Părinţi
Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic,
Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute. Şi Într-Unul
Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul
Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii,
lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, prin
Care toate s-au făcut, Care pentru noi oamenii şi pentru a
noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la
Duhul Sfânt şi din Fecioara Măria şi S-a făcut om; şi S-a
răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi S-a
îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scripturi, şi S-a înălţat la
ceruri, şi şade de-a dreapta Tatălui, şi iarăşi va să vină, să
judece vii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Şi
întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl
purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi
slăvit, Care a grăit prin prooroci. Şi întru una sfântă,
sobornicească şi apostolească Biserică. Mărturisim un [singur]
botez spre iertarea păcatelor. Aşteptăm învierea morţilor şi
viaţa veacului ce va să vină. Amin.
15
Sinodul al treilea Ecumenic
de la Efes (431)
Despre Maica Domnului
Împotriva nestorienilor
Sinodul de la Niceea a formulat această mărturisire de
credinţă:
(Urmează Crezul de la Niceea:) Credem...
Sinodul a hotărât ca toţi să primească această sfântă
mărturisire de credinţă; căci este dreaptă şi îndeajuns pentru
mântuirea lumii. Dar pentru că unii se prefac a o mărturisi şi a
o primi, dar răstălmăcesc puterea înţelesurilor după placul lor,
şi stâlcesc adevărul, fiindcă sunt fiii rătăcirii şi copiii
pierzaniei, a fost de trebuinţă să se adauge insuflatele mărturii
ale Sfinţilor Părinţi drept-credincioşi care sunt chezăşie pentru
felul în care au înţeles şi au îndrăznit să propovăduiască
[adevărul], încât să fie limpede, şi pentru ca toţi cei care au o
credinţă dreaptă şi nepătată să îl înţeleagă, să îl tâlcuiască şi să
îl propovăduiască în acest fel.
(Notă: aici se află un florilegiu de texte adunate din
scrierile Părinţilor şi actele privitoare la preotul Harisie).
După citirea acestor documente, Sfântul Sinod a hotărât
că nimănui nu îi este îngăduit să propovăduiască, să scrie
sau să alcătuiască o altă mărturisire de credinţă decât cea
statornicită de Sfinţii Părinţi adunaţi la Niceea împreună
cu Duhul Sfânt.
Cei care vor îndrăzni să alcătuiască o altă mărturisire de
credinţă, să o mărturisească celor ce vor să vină la cunoaşterea
adevărului fie din rătăcirile elineşti [păgâneşti], fie de la cele
16
iudaiceşti sau de la oricare altă erezie, [aceia], dacă sunt
episcopi sau clerici, vor fi caterisiţi, episcopii din treapta
episcopiei şi clericii din cler; dacă sunt laici, vor fi daţi
anatemei.
În acelaşi chip, dacă vreunul dintre episcopi sau clerici
sau laici vor fi aflaţi crezând sau învăţând cele înfăţişate în
expunerea preotului Harisie despre întruparea Fiului lui
Dumnezeu Cel Unul Născut, sau învăţăturile cele stricate şi
răstălmăcite ale lui Nestorie, adăugate [acestora], să fie supuşi
osândirii acestui Sfânt Sinod Ecumenic, astfel încât episcopul
vădit să fie îndepărtat din treapta episcopiei şi depus, iar
clericul de asemenea să fie caterisit; dacă este laic, să fie dat
anatemei, precum s-a zis.
17
Sinodul al patrulea Ecumenic
de la Calcedon (451)
Despre cele două firi ale lui Hristos
Împotriva monofiziţilor
Sfântul şi Marele şi Ecumenicul sinod strâns cu harul
lui Dumnezeu şi la îndemnul prea binecredincioşilor şi de
Dumnezeu iubitorilor de Hristos împăraţi, auguştii Valentinian
şi Marcian, în Calcedon, metropola eparhiei Bithiniei, în
biserica Sfintei Muceniţe Eufimia, cea biruitoare în Hristos, a
hotărât cele ce urmează:
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, întărind pe
ucenicii Săi în cunoaşterea credinţei, a spus: „pacea Mea v-o
dau vouă, pacea Mea o las vouă”, pentru ca nimeni să nu se
separe de aproapele său în dogmele credinţei, ci la fel să se
arate cu toţii în propovăduirea adevărului. Dar fiindcă cel
rău nu încetează să semene neghina lui printre seminţele bunei
credinţe, şi pururea născoceşte ceva nou împotriva adevărului,
pe aceasta Stăpânul cunoscând-o mai înainte, cu purtare de
grijă pentru neamul omenesc a ridicat cu râvnă pe acest
binecredincios şi evlavios împărat să cheme la sine pe mai
marii preoţimii din toate părţile, astfel încât, sub lucrarea
harului lui Hristos, Stăpânul nostru, al tuturor, să îndepărteze
de la oile lui Hristos toată ciuma înşelăciunii, călăuzindu-le
iarăşi să se îngraşe cu mlădiţele adevărului.
Ceea ce am făcut şi noi, încuviinţând să îndepărtăm
dogmele rătăcite, reînoind credinţa Părinţilor, propovăduind
tuturor Crezul celor 318 [Părinţi] şi scriind precum înşişi
18
Părinţii care au arătat această înţelegere a noastră privitoare la
dreapta credinţă, adică cei 150 de Părinţi care, adunându-se
după aceea la Constantinopol, au adoptat aceeaşi mărturisire de
credinţă. Hotărâm aşadar, păzind şi noi rânduiala şi toate
izvoarele credinţei statornicite de Sfântul Sinod ţinut odinioară
la Efes, ai cărui întâistătători de veşnică pomenire au fost
Celestin al Romei şi Chiril al Alexandriei, să strălucească
iarăşi mărturia credinţei drepte şi fără cusur a celor 318
Sfinţi şi Fericiţi Părinţi adunaţi la Niceea pe vremea
împăratului de vrednică pomenire - Constantin, şi să se
întărească cele hotărâte de către cei 150 de părinţi la
Constantinopol, spre nimicirea ereziilor care apăruseră atunci şi
spre întărirea credinţei soborniceşti şi apostoleşti, care este a
noastră.
(Urmează Crezul celor 318 părinţi de la Niceea –
Sinodul I Ecumenic:) Credem…
(Şi cel al celor 150 de părinţi adunaţi la
Constantinopol - Sinodul II Ecumenic:) Credem...
Aşadar, era de-ajuns pentru desăvârşita cunoaştere şi
întărirea bunei credinţe acest înţelept şi mântuitor Crez5 al
harului dumnezeiesc, căci învaţă desăvârşit despre Tatăl şi
Fiul şi Sfântul Duh şi înfăţişează întruparea Domnului
celor ce o primesc cu credinţă.6
Însă de vreme ce aceia care se străduiesc să lepede
propovăduirea adevărului şi prin propriile erezii au născocit
deşertăciuni, unii îndrăznind să strice [învăţătura despre] taina
iconomiei Domnului pentru noi şi tăgăduind numirea de
Născătoare de Dumnezeu dată Fecioarei [Maria], iar alţii
scornesc [învăţătura despre] contopire şi amestecare,
5 În Icoana din adânc: simbol [Crez].
6 În Icoana din adânc: (N.n. Întruparea şi nu „încarnarea”, cum greşit s-a
tradus, printre alte erori grave, acum vreo două decenii, în varianta oferită
sub egida Mitropoliei Banatului ! ).
19
închipuindu-şi nebuneşte că este o singură fire din trup şi
dumnezeire, născocind grozăvia că, prin contopire, firea
dumnezeiască a Celui Unul Născut este pătimitoare.
Pentru aceasta, Sfântul şi Marele şi Ecumenicul Sinod
adunat aici, voind să stârpească orice uneltire potrivnică
adevărului, învăţând propovăduirea cea neclintită de la început,
a hotărât mai întâi să rămână neatinsă credinţa celor 318 Sfinţi
Părinţi, şi, din pricina celor ce luptă împotriva Duhului Sfânt, a
întărit învăţătura despre fiinţa Duhului predanisită de către cei
150 de Părinţi adunaţi nu demult în cetatea împărătească, pe
care aceştia [cei 150 de Părinţi] au făcut-o cunoscută tuturor,
nu ca şi cum ar adăuga ceva care lipsea celor hotărâte mai
înainte, ci lămurind, după mărturia Scripturilor, învăţăturile lor
despre Sfântul Duh împotriva celor care încearcă să tăgăduiască
stăpânirea Sa.
Iar pe de altă parte, din pricina celor care au încercat să
strice taina iconomiei şi care cu neruşinare spun că Cel Născut
din Sfânta Fecioară Maria nu este decât un simplu om, Sinodul
Sfânt a încuviinţat scrisorile sinodale ale Fericitului Chiril,
păstor al Bisericii Alexandriei, către Nestorie şi cei din Răsărit,
ca fiind potrivite pentru tăgăduirea smintelii lui Nestorie spre
dreapta tâlcuire a celor ce, mânaţi de cucernică râvnă, doresc să
priceapă Crezul cel mântuitor.
Acestora li s-a adăugat, cu îndreptăţire, şi epistola lui Leon,
întâistătătorului marii şi vechii Rome către cel între sfinţi -
Arhiepiscopul Flavian, scrisă pentru surparea cugetărilor
stricate ale lui Eutihie, întrucât [această epistolă] conglăsuieşte
cu mărturisirea marelui Petru, fiind un stâlp de susţinere [a
adevărului] împotriva atacurilor [rău credincioşilor]. Stă
împotrivă şi celor care încearcă să împartă taina Iconomiei întro
doime de fii. Îi îndepărtează din adunarea celor sfinţi pe cei
care îndrăznesc să spună că dumnezeirea Fiului Cel Unul
Născut este pătimitoare; le stă împotrivă şi celor care îşi
închipuie o amestecare sau contopire a celor două firi ale lui
20
Hristos; îi îndepărtează pe cei care rătăcesc [spunând că] chipul
de rob pe care Hristos l-a luat de la noi este ceresc sau din altă
substanţă; şi îi dă anatemei pe cei care scornesc rătăciri, cum
că înainte de unire erau două firi, iar după unire a rămas una.
Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm întrun
glas că mărturisim pe Unul şi acelaşi Fiu, Domnul
nostru Iisus Hristos, însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât
şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om
adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl
după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru
toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai
înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii,
Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din
Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după
omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul
Născut, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără
schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea
firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai
degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o singură
persoană şi într-un singur ipostas, nu împărţindu-se sau
despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul
Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos,
precum [au vestit] de la început proorocii, precum El însuşi
ne-a învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă
Crezul Părinţilor.
Acestea toate fiind statornicite de noi cu mare grijă şi
acrivie, Sfântul Sinod Ecumenic a hotărât că nimănui nu îi
este îngăduit să înfăţişeze, să scrie sau să alcătuiască, nici
[el însuşi] să gândească, nici să înveţe pe altul o altă
mărturisire de credinţă. Cât despre cei care îndrăznesc să
alcătuiască o altă [mărturisire de] credinţă, să o înfăţişeze
altora spre învăţătură, sau să răspândească un alt Crez
celor care vor să se întoarcă la cunoştinţa adevărului de la
rătăcirile elineşti sau iudaiceşti sau de la oricare altă erezie,
21
aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie îndepărtaţi
[episcopii de episcopie şi clericii de cler], iar dacă sunt
monahi sau laici, să se dea anatemei.
22
Sinodul al cincilea Ecumenic de la Constantinopol
(553)
Despre unirea firilor în ipostasul lui Hristos
Împotriva defăimătorilor învăţăturii Sfântului Chiril
I. Dacă nu mărturiseşte cineva o singură fiinţă a Tatălui
şi Fiului şi a Sfântului Duh, o singură putere şi virtute, o
[Sfântă] Treime de-o-fiinţă, o dumnezeire cinstită în trei
ipostasuri sau persoane, unul ca acesta să fie anatema. Căci
unul este Dumnezeu Tatăl de la Care [sunt] toate, unul [este]
Domnul Iisus Hristos prin Care [s-au făcut] toate şi unul [este]
Sfântul Duh întru Care [sunt] toate [cele ce sunt].
II. Dacă cineva nu mărturiseşte că sunt două naşteri ale
lui Dumnezeu Cuvântul, una mai înainte de veci, din Tatăl, fără
timp şi fără trup, şi cealaltă, la plinirea vremii, a aceluiaşi
Cuvânt Care S-a coborât din cer şi S-a întrupat din Sfânta şi
Cinstita Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Măria şi
S-a născut din ea, unul ca acesta să fie anatema.
III. Dacă cineva spune că unul este Dumnezeu Cuvântul
Care a făcut minuni şi altul Hristos care a pătimit, sau spune că
Dumnezeu Cuvântul S-a unit cu Hristos născut din femeie, sau
că este în El ca cineva în altcineva şi nu unul şi acelaşi Iisus
Hristos, Domnul nostru, Dumnezeu Cuvântul întrupat şi făcut
om, acelaşi făcător de minuni şi [acelaşi] pătimitor de bunăvoie
care a îndurat în trupul Său suferinţele, unul ca acesta să fie
anatema.
IV. Dacă cineva spune că unirea lui Dumnezeu
Cuvântul cu omul S-a făcut după har sau după lucrare sau după
egalitatea demnităţii sau după autoritate, relaţie, afect, virtute
sau după bunăvoinţă, ca şi cum Dumnezeu Cuvântul ar fi căutat
23
să fie pe placul omului de la care să aibă o bună şi frumoasă
slăvire, precum zice smintitul Teodor; fie după omonimie,
potrivit căreia nestorienii numind Iisus şi Hristos pe Dumnezeu
Cuvântul, iar pe om luat separat Hristos şi Fiul, vorbind în mod
vădit de două persoane se prefac că vorbesc de o singură
persoană şi de un singur Hristos numai după numire, cinstire,
demnitate şi închinare: dar dacă nu mărturiseşte că unirea lui
Dumnezeu Cuvântul cu trupul însufleţit de un suflet raţional şi
înţelegător s-a făcut după alcătuire, adică după ipostas, precum
au învăţat Sfinţii Părinţi; şi dacă nu mărturiseşte din acest
motiv singurul Său ipostas, care este Domnul nostru Iisus
Hristos, Unul din Sfânta Treime, unul ca acesta să fie
anatema.
Căci în multe chipuri a fost înţeleasă această unire; unii
urmând nelegiuirea lui Apolinarie şi Eutihie, susţinând
dispariţia celor unite, mărturisesc o unire prin amestecare, alţii,
gîndind precum Teodor şi Nestorie, adepţi ai despărţirii,
introduc o unire prin relaţie. Pe când Sfânta Biserică a lui
Dumnezeu respinge nelegiuirea celor două erezii şi
mărturiseşte unirea după alcătuire a trupului cu Dumnezeu
Cuvântul, adică [unirea] după ipostas. Căci unirea după
alcătuire în taina lui Hristos nu numai că păstrează fără
amestecare elementele unite, dar nu primeşte nici
despărţirea.
V. Dacă cineva înţelege singurul ipostas al Domnului
nostru Iisus Hristos ca şi cum ar presupune mai multe
ipostasuri şi încearcă prin aceasta să introducă în taina lui
Hristos două ipostasuri sau două persoane, şi după ce a introdus
două persoane, vorbeşte de o persoană după demnitate, cinstire
şi închinare, cum au scris în nebunia lor Teodor şi Nestorie, şi
[care] cleveteşte că Sfântul Sinod din Calcedon ar fi folosit
expresia un singur ipostas în acelaşi înţeles nelegiuit; şi nu
mărturiseşte că Dumnezeu Cuvântul S-a unit cu trupul după
24
ipostas, şi din această pricină este un singur Ipostas sau o
singură Persoană, şi că în acest sens Sfântul Sinod din
Calcedon a mărturisit un singur ipostas al Domnului nostru
Iisus Hristos, unul ca acesta să fie anatema. Căci Sfânta
Treime nu a primit adăugare de persoană sau ipostas după
întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, Unul din Sfânta
Treime.
VI. Dacă cineva spune într-un sens impropriu, nu după
adevăr, că Sfânta, Cinstita şi pururea Fecioară Maria este
Născătoare de Dumnezeu după relaţie, ca şi cum ar fi născut un
simplu om şi nu că Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat şi S-a
născut din ea, ci, după spusa lor, zămislirea omului este
transferată lui Dumnezeu Cuvântul, ca şi cum S-ar fi unit cu
omul care S-a născut; şi cleveteşte Sfântul Sinod de la Calcedon,
spunând că acela o numeşte pe [Sfânta] Fecioară
Născătoare de Dumnezeu în acel înţeles stricat închipuit de
Teodor; sau dacă cineva o numeşte născătoare de om sau
născătoare de Hristos, ca şi cum Hristos nu ar fi Dumnezeu, dar
n-o mărturiseşte pe aceasta cu adevărat şi cu tărie Născătoare
de Dumnezeu, deoarece Dumnezeu Cuvântul născut de Tatăl
înainte de veci S-a întrupat din ea la plinirea vremii, şi cu
dreaptă credinţă Sfântul Sinod de la Calcedon o
mărturiseşte Născătoare de Dumnezeu, unul ca acesta să fie
anatema.
VII. Dacă cineva zicând în două firi nu mărturiseşte că
în dumnezeire şi omenitate este cunoscut Unul Iisus Hristos,
Domnul nostru, ca să arate astfel deosebirea firilor din care S-a
făcut fără amestecare unirea de negrăit, fără să Se preschimbe
Cuvântul [lui Dumnezeu] în firea trupului şi nici firea trupului
să treacă în firea Cuvântului (căci fiecare rămâne ce este în
firea sa chiar după unirea ipostatică), dar dacă ia această
expresie despre taina lui Hristos în sensul unei împărţiri sau
dacă, mărturisind numărul firilor într-Unul Domnul nostru
25
Iisus Hristos, Dumnezeu Cuvântul întrupat, nu înţelege aşa cum
trebuie deosebirea firilor din care este alcătuit, deosebire care
nu este suprimată prin unire (căci Unul este din ambele firi şi
cele două firi [sunt] prin Unul), ci foloseşte numărul pentru a
susţine firi deosebite [având] fiecare ipostasul ei, unul ca
acesta să fie anatema.
VIII. Dacă cineva mărturisind că unirea dumnezeirii cu
omenitatea s-a făcut din două firi, sau vorbind de o singură fire
întrupată a lui Dumnezeu Cuvîntul nu înţelege aceasta aşa cum
ni le-au predanisit Sfinţii Părinţi, adică [în sensul că] unirea
după ipostas s-a făcut pornind de la firea dumnezeiască şi cea
omenească şi s-a desăvârşit într-Unul Iisus Hristos, sau dacă
prin această expresie încearcă să introducă o singură fire sau
substanţă a dumnezeirii şi a trupului lui Hristos, unul ca acesta
să fie anatema. Căci zicând că S-a unit după ipostas Cuvântul
Fiul cel Unul, noi nu afirmăm că s-a produs un fel de contopire
reciprocă a firilor, ci credem că s-au unit Cuvântul cu trupul,
fiecare dintre firi rămânând ceea ce era. Iată de ce Unul este
Hristos, Dumnezeu şi om, acelaşi de-o-fiinţă cu Tatăl după
dumnezeire, de-o-fiinţă cu noi după omenitate. Căci Biserica
lui Dumnezeu respinge şi anatemizează atât pe cei care taie
şi despart în părţi taina dumnezeieştii Iconomii a lui
Hristos, cât şi pe cei care introduc [în ea] amestecare.
IX. Dacă cineva spune că Hristos este închinat în două
firi, şi de aici introduce două închinări, una [cuvenită] lui
Dumnezeu Cuvântul şi a doua [cuvenită] omului; sau dacă
cineva, pentru a suprima trupul [Său] şi pentru a introduce
amestecul dumnezeirii cu omenitatea, luându-le împreună,
închipuie o [singură] fire sau o substanţă, şi se închină astfel lui
Hristos, şi nu se închină cu aceeaşi închinare lui Dumnezeu
Cuvântul întrupat împreună cu trupul Său, precum a primit
Biserica lui Dumnezeu încă de la început, unul ca acesta să fie
anatema.
26
X. Dacă cineva nu mărturiseşte că Cel ce a fost răstignit
în trup, Domnul nostru Iisus Hristos, este Dumnezeu adevărat,
Domnul slavei şi Unul din Sfânta Treime, unul ca acesta să fie
anatema.
XI. Dacă cineva nu dă anatemei pe Arie, pe
Eunomie, pe Macedonie, pe Apolinarie, pe Nestorie, pe
Eutihie şi pe Origen, împreună cu scrierile lor nelegiuite, şi
pe toţi ceilalţi eretici care au fost osândiţi şi anatemizaţi de
către Sfânta Biserică Sobornicească şi apostolească şi de
cele patru Sfinte Sinoade mai sus numite, şi pe toţi cei care
au gândit sau gândesc cele asemenea ereticilor mai sus
pomeniţi şi care au rămas în nelegiuirea lor până la moarte,
unul ca acesta să fie dat anatemei.
XII. Dacă cineva ia apărarea rău-credinciosului Teodor
al Mopsuestiei, cel ce a zis că unul este Dumnezeu Cuvântul şi
altul [este] Hristos care, tulburat de patimile sufletului şi de
poftele trupului, de cele mai rele eliberându-se câte puţin şi
astfel îmbunătăţindu-se prin înaintarea faptelor sale a ajuns fără
cusur prin purtarea sa, a fost botezat ca simplu om în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh; şi prin botez s-a
învrednicit să primească harul Sfântului Duh şi înfierea şi i se
aduce închinare în persoana lui Dumnezeu Cuvântul aidoma
unei icoane împărăteşti, şi după înviere a devenit neschimbător
în gândurile sale şi cu totul fără de păcat. [Şi iarăşi] a mai zis
acelaşi nelegiuit Teodor că unirea dintre Dumnezeu Cuvântul şi
Hristos este de acelaşi fel cum [este cea despre care] zice
Apostolul pentru bărbat şi femeie: cei doi vor fi un singur trup.
Şi pe lângă toate celelalte nenumărate blasfemii a îndrăznit a
zice că după înviere, când Domnul a suflat asupra ucenicilor
zicând: luaţi Duh Sfânt (Ioan 20, 22), nu le-a dat Sfântul Duh,
ci a suflat numai de formă; încă mai zice şi că mărturisirea lui
Toma, atunci când [acesta] a atins mâinile şi coasta Domnului
după înviere, acele cuvinte: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
27
(Ioan 20, 28) Toma nu le-ar fi spus despre Hristos, ci,
înspăimântat de minunea învierii, Toma L-a lăudat pe
Dumnezeul care L-a înviat pe Hristos. Mai rău încă: în tâlcuirea
pe care a dat-o Faptelor Apostolilor, acelaşi Teodor îl compară
pe Hristos cu Platon, cu Mani, cu Epicur şi Marcian, zicând că
aşa cum fiecare dintre ei, după ce şi-a inventat propria
învăţătură i-a făcut pe ucenici să se numească platonicieni,
manihei, epicurei şi marcioniţi, tot aşa şi Hristos, după ce Şi-a
inventat o învăţătură, I-a numit pe ucenici creştini, după numele
Său.
Dacă cineva ia apărarea sus numitului, prea
necredinciosului Teodor, şi a scrierilor lui nelegiuite prin care
el a răspândit blasfemiile de mai sus, cât şi altele nenumărate
împotriva Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, şi dacă nu îl anatemizează pe el, scrierile lui nelegiuite
şi pe toţi cei care îl încuviinţează şi îl apără, sau susţin că ideile
lui sunt ortodoxe, ca şi pe cei care au scris în apărarea lui şi a
scrierilor lui nelegiuite şi pe cei care cugetă sau au cugetat
vreodată asemenea lui [Teodor] şi au rămas până la sfârşit întro
astfel de erezie, să fie anatema.
XIII. Dacă cineva ia apărarea nelegiuitelor scrieri ale lui
Teodoret împotriva credinţei adevărate, împotriva primului
Sfânt Sinod din Efes, împotriva Sfântului Chiril şi a celor
douăsprezece capete ale sale, şi pe toţi care au scris în apărarea
rău-credincioşilor Teodor şi Nestorie, şi a celor care au aceleaşi
păreri cu mai sus numiţii Teodor şi Nestorie şi îi primesc pe ei
şi rătăcirea lor, şi din această cauză îi numesc necredincioşi pe
învăţătorii Bisericii care învaţă unirea lui Dumnezeu Cuvântul
după ipostas; dacă nu anatemizează nelegiuitele scrieri şi pe cei
care au gândit şi mai gândesc încă unele asemenea, precum şi
toate scrierile împotriva dreptei credinţe şi împotriva Sfântului
Chiril şi a celor douăsprezece capete ale sale, precum şi cel
28
care a rămas într-o asemenea rătăcire până la moarte, unul ca
acesta să fie anatema.
XIV. Dacă cineva ia apărarea epistolei scrise, după cum
se zice, de către Ibas către Maris Persul, în care se neagă faptul
că Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat din Sfânta Născătoare de
Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, [că] S-a făcut om; zicând
că cel născut din ea este un simplu om [care este] numit
Templu, că unul este Dumnezeu Cuvântul şi altul omul; şi [pe]
cel întru sfinţi Chiril, propovăduitorul dreptei credinţe a
creştinilor, îl resping ca [fiind] eretic şi pentru că ar fi scris
asemenea rău credinciosului Apolinarie; şi acuză cel dintâi
Sfânt Sinod din Efes că ar fi osândit să fie depus Nestorie fără
judecată şi cercetare; [şi acea epistolă] numeşte cele
douăsprezece capete ale celui între sfinţi Chiril necredincioase
şi potrivnice dreptei credinţe şi îi îndreptăţeşte pe Teodor şi
Nestorie cu învăţăturile şi scrierile lor nelegiuite. Dacă cineva,
aşadar, ia apărarea sus numitei epistole şi nu o anatemizează
atât pe ea cât şi pe apărătorii ei şi pe cei care zic că este
ortodoxă cel puţin în parte, şi pe cei care au scris sau scriu în
favoarea acesteia sau a nelegiuirilor din ea, şi pe cei care
îndrăznesc s-o încuviinţeze pe ea sau nelegiuirile pe care le
conţine, făcând referire la numele Sfinţilor Părinţi şi al
Sfântului Sinod din Calcedon, şi rămân întru acestea până la
moarte, să fie anatema.
După ce noi am mărturisit astfel cele primite din
Sfintele Scripturi, din învăţătura Sfinţilor Părinţi şi din cele
hotărâte despre una şi aceeaşi credinţă de către cele patru
[Sfinte] Sinoade mai sus pomenite; după ce i-am osândit pe
eretici şi nelegiuirea lor, şi necredinţa celor care au încuviinţat
şi încuviinţează cele trei capete menţionate mai sus, şi care au
perseverat şi perseverează în rătăcirea lor; dacă cineva încearcă
să transmită, să înveţe sau să scrie ceva potrivnic celor hotărâte
de noi, dacă este episcop sau cleric să fie îndepărtat din
29
episcopie sau preoţie, ca unul care lucrează cele străine
preoţiei şi rangului bisericesc; dacă este călugăr sau laic, să
fie anatema.
30
Sinodul al şaselea Ecumenic
de la Constantinopol (680-681)
Despre cele două lucrări ale lui Hristos
Împotriva monoteliţilor
Fiul Cel Unul Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl,
Cel făcut om întru toate asemenea nouă, afară de păcat, Hristos
Adevăratul nostru Dumnezeu, a propovăduit cu tărie prin
cuvintele Evangheliei: Eu sunt lumina lumii. Cel ce îmi
urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina
vieţii (Ioan 8, 12), şi iarăşi Pacea Mea vă dau vouă (Ioan 14,
27). Lăsându-se călăuzit cu dumnezeiască înţelepciune,
învăţându-ne pacea prin aceste dumnezeieşti cuvinte, prea
blândul nostru împărat, atlet al Ortodoxiei, potrivnic al
heterodoxiei, reunind acest Sfânt Sobor Ecumenic, a adunat
trupul întreg al Bisericii. Pentru aceea, Sfântul nostru Sinod
Ecumenic, după ce a alungat rătăcirea necredinţei care s-a
arătat în ultima vreme şi urmând fără abatere calea cea dreaptă
a Sfinţilor Părinţi cunoscuţi, a conglăsuit cu cele cinci [sfinte]
Sinoade Ecumenice [de până acum]; adică [fiind de acord] cu
cei 318 Sfinţi Părinţi adunaţi la Niceea împotriva smintitului
Arie; cu sinodul celor 150 de bărbaţi purtători de Dumnezeu
adunaţi la Constantinopol împotriva lui Macedonie, luptătorul
împotriva Duhului Sfânt, şi Apolinarie cel rău credincios; de
asemenea [şi acordul cu] cel dintâi sinod al celor 200 de cinstiţi
bărbaţi adunaţi la Efes împotriva lui Nestorie, cel cu minte de
iudeu, şi cu cei 600 de bărbaţi de Dumnezeu insuflaţi, adunaţi
la Calcedon, împotriva lui Eutihie şi Dioscor, cei urâţi de
Dumnezeu; şi, mai mult încă, cu Sfântul Sinod al cincilea care
s-a adunat aici împotriva lui Teodor al Mopsuestiei, Origen,
Didim şi Evagrie, şi împotriva scrierilor lui Teodoret contra
31
celor douăsprezece capete ale vrednicului Chiril, şi împotriva
epistolei către Maris Persul, epistolă pusă pe seama lui Ibas.
Mărturisind întru totul fără înnoiri dumnezeieştile hotărâri ale
bunei credinţe şi respingând învăţăturile rău credincioase,
Sfântul nostru Sinod Ecumenic, insuflat de Dumnezeu,
pecetluieşte Crezul mărturisit de către cei 318 Părinţi şi
întărit de către cei 150 de Părinţi cugetători de Dumnezeu,
Crez pe care celelalte Sfinte Sinoade l-au primit şi l-au
întărit cu bucurie spre nimicirea oricărei rătăciri
ucigătoare de suflet.
(Urmează Crezul de la Niceea şi Constantinopol):
Credem...
Sfântul Sinod ecumenic a hotărât: pentru desăvârşita
cunoaştere şi întărire a credinţei ortodoxe acest Crez ortodox al
harului dumnezeiesc ar trebui să fie îndestulător; dar fiindcă
începătorul răutăţii nu a încetat de la început să găsească un
conlucrător în şarpe şi prin el să introducă veninul în firea
omenească, tot aşa şi acum n-a încetat să găsească unelte
potrivite pentru a-şi îndeplini voia, adică pe Teodor, fost
episcop de Faran, pe Serghie, pe Pyrhos, Pavel şi Petru, care au
ocupat scaunul întâistătătorilor cetăţii împărăteşti
[Constantinopol], şi Honorius, fost papă al vechii Rome, Chir,
fost episcop al Alexandriei, Macarie, de curând aşezat pe scaunul
Antiohiei, şi ucenicul său, Ştefan. Prin aceştia, [diavolul] na
încetat să stârnească tulburări în întreaga Biserică, semănând
în poporul ortodox, prin învăţături noi, erezia unei singure
voinţe şi a unei singure lucrări în cele două firi ale Unuia din
Sfânta Treime, Hristos adevăratul nostru Dumnezeu; [erezie]
care se potriveşte cu kakodoxia [smintita rătăcire] a răucredincioşilor
Apolinarie, Sever şi Themistie, care râvneşte cu
cuget viclean să nimicească şi desăvârşirea întrupării Aceluiaşi
şi Unicului Domn Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, arătând
blasfemiator lipsa de voinţă şi nelucrarea în trupul Său
însufleţit [cu suflet raţional].
32
A ridicat atunci Hristos, Dumnezeul nostru, un împărat
credincios, un nou David, găsindu-l bărbat după inima Sa, care
n-a dat - după cum stă scris - somn ochilor săi şi dormitare
genelor sale, până ce nu a găsit prin acest Sobor al nostru, sfânt
şi de Dumnezeu adunat, desăvârşita propovăduire a dreptei
credinţe, după Cuvântul lui Dumnezeu: Unde sunt doi sau trei
adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor
(Matei 18, 20).
Acest Sfânt Sinod Ecumenic a primit cu credinţă şi cu
braţele deschise propunerea făcută de către Preasfinţitul şi
Preafericitul papă al vechii Rome, Agathon, împăratului nostru
drept-măritor şi preacredincios, Constantin, [propunere] care ia
respins nominal pe cei care au propovăduit şi au învăţat, după
cum s-a spus mai sus, o singură voinţă şi o singură lucrare în
iconomia lui Hristos Cel întrupat, adevăratul nostru Dumnezeu.
La fel a primit şi propunerea sinodală a Sfântului Sinod
al celor 125 de episcopi iubitori de Dumnezeu [adunaţi] sub
acelaşi preasfinţit papă, [propunere] făcută de împăratul nostru
de Dumnezeu înţelepţit, ca fiind de acord cu Sfântul Sinod de
la Calcedon şi cu Tomosul Preasfinţitului şi Preafericitului papă
al vechii Rome, Leon, către sfântul Flavian, [papa Leon] pe
care acest Sinod l-a numit stâlp al Ortodoxiei; şi în acord [de
asemenea] cu epistolele sinodale scrise de fericitul Chiril către
episcopii din Răsărit împotriva lui Nestorie.
Urmând aşadar celor cinci Sfinte Sinoade Ecumenice şi
aleşilor Sfinţi Părinţi, [Sinodul de faţă] hotărăşte şi mărturiseşte
într-un glas că Domnul nostru Iisus Hristos [este] adevăratul
nostru Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime cea de-o-fiinţă şi
de viaţă făcătoare, desăvârşit în dumnezeire şi, de
asemenea, desăvârşit în omenitate; acelaşi Dumnezeu
adevărat şi om adevărat alcătuit din suflet raţional şi trup;
de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi
după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat
(cf. Evrei 4, 15), Cel după dumnezeire născut din Tatăl mai
33
înainte de veci şi la plinirea vremii, pentru noi şi pentru a
noastră mântuire, [născut] după omenitate din Sfântul Duh şi
din Maria Fecioara [cea care este] cu îndreptăţire şi după
adevăr Născătoare de Dumnezeu.
Unul şi acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut,
în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără
împărţire şi fără despărţire, fără ca deosebirea firilor să se
piardă din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se
însuşirile fiecărei firi, unite într-o singură persoană şi întrun
singur ipostas; nu împărţindu-se sau despărţindu-se în
două persoane, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut,
Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum au
vestit de la început proorocii, şi El însuşi, Iisus Hristos, ne-a
învăţat [despre Sine] şi precum ne-a predanisit nouă Crezul
Sfinţilor Părinţi.
[Noi] propovăduim la fel, după învăţătura Sfinţilor
Părinţi, că în El sunt două voiri sau voinţe fireşti şi două
lucrări fireşti, fără despărţire, fără schimbare, fără
împărţire şi fără amestecare. Şi cele două voinţe fireşti nu
sunt, cum au zis ereticii necredincioşi, potrivnice una alteia,
ci voinţa Sa omenească urmează celei atotputernice şi
dumnezeieşti, fără a i se împotrivi sau rezista, ci mai
degrabă supunându-i-se. Căci a trebuit ca voinţa cea
trupească să fie mişcată de voinţa dumnezeiască şi supusă ei,
după [cum spune] preaînţeleptul Atanasie (cf. PG 25, XXVII).
Căci precum trupul Său este numit şi trupul lui Dumnezeu
Cuvântul, tot aşa voinţa Sa trupească este numită şi este [cu
adevărat] a lui Dumnezeu Cuvântul, precum El însuşi spune:
M-am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Tatălui
care M-a trimis. El numeşte a Sa voia proprie, de vreme ce
trupul a fost al Său.
Căci în acelaşi fel precum trupul Său însufleţit,
preasfânt şi preacurat nu a fost nimicit prin îndumnezeire, ci a
rămas între limitele sale şi rostul său, tot astfel şi voinţa Sa
34
omenească [fiind] îndumnezeită nu s-a nimicit, ci mai degrabă
a fost salvată, după cum spune [sfântul] Grigorie de Dumnezeu
Cuvântătorul: „Căci voinţa [trupească a] Mântuitorului nu este
potrivnică lui Dumnezeu, fiind cu totul îndumnezeită” (Grigore
de Nazianz, Oratio XXX, 12; PG 36, 117).
[Noi] preamărim două lucrări fireşti nedespărţite,
neschimbate, neîmpărţite şi neamestecate în Domnul nostru
Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, adică o lucrare
dumnezeiască şi o lucrare omenească, după cum Leon
Cuvântătorul de Dumnezeu, spune lămurit: „Fiecare fire
lucrează în comuniune cu cealaltă ceea ce îi este propriu,
Cuvântul lucrând cele ce sunt proprii Cuvântului şi trupul
săvârşind cele ce sunt proprii trupului” (Leon I, Tomus ad
Flavianum). Căci noi nu suntem de acord [că ar exista] o
singură lucrare după fire a lui Dumnezeu şi a făpturii [firea
omenească a lui Hristos], ca să nu ridicăm făptura la fiinţa
divină şi nici să coborâm măreţia firii dumnezeieşti la nivelul
făpturilor.
Căci noi recunoaştem că minunile şi pătimirile sunt ale
Unuia şi Aceluiaşi după una sau cealaltă dintre firile Sale care
strălucesc într-un singur ipostas, precum a grăit vrednicul
Chiril.
Păzind întru-totul neamestecarea şi nedespărţirea,
mărturisim totul în puţine cuvinte:
Crezând că Unul din Sfânta Treime este şi după
întrupare Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul nostru
Dumnezeu, mărturisim că cele două firi strălucesc într-un
singur ipostas în care a arătat minunile şi pătimirile, după
iconomie, din timpul petrecerii Sale [în lume], nu după
închipuire, ci întru adevăr.
Deosebirea firilor este recunoscută într-un singur
ipostas după aceea că şi una şi alta voiesc şi lucrează ceea ce le
este propriu, una în comuniune cu cealaltă. Pentru aceasta noi
35
mărim două voinţe şi două lucrări fireşti, căci sunt
împreună lucrătoare spre mântuirea neamului omenesc.
Acestea fiind statornicite de către noi cu mare grijă şi
scumpătate, hotărâm că nu îi este îngăduit nimănui să
alcătuiască o altă mărturisire de credinţă, sau să scrie, sau să
compună, sau să cugete, sau pe alţii să-i înveţe [asemenea].
[Iar] cei care vor îndrăzni să alcătuiască, să
răspândească, să înveţe sau să transmită un alt Crez celor ce
voiesc să se convertească de la rătăcirile păgâneşti sau de la
cele iudaiceşti sau de la oricare altă erezie şi la cunoştinţa
adevărului să vină, sau vor [îndrăzni] să introducă expresii
noi sau cuvinte născocite pentru a răsturna cele hotărâte de
noi, dacă sunt episcopi sau clerici să fie caterisiţi,
[înlăturaţi] episcopii din episcopie şi clericii din cler, iar
dacă sunt monahi sau laici, să fie anatema.
36
Sinodul al şaptelea
Ecumenic de la Niceea (787)
Despre cinstirea sfintelor icoane
Împotriva prigonitorilor icoanelor
Sfântul şi Marele Sinod Ecumenic care prin harul lui
Dumnezeu şi datorită hotărârii dreptcredincioşilor şi iubitorilor
de Hristos, împăraţii noştri Constantin şi mama sa Irina, s-a
adunat pentru a doua oară la Niceea, slăvita metropolă a
provinciei Bithinia, în sfânta biserică a lui Dumnezeu numită
Sfânta Sofia, urmând predaniei Bisericii Soborniceşti, a hotărât
cele ce urmează:
Cel care ne-a dăruit nouă lumina cunoştinţei Sale şi nea
izbăvit din întunericul nebuniei idoleşti, Hristos Dumnezeul
nostru, după ce Şi-a făcut mireasă Sfânta Sa Biserică
Sobornicească cea fără pată sau zbârcitură (Efes. 5, 27), a
făgăduit să vegheze asupra ei, zicând cu tărie sfinţilor Săi
ucenici: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul
veacului” (Matei 28, 20). Această făgăduinţă nu a făcut-o însă
numai acelora, ci prin ei [a făcut-o] şi nouă, celor care am
crezut prin ei în numele Lui (Ioan 17, 20).
Însă unii oameni, nesocotind acest dar, înaripaţi de către
vrăjmaşul cel viclean, s-au îndepărtat de judecata cea dreaptă
şi, împotrivindu-se predaniei Bisericii Soborniceşti, au păcătuit
întru înţelegerea adevărului, [şi], precum zice proverbul, nu şiau
brăzdat bine ogorul şi mâinile lor nu au avut ce culege.
Ei au îndrăznit să defaime podoaba bineplăcută lui
Dumnezeu a sfintelor aşezăminte, numindu-se preoţi fără să
[şi] fie; despre care Dumnezeu strigă prin profeţi: „Mulţime de
păstori au călcat via Mea; călcat-au cu picioarele lor partea
37
Mea...” (Ieremia 12, 10). Căci urmând unor oameni nelegiuiţi,
încrezători în propriile cugete, au clevetit Sfânta Biserică,
Mireasa lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi nu fac deosebire
între curat şi necurat (Ezechiel 22, 26), numind icoana
Domnului şi a sfinţilor Săi ca pe statuile idolilor diavoleşti.
De aceea, întru bunăvoinţa Sa, Domnul Dumnezeul
nostru, nesuferind ca cel ascultător să fie vătămat de o
asemenea ciumă, prin râvna dumnezeiască şi cu aprobarea lui
Constantin şi a Irinei, preacredincioşii noştri împăraţi, ne-a
chemat de peste tot pe noi, întâistătătorii preoţiei, pentru ca
dumnezeiasca predanie a Bisericii Soborniceşti să îşi
regăsească tăria prin hotărârea noastră sobornicească.
Cercetând şi examinând cu multă acrivie şi având în
vedere scopul adevărului nu înlăturăm nimic, nu adăugăm
nimic, ci păstrăm neschimbate [toate] cele bune ale Bisericii
Soborniceşti; şi urmăm cele şase Sfinte Sinoade Ecumenice,
mai întâi pe cel reunit în strălucita metropolă Niceea, [şi]
împreună cu el pe cel care a avut loc în cetatea împărătească de
Dumnezeu ocrotită [a Constantino-polei].
(Urmează Crezul niceeo-constantinopolitan): Credem...
Ne lepădăm şi anatemizăm: pe Arie şi pe cei care
cugetă asemenea lui şi îi împărtăşesc nelegiuita credinţă; pe
Macedonie şi pe cei dimpreună cu el, numiţi cu îndreptăţire
luptători împotriva Duhului Sfânt; [noi] mărturisim şi că
Stăpâna noastră, Sfânta [Fecioară] Maria, este pe deplin şi cu
adevărat Născătoare de Dumnezeu, pentru că a născut în trup
pe Unul din Sfânta Treime, pe Hristos Dumnezeul nostru, după
cum a învăţat mai întâi Sinodul din Efes care a alungat pe
necredinciosul Nestorie şi pe cei dimpreună cu el, pentru că a
introdus [învăţătura despre] doimea de persoane.
Împreună cu acestea, mărturisim şi cele două firi ale
Celui ce S-a întrupat pentru noi din Preacurata Născătoare de
Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, mărturisindu-L Dumne38
zeu desăvârşit şi om desăvârşit, precum şi Sinodul din
Calcedon a proclamat, îndepărtându-i din curtea dumnezeiască
pe blasfemiatorii Eutihie şi Dioscor; şi împreună cu ei pe
Sever, Petru şi [întreaga] ceată blasfemiatoare; împreună cu ei
dăm anatemei şi născocirile lui Origen, Evagrie şi Didim,
urmând celui de-al cincilea Sinod întrunit la Constantinopol.
Apoi mărturisim două voinţe şi două lucrări, după
însuşirea firilor în Hristos, aşa cum a proclamat şi Sinodul al
şaselea [Ecumenic] de la Constantinopol, respingând pe
Serghie, pe Honorius, Chir, Pyrhus, Macarie, toţi [aceştia fiind]
oameni neiscusiţi în dreapta credinţă şi pe [toţi] cei care cugetă
asemenea lor.
Şi, rezumând, zicem: [noi] păstrăm neschimbate toate
predaniile Bisericii, scrise sau nescrise, încredinţate nouă [cu
sfinţenie], între ele se află şi zugrăvirea icoanelor, în acord
cu relatarea propovăduirii evanghelice, în vederea întăririi
credinţei în întruparea, adevărată şi nu închipuită, a lui
Dumnezeu Cuvântul, [acestea] aducându-ne bun folos; căci
lumina cu care se luminează între ele [propovăduirea şi icoana]
este spre mărirea amândurora .
Aşa stând lucrurile, înaintând pe calea împărătească şi
urmând învăţătura [de Dumnezeu] insuflată a Sfinţilor noştri
Părinţi şi a Predaniei Bisericii Soborniceşti, căci noi
recunoaştem că ea este a Duhului Sfânt Care locuieşte într-însa,
hotărâm cu toată grija şi acrivia: împreună cu imaginea cinstitei
şi de viaţă făcătoarei cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu
să se pună şi: cinstitele şi sfintele icoane, pictate sau lucrate în
mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase şi
veşminte, pe ziduri şi scânduri, în case şi pe drumuri; icoana
Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos
şi a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfânta Născătoare de
Dumnezeu, ale cinstiţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi
drepţilor bărbaţi.
39
Căci cu cât mai des sunt văzute acestea, prin icoane, cu
atât mai mult cei care privesc la ele sunt aduşi a-şi aminti şi a
iubi prototipurile [icoanelor] şi a le da cuvenita sărutare şi
cinstita închinare; nu cinstirea adevărată7, care după credinţă se
cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi], ci [tot aşa] cum se
face cu semnul sfintei şi de viaţă făcătoarei cruci, cu sfintele
Evanghelii, şi cu toate lucrurile sfinte; întru cinstirea lor se vor
face tămâieri şi se vor aprinde lumini [lumânări], după
evlaviosul obicei al celor de demult. Căci cinstirea [acordată
chipului] urcă la prototip (cf. Sfântul Vasile cel Mare:
Despre Sfântul Duh 18, 45; PG 32, 149), şi cel care se închină
la icoană se închină persoanei zugrăvite în ea.
În acest fel se întăreşte învăţătura Sfinţilor noştri
Părinţi, adică Predania Bisericii Soborniceşti, [Biserică] ce a
primit Evanghelia de la un capăt la altul al pământului; aşa
urmăm lui Pavel, care a grăit în Hristos, [şi întregii] cete
dumnezeieşti a Apostolilor şi sfinţeniei Părinţilor noştri, ţinând
cu tărie predaniile pe care le-am primit (cf. II Tes. 2, 15),
cântând astfel profetic lauda biruinţei Bisericii: „Bucură-te,
fiică a Sionului! Ridică-ţi glasul, fiică a Ierusalimului,
bucură-te şi te veseleşte din toată inima. Căci Domnul a
înlăturat toate judecăţile împotriva ta şi te-a izbăvit din mâna
potrivnicilor tăi; Domnul este împărat în mijlocul tău; [tu] nu
vei mai vedea nici o nenorocire” (Sof. 3, 14) şi pacea va fi cu
tine totdeauna.
[Iar] cei care cutează să cugete sau să înveţe altfel, sau,
urmând blestemaţilor eretici, [îndrăznesc] să dispreţuiască
predaniile Bisericii, născocind sau lepădând ceva dintre cele ale
Bisericii, fie Evanghelie, fie semn al crucii, fie icoană
zugrăvită, fie sfinte moaşte de mucenici, sau [îndrăznesc] să
cugete strâmb şi viclean pentru a răstălmăci ceva din Predaniile
legiuite ale Bisericii Soborniceşti, încă şi [de vor îndrăzni cu
7 Adorarea se cuvine numai lui Dumnezeu.
40
necuviinţă] să folosească în chip profan sfintele vase sau
sfintele mănăstirilor: poruncim ca toţi aceştia, dacă sunt
episcopi sau clerici, să fie caterisiţi, iar dacă sunt monahi
sau laici, să fie îndepărtaţi de la împărtăşanie [să fie
afurisiţi].
Sfârşit şi lui Dumnezeu slavă !
41
Postfaţă:
Notă: Pentru prezenta versiune a Hotărârilor Sfintelor
Sinoade au fost cercetate traduceri integrale şi traduceri parţiale
ale fiecărui sinod în parte, aşa cum au apărut până acum în
diferitele reviste teologice sau în cărţile de specialitate.8
Singura traducere tipărită până acum care a reunit cele
şapte Sfinte Sinoade Ecumenice este cea făcută de profesorul Vasile
Loichiţă 9. Datorită însă numeroaselor probleme din traducerea sa,
şi mai ales datorită faptului că Hotărârile nu erau traduse integral,
ea nu s-a bucurat de atenţia cuvenită unei asemenea teme.
Pentru Sinoadele III, V, VI şi VII (adică pentru cea mai
mare parte a textelor) am folosit o variantă de traducere anonimă,
făcută după o ediţie critică a textelor. Deşi circulă de câţiva ani în
mediul teologic, nici aceasta nu a fost până acum tipărită în volum.
Celelalte versiuni cercetate, traduse din latină sau franceză, nu se
ridică la valoarea celor de mai sus 10.
Am hotărât să încredinţăm tiparului prezenta versiune mai
ales datorită bunei primiri de care a avut parte printre preoţii,
monahii şi teologii care au consultat-o în manuscris. Sperăm că prin
această primă versiune de traducere în limba română umplem un
gol din teologia dogmatică. Nădăjduim de asemenea să atragem
atenţia asupra importanţei de necontestat a acestor texte.
Pr. Rodion Ilie
8 Una dintre cele mai valoroase lucrări fiind cartea pr. Nicolae Chifăr -
Istoria creştinismului, Volumul II, Editura Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei, Iaşi, 2000; lucrarea tratează Sfintele Sinoade Ecumenice din
perspectiva istoriei bisericeşti, dar în ea apar şi fragmente destul de ample
din aceste Hotărâri Sinodale.
9 Apărută în revista Mitropolia Banatului, nr.1-2 /1959.
10 Acestea nu au fost folosite deoarece diferenţa dintre ele şi textul original
era foarte mare.
42
Părintele Pări
Părintele Stăniloae spunea:
,,Biserica este o bucurie a tuturor de toţi.” Bucuria aceasta
este o binecuvântare dumnezeiască. Pentru a ne împărtăşi de
această binecuvântare trebuie să primim şi să mărturisim
dreapta-credinţă, să mărturisim Ortodoxia. Sfintele Sinoade ne
oferă o călăuzire potrivită pentru aceasta…
Părintele Rodion Ilie
Sfintele Sinoade Ecumenice sunt stâlpii Bisericii. Ele ne
învaţă cum trebuie să credem, prevenindu-ne că se află sub
osânda anatemei oricine refuză să primească Hotărârile lor de
Dumnezeu insuflate.
Tipărim aceasta carte pentru a veni in întâmpinarea celor care
vor sa cunoască învăţătura cea mântuitoare şi învăţăturile
Sfinţilor Părinţi.
Editorii
43
ANATEMATISMELE
Sfântului Chiril al Alexandriei
Anatematisma I:11 Dacă cineva nu mărturiseşte că Emanuel
este cu adevărat Dumnezeu şi că pentru aceasta Prea Sfânta
Fecioară este Născătoare de Dumnezeu; căci a născut trupeşte
pre Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, care S-a făcut trup: să fie
anatema.
Anatematisma II: Dacă cineva nu mărturiseşte că în mod
real Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl S-a unit cu trupul în chip
ipostatic şi că Unul este Hristos, dimpreună cu trupul Său,
adică acelaşi Dumnezeu şi Om laolaltă: să fie anatema.
Anatematisma III: Dacă cineva, în Hristos care este Unul,
împarte ipostasurile după unire, legându-le între ele numai cu
legătura cea după merit, adică după autoritate şi putere şi nu cu
găsirea laolaltă printr-o unire naturală: să fie anatema.
Anatematisma IV: Dacă cineva atribuie la două persoane,
sau ipostase, expresiile din Evanghelii şi scrierile apostolice, fie
cele rostite de sfinţi asupra lui Hristos, fie cele rostite de El
Însuşi cu privire la Sine şi pe unele le leagă în chip deosebit de
omul care se înţelege alături de Cuvântul cel din Dumnezeu
Tatăl, iar pe altele ca unele ce sunt vrednice de Dumnezeu,
numai de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl: să fie anatema.
11 Icoana din Adânc – nr. 6 iunie 2002, pag. 3.
44
Anatematisma V: Dacă cineva îndrăzneşte să spună că
Hristos este un om purtător de Dumnezeu şi nu că este
Dumnezeu cu adevărat, ca Fiu Unul şi prin natură, întrucât
Cuvântul S-a făcut trup şi a fost părtaş la fel cu noi sângelui şi
trupului: să fie anatema.
Anatematisma VI: Dacă cineva îndrăzneşte să spună că şi
Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl este Dumnezeul şi Stăpânul
lui Hristos şi nu mărturiseşte că El este Dumnezeu şi om laolaltă,
întrucât Cuvântul S-a făcut trup, după Scripturi: să fie
anatema.
Anatematisma VII: Dacă cineva zice că Iisus este pus în
mişcare întocmai ca un om de Cuvântul lui Dumnezeu, şi că
bunăvoirea Unuia Născut I-a fost adăugată ca unui altuia, care a
existat lângă El: să fie anatema.
Anatematisma VIII: Dacă cineva îndrăzneşte să spună că
omul luat de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie dimpreună adorat
cu Dumnezeu Cuvântul, şi dimpreună preamărit şi că el este
dimpreună Dumnezeu, ca ceva deosebit faţă de altceva deosebit
(căci cuvântul „dimpreună” adăugat continuu ne sileşte să
înţelegem aceasta) şi nu cinsteşte pe Emanuel cu o singură
închinare şi nici nu-I înalţă o singură preamărire, întrucât
Cuvântul S-a făcut trup: să fie anatema.
Anatematisma IX: Dacă cineva zice că Unul Domn Iisus
Hristos a fost preamărit de Duhul, folosindu-Se de puterea Lui
ca de o putere străină şi că de la El a luat puterea de a lucra
împotriva duhurilor celor necurate şi de a săvârşi minuni între
oameni şi nu zice dimpotrivă că şi Duhul prin Care a lucrat
minunile este propriu Lui: să fie anatema.
45
Anatematisma X: Sfânta Scriptură spune că Hristos S-a
născut Arhiereu şi Apostol al mărturisirii noastre şi că S-a adus
pre Sine jertfa pentru noi, întru miros de bună mireasmă lui
Dumnezeu şi Tatălui. Deci, dacă cineva zice că Arhiereu şi
Apostol al nostru nu s-a născut Însuşi Cuvântul cel din
Dumnezeu, atunci când S-a făcut trup şi om la fel ca noi, ci un
altul, în afară de El şi mai ales un om născut din femeie, sau
dacă cineva zice că El a adus jertfă şi pentru Sine Însuşi, iar nu
numai pentru noi, căci nu a avut nevoie de jertfă Cel ce nu
cunoştea păcatul: să fie anatema.
Anatematisma XI: Dacă cineva nu mărturiseşte că trupul
Domnului este făcător de viaţă şi că El este propriu Cuvântului
celui din Dumnezeu Tatăl, ci zice că este al altcuiva de alături
de El, unit la un loc cu El după merit, adică având numai o
locuinţă dumnezeiască şi nu că este făcător de viaţă, după cum
am zis, întrucât El a fost propriu Cuvântului care are putere de
a face vii toate: să fie anatema.
Anatematisma XII: Dacă cineva nu mărturiseşte că şi
Cuvântul lui Dumnezeu a pătimit în trup şi că a fost răstignit în
trup, şi că a gustat în trup moartea, fiind Cel întâi Născut din
morţi, întrucât Dumnezeu este viaţă, şi de viaţă făcător: să fie
anatema.
46
Cuviosul Filothei Zervakos:
„Am fost şi sunt, prin harul lui Dumnezeu, pregătit să
mă fi jertfit şi să mă jertfesc pentru credinţa ortodoxă şi
tradiţiile Părinteşti, dacă o va cere timpul. Nu primesc, resping
şi anatemizez: orice impietate, necredinţă, slavă deşartă, erezie
şi greşeală, veche sau nouă, care este potrivnică credinţei
ortodoxe şi tradiţiilor Apostolice şi patristice. Nu accept nici un
fel de inovaţie sau învăţătură omenească străină, potrivnică
învăţăturii şi credinţei ortodoxe sănătoase şi sfintelor tradiţii
despre care Sinodul VII Ecumenic declară: «Toate inovaţiile
sau adăugirile făcute pe lângă învăţătura formulată de
pururea pomeniţii Părinţi ai Bisericii, să fie anatema!»”
47
Despre Anatemele
Sfintelor Sinoade Ecumenice
„Dacă cineva se leapădă de întreaga
Predanie Bisericească, scrisă sau
nescrisă, să fie anatema”.
Sinodul al VII lea Ecumenic
Trăim o vreme în care cuvântul „anatema” a fost
aproape exclus din limbajul teologic, o vreme în care dintr-o
deschidere ecumenică îndoielnică acest cuvânt nu mai este
pomenit. Dar oricine citeşte Hotărârile dogmatice şi
canoanele Sfintelor Sinoade sau scrierilor Sfinţilor Părinţi
găseşte că singurul cuvânt pronunţat cu privire la eretici
este acesta.
Primul Canon al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic
spune limpede: „Să fie dată anatemei orice erezie...”. 12
Prin acest canon sunt osândite toate ereziile trecute
şi viitoare, şi nici o erezie nu va putea fi apărată sub
pretextul lipsei unei condamnări speciale din partea
Bisericii. Orice învăţătură care intră în contradicţie cu
învăţătura Bisericii este erezie, şi nici un artificiu logic nu o
poate acoperi, nu o poate scăpa de acest verdict bine
meritat. Este adevărat că ar fi de dorit ca şi în zilele noastre
fiecare erezie să fie condamnată de Biserică cu aceeaşi precizie
12 Toate Canoanele Sinoadelor Ecumenice şi locale incluse în această
lucrare sunt luate din cartea Arhidiaconului prof. dr. Ioan N. Floca –
“Canoanele Bisericii Ortodoxe”.
48
cu care au fost atacate ereziile primelor secole. Dar, chiar dacă
din motive mai mult sau mai puţin întemeiate astfel de anateme
nu se prea rostesc astăzi, glasul puternic al Sfinţilor Părinţi
nu îl poate sugruma nimeni. (N.n.13 Nici elitiştii, nici neognosticii,
nici sofiştii, nici „evlavioşii culţi”, nici dilemiştii, nici
teziştii de toate culorile, nici „timizii simpatizanţi ai
apocatastazei”, nici pseudo-teologii, nici aşa-zişii „vulturi
brâncoveneşti”, care vorbesc despre Domnul Hristos, fără a-l
cunoaşte pe Mântuitorul Hristos, indiferent cine sunt sau sar
crede că sunt, rătăcindu-i pe cei slabi de înger, şovăielnici
sau la început de drum lăuntric şi duhovnicesc!). Iar aceştia au
dat anateme ori de câte ori dreapta-credinţă a fost atacată
de către eretici.
Pentru a rămâne în duhul Sfinţilor Părinţi, fiecare dintre
arhiereii Bisericii Ortodoxe au spus, pentru a fi hirotoniţi
episcopi, o mărturisire de credinţă: „Mărturisesc că voi păstra
şi voi urma cu sfinţenie, până la suflarea mea cea mai de pe
urmă, toate canoanele celor şapte Sinoade Ecumenice şi ale
celor locale şi învăţăturile de Dumnezeu purtătorilor
Părinţi şi tradiţiile Sfintei Biserici ortodoxe...”. Dar înainte
de a mărturisi acestea, ei au repetat: „Tuturor ereticilor
anatema ! Tuturor ereticilor anatema !”. Nimeni nu poate fi
hirotonit episcop până nu îşi însuşeşte conştiinţa apologetică a
Părinţilor, până nu mărturiseşte dreapta-credinţă şi până nu îi
anatemizează pe eretici. Aşa cum „Crezul” este repetat la
fiecare slujbă a Bisericii (orice rugăciune făcută de cei care nu
mărturisesc „Crezul” fiind îndoielnică), tot aşa la fiecare
hirotonie a unui arhiereu se repetă anatemele asupra ereticilor.
De altfel, nici un eretic care nu se pocăieşte de rătăcirea
sa nu se poate împărtăşi din bogăţia spirituală a Bisericii. După
cum arată „Moliftelnicul”, la începutul fiecărei spovedanii,
înainte de a-l întreba despre păcatele săvârşite, preotul trebuie
13 Colaţionare Teognost - redacţia revistei Icoana din adânc.
49
să îl întrebe pe cel care vine la el pentru întâia oară
următoarele:
«Mai întâi de toate spune-mi, fiule, crezi cu adevărat
în Sfânta şi de-viaţă-făcătoare Treime? Crezi că
soborniceasca şi apostoleasca Biserică este sădită şi crescută
în Răsărit şi de la Răsărit s-a întins peste toată lumea, şi că
de atunci stă neschimbată şi neclintită? Sau te îndoieşti de
vreo oarecare poruncă sau învăţătură?»
Şi de va crede drept şi fără îndoială şi de va şti carte, să
zică Simbolul Credinţei până la sfârşit. Iar neştiind carte, să-l
înveţi să zică acestea: „Cred într-una sfântă, sobornicească şi
apostolească Biserică a Răsăritului, care stă din început în
toate dogmele ei neclintită şi neschimbată”
Cel care nu vrea să primească învăţătura Bisericii
nu poate fi spovedit, pentru că de bună voie stă departe de
adevăr. Şi aşa cade sub osânda anatemei Sfinţilor Părinţi.
Ortodoxia nu are cum să renunţe la acest cuvânt,
„anatema”, care îi este propriu, aşa cum nici păstorul nu va
renunţa niciodată la câinii care păzesc turma. Trebuie făcută o
precizare: se reproşează Bisericii că a folosit prea des acest
cuvânt dur şi că astfel s-a îndepărtat de Duhul lui Hristos.
Adevărul este că dacă nu ar fi apărut ereticii Biserica nu ar fi
folosit acest cuvânt. Deci vina este a celor care s-au
îndepărtat de adevărul de credinţă. Biserica nu i-a pedepsit
când i-a anatemizat, ci doar i-a ajutat să îşi conştientizeze
starea de rătăcire.
Să presupunem că un om are lepră. Ce este mai bine să
facă doctorul, să îi spună că are o răceală trecătoare sau să îi
dea diagnosticul corect ? Dacă nu i-ar spune adevărul şi i-ar da
drumul, atunci leprosul i-ar mai îmbolnăvi şi pe alţii. La fel
este cu ereticii. Dacă Biserica i-ar lăsa „în pace”, atunci ei nu
şi-ar da seama cât de mare este distanţa care îi separă de
50
adevăr. Deci nu Biserica îi molipseşte de „lepră”, ci ea constată
doar că sunt leproşi.
Să nu se uite că Biserica dă anatema cu scop pedagogic,
pentru a arăta ereticilor că merg pe calea întunericului, şi că
pentru a merge pe calea mântuirii trebuie să se lepede de
rătăcire. Erezia strică sufletele, le murdăreşte atât de tare încât
ereticul care moare nepocăit se duce direct în iad. Numai
dogmele dumnezeieşti oferă cadrul potrivit celui ce vrea să
se mântuiască.
Putem spune că dogmele au şi rolul de garduri (hotare
întărite) care separă poporul lui Dumnezeu de restul lumii. Cine
vrea să stea în afara acestor „graniţe” îşi asumă
autodistrugerea, îşi asumă chinurile veşnice. Pentru apărarea
acestor „graniţe” Sfinţii Părinţi s-au luptat până la moarte,
fiecare dintre ei fiind gata să apere cu preţul vieţii adevărul de
credinţă…
51
Danion Vasile
( din volumul „Dărmarea idolilor”
cap. Despre cugetul Bisericii şi şoaptele diavolului )
N.n. Am socotit de cuviinţă, cu creştinească iubire şi
duhovnicească responsabilitate, dar şi cu binecuvântarea bărbaţilor
cu viaţă îmbunătăţită (Părintele Dumitru Stăniloae, Avva Ilie
Cleopa, avva Sofian) că în vremuri de răscruce, încercare şi cernere
duhovnicească, publicarea Hotărârilor dogmatice ale celor şapte
Sfinte Sinoade Ecumenice luate de Sfinţii Părinţi, făcători de minuni
şi purtători de Dumnezeu participanţi, sunt absolut necesare
călăuzirii păstorilor şi păstoriţilor pe calea îngustă şi împărătească
a mântuirii, căci după cuvântul cel luminat de Sus, „dacă nu ar fi
mândrie, nu ar fi nici erezie !”. Toţi cei care se opun acestor
hotărâri dogmatice sau încearcă să modifice cumva cu puterea
minţii lor necurăţite de patimi, sensul lor teologic profound şi
insuflat de Sfântul Duh, se fac împotrivitori lui Dumnezeu, ajungând
ei înşişi în preajma ereziei. Sau chiar în mijlocul ei (a se vedea cazul
celor care împărtăşesc cu mai multe linguriţe sau se opun
hotărârilor sinodale dintr-o lucuferică mândrie a minţii,
autodeclarându-se „sfinţi” într-o iluzorie „teologie a enclavelor”,
dar şi al celor munciţi de „demonii schimbării” cu orice preţ etc.)
Rugăm, cu umilinţă şi cu zdrobire de inimă pe Domnul nostru Iisus
Hristos şi pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea
Fecioara Maria să binecuvânteze modesta noastră lucrare de
trezire, luminare şi întărire a tuturor conştiinţelor ortodoxe.
Dogmele Sfinţilor Părinţi reprezintă adevărate axiome teologice
neschimbate şi neamestecate, neîmpărţite şi nedespărţite, insuflate
de Duhul Sfânt prin vasele cele alese şi de aceea nu mai pot fi
schimbate de nimeni, sub nici un motiv, căci în absenţa sfinţeniei şi
a jertfirii bineplăcute lui Dumnezeu, textele teologice fundamentale
modificate abuziv, artificial sau din viclene raţiuni sau neputinţe
omeneşti reprezintă o hulire a celor sfinte, care să nu fie la nimeni,
să nu fie ! Amin.