mercoledì 3 settembre 2014

Viața Sfântului Cuvios Meletie de la Mănăstirea Stânișoara



Cuviosul Neofit își omora trupul cu tot felul de nevoințe pustnicești, împodobindu-se cu multe virtuți: dragostea nefățarnică către Dumnezeu, bucurie pentru conștiința cea fără de prihană, pace după biruința tuturor patimilor, îndelungă răbdare în ispite și în necazuri și blândețe în neștiința de mânie.
Acest bărbat cu adevărat cinstit și minunat, a cărui faptă bună nu este cu putință a o arăta prin puține cuvinte, a fost cel care i-a atras la același gând cu el pe ceilalți trei sihaștri, care s-au dus să pustnicească pe muntele Stânișoara, urmând nevoința sfinților pustnici Daniil și Misail, care se nevoiau la Sihăstria Turnu.
El s-a nevoit și s-a călit mai cu tărie în obștea Mănăstirii Cozia, acolo unde dorul liniștii cel după Dumnezeu era semănat în această obște pe pământ bun, rodind pe acești șase pustnici. Și a spune dragostea cea mare către Dumnezeu, pe care a arătat-o de la început, cu greutate ne este, întrucât, lepădându-se de lume și depărtându-se cu desăvârșire de cele lumești, și îngerii puteau să se minuneze de aceasta, că defăima cu ușurință lumea aceasta și poftele ei, și se ostenea să înceapă adevăratele nevoințe monahicești. Că atât s-a lepădat de cele lumești, încât nimic pământesc nu se mai vedea într-însul: nici cuvânt, nici obicei, nici câștigare de alte lucruri, ci obiceiul îi era blând, cuvântul lin și smerit, hainele rupte și mai umile decât ale tuturor. El stătea cu frații la masă, însă primea hrana cu atât de mare înfrânare și frică de Dumnezeu, ca și cum ar fi primit împărtășirea cu dumnezeieștile Taine; și gusta câte puțin din mâncare, ca să nu se cunoască postirea lui. Pentru o viață ca aceasta, după o vreme a început a fi cinstit de frați și slăvit de toți. Iar el, nedorind cinstea și slava omenească, s-a hotărât să iasă din mănăstire și să se depărteze de oameni în pustie, pentru că dorea să se împărtășească de dulceața liniștii. Mai ales că era cărunțit de petrecerea anilor în obște și se prinsese a se deprinde bine la războiul cel împotriva vrăjmașului.

Și fiind în același gând și cu alți părinți, având ca model pe pustnicii Daniil și Misail de la Turnu, pe la care adeseori trecea și se sfătuia cu dânșii, mărturisindu-și dorința de a merge la pustie, s-a hotărât împreună cu alți doi, Meletie și Isaia, să se ducă și mai sus în munți spre a petrece acolo tot timpul dând slavă lui Dumnezeu, netulburați. Cuviosul Neofit a fost primul care s-a dus să ceară binecuvântarea starețului și cel dintâi care a urcat pe muntele „Sălbaticul”, așa cum fusese numit din vechime datorită înălțimii, asprimii și sărăciei pe care le avea. Deci Sfântul Cuvios Neofit, având cu sine binecuvântarea Sfinților Daniil și Misail, a urcat pe acest munte, care are mai mulți versanți, și alegându-și unul mai spre apus, cu vedere largă și cuprinzătoare a împrejurimilor, și-a săpat o peșteră și a început a viețui în ea cu cea mai mare asprime. Că în acele locuri apă și izvoare nu prea erau, după cum nici acum nu sunt, iar apa care se strângea în urma ploilor în pârâiașe de la cascadele acestor înălțimi, se pierdea printre pietrele tari, nelăsând nici fiarele pământului să se adape din ele.

Peștera pe care și-o făcuse Cuviosul Neofit era la mare depărtare de lume și de tulburările ei, în deplină singurătate. Multă osteneală a depus el pentru a-și săpa această peșteră, deseori rănindu-se de pietrele tari de stâncă, după cum le este felul la așa înălțime mare. Însă cu nimic nu a cârtit în această trudă căci mereu spunea: „Dacă Domnul meu Iisus Hristos a răbdat pentru mine lovire peste obraz și scuiparea feței Sale, apoi oare nu voi răbda și eu acestea pentru El? Să se lovească de pietre obrazul meu, pentru El, iar în loc de scuipări, lacrimile să curgă pe fața mea! Dacă Stăpânul meu a răbdat cunună de spini și răstignire pe Cruce, se cade ca și eu, Lui să fiu părtaș și următor pătimirilor Sale, ca să mă preamăresc cu El în împărăția Sa”. Osârdia lui era ca necontenit să-și grăiască sieși: „Binecuvintează suflete al meu, pe Domnul, și toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui”. Și diavolii nicidecum nu puteau să-l clintească de la calea sa, mai ales că avea în ajutor mulțimea îngerilor, după cum stă scris: „Tăbărâ-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dânsul, și-i va izbăvi pe ei”. Și își avea ca mângâiere sufletului său numai cugetarea la dumnezeieștile Scripturi, iar spre întărirea nădejdii celei neîndoite în Dumnezeu, lacrimile erau cele mai dese. Însă să se știe că nu ușoară este calea care duce către aceste bunătăți, ci cu multă trezvie, în înalta rugăciune a minții, celei lucrătoare în inimă, și cu multă jertfă se câștigă unele ca acestea. Iar la aceasta nu numai lucrarea cea lăuntrică este de ajuns, fără ca mai înainte să fi omorât trupul cu posturile îndelungate, cu metaniile făcute pe lespede de piatră, cu privegherea și lipsa de somn, cu lipsa apei și cu celelalte osteneli.

Cuviosul Neofit își omora trupul cu tot felul de nevoințe pustnicești întocmai ca un grăunte de grâu ce putrezește în pământ, spre a răsări și pentru a rodi un spic întreg totdeauna petrecerea întru Dumnezeu, cu duhul. Așa a făcut multe roade vrednice de pocăință și s-a împodobit cu multe virtuți pe sine: dragostea nefățarnică către Dumnezeu, bucurie pentru conștiința cea fără de prihană, pace după biruința tuturor patimilor, îndelungă răbdare în ispite și în necazuri și blândețe în neștiința de mânie. Și așa a adus roade bogate de fapte bune, fiindcă a adeverit acel cuvânt al Lucrătorului Ceresc, care zice: „Grăuntele de grâu, căzând pe pământ, de va muri, mult rod va aduce”, și iar: „Cel ce petrece în Mine și Eu într-însul, acela va face rod mult”.

Dar supărările aduse de la diavoli multe erau și cu multe măiestrii învăluite, căci au încercat să-l amăgească cu felurite meșteșuguri, dar nimic n-au izbutit, căci Cuviosul Neofit era plin de dumnezeiasca îndrăgire; nu simțea deloc dorul cel trupesc după cele pământești, ci își înălța ca un fum de tămâie tot dorul său spre veșnicul Dumnezeu. Și precum se calcă pământul cu picioarele, așa călca și el peste puterile întunericului.

La aceste nevoințe, el își avea împreună părtaș pe cuviosul Meletie, care depunea aceeași osârdie întru pustnicie pe muntele Stânișoara, și împreună cercetându-se cu el, coborau Duminica și în Sărbători la sihăstria cuvioșilor Daniil și Misail. Aici participau la Sfânta Liturghie, care se făcea pentru pustnicii din muntele cel înalt al Coziei, și se cuminecau cu Preacinstitele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceea petreceau întru duhovnicești cuvinte și în nețărmurită dragoste, întărindu-se unii pe alții și îndemnându-se a-și săvârși calea cea anevoioasă a pustniciei până la capăt, spre a putea primi cunună din partea lui Dumnezeu. Apoi se despărțeau și se ducea fiecare la peștera sa, unde se îndeletnicea cu neîncetata gândire la Dumnezeu și cu neoprita și netăcuta rugăciune a inimii. Cuviosul Neofit urca iarăși muntele nevoinței sale, având sufletul mângâiat de mâna caldă a lui Dumnezeu și întărit de Trupul și Sângele lui Hristos, Cel ce lucra toată desăvârșirea în mădularele sale. Odată ajuns în peștera sa, cu neobosita trezvie își silea trupul neputincios la dese privegheri, lucrând zi și noapte la zidirea nevăzutei biserici în inima sa, făcându-și inima lăcaș de rugăciune și de slujbe închinate lui Dumnezeu. Iar unii cred că pustnicii n-au avut către cine să-și îndrepte dragostea lor fiind singuri, însă din toate se află că dragostea pustnicilor era îndreptată numai către Dumnezeu, Cel ce îi înflăcăra cu dor spre sfințenie. Acest cuvios Neofit, s-a îmbrăcat cu dragostea ca și cu o haină luminoasă și cu ea a putut sta împotriva uneltirilor vrăjmașului; cu dragostea a înmuiat tăria pietrelor; cu dragostea a îmblânzit gerul iernii; cu dragostea a răcorit arșița soarelui și a preschimbat dogoarea lui; cu dragoste vorbea către furtunile toamnei și toate fiarele muntelui se supuneau lui datorită dragostei de care era cuprins.
După ce a ajuns el la o desăvârșire ca aceasta, s-a învrednicit și de fericita vedere, care i s-a pricinuit lui din lucrarea faptei celei bune, lucru ce i-a adus negreșit harul sfințeniei și darul de a face minuni. Acest har al dumnezeiescului Duh i-a păzit și trupul a rămâne întru nestricăciune și i l-a preschimbat în sfinte moaște, făcătoare de minuni, izgonitoare de duhuri necurate și dătătoare de pace sufletească celor care se închină lor. Că sosind ziua chemării sale la lăcașurile cerești și primind oarecare înștiințare de aceasta, Cuviosul Neofit își aștepta ceasul ieșirii sufletului în rugăciuni fierbinți și în adâncă pace. Cânta și oarecare stihuri din psalmii lui David, bucurându-se și veselindu-se că sufletul său are să se dezlege de trup și să treacă la Domnul. Și s-a întâmplat aceasta cu repeziciune, întru nimic pătimind cu ceva, ci avându-și adormirea sa așa cum le este obiceiul celor drepți și cuvioși care numai pe cele bune le-au lucrat. Mare a fost ziua plecării sale la Domnul, mai mare decât toate zilele vieții sale, pentru că în acea zi sufletul s-a despărțit de pătimirile cele trupești și a mers să se odihnească în lăcașurile cele cerești. Atunci și trupul i s-a odihnit de multele dureri și osteneli. Ochii își luau odihna pentru că n-au dormitat în rugăciunile cele de noapte; picioarele își luau odihna pentru că n-au stat decât drepte în privegherile de toată noaptea. Și nu este lucru mic acesta, ci foarte mare și bineprimit înaintea lui Dumnezeu, că toată pustnicia Cuviosului Neofit a ținut mai bine de douăzeci de ani, încât doar Domnul a fost martor al neistovitei trude de zi cu zi în a răbda petrecerea aspră a pustniciei. Cu toate acestea, Cuviosul și-a dobândit sfințirea vieții și a trupului său, cu acestea și-a făcut cale spre ceruri printre năpădirile diavolilor care neîncetat se luptă să împiedice pe om a-și împlini scopul menirii sale.
După pristăvirea fericită a Cuviosului Neofit, care s-a întâmplat în chip tainic și neștiut de nimeni pământesc, dar știut de tot ceea ce este ceresc, dintre pustnicii aflați pe muntele Stânișoara, dintre cei care mai veneau pe la peștera cuvioșiei sale și îl mai cercetau, unul venind la câtva timp și aflând că s-a mutat din viața aceasta trecătoare, a aflat trupul său, bucurându-se de bună mireasmă și s-a gândit să le ia pe toate și să le ducă la Mănăstirea Cozia, acolo unde Cuviosul începuse drumul nevoințelor sale monahicești și unde se răstignise în chipul Crucii, făgăduind petrecerea îngerească că Și-a făcut după cum a și cugetat. Însă lucrul acesta nu era dorit și de Sfântul Cuvios Neofit. Fapt pentru care în chip minunat a început a se arăta în vis atât monahului cu pricina, cât și starețului, care s-a gândit să-i îngroape sfintele moaște lângă biserica voievodală a Coziei. Mărturia sfințeniei Cuviosului Neofit vine negreșit prin cuvintele Scripturii: „Cel ce crede în Mine, chiar de va și muri, viu va fi”. Egumenul a poruncit atunci monahului să-i ducă înapoi sfintele moaște. Iar cei ce au fost rânduiți cu acel monah să întoarcă sfintele moaște, au și plecat în grabă, urcând istoviți pe muntele Stânișoarei, până la peștera unde petrecuse Sfântul Neofit. Obosiți și încărcați de osteneală, unul dintre monahi, a azvârlit cu nepăsare sfintele moaște ale cuviosului, rostind cu dispreț: „Cu urșii ai trăit, cu urșii să rămâi!” La așa comportare și neevlavie și-a atras cuvenita pedeapsă, căci în clipa aceea i s-a întors fața spre ceafă, rămânând cu grumazul sucit, lucru cu totul nefiresc alcătuirii noastre. Ori că fiind pedeapsă, ori că așa a vrut Dumnezeu să facă cunoscut pe Cuviosul Neofit de toți oamenii, întâmplarea aceasta nu a mai putut fi tăinuită. Toți munții și toate văile cu sate, au auzit de aceasta, că așa de repede străbate locurile o știre, fie ea bună sau rea. Însă aici era de ambele feluri, bună că aflau de sfințenia Cuviosului Neofit, rea că auzeau de nefericirea călugărului. Iar starețul a poruncit atunci să se facă multe rugăciuni către Preabunul Dumnezeu și chemase în ajutor numele sfântului și astfel, călugărul s-a vindecat, și mulți credincioși după aceasta veneau să se închine sfintelor moaște ale Cuviosului și-i cereau ajutorul.

Peștera Sfântului Neofit se făcea loc de pelerinaj al credincioșilor, și fiind deschisă oricând și tuturor, cei mai deosebiți din evlavie, au luat din sfintele moaște, păstrându-le pe la casele lor și pe la paturile de suferință ale bolnavilor. În Mănăstirea Stânișoara a rămas numai capul Sfântului, care acum se află la loc de mare cinste în biserica mănăstirii, așezat într-o preafrumoasă raclă, de argint aurit, cizelată cu scene din petrecerea pe acest pământ a sfântului, printre care și cea a aflării sfintelor sale moaște. De atunci, Cuviosul Neofit multe minuni a săvârșit în rândul credincioșilor, care nu s-au întâmplat a fi consemnate toate, însă noi redăm aici pe cele câte le-am aflat.

O femeie din Maramureș, trecea printr-o grea încercare cu tatăl său. Acesta a avut arsuri pe două treimi din corp în urma unui accident și, imobilizat fiind, i s-a făcut o gaură în șold încât încăpea pumnul întreg în rană. La aceste dureri trupești el și le adăuga și pe cele sufletești, căci mereu cârtea și striga înaintea lui Dumnezeu, refuzând să se spovedească sau să se împărtășească. Această femeie venind la Mănăstirea Stânișoara, și rugându-se cu credință la moaștele Sfântului Cuvios Neofit, nu a cerut minunea vindecării desăvârșite a tatălui său, ci numai să aibă un „sfârșit creștinesc”. Datorită sârguinței de a veni la moaștele sfântului și datorită rugăciunilor și credinței ei, tatăl său a suportat boala, nu a mai cârtit și a adormit întru Domnul în pace, aproape de biserică, spovedit, întărit în credință și în nădejdea învierii.

Un credincios din Vâlcea, bolnav de hernie de disc, auzea adeseori că la peștera Cuviosului Neofit se duceau mulți oameni, se rugau acolo și se ungeau cu ulei din candela sfântului, vindecându-se de bolile lor. Curios, a întrebat ce rugăciuni rosteau oamenii și a primit îndemnul de a se ruga după putință și după știință. Aceasta și crezând că rugăciunile sunt primite, asa simple cum le făcea, a primit o încredințare lăuntrică de faptul că rugăciunile i-au fost auzite de Sfântul Cuvios Neofit pentru că i-au încetat durerile de la coloană, îmbătrânind fără să le mai aibă.

Sfântul Cuvios Neofit s-a mai arătat și altor călugări spre a-i încredința de sfințenia vieții sale. Odată s-a arătat unui călugăr din Mănăstirea Frăsinei, adeverindu-i că este în rândul sfinților cuvioși, și așa i s-a alcătuit de către acesta și un acatist fiindu-i consemnată petrecerea vieții sale întru adevărată și sinceră căutare după Dumnezeu. Acatistul Sfântului Cuvios Neofit era citit și cunoscut de toți credincioșii care veneau și se închinau la sfintele sale moaște ceea ce ne vădește că evlavia poporului binecredincios s-a întins pe mai multe secole. Asemenea lor și noi să înălțăm alese rugăciuni către acest mare cuvios și pustnic, Sfântul Cuvios Neofit, ca să mijlocească pentru mântuirea sufletelor noastre la Dătătorul milei celei mari, Dumnezeul nostru Cel slăvit în Sfânta Treime. Amin.


Nessun commento:

Posta un commento