Prăznuirea sa se face pe 4 ianuarie.
Nicolae Tzanakakis s-a născut în anul 1890, din părinți țărani evlavioși, în satul
Serikari, în regiunea Chania din insula Creta. Părinții lui au murit pe când era
încă copil, lăsându-l orfan, în grija bunicului său. La vârsta de treisprezece ani
s-a mutat în Chania și a început să lucreze ca ucenic la un bărbier. La scurt
timp după aceea, a început să aibă primele simptome ale maladiei lui Hansen
(lepra). Dat fiind că lepra era o maladie contagioasă ce inspira teamă și oroare,
în acea vreme bolnavii de lepră erau închiși obligatoriu într-o colonie de leproși
din insula Spinaloga. Nicolae a reușit să fugă de acolo în Egipt, unde a lucrat o
vreme la un bărbier din Alexandria. Boala a continuat să avanseze, și la
sugestia unui cleric, care îi povestise despre Lovokomeio, un azil-spital pentru
leproși din insula Chios, Nicolae a fugit din nou, în insula Chios.
La vârsta de 24 de ani, în anul 1914, Nicolae a ajuns la azilul-spital pentru leproși administrat de ieromonahul Antim Vagianos, cunoscut mai târziu ca Sfântul Antim din Chios. În capela Sfântul Lazăr a azilului pentru leproși, unde se găsea o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului Ascultătoarea (Panaghia Ypakoe), Nicolae a aflat o atmosferă spirituală care l-a făcut să își deschidă inima spre credință și l-au făcut să râvnească la o viață de rugăciune. După doi ani, ieromonahul Antim a hotărât că tânărul era gata să primească schima monahală și l-a tuns în monahism, dându-i numele de Nichifor.
Boala lui a avansat (un tratament pentru lepră a fost descoperit abia în 1947), dar Nichifor a stăruit în ascultare, în post și rugăciune. Lucra în grădina azilului. Între el și părintele său duhovnicesc, cuviosul Antim, s-a dezvoltat o strânsă relație de ucenicie duhovnicească. Monahul Nichifor era de nedespărțit de cuviosul Antim, astfel încât mai târziu acesta a reușit să scrie o culegere de texte despre minunile săvârșite de Sfântul Antim pe care le văzuse cu ochii lui. Nichifor se ruga ceasuri în șir, făcea metanii fără număr, dar în același timp nu vorbea despre acestea și nu își deschidea inima nimănui altcuiva decât părintelui său duhovnicesc. A devenit prim-cântăreț al bisericii azilului, dar mai târziu, când, din pricina bolii, și-a pierdut vederea, cele mai multe cântări erau cântate de ceilalți cântăreți de la strană.
În 1957, când azilul-spital a fost închis, Nichifor, dimpreună cu ceilalți pacienți rămași au fost mutați în stațiunea-leprozerie a Sfintei Varvara din Aigaleo, la vest de orașul Atena. În acea vreme, Nichifor avea aproape 67 de ani. Trupul și ochii îi fuseseră profund afectați de boală. În acea vreme, în stațiunea de la Aigaleo trăia un preot pe nume Eumenie, care, vindecat de lepră cu ajutorul noilor tratamente apărute, hotărâse să rămână acolo, alături de ceilalți pacienți. În scurt timp, părintele Eumenie a devenit ucenicul duhovnicesc al monahului Nichifor, căruia Dumnezeu, pentru răbdarea lui în boală, îi dăruise multe haruri duhovnicești.
Mulți credincioși au început să vină la monahul Nichifor ca să îi ceară binecuvântarea. Țintuit la pat, chinuit de dureri și aproape orb, monahul Nichifor avea însă darul de a aduce mângâiere celor ce veneau la el.
Vizitatorilor le spunea adesea: „Copiii mei, vă rugați? Și cum vă rugați? ...să vă rugați cu rugăciunea lui Iisus, cu «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă.» Așa să vă rugați.”
Părintele Nichifor a trecut la Domnul pe 4 ianuarie 1964, la vârsta de 74 ani. Mai târziu, când au fost descoperite sfintele sale moaște, acestea erau binemirositoare.
Pe 1 decembrie 2012, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului a săvârșit proslăvirea Sfântului Nichifor, iar numele acestuia a fost adăugat în calendarul Bisericii Constantinopolului.
Nessun commento:
Posta un commento