Viața Sfântului Cuvios Arsenie cel Mare

Cuviosul Arsenie s-a născut în Roma cea Veche, din părinți creștini și dreptcredincioși. El a fost crescut în învățătura cărții și în frica lui Dumnezeu. Și ajungând bărbat îmbunătățit, s-a arătat prea înțelept, pentru că a trecut desăvârșit toată învățătura retoricii și a filosofiei, cunoscând bine limba grecească și latinească. Apoi defăimând deșertăciunile acestei lumi și lăsând afară înțelepciunea elinească, a intrat în rândul clericilor, spre slujba lui Dumnezeu, căutând înțelepciunea cea duhovnicească, pe care Sfântul Apostol Iacov o lăuda, numind-o curată, pașnică, blândă, bine supusă, plină de milă și bună de roduri. Și a fost hirotonit diacon al bisericii celei mari din Roma, unde trăia în curăție cu întreaga înțelepciune, sâr- guindu-se a fi vrednic locaș al Sfântului Duh, Cel ce sfințește toate.

Într-acea vreme împărățea la Răsărit Teodosie cel Mare; iar la Apus, în Roma cea Veche, Grațian. Teodosie avea doi fii: Arcadie și Onorie, cărora le căuta un învățător pentru ca acela să-i învețe, nu numai înțelepciunea cea omenească, ci și pe cea dumnezeiască; ca să devină ei iscusiți în filosofía cea din afară, elinească, și în înțelepciunea creștinească cea îmbunătățită, care povățuiește spre plăcerea lui Dumnezeu. Și a trimis în toate părțile și țările de sub stăpânirea sa, ca să caute pe unul ca acesta; dar nu putea să-l afle, pentru că, deși aflau trimișii mulți înțelepți, totuși nu erau cu viață plăcută lui Dumnezeu; și iarăși, aflau mulți plăcuți lui Dumnezeu, dar nu erau iscusiți în înțelepciunea cea dinafară.

Deci a fost nevoit împăratul Teodosie să scrie lui Grațian, împăratul Apusului, poftindu-l să caute în stăpânirea sa un bărbat ca acela și să-l trimită la dânsul să-i învețe copiii. Iar împăratul Grațian s-a sfătuit împreună cu Papa Damasus și a zis: „Rușine va fi împărăției noastre dacă nu vom afla la noi un om înțelept și îmbunătățit, precum voiește împăratul Teodosie, care să poată învăța pe fiii săi filosofia și să-i povățuiască în frica lui Dumnezeu, cu cuvântul, cu fapta și cu viața cea plăcută lui Dumnezeu”. Și căutând, n-a aflat în toată Roma mai bun și mai iscu­sit în amândouă înțelepciunile, în cea lumească și în cea duhovni­cească, decât pe diaconul Arsenie, care viețuia după Dumnezeu și pe mulți îi covârșea cu cuvântul și cu lucrul, cu înțelepciunea și cu viața, deși acum nu mai era tânăr. Deci chemându-l, i-a spus cererea împăratului Răsăritului, poruncindu-i să meargă acolo; iar el se lepăda în tot chipul, zicând că el a lăsat de mult înțelepciunea cea lu­mească, după ce a început în rânduiala clericiei a sluji lui Dumnezeu, și a uitat acum scolasticeștile graiuri, neputând nici a-și aduce aminte, și vrea ca în liniște să slujească în rânduiala sa Bisericii și Altarului.

Dar pe cât el se lepăda, pe atât împăratul cu papa îl îndemnau, sfătuindu-l să-i asculte pe ei într-acel lucru atât de trebuință împă­raților creștini și întregii Biserici a lui Dumnezeu, ca să învețe pe copiii împărătești nu numai înțelepciunea cărții, ci și buna credință cea creștinească, ca să nu creadă ei vorbelor păgânești; ci să știe a apăra și a lărgi sfânta credință cea creștinească. Deci Arsenie s-a supus fără să vrea voii împăratului și a papei și a fost trimis de ei cu toată cinstea la Constantinopol, la împăratul Teodosie. Și ajungând acolo, a fost primit de împăratul Teodosie cu dragoste; pentru că, văzându-l și cunoscându-l din chip și din vedere că este omul lui Dumnezeu, plin de înțelepciune și de iubire de Dumnezeu, s-a bucurat de el foarte și a înălțat mulțumire Domnului.

Și aducând împăratul la dânsul pe cei doi fii ai săi, pe Arcadie și pe Onorie, i-a încredințat lui, zicându-i: „Tu mai mult să le fii lor tată decât mine; căci mai mare lucru este să le dai lor bună înțelegere, decât a-i naște pe ei. Deci ți-i încredințez ție și bunei tale înțelegeri înaintea lui Dumnezeu, Care privește spre noi, ca să-i faci pe ei astfel precum doresc să-i am. Pune pe ei chipul bunătății și al înțelepciunii tale, ca un tată duhovnicesc, ca să nu se vatăme cu niciun fel de sminteli din cele tinerești, și pentru aceasta va fi ție nădejde întru Dumnezeu; fără de îndoială de răsplătire veșnică. O, cinstite Arsenie, dacă îi vei crește pe dânșii fără de prihană, păzindu-i în bună învățătură, atunci eu m-aș bucura și aș mulțumi lui Dumnezeu, îți grăiesc acestea și-ți poruncesc înaintea lor, ca singuri să audă și să ia aminte. Să nu cauți la aceea, că sunt fii de împărat, ci în tot chipul să-i supui pe ei la frica învățăturii tale, pentru că voiesc ca să se supună ție întru toate, ca unui adevărat părinte și învățător al lor, și să te asculte ca niște fii și ucenici”.

Astfel împăratul încredințând lui Arsenie pe fiii săi, a poruncit ca școala lor să fie aproape de palatul său, ca să-i fie cu putință a merge singur adeseori la ei, să vadă și să știe de învățătura și de viața fiilor săi. Iar pe fericitul Arsenie l-a cinstit, dându-i loc între senatorii săi, și a poruncit să-l cheme pe el tată, nu numai al fiilor împărătești, ci și al lui.

Deci Arsenie se numea tată al împăratului și al fiilor lui. Se scrie și aceasta în Pateric, că fericitul Arsenie a primit pe amândoi fiii împărătești, Arcadie și Onorie, din scăldătoarea Sfântului Botez, adică le-a fost naș, pentru că s-au botezat nu în pruncie, ci după ce au ajuns în vârstă desăvârșită.

Și primind Arsenie spre povățuire pe fiii împăratului, avea mare grijă de ei, învățându-i cărțile grecești și latinești și spunându-le lor toată înțelepciunea spre folos din dumnezeiasca Scriptură, îi povățuia la obiceiuri bune, la calea cea dreaptă și plăcută lui Dumnezeu. Dar, mai ales, îi învăța pe ei în ce fel să fie, când va binevoi Dumnezeu să le dea lor împărăția pământească, pentru ca ei să nu se împodobească numai cu coroana împărătească, ci mai mult cu faptele cele bune și milostive, cu dreapta credință și cu cucernicia cea creștinească. Pentru că împărăția au avut-o și oamenii răi și păgâni, precum au fost mai înainte împărații cei păgâni; iar a fi cu faptele bune, acesta este lucrul firesc al împăraților creștini, care sunt datori a plăcea și a fi iubiți lui Dumnezeu și poporului, încât să rămână pomenirea lor după ei, fericindu-se în neamuri.

O învățătură ca aceasta le dădea lor preaînțeleptul Arsenie și-i cinstea pe ei ca pe niște fii împărătești, îi punea pe două scaune și el singur îi învăța, stând înaintea lor. Și s-a întâmplat într-o vreme de a mers la ei împăratul fără de veste și, văzând pe fii săi șezând pe sca­une, iar pe Arsenie stând înaintea lor, s-a mâhnit foarte și a zis către Arsenie: „Oare așa ți-am poruncit? Au nu ți-am zis ca să-i ții pe ei ca pe niște ucenici ascultători și fii ai tăi; iar nu ca pe niște feciori de împărat?”. Fericitul Arsenie a răspuns cu smerenie, zicând: „Împăra­te, fiecărui lucru i se cuvine fapta cuviincioasă, tinerețile au trebuință de învățătură, iar cinstea împărătească avem datoria a o împlini”.

De aceste cuvinte împăratul mâhnindu-se mai mult, i-a zis: „Au doară tu îi pui pe ei împărați?”. Aceasta zicând-o, a luat de la fii semnele cele împărătești și a pus pe Arsenie, chiar și nevoind el, pe scaun; iar fiilor le-a poruncit ca să stea înaintea lui, zicând: „De vor învăța a se teme de Dumnezeu, a păzi poruncile Lui și a-i plăcea Lui cu dreptate și cu blândețe, Împăratul Cel ceresc este puternic, ca să le dea împărăție pe pământ, de vor fi vrednici pentru aceea. Iar de vor fi răi și nevrednici, apoi mai bine le va fi lor să petreacă fără împărăție, decât să împărățească cu nebunie. Și mă rog lui Dumnezeu ca mai bine din copilăria lor să piară cu moarte de pe pământ, decât să fie răi și să crească spre vătămarea sufletelor lor și a altora”. Astfel învățându-i împăratul, s-a dus; iar Arsenie lăuda pentru aceea în mintea sa pe împăratul și de atunci făcea după porunca lui, pentru că el șezând, învăța pe fiii împărătești care îi stăteau înainte. Și petrecând el în mare cinste și slavă, se mâhnea foarte, întristându-se cu duhul, pentru că lui îi era urâtă slava, bogăția și gâlceava acestei lumi și avea mare dorință ca în liniște, în sărăcie și în smerenie monahicească să slujească lui Dumnezeu, rugându-se Lui cu dinadinsul, ca să-i arate lui o cale lesnicioasă spre a scăpa de viața cea din palatul împărătesc, spre câștigarea petrecerii celei osebite și pustnicești.

Iar într-una din zile a aflat pe Arcadie căzut într-o sminteală copilărească. Deci, mâniindu-se pe el, l-a bătut tare cu niște vergi și l-a rănit atâta, încât să pomenească bătaia aceea până la moarte; pentru că rămăseseră pe trup semnele acelea. Aceasta s-a făcut din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca prin acea pricină să scoată pe Arsenie din lume și să-l ducă la viața pustnicească cea dorită de el, deoarece Arcadie a prins răutate mare în inima sa asupra învăță­torului său pentru bătaia aceea și, venind în vârsta cea desăvârșită, se gândea cum l-ar ucide pe el. Și și-a descoperit gândul său unui credincios spătar de-al său și îl ruga să ucidă în taină pe Arsenie cu orice chip. Iar spătarul, temându-se de Dumnezeu și de împăratul Teodosie și nevoind să facă un lucru rău ca acela, încă și pe Arsenie iubindu-l și cinstindu-l pentru multa lui faptă bună, i-a spus în taină gândul cel rău al lui Arcadie și l-a sfătuit ca, precum știe, să-și păzească viața. Deci Arsenie, fiind cuprins de mâhnire și de frică, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-i îndrepte calea lui spre mântuire. Și pe când se ruga, a auzit noaptea un glas de sus, zicându-i: „Arsenie, fugi de oameni și te vei mântui”. Auzind aceasta Arsenie, îndată s-a îmbrăcat cu haine proaste și a ieșit din palatul împărătesc, neștiind nimeni. Deci, mergând la limanul mării, a găsit, după rânduiala lui Dumnezeu, o corabie mergând spre Alexandria și, urcându-se într-însa, a plecat lăsându-se în voia lui Dumnezeu.

Sosind în Alexandria, s-a dus îndată la schitul pustiei, unde, mergând la biserică, a rugat preoții să-l facă monah și să-l povățuiască la calea mântuirii. Iar ei văzându-l după față, după vedere și din vorbă că este bărbat cinstit, l-au întrebat cine este și de unde vine. Iar el le-a răspuns: „Sunt un om străin și sărac!”. Deci, sfătuindu-se preoții între ei cine ar fi putut să ia pe acela lângă sine și să-l povățuiască la nevoința vieții monahicești, l-au dus la avva Ioan Colov și i-au spus despre bărbatul care venise la călugărie. Iar bătrânul, făcând rugăciune, a zis: „Voia Domnului să fie!”.

Și le-au pus masa, căci era ceasul al zecelea din zi și, șezând preoții să mănânce cu bătrânul, au lăsat pe Arsenie stând, pentru că nimeni nu i-a zis să șadă la masă. Și mâncând aceia, el stătea înaintea lor privind în jos, părându-i-se că stă înaintea lui Dumnezeu și a sfinților îngeri. Deci bătrânul, luând dinaintea sa o bucată de pâine, a aruncat-o înaintea lui, zicându-i: „De voiești, mănâncă!”. Iar bătrânul a făcut aceasta, ispitind smerenia lui și vrând să știe dacă cu adevărat a venit să se lepede de sine. Iar Arsenie a gândit în sine, zicând: „Acest bătrân este îngerul lui Dumnezeu mai înainte-văzător și, cunoscându-mă că sunt mai rău decât un câine, mi-a aruncat această pâine ca unui câine; deci mi se cade ca să mănânc ca un câine, hrana ce mi s-a dat”. Deci, plecându-se jos, a mers pe pământ pe mâini și pe picioare, ca un dobitoc cu patru picioare și luând cu gura acea bucată de pâine, a mers într-un colț al chiliei și, stând acolo pe pământ, a mâncat-o. Iar Cuviosul Ioan Colov, văzând atâta smerenie a lui, a zis către preoți: „Acesta va fi monah iscusit!”. Și a iubit pe Arsenie foarte mult pentru smerenia lui și îndată l-a îmbrăcat în schima monahală, povățuindu-l la nevoința cea duhovnicească. Apoi, după puțină vreme, i-a dat o chilie aproape de sine, poruncindu-i lui să petreacă deosebi, ca un monah desăvârșit.

După plecarea lui Arsenie din palatul împărătesc, s-a făcut de împăratul Teodosie multă cercetare pentru el. Pentru că împăratul s-a mâhnit foarte mult pentru el și a trimis prin toate părțile ca să-l caute, dar n-a putut să-l afle, acoperind Dumnezeu pe robul Său, până la vremea arătării lui spre folosul multora.

Iar Arsenie, trăind în chilia pe care i-o dăduse bătrânul, plăcea lui Dumnezeu cu postirea, cu ostenelile și cu toată fapta bună, și degrabă a întrecut pe mulți părinți prin pustniceștile sale nevoințe, rugându-se lui Dumnezeu și zicând: „Doamne, povățuiește-mă pe mine, cum să mă mântuiesc!”. Atunci iarăși s-a auzit un glas grăind către dânsul: „Arsenie, fugi de oameni și petrece în liniște; căci, aceasta este rădăcina nepăcătuirii!”. Deci, sculându-se, s-a dus mai departe în pustie pentru liniștea sa și, făcându-și o chilie mică, locuia singur într-însa, sârguindu-se în tot chipul să păzească tăcerea. Pentru aceasta, totdeauna se dădea de o parte de la tot felul de vorbe, înălțându-și mintea sa la cele cerești. Adică, cu trupul era pe pământ, iar cu duhul se împărtășea cu puterile cele de sus, venind la biserică numai Duminicile și în zilele de praznic, de unde, după săvârșirea slujbei bisericești, îndată se întorcea în liniște la chilia sa cea pustnicească, nevorbind cu nimeni nimic, decât numai atunci când îl întreba cineva de vreun lucru foarte de trebuință, atunci răspundea cu cuvinte scurte și alerga la liniștea sa. Și era viața lui de minune tuturor părinților celor din schit.

Odată l-a întrebat avva Marcu, zicând: „Părinte, pentru ce fugi de noi?”. Arsenie i-a răspuns: „Dumnezeu știe că vă iubesc pe voi, dar nu pot să fiu și cu Dumnezeu și cu oamenii; căci puterile cele de sus mii de mii și milioane de milioane se află în ceruri și toți au o voie și cu un gând slăvesc pe Dumnezeu; iar voile omenești sunt multe pe pământ și gândurile de multe feluri; pentru că fiecare își are voia și gândul său. Deci nu pot să las pe Dumnezeu și să viețuiesc cu oamenii!”. Astfel, fericitul Arsenie, unindu-se cu Dumnezeu, se depărta de oameni și dorea ca să nu fie văzut și știut de nimeni. Dar făclia nu putea să stea mult ascunsă sub obroc; căci, străbătând pretutindeni vestea despre viața lui cea îmbunătățită, s-a făcut înștiințare și în Constantinopol despre el.

Pentru că după moartea dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Mare, împărățind Arcadie, fiul lui, a luat înștiințare despre Cu­viosul Arsenie, unde esțe și cum viețuiește; deci i-a scris, cerându-și iertare cu smerenie pentru păcatul său cel din tinerețe; stăruind de el ca să se roage lui Dumnezeu pentru el și pentru fratele său, Onorie, care luase împărăția Apusului, să le îndrepteze Domnul bine împărățiile lor. Și încă îi mai scria, dăruindu-i lui tot birul împărătesc care se lua din Egipt, pentru ca el să-l împartă, precum va voi, bisericilor și mănăstirilor și tuturor celor ce au trebuință. Dar Cuviosul Arsenie n-a voit să-i scrie, ci prin cuvinte a răspuns trimisului, zicându-i: „Spune celor ce te-au trimis, că așa grăiește smeritul Arsenie: Dumnezeu să vă ierte pe voi, fiilor, și împărățiile voastre să le îndrepteze după bunăvoia Sa și pe voi să vă povățuiască ca să faceți voia Lui. Iar ceea ce ați scris pentru bir, de aceasta nu are trebuință Arsenie, pentru că el este mort pentru lume și să nu-l socotească nimeni că este între cei vii”. Cu un răspuns ca acesta a eliberat cuviosul pe trimisul împăratului, iar el s-a sălășluit în pustie, în chilia sa osebită, trăind în tăcere și vorbind cu Dumnezeu neîncetat prin rugăciune; iar uneori povățuind și pe alții la viața cea liniștită.

Odinioară mergând el într-un loc, care avea o mulțime de trestie, a aflat acolo pe niște frați șezând; iar trestia, clătinându-se de vânt, făcea zgomot mare. Și a întrebat pe frați, zicând: „De unde vine acest zgomot?”. Aceia i-au răspuns: „Trestia sună de vânt, părinte”. Cuviosul le-a zis: „Apoi pentru ce ședeți voi aici, ascultând zgomotul trestiilor? Dacă cineva iubește cu adevărat tăcerea, apoi nu poate suferi nici glasul cel de pasăre; căci și din acela se tulbură pacea inimii, cu atât mai mult de un zgomot ca acesta de trestie”.

Într-una din zile a venit la dânsul pentru cercetare Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, împreună cu oarecare boieri, și voiau să audă de la el cuvânt de folos. Iar starețul, tăcând puțin, a zis către dânșii: „De vă voi spune un cuvânt, oare îl veți păzi pe el și oare veți face ceea ce voi zice eu?”. Iar ei s-au făgăduit ca să facă ceea ce le va porunci. Și le-a zis starețul: „Oriunde veți auzi de Arsenie, să nu veniți acolo”. Iar ei minunându-se de cuvântul lui, s-au folosit și s-au dus.

Iarăși a voit arhiepiscopul odată să vadă pe Cuviosul Arsenie și a trimis la el, întrebându-l dacă îi va deschide lui chilia când va veni. Iar starețul a răspuns prin trimis: „De vei veni, îți voi deschide; iar de-ți voi deschide ție, apoi voi deschide tuturor. De aceea nu voi mai ședea aici”. Și auzind arhiepiscopul aceasta, nu s-a dus, temându-se să nu plece starețul din hotarele lor aiurea.

Un frate oarecare străin a mers la chilia Cuviosului Arsenie și a bătut în ușă, vrând să-l vadă. Iar starețul, socotind că a venit ascultătorul cel ce îl slujea, i-a deschis ușa îndată; dar, văzând pe fratele cel străin, a căzut cu fața la pământ, ca să nu-l vadă pe cel ce a venit. Iar fratele se ruga de stareț ca să se scoale de la pământ, iar el nicidecum nu voia, ci răspundea: „Nu mă voi scula, până ce nu te vei duce de aici”. Și rugându-l fratele mult și neluându-i-se în seamă rugăciunea, a plecat.

Un alt frate de departe, mergând la schitul cuviosului, voia să vadă pe Cuviosul Arsenie. Pentru aceasta ruga pe cei bisericești ca să-l ducă la el, zicând: „Voiesc să vorbesc cu avva Arsenie”. Aceia i-au zis: „Odihnește-te, frate, până în ziua Duminicii, și-l vei vedea când va veni la biserică”. Iar fratele le-a răspuns: „Nu voi mânca, nici nu voi bea, până ce nu-l voi vedea”. Atunci ei l-au trimis cu un frate, ca să-l ducă la chilia starețului.

Iar chilia lui Arsenie era departe de biserică ca la 50 de stadii în pustie. Și, mergând la chilie, a bătut în ușă; iar starețul, deschizându-le, i-a primit în chilie, dar ședea, tăcând și căutând în jos. Și au stat și ei tăcuți și nici unul dintr-înșii n-a grăit vreun cuvânt. Deci, șezând ei astfel, a zis fratele cel bisericesc: „Eu mă voi duce înapoi, pentru că am acolo un lucru bisericesc”. Și, sculându-se, voia să se ducă. Iar fratele cel străin, neavând îndrăzneală către stareț și rușinându-se a rămâne, a zis către fratele cel bisericesc: „Voi merge și eu cu tine”. Și, sculându-se, s-a închinat starețului și a plecat, neauzind nici un cuvânt de la dânsul. După aceea l-a rugat pe fratele cel bisericesc să-l ducă la avva Moise, care dintre tâlhari s-a întors la pocăința monahicească, și l-a dus. Iar fericitul Moise i-a primit bucurându-se și i-a odihnit și i-a ospătat; și arătându-le multă dragoste, i-a slobozit. Atunci fratele cel bisericesc a zis către celălalt: „Iată, am văzut pe amândoi: pe avva Arsenie și pe avva Moise. Deci, care ți se pare mai bun?”. Zis-a fratele cel străin: „Cel ce ne-a primit cu dragoste, acela este mai bun”. Auzind aceasta un oarecare din părinți, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, arată-mi lucrul acesta, cum unul fuge de oameni pentru numele Tău, iar altul primește pe toți pentru numele Tău? Deci, care dintre ei este mai desăvârșit și este vrednic de mai mari daruri ale Tale?”. După aceasta, a văzut părintele acela în vedenie două corăbii mari înotând pe un râu, într-una era Cuviosul Arsenie și duhul lui Dumnezeu îi îndrepta corabia cu multă liniște; iar în cealaltă corabie era Cuviosul Moise și îngerii lui Dumnezeu erau cu dânsul, care îi îndreptau corabia și faguri de miere puneau în gura lui Moise.

Această vedenie a spus-o părintele acela la toți părinții iscusiți și, socotind, a zis că mai desăvârșit este Arsenie, cel ce tace, decât Moise, cel ce primește pe străini, pentru că Arsenie petrece cu Însuși Dumnezeu, iar cu Moise petrec îngerii lui Dumnezeu. Așa Cuviosul Arsenie, înstrăinându-se de vederea și de vorbirea omenească, cu mult mai mult se ferea de vederea și de vorbirea femeiască, precum ne va arăta cuvântul ce urmează.

O jupâneasă oarecare, bogată, dreptcredincioasă, înțeleaptă, temătoare de Dumnezeu și cu viața cuviincioasă, auzind de Cuviosul Arsenie, a mers de la Roma în Alexandria, vrând să vadă pe sfântul bătrân. Acolo a primit-o cu mare cinste arhiepiscopul Teofil, ca pe una ce era din casa celor dintâi senatori. Jupâneasa aceea a rugat pe arhiepiscop să înduplece pe stareț să o primească cu dragoste ca pe o străină și să o învrednicească binecuvântării, deoarece se ostenise atât de multă cale pentru el. Deci, arhiepiscopul se sârguia în tot chipul, să-i mijlocească ei acel lucru la stareț, dar n-a putut nicidecum, pentru că se lepăda a o vedea, dar nici nu voia să audă de femeie.

Jupâneasa, luând cunoștință de aceea, a poruncit să-i pună șaua pe calul său, zicând: „Cred Dumnezeului meu că voi vedea pe Arsenie, pentru că n-am venit să văd om, fiindcă și în cetatea noastră sunt mulți oameni, dar vreau să văd proroc. Și de aceea am suferit atâtea osteneli pe mare”. Deci, s-a dus în pustia aceea. Când s-a apropiat jupâneasa de chilia cuviosului s-a întâmplat, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, de era starețul afară din chilie; iar ea, mergând fără de veste, a căzut la picioarele lui. El cu mâhnire a ridicat-o și, căutând spre dânsa cu mânie, i-a zis: „Dacă ai voit să vezi fața mea, vezi-o dar”. Iar ea de rușine n-a putut să caute cu ochii spre fața lui. Deci, starețul a zis către dânsa: „Dacă ai auzit de faptele mele bune, acelea îți erau de trebuință să le socotești și să le urmezi. Dar de ce trebuință îți era a vedea fața mea? Și cum ai îndrăznit să vii atâta cale depărtată? Nu știi oare că ești femeie și nu ți se cade să ieși afară din casă? Pentru aceea ai venit aici ca, după ce te vei întoarce la Roma, să începi a te lăuda către celelalte femei, zicând: „Am văzut pe Arsenie, și astfel vei face mare cale femeilor, care vor vrea să vină la mine?”.

Iar ea a răspuns: „Dacă Domnul îmi va da mie să mă întorc, nu voi lăsa pe nimeni să vină aici, ca să nu te supere pe sfinția ta; iar eu mă rog ca tu să te rogi lui Dumnezeu pentru mine acum și să mă pomenești întotdeauna în sfintele tale rugăciuni”. Răspuns-a starețul: „Mă rog lui Dumnezeu ca să-ți șteargă pomenirea ta de la inima mea”. Iar ea auzind aceasta, a plecat tulburată și, mergând în cetatea Alexandria, s-a îmbolnăvit de necaz. Iar arhiepiscopul, înștiințându-se că s-a îmbolnăvit jupâneasa, a mers la dânsa pentru a o cerceta și a o întreba de pricina bolii. Iar ea i-a zis: „Mai bine mi-ar fi fost mie de n-aș fi venit aici, pentru că am rugat pe starețul Arsenie să mă pomenească în rugăciunile sale, iar el mi-a zis: «Mă voi ruga lui Dumnezeu ca să-ți șteargă pomenirea ta de la inima mea!». Și iată eu pentru aceea mor de necaz”. Și a grăit arhiepiscopul către dânsa: „Nu te mâhni de aceasta, o, fiică, că nu fără de pricină a zis aceasta sfântul stareț, pentru că tu ești femeie, iar prin femei diavolul face multe ispite sfinților bărbați. Deci, starețul a zis acele cuvinte, cu dinadinsul păzindu-se de ispitele vrăjmașilor; iar pentru sufletul tău se roagă și se va ruga totdeauna”. Deci, jupâneasa, mângâindu-se cu acele cuvinte, s-a însănătoșit și s-a dus cu bucurie întru ale sale.

Iar Cuviosul Arsenie petrecând în liniștea sa, cu tot gândul se adâncea în rugăciuni către Dumnezeu și se aprindea cu dragoste de serafim către El, încât cu totul era încălzit de fierbințeala gândirii de Dumnezeu. Odinioară un frate de la schit, mergând la chilia lui pentru o trebuință oarecare, s-a uitat pe o fereastră și a văzut pe starețul stând la rugăciune cu totul învăpăiat ca focul, și s-a spăimântat. Și era vrednic fratele de vedenia aceea căci, stând puțin, a bătut în ușă, și, ieșind starețul și văzând pe fratele înspăimântat, l-a întrebat: „De mult stai aici? N-ai văzut ceva?”. Iar fratele a zis: „N-am văzut nimic”. Iar el, vorbind cu dânsul pentru ce îi era trebuință, l-a eliberat.

Se mai spune de acest cuvios și aceasta. Pe când era el în palatul împărătesc, nimeni din boieri nu purta mai bune haine decât el; iar după ce s-a lepădat de lume, nimeni din monahi nu purta haine mai proaste decât dânsul. Însă a păstrat încă oarecare puțină rămășiță din obiceiul cel lumesc; pentru că uneori punea picior peste picior când ședea și-l vedeau astfel frații, dar nu îndrăzneau să-l îndrepteze pe el, de vreme ce era foarte cinstit de toți. Deci, unul dintre dânșii, avva Pimen, a zis către ceilalți: „Să mergem la avva Arsenie și eu voi ședea înaintea lui astfel, după cum s-a obișnuit el a ședea; iar voi să mă certați pe mine, ca și cum nu aș ședea bine, că atunci eu voi începe a-mi cere iertare și starețul se va îndrepta din aceea”. Deci au mers și au făcut așa. Iar Cuviosul Arsenie, cunoscând că nu se cade ca să șadă monahul astfel, de atunci s-a îndreptat.

Și era atât de smerit, încât căuta învățătură de folos și de la cei simpli; pentru că, odată, vorbind cu un bătrân egiptean, cerea să-l povățuiască pe el, cum ar fi putut să gonească de la sine gândurile cele neplăcute lui Dumnezeu. Văzând aceea alt frate, i-a zis lui mai pe urmă: „Pentru ce, părinte, fiind atât de iscusit în Scriptură, știind bine limba grecească și latinească, întrebi pe un om simplu pentru îndreptarea gândurilor tale?”. Răspuns-a cuviosul: „Învățătura cea grecească și cea latinească o știu, iar alfabetul pe care acel simplu îl știe, încă nu am putut a-l învăța!”. Aceasta o zicea sfântul, adeverind că smerenia este începătură a tuturor faptelor bune, precum și alfabetul este începătura cărților. Și, chiar dacă ar ști cineva toată înțelepciunea lumească, dar de nu va avea smerită cugetare adevărată, acela nu va putea să afle mântuitoarea cale către Dumnezeu.

Cuviosul mai avea pe lângă smerenia sa și umilință mare, pentru că în toată vremea vieții sale, șezând și lucrând lucrul mâini­lor, ținea un șervet în sân, cu care ștergea lacrimile cele ce curgeau din ochii lui, fiindcă plângea întotdeauna. Și petrecea lucrând toată ziua și rugându-se toată noaptea. Puțin somn primea câteodată, iar când avea nevoie să doarmă, zicea către somn: „Vino aici, robule cel rău, dar să nu zăbovești la mine!”. Astfel șezând, dormita puțin, apoi degrabă scuturând somnul de la ochi, se scula, se ruga și zicea către ucenici: „Monahului îi este destul să doarmă un ceas!”. Iar când venea ziua Duminicii, se scula din seara sâmbetei la rugăciune și, întinzându-și mâinile în sus, lăsa soarele după sine, și astfel ședea până ce soarele răsărea în fața lui.

Lucrarea de mâini a cuviosului bătrân era împletirea de coșnițe și de funii din frunze de finic. El nu schimba apa în care își muia frunza cea de finic până la anul, fără numai turna câte puțină. Și îi ziceau lui unii din frați: „Pentru ce, părinte, nu schimbi apa finicului, oare nu simți că miroase greu în chilia ta?”. Iar sfântul le răspundea lor: „În locul tămâiei și a mirurilor celor binemirositoare, pe care în lume bine le-am mirosit, acum se cade să miros putoarea aceasta, ca în ziua Înfricoșătoarei Judecăți, să mă izbăvească Domnul de putoarea cea nesuferită a iadului”.

Pe acest părinte de multe ori îl supărau diavolii, aducându-i oarecare ispitiri. Deci, odată, fratele care îi slujea, apropiindu-se de chilie, a auzit pe bătrânul, strigând către Dumnezeu: „Nu mă lăsa pe mine, Doamne, că niciun bine n-am făcut înaintea Ta! Ci dă-mi mie după darul Tău, ca măcar de acum să pun început bun!

S-a întâmplat odată că s-a îmbolnăvit Cuviosul Arsenie. Și, mergând clericii, l-au luat și l-au adus aproape de biserică, în bolniță, ca să-i slujească lui. Și l-au așezat pe un pat cu așternut, punând sub capul lui o pernă moale. Deci a mers la dânsul un frate ca să-l cerceteze și, văzând pe cuviosul culcat pe pat cu așternut și pernă moale sub cap, s-a smintit, zicând: „Oare acesta este avva Arsenie? Și oare pe acest fel de pat moale se culcă?”. Și înțelegând aceasta preotul bisericii, a luat deosebi pe fratele acela și l-a întrebat pe el, zicând: „Frate, când ai fost în lume, ce rânduială aveai? Și ce fel ți-a fost viața ta?”. Iar el a zis: „Am fost păstor de dobitoace și mi-am petrecut zilele mele în multe osteneli și griji”.

Iarăși l-a întrebat pe el preotul: „Dar acum cum petreci în chilia ta?”. Iar el a zis: „Viețuiesc întru odihnă, având cele de trebuință și mă odihnesc fără de grijă”. Zis-a lui preotul: „Acesta pe care îl vezi – avva Arsenie –, când era în lume, a fost tată al împăraților și îi stăteau lui înainte o mie de slugi îmbrăcate în haine luminoase și încinse cu brâie de aur și cu gherdane, iar așternutul lui era de mult preț și bogăție la dânsul era fără de număr. Iar tu ai fost unul dintre cei săraci, păscând dobitoacele, și n-ai avut o odihnă ca aceasta în lume, precum ai acum în călugărie. Deci, tu acum te odihnești după ostenelile cele din lume, iar avva Arsenie se ostenește după odihna și îndestularea cea luminoasă și pătimește în sărăcie!”. Deci fratele acela umilindu-se, s-a închinat preotului, cerându-și iertare și zicând: „Cu adevărat, părinte, așa este. Eu am venit de la osteneli la odihnă, iar ava Arsenie a venit de la odihnă la osteneli!”. Și folosindu-se fratele acela, s-a dus.

Într-o vreme a venit năvălirea barbarilor asupra părții aceleia și fugeau părinții prin cetăți și prin locuri apărate, lăsând schitul. Iar cuviosul n-a voit să iasă din pustie la cetăți, zicând: „Dacă Dumnezeu nu mă va păzi pe mine, apoi pentru ce viețuiesc pe pământ?”. Și au pustiit barbarii schitul, iar pe Cuviosul Arsenie nici unul din barbari nu l-au putut afla într-acea pustie, pentru că Dumnezeu acoperea pe robul Său. Apoi, gândind în sine ca să nu fie lăudat de ceilalți părinți și să nu crească întru dânsul oarecare slavă deșartă, a apucat calea aceea pe care au fugit și ceilalți părinți. Și plângea pentru pustiirea schitului, zicând: „Lumea a pierdut Roma, iar monahii au pierdut schitul”. După plecarea barbarilor, iarăși s-au întors părinții la locurile lor și, înnoind pe cele risipite, viețuiau ca mai înainte. Asemenea s-a întors în chilie și Cuviosul Arsenie.

Cuviosului Arsenie i s-a adus din Roma o diată a unui oarecare boier, rudenia lui, care, murind, i-a lăsat multe bogății și averi ca să le împartă precum va voi. Iar starețul luând acea diata, voia să o rupă; dar trimisul a căzut la picioarele lui, zicând: „Rogu-te pe tine, părinte, să nu rupi diata, ca să nu fie căutată de la mine de cei ce m-au trimis”. Atunci cuviosul i-a dat lui diata întreagă, zicând: „Eu mai înainte decât acela am murit, și cum el, nu demult murind, mă face pe mine cu diata aceea moștenitor al averilor sale, fiind eu mort”. Și a întors înapoi pe trimisul acela cu diata.

Cuviosul nu locuia totdeauna în același loc; ci, uneori din pustia schitului se muta la alte locuri mai liniștite, fugind de cei ce veneau și-l supărau. Și petrecea la un loc ce se numea Troghin, mai sus de Babilon, în preajma cetății Memfis, asemenea și în Canopul Alexandriei și prin alte locuri pustii, și iarăși se întorcea la schit, dar nimeni nu putea să ajungă chipul viețuirii lui.

Și șezând el în părțile cele de jos ale Egiptului și neputând să sufere supărările celor ce veneau la dânsul și-i tulburau liniștea, a voit să-și lase chilia și să se ducă aiurea. Deci, neluându-și nimic, a ieșit, zicând către cei doi ucenici ai săi, Alexandru și Zoil: „Tu, Alexandre, să rămâi aici, iar tu, Zoil, să mergi cu mine la râu și să-mi cauți o corabie care merge la Alexandria și pe urmă te vei întoarce la fratele tău, Alexandru”. Deci ucenicii lui s-au tulburat de aceste cuvinte, însă nu îndrăzneau să întrebe pe stareț pentru ce se desparte de dânșii. Și a plecat starețul în părțile Alexandriei, dar a căzut într-o boală mare, în care a zăcut multă vreme. Iar ucenicii lui, Alexandru și Zoii, cei ce rămăseseră în chilie, se întrebau între ei, dacă n-a mâhnit cineva dintre dânșii pe cuviosul stareț cu vreo neascultare. Și neaflând între ei nicio pricină, se mâhneau de plecarea starețului. Iar după ce cuviosul s-a însănătoșit, a zis în sine: „Mă voi duce iarăși la ucenicii mei”. Și, sculându-se, s-a dus.

Și fiind el aproape de râu și din întâmplare mergând oameni mireni pe acea cale, o femeie arabă oarecare s-a atins de cojocul cuviosului; iar starețul, mâhnindu-se, a certat-o că a îndrăznit de s-a atins de haine călugărești, fiind femeie. Și i-a zis lui aceea: „Dacă ești monah, apoi du-te în munte pustiu!”. Și umilindu-se starețul de cuvintele ei, grăia în sine, repetând adeseori cuvintele femeii aceleia: „Dacă ești monah, Arsenie, du-te în munte și sălășluiește-te în pustie”. Și a mers la un loc ce se numea „piatră”, unde petreceau ucenicii lui; și acolo l-au întâmpinat Alexandru și Zoil, care, căzând la picioarele lui, plângeau. Și a plâns și starețul, căzând pe grumajii lor. Și au zis ucenicii către stareț: „Ducerea ta de la noi, părinte, multă mâhnire ne-a făcut nouă, pentru că ne ziceau părinții: «Nu s-ar fi dus de la chilia sa avva Arsenie, dacă ucenicii nu l-ar fi mâhnit pe el prin a lor neascultare și nesupunere»”. Grăit-a starețul către dânșii: „Și eu am înțeles aceasta, fiilor, cum că părinții astfel zic de voi, și pentru aceasta m-am întors la voi, și vor zice acum părinții de mine: Porumbelul cel ce a zburat din corabia lui Noe, neaflându-și odihnă picioarelor sale, iarăși în corabie la Noe s-a întors”. Și s-au mângâ­iat ucenicii și au petrecut toți împreună până la sfârșitul vieții cuviosului.

Șezând Cuviosul Arsenie în chilia sa, i s-a descoperit lui de la Dumnezeu acestea: A auzit un glas, zicând către dânsul: „Ieși din chilie, ca să-ți arăt lucrurile omenești”. Și ieșind starețul, s-a făcut ca într-o uimire și a văzut pe îngerul lui Dumnezeu luându-l de mână și ducându-l la un loc și i-a arătat lui un om arap, tăind lemne și făcând o sarcină mare; iar arapul încerca să ia sarcina aceea pe spate și s-o ducă, dar nu putea, fiindcă era grea. Deci el, în loc ca să ia lemne din sarcină și să o facă mai ușoară, iarăși tăia lemne și adăuga la sarcină și o făcea mai grea decât întâi. Și iarăși, încercând s-o ridice și neputând, mai multe lemne punea și îngreuna sarcina.

Și ducând îngerul Domnului pe fericitul Arsenie de acolo, i-a arătat lui un alt om care, stând la un puț și scoțând apă, o turna într-un vas crăpat și spart. Iar apa curgea din vas și se întorcea înapoi în puț, iar cel ce o scotea, se ostenea în zadar. Iarăși îngerul a arătat starețului altă vedenie: Se vedea o biserică stând deschisă și doi bărbați călări pe cai, ducând o bârnă în curmeziș. Și amândoi voiau să treacă prin ușile bisericii, dar nu puteau, fiindcă lemnul era de-a curmezișul; iar unul cu altul nu se învoia, ca să îndrepteze lemnul în lungimea drumului și să meargă înainte pe ușă. Și voind amândoi să intre deodată, mergeau în curmeziș, și pentru aceea au rămas afară de uși, neputând să intre în biserica cea deschisă.

Deci starețul a întrebat pe îngerul ce-l ducea pe el: „Ce este această vedenie?”. Și i-a tâlcuit lui îngerul astfel: „Acești oameni care au dus bârna, cu chipul sunt bărbați îmbunătățiți, însă mândri, nevoind să se smerească unul altuia. Pentru aceea nu intră întru împărăția cerului, ci rămân afară pentru mândria lor, prin care ei toată fapta lor cea bună o pierd. Iar cel ce scotea apă și o turna în vasul cel spart, înseamnă omul care are fapte bune, însă de păcate nu se părăsește; pentru aceea în deșert se ostenește, de vreme ce cu păcatele își pierde plata sa, pe care avea să o câștige de la Dumnezeu. Iar arapul care tăia lemne și adăuga sarcină la sarcină, închipuie omul, care petrece în multe păcate și, în loc de pocăință, adaugă mai mari fărădelegi peste fărădelegile sale cele mai dinainte”. Această vedenie o spunea Cuviosul Arsenie ucenicilor săi spre folos, ca și cum ar fi fost văzută de un alt stareț, iar nu de el.

Încă și altă înfricoșată descoperire, care se întâmplase altor părinți pentru dumnezeieștile Taine ale lui Hristos, o spunea astfel: „A fost într-un schit un stareț minunat cu viața și slăvit între părinți pentru faptele cele bune ale sale. Acela, din neștiința sa – pentru că era prea simplu și neiscusit în dumnezeiasca Scriptură – se smintea cu necredința pentru Preacuratele Taine, zicând că pâinea pe care o primim din dumnezeiescul Altar și paharul, cu care ne împărtășim, nu este adevăratul Trup și Sânge al lui Hristos, ci numai închipuire a Trupului și a Sângelui Lui. Auzind aceasta doi stareți iscusiți, ziceau între ei că nu cu răutate grăiește starețul acestea despre Sfintele Taine, ci din simplitate și din neștiință; și se sârguiau să-l îndrepteze pe el în aceea. Și s-au dus la dânsul și, vorbind și altele pentru folosul sufletului, au început a zice și aceasta: «Am auzit, părinte, un cuvânt necuviincios despre un frate, că ar fi zis că pâinea pe care o primim și paharul pe care îl bem din Sfântul Altar, nu este Trupul și Sângele lui Hristos, ci numai o închipuire».

Iar starețul a răspuns: «Eu sunt cel ce am zis aceasta». Iar ei l-au rugat, zicând: «Să nu crezi așa, părinte, ci într-acest chip, precum ne-a dat nouă Sfânta Biserică sobornicească. Pentru că noi credem și mărturisim că pâinea este adevărat Trupul lui Hristos și vinul în pahar este adevărat Sângele Lui; iar nu închipuire a Trupului și a Sângelui». Și îi aduceau pentru aceea multe cuvinte din dumnezeiasca Scriptură și de la Sfinții Părinți, dovedind necredința lui, dar el în simplitatea sa zicea: «De nu mă voi încredința cu însuși lucrul, nu voi crede».

Atunci bătrânii i-au zis: «Părinte, să ne rugăm darului Dumnezeu pentru aceasta noi toți aceștia trei, postind o săptămână, ca să-ți descopere ție această Taină; și credem că-ți va descoperi, nevoind să-ți pierzi ostenelile tale de mulți ani». Și a primit starețul cu bucurie cuvântul acesta și s-au închis fiecare în chilia sa, postind și rugându-se toată săptămâna. Și starețul acela zicea în rugăciunea sa cea către Dumnezeu: «Doamne, Tu știi că nu din răutate nu cred, dar cu mintea mea proastă nu pot înțelege și pătrunde taina aceasta. Deci arată-mi mie, după bunătatea Ta, singur adevărul, ca nu mă rătăcesc cu necredința». Asemenea și cei doi stareți rugându-se, ziceau: «Doamne, arată fratelui nostru această taină a Ta, ca să nu rămână în necredință și să nu-și piardă osteneala sa cea îmbunătățită». Iar Dumnezeu a ascultat rugăciunea lor și le-a descoperit această înfricoșată taină astfel: După ce s-a sfârșit săptămâna postirii lor și a rugăciunilor, sosind ziua Duminicii, au intrat toți acei trei stareți în biserică la dumnezeiasca Liturghie și împreună au stat la un loc.

Și li s-au deschis lor ochii, și când s-a pus pâinea pe Sfânta Masă, au văzut un Prunc mic. Și, întinzând mâna preotul ca să frângă pâinea, au văzut pe îngerul Domnului pogorându-se din cer, având în mâini un cuțit, și, junghiind Pruncul, I-a turnat Sângele în pahar. Și când preotul frângea pâinea, îngerul sfărâma Trupul în părticele; iar când frații au mers să se împărtășească cu Sfintele Taine, a mers și părintele care nu credea și, luând în mână carne crudă și sângerată și văzând în pahar sânge, temându-se a strigat, zicând: «Cred, Doamne, că pâinea este Trupul Tău și vinul este Sângele Tău».

Și îndată carnea s-a făcut pâine și sângele vin și s-a împărtășit cu multă frică și cu umilință. Iar părinții i-au zis: «Știe Hristos Dumnezeu că neamul omenesc nu poate să mănânce carne crudă, nici să bea sânge; de aceea își dă Preacuratul Său Trup sub chipul pâinii și Sângele Său cel făcător de viață sub chipul vinului, ca să-l poată primi cei ce se împărtășesc cu credință». Pentru aceasta ei au dat laudă lui Hristos Dumnezeu, că n-a lăsat pe starețul cel îmbunătățit să piară cu necredința”.

Un frate oarecare a întrebat pe avva Arsenie pentru folosul sufletului; iar fericitul i-a zis: „Îngrijește-te în tot chipul ca, cele făcute înăuntru în mintea ta, să fie plăcute lui Dumnezeu și cu înlesnire vei birui păcatele cele dinafară”. Aceasta o zicea sfântul, arătând că toate patimile păcatelor se nasc din voința minții și din gândurile cele spurcate ale ei, care, primindu-se în inimă, se țin cu îndulcire; iar cel ce-și îndreptează mintea sa către Dumnezeu și izgonește îndată gândurile cele spurcate, își taie patimile și biruiește poftele păcatelor. Starețul a mai zis: „De vom căuta pe Dumnezeu cu adevărat, El singur va veni la noi și-L vom vedea; și dacă îl vom ține pe El la noi prin viață curată, va petrece împreună cu noi”.

Alt stareț a întrebat pe avva Arsenie: „Părinte, ce voi face? Căci mie îmi zic gândurile: «Ești bătrân și nu poți să postești, nici să te ostenești din pricina bătrâneții. Deci du-te de cercetează bolnavii, pentru că acesta este semnul dragostei»”. Iar cuviosul, înțelegând că gândul acesta este din meșteșugire diavolească, a zis acelui stareț: „Mănâncă, bea, dormi, nu lucra, decât numai să nu ieși din chilia ta”. Acestea le zicea sfântul, pentru că știa că monahul, ieșind din chilie și apropiindu-se de locașurile mirenești, îl încurcă vrăjmașul cu multe curse, spre sminteală și cădere. Deci, nu se cuvine aceluia ce a murit pentru lume, să iasă afară din chilia și din mănăstirea sa, fără de pricină, precum cel mort nu iese afară din mormântul său. Iar monahul care umblă afară din mănăstire, după voia sa, este cu adevărat mort, pentru că a murit cu sufletul.

Sfântul iarăși zicea: „Sunt mulți care se sârguiesc a-și păzi curăția trupească, de aceea își omoară trupul lor cu postiri, cu privegheri și cu multe osteneli. Dar sunt puțini cei ce-și păzesc sufletul de spurcăciunea păcatului slavei deșarte, de iubirea de cinste, de iubirea de argint, de zavistie, de ura de frați, de mânie, de pomenirea de rău, de osândire și de mândrie. Unii ca aceștia, pe dinafară sunt curați cu trupul, iar cu sufletul sunt foarte spurcați. Și sunt asemenea cu mormintele cele văruite, care pe dinăuntru sunt pline cu oase împuțite. Fericit este cel ce se sârguiește, ca precum trupul, așa și sufletul să îl păzească curat de toată spurcăciunea; pentru că cei curați cu inima, iar nu numai cu trupul, sunt fericiți, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.

Un frate a zis cuviosului: „Părinte sfinte, am învățat cuvinte din cărți și din psalmi și mă sârguiesc să le citesc cu osârdie. Dar citindu-le pe acelea, nu am umilință, fiindcă nu înțeleg puterea dumnezeieștii Scripturi, și de aceea mă scârbesc foarte”. Răspuns-a lui fericitul: „Fiule, se cade ca neîncetat să te deprinzi la citirea cuvintelor Domnului, măcar că nu le înțelegi puterea și nu ai umilință. Pentru că am auzit ceea ce zice avva Pimen și ceilalți Sfinți Părinți, că descântătorii cei ce s-au obișnuit a descânta șerpii, ei nu înțeleg acele cuvinte pe care le grăiesc; iar șerpii, auzind puterea cuvintelor, le cunosc cu simțirea și se îmblânzesc, dându-se în mâinile lor. Așa facem și noi. Măcar că nu înțelegem puterea cuvintelor dumnezeieștii Scripturi, însă, când le avem pe ele neîncetat în gurile noastre, diavolii auzindu-le, se înfricoșează și fug de la noi, nesuferind cuvintele Sfântului Duh, Care a grăit prin robii Săi, proorocii și apostolii”.

Și apropiindu-se vremea mutării lui la Dumnezeu, a zis uceni­cilor săi: „Să nu faceți pentru mine acel fel de pomenire, ca să puneți masă și să chemați frații la mâncare și la băutură. Numai de aceasta să vă îngrijiți, ca să se săvârșească aducerea dumnezeieștilor jertfe, pentru păcătosul meu suflet”. Auzind acestea, ucenicii s-au tulburat și au început a plânge. Iar el le-a zis: „Nu plângeți, fiilor, că încă n-a venit ceasul sfârșitului meu, însă este aproape”. Deci, l-au întrebat ucenicii: „Părinte, cum te vom îngropa?”. Iar el le-a zis: „Nu știți oare să mă legați de picioare cu o funie și să mă aruncați în munte?”.

Iar după ce i s-a apropiat moartea, a început a se teme și a plânge. Și văzându-l ucenicii plângând, l-au întrebat: „Oare și tu te temi de moarte, părinte?”. El a răspuns către dânșii: „Frica aceasta cu adevărat a fost în mine în toate zilele călugăriei mele, din ziua în care am luat asupra mea acest chip”. Și a adormit Cuviosul părinte Arsenie cu somn de cinstită moarte, dându-și sfântul său suflet în mâinile Domnului, Căruia I-a slujit cu osârdie. Și auzind avva Pimen că s-a mutat avva Arsenie, a lăcrimat și a zis: „Fericit ești, avva Arsenie, că ai plâns în toate zilele vieții tale! Pentru aceasta în veci te vei veseli; căci cel ce nu plânge aici de voie, acolo fără de voie va plânge în munci, dar fără nici un folos!”.

Se povestește de Cuviosul Arsenie și că acest cuvânt era la el adeseori, căci zicea către sine: „Arsenie, la ce ai venit aici? N-ai venit la odihaă, ci la osteneli; nu la lenevire, ci la nevoință. Deci nevoiește-te, deci ostenește-te și nu te lenevi”. încă și aceasta o spunea sfântul: „De multe ori m-am căit de cuvântul pe care îl grăiam, iar de tăcere, niciodată!”.

Avva Daniil povestea despre dânsul: „Niciodată nu voia să grăiască vreo întrebare din carte, măcar deși putea, fiindcă știa bine dumnezeiasca Scriptură; însă tăcea, ca să nu se arate înțelept în cărți. Nici nu scria vreo scrisoare la cineva, socotindu-se prost și neștiutor, pentru Hristos. Nici de slujba altarului nu se atingea, măcar că era sfințit pentru aceasta, ci cu monahii cei nesfințiți se apropia la dumnezeieștile Taine; și aceasta o făcea din smerenia sa cea mare. Iar când mergea în biserică la soborniceasca cântare, se punea după un stâlp, ca nici el să nu vadă pe cineva la față, nici fața lui să n-o vadă nimeni”.

Și era vederea lui îngerească, ca și a lui Iacov cel din Legea Veche; cu totul era cărunt, curat la trup și uscat din înfrânarea cea mare; barba o avea mare până la brâu; iar perii de la ochi îi căzuseră din cauza plânsului din toate zilele; era înalt la stat și gârbov de bătrânețe. El a avut un sfârșit fericit, viețuind în călugăreștile osteneli cincizeci și cinci de ani; cu postul și cu rugăciunile plăcând lui Dumnezeu. în schit a petrecut patruzeci de ani la un loc ce se numea Troghin, mai sus de Babilon; în spatele cetății Memfis zece ani, iar trei ani a viețuit în Canopul Alexandriei. întorcându-se iarăși în Troghin a petrecut doi ani și a adormit acolo întru Domnul, având vârsta de o sută de ani și mai bine. El a fost bărbat bun, plin de Duhul Sfânt și de credință. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne învrednicim și noi a câștiga iertare de păcate și viața veșnică de la Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.