Acest fericit dăruit fiind de mic lui Dumnezeu, a devenit vas dumnezeiesc şi primitor al Sfântului Duh. După aceea, luând cu alegerea de Dumnezeu din dumnezeiescul har preoţia şi arhieria, păstorea bine şi cu plăcere dumnezeiasca turmă ce i s-a încredinţat, luând asupra lui grija Bisericii şi luminând poporul cu cuvinte dulci şi îndurătoare.
Deci văzând că se înmulţesc cei ce sprijină înşelarea lui Origen, ca un bun pastor, a ars-o cu foc dumnezeiesc, micşorând toată ceata şi negura cu înţelepciunea cuvintelor sale şi cu Dumnezeiescul har. Iar fulgerul cuvintelor sale şi trâmbiţa cunoştinţei sale au răsunat peste toată lumea; pentru aceea neputând răbda vrăjmaşul îndrăznirea şi împotrivirea marelui acestuia, şi-a întrarmat slugile sale ca să-l omoare. Iar cel ce şi mai înainte de mucenicie era îmbrăcat cu moarte purtătoare de viaţă, tăindu-i-se capul, s-a mutat spre viaţă mai bună, întâi jertfind pe Mielul lui Dumnezeu, apoi fiind jertfit el însuşi, a fost adus lui Hristos Jertfa vie. Drept aceea a fost şi împodobit cu îndoite cununi, şi ca un viteaz ce era ajutor pentru adevăr, luându-şi sfârşitul cu sânge mucenicesc, a adormit în vecie. Acest dumnezeiesc cu adevărat al lui Dumnezeu arhiereu şi mucenic ne-a lăsat scrierile ca rod al iubirii de muncă, pline de toată cunoştinţa şi folosinţa, încă mai vârtos şi de cele viitoare foarte curat a proorocit, de schimbările împăraţilor, şi de pornirile şi războaiele între neamuri, şi de pustiirile şi stingerile de locuri şi de cetăţi, şi despre binecredincioşii, şi ereticii împăraţi, şi pentru sfârşitul lumii, şi despre Antihrist şi de împărăţia lui, şi despre stingerea şi desăvârşita stricăciune a tot trupul omenesc, acestea toate mai înainte le-a spus şi le-a proorocit dumnezeiescul acesta.
Tot în această zi, pomenirea punerii moaştelor şi a îmbrăcăminţii Sfinţilor Apostoli Luca, Andrei şi Toma, a Proorocului Elisei şi a Mucenicului Lazăr, care s-au aşezat în biserica cea mare a Sfinţilor Apostoli.
Tot în această zi, pomenirea a doi Sfinţi sihaştri, care cu pace s-au săvârşit în pustie.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Calist, patriarhul Constantinopolului, care în pace a adormit.
Sfântul Calist I, Patriarhul Constantinopolului, s-a nevoit la început în Muntele Athos sub îndrumarea duhovnicească a Sf. Grigore Sinaitul (prăznuit în 8 august), a cărui viaţă a şi scris-o. În 1350 a fost ales Patriarh al Constantinopolului, rămânînd în funcţie sub împăraţii Ioan Cantacuzino (1341-1355) şi Ioan Paleologul (1341-1376).
În 1354 s-a retras în liniştea mănăstirii pe care a ridicat-o în cinstea Sf. Mamas la Tenedos, iar mai târziu a fost pus din nou în scaunul de patriarh între anii 1355-1363.
Sfântul Patriarh Calist s-a stins din viaţă în anul 1363 în Serbia, unde se afla ca ambasador al Împăratului Ioan Paleologul. Sf. Calist mai este cunoscut şi ca scriitor duhovnicesc, lucrările sale apărînd în Filocalia împreună cu cele ale bunului său prieten Ignatie din Xanthopoulos.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Nicolae Cabasila.
Nascut la Tesalonic în jurul anului 1322, Sfântul Nicolae se tragea, prin tatal sau, din familia Chamaetos ; a adoptat însa mai târziu numele de familie al mamei sale : Cabasila, familie veche si renumita. Înca din tineretea sa a primit învatatura spirituala de la Dorotei Vlates [a fost unul din parintii spirituali cei mai renumiti din Tesalonic si a fondat, cu fratele sau Marc, pe acropola, Manastirea Pantocratorului (1355), care poarta astazi numele lor (Vlatadon), înainte de a fi devenit mitropolit al Tesalonicului (1371-1379)], ucenic apropiat de Sfântul Grigore Palama, si a frecventat cercurile laicilor evlaviosi care practicau Rugaciunea lui Iisus sub îndrumarea Sfântului Isidor Buheiras, viitorul Patriarh (1347-1350);dupã primirea educatiei literare si filozofice de baza de la unchiul sau, Nil Cabasila [teolog renumit pentru tratatele sale împotriva Latinilor, a fost Episcop al Tesalonicului timp de doi ani (1361-1363); numele sau ca laic fiind tot Nicolae, Sfântul nostru a fost confundat uneori cu unchiul sau si a fost considerat drept Arhiepiscop de Tesalonic], a mers sa isi continue studiile la Scoala de Filozofie de la Constantinopol. Îsi însusi acolo o înalta cultura literara iar admiratia pe care o avea pentru Antichitatea clasica îl fãcu sa se plaseze de partea umanistilor, fara sã se îndeparteze cu toate acestea de învatatura Bisericii. În timpul sederii sale în capitala, disputa dintre Sfântul Grigore Palama si Varlaam (cf 14 nov) despre posibilitatea îndumnezeirii omului prin energiile necreate ale Harului, îi trezi atentia asupra scopului ultim al vietii crestine, dar se interesa atunci mai mult de problemele sociale si politice ale epocii sale. Dupa moartea lui Andronic al III lea (1341), Imperiul se gasi sfâsiat de un crunt razboi civil între partizanii lui Ioan al V lea Paleologu si cei ai lui Ioan Cantacuzino, situatie pe care o agrava revolta Zelotilor la Tesalonic împotriva puterii imperiale si a nobililor.
Nicolae, aflându-se pe atunci la Tesalonic, lua initiativa negocierilor între rasculati si Ioan Cantacuzino. In 1345 fu trimis la Bereea ca ambasador pe lânga fiul si reprezentantul lui Cantacuzino, Manuel, si obtinu în favoarea rasculatilor promisiunea unor conditii de predare avantajoase. Dar înca de la întoarcerea sa, Andrei Paleologu se opuse acestui proiect si, stârnind pe Zeloti si populatia din cartierele marginase, luara cu asalt fortareata unde se refugiasera notabilii. Masacre josnice urmara, de la care Nicolae scapa ca prin urechile acului ascunzîndu-se într-o fântâna. Ramase cu toate acestea la Tesalonic pâna in 1347, fara sa fie hartuit, în ciuda simpatiei sale pentru Cantacuzino, si, meditând asupra cauzelor razboiului civil, redacta mai multe tratate împotriva uzurii si inegalitatii sociale.
Când Cantacuzino a urcat pe tron sub numele de Ioan al VI lea, îl aduse pe Nicolae în anturajul sau la Constantinopol, facându-l consilierul sau în toate problemele importante ale Statului. Sub influenta celor doi oameni de încredere ai sai, Nicolae si Dimitrios Kydones, prietenul sau din copilarie, pe care îi numea barbati "ajunsi pe creasta întelepciunii profane, totodata filozofi în actiune si care au ales viata în castitate scutita de dezavantajele casatoriei", suveranul constitui proiectul de retragere la manastirea Manganes ; dar trebui sa renunte la aceasta idee din cauza situatiei politice din Tesalonic.
În timpul întregii aceste perioade, Nicolae se dedica unei intense activitati de scriitor, participând în acelasi timp în mod activ la viata publica. În septembrie 1347 facea parte din suita care îl însotea pe Sfântul Grigore Palama proaspat ales Arhiepiscop al Tesalonicului : dar poporul îsi respinse pastorul iar ei se retrasera la Muntele Athos unde traira în isihie si rugaciune vreme de un an. În 1349 se duse din nou la Tesalonic unde, dupa înabusirea revoltei Zelotilor si împacarea partidelor adverse, se proceda la instalarea pe tron a Sfântului Grigore. În 1351, cu prilejul Sinodului care condamna pe Akindynos si proclama isihasmul ca doctrina oficiala a Bisericii, Cabasila lua în mod deschis partea teologiei palamite si se declara dupa aceea favorabil proiectului unui Sinod de Uniune cu Biserica latina, dar fara compromis doctrinal, în timp ce prietenul sau Kydones era de partea adversarilor isihasmului si adopta o atitudine de supunere fata de tezele latine.
Un nou razboi civil izbucnind între Ioan al V lea Paleologu si Ioan Cantacuzino (1353), având drept consecinta destituirea Patriarhului Sfântul Calist, numele lui Cabasila fu retinut ca posibil succesor dar în cele din urma fu ales Sfântul Filotei (cf. 11 oct). În anul urmator, Nicolae saluta printr-un discurs stralucit încoronarea lui Matei Cantacuzino în calitate de co-împarat ; dar la putin timp, Ioan Paleologu cuceri puterea cu sprijinul mercenarilor de la Genova, Ioan Cantacuzino fu nevoit sa abdice si îmbratisa viata monahala sub numele Ioasaf. Patriarhul Filotei ? fu la rândul sau destituit si trimis în exil, iar sfântul Calist fu rechemat în scaunul patriarhal. Nicolae se retrase de atunci din afacerile publice, pentru a se dedica meditatiei asupra Tainei lui Hristos traite in Biserica. Nu se stie daca a ramas pâna la sfârsitul zilelor sale "un isihast laic" sau daca a devenit calugar, dupa cum lasa sa se înteleaga anumite pasaje ale operelor sale. În timpul acestei lungi perioade pe care a petrecut-o retras, cu exceptia unei sederi de doi ani la Tesalonic, trecu în Constantinopol, frecventând manastirile de la Manganes, Xantopulos si Studion, îsi câstiga reputatia unui om ajuns pe nivelul cel mai de sus al virtutii si înalte personalitati, precum împaratul Manuel Paleologu, îi cereau sfatul, considerându-l drept parintele lor spiritual. Sfântul evita cu toate acestea sa se angajeze din nou în tulburarile lumii, preferând sa ramâna în liniste pentru a compune cele doua tratate majore ale sale : Tâlcuirea Dumnezeiestii Liturghii si Viata întru Hristos, marturii ale sfintiei sale si considerate pe buna dreptate doua capodopere ale literaturii crestine. Sfântul Nicolae adormi în pace, fara sa lase nici o marturie despre ultimele zile ale sale, intre 1391 si 1397.
În Viata întru Hristos, el arata cum, primind fiinta, miscarea si viata adevarata prin Sfintele Taine : Botezul, Mirungerea si Împartasania, si crescând spiritual prin Sfintele Virtuti, credinciosii pot sa constate ca însusi Hristos, prin Sfântul Duh, vine sa salasluiasca si sa creasca în ei pâna la desarvârsirea comuniunii lor totale cu Dumnezeu. Întruparea lui Hristos este baza oricarei vieti spirituale, caci unind ceea ce era despartit, ea a permis comuniunea, "amestecul" dintre creat si necreat. Aceasta viata întru Hristos începe, spune el, aici pe pamânt dar ea se desavârseste în Împaratia vesnica ce ne-a devenit astfel accesibila înca de acum, în Biserica. Hristos se revarsa si se amesteca cu fiecare din madularele sale, prin Sfintele Taine, precum lumina care patrunde prin ferestre într-o încapere, si El desavârseste acolo Marea Taina a unirii sale nuptiale cu omul, introducând viata nemuritoare si vesnica în trupul sau muritor si supus transformarii. Cu toate acestea, prezenta Domnului nu va deveni activa decât daca noi "colaboram" (sinergie), decât daca raspundem liber darului lui Dumnezeu, nefacând nimic altceva decât sa "pazim" cu trezvie harul primit, ca o flacara aprinsa, asteptând a doua venire a Mirelui. Viata spirituala a crestinului consta deci în a-si "pazi" madularele si simturile, cu care s-a unit Hristos, si în a medita asupra cinstei pe care El ne-a facut-o. E într-adevar imposibil sa fie atras de rau oricine a cunoscut dragostea nebuna cu care ne-a iubit Hristos, pâna la a se da jertfa pe Cruce pentru a face din noi templul sau si propriile sale madulare. Pentru un asemenea om, Domnul devine singurul dorit si, dupa însusirea "Spiritului lui Hristos", practicarea poruncilor lui devine usoara. Iar când, înaintând în Sfintele Virtuti, el va fi facut cu totul una vointa sa si cea a Mântuitorului, când nu va mai avea bucurie decât din ceea ce Îl bucura pe El si nu se va întrista decât de ceea ce Îl poate întrista pe El, dragostea dumnezeiasca va deveni atunci viata lor comuna si îl va face partas la cele ale naturii dumnezeiesti a Dumnezeiului-Om. Aceasta îndumnezeire, tinta finala a destinului omenesc, Sfântul Nicolae Cabasila o vede reprezentata perfect în Maica Domnului care, prin frumusetea sufletului sau si prin vointa sa supusa cu totul planului lui Dumnezeu, a atras Harul Sfânt pentru ca Mântuitorul sa se nasca întrânsa.
Urmând o alta cale decât cea a Sfântului Grigore Palama, Sfântul Nicolae Cabasila, umanist prin formatie dar isihast prin vocatie, a stiut sa arate ca îndumnezeirea si unirea cu Hristos constituie tinta finala a vietii spirituale a fiecarui Crestin, si nu doar a calugarilor retrasi departe de lume si de obligatiile ei. Transfigurând elementele pozitive ale culturii umaniste a timpului sau pentru a se face doctorul unui "isihasm sacramental", el ocupa, de când pomenirea sa a fost recent introdusa în calendar, locul sau meritat în rândul Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe (Omilii la Sarbatorile Maicii Domnului - PG 19).
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Deci văzând că se înmulţesc cei ce sprijină înşelarea lui Origen, ca un bun pastor, a ars-o cu foc dumnezeiesc, micşorând toată ceata şi negura cu înţelepciunea cuvintelor sale şi cu Dumnezeiescul har. Iar fulgerul cuvintelor sale şi trâmbiţa cunoştinţei sale au răsunat peste toată lumea; pentru aceea neputând răbda vrăjmaşul îndrăznirea şi împotrivirea marelui acestuia, şi-a întrarmat slugile sale ca să-l omoare. Iar cel ce şi mai înainte de mucenicie era îmbrăcat cu moarte purtătoare de viaţă, tăindu-i-se capul, s-a mutat spre viaţă mai bună, întâi jertfind pe Mielul lui Dumnezeu, apoi fiind jertfit el însuşi, a fost adus lui Hristos Jertfa vie. Drept aceea a fost şi împodobit cu îndoite cununi, şi ca un viteaz ce era ajutor pentru adevăr, luându-şi sfârşitul cu sânge mucenicesc, a adormit în vecie. Acest dumnezeiesc cu adevărat al lui Dumnezeu arhiereu şi mucenic ne-a lăsat scrierile ca rod al iubirii de muncă, pline de toată cunoştinţa şi folosinţa, încă mai vârtos şi de cele viitoare foarte curat a proorocit, de schimbările împăraţilor, şi de pornirile şi războaiele între neamuri, şi de pustiirile şi stingerile de locuri şi de cetăţi, şi despre binecredincioşii, şi ereticii împăraţi, şi pentru sfârşitul lumii, şi despre Antihrist şi de împărăţia lui, şi despre stingerea şi desăvârşita stricăciune a tot trupul omenesc, acestea toate mai înainte le-a spus şi le-a proorocit dumnezeiescul acesta.
Tot în această zi, pomenirea punerii moaştelor şi a îmbrăcăminţii Sfinţilor Apostoli Luca, Andrei şi Toma, a Proorocului Elisei şi a Mucenicului Lazăr, care s-au aşezat în biserica cea mare a Sfinţilor Apostoli.
Tot în această zi, pomenirea a doi Sfinţi sihaştri, care cu pace s-au săvârşit în pustie.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Calist, patriarhul Constantinopolului, care în pace a adormit.
Sfântul Calist I, Patriarhul Constantinopolului, s-a nevoit la început în Muntele Athos sub îndrumarea duhovnicească a Sf. Grigore Sinaitul (prăznuit în 8 august), a cărui viaţă a şi scris-o. În 1350 a fost ales Patriarh al Constantinopolului, rămânînd în funcţie sub împăraţii Ioan Cantacuzino (1341-1355) şi Ioan Paleologul (1341-1376).
În 1354 s-a retras în liniştea mănăstirii pe care a ridicat-o în cinstea Sf. Mamas la Tenedos, iar mai târziu a fost pus din nou în scaunul de patriarh între anii 1355-1363.
Sfântul Patriarh Calist s-a stins din viaţă în anul 1363 în Serbia, unde se afla ca ambasador al Împăratului Ioan Paleologul. Sf. Calist mai este cunoscut şi ca scriitor duhovnicesc, lucrările sale apărînd în Filocalia împreună cu cele ale bunului său prieten Ignatie din Xanthopoulos.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Nicolae Cabasila.
Nascut la Tesalonic în jurul anului 1322, Sfântul Nicolae se tragea, prin tatal sau, din familia Chamaetos ; a adoptat însa mai târziu numele de familie al mamei sale : Cabasila, familie veche si renumita. Înca din tineretea sa a primit învatatura spirituala de la Dorotei Vlates [a fost unul din parintii spirituali cei mai renumiti din Tesalonic si a fondat, cu fratele sau Marc, pe acropola, Manastirea Pantocratorului (1355), care poarta astazi numele lor (Vlatadon), înainte de a fi devenit mitropolit al Tesalonicului (1371-1379)], ucenic apropiat de Sfântul Grigore Palama, si a frecventat cercurile laicilor evlaviosi care practicau Rugaciunea lui Iisus sub îndrumarea Sfântului Isidor Buheiras, viitorul Patriarh (1347-1350);dupã primirea educatiei literare si filozofice de baza de la unchiul sau, Nil Cabasila [teolog renumit pentru tratatele sale împotriva Latinilor, a fost Episcop al Tesalonicului timp de doi ani (1361-1363); numele sau ca laic fiind tot Nicolae, Sfântul nostru a fost confundat uneori cu unchiul sau si a fost considerat drept Arhiepiscop de Tesalonic], a mers sa isi continue studiile la Scoala de Filozofie de la Constantinopol. Îsi însusi acolo o înalta cultura literara iar admiratia pe care o avea pentru Antichitatea clasica îl fãcu sa se plaseze de partea umanistilor, fara sã se îndeparteze cu toate acestea de învatatura Bisericii. În timpul sederii sale în capitala, disputa dintre Sfântul Grigore Palama si Varlaam (cf 14 nov) despre posibilitatea îndumnezeirii omului prin energiile necreate ale Harului, îi trezi atentia asupra scopului ultim al vietii crestine, dar se interesa atunci mai mult de problemele sociale si politice ale epocii sale. Dupa moartea lui Andronic al III lea (1341), Imperiul se gasi sfâsiat de un crunt razboi civil între partizanii lui Ioan al V lea Paleologu si cei ai lui Ioan Cantacuzino, situatie pe care o agrava revolta Zelotilor la Tesalonic împotriva puterii imperiale si a nobililor.
Nicolae, aflându-se pe atunci la Tesalonic, lua initiativa negocierilor între rasculati si Ioan Cantacuzino. In 1345 fu trimis la Bereea ca ambasador pe lânga fiul si reprezentantul lui Cantacuzino, Manuel, si obtinu în favoarea rasculatilor promisiunea unor conditii de predare avantajoase. Dar înca de la întoarcerea sa, Andrei Paleologu se opuse acestui proiect si, stârnind pe Zeloti si populatia din cartierele marginase, luara cu asalt fortareata unde se refugiasera notabilii. Masacre josnice urmara, de la care Nicolae scapa ca prin urechile acului ascunzîndu-se într-o fântâna. Ramase cu toate acestea la Tesalonic pâna in 1347, fara sa fie hartuit, în ciuda simpatiei sale pentru Cantacuzino, si, meditând asupra cauzelor razboiului civil, redacta mai multe tratate împotriva uzurii si inegalitatii sociale.
Când Cantacuzino a urcat pe tron sub numele de Ioan al VI lea, îl aduse pe Nicolae în anturajul sau la Constantinopol, facându-l consilierul sau în toate problemele importante ale Statului. Sub influenta celor doi oameni de încredere ai sai, Nicolae si Dimitrios Kydones, prietenul sau din copilarie, pe care îi numea barbati "ajunsi pe creasta întelepciunii profane, totodata filozofi în actiune si care au ales viata în castitate scutita de dezavantajele casatoriei", suveranul constitui proiectul de retragere la manastirea Manganes ; dar trebui sa renunte la aceasta idee din cauza situatiei politice din Tesalonic.
În timpul întregii aceste perioade, Nicolae se dedica unei intense activitati de scriitor, participând în acelasi timp în mod activ la viata publica. În septembrie 1347 facea parte din suita care îl însotea pe Sfântul Grigore Palama proaspat ales Arhiepiscop al Tesalonicului : dar poporul îsi respinse pastorul iar ei se retrasera la Muntele Athos unde traira în isihie si rugaciune vreme de un an. În 1349 se duse din nou la Tesalonic unde, dupa înabusirea revoltei Zelotilor si împacarea partidelor adverse, se proceda la instalarea pe tron a Sfântului Grigore. În 1351, cu prilejul Sinodului care condamna pe Akindynos si proclama isihasmul ca doctrina oficiala a Bisericii, Cabasila lua în mod deschis partea teologiei palamite si se declara dupa aceea favorabil proiectului unui Sinod de Uniune cu Biserica latina, dar fara compromis doctrinal, în timp ce prietenul sau Kydones era de partea adversarilor isihasmului si adopta o atitudine de supunere fata de tezele latine.
Un nou razboi civil izbucnind între Ioan al V lea Paleologu si Ioan Cantacuzino (1353), având drept consecinta destituirea Patriarhului Sfântul Calist, numele lui Cabasila fu retinut ca posibil succesor dar în cele din urma fu ales Sfântul Filotei (cf. 11 oct). În anul urmator, Nicolae saluta printr-un discurs stralucit încoronarea lui Matei Cantacuzino în calitate de co-împarat ; dar la putin timp, Ioan Paleologu cuceri puterea cu sprijinul mercenarilor de la Genova, Ioan Cantacuzino fu nevoit sa abdice si îmbratisa viata monahala sub numele Ioasaf. Patriarhul Filotei ? fu la rândul sau destituit si trimis în exil, iar sfântul Calist fu rechemat în scaunul patriarhal. Nicolae se retrase de atunci din afacerile publice, pentru a se dedica meditatiei asupra Tainei lui Hristos traite in Biserica. Nu se stie daca a ramas pâna la sfârsitul zilelor sale "un isihast laic" sau daca a devenit calugar, dupa cum lasa sa se înteleaga anumite pasaje ale operelor sale. În timpul acestei lungi perioade pe care a petrecut-o retras, cu exceptia unei sederi de doi ani la Tesalonic, trecu în Constantinopol, frecventând manastirile de la Manganes, Xantopulos si Studion, îsi câstiga reputatia unui om ajuns pe nivelul cel mai de sus al virtutii si înalte personalitati, precum împaratul Manuel Paleologu, îi cereau sfatul, considerându-l drept parintele lor spiritual. Sfântul evita cu toate acestea sa se angajeze din nou în tulburarile lumii, preferând sa ramâna în liniste pentru a compune cele doua tratate majore ale sale : Tâlcuirea Dumnezeiestii Liturghii si Viata întru Hristos, marturii ale sfintiei sale si considerate pe buna dreptate doua capodopere ale literaturii crestine. Sfântul Nicolae adormi în pace, fara sa lase nici o marturie despre ultimele zile ale sale, intre 1391 si 1397.
În Viata întru Hristos, el arata cum, primind fiinta, miscarea si viata adevarata prin Sfintele Taine : Botezul, Mirungerea si Împartasania, si crescând spiritual prin Sfintele Virtuti, credinciosii pot sa constate ca însusi Hristos, prin Sfântul Duh, vine sa salasluiasca si sa creasca în ei pâna la desarvârsirea comuniunii lor totale cu Dumnezeu. Întruparea lui Hristos este baza oricarei vieti spirituale, caci unind ceea ce era despartit, ea a permis comuniunea, "amestecul" dintre creat si necreat. Aceasta viata întru Hristos începe, spune el, aici pe pamânt dar ea se desavârseste în Împaratia vesnica ce ne-a devenit astfel accesibila înca de acum, în Biserica. Hristos se revarsa si se amesteca cu fiecare din madularele sale, prin Sfintele Taine, precum lumina care patrunde prin ferestre într-o încapere, si El desavârseste acolo Marea Taina a unirii sale nuptiale cu omul, introducând viata nemuritoare si vesnica în trupul sau muritor si supus transformarii. Cu toate acestea, prezenta Domnului nu va deveni activa decât daca noi "colaboram" (sinergie), decât daca raspundem liber darului lui Dumnezeu, nefacând nimic altceva decât sa "pazim" cu trezvie harul primit, ca o flacara aprinsa, asteptând a doua venire a Mirelui. Viata spirituala a crestinului consta deci în a-si "pazi" madularele si simturile, cu care s-a unit Hristos, si în a medita asupra cinstei pe care El ne-a facut-o. E într-adevar imposibil sa fie atras de rau oricine a cunoscut dragostea nebuna cu care ne-a iubit Hristos, pâna la a se da jertfa pe Cruce pentru a face din noi templul sau si propriile sale madulare. Pentru un asemenea om, Domnul devine singurul dorit si, dupa însusirea "Spiritului lui Hristos", practicarea poruncilor lui devine usoara. Iar când, înaintând în Sfintele Virtuti, el va fi facut cu totul una vointa sa si cea a Mântuitorului, când nu va mai avea bucurie decât din ceea ce Îl bucura pe El si nu se va întrista decât de ceea ce Îl poate întrista pe El, dragostea dumnezeiasca va deveni atunci viata lor comuna si îl va face partas la cele ale naturii dumnezeiesti a Dumnezeiului-Om. Aceasta îndumnezeire, tinta finala a destinului omenesc, Sfântul Nicolae Cabasila o vede reprezentata perfect în Maica Domnului care, prin frumusetea sufletului sau si prin vointa sa supusa cu totul planului lui Dumnezeu, a atras Harul Sfânt pentru ca Mântuitorul sa se nasca întrânsa.
Urmând o alta cale decât cea a Sfântului Grigore Palama, Sfântul Nicolae Cabasila, umanist prin formatie dar isihast prin vocatie, a stiut sa arate ca îndumnezeirea si unirea cu Hristos constituie tinta finala a vietii spirituale a fiecarui Crestin, si nu doar a calugarilor retrasi departe de lume si de obligatiile ei. Transfigurând elementele pozitive ale culturii umaniste a timpului sau pentru a se face doctorul unui "isihasm sacramental", el ocupa, de când pomenirea sa a fost recent introdusa în calendar, locul sau meritat în rândul Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe (Omilii la Sarbatorile Maicii Domnului - PG 19).
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Nessun commento:
Posta un commento