Viața Sfintei Mari Mucenițe Fevronia

Sfânta Fevronia singură voia să se înfrâneze pe sine și se îndeletnicea la atâta postire și înfrânare, încât niciodată nu a gustat pâine sau apă să se sature, ci totdeauna se lupta cu foamea și cu setea; și încă își obosea trupul cu multe nevoințe și osteneli, primind puțin somn.


Pe vremea păgânului împărat Dioclețian, era în Roma un eparh cu numele Antim. Acela avea un fiu, anume Lisimah, pe care îl logodise cu o fecioară frumoasă a unui senator care se numea Prosfor. Acel eparh, îmbolnăvindu-se de moarte, a chemat pe un frate al său, anume Selin, și i-a zis: „Domnul meu frate, eu o să mă duc din viața omenească și îți încredințez pe Lisimah, fiul meu; tu să-i fii tată în locul meu, iar el să-ți fie fiu; deci să grăbești după sfârșitul meu, să-i faci nuntă cu mireasa cu care l-am logodit, fiica lui Prosfor”. Antim poruncind astfel, după trei zile s-a sfârșit, iar împăratul Dioclețian a chemat la el pe Lisimah, fiul lui Antim, și pe Selin, unchiul lui, și luându-i de o parte, a zis către Lisimah: „O, tinere, eu, aducându-mi aminte de dragostea tatălui tău, am voit să te pun eparh în locul Iui; dar de vreme ce am auzit că iubești credința creștinească, am lăsat acest gând, așteptând până ce mă voi încredința dacă este adevărat sau nu ceea ce se vorbește despre tine. Deci acum voiesc să te trimit în părțile Răsăritului, ca acolo să pierzi credința creștinească; iar când te vei întoarce, vei lua de la noi cinstea de eparh”.

Auzind aceasta Lisimah, n-a îndrăznit să răspundă nimic împăratului, pentru că era tânăr, având numai 20 de ani, dar Selin, unchiul lui, căzând la picioarele împăratului, a zis: „Mă rog măriei tale celei fără de moarte să-i dai voie lui Lisimah să mai stea câteva zile aici ca să-și săvârșească nunta, iar după nuntă mă voi duce și eu cu dânsul și vom face tot ceea ce poruncește stăpânirea ta”. Iar împăratul a zis către ei: „Duceți-vă mai întâi în calea în care v-am poruncit și pierdeți pe creștini, iar după ce veți rândui bine acolo toate, vă veți întoarce aici și atunci vă voi ajuta și eu să dănțuiți la nuntă”.

Auzind ei aceasta, n-au mai îndrăznit să vorbească a doua oară, ci s-au supus voinței lui. Deci luând poruncile lui și mulțime de ostași, s-au dus spre răsărit. Și Lisimah a luat cu el pe un bărbat oarecare cu numele Prim, care era din rânduiala comiților și îi era și rudenie, fiind fiul surorii maicii sale. Și a voit Lisimah să-i încre­dințeze acelui Prim purtarea de grijă peste oaste.

Deci mergând spre Răsărit și ajungând în părțile Mesopotamiei, în orașul ce se numea Palmira, au pierdut cu felurite pedepse pe creștinii care erau acolo. Pe unii i-au aruncat în foc, pe alții i-au dat la fiare, iar pe alții i-au tăiat cu sabia și trupurile cele mucenicești le-au aruncat câinilor spre mâncare; pentru că Selin, unchiul lui Lisimah, era foarte sălbatic și fără de omenie. Deci multă frică cuprinsese toate părțile Răsăritului, pentru sălbăticia nemilostivului Selin; iar lui Lisimah îi era foarte milă de creștini, deoarece maica lui fusese creștină și el învățase de la dânsa cunoștința lui Hristos. Deci a chemat într-o noapte pe rudenia sa, comitul Prim, și a zis către dânsul: „Prime, preacinstitule bărbat, tu știi că tatăl meu era elin cu credința și în acea credință s-a sfârșit, însă maica mea a adormit în creștinătate. Ea, în viața ei, s-a sârguit foarte mult să fiu și eu creștin, dar eu, de frica împăratului și de teama tatălui meu, n-am putut face aceasta; însă am poruncă de la dânsa să nu ucid nici un creștin, ci să mă sârguiesc să fiu prieten lui Hristos. Iar acum văd pe creștini foarte munciți și uciși de pierzătorul Selin, unchiul meu, de care lucru sufletul meu pătimește foarte mult. Deci voiesc să-i miluiesc în taină și pe cei ținuți în legături să-i eliberez să fugă și să se ascundă unde vor putea”.

Iar comitul s-a învoit cu dânsul și au întărit între dânșii sfatul acesta, ca să cruțe pe creștini. Astfel, unde auzeau de biserici și de mănăstiri creștinești, trimiteau în taină și îi înștiințau de venirea muncitorului, sfătuindu-i să se ascundă. Încă și unor ostași care erau de un gând cu ei comitul le-a poruncit să nu prindă pe creștini ca să-i aducă la muncire, ci și celor deja prinși să le dea drumul să fugă.

Și petrecând ei în Palmira multă vreme, după muncirea multor creștini, au voit să se ducă în cetatea Sivapol, care se afla în hotarele asirienilor și care era rânduită sub stăpânirea Romei. Într-acea cetate era o mănăstire de femei, care avea 50 de pustnice. Între ele era o egumenă cu numele Vriena, uceniță a fericitei Platonida diaconița și egumena, a cărei rânduială și canon l-a păzit bine până la sfârșitul vieții sale. Iar rânduiala Platonidei era astfel: în ziua de vineri, nici una dintre surori nu avea voie să lucreze vreun lucru de mână, ci toate se adunau în biserică și de dimineața până seara o parte se îndeletnicea cu rugăciunile, iar alta învăța din citirea cărților sfinte. Deci mai întâi diaconița Platonida singură ținea o carte în mâini și citea surorilor cuvinte insuflate de Dumnezeu, până la ceasul al treilea, apoi dădea cartea în mâinile Vrienei să o citească până seara. După aceea și Vriena, luând egumenia, după sfârșitul povățuitoarei sale, urma întru toate virtuților ei.

La acea egumenă erau două fecioare crescute de dânsa și povățuite la viața monahicească. Numele uneia era Procla, iar al celeilalte, Fevronia. Procla avea 25 de ani de la nașterea sa, iar Fevronia avea 20 de ani și era nepoata Vrienei, adică fiica fratelui său. Ea era atât de frumoasă, încât nici zugravul n-ar fi putut să zugrăvească frumusețea feței ei celei înflorite. Deci Vriena, văzând o frumusețe ca aceea a Fevroniei, se îngrijea foarte mult de dânsa cum s-o păzească pe ea întru întreaga înțelepciune și nevătămată de amăgirile lumii acesteia. Și fiindcă toate surorile în toate zilele primeau numai o dată puțină hrană, și aceea spre seară, ea poruncea Fevroniei să postească până în ziua cealaltă, adică să țină o zi întrea­gă fără să mănânce, iar în ziua cealaltă spre seară să guste puțin, voind ca astfel să-i vestejească floarea tinereții. Dar și Fevronia singură voia să se înfrâneze pe sine și se îndeletnicea la atâta postire și înfrânare, încât niciodată nu a gustat pâine sau apă să se sature, ci totdeauna se lupta cu foamea și cu setea; și încă își obosea trupul cu multe nevoințe și osteneli, primind puțin somn. Patul ei era o scândură goală, fără așternut, în lungime de trei coți, iar în lățime de o palmă și jumătate.

Deci pe acea scândură și uneori și pe pământul gol își pleca mult ostenitul său trup pentru puțină odihnă. Și de câte ori voia diavolul să o ispitească în vis prin nălucirile lui, ea îndată se scula, se arunca la pământ în chipul Crucii și cu multe lacrimi se ruga înaintea lui Dumnezeu să gonească de la dânsa pe ispititor; apoi lua o carte și citea cu dinadinsul dumnezeieștile Scripturi și se îndulcea duhovnicește dintr-însele, căci era foarte iubitoare de învățătură și isteață la minte, și Vriena se mira foarte mult de înțelegerea ei.

Deci, în ziua de vineri, când toate surorile se adunau în biserică, egumena Vriena poruncea Fevroniei să citească la surori cuvintele cele de Dumnezeu insuflate. Iar de vreme ce vinerea veneau la dânsele în biserică și femei de neam bun, ca să se îndulcească de învățăturile cele duhovnicești, Vriena poruncea Fevroniei să citească de după o perdea, ca să nu vadă chipul și podoabele femeilor mirenești, pe care nu le văzuse niciodată. Și se răspândea vestea despre fericita Fevronia în toată cetatea și era lăudată învățătura ei cea folositoare și podoaba feții ei. Asemenea era lăudat și obiceiul ei cel bun, fiindcă era blândă, înțeleaptă și împodobită cu toate faptele bune, având smerita cugetare.

Și auzind de dânsa o femeie oarecare, care era de neam de senator, cu numele Ieria, s-a îndemnat cu mare dorință să vadă pe Fevronia și să vorbească cu dânsa. Acea femeie, Ieria, era cu credința elină, tânără de ani, văduvă, care numai șapte luni trăise cu bărbatul ei și, rămânând văduvă, petrecea în casa părinților săi care și ei se țineau de păgânătatea cea elinească. Deci a venit Ieria la mănăstire și a spus prin portăriță dorința sa egumenei Vriena și, când aceasta a ieșit înaintea ei, Ieria a căzut la picioarele ei și, apucând-o, o ruga zicând: „Te jur cu Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul, să nu te scârbești de mine, păgâna, care până acum am fost batjocura idolilor, iar mai ales a diavolilor. Nu mă lipsi pe mine de învățătura și de vorba surorii voastre Fevronia, ca prin voi să mă povățuiesc pe calea mântuirii și să aflu de la Hristos, Adevăratul Dumnezeu, cele ce s-au pregătit creștinilor. Izbăvește-mă de deșertăciunea veacului acestuia și de necurata slujire de idoli. Părinții mei voiesc să mă împărtășesc de a doua nuntă, iar eu doresc să-mi petrec viața după învățătura Fevroniei și după vorba ei cea folositoare de suflet; pentru că destulă îmi este vremea pe care am petrecut-o în neștiință și în necurăție”.

Acestea grăindu-le Ieria, cu lacrimi uda picioarele egumenei Vriena, pornind-o pe ea spre milostivire. Atunci Vriena a grăit către dânsa: „Doamnă Ierio, Dumnezeu știe că de la doi ani am luat în mâinile mele în mănăstirea aceasta pe Fevronia fecioara și iată acum sunt optsprezece ani de când petrece în mănăstire fără să fi ieșit și fără să fi văzut până acum chip bărbătesc, nici fețe de femei mirene, nici haine, nici podoabe, nici orice alt lucru mirenesc; nici maica ei n-a putut să o vadă pe ea până acum, măcar că de multe ori m-a rugat cu lacrimi ca s-o las s-o vadă și să vorbească cu dânsa, dar eu n-am voit deloc. Însă văzând osârdia și dragostea ta către Dumnezeu și nădăjduindu-mă de mântuirea ta, te voi duce la dânsa, însă numai hainele tale mirenești să le schimbi și să te îmbraci în cele călu­gărești”. Și îndată Ieria făcând aceasta cu bucurie, Vriena a luat-o și a dus-o la Fevronia. Iar Fevronia, văzând-o pe ea în îmbrăcăminte călugărească, socotea că a venit la dânsele vreo călugăriță străină și i s-a închinat până la pământ și, cuprinzând-o cu brațele, a sărutat-o în Hristos.

După aceea Vriena le-a poruncit să stea amândouă și să se înde­letnicească în învățătura sfintelor cărți. Deci Fevronia, luând cărțile, citea surorii celei noi; și atât de mult s-a umilit Ieria de învățătura Fevroniei, încât toată noaptea a petrecut-o fără somn; pentru că amândouă nedormind, se sârguiau în cuvântul lui Dumnezeu; Fevronia citea, iar Ieria asculta. Și atâtea lacrimi a vărsat Ieria, încât și pământul s-a udat de lacrimile ei, deoarece, fiind elină, nu auzise niciodată astfel de cuvinte folositoare. Și când s-a luminat de ziuă, Vriena abia a putut să înduplece pe Ieria să se ducă acasă la părinții săi; deci sărutând cu lacrimi pe Fevronia și pe egumenă, s-a dus la casa sa. Iar Fevronia a întrebat pe Tomaida, care era a doua după egumenă, zicând: „Rogu-mă ție, doamna și maica mea, spune-mi cine a fost acea soră străină, care a vărsat atâtea lacrimi, ca și cum niciodată n-ar fi auzit dumnezeieștile Scripturi?”. Atunci Tomaida a grăit către Fevronia: „Oare nu știi cu cine ai grăit?”. Fevronia a răspuns: „Cum aș fi putut cunoaște pe acea soră străină, eu, care niciodată nu am văzut-o?”. Tomaida i-a zis ei: „Aceasta este jupâneasa Ieria”. Fevronia a zis: „Pentru ce nu mi-ați spus și mie? Pentru că eu am vorbit cu dânsa ca și cu o soră”. Ea a răspuns: „Așa a poruncit egumena, doamna noastră”.

Atunci Fevronia a tăcut și în taina inimii sale se ruga lui Dumnezeu pentru Ieria, ca s-o însoțească pe dânsa la calea cea adevărată și să o numere în turma cea aleasă. Iar Ieria, mergând la casa sa, a spus părinților ei toate câte auzise și învățase de la Fevronia în mănăstire, rugându-i să lase rătăcirea elinească și să cunoască și ei pe Unul Adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos. Iar ei, ascultând sfatul cel folositor de suflet al fiicei lor cea cu bună înțelegere, au crezut în Hristos; iar după aceea au primit și Sfântul Botez cu toți ai casei lor. Astfel le-a ajutat la mântuirea lor învățătura Fevroniei și rugăciunile ei cele sfinte.

Iar după câtva timp, fericita Fevronia s-a îmbolnăvit, iar Ieria, venind, ședea lângă dânsa și-i ajuta ei. Tot într-acel timp a sosit înștiințare în cetate, cum că Selin și Lisimah se apropie de cetate ca să muncească (să-i tortureze și să-i ucidă) pe cei care cred în Hristos. Atunci mulți dintre cei care erau în cetate, și preoți și clerici, lăsând toate, fugeau să se ascundă pe unde puteau. Până și episcopul acelei cetăți, plecând din cetate de frica muncitorului (prigonitorului), s-a ascuns. Deci aflând despre aceasta, călugărițele mănăstirii Vrienei au mers la egumena lor și i-au zis: „Doamnă și maică, ce vom face? Iată, fiarele acelea, păgânii muncitori, se apropie de cetate și toți credincioșii creștini au fugit, temându-se de munci”. Atunci Vriena le-a zis lor: „Ce socotiți și ce voiți să facem?”. Iar ele au răspuns: „Să ne poruncești, o, maică, ca și noi să ne ascundem puțin, ca să ne mântuim sufletele noastre”. La acestea, Vriena le-a grăit lor: „Încă n-ați văzut războiul și acum vă gândiți la fugă? Încă n-a sosit lupta nevoințelor și iată, vă arătați biruite! Nu, fiicelor! Vă rog pe voi să nu faceți aceasta; ci să stăm să ne nevoim și să murim pentru Hristos, Cel Care a murit pentru noi, ca astfel să trăim cu Dânsul în veci”.

Aceasta auzind, surorile au tăcut. Iar a doua zi, una dintre surori, cu numele Eteria, a zis către celelalte surori: „Știu eu că pentru Fevronia nu ne lasă pe noi stăpâna noastră să ieșim de aici și să ne ascundem; și voiește, după cum mi se pare, ca numai pentru Fevronia să ne piardă pe noi toate. Iată ce vă grăiesc vouă: Să mergem la dânsa și eu singură îi voi spune pentru voi toate, cele ce se cuvin”.

Auzind aceasta surorile, unele se învoiau la sfatul ei, iar altele se împotriveau. Mai pe urmă, învoindu-se toate, au mers la egumenă, care, cunoscând sfatul Eteriei, a zis către dânsa: „Ce voiești, soro?”. Dânsa a răspuns: „Ne rugăm să ne poruncești să fugim de primejdia ce ne împresoară, că doară nu suntem mai bune decât episcopul, decât preoții și decât tot clerul bisericesc. Încă se cuvine ție, o, maică, să-ți aduci aminte că între noi sunt unele fecioare tinere, de care trebuie să ne temem ca nu cumva, răpindu-se de ostașii păgâni, să-și piardă fecioria lor și astfel să se lipsească de plata lor de la Dumnezeu. Încă și de aceasta ne temem, ca nu cumva și noi, neputând suferi muncile cele cumplite, să jertfim idolilor și să ne pierdem sufletele noastre. Deci, de voiești, poruncește-ne să luăm cu noi pe fecioara Fevronia, bolnavă cum este și, ieșind de aici, să ne ascundem”. Fevronia, auzind acestea, a zis: „Viu este Hristosul meu, Căruia m-am făcut mireasă și spre Care mi-am aruncat sufletul meu. Deci nu voi ieși din locul acesta, ci aici voiesc să mor și să fiu îngropată!”.

Atunci Vriena, întorcându-se spre Eteria, i-a zis: „Vezi ce faci și cu ce fel de sfat tulburi pe surori? Tu vei vedea, iar eu sunt nevi­novată”. Apoi și către celelalte surori a zis: „Fiecare dintre voi să-și aleagă ceea ce voiește și ceea ce crede că-i este de folos!”. Atunci toate surorile, fiind silite de frica muncitorilor care veneau, au sărutat pe egumena Vriena și pe Fevronia și, bătându-și piepturile cu multă plângere și tânguire, au ieșit din mănăstire. Iar Procla, cea de o vârstă și împreună uceniță cu Fevronia, cuprinzându-i grumajii ei, o săruta plângând și zicând: „Roagă-te pentru mine, sora și doamna mea!”. Dar Fevronia, ținând-o de mână, n-o lăsa să se ducă din mănăstire și-i zicea: „Teme-te de Dumnezeu, sora mea Procla, și măcar tu nu ne lăsa pe noi! Nu mă vezi că sunt bolnavă și că-mi aștept moartea? Doamna noastră nu va putea singură să mă îngroape; deci rămâi aici ca să slujești la îngroparea mea”. Atunci Procla a zis: „Nu te voi lăsa, sora mea, ci voi rămâne aici precum poruncești”. Iar după ce s-a înserat, Procla și-a schimbat cuvântul și în taină a ieșit din mănăstire. Iar Tomaida, cea mai sus pomenită, care era a doua după egumenă, nu s-a dus cu surorile, ci a rămas în mănăstire cu Vriena.

Iar egumena Vriena, văzând golirea și pustiirea mănăstirii, pentru supărarea ce le împresurase, a intrat în biserică și s-a aruncat la pământ, strigând și tânguindu-se cu amar. Iar Tomaida îi potolea tânguirea ei, zicându-i: „Încetează, maică, căci Dumnezeu este puternic, ca după supărare și întristare să facă și izbândire, ca noi să putem să răbdăm năvălirile. Pentru că, cine a crezut Domnului și s-a rușinat? Sau cine a petrecut în frica Lui și a fost defăimat de El?”. Vriena a răspuns: „Da, doamna mea Tomaida, așa este; dar ce voi face cu Fevronia? Unde o voi ascunde și o voi păzi? Și cu ce ochi voi putea să privesc, când o voi vedea răpită de barbari ca o robită?”. Tomaida a zis: „Cel Care a putut să ridice pe cei morți, Acela este puternic ca și pe Fevronia să o întărească, să o păzească și să o țină nevătămată de barbari. Deci mă rog ție, doamna și maica mea, încetează cu plângerea și cu tânguirea și să mergem la Fevronia, care zace de boală, să o întărim și să o mângâiem!”.

Și mergând ele la Fevronia, îndată Vriena s-a tânguit cu amar, iar Fevronia, privind spre Tomaida, a întrebat-o: „Pentru ce se tânguiește așa doamna mea Vriena?”. Tomaida i-a răspuns, zicând: „Pentru tine este această tânguire de maică, căci ești tânără și frumoasă și vor veni muncitorii și ne vor aduce necaz. Deci pe noi îndată ne vor ucide, ca pe niște bătrâne, iar pe tine, cea tânără și frumoasă la față, te vor ține spre înșelarea cea spurcată și ne este teamă ca nu cumva, ori prin înșelare ori prin silire, să-ți pierzi fecioria ta și astfel te vor lipsi de cămara Mirelui Ceresc”. Fevronia a zis: „Vă rog pe voi, rugați-vă Domnului pentru mine, ca să caute spre smerenia mea, să-mi întărească neputința și să-mi dea răbdare, ca și tuturor robilor Săi care L-au iubit cu adevărat!”.

Tomaida a zis către dânsa: „Fiică Fevronia, iată este vremea nevoinței. De vor începe păgânii muncitori a te momi cu cuvinte înșelătoare, cu aur, cu argint, cu haine de mult preț și cu orice fel de înșelăciuni ale acestei lumi deșarte, vezi să nu te supui lor; căci îți vei pierde plata ostenelilor celor mai dinainte. Vezi să nu fii de râs diavo­lului și să te faci batjocură idolilor. Ia aminte că nimic nu este mai cinstit decât fecioria și mare este plata ei; pentru că Mirele fecioriei este fără de moarte și dăruiește nemurire celor care-L iubesc. Sârguiește-te, doamna mea Fevronia, să-L vezi pe Acela spre Care ți-ai pus sufletul tău. Păzește-te, fiica mea, să nu te lepezi de zălogul Lui – de Sfântul Botez și de făgăduința călugărească –, pentru că Hristos Se va arăta înfricoșat în ziua aceea când va ședea pe scaunul slavei sale, ca să judece pe toți și să răsplătească fiecăruia după faptele lui”.

Acestea auzind Fevronia, se întărea cu duhul și se pregătea cu vitejie împotriva diavolului. Deci a zis către Tomaida: „Bine ai făcut, doamna mea, întărind astfel pe roaba ta, că ai făcut mai viteaz sufletul meu. Însă să știi cu adevărat, că de n-aș fi vrut dinainte să mor pentru Hristos, Mirele meu, apoi aș fi fugit și eu cu celelalte surori, ca să mă ascund de nevoința cea mucenicească. Dar de vreme ce iubesc pe Acela Căruia mi-am logodit sufletul și trupul, îndrăznesc să merg pe calea muceniciei, dacă mă va arăta pe mine vrednică ca să pătimesc și să mor pentru numele Lui”.

Iar Vriena, auzind aceste cuvinte ale ei, a zis către dânsa: „Fiica mea, Fevronia, adu-ți aminte de ostenelile mele și de grija pe care am avut-o pentru tine. Adu-ți aminte că de la vârsta de doi ani te-am luat de la maica ta în mâinile mele și până astăzi nimeni dintre mireni n-a văzut fața ta. Te-am păzit până acum ca pe lumina ochilor; iar acum, fiica mea, nu știu ce să fac și cum să te păzesc. Caută să nu-mi necăjești bătrânețile mele și să nu defaimi ostenelile mele ce le-am făcut pentru tine. Adu-ți aminte de purtătorii de chinuri, care mai înainte de tine au pătimit pentru Hristos cu tărie și cu slavă și au luat de la El cununa biruinței, nu numai bărbați, ci și femei și copii. Adu-ți aminte de Livia și de Leonida, cele două surori, cu câtă bărbăție și-au pus sufletele lor pentru Domnul. Liviei tăindu-i-se capul cu sabia, iar Leonida fiind aruncată în foc, amândouă au intrat în cămara Mirelui Celui Ceresc. Adu-ți aminte de Eutropia, copila cea de doisprezece ani, care a fost muncită cu maica sa. Au nu te minunai tu de ascultarea și de răbdarea ei, când judecătorul a dezlegat-o din legături și voia s-o îngrozească cu săgețile ca s-o ia la fugă? Dar ea, ascultând pe maica sa care zicea către dânsa: «Fiica mea, Eutropia, nu fugi!», a stat cu bărbăție ca un stâlp neclintit, până ce a fost săgetată cu săgețile până la moarte și, dându-și sufletul în mâinile Domnului său, a căzut cu trupul la pământ. Astfel ea n-a călcat poruncile maicii sale până la sfârșitul ei. Iar acea fecioară era simplă și neînvățată, însă tu ai învățat dumnezeieștile Scripturi și ai fost și altora învățătoare. Deci socotește cu câtă bărbăție se cade ție să stai pentru Domnul tău”.

Vorbind ele acestea și altele multe ca acestea, a trecut noaptea. Iar când răsărea soarele, s-a auzit în cetate un glas de tulburare și de gâlceavă; pentru că Selin și Lisimah intraseră cu ostașii în oraș și mulți creștini au fost prinși de ostași și au fost aruncați în temniță. Iar unul dintre elini i-a spus lui Selin despre acea mănăstire de fecioare și el îndată a trimis ostași ca să prindă pe toate monahiile. Și ducându-se ostașii, au înconjurat mănăstirea și, spărgând ușile cu securile, au intrat înăuntru ca niște fiare sălbatice și, prinzând pe Vriena, voiau s-o ucidă cu sabia. Iar Fevronia, văzând primejdia care le cuprinsese, s-a aruncat la picioarele soldaților, strigând către dânșii: „Vă jur pe Dumnezeul Care este la ceruri, să mă ucideți pe mine mai înainte, ca să nu văd moartea doamnei mele”.

Pe când Fevronia grăia acestea, a sosit acolo comitul care se numea Prim și, mâniindu-se pe ostași, i-a gonit din mănăstire și a zis către Vriena: „Unde sunt celelalte călugărițe care au fost în această mănăstire?”. Vriena a răspuns: „Toate au fugit de frica voastră”. Comitul a zis: „Ați fi făcut bine dacă fugeați și voi, însă și acum sunteți libere să fugiți oriunde voiți, că mi-e milă de voi”. Zicând aceasta, a ieșit din mănăstire, luând și pe ostași cu el și s-a dus în divan la Lisimah, care, văzându-l, l-a întrebat: „Adevărat este oare ceea ce am auzit de mănăstirea aceea?”. Comitul a răspuns: „Adevărat”. Apoi, luând pe Lisimah de-o parte, i-a spus: „Toate călugărițele care au fost în mănăstire au fugit și n-am găsit decât două bătrâne și una tânără; însă am să-ți spun un lucru străin și minunat, pe care l-am văzut în mănăstirea aceea. Am văzut pe acea călugăriță tânără că avea atâta frumusețe a feței, cât niciunde n-am mai văzut între femei până într-atât! Dumnezeu știe că este adevărat ceea ce-ți spun. Am văzut-o pe aceea și m-am mirat de cuviința ei; și de n-ar fi fost săracă și scăpătată, cu adevărat aș fi zis că este vrednică să-ți fie ție femeie, stăpânul meu”. Lisimah a răspuns la aceasta: „Dacă nu voiesc să calc poruncile maicii mele, adică să nu vărs sângele cel creștinesc, ci mai ales să-l cruț; apoi cum aș putea să fiu vrăjmaș mireselor lui Hristos? Nu voi face aceasta nicidecum, ci te rog pe tine, domnul meu, să le scoți din mănăstire și să le păzești undeva, ca să nu cadă în mâinile cele muncitoare ale lui Selin, unchiul meu”.

Vorbind acestea între ei, unul dintre cei mai răi ostași care fuseseră în mănăstire auzind ceea ce a vorbit comitul cu Lisimah, a alergat la Selin muncitorul și i-a spus că în mănăstirea de călugărițe a găsit o fecioară foarte frumoasă, pe care comitul sfătuiește pe Lisimah s-o ia de soție. Iar Selin, umplându-se de mânie, a trimis îndată ostași să străjuiască pe căjugărițele care se aflau acolo, ca nu cumva să scape și să se ascundă. Încă a trimis și pe unele dintre cele mai credincioase slugi ale sale ca să vadă pe acea tânără fecioară și să-i afle numele. Iar aceia, ducându-se și văzând-o, s-au întors la dânsul și i-au spus că nu este în partea de sub cer vreo femeie care să fie asemenea ei la frumusețea feței.

Atunci muncitorul a poruncit în acel ceas propovăduitorilor să strige în cetate, ca a doua zi să se adune la priveliște toți, fie bărbați, fie femei, și de toate vârstele, că o fecioară tânără, anume Fevronia, are să iasă la nevoință. Și auzind cei care petreceau în cetate și poporul din satele dimprejur, bărbații și femeile, multă mulțime s-au adunat la priveliște, voind să vadă nevoința Fevroniei. Iar a doua zi, unii dintre ostașii cei mai cumpliți au fost trimiși la mănăstire din porunca muncitorului, ca să aducă pe Fevronia la judecată. Și ostașii, ducându-se, au prins-o cu mânie și, legând-o cu lanțuri de grumaji, o trăgeau afară din mănăstire. Iar Vriena și Tomaida, cuprinzând pe Fevronia cu tânguire de lacrimi, strigau cu amar și rugau pe ostași să le dea voie să vorbească puțin cu ea. Iar ostașii le-au lăsat. Apoi, Vriena și Tomaida i-au rugat pe ostași să le ia și pe ele la aceeași nevoință, pentru că se temeau bătrânele acelea ca nu cumva Fevro­nia, fiind singură, să se teamă de munci. Iar ostașii le-au zis: „Nu ni s-a poruncit ca și pe voi să vă ducem înaintea judecății, ci numai pe Fevronia singură!”.

Atunci Vriena și Tomaida au început a întări pe Fevronia și grăia Vriena către dânsa unele ca acestea: „Iată, fiica mea Fevronia, acum ieși la nevoința mucenicească; să știi că Mirele Ceresc va privi spre pătimirile tale și puterile îngerești țin acum cununa biruinței ce ți s-a gătit, dacă vei răbda cu bărbăție până la sfârșit. Deci caută să nu te temi de munci, că vei fi batjocura diavolilor. Nu-ți cruța trupul când îl vei vedea zdrobit de bătăi, pentru că el, chiar nevrând noi, după o vreme se va sălășlui în groapă și se va întoarce în țărână. Iată eu, tânguindu-mă în mănăstire, voi aștepta înștiințare despre tine, ori bună, ori rea. Deci mă rog ție, sârguiește-te, ca să aud bună înștiințare despre tine. O, cine îmi va aduce acea bună înștiințare că Fevronia s-a sfârșit mucenicește pentru Hristos și s-a socotit între mucenici?”.

Iar fericita Fevronia a zis către Vriena: „Maica mea, cred Domnului că n-am călcat niciodată porunca ta în vreun chip. Așa și acum voi păzi necălcate poruncile și învățăturile tale; și vor vedea popoarele și se vor minuna și vor ferici bătrânețile Vrienei, zicând: «Aceasta este cu adevărat sădirea și creșterea Vrienei, egumena cea mare!». Pentru că eu voi arăta, cu ajutorul Stăpânului meu, în trupul acesta femeiesc, bărbăteasca mărime de suflet. Voi rugați-vă pentru mine și lăsați-mă să mă duc la nevoința mea care îmi stă înainte”. Tomaida a zis către dânsa: „Sora mea, Fevronia, viu este Domnul, că și eu voi veni în urma ta! Mă voi îmbrăca în haine mirenești și, stând la priveliște în popor, voi privi la nevoința ta!”. Și silind ostașii pe Fevronia să meargă și voind s-o ducă repede, ea a zis către acele sfinte starețe: „Maicile mele, mă rog vouă, dați-mi binecuvântare de cale și rugați-vă lui Dumnezeu pentru mine!”.

Atunci Vriena, ridicându-și mâinile spre cer, a început a se ruga cu glas mare, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel Care Te-ai arătat în chipul lui Pavel roabei Tale Tecla, în vremea patimilor ei, arată-Te și acum smeritei Tale roabe Fevronia în ceasul nevoinței ei și întărește-o de sus în chip nevăzut, ca și într-însa să se preamărească numele Tău cel sfânt!”. Astfel rugându-se Vriena și cuprinzând pe Fevronia și sărutând-o, a slobozit-o cu multe lacrimi. Iar ostașii luând-o pe Fevronia, au dus-o la muncitorul Selin. Deci Vriena, petrecând puțin pe iubita sa fiică, s-a întors în mănăstire plângând și tânguindu-se și, aruncându-se la pământ în biserică, striga și se ruga către Dumnezeu pentru Fevronia.

Iar Tomaida, lăsând pe Vriena plângând în biserică, s-a îmbrăcat în haine mirenești de femeie și a alergat la priveliște în urma Fevroniei. Încă și femeile care mergeau în ziua de vineri la mănăstire și ascultau învățăturile Fevroniei cele din cărți alergau la priveliște, bătându-și piepturile, vărsând lacrimi și suferind cu inimile lor, pentru că se lipseau de o învățătoare ca aceea. Auzind aceasta și jupâneasa Ieria, cum că Fevronia va fi dusă la cercetare în priveliște, sculându-se, a strigat cu glas mare de tânguire, încât s-au înspăi­mântat părinții ei și toți care erau în casă; și au întrebat-o care este pricina acelei tânguiri, iar ea le-a răspuns, zicând: „Sora mea, Fevronia, este dusă la priveliște! Învățătoarea mea s-a dus la munci pentru Hristos Domnul!”. Iar părinții ei căutau s-o potolească din plâns, însă ea și mai mult striga către ei, zicând: „Lăsați-mă să plâng cu amar pe Fevronia, sora și învățătoarea mea!”.

Acestea zicându-le ea, s-au pornit și părinții ei spre tânguire, plângând toți pentru Fevronia. Iar Ieria i-a rugat pe părinții ei s-o lase să se ducă la priveliște; iar ei n-au oprit-o să se ducă. Deci luându-și multe slugi și slujnice, a alergat plângând la locul de priveliște unde erau o mulțime de femei care plângeau. Pe drum a ajuns și pe călugărița Tomaida îmbrăcată mirenește și, cunoscând-o, a mers plângând împre­ună cu ea la locul de priveliște, unde se adunase mulțime de popor. Apoi, venind și judecătorul, a stat la locul său.

Astfel toată priveliștea rânduindu-se, muncitorul Selin cu Lisimah au poruncit să aducă pe Sfânta Fevronia. Deci mireasa lui Hristos a stat înaintea lor, având mâinile legate la spate și atârnându-i lanțuri grele de grumaji; și văzând-o poporul, a plâns și a lăcrimat. Iar muncitorul Selin a poruncit să fie tăcere și a zis către Lisimah: „Întreabă pe acea femeie și ascultă-i răspunsurile ei”. Lisimah a început a o întreba, zicându-i: „Spune-ne de ce rânduială ești, roabă sau liberă?”. Fevronia a răspuns: „Sunt roabă”. Zis-a Lisimah: „A cui roabă ești?”. Fevronia a răspuns: „Sunt roaba lui Hristos”. Lisimah a întrebat-o „Care este numele tău?”. Fevronia a răspuns: „Mă numesc creștină smerită”. Zis-a Lisimah: „Numele tău voim ca să-l știm”. Răspuns-a Fevronia: „Ți-am spus că sunt creștină, iar de voiești să-ți zic numele cel din naștere, maica mea m-a numit Fevronia”.

Atunci muncitorul Selim a poruncit lui Lisimah să înceteze de a o mai întreba. Și a început singur a grăi către dânsa: „Știu zeii, o, Fevronia, că nu aș fi voit să te învrednicesc pe tine vorbei mele, dar deoarece blândețea ta și frumusețea cea aleasă a feței tale mi-au biruit mânia și iuțimea pe care o aveam asupra ta, te întreb nu ca pe o osândită, ci ca pe o fiică a mea. Ascultă, fiică, martori îmi sunt zeii că îți spun adevărul: acesta pe care îl vezi că șade cu mine este nepotul meu Lisimah. Eu și Antim, tatăl lui, l-am logodit cu o fecioară de bun neam, îndestulată cu multe bogății și fiică a lui Prosfor senatorul, însă de te vei supune nouă, atunci logodna cu fiica lui Prosfor o vom strica și cu tine vom întări cuvântul pentru însoțire; și vei fi soția lui Lisimah, șezând de-a dreapta lui, precum stau eu acum. Uită-te la el și vezi că este frumos ca și tine. Deci ascultă sfatul meu ca al unui tată al tău și te voi face slăvită și bogată pe pământ, încât nu vei mai cunoaște sărăcia. Eu n-am nici femeie, nici fii, și toate ale mele ți le voi da ție. Te voi face stăpână peste toate averile mele, pentru că toate le voi da zestre stăpânului meu Lisimah. Voi fi pentru voi ca un tată și toate femeile, văzându-te învrednicită cu o cinste ca aceea, te vor preamări și ferici; apoi se va bucura și biruitorul nostru împărat și multe vă va dărui vouă, că a și făgăduit că are să pună pe Lisimah eparh al Romei. Iată, ai auzit toate, acum răspunde-mi mie, tatălui tău, cele ce sunt plăcute zeilor noștri, ca să se înveselească sufletul meu; iar de nu vei asculta sfaturile mele, zeii știu că în mâinile mele nici trei ceasuri nu vei mai fi vie. Acum alege și ne spune ceea ce voiești”.

La acestea, Sfânta Fevronia a răspuns: „O, judecătorule, am la Ceruri cămară nefăcută de mână, în care se săvârșește nunta cea nestricată în veci. Zestre am toată Împărăția Cerului, iar ca Mire am pe Cel fără de moarte; deci nu voiesc să mă însoțesc cu un om muritor și stricăcios și nici nu voiesc să aud cele ce îmi făgăduiești. Deci nu te osteni, judecătorule, pentru că nici momindu-mă nu vei spori ceva, nici cu îngrozire nu mă vei înfricoșa!”.

Acestea auzindu-le judecătorul, s-a supărat foarte tare și a poruncit ostașilor ca să rupă hainele de pe dânsa și, încingând-o cu o ruptură mică și proastă, să o pună dezbrăcată înaintea tuturor ca, singură văzându-se într-o rușine ca aceea, să se rușineze și să cunoască ce fel de slavă i se făgăduise ei și ce fel de necinste i-a venit acum. Iar ostașii făcând îndată după cum le-a poruncit, au pus-o astfel înaintea ochilor tuturor. Atunci Selin a zis către dânsa: „Ce zici acum, Fevronia? Oare vezi din câte bunătăți în câte răutăți ai căzut?”. Sfânta a răspuns: „Ascultă, judecătorule, nu numai hainele de pe mine de le vei lua, dar și legătura asta, și în toată goliciunea de mă vei lăsa, întru nimic nu socotesc rușinea asta; pentru că Unul este Ziditorul bărbatului și al femeii – Dumnezeu, pentru Care nu numai că sufăr cu bucurie această goliciune, ci și cu sabia doresc să fiu tăiată și să fiu arsă în foc! O, de m-ar învrednici pe mine să pătimesc pentru Dânsul, Care pentru mine a pătimit de voie chinuri fără de număr!”.

Atunci Selin a zis către dânsa: „O, nerușinato și vrednică de toată necinstea, știu că te mândrești întru frumusețile tale și de aceea nu-ți socotești ție spre rușine necinstea, ci o socotești ca laudă, ca să stai astfel goală în priveliște”. Răspuns-a Sfânta Fevronia: „Știe Hristosul meu că până în ziua de azi n-am văzut față de bărbat și nici fața mea nu a văzut-o cineva dintre mireni; iar acum, căzând în mâinile tale, să fiu oare fără de rușine? Tu singur ești fără de rușine, că ai dezvelit înaintea tuturor trupul meu cel fecioresc. Însă spune-mi, o, nebune judecătorule, care dintre luptătorii olimpici, nevoindu-se, iese la luptă îmbrăcat cu haine? Oare nu se luptă gol, până ce biruiește pe cel împotrivă luptător? Așa și eu, ieșind la luptă cu potrivnicul, și bătăi și foc așteptând trupul meu, cum voi putea să sufăr unele ca acestea îmbrăcată cu haine? Oare nu trupul cel gol primește rănile? Deci goală vin spre nevoință, ca să biruiesc pe satana, tatăl tău, nebăgând în seamă muncile!”.

Atunci Selin a zis către slujitori: „Deoarece femeia aceasta singură dorește munci de foc și răni, și spune că nu se teme, să o întindeți pe dânsa în patru părți și, aprinzând foc dedesubt, să o bată patru oameni cu toiege pe spate”. Atunci îndată slujitorii au început a o munci, bătând-o cumplit; iar sângele curgea din trupul ei. Și ca să nu se stingă focul de sub dânsa, muncitorii turnau peste el unsoare, ca astfel să facă mai multă văpaie și să o ardă mai cumplit. Deci mucenița fiind multă vreme muncită, poporul striga către muncitor: „Miluiește, îndurate judecător, miluiește pe acea tânără fecioară!”. Dar el, neascultând rugămintea poporului, poruncea ca mai cumplit să o bată. Și abia îmblânzindu-se din mânie, a poruncit să înceteze a o mai munci și, crezând că este moartă, a aruncat-o afară din foc.

Iar Tomaida, văzând-o muncită în chinuri cumplite ca acelea pe Sfânta Fevronia, a slăbit cu duhul și cu trupul și a căzut la pământ lângă picioarele Ieriei. Și ridicându-și Ieria glasul, a strigat: „Amar mie, sora mea Fevronia, amar mie, învățătoarea mea, că de acum nu voi mai auzi învățătura ta! Nu numai de tine m-am lipsit, dar și de Tomaida, că iată și aceasta moare pentru tine!”. Astfel strigând Ieria, Fevronia, care zăcea la pământ, a auzit glasul ei și a rugat pe cei care stăteau aproape să toarne apă pe fața Tomaidei. Deci, făcându-se așa, Tomaida și-a venit în fire și, întărindu-se, a stat pe picioarele sale. Iar judecătorul, văzând pe Fevronia vie, a zis către dânsa: „Ce zici, Fevronia? Cum ți s-a părut că este cea dintâi nevoință a pătimirii tale?”. Sfânta Muceniță a răspuns: „La cea dintâi nevoință m-ai văzut că sunt nebiruită; deci nu mă îngrijesc de muncile cele rânduite de tine!”. Atunci Seim a zis către slujitori: „Spânzurați-o pe lemnul cel de muncă și strujiți-i coastele ei cu piepteni de fier și cu foc să-i ardeți rănile ei până ce oasele ei vor arde!”. Deci muncitorii îndepli­nind îndată porunca, Sfânta Muceniță Fevronia și-a ridicat ochii la ceruri și a strigat: „Doamne, vino în ajutorul meu și nu mă lăsa pe mine, roaba Ta, în ceasul acesta!”.

Acestea zicându-le, a tăcut. Apoi, fiind foarte strujită și arsă în foc, mulți dintre cei care se adunaseră la priveliște, neputând să privească o muncire ca aceea, au plecat de acolo; iar alții strigau către judecător să cruțe pe acea tânără fecioară, care cu nimic nu era vinovată. Atunci judecătorul a poruncit slujitorilor să înceteze; iar sfânta încă fiind spânzurată la muncire, ighemonul a început iarăși s-o întrebe, dar ea n-a răspuns. Atunci ighemonul a poruncit s-o scoată de pe lemnul de muncă și s-o lege de-o roată ce era întărită în pământ. Apoi a zis: „Deoarece această femeie îndărătnică nu voiește să-mi răspundă, să i se taie limba și să se arunce în foc”. Iar mucenița, auzind aceasta, îndată și-a întins limba din gură și a făcut semn muncitorului să i-o taie. Iar când muncitorul slujitor a întins mâna să-i taie limba, poporul a strigat, jurând cu zeii pe judecător și rugându-l să nu facă aceasta. Și muncitorul s-a înduplecat și n-a mai poruncit să-i taie limba, dar în locul ei a hotărât să-i scoată dinții. Atunci îndată unul dintre muncitorii slujitori, luând un fier, a început să-i scoată dinții unul câte unul și să-i arunce la pământ; iar după ce i-a scos 17 dinți, judecătorul a poruncit să înceteze.

Și curgea mult sânge din gura ei și de durere cumplită ce avea, sfânta slăbise cu trupul. Și au chemat un doctor, care a adus puțină doctorie și i-a potolit curgerea sângelui. După aceea, Selin a început iarăși a o întreba, zicând: „Fevronia, măcar acum supune-te judecății și mărturisește pe zei”. Sfânta a răspuns: „Anatema ție, blestematule, tu cel care ai îmbătrânit întru fărădelegi, slujind diavolului! Oare voiești să-mi împiedici calea mea și nu mă lași să merg degrabă la Hristos, Mirele meu? Sârguiește-te mai degrabă să mă scoți din trupul acesta de pământ, deoarece iubitul meu Hristos mă așteaptă!”. Selin a zis: „Cu adevărat voi pierde trupul tău cu sabie și cu foc, pentru că te văd pe tine că încă fără de rușine te mândrești întru tinerețile tale, dar nici un folos nu-ți va fi ție din aceasta; pentru că mândria ta îți va aduce mai multe răutăți și mai rele munci”. Iar Sfânta Muceniță, de durerea cea mare, nu putea să-i răspundă, ci prin tăcerea sa, pornea și mai mult spre mânie pe muncitor.

Atunci Selin a poruncit să-i taie sânii ei cei feciorești. Iar poporul, auzind aceasta, striga rugând pe judecător să nu poruncească să se facă aceasta; dar el, mâniindu-se asupra muncitorului slujitor, a zis: „Pentru ce zăbovești, spurcatule și vrăjmaș al zeilor noștri? Pentru ce nu faci degrab ceea ce ți se poruncește?”. Atunci acela, luând un brici, a început a tăia sânul cel drept al muceniței; iar ea, ridicându-și ochii spre cer, a strigat cu glas mare, zicând: „Doamne Dumnezeul meu, vezi răutatea ce mi se face mie și primește în mâinile Tale sufletul meu!”. Aceasta spunând, a tăcut și nimic nu mai zicea. Deci, tăindu-i-se amândoi sânii și aruncați fiind pe pământ, judecătorul a poruncit să aducă foc și să ardă rănile acelea din care se tăiaseră sânii. El a mai poruncit să-i ardă și pântecele mult timp; și i s-au ars cele dinăuntru ale ei. Și mulți din popor numaisuferind să caute spre o muncire ca aceea, au plecat de la priveliște și cu glas mare blestemau pe Dioclețian și pe zeii lui.

Atunci Tomaida și Ieria au trimis o slujnică la mănăstire ca să spună Vrienei toate cele ce se făcuseră. Iar Vriena, auzind acelea, s-a umplut cu bucurie și cu lacrimi a strigat către Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, vino în ajutorul roabei tale, Fevronia!”. Apoi s-a aruncat la pământ, plângând și strigând: „Unde ești acum, Fevronia? Unde ești, fiica mea cea dulce? Unde ești, roaba lui Hristos? Unde ești, frumusețea rânduielii călugărești?”. Apoi, sculându-se și ridicându-și mâinile spre cer, a zis: „Doamne, caută spre smerita roaba Ta Fevronia și grăbește a-i ajuta ei! Fă așa ca să o vadă ochii mei sfârșită prin mucenicie și rânduită în ceata sfinților mucenici!”.

Iar la priveliște, Selin, necuratul muncitor, a poruncit să dezlege pe muceniță de la roata la care era legată; și îndată sfânta a căzut la pământ, nemaiputând să stea. Atunci comitul Prim a zis încet către Lisimah: „Pentru ce această tânără fecioară pătimește munci atât de cumplite? Pentru ce nu încetează a o munci pe ea?”. Lisimah a răspuns: „Lasă, frate, căci pătimirea ei va fi spre folos multora dintre cei care privesc la dânsa. Încă socotesc că și mie îmi va fi spre mântuire. Eu am auzit de la maica mea multe ca acestea, cum cu pilda mucenicilor s-au mântuit ceilalți. Deci să-și săvârșească și aceasta pătimirea sa spre mântuirea multora”.

Iar Ieria, văzând pe muceniță căzută la pământ, a strigat cu glas mare către judecător, zicând: „O, muncitorule fără de omenie, au nu erau destul muncile cele dintâi care s-au făcut de tine acestei fecioare nevinovate? Au nu-ți aduci aminte de maica ta, care asemenea era îmbrăcată cu trup femeiesc? Au n-ai supt din sâni asemenea cu aceștia pe care i-ai tăiat de la această fecioară? Pentru aceea te-ai hrănit din sâni femeiești, ca atâta cumplire și muncire să săvârșești asupra părții femeiești? Mă minunez cu adevărat cum nimic nu poate să milostivească obiceiul tău cel nemilostiv și fără de omenie! Dar să știi cu adevărat că în ce chip n-ai cruțat pe această fecioară, așa nu te va cruța nici pe tine Împăratul Ceresc!”.

Aceste cuvinte zicând Ieria, Selin s-a umplut de mânie și a poruncit ostașilor s-o prindă din mijlocul poporului, vrând s-o muncească îndată înaintea tuturor. Iar Ieria, auzind aceasta, a dat poporul la o parte și mergea singură cu bucurie la el și striga: „Doamne, Dumnezeul Fevroniei, primește-mă cu dânsa și pe mine, smerita roaba ta!”. Dar mai înainte până a nu ajunge ea și până a nu sta înaintea ighemonului, l-au sfătuit judecătorii, prietenii lui, să nu muncească pe Ieria înaintea tuturor, fiindcă este de neam bun și mare, ca nu cumva văzând-o toată mulțimea poporului pe aceea muncindu-se, să voiască a pătimi cu dânsa și să piară toată cetatea. Iar Selin, ascultând sfatul prietenilor săi, n-a mai poruncit să aducă pe Ieria la întrebare; ci mâniindu-se asupra ei, a răcnit cu glas mare, zicând: „Ascultă, Ierie, vii sunt zeii, că tu ai mijlocit Fevroniei multe răutăți, cu cuvintele tale îndrăznețe și fără de rușine”.

Aceasta zicând-o, a poruncit să se taie amândouă mâinile Sfintei Fevronia. Și îndată punând purtătorul de arme un lemn sub mâna ei dreaptă, a lovit cu securea și a tăiat-o; asemenea a tăiat-o și pe cea stângă. Și a poruncit muncitorul să-i taie și piciorul cel drept, și fiind pus un lemn sub picioarele ei, purtătorul de arme a luat securea și a lovit cu putere mare în glezne, însă n-a putut să-i taie picioarele. De asemenea, lovind a doua oară, nimic n-a sporit. Și era în popor strigare mare, căci toți se scârbeau pentru o muncire ca aceea. Iar purtătorul de arme, lovind pentru a treia oară, abia a putut să-i taie piciorul. Și se cutremura Fevronia din tot trupul de cumplita durere, însă deși acum era aproape de sfârșit, întindea și piciorul celălalt, pe cât putea, punându-l pe lemn ca să fie tăiat. Aceasta văzând-o judecătorul, a zis: „Oare vedeți puterea acestei femei fără de rușine?”. Și a zis către purtătorul de arme, cu multă mânie, să-i taie și piciorul celălalt; și i l-a tăiat.

Și sculându-se Lisimah de la locul său, a zis lui Selin: „Ce vei mai face acestei ticăloase fecioare? Să mergem acum de aici, căci este vremea prânzului”. Iar necuratul Selin a răspuns: „Vii sunt zeii că nu o voi lăsa pe dânsa suflând, ci voi sta aici până ce va muri!”. Și petrecând multe ceasuri sufletul în trupul sfintei mucenițe, Selin a zis către purtătorii de arme: „Oare este încă vie acea spurcată femeie?”. Aceia i-au răspuns: „Este vie, pentru că sufletul ei este încă într-însa”. Atunci Selin a poruncit să-i taie sfântul ei cap. Deci un ostaș, luând sabia în mână, cu cealaltă mână a apucat perii capului și astfel a înjunghiat-o în grumazi, precum cineva junghie o oaie; apoi, i-a tăiat și sfântul ei cap. Și îndată sculându-se judecătorii, s-au dus să prânzească; iar Lisimah s-a întors de la priveliște plângând.

După uciderea Sfintei Mucenițe Fevronia, credincioșii care erau printre popor au vrut să ia sfintele ei moaște; dar Lisimah a pus ostași să păzească trupul ei, ca nici unul dintre mădularele cele tăiate să nu se răpească de cineva. Și el însuși, fiind în multă supărare și mâhnire, nu a gustat mâncare sau băutură, ci închizându-se în odaie, se tânguia pentru uciderea Fevroniei. Iar Selin, unchiul lui Lisimah, înștiințându-se de tânguirea lui Lisimah, s-a mâhnit și n-a gustat bucate; ci sculându-se, umbla tulburat prin palat încoace și încolo. Și privind el în sus, deodată a căzut asupra lui frică și spaimă și a rămas mut. Deci răcnind foarte tare și mugind ca un bou, s-a lovit cu capul de un stâlp de marmură ce era acolo și, sfărâmându-și capul, a căzut la pământ mort. Din aceasta s-a făcut gâlceavă și strigare între slugi și ostași. Și auzind de aceasta Lisimah, a ieșit degrabă din cămara sa și, alergând la locul unde zăcea mort unchiul lui, s-a umplut de mirare și de spaimă. Și poruncind să înceteze strigarea și gâlceava aceea, a întrebat: „Cum s-a întâmplat aceasta?”. Iar cei care stăteau de față i-au spus ceea ce se întâmplase. Auzind el aceasta, a clătinat capul și a zis: „Mare este Dumnezeul creștinilor! Bine este cuvântat Dumnezeul Fevroniei! Dumnezeu a răzbunat sângele cel nevinovat!”.
Aceasta zicând, a poruncit să scoată trupul lui Selin afară din cetate și să-l îngroape după obiceiul păgânesc. Și chemându-l la sine pe comitul Prim, a zis către el: „Te jur pe tine cu Dumnezeul crești­nesc, ca să nu calci porunca mea, pe care ți-o voi da! Sârguiește-te îndată și pregătește o raclă de lemne neputrezitoare pentru trupul Fevroniei și trimite propovăduitori pretutindeni, ca toți creștinii să se adune fără frică la îngroparea Muceniței Fevronia; fiindcă Selin a murit. Tu știi, iubite Prim, dorința inimii mele. Deci ia ostași și, adunând trupul Fevroniei cu mădularele cele tăiate, să-l duci la mănăstire. Însă păzește să nu ia cineva ceva din mădularele cele tăiate ale ei. Încă și pământul acela pe care s-a vărsat sângele ei să-l sapi și să-l aduni, ca să nu-l lingă câinii, și să-l duci la mănăstire”. Și îndată comitul, după porunca lui Lisimah, chemând o ceată de ostași, a dat în mâinile lor să ducă sfântul ei trup, iar el singur, adunând mădu­larele cele tăiate, capul, mâinile, picioarele, sânii și dinții și învelindu-le în mantia sa, le-a dus la mănăstire, urmându-i o mulțime de popor.

Și mergând Ia mănăstire, n-a lăsat să intre înăuntru pe nimeni din popor, decât numai pe Tomaida și pe Ieria. Atunci cinstita stareță, egumena Vriena, văzând trupul Fevroniei și mădularele cele tăiate, a slăbit cu trupul de mare jale și a căzut la pământ ca moartă. Iar comitul, punând străji de ostași lângă mănăstire, s-a întors la Lisimah. Apoi Vriena abia și-a venit în fire după multe ceasuri și, sculându-se, cuprindea trupul muceniței sfinte, strigând: „Vai mie, fiica mea Fevronia, acum ai fost luată de la ochii maicii tale Vriena! Cine va citi acum surorilor dumnezeieștile Scripturi? Ce mâini vor deschide cărțile tale?”. Astfel plângând Vriena, toate surorile care se duseseră cu Eteria s-au întors la mănăstire și, căzând, s-au închinat cu lacrimi trupului Fevroniei. De asemenea și Ieria striga: „Mă voi închina sfintelor picioare care au călcat capul șarpelui! Voi săruta rănile trupului celui sfânt, prin care s-a vindecat sufletul meu! Voi încununa cu flori de laudă capul acela care, prin frumusețea nevoinței sale, a încununat neamul nostru femeiesc!”. Și toate surorile plângeau cu tânguire mare deasupra sfintelor moaște.

Și spălându-le pe ele, le-au pus pe scândura pe care sfânta avea obiceiul a se odihni și au lipit toate mădularele tăiate la locul lor; și au dus-o în biserică cu cântare de psalmi. Iar când ziua se pleca spre seară, Vriena a poruncit să deschidă poarta mănăstirii, ca toți care vor voi să vadă pe Sfânta Muceniță să intre și să preamărească pe Dumnezeu, Cel Care i-a dat atâta răbdare bărbătească în pătimiri.

Și intrând înăuntru o mulțime de popor, a venit și Lisimah împreună cu comitul, pentru că Lisimah a zis către el: „Eu mă lepăd de toate obiceiurile părintești și de slujirea de idoli, și las toate bogățiile mele și voi merge să mă unesc cu Hristos!”. Comitul a răspuns: „Și eu voi face ca și tine! Să piară Dioclețian și toată împărăția lui! De acum nu-i voi mai sluji lui, ci toate lăsându-le, voi sluji lui Hristos!”. Astfel învoindu-se amândoi, au lăsat divanul și au venit în mănăstire la moaștele Sfintei Mucenițe Fevronia. Acolo a venit și episcopul acelei cetăți, cu preoți, cu clerici și cu mulțime de călugări, săvârșind toată noaptea slujbă de laudă lui Dumnezeu, cu lacrimi și cu bucurie duhovnicească.

Și făcându-se ziuă, a fost adus un sicriu ales, făcut înadins pentru moaștele Sfintei Mucenițe Fevronia, și le-au pus pe acelea într-însul cu bună rânduială, fiecare mădular tăiat la locul lui, iar dinții i-au pus pe piept. Apoi, ungând moaștele cu miruri și aromate, le-au îngropat în biserică, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu. Și la mormântul ei se dădeau tămăduiri bolnavilor; astfel că mulți dintre elini au crezut în Hristos Dumnezeul nostru și s-au botezat. Asemenea și Lisimah și comitul Prim au primit Sfântul Botez și, lăsându-și dregătoriile lor, nu s-au mai întors la împăratul cel păgân, ci lepădându-se de toată lumea, au mers la arhimandritul Marcel și au luat viața călugărească. Și petrecând cu dumnezeiască plăcere în nevoințe pustnicești, prin sfârșit cinstit au trecut la Hristos. Asemenea și fericita Ieria, dând toate averile sale mănăstirii, a zis către Vriena: „Rogu-mă ție, maica mea, primește-mă la tine ca pe o fiică, în locul Sfintei Fevronia, și-ți voi sluji ție cu toată supunerea, precum îți slujise ea!”. Aceasta zicând, a luat de pe dânsa toate podoabele femeiești de mult preț și le-a dat spre înfrumusețarea bisericii, iar ea, lepădându-se de lume, s-a făcut călugăriță.

Și se prăznuia pomenirea Sfintei Mucenițe Fevronia în acea mănăstire în toți anii în ziua de 25 a lunii iunie, zi în care sfânta a pătimit pentru Hristos. Și se făcea minune în ziua praznicului ei, căci la cântarea cea de toată noaptea se arăta sfânta muceniță stând în mijlocul surorilor care cântau, împlinindu-și locul său cel de mai înainte. Și când au văzut-o pe dânsa la arătarea cea dintâi, toate surorile s-au înfricoșat, iar Vriena a strigat cu glas mare, zicând: „Iată, fiica mea Fevronia a venit la noi!” și s-a pornit spre dânsa, vrând cu dragoste să o cuprindă cu mâinile sale ca o maică, dar îndată Sfânta Fevronia s-a făcut nevăzută. Din acea vreme nimeni nu mai îndrăznea să se atingă de cea care se arăta sau să-i zică vreun cuvânt, decât numai priveau la dânsa cu spaimă și cu mirare, și din arătarea ei simțeau bucurie și veselie întru sine, și umilindu-se în inimile lor, lăcrimau. Și astfel stătea ca la trei ceasuri văzută tuturor, apoi iarăși se făcea nevăzută.

Iar episcopul, având evlavie spre Sfânta Muceniță, a făcut în cetate o biserică în numele ei, pe care zidind-o vreme de șase ani, a sfârșit-o și, aducând episcopii de primprejur la sfințirea ei în ziua praznicului Sfintei Fevronia, a voit să aducă în biserică sfintele ei moaște. Deci, după cântarea de laudă de toată noaptea, episcopii cu tot clerul au mers în mănăstire, unde rugându-se au descoperit mormântul sfintei și, deschizând racla, au văzut cinstitele ei moaște strălucind ca o rază de soare. Și toate călugărițele plângeau și se tânguiau că se lua de la dânsele o vistierie de mare preț ca aceea. Iar când mâinile celor sfințiți s-au atins de raclă să o ia, îndată s-a făcut un tunet în văzduh atât de înfricoșat, încât tot poporul a căzut de frică cu fețele la pământ. Apoi, după un ceas, îndrăznind iarăși a se atinge de raclă, pământul s-a cutremurat foarte tare, încât s-a clătinat toată cetatea. Atunci au cunoscut toți că sfânta muceniță nu voiește să fie luată din locul său; iar episcopul s-a mâhnit foarte mult și nu a mai îndrăznit să se mai atingă de racla sa.

Și a grăit episcopul către egumena Vriena: „Ascultă soră, tu știi câtă sârguință am pus ca întru slava și cinstea Cuvioasei Mucenițe Fevronia să ridic această biserică, la a cărei zidire se împlinesc acum șase ani; însă de vreme ce Sfânta Muceniță nu voiește să asculte de rugăciunile noastre, ca să treacă în biserica cea zidită în numele ei, mă rog ție să iei măcar unul dintre mădularele ei cele tăiate și cu mâinile tale să ni-l dai nouă, ca să nu fie osteneala mea fără de rod și fără sporire”. Atunci Vriena, întinzându-și mâna, s-a atins de o mână a sfintei, vrând s-o ia și s-o dea episcopului pe aceea, dar mâna Vrienei s-a oprit și a rămas ca moartă. Atunci Vriena, plângând, a început a grăi către sfânta: „Mă rog ție, fiica mea, Sfântă Muceniță Fevronia, nu te mânia asupra mea, maica ta, ci adu-ți aminte de ostenelile mele cele pentru tine și nu-mi defăima bătrânețile mele”. Acestea zicându-le, s-a slăbit mâna ei. După aceasta Vriena, iarăși plângând, a grăit către sfânta: „Stăpâna noastră, dă-ne nouă binecu­vântare și nu ne mâhni!”.

Aceasta zicând-o, iarăși și-a întins mâna ei și a luat unul dintre dinții ei, care se aflau pe piept, și l-a dat episcopului; și îndată a închis racla. Iar episcopul, luând cu bucurie dintele acela de la moaștele sfintei, l-a pus într-un vas mic de aur și s-a întors cu episcopii și cu tot poporul, ducând acel dar cu cântări de psalmi, cu lumânări, cu veselie și cu prăznuire a tot poporul. Și ducându-l în biserică, a sfințit-o pe ea, și s-au făcut acolo într-acea zi multe tămăduiri cu rugăciunile Sfintei Mucenițe Fevronia. Căci câți au fost orbi au văzut, câți erau șchiopi s-au îndreptat și câți erau îndrăciți au scăpat de îndrăcire. Și de orice neputință era cuprins cineva, numai cât se atingea cu gura și săruta acea mică parte luată din moaștele sfintei, îndată câștiga tămăduire și se ducea sănătos la casa sa, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu.

Iar după sfințirea acelei biserici, Cuvioasa egumenă Vriena a mai trăit doi ani și s-a apropiat de fericitul său sfârșit. Deci, punând egumenă în locul său pe Tomaida, s-a mutat către Domnul.

Iar eu, Tomaida – zice scriitoarea acestei vieți –, după mutarea maicii Vriena am scris viața și pătimirea Sfintei Mucenițe Fevronia, pe care am văzut-o cu ochii mei. Iar pe cele despre Lisimah, pe acelea le-am auzit din însăși gura lui. Și pe acestea le-am scris spre folosul celor care vor citi și vor asculta și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.