Viața Cuviosului Părinte Mihail Maleinul

Acest fericit părinte era dintr-o latură a Capadochiei, care se numea Harsian. El s-a născut din părinți de bun neam și vestiți, foarte credincioși și bogați. Și nu numai tatăl lui, ci și moșul lui, adică tatăl tatălui său, cu numele Evstatie, era foarte cinstit și vestit în împărăție, având slujba de patriciu și fiind preastrălucit între voievozi. Asemenea și celălalt moș al lui, tatăl mamei sale, cu numele Adralest, era mai înainte în vrednicia de patriciu, apoi s-a făcut stratilat al întregului Răsărit, pentru multa lui vitejie și înțelepciune; iar bunica lui era rudenie a împăratului Roman. Toți aceștia din care s-au născut părinții acestui cuvios erau cucernici și dreptcredincioși, fiind împodobiți cu toată fapta bună și buna cuviință. Iar părinții lui se înrudeau cu împăratul Leon, care era atunci în Constantinopol, și se numeau Evdochim și Anastasia.

Dar să venim la minunata naștere a cuviosului, care s-a făcut din făgăduință, încât a fost numit fiu al rugăciunii. Căci, pentru ca să știe fiecare din ce fel de oameni a ieșit de trei ori fericitul, am scris foarte puțin, însă toate rudeniile lui se trăgeau din sânge împărătesc.

Deci maica Cuviosului Mihail a fost mulți ani stearpă și fără fiu. De aceea, amândoi părinții erau întristați că și-au trecut toată tinerețea și n-au făcut nici un copil care să moștenească bogăția lor. Ei de multe ori mergeau la biserici și se rugau lui Dumnezeu să le dea fiu; dar Dumnezeu nu le-a ascultat rugăciunea lor. Mai pe urmă s-au dus la o biserică a Născătoarei de Dumnezeu, care este în locul numit Cuna și la a cărei icoană locuitorii aveau multă evlavie. Deci Anastasia și Evdochim s-au rugat la aceasta ca să le dea moștenitor după dorința lor.

Iar Cea întru totul fără prihană, Maica Domnului, a ascultat rugăciunea lor, căci s-a arătat preotului celui de rând al bisericii, cu numele Metodie, ținând un omofor și având în dreapta sa trei mahrame. Și a poruncit să le dea Anastasiei, cu această tocmeală, ca întru tot Sfânta să ia iarăși înapoi o basma din acele trei. Deci îndată ce preotul a arătat femeii vedenia, atunci cea care mai înainte nu avea copii, s-a făcut cu mulți și buni fii. Intâiul fiu ce s-a născut, părinții l-au numit Manuil și, ajungând la vârsta legiuită, împăratul l-a cinstit cu vrednicia de candidat, iar părinții aveau mult dor să-l însoare, după obiceiul lumii, și să vadă nepoți dintr-însul.

Și căutau o fecioară bogată și frumoasă, din sânge împărătesc asemenea lui, ca să-l însoțească cu femeie pe cel ce după puțin avea să fie aproape fără de carne și fără de sânge. Dar când făceau tocmelile nunții, ca niște oameni pământești, atunci Tatăl cel ceresc, Care sfințise pe tânăr în pântecele mamei sale, râvnind a râvnit și l-a răpit din mijlocul lor. Adică, în zilele acelea, Evdochim s-a dus la Constantinopol pentru o trebuință oarecare și a luat și pe Manuil împreună cu el; apoi s-a întors la casa sa, lăsând acolo pe tânăr, ca să învețe rânduielile împărăției.

După puțină vreme, binecredinciosul împărat Leon a murit, iar Manuil văzându-l cum era purtat mort, a plâns, socotind nescăparea de la moarte, și a zis în mintea sa: „Dacă și împărații mor, ce folos voi avea eu, aflându-mă în deșertăciunea lumii? Mai bine să mă duc într-un loc liniștit și acolo să mă rog pentru mântuirea mea”. Deci plângând el și tânguindu-se, s-a dus la o biserică și a făcut rugăciune către Domnul, zicând: „Stăpâne, de-ți este plăcut Ție să mă fac monah, arată-mi voia Ta!”. Acestea le-a zis ținând în mâinile sale Psaltirea și, deschizând-o, a aflat al zecelea psalm, ce zice: Spre Domnul am nădăjduit; cum veți zice sufletului meu: Mută-te în munți ca o pasăre..., și celelalte. Deci, citind acest stih, s-a bucurat, făgăduind lui Dumnezeu să se facă monah. Și găsind pricină către rudeniile sale că dorește să meargă la părinții săi, a plecat din Constantinopol, fără voia lor. Iar aceia, văzând că nu-i ascultă să rămână, i-au dat oameni mulți să meargă cu dânsul, după vrednicia lui. Deci, ajungând la râul ce se numea Galos, care curge alături de muntele Chimineu, a trecut podul lui Monocamar și a poruncit oamenilor care îi urmau pentru slujba lui să se ducă la tatăl său, că el va veni mai pe urmă.

Și oprind cu sine câțiva, s-a dus în satul Chersin, care este lângă poalele muntelui. Acolo slujitorii pregătind masa, Manuil a luat de o parte pe un om din sat și l-a întrebat de este acolo aproape vreun monah îmbunătățit. Iar acela i-a zis: „Aici în munte este un bătrân sfânt, numit Ioan, cu porecla Elatit, și mulți se mântuiesc cu sfaturile lui”. Deci Manuil, îndată cum a auzit, n-a mai căutat masă, ci a luat numai pe unul, pe cel dintâi om al tatălui său, și s-a suit la acel bătrân și, căzând la picioarele lui, plângea fierbinte.

Iar cuviosul s-a minunat văzând podoaba hainelor, mulțimea lacrimilor și tinerețea vârstei lui. Deci îl întreba cine și de unde este și care este pricina unui necaz ca acela. Iar el a răspuns: „Nu am nici un necaz, părintele meu, ci caut numai mântuirea mea!”. Bătrânul a zis: „Nu cumva ești rob al cuiva și ți s-a întâmplat vreo mare primejdie? Spune adevărul, ce om este acesta ce este cu tine? Cum și unde ai aflat aceste haine scumpe?”. Iar el a răspuns: „Sunt robul lui Dumnezeu și fiul unui tată bogat. Și având mult dor să mă pustnicesc, am venit de la loc depărtat cu acest om, căruia i-am făgăduit, de-mi voi dobândi dorința, să-i dăruiesc calul”. Zicând el acestea, bătrânul a primit să-l țină, văzând fierbințeala și dorul lui. Atunci a rugat pe omul său să ia calul și să se întoarcă cu tovarășii săi la tatăl său. Deci acela a primit fără voia sa și s-a întors plângând. Iar Manuil, rănin-du-se de dumnezeiescul dor, silea în fiecare zi pe sfântul bătrân să-l facă monah; căci se temea ca nu cumva să-l ia cu sila tatăl său și astfel să-l lipsească de dorul său.

Deci bătrânul văzând setea ce avea, a patra zi l-a îmbrăcat în chipul îngeresc, și numindu-l Mihail în loc de Manuil, l-a tuns. Iar după ce și-a căpătat dorința, a mărturisit pricina pe față. Și auzind bătrânul că este de sânge împărătesc, fiu al unui boier așa de bogat, s-a minunat de dumnezeiasca lui râvnă și dorință, dar s-a și temut puțin de tatăl lui, ca nu cumva să se mânie dobitocește și să-l omoare. Apoi, având nădejde în Dumnezeu, i-a zis: „Dacă tu, care ești tânăr, te-ai lepădat de lume și de părinți, pentru dragostea lui Dumnezeu, cum eu, fiind bătrân, să nu defaim moartea, pentru porunca lui Dumnezeu?”. Deci a rămas acolo minunatul Mihail, nevoindu-se cu sârguință, și a făcut mare rană vicleanului diavol, cu lepădarea aceasta de lume.

Iar slugile ajungând la Evdochim, tatăl său, și vestindu-i părăsirea copilului, atâta durere în inimă a primit acela, încât răcnea ca un nebun ieșit din minte și ca și cum l-ar fi împuns cu sulițe, zicând: „O, silă! Mi-am prăpădit lumina mea, mi-am pierdut nădejdea bătrâneții și întărirea casei mele. Am văzut bine în vis, că a căzut stâlpul cel mare al casei mele”. Deci slugile, văzându-l pe el că plângea așa de tare, se tânguiau cu toții, iar mai ales soția lui, cum a auzit, a căzut fără de glas, încât toți au crezut că a murit. Și nu după multă vreme, venindu-și în simțire, își rupea carnea, își smulgea părul din cap fără milă și a făcut atâta tânguire și bocet, încât era jalnică privire și vrednică de lacrimi, căci plângeau toate rudele și casnicii. Iar Evdochim mai întâi a bătut tare pe toți care fuseseră împreună cu copilul, pentru că nu s-au dus la mănăstire să-l ia cu sila, ci l-au lăsat; apoi a luat mult popor și a alergat la muntele lui Chimina.

Și ajungând acolo, a poruncit oamenilor să stea afară, împrejurul mănăstirii, să nu scape vânatul. Iar el a intrat pe furiș și, mergând la biserică, a stat într-un colț al tindei bisericii, căci se cânta Utrenia; și într-adins se dusese noaptea, ca să nu-l simtă și să se ascundă undeva. Și s-a întâmplat în acel ceas, după iconomia lui Dumnezeu, de cânta fiul său acest tropar: Suflete, cele de aici sunt vremelnice, iar cele de acolo sunt veșnice... Iar tânărul era atât de dulce la glas, încât întrecea privighetoarea cu dulceața. Deci tatăl său, cunoscându-l după glas, a strigat, oftând din adâncul inimii, și a plâns. Iar Mihail, cunoscând pe tatăl său din greaua oftare, a lăsat cântarea și a alergat la bătrân, care nu s-a tulburat nicidecum, ci a săvârșit Utrenia. Apoi a ieșit-și s-a închinat boierului. Iar boierul a început să-l certe și să-l ocărască, zicând: „O, omule neînvățat și pricinuitorul morții mele mai înainte de vreme! Pentru ce mi-ai stins lumina mea așa, fără de cercetare? O, amăgitorule și înșelătoriile, unde ai învățat să desparți pe fiii cei preaiubiți de părinți? Oare nu mă știi cine sunt și pricina care m-a adus aici fără veste?”. Iar cuviosul i-a răspuns cu glas blând: „O, preacinstite, eu nu știu cine ești; numai Stăpânul Hristos te cunoaște, El care știe cele ascunse. Iar pe fiul tău nu l-am primit fără deslușire, precum zici tu, preastrălucitule, ci m-am învățat evanghelicește, ca să nu scot pe cel ce se apropie!”. Iar boierul, văzând îmbunătățirea și nerăutatea marelui bătrân, înțelegând și bunătatea obiceiurilor lui, nu i-a mai zis nici un cuvânt aspru, ci a luat numai pe fiul său și s-a dus. Iar Mihail, văzând pe bătrân că plângea de lipsirea lui cea năprasnică și groaznică, l-a mângâiat, zicându-i: „Părinte, roagă-te și nu te întrista nicidecum pentru mine, că nici un lucru din lume nu mă va despărți de dragostea Stăpânului meu”.

Deci ajungând la casa lor și văzându-l maica sa așa tuns și îmbrăcat în negru, în loc să se bucure, plângea amar și se tânguia. Și îl rugau amândoi să scoată hainele cele negre și să pună haine strălucite. Și i-au spus multe și l-au schingiuit, dar n-au putut să-l înduplece la socoteala lor. Iar ca să-l dezbrace cu sila, se temeau de greutatea păcatului, căci erau cinstitori ai lui Dumnezeu și preacucernici. Atunci ei au încercat să-l amăgească cu felurite meșteșugiri și nenumărate măiestrii, dar n-au putut; căci el, fiindcă încercase mierea pustniciei și era tot beat de dumnezeiasca îndrăgire, nu simțea dorul cel trupesc, care se veștejise ca o floare de buruiană. Iar când au văzut că se muncesc fără de folos, l-au izgonit mânioși.

Și fugind el de supărarea lumii ca de foc, a alergat la mănăstire și l-a primit bătrânul, bucurându-se împreună cu el. Și a proorocit bătrânul către ceilalți părinți pentru dânsul, zicând: „Fraților, să știți că acest tânăr va spori muntele și-l va umple de oi cuvântătoare”. Așa s-a și întâmplat, după înainte grăirea aceluia, că muntele acela s-a umplut de monahi, care se află acolo până astăzi și se împlinește astfel proorocia lui Isaia, care zice: A izvorât apă în pustie și pământul însetat s-a prefăcut în bălți, că mulțime de pustnici s-au sălășluit într-însul.

Deci îndată după ce Mihail a venit la mănăstire, bătrânul l-a făcut trapezar. Iar el slujea fraților cu atâta sârguință și osârdie, dându-le înaintea lor când mâncau și aducându-le bucatele cu smerenie de slugă, încât se minunau toți cum primea să facă niște slujbe așa de proaste, un om de treabă ca acela, care crescuse în atâta strălucire și fiind slujit de mulți. Iar el gătea bucatele, spăla vasele, mătura și săvârșea fără pregetare și cu osârdie alte lucruri proaste asemenea cu acestea. Dar, fiindcă era supărat de somn, tiranisindu-se mult de dânsul din ispită diavolească, se ostenea și el cât putea ca să-l biruiască. Astfel petrecea toată ziua numai într-o cămașă și desculț, iar noaptea se odihnea pe scânduri, chiar și când era frig.

Și trecând doi ani, l-a făcut monah, fiind acolo și tatăl său, care, văzându-l monah desăvârșit, s-a bucurat și, lăcrimând, l-a sfătuit, zicând: „Fiul meu, vezi să nu pierzi pe Dumnezeu, pe Care L-ai iubit mai mult decât pe părinți și decât lumea”. Apoi, sărutându-l, s-a dus plângând. Și ajungând la femeia sa, i-a spus: „Am văzut pe Manuil și mi s-a înveselit sufletul. Și am pus în mintea mea, că el este acela cu adevărat, care ni l-a dăruit Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și, după vedenie, l-a luat iar. Deci să nu ne întristăm, ci mai vârtos să slăvim pe Stăpâna, că acest fiu al nostru are să se facă lauda și întărirea noastră. El are să fie podoabă la tot neamul și bună îndemnare către fapte bune și mângâiere la multe suflete”.

De atunci au încetat de a mai fi triști și se bucurau duhovnicește. Și după puțină vreme, Evdochim a murit fără de veste, iar acea bună maică a luat pe Mihail și a împărțit toată averea copiilor săi, apoi s-a făcut și ea monahie. Și petrecând cu plăcere de Dumnezeu și ajutată fiind de Mihail, și-a sfârșit viața plăcută lui Dumnezeu. Cuviosul avea încă și o soră, care s-a măritat și a născut pe împăratul Nichifor, încoronatul de Dumnezeu, și pe Leon. Iar Mihail, purtătorul de Dumnezeu, a împărțit săracilor toate lucrurile cele mișcătoare care i-au venit în partea lui, de vreme ce avea un frate cu numele Constantin, cu care a împărțit toate lucrurile părinților. Deci pe cele mișcătoare le-a dat săracilor și robilor săi, pe care i-a eliberat; iar pe cele nemișcătoare le-a lăsat fratelui său și a luat plata pe ele întocmai cum le prețuise. Și galbenii i-a luat la mănăstire și i-a dat bătrânului, să facă cu ei ce va voi. Acela a împărțit jumătate la monahii săraci, iar pe ceilalți i-a cheltuit pentru creșterea mănăstirii. Iar fratele lui Mihail, fiind patriciu, s-a făcut voievod vestit al întregii Capadochii.

Deci izbăvindu-se cuviosul de toată grija părinților, după al treilea an al săvârșirii lor a poftit să se ducă la un loc liniștit. Și aflând departe de mănăstire o piatră mare care era potrivită pentru pustnicie, și-a luat iertare de la bătrân și, ducându-se, ședea pe piatră cinci zile ale săptămânii, mâncând o dată pe zi și făcând rucodelie, după porunca bătrânului. Iar sâmbăta venea în mănăstire, unde stătea două zile împreună cu frații. Și împlinind acolo patru ani, s-a îndulcit gustând mierea liniștii. Apoi, luând cu el pe o rudenie a sa foarte îmbunătățită, cu numele Agapie, s-a dus, cu binecuvântarea bătrânului, în pustia cea mai dinăuntru a muntelui. Și au stat acolo doi ani cu o petrecere atât de aspră, încât din pătimirea cea rea și din slăbiciune, cu anevoie se cunoștea la ei chipul omenesc. Și făcând amândoi împreună atâta vreme, au voit să se liniștească și fiecare deosebi. Deci Agapie s-a dus în alt loc și a făcut mari și strălucite isprăvi, iar Mihail a rămas singur. Și povățuit fiind de Dumnezeu, a aflat un loc mai liniștit, numit de cei de acolo Xirolimni, lângă care era și un pustnic îmbunătățit.

Deci Mihail făcându-și o colibă mică în acel loc, petrecea în liniște, ducând o viață îngerească și nevoindu-se cu vitejie împotriva diavolilor. Și a făcut atâtea fapte bune, încât în puțină vreme s-a dus vestea lui în multe părți ale lumii și multe popoare se adunau, dorind să urmeze petrecerii lui. Iar el nu voia să primească pe nimeni la început; dar mai pe urmă, văzând osârdia lor, primea pe fiecare, învățându-i să se mulțumească a se hrăni numai cu pâine și cu apă.

Și văzând toți înfrânarea lui, smerita cugetare, dulceața vorbirii și celelalte fapte ale lui, se bucurau și, avându-l pe el ca pe o pildă, își îndreptau bine petrecerea lor. Cei întristați din felurite pricini se mângâiau văzându-l; cei împietriți și neumiliți se îndemnau spre lacrimi prea fierbinți, auzind umilicioasele lui învățături; cei somnoroși și lenevoși, văzând mulțimea privegherii lui și răbdarea stării celei de toată noaptea, se schimbau cu dumnezeiască schimbare. In scurt, toți luau pildă de faptă bună de la el și s-au adunat acolo mai mult de cincizeci de frați.

De aceea a trimis de a luat pe părintele Agapie cel mai sus zis și l-a făcut proestos, ca să chivernisească lavra Xirolimniei, pentru că acolo era locul strâmt și nu puteau să petreacă mulți monahi. Iar el luând pe oarecare din ucenici, a cercetat tot muntele, până când a găsit un loc îndemânatec, dinspre Bitinia, foarte liniștit și cu izvoare de apă rece și prea dulce, pe care văzându-l, s-a bucurat și l-a cumpărat. Apoi îndată a început zidirea lavrei și a bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care zugrăvind-o cu osârdie, se arăta aceea ca un alt cer împodobit cu stele. De aceea, în puține zile s-au adunat acolo atâția frați, încât pustia s-a făcut cetate cu mulți oameni. Iar sfântul le-a scris legile pustniciei și toate așezămintele pustnicești, punându-le lege ca un al doilea Moise.

Și aducea în fiecare zi dar lui Dumnezeu popor de moștenire, scoțând vrednici din nevrednici și trecându-i neudați prin tulburata mare a vieții la pământul făgăduinței, cu povestirile și scrisorile lui cele folositoare și mântuitoare de suflet. Deci acea pustie care mai înainte era neîmpodobită s-a făcut înfloritoare ca un crin bine mirositor. Acolo unde nimeni nu îndrăznea mai înainte să stea nici o zi, acum, prin Mihail, s-a adunat mulțime nenumărată și n-a rămas loc în acel munte râvnit și minunat al lui Chimina, care să nu aibă monahi ca să slăvească pe Domnul. Dar acest lucru nu l-a făcut cuviosul cu înlesnire și fără pătimire, ci cu multe sudori, cu lacrimi și cu multe osteneli a încetățenit acea pustie.

Căci văzându-l vicleanul diavol cum se îngrijea atât de mântuirea fraților, s-a luptat mult și se nevoia, neputinciosul, să împiedice pe omul lui Dumnezeu, ca să nu săvârșească un lucru ca acesta plăcut Domnului. Dar a rămas rușinat și nelucrător, fiind biruit lesne cu rugăciunea și lacrimile fierbinți ale cuviosului; căci nu putea suferi văpaia ce ieșea din gura lui, când se ruga Domnului, de vreme ce gura lui era sfințită, căci nu s-a jurat, nici nu a ocărât și nu a certat pe cineva cândva, ci mai vârtos se ruga pentru cei ce-l urau pe el și, fiind nepomenitor de rău, le răsplătea cu faceri de bine. Și era atât de milostiv și iubitor de oameni, încât nu putea să vadă pe cineva necăjit și să nu pătimească durerea împreună cu acela, și să-i ajute după trebuința lui. Pe săraci, mai cu seamă, îi miluia în fiecare zi cu îmbelșugare și pentru ei a zidit dedesubtul muntelui o casă mare primitoare de străini, în care să se odihnească străinii și călătorii ce treceau. Acolo avea slujitori și toate cele trebuincioase, adică hrană și haine spre îndestulare.

Acest mare părinte s-a învrednicit și de darul preoției, fiind curat și fără de prihană. Cu aceasta și-a împodobit viața și, cugetând ziua și noaptea la dumnezeiasca Scriptură, a arătat că preoția se cuvine a fi împreună înjugată cu așezarea monahicească. Și, ca să nu grăiesc mai mult, a ajuns la atâta nepătimire și înălțime de privire duhovnicească, încât vedea pe cele depărtate ca pe niște apropiate și spunea mai înainte cele ce erau să fie, ca un prooroc. Incă a săvârșit și multe minuni, din care vom spune puține spre încredințarea celor multe,.

În lavra cuviosului era un monah oarecare cu obicei rău, cu numele Chiriac. Acel necuvios fura lucrurile fraților și pe toți îi tulbura. Iar Cuviosul Mihail îl sfătuia de multe ori să-și îndrepteze viața, ca să nu se muncească. Dar el nu se supunea, ci mai vârtos atât de mult l-a urât pe sfânt pentru că-l învăța, încât a vrut să-l ucidă. Deci într-o noapte s-a dus la chilia cuviosului, ținând cuțitul în mână, și, căutând printr-o crăpătură a ușii, a văzut pe cuviosul rugându-se și stând în mijloc de foc. Drept aceea s-a îngrozit de ce a văzut și i s-a uscat mâna. Iar cuviosul, știind din dumnezeiescul dar cele cugetate de dânsul, i-a grăit dinăuntru, zicând: „Intră, fiule, și leapădă cuțitul pe care îl ții ascuns”. Iar el, aruncând cuțitul, a intrat, strigând: „Am păcătuit!”. Și căzând la picioarele lui, și-a mărturisit păcatul. Iar cel fără de răutate l-a iertat, zicându-i cu blândețe: „Du-te, fiule, și pocăiește-te din toată inima pentru păcatele tale, căci în puține zile se va sfârși surghiunul tău!”. Iar acela a mai trăit patruzeci de zile și atunci s-a împlinit proorocia cuviosului.

În altă zi, cuviosul a trimis la râul Gal, pentru o slujbă oarecare, pe un ucenic liniștitor care se numea Isihie, spunându-i să se întoarcă la mănăstire tot în acea zi. Iar el, ducându-se cu osârdie, după poruncă, s-a întâmplat de a căzut o ploaie mare și, ca să nu-l plouă, a intrat într-un loc prăpăstios și neumblat care era ca o peșteră, și a înserat acolo. Și văzând că se află în primejdie de moarte și de neascultare, deoarece, fiind noapte, nu vedea să iasă din acele prăpăstii fără primejdie, a strigat acestea cu credință: „Sfinte Mihaile, ajută-mi!”. Atunci îndată, o, minune! I s-a arătat cuviosul cu lumini, dincolo de prăpastie și i-a luminat calea ca să vadă, până ce a ajuns la mănăstire. Atunci el s-a făcut nevăzut, iar Isihie a intrat în mănăstire. Și i-a zis lui cuviosul mai înainte de a zice Isihie ceva: „Puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit?”. El a răspuns: „Dacă nu apucai înainte să-mi ajuți, viața îmi era în primejdie”. Iar cuviosul i-a poruncit să nu spună la nimeni minunea aceea.

Altădată, în vremea verii, umblând sfântul, a stat sub umbra unui copac ca să se odihnească la amiază. Stând el acolo, un țăran sărac i-a adus trei pere, care erau foarte mari și frumoase. Și întrebându-l unde a găsit așa frumoase, țăranul i-a răspuns, oftând: „Aveam un pom de la părinții mei și era atât de roditor, încât mă țineam dintr-însul. Dar, pizmuindu-l un oarecare om invidios, nu mai rodește nicidecum; astfel că mă primejduiesc de sărăcie”. Deci cuviosul s-a milostivit spre sărac și, ducându-se la pom, l-a binecuvântat și, făcând rugăciune către Dumnezeu și gonind pe vicleanul diavol, care se încuibase într-însul, pomul acela s-a făcut mai roditor decât întâi. Drept aceea, săracul acela mergea cu venitul său spre îndestulare și aducea cuviosului poame în fiecare an, ca să nu se facă nemulțumitor către făcătorul lui de bine.

Cuviosul avea un ucenic, cu numele Constantin, care era cântăreț. Acela era neputincios cu trupul și mai neputincios cu sufletul, fiind puțin credincios, de vreme ce avea trei galbeni și îi păzea cu dinadinsul să-i aibă pentru trebuința sa. Iar cuviosul îl sfătuia să nu-și pună nădejdea într-înșii, ci să-i pună la mijloc și să nădăjduiască spre Atotputernicul Dumnezeu și spre Sfânta Născătoare de Dumnezeu, dar el nu primea. Iar după câteva zile, cuviosul a avut trebuință de doisprezece bani și, negăsind, s-a împrumutat. Pentru aceasta, bunul Constantin grăia de rău pe cuviosul, zicând: „El nu are doisprezece bani și pe mine mă sfătuia să risipesc cei trei galbeni, ca să nu-i păstrez pentru nevoia mea”. Bârfind acestea, a adormit și a văzut în vis că era sărbătoare și se adunaseră toți în biserică. Acolo s-a arătat Stăpâna cea cu totul fără prihană, ținând într-o mână pe Domnul Hristos, iar de cealaltă o ținea cuviosul și astfel umbla prin biserică. Și când a ajuns în tindă, întru tot Sfânta a poruncit cuviosului să-și întindă rasa. Și făcându-se aceasta, a aruncat pe dânsa nenumărați galbeni, apoi s-a întors către Constantin, zicând: „Necredinciosule și prea nemilostivule cu chipul, nu-ți ajung aceștia să te hrănești?”. Acestea auzindu-le acela, s-a sculat tremurând. Și alergând către cuviosul, a aruncat cei trei galbeni și făcând metanie, își cerea iertare.

Voind cuviosul a zidi o biserică mare, spre slava lui Dumnezeu și a Preacuratei Maicii Lui și spre odihna fraților celor întru Hristos, s-a dus un ucenic care voia să aducă bârne pentru zidire și a luat binecuvântare dimineața de la cuviosul. Dar cuviosul, ca un mai înainte văzător, a cunoscut ceea ce era să se întâmple și i-a zis: „Fiule, ia aminte să nu cazi în ispită, pentru cârtirea și necredința ta”. Iar el ducându-se, din lucrarea diavolească s-a oprit și, cârtind, a căzut peste dânsul un lemn mare, pentru necredința lui. După aceea, Leon zăcea, căci așa se numea ucenicul, chinuindu-se cumplit. Iar cuviosul, cunoscând din Duhul Sfânt acestea, a ieșit din chilie cu sârguință și a trimis pe un monah puternic, zicând: „Aleargă să scapi pe Leon, că a căzut un lemn peste el și este în pericol de moarte”. Iar locul acela era departe ca la 15 stadii. Deci, ducându-se în fugă, l-a izbăvit.

Dar nu numai aceste întâmplări le-a cunoscut mai înainte cuviosul, ci și altele foarte multe, mai ales despre războaiele și tulburările împăraților și smintelile ce s-au întâmplat pe vremea lui Roman și Constantin, pe care sfântul le-a spus mai înainte, fiind rugat de unii. Apoi, iar a mângâiat pe Constantin, zicându-i să nu se întristeze, că degrabă își va lua iar strămoșeasca împărăție. Astfel, toate câte a proorocit cuviosul s-au împlinit. Acestea le spunem pe scurt, de vreme ce în hronograf se arată mai pe larg.

Între ceilalți ucenici ai cuviosului era unul bun scriitor și osâr-dnic, care se numea Teofan. Acela i-a slujit patruzeci de ani, de mic copil până la sfârșit, și nu s-a despărțit de dânsul niciodată, ca să-i moștenească faptele lui cele bune, precum s-a și întâmplat. Acestuia i-a poruncit odată să scrie o carte folositoare, iar el, ca un ucenic bine cunoscător și adevărat, și-a silit firea peste puterea sa, așa încât în puțină vreme a sfârșit lucrul. Dar, de osteneală multă, i s-a umflat obrazul și mai tot capul, atât de urât și fără de măsură, încât nu i se vedeau nici ochii, nici urechile; nasul și gura i se astupaseră desăvârșit și nu se vedea chip sau asemănare de om la dânsul, ci a rămas jalnică vedere. Deci era în primejdie de moarte, căci, cu mare osteneală îi deschideau gura și îi turnau puțină apă când îi venea leșin. Și lipsind pe atunci Cuviosul Mihail, fiind dus la Constan-tinopol, bolnavul se chinuia, căci puterea omenească cu meșteșug doctoricesc, nu putea să-l vindece. Deci văzându-l așa jalnic și chinuindu-se cumplit, s-au sfătuit să-i spintece obrazul și grumazul, ca să se tămăduiască sau măcar să moară și să nu se mai chinuiască.

Deci cugetând ei acestea, marele Mihail s-a arătat bolnavului noaptea, zicându-i: „Să nu lași să te spintece, că mori; crede numai!”. Și odată cu cuvântul, și-a scos potcapul său și l-a pus pe capul bolnavului. Și îndată, o, minunile Tale, Hristoase Atotputernice, Teofan s-a arătat fără de nici o boală, nici pe dinafară, nici pe dinăuntru. Și sculându-se din pat, el, care înainte stătea nemișcat, striga în miezul nopții: „De nu venea părintele nostru, cu adevărat muream; dar dați-mi să mănânc, că nu mă mai doare niciunde!”. Deci frații, auzind glasul, socoteau că de dureri și-a ieșit din minți și, aprinzând o lumină, l-au văzut pe dânsul tot sănătos și au slăvit pe Domnul, Care nu numai pe robii Săi de demult, dar și pe cei ce sunt de față îi preamărește.

Doream să ies puțin din ceea ce-mi stă înainte, ca să împodobesc sfințitul chip al cuviosului cu laude. Dar, de vreme ce faptele sale ajung spre lauda lui și spre folosul nostru, nu voiesc să spun mai multe, ci voi spune despre fericita lui moarte. Acest minunat cuvios a călugărit și pe Cuviosul Atanasie, care a zidit Lavra Atonului. Căci, aflându-se odată Cuviosul Mihail în Constantinopol, l-a văzut Atanasie și cucerindu-se de faptele lui cele bune, a mers cu el la muntele lui Chimina și a rămas mulți ani sub ascultarea lui. Și când Atanasie a cunoscut că sfântul bătrân avea să se săvârșească, a fugit ca să nu-l facă egumen. Și a luat din evlavie culionul lui Mihail, pe care îl purta totdeauna la sărbătorile cele mari, câtă vreme a trăit, până în cea din urmă zi, pe care a cunoscut-o mai dinainte. Atunci, punându-și mantia și acel sfințit culion, le-a purtat până ce și-a dat sufletul, pentru multa evlavie ce avea către acel duhovnicesc părinte al său. Nu scriem aici mai mult despre aceasta, fiindcă s-a scris mai arătat în viața lui, cum a zidit lavra cu cheltuiala împăratului Nichifor, care era nepot al acestui Cuvios Mihail, precum s-a zis.

Deci Sfântul Mihail, având niște rudenii de neam bun ca acelea, nu s-a slăvit în deșert niciodată, ci mai vârtos se smerea tuturor, ca și cum ar fi fost un țăran prea prost. El s-a lepădat de lume când era de optsprezece ani și a stat în pustie 50 de ani, petrecând îngerește, cel cu nume de înger, neschimbându-și deloc canonul înfrânării, până la cea mai de pe urmă suflare. El postea totdeauna, afară de boală grea sau praznic împărătesc sau când i se întâmplau oarecare cinstiți și mari boieri. Intâi, când s-a făcut monah, mânca o dată la două zile, apoi, în anii din mijloc, la cinci zile, iar pe urmă, și mai ales în sfintele posturi, o dată la doisprezece zile. Iar hrana lui era din poame și verdețuri, fierte sau nefierte, legume și zeamă de orz, iar ca băutură avea apa. Imbrăcămintea lui era foarte sărăcăcioasă și aspră. Când era sănătos, dormea șezând pe scaun, iar când era bolnav, dormea pe pat, pe care avea o rogojină și două piei. El era foarte iubitor de prăznuiri, și mai ales când era praznicul Stăpânului Hristos, sau al Născătoarei de Dumnezeu, priveghea toată noaptea, veselindu-se în cântări. Iar în altă zi nu-l vedea nimeni vesel, numai atunci când avea praznice, pe care le săvârșea cu multă evlavie. Din această pricină, întru tot lăudata Stăpână venea ea însăși în acea biserică și îi dădea binecuvântarea sa, precum ne-am încredințat dintru această minune:

În Constantinopol era așijderea un iubitor de Hristos, care, prăznuind cu multă evlavie, pe când stătea în strană și se ruga la privegherea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a văzut-o pe ea în vedenie, zicându-i lui: „Este trebuință să mă duc la muntele Chimina, ca să prăznuiesc împreună cu monahul Mihail, credincioasa mea slugă, care mă primește cu mult dor și evlavie”. Văzând aceasta, acel cucernic care o prăznuia s-a dus la Chimina și, vorbind împreună cu cuviosul, a văzut că, pe bună dreptate, împărăteasa îl pune pe monahul Mihail înaintea tuturor, și a mărturisit minunea. Deci așa petrecând acest cuvios întocmai cu îngerii și cu nume de înger, cu cuvioșie și cu plăcere de Dumnezeu, s-a dus către veșnica împărăție, pe care s-o dobândim și noi cu dumnezeiescul dar și iubire de oameni. Amin.