Viața Sfintei Cuvioase Olimpiada

Viața fericitei Olimpiada era atât de neprihănită, încât nici vrăjmașii nu puteau să găsească vreo pricină asupra ei.


Sfânta Olimpiada a fost numită după numele maicii sale. Ea s-a născut în Constantinopol din părinți slăviți și de neam mare. Tatăl ei a fost unul din cei mai cinstiți senatori, pe nume Anusie Secundul, iar maica sa a fost fiica slăvitului Avlavie eparhul, care se pomenește în minunile arhiereului lui Hristos, Nicolae, căci era întâiul după împărat în zilele Marelui Constantin. Această Olimpiada, fiica lui Avlavie, a fost mai întâi logodită cu Consta, fiul cel mai tânăr al Marelui Constantin, care a luat împărăția Romei celei vechi după tatăl său. Dar acela fiind ucis mai înainte de nuntă, ea a fost dată după Arsac, împăratul Armeniei, și, viețuind cu acela nu multă vreme, a rămas văduvă. Deci, însoțindu-se cu senatorul cel mai sus zis, Anusie Secundul, a născut pe Sfânta Olimpiada, care neavând încă vârsta desăvârșită, părinții au logodit-o cu un tânăr de bun neam, fiul lui Nevredie eparhul.

Dar nunta lor fiind amânată și trecând doisprezece luni, mirele a murit, iar Olimpiada a rămas fecioară și văduvă. Deci n-a voit să se mai logodească cu alt mire, chiar dacă cu anii era desăvârșită, ci a dorit ca să petreacă toate zilele vieții sale în feciorie și în întreagă înțelepciune. Apoi, murindu-i părinții, ea a rămas moștenitoarea multor bogății și averi iară de număr. Dar pe toate le-a încredințat lui Dumnezeu și cu mână darnică le-a împărțit celor ce aveau trebuință: bisericilor, mănăstirilor, viețuitorilor în pustie, bolnițelor, caselor de săraci, caselor celor primitoare de străini, orfanilor și văduvelor și celor ce se primejduiau în sărăcie mare, și la cei ce ședeau în temnițe și în legături, și la cei ce erau în surghiun departe, într-un cuvânt, la toți din nevoi le trimitea milostenie îndestulată, încât se umpleau de îndurările ei multe țări. Iar ea petrecea în rugăciuni și în postiri, omorându-și trupul cu totul și robindu-l duhului.

Pe vremea aceea împărățea Teodosie cel Mare, tatăl lui Arcadie și a lui Onorie. Acela având o rudă cu numele Elpidie, voia să dea după dânsul pe fericita Olimpiada, deoarece era tânără și foarte frumoasă, dar ea nu voia. Și a trimis împăratul la dânsa de multe ori, rugând-o și sfătuind-o să se însoțească cu Elpidie, rudenia lui, dar ea nu voia nicidecum, deși auzea oarecare îngroziri și știa că împăratul se pornește spre mânie. Deci a trimis răspuns la el, zicându-i astfel: „Domnul meu, împărate, dacă Dumnezeu ar fi voit să fiu în însoțire, atunci nu mi-ar fi luat pe bărbatul meu cel dintâi. Dar de vreme ce știa că nu-mi este de folos în viața aceasta să fiu cu bărbat, a dezlegat pe bărbat din viața cea împreună cu mine și pe mine m-a eliberat din jugul cel greu al însoțirii, punând în mintea mea jugul Său cel bun”.

Iar împăratul, mâniindu-se, a poruncit eparhului cetății să ia toată averea ei în stăpânirea sa și s-o păzească până ce Olimpiada va împlini 30 de ani. Iar eparhul, nu atât din porunca împăratului, cât din îndemnul lui Elpidie, îi făcea atâta necaz și strâmtorare, încât nu numai asupra vreuneia din averile sale, dar nici asupra sa însăși ea nu avea stăpânire. Pentru că n-o lăsa nici să vorbească cu arhiereii cei plăcuți lui Dumnezeu, nici să se ducă la biserică, pentru ca ea supărându-se, să se ducă după bărbat. Ea însă, bucurându-se mai mult, mulțumea lui Dumnezeu.

Iar după câtăva vreme, Sfânta Olimpiada a scris împăratului astfel: „Milă împărătească și slujbă care se cuvenea episcopului mi-ai făcut mie, stăpâne al meu, poruncind altuia să rânduiască și să păzească sarcina mea cea grea, de care eu mă îngrijeam. Dar îmi vei face mie o mai mare facere de bine, dacă vei porunci pristavului să împartă toate averile mele bisericilor, săracilor și celor neputincioși, ca să pot scăpa de slava deșartă, nedând singură, și ca să nu fiu cu grijă pentru fireasca bogăție, tulburându-mă pentru averile pământești care pier degrab”.

Acea scrisoare a ei citind-o împăratul și socotind în sine, a poruncit ca iarăși să-și stăpânească ea singură averile, pentru că auzise de viața ei îmbunătățită și plăcută lui Dumnezeu, și că petrece în mare înfrânare și în aspră omorâre de sine; căci ea nu mânca nimic din animalele care se tăiau, nici nu intra în baie. Iar când avea trebuință să se spele pentru neputință, atunci intra cu o cămașă într-un vas plin cu apă caldă și astfel se spăla, pentru că nu numai de slujnicele care îi slujeau se rușina, dar și de sine însăși, nevoind să se uite la goliciunea trupului său.

Pentru o întreagă înțelepciune ca acesta și cinstită viață a sa, Sfânta Olimpiada, de ale cărei fapte bune se minunau și arhiereii, a fost înălțată la bisericeasca slujbă a diaconiei de Preasfințitul Patriarh Nectarie, fiind pusă diaconiță. Și slujea Domnului cu celelalte sfințite diaconițe în cuvioșie și dreptate, întocmai ca Sfânta Ana, văduva cea din Evanghelie, care nu ieșea din biserică, slujind ziua și noaptea cu post și rugăciuni.

Viața fericitei Olimpiada era atât de neprihănită, încât nici vrăjmașii nu puteau să găsească vreo pricină asupra ei. Pentru că vrăjmașii care îl dușmăneau pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care a fost Patriarhul Constantinopolului după Nectarie, aceia erau vrăjmași și acestei nevinovate roabe a lui Hristos. Iar cel mai mult s-a mâniat asupra ei Teofil, Patriarhul Alexandriei, căci pe cinstiții monahi pe care el îi alungase din pustia Egiptului - despre care se scrie pe larg în viața Sfântului Ioan Gură de Aur - pe aceia ea i-a primit în Constantinopol și îi hrănea pe ei pentru Dumnezeu. Pentru că aceasta și pe toți monahii cei străini care veneau în Constantinopol, și pe episcopi, cu mare cinste îi primea și îi odihnea, slujindu-le lor din averile sale. Și însăși pe Teofil, ea l-a odihnit de multe ori și l-a cinstit cu daruri.

Iar el, mâniindu-se împotriva ei după aceea, pe de o parte pentru monahii cei ziși mai înainte, iar pe de alta pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, încerca s-o necinstească cu cuvinte hulitoare și cu pricini nedrepte. Însă nimeni nu credea minciunile lui învrăjbitoare și clevetirile, de vreme ce toți o știau pe dânsa că este cu viață curată și sfântă.

Această roabă adevărată a lui Hristos, despre a cărei laudă străbătea slava prin toate bisericile, făcea cele asemenea samarineanului din Evanghelie, care, pe omul cel rănit de tâlhari și nebăgat în seamă de trecători, l-a pus pe dobitocul său și l-a dus în casa de oaspeți, având purtare de grijă pentru dânsul. Ea a fost adăpostire tuturor celor care nu aveau unde să-și plece capetele; purtătoare de grijă osârduitoare pentru cei săraci și bolnavi, vătămați de răni, aruncați pe ulițe și părăsiți de toți. Într-adevăr, ea a fost o adevărată lucrătoare a tuturor faptelor de milostivire și nu este cu putință a spune câtă avere cheltuia ea cu facerile de bine, dând la săraci în toate zilele, aur și argint, haine și hrană, și la cei scăpătați toate cele de trebuință.

Sfânta Olimpiada făcea mult bine și arhiereilor care veneau la Constantinopol pentru trebuințele lor, împlinindu-le nevoile lor cu toată îndestularea. Ea a slujit bine din averea sa și Sfântului Amfîlohie, Episcopul Iconiei, și lui Optim al Pontului; iar mai înainte a slujit și Sfântului Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, care fusese arhiereu în Constantinopol, înaintea lui Nectarie; lui Petru al Sevas- tiei, fratele Marelui Vasile; și lui Epifanie al Ciprului, dăruindu-le din destul aur, argint și podoabe bisericești. Iar lui Optim, care a murit în Constantinopol, i-a închis ochii cu mâinile sale.

Dar nu numai sfinților și bărbaților celor îmbunătățiți, ci și clevetitorilor și învrăjbitorilor le făcea faceri de bine, precum lui Antioh, episcopul Ptolemaidei, lui Acachie al Veriei, lui Severian al Gavalilor și celor asemenea, pentru că ea era fără de răutate, dându-se lui Dumnezeu cu totul, și de aceea, averile pe care le avea, nu le socotea ca ale sale, ci ale lui Dumnezeu. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur o cinstea ca pe o mare roabă a lui Dumnezeu și o iubea cu dragoste duhovnicească, precum oarecând Sfântul Apostol Pavel iubea pe Persida, despre care scria:Sărutați pe Persida cea iubită, care mult s-a ostenit pentru Domnul, căci și Sfânta Olimpiada nu a făcut mai puțin decât Persida, ostenindu-se mult pentru Domnul și slujind sfinților cu mare credință și dragoste fierbinte.

Iar când Sfântul Ioan Gură de Aur a fost izgonit fără de vină și cu judecată nedreaptă din scaunul său, atunci fericita Olimpiada cu celelalte diaconițe au plâns mult pentru aceea. Iar Sfântul Ioan, la cea din urmă ieșire a sa din biserică, a intrat la locul de botez și a chemat pe fericita Olimpiada cu Pentadia, pe Procla și Salvina diaconițele, care și-au împodobit fecioria lor cu bunătăți alese, și le-a zis: „Apropiați-vă aici, fiicelor, și ascultați-mă pe mine, căci precum văd acum, cele lucrate împotriva mea au ieșit la sfârșit. Insă acum și eu am săvârșit alergarea mea și nu cred că de acum o să-mi mai vedeți fața mea. Dar vă rog să nu vă despărțiți de Biserică pentru episcopul pe care îl vor pune în locul meu, ori după nevoie, ori cu sfatul cel de obște; ci să vă supuneți lui ca și lui Ioan. Pentru că Biserica nu poate să fie fără de episcop, și astfel veți primi milă de la Dumnezeu. Pomeniți-mă și pe mine în rugăciunile voastre!”.

Iar ele, plângând, au căzut înaintea lui cu fețele la pământ. Apoi sfântul a plecat în calea rânduită lui, în surghiun. Iar după izgonirea lui, aprinzându-se biserica sobornicească cea de scaun și arzând o mare parte a cetății, atunci cei ce erau prietenii Sfântului Ioan au fost cercetați de eparhul cetății dacă sunt vinovați pentru focul acela, ca și cum dânșii ar fi pus foc bisericii. Atunci și Sfânta Olimpiada a răbdat pentru acea năpastă, ca și cum și ea ar fi fost pricinuitoarea acelei arderi. Deci au adus-o la judecată și au întrebat-o cu groază, pentru că eparhul era cumplit și fără de omenie. Și deși nu s-a dovedit vina ei, însă acela a judecat cu nedreptate, ca Olimpiada să dea mult aur pentru pricina arderii, de care ea nu era vinovată.

După aceasta, sfânta a părăsit Constantinopolul și s-a dus la Cizic. Insă vrăjmașii nu i-au dat pace nici acolo, ci, osândind-o la izgonire, au surghiunit-o în Nicomidia. De acest lucru înștiințându-se Sfântul Ioan Gură de Aur, i-a scris o carte din surghiunul lui, mângâind-o în necazurile ei. Și petrecând fericita în surghiun multă vreme și răbdând multe chinuri, s-a mutat către Domnul. Iar după ce s-a sfârșit și încă fiind neîngropat cinstitul ei trup, sfânta s-a arătat în vis episcopului Nicomidiei, zicându-i: „Să pui trupul meu într-o raclă de lemn și să-l arunci în mare, ca să fie îngropat la mal unde va fi dus de valuri”. Iar episcopul a făcut așa. De aceea, fiind dusă racla de valuri, a ieșit la mal la un loc care se cheamă Vrohti, unde era biserica Sfântului Apostol Toma. Și s-a făcut înștiințare de la Dumnezeu locuitorilor de acolo, despre trupul Sfintei Olimpiada. Iar ei, ieșind la mal și găsind racla cu trupul, l-au pus în biserica Apostolului Toma și se dădeau tămăduiri de toate neputințele.

Și după mulți ani, năvălind barbarii, au ars biserica. Iar moaș­tele sfintei rămânând întregi și nearse, deși racla a ars, ei le-au aruncat în mare. Și acolo unde s-au aruncat moaștele, apele erau însângerate, Dumnezeu înștiințând despre pătimirea roabei Sale. Deci cei credincioși au scos iarăși din mare moaștele cele făcătoare de minuni. De acest lucru aflând Patriarhul Serghie, a trimis pe preotul Ioan și i-a poruncit să aducă acele moaște cu cinste la Constantinopol. Dar când preotul a ajuns la locul acela și a ridicat sfintele moaște, a curs dintr-însele mult sânge. Și a fost aceasta la toți de mare mirare, că după două sute de ani curgea sânge din oase uscate, ca dintr-un trup viu. Deci acele moaște sfinte și făcătoare de minuni au fost duse în mănăstirea de fecioare pe care a zidit-o Sfânta Olimpiada și au fost puse acolo. Și multe minuni se făceau la acele sfinte moaște, pentru că toate bolile se tămăduiau și diavolii se izgoneau cu rugăciunile Sfintei Olimpiada și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și slavă acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.