Viața Sfântului Apostol Tit

Sfântul Apostol Tit era de fel din Creta și din părinți de bun neam, pentru că se trăgea din seminția lui Miroi, antipatul Cretei; dar erau necredincioși, deoarece se țineau de păgânătatea închinării de idoli, și chiar el singur tot aceleași păgânătăți a slujit de la început. El din tinerețea lui a arătat multă sârguința către înțelepciunea păgâneasca, îndeletnicindu-se la citirea cărților vechi de filosofie și făcătoare de stihuri, precum ale lui Homer și ale celorlalți scriitori. El petrecea cu fapte bune, în nerăutate și în întreaga înțelepciune, măcar că era în necunoștință de Dumnezeu. El și-a păzit fără de prihană feciorească curățenie a trupului său, precum mai pe urmă a mărturisit despre dânsul Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu, în scrisoarea sa către Filadelfi, numindu-l pe dânsul feciorelnic. Deci, pe Dumnezeu, pe Care Tit nu-L știa prin credință, pe Acela îl cinstea prin fapte bune și Lui I se arăta plăcut.

Când era de douăzeci de ani, a auzit un glas din cer venind către dânsul și zicându-i: „Tite, ție ți se cade să te duci de aici și să-ți mântuiești sufletul tău, pentru că nu-ți ajunge spre mântuire numai învățătura păgâneasca”. Acest glas auzindu-l Tit, dorea ca și a doua oară să-l mai audă pe el, pentru că știa glasurile și cuvintele care se făceau uneori de la idoli, dar nu voia să le creadă pe ele, pentru că începuse a cunoaște înțelepciunea lor cea drăcească. El a mai petrecut acolo un an, când i s-a dat în vis o dumnezeiască poruncă, ca să citească cărți evreiești; și după acea vedenie, el a început a le cerceta.

Căzându-i în mina cartea Sfântului prooroc Isaia, a deschis-o și a găsit la capitolul 41 acestea: Înnoiți-vă către Mine ostroave..., pe care citind-o, a găsit într-însa oarecare cuvinte, ca și cum ar fi fost grăite spre inima lui de Dumnezeu. Acele cuvinte sunt acestea: Robul Meu ești și Eu te-am ales pe tine. Nu te teme că te-am lăsat, Eu sunt cu tine. Nu te amăgi cu zeii cei mulți păgânești, pentru că eu sunt Dumnezeul tău. Și iarăși: Eu sunt Dumnezeul tău, care țin dreapta ta și-ți grăiesc ție. La sfârșitul capitolului a citit despre idoleasca înșelăciune, astfel: „Dintre idolii lor nu este unul care să grăiască; că dacă vei întreba pe ei de unde sunt, nu-ți vor răspunde; căci aceia care îi fac pe ei sunt printre voi, și vă înșeală pe voi”. Aceste cuvinte din cartea proorocească, și multe altele, i-au fost lui ca o cheie, căci, deschizându-i ușa minții spre cunoștința adevăratului Dumnezeu și spre înțelegerea înșelăciunii idolești și a rătăcirii păgânești, ardea cu inima spre Dumnezeu, pe care evreii Îl cinsteau.

În acea vreme s-a auzit în insula Creta, unde trăia Tit, că Hristos Dumnezeu S-a arătat în trup printre oamenii din Ierusalim. El face multe minuni și fapte negrăite; căci slava despre Dânsul străbătuse prin toate marginile pământului. Deci, antipatul Cretei, care era unchi după mamă lui Tit, sfătuindu-se cu cei mai de frunte bărbați, a trimis la Ierusalim pe nepotul său, pe acest bine înțele-gător și iubitor de înțelepciune, Tit, ca pe unul care era destul a auzi și a înțelege cele grăite de gura lui Iisus Hristos și a vorbi cu dânsul și tot ceea ce va afla de la Hristos, va putea cu de-amănuntul să le spună lor.

Tit, mergând la Ierusalim și văzând pe Stăpânul Hristos, I s-a închinat Lui, apoi I-a urmat Lui și ucenicilor Lui amestecându-se cu ceilalți din popor, ce umblau după Hristos. El singur a fost martor al minunilor pe care Hristos le făcea. A văzut și mântuitoarele Patimi și s-a încredințat despre Învierea Lui. Iar după Înălțarea Domnului, Sfântul Duh pogorându-se peste Apostoli în limbi de foc și grăind lor în limbi străine, Tit, robul Lui, i-a auzit vorbind în limba lui și se mira, precum despre aceasta se scrie în Faptele Apostolilor: Nemernicii cretani – între care era și Tit –, mirându-se, unul către altul ziceau: „Îi auzeam pe Sfinții Apostoli grăind măririle lui Dumnezeu în limbile noastre”. De toate acestea Tit a fost vestitor și propovăduitor în patria sa, Creta.

Fericitul Tit a fost rânduit în slujba apostolească, când li s-a deschis neamurilor ușa credinței. Mai întâi a fost botezat Cornelie sutașul; apoi după dânsul și ceilalți elini. Atunci și Tit, fiind din neamul celor netăiați împrejur, a luat botezul de la Sfântul Apostol Pavel, care mai înainte s-a numit Saul. Pentru că până atunci, deși Tit crezuse în Hristos de la început, însă nu se botezase; pe de o parte că pe atunci apostolii încă nu primeau în biserică pe cei netăiați împrejur, iar pe de alta, că greu își socoteau lor în Legea veche tăierea împrejur, despre care ziceau evreii, care crezuseră în Hristos, că este trebuință mai întâi limbilor care primeau credința, ziceau că nu este cu putință cuiva să se mântuiască fără tăierea împrejur, precum se scrie despre aceasta în Faptele Apostolilor: Oarecare pogorându-se în Iudeia, învăța pe frați, zicând: De nu vă veți tăia împrejur după obiceiul lui Moisi, nu puteți să vă mântuiți. Unii ca aceștia cârteau asupra Sfântului și Marelui Apostol Petru, despre botezul lui Corneliu sutașul, zicând: „Ai intrat și ai mâncat cu dânșii la bărbatul acela, care nu are tăiere împrejur”.

Deci, pe când Sfinții Apostoli vorbeau sobornicește despre aceasta, au lăsat neamurile cele din nou creștinate fără tăierea împrejur. Atunci și fericitul Tit, venind la Botez, n-a mai fost silit de nimeni la tăierea împrejur, despre care lucru Apostolul Pavel pomenește către Gălăteni, zicând: Nici Tit, care este cu mine, n-a fost silit să se taie împrejur; însă după Botez, fiind sfințit de ceilalți apostoli mai mari la slujba apostolească, a fost numărat în rândul celor șaptezeci de apostoli. El a fost trimis între neamuri cu Sfântul Pavel la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, fiind următor lui nu numai ca un ucenic dascălului, ci ca și fiul cel iubit al dascălului, pentru că Pavel îl numea fiul său. Acest lucru se poate vedea din scrisoarea lui Pavel către dânsul, care zice: Lui Tit, adevăratul fiu, dar și milă. Zice încă și aceasta: Este de trebuință să rugăm pe Tit, că precum a început, așa să și sfârșească... Și a zis iar: Mulțumită lui Dumnezeu, Cel ce a dat pentru voi aceiași sârguința în inima lui Tit...

De aici se poate vedea duhovniceasca dragoste în Hristos, care o avea Pavel către Tit. Uneori îl numește fiul său, iar alteori frate. Altădată, zăbovind Tit unde a fost trimis, Pavel se întristează și zice în sine: Ducându-se în Troada la propovăduirea lui Hristos, și fiindu-mi ușa deschisă întru Domnul, duhul meu n-a avut odihnă, neaflând pe Tit, fratele meu... Deci, când Tit nu era de față, marele Apostol Pavel se întrista cu duhul: Tot așa și când era el de față avea duhovnicească mângâiere, pentru că zice: Dumnezeu ne-a mângâiat prin venirea lui Tit... Și iarăși zice: Ne-am bucurat de bucuria lui Tit.

Pavel, străbătând multe țări cu bună vestirea cuvântului lui Dumnezeu, a ajuns și în Creta, patria lui Tit. Pe atunci era antipat în Creta, Rustil, bărbatul surorii lui Tit. Acela, auzind propovădui-rea apostolească pentru Hristos Dumnezeu, întâi râdea; apoi, murind fiul lui și fiind înviat de Sfântul Apostol Pavel, a crezut în Hristos și a primit Sfântul Botez cu toată casa sa. Apoi mulți necredincioși din insula aceea au primit sfânta credință și Botezul. Sfântul Pavel a pus pe fericitul Tit episcop în insula Cretei și în celelalte insule dimprejur. Și, încredințându-i popoarele cele din nou luminate, l-a lăsat acolo; iar el s-a dus în alte țări, ca să propovăduiască pe Hristos altor popoare.

Ducându-se în Nicopoli, a scris Sfântului Tit o scrisoare învățătoare, cum trebuie să cârmuiască eparhia sa. El îi zicea: Pentru acesta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele nesfârșite, și să așezi preoți prin toate cetățile, precum ți-am poruncit. Sfântul Ioan Gură de Aur, socotind aceste cuvinte apostolești, zice: „Din cei ce erau cu Pavel, Sfântul Tit era iscusit pentru că de n-ar fi fost iscusit, nu i-ar fi încredințat lui insula, nu i-ar fi poruncit să împli-nească cele nesfârșite, și nu l-ar fi făcut judecător la atâția episcopi, dacă n-ar fi nădăjduit foarte mult în acest bărbat”.

Sfântul Pavel, voind să zăbovească mai mult în Nicopoli, a chemat pe Sfântul Tit iar la el, zicând către dânsul în scrisoarea sa: Când voi trimite la tine pe Artema sau pe Tihic, sîrguiește-te să vii la mine în Nicopoli, pentru că am socotit să iernez acolo. Sfântul Tit, ducându-se în Nicopoli și zăbovind puțin cu dânsul, l-a trimis înapoi la Creta. După aceasta, Sfântul Pavel a fost prins în Ierusalim, legat cu lanțuri, și de acolo a fost dus la Roma. Sfântul Tit, auzind de aceea, s-a dus la Roma să vadă nevoința pătimirii dascălului său. El a petrecut în Roma până la sfârșitul Sfântului Pavel, și, îngropând cinstitul lui trup, după tăierea poruncită de Nero, s-a întors în Creta la păstoria sa.

Tit avea scaunul arhieriei sale în una din cinstitele cetăți ale Cretei, care se numea Gortina, și se ostenea neîncetat, întorcând pe păgâni la Hristos, învățându-i cu cuvintele și încredințându-i cu minunile. În insula aceea era un idol slăvit al Artemidei, zeița păgînilor, la care se ducea mulțime de popor păgânesc și i se închina cu aducere de jertfe. Sfântul Apostol Tit, ducându-se acolo în vremea adunării și prăznuirii păgînilor, grăia către dânșii cuvântul lui Dumnezeu și îi îndemna să se întoarcă la adevăratul Dumnezeu și să-și cunoască înșelăciunea idolească.

Poporul neluând aminte la cuvintele lui, el s-a rugat Domnului și îndată acel idol a căzut, sfărâmându-se în bucăți. Poporul s-a spăimântat, și de atunci au crezut în Hristos ca la cinci sute de suflete. Asemenea, când din porunca împăratului Romei se zidea în Creta o capiște mare idolească, în cinstea spurcatului zeu Jupiter, și era tocmai pe sfârșite, Tit, apostolul lui Hristos, trecând pe acolo, s-a rugat adevăratului Dumnezeu și deodată a căzut capiștea, risipindu-se până în temelie. Prin această minune, mulțime de păgâni s-au întors la Hristos și au zidit o biserică foarte frumoasă în numele lui Iisus Hristos adevăratul Dumnezeu.

Astfel Sfântul Apostol Tit, luminând cu lumina sfintei credințe insula Creta și cele dimprejur, și ajungând la adânci bătrâneți, s-a mutat către Domnul, având 94 de ani de la nașterea sa. La sfârșitul său a văzut pe sfinții îngeri venind să-i ia sufletul. Lui i se luminase fața ca soarele, căci întreaga sa viață fusese lumina lumii; și tot al aceluia era și sfârșitul, cinstit prin strălucire de lumină de Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.