Viața Sfântului Mucenic Urban

În împărăţia răucredinciosului Valent, arienii în Constantinopol aveau mare putere, având sprijinitor pe împăratul cel orbit de acelaşi eres. Ridicând prigonire asupra binecredincioşilor creştini, au izgonit pe Evagrie episcopul şi făceau ortodocşilor multă greutate, pe unii bătându-i, pe alţii închizându-i în temniţă, iar altora jefuindu-le averile şi chinuindu-i cu toate muncile. Pentru aceasta credincioşii erau în mare necaz şi, adunându-se în taină, s-au sfătuit să trimită rugăminte la împărat, acesta fiind atunci în Nicomidia, că dacă nu îi va scoate nu cu totul de la arieni măcar să poruncească să-i mai uşureze, nepierzînd poporul cu desăvârşire.
Au ales pentru această trimitere ca la şaptezeci de bărbaţi cinstiţi din duhovniceasca rânduiala, tari în credinţă, puternici în cuvânt şi desăvârşiţi întru înţelegere, între care mai de căpetenie erau Urban, Teodor şi Medimn. Aceştia, apucând drumul, au ajuns la Nicomidia şi, stând înaintea împăratului, au făcut rugăminte să-i chezăşuiască pe dânşii şi să-i apere de mâinile arienilor. Iar împăratul s-a mâniat asupra lor foarte tare, însă nu şi-a arătat mânia, ci a trimis în taină la eparhul Modest ca, prinzind pe toţi trimişii, să-i piardă cu moarte.
Deci, prinzindu-i eparhul pe ei şi temându-se să-i piardă la vedere înaintea tuturor, ca să nu fie gâlceavă în popor, a poruncit ca pe toţi să-i pună într-o corabie, scoţând vorba că-i trimite în surghiun, iar pe corăbieri i-a învăţat ca atunci când vor fi la mijlocul mării, ieşind singuri în caic, să aprindă corabia cu cei şaptezeci de bărbaţi. Acest lucru s-a şi făcut. Pentru că, fiind în noianul mării Astachiei, au aprins corabia cu sfinţii mucenici, iar corăbierii singuri, şezând în caicul cel pregătit, s-au întors la eparh, spunându-i de sfârşitul acelora. Iar corabia ardea ca o făclie, fugind iute pe apă, că o gonea vântul, şi mergea arzând şi plutind până la locul ce se numea Dachidis unde, oprindu-se desăvârşit, a ars, înălţându-se fumul din trupurile sfinţilor celor ce ardeau, asemenea unui fum de tămâie către Dumnezeu. Aşa s-au sfnrşit sfinţii şi s-a împlinit cu dânşii cuvântul Scripturii care zice: „Trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos pe noi întru repaos”. Pentru că pe apă arzându-se cu foc, s-au aflat întru odihna cea cerească, unde, stând înaintea scaunului Stăpânului, se roagă pentru noi. Cu ale căror rugăciuni, Doamne, dă-ne şi nouă ca să câştigăm viaţa veşnică. Amin.