Danion
Vasile
Tinerii şi
sexualitatea
ÎNTREBĂRI
ŞI RĂSPUNSURI
Carte tipărită cu
binecuvântarea
Înalt Prea Sfinţitului
Serafim,
Mitropolitul Germaniei şi al
Europei Centrale
Editura
Lucman, 2006
© 2006 – pentru ediţia de faţă
Editura LUCMAN
DANION VASILE – născut la 15 august 1974 în Bucureşti.
Desfăşoară o intensă activitate apologetică (articole, cărţi, conferinţe şi
emisiuni radiofonice). Este doctorand în Patrologie la Facultatea de Teologie
din Universitatea Aristotel, Tesalonic.
SCRIERI:
Tinerii şi sexualitatea – Între iubire şi
păcat (Editura
Lucman, 2006), Tinerii şi sexualitatea – Păcate noi, păcate vechi (Editura
Egumeniţa, 2005), Noi sfinţi preoţi de mir (Editura Egumeniţa,
2005), Patericul mirenilor. Pilde pentru secolul XXI (Editura
Egumeniţa, 2004), Jurnalul convertirii. De la zeiţa morţii la Împăratul
Vieţii (Editura Reîntregirea, 2004), Despre înfruntarea
bolii (Editura Sophia,
2004), Mângâiere pentru bolnavi (Editura Egumeniţa, 2004),
Despre înaintemergătorii Antihristului
(Editura Cartea Ortodoxă,
2004), Taina iubirii (Editura Reîntregirea, 2004), Cartea
nunţii (Editura
Nemira, 2003 / Egumeniţa, 2004), S.O.S. – Despre horoscop, cutremure şi
ghicirea viitorului (Editura Bunavestire, 2003), S.O.S. –
Despre reîncarnare şi invazia extraterestră
(Editura Bunavestire, 2003), Ne vorbesc părinţi athoniţi
(Editura Bunavestire, 2003), Despre înfruntarea necazurilor (Editura
Sophia, 2002), Cum să ne creştem copiii (Editura Sophia, 2002), Bucuria
Crăciunului (Editura Sfântul Nectarie, 2002), Dărâmarea idolilor
(Editura Credinţa noastră, 2001)
În curs de
apariţie: Limonariul pentru mireni
Pentru
corespondenţă: Bd. Al. I.. Cuza, nr. 91, sector 1, Bucureşti (Editura Lucman)
În loc de introducere:
Elefteria
Suntem dornici
de libertate. Suntem învăţaţi să iubim libertatea încă din primii ani ai
vieţii. Chiar şi din unele desene animate copiii învaţă deviza „Trăieşte
clipa”… Adolescenţii sunt vrăjiţi prin tot felul de reclame de ispita
libertăţii. Deasupra fiecărui tânăr se vede, mare, umbra unei statui a
Libertăţii.
„La ce mi-ar
trebui Biserica? Să îmi fie sufocate aspiraţiile, dorinţele, planurile?” – m-ai
putea întreba. Şi eu ţi-aş răspunde: Biserica îţi oferă o şansă, te ajută să ai
acele dorinţe şi aspiraţii pe care nu le vei regreta niciodată[1].
„Şi cu Trăieşte clipa cum rămâne?”
Într-un moment de tristeţe mă plimbam într-un
parc, Herăstrău, trist şi îngândurat că nimeni nu îmi era aproape. Am văzut la
o terasă cum a început o melodie grecească, Elefteria[2], şi toţi de la mese au început să bată
din palme, chiar şi chelnerii mergeau în ritm de dans. Am văzut cum muzica i-a
unit pe oameni, cum i-a făcut parcă o singură inimă.
E una dintre cele mai puternice amintiri din viaţa
mea. Atunci m-am îndrăgostit pur şi simplu de muzica grecească. Şi nu doar de
muzica sirtaki, ci chiar şi unele prelucrări mai moderne. Ştiu că, deşi această
muzică îmi place, poate vătăma mintea prin lecţia de viaţă pe care o predă la
nivel subconştient: că viaţa e numai plăcere, numai distracţie. Nu are rost să
intru în detalii. Totuşi, voi mai pomeni încă o situaţie în care acest gen de
muzică m-a vrăjit: mă aflam în capitala Macedoniei – Skopje – şi mi se făcuse
foarte dor de soţie şi de copil (pe atunci aveam doar un copil). Ceilalţi din
grup mergeau să vadă locurile frumoase ale oraşului, iar eu mă plimbam singur
şi îngândurat pe străzi. Simţeam că îmi plânge sufletul, chiar dacă ochii mei
erau uscaţi. Şi cum mergeam fără să văd pe unde merg, la un moment dat m-am
simţit Ulysse trecând printre sirene: de la o terasă se auzea o muzică plăcută,
care mi-a vrăjit inima. Mi-a alungat amărăciunea, m-a făcut să îmi dau seama că
trebuie să fiu fericit că ţin atât de mult la soţie şi la copil, mi-a dat aripi
să mă ridic din singurătatea care încerca să îmi năruiască sufletul.
Ce legătură
există între libertatea pe care o propun diferite genuri de muzică sau mişcări
ale tinerilor şi libertatea pe care o propovăduieşte Hristos? Nici una. Şi
totuşi de ce îmi place melodia Elefteria?
Auzind-o, mă gândesc aproape de fiecare dată că viaţa mea în Hristos nu trebuie să fie o viaţă crispată, o
viaţă făţarnică, o viaţă forţată. Hristos ne cheamă să fim noi înşine. Ne
cheamă să ne luptăm cu păcatele, cu minciuna, cu răutatea. Ne cheamă să ne
luptăm chiar şi cu modul de viaţă propovăduit de Elefteria. Numai că, din pricina creştinilor crispaţi, a celor care
nu poartă crucea cu fruntea sus, ci cu o falsă pocăinţă, această muzică îmi
aduce mereu aminte că legătura mea cu fraţii în Hristos trebuie să fie mai
puternică decât a oamenilor pe care i-am văzut aplaudând la terasa din parc. Că
trebuie să fie mai puternică decât a arabilor cărora când ascultă Salam Aleicum le zvâcneşte sângele în
vine. Decât a tinerilor care se agită la fiecare concert rock sau house.
Nu recomand
altora să asculte nici un fel de muzică care le-ar putea transmite mesaje sau
ritmuri pătimaşe. Dar nici nu cred că viaţa duhovnicească presupune numai
ascultarea muzicii psaltice sau a celei clasice. E adevărat şi faptul că, pe
măsură ce oamenii sporesc în viaţa duhovnicească, muzica pe care o ascultă se
schimbă. Însă procesul e uneori de durată. Totuşi, stau şi mă întreb uneori dacă
la bătrâneţe un şlagăr vechi precum Woman
in Love o să îmi placă mai puţin. Mi-am dorit să mă căsătoresc cu o fată
care să mă iubească din toate puterile, care să fie woman in love şi la adânci bătrâneţi. Chiar dacă melodia i-a
încurajat pe mulţi să descopere farmecul poveştilor de dragoste tip „căsătorie
de probă”, pentru mine această melodie a însemnat şi înseamnă altceva.
Dar nu despre
muzică vreau să îţi vorbesc acum, ci despre libertate. Despre cele două feluri
de libertate.
În Hristos simt
cea mai deplină libertate: în Hristos simt că libertatea nu înseamnă
singurătate, nu înseamnă că numai eu vreau, că numai eu fac, ci înseamnă şi că
accept să fiu iubit, că accept să mă scald în dragostea lui Dumnezeu, că accept
să fiu înfrumuseţat lăuntric de Dumnezeu, că accept să deschid ochii şi să văd
viaţa aşa cum este de fapt: ca un dar de la Dumnezeu.
Mă simt oare mai
sărac cu Hristos? Şi nu îmi e teamă să mă întreb: sunt oare mai sărac avându-L
pe Hristos? Nu, mă simt mai bogat, mai fericit, mai împlinit, mai liber…
Nu mi-ar ajunge
o carte să scriu cât am cunoscut păcatul, în câte forme şi în câte situaţii. Pe
moment, păcatul mi-a dat o oarecare împlinire. O oarecare satisfacţie şi chiar
o anumită linişte: gustarea din fructul oprit.
Dar Hristos a
venit în inima mea şi lucrurile s-au schimbat. A venit de multe ori, şi L-am
gonit (conştient sau nu) de multe ori. Dar El, ca un adevărat îndrăgostit, nu a
contenit să bată la uşa inimii mele încă şi încă o dată.
Acum, când îţi
scriu, mă simt ca o mireasă înaintea nunţii, care vorbeşte despre frumuseţea şi
dragostea pe care i-o poartă mirele ei. Ştiu, această figură de stil s-a învechit.
Numai că, atunci când trăieşti o figură de stil, nu îţi e teamă să o
mărturiseşti. Ştiu că Hristos, pe Care Îl iubesc şi Care mă iubeşte, aşa cum îi
iubeşte pe toţi oamenii, nu mă va părăsi.
Dacă aş avea un
shaker special, să pot pune în el puţină libertate
adevărată, ţi-aş da să guşti un pahar. Cred că e cel mai puternic drog, deşi
puţini se bat pentru el şi mai mulţi se luptă pentru un pliculeţ de marijuana.
E destul de greu
să gustăm din această libertate. Pentru că lumea aceasta ne-a învăţat să fim
iubitori de sine, ne-a învăţat să căutăm libertatea numai în gustarea fructului
oprit. Dar libertatea poate fi căutată şi în altă parte.
Cred că este
foarte greu să descoperi această libertate în Hristos în momentul în care te-ai
îndrăgostit de cineva[3]
şi când dragostea nu stă sub acoperământul dumnezeiesc. Ce simplu este să cauţi
libertatea pătimaşă şi când de la o îmbrăţişare se ajunge la un sărut, de la un
sărut la o mână pe piept, iar apoi tricoul cade, cade şi fusta. „Sună
periculos, lasă fusta mai jos” se transformă în „«Sună periculos», dar trage-mi
şi fusta jos!” etc. E cel mai simplu mod de arătare a unui sentiment. Şi, în
acelaşi timp, e cel mai simplu mod de pervertire a unui sentiment[4].
„Bun, dar
această libertate în Hristos nu implică monotonie, plictiseală, nu implică
distrugerea iubirii?”
Dimpotrivă.
Această libertate în Hristos este cea care înfrumuseţează relaţia dintre cei
doi, o face proaspătă, senină şi nu mai puţin palpitantă. Oricum, despre
monotonie spun – din experienţă – că apare chiar şi în cazul în care doi tineri
trăiesc în păcat. Înainte să devin creştin, când practicam Tantra yoga, am
trăit cu o fostă prietenă momente superbe. La mare, la munte, într-o mulţime de
locuri frumoase. Dar, în ceea ce priveşte viaţa sexuală, monotonia îşi spune
cuvântul ei. După epuizarea poziţiilor „Kamikaze Kama Sutra”, pe care tinerii
dornici de experienţe noi le caută prin toate revistele de specialitate, apare
inevitabil monotonia. Tocmai de asta iubirile la această vârstă, sau chiar căsătoriile de probă – formele moderne
de concubinaj –, nu ţin mult. (Şi ce, în familie nu apare rutina în viaţa
sexuală? Ba da, uneori este. Numai că monotonia aceasta nu se goneşte prin
practicarea perversiunilor, ci prin dragostea pe care Dumnezeu o picură în
inimile celor doi. Cei care trăiesc fără binecuvântarea nunţii nu pot simţi
asta.)
Atunci când
între doi tineri apare plictiseala, ei caută să rupă relaţia care îi lega,
pentru a fi liberi pentru o nouă aventură. Când între soţi apare plictiseala,
ei se roagă la Dumnezeu
să depăşească această ispită. Şi, chiar dacă lupta e grea, fiecare biruinţă
înseamnă un plus de dragoste, de profunzime a sentimentelor.
În momentul în
care vezi viaţa prin prisma credinţei, începi să îţi dai seama că de fapt nu
Dumnezeu este Cel care îl împiedică pe om să fie liber, că El nu este duşmanul
libertăţii noastre. Înţelegi că de fapt noi suntem duşmanii propriei noastre
libertăţi. Că El ne-a chemat la libertate, că El ne-a făcut fiinţe capabile să
îmbrăţişeze sau să respingă libertatea. În acel moment, marile staruri, marii
cântăreţi care trâmbiţează libertatea sunt văzuţi ca nişte oameni înlănţuiţi
care fac apologia lanţurilor lor. Fanii lor sunt nişte admiratori fanatici ai
lanţurilor şi nu ştiu că de fapt lanţurile nu îi apără, ci le limitează
libertatea de mişcare.
„Totuşi, nu se
poate spune că tinerii creştini duc o viaţă frumoasă…”
Asta o afirmă
numai cei care nu duc o viaţă creştină. Trebuie să recunosc totuşi că unii
tineri creştini cad în extrema unei râvne exagerate şi neagă orice manifestare
specifică vârstei la care se află: sportul este rău, toată muzica este rea şi
toate filmele sunt rele. Mie o astfel de poziţie mi se pare ciudată (asta nu înseamnă că aşa trebuie
să li se pară şi altora…).
Despre sport, spun că este chiar necesar
tinerilor, pentru a-şi consuma energia altfel decât în discoteci. Viaţa la oraş
este foarte diferită de viaţa la ţară şi organismul are nevoie de mişcare. Eu am
practicat multe sporturi (înot, polo, patinaj artistic, tenis de câmp, baschet)
şi am cunoscut cât de binefăcător e sportul pentru organism. După o lungă
pauză, patinez iarăşi role şi mă simt foarte bine mergând pe role în parc
împreună cu soţia şi copiii.
„Şi totuşi, cum
se împacă rolele cu viaţa în Hristos?”
Te-aş întreba şi
eu ce au scris Sfinţii Părinţi despre role, bicicletă, baschet şi alte asemenea.
Dar aş îndrepta discuţia pe un făgaş greşit. Important este ceea ce au scris
Sfinţii Părinţi despre faptul că trupul nu trebuie neglijat. Era ridicol să
scrii despre avantajele sportului într-o vreme în care tinerii îşi ajutau
părinţii la toate muncile câmpului şi picau de pe picioare din cauza efortului
depus. Dar, în zilele noastre, când o mulţime de tineri îşi tocesc fundul pe
băncile facultăţilor sau la birouri, sportul trebuie privit cu mai puţină
crispare[5].
(Nu vorbesc despre sporturile extreme, care pun în pericol vieţile celor care
le practică; aceştia Îl şantajează permanent pe Dumnezeu, despre Care consideră
că trebuie să le poarte de grijă oricât de inconştienţi ar fi.)
Dacă nu aş fi avut copii, nu aş mai fi mers acum
pe role. Dar băiatul meu a mers o vreme la o grădiniţă la care, din când în
când, copiii erau scoşi în parc cu rolele. Şi mi s-a părut normal să ieşim şi
noi cu el în parc pe role.
Cât priveşte
filmele, tot azi am primit şi un film frumos de desene animate pe care abia
aştept să îl revăd. Nu cu băiatul meu, o să îl văd şi cu el, mai întâi vreau să
îl văd cu soţia. Nu sunt la măsura la care să nu mai văd filme[6].
Hristos nu le
cere tinerilor să renunţe dintr-o dată la toate manifestările sufletului lor.
Le cere să renunţe doar la păcat. Îi pune să renunţe la desfrâu, la băutură, la
sex, la minciună, la muzica care îi îndobitoceşte, la filmele care îi vatămă.
Îi pune să renunţe la tot ce le murdăreşte sufletul. Dar, cerându-le să
trăiască în lume ca şi cum nu ar fi din lume, nu le cere să se transforme în
nişte roboţi în care să nu încapă decât programele de rugăciune, mătănii,
pocăinţă, slujbe. Hristos îi călăuzeşte pe tineri spre cunoaşterea adevăratei
iubiri şi a adevăratei libertăţi. Cei care, din râvnă exagerată, renunţă de
exemplu la sport – deşi organismul lor are nevoie de mişcare – riscă să devină
formalişti. (Nu zic că nu fac bine cei care reuşesc să îşi consume energia
fizică pe care o au prin mătănii şi închinăciuni. Eu însă, deşi făceam şi peste
cinci sute de mătănii pe zi în facultate – în perioadele când aveam canonul
respectiv –, simţeam nevoia şi de sport; aşa că mai jucam câte un baschet. Am
cunoscut însă şi pe unii care negau sportul, dar nici mătănii nu aveau stare să
facă. Oricum, cei care fac mătăniile sau închinăciunile ca pe un sport riscă să
transforme rugăciunea într-o formă de culturism.)
„Tu eşti un om
liber?”, m-ai putea întreba.
Sunt un om care
merge pe calea dobândirii libertăţii. Calea e grea, cu popasuri, dar sigură.
Sper să nu mă consideri prea bătrân pentru a avea dreptul de a-ţi vorbi despre
libertate. De ce să nu recunosc, faptul că am 30 de ani mă face să îmi impun o
anumită maturizare. Dar, şi asta vei vedea şi tu peste ani de zile, dacă inima
îţi e plină de iubire, nu ai cum să te simţi decât tânăr. Parcă aş scrie cu
melancolia unui pensionar care şi-a văzut nepoţeii, dar nu e aşa. Sunt convins
că nu sunt singurul om care se trezeşte dimineaţa şi se simte pregătit să
meargă la facultate pentru un curs sau pentru un examen. Acesta e de fapt unul
dintre motivele pentru care îi mulţumesc deseori soţiei mele: că nu mă lasă să
ruginesc, că pot să mă simt aproape student. Nu mă simt aşa când se năpusteşte
asupra mea vreo ispită sau când trec prin cine ştie ce necaz, ci în restul
timpului, când apele sunt liniştite.
Ar mai fi de
spus că, de cele mai multe ori, viaţa creştină li se propune ca alternativă
doar tinerilor care se complac într-o viaţă de desfrâu - cu droguri sau cu
muzică satanică. Nu toţi tinerii se droghează, nu toţi ascultă muzică satanică.
Cred că viaţa creştină ar trebui prezentată drept alternativă şi celorlalţi tineri
care – deşi nu se droghează şi nu sunt nici satanişti – cred că viaţa nu are
alt rost decât trăirea unor experienţe – intelectuale, psihice, sau fizice –
cât mai intense.
Libertatea în
Hristos este o comoară care străluceşte în lăuntrul privitorului. Străluceşte
ca o făclie în suflet şi îl umple de mângâiere. Mi-aş dori să vină vremea să
îţi pot vorbi mai mult despre această comoară lăuntrică. Deocamdată doar ţi-am
spus că există, că poate fi găsită.
Şi poate că tu, asemeni oricărui căutător
de comori, te vei duce să scormoneşti pământul pentru a o găsi. Nu ştii cum e,
nu ştii cât de valoroasă e, dar ştii că există. Şi mai ştii că sufletul tău,
apăsat din atâtea părţi, are nevoie de o asemenea comoară…
Miss Parohia
Am primit o
scrisoare foarte scurtă: „De ce aţi spus
în conferinţa de săptămâna trecută că păcatul ne urâţeşte? Dumneavoastră
credeţi că putem şti cât de sfânt este cineva numai după faţa lui? Sunt atâţia
oameni care trăiesc în păcate – şi mai ales sexuale – care sunt mult mai
frumoşi, nu observaţi asta? Hai să punem la un concurs de miss fetele din
biserică şi fetele din discotecă. Cine ar fi mai frumoase?”
Răspuns: Am spus
că păcatul ne urâţeşte pentru că aşa este. Ar fi trebuit poate să aduc atunci
mai multe argumente. La fiecare conferinţă mă apasă faptul că trebuie, pe de o
parte, să răspund la cât mai multe dintre întrebări, dacă se poate chiar la
toate, deci trebuie să fiu cât mai concis, iar pe de altă parte, pentru că
multe din întrebările care mi se pun sunt atât de interesante încât cred că
s-ar putea face conferinţe care să pornească de la fiecare dintre acestea. Îmi
cer scuze deci pentru faptul că nu sunt mai amplu în explicaţii[7].
Nu putem nega
legătura dintre suflet şi trup. Ortodoxia nu neglijează trupul, ca ereticii
gnostici, care considerau trupul o închisoare, după învăţătura lui Platon. Este
normal ca starea de boală să se reflecte pe chipurile noastre, sau starea de
mânie sau de supărare, pe trupurile noastre. Există o sumedenie de îmbolnăviri
a căror cauză principală este deprimarea psihică.
Ca să nu aduc
foarte multe argumente, îţi pun înainte o întâmplare zguduitoare:
„În părţile
Teftoniei era un ostaş care, sculându-se într-o noapte din pat, de lângă femeia
sa, s-a dus de a preacurvit cu alta. După aceea, întorcându-se la casa lui,
dacă l-a văzut femeia sa, striga de frică şi tremura. Strângându-se slugile la
glasul stăpânei lor, cum l-au văzut s-au îngălbenit de frică şi au fugit toţi
din casa aceea, strigând tare, fiindcă li se arăta faţa preacurvarului ca a
unui drac. Acestea văzând acela, a priceput că pentru fărădelegea lui i s-a
schimbat faţa în urâtă şi înfricoşată. Deci a stins lumânările şi s-a ascuns
până ce s-a făcut ziuă. Şi dimineaţa a ieşit, mergând să afle vreun duhovnic ca
să se mărturisească. Iar pe drum boii şi alte dobitoace întâlnite fugeau de el
ca de un fulger; şi se cutremurau nu numai dobitoacele, ci şi oamenii. Când a
ajuns la o biserică şi l-a văzut un duhovnic, acela a închis uşa,
blestemându-l, socotind că este o arătare drăcească. Iar ostaşul se ruga de
afară, cu lacrimi, zicând că nu este diavol, ci pentru păcatul său s-a făcut
atât de înfricoşat şi urât. Atunci, mărturisindu-se şi luând de la duhovnic
canon după cum se cădea, s-a întors faţa lui la starea de mai înainte. În urmă
şi-a îndreptat sufletul său prin pocăinţă”[8].
„Bine, m-ai
putea întreba, acestui bărbat faţa i s-a urâţit, dar sunt milioane de bărbaţi
adulteri pe care desfrâul nu îi urâţeşte deloc…”
Dumnezeu vrea în
orice chip întoarcerea noastră… Bărbatul acela s-a pocăit pentru păcatul său.
Dacă un altul ar fi trecut prin aceeaşi încercare, poate s-ar fi sinucis văzând
că şi preotul se speriase văzându-l… Dacă toţi oamenii ar deveni hidoşi imediat
după ce ar păcătui, atunci s-ar feri să păcătuiască de groaza că imediat
înfăţişarea lor i-ar da în vileag. Dumnezeu le-ar sufoca deci libertatea, i-ar
obliga oarecum să facă binele. Dar Dumnezeu vrea să fim virtuoşi pentru a
dobândi Împărăţia, nu pentru alte motive îndoielnice… (El ar putea face ca faţa
fiecărui desfrânat să devină neagră, sau vânătă…, şi totuşi nu o face.)
Păcatul ne
urâţeşte, ne murdăreşte sufletul. Şi de fiecare dată ne urâţeşte şi trupul,
chiar dacă nu ne dăm seama.
„Cum vine asta?”
Simplu: poate ai
văzut şi tu filme în care se comit crime (dacă nu ai văzut, nu ai pierdut
nimic, dimpotrivă). Cum arată faţa criminalului atunci când se luptă cu victima
sa? Dură, rece, chiar înspăimântătoare…
„Da, dar cel
care desfrânează nu arată hidos, ca un criminal sau ca un violator…”
Orice păcătos,
dacă nu ar păcătui, ar fi şi mai frumos. Pentru că frumuseţea sufletească i
s-ar răsfrânge pe chip. Asta o vezi cel mai bine privind oamenii care intră la
spovedanie. E adevărat că pentru unii spovedania e o formalitate, care nu îi
schimbă. Asta pentru că vin să se spovedească fără să vrea să renunţe la păcat,
sau fără să fie conştienţi de păcatele lor. Dar pe toţi cei care se spovedesc
cu zdrobire de inimă spovedania îi face mai frumoşi.
Cei mai frumoşi
bătrâni pe care i-am cunoscut au fost ori monahi, ori creştini cu viaţă sfântă.
Pentru că frumuseţea nu i-a părăsit, frumuseţea lor nu se ofileşte. Cine merge
la părintele Justin Pârvu, la părintele Arsenie Papacioc sau la părintele
Iulian Prodromitul poate vedea cum te înfrumuseţează credinţa.
Iar modul în
care te urâţeşte păcatul îl poţi vedea cel mai simplu privind fotografiile unui
om care de la o anumită vârstă a început să bea fără măsură. Încet-încet,
înfăţişarea lui se deformează. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu desfrânaţii,
chiar dacă ritmul schimbărilor este de cele mai multe ori mai lent.
„Dar pe unii
tineri începerea vieţii sexuale îi face mai frumoşi, îi scapă de obsesii etc…”
Da, aşa e. Îi
face să simtă că au intrat într-un univers minunat, cel al dragostei trupeşti.
Nu vor trece însă multe luni sau mulţi ani şi păcatul îi va murdări la loc. Pe
când, dacă ar fi mers pe calea înfrânării, ar fi învăţat să scape de obsesii,
şi Dumnezeu, Care ar fi venit în inimile lor, i-ar fi făcut mult mai frumoşi,
dăruindu-le frumuseţea care nu se scurge o dată cu viaţa…
Deci, ca să nu
spun prea multe, orice păcat te urâţeşte sufleteşte. Iar trupeşte, cel puţin în
măsura în care îţi răpeşte seninătatea şi frumuseţea pe care ai fi avut-o dacă
nu păcătuiai.
Asta nu înseamnă
că putem judeca un om doar după înfăţişarea lui. (Am văzut la televizor o lesbiană
frumoasă. Imaginea ei m-a şocat. Cred însă că dacă ar fi dus o viaţă creştină
ar fi fost şi mai frumoasă…) Dacă am pune însă la un concurs de Miss fetele din
biserică şi cele din discotecă, ar câştiga poate cele din discotecă. Dar nu
pentru că discoteca le-a făcut mai frumoase, ci pentru că frumuseţea pe care
le-a dăruit-o Dumnezeu nu a fost încă acoperită de zgura păcatului. Vor avea
însă parte de osândă că nu s-au folosit cum trebuie de frumuseţea lor. Oricum,
au existat sfinte mai frumoase decât toate femeile din vremea lor – şi Sfânta
Ecaterina e un bun exemplu în acest sens. Există însă Ecaterine şi în zilele
noastre, pe care dacă le-ar descoperi revistele mondene le-ar pune pe prima
pagină. Numai că aceste Ecaterine nu ies la suprafaţă, din smerenie…
Să te ajute
bunul Dumnezeu să ai parte de frumuseţea cea adevărată şi chipul tău să poarte
pecetea frumuseţii adevărate.
Îţi doresc toate cele
bune,
Danion
*
O completare
despre concursurile de Miss, adevărate fabrici producătoare de etaloane de frumuseţe.
Adresându-se unei mame, Sfântul Nicolae Velimirovici scria nişte cuvinte extrem
de actuale. „Îmi aduceţi la cunoştinţă, cu prostească bucurie, că fiica
dumneavoastră a fost aleasă Miss. Ca şi cum aţi aştepta să vă şi felicit. Mie
îmi e ruşine şi să scriu despre acest lucru, iar în loc de felicitări vă fac
cunoscută profunda mea compătimire.
Nu ştiu de ce
mai spuneţi în scrisoare: «Pentru fiica mea, ca fată educată, lucrul acesta
este foarte măgulitor». Căci, ce se poate spune despre educaţi şi needucaţi în
zilele noastre? Între numeroasele crize contemporane, criza educaţiei este una
dintre cele mai importante. Cine ştie care poate fi numită cu mai mult temei
educată: o damă de la oraş sau o ciobăniţă sfioasă de la munte! În această
privinţă nu se va ajunge la o înţelegere până ce nu ne vom întoarce la
concepţia despre educaţie a poporului: educat (în sârbă obrazovan – n.t.) este cine are obraz. Iar cine nu are obraz nu
este educat, oriunde ar locui, orice poziţie ar ocupa şi orice grămadă de
cunoştinţe ar avea în cap. (…)
Concursurile
moderne de Miss sunt un obicei al vechilor popoare latine. În fapt, este doar
un comerţ abil disimulat cu prostituate. Aţi urmărit soarta multelor Miss din
Europa? Ce trist! Căsnicii stranii, copii din flori – sărmanii copii! –,
procese senzaţionale între soţi, sinucideri”[9].
Da, acestea sunt
roadele batjocoririi frumuseţii lăsate de Dumnezeu. Acestor femei care s-au
bucurat pentru o clipă, o zi sau un an că au fost Miss, după trecerea anilor au
regretat enorm că nu au avut vieţi mai frumoase. Dar pentru asta nu e de vină
Dumnezeu…
Nu pot să nu judec…
Întrebare de la
un cititor: M-am lăsat de păcatele
sexuale de când am terminat facultatea, de 3 ani, însă de atunci m-a apucat
judecata. Când îi aud pe prietenii mei cum comentează articolele din reviste
trendy, despre cum să fii amantul perfect sau despre orgasmul total, îmi vine
să fac scandal. Dar mă stăpânesc, ca să nu fiu penibil. Dar nu pot să nu judec,
mai ales când se laudă cu perversiunile pe care le fac. Oare nu era mai bine să
păcătuiesc, decât să fiu atât de făţarnic?
Nu, nu e mai
bine să păcătuieşti, e mai bine însă să nu judeci. Hristos a spus doar Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi
(Matei 7, 1) nu a zis „dar mai bine să păcătuiţi decât să judecaţi…”
Părintele Paisie
Aghioritul[10],
un sfânt al vremurilor noastre, povestea o întâmplare din care orice creştin
are de învăţat:
„Am întrebat
odată despre o fostă colegă de şcoală a mea şi am aflat că apucase pe un drum
greşit. Atunci am început să mă rog ca să o lumineze Dumnezeu să vină să-i
vorbesc. Adunasem multe citate despre pocăinţă. Odată aceea a venit împreună cu
alte două-trei femei. Apoi venea adesea cu fiul ei, aducând lumânări şi
untdelemn. Într-o zi cineva mi-a spus: «Părinte, aceasta se făţărniceşte. Într-un
fel se arată aici şi altfel jos, unde desfrânează cu poliţiştii».
Următoarea dată
când aceea a venit la mănăstire, am certat-o cu asprime, iar ea a plecat
plângând. Peste puţin timp mi-am simţit tot trupul arzând de o puternică poftă
trupească. Am mers şi m-am rugat, dar nimic. Eram nedumerit de ce mi se
întâmpla această ispită. M-am rugat din nou, dar fără nici un rezultat. Atunci
am luat securea, mi-am pus piciorul stâng pe un lemn, am sprijinit tăişul
securii de gambă şi cu un ciocan am început să lovesc în secure. Am tăiat
astfel şapte bucăţele de carne. Nădăjduiam ca prin această durere să se
împuţineze înfierbântarea trupească, dar nimic. Mi s-a umplut gheata de sânge,
dar războiul nu a cedat. Atunci m-am ridicat şi, lăsând mănăstirea deschisă, m-am
îndreptat spre pădure. «Mai bine să mă mănânce urşii», mi-am spus.
Mergând spre
pădure, am căzut istovit pe marginea cărării. Mă tot gândeam de ce mi-a venit
această ispită şi încercam să găsesc o explicaţie, să-i aflu pricina. Atunci
mi-a venit deodată în minte femeia pe care o certasem… M-am pocăit pentru că am
mustrat-o aşa de aspru, am cerut iertare de la Dumnezeu şi îndată m-am
simţit ca şi cum aş fi ieşit dintr-o baie răcoroasă. Înfierbântarea trupească
îmi dispăruse cu totul».
Apoi Stareţul a
adăugat: «Atunci când simţim poftă trupească, nu este de vină totdeauna trupul.
Ci se poate ca războiul trupesc să provină şi din gândurile de judecată şi
mândrie. Mai întâi trebuie să găsim pricina ispitei şi apoi să acţionăm în
modul potrivit. Nu să începem îndată posturile, privegherile etc.»”[11].
Înainte de a
vorbi despre judecarea aproapelui, o să fac câteva paranteze: când a aflat că
fosta sa colegă a luat-o pe calea pierzării, părintele a început să se roage
pentru ea. Aşa trebuie să facem şi noi atunci când aflăm că prietenii, colegii,
rudele sau alţi cunoscuţi de-ai noştri au luat-o pe căi greşite. Ba chiar,
auzind că alţi oameni au fost biruiţi de păcat, putem să ne rugăm şi pentru
aceia. (Când preşedintele Clinton a avut celebra aventură cu Monica în Biroul
Oval, şi unii creştini s-au apucat să îl clevetească. Nu ştiu însă câţi s-au
rugat pentru ca el să părăsească păcatul şi să vină la lumina lui Hristos,
cunoscându-L în Biserica Sa, Biserica Ortodoxă[12].
Nu trebuie să stăm acum toată seara să ne rugăm pentru actori, oameni politici,
sportivi, fotomodele, dar atunci când am judecat pe cineva putem să alungăm
gândul de judecată prin rugăciune pentru cel căzut.)
Cât priveşte
faptul că părintele a mustrat-o pe păcătoasă până ce femeia a plecat plângând,
nu trebuie să însemne pentru tine că preoţii ar trebui să treacă cu vederea
păcatele creştinilor. Nu, ei trebuie să îi mustre pentru păcatele lor, dar nu
pentru a-i face să se îndepărteze de Biserică, ci pentru a-i chema la pocăinţă.
Şi nu trebuie să se scârbească de căderile lor, ci, ca nişte doctori iscusiţi,
trebuie să le dea cu dragoste leacul cuvenit. Da, sfinţii i-au mustrat pe
păcătoşi pentru păcatele lor, tot aşa cum proorocii Vechiului Testament mustrau
poporul ales. Dar sfinţii nu i-au mustrat scârbindu-se de păcătoşi, ci i-au
mustrat dorindu-şi întoarcerea acestora.
Cât priveşte
faptul că părintele şi-a tăiat bucăţele de carne din picior, putem oare
considera că aceasta e o soluţie pentru scăparea de ispită? Scrie oare în
Sfânta Scriptură sau la
Sfinţii Părinţi : „când omul e ispitit de curvie, să îşi taie
trupul”? Nu, nu scrie aşa. A existat o grupare, a flagelanţilor, care se tot
băteau crezând că aşa vor scăpa de ispitele trupeşti. Dar calea ortodoxă nu e
calea uciderii trupului, ci a uciderii patimilor. De altfel, vedem că
tratamentul pe care şi l-a aplicat părintele nu i-a uşurat ispita. (E însă de
apreciat râvna sa pentru a rezista ispitei - prefera să moară mâncat de urşi
decât să îşi satisfacă pofta desfrâului…).
Trebuie să ţinem
minte sfatul părintelui Paisie: „Atunci când simţim poftă trupească, nu este de
vină totdeauna trupul. Ci se poate ca războiul trupesc să provină şi din
gândurile de judecată şi mândrie. Mai întâi trebuie să găsim pricina ispitei şi
apoi să acţionăm în modul potrivit. Nu să începem îndată posturile,
privegherile etc…”.
Oricum, de cele
mai multe ori, din pricina nepriceperii noastre duhovniceşti nu suntem în stare
să ne dăm seama care este pricina ispitei şi ne dăm explicaţii greşite. Dar
duhovnicii noştri (şi uneori chiar şi unii fraţi mai sporiţi în credinţă) ne
pot pune degetul pe rană…
Vroiam să îţi scriu despre judecarea
aproapelui, dar până la urmă cred că ar fi de ajuns să stai şi să cugeţi
singur. Vrei să ai parte de ispite mari, cum a avut părintele Paisie? Atunci stai
şi judecă-ţi aproapele. Dar şansele de a birui ispitele care vor veni asupra ta
vor fi foarte mici… Eu însă îndrăznesc să te sfătuiesc să laşi judecata. Căci
am cules şi eu fructele amare ale judecării aproapelui. Şi încă le mai culeg.
Şi nu sunt deloc bune la gust…
Dragoste la… primul
e-mail
„Am o relaţie
de un an şi jumătate cu un bărbat, dar doar pe Internet, şi am mai vorbit de
câteva ori la telefon. Ţinem foarte mult unul la altul, iar acum câteva luni
chiar ne-am spus «te iubesc» şi am făcut sex la telefon. Nu ne-am văzut însă
niciodată şi el mă tot invită la el, în Germania. Tocmai am divorţat de soţul
meu care bea foarte mult şi am hotărât să plec la prietenul meu la Berlin. În relaţia pe care
o avem acum suntem foarte intimi, dar acolo mi-e teamă că nu voi şti cum să mă
port. Când credeţi că ar fi bine să facem dragoste cu adevărat? (Daniela M., 31
de ani, Bucureşti)
R: Sincer, instinctul îmi spune să te sfătuiesc să
fii mai precaută. Nu ar fi rău să aduci relaţia în spaţiul şi timpul real şi
mai ales în spaţiul şi timpul tău. De ce nu îl inviţi mai întâi într-o vacanţă
în România, şi astfel îl vei cunoaşte şi personal, vei putea vedea exact dacă
este chiar cum te-ai aşteptat sau ai fost o victimă a relaţiilor din
cyberspaţiu. O relaţie virtuală poate fi chiar perfectă, dar nu este reală
decât atunci când simţi, auzi, miroşi, atingi etc. Pe de altă parte, trebuie să
fii sigură că nu eşti influenţată de căsnicia dezastruoasă cu soţul tău. Poate
că această relaţie pe Net ţi se pare comodă, misterioasă, chiar o metodă de
apărare (teama de a nu fi dezamăgită de un bărbat real). În sfârşit, te las pe
tine să te gândeşti la toate astea şi sper să iei cea mai bună decizie.
(Bianca)”[13]
Am reprodus
scrisoarea de mai sus şi răspunsul primit la rubrica Curier sentimental tocmai pentru că dacă aş fi început cu nişte
rânduri în care mi-aş fi manifestat reţinerea faţă de relaţiile făcute prin
internet aş fi fost poate considerat depăşit de realizările tehnicii. Iată însă
că şi Bianca – o persoană care după cum răspunde la scrisori nu pare să aibă
treabă cu Biserica – recomandă prudenţă în astfel de relaţii.
E la modă
îndrăgosteala după câteva schimburi de e-mail-uri. Trimiţi câteva poze şi,
gata, l-ai convins că eşti frumoasa pe care o aştepta. Îţi trimite câteva poze
şi, gata, crezi că e chiar Făt Frumos.
Nu cred că vei
avea norocul ca de fapt Făt Frumos să fie mai frumos decât în poza pe care ţi-a
trimis-o. Asta se întâmplă numai în filme. Şi nu cred nici că e de ajuns să
vezi o poză şi să citeşti câteva rânduri pentru a-ţi dărui inima… Terminând de
scris ultima frază, mi-am dat seama că nu e obiectivă. Ştiu şi eu că dacă
cineva scrie o scrisoare sensibilă te poate cuceri imediat… Numai că multe
dintre persoanele care se îndrăgostesc prin
internet se lasă seduse de scrisori banale, de declaraţii de dragoste copiate
din telenovele stupide.
Dar faţă de
această cunoaştere superficială a celuilalt ţin să îmi manifest rezervele. Da,
dacă ar scrie într-un mod aparte, dacă într-adevăr ar gândi altfel decât tipii
pe care îi ai lângă tine şi după care nu te dai în vânt, nimic de zis.
Ai însă grijă că e
uşor să iubeşti de la distanţă… După ce îl vei cunoaşte mai bine, s-ar putea să
te dezamăgească. Şi totuşi, datorită săptămânilor petrecute „lângă” el, mai
exact în faţa calculatorului (sau a hârtiei de scris), vei fi mai dispusă să
renunţi la exigenţele tale.
Întâlnindu-l, îţi
vei imagina poate că anumite faze romantice – ca să nu zic erotice – vă vor ajuta să vă depăşiţi timiditatea. Veţi fi tentaţi să depăşiţi
bariera provocată de faptul că celălalt este altfel decât v-aţi aşteptat. Numai
că aşa nu veţi rezolva nimic…
Am vorbit cu mai
mulţi tineri care au apelat la internet pentru a-şi cunoaşte jumătăţile. Cei mai mulţi au făcut-o din
plictiseală, sau din tristeţea că nu sunt băgaţi în seamă. Şi (cu o singură
excepţie) au avut parte numai de dezamăgiri.
„Şi totuşi, cum să
îmi găsesc perechea?”
Despre asta am
scris mult, am scris o carte întreagă, Cartea
nunţii[14].
Nu pot să îţi rezum totul într-o frază. Sunt convins însă că găsirea perechii
depinde foarte mult de modul în care o cauţi. Un singur sfat îţi dau, un sfat
pe care l-am urmat la rândul meu: cu cât te rogi mai mult pentru asta –
dorindu-ţi o familie care să crească sub acoperământul lui Dumnezeu –, cu atât
mai mari vor fi şansele de a o avea. Oricum, nu cred că e de ajuns numai
rugăciunea, cred că trebuie o pregătire serioasă: suntem poate mândri, şi în
familie e nevoie de multă răbdare; suntem poate leneşi, şi în familie e nevoie
de putere de muncă; suntem… Of, dar lista e lungă. Esenţial e că dragostea îţi
va da puterea să faci şi lucrurile de care nu aveai stare mai înainte…
Ţine minte: cu cât
îţi pierzi mai multe ore pe internet, dând anunţuri că eşti disponibilă, cu atât şansele de a avea o
familie fericită se micşorează. Cresc în schimb şansele de a avea parte de
dezamăgiri…
Aproape de sinucidere
Întrebare: „Prietenul meu m-a părăsit pentru o
altă iubită, deşi i-am făcut toate poftele. Şi eram fecioară când m-a cunoscut.
Am încercat să mă sinucid de două ori, dar nu am reuşit. Simţeam că aşa mă voi
răzbuna pe el. Mă gândesc iar la sinucidere, că viaţa mea nu are sens fără el,
dar am auzit că toţi sinucigaşii merg în iad. Aşa e?”
Înainte de a-ţi
răspunde fac o paranteză: cu vreme în urmă am primit un telefon de la un tânăr
pe care nu îl cunoşteam şi care după lungi eforturi a reuşit să facă rost de
numărul meu. M-a sunat într-o seară, şi am avut cu el cea mai tristă discuţie
din viaţa mea. Mi-a spus.
„Am o boală
foarte gravă, pe care am suportat-o ani de zile. Acum nu mai suport. Vă rog
spuneţi-mi ce rugăciune să zic ca să mă ia Dumnezeu, că dacă nu mă ia El mă
sinucid. Sunt hotărât să mă sinucid. Nu vreau să vă fie milă de mine, dar nu
ştiţi cât am răbdat anii ăştia. Gata, sacul răbdării mele a ajuns la fund. Îmi
spuneţi ce rugăciune să fac sau mă sinucid?”
Deşi am stat mai
mult de vorbă cu el, nu am reuşit să îl fac să înţeleagă că nu el este stăpânul
vieţii sale, ci Dumnezeu. Credea în Dumnezeu, dar era decis să se sinucidă, şi
poate între timp a şi făcut-o[15].
Pentru că rugăciunea nu este un act de vrăjitorie, să te rogi şi să mori
imediat. Rugăciunea înseamnă în primul rând primirea voii lui Dumnezeu, e
cererea de a primi tărie să faci voia dumnezeiască, oricâte ispite ar apărea în
faţa ta. Discuţia cu acel tânăr m-a şocat foarte tare. Şi îmi doream să reuşesc
cât de puţin să îl conving pe tânăr să renunţe la hotărârea sa. Sunt momente în
care viaţa unor oameni depinde de un singur cuvânt bun... Totuşi, mi-am dat
seama că şansele ca acest cuvânt bun să fie primit sunt foarte mici – şi asta
pentru că mintea celui care vrea să se sinucidă nu mai e limpede, ci e
întunecată de diavol. E bine deci ca oamenii să înţeleagă din timp gravitatea
sinuciderii, şi să nu mai aibă iniţiative sinucigaşe. Sinucigaşii merg în iad
nu pentru că Dumnezeu e rău şi vrea să îi trimită acolo, ci pentru că ei înşişi
au preferat voia lor şi nu voia lui Dumnezeu. Şi, pentru că minţile lor s-au
supus înşelării diavoleşti – pentru că altfel nu s-ar fi sinucis –, se duc în
iad…
Ar fi fost bine
ca rândurile care urmează să le fi citit cu vreme în urmă, în linişte. Poate că
dacă ai fi înţeles din timp ce este sinuciderea nu ai mai fi avut astfel de
tentative. Oricum, mila lui Dumnezeu te-a ţinut, nu întâmplarea. De obicei, cei
care ratează o tentativă de sinucidere sunt şi mai disperaţi, şi mai nervoşi,
şi mai închişi în sine. Dar sunt câţiva care îşi dau seama că Dumnezeu a fost
cel care le-a purtat de grijă, chiar dacă ei vroiau să îşi ia viaţa. (Bine,
unii s-au gândit că, dacă Dumnezeu vrea ca ei să rămână în viaţă, încercarea
lor va eşua. Dar încercarea a reuşit, tocmai pentru că prin pariul pe care l-au
făcut au cerut ajutorul diavolului, şi nu al lui Dumnezeu).
Când te gândeşti
la sinucidere, gândeşte-te că durerile şi suferinţele din lumea asta sunt de
mii de ori mai mici decât cele de dincolo. Şi sinucigaşii merg în iad; nu li se
face slujbă de înmormântare, pentru că ei s-au lepădat de Dumnezeu prin fapta
lor, şi au murit ca nişte necredincioşi.
Sinuciderea
înseamnă durere, durere, durere. O durere mult mai groaznică decât îţi poţi
închipui. Nu poţi să te sinucizi ca să scapi de durere… Dacă ai şti ce chinuri
îi aşteaptă în iad pe sinucigaşi, nu ai mai vrea să te sinucizi.
Să ştii că nu
sunt moralist. Nu vreau să fac pe deşteptul cu tine, mai ales că după ce m-am
apropiat de Biserică am avut şi eu gânduri de sinucidere. Aşa că ştiu cum e
presiunea care nu te lasă să dormi… S-ar putea să râzi, pe mine cel mai tare mă
apăsa răutatea celor din jurul meu, lipsa de dragoste. Simţeam, la propriu, că
mă sufoc într-o lume în care fiecare îşi vede numai de problemele lui, de viaţa
lui, şi că nimeni nu are chef să se uite în jur, în afara păcătoşilor care îşi
caută parteneri de destrăbălare.
Da, mă durea
foarte tare chiar şi lipsa de dragoste a unora dintre creştinii care mergeau
deseori la biserică, îşi făceau canonul de rugăciune în fiecare zi, se
spovedeau şi se împărtăşeau des, dar totul era formal. Îmi era groază, pur şi
simplu groază, că pot deveni şi eu un astfel de om cu inima rece…
Când gândurile
rele nu îmi dădeau pace, mă rugam cu disperare: „Doamne, izbăveşte-mă de gândul
sinuciderii, că nu mai rezist…” Şi gândurile se înteţeau, şi iar mă rugam, şi
iar se înteţeau, şi iar mă rugam, şi tot aşa până mă lăsau în pace, şi mintea
mea se liniştea. Cel mai mare sprijin l-am primit, şi în această privinţă, de
la preotul duhovnic. Îmi era ruşine să îi spovedesc astfel de gânduri, mai
ruşine chiar decât de gândurile de desfrâu. Dar ştiam că, dacă nu le spovedesc,
se pot transforma în fapte…
Tu vrei să te
sinucizi că te-a părăsit prietenul… Şi ce rezolvi dacă te sinucizi? Vrei să te
răzbuni… Dar aşa te răzbuni tot pe tine, nu pe el. El se va bucura că a scăpat
de o prietenă nebună, şi se va distra în continuare cu noua iubită[16].
Răzbunarea, oricare ar fi ea, nu ajută la nimic…
Mai bine
gândeşte-te cum poţi depăşi acest impas…
Poate nu vezi
nici o soluţie, poate ţi se pare că totul în faţa ta e negru… Nu deznădăjdui.
Roagă-te ca Dumnezeu să te ajute să te ridici din groapa întristării. Există o
şansă şi pentru tine, chiar dacă acum nu o vezi. Dar rabdă, şi, pentru
rugăciunile tale, Dumnezeu te va ajuta să o vezi.
Oricum, să ştii
şi că mulţi oameni disperaţi, deznădăjduiţi, într-un moment de luciditate şi-au
dat seama că soluţia cea bună era foarte aproape de ei, numai că nu o văzuseră
până atunci, fiind prea frământaţi sau nervoşi…
Da, ai fost
fecioară şi nu mai eşti, ai avut un iubit şi nu îl mai ai. S-a terminat viaţa?
Nu. Ai îmbătrânit, ai făcut reumatism, ţi-au căzut toţi dinţii, ţi-a albit
părul şi nu o să îţi poţi găsi alt prieten? Bineînţeles că poţi. Viaţa merge
înainte. Nu dispera. Cere ajutorul lui Dumnezeu, spovedeşte-te şi începe o
viaţă nouă.
Trebuie să
înţelegi că viaţa fără Dumnezeu e o viaţă tristă, un fel de sinucidere lentă a
tot ce e frumos în tine. Cu fostul tău prieten ai avut parte de o viaţă de
plăcere, o viaţă de păcat, care s-a terminat urât. Sfârşitul păcatului e
durerea, nu uita asta. Sfârşitul a fost pur şi simplu efectul firesc pentru
care cauza era păcatul vostru. Nu te uita că alte prietene ale tale trăiesc ani
de zile în păcat, şi nu li se întâmplă nimic. Dacă nu se pocăiesc, mai devreme
sau mai târziu, păcatul lor va naşte suferinţă. O suferinţă pe măsură…
Deci, ai curajul
şi mergi înainte. Dumnezeu te va ajuta. Viaţa e frumoasă. „La vita e bella”,
cum zice şi titlul unuia din filmele mele preferate (cel făcut de Roberto
Benigni, poate l-ai văzut şi tu).
Da, viaţa e
frumoasă…
„Şi dacă totuşi
nu e frumoasă, ci e crudă, rea, nemiloasă?...”
Atunci e
important să înţelegi că viaţa poate fi frumoasă. Da, rănile se pot vindeca,
durerea poate trece. Totul e să ştii pe ce drum să o alegi…
Fecioarele
neînţelepte de astăzi…
Întrebare: Cum să înţeleg pilda fecioarelor
neînţelepte? De unde să ştiu dacă eu sunt fecioară înţeleaptă sau nu?
Răspuns: În
primul rând, e bine că îţi pui o astfel de întrebare. Feciorii şi fecioarele
care se consideră ca făcând parte în mod automat din ceata „înţelepţilor” au
mari şanse să fie în tabăra cealaltă… Hai să citim cu atenţie pilda pe care a
rostit-o Mântuitorul:
Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare
care, luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci însă dintre
ele erau fără minte, iar cinci înţelepte. Căci cele fără de minte, luând
candelele, n-au luat cu sine untdelemn. Iar cele înţelepte au luat untdelemn în
vase, o dată cu candelele lor. Dar mirele întârziind, au aţipit toate şi au
adormit. Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieşiţi
întru întâmpinarea lui! Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi au
împodobit candelele lor. Şi cele fără de minte au zis către cele înţelepte:
Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre. Dar cele
înţelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi
nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi. Deci
plecând ele ca să cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu el
la nuntă şi uşa s-a închis. Iar mai pe urmă, au sosit şi celelalte fecioare,
zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă. Iar el, răspunzând, a zis: Adevărat
zic vouă: Nu vă cunosc pe voi. Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici
ceasul când vine Fiul Omului (Matei 25, 1-13).
Ce observăm?
Toate cele zece fecioare ieşiseră în întâmpinarea mirelui, dar numai cinci se
pregătiseră cum se cuvine… Când îşi dau seama celelalte de greşeala lor? Tocmai
când vine mirele. Dar este prea târziu, şi – plecând în altă parte, în loc să
meargă spre mirele mult-aşteptat – nu mai intră la nuntă…
Sensul pildei
este mult mai larg, pilda se referă la creştinii care nu duc o viaţă
duhovnicească reală, fiind creştini numai cu numele, şi pe care ceasul morţii
îi prinde nepregătiţi să intre la
Ospăţul ceresc… Putem să ne dăm seama că viaţa fiecăruia
dintre noi ar trebui să fie o aşteptare a Mirelui, a Domnului nostru Iisus
Hristos, cu care ne vom întâlni după ce vom părăsi această viaţă. Şi unii vom
avea candelele sufletelor pline de virtuţi, iar alţii, goale…
Voi încerca să
tâlcuiesc pilda aceasta făcând referire însă numai la cei care şi-au păstrat fecioria
trupească. Şi spun că din zece fecioare nu ştiu dacă cinci sunt înţelepte… Cum
sunt fecioarele înţelepte? (Şi răspunsul este valabil şi pentru feciorii
înţelepţi…) Sunt fete care încearcă să trăiască în toate după voia lui
Dumnezeu. În centrul vieţii lor stă Dumnezeu. Fie că vor să se mărite, fie că
vor să se călugărească, principala lor rugăciune este să nu facă în viaţă voia
lor, ci voia dumnezeiască. Duc lupta cea bună cu patimile, dar fără ca prin
aceasta să se lase biruite de mândrie şi să se considere superioare celorlalte
fete.
Cum sunt
fecioarele neînţelepte? Sunt de mai multe tipuri: fete cu sufletele pline de
mândrie, cărora le place să îi defăimeze pe cei care nu duc viaţă curată,
altele care se consideră sporite în viaţa creştină şi trăiesc un fel de yoga
creştină, transformând rugăciunea lui Iisus într-un sport pe care îl practică
pe ascuns, fără ştirea duhovnicului pe care îl consideră neiscusit (duhovnic
care însă ar putea să le arate foarte simplu ce răni au pe suflete…). Altele
sunt fecioare doar cu trupul, mintea lor fiind plină de toate perversiunile,
iar altele şi-au păstrat doar fecioria fizică, dar în rest nu s-au sfiit să
facă anumite păcate (… etc).
Fecioarele
neînţelepte ar putea cădea pradă desfrâului foarte uşor, pentru că mândria şi
desfrâul sunt rude apropiate. Uneori, ele fug pentru o vreme în mănăstire,
considerând că acolo vor fi ferite de patimile trupeşti. Dar nu rezistă la
viaţa de ascultare de acolo, şi se întorc în lume, unde au parte de căderi
mari…
Cred că una din
trăsăturile cele mai evidente ale fecioarelor neînţelepte (ca şi ale feciorilor
neînţelepţi – am spus doar că au aceleaşi trăsături), este făţărnicia. Încearcă
să fie cât mai senine la chip, să zâmbească tot timpul, să discute numai
lucruri duhovniceşti, să pară cât mai sfinte (chiar şi la spovedanie, în loc să
îi descopere duhovnicului problemele lor, încearcă să se laude cu recordurile
lor duhovniceşti nemaiauzite şi nemaipomenite, de parcă viaţa creştină s-ar
număra numai în mătănii şi în cărţi duhovniceşti citite…).
Practică o
credinţă ostentativă, şi se aşteaptă ca toţi să se mire de evlavia lor. Iar
când ceilalţi nu par impresionaţi, se consolează că sfinţenia lor nu are
clopoţei, şi ceilalţi sunt incapabili să o înţeleagă…
Am auzit mai
multe cazuri în care duhovnicii au încercat să le ajute pe astfel de fete să
ducă o viaţă fără crispări, o viaţă senină, dar orice tentativă a duhovnicului
de a le micşora rânduiala pe care şi-o stabiliseră de capul lor a fost respinsă
cu duritate.
Cam asta e
trăsătura specifică fecioarelor neînţelepte: se chinuie ca pe dinafară să pară
cât mai credincioase, dar sufletele lor sunt pustii. Nu Îl cunosc pe Dumnezeu,
nu Îl iubesc pe Dumnezeu, şi nici nu simt harul, dragostea şi pacea lui
Dumnezeu. Sunt suflete pustii, cadavre vii, roase de plictiseală, de
deznădejde, de mândrie şi de alte patimi…
Fii sinceră cu
tine: dacă vrei să pari mai evlavioasă decât eşti, eşti fecioară neînţeleaptă.
Dacă eşti fecioară numai la trup, iar sufletul îţi e ros de patimi – şi macină
secvenţele erotice din filmele pe care le vezi pe ascuns, eşti fecioară
neînţeleaptă.
*
Aş face o
completare, adresată celor care şi-au pierdut fecioria trupească, dar mai apoi
– prin pocăinţă – au recâştigat-o pe cea sufletească. Am cunoscut şi tineri şi
tinere care, după ce vreme de ani de zile (sau uneori doar numai după câteva
luni) au stat departe de păcat, şi au regretat căderile de care au avut parte,
mai apoi devin foarte mândri de faptul că s-au ridicat, şi încep să îi judece,
să îi bârfească pe foştii lor prieteni, pe colegii lor şi pe toţi ceilalţi care
trăiesc departe de Dumnezeu. Care este cauza: ei nu au reuşit încă să lepede
modul pătimaş de a gândi, şi atunci încearcă să păstreze şi în viaţa creştină
unele patimi, cum sunt clevetirea şi judecata.
Ei duc o luptă
greşită şi, întrucât nu simt harul lui Dumnezeu călăuzindu-le vieţile,
consideră că toată agoniseala lor creştină ţine de fapt de manifestări
exterioare. Adică, întrucât nu au înţeles viaţa creştină, rezumă totul la haine
închise la culoare, privire în pământ, o voce bleagă (dar nu smerită), şi îi
judecă pe cei care nu se încadrează în aceste tipare.
Ţine minte:
fecioria adevărată înseamnă dragoste de Dumnezeu, linişte sufletească, iubire
de aproapele, ascultare şi smerenie. Pentru că, fără untdelemnul acestora,
candela nu poate arde. Şi, când vine Mântuitorul, nu putem ieşi în întâmpinarea
Lui…
În labirintul
internetului
Un cititor m-a
întrebat: „M-am vătămat foarte mult
datorită internetului. Am văzut o grămadă de imagini smintitoare. M-am lăsat cu
greu, acum un an. Am citit de curând şi cartea lui Cristian Şerban, «Internetul»,
şi mi-am adus aminte de cum am fost şi eu dependent de internet. Dumneavoastră
de ce nu scrieţi o carte pe această temă, pentru că internetul face din ce în
ce mai multe victime? Credeţi că oamenii credincioşi ar trebui să folosească
netul sau nu?”
Deşi multe din
sugestiile unor cititori s-au metamorfozat în articole, totuşi – cel puţin
deocamdată – nu am timp să tratez acest subiect.
Voi rezuma însă
perspectiva din care privesc această problemă.
Nu vreau să fiu
considerat un habotnic evadat din realitate. Am fost pasionat de calculatoare,
am făcut Liceul de Informatică, am site pe net – www.danionvasile.ro, folosesc adresa de
e-mail pentru corespondenţă… Deci nu sunt chiar un outsider…
Ştiu că mulţi se
folosesc de materialele ortodoxe de pe net, am auzit chiar de oameni care au
devenit ortodocşi după ce au citit unele cărţi de pe net…
Nu pot fi atât
de orb încât să spun că internetul este rău în întregime… Dar spun, cu toată
convingerea, că ar fi absurd să considerăm – aşa cum totuşi consideră mulţi –
că internetul este un cuţit pe care dacă ştii să îl foloseşti e bun, iar dacă
nu, te poţi tăia…
Nimeni nu îi dă
unui copil de trei ani un cuţit ca să testeze dacă micuţul se va automutila sau
dacă nu cumva îl va folosi pentru a-şi tăia în bucăţele mai mici biscuiţii…
Îţi trebuie o
anumită tărie duhovnicească să mergi pe o stradă pe care se află o biserică flancată de magazine, bordeluri şi săli cu
spectacole de streap-tease şi să nu te vatămi. Un creştin ar încerca să evite o
astfel de stradă, chiar cu riscul de a pierde ceva interesant.
Dracul i-ar
putea întinde o cursă: la prima vizită l-ar ajuta să găsească ceva de folos,
eventual o carte duhovnicească, la a doua vizită să găsească o haină frumoasă
şi abia la a treia vizită – după ce trecătorul s-a obişnuit cu traseul şi i-a
slăbit vigilenţa duhovnicească – i-ar arunca mreaja…
Ştiu că foarte
puţini creştini stau departe de internet pentru că se tem să nu se vatăme. Unii
au o atitudine de siguranţă de sine provocată de mândrie şi nu se consideră
atât de slabi încât să fie îngenuncheaţi de o invenţie a tehnicii.
Ştiu şi eu că,
dacă oamenii ar fi dus o viaţă mult mai curată, atunci internetul nu ar mai fi
reprezentat acelaşi pericol. De ce? Pentru că poate ar fi existat o anumită
cenzură, aşa cum exista înainte şi la televizor (existau prescripţii foarte
precise – câte secunde poate ţine o secvenţă erotică etc.; astăzi, după miezul nopţii
pot fi vizionate unele posturi de televiziune la fel de inocente ca internetul).
La întrebarea
dacă este de folos pentru creştini să folosească internetul, răspunsul nu este
simplu de dat. Un răspuns general ar fi că e bine să îl evite. Iar dacă totuşi
trebuie să îl folosească, să îl folosească cu cât mai mult discernământ. Şi,
dacă simt că au devenit dependenţi de el, să se spovedească duhovnicului şi să
se lupte cu noua patimă.
De ce răspunsul
general pe care îl repet eu – pentru că l-am auzit şi eu de la părinţii
duhovnici – este nu? Pentru că foarte
mulţi oameni s-au vătămat din cauza netului. Victimele sunt de multe feluri.
Unii oameni şi-au vătămat sănătatea trupească – şi relatările din cartea lui
Cristian Şerban pe această temă sunt lămuritoare –, alţii şi-au vătămat-o pe
cea sufletească. De la cei care au vizionat imagini porno până la cei care au
ajuns să divorţeze din cauza flirtului cu persoane necunoscute de pe net.
Şi să nu se
creadă că singura patimă pe care o stârneşte internetul este cea a desfrâului.
Nu ştiu, sincer, dacă ar putea exista vreo patimă care să nu fie stârnită prin
internet… Şi asta pur şi simplu pentru că internetul este un mijloc de
transmitere a informaţiei. (Nu intrăm în detalii, nu comentăm faptul că
internetul – ca şi televizorul - ar dăuna psihicului uman chiar şi atunci când
ar avea un mesaj exclusiv folositor. Marshall Mc Luhan a scris multe pe tema
asta, analizând modul de transmitere a informaţiei… Ştiu oameni care au avut
mari dureri de cap din cauza navigatului prea mult pe internet şi nu au mai
fost în stare să se roage…).
Consider că
greşesc cei care combat internetul şi calculatoarele considerându-le invenţii
drăceşti. Nu, nu sunt invenţii ale dracului. Dar sunt invenţii umane pe care
diavolul încearcă să le monopolizeze. Şi oamenii nu îşi dau seama, lăsându-se
seduşi de cântecul de sirenă al cărui refren începe cu www…
Nu după mulţi
ani, spitalele de psihiatrie vor avea între clienţi şi dependenţi de internet…
Într-o lume a dependenţei de păcat – de
sex, de droguri, de minciună –,
apariţia noii categorii a dependenţilor de net îşi face locul uşor, fără
tensiuni. Cine oare va avea răbdarea de a se apropia de aceste victime tinere
ale diavolului, care după ce şi-au ruinat sănătatea sufletească şi trupească nu
mai par bune de nimic? Dumnezeu ştie. (Cei care pot să îi ajute trebuie să o
facă…)
Cred că dacă
mărturisitorii din vechime ar fi trăit astăzi s-ar fi luptat să dărâme idolul
internetului din minţile oamenilor cu acelaşi curaj cu care cu vreme în urmă
dărâmau idolii de piatră… Noi să fim sinceri cu noi înşine: am primit acest
demon modern în casa sufletelor noastre? Dacă da, să ne luptăm să îl dărâmăm.
Iar dacă răspunsul este nu, să fim sinceri cu noi: oare cotrobăind prin propria
minte pentru a găsi idolul net-ului, şi neîntâlnindu-l, oare nu am găsit acolo alţi
idoli, mai puternici şi mai periculoşi?...
Problema este foarte amplă şi nu poate fi lămurită
într-un articolaş. Cu toate cele scrise, îi încurajez pe toţi cei care se ocupă
de site-uri-le religioase să fie cât mai activi în lucrarea lor. Cu toată
campania antiinternet sau antiTV care s-ar face, tot vor exista clienţi fideli
ai acestor oferte. Şi nu este rău să le oferi acestor clienţi materiale
duhovniceşti. Şi nu pentru ca oferta de programe şi de site-uri să fie cât mai
variată. Ci pentru că aceşti clienţi fideli pot fi ajutaţi să scape din
lanţurile în care sunt prinşi…
Vecinii şi patul care
scârţâie
Un tânăr care de
câteva luni duce o viaţă creştină m-a întrebat: „Când îi aud pe vecinii care locuiesc la etajul de mai sus cum fac
dragoste, sunt făcut praf. Îmi vin în cap toate fetele cu care m-am culcat până
să devin creştin. Cum să rezist amintirilor, când aud patul cum scârţâie? (Şi,
fiind tineri căsătoriţi, scârţâie des…)”
Problema ta nu e
deloc banală, deşi poate părea astfel. În primul rând, când auzi patul sau
vecinii „scârţâind”, nu trebuie să te mire că simţi că ţi se aprinde pofta.
Suntem păcătoşi şi plini de pofte, ăsta e crudul adevăr, fie că ne place să îl
recunoaştem, fie că nu ne place. Ne place să ne vedem curaţi la suflete, poate
chiar sfinţi, dar nu suntem aşa.
Auzi
scârţâiturile? Momentul acela să fie pentru tine un semnal de alarmă
duhovnicească. Aşa cum atunci când au gânduri păcătoase, creştinii trebuie să
le alunge prin rugăciune, tot aşa şi tu trebuie să previi gândurile păcătoase
prin rugăciune. Nu râde, primul lucru pe care trebuie să îl faci când auzi
„patul” este să te închini, şi să zici: „Doamne, miluieşte”. Sau: „Doamne,
fereşte mintea mea de tot păcatul”, sau ce altă rugăciune vrei.
Apoi, e bine să
faci abstracţie de sunetele respective. Dacă poţi, acoperă-le cu puţină muzică
frumoasă. Dacă e noapte şi nu poţi pune muzică, atunci încearcă să nu îţi laşi
mintea goală de gânduri. Dacă, stând în pat, poţi să spui şi alte rugăciuni
până te ia somnul, e cel mai bine. Dacă nu, atunci încearcă să te gândeşti la Dumnezeu , la sfinţii Săi
sau la orice subiect duhovnicesc. Dacă nici atâta nu poţi, atunci gândeşte-te
la şcoală, la vacanţă, la bunici, la orice nu îţi vatămă mintea.
S-ar putea însă
ca uneori gemetele vecinilor să fie puternice şi să ţi întipărească puternic în
minte. Atunci, să nu îţi fie lene să faci câteva mătănii… Poate nu ar fi
nepotrivit nici să îi atenţionezi să fie mai reţinuţi în „exclamaţii”. (Cineva
îmi spunea că în astfel de situaţii loveşte cu papucul în ţeavă de câteva ori.
Limbajul Morse nu şi-a pierdut eficacitatea în aceste situaţii... Acelaşi
limbaj Morse îl poţi folosi şi când vecinii se uită la filme pornografice cu
sonorul la maxim.) Nu trebuie să îţi fie ruşine să îi atenţionezi astfel,
pentru că nu eşti obligat să fii martor auditiv la orgiile pe care ei le
privesc.
Dar dacă tu stai
şi tragi cu urechea şi urmăreşti ritmul în care patul scârţâie – pe ecran sau
live, nu contează –, atunci este firesc să te apuce şi pe tine cheful. Pentru
că vecinii fac ceva şi tu nu faci nimic. Inactivitatea ta ţi se va părea
inferioară „activităţii” lor…
Oricum, nu te
apuca să îi judeci, poate că nu îşi dau seama că îi deranjează pe alţii
(momentele respective fiind pentru ei atât de acaparatoare încât nu se mai
gândesc la altceva). Sau poate nu îşi dau seama că pur şi simplu patul a
„ruginit”. Sau, chiar dacă îşi dau seama, poate că nu au bani să cumpere altul
mai bun… Găseşte-le oricum circumstanţe atenuante…[17]
Şi, când vei avea familia ta, să-ţi aduci
aminte de „traumele” pe care le-ai suferit. Oricum, să încerci să nu le oferi
vecinilor tăi acelaşi spectacol…
„Păcatul” de a fi blondă
Scrisoarea unei mame blonde către fiul ei:
„Dragă fiule,
îţi scriu aceste rânduri ca să ştii că îţi scriu. Dacă primeşti această
scrisoare, înseamnă că a ajuns cu bine. Dacă nu o primeşti, atunci să mă anunţi
pentru a ţi-o mai trimite o dată. Îţi scriu încet pentru că ştiu că tu nu
citeşti prea repede. Acum câteva zile, tatăl tău a citit că marea majoritate a
accidentelor se petrec la o distanţă de un kilometru de casă. De aceea, ne-am
hotărât să ne mutăm mai departe. Noua casă este minunată, are şi maşină de
spălat, dar nu ştiu sigur dacă merge. Ieri am băgat lenjeria în ea, am tras de
manetă şi de-atunci n-am mai văzut-o. Vremea pe aici e foarte rea. Săptămâna
trecută n-a plouat decât de două ori. Prima dată ploaia a ţinut 3 zile, a doua
oară a ţinut 4 zile. Apropo de vesta pe care o voiai, unchiul tău Petre mi-a
spus că dacă o trimitem cu nasturi, cum sunt ei grei, o să coste mai mult;
atunci am tăiat nasturii şi i-am pus în buzunar. Să-ţi mai zic că alaltăieri a
explodat bucătăria şi tatăl tău şi cu mine am zburat din casă. Ce emoţie! A fost pentru prima dată după mulţi ani
când tatăl tău şi cu mine am ieşit împreună undeva. A venit doctorul să vadă
dacă suntem în regulă şi mi-a pus un tub din sticlă în gură. Mi-a zis să nu
vorbesc 10 minute. Tatăl tău s-a oferit să cumpere tubul acela. Dacă tot vorbim
de taică’tu, te anunţ că şi-a găsit de lucru; e foarte mândru de asta. Lucrează
peste aproape 500 de oameni. L-au angajat să tundă iarba în cimitir. Sora ta
Julia, cea care s-a căsătorit cu soţul ei, a născut în sfârşit. Cel mai rău e
frate-tu’ ăla mic, Ionuţ. A închis maşina şi a lăsat cheile înăuntru. A trebuit
să se ducă până acasă să aducă dublură ca să ne scoată pe toţi de acolo. Bine,
fiule. Nu pot să-ţi trec adresa pe plic, pentru că n-o ştiu. De fapt, ultima
familie care a locuit aici a plecat cu numerele pentru a le pune la noua
adresă.
P.S. Aveam de
gând să-ţi pun şi nişte bani, dar deja am închis plicul”.
Între
categoriile bancurilor de succes, la loc de frunte – alături de cele despre
soacre, poliţişti, somalezi – se află bancurile despre blonde. Acestea sunt de
două genuri: despre prostia blondelor şi despre uşurinţa cu care pot fi aduse
în pat.
Lăsând la o
parte faptul că unele dintre ele sunt absolut banale, iar altele sunt reuşite
(„scrisoarea” aceasta mi se pare simpatică), trebuie observat faptul că ne
place să facem pe deştepţii. Ne place să fim noi cei interesanţi, iar ceilalţi să fie proştii. De asta, atunci când avem ocazia de a ironiza pe cineva
mai urât sau mai prost decât noi, nu ratăm ocazia. Pentru că astfel creştem în
ochii noştri…
Cât despre
blonde, …
Să observăm un
lucru: dacă în majoritatea bancurilor cu soacre nu ai putea înlocui rolul
soacrei cu al vecinei, sau rolul poliţistului cu al poştaşului, aproape în
toate bancurile cu blonde rolul blondei poate fi înlocuit de cel al unei femei
brunete, roşcate, al unei femei cu păr vişiniu, alb, verde strident sau indigo.
De ce? Pur şi simplu pentru că de fapt esenţială în banc nu este culoarea
părului „protagonistei”, ci situaţia în care aceasta se află. Iar dacă blonda
este pusă în contrast cu o brunetă sau cu o roşcată, contrastul este
superficial, pentru că dacă bruneta s-ar afla în situaţia de „protagonistă”,
bancul ar fi la fel de gustos.
Un exemplu
banal: „O blondă rămâne a doua oară gravidă şi vine la soţul ei şi îl întreabă:
«Dragă, acum trebuie sa ne căsătorim din nou?»”[18]
Sarcina acestei gravide nu are o legătură directă cu culoarea părului ei… dar
totuşi este mai uşor să faci bancuri cu blonde. Pentru că blondele sunt
minoritare[19].
Ia să spună bărbaţii bancuri cu brunete. Oare nu le-ar creşte şansele de a auzi
un concert de reproşuri de la colegele de serviciu, de la prietenele, surorile
sau chiar soţiile lor, care sunt brunete? Ba da, pentru că brunetele sunt mai
multe…
Tipul femeii
blonde şi proaste e deja „legendar”. Şi, cu toate astea, bărbaţii se dau în
vânt după blonde, şi nu numai după cele proaste, ci şi după cele deştepte.
(Chiar, oare dacă s-ar face o statistică a culorii de păr pe care o au
olimpicii internaţionali la ştiinţe exacte, nu s-ar constata că raportul dintre
blondele deştepte şi brunetele deştepte este la fel de mare cu raportul dintre
blondele şi brunetele proaste?)[20]
Un proverb spune
că „vulpea care nu ajunge la struguri spune că sunt acri”. Mulţi tineri preferă
să ironizeze blondele şi pentru că se simt neputincioşi în a le „dobândi”. Şi
vitejia de a spune bancuri cu blonde este de fapt o încercare mascată de a
scăpa de complexul de inferioritate.
Despre blonde nu
am multe de zis… (Oricum, bine că soţia mea nu e blondă, ca să nu se creadă că
scriu cu pistolul la tâmplă. Dacă era blondă, aş fi scris poate cu frica în
sân…)
Spun însă că
tinerii ar fi mai câştigaţi dacă nu le-ar considera pe blonde nişte aparate de
făcut sex… Spun – foarte serios – că e mai bine şi pentru ei ca blondele să fie
apreciate la justa lor valoare.
Dacă o mamă îi
spune copilului vreme îndelungată că e un copil rău, acesta se va purta ca
atare. Dacă le repetăm blondelor că sunt târfe proaste, le vom face rău. Le vom
transforma din flori în buruieni.
Da, ştiu, sunt
destui şmecheri care vor să
transforme florile în buruieni. Dar mai ştiu şi că tipii de
calitate nu fac asta. Dimpotrivă. Aceştia se feresc pe ei înşişi de buruieni, căutând frumuseţea adevărată.
Sper că şi voi
aţi observat asta, nu-i aşa, blondelor?...
Demonul călător…
Maica Siluana Vlad povestea: „Cândva, demult, am trăit ceva straniu. Era
noapte, spre ziuă, eram în casa unor prieteni, după o aniversare, cred, şi
dormeam cam de-a valma, pe unde apuca fiecare, fiind foarte mulţi. La un moment
dat, am simţit o puternică tulburare faţă de prezenţa trupului de lângă mine.
Era o bună prietenă care dormea liniştită. Nu-mi venea să cred. M-am uitat de
jur împrejur. Toţi cei din cameră dormeau adunaţi fiecare în propriul trup.
M-am întors la mine şi la tulburarea mea. M-am privit cu atenţie şi am
definit-o: era o dorinţă de necontrolat, acum aş numi-o compulsivă, de a lua în
braţe trupul de lângă mine. M-am speriat. Mi-am privit atentă frica şi am
simţit că e o frică de cineva. Dar nu era nimeni treaz. Deşi atunci
credeam că nu cred în Dumnezeu, am făcut ce făcea copilul din mine când se
temea de întuneric: m-am închinat. Ştiu că a dispărut totul ca un fum şi că am
adormit zâmbind. Dar, a doua zi, un foarte bun prieten care dormise în altă
cameră mi-a mărturisit înspăimântat că a fost «agresat» de unul dintre invitaţi
şi că s-a simţit «ca în iad». Atunci am spus: «uite ce empatie pe mine!», şi
i-am povestit, amuzându-ne amândoi. Atunci nu ştiam ce ştiu acum. Acum ştiu că
atunci am fost atacată de demonul care îl chinuia pe acel «invitat». Acum ştiu
că suferinţa celor care au căzut în acest «fel de a fi» este o suferinţă greu
de vindecat pentru că mare şi iscusit este demonul care «se ocupă» de acest
sector al iadului din noi”[21].
Cred că această mărturie este clară: stând în preajma oamenilor care
trăiesc în patimi – fie că este vorba de beţie, de desfrâu sau de droguri –,
mergând la petreceri împreună cu astfel de oameni, ne expunem riscului de a fi
atacaţi de diavolii care îi ispitesc pe aceştia. Nu e vorba de situaţiile în
care suntem constrânşi să convieţuim împreună, să studiem sau să muncim unii
lângă alţii. Nu, deşi un creştin care lucrează într-un mediu păcătos va încerca
să îşi schimbe locul de muncă… E vorba de situaţiile în care alegem de bună
voie să ne petrecem timpul liber în preajma oamenilor ce trăiesc în patimi[22].
În Vieţile Sfinţilor găsim multe referinţe despre diferite locuri bântuite
de duhurile rele. Şi vedem că sfinţii nu evitau astfel de locuri, ci uneori şi
le alegeau ca adăposturi. Iar duhurile rele plecau. Dacă am fi la măsura
sfinţilor, nu am avea de ce să ne temem, chiar dacă am sta toată ziua între
mari păcătoşi. Numai că, având credinţă slabă, trebuie să ne ferim de ispite…
Fără aproapele meu
trăiesc iadul
Marţi un om s-a sinucis din cauza mea. După ce că
sunt o curvă, mai sunt şi o criminală. M-a rugat cineva marţi să îl ajut şi eu
l-am amânat pe joi, iar el a crezut că nu îl voi mai ajuta şi nu a mai apucat
ziua de joi. Sunt vinovată!!!!!!!!! Pământul strigă de durere în urma paşilor
mei…
Scriu şi tot
scriu la Tinerii şi
sexualitatea şi mă gândesc că sunt atâtea lucruri pe care aş vrea să vi le
spun. Nu legate în mod direct de sexualitate, ci de viaţa voastră. Cred că
numai cine a fost ispitit de sinucidere sau cel căruia i s-a sinucis cineva
drag înţelege de ce vă reproduc aceste rânduri…
Cam asta e lumea
în care trăim – plină de violenţă, de minciună, de răutate, de păcat. Atât la
nivel individual, cât şi la nivel macro –, unde statele puternice se luptă să
le îngenuncheze pe cele mici, invocând tot felul de principii morale pentru
a-şi ascunde interesul. Trăim într-o lume în care păcatul ne presează, pur şi
simplu. Şi cei care nu au ales calea lui Hristos se întreabă: „Oare ce
nenorocire ne mai aşteaptă?”. Ei trăiesc într-o tensiune permanentă, parcă ar
merge singuri noaptea printr-o pădure cu fiare sălbatice.
Cred că dacă
fata aceasta nu ar fi avut efectiv cum să îl ajute pe omul acela nu ar fi
mustrat-o aşa de tare conştiinţa….
Din păcate,
suntem din ce în ce mai închişi în noi, mai reci, mai indiferenţi faţă de ceilalţi.
Ne luptăm pur şi simplu să ne trăim viaţa aşa cum ne place, ni se pare că avem
iubire în inimă pentru alţii, dar de multe, de foarte multe ori le lăsăm
celorlalţi numai firimiturile din timpul nostru liber.
Să încercăm să
fim altfel… Să ţinem seama de cuvintele lui Hristos: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El,
atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate
neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de
capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice
Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi
împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi
Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi
M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat;
în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând:
Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să
bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat?
Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine ? Iar Împăratul,
răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti
fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga:
Duceţi-vă de la Mine ,
blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor
lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu
Mi-aţi dat să beau; Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi
îmbrăcat; bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei,
zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau
bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând:
Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, nici
Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la
viaţă veşnică (Matei 25, 31-46).
Şi să nu avem
grijă de aproapele nostru numai când îi este foame sau sete, când îi e frig sau
când este bolnav… Să avem grijă de el mai ales atunci când sufletul lui este
rănit şi frământat. Şi nu doar când ne spune că e la graniţa sinuciderii… Cei
mai mulţi sinucigaşi nu s-au sinucis la primul gând de sinucidere, au avut de
parcurs un drum lung, în care amărăciunea s-a adăugat treaptă cu treaptă.
Să nu participăm
prin indiferenţa noastră la construirea nici uneia dintre aceste trepte…
Nu spun acum că
trebuie să stăm tot timpul lângă prietenii noştri care permanent sunt
frământaţi, plictisiţi, supăraţi. Spun doar că trebuie să fim atenţi şi, atunci
când putem da o mână de ajutor, să o dăm din tot sufletul.
Şi dragostea
noastră pentru ei nu trebuie să aibă o bază negativă: „le dau atenţie, le ofer
o fărâmă din sufletul meu ca nu cumva să cadă în deznădejde, să nu ajungă să se
sinucidă…”
Nu, nu aşa ne-a
învăţat Hristos să iubim… Trebuie să ne iubim aproapele pentru că asta e
adevărata viaţă… Egoismul înseamnă moarte, închiderea în sine înseamnă iad.
Dacă Sartre a zis: „Aproapele meu e iadul”, fiecare creştin ar trebui să spună:
„Fără aproapele meu trăiesc iadul…”
*
Un cititor mi-a
scris: „Deşi textul de mai sus te reprezintă, nu îşi are locul în această
carte…”[23]
Am renunţat să
scot articolaşul din două motive: unul este că dis-de-dimineaţa am primit de la
o cititoare un cuvânt foarte frumos: „Poţi înfige un cuţit într-un om şi să îl
scoţi imediat, dar rana va rămâne pentru multă vreme – sau chiar pentru
totdeauna. Nu are importanţă de câte ori îţi vei cere iertare după aceea, rana
rămâne. O rană verbală răneşte la fel ca cea fizică. Prietenii sunt bijuterii
rare, te fac să zâmbeşti şi te încurajează. Sunt gata să te asculte atunci când
ai nevoie, te susţin şi îşi deschid inima în faţa ta…”. Mi se pare că oricât
s-ar scrie despre prietenie tot nu este de ajuns… mai ales că trăim într-o lume
în care duhul lui Sartre domină duhul lui Hristos.
Al doilea motiv
este că, uitându-mă prin mesajele mai vechi ale fetei cu ale cărei rânduri am
început acest text, am găsit şi alte rânduri apăsătoare, scrise înainte de
Crăciun:
„Despre mine
mi-e silă să vorbesc. Am scris o poezie (slăbuţă – dar care exprimă ce simt).
Îţi scriu numai o strofă, ca să nu te obosesc:
Călcaţi-mă,
călcaţi-mă în picioare,
Zdrobiţi-mi
capul între călcâi şi trotuare,
Priviţi-mă apoi
cu-o firavă candoare,
Spunându-mi
fals: atât de rău ne pare…
Cam asta e
atitudinea pe care cred că o are aproapele meu faţă de mine. Dar ce mă sperie
şi mai tare e următoarea întrebare care mi-a încolţit în minte: oare nu cumva
asta este atitudinea mea faţă de aproapele meu?
Aş vrea să mă
pot şi eu bucura de Naşterea lui Hristos… Cum reuşesc unii să îşi schimbe total
viaţa? Nu înţeleg… nu mi se potriveşte şi mie o întoarcere la 180 de grade (de
care am atâta nevoie)? De ce cad în desfrânare atât de des? Oare în mintea mea
nu este nimic altceva decât mizeria desfrânării?
De ce mă domină
în halul acesta desfrânarea? Sau mai bine zis de ce mă domină în halul acesta
păcatul? Cum să îi închid uşa pentru ca apoi să o deschid pentru Hristos? De ce
nu încape Hristos şi în sufletul meu? Şi, mai ales, de ce sunt atât de tristă
dacă Hristos Se naşte şi pentru mine? Dar, la ce bun atâtea întrebări?...”
Ioan Valahul –
sfânt sau criminal?
„Pe când avea doar 15 ani, fericitul tânăr Ioan a
fost ales şi întărit de harul Duhului Sfânt să fie mucenic al lui Hristos
într-un chip ca acesta: în toamna anului
1659, năvălind o ceată de turci pe Valea Oltului dinspre Ardeal, au făcut mari
jafuri prin sate în drum spre Dunăre, şi au luat în robie pe mulţi tineri
nevinovaţi. Printre cei robiţi a fost şi fericitul Ioan. Trecând Dunărea,
turcii şi-au împărţit robii, luând fiecare după voie şi plăcere pe cine voia.
Aşa a ajuns nevinovatul Ioan în stăpânirea unui ostaş turc, rău şi desfrânat.
Pe lângă drumul greu, pe lângă foame şi osteneală, sărmanii creştini luaţi în
robie trebuiau să sufere sete, şi bătăi, şi umilinţe de tot felul, iar la urmă
să fie siliţi spre necuratele pofte ale desfrânării de către stăpânii lor
păgâni şi tirani. Aşa văzându-se într-o zi silit spre necurata patimă de către
un turc, fericitul Ioan l-a refuzat cu scârbă, mărturisind că este creştin şi
urăşte necuratele patimi păgâneşti. Atunci, mâniindu-se, tiranul vroia să-l
silească, dar tânărul creştin, întărit de râvna credinţei în Hristos, l-a lovit
pe tiran, care îndată a murit. Ceilalţi ostaşi l-au legat în lanţuri. Şi aşa,
după câteva luni de chinuri şi de mers pe jos, turcii au ajuns la Constantinopol.
Iar fericitul şi neîntinatul Ioan a fost dat ostatic femeii
turcului ucis de el pe cale, drept pedeapsă, ca să-i fie slugă până la moarte.
Acea femeie, rănindu-se de frumuseţea lui Ioan, îl trăgea spre necurata
desfrânare şi spre legea mahomedană, silindu-l să se lepede de credinţa cea
dreaptă în Hristos.
Atunci fericitul Ioan, rugându-se mult lui
Dumnezeu şi Maicii Domnului să îl întărească în mărturisirea dreptei credinţe
şi să-l izbăvească de ispita desfrânării,
a spus cu îndrăzneală: «Cred în adevăratul Dumnezeu, Care S-a răstignit
pe cruce pentru noi, şi doresc cu bucurie să-mi dau viaţa pentru Hristos, decât
să mă turcesc şi să mă însoţesc cu tine». Astfel, mărturisitorul Ioan a fost aruncat în temniţă, şi apoi zdrobit cu
cumplite chinuri. Rămânând neschimbat şi tare ca un diamant, a fost condamnat
la moarte prin spânzurare, şi aşa şi-a dat sfântul său suflet în braţele lui
Hristos, la 12 mai 1662. Iar trupul său a fost aruncat la loc necurat.
Sfinte Mucenice Ioane, roagă-te lui Dumnezeu
pentru noi”[24].
*
Întrebare: Sunt acuzat de lucruri pe care nu le-am
făcut şi s-ar putea să ajung în închisoare. Cum să mă port dacă ajung acolo şi
deţinuţii o să încerce să mă violeze? Din filmul „Închisoarea îngerilor” am
înţeles că trebuie să mă bat cu ei, să mă apăr cât pot. Dar e creştineşte? Şi
care ar trebui să fie atitudinea mea faţă de propaganda homosexualilor – în mod
special cea privitoare la adopţia copiilor?
Eu aş reformula
întrebarea ta astfel: „Ce e mai creştineşte, să mă las violat sau să mă lupt cu
agresorii mei?”. În Vieţile Sfinţilor citim că, atunci când tâlharii vroiau să
fure lucrurile vreunor părinţi îmbunătăţiţi, aceştia nu numai că nu se luptau
cu ei, ba unii chiar îi ajutau pe tâlhari să ia tot ce vroiau. Numai că tot în
Vieţile Sfinţilor citim şi că, atunci când e vorba de batjocorirea trupului,
care este templu al Duhului Sfânt, putem avea o atitudine mai fermă…
Într-o viaţă a Sfântului Mucenic Ioan Valahul scrisă
de părintele Eugen Tănăsescu, citim: „un păgân din cei ce duceau pe români în
robie s-a oprit asupra lui Ioan şi, plăcându-i frumuseţea exterioară a
trupului, l-a cumpărat pe acesta, având asupra sa gând urât. Sfântul s-a
împotrivit însă acestei fapte nelegiuite, nerecunoscând de stăpân decât pe
Stăpânul tuturor, Hristos. Înfuriindu-se, păgânul se pregătea să-l lege pe Ioan
de un copac, pentru a-şi duce urâciosul gând până la capăt, dar Sfântul,
scârbindu-se în inima sa şi nevrând să fie ruşinat înaintea lui Dumnezeu, şi-a
adus aminte de David, biruitorul lui Goliat, şi prinzând curaj, l-a ucis pe
păgân”[25].
Iată, Sfântul Ioan
Valahul s-a luptat cu turcul precum David cu Goliat, David fiind întărit de
Dumnezeul cel Viu, iar Goliat, de duhurile întunericului care îi sprijineau pe
păgânii idolatri.
Sfântul Ioan
Valahul nu l-a omorât pe turc decât atunci când acesta a încercat să îl
agreseze. Sfântul nu a vrut să scape din robie, nici să îl pedepsească pe
stăpânul său pentru păcatele sale, ci doar a încercat să se apere pe sine
însuşi de întinarea la care vroia să îl supună acesta. Înţelegem asta şi din
faptul că el a preferat să primească moarte mucenicească decât să o ia de soţie
pe femeia musulmană (ştia că asta ar fi fost tot o lepădare de Dumnezeu[26])…
Cât priveşte
atitudinea faţă de propaganda homosexuală, soluţia este să dăm mărturia cea
adevărată fără să ne temem. Nu sunt rele nici procesiunile cu icoane – doar
asta era una din formele de rezistenţă ale apărătorilor icoanelor în faţa
prigonitorilor iconomahi. Totul este să fie făcute în duh creştin, nu în stilul
galeriilor echipelor de fotbal. Fără înjurături, fără violenţă, ci cu
conştiinţa că nu trebuie să fim impasibili în faţa răului…
Numai că
adevărata rezistenţă nu va fi una de mase, care nu implică nici riscuri, nici
necazuri. Adevărata rezistenţă este lupta prin rugăciune şi prin cuvânt. Şi,
dacă puţini au chemarea de a lupta prin propovăduire directă, toţi au chemarea
de a lupta prin rugăciune cu puterile întunericului. De nimic nu se teme
diavolul mai mult decât de rugăciune. Şi, pentru puţina noastră rugăciune, va
trimite Dumnezeu şi mărturisitori care să lupte cu sabia cuvântului…
Despre viol
O cititoare îmi scrie:
Un
singur lucru vă întreb... Fetele care au fost violate, cărora li s-a furat în
mod mişel puritatea, ce şanse au să revină la normal? Ştiţi prin ce trece o
astfel de fată? Am observat că pe o astfel de femeie o respinge lumea toată, de
parcă ar fi ciumată. Mai bine sunt văzute prostituatele care revin la Dumnezeu , pentru că El nu vrea moartea păcătosului, ci să se
întoarcă şi să fie viu, decât fetele
astea... cărora li s-a luat ceva cu forţa. E adevărat că şi această faptă
are circumstanţele ei, în sensul că nu toate sunt la fel. Eu întreb: o fată
care a trecut prin aşa ceva şi care a intrat într-un conflict cu Dumnezeu
(considerându-L „vinovat”) ce şanse mai are să aibă o viaţă normală? Mai poate avea
ea încredere în IUBIRE şi mai ales în bărbaţi? Aţi vorbit în Cartea nunţii despre aproape toate categoriile de femei
care vor să-şi întemeieze o familie (cochete, cuminţi, păcătoase, habotnice,
divorţate etc.), mai puţin de una... de cele care au trecut prin experienţa
violului. Nu aveţi idee ce este in sufletul unei astfel de femei, cum gândeşte,
ce simte atunci, după aceea, şi mulţi ani mai târziu. Te întrebi de ce tu, unde
a fost Dumnezeu în clipele acelea, de ce te-a părăsit… Îţi trebuie ani mulţi
să uiţi, să ai încredere în tine, să ieşi în lume şi să cunoşti alţi oameni.
Îţi trebuie voinţă, încredere, multă dragoste şi înţelepciune să ierţi, ca să
poţi să te îndrăgosteşti de un bărbat. Apoi, după ce ai reuşit să faci pasul şi
să te îndrăgosteşti de un băiat îţi dai seama că nici acesta nu e diferit de
primul... de ticălos. Dacă unul ţi-a furat ce este mai de preţ şi pur pentru o
fată şi ţi-a întinat trupul, celălalt îşi bate joc de suflet, care se vindecă
mai greu sau chiar deloc.
Ce
şansă mai are o astfel de femeie să răzbată în viaţă, să mai creadă în fiinţa
pe care a creat-o Dumnezeu prima dată, şi anume - bărbatul. Să creadă în
iubire, în familie, în tandreţe, şi aici lista poate continua.
Ce
fel de soţ să caute o astfel de fată?
Am
multe pe suflet, însă am senzaţia că vorbesc cu mine şi nu asta am căutat
scriindu-vă. Poate că vi se pare că sunt în conflict cu Dumnezeu, şi trebuie să
recunosc că aşa a fost. Mult timp am negat imensa bunătate a Celui Atotputernic
şi am stat departe de El. Însă căzând în deznădejde şi fiind în pragul
sinuciderii, m-am apropiat mai mult de Dumnezeu, dorind din tot sufletul să-L
cunosc mai bine. Un pic de linişte am găsit, dar e o linişte de scurtă durată
pentru că tot timpul mă apucă deznădejdea şi sunt o grămadă de lucruri care mă
tulbură şi revin în inima mea suferinţe pe care am crezut că le-am îngropat.
Cam
atât pot să vă scriu acum, pentru că simt că mai mult nu pot. Sunt deschisă
unui dialog, nu unui monolog. Sunt ani de când dialoghez cu mine însămi...
Mai multe fete
m-au întrebat, în diferite scrisori, de ce nu scriu nimic despre urmările
psihice şi duhovniceşti ale violului. Încep prin a spune că puţinele mele
rânduri vor fi lipsite de referinţe ştiinţifice: nu ştiu nici cât de mare este
rata violurilor, nici care este intervalul de vârstă în care se încadrează cele
mai multe victime.
Voi face
referire doar la două studii. În primul, realizat în 1990[27],
s-a constatat că „elevii care dezaprobau violul şi-au schimbat atitudinea,
devenind mai deschişi în a accepta acest comportament, după numai 9 minute de
vizionare zilnică, pe o perioadă de 6 săptămâni, a unor filme notate cu R-rated
sau după vizionarea a 5 ore de filme cu conţinut explicit sexual”[28].
Într-un raport
realizat în 1986 de Larry Hoo s-au comparat rezultatele a 35 de cercetări
privind rezultatele expunerii la pornografie. „Din aceste studii, 20 arată că
pornografia măreşte agresivitatea; în 4 dintre ele s-a găsit că există o
legătură între expunerea la pornografie şi cazurile de viol, iar în 11 s-a scos
în evidenţă faptul că bărbaţii care vizionează pornografie acceptă mai uşor
violenţa îndreptată împotriva femeilor şi batjocorirea acestora”[29].
Întrucât din 1986 – când a fost realizat raportul – şi până astăzi pornografia
difuzată prin mass-media s-a aflat într-un proces de creştere continuă – şi
deci numărul violurilor a crescut pe măsură – este firesc ca şi acest subiect –
violul – să fie integrat în problematica păcatelor contemporane.
Întrucât
subiectul articolului nu este prea plăcut, îmi voi permite să încep printr-o
istorioară mai veselă. Bunica mea, nu cu multă vreme înainte de a muri, venea
într-o seară acasă. Întrucât era destul de întuneric, şi pentru că bunica avea
un mers destul de sportiv, deşi era bătrână, un individ s-a luat după ea. Bunica
s-a cam speriat, s-a grăbit şi urmăritorul şi-a mărit şi el viteza. Când a
ajuns pe o stradă mai luminată, bunica s-a uitat la urmăritor. Şi, când acesta
şi-a dat seama că potenţiala sa victimă sa avea părul alb, a înghiţit în sec şi
a plecat imediat (bine cel puţin că nu era gerontofil[30])…
Acum, să trecem
la subiect. Am citit într-o revistă câteva mărturii ale fetelor care fuseseră
violate. Am auzit un caz în care o fată fusese violată de mai multe ori de
tatăl ei. Îi era ruşine să vorbească cu mama ei despre aceasta problemă. Până
la urmă, l-a ameninţat pe tatăl ei că, dacă mai încearcă să o violeze o singură
dată, se va sinucide. Şi de atunci, tatăl a lăsat-o în pace…[31]
Dar toată viaţa fetei a fost marcată de această experienţă. Deşi în relaţiile
cu prietenii sau cu familia încerca să pară cât mai veselă, când rămânea
singură sufletul ei era pustiit de durere… Tocmai de asta şi scriu, pentru a
încerca să le ajut pe fetele care au trecut printr-o astfel de traumă să
înţeleagă că viaţa merită trăită în continuare, şi amintirile apăsătoare pot fi
uitate.
Cazurile în care
un obsedat urmăreşte o fată pe care în inima lui „o iubeşte” pe ascuns şi
încearcă să o violeze în mai multe rânduri tocmai pentru a-şi manifesta
sentimentele sunt foarte rare. Unei astfel de victime, la care agresorul
încearcă să revină după o perioadă de timp, îi spun să îşi pună nădejdea în
Dumnezeu, şi să ceară lui Dumnezeu să o izbăvească după cum ştie de agresor.
Cât priveşte
violurile în familie (tată-fiică, tată-fiu, mamă-fiu, frate-soră), cred că sunt
mult mai şocante[32]…
Întrucât cel mai des am auzit referiri la situaţia tată-fiică (sau fiice) voi
scrie despre ea: Cum să îl ierte o fată pe tatăl ei care i-a batjocorit
fecioria?
Este imposibil…
Să trăieşti ani de zile în aceeaşi casă cu cel pe care îl consideri duşmanul
vieţii tale? Da, ar fi imposibil dacă nu ar exista harul lui Dumnezeu.
Dumnezeu, care i-a păzit nevătămaţi pe mucenicii care erau aruncaţi în foc,
poate să îi dea fetei puterea de a ierta. Da, numai Dumnezeu poate face o astfel
de minune.
Nu despre
iertare vreau să scriu acum, ci despre vindecarea sufletească a fetelor care au
fost violate[33].
Unele din ele rămân atât de marcate de viol încât încearcă să se sinucidă. Dar
ce le-ar putea aduce sinuciderea? Nimic, decât şi mai multă durere. Şi încă una
veşnică.
În ce poate
consta vindecarea? Se poate reface fecioria? Bine, unele fete au fost violate
după ce oricum îşi pierduseră fecioria cu prietenii lor, şi la ele se pune
problema traumei fizice şi sufleteşti…
Cred că este
esenţial să înţelegem faptul că oricât de tare ar fi rănit un om, sufleteşte
sau şi trupeşte, Dumnezeu vrea să îl mântuiască. Nu există nici un om, oricât
de ticălos, oricât de urât sau de mândru ar fi, pe care Dumnezeu să nu îl
aştepte şi căruia să nu vrea să îi iasă în întâmpinare. În cele din urmă,
vindecarea ţine de credinţă. Aşa că o întreb pe fata care a fost violată:
Crezi tu că
Dumnezeu te-a uitat? Crezi că S-a scârbit de tine? Crezi că nu ştie prin ce ai
trecut? Sau crezi că nu ţine seama de durerea ta? Nu, nu este deloc aşa…
Ştiu că
întrebarea care te apasă este: „De ce?” Şi eu m-am certat cu Dumnezeu ani de
zile după ce mama mea a murit. Nu înţelegeam cum a îngăduit Dumnezeu să rămân
fără fiinţa cea mai importantă pentru mine.
Tu ai de ales
între a te certa cu Dumnezeu şi a-L ruga să vindece rănile sufletului tău. Dar
dă-ţi seama că Dumnezeu vrea să te vindece. Uită-te în oglindă: cum e privirea
ta? Tristă, îndurerată, pierdută… Aşa va rămâne dacă te vei certa în continuare
cu Dumnezeu. Dar va fi altfel dacă Îi vei cere ajutorul.
Încet-încet, vei
simţi cum rănile sufleteşti se vindecă. Procesul e greu, dar încă de la început
vei conştientiza că eşti pe drumul cel bun. Cei din jurul tău – mă refer la cei
care ştiu prin ce ai trecut – vor înţelege mai greu schimbarea.
Poate te vor
privi în continuare cu milă, sau chiar cu dispreţ. Dar Dumnezeu îţi va da
putere să treci peste asta. Mai mult încă, atunci când vei fi pregătită pentru
a-ţi întemeia o familie, îţi va trimite un om bun la suflet care se va purta cu
tine ca şi cum ai fi fecioară. Da, aşa cum desfrânatele pot deveni fecioare
prin pocăinţă, aşa şi tu poţi să îţi recapeţi fecioria sufletească. Totul este
să ai credinţă, să te rogi mult şi să ai un duhovnic care să te ajute să mergi
pe calea tămăduirii sufleteşti.
Şi nu te uita la
gura lumii. Alţii poate te vor mai cleveti pe la colţuri, imaginându-şi că sunt
mai fericiţi că s-au destrăbălat în fel şi chip fără să treacă printr-o astfel
de experienţă nedorită. Să nu pui la suflet răutăţile lor. Încearcă să îţi vezi
de viaţa ta, fără să te uiţi în stânga şi în dreapta. Şi îţi vei da seama că
Dumnezeu te ajută să ai o viaţă fericită, frumoasă, împlinită. O viaţă de care
bârfitorii tăi, cu sufletele murdare de păcat, nu au parte…
Culmea răzbunării - iertarea
O cititoare îmi
scrie: M-am culcat cu prietenul meu
pentru că eram convinsă că aşa o să fie mai puternică dragostea noastră. Câteva
săptămâni a fost mai bine, după care a început să fie mai indiferent şi m-a
părăsit. Fecioria s-a dus şi acum nu am în suflet decât gândul de a mă răzbuna.
Nu pot scăpa de gândul acesta. Îmi poţi da un sfat?
Gândul
răzbunării este unul dintre cele mai puternice gânduri. Asta o ştim nu numai
din filme sau din cărţi, ci chiar din viaţa noastră… Stau şi te întreb: ce
rezolvi dacă te răzbuni? Adaugi păcate la păcatele tale… I-am retrimis
scrisoarea ta Sfântului Apostol Pavel, şi iată ce a răspuns: Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci
lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: „A Mea este răzbunarea; Eu
voi răsplăti, zice Domnul”. Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de
mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi
cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu
binele.
Evident, nu mi-a
răspuns direct, deşi îi cerusem să îmi răspundă la problema ta. Trebuie să
căutăm ajutor în Sfânta Scriptură ori de câte ori avem necazuri. Şi Domnul ne
va răspunde, prin glasul Sfinţilor Evanghelişti sau al Sfinţilor Apostoli. Nu
intru în detalii, nu trebuie să înţelegem Sfânta Scriptură de capul nostru, cum
fac sectanţii, dar nici să stăm departe de ea de frică. Cel mai bine este chiar
să citim tâlcuirile scripturistice ale Sfinţilor Părinţi, dar nu despre
subiectul acesta discutăm aici.
Răspunsul nu mi
l-a dat deci Sfântul Apostol personal, mi l-a dat însă indirect, în Epistola
către Romani, capitolul 12, versetele 19-21. Ai auzit? Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele.
Cea mai mare
biruinţă a ta ar fi ca el să se schimbe, să renunţe la răutatea lui şi să aibă
o viaţă creştină… Asta e adevărata răzbunare, nu împotriva păcătosului ci a
diavolului care l-a manipulat pe păcătos. Roagă-te pentru fostul tău prieten şi
întâi de toate iartă-l pentru marele rău pe care ţi l-a făcut. Dacă îl vei
ierta, şi osânda lui va fi mai mică şi ţie îţi va fi mai bine.
Iar dacă
Dumnezeu ştie că trebuie să fie pedepsit pentru păcatul lui, îl va pedepsi
(dar, ia gândeşte-te, oare numai el e de vină că aţi păcătuit? Tu ai făcut tot
ce ţi-a stat în putinţă să te opui sau ai căutat şi tu dragostea trupească?...).
Da, Dumnezeu este bun şi iubitor de oameni, numai că uneori trimite pedepse
precum cele care au căzut asupra sodomiţilor de pe vremea lui Avraam. Atunci
când vede că inima păcătosului este învârtoşată şi că acesta nu se va pocăi
pentru căderea lui. Iată o relatare care confirmă spusele mele…
„Petre Damianos
scrie că, pe când învăţa carte la şcoala din Parma, s-a întâmplat o înfricoşată
judecată a Dreptului Judecător, spre învăţătura noastră. El spune astfel: «În
partea dinspre apus a acestei cetăţi, afară de ziduri, este o biserică cu
hramul Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie. Într-o noapte, când era
privegherea sfinţilor (14 octombrie), un plugar, sculându-se din aşternutul său
mai înainte de a se face ziuă, a mers să-şi pască vitele. Iar un vecin al lui,
care o iubea pe femeia acestuia, văzându-l că a plecat, a intrat în casa
plugarului şi s-a culcat în pat lângă femeia care, gândind că acela era
bărbatul ei, a tăcut. După ce a săvârşit preacurvia, necuratul om s-a sculat
din pat şi a plecat. Făcându-se ziuă, a venit bărbatul femeii, ca un om ce era
temător de Dumnezeu, să meargă la biserică ca să ia anaforă. Iar femeia îl
defăima şi-l ocăra zicându-i: «Un ceas nu ai putut, ticălosule, să te înfrânezi
de la împreunarea trupească pentru dragostea sfinţilor şi acum ai atâta
îndrăzneală să mergi să iei anafură?». Iar el, mirându-se, a întrebat: «Pentru
ce grăieşti acestea?». Şi din cuvânt în cuvânt a cunoscut că altul s-a dus în
locul său şi a înşelat-o. Atunci biata femeie a început să se tânguiască,
plângând cu amar (fiindcă era cinstită şi îmbunătăţită), pentru răul ce i se
făcuse. Deci, ducându-se la biserica Sfinţilor, a strigat acestea înaintea
icoanei sfinţilor mucenici, în auzul tuturor: «Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul
inimii mele, Cela ce ştii toate, Care cercetezi inimile şi cerci cugetele!
Darul Tău ştie gândul meu, că chiar şi de bărbatul meu mă feream la toate
sărbătorile, şi acum, din neştiinţă, m-am înşelat şi am păcătuit! Rogu-Te, dar,
Doamne, ca un Dumnezeu milostiv, să-mi ierţi păcatul şi ca un drept Judecător
să faci degrab izbândă asupra acelui om necurat, care m-a înşelat cu vicleşug
şi cu meşteşugire, şi să-l faci arătat oamenilor, spre pildă, ca să se
slăvească prea Sfântul tău Nume. Aşa, Domnul meu, auzi-mă pe mine, păcătoasa,
pentru rugăciunile slăviţilor Tăi mucenici Ghervasie şi Protasie şi ale tuturor
sfinţilor Tăi. Amin». Şi acestea zicând, a intrat diavolul în pântecele celui
prea curvar şi l-a trântit la pământ, rupând jalnic măruntaiele lui; şi,
lovindu-i tare capul de pietre, nu l-a lăsat diavolul până ce înaintea tuturor,
cu răni multe, l-a omorât. Acestea văzându-le toţi cei ce erau acolo, s-au
spăimântat”[34].
Cred că te-ai
întristat puţin… Oare eu asta vreau? Să i se grămădească cărbuni aprinşi pe cap? Nu, nu asta vreau. Asta nu mai
e iubire creştină, ci e o lege mai dură decât cea primită de Moise: să plătească suflet pentru suflet, ochi
pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior
(Exod 21, 23-24).
Nu, nu vreau ca
Dumnezeu să te răzbune luându-l pe fostul tău prieten. Dumnezeu nu e un killer
care să ucidă la comanda clienţilor sau a prietenilor Săi. Dumnezeu este bun şi
iubitor de oameni. Iar dacă uneori pedepsele Sale sunt aspre, sunt aşa nu
pentru că I s-a împuţinat dragostea, ci pentru că păcatul omului a fost mare şi
păcătosul nu a vrut să se întoarcă din calea sa…
În Evanghelia
Sfântului Luca găsim un cuvânt al Mântuitorului care are legătură cu răspunsul
meu: Acei optsprezece inşi, peste care
s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai
păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu
vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel (Luca 13, 4-5). Au murit toţi cei
care nu s-au pocăit ca cei peste care s-a surpat turnul în Siloam? La prima
vedere nu, pentru că au murit cu altfel de morţi. Dar de fapt au murit ca aceia
– poate chiar şi mai rău –, pentru că tot în iad, la un loc cu ceilalţi
păcătoşi, au ajuns…
Deci Evanghelia
ne arată că până la urmă păcătoşii care nu se pocăiesc de păcatele lor tot sunt
atinşi de osânda dumnezeiască. Chiar dacă unii au parte în viaţă de cine ştie
ce bunătăţi şi desfătări, le vor uita repede când vor ajunge în chinurile
iadului…
De ce tot
vorbesc de iad? Pentru că vreau să îţi dai singură seama că tu nu vrei osânda
veşnică a prietenului tău. Oricât de mult rău ţi-a făcut, totuşi inima ta nu e
atât de împietrită şi de rea încât să vrei o astfel de răzbunare.
Poate că îmi
spui: „Da, dar totuşi vreau o răzbunare… Chiar dacă una mai mică”.
Eu îţi spun să
te gândeşti bine cu ce te alegi dacă nu lepezi gândul răzbunării. Ar fi bine să
îţi dai seama că poate gândul răzbunării te va întina pe tine mai mult decât
te-au întinat alte păcate. Şi să înţelegi că poate a venit vremea să îl ierţi
pe ticălos. Că poate şi tu ai nevoie
să te ierte Dumnezeu, nu?
Iar dacă tot nu
vrei să îl ierţi, ia măcar aminte la o întâmplare din Pateric: „Un frate din
Libia a venit la avva Siluan, în muntele Panefo şi i-a zis: «Părinte, am un
vrăjmaş care mi-a făcut multe rele, că şi ţarina mea, când eram în lume, mi-a
răpit-o şi de multe ori m-a vrăjmăşit. Iar acum a pornit şi oameni otrăvitori
să mă omoare şi aş vrea să-l dau în judecată». Zis-a lui bătrânul: «Precum te
împaci, fiule, fă!». Zis-a fratele: «Cu adevărat, părinte, de va fi pedepsit,
îi va fi de folos sufletului». Răspuns-a bătrânul: «Cum socoteşti, fiule, fă!».
Şi a zis fratele: «Scoală-te, părinte, să facem rugăciune şi voi merge la
dregător!». Deci, sculându-se şi rugându-se amândoi, când a venit să zică: «Şi
ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri», a zis
bătrânul: «Şi nu ne ierta nouă greşalele noastre, căci nici noi nu iertăm
greşiţilor noştri!». Apoi fratele i-a zis bătrânului: «Nu aşa, părinte!». Iar
bătrânul a zis: «Ba aşa, fiule! Căci, cu adevărat, de vei voi să mergi la
dregător să-ţi facă ţie dreptate, Siluan altă rugăciune nu-ţi va face ţie». Şi punând fratele metanie, l-a
iertat pe vrăjmaşul său”.
Mai mult de atât, nu am ce să îţi spun…
„Păcatul” menstruaţiei
Un cititor: Vă rog să mă ajutaţi să o conving pe
prietena mea să vină la biserică. Motivul principal pentru care nu vine – să nu
râdeţi – este că zice că Dumnezeu nu poate fi misogin. Adică de ce nu au voie
femeile să intre în biserică la menstruaţie? Sunt murdare? Ea crede în Dumnezeu
şi se roagă acasă. Ce să îi spun? Mi-a zis cineva că în revista Patriarhiei, „Vestitorul
Ortodoxiei”, scria un părinte că femeia poate intra în biserică la menstruaţie…
Prietena ta nu
este singura persoană de sex feminin care stă departe de biserică pentru că nu
înţelege care ar fi motivul pentru care menstruaţia este considerată de unii
preoţi – în special de ieromonahi – o problemă
atât de mare. Şi asta nu e doar o chestie care le frământă pe femei. Sunt şi
bărbaţi care stau departe de biserică pentru că li se pare depăşită o astfel de
viziune antropologică…
Dacă aş fi fost
sfânt, ţi-aş fi dat răspunsul cel bun. Nefiind, mă aflu în situaţia în care
merg pe bâjbâite… Da, vreau să mă lămuresc şi eu, dar până acum nu m-am lămurit
în întregime… Am citit şi eu mai multe materiale pro şi contra. După ce am stat
de vorbă cu mai mulţi preoţi şi cu creştini pe care i-am iscodit pe acest
subiect, am ajuns la următoarea concluzie: există duhovnici iscusiţi care spun
că femeia nu poate intra în biserică la menstruaţie, există duhovnici iscusiţi
care spun că poate intra. Duhovnicii modernişti spun că poate intra fără
probleme, dar ar putea greşi şi în această privinţă, aşa cum greşesc şi în
multe altele.
Dacă,
într-adevăr, pe această temă învăţătura Sfinţilor Părinţi ar fi cea pe care o
mărturisesc „tradiţionaliştii”, atunci ne vom însuşi explicaţiile date de
aceşti sfinţi. Dacă totul nu este decât o problemă de igienă şi Sfinţii Părinţi
nu au tratat problema la nivel teologic, lucrurile trebuie lămurite încă şi mai
repede, pentru că explicaţiile nu necesită prea mult efort[35].
Am citit şi eu
poziţia părintelui Constantin Bălăucă expusă pe larg în Vestitorul Ortodoxiei. (Oricum, nu tot ce scrie acolo reprezintă
poziţia oficială a Bisericii, sunt şi păreri personale ale celor care scriu…)
Am citit şi disputa pe această temă din Lumea
credinţei. Părintele Constantin Necula zicea într-o conferinţă: „Aţi văzut
cât caz a făcut un articol al lui Cristian Tabără din Lumea credinţei, când a spus: «Domnule, interdicţia aceea cu femeia
care intră în biserică şi în perioada aceea lunară nu-i desuetă. Nu putem s-o
numim aşa, că ne sar canoniştii în cap. Dar trebuie gândită, regândită,
reaşezată…». M-am întâlnit la
Bucureşti cu Cristian Tabără şi i-am zis: «Răspunsul era în
istoria modei, măi!». Şi-apoi, vorba Maicii Siluana, care era de faţă atunci
când am vorbit: «Cine se apucă acum să le caute? Tot conştiinţa lor le
cenzurează până la urmă»[36].
Doar nu stă cineva la intrare în biserică şi le întreabă: «Tu cum eşti? Ia
stai, să văd!». Atâta atenţie acordată acestei igiene femeieşti şi nici un fel
de atenţie acordată igienei bărbăteşti. Nu e un pic schizofrenică biserica ce
începe să predice asta? Să fim serioşi! (…) Biserica nu-i aberantă! Hristos
nu-i aberant!”[37]
Cât le
cenzurează conştiinţa pe femei, nu ştiu. După ce, într-o conferinţă ţinută
într-un centru studenţesc, am prezentat la partea cu întrebări şi răspunsuri
poziţia tradiţionalistă, o preoteasă mi-a atras atenţia după conferinţă că
marea majoritate a femeilor din biserică nu sunt de acord cu această
perspectivă. Deci, această conştiinţă lucrează diferit. Nu îmi e teamă că voi
supăra pe cineva spunând adevărul, dar în acelaşi timp îmi e teamă ca nu cumva
în această problemă să înţeleg lucrurile superficial.
Şi totuşi, de ce
îţi scriu? Pentru că sunt de părere că prietena ta ar trebui să meargă la
biserică, cu toate nelămuririle ei. Şi chiar să intre în biserică în fiecare
săptămână, dacă conştiinţa nu o opreşte. Important este ca ea să înţeleagă
rostul Bisericii, rostul rugăciunii, rostul spovedaniei, rostul postului…[38]
Şi, după o vreme
petrecută în biserică, atunci când va ajunge la duhovnic, va găsi de la acesta
lămurirea problemei legate de aşa-zisa necurăţie lunară…
Dar, dacă va sta
ani de zile departe de biserică doar pentru că nu poate înţelege o anumită
rânduială, nu se va folosi cu nimic. Să vină, deci, la Hristos. Să vină, să
nu mai stea departe de El. Pentru că numai El este Calea, Adevărul şi Viaţa…
*
Un cititor: „Eu
nu cred că prietena tânărului stă departe de biserică numai pentru asta. E uşor
să se mintă pe ea, să îl mintă şi pe el. De multe ori găsim tot felul de
pretexte pentru a justifica faptul că stăm departe de Hristos. Asta e şi
părerea mea[39].
Şi eu aveam câteva clişee prin care îmi adormeam conştiinţa. Dar a venit vremea
în care m-am săturat de ele. Să fie mai sinceră fata, şi va veni în biserică.
Şi, orice i-ar spune duhovnicul, să intre sau nu în perioada respectivă, ea tot
se va bucura, pentru că va şti că se află pe calea mântuirii. Da, sunt mici
neclarităţi, sunt probleme, dar neimportante. Unor sfinţi din Rusia le plăceau
anumite icoane necanonice, care nu erau deci pictate după rânduială. Şi, cu
toate astea, au ajuns sfinţi. Eu nu spun că trebuie să părăsim rânduielile. Nu,
pentru că sunt de la
Duhul Sfânt. Dar uneori putem fi mai îngăduitori. Mai ales
când e vorba de primirea unui suflet în biserică”.
Eu cunosc un
caz: o fată îşi programase nunta, vorbise cu preotul să o spovedească înainte
de nuntă – pentru că trăise o vreme cu viitorul soţ. Dar, înainte de
spovedanie, a avut o mare ispită: a fost acuzată că a furat o sumă mare de
bani. Din cauza şocului, i-a venit ciclul menstrual. Preotul a spus că nu o mai
spovedeşte aşa. A plecat după nuntă în luna de miere şi apoi a tot amânat
spovedania. Mă întreb: oare nu era mai bine ca totuşi părintele să o fi
spovedit? Mai ales că ea nu avea cum să prevadă această dereglare biologică
neaşteptată…[40] Într-un
articol din Vestitorul Ortodoxiei,
părintele Bălăucă observa că, oricum, nici un preot nu refuză căsătoria unei
mirese din acest motiv. Oare era chiar o greşeală ca părintele să o fi spovedit
atunci pe fată? Poate că ea nu va mai veni la spovedanie decât peste ani de
zile… Nu mă grăbesc să spun că era firesc să o spovedească. Spun doar că o
astfel problemă este foarte delicată şi nu trebuie tratată mecanic, în stil
inchizitorial…
Oricum, nu cred
că un astfel de subiect merită o tratare exhaustivă. Îi rog pe cititori să mă
ierte că nu am fost mai explicit, dar voi reveni asupra acestei teme într-un
articol viitor… După cercetările de
rigoare…[41]
Mă rog lui
Dumnezeu ca oamenii care stau departe de biserică pentru că diavolul le pune în
minte tot felul de pretexte meşteşugite să scape din cursa în care se află şi
să ajungă la cunoaşterea Adevărului…
„Viaţa unei lesbiene”
„…suntem
contribuabili la stat şi cetăţeni ai acestei ţări cu drepturi depline...”[42]
- Florentina Ionescu.
Aseară am primit
un telefon de la un prieten: „Uită-te la «Naşul». O să vezi ceva interesant
legat de cartea la care scrii”.
Am deschis
televizorul şi am văzut o parte din emisiunea cu tema „Viaţa unei lesbiene”.
Invitată era Florentina Ionescu, coordonator grup suport al comunităţii de
femei lesbiene şi bisexuale din cadrul Asociaţiei ACCEPT. Emisiunea m-a şocat,
în primul rând datorită farmecului personal al invitatei. Nu ştiam cum arată o
lesbiană, nu ştiam cum gândeşte o lesbiană şi – întrucât emisiunea nu a fost
deloc vulgară, spre surprinderea mea – am urmărit-o până la capăt.
Cred că dacă
duhovnicul mi-ar fi dat ascultare să vorbesc cu o lesbiană, în centrul
mesajului meu ar fi fost lupta împotriva poftelor trupeşti. Şi cred că, după ce
i-aş fi ţinut o cuvântare Florentinei Ionescu, nu ar fi fost exclus ca ea să
îmi spună cu convingere: „Aveţi dreptate…”. Nu o voi descrie pe invitata
emisiunii – voi spune doar că este foarte frumoasă, foarte sensibilă,
inteligentă, spontană, cultivată (dacă aş fi văzut-o în biserică aş fi crezut
că e o femeie drept-credincioasă); chiar seamănă mult cu o femeie pe care o
cunosc de mulţi ani, şi asemănarea m-a izbit). Vreau însă să prezint câteva din
ideile ei (mi-a părut rău că nu am înregistrat emisiunea, pentru ca citarea să
fie cât mai obiectivă):
- lumea
contemporană ne presează cu o avalanşă de sexualitate; nu trebuie însă să ne lăsăm
modelaţi de ea; această explozie de sexualitate se datorează celor care scot
bani din asta, fie că sunt filme sau reviste porno, fie că sunt diferite
obiecte sexuale; noi trebuie să nu lăsăm ca sentimentele noastre să fie
manipulate…[43];
- cuplul ideal
este cuplul bigam; relaţiile cu mai mulţi parteneri simultan sunt o dovadă de
superficialitate;
- e o greşeală
ca o femeie heterosexuală să devină lesbiană sau un soţ heterosexual să devină
homosexual numai din cauza unor probleme de familie;
- copiii trebuie
să fie protejaţi de către părinţi în sensul că părinţii nu trebuie să aibă
momente de erotism care se pot întipări în minţile fragede ale copiilor.
Sunt de acord cu
fiecare din aceste idei. Nu sunt de acord însă cu perspectiva din care sunt
spuse…
(La un moment
dat, Naşul a spus: „Totuşi, primii
oameni făcuţi de Dumnezeu au fost Adam şi Eva…” Iar replica promptă a invitatei
a fost o întrebare: „De unde ştiţi?”. Aici e diferenţa fundamentală dintre un
creştin adevărat şi un homosexual. Homosexualii pun la îndoială una sau mai
multe învăţături creştine, în timp ce fiii Bisericii primesc adevărul
dumnezeiesc… Florentina Ionescu consideră că un cuplu ideal este un cuplu
bigam, fie că e format din persoane hetero sau homosexuale. Aici Sfintele
Scripturi şi întreaga tradiţie a Bisericii îi stau împotrivă.)
Totuşi, în
articolul de faţă nu vreau să fac comentarii critice la adresa
homosexualităţii. Vreau doar să afirm categoric că m-a impresionat sincer
personalitatea acestei lesbiene. Până ieri, nu înţelegeam de ce unele din
personalităţile emblemă ale omenirii au putut fi homosexuale. Mă gândeam că
homosexualitatea e doar un mijloc de satisfacere a unor pofte sexuale… Da,
pentru unii asta este. Dar pentru alţii e un mod de a-şi manifesta identitatea[44].
Florentina Ionescu vorbea despre identitatea ei cu aceeaşi convingere cu care
convertiţii vorbesc despre viaţa cea nouă în Hristos…
Ascultând-o,
mi-am dat seama că foarte mulţi adoptă opţiunea homosexuală dintr-o sumedenie
de motive sufleteşti. Ea nu spunea asta, ea vorbea doar despre faptul că unii
sunt homosexuali din naştere, dar modul ei de a pune problema m-a făcut să
înţeleg că homosexualitatea poate fi pur şi simplu o evadare din banalitatea
vieţii de zi cu zi.
Mulţi oameni
sunt sătui de monotonie, sunt sătui de viaţa lor şi aşteaptă o schimbare. Unii
îşi găsesc liniştea la
Dumnezeu , alţii se apucă de băutură, alţii îşi caută
identitatea sexuală. Cred că o diferenţă fundamentală între un beţiv şi un
homosexual este că beţivul nu se va mândri cu opţiunea lui, nu va vorbi despre
avantajele ei şi nici nu va spune că e beţiv din pântecele maicii sale. (Chiar
dacă o anumită înclinaţie există. O mamă beţivă îi va transmite şi pruncului pe
care îl poartă în pântecele ei ceva din băutura pe care o bea. Şi tânărul care va
creşte din acest prunc va fi mai înclinat spre beţie decât alţii de vârsta lui.
Tot aşa, din părinţi desfrânaţi vor ieşi copii mai predispuşi spre desfrâu. Dar
nici unii, nici alţii nu sunt predestinaţi să păcătuiască. Dumnezeu îl va
încununa pe fiecare dintre oamenii care se vor lupta cu aceste patimi de care
sunt vinovaţi în mare măsură părinţii lor…).
Dar numai viaţa
creştină îi poate aduce omului împlinirea cea adevărată. Da, sunt atâtea secte
care se laudă că îl împlinesc pe om, sunt atâtea mişcări de eliberare sexuală
care promit acest lucru, dar împlinirea nu poate veni decât pe calea pe care
ne-a arătat-o Hristos, pe calea pe care ne-au arătat-o Sfinţii Apostoli şi
Sfinţii Părinţi. Dar, insist, nu despre asta vreau să scriu acum…[45]
Cred că dacă un tânăr ortodox care e venit de curând în Biserică ar fi ştiut ce
sunt homosexualii doar din câteva cărţi religioase prost scrise, în momentul în
care ar face cunoştinţă cu un homosexual sau cu o lesbiană ar fi tras concluzia
că pe undeva Biserica greşeşte. Pentru că nu toţi homosexualii şi nu toate
lesbienele sunt obsedaţi de sex, tot aşa cum nici toţi heterosexualii nu sunt
obsedaţi de sex. Ar vedea multe însuşiri frumoase, care l-ar pune pe gânduri.
Şi poate s-ar putea întreba: „De ce unii dintre creştinii pe care îi cunosc au
inimile mult mai împietrite decât aceştia? Oare nu Dumnezeu îi face pe
homosexuali să fie atât de frumoşi?”
Da, Dumnezeu i-a
făcut atât de frumoşi, dar asta nu se datorează faptului că sunt homosexuali;
ei au primit nişte talanţi, pe care îi folosesc, deşi trăiesc în păcat. Dar,
dacă ar renunţa la păcat, atunci şi talanţii lor s-ar înmulţi.
Privind
emisiunea, mi-am dat seama cât de important este ca preoţii sau teologii
ortodocşi care vor să analizeze fenomenul homosexualităţii să nu se rezume doar
la citirea câtorva scrieri ale Sfinţilor Părinţi pe această temă; e important
să încerce să înţeleagă şi universul în care trăiesc homosexualii, pentru că
numai astfel vor reuşi să îi atragă pe calea Bisericii Ortodoxe, a Bisericii
lui Hristos[46].
Aş fi putut
spune doar pe calea lui Hristos. Dar întrucât unii homosexuali se declară
creştini, trebuie făcută o diferenţiere între aceştia şi creştinii ortodocşi.
Da, sunt homosexuali care afirmă că mărturisesc învăţătura creştină. Dar
întrucât ei nu primesc învăţătura antropologică a Bisericii, aşa cum a fost
predanisită de Sfinţii Părinţi, sunt străini adevărului Bisericii.
(Pentru o
greşeală mult mai mică – şi anume învăţătura lui Eustaţie potrivit căreia
căsătoria era o născocire diavolească, Părinţii de la Sinodul de la Gangra din anul 340 au
hotărât: „Dacă cineva ar defăima nunta şi pe ceea ce [femeia care – n.n.] se
culcă cu bărbatul său, credincioasă fiind şi evlavioasă, ar urgisi-o sau ar
defăima-o, ca şi cum nu ar putea intra în împărăţia cea cerească, să fie
anatema”[47].
Chiar dacă aceia păstrau celelalte învăţături ale Bisericii, totuşi se aflau
sub osânda anatemei.)
Da, nimeni nu
contestă faptul că homosexualii sunt „contribuabili la stat şi cetăţeni ai
acestei ţări”. În acelaşi timp însă, Biserica lui Hristos – prin glasul
Sfinţilor ei Părinţi – afirmă clar că, dacă nu se vor lepăda de patima lor,
aceşti homosexuali (oricât ar fi de frumoşi, de educaţi, de manieraţi, de
culţi, oricât ar fi de cinstiţi sau de simpatici – completarea mea) nu vor
ajunge şi cetăţeni ai Ţării veşnice, ai Împărăţiei Cerurilor. Şi atunci, la ce
le-a folosit că au avut o mulţime de drepturi în această lume trecătoare?...
Un duhovnic
după calapodul lumii
acesteia…
Am citit de
curând o carte scrisă pentru tineri de către un anume monah Neofit, cu titlul: Rugăciuni către tineri. În ea, alături
de multe întâmplări interesante, se află şi aceasta…
„Am avut un elev
care se încadra între acei tineri pe care părinţii îi duc o dată pe an la
biserică să se mărturisească, dar obligatoriu să se şi împărtăşească, căci sunt
siguri că fătul lor nu a făcut nimic vrednic de oprirea de la împărtăşanie şi
de la Aghiasma Mare.
Dar acest tânăr, deja în clasa a XII-a, printre alte păcate ce nu îl mustrau
nici în somn, îl avea şi pe cel al fumatului. Şi mărturiseşte vrând-nevrând
preotului.
«Păi tu, dragul
meu, să ai grijă să nu fumezi măcar înainte de a te împărtăşi», fu răspunsul
acestui popă botoşănean, vestit probabil şi în iad. Era normal ca un popă
fumător să nu se osândească pe sine însuşi înaintea unui june[48],
a unui adolescent gata de viaţă, dar nu şi de moarte. Oare un popă beţiv sau
curvar va osândi beţia şi desfrâul? NU! Vai
vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că sunteţi ca mormintele care nu se
văd şi oamenii care umblă peste ele, nu le ştiu… Vai şi vouă, învăţătorilor de
lege! Că aţi luat cheia cunoştinţei; voi înşivă nu aţi intrat, iar pe cei ce
vroiau să intre i-aţi împiedicat (Luca 11, 44, 52). Vrei cu adevărat să te
îndreptezi? Atunci du-te la un preot drept, cu frică de Dumnezeu, chiar dacă va
fi nevoie să umbli zeci de kilometri… Nu e obligatoriu să te împărtăşeşti o
dată pe an, este obligatoriu să schimbi radical viaţa ta, măcar o dată pe an;
iar apoi te vei împărtăşi cu dragoste de zeci de ori. Este un cerc al deşertăciunii
aici. Părinţii au crescut un copil fără de Dumnezeu, copilul nu Îl cunoaşte
şi-L ignoră, iar preotul Îl ascunde, Îl trădează şi mai mult. Acesta ar fi
dansul iadului”[49].
Am fost şi eu
profesor de religie şi m-am întâlnit cu situaţii similare. Mi-a fost puţin
frică să scriu şi despre acest subiect, ca nu cumva tinerii să nu se sperie şi
să nu fugă de spovedanie. Dar acum câteva zile mi-a scris o fată – necăsătorită
– pe care duhovnicul o lăsa să facă dragoste cu iubitul ei, recomandându-i însă
să nu facă sex – ca şi cum ar putea să nu fie păcat dacă se iubesc, chiar dacă
nu sunt căsătoriţi. M-a întrebat ce părere am despre asta şi i-am spus că e o
mare înşelare. Când fata mi-a scris mai multe despre duhovnicul respectiv,
mi-am dat seama că va fi din ce în ce mai greu ca oamenii să găsească duhovnici
iscusiţi.
Din rândurile
părintelui Neofit se vede că e mai bine totuşi ca astfel de căderi să nu fie
trecute sub tăcere. Da, minusuri există, dar nu făcând abstracţie de ele va fi
lumea mai credincioasă. Tocmai aici se vede credinţa: că, fiind conştienţi de
anumite neputinţe ale slujitorilor Bisericii şi ale credincioşilor, ştim totuşi
ca Biserica este Trupul lui Hristos în care ne aflăm mântuirea.
Cât priveşte
situaţiile în care un preot îi învaţă pe ucenicii săi lucruri greşite – fie din
punct de vedere moral, fie dogmatic –, mai devreme sau mai târziu adevărul va
ieşi la suprafaţă şi ucenicii vor înţelege că nu au de ce să mai rămână la
acelaşi duhovnic[50].
Chiar dacă marea
majoritate a duhovnicilor i-ar lăsa pe tineri să fumeze, să „facă dragoste”
nefiind căsătoriţi sau să facă alte păcate, învăţătura Mântuitorului Hristos ar
rămâne aceeaşi şi mântuirea nu ar dobândi-o decât cei care luptă cu păcatul. Cu
atât mai mult trebuie să luptăm când Dumnezeu trimite lumii atâţia preoţi buni,
pe care dacă îi căutăm cu stăruinţă îi vom găsi… Şi, dacă pentru o perioadă mai
scurtă sau mai lungă de timp am avut şi altfel de duhovnici, acele momente vor
rămâne doar amintiri. Triste, dar amintiri. În timp ce prezentul va fi acoperit de binecuvântarea dumnezeiască…
Frica de viitor…
Mie îmi este teamă că, dacă voi duce o viaţă
creştină, atunci soţia mea se va sătura de atâtea posturi şi mă va părăsi. Nu
este o contradicţie între Biserică şi viaţa sexuală în familie?
Această
întrebare frământă mulţi tineri. Este foarte importantă şi îmi doresc să scriu
o carte întreagă cu tema „Familia şi viaţa sexuală”, în care voi răspunde pe
larg la întrebarea ta. Întrucât însă tu ai nevoie de un răspuns imediat, îţi
voi scrie şi acum câteva cuvinte.
Dar mai întâi
te-aş întreba ceva. De unde sunt cuvintele următoare: „Cât de frumoasă eşti şi
atrăgătoare, prin drăgălăşia ta, iubito! Ca finicul eşti de zveltă şi sânii tăi
par struguri atârnaţi în vie. În finic eu m-aş sui - ziceam eu - şi de-ale lui
crengi m-aş apuca, sânii tăi mi-ar fi drept struguri, suflul gurii tale ca
mirosul de mere. Sărutarea ta mai dulce-ar fi ca vinul, ce-ar curge din belşug
spre-al tău iubit, ale lui buze-nflăcărate potolind”?
Eu însumi, deşi
le-am citit cu ani în urmă, nu mi-am dat seama că sunt din Sfânta Scriptură.
Poate că unii cititori vor avea un şoc aflând asta. Ce treabă are credinţa
creştină cu sânii ca strugurii, sau cu sărutarea care curge din belşug?
E vorba de un
paragraf din „Cântarea cântărilor”, capitolul 7, versetele 6-9. Mă gândesc că
acum ar putea începe un dialog cu un cititor mai cultivat, care strâmbă din nas
văzând textul citat de mine:
- Vai, dar
„Cântarea cântărilor” nu trebuie înţeleasă în mod profan. Sfântul Grigorie de
Nyssa spune că această carte a Vechiului Testament nu trebuie înţeleasă în sens
profan…
- Am citit şi eu
ce a scris Sfântul Grigorie…
- Cu atât mai
grav, atunci greşeşti în cunoştinţă de cauză.
- Nici gând. Hai
să vedem ce zice sfântul, bine?
- Spune.
- Sfântul zice
că în iubirea aceasta dintre un bărbat şi o femeie trebuie să vedem chipul
iubirii adevărate dintre Dumnezeu şi om. Că dacă înţelegem strict literal,
greşim.
- Dă-ţi seama că
nu ar mai fi avut ce căuta această carte în Biblie dacă era doar o romantică
introducere la un manual al vieţii intime în cuplu…
- Dar eu încă nu
am spus nimic. Doar am reprodus un citat…
- Dar de ce îl
înţelegi după mintea ta şi nu vezi în el sensurile desluşite de Sfinţii
Părinţi?
- Nu mi-aş
permite să ofer o altă tâlcuire decât cea tradiţională… Vreau doar să observ
altceva. Uite, facem o comparaţie. Eu te întreb: crezi că poate fi comparată
iubirea dintre Dumnezeu şi om cu o crimă, sau cu un avort?
- Cum să compari
ceva sfânt cu ceva atât de murdar? Normal că nu se poate face o astfel de
comparaţie.
- De ce?
- Pentru că,
dacă ai vrea să compari ceva frumos făcând referire la ceva urât, nu s-ar
înţelege nimic. Pentru că binele se află în contradicţie totală cu răul, aşa
cum frumosul se opune urâtului...
- Mulţumesc,
atât vroiam să îmi spui…
- A, cred că
înţeleg acum. Dacă unirea trupească dintre soţ şi soţie ar fi fost ceva murdar,
atunci nu ar mai fi putut fi folosită ca simbol al unirii dintre Dumnezeu şi
om.
- Exact, nici nu
vreau să spun mai mult. De fapt, dacă pentru cei sporiţi în viaţa duhovnicească
această carte biblică are învăţături foarte înalte, pe care ceilalţi nu le pot
înţelege, totuşi şi ei se pot folosi măcar de această idee: că dragostea curată
dintre bărbat şi femeie poate oglindi dragostea dintre Dumnezeu şi om. Mulţi cunosc
doar faţa pervertită a iubirii trupeşti, unii chiar în familiile aşa-zis
creştine şi pentru ei unirea trupească este doar un mijloc de satisfacere a
poftelor trupeşti, nu o dăruire, nu o manifestare a dragostei.
Discuţia
imaginară se încheie aici, ca să revin la întrebarea ta. Nu este o contradicţie între viaţa sexuală în familie şi Biserică?
Sfinţii Părinţi
i-au anatemizat pe ereticii care se scârbeau de viaţa de familie din cauza
„vieţii intime”[51].
Dacă „viaţa intimă” ar fi fost ceva spurcat, Biserica nu putea binecuvânta
familia. Sfântul Apostol Pavel zice clar: Cinstită
să fie nunta întru toate şi patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca
Dumnezeu (Evrei 13, 8). Nu zice „cinstită nunta întru toate, numai unirea
trupească – şi implicit facerea de prunci – să fie spurcată…”
Acum nu încerc
să schiţez o nouă teologie a sfinţirii prin sex, departe de mine gândul acesta,
dar vreau să subliniez faptul că familia creştină este cinstită „întru toate”.
Şi desfrânaţii pe care îi va judeca Dumnezeu nu sunt numai cei care trăiesc
necununaţi, ci şi soţii care, prin perversiunile pe care le fac cu conştiinţa
„împăcată”, întinează patul care fusese binecuvântat de Dumnezeu…
Recunosc însă
faptul că nici mie nu îmi place faptul că avem multe texte în care se tot combat
perversiunile şi în care sunt mustraţi cei care preadesfrânează[52],
dar nu avem aproape deloc texte în care se vorbeşte despre cum ar trebui să fie
unirea trupească a soţilor. Poate că în vechime, când creştinii duceau o viaţă
mai curată, nici nu era nevoie de prea multe sfaturi, dar astăzi, când
mass-media intoxică lumea cu chipuri pervertite ale dragostei, soţii au nevoie
de aşa ceva. Asta este concluzia la care am ajuns după mai multe discuţii cu
alţi creştini căsătoriţi sau cu tineri care vor să se căsătorească.
Oricum, fii
convins că secretul unei vieţi sexuale împlinite în familie nu îl poţi găsi
prin diferitele reviste care promovează noi şi noi „poziţii”… Dacă există un
secret – şi spun asta după ce am aflat şi părerile altora – este că dragostea
trupească trebuie să fie un mod de manifestare a dragostei sufleteşti… Aşa cum
mama îşi mângâie copilul pe obraz – şi nu i se pare anormal să îşi manifeste
dragostea cu ajutorul trupului –, tot la fel de natural ar trebui să se poarte
şi soţii în momentele „respective”. Şi, dacă o faci ca să îţi exprimi
dragostea, dacă o faci ca să îl bucuri pe celălalt, totul este bine. În timp ce
dacă o faci pentru a-ţi satisface pofta, dacă o faci gândindu-te mai întâi la
tine şi abia apoi la celălalt, dacă până şi prin asta îţi exprimi de fapt
egoismul, nu e de mirare că relaţia se degradează. Deci, nu te teme, dacă
dragostea voastră va fi curată, atunci şi trupurile voastre vor şti să se
exprime. Vor şti să rostească declaraţiile lor de dragoste…
În ce priveşte
temerea că soţia te va părăsi din cauza posturilor, am să îţi spun doar două
lucruri: dacă îţi vei lua o soţie cu puţină credinţă, care merge la biserică
numai formal – sau care nu merge deloc –, şi acea soţie va fi o femeie foarte
legată de lumea asta (adică de bani, de averi, de case, de modă etc.), te va
părăsi şi dacă ai călca pentru ea fiecare post. Pentru simplul fapt că nu ar
înţelege viaţa ta creştină şi renunţările tale ar fi pentru ea nenumărate
motive de scandal. Pentru că în viaţa de zi cu zi tu ai alege în funcţie de
credinţa în Hristos, pe când ea ar alege după cum îi place ei, fără să ţină
seama de nimeni altcineva. Deci, motivul de divorţ nu ar fi posturile tale,
chiar dacă există soţii necredincioase şi soţi necredincioşi care invocă asta,
ci faptul că şi în această problemă s-ar oglindi diferenţa dintre modul în care
înţelegeţi viaţa. Îmi dau seama că poate aici ar fi cea mai mare tensiune,
totuşi, şi că soţia ţi-ar spune că ar trece peste toate celelalte „ciudăţenii”
ale tale dacă ai renunţa la posturi. Poate că ai citit şi tu că în astfel de
situaţii duhovnicul ar fi îngăduitor cu tine, numai să nu ajungeţi la divorţ.
Dar, decât să ajungi la astfel de pogorăminte, cască ochii bine şi vezi cum e
fata cu care vrei să te însori…
Cât priveşte
faptul că doi tineri căsătoriţi (sau doi soţi care au stat ani de zile departe
de biserică) vor să pună început bun mântuirii şi sunt gata să facă ce le cere
Dumnezeu prin Biserică şi Biserica prin preot, am de făcut doar două observaţii[53]:
prima este că prea mult sau prea puţin „sex” poate distruge relaţia. Prea mult
strică pentru că se pune accentul pe trup şi se trece cu vederea viaţa
duhovnicească. Prea puţin strică[54]
pentru că şi dragostea trupească e binecuvântată de Dumnezeu şi, dacă e evitată
din motive părut duhovniceşti („gata, bărbate, de mâine nu te mai apropii de
mine până la sfârşitul vieţii, că eu vreau să mă lupt cu patimile”), relaţia
dintre soţi se destramă încetul cu încetul. Şi moare, chiar dacă nu se ajunge
la divorţ… Deci, ambele extreme tot rău sfârşesc…
A doua
observaţie pe care vreau să o fac se apropie şi mai direct de întrebarea ta.
Cum să ajungă amândoi soţii – în care zvâcneşte tinereţea – să ţină posturile
rânduite de Biserică? Şi când pot face dragoste? Numai marţea şi joia? Un coleg
de-al meu de facultate l-a întrebat cu ani în urmă pe părintele Arsenie
Papacioc acelaşi lucru. Şi răspunsul a fost: „Marţea şi joia şi dacă e putere
şi mai des…”[55]
Un răspuns care
i-ar tulbura pe creştinii rigorişti… Mai ales că „putere” e la majoritatea tinerilor
proaspăt căsătoriţi[56].
Ştiu, unii preoţi – şi în special cei de la mănăstiri – spun că miercuri nu
trebuie pentru că a fost vândut Hristos, vineri pentru că a fost răstignit,
sâmbăta pentru că e înainte de Liturghie, duminica pentru că e o zi a Învierii,
luni pentru că e ziua de după Liturghie etc.
Nu îmi permit să
contrazic o astfel de părere[57],
ci voi da însă un citat dintr-un mare sfânt al Bisericii, Sfântul Anastasie
Sinaitul: „Oare i se cere creştinului, în ziua în care trebuie să se
împărtăşească, să se păzească de femeia sa şi să nu se atingă de ea? Când a
trebuit David şi cei dimpreună cu el să mănânce din pâinile punerii înainte,
care erau preînchipuirea Trupului lui Hristos, atunci Arhiereul Aviadar l-a
întrebat de îndată dacă sunt curaţi de atingerea femeii. Şi, când a cunoscut că
da, abia atunci le-a dat lor pâinile. Totuşi, în cazul nostru, de vreme ce am
ajuns într-o stare atât de nenorocită, dacă cineva a venit de pe drum sau
dintr-o călătorie îndepărtată, şi poate dintr-o pricină scuzabilă se va
împreuna cu femeia, va fi vrednic [să se împărtăşească], de vreme ce se
osândeşte pe sine pentru faptă şi încearcă să se îndrepteze pe sine în
celelalte”[58]. (Din păcate, din ce în ce mai mulţi oameni
transformă astăzi pogorămintele, „excepţiile” Bisericii, în obişnuinţe… Iată de
ce nu le stă oamenilor în putere să decidă când trebuie să facă un pogorământ –
fie că e vorba de post sau altceva –, ci trebuie să îşi întrebe duhovnicul…).
Soţii care
citesc cu atenţie aceste rânduri vor afla în ele răspunsul la multe din
întrebările lor… Da. Biserica îi îndeamnă pe soţi să ducă o viaţă cumpătată, o
viaţă în care înfrânarea are un rol foarte important… Dar Biserica, înţelegând
cât de delicată este problema iubirii dintre soţi, face uneori şi pogorăminte…
(Trebuie să
precizez că în vremea în care a trăit Cuviosul Anastasie oamenii se împărtăşeau
mult mai des decât astăzi… E lesne de înţeles că dacă oamenii se împărtăşesc
foarte rar e normal să se înfrâneze înainte câteva zile… Dar ar trebui să fie
la fel de lesne de înţeles că excepţia la care făcea referire Cuviosul era o
dovadă că Biserica înţelegea familia ca un spaţiu al dragostei, un spaţiu în
care înfrânarea poate fi lipsită de roade dacă are ca preţ anihilarea
libertăţii unuia dintre soţi…)
În momentul în
care preoţii ar pune un jug prea greu pe gâtul tinerilor căsătoriţi, aceştia
ori s-ar rupe de Biserică, ori ar rămâne în Biserică sufocându-şi dragostea. În
familie trebuie ca fiecare să ţină seama de celălalt (cel mai înfrânat să nu îl
inhibe pe cel care se înfrânează mai greu, iar acesta să ia exemplu de nevoinţă
de la celălalt…).
Când amândoi
soţii au credinţă în Dumnezeu, ajung încet-încet să ţină şi posturile rânduite
de Biserică, înţelegând cât de mare este rolul acestora în viaţa creştină.
Fiind la rândul
meu soţ, mărturisesc că îmi dau seama cât de mult contează înfrânarea… În
sprijinul acestei idei pot aduce chiar şi un argument neduhovnicesc… Dacă
mănânci în fiecare zi îngheţată, ajungi să te saturi şi până la urmă nu mai
vrei deloc… Tot aşa e şi cu unirea trupească. Dacă nu ţii cont de nici un post,
ajungi să te saturi. Şi atunci ori alungi plictiseala prin perversiuni, ori
cauţi altă parteneră… E adevărat, au fost şi posturi pe care le-am ţinut greu,
iar altele pe care nu am reuşit să le ţin cum trebuie. Deci nu vorbesc ca un
erou… Cu toate acestea, spun foarte convins că posturile au un rol binefăcător
în viaţa familiei (asta, evident, când sunt ţinute cu acordul ambilor soţi, că
altfel ies scântei care pot aprinde focul divorţului…).
Deci, dacă îţi vei lua o soţie
credincioasă, veţi înţelege singuri că postul nu ucide dragostea, ci o
înteţeşte. Chiar dacă vă va fi mai greu la început (început care la unii ţine
mai mult, la alţii mai puţin), după mici ocolişuri şi bâjbâieli veţi simţi voi
înşivă ajutorul postului. Şi nu trebuie să te sperii de aceste bâjbâieli. Dacă
e dragoste adevărată, dacă Dumnezeu va acoperi familia voastră, nu se poate să
nu fie bine…
Zilele îndrăgostiţilor
O cititoare îmi
mărturiseşte:
Părintele X, un părinte drag sufletului meu, care
m-a ajutat mult prin cărţile sale, scrie într-una din ele: „În Noul Testament,
prieteniile între persoane de sex opus în afara căsătoriei sunt prea puţin
indicate. Asta nu pentru că Hristos ne-a interzis comunicarea, ci tocmai pentru
că orice comunicare de acest fel se reduce la un singur lucru, căci toţi suntem
neam viclean şi desfrânat (Matei 12, 39),
după cum ne ceartă Hristos. Dar, spune Sfântul Ioan Gură de Aur «este un alt
fel de a te uita la o femeie aşa cum se uită cei cu inima curată. De aceea
Hristos n-a oprit uitatul, ci uitatul cu poftă». Dacă cineva se consideră ajuns
la această măsură, chiar şi după pildele din Pateric citate mai sus, acela să
sărbătorească sărbătoarea îndrăgostiţilor, aici pe pământ şi sus în cer… Noul
Testament este vremea feciorelnicilor, începând de la vestitorul lui – Ioan
Botezătorul – şi până la apostoli, care au îmbrăţişat fecioria”. Citind asta,
mi-a venit să las cartea din mână… Şi pilda din Pateric pe care o citează este
asta: „A venit odată un frate la avva Pimen şi i-a zis: Ce voi face, părinte,
că sunt supărat de curvie? Şi iată m-am dus la avva Iviston şi mi-a zis: nu
trebuie să o laşi să zăbovească în tine. I-a zis lui Avva Pimen: faptele lui
Avva Iviston sunt sus, împreună cu îngerii, şi nu ştie că eu şi tu suntem în
curvie”. Ce să înţeleg, că dacă nu am mintea îngerească trebuie să mă feresc să
am prieten? Atunci, cum mă voi mărita? Mi-am păstrat fecioria, dar vreau totuşi
să mă mărit şi nu ştiu cum trebuie să înţeleg rândurile părintelui… Pe cât de înţelegător se arată părintele
faţă de diferite feluri de păcătoşi (beţivi, eretici, homosexuali etc.), pe
atât de reţinut se arată faţă de tinerii care, neajungând la măsura sfinţeniei,
sunt prieteni.
Nefiind partizan
al ideii că toţi scriitorii ortodocşi ar trebui să vadă lucrurile într-un mod
identic până în cele mai mici amănunte, îmi exprim reţinerea faţă de citatul de
mai sus. Din rândurile sale se înţelege că ar împărţi tinerii în două
categorii: în păcătoşi şi sfinţi (deşi mă îndoiesc că ar vedea aşa lucrurile,
cred că mai degrabă nu şi-a formulat destul de atent poziţia). A treia
categorie, a celor care, deşi sunt legaţi într-o anume măsură de păcat, se
luptă să îşi curăţească sufletele, este aproape exclusă. Mai pe scurt:
părintele ne avertizează clar că prietenia unui tânăr cu o tânără ori se află
sub pecetea păcatului desfrâului, ori se află sub pecetea desăvârşirii. Că
mulţi se află în prima categorie – ce spun mulţi, aproape majoritatea – nu se
poate contesta. Că poate or exista şi câţiva tineri din a doua categorie, nu
contest, deşi eu nu am cunoscut nici unul care să se ridice la măsura avvi-lor
din Pateric.
Dar cred că
situaţia reală e mai complexă: printre tinerii care vin la biserică nu se află
numai tineri desăvârşiţi sau tineri desfrânaţi. O întrebare cred că ar putea
pune în evidenţă nelămurirea mea faţă de poziţia expusă de părinte (poziţie pe
care o au şi unii duhovnici de la mănăstiri): pe tinerii care vin în fiecare
duminică la biserică, pe cei care se spovedesc după fiecare cădere pe care o
au, fie ea mai mică sau mai mare, în ce categorie îi aşezăm? Oare putem să îi
aruncăm la groapa cu păcătoşi, numai pentru că nu se ridică la măsura
desăvârşirii părinţilor din Pateric?
Ştiu că se poate
da un răspuns gen: „tot omul e păcătos…”. Numai că ne referim la ceva foarte
precis: la prieteniile care, întrucât nu sunt desăvârşite, sunt acuzate că ar sta sub semnul
desfrânării. Eu consider însă că nu toate prieteniile stau sub semnul
desfrânării. Am cunoscut şi perechi de tineri care au avut prietenii frumoase.
Unele din ele s-au împlinit prin căsătorie.
Mi se pare
firesc ca tinerii să fie prieteni înainte de nuntă. Altfel, cum ar ajunge la
nuntă, dacă „prieteniile sunt prea puţin indicate”? Eu cred că, dacă tinerii nu
cad în păcatul desfrâului, prieteniile premergătoare nunţii sunt necesare.
Trebuie să îl cunoşti pe cel cu care întemeiezi o familie. (Altfel, o căsătorie
făcută în grabă se poate desface cu aceeaşi viteză…) Şi în timp – timp care
pentru unii e mai scurt, pentru alţii mai lung – ajungi la concluzia că
persoana de lângă tine este sau nu potrivită pentru a vă înhăma la acelaşi jug.
Acum discuţia ar
putea devia într-o altă direcţie, întrucât te-a tulburat afirmaţia că „Noul
Testament este vremea feciorelnicilor, începând de la vestitorul lui – Ioan
Botezătorul – şi până la apostoli, care au îmbrăţişat fecioria…”. S-ar putea ca
la citirea acestui verdict cei care nu se simt atraşi nici de monahism şi nici
de aşa-numita călugărie în lume să se simtă paria, excluşi din Biserică. La afirmaţii
atât de radicale este nevoie de lămuriri. Eu înţeleg învăţătura creştină despre
feciorie astfel: indiferent de chemarea pe care o simte - pentru viaţa în
mănăstire sau în lume - creştinul este dator să se lupte cu patimile şi cu
poftele pentru a-şi pregăti inima pentru primirea lui Hristos. Sfinţii Părinţi,
continuându-l pe Sfântul Apostol Pavel, au afirmat că este mai înaltă calea
monahală. Numai că trebuie să înţelegem aceasta fără a pune familia la colţ,
fără a o prezenta într-un con de umbră.
Poate că, dacă
ar fi fost mai explicit, părintele X te-ar fi convins că nu are nimic împotriva
familiei. El a ales calea monahală şi simte nevoia să mărturisească tuturor
frumuseţea acestei căi. Propoziţia „Noul Testament este vremea feciorelnicilor”
poate fi înţeleasă şi ca o apologie a monahismului…[59]
Dar nu ar trebui
să te sperie acest lucru… Atâţia şi atâţia Sfinţi Părinţi au vorbit despre
înălţimea monahismului nu pentru a-i arunca în deznădejde pe cei din lume, ci
pentru a încerca să pescuiască suflete pentru această viaţă îngerească… E
adevărat şi faptul că, citind fără dreaptă socoteală unele scrieri ale
Sfinţilor Părinţi, unii mireni s-au scârbit de viaţa de familie, s-au apucat de
nevoinţe prea mari şi abia după ce au ajuns la divorţ şi-au dat seama că râvna
lor nu era de la Dumnezeu
şi căzuseră în înşelare[60].
Cât priveşte
faptul că ţi-a venit să laşi cartea din mână, ce să spun?... Ideal ar fi ca,
atunci când apar astfel de nelămuriri, creştinul să se sfătuiască cu părintele
său duhovnic. Pentru că, dacă ar înţelege în mod greşit anumite sfaturi
duhovniceşti, aceste sfaturi i-ar modela viaţa într-un mod greşit. Oricum, e
nevoie şi de puţină bărbăţie duhovnicească. Nu să ne poticnim ori de câte ori
citim ceva ce nu înţelegem, sau ceva care răstoarnă modul în care înţelegem
viaţa creştină. Poate că ştii şi tu că există unii care se hrănesc numai din
astfel de poticniri, aşa cum alţii se hrănesc din sminteli.
Dacă deci
găseşti ceva într-o carte şi frământările nu îţi dau pace, vorbeşte cu
părintele tău.
Închei răspunsul
meu cu o singură idee: dacă părintele îi îndeamnă pe prietenii cu inimile
curate „să sărbătorească sărbătoarea îndrăgostiţilor, aici pe pământ şi sus în
cer”, eu îi îndemn pe cei care încă nu au ajuns la această măsură să nu
deznădăjduiască… Să nu se simtă neimportanţi în ochii lui Dumnezeu. Să ducă
lupta cea bună. Să se lupte pentru a-şi curăţa sentimentele, iubirea, modul de
manifestare a iubirii. Oricât de neputincioşi se simt, oricât de tare simt că
vălul patimii vrea să îi acopere… Da, să se lupte pentru ca iubirea lor (care,
în măsura în care e adevărată, e şi puternică) să primească binecuvântarea lui
Dumnezeu…
Lacrimile preotului căzut…
Am auzit un
lucru extraordinar, atât de extraordinar încât m-aş fi aşteptat să îl văd în
primele pagini ale ziarelor şi revistelor ortodoxe. Din păcate, nu ştiu dacă
din motive binecuvântate sau nu, cel puţin deocamdată cei care cunosc cazul în
mod direct nu au vrut să îl facă public. Aşa că mă aflu într-o situaţie
delicată. Aş putea fi acuzat că inventez întâmplări duhovniceşti. Ei bine, îmi
asum acest risc. Cine vrea poate considera că totul e literatură[61].
Dar ştiu că vor fi şi unii care vor da crezare celor pe care le voi descrie…
Să precizez de
unde ştiu întâmplarea. Vorbind cu un prieten despre căderile preoţilor
dezvăluite de mass-media, acesta mi-a spus: „O cunoştinţă de-a mea a vorbit cu
un mitropolit despre subiectul acesta, şi mitropolitul i-a spus un lucru ieşit
din comun: «Nu cu mulţi ani în urmă un preot homosexual a păcătuit într-o seară
cu cineva, şi a doua zi a slujit Sfânta Liturghie. După slujbă, preotul nu mai
ieşea din altar. Au aşteptat oamenii vreme îndelungată, până s-au plictisit,
dar preotul tot nu ieşea. Până la urmă, cineva a intrat în altar şi l-a găsit
pe preot pe jos - cum stau unii să se roage în biserică punând capul pe podea
şi fundul pe călcâie -, mort. În jurul preotului, era o baltă, efectiv o baltă.
Când au dus puţin din apa aceea la analize, au constatat că balta era din
lacrimi»”.
(Fac o
paranteză, cunosc o femeie care a trăit multă vreme în desfrâu şi care, după ce
s-a apropiat de biserică, se ruga foarte mult. La un moment dat, a găsit o mică
baltă în faţa icoanei. Nu ştia de unde să fie apă în casa ei, pe jos. A pus
puţin pe limbă, şi şi-a dat seama că erau lacrimile ei. Plânsese mult la
rugăciune, atât de mult încât pe jos se făcuse o baltă. Întâmplarea am auzit-o
chiar de la femeia în cauza, care acum e maică…)
Când am auzit
cum a murit preotul homosexual, am vrut să aflu amănunte. Dar, când
mitropolitul care relatase întâmplarea a auzit că cineva vrea să scrie un
articol despre asta, s-a arătat foarte reţinut: „Nu vreau să dau amănunte, nu e
de folos să ştie lumea. Citind despre întâmplare, homosexualii vor crede că pot
păcătui până în ceasul morţii, că dacă se vor pocăi chiar şi atunci îi va ierta
Dumnezeu…”
Eu însă, după ce
m-am sfătuit cu mai mulţi preoţi, am ajuns la concluzia că trebuie să scriu
despre acest caz. Să mă ierte mitropolitul cu pricina, dar cred că avem nevoie
de astfel de întâmplări…
Eu nădăjduiesc
că Hristos a primit lacrimile de pocăinţă ale preotului, şi că l-a mântuit. Ca
să plângi atât de mult, inima ta trebuie să fie plină de umilinţă, de durere,
de dorinţă de îndreptare. Cine ştie cât de mult regreta părintele respectiv
păcatul în care cădea? Cine ştie cât se luptase poate ca să scape din ghearele
lanţurilor patimii?
Nouă ne place să
aflăm că alţii păcătuiesc, dar oare suntem în stare să vedem lupta lor pentru a
scăpa de păcate? Această luptă numai Dumnezeu o cunoaşte. Cine ştie câţi oameni
au judecat-o pe Maria Egipteanca pe vremea când ea trăia în păcat, şi câţi
dintre ei nu au ajuns mai apoi în iad, datorită unor păcate mult mai mici, în
timp ce ea a urcat prin pocăinţă pe culmile sfinţeniei, şi a cucerit raiul?
Bine, despre
acest preot nu ştim dacă s-a mântuit sau nu… Judecata este în mâinile lui
Dumnezeu. Dar un alt preot îmi spunea tot despre acest caz: „Chiar dacă nu ştim
dacă s-a mântuit sau nu, Dumnezeu l-a luat exact în momentul cel mai potrivit,
când sufletul său era plin de pocăinţă pentru păcate. Poate că, dacă nu murea,
s-ar fi întors la păcatele sale… (Da, Dumnezeu este bun şi iubitor de oameni,
şi, dacă pocăinţa preotului a fost sinceră, poate că l-a mântuit tot aşa cum
l-a mântuit pe tâlharul de pe crucea de pe Golgota. Şiroaiele de lacrimi sunt
un semn al pocăinţei adevărate…) Cred că greşim dacă zicem că oamenii s-ar gândi
că pot păcătui până în ceasul morţii, că se vor pocăi atunci. Preotul nu ştia
că va muri…”
Da, amănuntul
acesta este esenţial. Preotul nu s-a pocăit pentru că ştia că va muri imediat,
s-a pocăit pentru că era conştient de povara păcatelor sale… De fapt, aceasta
este taina pocăinţei: omul înţelege că moartea este aproape (chiar dacă de fapt
acest aproape va fi peste zeci de
ani…). Omul înţelege că poate muri în orice clipă, şi se poate întâlni cu
Dumnezeu…
V-am relatat
întâmplarea cu preotul homosexual nu doar ca să vă daţi seama că nu trebuie să
judecăm pe nimeni, ci şi ca să înţelegeţi că trebuie să vă schimbaţi vieţile.
Acum, nu altă dată… Azi, nu poimâine… Cât mai devreme, nu mai târziu…
„De ce să ne
schimbăm vieţile, ca să murim ca preotul acela?”
Nu, nu de asta.
(Ar însemna că toţi oamenii care se pocăiesc ar muri imediat, şi bisericile ar
fi pustii, sau ar fi pline doar cu oameni sfinţi şi cu păcătoşi care nu vor să
se pocăiască…) Puţini oameni au murit imediat după ce s-au pocăit… Dumnezeu nu
vrea moartea noastră, vrea să ducem o viaţă curată, o viaţă frumoasă, o viaţă
binecuvântată. Dumnezeu ne dă timp de pocăinţă, ne dă timp pentru a ne schimba.
Depinde de noi cum vom folosi acest timp…
Despre vrăji şi diavoli…
Întrebare: Ce părere aveţi, cineva îmi zicea că
farmecele l-au făcut pe fostul meu prieten să mă părăsească, şi acum el
trăieşte cu o vecină de-a lui mult mai în vârstă decât el şi mult mai urâtă
decât mine. Eu vroiam să mă mărit cu el. Oare am cununiile legate? Au putere
farmecele? Am înţeles că au, dacă faci sex, şi noi am făcut de câteva ori.
Răspuns: Am
scris pe această temă (Despre farmece şi
dezlegarea cununiilor) un articol întreg în Cartea nunţii. Nu îmi place să revin asupra aceloraşi teme, însă
întrucât poate nu ai cum să citeşti cartea respectivă îţi voi prezenta problema
şi mai simplu.
Înainte de a ne
întreba dacă farmecele au putere, ar trebui să ne întrebăm dacă există diavol.
Sunt mulţi care nu cred asta. Aşa că ar fi bine să iei aminte la întâmplarea de
mai jos…
„O fată,
studentă la chimie, şi care, asistând la comentariile părintelui despre lupta
ce se dă în jurul fiecărei persoane între îngeri şi draci (pe care din fericire
noi nu o vedem, dar o simţim), a început să râdă spunând cu glas mare către
lume că ea este studentă la chimie şi a învăţat foarte multe şi poate să spună
că ştiinţa ştie sigur că nu există nici un fel de îngeri sau draci… Dumnezeu
poate că o fi, căci «există ceva mai mare decât ştiinţa, dar îngeri şi în
special draci nu există…». «Biiineee! - a zis părintele Argatu, o să te
lămureşti matale». Aceea a plecat, dar la zece seara s-au trezit că bate tare
la uşa părintelui – plângând în hohote – ca să o primească că s-a întâlnit cu
un drac! Ce se întâmplase? Ajunsă acasă (stătea la un cămin singură în cameră),
când a aprins lumina să intre, un drac şedea în fotoliul ei şi râzând i-a spus:
«Am venit să mă vezi, căci ai zis că nu exist». Fata a leşinat pe loc. Când
şi-a revenit, era pe jos, iar «acela» dispăruse. A ţipat, s-au adunat vecinii
şi i-au chemat un taxi, cu care a venit direct la părintele, să-i ceară iertare
şi să-l roage pe Dumnezeu să o primească că ea vrea să se călugărească, nu-i
mai trebuie şcoală. Părintele nu a primit-o în casă şi a fost nevoită să doarmă
la arhondaric, şi toată săptămâna a stat în Cernica. La sfârşitul săptămânii,
părintele i-a făcut o slujbă de dezlegare, dar nu i-a dat binecuvântare pentru
mănăstire, spunând că ţara are nevoie de chimişti buni, cu atât mai mult dacă
sunt credincioşi, cum devenise ea brusc. Da, majoritatea sfinţilor din calendar
sunt proveniţi din astfel de întoarceri. Acestea sunt autentice şi sunt mult pe
placul lui Dumnezeu. Astfel de întâlniri cu Dumnezeu sunt definitive şi mult
mai puternice decât convertirile lente, căci Dumnezeu intră brusc în viaţa
omului.....”[62]
Sunt mulţi
tineri asemeni studentei la chimie care, după ce ani de zile au stat departe de
Dumnezeu, ajung la credinţă. În momentul în care înţelegi că există îngeri,
înţelegi că există şi îngeri căzuţi, care se luptă să te rupă de mântuire. Şi,
dacă există diavoli, există şi vrăjitori care îi slujesc. Chiar dacă uneori e
dificil să observi lucrarea lor. Uite ce i s-a întâmplat chiar unui cadru medical…
„La un moment
dat, cu un an în urmă, se îmbolnăvise grav, dar nimeni nu ştia ce are, pentru
că s-a supus tuturor examenelor de la Spitalul Elias şi toate erau foarte bune… Dar ea
murea încet în fiecare zi. Dar Dumnezeu, Care ştie inima fiecăruia, a văzut-o
pe biata doamnă doctor că nu era pregătită. Era foarte necredincioasă. Domnul a
îngăduit să aibă o aşa boală, încât nimeni în afară de El să nu o poată
vindeca. Din vorbă în vorbă cu prietenii şi vecinii, a auzit de părintele
Argatu şi, din clipa în care a păşit pragul aici, dânsul i-a spus direct că are
argint viu (mercur) pus în mâncare de cineva care o urăşte de moarte. «Desigur,
am zâmbit şi i-am reamintit părintelui că sunt doctor şi că este imposibil să
fi mâncat mercur. Şi cu atât mai puţin credeam că poate ieşi fără altă
intervenţie decât rugăciunea părintelui». Dar credeţi-mă că, după o săptămână
de post cu Sfântul Maslu de trei ori şi moliftele Sfântului Vasile, cu
dezlegări de vrăji făcute de părintele Argatu, am văzut cu ochii mei cum îmi ieşeau
prin toţi porii, pe tot corpul, broboane de apă care conţineau mărgeluţe mici
de mercur. La început m-am speriat şi am început să plâng, pentru că brusc am
realizat că părintele avusese dreptate şi cineva îmi făcuse vrăji puternice.
Apoi, alături de dânsul, m-am întărit, am continuat postul şi, cu ajutorul lui
Dumnezeu, prin rugăciunile părintelui Argatu, m-am făcut deplin sănătoasă şi am
înţeles că ştiinţa şi medicina, cu toate pe care le are şi le cunoaşte, sunt
complet anulate de măreţia şi puterea lui Dumnezeu pe care o poate manifesta
într-un preot, pentru a-i smeri pe cei mândri pentru cunoştinţele lor. Aşa s-a
întâmplat şi cu mine, şi de aceea îi voi fi recunoscătoare toată viaţa
părintelui”[63].
Sunt mulţi,
foarte mulţi oameni cărora li s-au făcut farmece şi care au scăpat de ele cu
ajutorul lui Dumnezeu.
Da, farmece
există, aşa cum există şi vrăjitori – pentru că ce altceva ar putea face
vrăjitorii? – şi tot aşa cum există diavoli sau îngeri.
Important este
cum să ştim să trăim astfel încât farmecele să nu ne atingă.
Ţine minte:
asupra creştinilor care duc o viaţă curată, care se spovedesc şi se împărtăşesc
cu Sfintele Taine, farmecele nu au nici o putere. Dacă mergi pe calea
Bisericii, Dumnezeu te păzeşte. Dar când cazi în păcate mari, atunci devii
ţintă pentru diavol şi poţi fi vătămată de farmece.
Numai că, atunci
când ai păcătuit şi apoi ai impresia că ţi s-au făcut farmece, dacă alergi tot
la descântătoare ca să ţi se dezlege farmecele faci un mare rău. Numai preoţii
Bisericii au puterea de a dezlega farmecele.
Babele care zic
că fac magie albă tot slugi ale dracului sunt. Nu există magie albă. Ele se
oferă, binevoitoare, să îţi dezlege farmecele despre care îţi spun că ţi le-au
făcut vrăjitoarele negre. De cele mai multe ori, ele se oferă să dezlege
farmece inexistente… Uneori o fac chiar gratis, pentru a câştiga încrederea
clienţilor, pe care mai apoi îi golesc de bani.
Ce să mai vorbim
de mulţimea de şarlatani, care se dau mari cunoscători ai lumii nevăzute? Am
văzut o emisiune în care o vrăjitoare era filmată cu camera ascunsă, şi tot
povestea vrute şi nevrute. A cerut bani mulţi, a cerut şi aur, şi când şi-a dat
seama că e filmată a început să ameninţe cu tot felul de blesteme. Dar, dacă nu
ar fi fost o impostoare, ar fi trebuit să îşi dea seama că e filmată. (Oricum,
e mai bine să fii păcălită de impostori decât de vrăjitori adevăraţi, dar cel
mai bine este să fugi cu totul de orice fel de vrăjitor, oricât de civilizat ar
fi. Radiesteziştii, de exemplu, arată prezentabil, sunt educaţi, cu studii, nu
seamănă cu vrăjitoarele din vechime. Dar folosesc aceleaşi puteri – puterile
întunericului…)
Tu du-te la un
preot, spovedeşte-te de toate păcatele tale, şi începe o viaţă creştină. Atunci
nu te vei mai teme de farmece…
Ţine minte:
important este că aţi trăit în păcat, şi astfel aţi dat putere vrăjilor să
lucreze în vieţile voastre.
Oricum, poate că
prietenul tău a plecat şi fără să i se facă farmece. (Nu fi obsedată de
farmece, mulţi sunt obsedaţi doar pentru că ei confundă crucea pe care Dumnezeu
le-a trimis-o spre mântuire cu lucrarea diavolului. Calea mântuirii e grea, nu
e uşoară…)
Poate că fostul
tău prieten s-a lăsat pur şi simplu sedus de exchibiţiile erotice ale vecinei
sale. În acest caz, nu ştiu dacă are rost să îl regreţi.
Legenda fecioriei
A fost odată un
împărat, Împăratul Răsăritului, foarte bogat şi foarte puternic. Nimeni nu
îndrăznea să pornească război împotriva lui, pentru că armata sa era numeroasă
şi ostaşii săi erau foarte viteji. De multă vreme Împăratul Apusului avea de gând
să îi ocupe tronul, dar nu găsea nici o cale să îşi îndeplinească dorinţa. Aşa
că a promis mari demnităţi celui care avea să îi spună cum poate să îl învingă
pe Împăratul Răsăritului. Mulţi oameni au venit cu tot felul de idei, dar
niciuna nu era destul de bună. Plictisit să stea de vorbă cu oameni lacomi dar
grei de cap, împăratul a hotărât să i se taie capul celui care îi va mai spune
vreo idee nefolositoare. Şi, nu după multă vreme, două-trei capete au zburat.
De atunci au încetat să se mai ofere sfetnici pentru înfrângerea Împăratului
Răsăritului. Până când la poarta Împăratului Apusului a ajuns un vrăjitor
bătrân, cocoşat, cu faţa hidoasă.
- Măria ta, am
eu un leac pentru împlinirea dorinţei tale.
- Să îl aud,
spuse împăratul.
- Trebuie să îi
slăbim armata.
- Nu e o idee
nouă…
- Dar eu ştiu
cum o vom face.
Şi vrăjitorul
l-a sfătuit să trimită nişte negustori în ţara Împăratului Răsăritului, care să
vândă nişte vin fermecat.
- Cine va bea
din el va avea pofte trupeşti foarte mari, care nu îl vor părăsi decât după ce
se va împreuna cu mai multe femei. Vom distruge bărbaţii, făcându-i să alerge
după femei. Familiile lor vor fi distruse.
- Dar femeile
vor încerca să îşi convingă bărbaţii să nu bea din acest vin.
- Mai întâi vom
trimite câţiva filosofi care vor învăţa poporul că nu e nimic rău ca bărbatul
să trăiască cu mai multe femei. Şi ideea asta îi va cuceri pe bărbaţi mai
repede decât i-ar fi cucerit orice armată. Pe tineri îi vom convinge că
fecioria nu foloseşte la nimic. Chiar şi fetelor o să le placă ideea asta.
- Dar până să
ajungă vinul să facă prăpăd în popor, Împăratul Răsăritului şi sfetnicii lui îi
vor goni pe negustorii noştri. Nu le va fi greu să îşi dea seama că această
băutură poate distruge un popor întreg.
- Asta aşa e.
Dacă o dăm mai întâi oamenilor simpli, Împăratul Răsăritului îşi va da seama că
e o otravă. Dar, dacă îl ameţim mai întâi pe împărat, dacă îi ameţim pe cei de
la curte, nu vom avea necazuri. Iar poporul se va lua după ei. Atâta doar, că
ne trebuie filosofi vicleni, ca să îi convingă pe cei de la curte că plăcerea
trupească e singurul lucru de preţ în viaţă. Să îi convingă că familia şi
păstrarea fecioriei până la nuntă trebuie să devină amintiri.
- Aşa să fie.
Cât va dura ca să cucerim împărăţia duşmană?
- Mult, Măria
Ta, zece ani. Peste zece ani îi vom ataca şi nu vor mai fi în stare să se
apere. Vor fi cârpe, nu ostaşi. E mult timp, e adevărat. Dar ştiu că tot de
zece ani aştepţi să afli o cale de a o cuceri şi până acum nu te-a ajutat
nimeni.
- Dacă peste
zece ani nu îi cucerim, capul tău va fi tăiat de călău. Dacă îi cucerim, vei fi
primul meu sfetnic.
- Aşa să fie. Mă
duc să pregătesc vinul.
După un an de
zile, negustorii Împăratului Apusului reuşiseră să îşi găsească muşterii la
curtea Împăratului Răsăritului. Împăratul însuşi zisese la un ospăţ că vinul
acestora e cel mai bun vin pe care îl băuse vreodată. Cu toate acestea, el îşi
dăduse seama că această băutură putea aduce mari tulburări în împărăţia sa. Şi
ceruse ca vinul fermecat să se vândă la un preţ foarte mare, ca oamenii din
popor să nu îl poată cumpăra. Mai ceruse chiar pedepsirea oamenilor simpli care
vor bea licoarea fermecată.
- Îţi dai seama
că ne întârzie planurile?, îl întrebă Împăratul Apusului pe vrăjitor.
- Nu e nimic
grav, Măria ta. Mai întâi or să slăbească conducătorii, aşa că poate nu va mai
fi nevoie de război. Dar eu cred că oamenii simpli vor găsi o cale să facă rost
de vin de-al nostru. Şi vei vedea că până la urmă Împăratul Răsăritului îşi va
pierde minţile şi îi va lăsa pe oameni să bea ce le pregătim noi. Nu trebuie să
ne neliniştim. Vei vedea că, deşi fiul împăratului nu s-a lăsat convins încă să
guste din ea, pentru că împărăteasa i-a dat o educaţie aleasă, până la urmă va
bea şi el. Şi dacă bea fiul împăratului, nici un tânăr şi nici o tânără nu va
mai sta departe de vinul nostru. Şi dacă îi câştigăm pe tineri, cine se va mai
lupta cu noi peste ani de zile? Bătrânii? N-au nici o şansă. O armată din
bătrâni şi bolnavi nu poate porni la luptă.
- Da, oricum am
auzit că dregătorii bătrâni sunt singurii care consideră băutura noastră o
primejdie pentru împărăţia lor. Nu-i nimic, vor muri de bătrâneţe, unul câte
unul.
Încetul cu
încetul, dezmăţul prindea în ghearele sale din ce în ce mai mulţi dregători, pe
soţiile lor şi pe tinerii care se apropiau de vârsta la care ar fi trebuit să
îşi întemeieze o familie. Sub privirile îngăduitoare ale părinţilor lor, fetele
tinere o luau pe calea desfrâului. Împăratul Apusului îşi freca mâinile de
bucurie. Aproape jumătate din dregători cumpărau licoarea în cantităţi tot mai
mari. Victoria pe care o prevăzuse vrăjitorul părea a fi din ce în ce mai
aproape. Dar, când Împăratul Apusului era convins că nimic nu îi va putea sta
împotrivă…
Fiul Împăratului
Răsăritului a anunţat că vrea să îşi aleagă mireasă. Ca de fiecare dată,
sfetnicii care aveau fete de măritat aşteptaseră cu sufletul la gură acest
moment. Fiecare îşi dorea să se înrudească cu împăratul. În fiecare generaţie
solii anunţau cu surle şi trâmbiţe că se caută „cea mai frumoasă şi cea mai
înţeleaptă fată” pentru fiul împăratului. Acesta avea o zi întreagă timp să îşi
aleagă fata căreia să îi dăruiască inima. În ţinuturile lor era obiceiul ca, de
îndată ce împărăteasa aducea pe lume un fiu, dregătorii şi soţiile lor să se
grăbească să mai facă copii, până ce aveau o fată care ar fi putut deveni
viitoarea împărăteasă. Numai dregătorii foarte bătrâni erau lipsiţi de această
ocazie. Ceilalţi erau mândri că fiicele lor aveau şansa de a fi luate în
căsătorie de prinţ.
De data aceasta
mesajul solilor trimişi să vestească alegerea miresei era puţin schimbat:
„Tânărul prinţ caută cea mai frumoasă şi cea mai înţeleaptă fecioară, pentru a
o lua de soţie…” Pe vremea când împăratul fusese tânăr toate fetele nemăritate
erau fecioare, acum însă lucrurile se schimbaseră. Vestea aceasta a adus
tristeţe în multe familii de dregători, în care vinul fermecat era stăpân.
Fetele care, convinse că fecioria nu mai are nici o valoare, trăiseră în
desfrâu plângeau cu disperare. Tânărul prinţ era atât de frumos…
A venit şi
ospăţul din ziua alegerii tinerei mirese. De obicei, prinţii aveau de ales
dintr-un număr mare de fete. Dar, de data aceasta, numai câteva fete veniseră
îmbrăcate în alb… Celelalte îşi pierduseră fecioria, cu sau fără voia
părinţilor lor. Dar nici ele nu renunţaseră la gândul de a cuceri inima prinţului.
Sperau că prinţul se va răzgândi, că nu va fi mulţumit de frumuseţea
fecioarelor şi că va mai organiza încă un ospăţ… Aşteptau cu inima strânsă ca
prinţul să se răzgândească şi să le dea tuturor fetelor şansa de a fi alese.
Dar aşteptarea lor a fost zadarnică. Din cele zece fecioare, una era foarte
frumoasă şi foarte înţeleaptă. Prinţul nu a şovăit şi i-a cerut mâna.
Aşa cum era de
aşteptat, în familiile dregătorilor făcuţi de ruşine au fost numai lacrimi,
tristeţe şi jale. Unele fete regretau că au urmat pilda părinţilor lor şi au
trăit în dezmăţ. Altele, care avuseseră o creştere bună, regretau amarnic că nu
şi-au ascultat părinţii. Dar era prea târziu. Fiecare dintre ele îşi dorise să
fie admirată de prinţ, chiar şi numai pentru câteva clipe. Acestea ar fi
trebuit să fie momente foarte importante pentru viaţa unei fete de dregător.
Chiar dacă alta ar fi fost aleasa… Însă de data aceasta cele mai multe fete
fuseseră lipsite de o asemenea cinste. Şi ruşinea le apăsa sufletele.
A venit şi nunta
împăratului. Mirii străluceau de frumuseţe. Înainte de începerea ospăţului,
spre surprinderea tuturor, bătrânul împărat a spus:
- Am văzut câte
lacrimi a adus vinul desfrâului în împărăţia noastră. Din cauza asta s-au
împuţinat fecioarele de la curte. Îmi dau seama că nu am făcut bine că i-am
primit pe neguţătorii aceia la noi. Îmi dau seama că am greşit. Dar tot acum
îmi dau seama ce fiu de încredere am. De aceea, îl voi lăsa pe el să conducă.
De azi, mă retrag de la conducerea împărăţiei. Am un urmaş mult mai vrednic de
o asemenea cinste. Ultima mea poruncă este aceasta: falşii filosofi,
învăţătorii desfrâului şi toţi negustorii vinului fermecat să fie goniţi de
aici şi toată băutura lor să fie aruncată. Cum a distrus fecioarele de la
curte, vinul putea distruge un popor întreg.
Hotărârea
împăratului i-a luat prin surprindere pe toţi. Nici măcar tânărul prinţ nu se
aştepta la aşa ceva. Dar cuvântul împăratului era lege pentru toţi. Prinţul i-a
luat locul şi negustorii vicleni au fost izgoniţi din împărăţie. Iar vechile
rânduieli şi-au reintrat în matca lor, spre disperarea Împăratului Apusului. Şi
a vrăjitorului care nu a mai apucat să ajungă mare sfetnic…
Anexe:
Katrina şi uraganul păcatelor
Am citit un
articol interesant, pe care vreau să îl comentez în câteva rânduri. Este vorba
de articolul Uraganul Katrina distruge
oraşul New Orleans cu câteva zile înainte de festivalul homosexual „Decadenţa
sudică”.
„Philadelphia –
Cu câteva zile înainte de «Decadenţa sudică», un festival anual ce celebrează
homosexualitatea atrăgând zeci de mii de oameni în Cartierul Francez din New
Orleans, uraganul Katrina distruge oraşul. «Decadenţa sudică» are o istorie în
a popula Cartierul Francez din oraşul New Orleans cu homosexuali beţi care se
implică în acte sexuale făcute în public pe străzi şi în baruri. Anul trecut,
un pastor local a trimis o casetă video cu filmarea unui act sexual ce se
petrecea în faţa poliţiei, primăriei, consiliului local şi a mass-mediei.
Oficialii oraşului au ignorat pur şi simplu filmarea şi au continuat să
întâmpine şi să cinstească sărbătoarea ca fiind un «eveniment excitant».
Oricum, uraganul Katrina a oprit celebrarea anuală a păcatului. Pe site-ul
oficial «Decadenţa Sudică» (www.southerndecadence.com)
se declara că evenimentul anual a adus «125.000 de petrecăreţi» în New Orleans
anul trecut, crescând numărul de petrecăreţi cu miile de la un an la altul şi
cu peste 50.000 de petrecăreţi faţă de anul 1997. Anul acesta, a 34-a ediţie a
«Decadenţei Sudice» a fost stabilită între 31 august şi 5 septembrie 2005, dar
datorită inundaţiilor masive şi a pagubelor lăsate de uragan, Guvernatorul
Louisianei Kathleen Blanco a ordonat tuturor cetăţenilor evacuarea oraşului.
Ultimii trei primari ai oraşului New Orleans, respectiv Sidney Barthelomew,
Marc H. Morial şi C. Ray Nagin au emis proclamări oficiale privind urările de
bun venit adresate vizitatorilor la «Decadenţa Sudică». În plus, Consiliul
Local al oraşului New Orleans a emis proclamări în care a recunoscut
sărbătorirea anuală a homosexualităţii.
«Deşi pierderea
de vieţi este profund dezolantă, această acţiune a lui Dumnezeu a distrus un
oraş rău, neascultător» a afirmat directorul Organizaţiei Repent America, Michael Marcavage. De la Fetele Sălbatice la Decadenţa Sudică , New Orleans-ul a fost un oraş
ce a avut uşile larg deschise pentru celebrarea publică a păcatului. În urma
devastării, New Orleans-ul poate deveni un oraş plin de virtuţi», a continuat
Michael Marcavage. New Orleans era de asemenea cunoscut pentru petrecerile
Mardi Gras, unde mii de bărbaţi beţi petreceau pe stradă schimbându-şi
bijuteriile de plastic cu cele ale femeilor bete, astfel încât acestea din urmă
să-şi expună sânii şi să se angajeze în acte sexuale. Acest eveniment anual a
îmbogăţit creaţia seriilor video «Fetele Sălbatice». În plus, statul Louisiana
are un total de 10 clinici unde se practică avortul, jumătate din ele
aflându-se în New Orleans; în aceste clinici pruncii au fost omorâţi de mâinile
medicilor care practică avortul[64].
În plus, New Orleans-ul a fost întotdeauna cunoscut ca una din «capitalele
crimei» din lume, cu o rată de 10 ori mai mare decât media naţională.
«Trebuie să-i
ajutăm şi să ne rugăm pentru cei care au fost afectaţi de acest dezastru, dar
să nu uităm că cetăţenii New Orleans-ului au tolerat şi au urat bun venit
răutăţii în oraşul lor pentru un timp atât de lung», a afirmat Marcavage. «Fie
ca această acţiune a lui Dumnezeu să ne facă pe toţi să ne gândim la ceea ce
tolerăm în perimetrul oraşului nostru şi să ne aducă smeriţi înaintea tronului
Atotputernicului Dumnezeu», a concluzionat Marcavage»”[65].
Rândurile m-au
uluit… Mi se părea că citesc literatură SF…[66]
M-am gândit că totul este o simplă propagandă a unor sectanţi speriaţi de
avalanşa desfrâului în America. Dar nu, după ce am citit şi alte materiale,
m-am convins că Decadenţa Sudică e o
realitate. Ciudat, dacă în prezentarea festivalului din 2003 am găsit
precizarea „No Public Sex or Urination
Allowed”, în anul următor o astfel de precizare lipsea. Şi e clar că la un
spectacol cultural nimeni nu se gândeşte să precizeze că urinatul sau sexul în
public sunt interzise…
Îmi dau seama că şi dacă primăria ar fi interzis sexul în public, totuşi
astfel de scene nu puteau să nu aibă loc la o manifestare atât de fierbinte. Şi
totuşi, oare cum de au fost permise şi încurajate astfel de petreceri
dezmăţate? Răspunsul nu este greu de dat. Banii
vorbesc…[67]
Şi au un glas foarte plăcut, mai plăcut decât al arginţilor pe care Iuda i-a
aruncat în templu (după ce îi primise ca preţ pentru vinderea lui Hristos):
dacă în anul 1997 au fost peste 50.000 de membri, impactul economic a fost de
25 de milioane de dolari, în anul 2000 – la aproximativ 91.000 de participanţi,
impactul economic a fost de 72 de milioane de dolari, iar la ultima ediţie a
festivalului, cea din 2004[68], la aproximativ 125.000 de
participanţi, impactul economic a fost de 100 de milioane de dolari[69].
Nu e greu de înţeles de ce, atunci când e vorba de o creştere economică
atât de importantă, unii dregători nu ţin seama de sănătatea morală a
cetăţenilor. Numai că astfel de manifestări ne duc cu gândul la orgiile din Antichitate…
Îmi vine în
minte rugăciunea fierbinte a Psalmistului: Scoală-Te,
Dumnezeule, apără pricina Ta; adu-Ţi aminte de ocara de fiecare zi, cu care Te
necinsteşte cel fără de minte. Nu uita strigătul vrăjmaşilor Tăi! Răzvrătirea
celor ce Te urăsc pe Tine se urcă pururea spre Tine (Ps. 73, 23-24).
*
În articolul Congresul SUA anchetează cazul „Katrina”[70],
aflăm care au fost roadele materiale
ale Katrinei: „După cum a afirmat un înalt responsabil cu securitatea internă
din Louisiana, per total Katrina a
provocat pagube de peste 100 de miliarde de dolari. La rândul său, preşedintele
unei comisii bugetare, Thad Cochran, a dezvăluit că operaţiunile de salvare
după trecerea ciclonului Katrina costă bugetul SUA un miliard de dolari pe
zi…”.
Literatura „dospită”
în mileniul trei…
În articolul Literatura română şi obscenitatea,
Bogdan Perdivara observa că „noul val al literaturii române tratează fără complex
sexul şi «cuvintele tari»… Cu un bogat trecut istoric, acuzaţiile de
pornografie, obscenitate şi imoralitate se mai aduc încă în România secolului
XXI. Nu numai pentru «scene fierbinţi», ci, pur şi simplu, pentru uzul unor
cuvinte tari sau pentru exhibarea unor atitudini «nepotrivite».
«Acuzele cu
obscenitatea şi pornografia sunt făcute la modul diletant, de foarte puţine ori
fiind argumentate cu text propriu-zis», susţine prozatorul Ionuţ Chiva, unul
dintre cei acuzaţi de pornografie. «O altă prostie este că aceşti adversari (ai tinerei generaţii[71])
se bazează în ceea ce susţin pe folosirea cuvintelor ‘cu patru litere’ care pot
fi găsite nu numai în cărţi, ci mai peste tot în jurul nostru. Pentru mine,
obscenă e o carte proastă. E şi o nepotrivire de formaţie culturală între
cărţile analizate şi comentatori».
Deşi se ştie că
Eminescu a produs poezie şi proză licenţioasă, acest lucru a fost, de multe
ori, trecut sub tăcere de comentatorii săi, iar cuvintele care nu au convenit
au fost scoase sau prescurtate. Puţini dintre cititorii lui Creangă ştiau,
înainte de 1989, că acesta este şi autorul unor povestiri erotice… La apariţia
«Florilor de mucegai», Tudor Arghezi a fost şi el acuzat de pornografie, iar
suprarealistul Geo Bogza a ajuns să facă închisoare pe motiv de literatură
obscenă”[72].
Exemplele
literare pe care le citează autorul articolului sunt prea vulgare pentru a
putea fi reproduse fără a produce sminteală…
Ce e de spus? Ar
trebui oare ca ierarhia Bisericii să se implice într-o acţiune de cenzurare a
operelor literare?
Nu sunt de
această părere. Cred că modul în care s-a reacţionat la punerea în scenă a
blasfemiatoarei piese „Evangheliştii” a Alinei Mungiu-Pippidi – când mai mulţi
clerici au vrut să oprească prezentarea piesei – arată că nu înţelegem destul
de bine spaţiul în care ne aflăm…
Marian Popescu
observa: „Părerea acuzatorilor a fost şi este că piesa e o blasfemie. Î.P.S.
Teoctist afirmă că «şi cineva, dacă scrie despre Biserică sau despre Evanghelie
sau chiar o piesă literară precum Evangheliştii, aduce fără să-şi
dea seama o jignire Bisericii, învăţăturii creştine»… S-a discutat adesea, la
noi, despre rolul BOR în perioada comunistă, de pildă, şi nu ştiu ca BOR să fi
manifestat o atitudine tot atât de puternică faţă de ravagiile produse de comunism
sub aspectul religiei creştine, a practicării ei în România, aşa cum o face
acum faţă de o... piesă de teatru reprezentată pe scenă! E un subiect extrem de
sensibil, desigur, tot astfel cum e şi acela al puterii credinţei ortodoxe în
societatea românească de azi”[73].
Mi se pare că
observaţia jurnalistului este interesantă: cum de Biserica dovedeşte un răspuns
atât de ferm faţă de punerea în scenă a unei piese de teatru, în timp ce faţă
de alte provocări – cum a fost cea comunistă – răspunsul nu a fost la fel de
prompt?[74]
Şi totuşi, faţă
de comunism Biserica a reacţionat şi mai ferm. Nu atât la nivel ierarhic – căci
am avut şi episcopi mărturisitori –, cât la nivelul preoţilor şi al
credincioşilor. Am avut mulţi mucenici, care acum prăznuiesc biruinţa lor în
Împărăţia Cerurilor. Ar trebui ca duhul lor să fie viu în inimile noastre. Ar
trebui ca în faţa noilor provocări – culturale, politice, spirituale – să
răspundem cu acelaşi curaj, cu aceeaşi iubire pentru Hristos – Adevărul, pentru
Adevărul care ne face vii.
Părintele
Dumitru Stăniloae a spus odată: „Nu mă bucur când văd atâtea forme de erezie pe
care Biserica nu le condamnă. Ar trebui să fie mai prezentă...”[75]
Cred că vorbele
sale trebuie generalizate: Nu mă bucur
când văd atâtea forme de atac împotriva învăţăturii Bisericii cărora nu le
răspunde nimeni. Biserica ar trebui să fie mai prezentă...
Eu unul mă bucur
că patriarhul, unii episcopi, preoţi şi intelectuali români au luat poziţie
faţă de piesa Alinei Mungiu-Pippidi. M-aş bucura să ia poziţii asemănătoare
privitoare faţă de toate provocările la care este expusă Ortodoxia.
Cred că piesa Evangheliştii sau romanele obscene se
află printre duşmanii cei mai puţin periculoşi ai Bisericii lui Hristos. Sunt
ca şi câinii care latră, dar nu muşcă.
Mi se par mult
mai periculoase însă toate aşa-zisele produse culturale în care Hristos nu este
negat făţiş, în care eroticul nu agasează, dar prin care mesajele anticreştine
prin care suntem făcuţi robi patimilor ajung în inimile noastre. Consider că
„subcultura” telenovelelor, a reclamelor şi a şlagărelor care mustesc de
erotism ilustrează cât se poate de bine afirmaţia mea…
Dacă ar fi să
privim vremea noastră ca o arenă de luptă între slujitorii lui Hristos şi
duşmanii acestora, cred că „detaşamente” precum cel din care face parte piesa Evangheliştii nu au alt rol decât să
facă zgomot, captând atenţia apologeţilor creştini, împiedicându-i să vadă cum
trupe mult mai numeroase şi mai bine pregătite mărşăluiesc în tăcere spre alte
poziţii strategice.
Cred că cea mai
mare plagă a culturii contemporane este faptul că propovăduieşte o lume din
care Hristos este absent. Intelectualii străini de viaţa în Biserică ne învaţă
să trăim ca şi cum Hristos ar fi fost un simplu înţelept, o figură pacifistă
ale cărei teorii au expirat…
Cel mai clar
diagnostic al acestei culturi anticreştine l-a dat Cuviosul Iustin Popovici:
„Arianismul nu a fost înmormântat încă; astăzi el este mai la modă şi mai
răspândit decât oricând. E răspândit ca un adevărat suflet în trupul Europei
contemporane. [Iată o declaraţie a
doamnei Pippidi care confirmă afirmaţia părintelui Iustin: „Cred ca în
Evanghelia coptă a lui Toma, aia în care Iisus nu face nici o minune[76],
e un simplu predicator genial şi neînţeles…”[77]]
Dacă priviţi la cultura Europei, în adâncul ei veţi găsi ascuns arianismul:
toate se rezumă aici la om şi numai la om şi chiar Dumnezeul-om Hristos a fost
redus la cadrele unui om. (...) Cine nu cunoaşte abominabilul arianism al
intelectualilor noştri?...”[78]
Răspunsul e
simplu: acest arianism îl cunoaştem toţi. Pe aceşti elevaţi urmaşi ai lui Arie
îi cunoaştem toţi. Întrebarea este: suntem oare în stare să îi descoperim şi pe
urmaşii Sfântului Nicolae al Mirelor Lichiei, care l-a pălmuit pe Arie? E de
datoria noastră să îi descoperim, să îi cunoaştem şi să îi iubim… Ei ne vor
învăţa cum trebuie să privim pleiada de cărţi anticreştine: şi literatura
obscenă, şi literatura eretică (din care fac parte piesa „Evangheliştii”,
cartea lui Dan Brown despre codul lui Da Vinci etc.).
Un parastas
pentru filmele clasice…
Luni de zile
m-am gândit cum să tratez în câteva pagini subiectul manipulării mediatice prin
filme şi emisiuni de televiziune. Şi iată că am citit de curând o ştire care
poate fi mai de folos decât un întreg studiu plictisitor…
„«De data aceasta,
Hollywood-ul a mers prea departe», a declarat Stephen Bennett, realizator de
emisiuni la un post de radio american pro-viaţă, după ce filmul Brokeback Mountain a primit patru premii
Globul de Aur. Filmul urmăreşte
povestea a doi cowboy homosexuali din
anii ’60 care încearcă să se detaşeze de barierele sociale care le împiedică
dezvoltarea relaţiei. «Când producătorii scot în faţă filme anti-familie cu
scene sexuale explicite şi care promovează homosexualitatea, sau orice altă
formă de imoralitate sexuală, clasa de mijloc americană şi conservatorii ar
trebui să se mobilizeze mai eficient în a protesta împotriva acestor atacuri la
adresa moralei. Hollywood-ul nu mai are nici un fel de respect faţă de morală.
Eu cred că anul 2006 va fi cunoscut drept Anul
homosexualilor la
Hollywood. Cu producţii foarte premiate şi apreciate, precum Brokeback Mountain, TransΑmerica şi Capote,
este destul de clar că Hollywood-ul s-a angajat într-o adevărată misiune de a homosexualiza America», a adăugat domnul
Bennett, care el însuşi a fost homosexual. Doamna doctor Janice Shaw Crouse, de
la organizaţia Concerned Women for
America, a comentat şi ea pe acest subiect: «Elitele din mass-media au
dovedit că proiectele lor sunt mai importante decât profitul. Cele trei filme Capote, TransAmerica şi Brokeback
Mountain nu sunt un succes de box
office. Iar dacă americanii nu se uită la aceste filme, de ce sunt
premiate?»” [79]
Recunosc că am
văzut şi eu câteva filme în care personajele homosexuale erau atât de simpatice,
încât uitasem aproape că starea de homosexualitate e o stare de păcat. Am
simţit această manipulare pe propria piele…
Şi de aceea nu
am dreptul să tac… Atunci când Biserica dă un răspuns întârziat, este acuzată
că este anacronică. Poziţia ei este ironizată, chiar dacă ironiile nu pot
acoperi adevărul mărturisit de Biserică. Aşa că, fiind mădular al Bisericii,
cred că este momentul să îmi exprim acum, nu peste zece ani, protestul faţă de
faptul că Hollywood-ul duce o luptă făţişă împotriva familiei…
(Nu este
Hollywood-ul singurul adversar al moralei creştine. În egală măsură presa
promovează invitaţiile la o viaţă de păcat… Şi, dacă s-ar apuca cineva să
enumere factorii care lovesc în tradiţiile creştine, lista ar fi mare.)
După ce luni de
zile mă gândisem să scriu despre filmele de dragoste cu scene erotice în care
eroii principali sunt un tânăr şi o tânără, filme care modelează prieteniile
dintre tineri, întinându-le, văd încă o dată că presiunea mediatică a trecut la
niveluri mult mai grosiere…
Îmi aduc aminte
cu tristeţe o glumă:
„La o şcoală
profesoara îi pune pe elevi să scrie un text despre un film de dragoste. Elevii
întreabă:
- Dragoste
bărbat-bărbat?
Profesoara,
oripilată, răspunde negativ.
- Dragoste
femeie-femeie?
Şi de această
dată răspunsul profesoarei este negativ. Elevii, miraţi, o întreabă:
- Dar despre ce
fel de dragoste vreţi?
- Despre
dragostea dintre un bărbat şi o femeie…
La care un elev,
mai iute la minte, completează:
- Ahaaa, vreţi
un film istoric…”
Poveştile de
dragoste dintre un bărbat şi o femeie încep să pară depăşite… Oricât de
depăşită ar fi însă perspectiva tradiţionalistă, totuşi este singura întemeiată
în adevăr…
Da, creştinii
par ultimii mohicani decimaţi de invadatorii iubitori de păcat. Atmosfera este
tensionată. Dar în această atmosferă se simte şi mai bine puterea cuvintelor
cuvioşilor purtători de Dumnezeu ai zilelor noastre. Părintele Arsenie Papacioc
mi-a spus odată un cuvânt scos parcă din Pateric, care mi-a rămas în suflet:
„Şi când suntem singuri, suntem prea mulţi…” Adică, oricât de puţini am fi, nu
trebuie să cădem în deznădejde, pentru că Hristos este alături de noi. Şi va
fi, până la sfârşit…
Tantra, sectele şi erosul
Întrebare: „Aţi spus la conferinţa
din Arad că din punct de vedere creştin Tantra Yoga e rea şi că maestrul de
yoga Gregorian Bivolaru e o persoană care face mult rău Bisericii. Dar, deşi
poliţia română spune că e vinovat de multe fărădelegi, totuşi suedezii l-au
considerat o personalitate prigonită de statul român. Eu am primit pe e-mail
unele aforisme de-ale lui Gregorian Bivolaru şi povestirea unei minuni. Nu vi
se pare că l-aţi judecat pripit? Poate că la vârsta la care v-aţi lăsat de yoga
nu eraţi în măsură să vă înţelegeţi maestrul?
Iată câteva dintre aforismele lui:
«Iubirea trebuie întotdeauna să se ofere şi nu să fie luată; ea trebuie înainte
de toate să fie liberă, pentru a nu se asemăna cu starea de sclavie. Atunci
când nu au ceea ce iubesc, cei mai mulţi oameni se mulţumesc să iubească ceea
ce au. Dacă nu am avea deloc defecte, nu am simţi o aşa de mare plăcere
perversă să le remarcăm la ceilalţi. Faptul că noi remarcăm la ceilalţi
defectele indică atunci că în fiinţa noastră se declanşează o stranie stare de
rezonanţă cu ceea ce deja există în noi. Atunci când încetăm să ne mai minunăm,
noi începem astfel să nu mai credem în forţa cea tainică a vieţii. Iubirea este
cea mai mare dintre fericirile umane, deoarece este efortul suprem pe care omul
îl încearcă pentru a ieşi din singurătatea fiinţei sale lăuntrice. Dragostea
adevărată şi transfiguratoare îl face pe om un veşnic poet extaziat. Să nu se
creadă iubit nimeni dintre cei care niciodată n-au iubit pe nimeni. Dacă cu
adevărat iubim, dragostea va chema într-ajutor pe vreunul dintre semenii ei:
generozitatea, transfigurarea, bunătatea, inteligenţa… Nimeni, nici însuşi
destinul nu va ataca cu inima uşoară o pasiune înălţătoare».
Şi minunea: „Prima trăire paranormală
referitoare la Grieg
a avut loc la vârsta de 10 ani (acum 20 de ani) când, fiind foarte bolnav, am
intrat în comă. Am ajuns atunci în faţa unor entităţi subtile pe care le-am
rugat să mă lase să revin la viaţă, dar ele mi-au spus că «nu mai există
medicamente» pentru mine. Atunci mi-a apărut Grieg înconjurat de o lumină
alb-strălucitoare şi mi-a întins mâna. Apoi am revenit la viaţă, spre mirarea
tuturor. Ulterior am trăit stări de intuiţie extraordinară, de genialitate, mi
s-au trezit anumite capacităţi bioenergetice şi nu am mai fost bolnav
niciodată. Am avut o evoluţie socială şi intelectuală fulminantă.
Cu un an
înainte să vin la cursul de YOGA l-am visat din nou pe Grieg. M-a sfătuit să nu
mai mănânc carne, să fac dragoste fără să ejaculez («cu continenţă», cum aveam
să aflu mai târziu) şi să mă rog în fiecare duminică întreaga zi. Am respectat
întru totul cele spuse de el şi o minunată femeie a apărut în viaţa mea. Era la
cursul de YOGA, dar temându-se că nu voi înţelege anumite aspecte spirituale,
evita să discute despre acestea. Am aflat că pleca în tabăra yoghină de la Herculane şi am rugat-o
să merg şi eu cu ea, dar în afara taberei.
În ziua în care urma să aibă loc prima
spirală urmată de Inducţia Stării de Eliberare prin Miracol Divin de la acest curs, l-am visat pe Grieg care mi-a
spus: «Sunt la Hotelul
Roman , la etajul 5. Nu sunt un înger, te aştept!».
A doua zi urma să-mi susţin teza de
doctorat. Toată ziua m-am gândit la acel vis; nu ştiam nimic de la iubita mea
nici despre Grieg, nici despre spirală. Nimic. În faţa agenţiei de bilete am
hotărât să-mi ascult inima şi să merg la Hotelul Roman. Pe
holul de la etajul 5 s-a auzit o voce: «Să vină Adrian!». Astfel am ajuns să-l cunosc pe Grieg şi am
participat pentru prima dată la o spirală YANG.
Experienţe paranormale cu Grieg am mai
avut; relevantă o consider pe cea din toamna anului 2002 când am văzut imaginea
lui Grieg în genunchi în faţa Tronurilor Cereşti ale lui Dumnezeu, rugându-se
ca această ţară să fie cruţată de cutremur. Doar în ultima clipă, la ora 4:00
dimineaţa, Dumnezeu s-a îndurat şi România a fost salvată”.
Ca să nu fiu
acuzat că sunt părtinitor, voi cita prezentarea părintelui Dan Bădulescu, unul
dintre cei mai buni sectologi din România:
„Ca şi marea
majoritate a instructorilor de yoga români, G. Bivolaru a fost un diletant
autodidact. În afara carenţelor elementare de stăpânire competentă a
domeniului, s-a remarcat prin faptul de a fi stăpânit de patima desfrânării,
ajungând până la a fi arestat de mai multe ori şi condamnat pentru răspândirea
de materiale pornografice.
S-a ajuns şi
până acolo ca împricinatul să fie supus unui consult psihiatric de
specialitate, care a ajuns la concluzia că «pacientul prezintă, în momentul
examinării, dezvoltare paranoică a personalităţii cu elemente obsesivo-fobice
pe fond psihopat schizoid»[80].
Medicii legişti au făcut şi o propunere către instanţă: «Considerăm că numitul
prezintă un grad mare de periculozitate socială şi proliferarea unor practici
aberante cu caracter sexual, fapt pentru care apreciem că discernământul este
pierdut în raport cu fapta pentru care este cercetat şi recomandăm aplicarea măsurilor
de siguranţă medicală…».
«Idei
interpretative de persecuţie, idei dominante cu caracter mistic, idei
obsesivo-fobice cu caracter mistico-religios şi erotic, preocupări erotice
exagerate, nemotivate afectiv. Instabil în timpul discuţiei, (...) capacitate
de sinteză şi abstractizare diminuată. Afectivitate - instabil, irascibil,
revendicativ»”[81].
Şi acum să îmi
spun părerea…
Aforismele mi se
par foarte frumoase… „Iubirea trebuie întotdeauna să se ofere şi nu să fie
luată; ea trebuie înainte de toate să fie liberă, pentru a nu se asemăna cu
starea de sclavie”. Aur, nimic de zis… Parcă ar fi citate din învăţăturile
părintelui Paisie Aghioritul.
Iar minunea cu
ieşirea copilului din comă, ca spectaculozitate, pare luată din minunile aceluiaşi
părinte Paisie. Ca şi întâlnirea fixată în mod paranormal. Şi totuşi, ca fost
yoghin trecut la Ortodoxie ,
dau mărturie că astfel de minuni sunt înşelătoare. Cine citeşte cartea lui
Dionysios Farasiotis Marii iniţiaţi ai
Indiei şi părintele Paisie va găsi relatarea multor „minuni mincinoase”
similare, făcute de marii guru contemporani, dar şi relatarea biruinţei puterii
lui Hristos…
Minuni multe au
făcut şi yoghinii, a făcut şi părintele Paisie. Dar cele două căi spirituale nu
puteau fi în acelaşi timp adevărate. Pe de o parte, yoghinii, cu învăţăturile
lor idolatre, pe de altă parte, părintele Paisie, cu învăţătura lui Hristos,
Fiul lui Dumnezeu…
Putem face o
comparaţie cu spaţiul românesc: Bivolaru a făcut minuni, minuni a făcut şi
părintele Cleopa. Dar părintele Cleopa spunea cu toată convingerea că toate
minunile făcute de yoghini sunt drăceşti, că yoghinii sunt slugi ale diavolului
care vor să tragă lumea în iad. Cui să îi dăm dreptate, părintelui Cleopa care
a dus o viaţă de post, de rugăciune, de nevoinţă, de sfinţenie, sau lui
Bivolaru care merge pe calea tantrică?
„Dar ce este
Tantra?” ar putea întreba un cititor…
Vorbind despre
tantrism, marele istoric al religiilor Mircea Eliade spunea: „Maithuna (actul
sexual tantric) este practicată şi ca ritual concret. Din însuşi faptul că nu
mai este vorba de un act profan, ci de un rit, că partenerii nu mai sunt fiinţe
omeneşti, ci sunt «detaşaţi» asemenea zeilor, împreunarea sexuală nu mai
participă la nivelul karmic (potrivit legii karmei, orice faptă, bună sau rea,
îşi are plata ei – n.n.). Textele tantrice repetă adesea această sentinţă:
«prin aceleaşi fapte pentru care pe unii oameni îi mistuie flăcările iadului
timp de milioane de ani, yoghinul dobândeşte mântuirea veşnică»”[82].
Cel mai scurt
rezumat al prezentării făcute de Eliade este: „Tantra – mântuirea prin ritul
sexual”. Ca să vedem cât de compatibilă este Tantra cu învăţătura lui Hristos
voi reproduce o povestire tantrică:
„Înţeleptul
Vasistha, fiul lui Brahma, se duce să-l întrebe pe Vişnu, sub înfăţişarea lui
Budha, despre riturile zeiţei Tara: «El pătrunde în marea ţară China şi-l
zăreşte pe Budha înconjurat de o mie de amante în extaz erotic. Surpriza
înţeleptului frizează scandalul. «Iată nişte practici contrare Vedelor!»,
strigă el. O voce din spaţiu îi îndreaptă greşeala: „Dacă doreşti, spune vocea,
să câştigi favoarea Tarei, atunci trebuie să mă adori cu aceste practici
chinezeşti!”. El se apropie de Budha şi culege de pe buzele sale această lecţie
neaşteptată: «Femeile sunt zeii, femeile sunt viaţa, femeile sunt podoaba. Cu
gândul să fii totdeauna printre femei»”[83].
Şi Eliade
continuă: „O dată cu vişnuismul sub forma sa krişnaită, dragostea (prema) este
chemată să joace rolul capital. Este vorba mai ales de o dragoste adulteră, de
parakiya rati, «femeia altuia»; în faimoasele Cursuri de dragoste din Bengal se organizau dispute între
susţinătorii vişnuiţi ai parakiyei şi cei ai dragostei conjugale, svakiya, iar
aceştia din urmă erau întotdeauna înfrânţi. Dragostea exemplară rămânea cea
care o lega pe Radha de Krishna: dragoste secretă, nelegitimă, «antisocială»,
simbolizând ruptura pe care o impune orice experienţă religioasă autentică. Vom
remarca faptul că simbolismul conjugal al misticii creştine, unde Christ ţine
locul soţului, nu subliniază îndeajuns, în ochii unui hindus, părăsirea tuturor
valorilor sociale şi morale pe care o presupune dragostea mistică”[84].
Îmi permit să
fac o paranteză: faptul că aici perspectiva creştină este prezentată ca fiind
inferioară erotismului tantric nu este o simplă observaţie a unui istoric al
religiilor. La Eliade
pare a fi o convingere: „Eu protestez împotriva acelora care consideră că
tendinţa spre sexualitate şi orgie a tinerilor hippy face parte din mişcarea de
eliberare sexuală ce are loc în întreaga lume. În cazul lor, e vorba mai ales
de ceea ce s-ar putea numi nuditatea
paradisiacă şi unirea sexuală înţeleasă ca ritual. Ei au descoperit sensul
profund, religios al vieţii. În urma acestei experienţe, s-au descătuşat de
toate superstiţiile religioase, filosofice şi sociologice. Sunt liberi. Au
regăsit dimensiunea sacralităţii cosmice, experienţa de mult tăgăduită, de pe
vremea Vechiului Testament”[85].
Cu alte cuvinte, „marele Eliade” prefera dragostea adulteră dragostei
conjugale…[86]
Din aceeaşi
perspectivă, Octavian Sărbătoare prezenta foloasele pe care le-am putea trage
din importarea tantrismului: „Budhismul pe de altă parte are o ramură tipică
tantrică cunoscută sub numele de Vajrayana. Acest budhism tantric este
practicat încă în Tibet, dar şi în Nepal şi India. Considerând spaţiul
spiritual-cultural românesc, ideea de a considera sexualitatea ca o cale
spirituală pare natural de a se înfiripa şi în România. Temperamentul
devoţional al românilor îi plasează natural în a se apropia cu sinceritate de
un fenomen care în istorie este clar documentat şi în unele părţi ale lumii
practicat extensiv. Se pune întrebarea: de ce până acum Tantra nu a fost pe
agenda de lucru a românilor? Se poate răspunde: simplu, pentru că Tantra ca
expresie necesită libertate, iar românii din păcate în istorie au fost dominaţi
de alte popoare şi asupriţi interior de dictatori. Cu alte cuvinte istoria a
împiedicat dezvoltarea unei spiritualităţi care foloseşte sexualitatea ca
metodă de iluminare. Privind cu onestitate felul de comportare al românilor, îi
găsim pe unii cu mult suflet, pasionaţi, cu căldură şi dorinţa de a trăi viaţa
din plin. Aceste caracteristici sunt esenţiale când analizam calităţile unui
aspirant pe calea spirituală tantrică”[87].
Privit din
perspectivă creştină, tantrismul nu este o „metodă de iluminare”, ci este o
înşelare drăcească. Sexualitatea aceasta extraconjugală, oricât ar fi de
„elevată” prin continenţă, tot curvie este.
Să citim
împreună visul din relatarea pe care mi-ai trimis-o: „l-am visat din nou pe Grieg. M-a sfătuit să nu mai mănânc carne, să fac
dragoste fără să ejaculez («cu continenţă», cum aveam să aflu mai târziu) şi să
mă rog în fiecare duminică întreaga zi. Am respectat întru totul cele spuse de
el şi o minunată femeie a apărut în viaţa mea. Era la cursul de YOGA…”
Un tânăr e sfătuit de Grieg în vis să facă dragoste fără
să ejaculeze, să nu mănânce carne şi să se roage duminica. Putea fi visul
acesta de la Dumnezeu
sau nu? Nu, nu putea fi. Pentru că oricât de bună ar fi rugăciunea de duminică,
oricât de bun ar fi postul (doar există şi mireni care au binecuvântare de la
duhovnic să renunţe la carne), totuşi sfatul cu „făcutul de dragoste” nu putea
veni de la Dumnezeu.
Hristos a spus clar: Aţi
auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu săvârşeşti adulter”. Eu însă vă spun
vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în
inima lui. Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi
aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele
tale, decât tot trupul să fie aruncat în gheenă. Şi dacă mâna ta cea dreaptă te
sminteşte pe tine, taie-o şi o aruncă de la tine, căci mai de folos îţi este să
piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă (Matei
5, 27-30).
Ştiu – ca fost tantric – că tantricii sunt întru totul de
acord cu aceste cuvinte ale lui Hristos, pe care Îl consideră un mare iniţiat,
un avatar, o mare conştiinţă cosmică. Numai că ei le înţeleg denaturat, ei spun
că e păcat să te uiţi cu poftă, să faci dragoste cu poftă… Tantricii consideră
că dacă renunţă la orgasm fac totul spiritualizat, fără pic de patimă… Numai că
învăţătura Sfinţilor Părinţi arată că orice act sexual făcut în afara vieţii
conjugale este păcat. Orice ar spune maeştrii tantrici, după învăţătura lui
Hristos, renunţarea la orgasmul clasic nu aduce o sfinţire a actului sexual.
Desfrâul tot desfrâu rămâne…
*
Un cititor: „Poate că ar fi potrivit să amintiţi aici şi
motivele pentru care lumea intră în astfel de grupări sectante cu tentă
sexuală… Şi ce putem face pentru a-i rupe pe prietenii noştri de ele”.
Aş împărţi în
două categorii pe cei care se apucă de Tantra Yoga: unii sunt oameni care se află
într-o căutare spirituală foarte serioasă, care au fost decepţionaţi de viaţa
spirituală pe care au aflat-o în Biserică şi care şi-au dorit ceva mai înalt. A
doua categorie este a celor care, iubitori de patimi, şi-au dat seama că cea
mai bună cale de a se destrăbăla este de a practica acest sex iluminator… E cel mai
simplu mijloc de a găsi parteneri sau partenere care vor să se „dăruiască” fără
să ţină seama de nici o morală… Despre a doua categorie nu cred că are rost să
scriu prea mult, sunt oameni care ar accepta orice teorii spirituale numai
pentru a-şi satisface poftele trupeşti…
(Aş face o
singură paranteză: nu numai grupările tantrice îşi ademenesc discipolii prin
oferta sexuală. Există şi câteva grupări pseudo-creştine care folosesc aceeaşi
tehnică. În România este cunoscută gruparea Martinelli,
Copiii lui Dumnezeu sau Familia, care se prezintă ca fiind
creştină. Se trece cu vederea perioada de glorie a sectei, când se practica
misionarismul prin sex… „Berg a cerut tuturor femeilor membre să înceapă
«pescuitul prin flirt»[88],
care însemna acordarea de favoruri sexuale atât pentru câştigarea de noi
membri, cât şi pentru obţinerea bunăvoinţei funcţionarilor guvernamentali din
diferite ţări. În epistolele sale, foarte explicite din punct de vedere sexual,
Berg pretindea că Dumnezeu a sfinţit de acum adulterul şi curvia (!!) cu
condiţia «să fie săvârşite în dragoste»[89] şi „pentru slava lui Dumnezeu»[90].
Un frate de credinţă dezamăgit de familia lui putea găsi consolare (sexuală) în
Familia lui Berg, totul săvârşindu-se
desigur din «dorinţa de ajutorare şi din dragoste de aproapele». Berg îşi
instruia adepţii cum să procedeze cu „pescuitul prin flirt» şi cum să ceară
cadouri băneşti. Curând, zeci de membre ale Copiilor
lui Dumnezeu au devenit în mod făţiş prostituate, ducând la infectarea a
sute de oameni cu boli venerice…”[91])
Prima categorie –
a căutătorilor sinceri – merită însă multă atenţie… Din ea fac parte şi oameni
foarte sinceri… Care nu au venit la yoga pentru sex, ci pentru a se apropia de
Dumnezeu. Unii dintre ei, după luni sau ani de zile, renunţă. Pe alţii însă îi
prinde diavolul în ghearele înşelării şi nu le mai dă drumul…
Totuşi, Dumnezeu
poate face să se rupă cele mai puternice lanţuri. Eu dau mărturie încă o dată
că dacă maestrul meu de yoga mi-ar fi cerut să mă arunc sub un tramvai, m-aş fi
aruncat fără să analizez cererea lui, ba aş fi fost chiar mândru că sunt
discipolul lui şi l-aş fi ascultat fără să cârtesc. Nu mi-ar fi trecut vreodată
prin cap că m-aş putea lăsa de yoga… Şi totuşi Dumnezeu m-a ajutat să ajung
creştin…
Cred că
rugăciunile care se fac pentru cei care sunt în rătăcire îi pot ajuta foarte
mult. Discuţiile, mai puţin, pentru că din păcate în polemicile dintre yoghini
şi creştini cei din urmă rămân în criză de argumente. Şi nu pentru că nu ar
avea dreptate, ci pentru că nu s-au ostenit, sau nu au avut timp, să cunoască
mai bine învăţăturile Bisericii.
Ca fost yoghin
spun însă că nu au avut asupra mea nici un efect ameninţările cu iadul sau „predicile”
sterile ale unor creştini. Dacă nu vom fi sfinţi prin faptele noastre, dacă vom
fi sfinţi numai prin cuvinte, nu îi vom convinge să vină la biserică.
Dar, dacă ei vor
vedea că inimile noastre sunt pline de pacea lui Hristos, dacă vor vedea că –
postind mai puţin decât ei, tăcând mai puţin decât ei, nevoindu-ne mai puţin
decât ei – avem totuşi bucuria şi pacea pe care ei nu le pot dobândi, atunci ei
înşişi vor veni să ne ceară cuvinte… Vor veni să ne întrebe despre Hristos… La
fel cum o vor face şi alţi păcătoşi, fie că sunt desfrânaţi, beţivi sau
drogaţi, fie că sunt oameni deznădăjduiţi, bântuiţi de duhul sinuciderii…
Telepatie şi amor
Un student m-a
întrebat: Între mine şi iubita mea există
o telepatie extraordinară. De multe ori doar ne gândim unul la celălalt şi ne
întâlnim apoi în parc fără să fi fixat vreo întâlnire. Oare asta nu arată că
dragostea noastră este atât de curată încât nu e păcat că „o facem”? Altfel, de
unde atâta energie spirituală?
Întrucât oamenii
care au parte de întâmplări „speciale” nu ştiu să le interpreteze cum trebuie,
cred că e potrivit să îţi răspund cu o întâmplare descrisă de Dionysios
Farasiotis în cartea Marii iniţiaţi ai
Indiei şi părintele Paisie.
„A doua
întâmplare este legată de o fată care se îndrăgostise de mine şi mă urmărea cu
perseverenţă. Eu o alungam explicit, iar ea insista imperturbabil. După
nesfârşite tatonări, s-a întors dezamăgită în America, unde-şi făcea studiile,
aşa încât nu ne mai văzusem de multe luni de zile. Îmi imaginam că între timp
se liniştise.
În acea perioadă
îmi îndeplineam o parte din stagiul militar undeva în Evros; mi-am luat o
permisie de trei zile şi am pornit spre Tesalonic, cu intenţia de a-mi vedea
părinţii. Auzind că şi bătrânul Paisie se afla nu departe de oraş, am mers să-l
întâlnesc. Ne-am bucurat amândoi de regăsire, am avut o discuţie îndelungată,
la capătul căreia m-a îmbrăţişat şi m-am pregătit de plecare. După ce m-am
îndepărtat câţiva metri, bătrânul m-a chemat înapoi, urmărindu-mă foarte intens
cu privirea. M-am apropiat de el, socotind că vrea să-mi spună ceva, însă el
m-a sărutat… pe gât! O dată în partea dreaptă şi o dată în partea stângă, apoi
m-a trimis la drum binecuvântându-mă.
M-am bucurat
simţindu-i iarăşi dragostea neţărmurită, dar mă stăpânea şi un sentiment de
uimire. Mi s-a părut ciudat să mă sărute pe gât.
În aceeaşi
după-amiază, pe când şedeam în casă, a sunat telefonul. Era tocmai acea fată!
Şi, pe deasupra, se afla în Tesalonic! Am fost surprins.
- Bine, dar cum
ai ajuns aici? Nu erai în America?
- Am simţit că
zilele astea vei fi aici, aşa că am luat ieri avionul şi am venit. Voiam să te
văd.
Ce puteam să-i
răspund? Venise din America să mă vadă! Când ne-am întâlnit, mi-a mărturisit că
avusese o stranie certitudine că în acele zile mă va găsi în oraş. Fusese
sigură de acest lucru, fără să şi-l poată explica nici ea.
Am stat apoi de
vorbă pe îndelete, ne-am pornit pe glume şi pe râs şi încet-încet întâlnirea a
căpătat o pronunţată tentă erotică. M-am străduit din răsputeri să evit un
asemenea deznodământ, însă eram atras de o forţă irezistibilă. Fata parcă era
beată. Îmi cădea invariabil în braţe, o respingeam, mi se strecura din nou la
piept…
De la un anumit
moment, am început să simt că nu suntem singuri. Aveam şi… companie. Percepeam
din nou prezenţa demonului. Fără să o conştientizeze, fata se afla deja
integral sub influenţa lui. Era într-o stare de surexcitare sexuală
inimaginabilă. N-o mai văzusem niciodată aşa. Deşi simţeam limpede prezenţa
demonică şi eram agresat de aceleaşi imbolduri concupiscente, nu mă temeam.
M-am smuls din încleştarea mâinilor ei şi am ieşit afară din casă. Văzând că mă
urmează, am dat înconjur automobilului. Ne despărţea o distanţă de 5-6 metri . Brusc, am simţit o
mână uriaşă zgândărindu-mi organele sexuale. O lascivitate irepresibilă m-a
cuprins instantaneu. Îmi pierdusem controlul. Fata s-a apropiat şi s-a aruncat
în braţele mele, începând să mă sărute. Eram paralizat. Cedasem lăuntric,
spusesem «Da!». Simţeam demonul lângă noi sporindu-ne dorinţa, dar nu mă mai
interesa. Mă predasem în stăpânirea lui.
În clipa aceea,
fata şi-a aplecat capul şi m-a sărutat pe gât: o dată în partea dreaptă şi o
dată în partea stângă, exact în acele două puncte în care mă sărutase cu puţin
timp înainte părintele Paisie!
Am sărit ca
împins de un resort, îndepărtând-o pe fată cu putere. Eram mânios, simţind că
avusese loc o profanare: îmbrăţişarea curată a bătrânului şi sărutul pătimaş al
fetei erau două lucruri esenţial ireconciliabile. Cel dintâi era profanat de
către cel de-al doilea.
Aşadar, bătrânul
ştiuse de la început tot ceea ce urma să mi se întâmple, dar nu-mi spusese
nimic. A preferat să folosească o modalitate mai delicată de a mă smulge din
păcat şi din mâinile Diavolului.
Pe atunci, fata
respectivă nu credea în Hristos şi nu avea nici o legătură cu Biserica. Se pretindea
o persoană «modernă» şi lipsită de «prejudecăţi». Mai târziu, după numeroasele
lucruri ciudate care i s-au întâmplat, a început să se problematizeze, să-şi
mai cenzureze excesele, să-şi schimbe treptat viaţa şi în cele din urmă, prin
puterea lui Hristos, a devenit şi ea unul dintre mădularele vii ale Trupului
Domnului, ale Bisericii Ortodoxe.
Discutând cu
părintele Paisie despre problemele de acest gen, mi-a spus: «Atunci când există
o legătură strânsă şi o mare iubire între două suflete, ele pot cunoaşte astfel
de lucruri de departe. Însă de cele mai multe ori intră Diavolul la mijloc şi
încurcă lucrurile. Pune în gând unui băiat şi unei fete să meargă în acelaşi
loc şi să se întâlnească acolo. Apoi iarăşi acelaşi lucru, în altă parte, şi
tot aşa, până când cei doi ajung să spună: Ceva
se întâmplă cu noi, ceva special!, pentru ca în cele din urmă să-i arunce
în păcat. Ispititorul este un mare regizor şi scenograf… De aceea nu trebuie să
pună nimeni bază pe asemenea întâmplări, ca să nu se rătăcească. Dacă ceea ce
ni se întâmplă este de la
Dumnezeu , atunci El va găsi un alt mod de a ne înştiinţa,
care să ne aducă deplină certitudine».
Într-adevăr,
asemenea chestiuni necesită un mare grad de discernământ, pe care nu-l posedă
mulţi în vremea noastră”[92].
*
Iată deci cum
stau lucrurile cu telepatia voastră… Aveţi impresia că aveţi o relaţie
specială, care vă justifică desfrâul. Ştiu cum e să fii şocat de telepatie. Eu
am început Tantra Yoga după ce am chemat telepatic într-un anumit loc o fată pe
care de-abia o cunoscusem. Şi ea, simţindu-se chemată acolo, a venit. Impactul
a fost mare pentru mine. A însemnat renunţarea la anumite idealuri ascetice
pentru a fi cu ea.
Deci nu te arăt
cu degetul. A, şi mi s-a mai întâmplat o dată ceva de genul ăsta. Mă aflam sus
în munţi, la o cabană din Piatra Craiului, când am simţit că trebuie să cobor
urgent jos, în Zărneşti, la poalele muntelui. Când am coborât, separându-mă de
grupul meu[93],
tocmai a trecut pe lângă mine un autocar în care se afla prietena pe care o
avusesem când m-am apucat de yoga. Ea venise în tabără la Zărneşti … Chestia asta
m-a făcut să cred şi mai puternic că forţele psihice pe care mi le dezvoltasem
prin yoga nu sunt iluzorii. Aşa cum tânărul Dionysios a plecat din Tesalonic în
Evros, aşa am coborât şi eu de pe munte. Numai că eu nu aveam atunci pe nimeni
care să mă ajute să deosebesc binele de rău.
Cred că nu mai e
nevoie de argumente pentru a înţelege că energia pe care o numeşti spirituală nu e de la Dumnezeu. Cu
telepatie sau fără, ceea ce faceţi voi tot păcat este. Vei vedea însă că, dacă
veţi începe o viaţă creştină, energia asta spirituală
o să dispară. Atunci când vă veţi rupe de lanţurile păcatului şi ale
diavolului.
Toate bune,
Danion
P.S. Recitind ce
ţi-am scris mi-am adus aminte o întâmplare care m-a ajutat să înţeleg mai bine
cât de mult ne respectă Dumnezeu libertatea… La un moment dat am fost ucenicul
unui părinte – părintele T. – care avea anumite harisme duhovniceşti, un fel de
părintele Paisie în miniatură. Acest ieromonah m-a ajutat să înţeleg că cele
descrise prin Paterice se pot întâmpla şi în zilele noastre. De câţiva ani a
trecut şi el la Domnul
şi de asta îţi pot scrie fără teama că s-ar putea mândri văzând că scriu despre
el.
Într-una din
cele mai crunte ispite pe care le-am avut în viaţa mea creştină, am vrut să mă
lepăd de ortodoxie. Simţeam că sunt mort duhovniceşte, că inima mea e de
piatră, că rugăciunea mea nu are putere. Eram foarte supărat din mai multe
motive şi scârbit de făţărnicia şi chiar răutatea multora dintre creştinii pe
care îi cunoşteam. Atunci, neputând lua legătura cu părintele, i-am dat telefon
preotului din Bucureşti la care tot părintele T. mă sfătuise să mă spovedesc.
L-am sunat şi i-am spus:
- Părinte, nu
ştiu ce să fac, mă bate gândul să lepăd Ortodoxia. Ştiu că adevărul nu e nici
la altă religie şi nici la altă confesiune, dar nu mă simt ortodox, mă simt
pustiu sufleteşte. Vreau să plec, dar nu ştiu unde.
Părintele acela
nu a reuşit să mă ajute prin sfaturile sale, deşi cred că s-a rugat pentru
mine…
Deznădăjduit,
m-am apucat să citesc din Sfânta Evanghelie. Când am citit despre patimile
Domnului, mi-am dat seama că eu Îl răstigneam din nou, prin apostazia mea. M-am
pus în genunchi şi am început să mă rog: „Doamne, iartă-mă, vreau să fiu al
Tău. Am greşit, Doamne, nu Te scârbi de mine. Ajută-mă să rămân în Biserica Ta
până la sfârşitul vieţii mele…”
Nici nu am
apucat bine să termin rugăciunea, că a sunat telefonul. Era, culmea, părintele
T., care îmi spusese că supraveghează în duh viaţa mea duhovnicească. Mi-o
demonstrase de mai multe ori. Cum a răspuns, m-a întrebat: „Mă iubeşti,
Danion?” „Da, părinte, am răspuns.” „Paşte
oile mele”, a spus el. Întrebarea
lui şi răspunsul meu s-au repetat de încă două ori. Mi-am dat seama că îmi
reprodusese cuvintele pe care Mântuitorul i le spusese Sfântului Apostol Petru,
cel care s-a lepădat de Hristos în vremea pătimirii Sale; şi asta tocmai pentru
că mă lepădasem şi eu... Bănuind că părintele văzuse în duh ce mi se
întâmplase, dar vrând să mă conving că nu mă înşel, l-am întrebat: „Dar de ce
aţi sunat abia acum? De ce nu aţi sunat mai devreme?”. El mi-a răspuns cam aşa:
„Am văzut lupta ta şi am aşteptat să te ridici. Şi, după ce te-ai ridicat,
te-am sunat…”
Aşa fusese,
părintele mă sunase imediat după ce mă ridicasem… Dar nu îşi folosise harismele
pentru a mă feri de luptă…
Oricum, citind
despre cum a lucrat Dumnezeu prin părintele Paisie, tu să nu cauţi un duhovnic
harismatic. Sunt unii care se încăpăţânează să nu se spovedească la duhovnicii
iscusiţi pe care îi cunosc, tot aşteptând să cunoască cine ştie ce părinte
văzător cu duhul. O astfel de atitudine este greşită şi poate duce la pierderea
sufletului.
Eu am avut
ocazia să cunosc astfel de părinţi luminaţi de Dumnezeu, dar scopul lor nu era
de a-şi transforma ucenicii în roboţi care să asculte orbeşte comenzile lor, ci
era de a-i ajuta să înveţe să stea pe picioarele lor.
Deci, văzând cât
de minunat a lucrat Dumnezeu atunci prin părintele Paisie, dă-ţi seama nu numai
cât de mari erau harismele părintelui aghiorit, ci dă-ţi seama cât de mare este
dragostea lui Dumnezeu pentru om. Pentru că Dumnezeu lucrează prin robii Săi şi
tot El le picură dragostea cea adevărată în inimi…
Cred că sunt în
viaţa fiecărui creştin întâmplări la fel de minunate ca cea povestită de
Dionysios Farasiotis. Unii ştiu să le aprecieze la justa valoare, alţii nu. Şi
astfel, suntem împărţiţi în două cete, aşa cum au fost şi cei zece leproşi care
au fost tămăduiţi de Mântuitorul. Cei mai mulţi nu au ştiut să Îi mulţumească.
Unul singur s-a întors şi I-a mulţumit.
Să ne ajute
Bunul Dumnezeu – pe tine, pe mine şi pe toţi fraţii noştri întru Hristos – să
avem ochii inimii luminaţi ca să vedem marea grijă pe care El ne-o poartă. Şi
să Îi mulţumim pentru toate binefacerile Sale. Mai ales pentru grija cu care ne
călăuzeşte fiecare pas…
Ocultismul şi
lucrarea diavolului…
O fată mi-a
scris:
Aş avea doar câteva întrebări:
Cum poate omul să scape de înfricoşarea care vine
de la diavol? După reîntoarcerea mea la Hristos am fost hărţuită de diavol până aproape
am simţit că îmi pierd minţile. Nu mi le-am pierdut, dar am fost pe jumătate
moartă de groază. Aproape în fiecare zi se întâmplă ceva. De exemplu:
1. Stau de vorbă cu un coleg; pornind de la
afaceri, discuţia alunecă înspre viaţa lui, el având un copil cu o femeie
divorţată. Şi vorbim de biserică, îmi spune că e protestant - îi vorbesc şi eu
despre ortodoxie. Pare foarte interesat şi îmi pune întrebări toată seara, iar
la sfârşit îmi spune că e într-adevăr marcat de ce i-am spus, că îşi aminteşte
că acum 28 de ani s-a gândit cum ar fi să îşi dedice viaţa lui Hristos şi
instant i-au apărut în minte imagini cu femei goale, ceea ce înseamnă că e
logic că diavolul există. Ne-am despărţit, am ajuns acasă şi în hol mi-a
explodat oglinda (E posibil să o fi atins eu într-un fel în care să se
dezintegreze aşa rău? Că este poziţionată deasupra, în perete.) Un ciob mi-a
intrat în mână până la os.
2. M-a vizitat într-o seară vecinul meu, cântăreţ
de operă. Eu fiind în corul bisericii, am dorit să am cu el o discuţie pe teme
muzicale. Deodată, fără nici o legătură cu subiectul, începe să îmi spună: „Dar
stai să vezi ce mi s-a întâmplat de Crăciun. Eram în pat, pe pragul de a adormi
şi (îmi arată poziţia în care a adormit) a zis să fiu atentă că e important -
cu degetele împreunate ca atunci când ne facem cruce, dar mâinile sub formă de
coarne deasupra capului!”. Apoi a simţit o mână care îl atinge – a crezut că e
nepoata lui – s-a trezit, a văzut că nepoata lui adormise la 1,5 metri departe de el.
Mâna invizibilă a continuat să îl atingă şi apoi a simţit cum i se prestează un
sex oral (scuze). Această întâmplare nu e unică; în acelaşi timp bietul om e
alcoolic; dar mi-a spus că, dacă vrea să evadeze, atunci îl apucă o depresie
cumplită pe care nu o poate suporta.
3. M-am întâlnit cu un prieten; am luat masa
împreună şi, fiind înainte de Crăciun, l-am întrebat şi eu de sufletul lui. (De
menţionat că acest tip este multimilionar în euro, perfect sănătos
dintotdeauna, ateu, degrabă iubitor de femei până la obsesie neîncetată.) Pe
măsură ce discuţia avansa, masa tremura, deşi nu avea nici un motiv, nici pe
stradă nu era trafic. Nu am discutat prea multe, dar după ce masa a început să
se mişte m-a apucat o groază nespusă, de nu am reuşit nici să ajung acasă de
frică. M-am tot plimbat pe străzi, tremurând, parcă ceva îmi stătea pe cap...
Ulterior acest tip mi-a oferit să locuiesc
temporar în apartamentul lui liber - iarăşi am avut parte de groază când am
văzut în hol un tablou cu imaginea unui drac, care m-a înfricoşat până la paralizie.
Şi, culmea, îl mai numea şi prietenul lui, care e „de treabă”; a dat Domnul că
i-am spus că mi se pare dezgustător tabloul, şi atunci mi-a adus un alt tablou
(un peisaj) care să îl înlocuiască pe „prietenul lui”.
În prima zi petrecută în acea casă am descoperit
la îndemână un catalog erotic în care se înfăţişează diverse lucruri, inclusiv
o anumită poziţie sexuală practicată de un cuplu în care el e îmbrăcat cu o
geacă de piele pe care scrie Lucifer, iar scena se petrece într-un fel de
templu în care ei stau întinşi în formă de cruce. Am trecut peste asta. Dar
noaptea, când am vrut să dorm, m-am întins frumos în pat şi la un moment dat am
auzit podeaua pocnind, ca şi cum un uriaş de milioane de kilograme ar fi stat
la capul patului. Am paralizat de frică şi a fost maximum cât am putut duce, a
doua zi eram deja în agonie. De atunci (adică de două zile!!!) am linişte
într-un fel, m-am mortificat ca să zic aşa. Dar ce fac pe viitor?
Întâmplări de genul acesta mi s-au întâmplat în
fiecare zi (subliniez) după convertirea la o viaţă în Hristos. Nici noaptea nu
am fost menajată, cu pocnete de mobilă, cu senzaţii de groază. Help.
Răspuns: Când e
vorba de întâmplări atât de stranii nu cred că trebuie să ceri ajutorul unui
mirean. Trebuie să cauţi un duhovnic iscusit, cu experienţă în lupta împotriva
duhurilor necurate, şi el va şti ce sfat să îţi dea. Totuşi, pentru că mi-ai
scris, îţi voi spune şi eu câteva lucruri.
Din prima
întâmplare nu pot trage nici o concluzie, pentru că nu ai dat mai multe
detalii. Dacă erau şanse mari să spargi tu oglinda, e puţin probabil să o fi
spart diavolul numai ca să te sperie. Şi nici dacă era foarte puţin probabil să
o spargi nu avea rost să te gândeşti că e o ispită. Numai dacă se spărgea fără
motiv, atunci ai fi avut de ce să te gândeşti că ar putea fi o manifestare
diavolească.
Cât priveşte a
doua întâmplare, nu ştiu dacă nu putea fi vorba pur şi simplu de o halucinaţie,
de o tulburare psihică. Dacă omul în cauză nu ar fi fost beţiv, lucrurile ar fi
fost privite din cu totul altă perspectivă. Nu mă pricep să spun dacă în acest
caz a fost sau nu ceva „paranormal” – adică demonic.
Există însă în
literatura de specialitate mai multe relatări ale persoanelor umane care s-au
împreunat cu draci, fie că aceştia s-au manifestat ca atare, fie că s-au
prezentat ca îngeri, fiinţe de pe alte planete sau duhuri ale morţilor. Am avut
şi eu o prietenă pe care într-o seară a încercat să o violeze diavolul, care i
s-a arătat în chipul tatălui ei mort. Abia a scăpat de el…(Parcă avea mâinile
imobilizate, şi a scăpat făcându-şi cruce cu limba în gură…)
Nu cred că
poveştile în care vrăjitoarele din vechime mergeau goale noaptea în pădure, ca
să se împreuneze cu diavolul care le apărea în chip de ţap, nu au în ele şi o
doză de obiectivitate…
Cât priveşte
faptul că podeaua a pocnit, iarăşi poate fi vorba de o întâmplare banală. (Acum
poate te gândeşti că sunt culmea scepticismului…) Dar, întrucât podeaua care a
pocnit era tocmai în casa unui om care îl consideră pe diavol „prieten de
treabă”, se poate – iarăşi spun, se poate – să fi fost lucrare drăcească.
Faptul că masa
tremura fără un motiv explicabil atunci când ai luat masa cu acest
multimilionar mi se pare un semn al lucrării diavoleşti. (Poate că iarăşi te
gândeşti: „Dacă şi acum zicea că masa tremura în mod firesc, îmi părea rău că
i-am scris…”)
Scrii: „Am
paralizat de frică şi a fost maximum cât am putut duce, a doua zi eram deja în
agonie.”
Asta şi urmărea
diavolul, să te sperie. Să îţi lase impresia că e atotputernic, sau că, deşi e
mai slab decât Dumnezeu, totuşi poate să te înghită, să te prindă în braţele
sale…
Nu te speria.
Dacă ai duhovnic, dacă te spovedeşti şi te împărtăşeşti (sau dacă îţi faci
canonul primit de la duhovnic), nu are nici o putere asupra ta. Doar dacă duci
o viaţă de păcat, deşi duminica mergi la biserică. Iar dacă nu mergi deloc, cu
atât mai rău pentru tine şi mai „bine” pentru vrăjmaşul mântuirii tale.
Ai cunoscut
frica… Unii s-au sinucis din cauza acestei frici provocate de diavol, alţii
şi-au pierdut minţile. Tu fii tare, nu deznădăjdui. Prin rugăciune, cu ajutorul
duhovnicului, îl poţi birui.
Să nu crezi că
îl poţi birui prin cine ştie ce tehnici de protecţie spirituală sau cu ajutorul
vrăjitoarelor care practică magia albă. Sau al cine ştie cărui om înzestrat cu
puteri paranormale… Toţi aceştia tot fii ai întunericului sunt. Numai prin
Biserică, numai cu ajutorul lui Hristos care este Capul Bisericii poţi scăpa de
aceste ispite.
Ucenicii I-au
spus Mântuitorului: Doamne, şi demonii ni
se supun în numele Tău. Şi le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din
cer. Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste
toată puterea vrăjmaşului şi nimic nu vă va vătăma (Luca 10, 17-19). Tot
aşa, nimic nu îi poate vătăma pe creştinii care merg pe calea mântuirii,
rugându-se şi nevoindu-se.
Să ţii în minte
episodul în care Hristos a certat marea care era agitată de furtună:
Intrând El în corabie, ucenicii Lui L-au urmat.
Şi, iată, furtună mare s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de
valuri; iar El dormea. Şi venind ucenicii la El , L-au deşteptat zicând: Doamne, mântuieşte-ne,
că pierim. Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor? S-a
sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină (Matei 8,
23-26).
Da, uneori e
furtună şi în vieţile noastre. Dar, dacă ştim să Îl chemăm pe Hristos, toate
valurile ispitelor se vor risipi. Şi mai ţine minte un cuvânt al Mântuitorului,
cuvânt de încurajare la care mă gândesc atunci când trec prin mari ispite: În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi.
Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).
Chemarea Apocalipsei
Întrebare
primită de la un cititor: Ce legătură
există între expansiunea curviei şi a celorlalte forme de desfrâu şi sfârşitul
lumii?
Răspuns: Voi
răspunde la această întrebare făcând la început o mică paranteză. Am văzut de
curând un film foarte bine făcut, The Day
After Tomorrow, Ziua de după mâine.
Eroul principal – interpretat de Dennis Quaid – atrăsese atenţia opiniei
publice asupra faptului că în viitor urma să aibă loc o catastrofă climaterică,
un fel de nouă eră glaciară, dar nimeni nu l-a luat în serios. Vicepreşedintele
Statelor Unite a avut o atitudine foarte ironică, de genul: „Cum îşi permite un
om de ştiinţă să producă atâta panică?”
Şi, totuşi,
evenimentul a avut loc, mult mai repede decât se aştepta cercetătorul…
Conform unei
reţete aproape standard pentru Hollywood, în finalul filmului lumea revine la
normal, tatăl îşi găseşte fiul, supravieţuitorii sunt salvaţi etc. Şi de
această dată omenirea biruie atacul naturii dezlănţuite…
Ce e frumos în
astfel de filme? Modul în care oamenii se ajută unii pe alţii, faptul că unii
sunt gata să se sacrifice pentru a-şi ajuta aproapele.
Ce e nefolositor
în astfel de filme? Lecţia de viaţă pe care ne-o dau: omenirea se luptă cu
forţele naturii, şi în cele din urmă iese învingătoare… (sunt şi unele în care
biruie natura, dar nu cine biruie contează acum, ci care este conflictul…).
Unde este
problema: problema este că, atunci când lumea va trece prin marile catastrofe
apocaliptice, oamenii vor vedea în ele doar capricii ale naturii dezlănţuite.
Vor considera că planeta Pământ, care a fost exploatată fără să se ţină seama
de avertismentele ecologiştilor, se răzbună pe omul care s-a crezut
atotputernic.
Şi totuşi, nu
exploatarea resurselor naturale va fi principala cauză a dezastrelor, ci
lepădarea lumii de credinţa în Hristos… Când lumea va reveni la păgânism, când
desfrâul şi patimile se vor sui din nou pe tronul de pe care le-a alungat
Hristos, atunci vor avea loc dezastrele. Da, ele vor avea o legătură şi cu
schimbările climaterice, şi cu toţi factorii geologici, … dar cauza lor va fi
în plan spiritual.
Părintele
Ilarion Argatu, unul dintre cei mai cunoscuţi duhovnici români ai veacului
trecut, profeţise încă dinainte de 1989 despre căderea comunismului şi despre
desfrâul preapocaliptic al zilelor noastre. Monica Fermo dă mărturie despre
ceea ce a auzit din gura părintelui: „Din ceea ce ne-a explicat dânsul, chiar
şi după ce se va elibera lumea de ciuma asta roşie şi va cădea comunismul (cu
ajutorul puterilor divine), ceea ce va urma va fi sub semnul antihristului şi
cu toate că vor fi graniţele libere şi vom putea merge liberi în lume, muncind
şi având bani, de fapt toată gândirea va fi satanică: homosexuali
căsătorindu-se oficial, desfrânare şi drogaţi în şcoli, desfrânarea la loc de
cinste. «Bine, dar unde va fi Biserica?», am întrebat. Biserica nu va mai avea
nici un ecou în sufletele oamenilor, pentru că le va fi dat pâine şi circ
(filme şi programe TV porno) şi ei vor «fi fericiţi». Dar pe urmă va urma
pecetluirea cu semnul antihristului şi oamenii îşi vor vinde sufletul pentru
mâncare şi băutură, pentru distracţie, pentru a avea case, maşini luxoase, a
călători, într-un cuvânt «a trăi bine», uitând că Hristos a venit pe pământ
pentru ABSOLUT ÎNTREAGA OMENIRE, DE LA
ÎNCEPUTURI PÂNĂ ACUM, ŞI ŞI-A DAT VIAŢA PENTRU EI…”[94]
De altfel,
Mântuitorul Însuşi ne-a prevenit: când
veţi auzi de războaie şi de răzmeriţe, să nu vă înspăimântaţi; căci acestea
trebuie să fie întâi, dar sfârşitul nu va fi curând. Atunci le-a zis: Se va
ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie. Şi vor fi cutremure mari
şi, pe alocurea, foamete şi ciumă şi spaime şi semne mari din cer vor fi. Dar,
mai înainte de toate acestea, îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni,
dându-vă în sinagogi şi în temniţe, ducându-vă la împăraţi şi la dregători,
pentru numele Meu (Luca 21, 9-12). Etapele sunt clare: mai întâi lumea îi
va prigoni pe mărturisitorii credinţei creştine – mărturisitori care vor mustra
păcatele omenirii decăzute – şi abia apoi vor veni catastrofele, ca pedepse
pentru păcat… Aceşti mărturisitori vor fi ucişi aşa cum a fost ucis Sfântul
Prooroc Ioan Botezătorul, care l-a mustrat pe Irod că trăia cu femeia fratelui
său, cu Irodiada…
Să revenim la
întrebare: legătura dintre epidemia desfrâului – care este doar un fragment din
acest proces de înviere a păgânismului – şi sfârşitul lumii este simplă. Lumea
se leapădă de Hristos, lumea devine luptătoare împotriva lui Hristos, şi prin
asta îşi semnează singură testamentul.
Din ce în ce mai
mulţi oameni se laudă în gura mare cu patimile lor, şi libertatea lor e
libertatea păcatului. Lumea devine, încet-încet, asemănătoare unei uriaşe
parade gay… În scrierile duhovniceşti există mai multe referiri la oameni care
trăiau în păcat, care au fost mustraţi în chip minunat că dacă nu se vor pocăi
vor muri, numai că aceştia nu au vrut să se lepede de păcatul lor şi au murit
de moarte năprasnică. Lumea se află acum în aceeaşi situaţie: este mustrată
pentru păcatele ei de Însuşi Hristos, prin glasul Evangheliei, prin vieţile
sfinţilor care au trecut la
Domnul în ultimul secol şi prin vieţile cuvioşilor care
trăiesc şi astăzi la mari măsuri de sfinţenie… Numai că lumea nu vrea să ţină
cont de mustrări, şi merge pe un drum sinucigaş… Da, lumea care vrea să fugă de
Hristos se aseamănă unui sinucigaş care îşi agaţă funia de gât, pentru a scăpa
de necazuri… Pentru că lumea în care trăim Îl consideră pe Hristos un duşman
care îi stânjeneşte destrăbălarea…
Oamenii care vor
prinde catastrofele apocaliptice să nu se gândească: „Cum de îngăduie Dumnezeu
aşa ceva?” Să îşi dea seama că acele catastrofe au venit tocmai pentru că lumea
a ales păcatul şi s-a lepădat de Hristos… Să ne întrebăm: oare dacă oamenii de
astăzi ar avea de ales între purtarea crucii şi primirea semnului
Antihristului, oare câţi ar alege crucea? Mulţi ar alege semnul Antihristului,
pentru a avea mâncare, bani şi tot ce le trebuie… „Nu este nimic rău în acest
semn…”, vor spune robii diavolului, orbiţi de patimi. „Nu vedeţi? Antihristul a
făcut atâta bine lumii…”
„Dar de ce
vorbeşti despre Antihrist, ce caută Antihristul în lumea de mâine, în minunata
lume a păcii şi a toleranţei pe care o propovăduiesc liderii politici şi chiar
unii lideri religioşi?”
Răspunsul este
la fel de simplu: dacă încercăm să facem un viitor fericit fără să ţinem seama
de legea dumnezeiască, eforturile noastre se vor surpa. Devine oare lumea mai
curată, mai iubitoare de Dumnezeu? Scade oare numărul ateilor, al drogaţilor,
al desfrânaţilor, al apostaţilor? Nu, evident, nu… Atunci, cum va putea ziua de
mâine să fie o zi fericită? Ce fericire poate aduce lepădarea de Dumnezeu?
Aş asemăna
viitorul fericit pe care ni-l pregătesc mai marii lumii de azi cu un tablou pe
care l-am văzut în Corfu, în palatul prinţesei Sissi a Austriei, tablou pictat
de Franz Matsch cu tema „Triumful lui Ahile”. Pictorul a încercat ca toate
elementele tabloului să sugereze mişcare, să exprime elanul victoriei… Şi
totuşi, cineva i-a reproşat pictorului că roata carului triumfal nu părea să se
mişte… Da, pe cât de reuşit era reprezentată goana cailor, pe atât de mare era
greşeala făcută cu roata, care părea imobilă… Când a auzit critica,
înţelegându-şi gafa, pictorul s-a sinucis…
O pictură
enormă, cât un perete, ratată din cauza unui detaliu… Cam aşa mi se pare şi
ziua fericită de mâine: pregătim totul, punem la punct economia, stârpim
terorismul etc., dar uităm că o lume fără Dumnezeu nu poate merge înainte.
Adică uităm exact detaliul datorită căruia întregul tablou va fi un eşec, spre
dezamăgirea „pictorilor” care s-au ostenit lucrând la el vreme îndelungată.
Oricum, închei
repetându-ţi una din ideile mele fixe: degeaba ne uităm la păcatele şi la
desfrâul celorlalţi, arătându-i cu degetul şi gândindu-ne că datorită lor
sfârşitul se apropie. Mai bine ne-am întreba sincer: în ce măsură grăbim noi
înşine acest sfârşit?...
Mărturisirile unei actriţe…
Întrebare de la
un cititor: Tu ce viaţă ai dus, ai fost
creştin din copilărie? Şi dacă răspunsul tău e da, nu cumva combaţi o tinereţe
liberă, frumoasă, plină de iubire numai pentru că ai crescut închistat în
dogmele Bisericii?
Întrebarea ta
mi-a adus aminte de un moment din copilărie. A venit la noi în liceu un sectant
şi a vorbit în câteva clase (sau chiar în toate). Cum a intrat la noi la oră,
ne-a povestit ce viaţă de păcat a dus el şi cum s-a pocăit după aceea. Efectul:
cei mai mulţi colegi s-au gândit: „Dar avem şi noi dreptul de a ne distra şi
vom vedea după aceea dacă o să ne pară rău sau nu…”
Mă simt
stânjenit să îţi vorbesc despre mine. Mi se pare uneori că am vorbit şi am
scris prea mult despre convertirea mea la ortodoxie. (Dacă vei avea stare, poţi
citi Jurnalul convertirii mele – e şi
tipărit, se găseşte şi pe site-ul meu www.danionvasile.ro
). Aşa că îţi voi răspunde pe ocolite…
Monica Fermo, o
actriţă fierbinte, plină de viaţă, care atrăgea multe priviri pe vremea când
îşi etala graţiile pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, scria la un
moment dat în jurnalul ei:
„De trei zile
stau la Lili şi
Călin. Am făcut masă de Paşti cu toţii la ei şi apoi Paulo nu mi-a mai dat
drumul să plec. O fi el italian, dar nici cu mine nu mi-e ruşine… Şi, iată, am
rezistat la trei zile şi trei nopţi de amor continuu. A reuşit să stoarcă din
mine şi ultima picătură de vlagă. Bine că pleacă în câteva zile, căci altfel
împreună nu ştiu, zău, unde am ajunge…” (p. 63)[95].
„Nu mai ştiu
cum, am ajuns în braţele lui şi iarăşi m-am topit într-o noapte de vis, aşa cum
a fost şi prima dată – atunci, de ziua mea. Sunt fericită şi ameţită, dar nu
paharele de whisky sunt pricina, ci împlinirea acestei iubiri pe care o visam
din adolescenţă şi care acum, prin consumarea această fizică nebună, se
întregeşte, se rotunjeşte, devenind un întreg” (p. 66).
Cred că la
citirea acestor pasaje unii cititori simt repulsie faţă de desfrâu… Dar mulţi
simt poate nostalgia vreunei iubiri trecute, în timp ce alţii suspină că nu au
avut parte de o astfel de iubire mistuitoare.
Citindu-le,
mi-am adus aminte de aventurile mele din liceu, din perioada când eram yoghin;
astfel de momente „totale” mă acaparau, făcându-mă să gust din fructul iubirii nemărginite… Când le povesteam
prietenilor şi colegilor mei despre astfel de aventuri, ori credeau că mă laud
ca un mincinos, ori înghiţeau în sec, de ciudă că nu aveau şi ei parte de
astfel de momente…
Bine, e firesc
că actriţa a avut parte de momente mult mai picante. Iată un fragment din
descrierea unei petreceri…
„ (…) am
îmbrăcat camera în cei o sută de metri de cortină verde de mătase. Apoi am pus
tot atâţia metri de cortină din plasă. În spatele celor două cortine, pe lângă
pereţi, diferite lămpi colorate. Efectul era trăznet. Apoi am adus jilţul din
piele, moştenire de la bunica din Ucraina, şi l-am împodobit şi am hotărât că
pe el va sta judecătorul, căci petrecerea se va numi în final «Judecata de
apoi». Pe Costinel am reuşit să-l deghizăm în Marilyn Monroe. Era absolut
superbă şi graţioasă, iar în semiobscuritatea camerei toţi bărbaţii care veneau
îi sărutau mâna şi îi făceau chiar avansuri în timp ce noi ne înfundam de râs.
Mai complicat a fost cu noi două, întrucât eu mă hotărâsem la moda punk-smuls
şi îmi alesesem rochia neagră de voal cu volane în trepte şi colţuri neegale.
Această deghizare m-a hotărât să ne numim, eu, «Talpa Iadului», iar Carmen -
«Moartea».
Oah! Arătăm ca
scăpate din adâncurile iadului. Totul era negru şi rupt pe mine, rochia, vesta,
ciorapii. Pe burtă mi-am făcut o gaură mare în rochie şi în spaţiul rămas liber
mi-am tatuat cu vopsea specială de la teatru, cu litere mari, aurii,
cuvintele:«TALPA IADULUI». Capul era şi el deghizat ca atare: cu părul vâlvoi
şi faţa fardată în cel mai clasic stil punk - fond de ten alb-gălbui, ochii
foarte pronunţat încondeiaţi cu negru şi buzele grena-vineţii. Carmen nu era
mai prejos, doar că ea îşi trăsese şi un ciorap pe cap ca să pară cheală şi un
machiaj ce aducea a faţă de schelet, cu buzele grena-vineţii. În plus, Carmen
avea atârnat de gât, pus pe o sfoară groasă, un crucifix mare, dar pe care
dintr-o oarecare sfială l-a întors cu spatele (vreau să spun pe Hristos) şi
arăta lumii doar lemnul simplu. Amândouă aveam unghiile vopsite cu negru. În
ajutor aveam desigur şi o ţigancă cu fuste lungi, ghioace şi cărţi de tarot.
Pentru ca aspectul ei să fie cât mai autentic, am scos din lada de zestre a
străbunicii un cordon de bani de argint – ruble vechi din 1800 – pe care i l-am
pus de gât sub formă de salbă, căci unde s-a mai pomenit ţigancă fără salbă...
Pe «caro
Silvano», ca să-i respectăm obârşia, l-am îmbrăcat în împărat roman. Arăta
coborât din Capitoliu. Am avut şi un chinez, iar pe Champi - prietenul lui Dan
- l-am costumat în arab, cu şalul cu franjuri al lui Carmen pe cap şi cu
mustăcioara lui – pana corbului. A mai fost şi o tiroleză, o motociclistă punk,
o familie din 1970 - îmbrăcaţi retro 1970. Au mai fost şi două deghizate în
stăpâna cu pisica, am avut şi o viitoare călugăriţă catolică. Cel mai şocant a
fost Dan care - oah! - s-a deghizat în Duhul Sfânt. Avea o robă lungă şi largă,
în două culori - portocaliu şi auriu - şi pe cap avea o mitră din aceleaşi
culori pavoazată cu medalioane cu femei goale în loc de pietre scumpe. Drept
sceptru i-am dat un bici din cele de la artizanat. Astfel deghizat, s-a aşezat
pe tron. Apoi, fiecare intra pe rând în sala de judecată, în timp ce restul
mâncam şi dansam în cealaltă parte a casei. Moartea şi Talpa Iadului însă au
cam stat flămânde şi însetate pentru că trebuiau să fie martore de-a dreapta şi
de-a stânga judecătorului” (p. 107-108).
Petrecere
petrecere, nu şagă… Şi totuşi, iată că după mai puţin de doi ani de zile o altă
petrecere a ajutat-o pe Monica să înţeleagă deşertăciunea vieţii trăite departe
de Dumnezeu:
„LIBERĂ!
Începând de astăzi, viaţa mea se va schimba radical fiindcă noaptea trecută am
experimentat cel mai adânc şi dureros sentiment, care, paradoxal m-a făcut
LIBERĂ! Toată săptămâna am forfotit prin casă pentru curăţenia de Paşti, prin
televiziune cu obişnuitele filmări şi la Teatrul Naţional
la un spectacol. Tot ce am făcut în timpul acesta a fost fără tragere de inimă,
căci toata fiinţa mea era încă sub impresia visului cu Sfânta Paraschiva şi mai
ales am fost foarte atentă să nu mănânc ceva ce nu ar fi de post, refuzând
orice ieşire din casă. Şi totuşi... a fost suficient ca VINERI să mă sune
Andrei şi Adrian şi să mă invite la o «minunată petrecere». Am răspuns «da»,
fără nici o ezitare şi, deşi m-am analizat după ce am închis telefonul, totuşi
am abandonat fără pic de remuşcare «începutul meu bun» şi am plecat. Muzica era
foarte bună, mâncare şi băutură din abundenţă, dar atmosfera trena şi avea ceva
lânced. La început am pus totul pe seama faptului că, deşi Andrei era acolo,
Adrian nu sosise, iar când a venit, nu era singur.
Pe măsură ce
înaintam în noapte şi atmosfera devenea tot mai lascivă, cu dansuri în
semiobscuritate şi foşneli de fuste în camera întunecată de alături, o durere
adâncă în interiorul fiinţei mele îşi înfigea colţii din ce în ce mai tare. Cu
cât atmosfera «lor» devenea mai dezgolită, pe atât inima mea părea că
sângerează tot mai tare şi o stare de gol şi de moarte m-a înconjurat, încât nu
am putut să mă mai abţin şi am izbucnit într-un plâns amar. Era aproape
insuportabilă certitudinea acută a morţii întregului univers, cu tot ce mă
înconjura - oameni, animale, plante.
Totul avea miros
şi gust de coclit, de ars şi de moarte, iar cei din jurul meu, cu avântul lor
de viaţă deşuchiată şi dezlânată, păreau nişte marionete trase pe sfoară de un
invizibil Satan, care râdea cu poftă în faţa teatrului lor ieftin «de-a viaţa».
O vreme am încercat să-mi găsesc alinare lângă Andrei, care m-a primit cu capul
pe genunchii lui, mângâindu-mă cu gesturi paterne. Asta m-a făcut să plâng şi
mai tare, simţind nevoia disperată de mângâiere maternă şi paternă, dar din
partea unor PĂRINŢI ADEVĂRAŢI şi nu a unor «părinţi teribili», cum îi aveam eu.
Comentariile lor nu au întârziat: «Stropiţi-o, măi, cu apă rece! Adriane, fă-i
mă ceva, că poate asta vrea! Chemaţi salvarea şi duceţi-o la 9!» şi multe
altele pe care nici nu le-am mai auzit pentru că, în hohote de plâns, am fugit
şi m-am încuiat în baie. Insistenţele lor în faţa uşii au rămas zadarnice,
chiar şi atunci când a venit Adrian, rugându-mă să deschid. Au concluzionat că
sunt complet nebună şi s-au întors la «iadul lor», închizând uşa în urma lor.
Atât am aşteptat
şi am ieşit tiptil din baie, mi-am luat haina din cuierul de la intrare şi,
lăsând uşa deschisă în urma mea, AM FUGIT. Da, am fugit la modul propriu. Nu-mi
amintesc decât că alergam pe străzile pustii, faţa îmi şiroia de lacrimi şi, o
dată cu razele soarelui ce se ivea la orizont, în zorii unei oarecare zi de
aprilie, o dimineaţă înaintea zilei de Paşti, am privit la viaţa mea de până
atunci ca la o străină moartă. Pe măsură ce fugeam, parcă mai tare mă eliberam
de spectrul celei ce fusesem” (pp. 138-139).
Cu adevărat,
Monica a reuşit să se elibereze de omul cel vechi. Evreică fiind, a cerut
botezul creştin – la care a primit numele Sfintei Elena, primindu-L în viaţa ei
pe Hristos.
Fuga ei de la
acea petrecere dezmăţată cred că exprimă cum nu se poate mai bine starea de vid
lăuntric pe care o aduce, mai devreme sau mai târziu, păcatul.
Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul,
deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni! (Ecleziast 1,
2). Şi oare rândurile Monicăi Fermo nu ne învaţă acelaşi lucru?...
Acum Elena Fermo
se află într-o mănăstire din Ţara Sfântă. A ales calea monahală pentru că a
simţit că inima ei, însetată de iubire, îşi poate găsi liniştea numai pe calea
prin care nevoinţa este răsplătită cu iubire adevărată…
Iată un ultim
fragment din jurnalul ei, în care şi-a judecat singură aventurile tinereţii:
„Pofta – cel
de-al zecelea păcat în lista Sfântului Antonie – a fost poate pecetea care mi-a
distrus şi trupul şi sufletul, căci am poftit de mică tot şi toate. Şi pofta
cred că se poate uni foarte bine cu plăcerea. Pofta năştea totdeauna plăcere
culinară, fizică, trupească, sufletească, şi atunci pofteam şi mai mult şi tot
aşa aş fi ajuns în adâncurile cele mai întunecate ale iadului (probabil prin
sinucidere sau drog) dacă… nu aş fi spus la timp un DA hotărât lui Dumnezeu şi
un NU şi mai răspicat diavolului, cu toate jocurile şi ispitele lui. În urma
alegerii mele, diavolul s-a îndepărtat şi Dumnezeu a putut să trimită îngerii
lucrători care mi-au arătat Calea Dreaptă spre mântuire – care este adevăratul
ţel al vieţii. Nicidecum plăcerea. Şi astfel, încet-încet, prin spovedanii
repetate, împărtăşanii şi practici bisericeşti simţite şi trăite la propria lor
valoare, am reuşit să transform pofta în râvnă duhovnicească şi plăcerea în
bucurie duhovnicească, sau bucurie sfântă,
aşa cum binecuvântează părintele Galeriu” (pp. 241-242).
Ce ne învaţă pe
toţi Elena Fermo? Că nu doar cei apatici, bolnăvicioşi, timizi, crispaţi,
inerţi îşi găsesc locul în Biserică. Ea ne spune că, oricât de iubitori de
patimi am fi, totuşi putem cunoaşte o bucurie şi o fericire mult mai profunde
dacă alergăm la Hristos.
Ştiu, sunt
atâtea fete care sunt pofticioase şi nu îşi refuză nici o prăjitură şi nici un
deliciu erotic. Sunt tineri pofticioşi care dacă nu primesc ceea ce cer de la
prietenele lor le părăsesc plini de supărare. Da, lumea e plină de pofticioşi.
Dar numai Dumnezeu e Cel care poate umple golul din inimile lor. Pentru că,
altfel, alergând după aventuri, după iubiri focoase, după case sau averi,
aceşti pofticioşi vor rămâne neîmpliniţi…
În loc să îţi
vorbesc despre convertirea mea am preferat să îţi vorbesc despre a Monicăi
Fermo. Şi în loc să dau mărturia mea am preferat să o reproduc pe a ei.
Oricum, ca să nu
ai impresia că mă eschivez de la a da un răspuns, îţi spun acum: nu, nu am
crescut închistat în dogmele Bisericii. Am crescut departe de Hristos şi am
încercat să gust până la maxim din „bucuriile tinereţii”.
Dacă eu combat tinereţea libertină, o fac
pentru că regret că eu nu am ajuns la Biserică decât abia la începutul ultimei clase de
liceu. Şi până atunci cunoscusem bine păcatul… Combat viaţa de păcat pentru că
i-am simţit şi eu gustul şi comparând-o cu viaţa în Hristos îmi dau seama că e
ca un suc făcut cu multe chimicale faţă de un suc natural…
Căderi şi ridicări
Am şovăit mult
dacă să încredinţez sau nu tiparului scrisorile de mai jos… Mai întâi m-am
sfătuit cu un duhovnic care mi-a spus că, dacă fata care le-a scris nu are
nimic împotrivă, pot face asta. Şi ea chiar mă întrebase dacă nu poate arăta
corespondenţa noastră şi altor prieteni de-ai ei, care erau biruiţi de aceeaşi
patimă, pentru ca aceştia să se folosească de sfaturile mele. Nu am considerat
însă că are rost să includ aceste sfaturi ale mele aici. Pentru că erau sfaturi
neiscusite. Pe fată nu am ajutat-o eu, ci harul lui Hristos care i-a mişcat
inima… Mi-aş dori ca cei pe care îi va ajuta rândurile fetei să facă o metanie
şi pentru ea, chiar dacă nu îi ştiu numele. Ca nu cumva diavolul să se răzbune
că au aflat şi alţii de schimbarea ei…
De multă vreme
ea este la un duhovnic bun – cel care apare în ultima scrisoare. Cu ajutorul
lui Dumnezeu, a părăsit păcatul masturbării. Am avut ocazia să o şi cunosc, şi
m-am bucurat mult. În şovăielile ei se vor recunoaşte cu siguranţă mulţi
tineri. Chiar dacă facem abstracţie de sondajele de opinie – care sunt de multe
ori imprecise –, totuşi numărul tinerilor care se masturbează este foarte mare.
Am vorbit cu mulţi duhovnici care spovedesc tineri şi mi-au confirmat acest
fapt…
Aş vrea însă ca
tinerii să înţeleagă că oscilările sunt fireşti… Nu trebuie să ne fie frică de
ele. Fie ca Dumnezeu să ne dea tuturor puterea să ne ridicăm din căderile, mici
sau mari, în care ne aflăm…
28 septembrie[96]
Am citit articolul dumneavoastră de pe site-ul
„Sfaturi ortodoxe” legat de masturbare şi aş dori să vă pun unele întrebări
legate de articol împreună cu unele citate. Unele rânduri le-am citit acum
câteva zile şi m-au impresionat cu adevărat. Ce aş vrea să vă întreb? Care sunt
de fapt consecinţele? Pe cele care ţin de credinţă le-am auzit şi le-am citit. Aş
vrea să le ştiu însă şi pe cele biologice, psihice etc. Cum a reuşit băiatul
respectiv să nu mai facă acest păcat? Trebuie să vă mărturisesc că şi eu
practic acest păcat de foarte mult timp; şi acum, de câţiva ani încerc să nu
mai cedez acestei ispite, dar nicicum nu reuşesc. Nu am mai vorbit cu nimeni
despre asta şi nu am curajul să o fac. Simt doar că am nevoie să cunosc pe
cineva care să mă întărească, iar dacă acel cineva a trecut şi el prin aşa
ceva, sunt sigură că mă înţelege şi este cea mai indicată persoană care să te
întărească atunci când ai mai mare nevoie şi simţi că ai nevoie de ajutorul
cuiva, de cuvintele sale de întărire. Băiatul acela a vorbit cu cineva, l-a
ajutat cineva? Vreau să renunţ şi eu pentru totdeauna la această patimă
cumplită şi vă rog să mă ajutaţi.
Vă rog să îmi daţi un răspuns cât mai repede.
Vă mulţumesc anticipat. Doamne ajută!
30 septembrie
Doamne ajută!
Aceste rânduri pe care urmează să le scriu, le scriu
deoarece simt nevoia de a spune cuiva ceea ce simt şi ceea ce gândesc. Tocmai
am citit câteva rânduri din cartea părintelui Savatie „Dragostea care ne
sminteşte”. E una dintre cele mai ziditoare cărţi ortodoxe. Era o corespondenţă
pe care a avut-o cu un tânăr deznădăjduit şi scârbit de el pentru că este
stăpânit de patima onaniei. Iar apoi am citit alte rânduri adresate unui alt
tânăr care îi mărturisea că nu poate să vrea să fie altfel. Am încheiat cu o
rugăciune scrisă de „cel care a căzut de curând în păcat”. Apoi m-am gândit la
mine. Acele cuvinte din rugăciune descriu tot ceea ce gândesc şi simt.
Citindu-le, nu mi-am putut stăpâni lacrimile să nu curgă. Simţeam nevoia să
plâng mai mult, dar nu puteam, deoarece nu eram singură acasă şi astfel am
încercat să mă stăpânesc. Mă bucur atât de mult că sunt şi persoane care sunt
dispuse să vorbească cu tinerii şi astfel să-i întărească pe cei care au
nevoie. Citind şi cartea „O pogorâre la iad”, tot de părintele Savatie, am
aflat că nu sunt singura care trece prin aşa ceva, cu toate că nu am mai citit
nicăieri, nici în articolele voastre, despre fete care practica onania.
Dar îmi este de ajuns să ştiu ceea ce ştiu. Citind
despre alţii şi văzându-i în aceeaşi situaţie, mă încurajează să nu mă dau
bătută, să nu-mi spun că nu se poate, deoarece alţii au reuşit, iar alţii încă
se mai luptă. Dar uneori gândesc contrariul: eu nu voi reuşi niciodată.
Dar, de la început mi-am pus în gând unele
cuvinte, pe care mi-am promis că nu le voi lăsa niciodată: oricât de mult aş
greşi, oricât de mult m-aş afunda în păcat şi oricât de mare ar fi ruşinea mea
de a mă întoarce, de a-mi pleca genunchii în faţa lui Dumnezeu la rugăciune,
oricât de mare ar fi nesimţirea şi nedorinţa de a mai continua, oricât de multe
şi de mari ar fi acestea, eu nu mă las de Hristos. Oricât de greu aş fi căzut,
m-am hotărât ca niciodată să nu renunţ a-I spune lui Dumnezeu să mă ierte.
Chiar dacă am renunţat să mă lupt cu patima.
Nu ştiu de ce simt nevoia să spun cuiva acestea.
Nu înţeleg de ce nu-mi este de ajuns doar să citesc articole şi să le pun în
aplicare. Aşa m-am saturat de mine! Aşa de mult aş vrea să nu mai fiu eu, să
fiu altcumva.
Dar nu am puterea de a mă schimba. Îi văd pe alţii
atât de diferiţi şi atât de sârguitori, pe când eu... Cum să nu-ţi placă de
aceia care se întorc de la păcatul lor, sau cum să nu-ţi placă de cei care, cu
toate că au încă patima, doresc să scape de ea şi, deşi nu reuşesc, nu renunţă
şi cer ajutor? Mi se rupe inima când citesc acele rânduri de „renaştere” şi aş
vrea să am şi eu tăria lor, puterea de luptă cu care se luptă ei. Vreau să mă
lupt şi eu. Nu mai vreau, nu mai suport să mai stau în ceea ce sunt. Atât de
mult aş vrea să spun aceste cuvinte şi părintelui meu duhovnic, să i le pot
spune, să am curajul, să-mi piară ruşinea, dar... nu pot.
Mai cunosc un părinte călugăr căruia i-aş mai
putea spune. Sfinţia sa m-a îndemnat să am duhovnic. Sfinţia sa mi-a dat
sfaturi mereu când îi ceream. Îl cunosc şi mă cunoaşte şi tocmai de aceea,
cred, simt şi faţă de Sfinţia sa ruşine. Aş vrea să vorbesc cu aceşti părinţi
faţă către faţă, dar nu pot.
Ştiu că nu m-ar judeca, nu m-ar certa (decât cu
folos spre îndreptare), ci m-ar îndrepta cu cea mai mare dorinţă şi dragoste,
dar cu toate că şi pe acestea le ştiu, tot nu pot. Dacă i-aş spune părintelui
meu duhovnic, nu aş mai avea curajul să mă duc să mă mai spovedesc la el, să
dau ochii cu el. Şi aceasta nu pentru că mi-ar fi ruşine de el, ci de mine, de
ceea ce fac, de ceea ce sunt.
Atât de
mult îi admir pe cei cărora nu le pasă de nimic din ce zic alţii, care sunt
mulţumiţi de starea pe care o au, cu toate că sunt depărtaţi de Dumnezeu. De la
aceştia am de învăţat. Iertaţi-mă că am scris atât. Dar, după cum v-am spus,
simt nevoia să dau din mine acestea afară, să le spun cuiva. Şi v-am mai spus
că nu ştiu de ce simt această nevoie de mă mărturisi. Să vă rugaţi pentru mine
şi să îmi scrieţi în continuare.
25 octombrie
Dă-mi câteva sfaturi în legătură cu comunicarea.
La facultate nu prea reuşesc să cunosc pe nimeni deoarece eu nu prea vorbesc.
Nu ştiu despre ce să vorbesc. În fond, nu ştiu cum să leg anumite prietenii
(mai mult cu băieţii, căci cu fetele reuşesc să fiu mai deschisă). Poate ţi se
pare ciudat, dar aşa este.
Ştii, legat de duhovnic. Aşa îmi este de ruşine să
dau ochii cu el!!! Tu cum ai procedat şi cum ai proceda acum?
Trebuie să-ţi mai spun că lupta nu a încetat să
apară. Dacă îmi trece prin minte gândul de a mă mai masturba din nou, acum îmi
aduc aminte de ruşinea de la spovedanie şi de cuvintele părintelui (care nici
măcar nu mi-a dat canon până nu i-am cerut eu), şi pleacă. Însă ce mă luptă mai
tare este faptul că trupul o cere. Simt (iartă-mă că sunt aşa de directă, dar
nu ştiu cum să-ţi spun altcumva) dorinţa puternică să o fac din nou. Îmi este
greu. Până acum am reuşit să rezist, slavă Domnului, dar nu ştiu cât voi mai
rezista. Îmi este frică să nu cad. Nu vreau să o iau de la început, căci dacă
am avut curaj să o zic acum la spovedanie, nu ştiu dacă voi mai putea data
viitoare. Spune-mi, la tine cum a fost când te-ai lăsat? Cum să procedez cu
acele excitaţii?
Roagă-te pentru mine.
Să ştii că deocamdată (de vreo 5 zile) nu mai am
probleme cu ispita, nici trupeşte, nici cu gândul. Mă bucur atât de tare că nu
am cedat în acel week-end (atunci cred că a fost proba de foc) şi asta mă ajută
foarte mult. Îţi mulţumesc pentru sfatul acela legat de grija la spălat.
29 octombrie
Am să-ţi pun câteva întrebări. Dar te rog să nu
râzi de mine.
Ce anume le place băieţilor la o fată când să
îndrăgostesc de ea? Cum ar trebui să ne comportăm noi fetele pentru a fi
plăcute unui băiat? Dacă ne place de cineva cum să îi dăm de înţeles?
Îţi pun aceste întrebări deoarece nu ştiu cum să
procedez. Îmi place foarte mult de un băiat şi nu ştiu cum să mi-l apropii.
Atunci când îmi place de cineva şi doresc să fim împreună, eu tot timpul bat în
retragere, nu sunt deloc îndrăzneaţă. Iar dacă mă gândesc la o relaţie, nu mă
refer la relaţiile care se bazează pe o relaţie trupească, deoarece acestea
sunt prea uşor de obţinut, ci la formarea unei relaţii sufleteşti care se
bazează pe o viaţă în Hristos care să fie pentru Hristos şi cu Hristos. După
părerea mea, o relaţie care nu are nimic cu Hristos nu-şi are sensul.
Legat de spovedanie, roagă-te să am curajul să
spun ceea ce s-a întâmplat. Atât sunt de supărată pe mine!!!!!! Nici măcar
atâta nu am putut să nu fac. Şi acum, legat de feciorie, te las pe tine să
deduci, deoarece părerea mea este că, din moment ce desfrânez sub formă de
masturbare, încă persistă în mine dorinţa de a continua, eu nu pot numi această
stare „feciorie”, chiar dacă niciodată nu m-am culcat cu un băiat. Nu ştiu de
ce, dar niciodată nu am avut această dorinţă. Şi poate că din cauza unei
întâmplări pe care tocmai acum mi-am adus-o aminte (o întâmplare din copilărie,
eram chiar mică, nici acum nu-mi aduc bine aminte ce s-a întâmplat cu adevărat)
şi pe care am să ţi-o povestesc. Nu ştiu dacă am timp să ţi-o scriu acum.
Legat de dorinţa de a mă mai masturba din nou. Nu
prea îmi mai dă târcoale, dar nu pot să nu plâng de ciudă că am căzut atunci.
Eu sper ca acea dată să fie ultima dată, roagă-te şi tu să fie la fel.
Toată lumea îmi spune că sunt prea cuminte, că nu
înjur sau că nu mă uit după băieţi, sau că nu mă dau la ei, sau că nu fumez, că
nu mă duc prin discoteci, şi lista ar putea continua. Când îi aud, îmi aduc
aminte de patima mea şi îmi este de ajuns să mă gândesc astfel că sunt mai rea
decât toţi la un loc.
Sâmbătă iarăşi am auzit-o pe vecina cum face sex.
Şi iarăşi mi s-au aprins hormonii, însă de data aceasta mai tare. Mă tot
învârteam în pat, nu mai ştiam ce să fac… Dar, slavă Domnului, nu am făcut
nimic. Vineri mă duc să mă spovedesc. Îmi este frică, ruşine, de toate. Nu ştiu
ce să fac.
Pe mine iarăşi mă năpădesc ispitele. De fiecare
dată după spovedanie. Am reuşit să mă abţin, dar lupta asta nu este pentru
mine. Sunt sigură că nu voi rezista. Au trecut numai câteva zile de când m-am
spovedit, şi mă iau aşa. Ce să fac cu gândurile? Trebuie ele mărturisite?
În primul rând vreau să-ţi spun o veste proastă –
de fapt nici nu ştiu dacă este chiar atât de grav. Îţi voi spune totul pe
şleau, iar dacă greşesc, te rog să îmi spui şi să mă corectezi. Însă trebuie să
mă înţelegi că îmi este foarte greu.
Sâmbăta, iarăşi m-au apucat ispitele, dar de data
aceasta doar gândurile. Trebuie să-ţi spun că până atunci tot vroiam să o fac
din nou, în fiecare zi mă gândeam la asta. M-a ţinut Hristos. Ştii, nu vreau să
mă despart de Dumnezeu, dar uneori simt atât de mult că aş vrea să mă
masturbez…
Să revin la sâmbătă. Cu toate că ispita nu se
manifesta şi sub formă de excitaţii ale corpului, este de ajuns să te obsedeze
mintea. Am mers mai departe încercând să mă masturbez. Dar m-am oprit repede.
Nu am mai continuat. Mi-am venit în fire… Acum te rog să îmi răspunzi la
întrebări. Pot spune că m-am masturbat din nou?… Nu mai suport să trec încă o
dată prin faţa părintelui şi să-i spun că am făcut-o încă o dată. Spune-mi dacă
ceea ce am făcut poartă denumirea de masturbare, sau e doar tentativă, sau… nu
ştiu cum să-i mai zic.
Spune-mi
tu, atunci când mă voi duce să mă spovedesc (peste două săptămâni, cred), cum
să-i spun părintelui ceea ce am făcut? Te rog însă să-mi spui (nu doar să-mi
dai idei) concret cum să-i spun.
Ştii de ce-mi este ciudă mai tare? Că data trecută
(atunci când ţi-am mai spus despre ispita de după spovedanie, când m-am
abţinut) ispita a fost mai puternică decât acum. Spune-mi dacă acum am greşit
cu ceva. Nu o pot considera împotrivire (mai ales că toată povestea nu a durat
mai mult de un minut)? Dar te rog să-mi spui sincer.
În ce mă priveşte nu mai am probleme. Problema
este că ispita nu mă mai luptă şi asta nu-mi place. Ştii, imediat după
mărturisire şi întoarcere de la patimă nu-L mai simt aşa de aproape pe
Dumnezeu. Nu mai simt dorul după El. Şi cred că acesta este un iad mai mare
decât cel dinainte. Mă gândeam să mă întorc înapoi la păcat ca să pot să-L simt
mai aproape pe Dumnezeu, dar ceva nu mă lasă, pentru că ştiu că nu e bine. Şi
atunci, care e soluţia? Spune-mi, tu ai avut aşa senzaţii? Nu este cumva doar o
mică pace, ca apoi să mă ia şi să mă zguduie groaznic?
S-a întâmplat din nou. Nu ştiu ce să fac. Nu vreau
să mă duc nici să mă spovedesc, nu mai am curajul să îi spun părintelui. Sunt
pierdută. Ţi-am mai spus că lupta asta nu este pentru mine. Voi fi mereu o
învinsă. Şi ştii ce este mai rău? Nu simt nici o părere de rău. Doar răceală
cât cuprinde. Mă supără foarte mult faptul că nu mai vreau să fiu cu Dumnezeu,
dar atât de mult îmi lipseşte!!!! Nici nu ştiu ce se întâmplă cu mine.
Ştii, zilele trecute am cunoscut un băiat,
student, mai deschis spre comunicare. De la o simplă întrebare s-a ajuns foarte
departe. L-am întrebat dacă ştie să-mi spună de ce fetele nu au voie să intre
în biserică atunci când sunt „bolnave”, iar băieţii n-au nici un fel de
restricţie. De aici s-a ajuns la patima aceea nenorocită, masturbarea. Şi el o
are. Tot vorbind despre acestea, am ajuns să-mi placă cum vorbeşte şi cum
gândeşte. Cel mai mult mi-a plăcut că este sincer. El însă simte părere de rău
pentru ceea ce face şi nu poate să scape de patimă. A avut şi el prilejul să
aibă prietenă şi să facă sex cu ea. De mai multe ori încă. Acum spune că nu mai
doreşte nimic din cele trecute, şi-a dat seama că are nevoie de dragoste nu de
trup de la o fată. Ştii la ce mă gândeam? Că mai mult mi-ar plăcea să cunosc şi
să am un prieten care a trecut prin toate şi ştie ce înseamnă să lupţi decât un
băiat care nu face nimic, dar care nici nu ştie ce înseamnă lupta şi se
mândreşte. Îmi place mult de A. Odată, acum câteva zile, tot vorbind m-a întrebat
dacă am avut prieten sau dacă m-am culcat vreodată cu cineva. I-am spus că nu,
şi aşa de entuziasmat a rămas! Chiar aşa de importantă este pentru un băiat
treaba asta? Lucrurile pe care le-am vorbit mi-a spus că niciodată nu le mai
spusese nimănui, ci doar mie. M-a mai întrebat atunci dacă îmi place de el şi
am făcut marea prostie de a-i zice că da. Mi-a dat atunci adresa lui de acasă,
să-i pot scrie şi trimite poza, numărul de mobil să putem vorbi mai des. A doua
zi, însă, nici nu îmi mai răspundea la întrebări. Atunci nu avusesem pe ce
să-mi notez datele despre el şi i le-am mai cerut, dar nu a vrut să mi le mai
dea. Mi-a zis că este mai bine aşa. Acum mă întreb dacă nu cumva şi lui îi
place de mine şi nu vrea asta datorită distanţei prea mari dintre noi.
Îmi spunea des că un om ca mine aşteaptă, dar îi
este frică atunci când va cunoaşte o fată să-i spună despre aventurile pe care
le avusese pentru ca fata aceea să nu îl părăsească. I-am spus că dacă ea îl va
iubi, n-o va interesa aşa de mult şi-l va accepta pentru ceea ce este, nu
pentru ceea ce a fost. Ştii, aşa de mult aş vrea să îl văd, să îl cunosc mai
bine, dar ştiu că nu este posibil. Un om ca el aş vrea să întâlnesc şi eu. Oare
este posibil să ne întâlnim şi să fim prieteni? Aşa de mult mi-ar plăcea! Nu
ştiu ce să fac.
Acum, tot legat de asta vreau să-ţi mai spun ceva.
M-am rugat ca Dumnezeu să-mi dea mie încercările lui şi să-l ferească pe el de
cădere, să-mi transfere mie patima pe care o are. Îmi spunea A. că cel mai mult
s-a putut abţine de la masturbare o lună, iar de când am început să mai vorbim
5 zile, dar 5 zile de foc. Îmi spune că a rezistat atât pentru ceea ce i-am
spus; cuvintele îi intraseră în suflet, arzând după curăţie. Dar mai mult de 5
zile nu a putut.
Mie mi s-a întâmplat acum, după trei luni, de două
ori. Ştii, aş vrea să mai cad eu de câte ori este necesar pentru ca el să se
abţină măcar o lună[97].
El atât de mult îşi doreşte să se mai poată abţine măcar o lună!
Oare din cauza aceasta am căzut? Pentru ceea ce
mi-am dorit?
Roagă-te pentru noi şi spune-mi ce poziţie să
adopt faţă de el.
Doamne ajută!
Ştii, m-am mai gândit la faza cu A. Toată ziua mă
gândesc la el. Însă el a început să mă respingă şi să nu mai vorbească cu mine.
Şi cred că ceea ce face este mai bine. Pentru că nu vrea să fie nimic între
noi. Dar totuşi mă întreb de ce nu vrea măcar să mai păstrăm legătura. Aşa de
mult mi-ar plăcea să cunosc pe cineva ca el aici în oraşul meu.
Ştii, aşa de singură mă simt şi cred că am nevoie
de un prieten cu care să mă înţeleg, de cineva care să îmi fie mai aproape. Dar
cred că toată această însingurare vine din cauză că m-am depărtat de Dumnezeu.
Pe A. îl voi lăsa în pace, deşi îmi este aşa de greu!
Mâine încerc să mă spovedesc, deşi nu simt nevoia,
cu toate că ar trebui. Roagă-te să am curaj să spun tot şi să mă ridic. Nu mai
vreau să cad din nou sau să zac în starea asta. Sper să lucreze Dumnezeu. Eu nu
mai pot face nimic. Şi dacă o voi lăsa pe mai târziu, cred că va fi mult mai
rău.
Doamne ajută! Astăzi m-am spovedit din nou. Sunt
aşa de bucuroasă… Părintele mi-a dat voie să mă împărtăşesc. Aş vrea să te
întreb ceva legat de jurnalul tău. Ai scris: „E ora 1 noaptea. Am scris şapte
coli mari, pline de păcate”. Ce anume ai putut scrie atât? Nu ştiu, dar nu ai
exagerat? „Spovedania a ţinut foarte mult”. Cam cât? Şi ce ai putut vorbi atât
de mult?
17 februarie
Ştii ce nu înţeleg? Părintele Cleopa spunea că
duhovnicul îşi caută ucenicul, însă eu nu prea am văzut asta până acum. Eu mă
tot gândesc la faptul că părintele meu duhovnic nu este destul de bun, pentru
că mă lasă prea moale. Ţi-am spus şi cum mi-a spus şi cu rugăciunea. Dar îmi dă
unele sfaturi bune. Părerea mea este că ar trebui să fie mai amănunţit la a mă
cunoaşte şi la sfaturile pe care mi le dă. Mă simt de parcă n-aş mai avea
duhovnic. Nici măcar nu mă mustră pentru nimic. Nu ştiu ce să fac.
10 iunie
Am atâtea să îţi spun... s-au întâmplat foarte
multe de când nu ţi-am mai scris.
Mi-am schimbat duhovnicul. Mă spovedesc acum la
părintele V. la mănăstirea… De la începutul anului am rămas la Sfinţia sa şi îmi e mult
mai bine. Ştie foarte bine cum să mă povăţuiască şi cel mai greu mi-a fost să
îi spun despre masturbare. Mi-a pus o mulţime de întrebări despre asta, de când
a început şi cum şi cât de des o făceam, a fost groaznic. Dar mă bucur că am un
duhovnic bun care se ocupă şi este interesat de cei pe care îi spovedeşte şi
care se jertfeşte foarte mult.
Leii şi pedofilii…
Am citit de
curând o fabulă modernă, scrisă de Hugh Lincoln, intitulată O
poveste despre corectitudinea politică, sentimentul vinovăţiei creat de aceasta
şi despre cum leii nu se schimbă niciodată:
„Într-o bună zi,
un bărbat şi soţia lui stăteau în sufrageria lor când un leu african, scăpat de
la Grădină Zoologică ,
dădu buzna în casă şi alergă spre camera unde se afla bebeluşul celor doi.
Bărbatul i-a şoptit panicat soţiei sale: «Trebuie să ne salvăm copilul!» şi
şi-a apucat puşca de vânătoare. Dar femeia a sărit să-l oprească: «Stai! De ce
reacţionezi pe negândite?». «Ce vrei să spui?», o întrebă bărbatul.
Femeia îl
apostrofă cu degetul: «De unde ştii că leul vrea răul copilului nostru?». «Păi,
nu ştiu sigur», îi răspunse bărbatul, frecându-şi bărbia. «Doar pentru că vezi
lei violenţi la TV
nu înseamnă că toţi sunt violenţi», îi spuse femeia. Bărbatul devenea însă tot
mai agitat şi îşi încărcă puşca.
«Dar am învăţat
la şcoală că leii ucid oameni», spuse acesta. Femeia scutură din cap: «Asta
este o porcărie spusă de oamenii cărora le e frică de lei. De fapt, leii sunt
nişte animale minunate, parte a naturii».
Omul îşi lăsă
şovăind puşca. «Cred că ai dreptate. De fapt, nu prea sunt lei în cartierul
nostru. Nu întâlnesc lei în fiecare zi, nu îi cunosc. Poate sunt iraţional şi
am prejudecăţi. Să te arunci în raţionamente bazate pe stereotipuri e incorect».
Femeia începu să
zâmbească. «Da. Ai început să înţelegi. De ani de zile îi tratăm incorect pe
lei, omorându-i doar pentru distracţie, punându-i în cuşti şi ţinându-i departe
de locul unde locuim noi. Toate acestea sunt din cauza urii împotriva leilor.
Jignim sentimentele leilor când facem asemenea lucruri. Trebuie să ne adresăm
lor, să le dăm mâncare şi adăpost, să-i mângâiem pe cap şi pe spinare şi să le
arătăm cât de mult îi iubim. Atunci nu va mai trebui să ne fie frică de ei. Vom
putea trăi împreună în pace şi armonie».
Bărbatul şi
femeia au continuat să vorbească, bucuroşi de valul de iluminare care trecuse
peste ei. Stăteau în fotoliile lor şi discutau despre modalităţi de a crea
drepturi egale pentru lei, de a cere programe guvernamentale pentru a-i
sprijini şi pentru a le crea o imagine pozitivă în mass-media.
Deodată bărbatul
a sărit din fotoliul său: «Ştii ce? În timp ce noi stăm aici şi discutăm, am
ratat ocazia de a-i arăta leului afecţiunea noastră!». «Ai dreptate!», îi spuse
femeia. «Putem începe chiar acum, aici, în casa noastră. Haide să mergem la el
şi să-i arătam că nu avem prejudecăţi».
Bărbatul şi
femeia se luară de mâini şi porniră spre camera copilului. Au fost îngroziţi să
vadă că leul le mâncase copilul şi că toată camera era plină de sânge. Leul
plecase pe uşa din dosul casei…
«Este groaznic!»,
spuse femeia. «Singurul motiv pentru care leul ne-a mâncat copilul este că
străbunii noştri l-au urât, au fost intoleranţi şi l-au persecutat». Bărbatul
ridică mâna teatral şi rosti cuvintele: «Da, ai putea spune că merităm ceea ce
ni s-a întâmplat. Noi am creat această problemă. Pentru ceea ce am făcut, ar
trebui să fim şi noi mâncaţi de leu!»
Aşa că bărbatul
şi femeia au plecat în căutarea leului, cu speranţa că acesta le va accepta
scuzele şi îi va ierta”[98].
Fabula mi se
pare extraordinară. Am citit-o după ce parcursesem câteva materiale despre legalizarea
pedofiliei în anumite părţi ale lumii. Mă gândeam să scriu un material despre
faptul că se va trece la acţiuni şi mai dure împotriva oricărei norme de
morală, convingându-ne că pedofilia trebuie pedepsită de justiţie numai atunci
când copiii sunt agresaţi, nu şi când se supun de bunăvoie poftelor adulţilor.
Oricât ar părea de alarmist, am citit luări de poziţie exact în direcţia asta…
Citind însă
fabula cu leul, mi-am dat seama că suplineşte cu succes un articol alarmist
despre pedofilie. Nu-i aşa?
În faţa Pamelei Anderson[99]
La televizor, un
spot care face parte dintr-o campanie de luptă împotriva drogurilor. Unii l-au
considerat interesant, alţii l-au considerat ridicol. Andrei Gheorghe a înşiruit
într-un articol chestiile care nu i-au plăcut la spot: „În primul rând,
impertinenţa tuturor acestor asociaţii de felceri-femei-urâte-cu-fundul-mare de
a-şi face reclamă făţişă şantajând sentimental. Dacă este vorba de droguri,
suntem importanţi, nu-i aşa? Nu! În numele marilor idealuri, mediocrii se
semnează la veceu. (...) În al doilea rând. Moda. Moda de a crea spoturi
sociale. Căci de modă este vorba, nu de Maica Tereza. Agenţiile deseori se
implică în asemenea acte menite a le aduce stimă şi respect. (...) În al
treilea rând. Intangibilitatea. Nu ai voie să te iei de ei, căci drumul lor
este drumul crucii, ei sunt misionari şi tu eşti un păduche. Greşeală,
doamnelor! Spotul vostru este prost! În al patrulea rând. Tonul. Aţi observat
că, în clipa în care o asemenea comunicare este prezentă pe televizor, în
cameră, pe la colţuri, apare mucegai? Ei bine, aţi observat cum vă intră
biserica în casă, amvonul pe masă şi preoţii în pat? Există un soi de dogmă a
spotului social care ucide inventivitatea şi în cadrul căreia numai fraierii şi
mediocrii se simt în largul lor. Creativitatea moare, dar moare ca stil. În al
cincilea rând. Textul. E idiot. Se naşte dintr-o găselniţă şi tot în ea se
îneacă. (...) În al şaselea şi ultimul rând, că deja m-am plictisit şi eu, şi
voi. Nu este de-ajuns să lupţi pentru o cauză nobilă. Din contră. Marile
războaie cer eroi pe măsură. Spotul vostru este prost filmat, gândit, scris,
realizat, produs. Gunoi. Nu merită notă”[100].
Ce are în comun
spotul criticat de Andrei Gheorghe cu o carte despre sexualitate?
Faptul că şi
cartea mea are îşi va avea criticii ei. Faptul că articolul lui Andrei Gheorghe
m-a pus pe gânduri şi m-a convins să fac o carte cât mai vie, fără „mucegai”.
Scriind, mă tot gândeam că ar trebui să am priceperea de a renunţa la un limbaj
prea bisericesc şi să fiu cât mai aproape de graiul folosit în cartier, după blocuri. Iată însă că, după ce
câteva texte din cartea de faţă au fost puse pe un site ortodox[101],
în loc să primesc critici din partea tinerilor cum că volumul este prea
siropos, prea bisericos, am primit critici de la câţiva oameni apropiaţi
sufletului meu care au insistat să renunţ la tipărirea unui volum atât de
riscant, atât de viril, atât de sexy.
Ba chiar un preot m-a prevenit că va scrie un articol împotriva cărţii mele… Cred
că este interesant însă să povestesc aici o întâmplare care m-a convins că nu
trebuie să renunţ la scrierea acestei cărţi. Acest preot, citind pe net câteva
rânduri din articolele mele pe tema sexualităţii, intrigat că am putut să scriu
astfel, s-a apucat să mă critice în faţa unor buni prieteni de-ai mei. De faţă
mai era un băiat de preot, student la Teologie.
- Vai, dar ce
legătura are textul ăsta cu Ortodoxia? – întrebă preotul. Auziţi cât de
smintitor sună. Titluri ca „Sâni mari şi creiere mici”…. Nu, trebuie să nu
scrie o astfel de carte. Nu-i aşa?
Studentul teolog
îl aproba din cap, în timp ce butona la un calculator. La un moment dat,
închizând fereastra documentului la care lucra, pe ecran a rămas Pamela
Anderson, cu sânii revărsabili.
- Ce e asta?, a
fost întrebat studentul.
- Ce să fie,
desktop-ul meu!, a răspuns stânjenit fiul de preot… Care până atunci păruse şi
el revoltat de tupeul meu de a aborda
subiecte tabu.
Iată însă că şi
el, ca mulţi alţi inocenţi care se
vor simţi revoltaţi de tonul articolelor mele, are nevoie de astfel de
materiale… M-am bucurat când am auzit această întâmplare, pentru că m-a convins
încă o dată că printre cei care vor ataca trilogia mea Tinerii şi sexualitatea vor fi chiar oameni iubitori de patimi care
se vor simţi mustraţi de rândurile mele… Şi, în loc să mă convingă să renunţ la
scris, ei m-au convins să fiu şi mai direct, şi mai …
Mă aşteptam însă
ca după această întâmplare părintele cu pricina să înţeleagă că este nevoie să
lăsăm fariseismul şi să le vorbim tinerilor despre problemele lor reale, nu
despre înălţimi duhovniceşti pe care foarte puţini se vor osteni să le atingă.
Dar nu a fost aşa…
(Oricum,
contrabalansez întâmplarea de mai sus cu o alta, care arată că există slujitori
ai altarului care au înţeles că uneori e nevoie să vorbim pe şleau în probleme
mai delicate: Monica Fermo, autoarea jurnalului Talita Kumi – Înviind pe drumul Damascului, stătea în cumpănă,
înainte de a-l tipări, dacă trebuie sau nu cenzurate pasajele mai fierbinţi. I-am spus: „Dar oamenii au
nevoie şi de ele, să vadă că şi o desfrânată din zilele noastre poate să lepede
păcatul şi să vină la Hristos ,
nu numai desfrânatele din vechime. Exemplul Mariei Egipteanca are nevoie de
replici din zilele noastre…”. Dar ea ezita. Şi i-am spus: „Selectaţi toate
pasajele care vi se par prea pline de erotism – volumul descriind tocmai
trecerea ei de la desfrâu la credinţă – şi lăsaţi-l pe episcopul care dă
binecuvântarea de tipărire a cărţii să decidă în privinţa lor. Doar el dă binecuvântare
pentru carte…”. Şi acesta a convins-o să le lase… Tocmai pentru că o convertire
presupune o trecere de la o stare la alta. Şi, dacă cititorii nu ştiau de unde
a plecat, nu ar fi putut înţelege nici măreţia convertirii ei…)
Nu cred că e
îndeajuns să ne mulţumim să ne rugăm pentru tinerii care stau departe de
Biserică fără să însoţim rugăciunea noastră cu faptele potrivite la momentul
potrivit. Cum ar fi fost ca apostolii, în loc să cucerească lumea întreagă
pentru Hristos, să se fi adunat într-un sat şi să îşi fi petrecut timpul
rugându-se ca Dumnezeu să îi convertească pe ceilalţi?
„Dar ce, tu eşti
apostol?” Nu, nu sunt apostol (decât în măsura în care sunt toţi creştinii,
care au primit, prin botez, darul de a-L mărturisi pe Hristos celor care stau
departe de lumină). Dar, dacă duhovnicul meu mi-a dat binecuvântare să scriu şi
pe aceste teme controversate, am avut nădejdea ca harul ascultării va lucra. Nu
mă aştept ca tinerii cititori să cadă în extaz, dar mă aştept ca măcar câţiva
să fie puşi pe gânduri de rândurile mele. Trăim vremuri grele pentru credinţa
creştină şi cred că merită să te lupţi mult chiar şi pentru câştigarea unui
singur suflet.
(Oricum, nu cred
nici că toţi trebuie să devină misionari... Fiecare se mântuieşte înmulţind
talanţii pe care i-a primit de la
Dumnezeu …)
Celor care vor
considera că am greşit scriind despre sexualitate le aduc un singur argument.
Câteva fragmente dintr-un e-mail pe care l-am primit de la o studentă…
„Să-ţi spun de
ce-mi place aşa de mult cum scrii şi de ce sunt de acord cu un astfel de stil.
Dar, prima dată - părerea despre Cartea
nunţii. Trebuia să accentuezi mai mult unele capitole şi să nu te fereşti
să expui chiar şi scene mai obscene (bineînţeles, într-un limbaj adecvat) care
crezi că şi-ar avea rostul în exprimarea unei opinii. Limbajul tău cred că este
unul adecvat situaţiilor pe care le expui. Chiar dacă unii creştini se vor
împotrivi spunând că nu este cuviincios folosirea unui astfel de limbaj nici în
abordarea temelor despre sexualitate, eu cred că aceştia nu ştiu ce vorbesc.
(…) Mă gândesc
la ce ar zice lumea dacă ar veni acum (în zilele noastre) Hristos în lume să îi
cheme la mântuire pe cei păcătoşi, pe cei depărtaţi de Biserică. Hristos nu a
încercat să fie prieten doar cu cei curaţi, cu cei drepţi, ci a încercat să fie
prieten cu cei bolnavi, cu cei păcătoşi, cu desfrânaţii, cu hoţii etc., tocmai
pentru a le câştiga dragostea, pentru a-i apropia de El, de Dumnezeu.
Dacă Hristos ar
fi fost prieten doar cu cei drepţi, cu cei curaţi, cu cei credincioşi, unde ar
fi fost atunci mântuirea celor păcătoşi, dragostea lor pentru Dumnezeu, dorinţa
lor de a se îndrepta? Mulţi uită că înainte de a veni la Biserică au dus o viaţă
depărtată de aceasta, uită că dacă nu ar fi întâlnit un Hristos prieten mai mult
cu cei păcătoşi, cu cei căzuţi, nu s-ar afla acum în Biserică; uită că atunci
când s-au întors au fost, probabil, întorşi
de unii creştini care au ştiut să fie prieteni nu numai cu creştini, ci, mai
mult, cu cei păcătoşi. Se uită că a fi prieten cu un căzut nu înseamnă să i te
alături în cădere spre cădere, ci să i te alături în cădere pentru a-l ridica.
Câţi părinţi călugări nu au stat aproape de beţivi şi de desfrânaţi, acuzaţi
fiind de desfrânare, de lepădare de Hristos, pe când ei îi aduceau la mântuire
pe cei păcătoşi, pe cei căzuţi?
Aşa şi cu
limbajul tău. Cum să le explici tinerilor despre viaţa în Hristos, despre o
relaţie curată între tineri, dacă nu foloseşti un limbaj pe care ei îl
folosesc, pe care ei îl înţeleg? Să-ţi spun sincer, dacă tu nu mă ajutai prin
scrisul tău, poate că nici acum nu încercam să mă lupt cum ar trebui cu patima
(masturbării). Aşa şi alţii, au nevoie de încurajare, au nevoie de cineva care
să le fie alături.
Oare nu este mai
de folos a vorbi direct pentru a schimba un om, decât a vorbi aşa zis curat,
dar fără nici un rezultat? Dacă scopul acestui limbaj direct este să îi schimbe
pe ceilalţi, atunci ce este greşit? Atâta timp cât unii prind curaj şi se
îndreaptă tocmai pentru că au văzut că îi bagă şi pe ei cineva în seamă, că
există cineva care să le dorească şi lor binele… Iar dacă nimeni nu se coboară
să le explice aşa cum înţeleg ei, de unde vor prinde dorinţa de îndreptare? Ei
deznădăjduiesc crezând că nu se poate şi văd creştinismul doar condamnând,
judecând ceea ce este, dar nu şi îndreptând.
Sexualitatea abordată în acest fel nu este
decât un mijloc de a le arăta tinerilor ceva care poate fi abordat şi în alte
feluri, dar acum are scopul de a îndrepta, pentru a vedea şi un alt punct de
vedere, o altă trăire. Iar în acest caz, limbajul parcă nici nu mai este
vulgar, deoarece şi acesta devine curat atunci când scopul cu care este folosit
este îndemnul la curăţie”.
Nu m-aş mira ca
unii cititori, citind volumele pe care le-am scris pe tema sexualităţii, să dea
acelaşi verdict pe care Andrei Gheorghe l-a dat spotului de la televizor:
„Prost filmat, gândit, scris, realizat, produs. Gunoi. Nu merită notă”. Mi-am
asumat astfel de verdicte. Şi asta pentru că cel puţin tinerii care au citit
„manuscrisul” pe net l-au perceput altfel...
Postfaţă:
Un suflet
„pus pe tavă”
Pr. Sergiu Matei
Năvalnic ca un râu de munte, tânărul teolog Danion
Vasile scrie pentru toţi, şi mai ales pentru tineri, pe care iubindu-i îi simte
ca făcând parte din el. Intervine cu tăria duhovnicului care citeşte lepădările
de satana, descoperindu-se pe sine, asemeni marilor atleţi ai creştinismului
primar.
Scrie pentru tânărul care păşeşte înmărmurit pe
covorul înşelător şi moale aşternut la picioarele statuii unui Budha burtos şi
dezumanizat care îi cere să renunţe la identitatea lui, la rădăcini, la
virtute, la adevăr, la
Dumnezeu.
Intitulează atât de firesc cea mai crudă
mărturisire a sa Jurnalul convertirii – un document în care pe drept cuvânt şi-a pus
sufletul pe tavă. De fapt, scriitorul s-a întors la pocăinţa creştinismului
primar, mărturisindu-se în faţa cititorilor săi ca în faţa obştii care zidea
altare sub pământ - iar iertarea, firesc, o aşteaptă de la Hristos.
În Tinerii
şi sexualitatea atinge cu mult curaj subiecte tabu până acum pentru clericii,
profesorii de religie şi chiar unii părinţi care vin la rândul lor dintr-o lume
comunistă şi pe care noutatea transformărilor zilelor de azi îi inhibă,
nereuşind să depăşească o barieră nevăzută a prejudecăţilor greşit înţelese.
Astfel, tinerele lor vlăstare rămân fără apărare în faţa atacurilor viclene ale
diavolului, care, cu şiretenia binecunoscută de la Facerea lumii, le propune
dezinvolt minciuna drept adevăr, păcatul şi patima drept virtute.
Autorul scrie pentru fata care nu ştie dacă să
apuce pe calea luminii sau pe cea a întunericului şi, înainte ca ea să ia o
decizie, el îi aşază Cartea nunţii pe
noptieră, fără să insiste să fie citită, şi discret se retrage.
Simte durerea ca făcând parte din el, trăieşte
împreună cu cei ce suferă, ştie că numai Mielul
lui Dumnezeu este Cel ce ridică păcatele lumii. Cărturar fiind, nu se aşază
pe un piedestal de unde te arată cu degetul făcându-te să te ruşinezi de tine
însuţi, ci te face să înţelegi ceea ce cu înţelepciune spunea un sfânt părinte:
„Diavolul îţi dă neruşinare când săvârşeşti păcatul şi ruşine atunci când
trebuie să îl mărturiseşti în faţa Lui Dumnezeu”.
Prin scrierile sale, aruncă un colac de salvare
naufragiatului care înoată disperat în Marea vieţii şi-l întăreşte oferindu-i Despre înfruntarea necazurilor.
De fapt, aduce lumina Lui Hristos în sufletul
uimit al cititorului, obişnuit cu perdeaua de multe ori falsă şi insipidă care
i s-a impus până a descoperi aceste scrieri.
Trage
semnalul de alarmă smulgând blănile de oaie ale secularismului şi globalizării.
De fapt, acest cavaler modern loveşte cu lancea penelului său, făcând o aspră
frescă a lumii moderne care se poartă cu Hristos precum „Marele inchizitor”
dostoievskian.
Descoperi valenţe noi citindu-l pe poetul Danion
Vasile în Taina iubirii şi afli că
„Gura inimii ştie să vorbească/ Ştie să cuvânteze” (Isihia) şi demonstrează cu
mult talent că „Există nu doar litere care ucid, ci şi litere care dau viaţă”
(Mucenicia Cărţilor).
Danion Vasile însetează după Adevăr şi a găsit cea
mai pură apă în scrierile Sfinţilor Părinţi, scrieri despre care cărturarii
creştini moderni spun atât de inspirat că sunt continuarea Evangheliei lui
Hristos. Paharul acesta ne este oferit şi nouă prin Patericul mirenilor. Nu ne rămâne decât să bem şi nu vom mai înseta
în veac.
Fără comoara spiritualităţii creştine n-am putea
înţelege transformările pe care le trăim astăzi cu atâta intensitate. În acest
sens, vine în întâmpinare cu volumele: Despre
înaintemergătorii Antihristului şi Dărâmarea idolilor, trăgând semnale de
alarmă în S.O.S. - Despre horoscop,
cutremure şi ghicirea viitorului şi S.O.S.
Despre reîncarnare şi invazia
extraterestră, lucrări clare, directe, pline de sevă creştină nealterată de
fariseism sau habotnicie - sevă ce caracterizează întreagă operă a lui Danion
Vasile. Descoperi, cititorule, un îndemn permanent să ţii piept „invaziei
păgâne” folosind „arma rugăciunii, comoară nepreţuită, bogăţie necheltuită,
liman de pace pricinuitoare de linişte, rădăcină, izvor şi mână a faptelor
bune”, cum inspirat de Duhul Sfânt spunea Sfântul Simeon Noul Teolog.
Nu uită de frumuseţea sărbătorilor creştine
scriind Bucuria Crăciunului,
sărbători atât de aşteptate şi de cei răi şi de cei buni, înfierând cu asprime
râurile de băutură şi munţii de mâncare care umbresc sfinţenia zilelor de
praznic. Nu îi iartă nici pe cei ce sunt creştini „din an în Paşti”, adică doar
la marile sărbători şi atunci pentru că „aşa e tradiţia” invocată doar pentru
satisfacerea plăcerilor trupeşti, o tradiţie dezgolită de sacru - manifestare
care inspiră milă şi dezgust.
Găseşte timp pentru mângâierea celor în suferinţă,
el însuşi părinte, suferă împreună cu mama care nu îşi poate aduce copiii la Hristos căci s-au
contaminat de molima necredinţei care este plaga apocaliptică ce anunţă începutul
Sfârşitului.
Noutatea care este adusă prin opera lui Danion
Vasile este sinceritatea cu care se adresează cititorului, el aducând o jertfă
sufletească prin fiecare carte a sa; cu fiecare frază, cu fiecare cuvânt, cu
fiecare literă, dă mărturie despre Dumnezeu într-o lume din ce în ce mai
laicizată.
Nu poţi să nu realizezi, citindu-l, că
scriitorului îi pasă de cei cărora li se adresează cu atâta ardoare, că
încearcă să ajungă la inima cititorului şi să schimbe indiferentismul religios
care caracterizează societatea creştină actuală în flacăra vie care să ardă în
Candela Lui Hristos.
Începutul năvalnic al acestui scriitor tânăr se
poate asemăna cu un fluviu care la izvoare este greu de ţinut în albie, dar va
sfârşi printr-o revărsare majestuoasă în Oceanul Umanităţii, îndulcindu-i apele
amare.
De acelaşi autor, în Colecţia
Mărturie ortodoxă:
Tinerii şi sexualitatea
– Între iubire şi păcat
Este cel mai
important, incitant şi cald volum din seria Tinerii şi sexualitatea. O
carte pe limba tinerilor, scrisă de un tânăr care îşi propune să dărâme
tabu-urile şi să prezinte într-un mod neconformist o abordare tradiţionalistă a
sexualităţii. O scrisoare de dragoste în care generaţia tânără se regăseşte cu
mare uşurinţă…
Titluri în curs de
apariţie
Jurnalul convertirii.
De la zeiţa morţii la Împăratul Vieţii
Jurnalul descrie trecerea lui Danion Vasile de la Tantra yoga la credinţa
creştină, convertire pe cât de sinuoasă, pe atât de palpitantă. O întâlnire
ademenitoare cu spaţiul mistic yoghin, cu lumea ocultă şi cu fenomenele
paranormale, urmată de Marea întâlnire cu Hristos.
Cartea nunţii – Cum
să-mi întemeiez o familie
Multe familii eşuează,
ajungând la divorţ. Motivul este că, de multe ori, cei doi ajung soţi fără să
fi fost pregătiţi pentru aşa ceva, fără să fie o pereche potrivită. Aveţi
ocazia să aflaţi care sunt criteriile după care trebuie să se întemeieze o
familie care să cunoască împlinirea… Laurenţiu Dumitru: „Iată că în puzderia de cărţi despre căsătorie scrise
într-un duh lumesc şi chiar păgânesc am descoperit o adevărată comoară de mare
preţ, o carte cum nu ştiu să se mai fi scris”.
S.O.S. – Despre
horoscop, cutremure, ghicirea viitorului
Suntem sau nu robi ai mişcării stelelor? Sau suntem liberi? Şi cât de bine
este să încercăm să ne ghicim viitorul? Iată câteva teme la care Biserica
Ortodoxă are un răspuns care ne poate pune pe gânduri…
S.O.S. – Despre reîncarnare
şi invazia extraterestră
Există mulţi creştini
care cred în Dumnezeu şi în acelaşi timp cred în reîncarnare, fără să îşi dea
seama că învăţătura lui Hristos e potrivnică învăţăturilor orientale. Autorul,
care a practicat yoga şi a fost sedus el însuşi de dovezile pro-reincarnare,
face o analiză scurtă şi clară a acestei învăţături orientale. Partea a doua a
volumului constă în demontarea psihozei ufologice, psihoză care creşte o dată
cu expansiunea neo-păgânismului.
Patericul mirenilor.
Pilde pentru secolul XXI
Mulţi mireni au auzit
de Pateric, mulţi l-au citit, dar nu mulţi au ştiu să adapteze învăţăturile lui
la viaţa lor zbuciumată. O carte pe care părintele Constantin Necula a
prezentat-o drept un veritabil „Manual de antiterorism în plan duhovnicesc”.
Despre
înaintemergătorii Antihristului
În lumea în care trăim auzim de catastrofe, de
războaie, vedem cum răul prinde din ce în ce mai multă putere. Să fie aproape
sfârşitul lumii? Pornind de la învăţăturile şi profeţiile sfinţilor Bisericii,
Danion Vasile dă un răspuns…
[1] O cititoare: Eu aş explica şi ce înseamnă Biserica; eu,
când eram cufundată în păcat şi mă simţeam în largul meu în păcat, simţeam că
sunt eu însămi. Dacă-mi pronunţa cineva cuvântul „Biserică”, mi se făcea o
lehamite… Confundam Biserica cu babele de la biserici şi cu teoriile lor
moralizatoare.
[2] O cititoare: Melodia este frumoasă, dar nu mi se pare
specială. E clar că special a fost momentul în care ai ascultat-o tu prima
oară. Altfel, ce să-ţi zic… induce nişte gânduri nu prea curate şi are un mesaj
pătimaş subtil… Aşa e, nu zic ba. Special a fost într-adevăr momentul în care
am ascultat-o prima oară.
[3] Un cititor: Şi când este uşor? Nu ştiu, dar ştiu că
dragostea este una dintre ţintele favorite ale diavolului. El vrea să o spurce
în fel şi chip şi este foarte greu să te afli într-un război fără voia ta, fără
să îţi cunoşti nici prietenii şi nici duşmanii şi fără să ştii să te aperi.
Pentru că simpla iubire dintre oameni, lipsită de ajutorul dumnezeiesc, e
neputincioasă în faţa asalturilor diavoleşti…
[4] Un cititor: Şi totul se termină cu o dezamăgire profundă
care-ţi îmbolnăveşte sufletul.
[5] Un cititor: Dar eu am văzut undeva că sportul era inclus
într-o listă de păcate opritoare de la împărtăşanie, pentru că ar avea la
origine iubirea de sine…. Dacă sportul ar fi un păcat opritor de la
împărtăşanie, atunci duhovnicii ar trebui să recomande tuturor elevilor care
vor să se împărtăşească să nu meargă la ora de sport. Or, nici un duhovnic nu
face asta. Deci, includerea sportului pe o listă de păcate e discutabilă…
Înseamnă că avva Porfirie Bairaktaris, când mergea pe bicicleta medicinală,
trebuia oprit de la împărtăşanie… Da, dacă faci sport din iubire de sine, este
păcat. Dar dacă faci ca să fii sănătos, nu e rău. E ciudat ca cineva să se tot
roage pentru sănătate, ferindu-se să folosească o bicicletă medicinală sau alte
exerciţii de gimnastică (nu includ aici exerciţiile yoga, care au implicaţii
negative în plan spiritual). Pentru că tot veni vorba de îndreptare de
spovedanie, cunosc creştini care fac alergie la astfel de texte tocmai pentru
că unele conţin şi inexactităţi - gen „am băut cafea”, băutul cafelei, fără să
faci exces, evident, nefiind însă păcat; în multe mănăstiri şi schituri
athonite se bea cafea. Eu vreau să spun însă că aceste îndreptare de
spovedanie, chiar cu toate defectele
pe care le au, sunt de mare folos. Unii fac alergie la ele pentru simplul motiv
că pot regăsi acolo anumite fapte pe care le fac ei înşişi, şi pe care se
ruşinează să le spovedească. Faptul că şi duhovnicii sunt răspunzători într-o
anumită măsură pentru că nu ne pun mai multe întrebări la spovedanie nu ne
absolvă de responsabilitate…
[6] Am citit şi eu studiile
despre influenţa nocivă pe care o are asupra sufletului statul în faţa
televizorului, ca şi despre dependenţa pe care o pot provoca filmele sau
emisiunile de succes. Şi eu cred că prin televizor diavolul loveşte puternic în
creştini. Dar cred însă că sunt şi emisiuni şi filme care ne pot fi de folos…
[7] Pe această cale, îmi cer
iertare tuturor celor care au considerat că nu am zăbovit mai mult la
răspunsurile pe care le-am dat întrebărilor puse în conferinţe.
[8] Mântuirea păcătoşilor, Editura Bunavestire, Bacău, p. 97.
[9] Sfântul Nicolae
Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale
lumii de azi, Editura Sophia, 2002, pp. 226-227.
[10] Mulţi cititori au aflat
de Cuviosul athonit din cartea lui Dionysios Farasiotis Marii iniţiaţi ai Indiei şi părintele Paisie, apărută la Editura Egumeniţa
în 2005. Toţi cei care se simt fascinaţi de spiritualitatea indiană, de yoga
sau de credinţa în reîncarnare se pot regăsi în frământările tânărului
Dionysios. Dar pot găsi şi lumina la care a ajuns acesta când, după ce i-a
cunoscut „la ei acasă” pe marii guru, şi-a dat seama că adevărul e numai
Hristos, Cel pe care L-a propovăduit prin viaţa, prin virtuţile şi prin
minunile sale Avva Paisie. Ţineţi minte această carte şi recomandaţi-o tuturor
celor care au nevoie de ea…
[11] Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul,
Editura Evanghelismos, 2005, pp. 123-125. Editura aceasta a tipărit şi seria de
sfaturi duhovniceşti şi epistolele Cuviosului Paisie, cărţi de mare folos
duhovnicesc.
[12] Un cititor: Clinton nefiind ortodox, e foarte mică
probabilitatea ca el să vină în Biserica Ortodoxă.
[13] Evenimentul Zilei - Magazin, nr. 21 / 5 iulie 2005, p. 12.
[14] Editura Nemira, 2003 /
Editura Egumeniţa, 2004 (în curs de reeditare la Editura Lucman ).
[15] Tânărul m-a sunat
iarăşi, în timp ce făceam corectura acestui text. Deşi ispita nu l-a părăsit,
nici nu l-a biruit. Mă rog ca Dumnezeu să îi dea puterea să reziste până la
capăt.
[16] Un cititor: Nu cred că asta ai vrut să spui în fraza
anterioară. Ceea ce ai vrut să subliniezi, cred eu, este că prin sinucidere ea
îşi va pierde sufletul, aici e marea pierdere, nu? Nu că prietenul ei tot nu îi
va da atenţie şi va rămâne să se distreze cu cealaltă. Cumva, fraza asta
estompează efectul celei dinainte.
[17] Am citit că unii locuiau
la un moment dat într-un hotel sub camera unui lider politic, parlamentar parcă
era, şi tot auzeau nopţile scârţâituri repetate. S-au grăbit să îl judece –
crezând că e cu vreo amantă, în timp ce soţia era acasă… Când au aflat că
zgomotele erau produse de bicicleta medicinală a politicianului, li s-a făcut
ruşine…
[18] Aş putea da mai multe
exemple, dar aş risca să le ofer „material de colportaj” cititorilor.
[19] Un cititor: Asta e valabil în România, dar bancuri cu
blonde se spun şi în America şi cred că şi în Suedia (care e plină de blonde).
[20] Un cititor: S-au făcut statistici şi arată că blondele
sunt mai proaste. Şi dacă ar fi aşa, tot nu e bine să ironizăm blondele pe
care le întâlnim. Poate că ne întâlnim tocmai cu exemplarele al căror I.Q. este
mai ridicat decât al nostru…
[21] http://www.sfintii-arhangheli.ro/intrebare-vina-homosexuali
.php . Rubrica Maica Siluana vă
răspunde.
[22] Un cititor: Din câte am înţeles, cartea aceasta se
adresează tinerilor obişnuiţi, poate mai mult celor ce până acum nu şi-au pus
anumite întrebări referitoare la viaţa lor. Celor ce trăiesc în astfel de
cercuri şi lucrează sau învaţă în vecinătatea unor oameni care reprezintă
adevărate ispite. Cred că este un subiect bun şi chiar că trebuie tratat mai pe
larg – dacă nu e lămurit un subiect, mai bine să nu fie abordat. Dar cred că
este cam simplist să spui că „un creştin care lucrează într-un mediu păcătos va
încerca să îşi schimbe locul de muncă”; de multe ori oamenii fac eforturi mari
să îşi găsească un loc de muncă şi nu prea au luxul să aleagă...
[23] Un cititor: Ba da, eu l-aş pune lângă cel cu „demonul
călător” şi Maica Siluana: astfel, cred eu, arăţi cele două feţe ale aceleiaşi
monede – pe de-o parte, prietenii pe care trebuie să îi îndepărtezi şi, pe de
alta, cei de care trebuie să te apropii.
[24] Protos. Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura
Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi , 1990, pp. 223-224.
FORTODOX/main.htm. La această adresă pot fi citite şi alte
vieţi ale sfinţilor români.
[26] Un cititor: Dar ce, cei care se căsătoresc cu oameni de
alte religii păcătuiesc? Da, păcătuiesc. Sfinţii au învăţat că singura
căsătorie binecuvântată de Dumnezeu este între un creştin şi o creştină. Cum
altfel ar putea sfinţi Duhul Sfânt o cununie în care unul din miri nu crede în
Hristos?
[27] De către Brown, Childers
şi Waszak.
[28] Victor C. Starsburger, Adolescents and the Media, Sage
Publications, 1995, p. 49, apud Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Editura Evanghelismos,
2005, p. 297. Recomand cu căldură această carte tuturor cititorilor…
[29] Pavlu Simisi, Întâlnirea dintre psihiatrie şi credinţă,
Editura Lidia, Tesalonic, 2002, p. 65, apud Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minţii umane,
Editura Evanghelismos, 2005, p. 299.
[30] Gerontofilie – atracţie
sexuală faţă de persoane în vârstă.
[31] Cred că o fată care a
fost violată de tatăl ei trebuie să meargă cât mai repede să discute cu un
preot. Acesta o va sfătui cum să facă pentru ca pe viitor să nu mai aibă parte
de aşa ceva. Preotul o va ajuta să depăşească situaţia, ţinând cont de toate
amănuntele. Tatăl nu trebuie tratat ca un criminal, ci ca un păcătos care are
nevoie de îndreptare. Situaţia nu trebuie îndreptată cu ajutorul emisiunilor de
televiziune dedicate gospodinelor care nu au cum să îşi umple timpul. E nevoie
de mult discernământ. Dorinţa răzbunării – oricât ar fi de intensă: „Nu mă las
până nu îl văd în puşcărie” – nu poate da roade bune. Mai ales că închisorile
par a fi locuri de învăţare a noi păcate, locuri de perfecţionare în furturi,
crime şi perversiuni sexuale, nu spaţii de recuperare morală…
[32] Se pare că explozia de
erotism din mass-media (şi mai ales filmele cu secvenţe de violuri în familie)
va duce în timp la creşterea ratei violurilor. De altfel, nu cred că există
familii asupra cărora presiunea sexuală a mass-mediei să aibă un efect benefic…
[33] Deşi iertarea
agresorului face parte din procesul de vindecare lăuntrică.
[34] Mântuirea păcătoşilor, Editura Bunavestire, Bacău, pp. 95-96.
[35] O cititoare: La o conferinţă a părintelui Teofil Părăianu
la Braşov în
decembrie 2005, cineva l-a întrebat despre acest lucru şi dânsul a răspuns că
femeia poate intra în biserică, nu este nici o problemă şi că interdicţia vine
doar din motive de igienă şi se referă numai la vremurile când nu existau
produse de igienă (tampoane). Pot da şi eu un alt exemplu, în care un alt
părinte cunoscut a spus invers, dar nu ştiu dacă asta e cel mai indicat…
[36] O cititoare: Mi se pare ciudat citatul acesta al Maicii
Siluana… Nu ştiu dacă trebuie pusă problema cenzurii sau a autocenzurii; în
fond, cine Îl caută sincer pe Hristos ajunge, mai devreme sau mai târziu, să
facă ascultare de duhovnic, iar pentru cine nu, oricum acest aspect contează
cel mai puţin în raport cu inima lipsită de bucuria pe care o aduce viaţa în
Hristos; problema este să nu ne împiedicăm noi de lucruri dintr-astea
exterioare; să fim sinceri, dacă Îl vrem pe Hristos în viaţa noastră, lucrurile
astea, care mie chiar mi se par minore, mai devreme sau mai târziu se rezolvă.
[38] O cititoare: Întrebarea e, a mers vreodată, sau s-a
limitat la acest aspect şi nici nu ştie cum e la Sfânta Liturghie ?
[39] O cititoare: Cred că această problemă se încadrează în
marea categorie „Biserica e plină de nereguli” – oamenii vorbesc ore întregi
despre ce s-a întâmplat rău în biserică, neîncercând nici măcar pentru o clipă
să încerce să vadă frumuseţea unei Sfinte Liturghii sau iscusinţa şi credinţa
unui părinte. Dacă încerci să le spui unor astfel de oameni că sunt şi exemple
în Biserică ce ar trebui să ne atragă către ea, imediat te opresc spunând că
eşti habotnic sau că încerci să îi converteşti. Şi îşi continuă discuţia despre
cele rele.
[40] O cititoare: Să ştii că există numeroase cazuri – printre
care mă număr şi eu – în care nu ştii când va fi această perioadă a lunii; e o
chestiune medicală, dar...
[41] O cititoare mi-a scris
ironic: Mai ales dacă nu eşti femeie…
Această afirmaţie m-a făcut să încerc să aflu şi mai multe amănunte despre
acest subiect. De exemplu, în toată Grecia toate femeile intră în această
perioadă în biserică, doar că nu se împărtăşesc – şi asta nu pentru că ar fi
considerate necurate, ci pentru că nici bolnavii care au răni ce sângerează nu
se împărtăşesc. De altfel, nici un sinod nu a afirmat că femeia nu are voie să
intre în biserică la menstruaţie, ci doar că nu are voie să se împărtăşească… Părinţii
greci consideră că textele din Levitic care vorbesc despre necurăţia femeii în
această perioadă s-au referit doar la femeile de sub Legea Vechiului Testament.
Iar textul Sfântului Dionisie al Alexandriei care opreşte intrarea femeii în
biserică e considerat ca având o justificare care ţine de igienă, nu de
argumente teologice.
[42] Din articolul
„Comunitatea gay îşi tipăreşte revista”, Adevărul,
29 Septembrie 2005.
[43] Convingerea cu care
vorbea împotriva avalanşei sexualităţii debordante nu o au, din păcate, unii
reprezentanţi ai părţii ortodoxe când sunt puşi să dezbată astfel de subiecte;
uneori, starea lor de amorţeală lăuntrică face ca discursul lor să îşi piardă
din valoare. În timp ce mesaje clare, asumate conştient – aşa cum a fost cel al
reprezentantei ACCEPT – reuşesc să pună lumea pe jar…
[44] Repet, nu vreau să
generez polemici acum: se ştie că teoria promovată de homosexuali este că
aceasta ar fi o condiţionare genetică, pe când Biserica învaţă că e o patimă cu
care te poţi lupta şi de care poţi scăpa, cunoscându-ţi adevărata identitate,
de făptură vie în Hristos…
[45] Un cititor: Cred că trebuie insistat, totuşi; nu ştiu
dacă aici însă. Mi se pare foarte important ca tinerii să înţeleagă de ce nu
trebuie să o imite pe tipa asta atât de interesantă, sau să nu rămână în păcat
tot pe acest argument; poate greşesc, dar asta este părerea mea.
[46] Altfel, efectele nu vor
fi de amploare. O paralelă: degeaba combat unii preoţi yoga, spunând că e o
formă de desfrâu sexual, când, din toate ramificaţiile yoghine, una singură –
Tantra – se ocupă cu aşa ceva, în timp ce celelalte sunt şcoli ale celei mai
aspre asceze. Trebuie deci ca terenul misionar să fie cunoscut la faţa locului,
nu doar din cărţi sau foi parohiale…
[47] Arhidiacon prof. dr.
Ioan Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe,
Sibiu, 1993, p. 199. Iată că Biserica Ortodoxă i-a dat anatemei nu numai pe cei
care susţineau marile erezii – arianism, nestorianism, monofizitism, ci şi pe
cei care defăimau viaţa creştină de familie, viaţă binecuvântată de Dumnezeu.
[48] În cazul de faţă nu e
vorba de un duhovnic iscusit care se poartă cu delicateţe cu un tânăr ca nu
cumva să îl piardă, ci este vorba de un duhovnic care trăieşte în acelaşi păcat
cu cel care se spovedeşte şi nu îl mustră pentru simplul motiv că s-ar pune pe
sine însuşi într-o situaţie delicată.
[49] Monahul Neofit, Editura Credinţa strămoşească, 2005, pp. 61-62.
[50] Un cititor: Asta doar în cazul în care există o căutare
sinceră şi hotărâtă, altfel ucenicul va rămâne într-o învăţătură confortabilă, dar departe de Dumnezeu.
[51] Nu îmi place nici mie
sintagma asta, dar o folosesc şi eu, până voi găsi una mai bună. Formula cu
„viaţa sexuală” are un sens uşor denaturat, în care în unirea trupească a
soţilor domină trupul, şi nu sufletul…
[52] Pentru cine nu ştie,
desfrânare este când cei necăsătoriţi cad în curvie, iar preadesfrânare este
atunci când un soţ sau o soţie îşi înşală partenerul.
[53] De altfel, acestea
constituie şi rezumatul viitoarei mele cărţi despre unirea trupească a soţilor,
care va fi rezultat al multor discuţii pe care le-am avut cu diferiţi
duhovnici, de la cei mai aspri până la „maeştrii pogorămintelor”.
[54] Evident, nu mă refer
aici la cazurile celor care ajung – cu binecuvântarea duhovnicului – la mari
măsuri de înfrânare pentru că sunt sporiţi duhovniceşte, ci la cei care se
înfrânează fără măsură crezând că lipsa dragostei trupeşti îi va urca imediat
pe culmile trăirii filocalice..
[55] Sau „chiar mai des”, nu
îmi aduc aminte exact relatarea colegului meu.
[56] Sondajele arată că, pe
măsura trecerii anilor, soţii fac dragoste mai rar. Deci e implicit mai delicat
să vorbeşti de prea multă înfrânare încă de la început…
[57] Chiar dacă e contrazisă
şi de unii duhovnici…
[58] Sfântul Anastasie
Sinaitul, Patrologia Graeca, Vol. 89
p. 768, BC. Cred că este de la sine înţeles că, dacă se putea împărtăşi
bărbatul, se putea împărtăşi şi femeia. Şi, dacă ea ar fi venit din călătorie –
situaţie mai rară în vremurile acelea –, pogorământul ar fi fost acelaşi.
Oricum, aici nu călătoria în sine este importantă, ci faptul că soţii au fost
despărţiţi o vreme. Poate că, dacă ar fi trăit în zilele noastre, sfântul s-ar
fi adresat şi soţilor care lucrează în ture diferite şi abia apucă să mai
vorbească, dar să mai facă şi altceva... Oricum, în ziua de astăzi problema
este doar că a doua zi ar fi slujbă, nu şi că soţii ar vrea să se
împărtăşească. (Nu vreau să se înţeleagă - greşit - cum că e bine să se renunţe
la înfrânare înainte de împărtăşire. Dimpotrivă. Pogorământul nu trebuie să
înlocuiască pravila…).
[59] Forţând puţin textul, se
poate înţelege această propoziţie şi ca un rezumat al vieţii familiei creştine.
Familie în care totul trebuie să stea sub binecuvântarea dumnezeiască… Şi soţii
se luptă cu patima desfrâului şi dacă biruiesc primesc cunună. Soţii creştini
au o viaţă de familie foarte diferită de a soţilor necreştini. Asta şi pentru
că, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, nunta lor e cinstită întru toate şi patul nespurcat (Evrei
13, 8). Din punct de vedere biologic, la fel fac copii şi unii şi alţii. Numai
că din punct de vedere duhovnicesc, lucrurile sunt foarte diferite. E vorba de
diferenţa dintre patul „nespurcat” şi cel „spurcat”…
[60] Când au început să se
tipărească textele filocalice, unii părinţi îmbunătăţiţi s-au împotrivit faţă
de această lucrare, tocmai pentru că ştiau că, în lipsa unui duhovnic iscusit,
mirenii se pot vătăma înţelegând în mod greşit anumite scrieri filocalice…
[61] De altfel, tot aşa am
procedat şi când mi-am tipărit Jurnalul,
am spus că cine vrea poate considera că cele relatate acolo sunt doar rodul
imaginaţiei mele.
[62] Monica Fermo, Talita kumi – Înviind pe drumul
Damascului, Editura Egumeniţa, 2004, p. 198.
[63] Monica Fermo, Talita kumi – Înviind pe drumul
Damascului, Editura Egumeniţa, 2004, pp. 204-205.
[64] Un cititor: Azi se face diferenţa între fetus şi prunc.
Doctorii spun că nu ucid un copil, ci ceva din care se dezvoltă copilul. Dar
copilul e copil din clipa concepţiei. Aşa învaţă Biserica, aşa învaţă medicii
care cred în Dumnezeu. Şi femeile care avortează se mint singure că sunt
ucigaşe de fetuşi, nu de prunci…
[65] Material preluat de pe http://www.ortodoxmedia.com/stire.
php?n_id=6 . Datat 31 august 2005,
sursa Repent America, deci prin anul trecut se înţelege – atenţie – 2004.
[66] Un cititor: Mie mi se părea că citeam de fapt despre
Sodoma şi Gomora, habar nu aveam că acolo se întâmplă aşa ceva.
[67] Un cititor: Nu e
vorba numai de bani, unora chiar le place o astfel de viaţă, unii chiar găsesc
astfel de manifestări foarte interesante.
[68] Cea din 2005 fiind
anulată de Katrina…
[69] Datele sunt preluate de
pe www.southerndecadence.com.
[70] Din Ziua, 9 Septembrie 2005.
[71] E vorba de tânăra
generaţie de scriitori nonconformişti.
[72] Evenimentul zilei, 13 Ianuarie 2006.
[73] Observator cultural, nr. 299/ 15-21 Decembrie 2005.
[74] O cititoare: Nu cred că BOR nu a reacţionat, cred că
eforturile lor nu puteau fi atât de publice cum pot fi ele astăzi; sunt sigură
că după puterea lui fiecare părinte a încercat să aducă sau să ţină în credinţă
cât mai mulţi oameni.
[75] Din volumul 7
dimineţi cu Părintele Stăniloae, volum de convorbiri cu Sorin Dumitrescu,
Editura Anastasia, Bucureşti, 1992, p. 60.
[76] Un citat din textul
atribuit Sfântului Apostol Toma este de ajuns pentru a înţelege incompatibilitatea
clară cu învăţătura Noului Testament: „Acolo unde sunt trei zeităţi, ele sunt
doar zeităţi. Acolo unde sunt două sau una, eu sunt cu ea” – rostirea 30 (Evanghelia
după Toma - versiunea tipărită de Editura Arca, Bucureşti, 1993, p. 27).
Părintele Ioan Filaret scria: „Cât priveşte aşa-zisa «evanghelie» a lui Toma,
faceţi o comparaţie între această «evanghelie» şi celelalte Evanghelii şi cărţi
ale Noului Testament şi singuri veţi observa totala deosebire care există
între ele, pentru că nu sunt scrise în acelaşi duh al adevărului” (Părintele
Ioan Filaret, Creştinism şi yoga?, p. 26. Mai multe lămuriri privitoare la Evangheliile apocrife
pot fi găsite în lucrarea mea Despre horoscop, cutremure şi ghicirea
viitorului, Editura Egumeniţa, 2003).
[77] Extras din interviul
luat Alinei Mungiu - Pippidi de Eugen Istodor, din Cotidianul, 27 Ianuarie 2006.
[78] Arhimandritul Justin
Popovici, Biserica şi statul, Schitul
Sfântul Serafim de Sarov, 1999, p. 33.
[79] Informaţii preluate de
pe http://ro.novopress.info/?p=942
.
[80] Ziua pe Internet, www.ziua.ro/archive/2002/10/08/docs/
33122.html, 8 Octombrie 2002, Laszlo Kallai.
[81] Fragmente din articolul MIŞCAREA DE
INTEGRARE SPIRITUALĂ ÎN ABSOLUT (M.I.S.A.) - O manifestare a magiei erotice în perioada contemporană, apărut în revista Credinţa ortodoxă, Anul VII, nr. 3 (72), martie 2003. Un
rezumat al acestui articol a apărut în periodicul Patriarhiei Române, Vestitorul Ortodoxiei nr. 310/2003, care
a girat astfel obiectivitatea documentară a autorului, care a făcut doctoratul
în Teologie cu specializarea în Sectologie. Cartea sa Împărăţia răului: New Age
este cea mai documentată lucrare apărută în limba română despre invazia
neopăgână.
[82] Mircea Eliade, Yoga. Nemurire şi libertate, Editura
Humanitas, p. 224.
[83] Ibidem, p. 225.
[84] Ibidem, pp. 225-226.
[85] Încercarea labirintului,
Editura Dacia, pp. 101-102.
[86] Am cunoscut mulţi oameni
care au fost convinşi de scrierile
eliadiene să se apuce de yoga şi nu am cunoscut pe nimeni pe care aceste
scrieri să îl fi apropiat de Biserică. Cred că, din perspectiva citatului
anterior, cei care l-au considerat pe Eliade un gânditor creştin ar trebui să
îşi revizuiască poziţia. În volumul
Hristos şi tinerii – apărut la Editura Egumeniţa – Laurenţiu Dumitru are un
articol interesant pe tema aceasta: Pansexualismul
la Mircea Eliade.
[87] Citat preluat din articolul părintelui Dan Bădulescu despre MISA, apărut
în revista Credinţa ortodoxă, nr. 3
(72) / Martie 2003.
[88] În engleză: flirt-fishing, racolarea de adepţi prin
oferte sexuale…
[89] Cât de mult se aseamănă
mesajul său cu al profeţilor tantrismului…
[90] O cititoare: Aceştia sunt cei despre care scrie în Sfânta
Scriptură că vor fi profeţi mincinoşi? Da, dar categoria asta de profeţi pe
care lumea îi identifică uşor ca mincinoşi este poate cea mai puţin
periculoasă…
[91] Citat preluat de pe http://www.odaia.go.ro/martinelli.html.
Din articolul Abuzul sexual şi „Copiii
lui Dumnezeu” (din revista Newsweek
din 13 septembrie 1993) aflăm că „după o investigaţie de 3 ani, poliţia a
efectuat un raid la 10 adrese din Buenos Aires şi din jur, de unde au ridicat
265 de persoane, printre care 137 de copii şi adolescenţi, cu toţii făcând
parte din secta «Copiilor lui Dumnezeu» numită «Familia». 16 adulţi erau
acuzaţi de răpire, escrocherie, corupere de minori şi violarea drepturilor
copilului..” Iată cât de creştini sunt aceşti copii ai lui Dumnezeu…
[92]Dionysios Farasiotis, Marii iniţiaţi ai Indiei şi părintele Paisie,
Editura Egumeniţa, 2005, pp. 324-327.
[93] Această separare de grup
a fost periculoasă… A doua zi mi-am dat seama că după mine trecuse ursul – îi
rămăseseră urmele pe sol, peste urmele mele din seara precedentă…
[94] Monica Fermo, Talita kumi – Înviind pe drumul
Damascului, Editura Egumeniţa, 2004, p. 211.
[95] Citatele din acest capitol sunt luate din jurnalul
Monicăi Fermo, Talita kumi – Înviind
pe drumul Damascului, tipărit la Editura Egumeniţa
în anul 2004.
[96] Unele scrisori sunt
datate, altele nu. Rândul alb delimitează scrisorile.
[97] Deşi intenţionam să nu fac nici un comentariu la
rândurile fetei, totuşi greşeala pe care a făcut-o în această situaţie e prea
mare pentru a nu atrage atenţia asupra ei. Nu suntem la măsura marilor părinţi,
să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne transmită ispitele celorlalţi, şi să-i izbăvească
pe ceilalţi de ele…
[98] Fabulă preluată de pe www.laurentiudumitru.ro/blog,
spaţiu care găzduieşte multe texte interesante…
[99] Ideea acestui titlu mi-a venit după ce am văzut în
Grecia, la o expoziţie de artă modernă, un tablou pe care nu vreau să îl
descriu pentru a nu tulbura minţile cititorilor…
[100] Din Academia Caţavencu, nr. 30 / 2003, p. 17, articolul Lanţul slăbiciunilor publicitare – cu Andrei.
Voi face abstracţie aici de scandalurile din presă legate de faptul că Andrei
Gheorghe a fost sau nu consumator de droguri. Oricum, dacă a fost, nu ar fi de
mirare că spotul cu pricina i-a produs alergie. Eu însă am pornit de la
prezumţia de nevinovăţie şi am considerat că opiniile de mai sus nu sunt scrise
în fumul ţigărilor de marijuana. Am considerat că sunt opiniile sincere ale
unui critic plictisit de ineficienţa campaniilor împotriva drogurilor. De
altfel, am citit mai demult un studiu care arăta că unele campanii anti-drog nu
au făcut altceva decât să trezească interesul potenţialilor consumatori, fiind
până la urmă – fără voia organizatorilor – o formă de reclamă subliminală
pro-drog…
[101] E vorba de www.sfaturiortodoxe.ro . „Creierul”
site-ului, căruia îi trimisesem unele materiale, le-a pus pe net fără să îmi
ceară permisiunea. Deşi articolele erau în formă brută, necizelate, cu greşeli,
m-am gândit că a fost voia lui Dumnezeu ca ele să ajungă pe net. Astfel am
primit de la cititori sugestii care m-au ajutat să modelez cât mai bine volumul de faţă. Îi mulţumesc „Creierului”
acum pentru iniţiativa sa.
Nessun commento:
Posta un commento