NOI MINUNI ALE SFÂNTULUI IERARH NICOLAE

NOI MINUNI ALE SFÂNTULUI NICOLAE

Traducere din limba rusă de Lucia Ciornea
Tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Părinte Galaction,
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
Editura Sofia
Editura Cartea Ortodoxă
Bucureşti, 2004
Prefaţă
Ierarhul Nicolae este cinstit ca un mare sfânt. Pe cei care au nevoie
de ajutorul său îi sprijină nu doar cu cuvântul, ci şi cu fapta. Nu-i trece cu
vederea pe cei îndureraţi, pe cei care sunt ispitiţi şi pe cei care plâng şi
pier. Dumnezeu săvârşeşte prin el minuni mari, al căror număr nu poate fi
socotit.
Viaţa noastră este plină de minuni. Fiece zi este o minune. Fiece
gură de aer este o minune. Fiece frunzuliţă sau firicel de iarbă este o
minune dumnezeiască. Noi suntem obişnuiţi cu aceste minuni de fiecare zi
şi nu le observăm, pe când minunile supranaturale ne sunt date pentru
întărirea credinţei. Dumnezeu, Cel Ce ne iubeşte nespus de mult, nu vrea
pentru noi nimic altceva decât mântuirea, însă nu trebuie să credem că,
dacă noi nu vedem minuni, Dumnezeu Şi-a întors faţa de la noi. Nu! El
nădăjduieşte că, o dată ce am văzut minunea înfăptuită, nu vom mai cere
altele, ci vom înţelege că Dumnezeu este întotdeauna cu noi. Nu ne este
de niciun folos dacă în jurul nostru se vor săvârşi permanent minuni. De la
aceasta putem să cădem în mândrie sau slava deşartă.
Dumnezeu ne trimite pe plăcuţii Săi, care săvârşesc minuni
uimitoare, pentru ca noi şi mai vârtos să-L urmăm pe Creator, precum L-au
urmat aceşti oameni sfinţi. Ei au privit doar înainte, spre lumina
dumnezeiască, lăsând în urmă tot ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu
şi aspirând din toată inima şi din toată fiinţa către Creatorul, pentru a
dobândi plinătatea vieţii. Aici, viaţa noastră pământească este atinsă de
moarte, iar plinătatea vieţii o putem dobândi doar în veacul ce va să vină.
Insă începutul trebuie neapărat să fie făcut aici. Iar Sfântul Nicolae ne este
un ajutător nouă, celor slabi şi neputincioşi, să ne întărim în credinţă şi să
dobândim viaţa veşnică.
Preot Igor Filin,
Parohul Bisericii Cuviosul Serafim de Sarov,
oraşul
Sankt-Petersburg
Milostivul făcător de minuni
Această povestire despre mijlocirea ierarhului Nicolae am auzit-o de
la soacra mea, Evdokia Sidorovna Tereşkoveţ. Tatăl ei, tânăr pe atunci, a
fost mobilizat pentru războiul ruso-turc. Avea deja soţie, un copil şi o
gospodărie în satul Niţgal.
El a pornit spre punctul de recrutare, unde recruţii urmau să fie examinaţi de
comisia medicală. Pe drum tovărăşii lui râdeau, glumeau, însă el nu înceta
să se roage Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.
Sidor era sănătos tun, însă cineva din comisie l-a întrebat: „Vrei să
mergi la război?" „Oricum mă veţi trimite", le-a răspuns el. Ei însă l-au
întrebat dacă are soţie, copii şi fără să-i mai spună ceva, i-au dat drumul
să plece acasă.
De atunci, el a început să-l cinstească şi mai mult pe Sfântul Nicolae,
iar copiilor pe care i-a avut mai târziu le-a poruncit să se roage
întotdeauna acestui milostiv Făcător de minuni. Soacra mea are acum
optzeci de ani şi păstreza cu sfinţenie icoana veche a ierarhului.
Ea mi-a mai povestit şi o altă întâmplare. In satul lor, Niţgal, locuia
2
un om bogat. Era căsătorit, însă copii nu avea; ducea o viaţă destrăbălată,
fiind robit de patima băuturii şi a desfrâului. Când soţia lui a luat o nepoată
s-o crească, el a sedus-o şi pe aceasta. Soţia tot timpul plângea si se ruga
Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, cerându-i ajutor.
Intr-o zi, când ea nu era acasă, bărbatul a adormit şi în somn au
venit la el demoni cu înfăţişările a doi bărbaţi înfricoşători. El s-a speriat
foarte tare şi a hotărât să se căiască, încât chiar atunci, în puterea nopţii,
s-a pregătit să meargă la preot, însă demonii îi spuneau: „Mergem şi noi cu
tine!" Ii era frică să meargă noaptea şi, tot drumul, bărbatul s-a rugat
Sfântului Nicolae. In calea lui era un râu. Şi i s-a părut lui că peste acest
râu erau două poduri. Demonii îl îndemnau: „Hai mergi, mergi..." Insă el,
prin rugăciunile Sfântului Nicolae, s-a întors şi s-a îndreptat spre casa unei
bătrâne care se afla nu departe. Palid de frică, a bătut la uşa ei. Aceasta ia
dat să sărute icoana sfântului şi atunci a văzut că de fapt nu era niciun pod
peste râu...
Incepând cu acea zi, el s-a lăsat de băut şi a început să ducă o viaţa
virtuoasă. Drept mulţumire pentru minunea prin care Sfântul Nicolae l-a
salvat, el a comandat la un iconar chipul sfântului şi l-a donat bisericii.
Prietena mea săvârşea un pelerinaj la Sihăstria Elgavsk, aflată lângă
Riga, şi acolo a auzit povestindu-se acestea: un om a furat din biserica
sihăstriei icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Sfântul i-a apărut
în vis şi i-a poruncit să înapoieze icoana. Hoţul a îndeplinit porunca, însă a
dat icoana altei biserici, care, mai târziu, a înapoiat-o sihăstriei.
Olga Tereşkoveţ, oraşul
Daugavpils, Letonia
Misteriosul tovarăş de drum
O tânără mergea într-o seară să-şi viziteze mama bolnavă şi îi ducea
o pâine albă, care în acele vremuri era mai scumpă decât aurul. Intre timp
se întunecase şi îi era frică să meargă singură prin pădure. Tânăra şi-a
amintit o rugăciune scurtă - singura pe care o ştia şi pe care o auzise de la
bunica ei. Cum a început să o rostească, încetul cu încetul, frica a părăsito.
Pe neaşteptate, din pădure îi ieşi în cale un bărbat între două vârste, pe
care ea l-a recunoscut ca fiind vecinul mamei sale, Pavel Ivanovici. El i-a
spus că se dusese în pădure pentru a vedea de un stog de fân şi că Dumnezeu
îi păzeşte fânul, care se afla la locul său. Tot vorbind ei, au intrat,
fără să-şi dea seama, în sat. Lângă casa mamei, tânăra şi-a luat rămas
bun de la vecin si i-a mulţumit că i-a ţinut tovărăşie.
Când şi-a văzut fiica, femeia bolnavă s-a bucurat, dar s-a şi alarmat:
cum a putut ea să meargă atât de târziu prin pădure? Fiica i-a povestit că,
atunci când i s-a făcut frică, a început să rostească troparul Sfântului
Nicolae:„Indreptător credinţei şi chip blândeţelor..." şi, peste puţin timp, i-a
ieşit în cale vecinul lor, Pavel Ivanovici, aşa că au venit împreună acasă.
Dimineaţa mama a rugat-o pe fiică să treacă pe la Pavel Ivanovici
pentru o trebuinţă oarecare. Când tânăra a intrat în casa acestuia, i-a
spus: „Ce bine şi repede am ajuns noi aseară în sat!" Insă vecinul, mirat, a
3
întrebat-o: „Unde am eu fost ieri cu tine? Eu am stat acasă toată seara şi
am cusut pâslari".
Oglezneva A. S.,
oraşul Neviansk, regiunea
Sverdlovsk
Rosteşte „Tatăl nostru"
Această minune s-a întâmplat acum treizeci de ani în satul Nazia,
regiunea Leningrad. Sora mea mai mare, Sofia, după naşterea fetiţei, s-a
îmbolnăvit de diabet zaharat. Pe atunci avea doar douăzeci de ani. Şi iată
că într-o noapte, la fereastră, i-a apărut Sfântul Nicolae. Când Sofia s-a
trezit, a văzut un bătrânel, însă nu s-a speriat, pentru că imediat l-a
recunoscut ca fiind Sfântul Nikoluşka1. El s-a apropiat de ea şi i-a spus:
„Rosteşte «Tatăl Nostru»". Sora mea l-a ascultat şi a început, după putinţă,
să rostescă „Tatăl Nostru". A mai trăit după aceea încă douăzeci şi şapte
de ani. In toţi aceşti ani ea a fost vioaie, energică şi n-a pregetat să
muncească, încât şi duşmanii se minunau: „De unde are ea atâta putere?"
O ajutau Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, şi rugăciunea „Tatăl Nostru".
Irina Savenko,
oraşul Kirisi

Covrigi rumeni

In anul 1942, familia noastră a fost deportată din Leningrad în
regiunea Iaroslav. Acolo am cumpărat o căsuţă. In acea perioadă mama se
îmbolnăvise, însă noi trebuia să supravieţuim cumva. Flămânzeam şi eram
nevoite să paştem vitele sătenilor pentru a ne hrăni cât de cât.
Intr-o iarnă, sora mea mai mică a început s-o roage pe mama să-i
dea un covrig. In casă nu se găsea niciun pic de făină, dar fetiţa insista.
Atunci mama, pierzându-şi răbdarea, a întors-o cu faţa spre icoana
Sfântului Nicolae şi i-a spus: „Roagă-l pe Sfântul Nicolae să-ţi trimită un
covrig".
După această discuţie, timp de două zile a bântuit un viscol cumplit.
A nins atât de mult, încât în faţa casei s-au adunat troiene mari de zăpadă.
In dimineaţa celei de a doua zile, când a ieşit soarele, mama a auzit o
uşoară bătaie în uşă. M-a trimis pe mine să deschid, crezând că venise
vecina. Deschizând uşa, am zărit agăţat de gard un şirag mare de covrigi
rumeni. Am alergat la mama şi i-am povestit minunea. Mama nu m-a
crezut. Ne-a îmbrăcat repede pe mine şi pe sora mea şi ne-a trimis în sat
să aflăm: poate i-a uitat cineva?
1 Diminutiv rusesc pentru Nicolae.
4
Zăpada era proaspătă; nu se vedea nicăieri nicio urmă. Vecina nu
ştia nici ea nimic. Am întrebat oamenii din sat, însă nimeni nu ştia nimic
despre şiragul de covrigi. Negăsindu-l pe stăpânul covrigilor, ne-am întors
acasă.
De fapt se întâmplase cu adevărat o minune, deoarece nimeni din
locuitorii satului nu putea să ne facă un astfel de cadou: foamea bântuia în
toate casele. Venind acasă, mama ne-a aşezat în faţa icoanei sfântului şi
ne-a spus: „Mulţumiţi Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni!" şi ne-a dat la
fiecare câte un covrig. Aceşti covrigi ne-au ajuns pentru mult timp.

Irina Soboleva

Apărătorul ostaşilor

Sunt un cazac din una din stanitele2 armatei căzăceşti din Orenburg. Am
participat la acţiunile militare din câteva „puncte fierbinţi". Faptul că până
în prezent sunt viu i-l datorez Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. In
1993, înainte de a pleca în Abhazia [republică autonomă în cadrul
Georgiei], am fost binecuvântat la mănăstirea Moskovsko-Donskoe, primind
cu această ocazie o iconiţă cu chipul sfântului.
Iconiţa se afla întotdeauna în buzunarul stâng de la piept şi de aceea
această parte a corpului a rămas neatinsă, iar partea dreaptă a fost rănită
de nouă schije, un glonte, şi a suferit o contuzie de la explozie, astfel încât
nici până acum nu aud cu urechea dreaptă. In Cecenia s-a întâmplat exact
la fel: iconiţa se afla în buzunarul stâng şi această parte a corpului n-a
suferit nimic, însă partea dreaptă a fost rănită grav, în aşa fel încât în
prezent sunt invalid.
Cazacul Alexie

Ajutătorul preoţilor

Aş vrea să povestesc câteva întâmplări despre ajutorul minunat al
Sfântului Nicolae al Mirei Lichiei. Acestea mi-au fost istorisite de către un
preot, de la care am primit un medalion cu chipul Sfântului Nicolae. Din
păcate, nu i-am aflat numele. Ştiu doar că este din Petergof. El mi-a
povestit: Sfântul Nicolae, mare şi grabnic ajutător al tuturor creştinilor,
este pe bună dreptate numit Făcător de minuni. Cunosc multe cazuri ale
ajutorului său; m-a ajutat şi pe mine, păcătosul.
Odată, în timpul celui de-al doilea război mondial, m-am pomenit
5
într-un loc pustiu împreună cu încă doi bărbaţi necunoscuţi. La un moment
dat, ei s-au retras într-o parte şi au început să se sfătuiască. M-a cuprins
neliniştea; din comportarea lor am simţit primejdie. In acea clipă m-am
rugat Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni: „Părinte Nicolae, ajută-mă!
Viaţa mea este ameninţată de o primejdie: aceştia doi au pus ceva la cale
împotriva mea". Şi deodată, la o depărtare de douăzeci-treizeci de metri, a
apărut un bătrânel, îmbrăcat în alb. Ei l-au zărit si cu cuvintele: „Să
mergem, nu avem ce căuta aici!", au plecat.
Iată încă o întâmplare de acum câţiva ani. Veneam cu trenul electric
din Petergof, pentru un botez. Trebuia să cobor la staţia „Aeroport". Şi iată,
în momentul când trenul se apropia de peron, eu am întins mâna după
geanta în care se aflau toate cele trebuincioase pentru Taină, însă aceasta
dispăruse. Se pare că o uitasem pe banca din staţia Petergof. Ce vrei,
memorie bătrânească!... Am fost nevoit să mă reîntorc. M-am adresat cu o
rugăciune Sfântului Nicolae, ca să păstreze geanta neatinsă şi în acelaşi
loc. Când am coborât la staţia „Noul Petergof, geanta mea se afla
neatinsă, pe aceeaşi bancă.
Valentina
Cel ce a alungat moartea
Această întâmplare s-a petrecut în luna februarie a anului 1994. Mă
aflam în vizită la fiica mea, în orăşelul Şeksna, regiunea Vologda. S-a
întâmplat însă ceva neprevăzut: să fiu internată în spital cu o hemoragie
puternică. Starea mea era critică, pierdusem mult sânge...
Şi iată că, în stare de inconştienţă, văd, după o fâşie neagră de
pământ arat, o femeie îmbrăcată ca o mireasă, în alb. Uitându-mă mai
atent, observ că mâinile miresei sunt negre. M-am îngrozit: am înţeles că
era moartea. Tot atunci a apărut un bătrân înalt şi luminos care m-a
acoperit, aplecându-se deasupra patului. I-am reţinut chipul. După
vedenie, starea sănătăţii mele s-a îmbunătăţit.
Ulterior am început să merg la biserică şi să privesc cu atenţie
chipurile sfinţilor. L-am găsit pe cel pe care îl căutam: era Sfântul Nicolae,
Făcătorul de minuni. In prezent merg regulat la biserica Sfântului Nicolae
din oraşul Vologda.
Nina Kogulina,
oraşul
Vologda
Salvarea unui musulman
La mijlocul anilor '80, un creştin rus a avut prilejul să se afle într-o
biserică ortodoxă din oraşul Taskent. Acolo a văzut un musulman care, cu
mare evlavie şi neîncetat, se închina şi aprindea lumânări în faţa icoanei
6
Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Tot acolo, lângă icoană, între ei s-a
înjghebat o discuţie şi musulmanul i-a împărtăşit minunea pe care a
săvârşit-o cu el Sfântul Nicolae.
Intr-o noapte de iarnă mergea prin stepă spre un sat îndepărtat,
când deodată, chiar lângă el, a auzit un urlet de lup. In câteva minute s-a
văzut înconjurat de o haită de lupi. In disperare, musulmanul a
strigat:„Dumnezeule rusesc şi Nicola, ajutaţi-mă!" Şi deodată a început să
sufle un vânt puternic şi s-a pornit o vijelie. Ea a năvălit asupra lupilor şi,
ridicându-i în vârtej, i-a dus în stepă.
Când vântul s-a potolit, musulmanul a văzut lângă el un bătrânel
cărunt, care i-a zis: „Caută-mă în biserica rusească!" şi a dispărut. Venind
în biserica ortodoxă, acest om, cu mirare şi bucurie, a recunoscut în chipul
Sfântului Nicolae pe „bunicuţul" care l-a salvat noaptea în stepă.
Monahia
Pelaghia
Minuni pe pământul Estoniei
Multe locaşuri dumnezeieşti sunt pe pământul Rusiei şi nu puţine
dintre ele sunt închinate plăcutului lui Dumnezeu, Sfântului Nicolae. Astfel
de locaşuri există şi pe pământul estonian. Iată un mic paraclis, făcut din
cărămidă în locul altuia mai vechi cu o sută de ani. El stă în drumul care
duce spre lacul Ciudskoe, la poalele muntelui Bogorodiţkaia, pe care se
înalţă măreaţă, cu turlele şi crucile de aur, mănăstirea de maici Piuhtiţk.
Pierdut printre tufişuri, paraclisul ne descoperă albul pereţilor săi la o
cotitură de drum şi se ascunde din nou de ochii lumii, ca o fata morgana.
Odinioară aici era casa în care locuia, împreună cu familia sa,
estonianul Soareş, iar alături era satul numit Sompa. Intr-o zi satul a ars şi
cu el a ars şi casa lui Soareş. Şi, după cum spun legenda si letopiseţul
mănăstirii Piuhtiţk, acest ţăran a început să-şi construiască o nouă casă.
Chiar în acea perioadă i-a apărut în vis lui Soareş Sfântul lui Dumnezeu,
Nicolae, care i-a poruncit să coboare în fântână şi să scoată de acolo chipul
său sfânt, spunându-i: „Tu îţi faci casă, ai un acoperiş deasupra ta, iar eu
iată de cât timp mă aflu în fântâna ta murdară!"
Speriat de vedenie, Soareş îndeplini numaidecât porunca sfântului,
scoţând din fântână icoana, însă cum ajunsese ea acolo, a rămas o taină.
Se pare că aşa a trebuit să se întâmple, pentru proslăvirea Sfântului
Nicolae pe acest pământ. După acest eveniment minunat, Soareş
împreună cu toată familia au îmbrăţişat credinţa ortodoxă, iar pe locul
acesta, mai târziu, a fost ridicat un paraclis din lemn. Icoana a fost împodobită
cu o ferecătură de argint şi în prezent se află în mănăstire, în
altarul lateral închinat Sfântului Nicolae, din Catedrala Adormirii Maicii
Domnului.
In fiecare an, de sărbătoarea Sfântului Nicolae, la paraclis şi în faţa
lui se adună maicile şi pelerinii şi se săvârşeşte slujba sfinţirii apei, iar apoi
se citeşte acatistul ierarhului. Nu doar paraclisul, ci şi biserica mare de
lemn a Sfântului Nicolae, care se află în mijlocul cimitirului mănăstiresc, cu
vârful ascuţit al clopotniţei, arată călătorilor obosiţi cărarea ce duce la
izvorul dătător de viaţă. Până în ziua de azi dăinuie în inimile oamenilor
7
dragostea pentru plăcutul lui Dumnezeu, care face minuni, dând ajutor
oamenilor. El nu face diferenţe între popoare, ci îi iubeşte şi are milă de
toţi.
Astfel, nu demult s-a îmbolnăvit estoniana Vivi, care locuieşte nu
departe de mănăstire. Toţi, deopotrivă ruşi şi estonieni, o cunoşteau pe
această femeie muncitoare şi se străduiau s-o ajute fiecare cu ce putea.
Vivi credea că, după moartea neaşteptată a soţului, i-au cedat nervii şi de
aceea o durea inima. Işi făcea griji pentru copii: trebuia să-i crească, să-i
educe şi să-i trimită în lume. Vivi lua medicamente pentru inimă, însă
starea generală a sănătăţii ei era din ce în ce mai proastă.
Intr-o noapte, fiind aproape adormită, i-a apărut Sfântul Nicolae sub
înfăţişarea unui bătrân venerabil, care i-a spus: „Roaba Domnului, tu ai
cancer la sân!" Dimineaţa, îngrijorată şi răvăşită, a plecat la policlinica
orăşenească, pentru o consultaţie la medicul oncolog. Medicul a confirmat
diagnosticul Sfântului Nicolae şi i-a propus să o opereze urgent, fapt care
ar putea-o salva, întrucât boala era în fază incipientă.
Vivi a fost operată şi s-a vindecat. A ieşit din spital sănătoasă, vioaie
şi cu credinţă în minunile sfântului. Ea a primit credinţa ortodoxă, trăieşte
şi munceste întru slava Domnului. Dumnezeu a ajutat-o să-şi educe copiii
şi ea se bucură şi-I mulţumeşte Lui şi plăcutului Său, Sfântul Nicolae,
pentru marea milă.
Protodiacon Boris Murtazov,
oraşul
Peciorî
Primul meu ocrotitor
E cu neputinţă să fie descrise toate minunile care se petrec în urma
rugăciunilor adresate Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Fiecare om a
primit sprijin de la el - şi cel credincios, şi cel necredincios. Iar cel mai
uimitor este că ajutorul sfântului vine întotdeauna repede. De multe ori ma
ajutat şi pe mine.
Ţinându-mă departe de Biserică, deşi sunt botezat, eu mă îndoiam
de existenţa vieţii de după moarte. In schimb, mama mea credea în
Dumnezeu şi într-o zi mi-a arătat chipul Sfântului Nicolae în Catedrala
Sfânta Treime din Lavra Alexandro-Nevskaia. In momentele grele din viaţă,
după sfatul mamei, mergeam la catedrală şi aprindeam o lumânare în faţa
icoanei sfântului. Spre marea mea mirare, ajutorul venea, într-adevăr,
foarte repede.
Dacă se întâmpla ca dimineaţa să mă cert cu soţia, veneam „la
Sfântul Nicolae" şi seara ne împăcăm. Dacă apăreau necazuri la serviciu,
după o rugăciune în faţa icoanei, ele se aplanau în mod miraculos. Astfel
mă apropiam din ce în ce mai mult de viaţa bisericească.
Următoarea întâmplare memorabilă a avut loc când eu deja
începusem să merg regulat la slujbele bisericeşti. In acea zi, eu şi soţia am
primit salariul. Când am numărat banii, am constatat că lipsea o sută de
mii de ruble. Noi, desigur, ne-am intristat, gândind că i-am pierdut, însă
8
mama m-a liniştit: „Roagă-te Sfântului Nicolae şi mergi la casierie. Poate
că ei au greşit." După ce m-am rugat, am hotărât că, dacă banii se vor
găsi, cu o parte din ei voi cumpăra o icoană mare a sfântului, pe care o
văzusem la pangar. Şi minunea s-a săvârşit: casiera - Dumnezeu s-o miluiască!
- a spus că după ce a împărţit banii salariaţilor a constatat că i-au
rămas în plus în jur de o sută de mii... Aşa a apărut în casa mea icoana
Sfântului Nicolae Făcătorul de minuni.
Am mai aflat şi de o altă minune. O cunoştinţă a unui coleg de
serviciu avea un fiu, care a fost condamnat şi închis. Acest coleg, om ce nu
avea nimic comun cu Biserica, m-a întrebat: „Cui trebuie să se roage o
mamă pentru ca judecătorul să atenueze sentinţa?" L-am sfătuit să se
roage Sfântului Nicolae. Nu ştiu dacă acea femeie a fost la biserică, însă
ştiu că judecătorul a dat o sentinţă mai uşoară decât se aştepta întreaga
familie.
Sfântul Nicolae este şi ocrotitorul oraşului nostru, Kolpino. Aici a fost
adusă icoana lui făcătoare de minuni, care în prezent se află în biserica
„Kulici i Pasha". Să ne ajute sfântul nouă, tuturor creştinilor, în drumul spre
împărăţia Cerurilor!
Andrei Ilin, oraşul
Kolpino
Iconiţa
Fierăria în care lucra tatăl meu se afla la depărtare de vreo sută de
stânjeni3 de vechea bisericuţă de lemn. Preotul şi fierarul se cunoşteau bine,
fiind buni prieteni. Clopotele de la biserică fuseseră date jos, însă slujba
continua să se ţină chiar şi în anii vitregi de dinainte de război. In raion, cu
scoaterea clopotelor se ocupa o brigadă specială. In popor aceşti oameni
erau numiţi „şabaşnici".
In 1934, „şabaşnicii" au apărut şi în satul nostru şi au dezafectat trei
clopote. Bineînţeles, credincioşii erau nemulţumiţi, dar ce era de făcut?
Conducerea raională era mai puternică. Iar a chema enoriaşii la slujbă, mai
ales de sărbători mari, era necesar. Satul era mare şi părintele nu reuşea
să treacă pe la toţi. Atunci şi-a amintit de prietenul său, fierarul. A venit la
el şi i-a spus: „Afanasievici, scoate-mă din încurcătură! Toată nădejdea e la
tine".
In locul clopotului se putea agăţa o bucată de şină sau un vechi
brăzdar de la plug şi să baţi în el, însă niciunuia nu le-a fost pe plac
această idee. Atunci fierarul a propus să făurească un tun, să-l aşeze în
clopotniţă şi de fiecare dată înainte de începerea slujbei să se tragă de trei
ori. Părintelui i-a plăcut foarte mult ideea şi ei au căzut de acord.
Fiind în tinereţe fierar în cadrul armatei, meşterul ştia cu ce să
înceapă. A adus o ţeava de fontă de grosimea unei mâini, la un capăt a
turnat plumb, a potrivit suportul de lemn cu juguri de fier şi a făcut o gaură
pentru aprindere: tunul era gata. L-au urcat în clopotniţă şi au tras din el
3 Un stânjen = 2,134 metri.
9
de probă de două ori.
Drept mulţumire pentru lucrare, părintele a vrut să-i cinstească pe
fierar şi pe ciocănar, însă aceştia au refuzat, spunând că pentru lucrul
plăcut lui Dumnezeu nu cer plată. Atunci părintele Alexie a scos din
săculeţul de la piept iconiţa Sfântului Nicolae Făcătorul de minuni şi
tămâie, a agăţat-o la pieptul prietenului şi i-a poruncit: „Afanasievici, când
va trebui să pleci într-un loc unde viaţa îţi va fi ameninţată, s-o iei cu tine.
Ea este sfinţită şi te va păzi de necazuri". Nu mult după această
întâmplare, preotul Alexie a fost arestat, iar iconiţa a fost păstrată de tatăl
meu, ca o amintire de la un om bun si inimos.
Apoi a început războiul. După vârstă, tata nu trebuia să ajungă pe
front, însă a fost luat într-o unitate necombatantă, lângă Murom, unde în
acea vreme se pregătea linia de apărare: se săpau şanţuri antitanc şi se
înălţau stâlpi şi obstacole de protecţie. Toate uneltele cu care lucrau miile
de oameni paşnici mobilizaţi trebuiau reparate şi reglate zilnic. Fierăria de
campanie la care a fost trimis tata fumega zile întregi. Avioanele de
recunoaştere nemţeşti reperau astfel de obiective şi îndreptau asupra lor
avioane de bombardament. Aglomeraţia permanentă de oameni şi tehnica
din jurul fierăriei o demascase şi exista pericolul de a fi atacată.
Mama, conducându-l pe tata la război, îi şoptise să nu uite să se
roage. Ii cususe în cămaşă Simbolul Credinţei, scris de mână. Apoi îşi
amintise şi de iconiţa cu tămâie: o prinsese de pieptul tatei, îl însemnase
cu semnul crucii şi adăugase: „Păstreaz-o şi sfântul te va ocroti". Iconiţa
din bronz, un pic mai mare decât o cutie de chibrituri, îi amintea
întotdeauna tatei că Sfântul Nicolae este aproape şi că în clipa cea grea,
fatală, el îi va veni în ajutor.
„Doamne, miluieşte! Sfinte Părinte Nicolae, ajută-mă!", repeta tata
când alergau spre adăpost, ca să se salveze de bombardament. Pământul
fierbea de explozii. Toţi s-au adăpostit, doar tata s-a oprit pentru o clipă, să
vadă dacă fierăria era întreagă.
Suflul exploziei l-a aruncat la pământ, ca şi cum un ciocan greu l-ar fi
lovit în piept. S-a trezit apoi într-un bordei sanitar improvizat. Un felcer
între două vârste l-a examinat şi a dat uluit din cap: „Ei, fierarule, se pare
că te-ai născut sub o stea norocoasă!" I-a arătat o bucăţică de fier de
mărimea unui degetar. „Ţi s-a oprit la piept, dar în corp nu a putut
pătrunde: iconiţa din bronz a împiedicat-o. Altfel, ţi se făcea parastas şi
toţi cei şase copii ai tăi rămâneau fără tată."
„Oare cu adevărat e minunea Sfântului Nicolae şi a îngerului
păzitor?” s-a întrebat tata. Cu adevărat iconiţa să fi «luat» moartea mea
asupra sa?" I-au răsărit în minte preotul Alexie cu sfatul său, soţia care îl
conducea la drum... „Cu adevărat mare este Dumnezeu!", s-a încredinţat
tata.
Această iconiţă se păstrează până azi în familia noastră şi se
transmite din generaţie în generaţie, ca o relicvă sfântă.
Alexei Nellubin, oraşul Nijni
Novgorod
10
Ajutătorul călătorilor
Oriunde am fi plecat, eu şi soţul întotdeauna comandam o moliftă
către Sfântul Nicolae, cunoscând grija cu care îi ocroteşte pe călători. De
fiecare dată noi, păcătoşii, i-am simţit ajutorul, însă aş dori să povestesc
acum ce ni s-a întâmplat nouă.
Acum trei ani, mama mea împlinea şaizeci de ani şi, pentru a o
felicita, trebuia să mergem la Moscova. Ne-am înţeles din timp la telefon şi
am luat bilete dus-întors. Acolo eram aşteptaţi ca cei mai dragi oaspeţi.
Am plecat de acasă mai devreme, căci eram încărcaţi cu o mulţime
de bagaje cu dulciuri şi cadouri. Am hotărât să mergem cu troleibuzul, care
ne ducea direct la gară, însă a trebuit să aşteptăm mult timp în staţie până
a venit. Când am ajuns la gară, până la plecarea trenului nu mai
rămăseseră decât cinci minute. Cine a fost într-o asemenea situaţie, îmi va
înţelege foarte bine starea.
In disperare, m-am rugat în gând: „Sfinte părinte Nicolae, ajută-ne!"
Şi atunci s-a întâmplat ceva de necrezut. Nu ştiu de unde am avut putere,
însă ştiu că am înşfăcat o parte din bagaje şi m-am repezit să intru în gară;
soţul, cu celelalte bagaje, alerga în urma mea. Când am ajuns pe peron,
ceasul gării arăta că trenul a pornit din gară. Insă de sus se vedea clar că
trenurile de pe toate cele patru linii stăteau pe loc. Nu-mi explic cum eu,
fricoasă şi precaută din fire, am coborât scările de parcă aveam aripi.
Picioarele m-au condus singure exact la trenul nostru. Am sărit în primul
vagon pe care l-am nimerit şi trenul a pornit încet. Soţul, cu restul
bagajelor, rămăsese pe peron. Mi-am dat seama de aceasta abia când am
văzut două mâini care l-au înhăţat şi l-au urcat în vagon.
Când am ajuns la locurile noastre, trenul deja luase viteză. Din ochi îmi
şiroiau lacrimi de bucurie şi de mulţumire pentru mila lui Dumnezeu,
arătată nouă prin mijlocirea Sfântului Nicolae.
Irina Haliuhova, oraşul
Krasnodar
Repararea nedreptăţii
In ziua de 23 decembrie 1908 s-a stins din viaţă vestitul jurist
moscovit F.N. Plevako. Intr-o istorioară din tinereţea sa, acest om
credincios, de o înaltă cultură, relatează cum Sfântul Nicolae, Făcătorul de
minuni, mare milostiv, „i-a pus nota 5 la examen"4.
„Invăţam la Universitatea din Moscova, la Facultatea de Drept. Mama
nu avea mijloace ca să mă întreţină, de aceea făceam rost de bani dând
meditaţii. Intr-o iarnă s-a întâmplat să locuiesc în Berlin, în familia unui
elev, şi atunci am audiat cursurile unui renumit profesor de drept roman.
Intorcându-mă la Moscova, m-am prezentat la examen, pregătindu-mă,
4 In învăţământul rusesc, sistemul de notare este de la l la 5; nota 5 fiind echivalentă
notelor 9 şi 10 (nota trad.).
11
bineînţeles, să răspund conform cursurilor celebrului profesor berlinez. Pe
atunci, la universitatea noastră, dreptul roman era predat de către un rus
înflăcărat -Nikita Ivanovici Krâlov.
M-a chemat şi mi-a cerut să trag un bilet. Am tras. Am răspuns bine,
după părerea mea. Insă - o, Doamne! - profesorul îmi pune nota 1!... N-am
îndrăznit să-i spun nimic, căci nici nu înţelegeam prea bine ce se întâmplase,
iar protestele, precum cele din zilele noastre, nu erau la modă
pe atunci. Am venit acasă şi nu am spus nimănui nimic. Dimineaţă, mama
mă întreabă:
- Fedea, de ce nu te duci la examen?
- Astăzi nu am niciun examen, răspund.
Imi era milă să o întristez pe bătrână, dându-i trista veste că deja am
picat la materia cea mai importantă din facultate. Se însera. Ea îmi aminti
iarăşi de examen.
- Mâine, mamă, i-am răspuns mecanic, numai ca să scap cumva de
insistenţele ei.
A venit şi dimineaţa. Mă plimb prin casă fluierând şi gândesc: «Poate
bătrânica mea a uitat de examen...» însă ea începe din nou:
- Oare nu e timpul să pleci la Universitate?
- Examenul e seara, îi răspund. Iată însă că s-a făcut şi seară.
- E timpul, Fedea, hai, du-te! îmi aminteşte ea.
- Uite că plec, mamă, spun şi încep să mă îmbrac.
- Te conduc până la Universitate, zice ea.
Nu am de ales: plec cu ea. Pe atunci locuiam pe strada Ostojenko. Trecem
pe lângă Catedrala Hristos Mântuitorul. Mama îmi spune:
- Să intrăm, Fedea, în Paraclisul Sfântului Nicolae: el te va ajuta.
Intru şi în paraclis, care se află pe malul celălalt al râului Moscova,
lângă podul Kamennâi5. Mama a intrat, a luat o lumânare şi a început să se
roage în genunchi. Şi în acel moment mi-a fost atât de milă de bătrânica
mea, de faptul că o mint! Şi m-am adresat în gând către cuviosul lui
Dumnezeu Nicolae: «Părinte, plăcutule lui Dumnezeu! Sincer să fiu, n-aş
vrea s-o mint, dar mi-e milă de ea, căci ştiu că mult se va întrista dacă va
afla adevărul! Linişteşte-o, plăcutule al lui Dumnezeu, aşa cum ştii tu!»
După ce s-a rugat, mama îmi spune:
- Ei, acum e timpul să mergem, fiule!
Am ajuns la Universitate. Mama mă îndeamnă:
- Tu, Fedea, du-te, iar eu te voi aştepta uite aici, lângă statuia lui
Lomonosov.
Ce să fac? Trebuie să intru în clădirea Universităţii. Mă gândeam:
«Voi intra în sală. Cel puţin voi asculta cum răspund colegii». Când am
intrat în sală, soarele care asfinţea m-a învăluit în razele sale. Deodată,
aud vocea puternică a lui Nikita Ivanovici, care mă strigă pe nume:
-Plevako!
M-am apropiat de catedră.
- Toată noaptea nu m-ai lăsat să dorm! Si profesorul mi-a adresat un
cuvânt nu prea plăcut.
- Ei, vrei să răspunzi?
Ii spun că mai bine decât ieri nu pot răspunde, deoarece m-am
pregătit conform cursurilor profesorului.
- A, ai vrut să te lauzi că ştii nemţeşte, că-i citeşti în original pe
5 Kamennâi = pod de piatră (nota trad.).
12
profesorii germani! Iar pe cursurile profesorului tău rus nici nu ai vrut să te
uiţi!
I-am explicat de ce nu am învăţat la cursurile lui, căci credeam că aş
putea să răspund şi urmând cursurile nemţeşti.
- Trebuia să-mi spui de la început. De unde să ştiu eu unde ai fost tu
astă-iarnă? mi-a spus profesorul cu bunăvoinţă şi mi-a cerut să mai trag un
bilet.
Am tras, am răspuns excelent şi profesorul mi-a pus nota 5 în loc de
1! In aşa fel Sfântul Nicolae mi-a pus nota 5, a încheiat juristul."
Episcopul Nikon
(Rojdestvenski)
Sfântul iubit al poporului rus
In anul 1918, în timpul revoluţiei bolşevice, Moscova a fost zguduită
de semnul care a fost dat de icoana Sfântului Nicolae. Una din icoanele
sfântului care se afla pe zidul Kremlinului a fost acoperită cu o bucată de
stofă roşie. Şi iată că, în văzul miilor de oameni adunaţi în Piaţa Roşie,
această stofă, care ascundea chipul sfântului, s-a rupt. Bucăţi de materie
cădeau pe pământ şi astfel chipul Sfântului Nicolae Făcătorul de minuni a
apărut din nou în faţa oamenilor. Atunci, această minune a fost tălmăcită
ca un semn de apropiată izbăvire de „acoperămîntul roşu" care se lăsase
peste Kremlin şi Sfânta Rusie.
Mai târziu, pe parcursul mai multor ani, s-au înregistrat multe semne de la icoanele
Sfântului Nicolae, dintre care vom relata doar câteva.
In timpul celui de Al Doilea Război Mondial, organele locale evacuau
populaţia din zonele din apropierea frontului. O bătrânică ţinea în mână o
boccea. Comisarul a întrebat-o:
- Ce ai acolo?
- Icoana Sfântului Nicolae, a răspuns bătrânica.
- Arunc-o! i-a poruncit comisarul.
- Nu, nu o voi arunca!
Comisarul şi-a scos pistolul, l-a îndreptat asupra bătrânei şi i-a
poruncit:
- Dacă acum n-o arunci, te împuşc.
- Impuşcă-mă, oricum n-o voi arunca. Această icoană m-a păzit toată
viaţa, a fost răspunsul.
In aceeşi clipă, deasupra capului comisarului a explodat un obuz
nemţesc, care l-a rupt în bucăţi. De frică, bătrânica n-a reuşit decât să se
aşeze, continuând să ţină în mâini icoana dragă.
Cu puţin timp înainte ca războiul să se dezlănţuie, am văzut în
Belgrad, în mănăstirea de maici Vvedenski, ce se află pe Topciderski Brno,
pe analog, o icoană mare a Sfântului Nicolae, care s-a reînnoit în chip
minunat, transformându-se dintr-o icoană veche şi înnegrită într-una nouă,
cu culori vii, ce au căpătat prospeţime şi puritate.
Impreună cu toţi mucenicii, care au primit moartea din mâna
13
necredincioşilor pentru adevărul dumnezeiesc, peste tot unde este
proslăvit, Sfântul Nicolae parcă ne-ar vorbi cu cuvintele Sfântului Apostol
Pavel: Să-mi fiţi mie următori, precum si eu lui Hristos! (1 Cor. 4; 16).
Arhiepiscopul
Nikon
Ocrotitorul călugărilor
Presimţind vremuri grele pentru zonele de apus ale statului
moscovit, cuviosul Kornili, egumenul Mănăstirii Pskovo-Pecersk, a îngrădit
în 1565 mănăstirea sa cu un zid de piatră, iar la intrare, chiar lângă porţile
ei sfinte, a înălţat o biserică în cinstea Ierarhului Nicolae. Se pare că, prin
acest gest, cuviosul a vrut să arate că el încredinţează mănăstirea ocrotirii
şi ajutorului nevăzut al bineplăcutului lui Dumnezeu, „celui numit cu nume
de biruinţă". Evenimentele ce au urmat la scurt timp după aceea
demonstrează în mod concret că sfântul bărbat nu s-a înşelat în prevederile
sale şi în credinţa în Făcătorul de minuni.
In anul 1581, oştirile lui Bathory au asediat mănăstirea, încercând să
o facă să se predea. Neputând trece de puternicele ziduri ale mănăstirii,
după un asediu lung şi nereuşit, s-au retras.
Până în prezent, biserica Făcătorului de minuni, ridicată de către
cuviosul Kornili, a rămas pe locul vechi, pe un munte lângă sfintele porţi,
măreaţă prin vechimea sa, precum şi prin minunile ce au avut loc aici.
Protoiereul Oleg Tăor,
oraşul Pskov
Halta
Se terminase Marele război pentru apărarea patriei. Călătoream cu
trenul. La o haltă s-a oprit, iar eu am coborât din vagon şi m-am îndepărtat
puţin. Când m-am întors, trenul lua deja viteză şi uşile vagoanelor erau
închise. M-am agăţat de o bară, cu un picior am ajuns pe treapta
vagonului, însă cu celălalt nu am reuşit, deoarece m-am lovit tare la el.
Mâinile au început să-mi cedeze şi puteam în orice clipă să cad. In acel
moment am strigat: „Sfinte al lui Dumnezeu, Nicolae, ajută-mă!" Trenul s-a
oprit. Toţi pasagerii erau uluiţi, iar eu de bucurie am uitat de rugămintea
mea către sfântul, însă când am adormit, el mi-a apărut în somn şi mi-a
spus: „Pentru că te-am ajutat, să-mi faci o slujbă de mulţumire". M-am dus
la biserică şi am povestit totul preotului. El a slujit un Te-deum de mulţumire
şi mi-a dat o iconiţă cu Sfântul Nicolae, care în prezent stă atârnată
deasupra patului meu.
E. A. Larionova, oraşul Rtişevo,
14
regiunea Saratov
„Mamă, eu nu m-am înecat!"
S-a întâmplat demult. Pe atunci aveam vreo zece ani, iar acum am
şaptezeci şi patru. Venisem cu întreaga familie la Ozerki. Deşi nu ştiam să
înot, m-am dus să mă scald. Am intrat în apă şi, după câţiva paşi, am
căzut într-o groapă. Am ajuns imediat la fund; deasupra capului - întuneric
beznă; înghiţeam apă, simţeam că pier. Slavă Domnului că m-am rugat
Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, ca să mă salveze!
Acasă păstram iconiţa lui de lemn. Aveam şi alte icoane, însă nu ştiu
de ce mi-am amintit anume de aceasta. Şi iată că am auzit ca prin vis
cuvintele: „Străduieşte-te din toate puterile să sari în sus". Am sărit -
deasupra capului meu era o femeie. M-a apucat de un deget şi m-a scos
afară. Eu am alergat la mama, care plângea.
Iconiţa aceasta este întotdeauna cu noi; a supravieţuit şi blocadei.
O. F. R.
Permis de eliberare
In timpul războiului, un tânăr din localitatea noastră, pe nume
Nicolae, a ajuns într-un lagăr de concentrare. Acolo exista o regulă: toţi cei
slăbiţi erau adunaţi în grup şi trimişi la „baie". Ce se înţelegea prin acest
cuvânt, ştiau toţi - moarte! Intr-un asemenea grup ajunsese şi Nicolae al
nostru. Mergea cu greu. Nu mai avea puteri... Dar deodată i s-a aprins în
suflet dorinţa arzătoare de a trăi. Din răsputeri s-a rugat Sfântului Nicolae:
„Sfinte părinte Nicolae, iartă-mă! Rău te-am cinstit, puţin m-am rugat, însă
acum sunt într-un mare necaz. Acasă mi-au rămas soţia şi doi copii mici.
Cât de mult aş vrea să mă întorc acasă! Nu vreau să mor aşa tânăr! Ajutămă!"
Din senin i-a venit în minte un gând: „Cazi!" Era toamnă, frunzele
acopereau pământul asemenea unui covor. A căzut. Escorta putea să-l
omoare în bătăi şi să-l împuşte, însă nici nu l-a atins. Nicolae a rămas
nemişcat până când paşii au încetat să se mai audă. S-a ridicat apoi şi s-a
îndreptat spre o luminiţă care se vedea în depărtare. Era seară târziu. A
ajuns în sat, a intrat în prima curte şi s-a ascuns într-un hambar cu fân.
Dimineaţa, stăpâna a venit să dea de mâncare animalelor. Văzând
un necunoscut, s-a speriat şi şi-a chemat bărbatul, care l-a întrebat: „Cine
eşti şi de unde vii? Cum ai ajuns aici? Spune tot adevărul! Dacă minţi, te
împuşc". Nicolae i-a mărturisit tot şi despre cum s-a rugat Sfântului Nicolae
ca să-l ajute.
Stăpânul casei a poruncit soţiei să încălzească baia, să-i dea lui
Nicolae alte haine, ceai dulce şi să-l culce pe cuptor, ca să doarmă. Peste
15
două-trei ore l-au trezit şi i-au dat să bea un pahar cu ceai. După încă un
timp, l-au trezit din nou ca să bea ceai cu lapte. Mai apoi - o cană cu lapte,
iar la sfârşit i-au dat să mănânce şi o bucăţică de pâine. Astfel l-au îngrijit
timp de trei zile.
Intr-o zi a venit la el stăpânul şi i-a zis: „Nici nu-ţi imaginezi ce noroc
ai! Eu sunt şef peste toţi prizonierii din Germania. Iţi voi da un astfel de
permis cu care nici ai noştri, nici ai voştri nu te vor reţine".
Dându-i toate cele trebuincioase, ei l-au lăsat să plece. La frontiera
germană, patrula care i-a verificat actul a zis: „O, gut! Gut! Minunat!" Ai
noştri, la fel, se minunau şi se întrebau: „Ce fel de act o fi acesta?" Iată ce
fel de permis i-a dat Sfântul Nicolae!
M.T.,
Biserica Adormirii Maicii Domnului,
oraşul Helsinki
Scăparea din iad
Intâmplarea pe care vreau să o povestesc mi-a fost relatată de
mama, care, la rândul ei, a aflat-o de la o cunoştinţă împreună cu care
merge la biserică. Ea reprezintă o mărturie a faptului că Sfântul Nicolae
ajută tuturor oamenilor, chiar şi celor care sunt departe de Dumnezeu.
Totul s-a întâmplat în Belarus, chiar la începutul războiului. Soţul acestei
femei era ofiţer. Locuiau împreună pe teritoriul cetăţii Brest. Când au
început luptele, femeia, cu copilul nou-născut în braţe, a reuşit, ca prin
minune, să fugă din cetatea învăluită de flăcările războiului.
Când şi-a revenit, a văzut că se află în pădure, într-un loc
necunoscut. Nu ştia în ce parte s-o apuce. A cuprins-o deznădejdea.
Copilul plângea, în jur erau doar copaci şi nicio speranţă să găsească vreo
cărare. Deodată, nu se ştie de unde, a apărut un bătrânel, sprijinit într-un
toiag, care i-a spus: „Mergi în direcţia aceasta, acolo vei găsi ajutor!" şi a
dispărut. Femeia s-a îndreptat în direcţia indicată de bătrân şi peste puţin
timp a ajuns într-un sat. Acolo a fost găzduită de doi ţărani în vârstă, soţ şi
soţie.
Atât timp cât a durat războiul, femeia şi copilul au locuit în acest sat.
Nemţii nu au ajuns până aici. După război, femeia a mers la biserică şi
acolo l-a văzut într-o icoană pe „bătrânelul" din pădure. Era Ierarhul
Nicolae. „De atunci merg întotdeauna la biserică şi niciodată nu uit să mă
rog sfântului", mărturiseşte femeia.
Elena Cisîikina
După cuvântul mamei
16
Conducându-şi fiul pe front, mama i-a spus: „Kolea, când îţi va fi
greu, să-l chemi în ajutor pe Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, şi el te
va ajuta!".
In timpul unei lupte, fiul ei împreună cu un prieten au căzut
prizonieri. Ziua era caldă, zăpada se topea, în schimb noaptea, când au
hotărît să evadeze, au degerat atât de tare, încât nu mai aveau puteri.
Kolea şi-a amintit cuvintele mamei şi a început să se roage Sfântului
Nicolae, Făcătorul de minuni, cerându-i ajutor.
Tot atunci, doi soldaţi cu schiuri mergeau pentru o misiune de luptă.
Unul voia să meargă pe de-a dreptul, dar celălalt l-a convins să facă un
ocol. Ei i-au găsit pe cei doi camarazi degeraţi şi i-au salvat. Slavă şi
mulţumire Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni!
Roaba lui Dumnezeu Anna, oraşul Sankt-
Petersburg
Salvator de la înec
Vreau să vă împărtăşesc bucuria salvării mele de la moarte de către
Făcătorul nostru de minuni, Sfântul Ierarh Nicolae. Aceasta s-a întâmplat
acum aproape treizeci de ani. Pe atunci eram tânără, fără griji şi duceam o
viaţă nu chiar corectă, deşi din copilărie purtam cruciuliţă şi mergeam la
biserică - ce-i drept, din când în când. Locuiam în oraşul Toliati. Intr-o zi,
împreună cu încă doi tineri, am plecat să ne plimbăm cu barca cu motor pe
Marea Kuibâşev. La un viraj, barca noastră s-a răsturnat şi eu m-am dus la
fund.
In câteva fracţiuni de secundă, prin faţa ochilor mi-a trecut toată
viaţa. Cu groază m-am gândit la băieţelul meu şi la mama: ea nu va
suporta moartea mea, va muri de inimă, iar fiul îmi va rămâne orfan. Şi din
toată inima m-am rugat: „Sfinte Nicolae, ajută-mă!" Şi iată că am văzut
cum venea spre mine un bătrânel, puţin aplecat, sprijinindu-se de un toiag
şi cu piciorul mă împingea uşor în sus. In aceeaşi clipă am ieşit la
suprafaţa apei, m-am agăţat de marginile bărcii şi astfel am rămas în
viaţă. Barca nu s-a scufundat, deoarece avea perne de aer.
In tinereţe, când am plecat pentru prima dată din casa părintească,
mama m-a binecuvântat cu icoana Sfântului Nicolae. Această iconiţă este
mereu cu mine, o iau în toate călătoriile şi sfântul mă ocroteşte.
In ziua când am plecat să mă plimb cu barca, iconiţa nu era la mine.
In primii ani de după război, Sfântul Nicolae a ajutat-o şi pe mama. I
s-a întâmplat să călătorească o dată cu camionul, unde se aflau înghesuiţi
mulţi oameni, la un loc cu un cântar mare pentru mărfuri. Şoferul era beat
şi conducea cu viteză mare. Şoseaua ducea, şerpuind, în vale.
Pe oameni i-a cuprins frica. Au început să-i strige şoferului să
încetinească, însă el continua să conducă cu o viteză şi mai mare. Mama a
început să se roage cu voce tare Sfântului Nicolae. La o cotitură, cântarul a
alunecat spre partea laterală a maşinii, rupând-o. Maşina s-a răsturnat, iar
oamenii au căzut care încotro... Când şi-a revenit, mama a constatat că se
afla pe marginea drumului, întreagă şi nevătămată. In jur zăceau ceilalţi
17
oameni gemând, iar unul chiar era strivit de cântar... Dintre toţi cei care
erau în camion, numai mama nu a suferit, pentru că a cerut ajutorul
Sfântului Nicolae.
In viaţa ni s-au întâmplat multe alte minuni. In clipa când părea că
nu mai există nicio şansă, ajutorul sfântului nu întârzia să vină.
Tatiana
Mărturisirea unui întemniţat
Vă scrie un om care se află în închisoare, însă nu trebuie să vă
speriaţi de acest cuvânt. Martor îmi este Dumnezeu: sunt curat în faţa Lui
şi în faţa oamenilor. Păcatul pentru care mă aflu aici nu este al meu. Poate
că Dumnezeu îmi trimite o încercare, nu ştiu...
Doar rugăciunea şi cărţile mă salvează, însă cu cât mai mult citesc,
cu atât mai multe întrebări îmi apar. Doresc să vă povestesc ce mi s-a
întâmplat în orăşelul Lopatki, regiunea Sverdlovsk.
In primăvara anului 1994, în închisoare pelagra a început să facă
ravagii. In fiecare zi apărea un nou sicriu: boala nu cruţa pe nimeni, nici pe
cei bătrâni, nici pe cei tineri. Mi-a venit şi mie rândul. Mi-a slăbit vederea,
picioarele mi s-au umflat, dinţii au început să mi se clatine, încât nu mai
puteam mânca. Dar mai ales au apărut vestitorii morţii – păduchii; în infirmerie
nu mai erau medicamente. Am înţeles că nu mai aveam mult timp
de stat aici pe pământ. Doar o minune mă putea salva. Şi ea s-a întâmplat.
In Dumnezeu nu credeam, însă înţelegeam că boala mea era plata pentru
viaţa pe care o dusesem înainte. Un om bun mi-a adus o iconiţă de carton
a Sfântului Nicolae şi mi-a spus: „Roagă-te şi căieşte-te. El te va ajuta". Eu
nu cunoşteam nicio rugăciune, însă acest om mi-a explicat: „Vorbeşte-i!
Vorbeşte-i ca şi cum ai vorbi cu mine. Spune-i tot ce ai mai tainic, tot ce ai
pe suflet, ceea ce nu poţi să spui altcuiva. Mărturiseşte-i toată viaţa ta
păcătoasă!".
Noaptea care a urmat a fost o noapte cumplită. Inţelegeam că nu voi
mai ajunge până dimineaţa şi am început să mă rog. Incet, puţin câte
puţin, îmi deschideam sufletul înaintea Sfântului Nicolae. Nu ştiu dacă
aceasta a fost aievea, în vis sau în delir, însă vedeam în faţa mea doi ochi
mari care mă priveau şi de care nu mă puteam ascunde şi un zâmbet,
încadrat într-o barbă albă. Privind această faţă blândă, am jurat că, dacă
voi rămâne în viaţă, nu mă voi abate de la drumul pe care am apucat.
A venit şi dimineaţa cu mult soare - prima după multe zile ploioase.
M-a copleşit o dorinţă mare să trăiesc, să mă bucur de soare, de iarbă, de
oameni. Sufletul mi-era învăluit de mulţumire pentru faptul că trăiesc în
această lume minunată. Am înţeles că rezistasem. Mi-au reapărut puterile,
aspiraţiile, dorinţele, de parcă renăscusem. Sprijinit într-un băţ, am ieşit
afară, să mă bucur de căldura soarelui. Spre marea mea mirare, am văzut
că mă pot lipsi de toiag. Cu fiece oră mă simţeam din ce în ce mai bine.
Aceasta s-a întâmplat pe data de 28 aprilie 1994. Am renăscut. Dar cel
mai important este faptul că am găsit sensul vieţii mele nemernice şi
păcătoase. Doar credinţa îl salvează pe om, îl face mai curat, mai bun, mai
18
sensibil la durerea aproapelui.
V.N.Piscun, oraşul Neviansk, regiunea
Sverdlovsk
Nu a îngăduit batjocura
O femeie a relatat o întâmplare care avusese loc în familia sa când
ea abia împlinise şase ani.
Mama ei era o femeie foarte credincioasă, dar tatăl ei, comunist, se
purta cu duşmănie faţă de Biserică. Mama era nevoită să ţină ascunsă de
el, într-un şifonier, printre haine, icoana Sfântului Nicolae, pe care o
primise ca binecuvântare de la mama ei.
Intr-o zi ea a venit de la serviciu şi a vrut să aprindă focul în sobă.
Lemnele erau deja puse şi trebuiau doar aprinse, însă nu reuşea
nicidecum. Cât n-a încercat - dar lemnele nu luau foc, şi pace!
Atunci s-a gândit să le scoată din sobă şi o dată cu ele a scos şi
icoana sfântului, pe care soţul o găsise în şifonier şi hotărâse s-o distrugă
cu mâinile soţiei.
„Cine se roagă pentru tine?"
Când eram mică, în satul nostru venea deseori un căpitan de cursă
lungă pentru a-şi vizita părinţii. Istorisirea lui mi-a rămas întipărită în minte
pentru toată viaţa:
„Corabia noastră - povestea el - a ieşit în larg, ca de obicei, la
pescuit. Marea era liniştită, când deodată a început să bată un vânt
năprasnic. S-a stârnit furtuna. Pânzele s-au rupt, corabia nu mai putea fi
manevrată şi s-a aplecat pe o parte. Valurile mari o aruncau ca pe o cutie
de chibrituri. Nimeni nu putea să ne vină în ajutor şi cu toţii am simţit că
moartea era inevitabilă...
Am alergat spre puntea corabiei şi, cu mâinile ridicate către cer, cu
lacrimi în ochi, am început să mă rog Sfântului Nicolae, cerându-i ajutor.
Cât timp a trecut, nu ştiu, însă am observat că furtuna a început să se
potolească. «Băieţi, le-am strigat marinarilor, întindeţi pânzele!»
«Imposibil, a venit răspunsul, este o gaură în cală şi apa a început să
pătrundă în corabie.» Eu însă insistam. In câteva clipe toţi trei am întins
pânzele, deşi de obicei nu reuşeam să facem acest lucru nici în zece
oameni. Furtuna se potolea. Când am coborât în cală, am rămas uluiţi: un
peşte mare astupase gaura.
Cu lacrimi în ochi m-au înconjurat marinarii şi mă întrebau:
«Căpitane, spune-ne, cine se roagă pentru tine?» Era în vremurile când
credinţa se persecuta. Le-am răspuns: «Bunica şi mama, dar iată cine ne-a
salvat!» - şi am scos din buzunar portofelul unde păstram iconiţa Sfântului
19
Nicolae, Făcătorul de minuni.
Conducerea ne-a răsplătit cu un concediu, iar marinarii m-au rugat
să le cumpăr iconiţe cu Sfântul Nicolae şi să plătesc la biserică o slujbă de
mulţumire. Toţi care erau pe corabie au transmis salutări călduroase
bunicii şi mamei mele pentru rugăciunea lor."
L. N. Goncearova, regiunea Volgograd
O seară de toamnă
Această întâmplare s-a petrecut în anul 1978, când aveam
nouăsprezece ani. Intr-o seară am stat până târziu la o prietenă. La
întoarcere, când am ajuns în cartierul meu, se făcuse deja unsprezece
noaptea. In jur era întuneric şi pustiu. Dintr-o nesocotinţă specifică
tinereţii, nu-mi era frică de nimic. Crezând că nu poate să mi se întâmple
nimic rău, nu am dat nicio importanţă faptului că uşa de la o scară era
întredeschisă şi de acolo mă urmărea un bărbat.
Când am trecut de uşă, el s-a luat după mine. Presimţind ceva rău,
am vrut să fug, însă nu am reuşit: o mână puternică m-a ţinut strâns.
Bărbatul mă trăgea spre scară. M-am împotrivit cât am putut, însă era în
zadar. Am început să-l rog: „Dă-mi drumul!", însă el mi-a răspuns: „Acum
te omor!" In jur, nici ţipenie. Ajutor, de nicăieri. Am ridicat ochii către cer şi
încet, dar din toată inima m-am rugat: „Doamne, Nicolae, Făcătorule de
minuni, ajutaţi-mă!"
Şi s-a întâmplat o minune. Degetele care mă ţineau strâns au cedat.
M-am simţit liberă. Bărbatul care mă ameninţase cu moartea nu a mai
scos niciun cuvânt şi nici nu a încercat să mă urmărească. Stătea pe loc,
de parcă înţepenise. Acasă am ajuns fără alte peripeţii.
Au trecut mulţi ani, însă nu am să uit acea seară de toamnă, când
am simţit puterea mijlocirii minunate a lui Dumnezeu şi a Sfântului
Nicolae, Făcătorul de minuni.
Ludmila
„Cumpărătorul ceresc"
In anii '60 erau puţine biserici care funcţionau, iar cea mai apropiată
de noi se afla la 45 km de sat. Intr-o zi, bunica se pregătea să meargă la
biserică. Mai trebuie să vă spun că eram foarte săraci şi, în timpul liber,
20
mama făcea şaluri de lână pentru vânzare. „Ia cu tine şi şalurile! i-a spus
ea bunicii. Poate vei vinde la piaţă câteva". Bunica a lăsat capul în jos:
„Cine face aşa? Piaţa şi biserica nu au nimic în comun. Şi dacă nimeni nu
va cumpăra şi eu nu voi reuşi să ajung la biserică? Eu vreau să merg la
biserică!", se tânguia ea. Insă mama continua să insiste. Ce era de făcut?
Bunica a luat şalurile - vreo zece - şi a plecat. A plâns tot drumul, cerând
ajutor Sfântului Nicolae. Măcar să vândă unul sau două, căci altfel mama
va fi nemulţumită. Dar cel mai mult o chinuia gândul să nu întârzie la
biserică...
Duminica, dis-de-dimineaţă, ea a venit la piaţă, rugându-se să
ajungă cât mai repede la biserică, însă la piaţă erau puţini oameni. Un
bătrânel s-a apropiat de ea şi a întrebat-o: „Câte şaluri aveţi şi la ce preţ?"
Bunica i-a răspuns. Fără să se uite la şaluri, le-a luat pe toate, i-a dat banii
şi... a dispărut. Mirată, dar totodată şi fericită, bunica a ajuns la biserică
înainte de deschiderea ei.
Când s-a întors acasă şi i-a dat mamei punga cu bani, care s-au
dovedit a fi mai mulţi decât ar fi trebuit, mamei nu-i venea să creadă:
niciodată nu i se întâmplase aşa ceva. Bunica i-a povestit despre bătrânelul
straniu. Auzind acestea, mama a început să plângă: „Acesta era
însuşi Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni!"
L. N. Goncearova, regiunea Volgograd
„Somn cu pace dăruieste-mi!"
De mai mulţi ani sufeream de insomnie, iar în ultimii doi-trei ani
adormeam doar cu ajutorul pastilelor.
Intr-o zi am aflat că prin oraşele mari se trece cu icoana Sfântului
Nicolae, Făcătorul de minuni. Trebuia să ajungă şi în oraşul Toliati, unde
locuiesc. Aşteptam această zi cu nerăbdare şi nădejde. Când icoana a fost
adusă la Biserica Icoanei Maicii Domnului din Kazan, s-a făcut o
procesiune. Era foarte multă lume. Părea că s-a adunat acolo tot oraşul.
Sufletul meu era vesel şi luminos, iar inima nutrea speranţa vindecării.
Datorită milei lui Dumnezeu, ea a venit.
In prezent, am un somn sănătos şi în fiecare dimineaţă Ii mulţumesc
Mântuitorului nostru, Maicii Sale Sfinte şi Sfântului Nicolae, Făcătorul de
minuni.
Roaba lui Dumnezeu Galina,
oraşul Toliati
Cei ce au necinstit Biserica
In 1993, paroh al bisericii ortodoxe Hristos Mântuitorul din Toronto
21
(Canada) a devenit protoiereul Nikolai Boldârev. Numele preotului care
slujea alături de el era Nikolai, şi la fel şi al mireanului care slujea în altarul
acestei biserici. Enoriaşii s-au înţeles între ei să-l numească pe paroh
Nicolae „cel mare", iar pe preotul care slujea alături de el - părintele Nicolae
„cel mic", el fiind mic şi de statură.
Dimineaţa, în ziua prăznuirii Sfântului Proroc Ilie, părintele Nicolae
„cel mic" a deschis uşile bisericii cu cheia, s-a rugat şi, după rânduială, a
intrat în altar ca să se pregătească pentru Sfânta Liturghie. Era luni, iar în
ajun părintele ieşise ultimul din biserică. Imaginaţă-vă mirarea lui, când a
văzut pe jertfelnic icoana Sfântului Nicolae cu părticele din moaştele lui,
icoană care nu fusese înainte în biserică. Ea stătea în mijlocul mesei, iar
obiectele sfinte erau puţin mutate spre marginile ei.
Părintele Nicolae a căzut pe gânduri. Intre timp, citeţul aştepta
răspuns, însă în locul răspunsului, a apărut părintele Nicolae cu icoana în
mâini pentru a-şi împărtăşi emoţiile. Citeţul şi cântăreţul au sărutat icoana,
iar părintele Nicolae a aşezat-o pe analog, alături de cea praznicală.
Deoarece sărbătoarea era în timpul săptămânii, biserica era aproape
pustie, iar parohul era plecat. Aşa că vestea despre minune nu a reuşit să
se răspândească. In schimb, întorşi acasă de la biserică, toţi cu emoţie
discutau despre acest eveniment, mai ales că majoritatea martorilor
locuiau în acelaşi bloc. Părintele Nicolae a spus printre altele că icoanele
apar deseori oamenilor ca semn pentru evenimentele ce vor urma, pentru
ca mulţi să se întărească în credinţă şi să capete nădejde în ajutorul
dumnezeiesc, în mijlocirea Maicii Domnului şi a sfinţilor.
Când parohul s-a întors din călătorie, părintele Nicolae i-a povestit
despre apariţia minunată a icoanei. Parohul a fost foarte mirat şi a spus că
icoana a dispărut din biserică fără urmă cu câţiva ani în urmă, iar înainte
de aceasta o femeie încercase s-o restaureze, însă culorile „curgeau"
mereu, ca, brusc, într-o clipă, toate asperităţile şi trăsăturile pierdute să
apară de la sine. Icoana a reapărut în biserică complet renovată. Preotul
paroh a anunţat poporul despre apariţia icoanei şi a explicat evenimentul
ca o purtare de grijă a sfântului faţă de noi.
Despre cele întâmplate a fost anunţat episcopul Serafim al Canadei.
Drept răspuns, el a întărit afirmaţia că America de Nord se află în grija
deosebită a sfântului, care în ultimul timp, prin multe minuni, îşi arată grija
pentru locuitorii ei ortodocşi. Vlădica a binecuvântat ca în fiecare joi seara
să se facă o slujbă cu acatistul sfântului.
Cel mai mult m-a uimit însă faptul că evenimentul a trecut
neobservat pe lângă cea mai mare parte a enoriaşilor, ca soarele prin faţa
unui orb. Nimeni nu venea la acatist. Chiar şi cântăreţii care erau în acest
timp la repetiţie, într-o încăpere alăturată, n-au pregetat cel puţin să intre
şi să sărute icoana făcătoare de minuni, însă nici ispitele nu s-au lăsat mult
timp aşteptate.
Intr-o zi, în urma unor clevetiri, a fost alungat părintele Nicolae „cel
mic" din biserică. Nici mijlocirea parohului, nici lacrimile celor apropiaţi nu
au putut să înmoaie inimile împietrite ale enoriaşilor. Nici până în prezent
nu pot găsi un motiv raţional al acestor uneltiri.
Tatiana Volhonskaia, oraşul Tubingen,
Germania
22
Rugăciune în timpul furtunii
La sfârşitul lunii octombrie, de obicei, se termină sezonul călătoriilor
turiştilor şi ale pelerinilor la Mănăstirea Valaam. Pentru ghizii de la serviciul
pelerinajelor mănăstireşti, acesta este timpul când îşi iau rămas bun de la
insulă până la sezonul viitor.
In ajunul plecării, eu şi colegul meu de chilie -ghidul Igor - am pornit
cu barca către insula Skitsk, pentru a ne lua rămas bun de la cel mai sfânt
loc pentru noi din Valaam - Schitul Tuturor Sfinţilor.
De dimineaţa, pe lacul Ladoga bătea vântul, însă în Golful Nikonovsk
era linişte. După cum am presupus, către ora 15 am ajuns la cheiul
Schitului Smolensk şi pe cărăruie ne-am îndreptat către ruinele Bisericii
Icoanei Maicii Domnului din Smolensk.
După ce ne-am rugat la schiturile Smolensk şi al Tuturor Sfinţilor, neam
întors la barca noastră. Incepea să se întunece şi pe liniştitul lac Sisi-
Iarvi apăruseră valuri mici. Puteam să ne întoarcem altfel: să trecem cu
barca Sisi-Iarvi, să debarcăm la ferma călugărească şi să ajungem pe jos
prin Schitul Ghetsimani la Schitul Invierii Domnului, însă colegul meu, fost
marinar militar, mi-a refuzat categoric propunerea, considerând că nu e
bine să cedăm în faţa vitregiilor naturii: „Am trecut prin momente şi mai
grele!" Eu, cu inima cât un purice, am căzut de acord. Caracterul furtunilor
de pe Ladoga îl cunoşteam bine nu doar din cărţi, ci îl simţisem deseori pe
pielea noastră în timpul călătoriilor turistice. După afirmaţiile băştinaşilor,
cu o simplă barcă, pe Ladoga, în timpul furtunii nu se poate rezista mai
mult de 10-15 minute. Cu toate că vâsleam cu disperare, nu ne apropiam
de Golful Nikonovsk, ci, dimpotrivă, vântul şi valurile ne scoteau din golf, în
largul Ladogăi.
Frica ne-a cuprins. Slăbiţi de munca inutilă, am încetat aproape
simultan să vâslim. Ne-a rămas doar să ne rugăm lui Dumnezeu şi sfinţilor
Săi pentru mântuirea sufletelor noastre. Insă cum? Cu ce cuvinte? Toate
rugăciunile învăţate, toate numele sfinţilor ni se şterseseră din minte,
suflate parcă de vântul furtunii; ne rămăsese doar rugăciunea lui Iisus.
Deodată - parcă luminat de sus - mi-am amintit cuvintele: „Părinte Ierarhe
Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre!"
Repet iar şi iar cuvintele troparului sfântului meu preferat, ocrotitorul
marinarilor şi al pescarilor, al tuturor celor ce călătoresc pe mare. Mă
întorc spre prietenul meu şi văd cu greu că buzele lui se mişcă. Din cauza
zgomotului, nu auzeam cuvintele şi doar după mâna care se ridica pentru
semnul crucii înţelegeam că era cufundat în rugăciune.
Barca, în continuare, era purtată spre largul Ladogăi. Drept înainte,
la intrarea în Golful Monastârsk, am zărit farul ce lumina de pe Insula
Nikonsk, unde se află Biserica Sfântului Nicolae. Lângă biserică locuiesc
pescarii, care au bărci, însă cum să le dăm de ştire că suntem la ananghie?
In minte continuau să-mi răsune cuvintele rugăciunii, care se uneau
cu strigătul sufletului: „Părinte Nicolae, cald mijlocitorule, grabnic
ajutătorule, care te rogi pentru oameni şi îi scapi de moarte, scapă-ne şi pe
noi, păcătoşii!" Apoi rostesc iarăşi rugăciunea lui Iisus. Vântul mi-o smulge
de pe buze şi o duce departe.
Inaintea noastră, la vreo cincizeci de metri, în întunecime, apăruse o
23
luminiţă slabă. Peste câteva clipe s-a auzit zgomotul unei bărci cu motor.
Luminiţa se apropia tot mai mult de noi, venind dinspre partea Ladogăi. Cu
ultimele puteri am strigat şi Domnul ne-a auzit. Peste câteva minute barca
era lângă noi. Era a unui pescar localnic, care ne cunoştea (de câteva ori
cumpărasem de la el peşte).
Uzi până la piele, dar fericiţi, am intrat în chilie şi am îngenuncheat
în faţa icoanelor Mântuitorului, a Sfântului Nicolae, a Cuvioşilor Serghie şi
Gherman din Valaam: „Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie! Slavă Tatălui şi Fiului
şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!"
A doua zi dimineaţa, în biserica de la parter a Catedralei Schimbării
la Faţă a Domnului am comandat un Te-deum de mulţumire, iar mai târziu
am plecat la magazinul alimentar din sat. Vânzătoarea ne-a spus că despre
cele întâmplate ştie tot satul, precum şi întreaga mănăstire.
Toţi care ne ieşeau în cale ne salutau şi ne felicitau. Aproape că
fiecare ne întreba: „V-aţi rugat Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni?"
„Da." „El v-a salvat!" Mulţi îşi aminteau şi despre alte salvări minunate de
la înec, datorită rugăciunilor înălţate către Ierarhul Nicolae şi Cuvioşii
Serghie şi Gherman de la Valaam.
Gheorghie Nikolaev, oraşul Sankt-
Petersburg
Ştiam că mă va ajuta
Aveam 11 ani când am primit Taina Sfântului Botez. Puţin timp după
aceea, mama s-a îmbolnăvit. Medicii i-au pus diagnosticul şi au decis să fie
operată. Ar fi fost a treia operaţie şi viaţa mamei era în pericol. Eu
înţelegeam toate acestea, pentru că o vizitam la spital în fiecare zi. Nu se
ştia dacă va supravieţui. .. Imi amintesc acea senzaţie de pustiu în casă.
Auzisem despre Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni şi înţelegeam că ne
poate ajuta doar o minune.
In ziua în care tata a dus-o pe mama la spital, eu am rămas singură
în casă. Mi-amintesc că am plâns toată ziua şi, în genunchi, mă rugam
Sfântului Nicolae. Ştiam că ne va ajuta, pentru că nu mai aveam altă
speranţă. Cred că de atunci nu m-am mai rugat atât de sincer. Probabil că
aşa se roagă doar copiii.
Câteva ore s-au scurs pe neobservate. Şi minunea s-a întâmplat!
Părinţii mei s-au întors acasă veseli. Se întâmplase ceva de necrezut:
analizele noi au infirmat diagnosticul şi nu mai era nevoie de operaţie.
Medicii nu încetau să se minuneze. De atunci am credinţa fermă că Sfântul
Nicolae, Făcătorul de minuni, nu mă va părăsi niciodată.
Şapte ani mai târziu m-am îmbolnăvit eu. La început boala semăna
cu o bronşită, însă starea mi se înrăutăţea din ce în ce mai mult.
Incepusem să scuip sânge, un simptom destul de periculos. Rezultatele
analizelor au indicat în mod clar că e vorba de tuberculoză. Pentru
confirmarea diagnosticului am fost însă internată în spital. Trebuie să vă
spun că ai mei se aflau deja în spital cu acelaşi diagnostic. Nu venea
nimeni să ne viziteze, însă ştiam că cineva se roagă pentru noi. Cu mine
24
era icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.
Intr-o zi medicul mi-a spus că a doua zi urma să mai fac o analiză, de
rezultatul căreia depindea dacă voi mai rămâne în spital un an sau voi fi
externată. Seara m-am rugat mult în faţa icoanei Sfântului Nicolae, deşi nu
mai era aceeaşi rugăciune curată ca în copilărie, însă eu continuam să
cred într-o minune şi toată speranţa mea era doar în Dumnezeu. Il rugam
pe Sfântul Nicolae să se milostivească spre mine, păcătoasa, şi să mă
vindece. La un moment dat am simţit că el m-a auzit. Pe suflet mi se
asternuseră liniştea şi uşurarea. Am adormit ţinând în mâini iconiţa -unica
mea speranţă.
Dimineaţa, rezultatul analizei a arătat că plămânii mei erau sănătoşi.
Medicii se minunau şi voiau să scrie chiar şi un articol despre acest caz.
Toţi au ajuns la concluzia că eu şi părinţii mei am avut o infecţie
necunoscută, asemănătoare cu tuberculoza. Toată familia a fost externată.
Ştiu că m-a salvat o minune, pe care eu nu o meritam. In minte îmi răsunau
cuvintele Mântuitorului: „De-acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi
fie ceva mai rău!" (In. 5, 14), şi mi se făcea frică...
Nu demult s-a îmbolnăvit din nou mama. Având în vedere că
suportase câteva operaţii, eram conştienţi de faptul că viaţa ei atârna de
un fir de aţă. Din nou eram stăpâniţi de frică şi de disperare. Am început
să mă rog, de data aceasta împreună cu tata. Insă cât de mult se
deosebea rugăciunea noastră de cea din copilărie! In loc de rugăciune, era
un murmur continuu: „Pentru ce?" Dar se pare că aveam pentru ce.
Lacrimi de disperare mă înăbuşeau. Dar înţelegeam că doar cu lacrimi şi
durere nu o voi putea ajuta pe mama. Numai acest gând mă mai susţinea
în rugăciune. Impreună cu tata ne rugam Sfântului Nicolae şi Maicii
Domnului în faţa icoanei „Bucuria neaşteptată", citeam canoane pentru
cea bolnavă, îi rugam pe cei apropiaţi să se roage pentru ea. Iconiţa mea
ajunsese deasupra patului de spital. Doar o minune ne putea salva şi ea
nu a întârziat să vină.
Ii mulţumeam din inimă Domnului, Preasfintei Sale Maici şi Sfântului
Nicolae. Slavă Domnului pentru toate! Din cele trăite am înţeles un lucru:
oricât de mult ne-am lupta noi pentru sănătate, pentru succes, pentru
iubire, Dumnezeu ni le poate lua în orice clipă sau, dimpotrivă, ni le poate
da. Niciun om nu are puterea de a-şi conduce viaţa după voia sa, însă,
dacă va cere ceva de la Dumnezeu cu credinţă, El îl va auzi.
Daria, 18 ani, oraşul Sankt-
Petersburg
Scrisorile
S-a întâmplat pe când soţul meu lucra la un magazin particular de
pâine. Eu rămăsesem fără serviciu şi o duceam greu. Fiica mea, împreună
cu familia ei, se mutase în Vorkuta. Din ultimii bani m-a sunat ca să-mi
spună că viaţa lor se afla în pragul unor mari hotărâri şi că despre toate
acestea îmi scrisese în două scrisori. Vă puteţi imagina câte griji îmi
făceam pentru ea şi cu câtă nerăbdare aşteptam aceste scrisori! Şi a sosit
25
şi ziua când le-am primit.
Tocmai îi duceam soţului de mâncare la serviciu şi, fără să le
deschid, le-am pus în buzunarul paltonului. Când m-am întors, am
constatat că scrisorile lipseau. Probabil că le-am pierdut pe drum, m-am
gândit. Am alergat înapoi, controlând fiecare centimetru, dar scrisorile
erau de negăsit. Am venit acasă, am căzut în genunchi şi cu lacrimi în ochi
l-am rugat pe Sfântul Nicolae să mă ajute. Ii spuneam, printre lacrimi, că
ele erau de la nefericitul meu copil şi că îmi sunt mai de preţ decât banii.
Deodată sufletul mi-a fost cuprins de linişte, de parcă aş fi şi primit
răspuns la cererea mea. A doua zi am găsit în cutia poştală două scrisori.
Cineva cu suflet bun le ridicase de pe drum şi le pusese în cutie. I-am
mulţumit din toată inima Domnului şi Sfântului Nicolae, Făcătorul de
minuni, însă minunile nu s-au terminat aici.
Seara, soţul s-a întors de la serviciu. Era palid. A primit o bancnotă
de 50.000 de ruble, a dat pâinea şi restul. S-a dovedit apoi că bancnota
era falsă (pe atunci suma aceasta era aproape cât salariul lui). In drum
spre casă se gândea cum să-mi dea această veste, căci urma să
flămânzim mult timp, iar eu mă luptam din toate puterile să economisesc
fiece bănuţ, însă eu eram atât de fericită că găsisem scrisorile, încât nu-mi
făceam nicio grijă, şi, încă o dată, împreună cu soţul, i-am mulţumit
Făcătorului de minuni pentru mila sa. In definitiv se întâmplase după cum
mă rugasem: scrisorile îmi erau mai preţioase decât banii. Cum puteam să
mă supăr?
S-a mai întâmplat încă o minune: patronul l-a iertat pe soţul meu şi
nu i-a reţinut niciun ban din salariu. Spun „minune", pentru că acest om nu
ierta nimănui nici cea mai mică greşeală. Sunt încredinţată că această
minune nu s-ar fi întâmplat dacă uitam de cele rostite de mine în timpul
rugăciunii.
Aceasta a fost o încercare a credinţei noastre şi, slavă Domnului, El
ne-a dat putere să rezistăm. Fie binecuvântat Sfântul Nicolae! Inchinăciune
şi mulţumire pentru ajutorul dat nouă, păcătoşilor şi neputincioşilor.
Tatiana Ilina, oraşul Sankt-
Petersburg
Ocrotitorul familiei noastre
S-a întâmplat odată să cumpăr o iconiţă cu chipul Sfântului Nicolae,
pe care am agăţat-o pe perete. Eu am supravieţuit blocadei şi din această
cauză mă doare deseori stomacul. O dată, la ora 4 dimineaţa,
nemaiputând suporta durerea, am îngenuncheat şi am început să mă rog:
„Dacă mă auzi, Sfinte Nicolae, Făcătorule de minuni, ajută-mă, căci nu mai
am putere!" Durerile, care mă chinuiau de câteva săptămâni, au încetat.
Peste o jumătate de an, sănătoasă şi plină de puteri, mi-am sărbătorit
jubileul.
Insă peste doi ani, pentru păcatele mele - în Postul Mare mergeam în
vizite şi mă distram -, durerile au reînceput. Din nou am îngenuncheat în
faţa icoanei Sfântului Nicolae şi m-am rugat: „Sfinte părinte Nicolae, ajută-
26
mă! Nu pot să merg, iar singură nu voi putea lupta cu boala mea. Voi
aprinde câte o lumânare la fiecare icoană din Catedrala Sfântului Nicolae".
Durerea a început să dispară. A treia zi am putut să mă ridic din pat
şi, împreună cu fiica mea, să plecăm din Sestroreţk, unde locuiesc, spre
Petersburg, la Catedrala Sfântului Nicolae. Sfântul m-a ajutat şi acolo. In
biserică se vindeau doar lumânări scumpe, iar sfeşnice erau foarte multe.
M-am speriat că nu-mi vor ajunge banii. Am cumpărat mai multe lumânări
şi am început să aprind la fiecare sfeşnic câte una. Simţeam că nu-mi vor
ajunge nici banii, nici lumânările, că nu-mi voi putea îndeplini promisiunea.
Deodată m-a strigat fiica: „Mamă, au adus lumânări mici şi ieftine!" Cât de
mult m-am bucurat! I-am mulţumit Sfântului Nicolae pentru ajutorul
grabnic. M-am dus la pangar ca să cumpăr lumânări şi pentru acasă, însă
ele se terminaseră deja.
A treia oară m-a ajutat sfântul când, fiind bolnavă, în Săptămâna
Luminată, m-am rugat lui fierbinte: „Vindecă-mă, pentru Invierea Domnului
nostru Iisus Hristos!"
Odată, când deja purtam medalion cu chipul său, Sfântul Nicolae mia
arătat în vis pericolul ce-o păştea pe fiica mea la serviciu. Ea şi-a dat
atunci imediat demisia, iar peste trei luni a găsit alt serviciu, bun, chiar
lângă casă.
Sfântul Nicolae m-a ajutat şi pe stradă, când nu puteam scăpa de un
om rău. Veneam de la magazin, iar el m-a înhăţat strâns de mână şi a
început să-mi spună multe vorbe urâte. In astfel de situaţii reuşeam de
obicei să scap, însă de data aceasta - nicidecum. Am început chiar să
plâng de disperare. Mi-era frică să nu mă târască în vreun loc întunecos, în
plină zi, şi să nu poată nimeni să-mi sară în ajutor. Ce ruşine la vârsta
mea! Am ridicat ochii spre cer şi am strigat: „Sfinte Nicolae, Făcătorule de
minuni, ajută-mă să scap de el!" Bărbatul mi-a dat drumul la mână şi astfel
am reuşit să fug.
Larisa, oraşul Sankt-
Petersburg
Infrângerea duşmanilor
In timpul războiului, satul Plavsk, în care locuia mătuşa mea bătrână,
Valentina Evghenievna Ozereţkovskaia, a fost ocupat de nemţi. Intr-o seară
au intrat în casă nemţii, cerând alimente, însă alimente nu existau. „A, nu
ai? Atunci vei vedea ce se întâmplă când minţi!", au spus oaspeţii
nepoftiţi.
Şi au ieşit afară si au început să taie livada. Unul câte unul cădeau
pomii îngrijiţi cu atâta dragoste încă de tatăl ei. Printre ei erau soiuri de
meri din cele mai vechi. Apoi nemţii s-au întors în casă şi au început din
nou să ceară diverse produse. A urmat acelaşi răspuns. „Dă-ne atunci
benzină! au continuat ei. Pentru că nu ne-ai dat de mâncare, îţi vom
aprinde casa." Benzina era ascunsă şi mătuşa le-a spus iarăşi că nu are.
„Atunci te vom omori, i-au spus.
Tatăl Valentinei Evghenievna a fost mulţi ani preot la ţară. Când s-au
27
întâmplat cele relatate, el nu mai era în viaţă, însă icoanele se păstraseră
şi erau ascunse bine în casă. Mai ales era în mare cinste o icoană mare a
Sfântului Nicolae, care, după cum afirmau oamenii, era făcătoare de
minuni.
Această icoană era acoperită cu o pânză, iar deasupra ei era agăţat
un cuier. Special stătea lângă ea mătuşa, tremurând toată de frică, în clipa
când doi nemţi au intrat în casă. Ea a făcut un pas înapoi şi s-a sprijinit de
„cuier". Oaspeţii nepoftiţi au început să tragă cu armele. Distanţa era de
1,5 metri. Peretele a fost ciuruit, însă niciun glonte nu a nimerit în stăpâna
casei şi în icoană.
Dar nemţii nu s-au mulţumit cu asta. Injurând, au ieşit afară. Au
făcut rost de puţină benzină şi, după ce au băgat fân în crăpăturile din
perete, au dat foc. Nu s-a aprins! Pe peretele pe care încercau să-l incendieze
era agăţată icoana sfântului. Astfel a salvat Sfântul Nicolae, Făcătorul
de minuni, casa preotului si pe fiica sa, Evghenia. După război, mătuşa
mea a dat icoana bisericii în care a slujit mulţi ani tatăl ei. Dar peste două
săptămâni biserica a fost închisă şi jefuită. Mai departe soarta icoanei a
rămas necunoscută.
N. Ozereţkovskaia, oraşul Sankt-
Petersburg
Pedeapsa
In ziua pomenirii Sfântului Nicolae, o tânără spăla rufe în curte.
Bunicul ei, fost dascăl într-o biserică, o rugă să nu mai spele, spunându-i
că sfântul poate să o pedepsească. Ea a răspuns cu obrăznicie şi în bătaie
de joc: „N-o să mi se întâmple nimic!"
Puţin timp după aceea, femeia îşi căuta fiul, Petenka, în vârstă de
trei ani. Copilul nu era nicăieri: toţi s-au alarmat, nimeni nu ştia unde a
dispărut copilul. A trecut mult timp până ce l-au găsit înecat în groapa
unde se vărsa apa murdară după spălat. Iartă-ne, Sfinte Nicolae, că nu ţiam
cinstit sărbătorile!
Monahia Maria, Helsinki
Lângă cruce
M-am născut într-un mediu ateu. Familia, şcoala, cărţile, televiziunea
şi ziarele închideau generaţiei mele calea către cunoaşterea Adevărului.
Perestroika şi dărâmarea vechilor stereotipuri mi-au adus chinul căutării
sensului vieţii. După demobilizare, am descoperit că idealurile care în
armată îmi erau clare si de neclintit, în realitate s-au dovedit a fi false şi
fantomatice.
28
Preocupările mele spirituale din acea perioadă erau asemănătoare
cu cele ale majorităţii tinerilor: muzica rock, asociaţii neoficiale, serate
studenţeşti şi, în sfârşit, masoneria - slava Domnului că era doar o imitaţie
jalnică a ei! - şi sectele. In final am hotărât să-mi pun capăt zilelor, însă
Dumnezeu m-a ocrotit. După ce am fost externat din spital, am început săi
citesc mult pe Dostoievski, Soloviov, Iliyn şi apoi pe mitropolitul de Sankt-
Petersburg şi de Ladoga, Ioan. Insă rolul hotărâtor în „îmbisericirea" mea la
jucat Sfântul Nicolae.
Aceasta s-a întâmplat în 1991. După absolvirea Institutului, conform
repartiţiei, am plecat într-un orăşel îndepărtat din taiga. Trebuia să trec
prin oraşul Mineralnâe Vodî şi, pentru câteva zile, m-am oprit în Kislovodsk.
In ultima zi a şederii mele acolo mă plimbam prin oraş.
In buzunar îmi rămăsese ceva mărunţiş şi am hotărât să intru într-o
cofetărie, dar am constatat că era închisă. Fără să-mi dau seama, m-am
pomenit lângă o cruce mică de lemn, pe care era atârnată o tăbliţă cu
explicaţia că pe acest loc se va înălţa o catedrală în cinstea Sfântului
Nicolae. Lângă cruce se afla un sfeşnic, iar alături, lângă cutia milei, o
femeie vindea lumânări.
Mă pregătisem deja să plec, când am observat că de cruce s-au
apropiat două femei, mama şi fiica. Ele se deosebeau de ceilalţi oameni
printr-un aristocratism înnăscut. Admirându-le, am rămas lângă cruce.
Femeile au cumpărat lumânări, au pus bani în cutie şi au început să se
roage. Pentru mine aceasta era ceva straniu şi, în acelaşi timp, ceva
neobişnuit de frumos. Pe faţa celei tinere curgeau lacrimi. Rugăciunile lor
erau sincere şi fierbinţi. Nu ştiu de ce, dar îmi venea şi mie să plâng.
Sufletul mi s-a umplut de umilinţă, un sentiment nemaicunoscut mie până
atunci. Inima mea a simţit ceea ce căuta de multă vreme sufletul meu
chinuit.
Femeile plecaseră demult, au ars şi s-au stins lumânările lor, eu însă
continuam să stau lângă crucea mică, devenită pentru mine, într-o singură
oră, cel mai scump lucru. Am scos din buzunar tot mărunţişul şi i l-am
întins femeii: „Luaţi-l, maică. E tot ce am". Ea a zâmbit şi mi-a povestit
pilda văduvei cu cei doi bănuţi. De atunci locul acesta din Kislovodsk a
devenit pentru mine locul cel mai sfânt. In prezent, pe el se înalţă zidurile
unei biserici măreţe. De fiecare dată vin aici cu o emoţie adâncă, de parcă
m-aş întâlni cu însuşi sfântul.
Mai târziu, Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, i-a salvat viaţa fiului
meu încă nenăscut. Lui m-am rugat fierbinte pentru asta. Astăzi îmi vine
greu să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă plăcutul lui
Dumnezeu Nicolae nu m-ar fi adus în faţa crucii în acea zi de vară şi nu miar
fi descoperit marea taină a lumii, al cărei nume este Adevărul.
Oleg Seledţov, oraşul
Maicop
Orbirea duhovnicească
Kaliningradul este un port în care locuiesc mulţi oameni, ale căror
29
vieţi sunt legate de mare. De aceea, prin pronia lui Dumnezeu, prima
biserică din oraş poartă hramul Sfântului Ierarh Nicolae, Făcătorul de
minuni, ocrotitorul marinarilor. Biserica mai are şi un altar în cinstea
tuturor sfinţilor care au apărut pe pământul Rusiei. La intrare, în partea din
stradă, se află icoana Sfântului Nicolae.
Intr-o seară târzie, câţiva tineri au hotărât să ia icoana sfântului de
pe perete. După ce au luat-o, unul dintre ei a străpuns ochii sfântului.
Peste câteva zile, o femeie a venit la părintele Marian, cerând iertare
pentru fiul ei. S-a constatat că această femeie era mama tânărului care,
după cele întâmplate, a orbit. Ce a fost mai târziu, nu ştiu.
Victor Kolisnicenko, oraşul
Kaliningrad
Invăţătura duhovnicească
In anul 1993 terminam clasa a IX-a şi trebuia să susţin examen la
biologie. Invăţam atât de mult, încât am făcut o criză de nervi: am strigat
la mama şi am ieşit din casa. Ca unul ce şi-a pierdut minţile, mă grăbeam
să ies din oraş. In jurul meu era doar pădure, iar eu continuam să merg
mai departe, neconştientizând ce fac. Tot în acelaşi moment, mama se
ruga cu lacrimi fierbinţi lui Dumnezeu şi Sfântului Nicolae, Făcătorul de
minuni - ajutătorul călătorilor şi ocrotitorul rătăciţilor şi al celor aflaţi în
primejdie. In momentul când a rostit rugăciunea, o putere nevăzută m-a
oprit. Ceaţa s-a risipit din faţa ochilor mei. M-am îngrozit de ceea ce am
făcut şi îmi părea foarte rău. Pe drumul pustiu mi-a ieşit un motociclist,
care m-a dus până acasă. După aceea, mult timp îi ceream iertare mamei
pentru fapta mea.
Serghie, oraşul
Mirnâi
Lumânarea
Acum câţiva ani am reuşit să-l conving pe viitorul meu soţ să
primească Taina Sfântului Botez. Bineînţeles, el era indiferent faţă de
credinţă, însă eu speram că el se va schimba. Am început să mergem des
la Biserica Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, din oraşul Kungura, să
aprindem lumânări, iar în fiecare joi citeam acatistul sfântului. Treptat neam
obişnuit cu slujbele lungi. In această biserică eu şi Oleg simţeam linişte
şi ocrotirea sfântului.
Peste un timp noi am fost nevoiţi să ne mutăm cu locuinţa în oraşul
Permi. Atunci mi-a venit o idee: „Ce bine ar fi dacă l-ar angaja pe Oleg la
biserică, cel puţin să facă ascultare!" Am început să mă rog insistent
30
Sfântului Nicolae şi, peste o săptămână, Oleg deja lucra în biserică. Cu
timpul, el a devenit tot mai credincios. Eram foarte fericită că petrecea
mult timp în biserică.
Curând am devenit soţ şi soţie. Fetiţa noastră, Daşa, avea două luni.
Oleg primea un salariu foarte mic: 280.000 de ruble. Aceasta se întâmpla
prin 1996. Eram nevoiţi să locuim la părinţii mei, care erau şi ei săraci.
Bani pentru concediul de maternitate nu primeam, deoarece fusesem
concediată pe caz de boală, iar alocaţia fetiţei era doar de 64.000 de
ruble. De-abia ne ajungea pentru pâine. Trebuia să plătim şi întreţinerea
apartamentului, de aceea soţul meu a început să facă bani pe cale
necinstită.
Plângând, am cerut din nou ajutor Sfântului Nicolae. Il rugam ca
soţul meu să fie avansat în post. Am promis Sfântului Nikoluşka să-i aprind
o lumânare şi două-trei săptămâni i-am citit acatistul. Intr-o zi a venit Oleg
şi mi-a spus: „M-au numit diacon la Biserica Adormirii Maicii Domnului".
Această biserică se află aproape de casa noastră şi toţi de acolo ne
cunoşteau. Peste trei zile, el a fost hirotonit diacon.
Mai am o mătuşă, Nina, o femeie credincioasă, care îl cinsteşte pe
Sfântul Nicolae mai mult decât mine. Este foarte săracă. O dată Sfântul
Nicolae a salvat-o de la foame, iar altă dată - de o datorie. Din cauza
datoriei s-a iscat un scandal foare mare, iar ea nu avea bani şi nici de la
cine împrumuta. Mătuşa Nina s-a rugat Sfântului Nicolae, Făcătorul de
minuni. A doua zi a primit un plic fără adresă, care conţinea bani.
De multe ori sfântul mă ajută şi pe mine, mai ales când sunt tristă
din cauza lipsei banilor pentru mâncare, pentru pomană şi pentru biserică.
Svetlana Kozlova, oraşul
Permi
Datorită credinţei mamei
Familia noastră se trage din satul Edrovo, raionul Valdaisk, regiunea
Novgorod. In mijlocul satului se înălţau măreţ două biserici: una în cinstea
icoanei „Bucuria celor întristaţi" şi a doua a Sfântului Nicolae.
Când mama avea cinci ani, venea să se joace, împreună cu alţi copii,
lângă biserică. Odată se apropia furtuna, însă copiii continuau să se joace
şi să fie veseli: imitându-i pe cei mari, se însemnau cu semnul crucii şi
îngenuncheau. Deodată s-a auzit un tunet puternic. Copiii au înlemnit de
frică, iar mama a văzut deasupra bisericii o cruce mare de foc. Speriată, a
alergat spre casă. De atunci, toată viaţa ei l-a cinstit pe Sfântul Nicolae,
Făcătorul de minuni.
La şcoală a învăţat doar doi ani: părinţii ei au dat-o dădacă la o
familie, iar mai târziu a fost servitoare în Petersburg. A trecut prin
Revoluţie; îi era milă de tinerii cădeţi, care erau luaţi chiar din stradă şi
împuşcaţi. Ea s-a întors în sat, s-a măritat şi s-a cununat în biserica
Sfântului Nicolae. Fiul cel mai mare, Boris, a lucrat în Kronstadt, pe vaporul
„Stroghii". Mai târziu el îi spunea: „Mamă, rugăciunea ta m-a salvat
întotdeauna din primejdii. S-a întâmplat ca odată, împreună cu unul din
31
tovarăşii mei să fim de gardă pe punte, când deodată s-a auzit o explozie.
Tovarăşul meu a murit pe loc, iar eu am rămas în viaţă. Plângeam pentru
el, dar în acelaşi timp mă bucuram pentru mine".
In timpul războiului, noi am fost evacuaţi în regiunea Sverdlovsk. Am
ajuns într-un sat uitat de lume. Era iarnă. Dis-de-dimineaţă, mama a pornit
spre centrul raional să-şi găsească un serviciu. Tot drumul se ruga
Sfântului Nicolae, cerându-i ajutor, când deodată, în depărtare, a văzut o
pată cenuşie. Să fie oare un lup? s-a gândit mama. Cum pata se apropia,
mama a observat că era vorba de un bărbat, care i-a explicat detaliat cum
să ajungă la centrul raional. Mulţumind lui Dumnezeu şi Sfântului Nicolae,
mama a ajuns cu bine, s-a angajat la un depozit de legume şi în fiecare
seară ne aducea legume proaspete.
După spargerea blocadei Leningradului, ni s-a permis să ne
întoarcem acasă, în Edrovo. In doi ani, grădina noastră se acoperise cu
buruieni. Câteva zile mama a trebuit să smulgă buruienile cu mâinile şi nu
s-a putut duce la muncă, la colhoz. Din această cauză, a fost depusă o
plângere împotriva ei la judecătorie. Judecătorul din Valdai, Ştokman,
bătea cu pumnul în masă: „Tu nu eşti cetăţean sovietic, te vom alunga de
aici!" Mama plângea. După citirea sentinţei - şase luni de muncă forţată -
s-a închinat în faţa celor prezenţi în sală şi a rostit încet: „Vă mulţumesc,
oameni buni".
Acasă s-a rugat mult timp şi apoi i-a scris fiului său în Kronstadt.
Noaptea, mama a avut un vis neobişnuit: se făcea că se afla pe câmpul
colhozului după ce s-a recoltat inul. Deodată cerurile s-au deschis şi de
acolo Maica Domnului cu pruncul în braţe îi zâmbea. Mama a strigat:
„Priviţi, este Maica Domnului, priviţi!" însă toţi se mirau şi vedenia a dispărut.
Câteva zile mai târziu a sosit şi fratele meu, Boris. A mers la Valdai şi a
restabilit dreptatea. Judecătorul a anulat sentinţa.
Astfel, datorită credinţei mamei, prin rugăciunile ei către Maica
Domnului şi către Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, Dumnezeu a salvat
familia noastră de multe necazuri.
Mama s-a stins din viaţă în ziua Sfântului Nicolae, iarna, şi a fost
înmormântată pe locul fostei Biserici Sfântul Nicolae din satul Lokotsko,
chiar în faţa altarului. In prezent, alături de mormântul ei se înalţă o capelă
mică, unde noi Ii mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, precum Ii
mulţumea şi iubita noastră mamă.
Biserica noastră din satul Edrovo a fost transformată într-o ceainărie,
din care femeile care lucrau acolo fugeau în miezul nopţii, pentru că
auzeau dangăt de clopot şi cântări bisericeşti. Astăzi, pe locul ei se află
şoseaua Moscova - Petersburg.
Zinaida Gadalina, regiunea Novgorod
„Cum se cuvine a cânta minunile tale?"
In anul 1988 am fost internată în spital cu crize puternice. Trebuia să
fiu urgent operată. Soţul meu s-a dus la Catedrala Sfântul Nicolae să se
roage Sfinţilor Nicolae, Făcătorul de minuni, şi Pantelimon pentru
32
însănătoşirea mea. Trebuie să spun că pe atunci încă nu eram botezată, la
biserică mergeam rar, slujbele nu le înţelegeam si mă adresam lui Dumnezeu
numai după ajutor. In ajunul operaţiei, m-am rugat în gând
Domnului nostru Iisus Hristos, promiţându-I că, dacă voi rămâne în viaţă,
mă voi boteza. M-am rugat şi Sfinţilor Nicolae şi Pantelimon şi - o, minune!
- operaţia dificilă, care a durat câteva ore, a reuşit. M-am însănătoşit
repede, fără să fi avut vreo complicaţie. După ce m-am externat, m-am
botezat în Catedrala Sfântul Nicolae. Slavă si mulţumire Domnului nostru
Iisus Hristos, Sfinţilor Nicolae si Pantelimon!
Fiica mea suferea mult din cauză că nu avea copii. Cu credinţă şi cu
nădejde m-am adresat din nou Sfântului Nicolae. Mă rugam în faţa icoanei
sale făcătoare de minuni din catedrală. Peste un an s-a născut fiul ei şi
nepotul meu cel mult dorit. Slavă Domnului şi sfinţilor Săi!
Al treilea ajutor l-am primit nu demult. Imi place foarte mult marea,
însă întotdeauna mi-a fost frică să mă îndepărtez de mal. De data aceasta
marea era liniştită şi, mustrându-mă pentru frica mea, am chemat în ajutor
îngerul Păzitor şi m-am îndepărtat destul de mult de mal. Imediat am auzit
cum cineva mi-a poruncit: „Intoarce-te!" In jurul meu nu era nimeni şi eu
m-am îndreptat încet spre mal.
A început fluxul. Valurile mă duceau spre mal din ce în ce mai
repede. Mă bucuram de ajutorul lor când, deodată, aproape de mal, ele au
început să mă acopere. Nu reuşeam să mai trag aer în piept şi nu ajungeam
cu picioarele la fundul apei. Am înţeles că mai am încă puţin şi mă
înec. De teamă că s-ar putea să mor nespovedită şi neîmpărtăşită, am
început să mă rog lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. De data aceasta
valurile au încetat să mă mai acopere. Incercând din răsputeri să-mi
amintesc numele sfântului care îi ajută pe cei aflaţi în primejdie pe mare,
mi-am spus: „Sfinte Nicolae, Ajută-mă, dă-mi putere să strig după ajutor,
potoleşte valurile!" Şi minunea s-a întâmplat! Am putut striga. Am fost
salvată! Totul s-a petrecut în doar câteva minute. Slavă şi mulţumire
Domnului nostru Iisus Hristos, Maicii Domnului, Sfântului Nicolae, Făcătorul
de minuni, şi Sfântului înger Păzitor!
Când am o greutate pe suflet, mă rog, citesc acatiste şi canoane.
Gândurile, inima şi sufletul mi se liniştesc, bucuria mi se aşterne în suflet
şi dobândesc puterea de a rezista în continuare.
Tamara, oraşul Sankt-
Petersburg
Pedepsirea hulitorului
Un stareţ grec, Iacob de Eubei (t 1990), povestea că în mănăstirea
de călugări Sfântul Nicolae din Galata, un păstor păştea împreună cu oile
sale şi oile mănăstirii, căreia îi dădea o parte din brânză şi din lână. Insă
într-o zi răutatea l-a biruit, îndemnându-l să-şi însuşească pe nedrept oile
mănăstirii. In ciuda rugăminţilor şi poveţelor fraţilor, el nu se pocăia, ci
stăruia în fărădelegea sa.
Atunci, duminica, după Sfânta Liturghie, egumenul, în veşmintele cu
33
care oficiase, a luat cădelniţa, icoana Sfântului Nicolae şi a urcat pe un
munte, de unde se vedea bine satul păstorului. Era mijlocul verii, vremea
treierişului. Fiecare om treiera pe câmpul său. Egumenul s-a rugat, a
îndreptat icoana Ierarhului Nicolae spre sat şi a spus: „Sfinte Nicolae, întrucât
tu eşti Făcător de minuni, pedepseşte-l pe omul care a nedreptăţit
mănăstirea. Căci datorită acestor oi nădăjduiam să ne putem întreţine".
Spunând acestea, cu toate că cerul era senin, fără niciun nor, s-a
auzit un tunet şi câmpul păstorului a fost lovit de fulger. Păstorul, familia
lui şi întreaga lor gospodărie au ars, fără însă ca fulgerul să facă vreo
pagubă altuia dintre locuitorii satului care treierau prin apropiere. Intradevăr,
„înfricoşător este lucrul de a cădea în mâinile Dumnezeului Celui
Viu!" (Evr. 10; 31).
„Lumina Ortodoxiei"
Ziua în care m-am născut
M-am născut în ziua de 22 mai şi nu mi-am pus niciodată întrebarea
despre însemnătatea acestei zile.6 La credinţă am ajuns nu demult, când
aveam deja familie şi doi copii. Ştiu însă că voi merge pe calea ortodoxiei,
cu copiii mei alături de mine. Vreau să povestesc despre faptul cum m-a
ajutat Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni.
La grădiniţa de copii la care sunt educatoare se strânseseră banii de
taxe. Intr-o zi, deoarece mă simţeam rău, m-am învoit şi am plecat acasă,
însă, înainte de a pleca, am ascuns banii, care erau lăsaţi în văzul tuturor,
pe raft. După ce am pus într-un loc tainic şi alte lucruri de valoare, m-am
grăbit să ajung acasă. I-am telefonat apoi colegei care trebuia să mă
înlocuiască, spunându-i unde am pus banii.
Criza de inimă m-a făcut un timp inaptă de muncă. Când m-am
întors la serviciu, am aflat că, din păcate, colega mea nu găsise banii, dar
nici nu se străduise să-i caute bine. După ce am plâns, am cotrobăit si eu
prin toate sertarele. In suflet învinuiam o singură persoană. Totuşi nu mam
pierdut, hotărâtă să înapoiez grădiniţei banii în timp. Nu aveam altă
soluţie, căci erau banii statului.
A trecut o lună. Necazul meu mi-a îndreptat paşii spre biserică. La
spovedanie am spus preotului că învinuiesc o persoană. Deodată m-a
fulgerat un gând! Mi-am amintit că ziua mea de naştere coincide cu ziua
când se sărbătoreşte Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. Am alergat la
Catedrala Sfânta Treime din strada Izmailovsk, la icoana ierarhului. L-am
rugat să mă ajute să-mi scot din inimă bănuiala. Il rugam: „Dacă banii sunt
în clasă, arată-mi unde sunt. Nu vreau să bănuiesc pe nimeni!"
A doua zi, după ce m-am rugat sfântului, am venit la serviciu şi,
dintr-o dată, fără să-mi dau seama, m-am îndreptat spre dulap. Am căutat
banii acolo unde îi căutasem şi înainte, însă poate că nu fusesem atentă.
Am deschis uşa dulapului, am luat mapa şi am găsit în ea banii pierduţi.
Niciodată nu m-aş fi gândit că aş putea să-i ascund în mapă! M-am bucurat
6 Sărbătoarea Aducerea moaştelor Sfântului Nicolae - pe stil vechi 22 mai (nota trad.).
34
foarte mult, cerând necontenit iertare de la colegi. Ii mulţumeam lui
Dumnezeu şi Sfântului Nicolae!
Cineva poate crede că în povestirea mea nu este nimic miraculos,
însă pentru mine întâmplarea a reprezentat o adevărată minune şi o
izbăvire de gândurile cele rele. De Sfânta Treime, în biserică ni s-au
împărţit la toţi iconiţe cu Sfântul Nicolae. De atunci, mă grăbesc
întotdeauna să ajung la icoana lui din biserică, îi mulţumesc şi îl rog să
mijlocească pentru mine în faţa Domnului.
Anna Bolacikova, oraşul Sankt-
Petersburg
Pe locul arătării minunate
Pe 11 iunie 1897, asupra satului Kuiuki din gubernia Kazan s-a
dezlănţuit o ploaie torenţială, cu grindină, cum nu se mai întâlnise pe acele
meleaguri. Grindina era atât de puternică, încât a distrus semănaturile din
multe gospodării şi a rănit câţiva ţărani. Ploaia a distrus tot ce a întâlnit în
cale. A doua zi, când ţăranii au ieşit din case, au observat că râuleţul lor
secat, Kuiukova, se transformase într-un torent vertiginos şi îşi schimbase
direcţia. Pe malurile lui s-au descoperit grămezi de piatră, care era
necesară ţăranilor atât pentru construcţie, cât şi pentru vânzare. Lucrând
la piatră, ei au găsit o mică icoană a Sfântului Nicolae.
Descoperirea minunată - icoana de aramă stătea deasupra apei - i-a
pus pe gânduri pe săteni: ce să facă, unde s-o pună? Până a venit preotul,
ei au improvizat din piatră un mic analog, l-au înfrumuseţat cu o faţă de
masă albă şi au aprins o candelă. Lumea venea să se închine la icoană, să
se roage, lăsând pe o farfurioară bani. Din aceşti bani ţăranii au înălţat în
doi ani o biserică, unde a fost aşezată icoana.
Această icoană s-a proslăvit prin multe minuni. Erau zile când
veneau să se închine Sfântului Nicolae până la cinci mii de creştini.
In prezent, biserica este părăsită. Dar în fiecare an, pe data de 25
iunie, pe locul descoperirii icoanei, unde se înalţă o cruce, se face o slujbă
şi se sfinţeşte apa. In această zi se sfinţeşte şi lacul. Oamenii se scaldă în
el. Au fost cazuri când unii din ei s-au vindecat.
Galina, oraşul
Kazan
Nimic nu poate fi întâmplător
La mine acasă se păstrează câteva picături de ulei sfinţit, pe care lam
primit la biserică după Sfântul Maslu în ziua pomenirii Sfântului
Nicolae. S-a întâmplat ca odată să se afle la mine în vizită mama. O durea
35
cumplit o măsea. Eu am dus-o la policlinică, unde i-au scos-o. Insă peste
puţin timp mama a făcut febră mare, obrazul i s-a înroşit şi i s-a umflat.
Suferea mult, iar eu nu o puteam ajuta cu nimic. La acea oră târzie
policlinica era deja închisă.
Mi-am îndreptat instinctiv privirea spre icoane. In minte mi-au
răsunat cuvintele din Evanghelie: „După credinţa voastră fie vouă!" (Mt. 9;
29). Am privit sticluţa cu ulei sfinţit şi am început să mă rog Sfântului
Nicolae, Făcătorul de minuni. Am luat sticluţa în mână şi am uns cu ulei
obrajii mamei, făcând semnul crucii pe ei şi rostind: „In numele Tatălui si al
Fiului şi al Sfântului Duh". In văzul întregii familii, mama a început să se
simtă din ce în ce mai bine: roşeaţa şi umflătura au dispărut, iar febra a
scăzut. Cu toţii ne-am bucurat. De câteva ori i-am propus mamei să
citească drept mulţumire, pentru vindecarea minunată, Acatistul Sfântului
Nicolae. Ea însă a refuzat, susţinând că nu fusese decât o simplă
întâmplare. Tot în aceeaşi seară durerea i-a revenit.
Irina, oraşul
Samara
Paznicul minunat
O femeie avea o livadă. In fiecare seară ea însemna casa şi livada cu
semnul crucii şi le încredinţa în grija Sfântului Nicolae. Intr-o zi a venit
vecinul şi i-a spus: „Iartă-mă! Spune-mi drept: cine păzeşte în fiecare
noapte livada şi casa? Căci ştiu că soţul tău este militar şi rareori vine pe
acasă, mama ta e bătrână, iar copiii îţi sunt mici. Cine vă păzeşte? De câte
ori am încercat să intru în livadă după mere, de fiecare dată văd un bătrân
şi atunci mă cuprinde frica". Atunci femeia i-a povestit despre „paznicul"
minunat.
Legenda familiei
Stră-străbunicul meu, Gheorghii Fiodorovici Şostakov (1816-1901),
provenea din dvoreni7 din gubernia Moghilevsk. Aproape toată viaţa şi-a
petrecut-o în războiul din Caucaz. S-a retras din cadrul armatei cu multe
medalii, având gradul de general-locotenent. Dumnezeu l-a ferit de răni
anume pentru a face cu el o minune. In noaptea din 12 spre 13 august
1860, un subaltern acuzat de o fărădelege a atentat la viaţa lui. Şi-a
îndreptat sabia asupra inimii lui, însă, când să-l străpungă, lama a lunecat
pe iconiţa Sfântului Nicolae, ce se afla în buzunarul de la piept. A primit
totuşi trei răni, dar viaţa nu-i era periclitată.
Această iconiţă se păstrează în familie ca o relicvă sfântă, însă
7 Dvorean - nobil rus (nota trad.)
36
timpul nu cruţă nimic. Cu toate că icoana este frumos împodobită, în unele
locuri s-a cojit, iar culorile nu mai sunt cum au fost, deşi chipul sfântului sa
păstrat bine. Ne-am adresat episcopului Pantelimon de Balta ca să aflăm
dacă icoana ar putea fi restaurată, însă el, după ce a sărutat-o, ne-a sfătuit
s-o păstrăm aşa cum este şi ne-a explicat că este veche şi puţin cunoscută
şi am putea-o strica din greşeală. Păstrăm iconiţa printre celelalte icoane,
ca să ne amintească de tradiţiile familiei noastre.
Lev Bernikov, oraşul
Kaliningrad
Promisiunea neîndeplinită
Această povestire mi-a relatat-o o soră medicală, care lucra în spital,
la secţia de oncologie. Acolo era internată o femeie despre care medicii
presupuneau că ar avea cancer, deşi nu-i făcuseră încă analizele. Pacienţii
din salon au observat că bolnava, care se numea Nina, se ridica deseori
din pat şi, stând lângă geam, şoptea ceva. Mai târziu au constatat că Nina
se ruga Maicii Domnului şi Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. „Cum să
nu mă rog? spunea ea. Acasă mă aşteaptă copiii mici".
Intr-o noapte, pacienţii au auzit un strigăt. „Ce-i cu tine?" au
întrebat-o ei pe Nina. „Nu aţi văzut? Acum au venit la mine Maica
Domnului şi Sfântul Nicolae. Ei mi-au spus: «Păcătoasă Nina, atunci când
te rogi, rosteşte-ţi numele!»" Analizele care i s-au făcut a doua zi au
infirmat diagnosticul şi Nina a fost externată.
In una din scrisori, Nina îi spunea sorei medicale: „Din nou au venit
la mine Maica Domnului şi Sfântul. Ei mi-au spus: «Păcătoasă Nina, ai
promis că atunci când te vei însănătoşi, vei merge la biserică. Nu ai
îndeplinit nici alte promisiuni»". Peste puţin timp fiica Ninei ne-a anunţat
că mama ei a murit de cancer.
Anton Vahruşev, oraşul
Samara
Ajutător în învăţătură
Când lucram la biserică, doream foarte mult să învăţ slavona
bisericească, însă nicidecum nu reuşeam. In biserica noastră se păstra o
icoană mare şi veche a Sfântului Nicolae. După sfatul unei enoriaşe, m-am
rugat în faţa acestei icoane Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, să mă
ajute la învăţătură.
Peste puţin timp am avut o vedenie. Se făcea că mă aflu într-un
paraclis. Pe un perete am văzut icoana Sfântului Nicolae. Mai erau şi alte
icoane. In mijlocul paraclisului, pe un analog, era o carte veche, ce semăna
37
a fi o Biblie slavonă. Era foarte frumoasă: îmbrăcată în argint şi cu o cruce
mare la mijloc. Când am deschis-o, paginile îi erau ca şi noi. Am început să
citesc din ea, ca şi când ştiam slavona bisericească din fragedă copilărie.
De atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Sfântului Nicolae, citesc cursiv în
această limbă.
Fotinia, regiunea Kirov
Primejdia
Prin oraşul Ufa trece un râu navigabil, care se numeşte Belaia. Intr-o
seară, la râu s-au adunat cam vreo doisprezece tineri. Pe atunci eu eram
încă tânără. Trebuia să trecem pe malul celălalt. Am urcat în barca în care
puteau să-ncapă doar opt oameni. In acel moment, pe lângă noi a trecut
un vapor. Valurile ne-au lovit barca şi ea s-a răsturnat. Toţi am căzut în
apă, care încotro. Cu noi se afla şi o nepoată de-a mea. Ea m-a apucat de
batic şi împreună mergeam la fund. Baticul mi-a alunecat însă de pe cap şi
unde a fost dusă fetiţa, nu ştiu. Iar eu ba eram împinsă în sus, ba eram
trasă înapoi, la fund.
In casa noastră venea adesea un pelerin. Se culca pe cuptor, iar
mama îi spăla hainele. Stătea o săptămână, până mai prindea puteri şi din
nou pornea la drum, căci nu putea rămâne mult timp în unul şi acelaşi loc,
fiind prigonit. Intr-o zi mi-a spus: „Atunci când omul se îneacă, el trebuie să
se roage Sfântului Nicolae".
Mi-am amintit dintr-o dată de acest sfat şi am strigat în gând: „Sfinte
Nicolae, salvează-mă!" In acel moment am început să respir în apă, iar la
picioare am simţit că mă sprijineam de ceva tare.
Tot atunci, pe râu se mai afla o barcă având în ea doi muncitori: un
bătrân şi un tânăr. Ei aprindeau felinare, indicând astfel vaporului drumul.
Bătrânul a văzut că într-un loc, pe râu, apa făcea nişte cercuri şi a spus
tânărului: „Vâsleşte într-acolo, băiete. Simt că ceva nu-i în regulă. Oare nu
cumva se îneacă un om?" Nikolka, aşa se numea tânărul, a sărit în apă şi
m-a scos de păr. Eu mă agăţam de marginea bărcii, căci nu mai aveam
puteri să intru în ea. Ei m-au tras în barcă şi din gât a început să-mi curgă
apă.
M-au dus la spital. Medicul a spus că voi muri, iar dacă voi rămâne totuşi în
viaţă, voi rămâne dementă. Auzind acestea, am făgăduit Domnului că
dacă voi rămâne în viaţă şi voi fi sănătoasă, de sărbătorile bisericeşti,
vreme de un an, nu voi bea şi nu voi mânca nimic. Dumnezeu m-a auzit şi
iată că sunt vie şi sănătoasă!
Când s-a calculat distanţa de la locul unde barca noastră s-a
răsturnat până la cel unde am fost salvată, s-a constatat că eu m-am aflat
în apă nu mai puţin de patruzeci de minute. In jurul meu s-au adunat toţi
medicii. Mă priveau ca pe o minune, spunând că Dumnezeu există cu
adevărat!
„Rusia Ortodoxă", Jordanville,
S. U. A.
38
Chipul plăcutului lui Dumnezeu
Mama avea o icoană veche a Sfântului Nicolae. Când a murit ea, a
dispărut şi icoana. A fost învelită într-o cârpă, pusă într-o lădiţă şi dusă întro
cămară. Nu mai avea cine să se roage la ea: nu exista credinţă nici în
Hristos, nici în sfinţi.
Au trecut anii. Triind odată lucrurile din lădiţă, am găsit icoana
Sfântului Nicolae. Am luat-o în mâini şi am privit-o cu atenţie - o figură mă
scruta cu severitate. Cu cât mai mult o priveam, cu atât mai mult simţeam
o înţelepciune în acest chip, de parcă sfântul voia să-mi spună ceva
important pentru mine. Inima a început să-mi bată tare. Simţeam un
sentiment de ruşine. Nu-mi era bine. De câţi ani stătea ascunsă icoana, iar
eu nu mi-am amintit măcar o dată de ea! Am adus-o în cameră şi am
agăţat-o pe perete. Făceam ce făceam şi priveam la Sfântul Făcător de minuni.
Câteodată mă însemnam cu semnul crucii. Sufletul îmi era împietrit
şi gol. Nu aveam credinţă.
Intr-o seară târzie, stăteam culcată în pat, cu ochii închişi: somnul nu
venea, îmi apăreau în minte diferite gânduri. Deodată am auzit chiar
deasupra urechii: „Fiica mea!" Cuvintele au răsunat clar şi tare. Nu am dat
nicio importanţă acestui fapt şi l-am uitat repede. Au trecut trei zile.
Intâmplarea s-a repetat, numai că de data asta am auzit alte cuvinte: „Eu
de mult timp te aştept!" Fără să vreau, am asociat aceste două propoziţii.
Am căzut pe gânduri. Ce înseamnă aceasta? A cui este vocea? Negreşit,
venea din icoană! Am înţeles că Sfântul Nicolae mă aştepta să mă adresez
lui.
Cât de mare este iubirea lui pentru oameni şi cât de mare este
răbdarea lui! Mulţi ani plăcutul lui Dumnezeu a aşteptat ca eu, într-un
sfârşit, să mă întorc la Dumnezeu. Nu ştiam nicio rugăciune, însă aşa cum
am putut, m-am rugat lui cu credinţă şi evlavie. Am înţeles ce înseamnă
pentru noi Dumnezeu, Mântuitorul nostru. El S-a sălăşluit în inima mea
pentru tot restul vieţii.
Am început să merg tot mai des la biserică, i-am învăţat pe copiii mei
să se roage şi să creadă în Dumnezeu. Imi este cu neputinţă să descriu
sentimentul care s-a sălăşluit în mine, când prin Tainele Bisericii m-am
legat de Dumnezeu. Acum am puteri să trăiesc, să cred, să iubesc şi să
înving. Am început să privesc lumea cu alţi ochi.
Tamara, oraşul
Samara
„Credinta mea s-a întărit"
Când au început durerile naşterii premature, am luat cu mine în
spital cartea de rugăciuni şi iconiţe cu Mântuitorul, Maica Domnului şi
Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. Mă linişteam doar cu gândul că poate
39
pruncul nu va muri de sărbătoare. Aproape o săptămână copilul s-a zbătut
între viaţă şi moarte. In acele zile eu îmi aşezam în faţă iconiţele şi mă
rugam neîncetat.
Fiul meu s-a născut pe 20 octombrie. A început să respire singur -
medicii susţineau că s-a întâmplat o minune. A respirat singur 24 de ore: în
spital nu era liber niciun aparat de respiraţie artificială. Imi spuneau să fiu
pregătită pentru orice. Iar eu continuam să mă rog. Au urmat zece zile de
reanimare, spitalul pentru copii, hemoragie cerebrală, plămâni slabi,
greutate mică... înţelegeam că toate acestea sunt încercări de la
Dumnezeu. Credinţa mea s-a întărit. Soţul meu a început să creadă şi el în
Dumnezeu şi s-a botezat. In spital am reuşit să botezăm copilul cu numele
Nicolae. Iar peste puţin timp copilul s-a însănătoşit şi noi am fost externaţi.
Peste o lună, în orăşelul nostru a fost adusă icoana Sfântului Nicolae,
Făcătorul de minuni, copie de pe cea care se află la moaştele sfântului de
la Catedrala Hristos Mântuitorul. Bineînţeles, ne-am dus să ne închinăm la
ea împreună cu copilul. Medicii ne spuneau că el poate rămâne invalid şi
că poate să sufere mai târziu de multe boli cronice, însă a trecut un an, iar
el continuă să fie sănătos. Primeşte Sfintele Taine cu o evlavie neobişnuită
pentru un copil; în faţa icoanelor devine serios.
„Sfinte Părinte Nicolae, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!"
Iulia, oraşul
Ekaterinburg
Candela neadormită
In celula noastră din închisoarea din Dereabinka s-a păstrat neatinsă
o icoană mare a Sfântului Nicolae. Se afla lângă perete, în mijlocul celulei
şi chiar din primele zile ale venirii noastre a fost luată în grijă de fraţii de
rit vechi. Pe căi necunoscute, doar de ei ştiute, făceau rost de ulei şi
menţineau candela nestinsă. De sărbători religioase ei aduceau lumânări
şi le aprindeau. Nu doar cei credincioşi, ci chiar şi cei necredincioşi se
purtau cu evlavie faţă de icoană şi de candelă şi nimeni nu a încercat să le
profaneze. Toţi eram de părere că, atâta timp cât icoana era la noi şi ardea
candela, sfântul ne va păzi şi ne va ocroti şi va pedepsi pe cel ce va
profana icoana şi, mai ales, pe cel care va stinge lumina.
Conducerea închisorii, care trecea în fiecare dimineaţă şi seară pe
lângă icoană, încerca să pară ca nu observă nici icoana, nici candela, însă
cu o săptămână înainte de eliberarea mea, unul din fraţii de rit vechi s-a
apropiat de patul meu şi, agitat, mi-a spus că noaptea trecută, şeful
închisorii, trecând pe lângă celula noastră, a stins candela. M-am uitat în
jurul meu şi mi-am văzut tovarăşii agitaţi, adunaţi în faţa icoanei. Toţi, întrun
glas, am hotărât să reaprindem candela.
Peste două-trei zile, toată conducerea închisorii a fost înlăturată din
funcţie şi arestată. Se spunea că ar fi fost şi împuşcată pentru nişte greşeli
comise în serviciu. Acest caz i-a tulburat chiar şi pe cei necredincioşi. La
iniţiativa credincioşilor, toţi, cu alte cuvinte întreaga Biserică, ne-am rugat
40
în faţa icoanei.
Protoiereu Mihail
Celţov,
„Din amintirile unui condamnat la moarte",
1918
Icoanele au fost întoarse
O creştină ortodoxă a hotărât să adere la o sectă. A părăsit biserica
şi a început să frecventeze adunările sectanţilor, să le asculte predicile. De
la ei a aflat că icoanele nu ar trebui să fie cinstite. A venit acasă şi le-a
aruncat. Pregătindu-se să plece la adunare, a observat că a mai rămas o
singură icoană, cea a Sfântului Nicolae. Femeia a scos-o afară şi a aruncato
la gunoi, spunând: „Aici îţi este locul!"
Seara târziu, când se întorcea acasă, era frig şi întuneric. Ploua.
Apropiindu-se de casă, a văzut că în prag stătea un bătrân, ud şi îngheţat,
care o privea. „Taică, de ce stai în ploaie? Intră în casă." „Nu pot. Stăpâna
casei m-a alungat." Femeia a privit cu atenţie şi a recunoscut în bătrân pe
Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. Ea a început să plângă cu lacrimi
amare, s-a căit de toate cele făcute şi a adus icoanele înapoi în casă.
Tatiana Komissarova, oraşul
Cistopol
Mirul tămăduitor
Când fiul meu nu împlinise încă doi ani, a avut o puternică intoxicaţie
alimentară. Soţia m-a sunat la serviciu şi mi-a spus de starea lui gravă.
Avea febră mare, care continua să crească. Medicul trebuia să vină abia
după-amiază şi, dacă starea copilului nu se ameliora, trebuia chemată
urgent Salvarea. Am venit repede acasă. Copilul era culcat în pat şi cu
ochii aţintiţi spre tavan. Nu recunoştea pe nimeni. Când i-am atins capul,
inima mi-a îngheţat pe loc: fontanela era deschisă ca la un nou-născut.
Soţia mea era în stare de şoc. Rostea neîncetat „Născătoare de
Dumnezeu" şi îşi punea toată speranţa doar în Unul Dumnezeu.
Eu m-am repezit spre colţul sfânt, am îngenuncheat în faţa icoanelor
şi am început să mă rog fierbinte. Apoi am venit lângă copil şi cu mâna pe
burta lui rosteam „Tatăl Nostru". Am hotărât să nu chemăm deocamdată
Salvarea. Când a venit medicul, copilul se simţea deja mai bine, febra îi
scăzuse. Medicul a spus că nu era nevoie să-l ducem la spital, ci doar să îi
dăm medicamentele prescrise de el. După ce a plecat, eu am uns fruntea
şi burta copilului cu ulei sfinţit de la racla Sfântului Nicolae. Aceasta s-a
întâmplat într-o joi - ziua pomenirii sfântului. Băiatul a adormit, iar soţia a
alergat la farmacie după medicamente. Peste o oră copilul s-a trezit.
41
Zâmbea. Nu mai avea febră, iar fontanela era închisă. S-a însănătoşit fără
să mai ia medicamente. „A venit cineva la tine în somn?", l-am întrebat eu.
„Da", mi-a răspuns el. Aşa Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, ne-a vindecat
copilul.
Serghei, oraşul
Samara
„Pe mulţi de la moarte salvându-i"
Când a început războiul, familia noastră locuia în Gatcina. Trebuia să
fim evacuaţi cu o parte a uzinei Putilovsk, unde lucra tata, în Ural. Dis-dedimineaţă
am pornit la drum pe cai. Spre seară am ajuns în Alexandrovka,
unde ne-a oprit o santinelă. Am fost nevoiţi să ne instalăm într-o casă
liberă, la marginea satului. Lumină nu era. Mama a aşternut pe podea câteva
haine de-ale noastre şi ne-a culcat.
Noaptea a început un raid aerian: nemţii înaintau spre Pulkov.
Tunurile noastre au răspuns la atac. Se auzeau numai bubuituri, totul era
în flăcări. Eram speriaţi. Ne-am adunat toţi la un loc şi am început să ne
rugăm: „Doamne, ajută-ne!" Când o nouă explozie a luminat casa, mama a
strigat şi a privit spre colţul din dreptul ei. Acolo, în fâşia de lumină, se vedea
clar icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Noi am strigat după
ajutor.
Când am plecat din Alexandrovka, mama a luat şi icoana. Impreună
cu noi, ea a trecut prin război şi prin trei lagăre de concentrare fasciste.
Sfântul Nicolae ne-a ocrotit şi astfel noi am rămas în viaţă.
Nina Sokolova, oraşul Sankt-
Petersburg
Icoana cu chip de mongol
S-a întâmplat acum 300 de ani. Pe atunci regiunea noastră era puţin
populată, dar bogată în vânat şi animale. In prezent, multe s-au schimbat
şi doar Saianî şi-a păstrat semeţia şi măreţia. In 1674 aici, „în cel mai bun
şi întărit loc", oamenii ţarului au ridicat o cetate. Cazacii au venit şi s-au
stabilit în ea. Aici se termina pământul Rusiei, dincolo era cel al mongolilor.
Mongolii nu doreau să cedeze această vale frumoasă şi-i atacau deseori pe
locuitori, luându-i în captivitate şi jefuindu-i. Dar în luptele cu ruşii sufereau
pierderi mari, deoarece aceştia luptau „cu foc", iar mongolii, „cu
săgeţi".
Odată a venit o oaste mare de pe pământurile mongolilor, cam la
zece mii de călăreţi. Şi-au aşezat tabăra pe malul râului Irkut, în dreptul
cetăţii. „Trei zile şi trei nopţi au asediat cetatea." In cetate erau treizeci şi
42
patru de ostaşi. Cazacilor li se terminase praful de puşcă. Mongolii, simţind
că izbânda este aproape, au început să treacă râul asemenea unor nori
negri. In rândurile lor era veselie. Cei rămaşi în cetate s-au adunat în
biserică, la rugăciune. Ei ştiau că îi aşteaptă chinuri şi mari suferinţe, căci
aşa procedau de obicei mongolii cu captivii.
Insă s-a întâmplat o minune. Porţile cetăţii s-au deschis şi din ea a
ieşit un călăreţ necunoscut. Era călare pe un măgăruş, iar în jurul capului îi
strălucea o aură de foc. Mongolii s-au repezit spre porţi, însă caii lor s-au
ridicat pe picioarele dinapoi, aruncând călăreţii la pământ şi strivindu-i cu
copitele. Săgeţile, îndreptate spre călăreţ, se întorceau înapoi şi îi omorau
pe cei ce le trimiteau.
A început panica: oamenii strigau, caii nechezau; înfricoşaţi,
mongolii au întors caii şi au părăsit tabăra. De atunci, niciunul dintre
conducătorii lor n-a mai încercat să treacă peste hotarele ţarului. Ostaşii,
după ce şi-au revenit, afirmau că sfântul care a ieşit din cetate semăna cu
băştinaşii: pomeţi proeminenţi, tenul închis şi ochi înguşti.
După această victorie, cazacii au început să se gândească cum să-i
mulţumească sfântului. In primul rând, au comandat o icoană a Sfântului
Nicolae. Iconarul a pictat chipul sfântului, care s-a dovedit a fi conform
descrierii ostaşilor. Iar pe locul cel mai înalt, pe malul râului Irkut, au
înălţat o biserică de lemn în cinstea Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.
Cu timpul, aici s-a înfiinţat staniţa Nikolskaia.
Popova, Buriatia
Binecuvântarea mamei
M-am născut în Leningrad, dar se împlinesc treizeci de ani de când
trăiesc departe de oraşul meu natal. Când aveam douăzeci de ani şi am
plecat de acasă, mama m-a binecuvântat cu o iconiţă a Sfântului Nicolae,
spunându-mi: „Când îţi va fi greu, să te rogi lui şi el te va ajuta!"
Intr-adevăr, pentru mine au început timpuri grele. Intr-o noapte miam
amintit de această iconiţă. Până azi mă minunez cum de nu am
pierdut-o, după cât este de mică. Am luat-o în mâini şi, cu lacrimi în ochi,
am început să-i spun sfântului toate necazurile mele, cerându-i ajutor. Nu
ştiam rugăciuni, mă rugam cu cuvintele mele. Aşa m-am rugat câteva zile
şi lucrurile au început să se îndrepte. De atunci păstrez cu sfinţenie
această iconiţă.
Odată, când m-am supărat pe sora mea, Sfântul Nicolae, Făcătorul
de minuni, mi-a apărut în vis, exact cum era reprezentat în icoană. Mi-a
spus multe. Când m-am trezit, ţineam minte doar că nu trebuie să ne supărăm.
Vara, când am venit în vizită la ai mei, m-am dus în primul rând la
sora mea şi ne-am împăcat.
In prezent, de şapte ani sunt enoriaşa Bisericii Inălţării Domnului,
unde se păstrează icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae. Probabil
că rugăciunile sfântului m-au condus la biserică, căci atunci când am
primit din mâinile mamei iconiţa, nu ştiam încă nimic despre Dumnezeu.
43
Nadejda Gamzaeva, Tatarstan
Intâlnirea minunată
Datorită Sfântului Nicolae, am avut parte de o întâlnire minunată.
Impreună cu mama pornisem în pelerinaj la locurile sfinte din Moscova. Am
ajuns şi la mănăstirea Donskoi. Ne-am închinat icoanei Maicii Domnului şi
moaştelor Sfântului Patriarh Tihon. Mama ştia că în mănăstire se mai
păstrează o icoană rară, şi anume un mozaic izvorâtor de mir al Sfântului
Nicolae, însă nicăieri nu o puteam găsi. Pregătindu-ne să plecăm, mama sa
apropiat de o bătrână îmbrăcată sărăcăcios şi a întrebat-o unde poate fi
găsită această icoană. Bătrâna s-a oferit bucuroasă să ne ajute. Voi ţine
minte toată viaţa plimbarea prin oraş cu acea femeie care cunoştea şi
iubea fiecare piatră.
Am ajuns la un mic paraclis al Sfântului Nicolae. In interiorul lui
strălucea cu o lumină dumnezeiască chipul din mozaic al Sfântului Nicolae,
Făcătorul de minuni. In fata icoanei ardea o candelă si se auzea adierea
uşoară a vântului. Aş fi venit aici în fiecare zi. Şi bătrânicii îi plăcea să vină
aici. Am rugat-o să ne spună numele, ca să o pomenim în rugăciuni, însă a
refuzat şi ne-a cerut de trei ori iertare pentru aceasta.
Ea ne-a condus apoi la statuia Mântuitorului. „Alegeţi-vă un loc la
picioarele Lui. Oh, cât suntem de nerecunoscători Ţie, Doamne, noi,
ucenicii Tăi!", a rostit ea cu lacrimi în ochi. După puţin timp a adăugat:
„Cine se roagă din toată inima, acela primeşte darul lacrimilor". Ce dar
mare este cel al lacrimilor de pocăinţă şi de umilinţă în faţa milei şi a
harului lui Dumnezeu! O inimă împietrită nu poate vărsa lacrimi adevărate
decât atunci când primeşte darul lui Dumnezeu.
Bătrânica ne-a spus că trebuie să plece şi ne-a lăsat în grija îngerului
păzitor. Mult timp am privit după ea: firavă, încălţată cu pantofi vechi,
îmbrăcată într-un palton la fel de vechi. Nu-i voi uita niciodată faţa blândă,
cu ochi senini şi sinceri. Cine ştie dacă va binevoi vreodată Dumnezeu să
mai întâlnim în viaţa aceasta un astfel de exemplu de smerenie!
Ioanna, oraşul
Vologda
Reîntoarcerea la viată
M-am căsătorit devreme. Puţin timp după aceea au apărut şi copiii: o
fată şi doi băieţi gemeni, însă căsnicia mea nu mergea: soţul meu bea şi
mă bătea. Când copiii au început să meargă la şcoală, m-am apucat si eu
de băut. A trebuit să schimb multe locuri de muncă din această cauză. Şi
eu, şi soţul meu ne dădeam seama că nu procedăm bine, însă nu aveam
44
puterea să ne oprim. Tot mai des eram internată în spital, la
dezalcoolizare. Imi era milă de copii, dar, dacă se întâmpla să beau doar
un păhărel, nu mă mai opream zile întregi. Simţeam cum pier şi că nu voi
mai putea scăpa de iadul acesta. Toţi se aşteptau să mor cât de curând.
In urmă cu trei ani, la serviciu, şefa noastră, Nina Ivanovna, în faţa
colegilor mei mi-a dat o iconiţă cu chipul Sfântului Nicolae, Făcătorul de
minuni, spunându-mi: „Lena, roagă-te! Priveşte în ochii Sfântului Nicolae şi
cere-i ajutor!" Mi-a dat şi apă sfinţită. Am început să mă rog din tot sufletul
meu chinuit. Mă rugam acasă, pe stradă, în maşină, şi peste tot iconiţa era
cu mine. Slavă Domnului! Rugăciunile mele au fost auzite.
Mi-am rupt un picior şi am rămas un timp acasă, bolnavă. Când am
putut să merg, m-am dus la biserică şi am povestit preotului ce se
întâmpla cu mine. El mi-a explicat că trebuie să mă spovedesc şi să mă
împărtăşesc. După ce am primit Sfintele Taine, viaţa mea s-a schimbat
brusc în bine. Dumnezeu mi-a dat putere şi răbdare. Am încetat să mai
beau. Tot mai des mergeam la biserică, şi anume la paraclisul Sfântului
Nicolae, Făcătorul de minuni. De profesie sunt patiser-cofetar, toată ziua
lucrez în picioare, iar după fractură aveam dureri îngrozitoare. Peste un
timp mi s-a diagnosticat şi artroza încheieturii şi a trebuit să fiu urgent
operată. In spital am stat opt luni. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am trecut şi
peste aceasta, doar că soţul meu continua să bea. Eu nu încetam să mă
rog. Când m-am externat, medicii mi-au spus: „Trebuie să-ţi schimbi locul
de muncă". Acum aveam şi o infirmitate, iar un alt serviciu nu puteam
găsi.
Din nou m-am dus la paraclisul Sfântului Nicolae. Acolo am cumpărat
o carte despre minunile şi nevoinţele stareţului Zaharia. Din ea am aflat
despre Pravila Maicii Domnului şi am început s-o citesc. Şi s-a întâmplat
minunea! Am venit la Catedrala Invierii, unde m-am spovedit şi m-am
împărtăşit. După slujbă, m-am apropiat de părinte pentru binecuvântare şi
să-i spun să se roage pentru mine ca Dumnezeu să-mi dea un serviciu
bun. După o clipă de tăcere, părintele mi-a spus: „ Noi avem nevoie de un
bucătar. N-aţi vrea să lucraţi la noi?"
Am căzut pe gânduri. Nu ştiam ce să fac. Acolo unde lucram, îmi
promiseseră un apartament: locuiam cinci persoane într-o garsonieră. Dar,
bineînţeles, am acceptat oferta părintelui, căci mă rugasem mult Maicii
Domnului pentru un post şi Dumnezeu mi-l trimisese. Cei de acasă s-au
împăcat cu gândul, iar cunoscuţii şi colegii m-au condamnat.
In prezent, lucrez ca bucătar la biserică. Cu ajutorul lui Dumnezeu mam
lăsat de băutură şi ţin toate posturile. Iar nu demult şi soţul meu s-a
spovedit şi s-a împărtăşit. Sperăm că şi copiii noştri vor veni la Dumnezeu,
căci a fost vina noastră că nu mergeam la biserică şi că nu-i învăţasem nici
pe ei. Deşi înghesuiţi în garsonieră, trăim în pace şi înţelegere.
Elena, oraşul
Cerepoveţ
Dătătorul de înţelepciune
45
Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, m-a ajutat de-a lungul întregii
mele vieţi. El este călăuzitorul meu. In 1960 am intrat la Academia Militară
din Iaroslav. Nu puteam deloc înţelege radiotehnica. Nu pricepeam nici
măcar ce este acela un electron. Colegii mei înţelegeau şi fiecare încerca
să-mi explice, dar eu continuam să mă uit ca un prost la formule. Desigur,
eram supărat până la lacrimi din cauza neputinţei mele. Toată speranţa
mea era în ajutorul Sfântului Nicolae.
A venit şi sesiunea. Am învăţat doar un singur subiect, pentru
celelalte nu am mai avut puteri. Şi iată că a venit şi ziua examenului. Am
intrat în sală, m-am prezentat în faţa comisiei şi mă pregăteam să trag
biletul. După acelaşi bilet au întins mâinile şi ceilalţi colegi. O voce
lăuntrică îmi şoptea să renunţ la el. Când am tras un alt bilet şi i-am citit
conţinutul, mirarea mea nu avea margini: era exact subiectul pe care îl
tocisem în ajun. Am răspuns bine şi am fost trecut în anul al doilea, însă
cel mai uimitor este faptul că unii dintre colegii mei, care învăţau bine, au
picat examenul. In anul următor, mintea mi s-a luminat şi până la
absolvirea Academiei nu am mai avut probleme. Am absolvit Academia ca
şef de promoţie.
Vitali Orlov, oraşul
Novgorod
Intoarcerea datoriei
Odată, un prieten de-al soţului meu a venit la noi în vizită. Primise
mulţi bani şi se lăuda, arătându-mi-i. „Ia aceşti bani, mi-a spus. Ii las drept
arvună, iar Oleg, în schimb, îmi va lucra ceva din piatră". „Şi dacă nu va fi
de acord să-i primească?" l-am întrebat. „Nu-i nimic, ne vom înţelege", a
fost răspunsul lui. Mi-a lăsat apoi o mică sumă de bani şi a plecat.
A doua zi, eu m-am dus la biserică şi am văzut acolo o icoană mare a
Sfântului Nicolae. Deşi era scumpă, am cumpărat-o. Iar după ce am mai
cumpărat şi lumânări, mi-am adus aminte că aceşti bani nu erau ai mei, ci,
de fapt, ai soţului meu. Insă nu i-am spus nimic lui Oleg.
Când a revenit Vitali, prietenul soţului, şi a întrebat de banii lăsaţi
drept arvună, soţul nu ştia ce să-i răspundă. De-abia atunci i-am explicat
tot. Nu mai aveam cum să-i întorc lui Vitali datoria. Pentru preţul propus de
el, Oleg a refuzat să lucreze: cioplitul în piatră este migălos şi greu. Ambii
erau supăraţi pe mine, iar eu plângeam.
Am început să mă rog Sfântului Nicolae: „Aju-tă-mă! Nu ştiu ce să
fac, căci ceea ce am făcut eu seamănă cu un fel de tâlhărie..." Intr-o
dimineaţă am văzut pe masă nişte bani. Era exact suma de care aveam
nevoie, însă de unde erau? Am întrebat-o pe mama: „Sunt ai tăi?" „ Nu",
mi-a răspuns ea. L-am întrebat pe tata: „Sunt ai tăi?" „Nu." Am alergat la
Oleg: „De unde sunt?" „Cred că vecina ţi-a adus datoria." Am întrebat-o şi
pe vecina, dar a urmat acelaşi răspuns negativ. De-abia atunci am înţeles
de la cine erau banii. A venit Vitali, i-am întors datoria şi ne-am împăcat.
46
Svetlana, oraşul
Permi
Invăţătorul copiilor
O femeie între două vârste a venit în bisericuţa noastră. S-a rugat
mult timp sfântului, cu lacrimi în ochi. Iată ce ne-a povestit.
In satul nostru era o biserică mare şi frumoasă. In timpul puterii
sovietice a fost închisă. Mai bine zis, a fost închisă pentru credincioşi şi
deschisă pentru necredincioşi. Crucea de pe biserică a fost dată jos, geamurile
sparte, iar obiectele sfinte, furate. Uşile bisericii erau deschise
vraişte şi copiii veneau aici după lecţii pentru a se juca. Urcau în
clopotniţă, se jucau de-a v-aţi ascunselea, strigau şi stricau ceea ce mai
era întreg. Acasă, mama mă îndemna: „Ninuşka, să nu mergi să te joci în
biserică. Iar când treci pe lângă ea, să te închini!"
După lecţii, colegii mei de clasă se adunau în biserică. Mă chemau şi
pe mine, dar mi-era frică să mă duc, fiindcă mama nu-mi dădea voie. Toate
prietenele mele erau deja în biserică, alergau şi râdeau. M-am gândit:
„Poate că mama nu va afla...". Şi am intrat şi eu în biserică. Am deschis o
uşă, de acolo am pătruns într-un hol, dar m-am împiedicat de ceva. Când
am vrut să mă întorc, nu mai ştiam pe unde intrasem. Unde mă întorceam,
mă trezeam într-un loc necunoscut. Aşa am rătăcit mult timp prin biserică.
Se întuneca şi mi se făcuse frică. Am început să strig după ajutor, dar
nimeni nu răspundea. Sleită de puteri, m-am aşezat pe o treaptă şi am
izbucnit în lacrimi. In minte mi se învârtea un gând: „Nu am ascultat-o pe
mama şi acum nimeni nu mă va mai găsi aici". Deodată am observat lângă
mine un bătrânel. Am vrut să-l întreb cum pot ieşi, dar el, fără să spună
ceva, mi-a arătat cu mâna ieşirea. Am sărit de bucurie şi m-am repezit întracolo.
Când am întors capul, bătrânelul nu mai era. Dispăruse.
Am ieşit afară şi am alergat spre casă, fără să spun cuiva cele
întâmplate. Doar peste un timp, când mama a scos din nişte sertare
icoanele ascunse, într-una din ele l-am recunoscut pe bătrânelul întâlnit de
mine în biserică. I-am povestit totul mamei. Ea m-a certat un pic pentru
neascultarea mea, iar după aceea mi-a spus că acel bătrân era Sfântul
Nicolae, Făcătorul de minuni. S-a închinat la icoană şi a ascuns-o înapoi în
dulap.
Zinaida Pavlova, oraşul
Cerepoveţ
Rudele mele
Voi povesti două întâmplări despre cum le-a ajutat Sfântul Nicolae,
47
Făcătorul de minuni, pe bunica mea, Glicheria Prokopievna Kazimova, şi pe
sora ei, Maria Prokopievna, întâmplări pe care, din păcate, eu le-am aflat
abia după moartea lor.
Prima minune s-a întâmplat cu bunica în 1930. Ea locuia în satul
Kamennâi Bor, judeţul Nicolaev, gubernia Samara. Bunica se trăgea dintr-o
familie de credincioşi, iar tatăl ei era staroste la biserică. Vasili, cel de-al
treilea copil al ei, era bolnav. In popor această boală se numeşte
„bătrâneţea câinelui".
Intr-o zi, în casa lor a intrat un bătrân mic de statură, cu o barbă
albă, şi a întrebat-o: „Ţi-e bolnav fiul?" Bunica i-a răspuns printre lacrimi:
„Nici nu moare, nici nu trăieşte". Bătrânul a continuat: „Se va însănătoşi şi
va fi la bătrâneţe sprijinul tău". Şi apoi a ieşit din casă. Glicheria şi-a
amintit că nu îi dăduse milostenie bătrânului şi a fugit să-l ajungă din
urmă. Din păcate, nu mai era nici în curte, nici în stradă. După această
vizită minunată, Vasea, fiul ei, a început să se simtă din ce în ce mai bine.
După mulţi ani, bunicii au locuit împreună cu familia unchiului Vasea şi
astfel s-au împlinit cuvintele bătrânului.
Pe sora cea mai mare a Glicheriei, Maria, Sfântul Nicolae a ajutat-o
când se afla în închisoare, în urma unei false învinuiri. In lagăr, Maria
Prokopievna a trebuit să lucreze în calitate de spălătoreasă, femeie de
serviciu, păstoriţă. A fost chiar şi la tăiat lemne în pădure. Odată, pe când
păştea oile, acestea s-au împrăştiat prin pădure. Speriată, ea a început să
ceară ajutorul lui Dumnezeu. Peste puţin timp, la o mică depărtare a zărit
un bătrân cu un toiag în mână, care îi aduna oile. Când oile au fost
adunate, el a dispărut. Pe loc a înţeles cine a ajutat-o şi I-a mulţumit lui
Dumnezeu şi Sfântului Nicolae.
Nina Kelicina, orăşelul Ciapaev,
regiunea Samara
Avertizarea
Tatăl meu mi-a povestit cum l-a ajutat Sfântul Nicolae, Făcătorul de
minuni, în copilărie. El a crescut într-o familie săracă, cu mulţi copii, în
satul Kumak, regiunea Orenburg. Copiii flămânzeau adesea şi erau nevoiţi
să-şi câştige pâinea de la o vârstă fragedă. Pe când tata avea vreo zece
ani, împreună cu fratele său mai mic, era pe câmp şi strângea fân pentru
animale. Căruţa era plină cu fân. Chiar lângă ei trecea o cale ferată. In
acea zi era foarte cald şi doar un nouraş plutea pe cer.
Deodată, în faţa lor se ivi un bătrân cu o barbă lungă până la brâu.
Privirea îi era blândă. „Copii, ascundeţi-vă în şanţ sau sub căruţă, le-a spus
el. Va veni furtuna". Şi a plecat în direcţia căii ferate. Tata i-a spus fratelui:
„Nu l-am mai văzut niciodată pe acest nene". A alergat în urma lui, dar nu
l-a mai găsit. Doar năgara se clătina. Nu a mai avut timp să se gândească
însă la aceasta, că a şi început furtuna cu ploaie şi grindină. Copacii erau
smulşi cu tot cu rădăcină. Terasamentul de cale ferată a fost inundat chiar
în locul pe unde a trecut bătrânul, iar şinele s-au dislocat. Fraţii s-au
ascuns, după cum i-a sfătuit bătrânul, sub căruţă, şi s-au îngropat în
48
pământ.
Nadejda Kostiusko, oraşul
Celeabinsk
„Nu plânge, copilă!"
Voi povesti o minune care s-a întâmplat în 1958. In acel an mama
mea a fost operată. Nici nu şi-a revenit bine de la operaţie, când s-a
îmbolnăvit de congestie pulmonară. Starea ei era critică. Medicul ne-a
spus să ne aşteptăm la ce este mai rău. Nu mi-au permis să rămân în
spital pentru a o îngriji, spunându-mi că noaptea care urma era
hotărâtoare.
Acasă am ajuns plângând. Sora mea a adormit. Eu însă am rămas
trează. Plângeam şi mă rugam: „Doamne, fie-Ti milă de noi! Ajut-o pe
mama, că în afară de ea, nu mai avem pe nimeni".
Uşa camerei o încuiasem cu cheia.
Nu ştiu cât timp a trecut, însă am văzut cum uşa s-a deschis si a
intrat un bătrân: mic de statură, cu părul cărunt şi rar. Era îmbrăcat în
pantaloni şi cămaşă de in. In viaţa mea nu am văzut un asemenea bătrân.
A ajuns la patul meu, m-a mângâiat pe cap şi mi-a spus: „Nu plânge,
copilă. Mama ta se va însănătoşi!" Pe frunte mai păstram căldura mâinii
lui.
Când a ieşit din cameră, m-am speriat foarte tare si am trezit-o pe
sora mea: „Mergi şi vezi dacă uşa este încuiată". „Bineînţeles că este
încuiată!" Am aşteptat cu nerăbdare ivirea zorilor, pentru a merge la
spital. Secţia unde era internată mama se afla la etajul al treilea. Când am
ajuns la al doilea, m-am oprit înspăimântată. Plângeam. O femeie s-a
apropiat de mine şi mi-a spus: „Du-te, nu-ţi fie frică, a trecut criza. Mama
ta va trăi".
După ce mama s-a însănătoşit, i-am povestit despre bătrân. Ea mi-a
spus că în acea noapte bătrânul i s-a arătat şi ei. Uşa salonului se
deschisese, intrase un bătrân şi îi spusese: „Ce să fac cu tine? Tu ceri
moarte, şi nu iertare şi viaţă, pentru a creşte copiii..." „Eu, i-a răspuns
mama, cer viaţă." Bătrânul a dispărut. Slavă Domnului! Mama noastră s-a
însănătoşit şi a trăit până în 1991.
Oricui povesteam această întâmplare, nu mă credea, spunându-mi că
acesta nu a fost decât un vis. Insă eu ştiu că a fost aievea, chiar şi
cuvântul „copilă"8 nu-l mai mai auzisem înainte.
L. Varlamova, oraşul
Novokuibâşevsk
8 In limba rusă „otrokoviţa" (cuvânt învechit), în loc de „ditea", în limba contemporană
(nota trad.).
49
O întâmplare din copilărie
Era imediat după război. Mamei nu i se dădea voie să cosească iarbă
pentru vacă. Fiind văduvă şi având cinci copii, a hotărât să ceară ajutor de
la pădurari. A umblat o zi întreagă, dar nu a obţinut nimic. A doua zi, de
ziua Sfântului Nicolae de primăvară, ne-a spus nouă, copiilor: „Rugaţi-vă
lui Dumnezeu!" şi a plecat. Niciodată mama nu ni se adresase cu o astfel
de rugăminte. Noi am îngenuncheat în faţa icoanei Sfântului Nicolae, să ne
rugăm. Pe neaşteptate, mama s-a întors: reuşise. Nici nu apucase bine să
iasă din curte, când a văzut că de casa noastră se apropiau două care cu
fân.
Sora mea şi-a amintit de această întâmplare când, fiind deja mare,
se împrietenise cu un băiat. Intr-o zi ei s-au depărtat mult de casă, într-un
loc pustiu. Brusc, el a început să-i rupă hainele. Sora mea s-a speriat şi,
amintindu-şi cum în copilărie stătea în faţa icoanei sfântului, a strigat:
„Doamne, ajută-mă!" Băiatul a căzut, deşi nimeni nu îl împinsese, iar ea a
reuşit să fugă şi nu s-a mai întâlnit niciodată cu el.
Altă dată, sora mea a fost trimisă cu colhozul, după cartofi. Lucrătorii
erau duşi şi aduşi de la lucru cu tractoarele. Locul era prăpăstios,
pământul - ud. Intr-o zi, după ploaie, tractorul nu a reuşit să urce până sus
şi era cât pe ce să alunece într-o râpă, iar remorca să se răstoarne cu tot
cu oameni. Lumea s-a speriat, doar sora mea repeta întruna: „Părinte
Nicolae, ajută-ne!" Şi ce a urmat? Tractorul nu a alunecat, ci doar a atârnat
deasupra prăpastiei. Şoferul, palid, le-a spus oamenilor: „Coborâţi toţi din
remorcă". A scos apoi tractorul din prăpastie şi astfel şi-au putut continua
drumul.
Sora mea le-a mărturisit colegilor: „M-am rugat Sfântului Nicolae ca
să ne salveze". O femeie a arătat spre un bărbat pe care îl chema Nicolae
şi a râs: „Iată-l pe sfântul nostru Nicolae". Sora mea s-a înroşit şi a tăcut.
Peste un timp a întâlnit-o pe femeie. Era toată îmbrăcată în negru: soţul îi
murise într-un accident de maşină. Dumnezeu nu Se lasă ponegrit!
P.I. Şmakova, oraşul
Reazan
Barca minunată
In anii '30, când bisericile erau distruse, iar clericii arestaţi, în satul
Borisovka locuia un preot, Nicolae. Intr-o după-amiază el mătura prin
curte. Purta o pălărie cu boruri mari şi un halat. Deodată de el s-au
apropiat nişte oameni şi l-au întrebat:
- Părintele este acasă?
Părintele a înţeles că nu este voia lui Dumnezeu să se lase prins de
50
aceşti oameni, dacă nu 1-au cunoscut. A ridicat mâna şi le-a arătat
direcţia, spunându-le că părintele a plecat în partea aceea, iar el a fugit în
cealaltă. Râul era destul de lat. Nu era nici pod, nici vad, iar să-l treci înot
era imposibil: se apropia seara şi se lăsa frigul. Dar a observat o bărcuţă
cu un pescar. L-a chemat încet, făcându-i semn că ar vrea să treacă pe
malul celălalt pe la mijlocul râului. Pescarul l-a întrebat:
- Cine eşti?
„Iată că a venit şi timpul încercării mele, s-a gândit părintele. Dacă
nu voi spune adevărul, ce fel de creştin sunt eu? Iar dacă îl voi spune, mă
va îneca."
Erau timpuri când oricine avea „dreptul" să-şi bată joc de oamenii
credincioşi, însă păstorul adevărat al turmei lui Hristos nu a ezitat. S-a
lăsat în voia lui Dumnezeu, l-a chemat în ajutor pe Sfântul Nicolae şi a
spus:
- Sunt preot.
- Iar eu sunt Sfântul Nicolae, i-a răspuns omul din barcă şi s-a făcut
nevăzut, iar părintele Nicolae s-a pomenit pe malul celălalt al râului.
Monahia Măria, oraşul
Helsinki
„Rugăminţile multora ascultând"
La începutul celui de-al doilea război mondial, când nemţii înaintau,
într-un sat de lângă Smolensk ţăranii luau din depozite tot ce găseau de
mâncare. O femeie, însărcinată, fiind în ultima lună, mergea prin sat.
Un bărbat care trecea pe lângă ea i-a strigat: „Tu de ce nu iei nimic?
Vei muri de foame! Ţine acest sac, cel puţin vei avea cartofi", şi a aruncat
la picioarele femeii sacul. Ea a încercat să-l târâie, însă nu a putut.
Epuizată, s-a aşezat pe el şi a început să plângă.
In acel moment, de după nişte tufişuri a apărut un bărbat şi a întrebat-o:
„De ce plângi? Hai să te ajut!" Şi, ridicând sacul, i l-a dus până acasă. Când
a dat să plece, femeia l-a oprit: „Aşteaptă să te mulţumesc", i-a zis şi a
intrat în casă. Acolo privirea i-a căzut pe icoana Sfântului Nicolae,
Făcătorul de minuni. Un gând i-a fulgerat prin minte. A ieşit afară, dar nu
mai era nimeni.
Nellea Toporkova, oraşul
Armavir
Gazda
S-a petrecut în Ucraina de vest, la sfârşitul războiului. Vreo şapte-opt
soldaţi se retrăgeau din încercuire spre vest, încercând să ajungă la ai săi.
51
Mergeau pe drumuri lăturalnice şi prin câmpii, pentru a nu fi prinşi de
nemţi. Intr-o zi, către seară, rătăcind prin zăpadă istoviţi, au ieşit într-un
câmp. „Se vede că aici ne-a fost scris să murim", a spus unul din ei. Dar
zărind în depărtare o luminiţă, s-au îndreptat spre ea. Aceasta s-a dovedit
a fi o casă, ridicată pe un deluşor, în mijlocul câmpului. Un soldat a bătut
la uşă, dar, neauzind niciun răspuns, a intrat. Acolo, pe un scaun, stătea
un bătrân şi cosea pâsle. Nu a mai fost nevoie să ceară adăpost: cum i-a
văzut, bătrânul le-a spus să intre toţi în casă şi să rămână acolo peste
noapte. Istoviţi, soldaţii s-au întins pe jos şi au adormit imediat.
Dimineaţa, s-au trezit nu în casă, ci în câmp, sub cerul liber,
acoperiţi uşor cu zăpadă, iar în tăcerea care domnea au desluşit dangătul
clopotelor unei biserici. Când au intrat în biserică, unul dintre soldaţi a
spus, arătând spre icoana Sfântului Nicolae: „Uite-o şi pe gazda noastră!"
S.I. Fudeli
Mâna pe icoană
Bunica mea s-a născut în anul 1861 şi s-a stins din viaţă în 1943, în
timpul războiului. Toată viaţa a locuit în satul Sajino, regiunea Smolensk.
Ea avea o prietenă, la care mergea deseori să facă baie. Prietena locuia în
satul vecin. Intr-o zi, după baie, cele două bătrâne stăteau la masă şi îşi
beau ceaiul. Deodată bunica a văzut cum din icoana Sfântului Nicolae a
ieşit o mână. S-a speriat şi a început să strige: „O mână, o mână!" In
aceeaşi clipă, din podul casei a sărit un bărbat, care a tras zăvorul de la
uşă şi a fugit. Femeile au înţeles că era un tâlhar, care intrase în casă şi
aştepta să adoarmă stăpâna. Auzind strigătul bunicii, el a crezut că ele iau
văzut mâna pe care o întinsese şi a fugit. Aceasta a fost o minune!
Două femei au fost salvate.
Nu departe de aceste locuri se află satul Miliukovo. In biserica satului
se găseşte icoana Sfântului Nicolae. In zilele prăznuirii sfântului vine aici
multă lume. In fiecare an, femeile aduceau în biserică papuci. Se spune că
Sfântul Nicolae pleacă din biserică, încălţat în ei, la oamenii aflaţi în
necazuri.
Ekaterina Sokolova,
oraşul Sâcevka, regiunea
Smolensk
Pedeapsa
Vreau să povestesc despre Biserica Sfântul Nicolae din satul Pelgora,
raionul Tosnensk, în preajma căruia mi-am petrecut copilăria. La începutul
52
războiului, în ea încă se mai slujea, însă din 1942, când s-a hotărât
evacuarea populaţiei, a fost închisă. După război, când m-am întors în sat,
am găsit biserica întreagă şi neatinsă: din depărtare i se vedeau crucile,
care străluceau în soare. Erau foarte frumoase, din cristal înrămat în
metal, reflectând razele soarelui. In biserică toate se păstraseră neatinse:
icoanele, podoabele, obiectele de cult, pictura. Doar slujbe nu se mai
ţinuseră.
In anii '50, în sat şi-au făcut apariţia nişte necunoscuţi, care au
început să scoată tot din biserică şi să încarce în maşini, plecând într-o
direcţie numai de ei ştiută. Noi, copiii, urmăream toate acestea de la geamurile
şcolii, care se afla vizavi de biserică. După lecţii, alergam să
strângem de pe jos iconiţele şi cruciuliţele căzute din maşini. Bunicul meu,
fost staroste, plângea. Nu a mai putut afla nimic despre soarta obiectelor
de cult. Biserica a fost transformată în depozit şi apoi în sală de dans. Mai
târziu a fost lăsată în paragină şi în batjocura oamenilor necredincioşi.
In altar, pe perete, rămăsese însă fresca având chipul Sfântului
Nicolae, de mărime naturală. Credincioşii se rugau şi se închinau în faţa ei.
Primarul satului, împreună cu fostul preşedinte de colhoz, un necredincios,
la rugămintea unei învăţătoare cărea îi era frică să treacă pe lângă
biserică, au acoperit însă cu vopsea fresca.
Peste un timp, fiul necredinciosului a murit într-un accident, chiar în faţa
bisericii. Familia i s-a destrămat, iar el a plecat din sat. După o congestie
cerebrală, primarul a orbit. Restul vieţii şi l-a petrecut neajutorat, îngrijit de
soţia sa. Toţi credincioşii afirmau: „Aceasta este pedeapsa lui Dumnezeu,
pentru că a pângărit lucrurile sfinte!"
Imi este greu să privesc biserica. Părintele din Liubani a fost la noi.
Ne-a spus că este greu de reconstruit biserica, pentru că nu sunt resurse.
Lidia Erohina, oraşul Sankt-
Petersburg
Scăunelul
Când fiica mea duhovnicească, Lidia Karaseva, era copil, împreună
cu fratele său mai mic şi cu alţi copii se dădeau pe derdeluş cu săniile. Pe
derdeluş, sub zăpadă, era o fântână părăsită. Fratele Lidiei a alunecat pe
deal şi s-a prăbuşit cu săniuţa în fântână. Au venit repede nişte oameni săl
scoată. Mare le-a fost mirarea când au văzut că băieţelul nu s-a înecat,
deşi fântâna era adâncă. Adus acasă, frecat cu spirt şi culcat pe sobă,
băieţelul a adormit. Când s-a trezit, a povestit că în fântână era un bătrân
care i-a pus sub picioare un scăunel şi el a stat aşa până când a fost
salvat. Iar bătrânelul era cel din icoana de pe perete. Băieţelul avea atunci
trei ani.
Ieromonah
Anastasie,
oraşul Nikolo-Pestrovka,
regiunea Penza
53
Binefăcătoarea dezinteresată
S-a întâmplat demult, în 1970. Am primit salariul şi în drum spre
casă am pierdut portmoneul cu bani. Acasă, când am descoperit pierderea,
m-am necăjit atât de tare, încât am căzut în genunchi în faţa icoanei
Sfântului Nicolae şi, cu lacrimi în ochi, l-am rugat să facă o minune. A doua
zi, le-am povestit colegelor de serviciu cele întâmplate.
In timpul pauzei de masă, o colegă s-a dus la piaţă. A intrat în vorbă
cu o femeie care vindea seminţe şi, în treacăt, a pomenit despre necazul
meu. Cât de mare i-a fost mirarea când femeia i-a spus: „Ieri eu am găsit
un portmoneu exact cu această sumă de bani. Să vină colega ta la mine şi
să şi-l ia".
La ora fixată, m-am dus la piaţă. Femeia mi-a dat portmoneul.
Dorind să-i mulţumesc, i-am oferit o parte din bani. Ea însă a refuzat: „Nu
pot să fac aşa ceva, pentru că nu este creştineşte". Auzind aceste cuvinte,
i-am povestit despre rugăciunea mea şi am rugat-o să ia bani cel puţin
pentru o lumânare, ca s-o aprindă la icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de
minuni.
Alexandra
Golovanova,
oraşul Pugaciov, regiunea
Saratov
Celor legaţi slobozire
In anii'30, un om oarecare a ajuns în lagăr. Condiţiile condamnaţilor
erau insuportabile. Intr-o zi el a înţeles că, dacă va mai ieşi la muncă în
pădure, nu se va mai întoarce înapoi în baracă: va muri. Pentru că a
refuzat să iasă la muncă, a fost închis în carceră: podeaua, tavanul şi
pereţii erau din fier. Nu exista nici pat, nici scaun. De necaz, a început să
plângă. Cu ultimele puteri a strigat: „Sfinte Nicolae, ajută-mă!" Tot atunci
uşa s-a deschis. „Acum au venit să-şi bată joc de mine", s-a gândit
condamnatul. Dar a intrat un bătrân. El i-a spus: „Mâine să ieşi la muncă
şi, când vă vor alinia, tu să fugi". Spunând acestea, a ieşit. „Cum vine asta
- să fug? Unde să fug? Dar santinelele, câinii?" A simţit însă cum îi revin
puterile. A bătut la uşă şi a cerut să fie dus a doua zi la muncă.
A doua zi a început alinierea. Niciodată până atunci nu mai fuseseră
atâţia soldaţi şi câini. Câinii răi, hrăniţi pe săturate, lătrau; un ofiţer alerga
cu nişte hârtii în mână în faţa condamnaţilor. Omul nostru ţinea bine minte
că acum era timpul să fugă. Doar ce a făcut un pas şi a ieşit din rând, şi sa
lăsat o linişte de mormânt. Nu se auzea nici vorbă omenească, nici lătrat
de câine. A privit înapoi: paza şi arestaţii parcă încremeniseră. A început să
alerge. O sută, trei, cinci sute de metri... A auzit un strigăt: „Stai! Intoarcete!"
Au urmat împuşcături. „Cădea-vor dinspre latura ta o mie şi zece mii
54
de-a dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia" (Ps. 90; 7). Gloanţele
zburau din toate părţile, însă niciunul nu şi-a atins ţinta. Nimeni nu a
alergat în urma lui, ca să-l prindă. Au crezut poate că oricum nu va
supravieţui singur în pădure şi mai ales iarna. El a rătăcit până a ajuns la
un bordei. A intrat. Inăuntru era o femeie care gătea. S-a dovedit a fi o
aşezare de tăietori de lemne. Femeia a înţeles imediat cine era în faţa ei şi
l-a ascuns pe fugar.
La scurt timp au venit şi lucrătorii la masă. După ce au plecat ei,
femeia l-a hrănit şi i-a dat şi pâine pentru drum - s-o răsplătească
Dumnezeu pentru binefacerile sale! I-a spus cum să iasă la halta de cale
ferată. Bărbatul a ajuns cu un tren până la prima staţie. La fel de bine a
ajuns apoi până la Stalingrad, iar de acolo până în satul lui natal, unde
nimeni nu l-a mai căutat şi nici nu a mai întrebat de el.
Calina Borisova, oraşul
Volgograd
Credinţa unui copil
Aveam o cunoştinţă împreună cu care mergeam la Biserica Sfântul
Nicolae, Făcătorul de minuni, de pe strada Ohta, o bătrână, care avea
credinţa unui copil şi era o mare rugătoare. Deseori ne întorceam de la
biserică pe jos şi discutam. Unele din povestirile ei mi le-am notat. Iată una
dintre ele:
Mama a murit când eram mică. La scurt timp, tata şi-a luat o altă
nevastă, care, pentru mine, s-a dovedit a fi o mamă vitregă în sensul cel
mai adevărat al cuvântului. Tata era în deplină ascultare faţă de ea. Intr-o
zi m-a luat cu el la câmp. Cum am ajuns, tata a deshămat calul, a potrivit
plugul şi mi-a spus:
- Iar acum ară tu. Ai deja nouă ani. Eşti o fată mare şi nu trebuie să
mănânci pe degeaba!
Şi a plecat. Eu am apucat plugul, am mers în urma calului, dar, când
am ajuns la capătul câmpului, nu am putut întoarce plugul. In jur - ţipenie
de om. Nu aveam pe cine întreba şi, mai ales, nu avea cine să mă ajute.
Am izbucnit în lacrimi: mi-era frică de mama vitregă, că mă va bate. Mi-am
îndreptat privirea spre biserica ce se vedea în depărtare, am întins mâinile
spre ea şi am strigat:
- Părinte Nicolae, ajută-mă! Mi-e frică de mama vitregă, o să mă
bată!
Deodată am văzut lângă mine un bătrân, care m-a întrebat:
- De ce plângi? Nu te descurci cu plugul? Apucă de acest inel, îmi
spunea el, îndreptând plugul pe o altă brazdă, şi continuă tot aşa mai
departe.
Eu am apucat inelul, calul a început să meargă, iar acest lucru mi s-a
părut atât de uşor, încât am început să râd de bucurie.
- Vei reuşi? m-a întrebat bătrânul.
- Da, da, am răspuns şi m-am întors ca să-i mulţumesc.
Dar el nu mai era. Am înţeles că acest bătrân a fost Sfântul Nicolae.
55
După aceea, toată viaţa mi-a plăcut să mă rog, mai ales Sfântului Nicolae,
Făcătorul de minuni.
L. N, oraşul Sankt-
Petersburg
Eliberarea
Preotul Alexie Kibardin, duhovnicul Ţarului, se afla în lagărul din
Zabaikalie. Acolo mai erau mulţi preoţi şi credincioşi. După moartea lui
Stalin, li s-a permis să se roage. Toţi sperau într-o schimbare, în amnistie,
însă eliberarea lor se lăsa mult aşteptată. Intr-o zi părintele Alexie a spus
la predică: „Ştim cu toţii că Sfântul Nicolae este un mare mijlocitor. El îi
ajută chiar şi pe cei necredincioşi. Să ne rugăm şi noi sfântului pentru
eliberarea noastră şi să postim trei zile, până în ziua prăznuirii lui".
Patruzeci de oameni au acceptat să nu primească mâncare, dar au
rezistat postului doar douăzeci şi şase, printre care şi părintele Alexie, care
i-a si împărtăşit la sfârşit. In ziua prăznuirii Sfântului Nicolae, pe 22 mai
1955, conducerea lagărului a primit înştiinţarea despre eliberarea celor
douăzeci şi şase de condamnaţi. Cât de mult se tânguiau cei ce nu au ţinut
postul până la capăt!
Părintele Alexie pleca cu bucurie şi cu speranţă în suflet. Mai târziu,
el îşi amintea că în timpul călătoriei nu numai că a uitat de grijile care îl
măcinau, dar a făcut şi un mare păcat: fiind cu gândul mereu la familia sa,
nu a mulţumit lui Dumnezeu. El spunea: „Când suntem în necaz, ne
amintim de Dumnezeu. Ne este bine când Ii primim ajutorul, dar să-I
mulţumim nu ne ajung niciodată timpul şi puterea". La Moscova, în
momentul când cobora din tren, a căzut pe peronul din gară şi nu a mai
putut să se ridice: partea stângă a corpului i-a paralizat şi nu putea rosti
niciun cuvânt. Spre fericirea lui, alături de el era un preot din Kalinin, cu
care călătorise împreună. De-abia a putut scrie pe un bileţel să nu fie dus
la spital, ci să fie urcat în trenul spre Leningrad. Acolo era aşteptat. A fost
urcat în tren şi culcat pe o bancă din vagon.
Rudele îl aşteptau deja în gară. L-au adus acasă - toţi plângeau şi se
rugau pentru el. Părintele Alexie cerea iertare de la Dumnezeu şi de la
Maica Domnului, de la îngerul păzitor şi de la Sfântul Nicolae. Peste o lună
el s-a însănătoşit şi a fost trimis să slujească unde slujise înainte - în
Biserica Icoanei Maicii Domnului din Kazan, din satul Vâriţa.
Alexandr Trofimov
Prin nori, spre soare
Această istorisire am auzit-o în anii '70 de la doi oameni care nu s-au
56
cunoscut niciodată: de la un aviator, Alexei, şi mai târziu de la preotul E.
„Avionul nostru se afla în zbor. Chiar în faţă ne-a apărut un nor uriaş.
Nu puteam să-l ocolim, pentru că aveam o rută bine stabilită. Pe
neaşteptate - n-o să mă credeţi - lângă nor a apărut un bătrân cu barbă
albă şi în veşminte bisericeşti. Ţinea în mâini o mătură. Bătrânul semăna
leit cu Sfântul Nicolae, dar nu mi-am dat seama decât mult mai târziu,
când l-am recunoscut într-o icoană.
Bătrânul a început să facă mişcări circulare cu mătura, de parcă
alunga norul sau făcea în interiorul lui un tunel. Intr-adevăr, în nor a apărut
o gaură mare şi noi am trecut prin ea. De partea cealaltă a norului
strălucea soarele. Este greu de crezut aşa ceva, însă noi am fost ajutaţi
atunci de către Sfântul Nicolae. Intreg echipajul l-a văzut, iar mai târziu, de
fiecare dată când ne aminteam de această întâmplare, nu încetam să ne
minunăm."
Vladimir Gubanov, „Rusia sfântă",
oraşul Lipeţk
„Căieste-te de păcatele tale!"
Inainte nu credeam în Dumnezeu, deşi în copilărie am fost botezată.
Am făcut multe păcate grele. Din această cauză viaţa mea s-a destrămat.
Am căzut în deznădejde. Intr-o zi, nemaiputând suporta necazurile, am
hotărât să mă spânzur. Nu mai voiam să trăiesc, ci doar să se termine o
dată toate chinurile. Am început să-mi pregătesc funia. Dar din beci a
apărut un bătrân. Era plăcut la înfăţişare, cu o faţă blândă şi luminoasă,
încălţat în cizme şi îmbrăcat într-un cojoc. „In loc să te spânzuri, ar trebui
să te rogi", mi-a spus el şi mi-a enumerat toate avorturile pe care le
făcusem. Ingrozită, mi-am văzut copiii nenăscuţi, cu înfăţişări groaznice.
Imi era foarte greu din cauza păcatelor dezvăluite, dar bătrânul m-a
învăluit cu o privire blândă şi a dispărut.
Am plâns mult timp. Mai târziu, când am coborât după el în beci,
acolo nu mai era nimeni. Cuvintele bătrânului îmi mai răsunau însă în
minte. Gândul sinuciderii m-a părăsit. Am început să mă gândesc serios la
viaţa mea. Am povestit cele întâmplate unei femei credincioase şi i-am
cerut sfatul. Ea mi-a spus: „Aceasta a fost o minune dumnezeiască. Mergi
la biserică şi spovedeşte-te. Dumnezeu îţi va ierta păcatele şi atunci ţi se
va schimba şi viaţa".
M-am dus la biserică, unde într-o icoană l-am recunoscut pe bătrânul
care mă vizitase, numai că aici era îmbrăcat în veşminte strălucitoare. Am
întrebat oamenii din jurul meu: „Cine este acesta din icoană?" „Sfântul
Nicolae, a fost răspunsul, Episcopul Mirei Lichiei. Un mare făcător de
minuni!"
Minunea săvârşită şi mila lui Dumnezeu mi-au schimbat viaţa. Am
început să cred din toată inima. Deseori merg la biserică, mă spovedesc şi
mă împărtăşesc. Mă străduiesc din răsputeri să duc o viaţă creştinească.
Nu încetez să-i mulţumesc Sfântului Nicolae, ajutătorului nostru grabnic în
scârbe şi necazuri.
57
Fragment din cartea pr. Vladimir Emilicev
„Povestiri despre
minuni"
„Fiule, trezeste-te!"
In 1988, fiind încă ierodiacon şi slujind în una din bisericile eparhiei
Nijegorodsk, simţeam puterea ajutorului minunat al Sfântului Nicolae.
Aceasta s-a întâmplat în săptămâna Patimilor, în Vinerea Mare. Toată
săptămâna a fost încărcată cu treburi şi pregătirea pentru slujba
Prohodului. Dormeam doar patru-cinci ore. Eram obosit peste măsură. Pe
la ora zece seara, după ce am pregătit totul în altar, am intrat în chilie - la
două noaptea începea Prohodul Domnului.
Din cauza oboselii, ochii mi se închideau de la sine. Am hotărât să nu
mă culc, ca să nu adorm, ci să mă odihnesc puţin, în fotoliu. Nu aveam
ceas, toată nădejdea era în ajutorul plăcutului lui Dumnezeu. L-am rugat:
„Părinte Nicolae, grabnic ajutătorule, trezeşte-mă la timp!" Cu aceste
cuvinte am adormit imediat. In somn am auzit o voce blândă: „Fiule,
trezeşte-te!" şi mi s-a părut că cineva mi-a atins uşor umărul.
Ieromonah
Anastasie,
satul Nikolo-Pestrovka, regiunea Penza
Salvarea de la necinstire
In 1973, la Biserica Icoanei Maicii Domnului „Bucuria celor întristaţi"
a venit o fată de vreo 17-18 ani cu rugămintea să fie botezată, deşi părinţii
ei erau necredincioşi şi nebotezaţi. Luând în consideraţie timpurile tulburi,
a fost întrebată cărui fapt se datorează această dorinţă. Drept răspuns, ea
a povestit următoarele:
„Intr-o seară târzie mă întorceam singură acasă. Deodată am simţit
cum doi tineri m-au apucat de mâini - cu ei mai era şi al treilea - şi m-au
târât într-o curte. Speriată, nu ştiam ce să fac, şi atunci mi-am adus
aminte că Dumnezeul creştinilor are un sfânt cu numele Nicolae, care
ajută oamenilor în situaţiile cele mai grele. M-am adresat lui în gând:
«Sfinte al Dumnezeului creştinilor, salvează-mă de la necaz!» Imediat am
observat că tinerii care mă târau au căzut, de parcă ar fi fost loviţi de o
putere nevăzută. In faţa mea a apărut un bătrân îmbrăcat într-un veşmânt
negru şi mi-a spus: «Nu-ţi fie frică, te conduc până acasă!»
Mergeam fără să scoatem un cuvânt. Când am ajuns lângă casa mea,
am vrut să-i mulţumesc, dar el nu mai era. A doua zi, analizând cele
întâmplate în ajun, am ajuns la concluzia că cel care m-a ajutat nu a fost
58
altul, decât Sfântul Nicolae. De aceea, drept mulţumire pentru salvarea
mea, am hotărât să mă botez."
Tânăra a fost botezată. Ea s-a împărtăşit şi a mulţumit Sfântului
Nicolae pentru ajutor.
„Blagovest", oraşul
Riazan
Vârtejul
Un căpitan al unui vas pescăresc povestea:
„Eram pe Marea Albă, dar ea nu ne-a întâmpinat cu blândeţe.
Valurile grele se loveau unul de altul, vârfurile lor erau numai spumă şi
creau o imagine sinistră. Peste puţin timp am observat că de vasul nostru
se apropia un vârtej. Pe dată ne-a apărut gândul: acesta e sfârşitul... Am
coborât pânzele. Valurile deja spălau puntea. Erau momente când
credeam că vasul a început să se cufunde. Unul din marinari a strigat:
«Trebuie să cerem ajutor de la Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. Pe
mulţi i-a salvat de la înec!»
Toţi s-au aliniat ca la jurământ şi, fără nicio comandă, au început să
strige într-un glas: «Sfinte frate Nicolae, scoate-ne din necaz!» Inima când
ni se strângea, când bătea cu putere, încât îi auzeam bătăile. Vârtejul, în
toată furia lui, se apropia tot mai mult de noi. Ne simţeam mici şi
neputincioşi, ca nişte purici. Aveam doar o singură speranţă: Sfântul
Nicolae. Feţele tuturor erau congestionate şi schimonosite de frică...
Deodată, un tânăr marinar - aiurind sau de frică, nu ştiu - a început
să vorbească repede: «Ştiam că vei veni şi ne vei ajuta! Tu iubeşti oamenii.
Mama se roagă ţie întotdeauna. Bunicuţule, drăguţule, mi-e frică! Ia-ne pe
toţi într-o barcă şi salvează-ne!» Băiatul plângea.
După o clipă de tăcere, căpitanul a continuat:
„Eu l-am strâns la piept, acoperindu-i ochii, ca să nu vadă dezastrul, însă el
continua să vorbească, adresându-se cuiva: «Da, da! Vom face întocmai!»
In aceeşi clipă vârtejul şi-a schimbat brusc direcţia. Am spus băiatului:
«Totul a trecut. Suntem salvaţi!» Tânărul emoţionat ne spunea printre
lacrimi: «Sfântul Nicolae s-a apropiat într-o barcă de vasul nostru şi nu a
lăsat ca vârtejul să se apropie de noi». Niciunul dintre marinari, afară de
acest băiat, nu l-a văzut pe Sfântul Nicolae, dar eu am auzit destul de bine
convorbirea lui cu cineva nevăzut.
Corabia noastră a rătăcit mult timp pe mare. Pistoanele erau
defecte, hrana pe sfârşite, iar cu foamea, cum se spune, nu-i de glumă!
Băiatul nu înceta să ne încurajeze. Cu naivitatea unui copil ne spunea:
«Bunicul Sfântul Nicolae ne-a salvat de la moarte. Nu i-ar fi greu să ne
salveze şi de la foame. Doar că ne-a poruncit să ne rugăm la masă, chiar
ne-a ameninţat şi cu degetul. Iar eu i-am strigat: Da, da! Vom face întocmai!
» Eu i-am confirmat cuvintele, însă atunci, pe moment, am crezut că
de frică începuse să aiureze.
Am coborât imediat în cambuză. Bucătăreasa s-a însemnat cu
semnul crucii, întreg echipajul i-a urmat exemplul. Ne-am aşezat la masa
59
goală, în timp ce tânărul continua să ne încurajeze: «Sfântul Nicolae nu ne
va lăsa de izbelişte!» Ţin minte că l-am bătut pe umăr şi m-am gândit:
«Iată cum poate omul, cu credinţă, să liniştească şi marea!» Deodată s-a
auzit strigătul bucătăresei: «Veniţi repede! Ne apropiem de o insulă!» Când
am ajuns pe ţărm, am găsit o colonie mare de păsări. Cum îi mai
mulţumeam noi Sfântului Nicolae! La fiecare pas întâlneam numeroase
cuiburi cu ouă de pescăruşi şi de păsări polare. Datorită acestor ouă, noi
am putut supravieţui!"
Vasilisa, oraşul Pohvistevo, „Blagovest",
oraşul Samara
Hoţii
O văduvă i-a povestit unei locuitoare din oraşul Riazan, Liubovi
Rasskazova, o întâmplare care a avut loc în decembrie, în ajunul prăznuirii
Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, Episcopul Mirei Lichiei. Văduva,
care pe atunci locuia la ţară, a hotărât să taie porcul şi s-a adresat după
ajutor unor bărbaţi. Aceştia s-au învoit cu bucurie. Ei au tăiat carnea şi au
pus-o la păstrare în tindă. Seara, femeia se pregătea să plece la biserică,
la vecernie. Bineînţeles că îi era frică să nu-i fure cineva carnea. S-a rugat
însă Sfântului Nicolae şi a plecat la biserică. Când s-a întors acasă, ea a
văzut că nu s-a întâmplat nimic. Dimineaţa, femeia s-a rugat din nou
sfântului şi a plecat.
Intre timp, bărbaţii care au tăiat porcul au pândit momentul când
femeia lipsea şi au intrat în casă, ca să fure carnea. Dar în tinda casei ei au
zărit un bătrân, care i-a întrebat cu severitate: „Ce căutaţi aici?" Uluiţi,
hoţii nu ştiau ce să-i răspundă, însă bătrânul a continuat: „Cum aţi venit,
aşa să şi plecaţi!" Aceştia au ieşit printr-o deschizătură mică, pe care o
făcuseră pentru a pătrunde în casă.
Când femeia s-a întors acasă, hoţii au încercat să afle cine era
bătrânul. Unul dintre ei chiar a venit la ea, a intrat în casă, i-a urat
sărbători fericite şi a întrebat-o dacă nu cumva a avut oaspeţi. Văduva i-a
răspuns că nu avut pe nimeni, însă el i-a dat de înţeles că a văzut un
bătrân. Femeia a căzut pe gânduri. Peste un timp, i-a spus: „Inainte de a
ieşi din casă, m-am rugat lui Dumnezeu şi l-am rugat pe Sfântul Nicolae să
aibă grijă de carne. Inseamnă că acest bătrân nu putea fi altcineva decât
Sfântul Nicolae".
Hoţul a înţeles cu cine au avut ei de-a face. Speriat, i-a povestit totul
femeii şi i-a cerut iertare.
„Blagovest", oraşul
Riazan
Adevărul
60
„Dumnezeu nu Se lasă batjocorit!" De adevărul acestor cuvinte mam
convins încă o dată, după ce am auzit povestirea Mariei Lavrentievna
despre învăţătoarea ei. „ Bunica mea ne ducea deseori la biserica ce se
afla la o depărtare de zece kilometri de casa noastră. Ne aduna pe toţi
nepoţii, lua pâine şi lapte şi rămâneam peste noapte în biserică. Intr-o
sâmbătă nu m-am dus nici la şcoală, atât de mult voiam să merg la
biserică împreună cu bunica.
Luni, când am apărut în clasă, învăţătoarea deîndată m-a aşezat la
colţ, în genunchi. Pe bănci noi aveam nişte găuri, făcute special pentru
cerneală. Ea lovea cu degetul în una din aceste găuri şi striga: „Ia te uită la
ce s-a gândit ea: Maica Domnului, Sfântul Nicolae! In loc să vină la şcoală,
ea s-a dus la biserică!"
Ea m-a pedepsit aspru, iar peste puţin timp i s-a întâmplat o
nenorocire. Ce anume a fost, nu ştiu, dar ştiu sigur că s-a tras în ea cu o
armă. Din cauza rănii, a trebuit să i se amputeze mâna. Era exact acea
mână cu care lovise în bancă, certându-mă.
Au trecut mulţi ani. Intâmplător, ne-am revăzut într-o zi. Când m-a
zărit, a început să plângă. Ea rămăsese singură, iar în viaţă avusese parte
doar de necazuri. Mi s-a făcut milă de ea..."
Şi mie mi s-a făcut milă de ea, însă ce se mai putea face? Dumnezeu
nu Se lasă batjocorit!
Evghenii Sanîn, oraşul Sankt-
Peîersburg
Cinstiţi sărbătoarea Ierarhului Nicolae
Familia mea era necredincioasă. Intr-un an, pe 22 mai, ziua prăznuirii
moaştelor Sfântului Nicolae, ai mei au hotărât să pună cartofi în pământ.
Din această cauză eram foarte necăjită. Le-am spus: „Nu putem lucra,
pentru că este sărbătoare". Ei însă nu m-au ascultat, iar eu nu am mai
insistat, nedorind să mă cert. Dimineaţa, eu nu mă simţeam bine. Pe la
amiază toţi au plecat să pună cartofi. Peste câteva zile au dat îngheţurile,
iar când a venit vremea să-i scoatem din pământ, cartofii erau mâncaţi de
viermi. „Iată, - le-am spus eu - ce înseamnă să pui cartofi în zi de
sărbătoare!" lartă-ne, Sfinte Nicolae!
M. Gavrilova, oraşul
Ialutorovsk
Obiectul pierdut
De obicei, în decembrie, eu aduc cu tractorul fân de pe câmp. Când
61
este multă zăpadă, aduc fânul cu ajutorul unor plase. Intr-o zi, când
veneam acasă, am observat că îmi lipseau actele şi permisul de conducere.
Le păstram după placa de deasupra parbrizului. Probabil că ele au
alunecat de acolo din cauza vibraţiei, iar portofelul, în care ţineam actele,
a căzut din cabină, sub roţile tractorului. In urma tractorului era un stog de
fân. Era sigur că actele au ajuns sub roţi şi apoi au fost îngropate în
zăpadă.
Eram foarte necăjit. Dar mi-am amintit că pe lângă permis mai
aveam şi o iconiţă cu chipul Sfântului Nicolae. In suflet mi s-a aşternut
pacea. De ce să-mi fac griji, dacă printre acte se afla şi iconiţa cu
ocrotitorul călătorilor? In scurt timp am şi uitat de necazul meu. Insă într-o
zi de primăvară, un consătean de-al meu mi-a adus actele. El le găsise în
pădure, exact în locul pe unde trecusem. Actele nici nu s-au umezit, cu
toate că iarna a fost grea şi cu multă zăpadă. Pe lângă acte, Sfântul
Nicolae mi-a înapoiat şi iconiţa sa.
Nicolae Surtaev, Republica Altai
Recăpătarea vederii
Arhiepiscopul Nikon de Vologda îşi amintea despre o întâmplare care
demonstrează încă o dată legătura strânsă a locuitorilor cerului cu cei de
pe pământ. Intr-un sat locuia un oarecare creştin evlavios, care nu lipsea
de la nicio slujbă, mai ales în zilele de sărbătoare. Odată, în ziua prăznuirii
Sfântului Nicolae, soţia lui, grăbindu-se să termine lucrul pentru a nu întârzia
la slujbă, a uitat să încuie uşa de la casă.
In sat locuia şi un hoţ, cunoscut de întreg satul. Observând casa
descuiată, el a intrat şi a luat tot ce era de valoare. Le-a adunat pe toate
într-o legăturică şi a dat să iasă. Tocmai atunci însă a intrat şi Sfântul
Nicolae, îmbrăcat în veşminte arhiereşti. L-a privit supărat pe hoţ şi i-a
spus: „Oamenii care Il iubesc pe Dumnezeu au uitat din mare grabă uşa
descuiată, iar tu ai profitat de ocazie pentru a fura tot ce au câştigat cu
sudoarea frunţii lor!" Spunând acestea, l-a lovit peste obraz şi hoţul, dintro
dată, a orbit.
Inspăimântat, hoţul a început să bâjbâie prin odaie, încercând să
iasă, dar nu reuşea. Când stăpânii s-au întors de la biserică, l-au găsit pe
hoţ plângând amarnic. El le-a povestit ce i s-a întâmplat şi cum Sfântul
Nicolae l-a pedepsit. Hoţul a fost condamnat. Când a trebuit să fie dus sub
escortă în altă localitate, el a dorit să intre într-o biserică unde se afla
icoana Sfântului Nicolae. In genunchi, cu ochii în lacrimi, şi-a cerut iertare
de la sfânt şi a promis să nu mai fure. Iar după ce a sărutat icoana, el şi-a
recăpătat vederea.
Tatiana Komissarova, oraşul
Cistopol
62
Povestirea unui marinar
Nu întâmplător marinarii îl consideră pe Sfântul Nicolae ocrotitorul
lor. Multe minuni a săvârşit el şi cu mine, cu echipajul meu şi cu familia
mea. In timpul lungilor mele călătorii, am avut parte de multe: furtuni
mari, necazuri, confruntări cu conducerile ţărilor străine, care ne priveau
cu duşmănie, însă întotdeauna în ajutor ne venea Sfântul Nicolae.
Am reţinut mai ales minunea care s-a întâmplat cu noi în
Amsterdam. Noaptea, vasul nostru a fost încărcat cu marfă, iar dimineaţa
am ieşit din port şi ne îndreptam spre Suedia. La început vizibilitatea era
bună, însă cum am intrat în canalul Amsterdam, s-a lăsat o ceaţă deasă.
Prora corabiei nu se vedea. Ne ţineam la 20-30 de metri distanţă, de-a
lungul malului drept al canalului, care abia se zărea. Au fost luate toate
măsurile de precauţie. La proră se afla un marinar experimentat. Dar
pericolul cel mai mare era înainte: ecluza strâmtă care dădea din canal în
mare. Era foarte riscant. Cea mai mică greşeală se putea solda cu un
accident grav.
In cabina de comandă domnea o tăcere de mormânt. Cu privirea
aţintită înainte, mă rugam, punându-mi toată speranţa în mila lui
Dumnezeu şi în ajutorul Sfântului Nicolae. Din nou cârmaciul a luat legătura
cu cei de pe ecluză şi le-a comunicat că vizibilitatea a rămas
aceeaşi: 40-50 de metri. Să ancorăm şi să aşteptăm până când se risipea
ceaţa era imposibil, căci nu aveam unde. Deodată, cu cinci minute înainte
de a ajunge la ecluză, s-a petrecut o minune. Spre uimirea cârmaciului şi a
întregului echipaj, ceaţa s-a risipit. Soarele strălucea şi noi am intrat cu
bine în ecluză. Cineva a spus: „A fost o simplă coincidenţă!", însă eu sunt
sigur că şi de data aceasta ne-a ajutat Sfântul Nicolae.
Victor Demidov, oraşul Sankt-
Petersburg
Hrănitorul celor flămânzi
Familia mea era foarte credincioasă. In casa noastră se păstrau
icoanele Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a Sfântului Nicolae. In faţa lor
ardea întotdeauna candela. In anii grei de după revoluţie, părinţii împreună
cu noi, copiii - eram trei, de la vârsta de un an până la cinci ani -, locuiam
în Smolensk. Tata avea serviciu, iar mama, pentru a ne hrăni, se ducea în
satele de prin apropiere şi schimba hainele pe pâine, lapte, făină - orice
găsea, însă nu reuşea întotdeauna şi foamea o silea să mai încerce încă o
dată.
Imi amintesc cum o dată mama ne-a promis că ne va aduce lapte, ne-a
încuiat în casă şi a plecat. S-a întors plângând, a pus în faţa noastră un
bidon plin cu lapte, iar alături, geanta cu haine. Fără să spună ceva, a
îngenuncheat în faţa icoanelor. Plângea si-i mulţumea Sfântului Nicolae.
Noi, copiii, nu înţelegeam nimic, dar am început şi noi să plângem.
63
Mai târziu, mama ne-a povestit următoarele: în ziua aceea,
înconjurase satul Cermuşki şi nu putuse face rost de nimic. Mergea
necăjită, pentru că ne promisese lapte, dar nu reuşise să obţină nicio
picătură. Aşa ajunsese la hambarul de la marginea satului. Acolo văzuse
un bătrân care îi făcea semn cu mâna, de parcă voia să-i spună ceva.
Mama s-a apropiat, iar el i-a spus: „Dă-mi vasul pentru lapte". El s-a dus în
spatele hambarului, apoi s-a întors cu bidonul plin cu lapte. „Mergi în pace.
Du copilaşilor tăi lapte!" Mama a vrut să-i mulţumească, a înconjurat
hambarul de câteva ori, dar n-a mai găsit pe nimeni. Bătrânul dispăruse.
Oare nu a fost aceasta o minune?
M. P., oraşul Sankt-
Petersburg
Minunea
Dumnezeu săvârşeşte nu doar minuni mari, ci si unele mici, cum s-ar
spune, cele de fiecare zi. In copilărie, deasupra patului meu era atârnată o
iconiţă a Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Aproximativ de la vârsta
de doi ani până la cinci, de două ori pe lună, dimineaţa găseam sub pernă
o bomboană. Nimeni din rudele mele nu mi-a pus vreodată bomboane, ci,
dimpotrivă, ei credeau că eu le ascundeam sub pernă. Poate că este greu
de crezut, însă eu le mâncăm şi eram încredinţat că erau trimise de Dumnezeu
şi de Sfântul Nicolae. Această minune mi-a întărit credinţa. Acum eu
cred cu tărie în ajutorul sfântului şi deseori mă rog lui. Iar Dumnezeu mă
ajută întotdeauna.
„Sfânta Rusie", oraşul
Lipeţk
„Acesta este Nikola!"
In timpul războiului, cuterele noastre minau golful Ţemesk, aflat sub
controlul bateriilor germane. Minam, bineînţeles, doar noaptea. Odată, în
timpul unei astfel de operaţiuni, unuia dintre cutere i-a cedat motorul.
Defecţiunea nu s-a putut stabili. Se apropiau zorile. Detaşamentul de
cutere s-a retras. Vasul rămas nu mai avea nicio şansă de salvare.
Timonierul a înţeles că acesta îi era sfârşitul şi a hotărât să mai doarmă
puţin. In somn a văzut cum un bătrân i-a spus:
- De ce ai părăsit postul? S-a găsit defecţiunea. Mergeţi toţi la
locurile voastre şi - înainte!
Când a reuşit să ajungă la timonă, a auzit aceeaşi comandă. Au
reuşit să se salveze chiar în ultima clipă. După ce a fost înlocuit, s-a
prezentat în faţa căpitanului:
64
- Pe corabie se află un bătrân... Şi i-a povestit tot ce s-a întâmplat.
Căpitanul nu s-a mirat câtuşi de puţin.
- Oare nu ştii că acesta este Nikola?
Marinarii nu au putut afla prin ale cui rugăciuni au rămas ei în viaţă.
Se mai povesteşte că demult, într-o noapte furtunoasă, în parapetul
din Capul Hersones, la o vizibilitate mică, o corabie de mărfuri naufragiase.
Intreg echipajul se ruga Sfântului Nicolae. Deodată, în depărtare, ei au
auzit clopotul salvator al unei mănăstiri ce se afla aproape de mal.
Marinarii au reuşit astfel să se orienteze, au ancorat şi s-au îndreptat spre
mănăstire. Mare le-a fost mirarea când au aflat de la călugări că în acea
noapte şi în acel ceas nu a bătut niciun clopot! In cinstea acestei minuni,
proprietarul vasului a comandat un clopot mare, care a fost sfinţit în
cinstea Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Acest clopot se află şi astăzi
pe locul unde a avut loc minunea.
Vladimir
Priluţki,
„ Semeinaia pravoslavnaia gazeta
"
Datinile bunicii
Răposata mea bunică a fost o femeie foarte credincioasă. Ea mi-a
relatat aceste două întâmplări. Intr-o localitate din Mordovia, pe malul
râului Urs, unde locuia ea pe atunci, erau două biserici: o catedrală şi o
bisericuţă. In timpul războiului civil, în sat a venit Armata Roşie, care a
anunţat că au venit timpuri noi şi catedrala trebuie dărâmată. Oamenii sau
adunat la sfat. Ei au hotărât să mute icoanele si toate obiectele sfinte
din catedrală în bisericuţă, iar ce nu va încăpea, să fie împărţite pe la
casele preoţilor.
In acele zile s-a pierdut icoana făcătoare de minuni a Sfântului
Nicolae. Au căutat-o trei zile. Intr-un sfârşit, au găsit-o într-o pădure,
agăţată pe cel mai înalt şi mai frumos pin. Ţăranii au încercat să-l doboare
cu ajutorul unui ferăstrău, însă dinţii lui zburau în toate părţile; au încercat
să-l taie cu toporul, dar şi acesta s-a rupt. Atunci l-au chemat pe Mitropolitul
Mordoviei. El i-a ascultat cu atenţie şi a spus că este nevoie de
multă rugăciune. S-au rugat trei zile şi trei nopţi. In a patra zi, dimineaţa,
mitropolitul s-a ridicat în picioare, s-a apropiat de pin, l-a aplecat fără
greutate, iar când icoana a fost dată jos, cu aceeaşi uşurinţă l-a îndreptat
la loc. După acest eveniment, oamenii au aşezat icoana la loc, în
catedrală, unde se află până astăzi.
In timpul foametei, care a urmat războiului civil, o femeie
credincioasă, care si-a dedicat viaţa lui Dumnezeu si slujirii oamenilor, s-a
dus într-o seară după apă. Ea a întâlnit lângă fântână un bătrân. După îmbrăcăminte
a înţeles că acest om s-a aflat mult timp în călătorie şi, mai
ales, că era foarte obosit. Femeia i-a spus: „Taică, văd că vii de departe.
Rămâi peste noapte la mine, iar mâine, cu ajutorul lui Dumnezeu, îţi vei
continua drumul!"
65
Bătrânul a acceptat propunerea femeii. Dimineaţa, după ce s-au
rugat împreună, bătrânul i-a cerut să-l conducă până la poartă. Când
femeia s-a întors în casă, a găsit pe masă două pâini mari. A ridicat ochii la
icoană şi a înţeles că îl găzduise pe însuşi Sfântul Nicolae.
Alexei Ivanov,
Satul Troiţkoe-Antipovo, regiunea
Moscova
Rugăciunea mamei
După război, la noi a stat în gazdă o femeie credincioasă, Maria
Nicolaevna Nikiforova. Cât a durat războiul, ea se ruga neîncetat ca fiul ei
să rămână în viaţă. El s-a întors acasă şi a povestit mamei şi surorii sale
următoarele:
A căzut prizonier, însă a reuşit să evadeze. Impreună cu el au evadat
şi alţi câţiva prizonieri. Nu ştiau însă în ce parte s-o apuce ca să ajungă la
trupele ruseşti. Dimineaţa, fugarii au zărit în faţa lor un pod, iar de partea
cealaltă a lui, o poieniţă. In mijlocul acesteia se înălţa o căsuţă. Ei au intrat
şi au găsit înăuntru o masă încărcată cu mâncare. Au mâncat şi, obosiţi, au
adormit imediat.
Mai târziu, în casă a intrat un bătrân, care, conform descrierii lor, era
Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. El i-a trezit şi le-a spus să plece cât
mai repede, le-a arătat drumul şi a mai adăugat să nu se mai oprească
nicăieri. Aşa au ajuns ei până în unitatea noastră.
„Pravoslavnoe Slovo", oraşul
Volgograd
Bunicul
Era în anul 1937. NKVD-ul lovea cu furie. Sufereau îndeosebi clericii
şi credincioşii. A fost arestat şi a dispărut fără urme părintele parohiei
Şovsk, au fost date jos clopotele Bisericii Naşterea Domnului, altarul şi
icoanele au fost distruse. Niciun ţăran nu a participat la aceasta nelegiuire
şi profanare. Acestea au fost săvârşite de oameni special aduşi, beţi şi care
se comportau mai rău ca animalele.
Tot atunci din sat a dispărut şi o fetiţă, Nina. Mama a trimis-o la
păşune să aducă vaca. Era o zi senină şi blândă, câmpul era plin de
romanite. Jucându-se, fetiţa nu a observat că vaca a dispărut. Iar când şi-a
dat seama, a pornit s-o caute. Tot plângând, a ajuns pe un câmp de
secară. A mers aşa până seara, când a constatat că se afla într-un loc
complet necunoscut. In faţă îi apăru o pădure întunecoasă.
Nina cutreieră pădurea, încercând să găsească vaca si drumul spre
66
casă. Intr-un sfârşit, obosită şi speriată, se aşeză pe o movilită şi adormi.
Dimineaţa, când s-a trezit, lângă ea stătea un bătrân, îmbrăcat într-o haină
albă, cu opinci. Sub braţ ţinea un cojocel, iar pe umăr avea un sac de
pânză. Cum l-a văzut, Nina a început să plângă.
- Ce ai păţit, copilă? a întrebat-o bătrânul, cu blândeţe.
Nina i-a povestit necazul său.
Bătrânul s-a aşezat lângă ea, a aşternut pe pământ cojocelul, iar pe
el a pus mâncarea scoasă din sac. Au mâncat apoi amândoi din cele
trimise de Dumnezeu.
După aceea bătrânul a luat fetiţa de mână şi au pornit la drum.
Mergeau şi bătrânul o încuraja întruna:
- Nu plânge! Găsim vaca şi ne întoarcem la mama, acasă.
Când fetiţa obosea, el o lua în braţe.
Intre timp, întreg satul s-a pus în mişcare. Oamenii cutreierau toate
râpele şi pădurile, însă în zadar. Şi iată că, după patru zile, când toţi
credeau că nu mai era nicio şansă ca fetiţa să fie găsită, ea a apărut în
chip minunat, nu departe de sat. Şedea pe o movilită, iar alături de ea
păştea liniştită vaca, alungând cu coada muştele.
Toţi sătenii o întrebau pe fetiţă unde a fost şi ce a mâncat. Fetiţa
ţinea minte doar că a mers cu bătrânul prin nişte locuri minunate, cum
sunt doar în rai, că tot timpul strălucea soarele şi nu era noapte, că păsări
minunate cântau şi i se aşezau pe mâini. Bunicuţul avea puţină pâine şi
apă într-o sticlă. Când flămânzeau, mâncau şi beau, iar a doua zi
mâncarea apărea la loc.
Fericită, mama şi-a adus copilul acasă. Dintr-un dulap ea a scos o
icoană pe care o salvase în timpul dărâmării bisericii şi a spus:
- Fetiţa mea, să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru salvarea ta
minunată!
Nina a privit icoana şi nu a putut să rostească decât: „Bunicuţul!"...
Ştirea s-a răspândit repede prin sat, însă nu a fost dezvăluită
niciunui străin, căci pentru o asemenea afirmaţie puteai fi învinuit de
instigare religioasă si trimis acolo unde fusese trimis şi părintele. Dar oamenii
continuau să păstreze în inimi această minune.
Nicolae Popov, regiunea Lipeţk („Tânăra
Rusie")
Bătrânul din gară
Cine nu-l cunoaşte pe Sfântul Nicolae cel Milostiv? Numele lui este
rostit nu numai de creştini, ci şi de oameni de alte confesiuni. Icoane cu
chipul lui pot fi întâlnite atât în biserici şi în casele oamenilor, cât şi în
îndepărtata tundră, în taiga, în iurtele nomazilor, precum şi în cabanele
vânătorilor.
Multe s-au scris despre ajutorul lui, dar se pare că multe au rămas şi
nescrise. Cine a trăit în China cunoaşte că mulţi chinezi şi buriaţi îl cinstesc
pe sfântul lui Dumnezeu. Nu o dată Sfântul Nicolae i-a salvat pe cei care lau
chemat în rugăciune. Despre o astfel de întâmplare vrem să povestim şi
67
noi.
Intr-o gară din oraşul Hrabrin se găsea icoana Sfântului Nicolae,
ocrotitorul călătorilor. Ea a fost împrejmuită cu un gărduţ, iar alături se afla
un mic sfeşnic. Lângă sfeşnic, într-o cutie, erau lumânări. Rusul este
obişnuit ca la orice lucrare a sa să ceară binecuvântarea Domnului. Inainte
de călătorie, oamenii se apropiau de icoană, aprindeau lumânări, puneau
banii alături, în cutie (niciodată nu s-a întâmplat ca ei să dispară) şi se
rugau sfântului. Deseori, în faţa icoanei puteau fi văzuţi şi chinezi care se
rugau în genunchi. La ieşirea din gară ajungeai în cealaltă parte a oraşului,
numită Pristani, care ducea la râul Sungari - un râu mare şi lat. Locuitorii îl
numeau „vicleanul", pentru că se întâmpla ca liniştitul Sungari să se acopere
brusc cu valuri mari, ameninţând astfel să scufunde bărcile.
Barcagiilor, care în acel moment se aflau pe râu, le venea foarte greu să le
menţină la suprafaţă. Au fost şi cazuri când valurile le-au răsturnat.
Odată, într-o astfel de furtună a nimerit şi un chinez. Cu toate că era
marinar cu experienţă, el nu reuşea să învingă valurile, care îl ameninţau
din toate părţile. Deodată şi-a amintit de icoana din gară şi a început să
strige: „Bătrânul din gară, ajută!"
Mai târziu el povestea că dintr-o dată, în chip minunat, s-a trezit pe
mal. După ce şi-a venit în fire, a alergat la gară, a căzut în genunchi în faţa
icoanei şi printre lacrimi a povestit cum a fost salvat de acest „bătrân din
gară" (aşa era numit sfântul de către chinezi, într-o rusă stâlcită).
Uneori sfântul se înfăţişa şi ca acuzator înfricoşător. Odată în gară
era multă lume. In faţa icoanei stăteau credincioşi, ardeau lumânări. S-au
apropiat şi câţiva soldaţi din armata roşie. Unul dintre ei se lăuda: „Uite
acum îmi aprind o ţigară de la candelă!" Ceilalţi încercau să-l oprească:
„Să nu faci asta! La ce-ţi trebuie?" El însă o ţinea morţiş: „Dacă există
Dumnezeu, să mă pedepsească!" Cu aceste cuvinte, s-a aplecat deasupra
icoanei, a aprins ţigara de la candelă şi, zâmbind, s-a întors la tovarăşii săi.
Soldatul avea atârnate la brâu câteva grenade. Dintr-o dată, inexplicabil,
ele au explodat, rupându-l în bucăţi. Cu toate că explozia a fost puternică,
nimeni din cei aflaţi în gară nu a suferit.
A. Kuzminskaia, „Sobornaia vesti",
1994
Despre post
Intr-un sat, nişte părinţi credincioşi şi-au însurat fiul. Nora avea o fire
blândă şi îngăduitoare. In ajunul postului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel,
socrul i-a spus: „Draga mea, noi, în familie, avem un obicei - în timpul
postului mâncăm mai simplu. Slănina o ascundem în cămară şi postim.
Eşti de acord să ţii post?" „ Da", a răspuns nora.
Ea lucra la colhoz. A doua zi când a ieşit la lucru, şi-a adus de acasă
mâncare de post. Toţi au luat-o în râs: „Ia vedeţi! O sfântă a apărut printre
noi! S-a făcut călugăriţă şi acum posteşte!"
A suportat o zi. A doua, nu a mai răbdat. Supărată, a venit acasă:
- Nu mai postesc. Toţi îşi bat joc de mine. Nu mai suport. Oamenii nu
68
postesc şi vreau să fiu şi eu în rând cu ei!
- Cum voieşti! i-a spus socrul. Noi nu obligăm pe nimeni. Şi i-a
deschis cămara unde se păstra slănina.
In ziua următoare, la lucru, în timpul pauzei, în văzul tuturor, a scos
slănina, dar de data aceasta nimeni nu a mai spus nimic. Ea a mâncat şi a
adormit. Pauza s-a terminat, dar ea continua să doarmă. Au încercat s-o
trezească, însă n-au reuşit. Ea doar tresărea în somn şi gemea. Aşa a
dormit mult timp. Când s-a trezit, a spus doar:
- Râdeţi de mine cât vă pofteşte inima; eu voi posti mai departe!
Şi a povestit următoarele: Cum a adormit, s-a apropiat de ea un
bătrân, a apucat-o strâns de mână şi i-a spus:
- Să mergem!
A dus-o pe un drum îngust şi înfricoşător. In depărtare se auzeau
gemete omeneşti. El a condus-o la o prăpastie în care fierbea ceva. In jur
se auzeau doar strigăte şi gemete.
- Sari! i-a spus bătrânul, că doar tu spuneai: „Vreau să fiu şi eu în
rând cu ei!" Vezi cum ajung oamenii...
- Nu, bunicule, te implor, iartă-mă! Voi posti până la moarte. Şi voi
povesti tuturor ce pedeapsă îi aşteaptă dacă nu postesc!
Urmele degetelor lui i-au rămas pe mână până la sfârşitul vieţii.
m. M., Biserica Adormirii Maicii Domnului
Operaţia
In spital era operat un om. Brusc, când chirurgul terminase operaţia, a
început hemoragia. Medicul nu pricepea de unde curgea sângele. A trimis
după un alt medic şi se gândea: „Până vine el, omul poate să moară." In
disperare, a strigat: „Nicolae, Făcătorule de minuni, ajută-mă!" In aceeaşi
clipă, unul din asistenţi i-a spus ceva, iar el, pentru o secundă, şi-a întors
privirea de la masa de operaţie. Când s-a uitat din nou la bolnav,
hemoragia încetase la fel de brusc precum şi începuse. De atunci acest
chirurg şi colegii săi nu încep nicio operaţie fără să se roage. Astfel au
ajuns ei la credinţă.
Nelly Toropkova, oraşul
Armavir
Staţia
S-a întâmplat în mai, de sărbătoarea Sfântului Nicolae. Mama se
întorcea acasă de la biserică. Stătea lângă terasă, aşteptând să vină vreun
mijloc de transport, însă toate maşinile treceau pe lângă ea - nimeni nu
voia să ia o bătrână. De prea mult stat în picioare, mama a obosit. Iar când
a văzut în depărtare o maşină, s-a rugat cu lacrimi Sfântului Nicolae s-o
69
ajute să ajungă acasă. Maşina a trecut cu viteză, dar brusc, la o depărtare
de vreo sută de metri, s-a oprit. A ieşit o femeie şi i-a făcut semn cu mâna,
invitând-o să urce. Fericită, mama a alergat la maşină, iar când a dat să
urce, a văzut feţele speriate ale pasagerilor. Nu era niciun loc liber.
„Mătuşico, tu nu cumva ne-ai blestemat? a întrebat-o femeia. Spune-mi
sincer: la ce te-ai gândit când aşteptai?" „Nu, nu v-am blestemat. Doar mam
rugat Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, ca să oprească maşina.
Vă mulţumesc că vi s-a făcut milă de mine şi aţi oprit". Unul din pasageri a
tras o perdeluţă din colţul din dreapta al geamului din faţă, unde era
atârnată iconiţa Sfântului Nicolae. Toţi cei din maşină, cu emoţie şi într-un
glas, au exclamat: „Iată, el ne-a oprit." „In momentul în care am trecut cu
maşina pe lângă tine, a continuat femeia, din colţul în care se află iconiţa
Sfântului Nicolae s-a auzit brusc un pocnet şi maşina s-a oprit."
Astfel, deşi claie peste grămadă, mama a ajuns cu bine acasă.
V.G. Savelieva, oraşul
Samara
Nădejdea
Seara, când eram în casă cu fiul meu, au intrat peste noi trei tineri -
se vedea clar că erau tâlhari. Au cerut de la el o sumă mare de bani sau
apartamentul în schimb. Termenul - 24 de ore. „Dacă te vei plânge miliţiei,
nu mai ai zile de trăit!", l-au ameninţat şi ne-au tăiat firul de la telefon,
spunând că vor veni a doua zi după răspuns.
Eram în stare de şoc. Afară nu puteam ieşi, de frică să nu fim
urmăriţi. Copiii nu puteau merge la şcoală, de teamă să nu fie răpiţi. De
bani nici nu putea fi vorba. Să împrumutăm, nu aveam de la cine. Şi cine
ne-ar fi împrumutat într-o astfel de situaţie? Ne-a cuprins deznădejdea: fiul
meu nu avea nicio vină, iar bandiţii ne şantajau.
A urmat o noapte groaznică. Ne simţeam ca într-o închisoare. Nu-mi
ajung cuvintele ca să descriu frica noastră! Fiind un om credincios, ştiu că
în asemenea situaţii „ajutorul meu vine de la Domnul, Cel Ce a făcut cerul
şi pământul". Am început să ne rugăm, fiecare cum putea: Mântuitorului,
Impărătesei cerului şi, desigur, Sfântului Nicolae, ajutătorul grabnic al
celor aflaţi în necazuri.
A trecut termenul stabilit, a trecut şi de miezul nopţii, a venit şi
dimineaţa, a trecut şi a doua zi. Seara, am ieşit la magazin - în jur nimeni,
era linişte. A trecut şi a treia zi. Am înţeles puterea rugăciunii, a speranţei
în ajutorul lui Dumnezeu. Răufăcătorii au dispărut ca prin minune, iar cu
ajutorul lui Dumnezeu am recăpătat pacea.
M.P., oraşul Sankt-
Petersburg
Ceream din tot sufletul
70
Soţul meu, Nikolai, şi-a rănit degetul mare de la picior cu ferăstrăul,
zdrobindu-şi osul. Aproape o lună a mers zi de zi la spital; i-au pus ghips,
însă degetul continua să sângereze. Soţul avea febră şi frisoane. Imi
făceam griji pentru el. Noi suntem credincioşi, mergem împreună la
biserică. Intr-o zi mi-a venit o idee: să merg la biserică si să cer ajutorul
Sfântului Nicolae. Am venit la biserică şi m-am rugat din tot sufletul. Trei
zile mai târziu, soţul meu s-a vindecat. I-au scos bandajele, iar peste un
timp nici nu mai şchiopăta. Iată ce ajutător minunat este Sfântul Nicolae!
K.N., oraşul
Zelenogorsk
Camera Sfântului Nicolae
Un fost lucrător NKVD, Dimitri Efimov, a relatat următoarea
întâmplare:
In vara anului 1938 a fost repartizat în raionul Novoderevensk. Trebuia să-şi caute
o locuinţă, însă acest lucru s-a dovedit a fi greu, întrucât cei care veniseră
înaintea lui ocupaseră cele mai bune case. Lucrătorii administraţiei locale
au hotărât să-i închirieze o cameră la o femeie văduvă. Ea le-a spus că nu
se poate acest lucru, deoarece camera aparţine Sfântului Nicolae.
Cerându-i să descuie camera, au intrat şi au văzut o icoană mare, de
la podea până în tavan, a Sfântului Nicolae. Cu toate lacrimile sărmanei
văduve, icoana a fost urcată în podul casei. In cele din urmă femeia s-a dat
bătută. Oricum, sfântul nu va lăsa pe nimeni să-i ocupe camera. Cei de
faţă au râs. Dimitri şi-a adus bagajele în cameră, a încuiat-o cu cheia şi a
plecat la serviciu.
Era o zi frumoasă de iunie, când din senin a început să tune şi să
fulgere. Prin geam, Dimitri a observat un incendiu chiar în acea parte a
satului unde închiriase camera. A alergat într-un suflet: ardea casa
sărmanei văduve. Vecinii şi chiar gazda povesteau cum a apărut pe cer un
nouraş „ca un pumn", a tunat şi fulgerul a lovit exact în acea cameră
închiriată de lucrătorul de la NKVD.
Casa a ars complet. Astfel Sfântul Nicolae nu a permis nimănui să
ocupe camera unde se afla icoana cu chipul său, care de altfel a rămas
neatinsă. Stăpâna casei a primit o asigurare din care şi-a ridicat o casă
nouă, mulţumindu-i Sfântului Nicolae pentru ajutorul şi mila sa.
„Blagovest", Riazan
De o sută de ori
71
Impreună cu soţul meu am cumpărat o maşină veche, dar destul de
bună. Pe părintele meu duhovnic, Igor Filin, l-am rugat să ne-o sfinţească.
După sfinţire am primit de la o soră de-a mea duhovnicească, Elena, o
iconiţă cu Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. De atunci nu ne-am mai
despărţit de ea.
S-a întâmplat ca într-o zi să parchez lângă piaţă. După ce am
cumpărat cele necesare, de cele zece ruble rămase mi-am luat un ziar.
Vânzătorul mi-a dat restul - nouăzeci de ruble şi câteva copeici, ca şi cum
aş fi dat o sută. La început nu mi-am dat seama, însă, pe măsură ce mă
apropiam de maşină, am realizat că vânzătorul greşise: când am intrat în
piaţă aveam doar o bancnotă de zece ruble.
Tot gândindu-mă dacă să înapoiez banii sau nu, am hotărât să-i
păstrez: doar nu-i furasem, ci îi primisem, chiar dacă din greşeală. Dar
maşina nu pornea, cu toate că încercam în fel şi chip. Sfântul Nikoluşka
încerca să mă înţelepţească şi să nu mă lase să greşesc, însă eu am ieşit
din maşină şi am cerut ajutorul altui şofer. Când a urcat el, maşina a şi
pornit, de se mira cum de eu nu am reuşit. Am plecat fără să înapoiez
banii. La scurt timp au urmat câteva accidente, unul după altul, care ne-au
golit însutit buzunarele. De abia atunci am alergat la spovedanie şi la
icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, din biserică.
Tatiana Smirnova, oraşul Sankt-
Petersburg
Pierderea
Intr-o zi, soţul meu s-a întors de la serviciu foarte necăjit: „Mi-au
furat portmoneul. Bani nu prea erau, dar aveam paşaportul şi încă nişte
acte importante." „Nu-ţi face griji, i-am spus. Poate că se vor găsi. Mă voi
ruga Sfântului Nicolae."
Soţul meu a dat din mână: „Nu-mi arde mie acum de glume!" Eu,
împreună cu fiicele noastre, am îngenuncheat în faţa icoanei, am citit
Acatistul Sfântului Nicolae şi l-am rugam să ne aducă paşaportul. Ceream
asta mai mult pentru ca soţul meu să creadă. Aşa au trecut două zile.
A treia zi, când am venit de la serviciu, fiica mai mare mi-a povestit
că au venit nişte femei şi au adus paşaportul tatei, găsit lângă uşa scării
noastre. Nu-mi venea să cred: în faţa mea era chiar paşaportul, puţin
murdar. Am mulţumit din toată inima sfântului şi m-am repezit la telefon
să-i spun soţului noutatea. El, în schimb, nu a avut nicio reacţie,
nemaivorbind de mulţumire şi găsind la toate o explicaţie.
- Dar celelalte acte nu s-au găsit? m-a întrebat el.
- Ştii ce, mă sufocam eu de supărare, am cerut doar paşaportul.
- Ei, acum cere şi celelalte acte!
Simţeam că mă lua peste picior şi m-am grăbit să închid telefonul.
Incetul cu încetul întâmplarea a început să fie uitată, când într-o zi am
găsit în cutia poştală un plic pe numele soţului. Deoarece în acel moment
el nu se găsea în oraş, i l-am lăsat pe birou. Dar plicul nu-mi dădea pace.
72
Mi se părea foarte straniu: nu avea nicio ştampilă. Intr-un colţ era puţin
rupt, iar prin gaură se vedea ceva bătut la maşină. Mi-a venit ideea să-l
desfac, nu cumva să fi fost ceva urgent.
L-am desfăcut, iar din el au căzut nişte adeverinţe şi facturi.
Inmărmurită, priveam toate aceste acte, fără să înţeleg ce legătură aveau
cu soţul meu. Deodată m-a străfulgerat un gând, greu de crezut... Se
vedea că hârtiile fuseseră culese dintr-o băltoacă şi împăturite cu grijă.
Maria Slavina, oraşul Sankt-
Petersburg
„Sfinte Nicolae, ajută-mă!"
Această istorioară s-a petrecut cu unchiul meu, care a avut o soartă
grea. Când era la început de viaţă duhovnicească, în una din vizitele lui la
noi, în Petersburg, i-am spus: „Dacă ţi se va întâmpla ceva, să-ţi aduci
aminte de Sfântul Nicolae şi să-i ceri ajutorul." Peste o jumătate de an,
când a venit din nou la noi, ne-a povestit următoarele:
Intr-o zi s-a dus la vărul său care îşi sărbătorea ziua de naştere, în
Kinghiseppe, dar, dintr-un motiv oarecare, nu s-au înţeles. Unchiul meu,
supărat, nu a rămas peste noapte la vărul său şi s-a pornit spre satul său,
Usti-Lugu. S-a bizuit pe faptul că nopţile erau luminoase şi că va da peste
o maşină de ocazie. Dar trecuseră deja câteva ore şi nu se zărea nicio
maşină. Brusc, şi-a amintit de cuvintele mele şi a zis: „Hai, Nikola, ajutămă,
dacă poţi!", cu toate că nu avea mari speranţe. Ce s-a întâmplat mai
departe, el ne-a povestit râzând: „Inţelegi, nici n-au trecut două minute şi
pe drumul absolut pustiu s-a ivit o maşină. Un tânăr a oprit maşina,
întrebându-mă unde vreau să ajung. «Ai trecut demult de răspântie. Ia loc,
te duc unde ai nevoie». I s-a făcut milă flăcăului de mine si m-a dus până
în sat, nici bani nu a vrut să ia. Uite aşa m-a ajutat Sfântul Nicolae, deşi
chiar eu am fost de vină."
Maria Slavina, oraşul Sankt-
Petersburg
Bunicul din icoană
Era chiar după război, în satul Samarovsk, regiunea Rostov (staţia
Kaiala). Intr-o iarnă, mătuşa mea, Niusea, s-a dus după apă. Cu toate că
era zăpadă multă şi ger, nu avea de ales.
73
A ajuns la copcă şi s-a aplecat ca să umple găleata cu apă când,
deodată - ori a alunecat, ori gheaţa de sub ea s-a spart -, s-a pomenit în
apa rece şi pe moment şi-a pierdut cunoştinţa. Când s-a trezit, stătea
culcată pe zăpadă lângă copcă, iar alături de ea era un bătrânel. Deşi
mătuşa s-a speriat rău, ar fi vrut să-l întrebe: „Bunicule, de unde ai apărut
şi cum m-ai putut scoate?", dar bătrânul şi dispăruse. Mătuşa a venit
acasă şi a privit spre icoană. Iată, bunicul era însuşi Sfântul Nicolae!
Ochii lui Kolea
Mama mi-a povestit cum bunica, Varvara Nicolaevna, l-a îngrijit pe
fiul său, Kolea: îl dureau ochii. L-a dus la oftalmologi, însă fără niciun
rezultat. Copilul suferea mult. Ii puneau în ochi nişte picături atât de
puternice, încât, atunci când el plângea pe umărul bunicii, mătasea rochiei
se găurea. Bunica s-a adresat unui profesor renumit. El a consultat
băieţelul şi a spus: „Un ochi i s-a scurs. N-a rămas mult nici din celălalt. Eu
nu sunt Dumnezeu, nu-i pot pune ochii la loc!" Varvara Nicolaevna a plătit
la biserică o slujbă pentru vindecarea pruncului Nicolae. Sfântul Nicolae sa
milostivit de copil. Băieţelul s-a vindecat, nu i-a rămas nicio urmă de la
boală. Mama spunea că ochii lui Kolea erau cei mai frumoşi.
Varvara Semionova, oraşul
Ghelengik
Călăuza
Mama era o femeie bătrână şi oarbă, însă în curtea ei se mişca
singură, fără niciun ajutor. Imaginaţi-vă un sat de lângă Moscova. Intr-o
seară ea a ieşit din ogradă să ducă gunoiul şi s-a rătăcit. Nu putea nicidecum
să găsească drumul înapoi spre casă. A tot umblat, dar fără niciun
rezultat: nu găsea nici drumul, nici poarta. Se făcuse târziu. Pe drum nu
era nimeni. Mama a început să se roage Sfântului Nicolae. Deodată a
simţit cum cineva a apucat-o de mână. Ea nu s-a opus, bănuind cine ar
putea fi. El a adus-o până acasă. Mama s-a oprit, a pipăit portiţa şi a intrat
în curte, iar călăuza a dispărut.
Ocrotitorul meu cel sfânt
Sfântul Nicolae m-a ajutat de multe ori. Deşi în tinereţe am fost ateu,
în adâncul sufletului ştiam că există ceva mai important decât tot ce este
material. De la o bătrânică am primit o iconiţă cu chipul Sfântului Nicolae,
74
Făcătorul de minuni.
Pe atunci învăţam la colegiul de medicină şi visam să intru la
facultatea de medicină. La biserică nu mergeam, rugăciuni nu ştiam, dar
îngenuncheam mereu în faţa icoanei şi spuneam: „Nicolae Făcătorule de
minuni, fă o minune: fă în aşa fel ca să intru la facultate!" Am absolvit
colegiul, fiind printre cei mai buni studenţi. Printr-o minune am scăpat de
armată şi am primit trimitere pentru facultate. Bani pentru meditaţii nu
aveam, m-am pregătit singur şi am intrat. Cu timpul, prin rugăciunile
sfântului, am devenit credincios.
Intru slava lui Dumnezeu am plecat să muncesc la mănăstirea
Zeleneţk. La bucătărie făcea ascultare un bătrân foarte vioi, robul lui
Dumnezeu Nicolae. El avea o carte despre minunile Sfântului Nicolae, pe
care o dădea cu bucurie s-o citescă oricui i-o cerea. Din ea am aflat de
multe minuni ale sfântului. Mi-a plăcut îndeosebi minunea prin care Sfântul
Nicolae şi Cuviosul Simeon, Primitorul lui Dumnezeu, l-au ajutat pe Cuviosul
Petru Atonitul.
Intr-o zi, după ce am îndeplinit ascultarea, am simţit o slăbiciune.
De-abia am putut să stau până la sfârşitul privegherii. M-am spovedit şi mam
întors la hotel. Dimineaţa mă simţeam atât de rău, încât nu puteam
nici să mă mişc. Nu putea fi vorba să merg la slujbă. Am început să mă rog
Sfântului Nicolae şi Cuviosului Simeon. Peste puţin timp am putut să mă
mişc. Slăbiciunea a dispărut, mă simţeam din ce în ce mai bine. M-am
ridicat din pat, cu greu, dar am putut să ajung la biserică, iar după ce mam
împărtăşit, eram complet sănătos.
Intr-o seară târzie de noiembrie, împreună cu familia treceam cu
maşina pe lângă oraşul Nikolskoe. Prima zăpadă şi gerul transformaseră
şoseaua într-un adevărat patinoar. La prima curbă, maşina a derapat brusc
într-un şanţ de scurgere. Locul era pustiu şi era târziu. Timp de două ore,
pe lângă noi au trecut doar câteva maşini, care nu ne-au putut ajuta cu
nimic. Era nevoie de un camion. Dar de unde? Se lăsa frigul. Eram
ameninţaţi să petrecem o noapte sub cerul liber. Bineînţeles, în adâncul
inimii am spus că ne poate ajuta doar Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni.
Am început să mă rog. Liniştea nopţii a fost întreruptă de zgomotul unui
camion ce se apropia de noi. Am fost scoşi din şanţ şi am ajuns acasă cu
bine. Interesant este că, deşi am plecat imediat după camion, nu l-am mai
văzut în faţa noastră, deşi, logic, trebuia să-l ajungem din urmă...
Robul lui Dumnezeu Igor, oraşul Sankt-
Petersburg
Ne-a ocrotit si ne-a hrănit
Bunica mea, Zinaida, locuia singură cu trei copii mici: soţul ei fusese
omorât de către bandiţi. Intr-o iarnă, în timpul celui de-al doilea război
mondial, se întorcea acasă din oraşul Kurik. Drumul era lung. Deodată,
chiar lângă ea, au început să urle lupii. Bunica a înţeles că în orice clipă
poate să moară. A început să se roage lui Dumnezeu şi Sfântului Nicolae.
Ca din senin, lângă ea a oprit o maşină. Doar ce a reuşit să urce şi să
75
închidă uşa, că lupii s-au şi repezit spre maşină.
A doua oară Sfântul Nicolae a salvat-o pe bunică după război. Ii
venea greu singură şi cu copiii mici. Nu aveau lemne şi nici mâncare.
Bunica a împrumutat nişte bani şi a plecat în Orehovo-Zuievo, ca să
cumpere ciorapi şi după aceea să-i revândă. Pe atunci asta se numea
speculă şi se pedepsea aspru. S-a întors seara târziu şi când se pregătea
să se culce, la uşă s-a auzit o bătaie: „Miliţia!" Rugându-se Sfântului
Nicolae, bunica a deschis uşa. Miliţienii au intrat spunând: „Sunteţi
învinuită de speculă. Arătaţi ce aveţi în ladă!" Chiar lângă ladă era sacul cu
ciorapi. Bunica a deschis lada şi a început să scoată totul din ea, acoperind
astfel sacul cu ciorapi. Miliţienii au observat că în casă era frig şi copiii
erau flămânzi. I-au spus să ia sania şi să-i urmeze. Bunica s-a întors cu un
sac de cărbune, cu lemne şi cu două pâini.
I.Kirina, oraşul
Novgorod
Duşmanul nu a putut trece
In timpul blocadei Leningradului, Mitropolitul Alexie, viitorul Patriarh,
a avut o vedenie cu Sfântul Nicolae, care i-a grăit: „Este bine să veniţi
după ajutor la mine, dar cel mai bine este să n-o uitaţi pe Maica
Domnului!"
Găsind un loc retras în Catedrala Sfântului Nicolae, împreună cu
marea nevoitoare, schimonahia Maria, el săvârşea rugăciuni, nădăjduind
că Maica Domnului Grabnic Ajutătoarea şi Sfântul Nicolae (în catedrală se
găseau icoanele lor făcătoare de minuni) nu vor permite ca duşmanul să
intre în oraş.
Duşmanul nu a intrat în oraş. Mai mult decât atât: el nu a putut
înainta mai departe în Rusia.
Schiegumenul Savva (f 1980)
Pedeapsa
Am crescut într-o familie credincioasă. Bunicul meu, Vasili Efimovici
Taraskin, şi bunica erau oameni evlavioşi. Il cinsteau mult pe ţarul Nicolae.
Când s-a născut prima lor fiică, mama mea, au numit-o, în cinstea fiicei
ţarului, Olga. Ea a absolvit trei clase la şcoala parohială, unde obiectul
preferat era religia. A învăţat să citească atât de bine din Psaltire, încât o
chemau să citească la înmormântări nu doar în satul nostru, ci şi în satele
din împrejurimi.
In colţul roşu, deasupra mesei, se aflau icoanele Mântuitorului, Maicii
Domnului şi cea a Sfântului Nicolae. De sărbători, bunica aprindea
76
candela, a cărei lumină aducea pace sufletească. Se întâmpla ca noaptea
să mă trezesc, întredeschideam ochii şi de la candelă se întindeau fire
aurii. Când priveam cu atenţie chipurile dumnezeieşti, mi se părea că erau
cu adevărat vii. Aşa şi sunt. Ţin minte că eram atât de fericit când, o dată,
de Paşti, împreună cu alţi copii, am avut ocazia să urc până la al treilea
etaj al clopotniţei bisericii noastre.
Din păcate, am fost martor la dărâmarea acestei clopotniţe. Sub
îndrumarea comunistului Jitkov, clopotele au fost date jos şi s-au sfărâmat
în bucăţi. Le ajuta un beţiv, nenea Vanea Braghin. Pentru asta a primit bani
şi a băut atât de mult, încât, întorcându-se acasă, a căzut într-o fântână
părăsită şi s-a înecat, deşi apa acolo era până la genunchiul broaştei. Biserica
a fost închisă. Au vrut să facă în ea o sală de dans, însă ţăranii refuzau
să o frecventeze şi atunci a fost transformată în depozit.
Biserica a fost distrusă până la temelie după război şi tot sub
îndrumarea aceluiaşi Jitkov. De data aceasta însă, el nu a putut evita
răsplata. S-a îmbolnăvit de tuberculoză, tuşea cu sânge şi nu după mult
timp a murit. A fost pedepsit şi un băieţel, un pionier. El îşi umplea
buzunarele cu pietre şi le arunca în chipurile sfinţilor. A răcit la picioare şi a
rămas pentru toată viaţa invalid. Nu demult l-am întâlnit în oraş. Când a
venit vorba de biserica Sfântului Nicolae, a spus doar: „Am fost nişte
proşti"- şi s-a îndepărtat de mine, sprijinindu-se în cârje.
Eu însumi, mulţi ani, am fost puţin credincios. Mama deseori îmi
spunea să citesc din Sfânta Scriptură, dar eu întotdeauna găseam un
pretext ca să fac altceva. Când, în '42, am plecat pe front, mama mi-a dat
o panglică pe care era scrisă o rugăciune, „Cel ce locuieşti în ajutorul Celui
Preaînalt...". Cred că ea m-a salvat, căci de la război m-am întors viu şi
nevătămat. Tot prin rugăciunile mamei m-am întors la biserică. Acum nu
mă va zdruncina din credinţă nicio putere diavolească.
N. A. Kulinicin, oraşul
Riazan
Lecţia
Când în Kaliningrad s-a târnosit o nouă biserică în cinstea
Mântuitorului Hristos, eu m-am dus la prima slujbă. La pangar atenţia mi-a
fost atrasă de o icoană a Sfântului Nicolae. Tot drumul spre casă mă încălzea
sentimentul de evlavie pentru noua icoană. Când însă am intrat cu ea
în casă, fiica mea a luat icoana în mâini şi imediat a dat-o la o parte cu
dispreţ, spunând: „De ce ai mai cumpărat-o? Şi aşa ai prea multe icoane şi
mai spui că nu ai bani nici măcar de pâine!" Cu durere în suflet, i-am
răspuns: „Eu nu-ţi impun să crezi. Dar despre Dumnezeu şi icoane te rog
să nu vorbeşti niciodată urât. Nu judeca ceea ce nu ştii!" Câteva ore mai
târziu, maşina în care se afla ea a avut un accident. Dintre pasagerii celor
două maşini care s-au ciocnit, doar ea a suferit; ceilalţi s-au ales numai cu
o sperietură, pe când fiica mea avea fractură de bazin, o puternică
comoţie cerebrală, răni la cap, la faţă, la mâini şi la picioare. I-am spus că
toate acestea i-au fost date ca o lecţie pentru atitudinea ei neserioasă faţă
77
de icoane şi credinţă. M-am rugat Sfântului Nicolae pentru iertarea şi
însănătoşirea ei. In prezent, fiica mea este sănătoasă. Din păcate, ea nu a
ajuns încă la o credinţă fermă, deşi nu mai are nicio îndoială.
Liubovi Nikitina, oraşul
Kaliningrad
De partea cealaltă a râului Ujeni
Intr-un sat îndepărtat şi uitat de lume, Zaujeni, care este situat la
poalele pădurilor sălbatice din regiunea Tveri, de partea cealaltă a râului
Ujeni, se află o capelă, aproape ruinată, ridicată în cinstea Sfântului
Nicolae. In ea se găsea o icoană mare a sfântului, cinstită de către toţi
locuitorii. Capela a fost înălţată în secolul al XIX-lea. In zilele când ea
funcţiona, aici veneau să se roage atât ţăranii din sat, cât şi cei din satele
de prin împrejurimi. Sărbătorile Sfântului Nicolae erau considerate aici
aproape cele mai importante. In acele zile se organizau mese mari şi petreceri.
Majoritatea bărbaţilor din sat purtau numele Nicolae.
In anii grei, când biserica era prigonită, ţăranii din Zaujeni au hotărât
să nu permită profanarea capelei. Multe din icoane au fost ascunse prin
case. Icoana mare a Sfântului Nicolae şi a vieţii sale a fost luată de un
mare rugător, ţăranul Nicolae. Capela a fost închisă, dar fiecare ţăran din
Zaujeni continua să se roage şi să-l cinstească pe Sfântul Nicolae la el
acasă.
Se relatează un fapt în urma căruia icoana mare a fost considerată
făcătoare de minuni. In primii ani de după război, într-un grajd de vite a
izbucnit un incendiu. Focul se răspândea cu iuţeala fulgerului şi era gata să
cuprindă nu numai casele învecinate cu grajdul, ci si mai departe, întreg
satul. Maşini de pompieri în sat nu existau, iar ţăranii nu erau în stare să
lupte singuri cu focul. Lumea intrase în panică. Atunci bunicul meu a luat
în mâini icoana ocrotitorului său ceresc şi, cu rugăciunea pe buze, s-a
îndreptat spre partea satului cuprinsă de flăcări. Peste puţin timp, focul a
început să se potolească şi să se stingă. Satul a fost salvat datorită
mijlocirii Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.
După această minune, prin intermediul icoanei, multă lume se
adresa sfântului. Oameni bolnavi sau îngreunaţi cu necazurile de zi cu zi
primeau de fiecare dată vindecare şi mângâiere. Inainte de a călători,
fiecare ţăran se însemna cu semnul crucii şi rostea rugăciunea
binecunoscută: „Nicolae, Plăcutule al lui Dumnezeu, ocroteşte-mă în
timpul călătoriei!" După moartea bunicilor, icoana a ajuns la mine. La începutul
anilor '90 eu am adus-o în Sankt-Petersburg.
Igor Kuzmin, oraşul Sankt-
Petersburg
Nikola - dătătorul de pâine
78
Cum intri în biserică, în partea dreaptă se află icoana Sfântului
Nicolae, Făcătorul de minuni. Chipul este aproape şters, culorile au căpătat
o nuanţă cenuşie, însă privirea a rămas clară, vie şi blândă. Chiar de la
început icoana mi-a atras atenţia. Avea în ea ceva simplu, sigur şi necesar,
cum este şi o bucată de pâine.
- Acesta este Nikola, dătătorul de pâine! mi-a explicat o călugăriţă.
- Nikola, dătătorul de pâine? am întrebat eu. E prima dată când aud
ca o icoană să fie numită astfel.
- Nici noi nu am auzit, până când nu a fost adusă aici, a spus
măicuţa şi a scos cutiuţa pentru lumânări. Priviţi!
In cutiuţă se aflau nişte fâşii subţiri de hârtie. Ciudat. .. Toate rudele
mele, mulţi ani la rând, au trăit pe cartele pentru pâine. Am auzit multe
istorisiri şi întâmplări, însă cartelele nu le-am văzut niciodată. Printre
lucrurile vechi din podul casei găseam bilete vechi de film, bonuri de
manufactură, chiar şi bani ieşiţi demult din circulaţie, însă cartele pentru
pâine - niciodată. Le aveam în faţa mea pentru prima dată.
O cartelă era pe numele Elisavetei Efimovna Hmeliova - în noiembrie
1941 ea trebuia să primească 400 grame de pâine. A doua, pe numele
Mariei Petrovna Pavlova - noiembrie 1941, raţia întreagă (800 grame).
Acestor două cartele nu le-a fost dat să fie întrebuinţate. Pe 16 octombrie
armatele germane înaintau spre Georgia, Budogorosci şi Tihvin, iar pe 8
noiembrie au ocupat oraşul, încercând să supună Leningradul la o a doua
blocadă.
Pe perete se afla icoana înnegrită a Sfântului Nicolae.
- Cum a ajuns aici?
- Nu ştiu, a dat din cap maica. Femeile care au adus-o ne-au istorisit
această întâmplare...
- Care anume?
- Ele, la rândul lor, au auzit-o în copilărie de la părinţi. Aşa a fost:
nemţii se apropiau de oraş. Femeile cărora le aparţin aceste cartele au
nimerit sub ocupaţie. Nu aveau ce mânca, întrucât nemţii nu mai dădeau
pâine pe baza cartelelor. Măcar să moară toţi de foame! îi condamnaseră
ei pe localnici. A plâns Elisaveta Efimovna (ei îi aparţinea icoana), şi-a pus
cartela în cutiuţa pentru lumânări, s-a rugat Sfântului Nicolae, Făcătorul de
minuni, şi s-a culcat. Dimineaţa, pe masă a găsit pâine, 400 grame de
pâine! Chiar în acel moment a venit la ea Maria Petrovna. „Masa, tu ai
adus pâinea?", a întrebat-o Elisaveta Efimovna. „Nu", a urmat răspunsul.
„Atunci de unde? Stau singură şi nu aveam pâine." Elisaveta Efimovna i-a
povestit minunea şi Maria Petrovna a rugat-o să pună şi cartela ei în
cutiuţa pentru lumânări.
Aşa au supravieţuit cele două femei ocupaţiei, a spus maica. Cum sa
întâmplat această minune, nu ştiu, însă în fiecare dimineaţă în casă
apărea o bucată de pâine. Sfântul Nikola, dătătorul de pâine, le hrănea.
Ce-i drept, nu pentru mult timp, căci ocupaţia a durat doar o lună. In
decembrie armatele noastre au eliberat Tihvinul.
Maica şi-a făcut semnul crucii, a luat bonurile de hârtie din mâinile
mele şi cu grijă le-a aşezat înapoi, în cutiuţă.
„Indreptător credinţei şi chip blândeţelor, a început ea să cânte apoi,
învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor.
79
Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate.
Părinte ierarhe Nicolae, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să mântuiască
sufletele noastre!"
„Sfinte Nicolae, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul!",
şopteam eu, însemnându-mă cu semnul crucii.
Priveam ochii sfântului, luminaţi de bunătate şi înţelepciune, plini de
căldura pâinii.
Nicolae Koneaev, oraşul Sankt-
Petersburg
Cei ce cântă minunile tale
Un prieten de-al meu avea un mare necaz. Era chiar în primii ani de
după război. Nu avea nicio vină şi se ruga fierbinte Sfântului Nicolae,
cerându-i ajutor. Obosit, el s-a culcat. In vis a văzut cum pe cer erau o
mulţime de sfinţi, iar printre ei Sfântul Nicolae strălucea cel mai tare.
Prietenul meu se gândea: „Ce mângâiere că avem un aşa mijlocitor şi
apărător!" Când s-a trezit, s-a însemnat cu semnul crucii şi a spus: „Slavă
Domnului! Dumnezeu m-a miluit!" Intr-adevăr, Dumnezeu l-a ocrotit şi l-a
miluit.
Altă întâmplare despre ocrotirea minunată a Sfântului Nicolae:
Demult, o bătrânică evlavioasă îngrijea de un copil. Când părinţii lui plecau
la serviciu, ea deschidea un geamantan, pe capacul căruia era lipită
icoana Sfântului Nicolae şi se ruga. Copilul, jucându-se, vedea toate
acestea. După ce termina rugăciunea, bătrânica ascundea geamantanul.
Intr-o zi, după serviciu, părinţii erau ocupaţi cu menajul. Geamurile de
la balcon erau deschise. Copilul a ieşit pe balcon şi privea în jos, la copiii
care se jucau şi râdeau în curte. A vrut şi el să se joace cu ei. A adus un
scaun, s-a urcat pe el - copilul avea patru ani - şi a sărit de la etajul al
patrulea.
S-a adunat multă lume. Toţi strigau: „A căzut un copil!" Părinţii au
observat lipsa copilului de pe balcon. S-au repezit afară. Băieţelul era jos,
viu, fără nicio vânătaie. Mama l-a luat în braţe:
- Fecioraşule, cum de-ai rămas în viaţă?
- Bunicuţul m-a prins! a urmat răspunsul.
- Care bunicuţ?
- Cel din geamantanul bunicuţei.
Au venit acasă.
- Bunicuţo, deschide geamantanul!
Ea îşi păstra în taină credinţa, însă atunci a fost nevoită să se
descopere. Copilul a spus, arătând la icoana din geamantan:
- Acest bunic m-a prins!
Arhimandritul Ambrosie (Iurasov)
Biserica Sfântul Nicolae
80
De profesie, sunt specialist pe probleme sociale într-un sat. Prin
Pronia dumnezeiască mi s-a încredinţat un monument arhitectonic -
ansamblul bisericesc Sfântul Nicolae, alcătuit din două biserici: una de
vară şi alta de iarnă. Din cauza lipsurilor financiare, aceste biserici erau
într-o stare jalnică.
De patru ani trebuia să rezolv probleme de ordin organizatoric. Câte
ceva am reuşit să facem, dar a rămas încă mult de lucru. Biserica are cinci
altare: al Sfântului Nicolae, care funcţionează, al Sfântului Mare Mucenic
Dimitrie, Izvorâtorul de mir - din biserica de iarnă, al Invierii Domnului, al
Mucenicilor Fior şi Lavr, al Cuviosului Serghie de Radonej. Din ansamblu
mai fac parte şi porţile lui Avraam, care sunt la intrarea în cimitir, şi
clădirea şcolii duminicale.
Biserica s-a construit din donaţiile oamenilor. Inceputul construcţiei
datează din 1776, iar prestolul în cinstea Sfântului Nicolae a fost sfinţit în
1786. Doar el a rămas neatins de răufăcători, împreună cu toate obiectele
sfinte - o minune!
Erau timpuri când această biserică era singura care funcţiona în
întreg raionul Soligalsk. Până la revoluţie, aici erau cincizeci de biserici. In
anii 1939-1944 biserica noastră a fost închisă, iar părintele, care era înaintat
în vârstă, dat afară din casă. Pe atunci paroh al bisericii era preotul
Alexandr Ivanovici Kastorski. La doi kilometri de biserică, el a cumpărat o
căsuţă, iar mai târziu încă una, chiar lângă biserică. Oamenii povesteau
cum părintele slujea chiar în această căsuţă.
Bineînţeles că nu toţi încăpeau înăuntru, de aceea mulţi rămâneau
afară. Deşi după acte, părintele Alexandr figura ca fiind exilat în satul
Verhovie, el continua să slujească pe la case. Avea picioarele bolnave şi nu
putea să urce scările. Oamenii îşi înfrumuseţau curţile pentru sfinţirea
apei.
Inainte de război, părintele Alexandr a fost arestat pentru agitaţie
religioasă. Dar oamenii continuau să-l viziteze la închisoare şi să-i ducă deale
gurii. Se spune că în acea perioadă toţi deţinuţii din închisoare mâncau
pe săturate. Din cauza vârstei înaintate, el a fost eliberat. Părintele
Alexandr a slujit în Biserica Sfântul Nicolae până la moarte. S-a stins din
viaţă la vârsta de 85 de ani.
Galina Gromova,
satul Burdukova, regiunea Kostroma
Fotografia
In Samara, parohul Bisericii Vera, Nadejda, Liubovi9 şi mama lor, Sofia, preotul
Vitali Kalaşnikov, îi cununa pe Serghie şi Olga. A doua zi, tânărul căsătorit
a venit la biserică şi i-a arătat preotului o fotografie făcută în timpul
cununiei, cu un aparat „Polaroid" obişnuit. In partea stângă a fotografiei se
9 Credinţă, nădejde şi iubire.
81
vedeau clar contururile unei figuri omeneşti, asemănătoare, după
afirmaţiile preotului Vitali, cu Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni: aureola,
barba, cutele veşmintelor... Uimit, preotul s-a îndreptat spre unul din
pereţii bisericii, unde era înfăţişat Sfântul Nicolae - era exact copia de pe
fotografie! Singura diferenţă era că pe fotografie se vedea în mâna stângă
a sfântului Potirul pentru Sfânta Impărtăşanie, iar în cea dreaptă,
Evanghelia. Conform tradiţiei picturii bisericeşti ortodoxe, cu Potirul în
mână este înfăţişat doar Sfântul Ioan de Kronstadt.
In fotografie chipul sfântului părea că plutea în văzduh, vizavi de
peretele unde încă înainte de revoluţie era o sobă. Când după zece ani s-a
reconstruit biserica, zidarii au tencuit peretele care nu avea nicio pictură.
Curioşi, slujitorii bisericii au hotărât să verifice dacă nu cumva a fost
vreo coincidenţă. Ei au fotografiat acelaşi loc, unde a apărut chipul
sfântului. Pe fotografii au văzut exact acelaşi lucru. Un fapt curios: biserica
a fost sfinţită în 1898 cu hramul Nikolo-Sofiiski.
După această întâmplare, enoriaşii s-au adresat conducerii
eparhiale, ca să-i fie întors bisericii numele vechi.
„A mai fost o minune, când s-a înălţat turla bisericii, povestea
părintele Vitali. Chiar deasupra ei, pe cer, a apărut o urmă ca a unui avion
cu reacţie, în chipul unei cruci cu opt colţuri, îndreptată spre răsărit."
Andrei Polânski
Visul
Pe când eram directorul unei case de cultură, am fost invitat într-un
an să petrec Revelionul la restaurant. Deşi era în Postul Crăciunului, m-au
ispitit banii propuşi şi am căzut de acord. In ajunul petrecerii am avut un
vis. In biserica noastră se află moaştele Sfântului Nicolae, Făcătorul de
minuni. Toţi cei prezenţi în biserică se apropiau şi le sărutau. A venit şi
rândul meu. Dar atunci când am vrut să sărut moaştele, Sfântul Nicolae sa
ridicat, m-a împins la o parte şi a început să mă certe în faţa tuturor.
De ruşine şi de frică, m-am trezit si mult timp nu am putut să adorm.
Mă rugam şi plângeam, însă nu mi-am schimbat hotărârea. Nu voiam să
ratez şansa de a câştiga jumătate din salariu într-o singură seară. Mult
timp sentimentul de frică şi ruşine nu m-a părăsit. Din cauza lui am avut şi
alte necazuri, căci nu poţi rămâne curat în timp ce te scalzi într-o băltoacă.
Toţi banii câştigaţi au mers pentru medicamentele fiicei mele, care sa
îmbolnăvit din senin. Eram disperat, fiind conştient de păcatul meu.
Nişte oameni cu suflet bun mi-au dat o iconiţă şi viaţa sfântului. Pe icoană
era exact chipul sfântului din visul meu. In fiecare zi îi cer iertare sfântului
pentru că îi port cu nevrednicie numele, îi cer ajutorul şi ocrotirea. Şi ştiu
ca, deşi sunt păcătos, plăcutul lui Dumnezeu nu mă va lăsa să pier.
Nicolae Ivanenko, oraşul Velelka, regiunea Minsk
(Bielorusia)
82
In acel cumplit an
Război. Toamna târzie a anului 1942. Ne aflam sub ocupaţie. Şcolile
din Letonia nu funcţionau. La lucru se putea angaja doar în Bielorusia, dar
până acolo era greu de ajuns. Intr-un moment de disperare, m-am apropiat
de icoane şi am început să mă rog Sfântului Nicolae: „Părinte Nicolae, pe
toţi îi ajuţi. Niciodată nu m-am adresat ţie. Ajută-mă! Am rămas singură cu
mama bolnavă, nu am nici tată, nici frate, nici soţ. Fii-mi tu tată, ajută-mă!
Tu, care nu refuzi pe nimeni, nu mă refuza nici pe mine!" In aceeaşi zi noi
am putut pleca în Bielorusia. Acolo, într-un sat, m-am angajat ca
administratoră într-o şcoală.
Locuiam la un ţăran, care ne şi hrănea. Pentru aceasta eu îi plăteam
cu lemnele pe care le primeam de la şcoală şi care erau greu de găsit. Pe
la mijlocul iernii s-a zvonit că nu vor mai fi lemne. Imi făceam griji. Din nou
m-am adresat Sfântului Nicolae: „Tăicuţule! Scoate-mă din încurcătură,
ajută-mă să găsesc lemne! Căci nu mai am cu ce plăti gazdei, care ne şi
hrăneşte!" Peste câteva zile am fost înştiinţaţi că ni s-a oferit un alt teren
pentru lemne, dar că acolo în acel moment se aflau partizani. Eu
continuam să mă rog: „Ajută-mă, singură nu pot face nimic..." De câteva
zile stăteam fără lemne. De frig, apa îngheţa noaptea în cameră.
Intr-o dimineaţă, gazda a plecat să caute lemne. La scurt timp, am
zărit prin geam că spre casa noastră se îndrepta o căruţă cu lemne. Am
aflat că aceste lemne erau pentru mine. Căruţaşul mi-a povestit următoarele:
„Ieri a trebuit să duc lemne în raion. Am încărcat căruţa şi am
pornit la drum. Deodată calul s-a oprit şi nu a vrut să mai meargă. S-a
culcat pe pământ şi gata! Nu puteam să fac nimic. Tot l-am îmboldit să
facă măcar câţiva paşi. Aşa am ajuns cu greu la voi în sat. Când s-a
întunecat, nişte oameni m-au găzduit peste noapte. Dimineaţă am hotărât
să pornesc spre casă, iar de acolo, în raion. Am ajuns la drum, dar calul
meu se culcă din nou. In întâmpinare mi-a ieşit un învăţător de la şcoala
dumitale. El mi-a spus să ţi le aduc: «Oricum trebuia să le primească, iar
eu voi semna în acte că lemnele au ajuns la destinaţie»".
L-am ospătat pe ţăran, i-am arătat drumul pe care trebuia s-o apuce
şi el a plecat. Eu am intrat în casă, am îngenuncheat în faţa icoanei şi am
izbucnit în plâns. Aş fi intrat în pământ ca să-i mulţumesc neîncetat celui
pe care l-am rugat să-mi fie tată în acel cumplit an... Imi place să-mi
amintesc aceasta întâmplare, care îmi încălzeşte întotdeuna sufletul. Plâng
şi acum, când scriu aceste rânduri.
Din amintirile Pavlei Ivanovna Krukovskaia f f 7995 j,
T.S. Kuzmici, or. Pskov
Duşmanii Bisericii
Până la sfârşitul anilor '50 la noi se slujea în Biserica Sfântul Nicolae.
83
Incă înainte de a fi dărâmată, un oarecare Iastrebov a tras cu arma în crucile
bisericii. Peste câteva zile a nimerit sub roţile unei căruţe şi a rămas fără
picioare. Striga de durere, dar mulţi din cei care erau de faţă în momentul
accidentului nu s-au putut apropia de el. O putere nevăzută îi oprea. Nici
soţia lui nu a putut face nimic ca să-l salveze. El a rămas acolo, sub roţi,
mult timp. Intr-un târziu a fost totuşi scos, dar picioarele i-au rămas ţepene
până la sfârşitul vieţii. A trăit puţin. Până azi mulţi săteni îşi amintesc
despre aceasta întâmplare. Nu au murit de moarte bună nici cei care au
participat la dărâmarea bisericii.
Viaceslav, regiunea Ivanovo
Pe râul Belaia
S-a întâmplat în oraşul nostru, în timpul puterii sovietice. O familie
locuia pe malul râului Belaia. Băiatul lor a găsit o icoană a Sfântului
Nicolae, Făcătorul de minuni, şi a adus-o acasă. Mama a agăţat icoana pe
perete. Seara, tatăl s-a întors de la serviciu si, când a văzut-o, a aruncat
icoana la coşul de gunoi. Peste câteva zile, soţul şi soţia se aflau într-o
barcă. Voiau să ajungă pe malul celălalt, unde se afla o păşune. La
jumătatea râului, vaca a aplecat barca şi a răsturnat-o. Soţia şi vaca au
reuşit să iasă la mal, însă soţul s-a înecat.
R. F. Guseva, oraşul
Ufa
Vedenia
O femeie avea un fiu bolnav. Băiatul avea nouă ani şi nu putea să
meargă. Mama se ruga cu lacrimi Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.
Intr-o seară, când s-a întors acasă de la serviciu, mama a auzit cum fiul ei
vorbea cu cineva. L-a întrebat cu cine a vorbit, iar băiatul i-a spus că l-a
vizitat un bătrân, care semăna cu cel de pe icoană şi că s-au jucat împreună.
După această vedenie, copilul a început să meargă.
V.V. Suhoroslova, oraşul
Permi
84
Bunicul cu barbă albă
Aveam cinci ani când, în timpul somnului, m-am speriat şi din această
cauză m-am îmbolnăvit. Aveam adesea crize şi dureri mari de cap. Odată,
în timpul războiului, când tocmai îmi reveneam după o astfel de criză, în
faţă mi-a apărut un bătrân cu barbă albă:
- Ce s-a întâmplat, drăguţă, nu cumva eşti bolnavă?
- Cine eşti, bunicule? l-am întrebat eu.
- Sunt Nicolae, Făcătorul de minuni. Trebuie să te rogi lui Dumnezeu
şi nu vei mai fi bolnavă.
Bătrânul a dispărut, iar eu am chemat-o pe mama şi i-am povestit ce
mi s-a întâmplat. Ea m-a pus să-i jur că voi merge la biserică. Dar era
război şi ne aflam sub ocupaţia nemţilor.
După război m-am căsătorit, însă nu aveam copii. Când a fost
eliberat oraşul Petrozavodsk, m-am dus la biserică, am plătit o slujbă cu
Acatistul Sfântului Nicolae, am aprins o lumânare şi am împodobit icoana
sfântului cu un ştergar.
După slujbă m-am dus la o prietenă şi m-am culcat puţin. Din nou
mi-a apărut în somn bătrânul cu barbă albă:
- Ei, drăguţă, acum eşti sănătoasă. Continuă să faci cum ai făcut azi.
Iar cine te va obijdui, va suferi toată viaţa lui. Tu să nu cerţi pe nimeni, ci
doar să spui: „Doamne, miluieşte-i pe cei ce mă urăsc".
De atunci nu l-am mai văzut. M-am însănătoşit. Am cinci copii: patru
băieţi şi o fată.
N. G.
Paikaceva
Prin mila Sfântului Nicolae
Prima mea întâlnire cu Sfântul Nicolae a avut loc în copilărie. Noi,
copiii, pe când ne jucam în casa străbunicii, am găsit icoana sfântului şi
am adus-o în camera noastră. De atunci au trecut mulţi ani. Prin mila lui
Dumnezeu, Sfântul Nicolae m-a salvat de o boală grea.
In 1995, după o operaţie, am simţit o durere acută în plămâni. Mi-au
făcut o radiografie, în urma căreia au depistat o infiltraţie. Şi, după cum se
întâmplă de obicei, medicii, fără să cerceteze cazul, m-au trimis la
sanatoriu, unde am stat o perioadă, în nişte condiţii groaznice, fiind
diagnosticată cu TBC. La un moment dat am vrut să fug de acolo.
In salon cu mine stătea o femeie credincioasă, care mi-a dat cartea
ei de rugăciuni şi m-a sfătuit să mă rog Sfântului Nicolae.
Peste câteva zile, prin mila lui Dumnezeu şi rugăciunile Sfântului
Nicolae, eram deja acasă, vie şi sănătoasă. Pe plămâni mi-a rămas doar o
cicatrice.
Vă imaginaţi?! După septicemie, la câteva zile după operaţie,
slăbită, cu un plămân bolnav, am nimerit într-un focar de tuberculoză şi
am reuşit să supravieţuiesc!
Roaba lui Dumnezeu Irina,
85
oraşul Serafimovici, regiunea
Volgograd
Bătaia în geam
S-a întâmplat la începutul războiului, într-un orăşel de lângă
Moscova, Balaşih. In familia Soloviov erau patru copii. Iarna, mama s-a
îmbolnăvit grav, era pe moarte. Fiica ei de zece ani, Parascheva, stătea la
geam şi plângea. Deodată ea a auzit o bătaie în geam. Parascheva a şters
uşor cu degetul un colţ din geamul îngheţat şi a văzut un bătrân care avea
peste umăr o panglică. El i-a spus:
- Fetiţo, nu plânge! Mama ta nu va muri.
Parascheva s-a liniştit şi s-a dus să le povestească vecinilor întâmplarea.
- Mama nu va muri. Mi-a spus un bătrân.
- Care bătrân?
- Cel care a bătut la noi în geam. Avea o panglică pe umăr. El mi-a
spus că mama nu va muri.
I-au arătat câteva icoane. Intr-una din ele l-a recunoscut pe Sfântul
Nicolae, care era înfăţişat cu omofor şi cu Evanghelia în mână.
Vinogradova, oraşul
Lipeîk
Cine m-a chemat în ajutor?
Nu departe de malul mării locuia o tânără familie. Se apropia ziua de
naştere a unuia din soţi şi au hotărât să o sărbătorească pe o plută,
împreună cu prietenii. Tinerii au construit o plută şi, când a sosit ziua mult
aşteptată, au sărbătorit. Veselie, băutură şi mâncare multă. Deodată cerul
s-a întunecat, au apărut nori negri, a început să tune şi să plouă. Prietenii
s-au grăbit să ajungă la mal, iar soţii, nu se ştie din ce cauză, au mai
rămas pe plută. Un val puternic a lovit însă pluta şi i-a scos în largul mării.
Era întuneric beznă.
Brusc, soţul şi-a amintit că în cele mai grele momente oamenii îl
cheamă în ajutor pe Sfântul Nicolae. Soţii nu credeau în Dumnezeu, nu
ştiau rugăciuni, dar s-au rugat cu propriile cuvinte. Peste câteva clipe s-a
auzit zgomotul unei bărci cu motor şi o voce care li se adresa: „Cine m-a
chemat, ce s-a întâmplat?" Tinerii, cu lacrimi în ochi, i-au spus necazul.
Bătrânul le-a întins o funie şi ei au legat-o de plută.
Cât timp a trecut, nu se ştie. In depărtare s-a auzit lătrat de câini. Când
au ajuns pe mal, tinerii l-au invitat pe bătrân la ei. Insă el le-a răspuns că
nu poate rămâne, pentru că trebuia să-i ajute şi pe alţi oameni. Ei l-au
întrebat unde să-l caute, ca să-i mulţumească. Bătrânul le-a dat o adresa
dintr-un alt oraş.
86
După un timp, tinerii au plecat în acel oraş. Au ajuns acolo, au găsit
strada şi casa, care, de fapt, era o biserică, şi au început să întrebe de
bătrân. Nimeni nu-l cunoştea. Pe când se uita prin biserică, soţia a recunoscut
într-una din icoane pe cel care îi salvase. Acesta era Sfântul
Nicolae. Tinerii au lăsat darurile şi au adus mulţumire lui Dumnezeu şi
sfântului.
G. Bulanova, regiunea Volgograd
Casa neîncuiată
O femeie s-a dus în pelerinaj la o mănăstire şi abia la sfârşitul zilei şia
amintit că lăsase uşa casei descuiată. Casa era la capătul oraşului Kirov
şi în afară de ea, nu mai locuia nimeni acolo. Ce să facă? Toţi o sfătuiau să
se întoarcă, însă ea le-a spus: „Nu, nu mă voi întoarce. Facă-se voia
Domnului!" Şi şi-a continuat drumul. Peste o săptămână s-a întors acasă.
Uşa era larg deschisă. A înţeles că înăuntru era cineva. S-a oprit speriată
în prag. Din casă a ieşit un bărbat tânăr, care s-a aruncat la picioarele ei.
- Lasă-mă să plec, striga el, în numele lui Dumnezeu, lasă-mă să
plec! Iţi întorc tot ce-am luat, numai lasă-mă să plec!
- Uşa este deschisă, pleacă!
- Nu pot! Bătrânul nu mă lasă.
- Care bătrân?
- Unul... aşa, mic de statură. Eu am intrat în casa ta, am golit
frigiderul, am mai luat câte ceva, uite, nici nu le-am atins şi am dat să ies.
Când colo, în uşă stătea el. Nu scotea un cuvânt. Mi s-a făcut frică. Am
încercat să ies noaptea - el tot acolo stătea. Dacă vrei, du-mă la miliţie!
- Uite ce-ţi mai trece prin cap! Pleacă. Nu ai dat foc casei, şi-ţi
mulţumesc pentru asta!
- Mi-e frică de bătrân.
Femeia a spus o rugăciune şi a lăsat hoţul să plece.
„Pavoslavnâi Suzdali"
Bătrânul
Imi amintesc că în copilărie mama mi-a povestit că se dusese în
pădure după ciuperci şi se rătăcise. S-a aşezat pe o buturugă şi a început
să plângă. Nu a trecut mult timp şi s-a pomenit lângă ea cu un bătrân care
avea o barbă albă. Parcă îl mai văzuse undeva. El a întrebat-o: „De ce
87
plângi?" „M-am rătăcit, i-a răspuns mama, nu ştiu cum să ies din pădure şi
deja a început să se întunece". „Ia-o pe cărăruia aceasta şi mergi tot
înainte. Vei ajunge în satul tău."
Şi, într-adevăr, mama a zărit cărăruia şi s-a bucurat mult. Cât despre
bătrân, el a dispărut de parcă nici n-ar fi fost. Mama a ajuns acasă cu bine.
Tatăl i-a spus: „Simţeam că ai păţit ceva şi m-am rugat Sfântului Nicolae,
Făcătorul de minuni".
Ekaterina Plipenko, oraşul
Iaroslav
Serioja
Această întâmplare a avut loc în satul nostru, în ziua de 22 mai
1956. O femeie, Antonina, cu fiul său, Serioja, în vârstă de trei ani, lângă
ea, s-a apucat să-şi împrejmuiască grădina. Bunica ei, o femeie credincioasă,
a atenţionat-o să nu lucreze în ziua Sfântului Nicolae, Făcătorul de
minuni. Antonina i-a răspuns că sărbători sunt multe, iar munca nu
aşteaptă, şi s-a apucat de lucru. Peste 15-20 de minute femeia s-a alarmat
brusc: „Unde-i Serioja?" Copilul nu era nicăieri. A căutat peste tot. Vecinii
şi noi, elevii, ne-am pornit să căutăm băieţelul în pădure, însă fără niciun
rezultat.
A treia zi, vânzătoarea de la magazinul din sat a plecat pe cal în
satul vecin, după marfă, şi la 11 km de sat l-a zărit pe Serioja. Stătea nu
departe de drum, pe un muşuroi de furnici. Băieţelul mărturisea că un
bătrân îl lăsase acolo, spunându-i: „Stai aici. Vor veni oamenii şi te vor
găsi". Uimitor era că furnicile nici nu îl atinseseră, deşi era îmbrăcat
subţire.
Cu timpul, sătenii au ajuns la concluzia că acest bătrân nu putea fi
altul decât Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni.
Roaba lui Dumnezeu Galina, regiunea Kemerovo
Ocrotitorul ceresc
Am rămas fără serviciu. Producţia uzinei unde am lucrat aproape 16
ani s-a oprit. Câştigam bani prin diverse locuri, cum şi unde puteam, iar ca
să mă angajez în specializarea mea nu era nicio nădejde, mai ales că mă
apropiam de 50 de ani. Situaţia în familie era critică. Părintele de la
biserică, aflând de situaţia mea, m-a sfătuit să mă rog Sfântului Nicolae şi
să-i citesc în fiecare zi acatistul. I-am urmat sfatul.
Peste câteva zile am fost anunţat că eram aşteptat să fiu angajat
conform specializării mele. Interesant este faptul că la întreprinderea unde
am început să lucrez era ordinul ca să nu fie angajaţi oameni „de pe
88
stradă" şi, când îmi semna cererea, şeful mă tot întreba cine este patronul
meu.
De această minune m-am învrednicit eu, nevrednicul, din partea
Sfântului Nicolae.
Alexei Popov, oraşul
Volgograd
Lupii
Toată viaţa, şi a trăit 80 de ani, mama a crezut în ajutorul Sfântului
Nicolae, căruia adesea i se ruga. Când din cauza bătrâneţii şi a bolilor nu
mai putea să meargă la biserică, ea citea şi cânta acatiste acasă. Mi-a
povestit multe despre ajutorul sfântului, dar eu am reţinut o anume istorisire.
S-a întâmplat pe la sfârşitul anului 1941, în regiunea Iaroslav, unde
fuseserăm evacuaţi. Am primit o înştiinţare că tata s-a pierdut fără urmă.
Mama trebuia să meargă în centrul raional. Nu exista niciun mijloc de
transport până acolo, aşa că de la colhoz i-au dat un cal înhămat la o
sanie.
Seara târziu, când se întorcea acasă prin pădure, a observat cum o
haită de lupi îi înconjura sania. Mama a început să se roage Sfântului
Nicolae. A lăsat hăţurile din mâini şi a închis ochii. Când i-a deschis, calul
alerga din toate puterile, iar lupii nu se mai vedeau. In depărtare se zărea
satul, unde era aşteptată de copii.
Spre sfârşitul vieţii, mama s-a îmbolnăvit grav. Cel mai mult se
temea să nu ne împovăreze pe noi. Se ruga mult, chiar şi în ziua morţii
sale, pe 22 mai, ziua cinstirii Sfântului Nicolae, şi spre dimineaţă s-a stins
încet din viaţă.
Roaba lui Dumnezeu Galina,
oraşul Sankt-
Petersburg
Referatul
preotului Bisericii Schimbarea la Faţă din oraşul
Penza, Gherasim Iakovlevici Dubasovski,
din partea asesorului10 Subocev
In 1818, la genunchiul drept mi s-a deschis o rană, din cauza căreia
sufeream atât de mult, încât, sprijinit în baston, de-abia puteam să calc,
durerea fiind insuportabilă. Prin grija şefilor mei, au fost consultaţi diferiţi
medici.
10 Kolejskii asessor - al optulea din cele 14 grade ale ierarhiei civile din Rusia ţaristă (nota
trad.).
89
Dorind să-mi salveze viaţa şi temându-se să nu înceapă cangrena,
medicii au hotărât să-mi amputeze piciorul bolnav. Imediat şi-au luat
instrumentele necesare şi opiul, însă, prin lucrarea lui Dumnezeu, eu m-am
împotrivit, spunându-le că mai bine mor, decât să rămân fără picior.
Toate tratamentele s-au dovedit însă ineficiente. Aşa am suferit mai
mult de un an.
Intr-o noapte de iarnă, mă întorceam de la slujbă acasă (locuiesc
aproape de capela Preobrajensk). In momentul când treceam pe lângă
poarta capelei, din urmă m-a ajuns un bătrân, îmbrăcat ţărăneşte. Deoarece
era o noapte cu lună, am putut să-i văd bine faţa. M-a întrebat de
boala mea şi de tratamentele pe care le-am urmat. I-am povestit tot, iar
când am ajuns în dreptul capelei, bătrânul mi-a spus: „Dacă nu te-au putut
vindeca medicii, te va ajuta această capelă. Să iei din ea apă şi pământ.
Cu apa să speli rana, iar pământul să-l presari peste ea".
Apoi parcă am leşinat, iar când mi-am revenit şi m-am uitat în jur,
însoţitorul meu dispăruse. Nici până astăzi nu pot pricepe cum s-a
întâmplat aceasta. Bătrânul nu mai era nici în faţa, nici în spatele meu. In
dreapta aveam un mal abrupt, iar în stânga, un deal asemănător, şi deci
nu ar fi avut pe unde să treacă. Din această cauză eram foarte speriat,
ceea ce au observat şi vecinii mei în momentul când am ajuns acasă. La
întrebările lor, eu le-am povestit tot ce mi se întâmplase. Gazda mea a
plecat imediat la capelă, a luat un pumn de pământ şi, într-un vas, apă.
După ce a uscat pământul pe sobă, mi-a curăţat rana cu apă şi a presărat
pământ peste ea, după care mi-a bandajat în cârpe piciorul. Noaptea am
dormit liniştit, ceea ce nu mi se mai întâmplase de foarte mult timp. A
doua zi dimineaţa şi seara următoare a urmat aceeaşi procedură, iar mai
mult nu a mai fost nevoie, pentru că piciorul mi se videcase.
Câteva săptămâni mai târziu, întâmplător, am intrat în capelă, unde
se afla icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Am rămas
înmărmurit când am recunoscut în Sfântul Nicolae pe acel bătrân. Adevărul
celor relatate de mine sunt gata să il confirm prin jurământ.
„Penzenski vremennik", 1849
Viata
Când ne-am căsătorit, nu aveam casa noastră şi de aceea locuiam la
soacra mea. Viaţa de familie nu mergea. După trei ani, am hotărât să
divorţez. Fiul nostru avea doi ani. In vis sau în realitate, nu ştiu, mi-a
apărut Sfântul Nicolae, într-un veşmânt gri, împodobit cu cruci, şi mi-a
spus: „Să nu-l părăseşti!" Fireşte, nu am îndrăznit să nu-i dau ascultare,
mai ales că, deşi puţin, eram totuşi credincioasă: în copilărie, bunica mea,
o cazacă de pe Don, m-a educat în credinţa creştină.
Noi locuiam pe atunci aproape de Biserica Sfinţii 12 Apostoli, în
oraşul Tuia. Deseori, bunica mă lua cu ea la biserică. Imi plăcea să asist la
cununii, iar când oboseam, plângeam la urechea ei: „Bunico, mă dor
picioarele". Ea îmi răspundea: „Stai în genunchi şi nu te vor mai durea."
Peste un timp, îrapreună cu soţul meu am plecat mai întâi în poitul
90
Varvno, iar după aceea, în regiunea Magadan. Am trăit împreună treizeci şi
doi de ani, până la moartea soţului, pe 19 decembrie (stil vechi), în ziua
Sfântului Nicolae.
I. J. Kosiiunum, regiunea Kaliningrad
Rugă din adâncul mării
In Marea Egee, la cinci kilometri de insula Paros, s-a scufundat o corabie. Din cinci
sute de pasageri, au pierit vreo optzeci. In întuneric, corabia s-a lovit de o stâncă. S-a
făcut o spărtură mare, prin care a început să pătrundă apa. Căpitanul a dat
comanda ca toţi pasagerii să părăsească vasul. Mulţi dintre ei dormeau.
Luminile s-au stins. A început panica generală, fiecare grăbindu-se, după
cum putea, să sară în apa învolburată.
Printre ei era şi o femeie de vreo 50 de ani. Neştiind să înoate, era
cât pe ce să se înece. Ea însă nu voia să moară şi din toate puterile a
început să strige: „Doamne, dacă este voia Ta cea sfântă, salvează-mă!
Sfinte Nicolae, ajută-mă, nu vreau să mor!" Deodată s-a apropiat de ea o
barcă. Cele cinci persoane care se găseau în ea cu greu au scos-o din apă.
Despre această minune, ea a povestit la o emisiune televizată.
Astfel, telespectatorii au fost martori ai credinţei vii a acestei femei, a
cărei rugăciune a ajuns până la cer şi a primit ajutor grabnic de la
Dumnezeu şi de la Sfântul Nicolae.
Evanghelia Legopoulu, Grecia
Nu a permis săvârşirea păcatului
I s-a întâmplat unei cunoştinţe de-ale mele în 1988. Fiind o persoană
puţin credincioasă, a hotărât, deşi era femeie măritată, să plece în alt
oraş, pentru a se întâlni cu bărbatul iubit, şi el căsătorit. Pe atunci se făcea
rost cu mare greutate de un bilet de avion. Cunoştinţa mea a luat cu sine o
iconiţă a Sfântului Nicolae şi a plecat la aeroport.
Bilete nu erau nici pentru acea zi, nici pentru următoarea. Femeia a
luat în mâini iconiţa şi i s-a adresat sfântului cu cuvintele: „Nicolae,
Făcătorule de minuni, doar tu poţi! Fă o minune! Ajută-mă să fac rost de un
bilet!" După ce a spus ea aceste cuvinte, în sală s-a anunţat că este un
bilet pentru ziua următoare, exact la cursa de care avea ea nevoie.
Bucuroasă peste măsură, a cumpărat biletul.
Dar mai interesant a fost ceea ce s-a petrecut a doua zi. Venind la ora indicată
la aeroport, femeia aştepta să se afişeze cursa pentru ruta ei. A venit şi
timpul decolării avionului, dar afişarea tot nu se producea. Ingrijorată, s-a
adresat la ghişeul de informaţii. Aici a aflat că în ziua respectivă niciun
avion nu avea ruta respectivă.
91
Lucrătorii aeroportului se mirau cine putea să anunţe şi să vândă un
astfel de bilet. Ei o încredinţau că aşa ceva nu se putea întâmpla, dar după
ce au văzut biletul şi au verificat pe calculator, şi-au cerut scuze şi i-au
returnat banii.
Astfel Sfântul Nicolae a făcut o minune, dar în acelaşi timp a
înţelepţit-o pe femeie, căci o asemenea călătorie ar fi dus la păcat, ceea
ce el nu putea îngădui. In consecinţă, a împiedicat-o să păcătuiască!
Tatiana Stepanovna, oraşul Sankt-
Petersburg
Vânzătorul de piei
Un vânzător de piei se pregătea să plece să-şi vândă marfa, dar a
întârziat dintr-un motiv oarecare.
Era iarnă, se întuneca repede şi a hotărât să înnopteze în primul sat
care îi va ieşi în cale. A întâlnit un om şi acela i-a arătat o casă în care îl
puteau primi. A intrat în curte, a deshămat caii si cum a intrat în casă, s-a
culcat pe cuptor. Era pe cale să adoarmă, când a auzit cum cineva a intrat
în casă şi a întrebat în şoaptă:
- A adormit?
Gazdele i-au răspuns:
- A adormit.
- Unde-i toporul? Eu acum, dintr-o lovitură...
A înţeles omul nostru că nimerise la oameni răi. Voia să se roage, dar
nu-i venea în minte nicio rugăciune. Şi-a amintit doar de Sfântul Nicolae şi
a început să şoptească înfrigurat: „Nicolae, Făcătorule de minuni, scapămă
de moarte năprasnică! Până la sfârşitul vieţii te voi cinsti!"
Gazdele deja se pregătiseră să-l omoare, când de afară a răsunat o
voce:
- Hei! Inhamă caii! Nu mai dormi! Pe tine te mai aşteptăm!
Gazdele, nedumerite, se întrebau: „Oare nu fusese singur?"
Vânzătorul de piei s-a însemnat cu semnul crucii, a sărit de pe cuptor
şi a ieşit afară în mare grabă, strigând din răsputeri:
- Aşteptaţi-mă şi pe mine!
Afară, în jur, ţipenie de om. A înhămat caii şi restul nopţii l-a petrecut
pe drum. A plâns toată calea, mulţumind Sfântului Nicolae. Spre dimineaţă
a ajuns acasă şi a povestit tuturor cele întâmplate.
Până la sfârşitul vieţii el şi-a ţinut promisiunea: în zilele de
sărbătoare aduna toţi copiii din sat şi le împărţea dulciuri. Intâmplarea
aceasta se povesteşte şi azi. Soţia lui încă mai trăieşte.
Roaba lui Dumnezeu Vasilisa,
oraşul Pogvistnevo, regiunea
Samara
92
Bunica Ecaterina
In grădină înflorea liliacul, iar în casă murea bunica Ecaterina.
Avusese o viaţă grea. Fusese milostivă cu oamenii, blândă şi
muncitoare. Se străduia să-i ajute pe toţi. Nu voia să fie nimănui o povară
şi, când s-a îmbolnăvit, a început să se roage: „Sfinte părinte Nicolae,
milostive, ia-mă la tine!" Plângea fiica, tăceau nepoţii.
Cu puţin timp înainte de ziua Sfântului Nicolae, bunica i-a şoptit fiicei
sale: „Valea, mi s-a spus că trebuie să mă spovedesc înainte de moarte".
Fata ar fi vrut să-i amintească: „Mamă, la noi nimeni nu a fost spovedit!
Cine putea să-ţi spună aşa ceva?", însă a tăcut şi, plângând, a ieşit afară,
ca să îndeplinească ultima rugăminte a mamei sale iubite. Dar de cine să
întrebe?
In oraş nu era nicio biserică, trăiau timpuri grele, când era periculos
şi să stai de vorbă cu un preot. Dar, pentru a fi cu inima împăcată, a
întrebat-o pe prima femeie care i-a ieşit în cale: „Nu ştiţi la cine a venit
părintele?" „La ce vă trebuie?" Ea i-a povestit necazul său. Femeia a
condus-o la casa unde venise preotul la rugămintea credincioşilor.
Bunica Ecaterina s-a spovedit, s-a împărtăşit şi, trei zile mai târziu, în
ziua pomenirii Sfântului Nicolae, în zori, s-a stins din viaţă.
Roaba lui Dumnezeu Nadejda, regiunea Krasnodar
Două minuni
Aceste întâmplări mi-au fost relatate de către roaba lui Dumnezeu
Galina, din satul Bogotolea, regiunea Krasnodar. Prima s-a petrecut pe 31
decembrie 1945, într-un sat din Ural. Acolo locuia o văduvă evlavioasă,
împreună cu fiicele sale. Soţul uneia era beţiv şi înjura întruna. Când a
murit văduva, singurii bărbaţi care mai rămăseseră în sat erau bătrânii şi
invalizii de război. Nu era nimeni care să-i sape groapa, în afară de
ginerele ei. Tot înjurând el, s-a dus la cimitir. Dar, când a ridicat piconul,
acela i-a căzut pe mână şi l-a lovit la deget. Bărbatul, continuând să înjure,
s-a întors acasă, aşa că fiica văduvei a fost nevoită să meargă în locul lui
la cimitir, să sape groapa mamei sale.
Era un ger de crăpau pietrele. Femeia a ajuns la cimitir, a ridicat cu
greu piconul, a lovit cu el pământul, însă l-a scăpat imediat din mâini. S-a
aşezat atunci pe un mesteacăn tăiat şi a început să plângă.
Deodată a simţit cum cineva a atins-o pe umăr şi a auzit o voce:
- De ce plângi, femeie?
Ea a ridicat capul. In faţa ei stătea un bătrân, fără căciulă, îmbrăcat
într-o haină de pânză impermeabilă. Alături de el era un băiat de vreo 12
93
ani. Femeia le-a spus că i-a murit mama şi nu avea cine să-i sape groapa.
Bătrânul a liniştit-o, zicându-i că o vor ajuta ei, şi şi-au agăţat imediat
desagile de crengile unui copac. Bătrânul ridica piconul cu uşurinţă şi
lovea cu el pământul, iar băiatul lua cu mâinile bolovanii şi îi dădea la o
parte. Peste 20 de minute, groapa era gata.
- Am săpat un metru şi jumătate, a spus bătrânul, mai mult nu trebuie.
- Cum să vă răsplătesc?
- Noi nu avem nevoie de nimic! a fost răspunsul lor.
Ea i-a invitat la pomană.
- Dacă vom putea, vom veni! i-a răspuns bătrânul.
- Cu aceste cuvinte, ei au plecat. Mergeau pe zăpadă de parcă ar fi
mers pe un drum asfaltat, fără să se afunde, iar când au ajuns la o distanţă
mai mare de femeie, au dispărut. După înmormântare, toţi s-au adunat la
pomană, însă nimeni nu se aşeza la masă: toţi îl aşteptau pe bătrân.
Neliniştită, fiica văduvei a ieşit în tindă să vadă dacă nu cumva se zărea
oaspetele în depărtare, dar a auzit o voce:
- Nu ne aştepta, că nu vom veni!
Peste un timp, ea a plecat în vizită la o mătuşă, o femeie
credincioasă. Aceasta a invitat-o să intre în casă. Mare a fost mirarea
nepoatei când, ridicând ochii, a recunoscut într-una din icoanele aflate pe
un perete... chipul bătrânului care săpase groapa. Acesta era Sfântul
Nicolae, Făcătorul de minuni. Nu putea să treacă nici pragul, căci icoana
emana o lumină orbitoare. Din acel moment ea a crezut în Dumnezeu şi
până la sfârşitul vieţii l-a cinstit pe Sfântul Nicolae.
A doua minune: Intr-un sat, doi oameni s-au dus la pescuit, dar nu au
prins niciun peşte. Atunci unul dintre ei a spus: „Hai să aprindem de zece
ruble lumânări Sfântului Nicolae!" Celălalt pescar s-a învoit. Nu a trecut
mult timp, şi ei au prins un nisetru de un metru si jumătate.
Câteva zile mai târziu, alţi doi oameni s-au dus la pescuit. La fel, nu
au prins niciun peşte. Unul dintre ei şi-a amintit de cei doi tovarăşi si a
spus: „Hai să aprindem şi noi lumânări Sfântului Nicolae!", însă celălalt,
fiind beat, a început să înjure. In acelaşi moment, barca în care se aflau ei
s-a răsturnat. Nu au mai putut-o întoarce şi cu mare greutate au ajuns la
mal.
Ieromonah Nifon, satul Itat, raionul Tiajinsk, regiunea Kemerovo
Schiloada
Incă din 1903, în gara oraşului Cerepoveţ este un paraclis al
Sfântului Nicolae. El a fost construit ca oamenii să vină să se roage aici
înainte de călătorie, să aprindă o lumânare. Chiar şi în zilele noastre vin
oamenii aici ca să se roage sfântului, cerându-i să-i ocrotească în timpul
călătoriei, după care aleargă grăbiţi la tren. Dar se întâmplă, dacă mai
rămâne timp, să povestească şi câte o întâmplare. Iată, de exemplu, ce
mi-a povestit o femeie:
„M-am născut bolnăvicioasă. Toţi credeau că nu voi trăi mult. Pe
lângă crize, aveam şi un strabism. In familie mai erau cinci copii. Noi eram
foarte săraci, niciodată nu mâncam pe săturate. Despre mine mama
94
spunea: «De te-ar lua Dumnezeu! La ce să mai cresc o schiloadă?»
Dar eu continuam să trăiesc. Ţin minte că îmi era ruşine de mine
însămi pentru faptul că nu muream şi le stăteam tuturor în cale.
Câteodată, părinţii le cumparau surorilor mele rochiţe sau pâslari, iar mie
nimic, dar eu nici măcar nu mă supăram. Inţelegeam: eram o schiloadă.
Pe atunci televizoare nu existau. La noi în casă, în colţul roşu,
conform tradiţiei, erau icoane. Odată m-am apropiat şi eu de icoane.
Părintele Nicolae mă privea. In oricare colţ al casei mă duceam, el continua
să mă privească. Şi atunci am început să-l rog: «Părinte Nicolae, fă
ceva ca să nu mai fiu schiloadă, ci să fiu şi eu ca toţi copiii! Să nu mai am
crize, să nu mai fiu bolnavă şi ochii să mi se vindece!» Ţin minte că am
plâns. Nu era nimeni în casă.
A doua zi a venit la noi o femeie şi o ruga pe mama să mă dea ca
dădacă pentru copilul ei. Mama i-a spus:
- Ce-ţi trece prin cap? Ia pe altcineva! Asta e schiloadă şi pe
deasupra mai este şi bolnavă.
Inima mea a încetat să mai bată. Priveam icoana şi mă rugam în
gând: «Părinte Nikola, te rog, să mă ia pe mine!» Femeia însă insista:
- Nu, o vreau pe ea!
- Dacă-i aşa, treaba ta! i-a răspuns mama. Numai că mi-o vei aduce
singură înapoi peste două zile.
Femeia m-a luat cu ea. Locuia în satul vecin. Avea mâncare multă: nu doar
cartofi şi pâine, ci şi terci cu lapte, să mănânci cât îţi pofteşte inima. Toţi
erau buni cu mine, iar copilul era cuminte şi blând. Primăvara au venit să
mă viziteze mama împreună cu surorile mele:
- Vai, Nina! Cât de bine arăţi! Şi ochii ţi s-au îndreptat, şi ce vioaie
eşti!
Mai ţin minte că într-o noapte cineva m-a trezit. Am deschis ochii. Un
bătrân stătea în faţa mea:
- De ce mai ai nevoie, Nina? Cere!
- Ce să mai cer? i-am răspuns. Acum sunt sănătoasă, şi pentru
aceasta îţi mulţumesc, părinte!
De atunci nu este sărbătoare a Sfântului Nicolae şi eu să nu merg la
biserică. Aşa am crescut. Mă rog şi-i mulţumesc mult Sfântului Nicolae
pentru ajutorul său. Imi amintesc că odată, eram deja măritată şi aveam
copiii mici, într-o seară, fiind foarte obosită şi a doua zi fiind sărbătoarea
Sfântului Nicolae, îmi făceam griji că voi adormi şi voi întârzia la slujbă. Mam
trezit simţind cum cineva mă trăgea de umăr şi-mi spunea:
-Nina, trezeşte-te! Slujba!
M-am trezit. Lângă mine nu era nimeni. Ai mei toţi dormeau. M-am
îmbrăcat şi m-am grăbit să ajung la biserică. Pe drum tot mai simţeam
atingerea mâinii, iar în urechi îmi răsuna vocea. Sfântul Nikola nu mă
părăseşte niciodată."
Femeia îşi ştergea încet lacrimile.
Z. S. Pavlova, oraşul
Cerepoveţ
Intoarcerea
95
Am o iconiţă cu chipul Sfântului Nicolae. Simplă, dar cu mare har. Am
decupat-o dintr-un calendar şi mi s-a părut - iartă-mă, Doamne! - nu prea
reuşită: parcă avea chipul prea întunecat. Dar când am privit ochii
sfântului, m-am simţit vinovată: privirea lui severă îmi pătrundea până în
adâncul sufletului. Nu puteam să mă ascund nicăieri de ea. Aveam exact
aceeaşi senzaţie pe care mulţi dintre noi o încercam în copilărie, când ne
aflam în faţa părinţilor şi simţeam că ei ne ştiu deja greşeala, însă
aşteaptă să ne-o recunoaştem singuri.
Această iconiţă simplă, de carton, am agăţat-o pe perete. Peste
câteva zile am aflat că unei prietene de-a mamei mele i-a dispărut fiul de
patru zile. A plecat într-o dimineaţă la serviciu şi nu s-a mai întors. Am
îngenuncheat ca să mă rog. Dar cui să mă rog? Cum? De obicei, în
momentele cele mai grele, eu mă rog fericitei Xenia, dar atunci am simţit o
căldură aparte când mă rugam Sfântului Nicolae. Cu lacrimi îl rugam să
ajute pe cel dispărut.
Nu mă aşteptam să se rezolve atât de repede. Peste o jumătate de
oră m-a sunat mama şi mi-a spus că tânărul s-a întors acasă. Bătut până la
sânge, el povestea că, pe neaşteptate, hoţii nu i-au mai cerut bani şi l-au
adus acasă...
M. D., oraşul Sankt-
Petersburg
Deasupra prăpastiei
Intr-un sat locuia o bătrână. Se descurca greu, mai ales iarna, când
trebuia să încălzească casa şi să-şi procure de mâncare. Copiii ei se
mutaseră de mulţi ani în oraş. O chemau să stea cu ei, însă ea nu dorea
să-şi părăsească satul natal. Intr-un sfârşit au reuşit s-o convingă,
spunându-i că în oraş erau multe biserici şi că va putea merge la slujbe.
Numai atunci s-a învoit. Dar, mai întâi de toate, a hotărât să dea bisericii
din sat toate icoanele din casă, cu excepţia icoanei celei mari a Sfântului
Nicolae, Făcătorul de minuni, pe care a vrut s-o dea bisericii din satul
vecin.
Ploua. Autobuzul se apropia de sat. Se zăreau turlele bisericii, însă la
o cotitură autobuzul a alunecat şi roţile din urmă au ajuns să atârne
deasupra prăpastiei. Toţi pasagerii erau speriaţi. Şoferul le-a spus să
coboare în linişte, mai întâi cei de pe scaunele din spate şi, tot aşa, până le
venea rândul celor din faţă.
Bătrâna a coborât ultima. Ea se ruga Sfântului Nicolae. Când
autobuzul a fost adus de deasupra prăpastiei, şoferul s-a apropiat de
pasageri, ştergându-şi sudoarea de pe frunte: „Se pare că un sfânt s-a
rugat pentru noi!" In acel moment bătrânica i-a arătat icoana Sfântului
Nicolae. Şoferul s-a închinat şi a sărutat icoana. Exemplul lui l-au urmat
toţi pasagerii. In procesiune au adus ei icoana în biserică. Au povestit
minunea preotului, care a săvârşit o slujbă de mulţumire lui Dumnezeu şi
Sfântului Nicolae.
96
Roaba lui Dumnezeu Maria,
satul Bobiakova, regiunea Voronej
Oaspetele ceresc
Eram internată în Spitalul Alexandrovsk, când a ieşit numărul curent
al ziarului „Adevărul credinţei". Pe prima pagină era icoana Sfântului
Nicolae de la Catedrala Nikolo-Bogoiavlensk. Vecina mea de salon, Asia,
mi-a povestit următoarea întâmplare:
Era în timpul războiului. Ea avea zece ani. Intr-o seară geroasă de
iarnă, cineva a bătut la uşă. Un bătrân se ruga să fie găzduit peste noapte.
Deşi era puţin loc în casă, mama l-a primit cu bucurie. I-a dat să
mănânce. Bătrânul i-a spus că tata a căzut prizonier (lucru adeverit mai
târziu). S-a plâns apoi că a îngheţat până la oase. Mama i-a propus atunci
să se culce el pe cuptor, iar pe Nicolae, fiul ei mai mare, l-a trimis să se
culce în altă parte. Dimineaţa, mama a vrut să-l cheme pe bătrân la masă
şi să-i pună în desagă ceva de-ale gurii. Dar el nu mai era nicăieri,
dispăruse. S-au dus cu toţii la uşă: aceasta era însă încuiată. Şi-au
îndreptat privirile spre icoană - bătrânul semăna cu Sfântul Nicolae.
Asia mi-a luat din mâini ziarul şi cu blândeţe a întrebat: „Bunicule,
unde ai plecat atunci? Nici mâncare nu ai luat!"
N. A. Milanova, oraşul Sankt-
Petersburg
Botezat cu numele Nicolae
Când s-a născut fiul meu, nu ştiam ce nume să-i pun. M-am gândit
mult şi până la urmă l-am numit Stanislav. O prietenă, care mă ajuta să-l
îngrijesc, mi-a spus: „Dacă vrei să ai un fiu sănătos, pune-i numele
Nicolae." Şi a mai adăugat că aşa spun oamenii bătrâni. Copilul creştea
sănătos, dar nu a mers până la vârsta de doi ani. Medicii nu i-au depistat
nimic patologic şi nu puteau explica fenomenul. Copilul se deplasa cu
ajutorul mâinilor, şi chiar destul de repede. După doi ani a început să
meargă pe picioare, însă nu-i plăcea, mai ales să alerge. Deseori stătea cu
picioarele încrucişate şi cu o privire gânditoare. Când cineva se apropia de
el şi începea să-i vorbească, el parcă atunci se trezea din somn şi nu
înţelegea ce se petrece în jurul său.
Pe când avea cinci ani, de Paşti, l-am luat cu mine la biserică.
Stăteam la rând pentru lumânări. El dorea să vadă ce se vindea la pangar
şi ţinea morţiş să-l iau în braţe. Era ceva neobişnuit pentru el, deoarece, de
obicei, era foarte liniştit. Când l-am ridicat ca să vadă ce se afla la pangar,
97
dintr-o mulţime de iconiţe care se poartă la gât, el a ales una şi cerea să io
cumpăr. Aveam puţini bani şi încercam să-i explic că cei nebotezaţi nu au
voie să poarte iconiţe, însă fiul meu continua să insiste şi chiar a început
să plângă.
A venit şi rândul nostru. Femeia care vindea lumânări mi-a spus:
„Cumpăraţi-i copilului iconiţa! A ştiut el ce să aleagă, acesta este Nicolae,
Făcătorul de minuni!" Auzind aceste cuvinte, fiul meu dintr-o dată s-a
liniştit, iar când i-am cumpărat-o era nespus de fericit. A purtat-o mult
timp. Când dormea, o strângea în pumn, când se trezea şi-o punea în
buzunarul cămăşii. In ziua când a pierdut-o, a plâns mult. Stătea pe vine,
iar cu o mână îşi sprijinea un obrăjor. Iconiţa a fost găsită şi bucuria fiului
meu era nespus de mare. Deseori se retrăgea într-un colţ şi vorbea cu ea.
A fost botezat la vârsta de opt ani. Când i se înregistra numele
pentru botez, ni s-a spus că la ortodocşi nu există în calendar numele
Stanislav. Femeia care l-a înregistrat, auzindu-i data naşterii, a spus: „Nu-i
nimic că nu există numele Stanislav. Tu doar eşti Nicolae! Eşti născut pe 19
decembrie!" Acum fiul meu are 13 ani. El vrea să fie clopotar; eu aş vrea
doar atât: ca el să fie demn de numele ce i s-a dat la botez.
Zlata Şaghina, oraşul
Saratov
Timpul a fost oprit
Sunt dăscăliţă în Biserica Cuviosul Paisie Velicikovski. Vreau să
povestesc despre cum Sfântul Nicolae mă ocroteşte. Adesea îmi amintesc
două întâmplări:
Imi cresc singură cei trei copii, într-un apartament cu două camere.
Toată speranţa noastră este doar în Dumnezeu şi în sfinţii Săi. Intr-o zi nu
mai aveam bani în casă, nu aveam nici de pâine. Până la salariu mai era
mult. Copiii erau trişti, iar eu am luat în mâini cartea de rugăciuni şi le-am
spus: „Copii, să-i cerem Sfântului Nicolae să ne trimită bani pentru pâine!"
Şi am îngenuncheat pentru rugăciune. Martor la întâmplare a fost un
tânăr, care acum este soţul surorii mele. Cât de mare ne-a fost mirarea,
când el ne-a spus că a fost trimis de cineva ca să ne aducă nişte bani!
Un alt caz: Impreună cu sora mea eram în anul întâi la Universitatea
de Teologie Ortodoxă din Ţariţâno, la secţia de cântăreţi. In orar, în fiecare
joi, la şapte dimineaţa era trecută practica la strană. In acea zi, anul nostru
începea Sfânta Liturghie la mănăstirea de călugări Sviato-Duhovnâi, unde
se află şi Universitatea şi unde noi mai făceam şi ascultare. Odată, s-a
întâmplat ca noi (eram patru surori) să rămânem peste noapte la nişte
prieteni, pentru că trebuia să ne întâlnim cu părintele nostru duhovnic,
Vasili (Şveţ).
In casă nu era niciun ceas deşteptător şi dimineaţa ne-am trezit
târziu. Până la începutul slujbei mai era un sfert de oră. Ne aflam în
celălalt capăt al oraşului şi aveam mult de mers. Nu ne-am pierdut cu firea
şi am ieşit glonţ din casă. Pe stradă era polei, noi alergam, cădeam, din
nou ne ridicam şi strigam: „Sfinte părinte Nicolae, ajută-ne, fă ceva!" Aşa
98
am alergat mult timp. Pe drum am oprit un taxi şi l-am rugat pe şofer să
ne ducă repede. Nu aveam voie să întârziem. Dacă întârziam, nu avea cine
să înceapă slujba.
Am ajuns la mănăstire şi, cum am intrat în biserică, au răsunat
primele cuvinte din Sfânta Liturghie. Cu sufletul la gură, am ajuns la strană
şi am cântat: „Amin". Toate ne trăgeam aer în piept şi ne uitam la ceas.
Era ora 7 fix. Fără să scoatem un cuvânt, ne-am închinat Domnului, Maicii
Domnului şi Sfântului Nicolae şi am început să cântăm. Aşa, prin
rugăciunile Sfântului Nicolae, timpul s-a oprit în loc.
I. Breidakova, oraşul
Volgograd
Ocrotirea sfântului
Nu departe de satul nostru se află satul Nikolskoe, cu Biserica
Sfântul Nicolae. In ea se slujeşte şi astăzi - este mare, frumoasă şi plină de
har, deşi a fost construită cu mulţi ani în urmă. Bătrânii spun că în vremurile
grele, când se dărâmau bisericile, un om a vrut să dea jos crucea
de pe biserica satului. A urcat până la turlă, dar acolo stătea un bătrân.
„De ce ai urcat?", l-a întrebat el. Omul şi-a dat seama că acesta era Sfântul
Nicolae şi, speriat, a coborât. De biserică nimeni nu s-a mai atins.
Tatiana Avdeeva,
satul Bobiakova, regiunea Voronej
„După credinţa voastră fie vouă!"
Victoria Bronislavovna Tihonova s-a născut în 1941. Relatările ei
demonstrează faptul că bolnavii primesc ajutor prin rugăciunile părintelui
Serafim de Vâriţa. E nevoie însă de o credinţă sinceră, căci Insuşi
Dumnezeu a spus: „După credinţa voastră fie vouă!"(Mt. 9; 29).
„Am copilărit în timpul blocadei Leningradului. Când am împlinit un
an şi jumătate, peste grădiniţa noastră de copii a căzut o bombă. Mulţi
copii au fost răniţi, precum şi mulţi educatori. Eu am suferit cel mai puţin.
Schijele mi-au zdrobit degetele de la piciorul stâng. Au urmat osteomielita
şi ulcerul trofic la talpă, astfel că încă din copilărie am ajuns infirmă.
Cu vârsta, boala s-a agravat. Ani în şir aveam dureri îngrozitoare. In
1981 am fost trimisă pentru analize şi tratament la Institutul de protezare.
După câteva operaţii nereuşite, mi s-a amputat talpa. Mi-au lăsat doar osul
tălpii. M-am întors acasă cu proteză. Suferinţele s-au înmulţit, permanent
aveam dureri.
Inchipuiţi-vă cum ar fi câteva decenii la rând să aveţi o durere acută
de dinţi, din cauza căreia să nu vă puteţi găsi nicăieri locul. Pe parcursul
99
acestei perioade, aproape că nu am dormit. Doar două-trei ore reuşeam să
aţipesc, sleită de puteri. Dimineaţa, îmi muşcam buzele de durere şi
plecam la serviciu. Câteodată mi se întuneca în faţa ochilor.
In primăvara anului 1983, în ziua prăznuirii aducerii moaştelor
Sfântului Nicolae din Mira - Lichiei în Bari, am îngenuncheat în faţa icoanei
din Catedrala Sfântul Nicolae şi m-am rugat mult, cu lacrimi în ochi. Mă
rugam din tot sufletul, cerând sfântului ajutorul său ceresc. De mine s-a
apropiat o femeie şi m-a sfătuit să plec în Vâriţa. Astfel, Sfântul Nicolae mia
îndreptat paşii spre părintele Serafim de Vâriţa.
A doua zi, m-am dus la mormântul sfântului. In dimineaţa aceea
aveam dureri îngrozitoare. Cu greu am ajuns de la staţie până la Biserica
Icoanei Maicii Domnului din Kazan. Cu inima zdrobită, am îngenuncheat şi
cu rugăciunea pe buze am înconjurat mormântul. Mi-e greu să descriu ce
se petrecea în sufletul meu în acel moment. Pentru prima dată însă, după
mulţi ani, am simţit că sunt un om complet sănătos. Imi venea să zbor! Am
ajuns repede la staţie şi am urcat în trenul electric.
Aceste mici detalii vorbesc de la sine: părintele Serafim m-a auzit şi
m-a ajutat să ajung repede acasă. Seara, pentru prima dată, am adormit
liniştită. După această călătorie minunată, am început să vizitez des
mormântul făcătorului de minuni. Trebuie doar să te rogi şi durerea
dispare. Câteodată mi se întâmplă să ajung acolo în genunchi de durere,
iar înapoi să vin zburând."
Valeri Filimonov, oraşul Sankt-
Petersburg
In faţa icoanei nefăcute de mână omenească
In 1997, în familia noastră era o situaţie critică din cauza certurilor
permanente. Soţul mă alunga de acasă. Eu ba plecam, ba mă întorceam,
însă împăcarea nu dura mult timp. Toate încercările mele de a ne păstra
căsnicia erau inutile. Pe zi ce trecea, noi ne îndepărtam tot mai mult unul
de altul. Şi iată că, după o nouă ceartă, soţul mi-a arătat uşa şi am înţeles
că încă o împăcare nu mai avea sens. M-am îmbrăcat ca să plec. Imi era
greu. Căsnicia noastră se destrăma din cauza unor fleacuri. Deodată, în
minte mi-a apărut chipul Sfântului Nicolae. Pe suflet mi s-a aşternut pacea.
Câteva minute am stat la balcon şi am admirat copacii, iar apoi am intrat
în casă şi cu hotărâre am spus: „Nu plec de aici. Mă vei răbda aşa cum
sunt!" Nici nu vă închipuiţi cât de mult s-a bucurat soţul meu auzind
acestea! Eu cred că de fapt nu el mă alunga, ci demonul din el. De atunci,
aproape că nici nu ne mai certăm. Din păcate, familia noastră a rămas o
familie bolnavă, pentru că soţul meu este departe de biserică. Sfinte
Nicolae, ajută-ne să dobândim duhul credinţei!
In 1998, Dumnezeu m-a învrednicit să săvârşesc un pelerinaj în Ţara
100
Sfântă şi în oraşul Bari, la moaştele sfântului lui Dumnezeu. Inainte de
călătorie, am citit timp de 40 de zile Acatistul Sfântului Nicolae. Dumnezeu
mi-a trimis multe ispite, necazuri şi boli. Odată, când aveam febră mare, în
somn, l-am văzut pe Sfântul Nicolae, care mergea pe malul mării, îmbrăcat
în veşminte. Era încă departe de mine, dar ştiam că venea anume în
întâmpinarea mea. Mă temeam că Dumnezeu nu mă va lăsa pe mine,
nevrednica, să ajung la locurile sfinte. Dar, prin rugăciunile sfântului, am
ajuns pe corabia „Dmitri Şostakovici".
Pe 21 mai, în ajunul sărbătorii sfântului, am ajuns în oraşul Bari. Cu
procesiune ne-am îndreptat spre biserică pentru priveghere. Oare nu a fost
aceasta o minune? Sfântul Nicolae, atât de mult iubit în Rusia, a adunat la
sărbătoarea sa, tocmai în depărtata Italie, peste 500 de oameni din Rusia,
Ucraina, Bielorusia, Estonia. Arhiepiscopul Nifon de Luţk şi Volânsk, care
era în fruntea pelerinajului, a ţinut o predică emoţionantă. Lacrimile
curgeau din ochii femeilor şi ai bărbaţilor, ai copiilor şi ai preoţilor; plângea
chiar şi arhipăstorul. El spunea cât de apropiat este Sfântul Nicolae de
fiecare dintre noi şi că încă înainte de creştinarea Rusiei el venea în
ajutorul ruşilor. Când din Ţarigrad au venit preoţi ca să boteze poporul, în
una din icoane oamenii îl recunoşteau pe sfântul: „El mi-a întins o vâslă
când mă înecam!", spunea unul; „El mi-a arătat drumul prin pădure!",
striga altul. Şi până în prezent rugătorul milostiv ne ajută pe fiecare dintre
noi.
In biserica catolică nu există icoane, de aceea unui ortodox îi vine
greu să se roage. In timpul Liturghiei, întâmplător, am ridicat ochii în sus -
şi am înlemnit: pe cupolă apăruse o icoană, formată din umbrele becurilor.
Se vedeau clar conturul capului, umerii şi o mână binecuvântând. In
mijlocul nostru se afla Sfântul Nicolae! El ne binecuvânta pe toţi cei
adunaţi la sărbătoarea sa. Acum mă puteam ruga, cu ochii aţintiţi în sus,
asupra icoanei nefăcute de mână omenească. Minunile Sfântului Nicolae
sunt nenumărate.
Nu demult, câteva zile la rând m-a durut un dinte pe care abia îl tratasem.
Aplicam pe el un tampon cu ulei sfinţit de la moaştele sfântului şi mă
rugam: „Sfinte Nicolae, vindecă-mi dintele, iar eu, în schimb, voi trimite o
scrisoare în Sankt-Petersburg cu minunile tale!" Dintele însă continua să
mă doară. Cu smerenie m-am adresat medicului. S-a constatat că nu era
bine pusă plomba. Medicul a făcut toate cele necesare, fără să-mi ia bani
şi durerea a trecut. Din spital am ieşit mulţumind Domnului şi Sfântului
Nicolae.
Olga Zubkova
„Oare nu a fost aceasta o minune?"
Vreau să povestesc cum l-a ajutat Sfântul Nicolae pe fiul meu,
Vladimir. In 1986, el a fost luat în armată, în Afganistan, şi trimis pentru
„pregătire" la 15 km. de Fergana. O lună am fost parcă pe altă lume. Am
101
început să merg la biserică, la icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de
minuni. Pe atunci nu ştiam nicio rugăciune. Cu lacrimi ceream doar un
singur lucru: „Lasă-mi fiul acasă!"
Fiul meu a fost luat în septembrie, iar în decembrie am avut un vis. El stătea
înaintea mea, dar faţa nu i se vedea. Eu tot încercam să-l întorc spre mine
şi îl întrebam: „Fiule, unde eşti?" " Lângă Leningrad!" a fost răspunsul. De
profesie, el este şofer. Inainte de a fi luat în armată, a sărit de trei ori cu
paraşuta şi de aceea a fost luat în trupele paraşutate.
La sfârşitul lui decembrie am primit o scrisoare: fiul meu era internat
în spitalul militar; fusese bătut şi avea o serioasă comoţie cerebrală. Nu i sa
acordat primul ajutor, pentru că ei credeau că simulează. Din această
cauză i s-a deplasat pupila şi nu mai putea conduce maşina. Peste o lună lam
vizitat - de trei ori am fost la el -, medicii au spus că va rămâne cu un
ochi bolnav.
Nu a mai fost trimis în Afganistan. In aprilie, toţi cei inapţi au fost
repartizaţi în diferite oraşe. Fiul meu a fost trimis în Vitebsk. Pentru orice
eventualitate, am luat de la spital o adeverinţă de invaliditate. Gândeam
că nu va mai putea fi şofer, însă în Vitebsk el nu mai avea nimic. In
prezent, fiul meu are 31 de ani şi, slavă Domnului, nu are nicio complicaţie
de pe urma bolii. Oare nu a fost aceasta o minune? Prin ea, Dumnezeu m-a
adus la biserică şi mi-a îndreptat viaţa.
A. N. Lipatova, oraşul
Tver
„Vei rămâne în viată!"
In orăşelul nostru de mineri există o comunitate de creştini care îl
cinstesc pe Sfântul Nicolae. Ea a fost înfiinţată în 1992 de către nişte
călugări din Lavra Troiţe-Serghiev. Dumnezeu ne-a adus la credinţă pe noi,
cei din îndepărtatul nord. Sfântul a săvârşit multe minuni cu enoriaşii
noştri, dar aş vrea să povestesc despre minunea care s-a întâmplat cu
tatăl socrului meu - un om care era departe de credinţă. Intr-un an, eram
în vizită la rudele din Gorlovka, regiunea Don. Discutam despre Dumnezeu.
Socrul meu a spus: „Eu îl am pe Dumnezeul meu!" Mai târziu am aflat că
el îl numea Dumnezeu pe Sfântul Nicolae şi, la protestele mele că Sfântul
Nicolae este doar slujitorul lui Dumnezeu, el mi-a povestit următoarea
istorisire:
In timpul războiului, tatăl său preda la un gimnaziu din Kiev. Nemţii lau
arestat.
Celula unde a fost închis bunicul Emanuil era strâmtă. Şapte oameni
erau aşezaţi pe podea, iar picioarele şi le întideau spre mijlocul celulei,
unul peste altul. In câteva minute, picioarele celui de dedesubt oboseau şi
atunci el le punea deasupra celorlalţi. Aproape că nu dormeau. Odată,
aţipind, Emanuil a auzit o voce: „Vei rămâne în viaţă. Să vii să mulţumeşti
pe adresa...", şi i-a numit casa, strada, etajul. Tovarăşii lui Emanuil au fost
împuşcaţi toţi, unul după altul. In celulă a rămas doar bunicul. Oraşul a
fost eliberat, iar deţinuţilor li s-a dat drumul.
102
Bunicul nu înceta să se gândească: cine oare l-a salvat? S-a dus pe
adresa indicată. A urcat la etajul al doilea, dar s-a pierdut. Nu mai ştia
numărul apartamentului. A mers prin coridorul întunecat. In stânga şi în
dreapta erau doar apartamente. La capătul coridorului se zărea o luminiţă.
Bunicul şi-a îndreptat paşii într-acolo. Când a ajuns, a văzut pe perete
icoana Sfântului Nicolae şi o candelă care ardea. Iată cine l-a salvat! De
aceea, mai târziu el le-a cerut copiilor săi să-l cinstească pe Sfântul
Nicolae.
Liudmila Kotlovskaia, orăşelul Beringovsk
(Ciukotka)
Nu se va pierde nimic
Impreună cu sora mea am plecat în Egipt. Am luat cu mine o iconiţă
pliantă cu chipurile Mântuitorului, Maicii Domnului şi Sfântului Nicolae, pe
care o primisem în dar de la redacţia ziarului „Adevărul credinţei", precum
şi ultimul număr al ziarului. In a doua zi a şederii noastre în Hurgad, după o
plimbare prin oraş, coborând din autocar, fără să-mi dau seama am scăpat
portmoneul. Am constatat că nu-l mai aveam abia în ziua următoare. Vă
imaginaţi situaţia noastră, când mi-am dat seama că pe lângă o sumă
neînsemnată de bani, în portmoneu mai era şi cheia de la seif, unde se
păstrau toţi banii noştri.
Ne-am adresat la biroul de informaţii. Nimeni nu ne înţelegea. La ora
trei am fixat o întâlnire cu agenta noastră de turism. Aşteptarea mi s-a
părut lungă. Eu m-am întors la hotel şi am început să mă rog. După aceea
am luat în mâini ziarul „Adevărul credinţei", unde pe prima pagină era
icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Am îngenuncheat pentru
rugăciune. Ceream sfântului să facă o minune - să găsesc portmoneul.
La ora fixată, ne-am întâlnit cu agenta noastră şi i-am povestit cele
întâmplate. Ea ne-a liniştit, încredinţându-ne că dacă portmoneul s-a
pierdut în autocarul nostru, el se va găsi negreşit.
Agenta a sunat la sediul firmei şi ce mare ne-a fost bucuria când am
aflat că portmoneul nostru se găsea acolo! Tot drumul până acolo nu
încetam să-I mulţumim lui Dumnezeu şi Sfântului Nicolae. Dar cea mai
mare bucurie a fost că am găsit iconiţa cu chipul Sfântului Nicolae al Mirei
Lichiei, căruia i-am promis că voi scrie despre această minune la ziar.
„Bucură-te Nicolae, mare făcător de minuni!"
Nina Levitskaia, oraşul Sankt-
Petersburg
Rugăciunea
103
In satul nostru se reconstruieşte Biserica Sfântului Nicolae. Conform
legendei, nu departe de biserică a fost găsită de către un nebun pentru
Hristos o icoană a Sfintei Parascheva. Ţăranii au luat-o cu forţa şi au aduso
la biserică, însă ea, în chip minunat, a fost găsită din nou în acelaşi loc,
lângă izvor. Mai târziu, acolo a fost înfiinţată o mănăstire de femei, iar apa
din izvor era socotită tămăduitoare.
Biserica se reconstruieşte cu greu. Au fost refăcuţi pereţii, s-au scos
tone de gunoi, s-a cimentat podeaua şi s-au pus geamurile. Din păcate,
turla bisericii este din cărămidă şi, din cauza ploilor, se năruie. Trebuie
acoperită cu tablă, dar nu mai avem resurse. Noi dorim din tot sufletul să
ne rugăm în biserică şi sperăm că Dumnezeu ne va trimite şi un preot.
In luna mai, în ziua prăznuirii Sfântului Nicolae, din satul vecin, Vâşnii
Volocika, a venit la noi un preot. Peste o săptămână, de Sfânta Treime, s-a
stins din viaţă o bătrână, Maria Tomkina, care îl cinstea în mod deosebit pe
Sfântul Nicolae. Sfântul i-a apărut de două ori. Maria ne-a povestit aceasta
după slujbă, la masa de sărbătoare.
Prima dată, când era mai tânără, a fost arestată pentru că nu venea
la muncă. A fost închisă în casa parohială. A plâns şi s-a rugat toată
noaptea. Dimineaţa, o mână grea de bărbat, povestea ea, a atins-o pe
umăr. Era Sfântul Nicolae, care i-a spus că nu va păţi nimic. Maria a trecut
fără frică pe lângă miliţian şi, într-adevăr, două ore mai târziu a fost
eliberată. Noi am întrebat-o de ce era sigură că acela fusese anume
Sfântul Nicolae, iar ea ne-a explicat că lui i se rugase cel mai mult.
A doua oară, Maria l-a văzut iarna, în pădure, când aducea cu carul
lemne pentru calea ferată. Ne spunea că se ruga întotdeauna Sfântului
Nicolae ca să ajungă cu bine şi să nu se răstoarne carul cu lemne. Lângă o
movilită, unde multe care se răsturnau, pe trunchiul unui mesteacan
retezat stătea aşezat un bătrân, îmbrăcat în negru. El a salutat-o. Când au
ajuns la destinaţie, femeile au întrebat-o de ce acesta a salutat-o numai pe
ea, şi nu şi pe ele. Iar bărbaţii care mergeau în urmă le întrebau pe cine au
văzut. La întoarcere, lângă mesteacăn, nu mai era nimeni.
Nicolae Dubrovin, satul Tubos, regiunea Tver
„Incremenirea Zoiei"
In anul 1956, când la putere era N. S. Hruşciov, a avut loc un
eveniment care a zguduit întreaga lume ortodoxă - „încremenirea Zoiei".
Vom relata pe scurt această minune, care s-a întâmplat în Samara (pe
atunci Kuibâşev).
O muncitoare a uzinei de ţevi, pe nume Zoia, a hotărât să întâmpine
Revelionul împreună cu prietenii săi. Mama ei, o femeie credincioasă, s-a
opus acestei petreceri, pentru că era postul Crăciunului. Zoia nu i-a dat
ascultare. De Revelion s-au adunat toţi prietenii, cu excepţia logodnicului
Zoiei, care fusese reţinut undeva. Cânta muzica şi toţi dansau, numai Zoia
nu avea cu cine. Supărată, a luat de pe perete icoana Sfântului Nicolae,
spunând: „Dacă nu este Nicolae al meu, voi dansa cu Sfântul Nicolae!" La
rugămintea prietenelor să nu facă aşa ceva, ea a răspuns cu obrăznicie:
104
„Dacă Dumnezeu există cu adevărat, atunci să mă pedepsească!" Cu
aceste cuvinte, a început să danseze. La a treia rotire, camera s-a umplut
de un zgomot puternic, s-a ridicat un vârtej şi a fulgerat. Toţi au fugit
speriaţi din casă. Doar Zoia a rămas încremenită, cu icoana în braţe - era
ca o stană de piatră şi rece ca marmura.
Nu au putut s-o mişte din loc, picioarele îi erau parcă înfipte în
pământ. Cu toate că nu dădea niciun semn de viaţă, Zoia era vie: inima îi
bătea. Din acel moment, ea nu a mai putut bea şi mânca. Medicii se
străduiau din răsputeri s-o readucă în simţire.
Vestea despre minune s-a răspândit cu iuţeala fulgerului prin oraş.
Mulţi veneau să vadă „încremenirea Zoiei". Insă peste un timp, autorităţile
au interzis aceste vizite şi au pus miliţieni să păzească locuinţa şi să le
spună celor veniţi în oraş şi celor curioşi că nu s-a întâmplat nicio minune.
Cei care erau la post, auzeau însă noaptea cum Zoia striga: „Mamă!
Roagă-te! Pierim în păcate! Roagă-te!" Comisia medicală a confirmat că
inima fetei continua să bată, cu toate că ţesutul era tare ca piatra (nu
puteau să-i facă injecţii, acele se rupeau). Preoţii chemaţi, după citirea
anumitor rugăciuni, nu puteau lua icoana din mâinile fetei. In ziua
Crăciunului a venit şi părintele Serafim (Tiapocikin, pe atunci încă părintele
Dimitri). El a săvârşit o slujbă cu sfinţirea apei şi a stropit cu aghiazmă
camera în care se afla Zoia. După aceea s-a apropiat de ea şi a luat din
braţele ei înţepenite icoana11 şi a spus: „Nu ne-a rămas decât să aşteptăm
un semn în Ziua cea Mare!"12.
In ajunul Bunei-Vestiri, un bătrân venerabil s-a apropiat de miliţienii
care stăteau de pază, cerându-le permisiunea să intre în casă. A fost
refuzat. El a apărut însă şi a doua zi. De asemenea, a fost refuzat. A treia
zi, chiar de Buna-Vestire, în sfârşit, i s-a permis sa intre. Cei care stăteau
de pază auzeau cum bătrânul îi spunea Zoiei: „Ei, ai obosit să tot stai în picioare?"
A trecut timpul şi bătrânul nu mai ieşea. Când miliţienii au intrat
în casă, el nu mai era acolo. Ei erau convinşi că acest bătrân a fost însuşi
Sfântul Nicolae.
Zoia a rămas încremenită patru luni (128 de zile), până la Paşti, care
în acel an era pe data de 23 aprilie (6 mai pe stilul nou). In noaptea Sfintei
Invieri, Zoia striga: „Rugaţi-vă! Cât este de înfricoşător, pământul arde!
Lumea piere în păcate! Rugaţi-vă!" Din acel moment, ea a început să-şi
revină. In mâini si în picioare i-a reapărut viaţa. A fost culcată în pat, dar
continua să strige şi să-i îndemne pe cei din jur să se roage pentru pace,
pentru cei în păcate, pentru pământul plin de fărădelegi.
- Cum ai trăit tot acest timp? o întrebau. Cine te hrănea?
- Turturelele, ele mă hrăneau, le răspundea Zoia.
Prin rugăciunile Sfântului Nicolae, Dumnezeu S-a milostivit de ea şi
a iertat-o.
Toate cele întâmplate au zguduit atât de mult oraşul Kuibâşev şi
localităţile din jur, încât mulţi au început să creadă în Dumnezeu. Toţi se
grăbeau să ajungă la biserică, cei nebotezaţi se botezau, cei ce nu aveau
cruciuliţe şi le cumpărau - cruciuliţele se cumpărau în cantităţi enorme,
încât nici nu ajungeau la toţi.
După mulţi ani de la acest eveniment, Arhimandritul Serafim
(Tiapocikin) a fost întrebat despre întâlnirea sa cu Zoia. El însă evita să
11 Conform unor mărturii, icoana a fost luată din mâinile Zoiei de către un alt preot.
12 Ziua cea Mare (Velikii Deni, în Ib. ukraineană) - Pastele (nota trad.).
105
răspundă, îşi aminteşte protoiereul Anatoli Litvinko, clericul eparhiei Samara:
„L-am întrebat pe părintele Serafim: «Părinte, dumneavoastră aţi
luat icoana din mâinile Zoiei?» El, smerit, a plecat capul şi după tăcerea lui
am înţeles: Da!" Părintele ascundea aceasta din smerenie, dar şi pentru că
autorităţile puteau să-l aresteze din nou din cauza mulţimii de oameni care
venea la el, a doritorilor să se închine icoanei făcătoare de minuni a Sfântului
Nicolae, care se afla în biserica unde slujea el. Cu timpul, autorităţile
au cerut ca icoana să fie luată şi ascunsă de lume. Ea a fost dusă în altar.
Nu demult, presa a început din nou să se intereseze de acest caz.
Iată câteva extrase din ziarul „Komso-molskaia pravda":
„Mulţi credincioşi din Samara o cunosc pe pensionara Anna Ivanovna
Fedotova.
«In acele zile am fost de două ori în casa Zoiei, îşi aminteşte Anna
Ivanovna, veneam de departe. Casa era înconjurată de miliţieni. Am
hotărât să întreb despre cele întâmplate pe unul din ei. Am zărit un miliţian
tânăr, care tocmai ieşea pe poartă. L-am ajuns din urmă şi l-am
întrebat: „Spuneţi-mi, este adevărat că Zoia a încremenit?” El a răspuns:
„Mă întrebi exact ca şi soţia mea, însă eu nu-ţi voi spune nimic, ci mai bine
priveşte singură...” El şi-a scos de pe cap chipiul şi mi-a arătat părul albit:
„Vezi? Este mai grăitor decât orice cuvânt. Noi am semnat şi ni s-a interzis
să vorbim despre aceasta. Dar dacă ai şti cât de frică mi s-a făcut când o
priveam pe această fată împietrită!»"
Recent, un om ne-a relatat ceva nou despre minunea din Samara. Este vorba de
un om respectat de întregul oraş, parohul Bisericii Sfânta Sofia, preotul
Vitali Kalaşnikov:
„Mătuşa mamei mele, Anna Pavlovna Kalaşnikova, în 1956 lucra în
calitate de medic la Salvare, în Kuibâşev. In acea zi, dimineaţa, ea a venit
la noi şi ne-a spus: «Voi dormiţi, dar oraşul e demult în picioare!» şi ne-a
povestit despre tânăra încremenită. Ne-a mai spus că (deşi semnase să nu
spună nimănui nimic) în acel moment ea venea de acolo. O văzuse pe
Zoia, care era ca o stană de piatră. Văzuse şi icoana Sfântului Nicolae în
braţele ei. Incercase să-i facă o injecţie, însă toate acele se rupseseră. Toţi
am rămas zguduiţi de cele povestite. A. P. Kalaşnikova a lucrat la Salvare
încă mulţi ani. S-a stins din viaţă în 1996. Eu m-am preoţit înainte de
moartea ei. Mai sunt în viaţă şi azi cei cărora le-a povestit ea despre Zoia
în acea dimineaţă.13"
Valentina Nicolaevna M. (oraşul Belgorod) îşi aminteşte: „Venisem la
părintele Serafim. Peste noapte am rămas în casa Mariei Romanovna,
unde s-au adunat mai mulţi creştini. Din cauza căldurii, nu puteam să
dorm. Doi tineri au ieşit afară să respire aer curat şi, în urma lor, am ieşit si
eu. Am început să vorbim. Din discuţie am aflat că erau studenţi la seminar.
I-am întrebat despre Zoia. Când se întâmplase minunea, ei erau
copii. Această minune îi adusese la credinţă şi la Dumnezeu. Acum erau fiii
duhovniceşti ai părintelui Serafim şi mărturiseau că părintele Serafim
fusese cel care luase icoana din mâinile Zoiei."
...După slujbă, starosta bisericii, preoteasa Ekaterina Lucina (în
călugărie maica Serafima), m-a întrebat: «Te-ai închinat la icoana făcătoare
de minuni a Sfântului Nicolae?» «Da», am răspuns. «La care anume?» I-am
arătat icoana mare a Sfântului Nicolae de lângă perete. Preoteasa a spus:
«Trebuie să te închini la cea de pe analog. Părintele nostru a luat-o din
13 Komsomolskaia Pravda, 2 septembrie, 1977.
106
mâinile Zoiei. Dar despre aceasta să nu spui numănui; ni s-a interzis.
Părintele poate fi din nou arestat».
Copiii duhovniceşti ai părintelui mărturisesc că din Kuibâşev a venit
o femeie credincioasă care, atunci când l-a văzut pe părintele Serafim, a
recunoscut în el pe părintele care luase icoana din mâinile Zoiei. Se pare
că nu întâmplător, cu binecuvântarea părintelui Serafim, în biserica din
satul Rakitnoe, la icoana Sfântului Nicolae şi la Răstignirea Domnului, de
35 de ani, ard candele neadormite.
Elisaveta Konstantinovna Fofanova, fiica duhovnicească a părintelui,
l-a întrebat odată: „Părinte, dumneavoastră aţi luat icoana de la Zoia?" El ia
răspuns: „La ce vă trebuie să ştiţi aceasta? Nu mă mai întrebaţi."
O altă fiică duhovnicească, de asemenea, l-a întrebat: „Părinte,
dumneavoastră aţi fost în Kuibâşev şi aţi luat icoana din mâinile Zoiei,
săvârşind astfel o minune?" Părintele a răspuns: „Copila mea, minunile le
face doar Dumnezeu, iar noi, nevrednicii, le primim prin rugăciuni."
Din amintirile Alexandrei Ivanovna A.: „In a cincea săptămână din
Postul Mare, în 1982, am sosit în Rakitnoe. Am îndrăznit să-l întreb pe
părintele: «Părinte, unde este icoana Sfântului Nicolae, pe care aţi luat-o
de la Zoia?» El m-a privit cu severitate. S-a aşternut o linişte adâncă. De
ce mi-am amintit anume despre această icoană? In Kuibâşev, rudele mele
locuiau pe aceeaşi stradă cu Zoia. Când s-au întâmplat toate acestea eu
aveam 14 ani. Pentru ca lumea să nu se adune în jurul casei, seara se
stingea lumina. Strigătele Zoiei îi îngrozeau însă pe toţi. Un tânăr miliţian,
care era de pază, a încărunţit din această cauză. Rudele mele, ca martori
oculari la tot ce se întâmpla, au devenit credincioşi şi au început să
meargă la biserică. Minunea «încremenirii Zoiei» s-a întipărit adânc în
mintea mea.
In momentul când părintele mă privea, m-a fulgerat un gând: «Vai de
mine!» Părintele a spus: «Icoana e în biserică, pe analog. Au fost şi timpuri
când ni s-a poruncit s-o scoatem definitiv din biserică, şi a mai adăugat
apoi: Sunteţi prima căreia i-am spus acestea». Peste două săptămâni,
părintele s-a stins din viaţă".
Iată ce a relatat Klavdia Ivanovna Petrunenko din Sankt-Petersburg,
fiica duhovnicească a Mitropolitului Nicolae (Iaruşevici)14:
„L-am întrebat pe Vlădica dacă a fost în Kuibâşev şi dacă a văzut-o
pe Zoia. Vlădica a răspuns: «Am fost acolo, m-am rugat, însă icoana de la
Zoia nu eu am luat-o - nu era încă momentul. Icoana a luat-o părintele
Serafim (pe atunci încă preotul Dimitri).»
Cu puţin timp înainte de moartea părintelui Serafim, eu am fost la
biserica din Rakitnoe. Acolo, în altar, în partea dreaptă de la pristol, am
văzut icoana Sfântului Nicolae. In timpul discuţiei cu părintele Serafim în
chilie, eu l-am întrebat: «Părinte, în altar am văzut o icoană a Sfântului
Nicolae - este aceea care a fost la Zoia?» «Da», a răspuns el. Despre Zoia
n-am mai vorbit."
Despre evenimentele din Kuibâşev îşi aminteşte şi protoiereul Andrei
Andreevici Savin, care în acea vreme era secretar al eparhiei Samara: „Pe
atunci episcop era Prea Sfinţitul Ieronim. Dimineaţa, eu am observat câţiva
14 Mitropolitul Nikolae Iaruşevici (1891-1961), doctor în teologie, propovăduitor renumit,
în 1914 este tuns călugăr şi hirotonit ieromonah. Din 1919 - arhimandrit, stareţ al Lavrei
Aleksandro-Nevsk. Din 1929 - episcop, din 1941 - mitropolit al Kievului, din 1942 -
administrator al Patriarhiei Moscovei; în 1944 este numit la Catedrala din Krutiţk. A depus
multe eforturi diplomatico-bisericeşti. Este înmormântat la Lavra Troiţe-Serghiev.
107
oameni care se îmbulzeau lângă o casă. Spre seară numărul lor ajungea la
o mie. Au fost puse patrule, dar la început nu se atingea nimeni de ei. Mai
târziu patrulele au început să împrăştie mulţimea, sub pretextul «încălcării
liniştii locuitorilor şi a circulaţiei», însă mulţimea continua să crească. Mulţi
veneau din satele de prin apropiere.
Erau zile încordate. Bineînţeles că lumea aştepta de la noi explicaţii,
însă niciun preot nu se apropia de casă. Se temea. Pe atunci, noi toţi eram
urmăriţi. Toţi preoţii erau înregistraţi şi erau numiţi şi destituiţi din post de
către un reprezentant din comitetul executiv. In orice moment, oricare
dintre noi putea rămâne fără serviciu şi, respectiv, fără surse de trai. Iar
evenimentul care se ivise le oferea o ocazie prielnică de a se răfui cu noi!
In curând, printre credincioşi a început să circule zvonul că Zoia a
fost iertată şi că în ziua Sfintelor Paşti ea va învia. Prin oraş au început să
se plimbe cete de comsomolişti, care «demascau» cu însufleţire şi susţineau
sus şi tare că ei intraseră în acea casă şi nu văzuseră nimic. Aceasta
a pus şi mai mult paie pe foc. Aşa că şi cei care într-adevăr nu crezuseră la
început în minune sfârşiseră prin a se îndoi: «Se pare că lumea are
dreptate, deşi nu în totalitate. Nu mă îndoiesc însă că în casa de pe strada
Cikalov s-a întâmplat ceva!»15
Arhiepiscopul Evsevii de Samara şi Sârzansk, în concluzie, îşi
exprimă propria opinie despre cele întâmplate: „Martori la această minune
sunt numeroşi oameni. Despre ea, personal am aflat în 1957, în timpul
studiilor mele la seminar. Nu era nicio îndoială: ne aflam, într-adevăr, în
faţa unei mari minuni! In acei ani grei, când biserica era prigonită şi
batjocorită de autorităţile atee, acest caz, al arătării minunate a puterii
dumnezeieşti, a făcut senzaţie. Şi nu doar printre locuitorii din Samara.
Minunea cu Zoia a fost o lecţie pentru noi toţi. Căci faţă de obiectele
sfinte trebuie să ne purtăm cu evlavie. A fost, totodată, o lecţie şi pentru
necredincioşi: nu te obligă nimeni să crezi, dar nu batjocori obiectele
sfinte, căci vei fi pedepsit! Dacă necredincioasa Zoia nu s-ar fi atins de
icoana, nu s-ar fi întâmplat nimic. Asemenea minuni au fost multe de-a
lungul timpului: necredincioşii care atingeau obiectele sfinte erau
pedepsiţi. Afonie, de exemplu, în Ierusalim, în momentul înmormântării
Maicii Domnului, a vrut să-i răstoarne sicriul. In văzul tuturor, îngerul
Domnului i-a tăiat mâinile. Sunt cunoscute cazuri când cineva dădea jos
clopotele bisericii şi, împreună cu ele, cădea şi el.
Da, în acele vremuri, oamenii aveau mare nevoie de minuni. Şi minunile apar
atunci când este mare nevoie de ele, atunci când hotărăşte Dumnezeu16.
După ce a luat icoana din mâinile Zoiei, părintele Dimitri (Tiapocikin)
a fost denunţat şi i s-a intentat un nou dosar, iar Mitropolitul Ieronim a fost
destituit din funcţie. Iată ce a povestit în 1989 egumenul Gherman,
reorganizatorul schitului Optina (în anii '50 el slujea în catedrala din
Kuibâşev):
„Despre ceea ce nu am văzut, nu voi vorbi; voi împărtăşi doar ceea
ce ştiu. Strada a fost încercuită de miliţieni şi s-au adunat semnături
pentru a păstra tăcerea. Imputernicitul comitetului executiv l-a sunat pe
parohul catedralei şi l-a rugat ca el să anunţe lumii că nu s-a întâmplat
nicio minune. Părintele i-a răspuns: «Permiteti-mi să merg să văd şi să le
spun oamenilor ceea ce am văzut!» Imputernicitul a căzut pe gânduri şi a
15 Voljskii Komsomoleţ, 2 septembrie, 1990.
16 Blagovest: Samarskaia Hristianskaia Gazeta, 1992, nr.l, p.7; nr.3, p.5.
108
promis că va reveni. Telefonul a sunat peste o oră. I s-a spus părintelui că
nu mai trebuia anunţat nimic. Deoarece printre oameni circulau multe
zvonuri, chiar şi ziarele orăşeneşti nu au putut trece cu vederea
evenimentul. Ele îl prezentau însă ca «o minciună a popilor». La puţină
vreme de la acest eveniment, părintele Serafim a fost condamnat la trei ani de
închisoare."
I s-a interzis să vorbească despre aceasta, iar, după ce s-au scurs cei
trei ani, a fost trimis să slujească într-un sătuc îndepărtat din regiunea
Dnepropetrovsk. Mai târziu a fost transferat în satul Mihailovskoe.
Extras din cartea „Stareţul din
Belgorod.
Arhimandritul Serafim (Tiapocikin)",
(Lavra Troiţe- Serghiev,
1998)
Pierzătorul învăţăturilor diavoleşti
Ieromonahul Serghie (Râbko), parohul Bisericii Pogorârea Sfântului Duh din cimitirul
Sfântul Lazăr, oraşul Moscova, a relatat următoarele: La începutul anilor
'90, a fost trimis să reorganizeze schitul Optina. O femeie i-a povestit cum
ajunsese ea la credinţă. Era membru activ de partid şi se ocupa de
propaganda antireligioasă. De la un timp, a început să-i vină în somn
bunicul, Stepan, care fusese preot. El îi povestea nepoatei anumite
întâmplări din viaţa ei, pe care aceasta nici nu le bănuise. Astfel, i-a
descoperit că mama ei nu era femeia pe care o considera ea drept mamă,
fapt care, mai târziu, s-a adeverit. Iar altă dată, tot în vis, ea a văzut
moartea mucenicească a bunicului său: cum comuniştii l-au bătut, l-au
batjocorit şi l-au aruncat de viu într-o fântână, unde el a murit în chinuri
groaznice, iar familia sa - preoteasa şi copiii - a fost obligată să stea zile
întregi lângă fântână şi să privească la chinurile lui.
După aceste vise, concepţiile ateiste ale nepoatei preotului s-au
năruit, însă nu până la capăt. Şi atunci i s-au întâmplat următoarele. Fiica
sa aştepta un copil. Când era în luna a şaptea, a fost internată în spital:
copilul era slab dezvoltat şi medicii le-au spus să se aştepte la ce poate fi
mai rău.
Auzind sentinţa medicilor, nepoata preotului a venit acasă şi a căzut
în genunchi. In casă nu avea icoane, căci cu mâna ei le dăduse jos. Ii
rămăsese doar o singură iconiţă, prăfuită, a Sfântului Nicolae. Acestui
sfânt a început ea să i se roage cu foc. Peste puţin timp a observat cum
deasupra umărului drept i-a apărut o luminiţă, care s-a apropiat de icoană
şi a intrat în ea. Femeia a înţeles că rugăciunea îi fusese auzită.
Fiica ei a născut, într-adevăr, cu bine şi în curând a fost externată.
Pruncul era în braţele bunicii, care l-a adus în cameră, iar când a trebuit să
fie desfăşat, privirea lui a căzut pe icoana Sfântului Nicolae. Copilul slab,
mic, născut înainte de termen, a zâmbit şi şi-a întins mânuţele către
icoană.
„Am fost uimită de acest gest. Era un gest conştient. De-abia atunci
109
am înţeles totul. Am aruncat carnetul de partid şi m-am însemnat cu
semnul sfintei cruci".
Astfel a demascat sfântul învăţătura comunistă, a adus la credinţă şi
a împăcat cu Dumnezeu pe nepoata preotului martir. Să odihnească
Dumnezeu în pace sufletul lui şi să ne miluiască pe noi! Amin!
Ieromonahul Serghie(Râbko),
Moscova
In semnul crucii
S-a întâmplat chiar la începutul războiului. Mi-a povestit un preot din
Moscova. O rudă de-a lui locuia în Moscova. Soţul acesteia era pe front şi
rămăsese singură cu copiii. Trăiau de pe o zi pe alta, iar ea nu mai putea
suporta să-i vadă chinuindu-se. La un moment dat, femeia deznădăjduită
se gândea să-şi pună capăt zilelor. Ea avea o iconiţă a Sfântului Nicolae,
deşi nu-l cinstea în mod deosebit. Nu i se rugase niciodată. La biserică nu
mergea. Probabil că icoana îi rămăsese moştenire de la mama ei.
Intr-o zi, femeia s-a apropiat de această icoană şi a început să-l certe
pe Sfântul Nicolae, strigându-i: „Cum poţi privi liniştit la aceste chinuri, la
cum lupt eu singură? Vezi, copiii mei mor de foame! Iar tu nu faci nimic ca
să mă ajuţi în vreun fel!" In deznădejdea sa, femeia a ieşit din casă,
probabil cu gândul de a porni spre râu sau de a încerca să-şi pună capăt
zilelor. Deodată se împiedică şi căzu. Când dădu să-şi ridice privirea, jos, în
faţa ei, zări o mulţime de bancnote de zece ruble, aranjate în semnul
crucii. Femeia se cutremură. Căută mai întâi cu privirea pe cel care le-ar fi
putut pierde. In jur nu era nimeni. Atunci înţelese că Dumnezeu S-a
milostivit de ea şi că Sfântul Nicolae i-a trimis aceşti bani.
Aceasta a impresionat-o atât de mult, încât şi-a îndreptat mintea şi
gândul spre biserică. S-a întors acasă şi a îngenuncheat în faţa icoanei.
Plângea, se ruga şi-I mulţumea lui Dumnezeu. De banii primiţi a cumpărat
de mâncare. Dar cel mai important lucru a fost că ea s-a încredinţat că
Dumnezeu îi este întotdeauna aproape şi că în momentele cele mai grele
din viaţă El nu-l părăseşte pe om, ci îi întinde o mână de ajutor.
Femeia a început să meargă la biserică, iar copiii au crescut cu
credinţă în Dumnezeu, unul dintre ei devenind preot.
Istoria unui hippy
Am călătorit mult cu autostopul (bani, desigur, nu aveam). Mi se
întâmpla şi iarna, seara târziu. Uneori mi se întâmpla să nu treacă ore în
110
şir nicio maşină sau nu voia niciuna să oprească. Atunci când îngheţam
prea tare şi îmi dădeam seama că s-ar putea să petrec o noapte sub cerul
liber, într-un loc pustiu sau chiar în zăpadă, începeam să mă rog Sfântului
Nicolae, Făcătorul de minuni (trebuie menţionat aici că, în general, hippy-i
sunt credincioşi). Nu treceau nici 20 de minute şi apărea o maşină, care
întotdeauna se oprea. Deşi mă aflam doar pe calea care duce la
Dumnezeu, înţelegeam totuşi că nu este bine să abuzez de ajutorul Lui şi
mă rugam cu frică doar atunci când era strict necesar. Şi sfântul mă ajuta
de fiecare dată, iar aceasta mă întărea şi mai mult în credinţă.
Biserica nu a fost închisă
La sfârşitul anilor '20, starostele bisericii noastre, Sfântul Nicolae, din
satul Novai, care se află la aproximativ 75 km. de oraşul Vladimir, era Ivan
Tarasovici Matveev. Când autorităţile au început să închidă bisericile, el,
înţelegând că nu va putea să-şi apere biserica, la adunarea sfatului satului,
a depus cheile. Le-a luat Grigori Ilici Semionov. Multe a avut de îndurat
acesta: la început l-au obligat să plătească impozite mari, iar apoi îl
ameninţau că îl vor deporta în Siberia. I-au luat grâul şi vaca. I-au luat tot,
iar el avea nouă copii. Dar toate le-a îndurat cu bărbăţie. Odată, când a
fost chemat la sovietul sătesc, şi-a sfâşiat cămaşa şi a spus: „Puteţi să mă
şi omorâţi, dar cheile tot nu le veţi primi!"
Prigoana s-a înteţit însă. Atunci, la adunarea generală a enoriaşilor,
Grigori Ilici a pus cheile pe masă şi a spus că nu va mai putea apăra
biserica şi că, dacă nimeni nu le va lua, nu-i rămânea decât să le arunce în
iaz, iar biserica o va lăsa în grija lui Dumnezeu.
Cheile le-a luat o fecioară, Tatiana Semionovna Mocialova. Avea în
jur de 80 de ani şi venise în acest sat tocmai din Serghiev Posad, unde un
stareţ îi spusese că anume aici va fi nevoie de ea şi tot aici ea se va
mântui.
La scurt timp după aceasta, ea a primit o înştiinţare: „A se prezenta
la sovietul raional din Iuriev-Polsk pentru a depune cheile şi a închide
biserica". Indurerată, s-a dus stareţa în oraş. La jumătatea drumului, pe
panta care ducea de la satul Pianiţâno la râul Kolokşa, a ajuns-o din urmă
un bătrân:
- Departe te-ai pornit? a întrebat-o el.
- Mi s-a spus că trebuie să mă înfăţişez la sovietul raional cu cheile
de la biserică.
- Să nu te apropii tu singură de masă, ci să aştepţi să te cheme ei!
I-a spus acestea şi bătrânul a plecat în drumul său. Ea i-a urmat
sfatul. Starostii de la alte biserici, care primiseră şi ei înştiinţare, se
apropiau de masă, puneau cheile şi plecau. Bătrânica stătea pe scaun şi
aştepta să fie chemată. La sfârşitul programului de muncă, au întrebat-o:
- Mătuşico, tu ce cauţi aici?
- Nici eu nu ştiu.
- Mergi acasă, noi nu avem nevoie de tine aici.
Ea a plecat. Cât despre biserică, nimeni nu a mai deranjat-o.
111
Cine a fost acel bătrân, a rămas o taină. Poate chiar însuşi Sfântul
Nicolae, care a venit să-şi apere biserica.
Extras din cartea
„Stareţul schiarhimandrit
Ghedeon"
(M.
1998)
Ajutătorul celor aflaţi în necazuri
Mi s-a întâmplat ca în 1922 să predic în una din bisericile de pe
Taganka, nu departe de cimitirul Rogojisk. Vorbeam despre Sfântul Nicolae,
Făcătorul de minuni, şi despre minunile săvârşite de el, despre grabnicul
său ajutor.
După slujbă, s-a apropiat de mine un bărbat bine îmbrăcat, de vreo
45 de ani. S-a prezentat ca fost proprietar al magazinului de haine de pe
Petrovka, P., şi m-a invitat la el la o cafea, pe care o păstrase încă din
perioada de dinainte de război. Mi-a mai spus că predica mea l-a înduioşat
până la lacrimi şi că dorea foarte mult să-mi povestească două întâmplări
despre ajutorul minunat al Sfântului Nicolae.
Am acceptat invitaţia. P. împreună cu soţia sa locuiau nu departe de
biserică. Nu aveau copii; după lucrurile din casă, se vedea că odinioară
fuseseră oameni înstăriţi.
Iată ce mi-a povestit gazda mea binevoitoare: „Locuiam într-un
orăşel mic din gubernia Voronej. Tatăl meu se ocupa cu comerţul. Cumpăra
din satele de prin împrejurimi cânepă, in, piei şi altele. Eram săraci, familia
era numeroasă.
Odată, în decembrie, când împlinisem 10 ani, tata a hotărât să mă ia
cu el după marfă în satele aşezate la 25 de verste de oraş. Aveam o iapă
bătrână şi o sanie uşoară. Era o zi frumoasă de iarnă. Soarele încălzea,
drumul era bun şi nici nu am observat cum trecuseră primele zece verste.
In jurul nostru erau doar câmpii, iar în cale, niciun sat.
Deodată, a început brusc să bată vântul, cerul s-a înnorat şi a
început să plouă. Ploaia ne-a udat până la piele. Apa ni se scurgea pe după
gulere. Şi apoi, la fel de neaşteptat, s-a schimbat şi vântul. A devenit tăios.
S-a lăsat gerul şi a început să viscolească. Pentru o astfel de regiune, în
câmp deschis, viscolul este destul de periculos. Tata îşi făcea griji. Biciuia
din răsputeri calul, care abia se mişca pe drumul înzăpezit. Viscolea din ce
în ce mai tare. Hainele ude de ploaie îngheţaseră pe noi. La un moment
dat, calul şi-a încetinit pasul şi s-a oprit. Ne-a învăluit o căldură plăcută. Eu
am adormit.
In vis, am zărit în depărtare o luminiţă care se apropia de noi,
mărindu-se pe parcurs ce se apropia, luând o formă ovală. In ea am văzut
un bătrân cu o barbă scurtă şi părul întunecat, însă alb la capete.
Acest bărbat m-a privit cu severitate şi mi-a spus: «Vasea, trezeşte-l
pe tata!» Am încercat să mă ridic, pentru a face ce mi-a spus el, însă
trupul refuza să mă asculte. Nu puteam să mă mişc. Bătrânul din nou a
112
strigat la mine: «Vasili, ţie îţi spun! Trezeşte-l pe tata, că veţi îngheţa!» Din
nou am încercat să mă mişc, dar în zadar. Am observat că mâna mea era
peste mâna tatălui meu. Din răsputeri mi-am înfipt atunci unghiile în mâna
tatei.
Tata s-a trezit şi în aceeaşi clipă, în apropiere, s-a auzit un lătrat de
câine. El s-a ridicat în picioare, s-a însemnat cu semnul crucii şi a spus:
«Slavă Domnului, suntem salvaţi!» A coborât apoi din sanie şi s-a îndreptat
spre locul de unde s-a auzit lătratul.
Imediat a dat de un gard. Câinele a început să latre şi mai tare. Tata
s-a apropiat de casă. Un bărbat a ieşit în prag şi tata i-a explicat că ne
rătăcisem.
Cinci minute mai târziu, m-am pomenit într-o casă bine încălzită. Mau
frecţionat cu vodcă încălzită, m-au înfăşurat şi m-au culcat pe cuptor.
Samovarul deja fierbea. Mi-au dat ceai şi am adormit pe loc. A doua zi neam
trezit târziu, dar sănătoşi. Am hotărât să ne întoarcem acasă.
Eu uitasem cu desăvârşire de vedenie, crezând că nu fusese vorba
decât de un vis, şi nu am povestit nimănui despre ea.
Pe 1 ianuarie, mama mi-a spus: «Vasea, astăzi este ziua numelui tău.
Să mergem la slujbă! Te vei împărtăşi cu Sfintele Taine ale lui Hristos!»
După slujbă, mama a mai rămas în biserică să-şi caute pomelnicul. Eu,
între timp, mă plimbam prin biserică şi deodată, spre uimirea mea, am
văzut pe stâlpul drept care sprijinea turla bisericii chipul acelui bătrân care
apăruse în momentul când eu şi tata îngheţaserăm în timpul călătoriei
noastre nereuşite. Aceasta m-a tulburat atât de mult, încât nu-mi mai
puteam lua ochii de la acel chip, pictat chiar pe perete.
Printre altele, pictorul zugrăvise ceva care nu poate exista în
realitate: bătrânul avea părul negru, iar pe la vârfuri, alb. Exact aşa îmi
apăruse şi mie acel bărbat. Sfântul era pictat în picioare, pe un fundal luminos,
în formă ovală - aşa cum îl văzusem.
Mama mă striga să plecăm. Eu însă, emoţionat, îi făceam semne să
vină la mine. I-am povestit ceea ce ni s-a întâmplat în timpul călătoriei.
Povestirea mea a impresionat-o mult. Ea mi-a spus: «Acesta este
Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. El v-a salvat viaţa, ţie şi tatălui tău!»
Mama a cerut să fie chemat preotul din altar, i-a povestit totul si i-a
cerut să facă o slujbă de mulţumire şi să citească Acatistul Sfântului
Nicolae.
Sfântul Nicolae mi-a salvat viaţa şi a doua oară, mulţi ani mai târziu.
Mă stabilisem în Moscova şi îmi deschisesem un magazin destul de bun,
care putea să concureze chiar cu cel al lui Mendel. Era prin anul 1920.
Bântuia foametea. Nu se putea face rost de ceva mâncare decât din sate, în schimbul
hainelor sau al obiectelor preţioase. Ţăranii le considerau pe acestea foarte
ieftine. In schimb, produsele lor erau foarte scumpe.
In ianuarie sau februarie am luat nişte bucăţi de stambă, ceva haine
şi alte obiecte preţioase şi am plecat cu trenul în regiunea Tuia, într-o
localitate unde cunoşteam câţiva ţărani înstăriţi. Am coborât la una din
staţii şi am ajuns în satul vecin, unde locuia un ţăran pe care îl cunoşteam
de mulţi ani. I-am spus pentru ce venisem şi l-am rugat să-mi împrumute
calul ca să pot ajunge în satul unde mi se promiseseră trei saci de cartofi.
Ţăranul s-a învoit şi a doua zi am plecat la drum. Acolo am reuşit să
schimbăm stamba şi costumul pe cartofi. După ce m-am odihnit puţin, am
pornit înapoi. La mijlocul drumului, trebuia să urc un deal. De ambele părţi
ale drumului erau plantaţi mesteceni şi din această pricină nu se vedea
113
bine drumul.
Pe neaşteptate, de după o cotitură a apărut un car mare, încărcat.
Nu demult căzuse zăpadă şi pârtia era destul de îngustă. Am vrut să fac
loc carului. Am tras căruţa mea la stânga, încercând să merg pe lângă
mesteceni, dar nu am băgat de seamă la povârniş. Am simţit mai întâi
cum sania s-a înclinat, iar apoi a alunecat în jos, trăgând după ea şi calul.
M-am pomenit sub sanie, într-o râpă plină de zăpadă moale. Calul
era culcat pe o parte, peste hulubă. Incercările lui de a se ridica erau
zadarnice, deoarece zăpada era foarte mare şi el nu avea în ce să se sprijine.
Din aceeaşi cauză, nici eu, deşi cu greu îmi scosesem capul de sub
sanie, nu reuşeam să ies de sub ea şi să mă ridic în picioare. Căci,
neavând de ce să se sprijine, picioarele îmi alunecau neputincioase şi se
îngropau tot mai mult în zăpada moale.
In timp ce mă zbăteam eu să ies de sub sanie, vântul s-a răcit şi s-a
lăsat gerul. Mi s-a făcut frig, deşi la început, tot încercând să mă eliberez
de sub sanie, de prea mult efort transpirasem. Calul continua să stea
nemişcat.
Am avut aceeaşi senzaţie ca şi cu 25 de ani în urmă, când împreună
cu răposatul meu tată eram cât pe ce să îngheţăm. M-au trecut toţi fiorii.
Aceeaşi căldură plăcută mi-a învăluit însă trupul şi sub freamătul crengilor
de brazi m-a luat somnul. Din nou am pornit să fac mişcări disperate,
încercând cu tot dinadinsul să mă ridic în picioare, dar fără rezultat. Atunci
am început să strig. Strigam atât de tare, încât cred că vocea mi se auzea
la o mare depărtare. In curând, deasupra capului meu, pe povârnişul înalt
pe unde trecea drumul, s-au auzit scârţâitul carelor şi voci omeneşti. Am
strigat şi mai tare.
Scârţâitul a încetat. Am auzit cum doi oameni îşi făceau cu greu
drum până la mine. In sfârşit, m-au zărit. Au ajuns până la mine, m-au
privit cu compătimire şi au încercat să ridice calul, bătătorind zăpada în
jurul carului. Dar nu au putut face nimic şi au plecat în cele din urmă,
strigându-mi: «Suntem patru oameni, dar oricum nu te putem lua cu noi,
iar ce să facem cu calul tău, nu ştim. Noi venim de departe. Mai strigă,
poate te vor auzi cei de aici şi te vor scoate. Rămâi cu bine!»
Vântul se înteţea tot mai mult. A început să ningă. S-au ridicat nori
grei de zăpadă. Inţelegeam că mi se apropia sfârşitul. Dar mi-am amintit
cum în copilărie, fiind într-o situaţie asemănătoare, m-a ajutat Sfântul
Nicolae, Făcătorul de minuni. Căzut în râpa plină de zăpadă, m-am adresat
marelui ierarh, cerându-i ajutorul.
Ţin minte, îşi continua istorisirea P., că m-am rugat ca un copil, cu
lacrimi: «Sfinte al lui Dumnezeu! Acum 25 de ani, copil fiind, mi-ai salvat
viaţa. Mijloceşte şi acum pentru mine şi cu rugăciunile tale, sfinte, salvezămi
viaţa, nu mă lăsa să mor fără pocăită, într-un loc pustiu! Tu eşti
ajutătorul grabnic al celor care cu credinţă te cheamă. Ajută-mă, că pier!»
De-abia am reuşit să spun aceste cuvinte, că am şi auzit deasupra
mea scârţâitul unor care şi voci omeneşti. Am strigat din ultimele puteri. In
curând, am văzut nişte ţărani care se îndreptau spre mine. Zăpada le
ajungea aproape până la brâu. Erau patru sau cinci oameni. Ei au ridicat
calul şi, luându-l de căpăstru, l-au scos la drum.
Peste trei sferturi de oră eram deja la prietenul meu, care, văzând că
începuse vijelia şi se întuneca, iar eu nu veneam, îşi făcea griji pentru
mine.
Când am ajuns la el, am mulţumit Domnului şi Sfântului Nicolae,
114
Făcătorul de minuni, pentru salvarea mea”, şi-a încheiat el povestirea,
adăugând că de atunci îl cinstea în mod deosebit pe acest sfânt.
Iată, a concluzionat P., si mai spune lumea că nu există minuni; dar
eu cred că m-a salvat Dumnezeu prin rugăciunile Sfântului Nicolae!"
Istoria acestui om nu a putut să nu mă impresioneze.
Protoiereul Konstantln Rovinski,
extras din cartea „Discuţii
cu un preot", 1995
La capătul răbdării
S-a întâmplat în timpul celui de-al doilea război.
Comuniştii îl împuşcaseră pe tata. Il luaseră în 1937, la ora două
noaptea. Dimineaţa, mama încercase să afle ceva despre el, dar i se
spusese scurt: „Condamnat la zece ani. Corespondenţa cu familia, interzisă."
Vestea îi sfâşiase mamei inima. Noi eram opt copii, însă Dumnezeu
Cel Mult Milostiv S-a îndurat de ea şi, cu timpul, a luat la El copiii, unul
după altul. Am rămas doar noi două: sora mea, născută în 1931, si eu,
născută în 1935.
Eram săraci şi deseori flămânzeam.
Odată mama a vândut cartelele de pâine, a cumpărat bolduri şi alte
mărunţişuri şi a plecat cu o vecină în sat, ca să le schimbe pe cartofi. Era
primăvara devreme. Zăpada se topea şi în jur erau doar băltoace. Pe
atunci eu aveam vreo opt ani.
Ele au făcut schimbul pe câte un sac de cartofi şi se întorceau acasă
cu sania. Se însera şi drumul trecea prin pădure. Sperau să iasă din ea
până la lăsarea întunericului şi chiar ajunseseră aproape de margine, când
au dat însă de apă: unde întorceau, apa le ajungea până la genunchi.
Mama a început să se roage Sfântului Nicolae. Amândouă erau sleite de
puteri. Se întuneca şi au hotărât să aştepte până dimineaţa. Deodată au
auzit scartâitul unei căruţe şi o voce care îndemna caii: „Di, căluţule!"
Auzind vocea, femeile s-au uitat una la alta, dar nu au scos niciun cuvânt.
Peste o clipă, chiar lângă ele s-a auzit scartâitul roţilor şi s-a aşternut
liniştea. Mama a rupt prima tăcerea: „Hai să vedem, poate este o cărare".
Când au ajuns, au văzut trei scânduri late, care serveau drept pod. Astfel
au putut trece. Abia atunci au înţeles că vocea fusese a Sfântului Nicolae.
Era de Sfântul Nicolae cel de iarnă. Nu aveam nimic de mâncare.
Mama era bolnavă. In disperare, a spus: „Dacă am avea cel puţin nişte coji
de cartofi!" (Noi le adunam de pe la gunoi.) Apoi s-a ridicat din pat şi a
ieşit în curte. Acolo aveam un coteţ pentru câine, deşi câine nu aveam. In
acest coteţ, mama a găsit o mânecă de la un cojoc. A adus-o în casă şi cu
ciudă a spus: „Uite, acum voi începe să lucrez!" Noi ne-am culcat, deşi
somnul nu se lipea de noi. O auzeam pe mama cum spunea: „Voi descoase
mâneca şi îi voi face o căciulă Liubei (adică mie)." A început s-o descoasă,
în timp ce se ruga singură Sfântului Nicolae. Deodată s-a apropiat de noi:
„Liuba! Vera! Sculaţi-vă! Sfântul Nicolae ne-a făcut un cadou!", striga ea şi
115
ţinea în mână o monedă de 10 ruble. Fără să înţeleg ceva, am spus: „A
găsit o copeică şi se bucură!" Această monedă fusese cusută în mânecă.
Noi am vândut-o şi, pe lângă bani, am primit şi făină. Au mai venit apoi şi
alţi cumpărători, care ne ofereau o sumă mai mare, dar noi deja o
vânduserăm.
Ţin minte că era în plin război, de Crăciun. Noi nu aveam nimic de
mâncare; mama, bolnavă, stătea culcată în pat. In seara de Crăciun i-a
spus sorei mele: „Vera, mergi cu Liuba în sat. Ea se va duce pe la case, iar
tu o vei aştepta în pădure." Verei îi era ruşine să cerşească. „Mai bine mor,
decât să merg!", a fost răspunsul Verei, iar eu pentru mama eram gata să
merg şi la capătul lumii! Cred că pe atunci aveam vreo 10-11 ani. Ne-am
culcat toate. O auzeam pe mama cum plângea şi spunea: „Doamne, nu am
loc nici aici! Ia-mă la Tine, pe mine şi pe copiii mei!" Era târziu. Din cauza
foamei, nu puteam însă dormi. Mama s-a ridicat din pat şi a ieşit în tindă.
O iubeam mult pe mama. De aceea o urmam întotdeauna peste tot. In
casă era frig. M-am aşezat într-un colţ, în bucătărie, chiar sub icoane. Mam
lipit de perete şi aşa am rămas. Mama a reintrat în casă. A adus tizic
pentru foc şi mi-a spus: „De ce te-ai sculat? E frig!". A aprins focul în sobă,
s-a rezemat de ea şi a început să plângă.
Deodată s-a auzit o bătaie în uşă. Fără să se întoarcă, mama a
strigat „Cine-i acolo? Intră!" Un bătrân a intrat în casă. Era plăcut la
înfăţişare, cu o privire blândă. S-a închinat la icoane şi a spus: „Daţi-mi
ceva de mâncare, în numele lui Dumnezeu!" Mama nici nu a ridicat ochii
să vadă cine a intrat. Plângea: „Iartă-mă, dar nici noi nu avem nicio coajă
de pâine!" El a continuat: „Lăsaţi-mă cel puţin să mă încălzesc."
„Incălzeşte-te!" El s-a aşezat lângă mine. Mama continua să plângă. Eu mă
gândeam: „Poate el îmi va da ceva". Dar bătrânul nu avea nicio traistă.
Fără să-mi dau seama, în mâinile bătrânului au apărut o bucată
dintr-un material mai plin şi un ac cu aţă; nu le-a scos de nicăieri, ele au
apărut ca din senin în mâinile lui. Materialul era asemănător cu cel din
veşmintele preoţeşti - aceasta am aflat mai târziu. Eu am strigat: „Mama!
Mama!" Nu puteam să ies de la masă. De-abia atunci a înţeles mama ce sa
întâmplat. Ea mi-a spus: „Nu te teme. Stai liniştită." Bătrânul, fără să-i
pese de ceva, stătea liniştit şi cosea. Mama l-a întrebat: „Ce coşi?" „O
traistă." „Dă-mi-o să ţi-o cos eu". El i-a dat-o. Cât timp mama cosea, el
cânta cuvintele pe care le repeta ea adeseori: „Doamne, ai milă de mine,
nu mai pot suporta, nu pot să mai văd chinurile copiilor mei, nu mai pot
răbda!" Deseori o auzeam pe mama spunându-le. Bătrânul a privit-o lung
şi a mai spus: „Iar Dumnezeu îţi porunceşte: Trebuie să rezişti!" Mama l-a
întrebat: „Când se va termina războiul?" „Când voi pleca, când voi veni,
când voi sosi!", a urmat răspunsul.
Mama i-a terminat de cusut traista. El i-a spus: „Intoarce-mi-o ca să
pot pune pâinea în ea." S-a ridicat în picioare, s-a închinat la icoane şi a
plecat. Mama a ieşit să-l conducă. Când s-a întors în casă, a spus: „Liuba,
el a dispărut în uşă. Ştii cine a fost?", şi a arătat cu degetul la icoana
Sfântului Nicolae. „Da, mama! El a fost!", am strigat eu. Abia ce am spus
aceste cuvinte, că sora mea s-a ridicat din pat şi, cu o voce calmă, a spus:
„Liuba, repede, îmbracă-te! Vom merge în Rakşa (un sat din apropiere)."
Mamei nu-i venea să creadă că sora mea a hotărât să mă ducă în sat. A
căzut în genunchi în faţa icoanei şi cu lacrimi îi mulţumea Sfântului
Nicolae. Noi am plecat. Sora mea a rămas să mă aştepte în pădure, iar eu
116
m-am dus pe la case.
Mama ne învăţa să nu furăm şi acest sfat mi-a folosit foarte mult. Se
întâmpla să intru într-o casă, iar stăpâna lipsea. Pe masă abureau cartofii.
Ii fierbeau pentru animale. Mă opream în prag. Mâna mea era ispitită să ia
un cartof şi să-l ducă la gură. Dar imediat în minte îmi răsunau cuvintele
mamei: „Să furi este un mare păcat!"
Astfel, Sfântul Nicolae ne-a făcut o traistă şi noi am putut supravieţui
în acele timpuri grele, iar când sora mea şi cu mine am mai crescut, am
început să muncim în grădina noastră.
Monahia F., regiunea Ivanovo
117
Cuprins
Prefaţă...........................................................................................................
..............................5
Milostivul făcător de
minuni.......................................................................................................7
Misteriosul tovarăş de drum
.......................................................................................................9
Rosteşte „Tatăl
nostru"...........................................................................................................
...10
Covrigi rumeni .......................................................................................................................11
Apărătorul
ostaşilor...................................................................................................................13
Ajutătorul
preoţilor.........................................................................................................
...........14
Cel ce a alungat moartea...........................................................................................................15
Salvarea unui musulman...........................................................................................................16
Minuni pe pământul Estoniei
.................................................................................................17
Primul meu ocrotitor.................................................................................................................20
Iconiţa............................................................................................................
............................22
Ajutătorul călătorilor
..............................................................................................................25
Repararea
nedreptăţii.....................................................................................................
...........27
Sfântul iubit al poporului rus....................................................................................................30
Ocrotitorul
călugărilor......................................................................................................
.........32
Halta ........................................................................................................................................33
„Mamă, eu nu m-am înecat!"
..................................................................................................34
Permis de eliberare ..................................................................................................................35
După cuvântul
mamei...........................................................................................................
....38
Salvator de la înec.....................................................................................................................39
Mărturisirea unui întemniţat
.....................................................................................................41
Nu a îngăduit
batjocura.............................................................................................................43
„Cine se roagă pentru
tine?"......................................................................................................44
O seară de
toamnă.....................................................................................................................45
118
„Cumpărătorul ceresc"
............................................................................................................46
„Somn cu pace dăruieşte-mi"
..................................................................................................48
Cei ce au necinstit Biserica.......................................................................................................48
Rugăciune în timpul
furtunii.....................................................................................................51
Ştiam că mă va
ajuta.................................................................................................................
54
Scrisorile...................................................................................................................................58
Ocrotitorul familiei noastre.......................................................................................................60
Infrângerea
duşmanilor.....................................................................................................
........62
Pedeapsa ...................................................................................................................................63
Lângă
cruce..............................................................................................................
.................64
Orbirea duhovnicească
............................................................................................................66
Invăţătura duhovnicească
........................................................................................................67
Lumânarea.................................................................................................................................68
Datorită credinţei
mamei...........................................................................................................
70
„Cum se cuvine a cânta minunile tale?"....................................................................................73
Pedepsirea hulitorului................................................................................................................75
Ziua în care m-am născut
........................................................................................................76
Pe locul arătării
minunate.......................................................................................................
...78
Nimic nu poate fi
întâmplător...................................................................................................
80
Paznicul minunat.......................................................................................................................81
Legenda familiei .......................................................................................................................81
Promisiunea
neîndeplinită........................................................................................................
.82
Ajutător în
învăţătură......................................................................................................
..........83
Primejdia...................................................................................................................................84
Chipul plăcutului lui
Dumnezeu...............................................................................................86
„Credinţa mea s-a întărit"
.........................................................................................................88
Candela
neadormită....................................................................................................
119
...............89
Icoanele au fost întoarse ...........................................................................................................91
Mirul
tămăduitor.....................................................................................................
..................92
„Pe mulţi de la moarte salvândui"...........................................................................................
93
Icoana cu chip de mongol.........................................................................................................94
Binecuvântarea mamei ............................................................................................................96
Intâlnirea
minunată.......................................................................................................
.............97
Reîntoarcerea la viaţă
..............................................................................................................99
Dătătorul de
înţelepciune......................................................................................................
..101
Intoarcerea datoriei .................................................................................................................102
Invăţătorul copiilor
.................................................................................................................104
Rudele mele ..........................................................................................................................105
Avertizarea ...........................................................................................................................107
„Nu plânge, copilă!"
...............................................................................................................108
O întâmplare din
copilărie.......................................................................................................1
10
Barca
minunată............................................................................................................
............111
„Rugăminţile multora ascultând"
..........................................................................................113
Gazda.......................................................................................................................................114
Mâna pe
icoană............................................................................................................
...........115
Pedeapsa ................................................................................................................................116
Scăunelul.......................................................................................................
..........................117
Binefăcătoarea
dezinteresată...................................................................................................118
Celor legaţi
slobozire........................................................................................................
......119
Credinţa unui copil
................................................................................................................121
Eliberarea................................................................................................................................123
Prin nori spre
soare..................................................................................................................124
„Căieşte-te de păcatele tale!"
...............................................................................................125
„Fiule, trezeşte-
120
te!"................................................................................................................
.127
Salvarea de la necinstire .........................................................................................................128
Vârtejul ...................................................................................................................................129
Hoţii.......................................................................................................................
.................132
Adevărul
......................................................................................................................
..........133
Cinstiţi sărbătoarea Ierarhului
Nicolae....................................................................................134
Obiectul pierdut.......................................................................................................................135
Recăpătarea
vederii.................................................................................................................136
Povestirea unui marinar...........................................................................................................137
Hrănitorul celor flămânzi
.....................................................................................................139
Minunea..................................................................................................................................140
„Acesta este Nikola!" ............................................................................................................141
Datinile bunicii ......................................................................................................................142
Rugăciunea mamei
...............................................................................................................144
Bunicul .................................................................................................................................145
Bătrânul din
gară...................................................................................................................
..147
Despre post .............................................................................................................................150
Operaţia...............................................................................................................
....................151
Staţia.............................................................................................................
...........................152
Nădejdea......................................................................................................................
............153
Ceream din tot sufletul ..........................................................................................................155
Camera Sfântului Nicolae.......................................................................................................155
De o sută de
ori..................................................................................................................
.....157
Pierderea .................................................................................................................................158
„Sfinte Nicolae, ajutămă!".....................................................................................................
160
Bunicul din
icoană............................................................................................................
.......161
Ochii lui Kolea ......................................................................................................................161
Călăuza
......................................................................................................................
.............162
Ocrotitorul meu cel sfânt.........................................................................................................163
Ne-a ocrotit şi ne-a hrănit
.......................................................................................................165
Duşmanul nu a putut
121
trece.......................................................................................................166
Pedeapsa ................................................................................................................................167
Lecţia.............................................................................................................
..........................169
De partea cealaltă a râului
Ujeni.............................................................................................170
Nikola - dătătorul de
pâine......................................................................................................171
Cei ce cântă minunile
tale.......................................................................................................174
Biserica Sfântul Nicolae .........................................................................................................176
Fotografia ..............................................................................................................................178
Visul ......................................................................................................................................179
In acel cumplit an ..................................................................................................................180
Duşmanii
Bisericii..........................................................................................................
.........182
Pe râul Belaia..........................................................................................................................183
Vedenia...................................................................................................................................184
Bunicul cu barbă albă
.............................................................................................................184
Prin mila Sfântului Nicolae.....................................................................................................186
Bătaia în
geam.............................................................................................................
............187
Cine m-a chemat în ajutor?.....................................................................................................188
Casa
neîncuiată......................................................................................................
..................189
Bătrânul...............................................................................................................
....................190
Serioja.....................................................................................................................................191
Ocrotitorul ceresc ..................................................................................................................192
Lupii ......................................................................................................................................193
Referatul ................................................................................................................................194
Viaţa
......................................................................................................................
................196
Rugă din adâncul
mării...........................................................................................................1
97
Nu a permis săvârşirea
păcatului.............................................................................................198
Vânzătorul de
piei.................................................................................................................
..199
Bunica Ecaterina.....................................................................................................................201
Două minuni
......................................................................................................................
....202
Schiloada.................................................................................................................................205
Intoarcerea...............................................................................................................................208
122
Deasupra
prăpastiei.................................................................................................................20
9
Oaspetele ceresc ....................................................................................................................210
Botezat cu numele Nicolae .....................................................................................................211
Timpul a fost oprit...................................................................................................................213
Ocrotirea sfântului...................................................................................................................215
„După credinţa voastră fie vouă!"
........................................................................................215
In faţa icoanei nefăcute de mână omenească
.........................................................................218
„Oare nu a fost aceasta o minune?"........................................................................................221
„Vei rămâne în viaţă!"
...........................................................................................................222
Nu se va pierde nimic .............................................................................................................224
Rugăciunea
.............................................................................................................................225
„Incremenirea Zoiei"...............................................................................................................227
Pierzătorul învăţăturilor diavoleşti
........................................................................................238
In semnul crucii.......................................................................................................................240
Istoria unui hippy .................................................................................................................241
Biserica nu a fost
închisă.........................................................................................................242
Ajutătorul celor aflaţi în
necazuri...........................................................................................244
La capătul
răbdării..................................................................................................................
.251
123