lunedì 14 gennaio 2019

VIAŢA ŞI MINUNILE SFÂNTULUI IERARH SPIRIDON


ÎNTRU SLAVA SFINTEI ŞI CELEI DE O FIINŢĂ, DE VIAŢĂ
 FĂCĂTOAREI ŞI NEDESPĂRŢITEI TREIMI
PUTEREA CREDINŢEI ORTODOXE
VIAŢA ŞI MINUNILE
SFÂNTULUI IERARH SPIRIDON
TIPĂRITĂ CU BINECUVÎNTAREA
ÎNALT PREA SFINŢITULUI
PIMEN
ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR Consilier editorial: Preot Mihai Valică
Catedrala SFÂNTA TREIME
VATRA - DORNEI
EDITURA PANAGHIA
2
SIMBOLUL CREDINŢEI
CREZUL
SIMBOLUL CREDINŢEI sau CREZUL este o SFÂNTĂ şi limpede
mărturisire de credinţă creştină ortodoxă. CREZUL are 12 articole.
1. Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul
cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
2. Şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul Născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii;
Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care
toate s-au făcut;
3. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire,
S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din
Maria Fecioara şi s-a făcut om;
4. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a
pătimit şi S-a îngropat;
5. Şi a înviat a treia zi după Scripturi;
6. Şi s-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui;
7. Şi iarăşi va să vie cu slava să judece viii şi morţii,a
Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
8. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, care
din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este
închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.
9. Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească
Biserică.
10. Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor.
11. Aştept învierea morţilor.
12. Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.
Nimeni dintre oameni şi nici un popor nu poate trăi pe pământ, fără
credinţă în Dumnezeu. Chiar dacă unii şi-au pierdut credinţa, ei cred totuşi în
ceva: cum ar fi filozofia, arta, muzica, cărora le atribuie un adevărat cult, în
locul cinstirii lui Dumnezeu. Aceştia sunt fie atei, fie idolatri şi nu au nici o
speranţă de mântuire, dacă nu se leapădă de idolii lor şi nu se întorc la
adevăratul Dumnezeu.
Fericit este creştinul care adoarme rostind CREZUL. Mintea lui se înalţă la
Dumnezeu, Puterile Îngereşti îl acoperă ca pe o fiinţă binecunoscută, iar
diavolii se îndepărtează ruşinaţi.
3
CAPITOLUL I
"Este un Domn, O CREDINŢĂ, un Botez. Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor,
care este peste toate şi prin toate şi întru toţi." (Efeseni 4, 5-6).
1.1. CE ESTE ADEVĂRATA CREDINŢĂ?
Cuvântul "CRED", este de origine latină şi înseamnă "A PRIMI, A
MĂRTURISI, şi a înfăptui, ceea ce învaţă BISERICA despre Dumnezeu.
Când spunem cuvântul "CRED", sufletul se înalţă cu Harul Duhului
Sfânt la Dumnezeu, care este plinitorul credinţei.
În LUMEA CREATĂ, au darul de a crede:
I) ÎNGERII, care CRED, dar şi văd ceea ce CRED. CREDINŢA
ÎNGERILOR, nu este virtute,deoarece ei nu fac nici un efort pentru a CREDE
căci ei îl văd pe Dumnezeu, pentru că au darul vederii lui Dumnezeu.
Dintre PUTERILE ÎNGEREŞTI, Sfinţii Arhangheli, au darul de a
înmulţi şi spori CREDINŢA CEA ADEVĂRATĂ (ORTODOXĂ) între oameni
pe pământ, luminând înaintea lor, cu ÎNVĂŢĂTURA SFINTEI EVANGHELII.
II) DIAVOLII, care CRED ÎN DUMNEZEU şi SE CUTREMURĂ"
(Iacob 2, 19). Diavolii nu-L văd pe Dumnezeu, şi fac întotdeauna răul,
CREDINŢA DIAVOLILOR în Dumnezeu, este Creaţională, şi este pervertită
în a-L urî pe Dumnezeu. În ei, s-a înveşnicit răul, iar această ură este spre
pierzarea lor.
Când oamenii rătăciţi de la ADEVĂRATA CREDINŢĂ, vorbesc
despre CREDINŢA ORTODOXĂ cu ură, să ştiţi că ei sunt sub influenţa
Diavolilor.
III) Creştinii Ortodoxi, care prin SFÂNTUL BOTEZ (Galateni 3. 17)
CRED ÎN DUMNEZEU, dar nu-L pot vedea cu ochii trupeşti ci numai cu ochii
sufleteşti (Matei 5, 6).
ADEVĂRATA CREDINŢĂ, este un DAR DUMNEZEIESC (Rom. 12,
3; Efes. 2, 8; Filip 1, 29, 2) însoţit de efortul omului de a-L cunoaşte pe
Dumnezeu şi de a se asemăna cu Dumnezeu prin sfinţenie, care se obţine
prin practicarea virtuţilor (împlinirea Poruncilor Dumnezeieşti).
Creştinul care CREDE în Dumnezeu şi împlineşte PORUNCILE
DUMNEZEIEŞTI, va moşteni RAIUL şi se va îndulci veşnic de SLAVA LUI
DUMNEZEU.
Există un SINGUR DUMNEZEU şi o SINGURĂ CREDINŢĂ ADEVĂ-
RATĂ - CREDINŢA ORTODOXĂ (Efeseni 4, 5). Celelalte credinţe sunt
deviate şi rătăcite, sau deţin frânturi de adevăr, insuficient mântuirii.
CREDINŢA ADEVĂRATĂ - ORTODOXĂ, este O PUTERE DUMNEZEIASCĂ
(1 Corinteni 2, 5) şi O VIRTUTE CREŞTINĂ, care întăreşte toate
virtuţile şi puterile sufletului. Pentru noi creştinii ortodoxi, CREDINŢA, este un
4
mare HAR şi o MARE PUTERE în lupta acestei vieţi pământeşti. (Filipeni 1,
29; 1 Cor. 12, 9).
CREDINŢA ÎN SFÂNTA TREIME (Isaia 6, 3), este PUTEREA
NOULUI TESTAMENT.
CREDINŢA CREŞTINĂ ORTODOXĂ, este ÎNVĂŢĂTURA DUMNEZEIASCĂ,
mai presus de cuvânt şi de raţiune.
ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ ORTODOXĂ, se cuprinde pe scurt în
"SIMBOLUL CREDINŢEI" (CREZUL).
Prin MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ, spunând zilnic "CREZUL" şi
mai ales noaptea, înainte de a adormi, PUTERILE ÎNGEREŞTI ne acoperă şi
ne păzesc, ca pe o fiinţă binecunoscută, iar duhurile diavoleşti se îndepărtează
neputincioase.
CREDINŢA ADEVĂRATĂ - ORTODOXĂ este PUTEREA, HARUL
DUMNEZEIESC (2 Petru 1, 1), cu ajutorul căruia primim ca neîndoielnic, tot
ce a descoperit Dumnezeu şi învaţă SFÂNTA ŞI DUMNEZEIASCA
BISERICĂ ORTODOXĂ, pentru mântuirea noastră.
Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în Hristos. Acela
pe care El L-a trimis (Matei 6, 29). CREDINŢA ORTODOXĂ, se află prin
lucrarea Duhului Sfânt în om (Galateni 5, 22), prin iradierea unei FORŢE
DIVINE, când omul se face vrednic prin, sfinţenie de ea.
ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ CREŞTINĂ ORTODOXĂ, este
cuprinsul DESCOPERIRII DUMNEZEIEŞTI. Creştinul Ortodox trebuie să
cunoască foarte bine ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ ORTODOXĂ, pentru a
nu fi amăgit de alte învăţături eretice.
Prin PUTEREA CREDINŢEI, cunoaştem ceea ce nu putem vedea cu
ochii trupeşti şi adeverim ceea ce nădăjduim de la Dumnezeu.
Prin CREDINŢĂ, pricepem că s-au întemeiat veacurile cu CUVÂNTUL
LUI DUMNEZEU (Evrei 11, 3), prin CREDINŢĂ primim ca adevărată
DESCOPERIREA DUMNEZEIASCĂ - CUVÂNTUL SFINTEI SCRIPTURI,
PRIN CREDINŢĂ primim minunile şi proorociile, prin CREDINŢĂ dobândim
făgăduinţele (Evrei 11, 3).
De aceea Duhul Sfânt prin Sfântul Apostolul Pavel ne spune:
"CREDINŢA, este adeverirea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor celor
nevăzute (Evrei 11. 1).
Deci CREDINŢA ADEVĂRATĂ, este primirea de către om, prin
intermediul Duhului Sfânt şi a vederii sufleteşti, a tuturor ADEVĂRURILOR
pe care le avem prin DESCOPERIREA DUMNEZEIASCĂ, în scopul mântuirii
noastre.
CREDINŢA ORTODOXĂ, este învoirea liberă a sufletului, vederea
sufletească a unui lucru nevăzut, statornicia în ceea ce este adevărat, înţelegerea
celor nevăzute, potrivită firii. (Sf. Teodoret al Ciprului).
Credinţa pe care o are un om în ceea ce îi spune un alt om, este o
5
încredere, care îşi poate găsi întărirea în dovedirea sau arătarea văzută a
lucrului care a fost susţinut de unul şi crezut de altul.
Dar CREDINŢA ÎN DUMNEZEU,are o ÎNTĂRIRE TAINICĂ, NECLINTITĂ,
prin PUTEREA DUHULUI SFÂNT, care se află în inima celui Botezat,
care împlineşte Poruncile Dumnezeieşti.
HARUL CREDINŢA ŞI FAPTELE BUNE, mântuiesc şi înalţă la
Dumnezeu. Există O SINGURĂ CREDINŢĂ ADEVĂRATĂ - CREDINŢA
ORTODOXĂ. Noi trebuie să mărturisim această CREDINŢĂ SFÂNTĂ
ORTODOXĂ, în faţa oamenilor, prin cuvânt şi prin faptele noastre.
Sfinţii Părinţi ai DUMNEZEIEŞTII BISERICI ORTODOXE, arată că,
frica de Dumnezeu, este începutul CREDINŢEI, deoarece aceasta eliberează
sufletul de teama păcatului şi a morţii celei veşnice, ajutându-l să intre sub
stăpânirea Harului Dumnezeiesc(Matei 10, 28; Luca 12, 5). Prin CREDINŢĂ,
începe şi se sfârşeşte mântuirea, iar fără CREDINŢĂ, nu este cu putinţă a
plăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6).
Credinţa vine şi din auzirea Cuvântului lui Dumnezeu (Romani 10,17;
Efeseni 1, 13;), dintr-o auzire care este supusă înţelegerii, aprecierii şi judecăţii
noastre, dar care este însoţită de o lucrare a HARULUI CREDINŢEI.
Căci la CREDINŢA în Hristos nu putem ajunge numai cu puterile noastre.
CREDINŢA este un act sinergic, adică o împreună lucrare divină şi
umană. Din partea noastră, CREDINŢA este un răspuns la Harul Dumnezeiesc
care însoţeşte propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu de către
Episcopi, Preoţi şi Diaconi.
Zadarnic caută unii să vadă minuni pentru luminarea şi creşterea
credinţei lor, pentru că celor vrednici de credinţă, le ajunge Cuvântul lui
Dumnezeu, care intră prin auz în sufletele lor. În acest mod Cuvântul lui
Dumnezeu LUMINEAZĂ, întăreşte şi sporeşte CUNOAŞTEREA LUI
DUMNEZEU cea ADEVĂRATĂ şi CREDINŢA ÎN HRISTOS.
Fără de CREDINŢĂ, NU ESTE CU PUTINŢĂ SĂ FIM PLĂCUŢI LUI
DUMNEZEU, pentru că cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că
El este şi că se face răsplătitor celor care îl caută (Evrei 11, 6).
A CREDE fără nici o îndoială, ÎNTR-UN DUMNEZEU simplu şi
nedespărţit, dar DUMNEZEU ÎN TREI PERSOANE; Dumnezeu Tatăl,
Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, TREI după Ipostas, dar UNUL
după FIINŢĂ şi după FIRE, şi iarăşi A CREDE în UNUL Domn Iisus Hristos,
Dumnezeu şi Om în acelaşi timp, îndoit în fire dar UNUL după Ipostas.
A CREDE în ÎNTRUPAREA Fiului lui Dumnezeu DE LA DUHUL
SFÂNT ŞI PURUREA FECIOARA MARIA.
A CREDE în ÎNVIEREA MORŢILOR, în Înfricoşata Judecată, în Rai
şi în Iad, a vedea pe Sfânta Masă şi A CREDE cu adevărat că acolo este
TRUPUL ŞI SÂNGELE LUI HRISTOS, TRUP ÎNTREG mărginit în loc, dar
necircumscris, care se împarte dar nu se desparte, se mănâncă, dar nu se
6
mistuie, şi nu se sfârşeşte, se înmulţeşte în CER şi pe pământ şi în toate
BISERICILE CREŞTINILOR ORTODOXI, dar este UNUL şi ACELAŞI.
A vedea în Sfânta Cristelniţă, apa Sfântului Botez, care udă trupul şi
A CREDE că aceea este baia duhovnicească, care prin rugăciunile preotului
ne curăţeşte sufletul şi trupul de păcate.
A vedea în SFINTELE TAINE, altceva cu simţurile şi A CREDE
altceva cu mintea; mintea să tăgăduiască simţurile, ba mai mult chiar mintea
să nu se încreadă în ea însăşi: "Cine este înţelept şi va înţelege acestea!"
(Osia 14, 10).
Acestea sunt DOGME (Adevăruri de Credinţă, Descoperite prin
Revelaţie) pe care mintea noastră nu poate să le cuprindă şi să le înţeleagă.
Dar nu numai atât, CREDINŢA CREŞTINILOR ORTODOXI, este o
lege cu totul duhovnicească, cu totul SFÂNTĂ. Lege care porunceşte sărăcia,
fecioria, postul, smerenia şi o dragoste atât de desăvârşită, încât ne porunceşte
să iubim pe vrăjmaşii noştri, lege care vrea ca omul să fie duhovnicesc
şi sfânt în lume, lege potrivnică lumii şi trupului. Acestea sunt lucruri pe
care firea şi voinţa omenească nu le primeşte cu bucurie.
O, CREDINŢĂ CREŞTINĂ ORTODOXĂ, DUMNEZEIASCĂ în
început, DUMNEZEIASCĂ în creştere, DUMNEZEIASCĂ în întărire, ai fost
făcută de Dumnezeu, ai fost crescută de Dumnezeu, eşti întărită de
Dumnezeu.
Tu eşti CALEA CEA ADEVĂRATĂ (Ioan 14, 6), cine merge pe tine
ajunge negreşit în RAI.
CREŞTINE ORTODOX, ai datoria să mulţumeşti neîncetat lui
Dumnezeu, pentru că ţi-a dat să te naşti într-o astfel de CREDINŢĂ.
Trebuie să mulţumeşti lui Dumnezeu, pentru că te-ai născut creştin
ortodox şi nu păgân sau eretic, pentru că eşti: "NEAM SFÂNT, PREOŢIE
ÎMPĂRĂTEASCĂ". (1 Petru 2, 9).
În concluzie spunem că:
- CREDINŢA ORTODOXĂ, este un dar a lui Dumnezeu (Rom. 12,
3; Efes. 2, 8; Filip. 1, 29; 2 Petru 1, 1). Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Căci
prin har sunteţi mântuiţi, prin CREDINŢĂ, şi aceasta nu este de la voi, este
Darul lui Dumnezeu (Filip 1, 29).
- CREDINŢA ORTODOXĂ este un lucru al lui Dumnezeu (Fapt. 11,
21; 1 Cor. 2, 5; Efes. 1, 19; Colos. 2, 12; 2 Tes. 1, 11; 1 Tim. 1, 14)
"CREDINŢA voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor ci în PUTEREA LUI
DUMNEZEU". (1 Cor. 2, 5).
- CREDINŢA ORTODOXĂ este un dar al Sfântului Duh. (1 Cor. 12,
9; Gal. 5, 22).
"Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare,
bunătatea, facerea de bine, CREDINŢA."(Gal. 5, 22).
- CREDINŢA ADEVĂRATĂ (ORTODOXĂ) în Dumnezeu, aparţine şi
7
voinţei omului (Matei 8, 13; 9, 22; Marcu 5, 34; Luca 7, 50; 17, 19; 18, 24)
Mântuitorul Iisus Hristos a zis sutaşului: "Du-te, fie după cum ai crezut. Şi s-a
însănătoşit sluga lui în ceasul acela. (Matei 8, 13).
- CREDINŢA ORTODOXĂ, creşte şi se dezvoltă în om,prin conlucrarea
şi colaborarea noastră cu Dumnezeu. (Teologia Morală Ortodoxă Vol III,
pag. 95).
1.2. DE CÂTE FELURI ESTE CREDINŢA?
1) CREDINŢA CUNOSCĂTOARE (CREDINŢA TEORETICĂ) pe
care o au şi diavolii, pentru că diavolii cunoscând PUTEREA LUI
DUMNEZEU, cred şi se cutremură. (Iacob 2, 15).
2) CREDINŢA LUCRĂTOARE, adică credinţa care este urmată de
fapte bune creştineşti (Galateni 5, 6).
3) CREDINŢA ÎNDOIELNICĂ sau puţină, pentru care a zis Mântuitorul
Iisus Hristos Sfântului Apostol Petru: "Puţin credinciosule, pentru ce te-ai
îndoit." (Matei 14, 31).
4) CREDINŢA FĂŢARNICĂ, pe care Mântuitorul Iisus Hristos, de
atâtea ori a mustrat-o în faţa cărturarilor şi a fariseilor. (Matei 23, 13 - 29).
5) CREDINŢA BIGOTĂ (BOLNAVĂ, FANATICĂ) sau mai bine zis
NELĂMURITĂ (II Timotei 3, 8). Aceasta este o credinţă superficială a celor
ce cred în viziuni false, vedenii false, descântece, ghicitori, vrăji (Isus Sirah
34, 17).
6) CREDINŢA RĂTĂCITOARE, pe care o au sectarii şi ereticii (1
Tim. 1, 3; 1, 9; 1, 20; 4, 1-2; 6, 13-14). Sfântul Apostol Pavel spune despre
aceştia: "Mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea
adevărului, OAMENI STRICAŢI LA MINTE ŞI NETREBNICI PENTRU
CREDINŢĂ (2 Timotei 3, 7-8; Fapt 20, 16; 18-28-23).
7) CREDINŢA PĂGÂNĂ, care nu are nimic din ADEVĂRUL CREDINŢEI
ORTODOXE şi aparţine popoarelor care nu cred în EVANGHELIE ŞI
ÎN IISUS HRISTOS, MÂNTUITORUL LUMII (2 Timotei 3, 8). Despre aceştia
Sfântul Apostol Petru ne învaţă: "... între voi vor fi învăţători mincinoşi, care
vor strecura eresuri pierzătoare şi tăgăduind chiar pe Stăpânul care i-a
răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire. (2 Petru 2, 1). Aceştia sunt toţi
sectarii care nu mărturisesc ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ, CONFORM
CREZULUI ORTODOX.
1.3. LEGĂTURA DINTRE CREDINŢA ÎN LUCRURILE
DESCOPERITE ŞI CUNOAŞTEREA LOR
Sfântul Chiril al Alexandriei, leagă CREDINŢA de cunoaşterea
lucrurilor credinţei, prin textul Evangheliei de la Sfântul Apostol Ioan: "Şi noi
8
am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu.
(Ioan 6, 69). CREDINŢA este înaintea cunoaşterii, după cuvântul Sfântului
Isaia proorocul: "Dacă nu credeţi nu veţi sta în picioare" (Isaia 7, 9).
Prin DREAPTA CREDINŢĂ,se realizează cunoaşterea lui Dumnezeu
şi a ADEVĂRULUI SĂU şi tot prin CREDINŢĂ ne ridicăm: "La măsura vârstei
deplinătăţii lui Hristos (Efeseni 4, 13) şi la starea desăvârşirii duhovniceşti.
La cunoaşterea duhovnicească se ridică omul înaintat în credinţă şi
viaţa duhovnicească încă de aici de pe pământ, dar desăvârşita cunoaştere,
o dobândim numai în viaţa viitoare, când vom vedea "faţă către faţă" ceea ce
am crezut. Puterea de cunoaştere în această viaţă pământească, este strâns
legată de CREDINŢA ÎN LUMINA CARE VINE DE LA DUMNEZEU, căci numai
aceasta învederează cu claritate lucrurile şi întâmplările de pe pământ,
care capătă sens pentru noi.
"Cei care nu cred celei mai mari LUMINI (LUMINA DUMNEZEIASCĂ),
cad şi din Lumina Cunoştinţei, spune Sfântul Grigorie Palama.
Dumnezeu Cuvântul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a luat firea
noastră cea umană, prin întrupare, şi a dat oamenilor un îndreptar de
CREDINŢĂ DREAPTĂ (ORTODOXĂ) şi de vieţuire creştinească, arătândune
două căi de vieţuire mântuitoare, pentru a dobândi viaţa veşnică:
A)CALEA ADEVĂRULUI, ca să cunoască oamenii pe ADEVĂRATUL
DUMNEZEU;
B) CALEA SFINŢENIEI, ca să împlinească oamenii toate virtuţile
creştine, spre sfinţenie şi mântuire.
Despre prima cale, Mântuitorul Iisus Hristos, vorbind cu Dumnezeu
Tatăl spune: "Aceasta este viaţa veşnică, ca să te cunoască pe Tine,
SINGURUL DUMNEZEU ADEVĂRAT şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis
(Ioan 17, 3). Adică VIAŢA VEŞNICĂ pentru oameni, constă în a cunoaşte pe
Dumnezeu după propria FIINŢĂ, şi după modul existenţei Lui, pentru a adora
un DUMNEZEU CREATOR, ATOTPUTERNIC ŞI DESĂVÂRŞIT, iar pe pământ
să-L vedem în ICOANA VIE A LUI, ÎN PERSOANA MÂNTUITORULUI
IISUS HRISTOS, SPRE A CUNOAŞTE ÎNTR-UN DUMNEZEU RĂSCUMPĂ-
RĂTOR, bunătatea şi binefacerile Lui.
Despre a doua CALE, CALEA SFINŢENIEI, Sfântul Apostol Pavel ne
spune că, Fiul Lui Dumnezeu, S-a îmbrăcat în trupul nostru ca să ne facă o
NOUĂ BISERICĂ şi UN POPOR NOU, Biserica nepătată şi fără de greşeală,
în care să nu se poată găsi nici cea mai mică urâciune: "Ca s-o înfăţişeze
Sieşi Biserică Slăvită, neavând pată nici zbârcitură (Efeseni 5, 27); Popor
curat de orice scădere, care să lucreze toată virtutea, vrednic de veşnica lui
Dragoste.
Această NOUĂ BISERICĂ, este BISERICA ORTODOXĂ, iar acest
NOU POPOR, suntem noi POPORUL ORTODOX.
Acest nou îndreptar al mărturisirii şi vieţii noastre, este CREDINŢA
9
ORTODOXĂ, CREDINŢA TEORETICĂ ŞI PRACTICĂ, din cauză că ea
este ca ochiul minţii noastre, ca să vadă ADEVĂRUL ÎNVĂŢĂTURII
ORTODOXE şi ca mâna inimii noastre, ca să ÎMPLINEASCĂ SFINŢENIA
VIEŢII NOASTRE.
Prin urmare, CREŞTINII ORTODOCSI,trebuie să aibă şi CREDINŢA
şi FAPTE (Iacob 2, 17).
Fapta fără credinţă este oarbă. Un creştin care n-are pe una sau pe
cealaltă, este ca un bolnav care, lipsit de puteri nu poate să meargă, sau ca
un orb, care lipsit de vedere, nu vede să se mişte. Unuia îi lipseşte sprijinul,
celuilalt conducerea. Şi unul şi altul vor fi supuşi căderii. Primul din pricina
lipsei de putere, iar celălalt din pricina orbirii.
Adevărul este că, noi nu avem nici atâta LUMINĂ DUMNEZEIASCĂ
DE ÎNŢELEGERE în mintea noastră, ca să cunoaştem ce credem, nici atâta
DRAGOSTE CREŞTINĂ în inima noastră, ca să vieţuim după cum credem.
În afară de acestă CREDINŢĂ DE LA BOTEZ, care se revarsă şi se
dă prin har, se cere şi cealaltă CREDINŢĂ, care se dobândeşte şi se adaugă
prin studiul ADEVĂRURILOR DUMNEZEIEŞTI, şi prin practicarea VIRTUŢILOR
CREŞTINE. În studiul CREDINŢEI, nu este vorba de un studiu iscoditor,
aşa cum urmăresc ştiinţele laice. Un astfel de studiu iscoditor este izgonit
din ŞCOALA DUHOVNICEASCĂ A LUI HRISTOS.
În ŞCOALA DUHOVNICEASCĂ, trebuie să ne smerim, printr-o
respectuasă plecăciune, cele mai înalte şi mai alese puteri ale sufletului
nostru, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: "Robind tot gândul nostru,
spre ascultarea lui Hristos" (II Corinteni 10, 5).
Iar Tertulian ne spune: O dată ce S-A ÎNTRUPAT HRISTOS, nu mai
avem nevoie să iscodim, deoarece cunoaştem adevărul cel veşnic prin
Evanghelie."
În RAI, unde toate sunt descoperite, şi nu mai este nimic tainic, omul
va fi fericit prin vedere şi nu prin credinţă.
Sfântul Apostol Ioan ne spune că: "Îl vom vedea, aşa cum este" (1
Ioan 3, 2).
În BISERICĂ, unde însă toate sunt tainice şi nu-i nimic descoperit,
suntem fericiţi nu prin vedere, ci prin HARUL ŞI PUTEREA CREDINŢEI.
"Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut" (Ioan 20, 29).
Deci în studiul Dumnezeiesc, trebuie să fie îndepărtate deopotrivă
cele două extreme: ISCODIREA ŞI NEŞTIINŢA. Departe de neştiinţă, ca să
căutăm învăţătura şi departe de iscodire ca să nu căutăm dovada pipăită.
Trebuie să dăm ochilor noştri CREDINŢA, ca să avem vrednicia să
credem mai bine şi SMERENIA să vedem mai puţin.
Deci nu pentru a iscodi, nu pentru a cunoaşte TAINELE CREDINŢEI,
nici pentru a cerceta, ci pentru a afla vredniciile ei morale şi pentru a ajunge,
nu învăţaţi, ci cucernici.
10
Mântuitorul Iisus Hristos aseamănă CREDINŢA CU O COMOARĂ
ascunsă în ţarină. Aceasta se tâlcuieşte după Sfântul Ioan Gură de Aur, că
nu este deajuns să avem această comoară ascunsă, ci trebuie s-o dezgropăm,
şi s-o cunoaştem, pentru a o folosi apoi în opera mântuirii noastre.
Dar duhul nostru, se dedică mai mult oricărui stadiu, decât STUDIULUI
CREDINŢEI NOASTRE. Ştiinţele acestui veac, demnităţile politice, iscusinţa
în câştig, stăpânesc toată mintea noastră, spre a satisface dragostea
noastră de bani, mândria noastră, duhul iscoditor.
Orice altceva vrem să cunoaştem, afară de ce trebuie să cunoştem
pentru mântuirea noastră. De aceea spune Sfântul Prooroc Osia: "Nu este
cunoştinţa lui Dumnezeu pe pământ" (Osia 4, 1).
Da, CREDEM ÎN DUMNEZEU, dar nu ridicăm vreodată privirea la
cer să cunoaştem cum trebuie, să admirăm tainele purtării Sale de grijă, să
pătrundem în adâncimea înţelepciunii Lui, să descoperim minunile milei Lui.
CREDEM ÎN HRISTOS, dar nu cunoaştem nici minunile vieţii lui, nici
ADEVĂRUL ÎNVĂŢĂTURII LUI, nici VREDNICIA PATIMILOR LUI, NICI
folosul SLAVEI LUI.
Ne aflăm în BISERICA CEA DUMNEZEIASCĂ A LUI, dar nu ştim ce
înseamnă să fie cineva MĂDULAR AL UNUI TRUP ATÂT DE SFÂNT, (Rom.
12, 4-6), precum suntem noi creştinii, prăzmuim sărbătorile Lui, fără să
înţelegem scopul lor, ne supunem legilor Lui, fără să ne gândim la înţelepciunea
lor. Participăm la Dumnezeieştile Lui Slujbe, fără să pătrundem
taina lor.
Dumnezeul meu! Ce-mi foloseşte să fiu născut într-o zi strălucită,
înconjurat de atâta LUMINĂ DUMNEZEIASCĂ, câte sunt ADEVĂRURILE
TALE, pe care mi le-ai dat să le credem, o dată ce vreau să ţin cu mine,
întunericul neştiinţei şi noaptea păcatelor.
Dacă neştiinţa mea, pe cât de nevinovată, pe atâta de voită, ţine
ascunsă COMOARA CELEI MAI SFINTE CREDINŢE, ce mi-ai dăruit, cum
pot să mă folosesc la dobândirea mântuirii mele?
Armele pe care mi le-ai dat, ca să lupt împotriva vrăjmaşilor mei
(diavoli),sunt desăvârşite,făurite de înţelepciunea Ta,în FOCUL DRAGOSTEI
TALE DUMNEZEIEŞTI.
Sunt arme, care au făcut atâtea minuni în mâinile cuvioşilor şi a
mucenicilor, sunt arme care este deajuns să le întrebuinţezi, ca să biruieşti,
deoarece: "CREDINŢA NOASTRĂ, este biruinţa care a învins lumea" (1 Ioan
5,4). Dar ce folos! Nu nădăjduiesc nici un câştig de pe urma lor, căci nu sunt
obişnuit cu ele.
Dar chiar dacă aş avea TOATĂ CUNOŞTINŢA CREDINŢEI MELE
ca să cred drept, dar nu o pun în practică pentru a trăi creştineşte, ce-mi
foloseşte? Care este folosul, spune Sfântul Apostol Iacob, dacă cine spune
că are credinţă, dar nu are FAPTELE CREDINŢEI. (Iacob 2, 14).
11
1.4. CREDINŢA ŞI FAPTELE BUNE, CONDIŢII
SUBIECTIVE ALE MÂNTUIRII
MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ORTODOXĂ spune că, ceea ce
trebuie să păzească creştinul pentru ca să dobândească VIAŢA CEA
VEŞNICĂ, sunt: CREDINŢA ŞI FAPTELE BUNE CREŞTINEŞTI (I, 1-2).
Astfel, conform ÎNVĂŢĂTURII BISERICII ORTODOXE, creştinul se
formează în BISERICĂ, împreună lucrând cu HARUL DUMNEZEIESC, prin
CREDINŢA ŞI FAPTE BUNE, CREŞTINEŞTI.
Prin, CREDINŢĂ şi prin permanenta ocrotire şi călăuzire a HARULUI
DUMNEZEIESC, creştinul beneficiază personal de roadele Întrupării şi de
Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos şi totodată progresează în sfinţenie.
CREDINŢA NĂSCUTĂ ÎN OM PRIN HAR, dar cu consinţământul şi
colaborarea omului, care se conformează VOINŢEI DUMNEZEIEŞTI, este
primirea ADEVĂRULUI MÂNTUITOR, descoperit de Domnul Iisus Hristos.
Dar acest lucru nu înseamnă numai o acceptare simplă, strict
intelectuală a adevărurilor descoperite, ci şi alipirea spirituală de Mântuitorul
şi de lucrarea săvârşită de El.
CREDINŢA ÎNTREAGĂ, implică deci, devotamentul întreg faţă de
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ÎNTRUPAT, iar devotamentul întreg faţă de
Hristos, înseamnă iubirea faţă de El, Dragoste creştină, care se manifestă în
chip necesar prin fapte bune.
Aceste fapte bune creştineşti, sunt săvârşite după PORUNCILE
DUMNEZEIEŞTI, cu ajutorul Harului Divin, cu care se conlucrează liber şi
conştient.
Astfel CREDINŢA, care îndreptează şi mântuieşte, nu este un act
strict teoretic, ci un act moral, ea este organic unită şi nedespărţită de faptele
bune, izvorâte din iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. "Credinţa
care lucrează prin iubire (Galateni 5, 6).
Sfânta Scriptură, pune mereu în legătură CREDINŢA ŞI FAPTELE
BUNE, ca factori ai mântuirii, înfăţişând îndreptarea şi VIAŢA VEŞNICĂ, ca
urmare a credinţei. (Ioan 5, 10; Rom. 5, 2) sau ale iubirii creştineşti (1 Ioan 3,
14; 4, 7), sau ale păzirii Poruncilor Dumnezeieşti (1 Ioan 3, 23-24), sau al
credinţei şi faptelor (Iacob 2, 24), adică al credinţei lucrătoare prin dragoste
creştină (Galateni 5, 6), pentru că, credinţa vie, se arată prin fapte (Iacob 2,
17; 2, 26).
CREDINŢA CUNOSCĂTOARE (TEORETICĂ), simplă şi rece a
ADEVĂRULUI DUMNEZEIESC, fără iubire creştină, deci fără ataşamentul
întegral al persoanei la adevărul cunoscut, fără puterea sentimentului şi
hotărârea voinţei, fără dispoziţia internă care alipeşte de Mântuitorul Iisus
Hristos şi din care izvorăsc în mod firesc faptele bune, astfel de credinţă nu
mântuieşte, ea este o credinţă moartă (Iacob 2, 26).
12
Această credinţă o au diavolii, care se cutremură cunoscând existenţa
lui Dumnezeu (Iacob 2, 19), dar nu se pot mântui, căci nu iubesc pe
Dumnezeu şi lucrările lui.
CREDINŢA se împarte în CREDINŢA CUNOSCĂTOARE ŞI ÎN
CREDINŢĂ LUCRĂTOARE.
CREDINŢA ESTE CUNOSCĂTOARE când numai cu mintea noastră,
LUMINATĂ DE DUHUL SFÂNT, credem cele ce ne învaţă CREDINŢA
ORTODOXĂ, iar din faptele bune creştineşti nimic nu facem; Această credinţă
este moartă şi nefolositoare şi nu poate să mântuiască pe om, aşa cum ne
spune şi Sfântul Apostol Iacob: "Aşa şi cu CREDINŢA, dacă nu are fapte
este moartă în ea însăşi." (Iacob 2,17)
CREDINŢA ESTE LUCRĂTOARE când CREDEM toate câte ea ne
învaţă şi facem toate câte ea ne legiuieşte. Aceasta este CREDINŢA despre
care zice Dumnezeiescul Apostol Pavel: "CREDINŢA care se lucrează prin
Dragoste". (Galateni 5, 6)
Iar Sfântul Apostol Iacob ne zice: ... "După cum trupul fără duh este
mort, tot astfel CREDINŢA FĂRĂ FAPTE ESTE MOARTĂ".(Iacob 2,26; 2,20)
CREDINŢA pe care am primit-o de la Sfântul Botez, este un început
de credinţă, ea este o rădăcină care trebuie să crească, ca să ajungă pom
roditor,care să aibă loc în RAIUL PĂMÂNTESC AL BISERICII LUI HRISTOS.
Altfel dacă rodul este fără de folos şi fără de rost, se taie şi se aruncă în foc
(Matei 3, 10; 7, 19). Pentru CUNOAŞTEREA CREDINŢEI ŞI PRACTICAREA
CREDINŢEI, sunt necesare două lucruri din partea creştinilor:
1) MINTE LUMINATĂ DE DUMNEZEU, pentru studierea DOGMELOR
ŞI PORUNCILOR DUMNEZEIEŞTI;
2) INIMĂ, PENTRU FAPTELE CREŞTINEŞTI şi DRAGOSTE
CREŞTINĂ.
Primii creştini: "Erau stăruind în învăţătura Sfinţilor Apostoli (Faptele
2, 42). Aceştia se înmulţeau în fiecare zi prin Harul Sfântului Duh, aveau
Dragoste Creştină între ei şi erau: "O inimă şi un suflet." (Faptele 4, 32).
Cum sunt însă astăzi MINTEA şi INIMA creştinilor?
Mintea creştinilor se ocupă astăzi cu orice altceva în afară de
STUDIUL DOGMELOR CREDINŢEI. Banii deasupra tuturor, mai întâi afacerile,
mai întâi şi mai presus de toate folosul material.
Mintea să înveţe mai întâi toate ştiinţele şi toate meseriile şi toate
mijloacele de îmbogăţire.
Iar cele DUHOVNICEŞTI, mai târziu şi de cele mai multe ori niciodată.
Poate cineva să ne contrazică? Dacă da: Arată-mi credinţa ta, din împlinirea
poruncilor Dumnezeieşti. (Iacob 2, 18)
Să nu ne amăgim fraţi creştini, va veni într-o zi sfârşitul vieţii noastre
pământeşti şi vom pleca fiecare acolo unde am slujit: LA FERICIREA CEA
VEŞNICĂ, împreună cu Dumnezeu, Maica Domnului şi cu toţi Sfinţii, sau ÎN
13
IAD, LA CHINURILE CELE VEŞNICE, împreună cu diavolii şi oamenii
păcătoşi.
"La ce foloseşte, spune Sfântul Petre Damaschinul, dacă cineva
crede ortodox, dar trăieşte ca un păgân?"
Prin urmare, Dumnezeu care a spus doar un cuvânt ca să facă cerul
şi pământul şi a săvârşit atâtea lucruri mari, pentru a ne face: Fii ai lui
Dumnezeu după har (Galateni 3, 27), cum credeţi că vrea Dumnezeu să fie
aceşti creştini?
Dumnezeu vrea ca, creştinii să fie după SLAVA CUVÂNTULUI
ÎNTRUPAT,rodul PATIMILOR LUI, şi al DRAGOSTEI LUI, MOŞTENITORUL
FERICIRII LUI CELEI VEŞNICE.
Acest lucru ni-l spune şi Sfântul Apostol Petru: "După SFÂNTUL
care v-a chemat, fiţi şi voi sfinţi în toate purtările voastre." (1 Petru 1, 16).
Dumnezeu vrea ca fiecare creştin ortodox, să poarte în el, datoria de a fi
sfânt.
Pentru aceasta, Legea Mântuitorului Iisus Hristos, care este dreptarul
sfinţeniei, cere întradevăr o obşte nepătată a credincioşilor: "Biserica
nepătată, neavând pată nici zbârcitură" (Efeseni 5, 26).
Prin urmare această LEGE, care este mai SFÂNTĂ decât toate
legile, cere ca şi creştinii să fie mai sfinţi decât ceilalţi oameni: "Popor ales,
râvnitor de fapte bune. (Tit. 2, 14)".
Creştinul adevărat este:
- Om mai mult duhovnicesc, decât trupesc;
- Om mai mult ceresc, decât pământesc;
- Om răstignit faţă de lume;
- Om îmbrăcat în Hristos. (Galateni 3, 27).
Cu alte cuvinte, creştinul trebuie să ducă o viaţă atât de sfântă şi de
asemănătoare cu Domnul Iisus Hristos, ca şi cum Hristos trăieşte în el şi
astfel să poată spune: "M-am răstignit împreună cu Hristos, şi nu eu mai
trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea acum în trup, o trăiesc în
credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care M-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru
mine. (Galateni 2, 20).
Iar creştinii care nu au altceva, decât învelişul creştinismului, se
seamănă cu falşii credincioşi, mustraţi de Sfântul Apostol Pavel: "Ei mărturisesc
că îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor îl tăgăduiesc, urâcioşi
fiind, nesupuşi şi la orice lucru bun, netrebnici. (Tit. 1, 16). Iar fericitul Ieronim
spune: "Una mărturisesc cu gura şi alta cu viaţa lor. Creştini fără rânduială şi
nepotriviţi în ceea ce priveşte credinţa şi viaţa, sau cei mai rău, păcătoşi
îmbrăcaţi în haina sfinţeniei şi de multe ori draci ascunşi, sub haina lui
Hristos, dobândită prin Sfântul Botez.
Înfăţişarea urâtă pe care o avem, arătându-ne în afară cu o credinţă
atât de frumoasă, iar înăuntru cu un suflet atât de murdar, stârneşte râsul
14
duşmanilor noştri, mai cu seamă hulă şi ocară. Hristos suferă astfel prin noi
ocări şi legea lui Hristos se huleşte.
Acestea sunt lipsurile credinţei noastre:
Lipsuri din partea MINŢII NOASTRE, care nu are CUNOŞTINŢA
DUHOVNICEASCĂ, şi lipsuri din partea INIMII NOASTRE pentru că; nu
împlinim FAPTELE CREDINŢEI NOASTRE.
Creştine, tu te lauzi că ai credinţă, dar ce folos că tu calci LEGEA
CREŞTINĂ. Şi demonii cred şi se înfricoşează. Dar la nimic nu le foloseşte.
Tu crezi că Dumnezeu a dat cele zece porunci, şi că cel care calcă
una dintre ele, se pedepseşte negreşit. Dar toată ziua, fără nici o teamă şi
sfială, defăimezi fiecare poruncă. Deci la ce-ţi foloseşte credinţa ta?
Tu crezi că Dumnezeu a poruncit ca să-l iubeşti pe aproapele tău, ca
pe tine însuţi. Dar tu îl defăimezi pe Dumnezeu prin călcarea poruncilor Lui şi
pe aproapele îl nedreptăţeşti şi îl superi în toate chipurile. Deci care este
folosul credinţei tale?
Tu crezi că, dacă nu vei ierta greşalele oamenilor, este cu neputinţă
să-ţi ierte Dumnezeu păcatele tale.
Crezi că Dumnezeu îţi porunceşte ca să iubeşti pe vrăjmaşii tăi, dar
tu îi urăşti şi-i prigoneşti până la moarte. Deci la ce-ţi foloseşte credinţa ta?
Tu crezi că Dumnezeu îţi porunceşte: "Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt
blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29). Dar tu eşti mânios şi mândru. Deci la
ce-ţi foloseşte credinţa ta.
Tu crezi că, dacă vei face orice bine săracului, lui Dumnezeu îi faci,
pentru că zice Domnul: "Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici fraţi ai
Mei, Mie aţi făcut (Matei 26, 40).
Tu însă vezi săracul, dar îţi întorci faţa de la el. Vezi săracul şi în loc
de milostenie, îl încarci cu ocări.
Aşadar la ce-ţi foloseşte credinţa ta?
Tu crezi că o să vină o zi, în care Dumnezeu va şedea pe SCAUNUL
SLAVEI SALE, ca să judece lumea şi că cei care au făcut fapte bune vor
merge la VIAŢA CEA VEŞNICĂ, iar cei care au făcut păcate, vor merge în
CHINURILE VEŞNICE. dar tu te leneveşti cu totul de la faptele cele bune şi
cu multă osârdie, în fiecare zi faci păcate. Aşadar la ce-ţi foloseşte ţie
credinţa ta?
Acest fel de credinţă nu mântuieşte, după cum ne încredinţează
Sfântul Apostol Iacob, când zice: "Acest fel de credinţă este moartă şi nedesăvârşită"
(Iacob 2, 20-22).
Din toate acestea, cunoaştem ADEVĂRATA ÎNVĂŢĂTURĂ
INSUFLATĂ DE DUMNEZEU că: "Credinţa ne ajută nouă la săvârşirea
faptelor bune, iar faptele bune, dau CREDINŢEI desăvârşirea. Când omul va
avea CREDINŢA ADEVĂRATĂ (Există un SINGUR DUMNEZEU şi deci
CREDINŢA CEA ADEVĂRATĂ ESTE UNA ŞI PUTERNICĂ, unită cu faptele
15
bune creştineşti, dar mai ales cu rugăciune şi cu post, unul ca acesta poate
cu ajutorul lui Dumnezeu, să facă minuni mari şi să primească de la
Dumnezeu, TOT CE VA CERE, SPRE FOLOSUL SUFLETULUI SĂU ŞI AL
APROAPELUI.
Acest adevăr ni-l arată Mântuitorul Iisus Hristos, în Sfânta Sa Evanghelie:
"De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui
acestuia: mută-te de aici dincolo şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu
neputinţă (Matei 17, 20).
Pentru a ne da seama de PUTEREA CREDINŢEI, vom aduce
mărturie pe Sfântul Apostol Pavel, care arătând multele din faptele credinţei
zice: "Prin CREDINŢĂ, pricepem că s-au întemeiat veacurile cu CUVÂNTUL
lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd. Prin CREDINŢĂ, Abel
a adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain, ... Prin CREDINŢĂ Enoh a
fost luat de pe pământ la Cer, ca să nu vadă moartea ... Prin CREDINŢĂ
Noe, luând înştiinţare de la Dumnezeu, despre cele ce nu se vedeau încă
(POTOPUL), a pregătit o corabie pentru mântuirea casei sale ... Prin
CREDINŢĂ, Avraam când a fost chemat, a ascultat şi a ieşit la locul pe care
era să-l ia spre moştenire şi a ieşit neştiind unde merge ... Prin CREDINŢĂ,
Sarra a prins putere să zămislească fiu (deşi trecuse de vârsta cuvenită)
pentru că L-a socotit credincios pe Dumnezeu care îi făgădiuse.
Prin CREDINŢĂ, când s-a născut Moise, a fost ascuns de părinţii lui
trei luni, căci l-au văzut prunc frumos şi nu s-au temut de porunca lui Faraon
... Prin CREDINŢĂ, Moise a părăsit ţara Egiptului, fără să se teamă de urgia
lui Faraon, căci a rămas neclintit, ca unul care a văzut pe NEVĂZUTUL
ÎMPĂRAT ... Prin CREDINŢĂ, au trecut izraeliţii Marea Roşie, ca pe uscat,
pe când egiptenii, încercând şi ei a trece, s-au înnecat (Evrei 11, 3-29). La
aceste mărturii despre PUTEREA CREDINŢEI din VECHIUL TESTAMENT,
putem adăuga şi altele mult mai mari din Istoria Creştinismului:
Prin CREDINŢĂ, FECIOARA MARIA, a primit vestea cea Bună de la
Arhanghelul Gavriil şi s-a învrednicit să nască cu Trup pe Fiul lui Dumnezeu,
Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Prin CREDINŢĂ, Sfântul Ioan Botezătorul, a primit să Boteze în
apele Iordanului, pe Fiul lui Dumnezeu, şi a văzut pe Duhul Sfânt, ca un
porumbel şezând deasupra Lui ...
Prin CREDINŢĂ,pescarii Galileni au lăsat toate şi,urmând lui Hristos,
au devenit Apostoli.
Prin CREDINŢĂ Sfinţii Apostoli, au primit Duhul Sfânt şi cu Puterea
Lui, au vestit Evanghelia Mântuirii în toată lumea.
Prin CREDINŢĂ, Pavel, vasul alegerii, s-a convertit la Hristos pe
calea Damascului şi a ajuns cel mai mare Apostol al neamurilor.
Prin CREDINŢĂ, Sfântul Apostol Petru a primit să fie răstignit la
Roma, pe Cruce, cu capul în jos, pentru dragostea lui Hristos, iar Sfântului
16
Apostol Pavel i s-a tăiat capul.
Prin CREDINŢĂ, zeci de milioane de creştini au primit cu bucurie, să
fie tăiaţi, sfârşiaţi de fiare, înnecaţi în mare, pentru Evanghelie zicând:
"Suntem ucenici ai lui Hristos şi fii ai lui Dumnezeu după har şi suntem gata
să ne dăm viaţa, ca să trăim în veci cu Dumnezeu, decât să ne lepădăm de
Hristos şi să fim osândiţi veşnic în Iad.
Prin CREDINŢĂ, ucenicii Sfinţilor Apostoli şi toţi Dumnezeieştii
Părinţi, au mărturisit şi apărat DREAPTA CREDINŢĂ ORTODOXĂ, prin cuvânt
şi prin minuni şi au fixat-o definitiv în dogme şi canoane, la cele ŞAPTE
SINOADE ECUMENICE.
Prin CREDINŢĂ, mulţi creştini, iubitori de Hristos, au părăsit grijile şi
plăcerile lumii şi s-au făcut călugări, sihaştri prin mânăstiri, prin munţi şi prin
crăpăturile pământului, ducând pe pământ viaţă îngerească.
Prin CREDINŢĂ, nenumăraţi păgâni, s-au convertit la creştinism şi
mulţi păcătoşi s-au pocăit şi au devenit creştini desăvârşiţi.
Prin CREDINŢĂ şi Dragoste de Hristos, casele creştinilor s-au
transformat în Biserici, fecioarele au devenit Mirese a lui Hristos, iar cuvioşii
cu viaţă Sfântă, au ajuns Mărturisitori ai Ortodoxiei şi slujitori vrednici ai
sfintelor altare.
Prin CREDINŢĂ, după două mii de ani de luptă împotriva întunericului,
creştinismul s-a răspândit în toată lumea, biruind armele satanei, necredinţa,
sectele, desfrâul şi ura dintre oameni.
Prin CREDINŢĂ Sfântul Prooroc Ilie Tezviteanu, care era om: "cu
slăbiciuni, asemenea nouă, dar cu rugăciunea s-a rugat ca să nu plouă şi nu
a plouat trei ani şi şase luni. Şi iarăşi s-a rugat şi cerul a dat ploaie şi pământul
a odrăslit roada sa.
1.5. CUM PUTEM SPORI CREDINŢA ÎN DUMNEZEU?
I) CREDINŢA în Dumnezeu, sporeşte şi se întăreşte prin ispite, prin
necazuri şi prin scârbe.(1 Petru 1, 6-7; Iacob 1, 3): "Întru acestea vă bucuraţi,
măcar că acum ar fi trebuit să fiţi trişti, încercaţi fiind de multe feluri de ispite
pentru puţină vreme. Pentru că, CREDINŢA VOASTRĂ încercată, mult mai
de preţ decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre lauda şi
spre slava şi spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos" (1 Petru 1, 6-7).
II) CREDINŢA,se înmulţeşte, sporeşte şi se întăreşte prin rugăciune:
"Iar Iisus i-a zis: De poţi CREDE, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi
îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: CRED, Doamne! Ajută necredinţei
mele. (Marcu 9, 24; Luca 17,15).
III) ÎNDOIALA ÎN CREDINŢĂ, este păcat şi vine în mintea şi inima
omului, prin gândurile semănate de diavol şi prin împuţinarea credinţei (Matei
8, 26; 14, 31; Lc. 8, 24-25; Iacob 1, 6).
17
Mântuitorul Iisus Hristos a zis: "De ce vă este frică puţin credincioşilor?
S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină."
(Matei 8, 26)
Iar Sfântul Apostol Iacob ne învaţă: "Să ceară însă cu credinţă, fără
să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului
mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo." (Iacob 1, 6)
ÎNDOIALA ŞI ÎMPUŢINAREA CREDINŢEI, se face uneori prin voia
lui Dumnezeu (Filocalia vol X, Cuv. 46, pag. 240), pentru unele păcate şi mai
ales pentru a ne smeri şi a cere şi mai mult ajutorul lui Dumnezeu.
ÎNDOIALA ÎN CREDINŢĂ, se alungă din inima omului, prin
CREDINŢĂ, RUGĂCIUNE ŞI LĂSAREA ÎN VOIA LUI DUMNEZEU (Matei
26, 38-41), prin smerenie, post, spovedanie, convorbiri cu părinţi Duhovniceşti
şi BINECUVÂNTAREA ACESTORA, participarea regulată la SFÂNTA
LITURGHIE.
1.6. TREPTE ÎN CREDINŢĂ
Există TREPTE ÎN CREDINŢĂ, căci CREDINŢA este o biruinţă de
fiecare clipă a ÎNDOIELII.
CREDINŢĂ PUŢINĂ - ÎNDOIALĂ MULTĂ.
CREDINŢĂ MULTĂ - ÎNDOIALĂ PUŢINĂ.
1. CREDINŢA CREŞTINĂ ORTODOXĂ, este Haina Dumnezeiască
pe care o primim de la Sfântul Botez (Galateni 3, 27). Dar ca să vorbim mai
precis, aceasta nu este decât ÎNCEPUTUL CREDINŢEI, pentru că prin
SFÂNTUL BOTEZ devenim creştini.
Prin SFÂNTUL BOTEZ, omul se curăţeşte de păcatul strămoşesc, şi
de toate păcatele făcute până la BOTEZ, se naşte duhovniceşte la o nouă
viaţă spirituală, din apă şi Duh (Ioan 3, 5), devine membru al TRUPULUI
MISTIC A LUI HRISTOS şi deci membru al BISERICII şi fiu al lui Dumnezeu
după har. (1 Ioan 3, 1). Creştinii primesc la SFÂNTUL BOTEZ,în dar, HARUL
DUMNEZEIESC, cu totul desăvârşit.
Harul primit la Sfântul Botez, este Hristos întreg ("Câţi în Hristos v-aţi
Botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat." (Galateni 3, 27)
Mântuitorul Iisus Hristos fiind Dumnezeu desăvârşit, a dăruit celor
Botezaţi, harul desăvârşit al Sfântului Duh, căci El nu primeşte adaus de la
noi. Dar Dumnezeu ni se descoperă nouă şi ni se arată, pe măsura lucrării
Poruncilor Dumnezeieşti şi ne dăruieşte adaus la credinţă.
"Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui
Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui
Hristos. (Efeseni 4, 13)
Deci orice i-am aduce, odată renăscuţi în El, este de la El, din El şi
era ascuns în El.
18
Dar dacă prin reaua întrebuinţare a celor vremelnice, prin grija de
lucrurile vieţii, prin ceaţa patimilor şi prin noroiul păcatelor, acoperim Harul,
vom slăbi credinţa şi ne vom întări în necredinţă.
Însă este cu putinţă, prin pocăinţă, spovedanie şi împlinirea Poruncilor
Dumnezeieşti, să sporim din nou în credinţă. (Sfântul Marcu Ascetul)
Sporind credinţa, orice creştin devine "Făcător de minuni".
Iar prima şi cea mai mare minune pe care o poate face orice creştin
este: "Învierea sufletului său şi sporirea duhovnicească încă de pe pământ.
Apoi prin sufletul său ÎNVIAT din moartea veşnică a păcatelor, va
învia prin darul lui Dumnezeu şi sufletele altor creştini.
Deci această CREDINŢĂ DE LA BOTEZ, se revarsă şi se dă omului
prin Har (1 Corinteni 12, 9; Galateni 5, 22).
Dar dacă nu sporim această CREDINŢĂ DE LA BOTEZ, VOM FI
CREŞTINI cu numele, nu şi cu fapta. De cele mai multe ori însă, şi această
credinţă este acoperită mai târziu de norul păcatelor.
2. CREDINŢA CUNOSCĂTOARE, este CREDINŢA CARE SE
DOBÂNDEŞTE ŞI SE ADAUGĂ, PRIN STUDIUL ADEVĂRURILOR
DUMNEZEIEŞTI şi prin practicarea virtuţilor creştine. Toţi creştinii trebuie să
aibă această CREDINŢĂ CUNOSCĂTOARE.
Înaintea vindecării copilului care va avea un Duh mut, Mântuitorul
spune tatălui copilului:
"De poţi CREDE, toate sunt cu putinţă celui ce CREDE. (Mc. 9, 23)
"Şi îndată, strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne!
Ajută necredinţei mele. (Mc. 9, 24)
Necredinţa celui ce avea totuşi PUŢINĂ CREDINŢĂ, n-a fost un
impediment în calea vindecării, a contat CREDINŢA LUI, cât de puţină era.
Domnul Iisus Hristos, pe această puţină credinţă a luat-o în considerare şi i-a
îndeplinit rugăciunea.
Omul nu era atât de necredincios, încât să nu se roage. Credinţa lui
era însă puţină, aşa cum este de multe ori şi credinţa noastră. Pe baza
acestei adânci şi sincere rugăciuni, Domnul Iisus Hristos i-a vindecat copilul.
Pentru că dacă omul s-a putut ruga, în rugăciune era credinţă.
Învăţăm de aici, că trebuie să ne rugăm în orice împrejurare, chiar şi
atunci când ni se pare că ne-a slăbit CREDINŢA, să ne rugăm cu smerenie
şi lacrimi. În aceste cazuri, minunile sunt săvârşite de Mântuitorul Iisus
Hristos, care ţine cont de puţina noastră credinţă, când ne rugăm cu smerenie
şi lacrimi.
Este ca şi cum, Mântuitorul ne-ar zice: Vei vedea că Eu, având
CREDINŢĂ, pot totul, şi-l voi vindeca. Dar Mântuitorul a lăsat să se înţeleagă
că, CREDINŢA este cea care poate face minuni, CREDINŢA OAMENILOR şi
CREDINŢA SA.
Pe de-o parte, ne-a dat exemplu PUTERII CREDINŢEI SALE
19
DUMNEZEIEŞTI, iar pe de altă parte, ne-a învăţat că dacă am avea CREDINŢĂ
PUTERNICĂ, toate ar fi cu putinţă.
MINUNILE se fac în cooperarea omului cu Dumnezeu.
Dumnezeu poate face minunile din proprie iniţiativă, când crede El
că este necesar, dar Harul Sfântului Duh lucrează prin şi pentru oamenii
credincioşi.
În general, minunile au rolul de a aduce la CREDINŢĂ şi de a SPORI
CREDINŢA, celor care sunt vrednici de a participa la minune.
Mântuitorul Iisus Hristos, a apelat de multe ori la cooperarea celui
care avea nevoie de ajutorul Dumnezeiesc. În această treaptă a credinţei
creştinul primeşte puterea de a se ruga.
Cuvintele Mântuitorului: "Fie după credinţa voastră!" Se interpretează
ca pe o invitaţie la participarea, la antrenarea forţelor sufleteşti a celui în
suferinţă în vederea vindecării. În acest fel devine creştinul, "împreună
lucrător cu Dumnezeu" (1 Corinteni 3, 9).
Când ne rugăm şi cerem cu lacrimi, Mântuitorul nostru ne întreabă:
"Crezi că pot să-l vindec?" Noi să-i răspundem cu lacrimi în ochi: "Cred,
Doamne! Ajută necredinţei mele."
3. CREDINŢA DESĂVÂRŞITĂ - FĂCĂTOARE DE MINUNI; CREDINŢA
devine DESĂVÂRŞITĂ, atunci când Dumnezeu o ajută cu HARUL
SĂU.
CREDINŢA DESĂVÂRŞITĂ este FĂCĂTOARE DE MINUNI, căci
minunea o face în acest caz Dumnezeu, dar prin creştinul care s-a deschis
prin CREDINŢĂ DESĂVÂRŞITĂ, HARUL SFÂNTULUI DUH, care lucrează
prin el.
Împlinind Poruncile lui Dumnezeu (Frecventarea Bisericii în Duminici
şi Sărbători, post, rugăciune, Spovedanie, Sfânta Împărtăşanie şi celelalte
fapte bune creştine, ne vom curăţi şi lumina sufletul şi trupul şi ne vom uni
mistic cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Pe măsura acestei uniri mistice cu
Dumnezeu, vom avea şi CREDINŢA-HARISMĂ, ca Dar al Duhului Sfânt. (1
Corinteni 12,9).
Aceasta este CREDINŢA DESĂVÂRŞITĂ, aceasta este CREDINŢA
LUI DUMNEZEU CARE LOCUIEŞTE ÎN NOI, aceasta este CREDINŢA
FĂCĂTOARE DE MINUNI, care muta şi munţii. (Matei 17,20; 21,21; Marcu
9,23; Luca 17,6; 1 Corinteni 12,9; Marcu 16,19-20).
Astfel se tâlcuiesc cuvintele Sfintei Evanghelii: "Dacă veţi avea
CREDINŢĂ (CREDINŢA LUI DUMNEZEU) cât un grăunte de muştar, veţi
zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va
fi vouă cu neputinţă. (Matei 17,20).
Astfel Dumnezeu, prin Harul Duhului Sfânt, va face prin noi minuni,
pentru întărirea în credinţă, mântuirea semenilor noştri şi Slava lui
Dumnezeu.
20
Mulţi creştini, se socotesc că sunt în afară de Harismele (Darurile
Sfântului Duh). Lenevirea în lucrarea Poruncilor Dumnezeieşti, îi face să nu
ştie, că cel ce are CREDINŢĂ DESĂVÂRŞITĂ ÎN MÂNTUITORUL IISUS
HRISTOS, are în sine deodată toate DARURILE DUMNEZEIEŞTI (Luca 17,
21; Romani 5, 5). Căci aflându-se din pricina lenii şi a nepăsării, departe de
DRAGOSTEA CREŞTINĂ, lucrătoare prin fapte, care ne arată comorile
Dumnezeieşti ascunse în noi, se socotesc pe drept cuvânt lipsiţi de Darurile
Dumnezeieşti. Mântuitorul Iisus Hristos locuieşte în inimile noastre, după
DUMNEZEISCUL BOTEZ (Galateni 3, 27), şi toate comorile înţelepciunii şi
ale cunoştinţei, sunt ascunse în inimile noastre şi se vor face cunoscute, pe
măsura curăţeniei fiecăruia (Matei 5, 6).
Aceasta este comoara ascunsă în ţarina inimii tale, pe care n-ai
aflat-o încă, din pricina nelucrării Poruncilor Dumnezeieşti. Căci dacă ai fi
aflat-o, ai fi vândut toate şi ai fi cumpărat ţarina aceea, după cuvântul
Domnului nostru Iisus Hristos.
Dar acum fiindcă ai părăsit ţarina inimii, te îngrijeşti de cele din jurul
inimii, în care nu se află nimic altceva decât spini şi pălămidă.
De aceea ne zice Mântuitorul: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia
vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 6). Deci cei curaţi cu inima îl vor vedea pe
Dumnezeu şi comorile Lui, atunci când se vor curăţi pe sine, prin spovedanie,
prin post, prin rugăciune, prin Sfânta Împărtăşanie, prin participarea la
Sfânta Liturghie în Duminici şi în sărbători şi prin celelalte binecuvântate
fapte creştineşti. Şi cu atât mai mult vor fi darurile Dumnezeieşti, cu cât va
spori sfinţenia lor.
Prin Sfântul Botez, omul cel vechi este înmormântat cu Hristos,
pentru ca împreună cu El, să ÎNVIEZE (In. 3, 5), devenind astfel purtător de
Hristos şi fiu a lui Dumnezeu după har. (Galateni 3, 27)
Astfel prin Domnul Iisus Hristos am intrat în TRUPUL SĂU MISTIC,
unde Duhul Sfânt ne sfinţeşte întru înnoirea vieţii duhovniceşti, iar TREIMEA
DUMNEZEIASCĂ locuieşte acum înăuntrul nostru. (Ioan 14, 23), şi ne
îndumnezeieşte prin energiile sale necreate. Prin împreuna lucrare dintre om
şi Dumnezeu, având ajutor SFINTELE TAINE, omul se uneşte cu Hristos şi
devine făcător de minuni. Prin TAINA SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII, CREŞTINII
ORTODOCSI DEVIN CONCORPORALI ŞI CONSANGUINI CU TRUPUL ŞI
SÂNGELE DOMNULUI IISUS HRISTOS.
Prin împlinirea Poruncilor Dumnezeieşti, creştinul se întăreşte în
CREDINŢĂ merge din putere în putere (Ps. 83, 8) şi primeşte daruri şi puteri
asemănătoare cu cele ale cetelor îngereşti.
Astfel, cel înaintat în credinţă are:
1. Puterea Dumnezeiască, de a-i ajuta pe oameni prin Har, cuvânt şi
prin faptă;
2. Puterea Dumnezeiască, de a descoperi altor oameni CUVÂNTUL
21
LUI DUMNEZEU, ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ ORTODOXĂ.
3. Un alt Dar Dumnezeiesc, pe care îl primeşte creştinul, este acela
de a face legi creştineşti şi de a păzi cu rugăciunea şi Puterea lui Dumnezeu
hotarele ţării.
4. Altă putere Dumnezeiască, este aceea de a stăpâni peste patimile
trupului şi peste diavoli. Creştinul cu viaţă sfântă, are PUTEREA DUMNEZEIASCĂ,
de a scoate diavolii din alţi oameni.
5. PUTEREA DUMNEZEIASCĂ, de a face minuni. Ex.: "Iosua s-a
rugat şi a oprit soarele şi luna pe cer, până când a biruit pe vrăjmaşii săi.
(Iosua 10, 12-13).
Sfântul Prooroc Ilie Tezviteanul, pentru a întoarce poporul care se
închina la idoli, la ADEVĂRATUL DUMNEZEU, s-a rugat: "ca să nu plouă şi
nu a plouat trei ani şi şase luni. (3 Regi 17, 1)
Prin Harul lui Dumnezeu, creştinul ortodox, slujeşte oamenilor cu
PUTERE ŞI DRAGOSTE DUMNEZEIASCĂ.
7. Inima creştinului smerit (Isaia 66, 2), devine TRON A LUI
DUMNEZEU.
8. O altă PUTERE pe care o primeşte creştinul, este PUTEREA
ÎNŢELEPCIUNII ŞI CUNOŞTINŢEI DUMNEZEIEŞTI, pe care o împărtăşeşte
prin predică şi sfătuire, la mii de suflete.
9. UNIT MISTIC CU MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS, creştinul
ortodox devine plin de DRAGOSTE DUMNEZEIASCĂ, pe care o revarsă
semenilor săi, iubind astfel pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu
tot cugetul, iar pe aproapele, ca pe sine însuşi. (Matei 22, 37-39)
Sunt creştini, care având puţină CREDINŢĂ CUNOSCĂTOARE şi
multă mândrie şi slavă deşartă, vor să mute munţii, cu rugăciunea.
Dar, nefiind ajunşi în această treaptă de credinţă, ajung de batjocura
oamenilor şi dracilor.
Alţii, îşi vând sufletul satanei, şi fac minuni diavoleşti, spre a lor
pierzare şi a celor ce cred în ei. Sporind în credinţă, creştinul devine:
FĂCĂTOR DE MINUNI
Iar cea mai mare minune pe care o poate face orice creştin este,
ÎNVIEREA SUFLETULUI SĂU şi UNIREA SA MISTICĂ CU MÂNTUITORUL
IISUS HRISTOS. Apoi prin sufletul său ÎNVIAT din moartea veşnică a
păcatelor, va putea învia prin darul lui Dumnezeu şi sufletele altor creştini.
Când lucraţi, când mâncaţi, când dormiţi, toate să le faceţi spre
Slava lui Dumnezeu, (1 Corinteni 10, 31), după putere şi după trebuinţa
voastră, să fie ascultarea cu bună rânduială şi nu vom cădea din cinstea
Sfinţilor Părinţi. Vi se pare, oare, că acest lucru nu face parte din minunile
cele mari: izgonirea demonilor, tămăduirea orbilor, curăţirea leproşilor,
învierea morţilor, schimbarea stihiilor, mutarea munţilor, scoaterea apelor din
pământ? Oare nu se izgonesc demonii şi din noi?
22
Şi nu se ard dracii şi nu strigă oare în tot ceasul? Oare nu izgonim,
prin lupta noastră împotriva poftelor, pe diavolul desfrânării?; prin nevoinţă,
pe cel al lenii; prin blândeţe pe cel al mâniei; prin răbdare pe cel a pizmei;
prin tăcere pe cel al grăirii de rău; şi al altor patimi?
Iată dar, de vreţi vrea, sunteţi şi făcători de minuni.
Şi să ştiţi că, acest război al vostru, pe care-l purtaţi împotriva patimilor,
îl primeşte Dumnezeu, întocmai ca pe osteneala a pustnicilor şi al
stâlpnicilor, care au săvârşit minuni, fără de nici o scădere sau deosebire.
(Teodor Studitul, Cuvinte Duhovniceşti)
1.7. PUTEREA RUGĂCIUNII LUI IISUS
Printre însuşirile necuprinse de minte şi minunate ale numelui lui
Iisus, se găseşte şi puterea de a izgoni demoni, pe care ne-o vesteşte însuşi
Domnul. El ne-a spus că cei ce cred în numele Lui, demoni va scoate (Mc.
16, 17). Mai întâi, este nevoie să spunem câteva cuvinte, despre sălăşluirea
demonilor în oameni. Această sălăşluire este de două feluri: una se poate
numi simţită iar alta morală.
I) Satana sălăşluieşte în chip simţit în om, când locuieşte cu fiinţa lui,
în trupul omului şi când chinuieşte şi trupul şi sufletul. În felul acesta, în om
se află un demon, sau mai mulţi. Acest fel de om este un demonizat. Din
Sfintele Evanghelii, aflăm că, Domnul nostru Iisus Hristos,vindecă demonizaţii.
De asemenea Sfinţii Apostoli, ucenicii Domnului, izgoneau pe diavoli din
oameni, cu numele Domnului.
II) În chip moral, satana petrece în om, când omul se face împlinitorul
voii diavolului. În felul acesta "a intrat Satana" (In. 8, 27), în Iuda, adică a
pus stăpânire pe mintea şi voinţa lui, s-a unit cu el în duh.
În această stare, au fost şi se află toţi cei ce nu cred în Hristos, cum
ne spune şi Sfântul Apostol Pavel, către cei care trecuseră la creştinism de
la păghâni: "Iar pe voi v-a făcut vii, cei ce eraţi morţi prin greşalele şi prin
păcatele voastre, în care aţi umblat mai înainte ... potrivit stăpânitorului
puterilor văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii răzvrătirii. Între care
şi noi toţi am petrecut odinioară, după poftele trupului nostru, făcând voile
cărnii şi ale simţurilor şi, din fire, eram fiii mâniei ca şi ceilalţi (Efes. 2, 1-3)
În această stare, se află mai mult sau mai puţin, ţinând seama de
gradul lor de păcătoşenie, toţi cei ce s-au botezat în Hristos, dar care s-au
îndepărtat de El prin păcate.Astfel, înţeleg, Sfinţii Părinţi, întoarcerea diavolului
cu alte şapte duhuri mai cumplite, în templul sufletesc, din care s-a îndepărtat
Sfântul Duh, prin păcatele omului. (Mt. 12, 43-45)
Duhurile care intră în acest chip în om, pot fi izgonite prin rugăciunea
lui Iisus, dacă vieţuim în necontenită pocăinţă. Să începem nevoinţa care
este atât de mântuitoare pentru noi. Să ne îngrijim să izgonim duhurile intrate
23
în noi, din pricina neglijenţei şi a păcatelor noastre, prin Rugăciunea lui Iisus.
Această rugăciune, are Puterea de a învia pe cei omorâţi de păcate
şi de a-i izgoni pe demoni. (In. 11, 25; Mc. 16, 17). Rugăciunea lui Iisus, mai
întâi descoperă prezenţa demonilor în om şi apoi îi izgoneşte.
Puterea Satanei, care sălăşuieşte în om, în vremea vieţii lui risipite,
când aude numele Domnului Iisus Hristos, chemat în rugăciune de cel ce se
roagă,începe să se clatine. Atunci,diavolul aţâţă în om toate patimile căutând
să-l întrerupă de la rugăciune şi să-l înspăimânte.
Preacuviosul Părintele nostru Ioan Proorocul, arată că, lucrarea patimilor
şi al demonilor, sunt legate între ele, căci demonii lucrează prin mijlocirea
patimilor. Când în vremea rugăcinii lui Iisus, vom simţi o deosebită tulburare
şi fiebere a patimilor, să nu cădem în deznădejde şi tulburare din
această pricină.
Dimpotrivă, să ne îmbărbătăm şi să ne pregătim pentru o nevoinţă
mai puternică cu rugăciunea Domnului Iisus Hristos, ca unii ce am primit în
semn vădit, că rugăciunea a început să producă în noi, lucrarea care îi este
proprie.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Pomenirea numelui Domnului Iisus
Hristos, îl aţâţă la luptă pe diavol. Căci sufletul ce se sileşte în rugăciunea lui
Iisus, poate dobândi totul, prin această rugăciune, şi binele şi răul.
Mai întâi, omul va vedea răul din lăuntrul inimii sale, apoi binele.
Această rugăciune, îl aţâţă pe diavol şi tot această rugăciune, îl va
smeri şi alunga. Această rugăciune, dă pe faţă păcatul care este în noi şi tot
această rugăciune îl poate nimici. Această rugăciune, va birui şi smulge
încetul cu încetul puterea diavolului din inima noastră.
Cuviosul Macarie Egipteanul, în cuvântul său despre paza inimii
spune: "Apropie-te omule, cu tăria judecăţii tale, de mintea ta cea prinsă şi
robită de păcat şi cercetează latura cea mai adâncă a judecăţilor tale şi vei
vedea pe diavolul, care se târăşte şi se cuibăreşte acolo, pe cel ce te-a ucis,
otrăvind mădularele sufletului tău.
Dacă vei ucide pe diavolul acela, numai atunci să te lauzi înaintea lui
Dumnezeu, cu curăţia ta, iar de nu, smereşte-te, şi, ca un neputincios şi
păcătos, să te rogi lui Dumnezeu, pentru cele ascunse ale tale".
Împărăţia întunericului, diavolul cel viclean a îmbrăcat sufletul ca şi
toată fiinţa omului cu păcatele, l-a pângărit şi l-a făcut în întregime rob al
diavolului. Nu i-a lăsat nici un mădular liber, nici mintea, nici cugetele, nici
trupul, ci l-a îmbrăcat pe el, cu hlamida întunericului.
Pe om în întregime-trup şi suflet l-a surpat şi l-a întinat ... l-a îmbrăcat
ca pe un vechi şi necurat, duşman a lui Dumnezeu şi nesupus legilor Lui.
L-a îmbrăcat cu păcatul, pentru ca omul să nu mai vadă precum se cuvine, ci
să vadă şi să audă rău; să aibă picioare grabnice spre rău; mâini care să
lucreze nelegiuire şi inima care să cugete cele viclene.
24
Să ne rugăm deci lui Dumnezeu, să ne dezbrace de omul cel vechi,
pentru că numai Dumnezeu poate să depărteze păcatul de la noi. Căci sunt
puternici, cei ce ne-au robit ... Dumnezeu ne-a făgăduit mântuirea. Cel ce se
teme de Domnul, nu se teme de năvălirile diavolilor, nici de neputincioasele
lor porniri, nici de certarea oamenilor celor vicleni. Că, precum o văpaie de
foc mistuieşte totul, în locurile nepătrunse şi neluminoase, noaptea şi ziua,
aşa şi razele Dumnezeiescului Har, care se trimit de către Domnul, goneşte
de la noi pe diavoli, care fug ca să nu fie arşi de El.
Pentru a ne ruga neîncetat, putem utiliza metaniile tip brăţară, cu 33
de noduri.
La fiecare nod ne rugăm:
"DOAMNE IISUSE HRISTOASE FIUL LUI DUMNEZEU, MILUIEŞTE-MĂ PE
MINE PĂCĂTOSUL! sau: DOAMNE IISUSE HRISTOASE FIUL LUI DUMNEZEU,
MILUIEŞTE-NE PE NOI!"
Să ne rugăm şi Maicii Domnului:
"PREASFÂNTĂ NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU, MILUIEŞTE-NE PE NOI!"
1.8. ÎMPLINIREA RUGĂCIUNII
Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu, ne împlineşte cererile noastre şi
ne ajută în neputinţele noastre, atunci când şi noi vom arăta mai întâi, că neam
străduit din toate puterile noastre (Marcu V, 1-12; Matei 15, 22-28; Luca
23, 39-44).
Dacă voieşti să te izbăveşti de păcatele cărora te-ai făcut rob în tinereţile
tale, crede din tot sufletul şi din toată inima ta, cum că fără ajutorul lui
Dumnezeu şi fără Harul lui cel Izbăvitor, nu poţi să te izbăveşti din legăturile
păcatelor.
Însă nu sta nepăsător şi nemişcat, aşteptând să se pogoare din cer
mântuirea ta. Ci posteşte, priveghează, roagă-te în tot ceasul şi mai întâi de
toate fugi de sminteală şi smulge rădăcina păcatului şi atunci dreptatea şi
mila lui Dumnezeu vor izbăvi sufletul tău, din robia diavolului şi te vor scoate
din gura iadului.
Doreşti mântuirea sufletului tău?
Nădăjduieşte-o pe ea de la Dumnezeu! Crede fără nici o îndoială, că
Dumnezeu este Mântuitorul sufletului tău, că numai el poate să te mântuiască.
Însă nu sta cu voinţa ta încremenită şi stearpă ci să fie lucrătoare şi
roditoare.
Mergi la DUMNEZEIASCA BISERICĂ sau la MĂNĂSTIRE, caută-ţi
un duhovnic bun, împlineşte canonul dat de rugăciune, post şi milostenie,
spovedeşte-te şi cu mila lui Dumnezeu să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine.
Acestea sunt lucruri, pe care dacă le va rodi voinţa ta, atunci ţi se vor
deschide ţie uşile ÎMPĂRĂŢIEI CERURILOR, ca să intri în Slava şi Fericirea
25
cea Veşnică.
Iar dacă nu faci aceste lucruri, înseamnă că tu nu vrei să te desprinzi
din robia păcatelor şi a diavolilor.
Duhul Sfânt prin gura Sfântului Apostol Iacob ne spune că, datorită
mândriei noastre, Dumnezeu ne smereşte şi nu ne îndeplineşte cererile şi
dorinţele noastre:
"Veniţi acum cei care ziceţi: Astăzi sau mâine vom merge în cutare
cetate, vom sta acolo un an şi vom face negoţ şi vom câştiga.
Voi care nu ştiţi ce se întâmplă mâine, că ce este viaţa voastră?
Abur sunteţi, care se arată o clipă, apoi piere.
În loc să ziceţi: dacă Domnul voieşte, vom trăi şi vom face aceasta
sau aceea. Şi acum vă lăudaţi cu trufia voastră. Orice laudă de acest fel este
rea" (Iacob 4, 13 - 16; Fapt 18, 21; 1 Corinteni 14, 19; 16, 7).
"Pentru aceea zice : Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă şi celor
smeriţi le dă har" (Iacob 4, 60).
Iar referitor la rugăciunile noastre, care nu se împlinesc, ne spune:
"Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să ispitiţi în plăceri"
(Iacob 4,3) .
CEREŢI ŞI VI SE VA DA !
O femeie care era foarte bolnavă avea nevoie de un medicament,
care se găsea la o farmacie din satul vecin. A trimis pe fetiţa ei la farmacie,
ca să-i aducă medicamentul. După ce a cumpărat medicamentul, fetiţa a
plecat în fugă spre casă.
Farmacistul a observat, însă, că a confundat sticla cu medicament
cu altă sticlă care conţinea o soluţie foarte toxică. Trecuseră deja 20 de minute
şi pe fetiţă nu o mai putea ajunge.
A căzut în genunchi în faţa icoanei şi se ruga cu lacrimi la Dumnezeu.
A cerut doar un lucru:
"- Doamne, fă o minune, ca să nu ia bolnava medicamentul şi să
moară !" Cererea lui era dreaptă şi puternică. Încă aflându-se la rugăciune, a
auzit uşa deschizându-se şi a văzut-o pe fetiţă intrând în farmacie şi zicând:
"- Domnule farmacist, pe când alergam spre casă cu medicamentul,
am căzut şi am spart sticluţa.Vă rog să-mi daţi alta, altfel mama poate muri !"
Fetiţa plângea, zdrobită de durere. Farmacistul a început şi el să
plângă şi să mulţumească lui Dumnezeu. Era în afară de orice îndoială că
Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea.
În momente de cumpănă, de încercări, să ne rugăm şi Dumnezeu va
răspunde cererilor noastre.
26
PILDA DESPRE ÎMPLINIREA RUGĂCIUNII
În apele oceanului Atlantic, s-a scufundat odată un vapor. A scăpat
de la înnec doar un singur călător. Folosind o barcă de salvare, s-a lăsat în
voia Lui Dumnezeu. Într-un târziu barca a ajuns la un ţărm. Era noapte.
Naufragiatul avea în buzunar o cutie de chibrituri şi a aprins un foc de vreascuri.
A doua zi, a constatat că în insulă nu locuiau oameni, dar se aflau
animale sălbatice.
Şi-a construit o colibă şi grija lui cea mai mare, era ca să nu se stingă
focul nici ziua nici noaptea.
Se ruga lui Dumnezeu, ca să-l descopere vreun vapor, dar se vede
că în acea zonă nu navigau vapoarele.
Într-o noapte, obosit fiind de la vânătoare, a adormit profund. Un vânt
puternic, a răscolit focul şi i-a aprins coliba.
S-a trezit, şi a încercat să stingă focul, care se înălţa spre cer.
Spera, ca să oprească puţin jăratec, ca să facă din nou foc, deoarece nu mai
avea chibrituri.
Se ruga lui Dumnezeu ca să-l ajute să salveze măcar atâta.
Dar, spre nenorocirea lui, vântul a fost urmat de o ploaie torenţială,
care îi stinsese şi ultimul cărbune aprins, lăsându-l în întuneric şi în disperare.
Nu mai ştia ce rău i s-ar mai putea întâmpla. Nu mai avea nimic.
Totul era pierdut. după ce a stat ploaia, a adormit pe un pat de
vreascuri, cu ochii în lacrimi.
Dimineaţa s-a petrecut un lucru cu totul neaşteptat: L-au trezit din
somn voci de oammeni care strigau: - "Este cineva aici?" S-a ridicat repede
şi a strigat: - "Da, aici!" Se întâlniră. Erau nişte marinari. - "Am văzut focul, pe
care l-ai aprins astă noapte. Ne-am gândit că este un apel. Am venit să te
salvăm. Eşti desigur un naufragiat. Ştiam că insula este pustie."
Omul a izbucnit în plâns. El crezuse, că focul fusese ultima nenorocire
pe care i-o trimisese Dumnezeu. Şi iată că Dumnezeu aprinsese focul,
ca să poată fi văzut şi să fie astfel salvat.
Există multe feluri, în care Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre.
Uneori chiar prin mijloacele pe care noi, pentru moment, le considerăm
contrarii la ceea ce aşteptam şi la ceea ce am cerut. Naufragiatului i-a descoperit
dimineaţa rostul "Nenorocirii". Altora Dumnezeu nu le descoperă, dar
îi lasă să citească singuri, în destinul lor, răspunsul. Cine se străduieşte să-l
găsească, îl găseşte.
1.9. PUTEREA CREDINŢEI CELOR MULŢI
Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos,
care a vindecat pe slăbănogul (Marcu 2, 5), pentru credinţa celor patru oa27
meni care-l purtau pe pat pe slăbănog, face minuni nenumărate cu toţi bunii
creştini care aleargă la El cu CREDINŢĂ DREAPTĂ şi cu rugăciune
PUTERNICĂ ŞI STATORNICĂ.
Iar modul în care CREDINŢA ALTORA ajută, am aflat din
Evanghelia cu femeia cananeacă ( Matei 15, 22-28), cu sluga sutaşului (Matei
8, 5-13), cu fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11-16) şi cu mulţi alţii.
Sfântul Apostol Petru, pentru mărturisirea ADEVĂRATEI CREDINŢE,
a fost prins, legat şi dus în temniţă, unde era păzit de patru străji cu câte
patru ostaşi. Dar în acest timp, se făceau rugăciuni pentru el de către
BISERICĂ.
"ŞI iată Îngerul, l-a deşteptat zicând: Scoală-te degrab. Şi lanţurile iau
căzut de la mâini. Şi a zis Îngerul către el. "Încinge-te şi încalţă-te cu sandalele."
Şi el aşa a făcut. Şi i-a zis: "Îmbracă-te şi vino după mine". Şi ieşind
mergea după Înger, dar nu ştia că fapta Îngerului este adevărată, ci i se părea
că are o vedenie. Şi trecând de straja întâi şi de a doua, au ajuns la
poarta cea de fier, care duce în cetate şi poarta s-a deschis singură şi ieşind,
a trecut o uliţă şi îndată Îngerul Domnului s-a depărtat de el.
Iar Petru venindu-şi în sine a zis: Acum ştiu cu adevărat că Domnul a
trimis pe Îngerul Său şi m-a scos din mâna lui Irod şi din toată aşteptarea
poporului iudeilor (Fapt. 12, 4-11).
Pentru ce a făcut Dumnezeu această minune?
Pentru mulţimea credincioşilor din BISERICĂ, care făceau rugăciuni
neîncetate pentru el".
Aşadar "unde sunt adunaţi doi sau trei credincioşi în numele Domnului,
acolo este şi Dumnezeu între ei" (Matei 18, 20).
Nicăieri nu se pot ruga creştinii mai bine, ca în Dumnezeiasca Biserică,
unde rugăciunile lor şi ale preoţilor se unesc şi ca tămâia se înalţă la
Dumnezeu, de unde le vine ajutor şi mare milă.
În DUMNEZEIASCA BISERICĂ ORTODOXĂ, preotul mijloceşte în
SFÂNTUL ALTAR, către Dumnezeu pentru toţi binecredincioşii creştini de
pretutindenea.
Cele mai importante rugăciuni comune, care se fac în BISERICILE
noastre ortodoxe pentru credincioşi sunt:
- SFÂNTA ŞI DUMNEZEIASCA LITURGHIE;
- SFÂNTUL MASLU.
Oare câte minuni, s-au făcut şi se fac astăzi prin SFÂNTA LITURGHIE?
În timpul SFINTEI LITURGHII, mai ales în sărbători, vin cei mai mulţi
credincioşi la DUMNEZEIASCA BISERICĂ ORTODOXĂ. Astfel rugăciunile
lor comune, săvârşite cu smerenie şi credinţă, se unesc cu rugăciunile preoţilor
din SFINTELE ALTARE şi contribuie cel mai mult, la împlinirea cererilor
lor cele bune, şi folositoare pentru mântuirea sufletelor.
Rugăciunile preoţilor , unite cu ale credincioşilor , săvârşesc cea mai
28
mare minune, care are loc pe pământ de la întruparea Domnului Iisus şi
până astăzi.
Această minune negrăită, este prefacerea pâinii şi a vinului, în TRUPUL
ŞI SÂNGELE DOMNULUI IISUS HRISTOS, în timpul SFINTEI
LITURGHII.
Fără SFÂNTA LITURGHIE, NU NE PUTEM ÎMPĂRTĂŞI ŞI NU NE
PUTEM MÂNTUI. SFÂNTA LITURGHIE este viaţa noastră şi stă la temelia
mântuirii noastre, pentru că ne ţine direct şi permanent în legătură cu
Hristos, cu Sfinţii din cer şi cu oamenii de pe pământ. Când BISERICILE
CREŞTINE ORTODOXE vor fi prigonite şi închise şi deci când nu se va mai
sluji SFÂNTA LITURGHIE pentru mântuirea oamenilor, lucrarea fărădelegilor
şi a lui Antihrist se va înmulţi, iar Dumnezeu va pune capăt lumii păcătoase.
Altă minune a SFINTEI LITURGHII, ca rod al CREDINŢEI ŞI AL RUGĂCIUNII
ÎN COMUN, este că ea contribuie cel mai mult, pe lângă celelalte
slujbe bisericeşti, la păstrarea şi întărirea CREDINŢEI ORTODOXE în lume.
Ce s-ar întâmpla cu CREDINŢA NOASTRĂ, dacă n-am face-o vie,
lucrătoare şi mântuitoare la SFÂNTA LITURGHIE?
Numai din această cauză, unii creştini ortodoxi, se duc la secte,
pentru că nu merg regulat la SFÂNTA LITURGHIE şi nu primesc PUTEREA
EI.
SFÂNTA LITURGHIE, contribuie foarte mult şi la unitatea şi împăcarea
"la apropierea şi înfrăţirea creştinilor ortodoxi, ca fii ai BISERICII LUI
HRISTOS, de-a lungul a două milenii, singură BISERICA şi slujbele făcute în
SFINTELE LOCAŞURI, au adunat pe creştini în jurul preoţilor şi al SFINTELOR
ALTARE, i-a unit prin rugăciune şi aceeaşi credinţă, le-a vindecat bolile,
i-a dezlegat de păcate prin SFÂNTA SPOVEDANIE, i-a unit cu Hristos prin
rugăciune şi SFINTELE TAINE şi i-a călăuzit în viaţă pe calea mântuirii, prin
învăţătura SFINTEI EVANGHELII.
Prin slujire, cărţi de cult, prin SFÂNTA LITURGHIE, prin predica şi
cântarea în comun, BISERICA ORTODOXĂ a păstrat pe lângă unitatea de
CREDINŢĂ şi de simţire, unitatea limbii, a culturii religioase şi a întregii tradiţii
ortodoxe milenare, şi toate acestea sunt minuni şi roduri ale credinţei
celor mulţi.
Tot în cadrul SFINTEI LITURGHII, BISERICA face rugăciuni şi scoate
părticele (miride), pentru cei mutaţi la VIAŢA CEA VEŞNICĂ, iar prin
PUTEREA JERTFEI LUI HRISTOS, scoate din IAD multe suflete.
Oare, nu ne rugăm cu toţi în BISERICĂ pentru cei mutaţi la VIAŢA
CEA VEŞNICĂ şi împreună cu preoţii cântăm: "Veşnica pomenire" şi zicem:
"Dumnezeu să-i ierte".
Numai Dumnezeu ştie câte suflete sunt scoase din CHINURILE
IADULUI, prin Jertfa Sfintei Liturghii şi prin parastase, ca rod al Harului şi al
rugăciunii în comun.
29
Iată că, deci rugându-ne împreună cu preoţii în BISERICĂ, contribuim
la minunea iertării şi izbăvirii din IAD a multor suflete.
Vedeţi câte minuni se săvârşesc la SFÂNTA LITURGHIE, ca rezultat
al rugăciunii în comun?
De aceea, mare plată de la Dumnezeu, au cei ce merg la BISERICĂ
regulat şi se roagă pentru cei bolnavi, pentru binefăcători şi pentru răufăcători
şi pentru cei mutaţi la viaţa cea veşnică.
Alte minuni, ale credinţei şi rugăciunilor creştinilor în comun, se fac
prin taina SFÂNTULUI MASLU.
Acesta este cea mai puternică rugăciune şi slujbă a BISERICII
ORTODOXE, pentru cei bolnavi.
De accea, creştinii, sunt datori, să ceară această SFÂNTĂ TAINĂ de
la preoţi, ori de câte ori sunt bolnavi şi să participe la SFÂNTUL MASLU, cât
mai mulţi dintre ei, pentru că rugăciunea credincioşilor, va tămădui pe cei
bolnavi, şi de vor fi făcut păcate de moarte, li se vor ierta. (Iacob 5, 15)
Mulţi dintre creştini, s-au vindecat de boli prin Taina Sfântului Maslu
şi prin ungere cu untdelemn sfinţit.
Alţii s-au vindecat, cu SFINTELE MOAŞTE şi cu ICOANE FĂCĂ-
TOARE DE MINUNI, prin rugăciunile preoţilor şi cu moliftele Sfântului Vasile
cel Mare, citite de preoţi cu post, cu smerenie şi cu credinţă.
1.10. MIJLOACELE DUHOVNICEŞTI PENTRU A CONVINGE
ŞI A SPORI CREDINŢA ÎN DUMNEZEU
Primul mijloc de a convinge pe cineva să CREADĂ ÎN DUMNEZEU,
este predica, deoarece CREDINŢA vine prin auz, iar auzul vine prin vestirea
CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU (Romani 10, 17).
Căci, cum vom crede, dacă nu vor auzi ?(1 Ioan 1, 7; 17, 20; Faptele
8, 12; 14, 27; Rom. 1, 5; 10, 8; 16, 26; Efes. 1, 13; 2 Tes. 1, 10).
II) Al doilea mijloc, este citirea Sfintelor Scripturi, după mărturia care
zice: Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul , Fiul lui
Dumnezeu celui viu şi crezând să aveţi viaţă întru numele Lui." (Ioan 20, 31;
II Tim. 3, 15; 1 Ioan 4, 13)
III) Al treilea mijloc de a aduce la CREDINŢA ÎN DOMNUL IISUS
HRISTOS, sunt MINUNILE LUI DUMNEZEU. (Ioan 6, 30; 7, 31; 11, 23-25;
20, 30-31)
IV) Al patrulea mijloc de a aduce pe cineva la DREAPTA CREDINŢĂ
ÎN DUMNEZEU, este contemplarea zidirilor lui Dumnezeu cu înţelegere,
după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: "Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, se
văd de la facerea lumii, înţelegându-se prin făpturi, adică veşnica lui Putere
şi Dumnezeire, aşa ca să fie fără de cuvânt de apărare (Romani 1, 20).
De aceea şi Sfântul Dionisie Areopagitul , numeşte ADEVĂRATA
30
TEOLOGIE, privirea duhovniceştilor cuvinte celor din CREAŢIA DUMNEZEIASCĂ,
prin care din acestea de jos ne suim către cele de sus, adică din cele
create ne ridicăm cu mintea către Creatorul lor.
Şi astfel prin CREAŢIA DUMNEZEIASCĂ, ca printr-o oglindă, privim
pe Creatorul lor, Dumnezeu, îl lăudăm pe El şi îl numim că este Dumnezeu,
după cum ne învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Şi toate se zic şi sunt cu DUMNEZEIASCĂ VOINŢĂ, ca cel ce este
pricinuitorul a toate, conform cu Teologia Afirmativă şi nimic din ceea ce
există, după Teologia negativă, după FIINŢĂ.
Dumnezeu este în tot ceea ce există (fiind Creatorul lumii) şi nimic
din ceea ce există (ca Fiinţă Dumnezeiască) fiind mai presus de creaţia Sa.
(Sfântul Grigore Palama)
Sfântul Vasile cel Mare spune că: "Toată creaţia lui Dumnezeu, este
şcoala sufletelor celor raţionale şi cuvântătoare şi loc de învăţătură a cunoştinţei
lui Dumnezeu, prin cele văzute şi simţite, dând povăţuire minţii către
privirea celor nevăzute. (Hexameron)
V) Al cincilea mijloc de a convinge pe cineva de existenţa lui Dumnezeu,
este predica prin pilda vieţii, prin exemplul personal, adică prin trăirea
după voia lui Dumnezeu şi dovedirea prin faptă a celor ce învaţă cineva.
De aceea zic Sfinţii Părinţi: "Taci tu şi să vorbească faptele tale", şi
iarăşi: mustră prin puterea faptelor tale, pe cei ce împreună îţi dogmatisesc
ţie, iar nu prin plăcerea grăirii cu cuvintele tale" (Filocalia vol. X, cuv 23).
De aceea şi Marele Apostol Pavel , îndeamnă pe ucenicul său,
Timotei, ca, întru toate să se facă pilda credincioşilor, cu cuvântul, cu purtarea,
cu dragostea, cu duhul, cu credinţa şi curăţia." (I Timotei 4, 12). La fel şi
pe Efeseni îi învaţă să se poarte ca fii ai luminii" (Efeseni 5, 8-10).
Iar colosenilor le scrie astfel: "Umblaţi cu înţelepciune, faţă de cei ce
sunt afară (din BISERICĂ) şi răscumpăraţi vremea. Vorbirea voastră să fie
totdeauna plăcută, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia.
(Colos. 4, 5-6)
ATENŢIE! Cel care începe să creadă, în Dumnezeu, la început, are
încercări mari, pentru că "OMUL CEL VECHI DIN EL" (2 Coloseni 3, 4-11)
prin vechiile învăţături, şi obişnuinţe, caută să-l abată de la ADEVĂRUL DE
CREDINŢĂ ORTODOXĂ, de multe ori răstălmăcind după părerile sale
REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ, iar diavolii îll trimit la alte credinţe care se
potrivesc cu mândria şi învăţăturile sale.
31
CAPITOLUL II
2.1. NECREDINŢA ÎN DUMNEZEU
A) NECREDINŢA ÎN DUMNEZEU, ESTE PĂCAT DE MOARTE şi se
datorează mai mult omului, de a se lega pe sine de lucrurile cele deşarte şi
trecătoare ale acestei lumi. (Sfântul Efrem Şirul)
Dumnezeu, numeşte NEBUN pe cel necredincios: "Zis-a CEL NEBUN
în inima sa: Nu este Dumnezeu! Stricatu-s-au şi urâţi s-au făcut întru
îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul.
(Psalm 13, 1)
B) NECREDINŢA ÎN DUMNEZEU, ARE OMUL CU INIMA VICLEANĂ:
"Luaţi seama, fraţilor, să nu fie cumva în vreunul din voi, o inimă
vicleană a necredinţei, ca să vă îndepărteze de la Dumnezeul cel viu (Evrei
3, 12).
C) NECREDINŢA ÎN DUMNEZEU, au oamenii cu inima împietrită:
"La urma, când cei unsprezece (Apostoli) şedeau la masă, li s-a arătat (Iisus)
şi I-a mustrat pentru NECREDINŢA ŞI ÎMPIETRIREA INIMII LOR. Căci n-au
crezut, pe cei ce-L văzuseră ÎNVIAT (Marcu 16, 14).
D) NECREDINŢA ÎN DUMNEZEU, vine oamenilor din cauza abaterii
de la ADEVĂRUL REVELAT. Mântuitorul Iisus Hristos spune celor necredincioşi:
"Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul. Când grăieşte minciuna, grăieşte
din ale sale, căci este mincinos şi tatăl al minciunii. (Ioan 8, 44-46), dar pe
Mine fiindcă spun adevărul nu mă credeţi."
E) NECREDINŢA ÎN DUMNEZEU, vine omului, prin orbirea omului
datorită păcatelor sale.
"De aceea nu puteau să creadă, că iarăşi a zis Isaia:
Au orbit ochiul lor şi a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii şi să
nu înţeleagă cu inima, şi ca nu cumva să se întoarcă şi Eu să-i vindec. (Ioan
12, 39-40)
F) NECREDINŢA ÎN DUMNEZEU, vine în inima omului din orbirea
trimisă de diavoli asupra omului:
"Iar dacă EVANGHELIA noastră este acoperită pentru cei pierduţi, în
care dumnezeul veacului acestuia (diavolii) au orbit minţile necredincioşilor,
ca să nu le lumineze LUMINA EVANGHELIEI SLAVEI LUI HRISTOS, care
este chipul lui Dumnezeu. (2 Corinteni 4, 3-4)
G) NECREDINŢA ÎN DUMNEZEU, se datorează şi faptului că, diavolii
fură din inima omului CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU: "ca nu cumva crezând
să se mântuiască. (Luca 8, 12)
H) NECREDINŢA ÎN DUMNEZEU, vine în inima omului, din cauză
că omul caută "slava acestei lumi şi nu caută "SLAVA LUI DUMNEZEU":
32
"LUMINA a venit în lume şi oamenii au iubit ÎNTUNERICUL mai mult
decât LUMINA, căci faptele lor erau rele." (Ioan 13, 19)
I) NECREDINŢA ÎN DUMNEZEU, este un act liber al omului, prin
care el, nu voieşte să creadă în Dumnezeu, în Cuvântul Evangheliei, vestit
de slujitorii lui Dumnezeu: Episcopi, preoţi şi diaconi.
"Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor putea crede, nici
dacă ar învia cineva dintre morţi (Luca 16, 31).
J) NECREDINŢA ÎN DUMNEZEU, îi vine omului prin tăgăduirea
făgăduinţelor şi minunilor lui Dumnezeu (Ioan 12, 37; Ps. 77, 36; Numerii
14, 11).
"Şi deşi (Dumnezeu) a făcut atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu credeau
în El (Ioan 12, 37). Mântuitorul Iisus Hristos spune :
"Cum puteţi voi să credeţi,când primiţi slava unii de la alţii (duhul lumii)
şi SLAVA care vine de la UNICUL DUMNEZEU n-o căutaţi (Ioan 5, 44).
Când împlinim Poruncile Dumnezeieşti (post, rugăciune, Spovedanie,
Sfânta Împărtăşanie, frecventarea Dumnezeieştilor Biserici în Duminici şi
Sărbători, şi celelalte fapte ale Dragostei creştine) ne vom curăţi şi lumina
sufletul şi trupul şi ne vom uni mistic cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Astfel Dumnezeu, prin Harul Duhului Sfânt, va face prin noi minuni,
pentru întărirea în credinţă şi mântuirea semenilor noştri şi Slava lui
Dumnezeu.
Dacă vom face păcate, vom fi slujitorii diavolilor (In. 8, 44), şi vom fi
întăriţi în NECREDINŢĂ, devenind unelte ale diavolilor, depărtându-ne de
Dumnezeu.
Cei care s-au depărtat de Dumnezeu prin păcate, pentru a se întoarce
din nou la Dumnezeu, trebuie să-şi vină în sine (Luca 15, 17), să suspine
din inima pentru păcatele făcute şi astfel se vor putea apropia din nou de
Dumnezeiasca Biserică, de slujitorii Bisericii şi de Dumnezeu.
2.2. CAUZELE NERODIRII CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU
ÎN SUFLETUL OMULUI
Domnul Iisus Hristos, a asemănat propovăduirea ÎNVĂŢĂTURII
SALE (CUVÂNTUL SFINTEI EVANGHELII), cu sămânţa pe care o seamănă
plugarul:
"Ieşit-a semănătorul, să semene sămânţa sa. Şi când semăna El, o
parte a căzut lângă drum şi a fost călcată în picioare şi păsările cerului au
mâncat-o.
Altă parte a căzut în loc pietros, şi dacă a răsărit, s-a uscat, pentru
că nu avea umezeală.
Altă parte a căzut în mijlocul spinilor şi spinii, crescând cu ea, au
înăbuşit-o.
33
Iar altă parte, a căzut în pământul cel bun şi crescând a făcut rod
însutit." (Luca 5, 15)
Deci, tâlcuirea pildei este aceasta: Sămânţa este Cuvântul lui
Dumnezeu, iar calea, arată pe oamenii care merg pe ea şi-L aud; păsările
cerului sunt diavolii.
Dar cine sunt oamenii care aud Cuvântul lui Dumnezeu pe drum?
Aceştia sunt oameni fără cucernicie, care NU SUNT CU LUARE
AMINTE şi astfel nu înţeleg ce li se spune, după cum spune însuşi Domnul
Iisus prin Sfântul Evanghelist Matei zicând: "Oricine aude Cuvântul lui Dumnezeu
şi nu-L înţelege, vine cel viclean şi răpeşte ce s-a semănat în
inima lui.
"Când se citeşte din Sfânta Scriptură", stă un văl, (norul întunericului
păcatelor) pe inima lor. Iar când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica.
(II Corinteni 3, 15)
La acest fel de oameni, diavolul îndrăzneşte şi vine, risipind şi
ştergând din inima lor, Cuvântul Dumnezeiesc auzit, dar pe care ei nu l-au
înţeles, ca să nu-şi mai aducă aminte de el, şi înţelegându-l să creadă şi crezând,
să se mântuiască.
Mântuitorul Iisus Hristos a zis mai departe:
"Cei din loc pietros, sunt aceia care, auzind Cuvântul, îl primesc cu
bucurie, dar aceştia nu au rădăcină. Ei cred până la o vreme, iar în ceasul
ispitei se leapădă."
Precum sămânţa care cade pe loc pietros, răsare însă se usucă,
fiindcă nu are putinţă să-şi întărească rădăcina, din pricina uscăciunii şi asprimei
pietrei, tot aşa şi Cuvântul lui Dumnezeu, face să răsară de mai multe
ori, în inima oamenilor împietriţi, lăstarul credinţei, însă din cauza lenevirii şi
trândăvirii lor în împlinirea poruncilor Dumnezeieşti, Cuvântul lui Dumnezeu
nu prinde rădăcină şi nici nu se întăreşte în inima lor.
Pentru aceasta, în vreme de pace şi de linişte, când nu au nici o ispită,
sunt credincioşi. În vreme de încercare şi de ispită însă, adică atunci când
se întâmplă să se asculte învăţături mincinoase, sau în prigoane, sau în alte
întâmplări primejdioase, atunci se leapădă de credinţă.
Frate creştine, dacă se propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu şi
mintea ta nu ia aminte, ca să înţeleagă cele ce se grăiesc, sau când se propovăduieşte
Cuvântul lui Dumnezeu şi tu dormitezi şi leneveşti, atunci tu eşti
drum, din care diavolul răpeşte Cuvântul Dumnezeiesc şi-L risipeşte, ca să
nu intre în mintea ta, unde să rodească întoarcerea ta la Dumnezeu.
Dacă ai venit să asculţi Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu cu scopul îndreptării
moravurilor tale rele, ci ca să iscodeşti ştiinţa şi meşteşugul celui
care propovăduieşte sau pe ascultători, atunci, chiar dacă vei lua aminte sau
vei înţelege cele ce se propovăduiesc, tu eşti piatră.
De aceea răsare şi-n inima ta, lăstarul tânăr al Cuvântului Dumneze34
iesc, adică puţină credinţă şi umilinţă, dar fiindcă inima ta nu are aplecare
spre ascultarea Cuvântului Evangheliei, se usucă şi se risipeşte îndată umilinţa
şi credinţa ta şi rămâne neroditoare în sufletul tău.
Sămânţa, spune Mântuitorul, "cea căzută între spini, aceştia sunt cei
care aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar umblând după, povara grijilor, a bogăţiei
şi a plăcerilor vieţii, se înăbuşă şi nu rodeşte desăvârşit."
Deci, sămânţa care a căzut între spini, este Cuvântul lui Dumnezeu,
pe care îl aud cei cuprinşi de multe griji, cei iubitori de bogăţie şi iubitori de
plăcerile acestei vieţi.
PUTEREA ŞI LUCRAREA CUVÂNTULUI DUMNEZEIESC, este
omorâtă de grijile lumeşti, de amăgirea bogăţiei, de dulceţile trupului, după
cum mărăcinii înăbuşă şi omoară lăstarul seminţei.
"... Grija acestei lumi şi înşelăciunea avuţiei, înăbuşă Cuvântul şi-L
fac neroditor." (Matei 13, 22)
Ştiut este faptul că, nu orice grijă vatămă sufletul omului, ci numai
grija deşărtăciunilor lumeşti. Nu bogăţia, ci înşelăciunea bogăţiei, nu dulceaţa
cea duhovnicească şi sfântă, care este fiica bună şi credincioasă a faptelor
bune, ci dulceaţa trupească şi înşelăciunea, care este mama păcatului.
Dacă auzi Cuvântul lui Dumnezeu şi ai dorinţă şi voinţă de îndreptare,
iei aminte şi înţelegi cele ce se propovăduiesc, dar ieşind afară din BISERICĂ,
în loc să te gândeşti la cele ce ai auzit, îţi afunzi îndată mintea ta în
deşărtăciunile lumii şi te înneci în plăcerile trupului, atunci eşti pământ mărăcinos
şi spinos. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu, face să răsară atunci în
tine mlădiţele sale cele firave, adică umileşte inima ta, aduce lacrimi în ochii
tăi şi gând de îndreptare în sufletul tău. Dar spinii grijilor tale deşarte şi ai
plăcerilor tale trupeşti, înneacă şi şterg şi umilinţa şi lacrimile şi gândul pocăinţei
şi al întoarcerilor tale. Şi astfel Cuvântul lui Dumnezeu se face neroditor
în tine.
De aceea Mântuitorul Iisus Hristos şi-a terminat tâlcuirea acestei
pilde astfel:
"Iar cea de pe pământ bun, aceştia sunt cei ce au inima bună şi curată,
şi ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, îl păstrează, amintindu-şi întotdeauna
de el şi în orice ispită s-ar găsi vreodată, ei nu-şi pierd cumpătul, ci
cu răbdare, dau roadele faptelor bune creştineşti.
Dacă auzi Cuvântul lui Dumnezeu şi gândul tău este drept, şi luarea
aminte şi evlavia multă, şi înţelegându-l, te gândeşti la el deseori şi socoteşti
totdeauna înţelesurile Cuvântului Dumnezeiesc, ca să le aduci la îndeplinire
în viaţa de toate zilele,atunci Cuvântul lui Dumnezeu, ţi se face folositor şi
dezrădăcinezi din inima ta, lăstarul păcatelor şi aduci rod însutit de fapte
bune.
Mântuitorul nostru, Domnul Iisus Hristos, după ce a spus această
pildă a strigat: "Cine are urechi de auzit, să audă!"
35
Toţi avem urechi trupeşti, dar nu toţi avem în acelaşi timp şi urechi
sufleteşti. Prin urechile trupeşti, auzim aşa cum aud şi dobitoacele cele necuvântătoare,
dar prin urechile sufleteşti înţelegem ca nişte făpturi raţionale şi
gânditoare, cugetând la cele ce ni se vorbesc.
Iar Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne vorbeşte aici nouă,
despre urechile cele sufleteşti, prin care auzim Cuvântul lui Dumnezeu şi
înţelegem VOIA SA CEA SFÂNTĂ ŞI O ÎMPLINIM ŞI NE MÂNTUIM.
Să ne rugăm BUNULUI DUMNEZEU, să ne învrednicească pe toţi,
de darul celor mai curaţi ochi sufleteşti şi al celor mai bune urechi duhovniceşti,
ca să putem înţelege totdeauna CUVÂNTUL SĂU, DIN SFÂNTA
EVANGHELIE şi să-L putem păstra în inimile noastre toată viaţa, ca pe o sămânţă
minunată de îmbelşugate fapte bune şi bineplăcute lui Dumnezeu.
Domnul Iisus Hristos, ne-a arătat trei pricini ale nerodirii CUVÂNTULUI
LUI DUMNEZEU: Neluarea aminte, lenevirea şi amăgirea acestei vieţi.
(Lc. 14, 18)
Iar pentru rodirea CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU o singură pricină:
BUNĂTATEA ŞI INIMA CURATĂ.
Deci fraţi creştini, când mergeţi la DUMNEZEIASCA BISERICĂ şi
ascultaţi CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU, sau când îl citiţi în cărţi, să nu fiţi
niciodată drum, nici piatră, nici mărăcini, ci faceţi inima voastră pământ bun
şi curat, ştiind că Dumnezeu, care a făcut pe om liber, fiind milostiv, voieşte
ca toţi oamenii să se mântuiască. Dar fiind şi drept, pe nimeni nu sileşte, ci
numai cheamă şi îndeamnă.
Mijlocul prin care cheamă şi îndeamnă, este propovăduirea învăţăturii
prin CUVÎNTUL DUMNEZEIESC, pe care Dumnezeu l-a folosit dintru început
spre mântuirea oamenilor.
Chemând şi îndemnând pe cei din Legea Veche, pe cei de după
Lege, pe cei din vremea venirii lui Trupeşti, ca şi pe cei de după arătarea lui
în Trup, El singur a adus la cunoştinţa oamenilor CUVÂNTUL SĂU prin prooroci,
apostoli şi Sfinţi Părinţi, prin care a proorocit şi a vestit dinainte ÎNTRUPAREA
FIULUI SĂU, CEL UNUL NĂSCUT, a învăţat DOGMELE CREDINŢEI
a dat SFINTELE TAINE CELE MÂNTUITOARE, a arătat LEGILE DUMNEZEIEŞTI
şi a dat PREDANIILE CELE SFINTE. CUVÂNTUL DUMNEZEIESC
arată CALEA MÂNTUIRII şi CALEA PIERZĂRII, FĂGĂDUIND ÎMPĂ-
RĂŢIA CEA CEREASCĂ şi CHINUL CEL VEŞNIC.
De acelaşi CUVÂNT DUMNEZEIESC, se foloseşte Dumnezeu până
acum, grăindu-ne nouă prin Arhierei, prin Duhovnici şi prin cărţi.
De aceea, până în vremurile noastre, CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU,
are PUTERE de a întoarce pe cei rătăciţi, de a îndrepta pe cei păcătoşi şi de
a întări pe cei cu VIAŢA SFÂNTĂ.
Prin CUVÂNTUL DUMNEZEIESC, Harul lui Dumnezeu lucrează mila
sa, peste noi.
36
Deci dacă nu ne vom supune CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU şi nu
vom dobândi nici un folos de la El, atunci nu putem avea nici o nădejde de
mântuire.
Este de trebuinţă deci, de râvna şi de sârguinţă pentru ascultarea
ÎNVĂŢĂTURILOR DUMNEZEIEŞTI, de luare aminte şi de evlavie în ascultarea
lor, de aducere aminte, după ce am ascultat cuvintele Dumnezeieşti de
ÎNVĂŢĂTURA şi de împlinirea lor în viaţa noastră de toate zilele.
Numai astfel se face inima noastră pământ bun şi curat, numai în
acest chip rodesc ÎNVĂŢĂTURILE DUMNEZEIEŞTI în noi şi roadele faptelor
bune şi purtătoare de mântuire în Hristos Iisus Domnul nostru.
2.3. DESPRE ÎNDOIALA ÎN CREDINŢĂ
După opt zile de la Învierea sa din morţi,Mântuitorul Iisus Hristos, s-a
arătat din nou ucenicilor săi, şi trecând prin uşile încuiate a spus Sfântului
Apostol Toma:
"- Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o
pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios. (Ioan 20, 26-27)
Sfântul Apostol Toma, pipăind şi văzând rănile Domnului, cuprins de
frică şi de uimire, a strigat cu smerenie şi cu credinţă:
"- Domnul meu şi Dumnezeul Meu !" (Ioan 20, 28).
Domnul Iisus Hristos, l-a mustrat pentru puţina lui credinţă zicând: "-
Pentru că M-ai văzut,Tomo, ai crezut! Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!"
(Ioan 20, 28-29)
Sfântul Apostol Toma a fost atunci un Apostol îndoielnic.
El a crezut, numai după ce a văzut şi a cercetat adevărul, pipăind
ranele lui Hristos. De aceea, l-a mustrat Domnul nostru Iisus Hristos, căci
credinţa vine prin auz (Ioan 1, 7; 17, 20) iar nu prin pipăire sau prin vedere.
Credinţa vine din interior, din inimă, iar nu din afară.
Credinţa vine prin Cuvântul Dumnezeiesc (Rom. 10, 17).
Dar dacă Sfântul Apostol Toma s-a îndoit de Învierea Domnului, după
ce şi-a pus mâna în coasta Lui, s-a căit de necredinţa sa, a căzut în genunchi
şi a mărturisit cu lacrimi de credinţă, păcatul său prin cuvintele:
"Domnul Meu şi Dumnezeul Meu!"
Oare câţi din creştinii de astăzi,nu cad în păcatul îndoielii şi al necredinţei
în Dumnezeu?
Însă, oare câţi se întorc la credinţă, cu căinţă şi smerenie ca Sfântul
Apostol Toma?
Din cauza fricii de moarte şi Sfântul Apostol Petru, s-a lepădat de
Mântuitorul Iisus Hristos prin cuvintele:
"- Nu cunosc pe omul acesta!" (Matei 26, 74)
Dar, la miezul nopţii, după cântatul cocoşului, Sfântul Apostol Petru:
37
"A ieşit afară şi a plâns cu amar". Toată viaţa s-a căit Sfântul Apostol Petru
pentru căderea şi necredinţa sa.
Oare câţi creştini nu se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu? Câţi nu
înjură şi nu-L hulesc? Câţi nu caută dovezi şi zic: "- Nu cred până nu văd."
Câţi creştini nu caută să pipăie rănile şi coasta Domnului, cerând dovezi ale
existenţei lui Dumnezeu. Câţi creştini nu zic: "- Aici este raiul şi iadul! Aici pe
pământ este totul!
Şi nici atunci când sunt bolnavi şi pe patul de moarte nu zic: "- Tu
eşti Dumnezeul Meu şi Domnul Meu! Iartă-mi necredinţa mea. Iartă-mi
păcatele mele.
Nici măcar la bătrâneţe, nu se întorc la Dumnezeu, ca să plângă cu
amar viaţa lor din tinereţe, cheltuită în desfrâu, în greutăţi şi în necredinţă.
Puţini sunt cei ce se pocăiesc de păcatele lor la bătrâneţe. Cei mai mulţi, mor
aşa cum au trăit, în necredinţă şi în nepocăinţă, spre a lor osândă veşnică.
Cu adevărat mare este credinţa în Dumnezeu însoţită de fapte bune. De
aceea a zis Mântuitorul Iisus Hristos:
"Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut." (Ioan 20, 29)
Noi nu am văzut, nici ca Sfinţii Apostoli pe Domnul nostru Iisus
Hristos şi, nici ca Sf. Apostol Toma, n-am pipăit coasta Lui. Am auzit numai
învăţătura Evangheliei, iar Cuvântul Dumnezeisc ne-a luminat mintea şi inima
noastră şi am crezut, că acesta este Mântuitorul nostru, Domnul Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Domnul Iisus Hristos fericeşte, pe cei ce nu l-au văzut şi au crezut.
Noi, cu adevărat vom fi fericiţi, dacă credinţa noastră, va fi o credinţă roditoare
numai de fapte bune, săvârşite prin dragoste creştină. O credinţă care se
desăvârşeşte şi se arată prin faptele noastre cele bune.
Din mila lui Dumnezeu, avem cea mai desăvârşită credinţă, credinţa
dreptslăvitoare, credinţa ortodoxă. Să unim cu credinţa noastră şi faptele
noastre cele bune şi plăcute lui Dumnezeu, căci numai aşa vom fi în rândurile
drepţilor şi a fericiţilor.
2.4. DESPRE CREDINŢĂ PUŢINĂ
ÎMPUŢINAREA CREDINŢEI, răceşte dorinţa de fapte bune şi doboară
pe om lesne, în prăpastia păcatelor.
Cel puţin credincios,se deosebeşte de cel credincios şi de cel necredincios,
după cum se deosebeşte apa călduţă de cea fierbinte şi de cea
rece.
- Apa călduţă, are puţină căldură - cel puţin credincios are CREDINŢĂ,
ÎNSĂ PUŢINĂ;
- Apa fierbinte, are multă căldură - cel credincios are CREDINŢĂ
MULTĂ;
38
- Apa rece, nu are de loc căldură - cel necredincios nu are de loc
CREDINŢĂ;
a) Cel puţin credincios, are puţină râvnă spre împlinirea Poruncilor
Dumnezeieşti;
b) Cel foarte credincios, are multă râvnă spre virtuţile creştine;
c) Cel necredincios, nu are de loc râvnă spre virtuţile creştine.
Toată râvna lui, este spre păcate. Necredinciosul, pentru că nu crede
în Dumnezeu, calcă fără frică poruncile Dumnezeieşti.
Cel credincios, fiindcă are multă râvnă şi crede cu tărie, greu va călca
PORUNCILE DUMNEZEIEŞTI şi nu se leneveşte la săvârşirea virtuţilor
creştine.
Cel puţin credincios, fiindcă se îndoieşte de CUVINTELE DUMNEZEIEŞTI
şi are puţină râvnă, calcă cu uşurinţă PORUNCILE DUMNEZEIEŞTI,
şi se dezbracă la prima încercare, de îmbrăcămintea cea cerească a
faptelor bune.
CREDINŢA ORTODOXĂ, propovăduieşte că DUMNEZEU, fiind nemărginit,
este totdeauna şi pretutindeni de faţă şi pe toate le împlineşte, după
cum ne încredinţează psalmistul zicând: " De mă voi sui la Cer, tu acolo eşti,
de mă voi pogorâ în Iad şi acolo eşti! De voi zbura pe aripile zorilor şi mă voi
muta la marginile mării, şi acolo mă va povâţui mâna ta (Psalmi 88, 79).
În nici un loc, în nici o vreme, nu lipseşte Dumnezeu din faţa noastră.
Cel credincios, care fără îndoială crede acestea, vede cu OCHII
CREDINŢEI, pe Stăpânul Cerului, stând totdeauna înaintea lui. De aceea,
este cu neputinţă să îndrăznească înaintea feţei lui Dumnezeu să facă
păcate.
Sfântul Prooroc David spune: "Văzut-am pe Domnul înaintea mea
pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin" (Psalm 15, 8).
Cel puţin credincios, fiindcă nu vede cu ochii trupeşti pe Dumnezeu
stând înaintea lui, iar ochii sufletului sunt mărginiţi şi închişi din cauza puţinei
lui credinţe şi a păcatelor, uşor se clatină de viforul ispitelor şi lesne îl
înneacă valurile păcatelor.
Oare, Iuda Iscarioteanul nu credea că, Iisus Hristos este Fiul lui
Dumnezeu? Credea, pentru că dacă nu ar fi crezut, nu ar fi mers după Iisus,
şi nici nu s-ar fi făcut ucenic al lui Iisus. Credea, însă foarte puţin. Vedea dar
se îndoia.
Pentru aceasta, puţina lui credinţă, a fost stinsă de patima cea puternică
a iubirii de bani şi astfel s-a făcut vânzător şi trădător, în loc de ucenic
devotat.
Dumnezeu porunceşte zicând: "Celor ce cer de la voi, daţi-le milostenie,
hrăniţi pe cel flămând, daţi să bea celui însetat, îmbrăcaţi pe cel gol,
primiţi în casă pe cel străin, cercetaţi pe cel bolnav, îngrijiţi pe cel din închisoare,
orice bine faceţi săracului, Mie îmi faceţi: "Adevăr grăiesc vouă, întru39
cât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi prea mici, Mie mi-aţi făcut (Matei 25, 40).
Dumnezeu făgăduieşte celor milostivi răsplătiri însutite în lumea aceasta şi
ÎMPĂRĂŢIA VEŞNICĂ în viaţa ce va să vină zicând: "Însutit va primi şi viaţa
cea veşnică va moşteni." (Matei 19, 29)
Credem aceasta? Da, întradevăr CREDEM şi mărturisim. Foarte
bine! Dar după aceasta, vine înaintea noastră cel flămând, cel însetat, cel
gol, cel străin, cel bolnav, iar noi nu numai că ne întoarcem faţa noastră de la
dânşii, ci uneori îi şi certăm şi îi mustrăm. Acestea sunt faptele credinţei
noastre? Aceasta este credinţa noastră? Aceasta nu este credinţă, ci credinţă
slabă, fiindcă faptele şi nu cuvintele sunt doveditoare ale credinţei noastre.
După cum ne spune Sfântul Apostol Iacob: "Arată-mi credinţa ta din faptele
tale şi eu îţi voi arăta din faptele mele credinţa mea. Căci credinţa fără fapte
este moartă. (Iacob 2, 18 şi 20)
Dar la aceasta răspund unii rătăciţi de la adevăr, zicând:
"Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui. (Marcu 16, 16). Noi
am crezut şi ne-am botezat, deci noi suntem mântuiţi."
Dar atunci, pentru ce însuşi Domnul Iisus Hristos a mustrat pe
Sfântul Apostol Petru zicându-i: "Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?
(Matei 14, 31)
L-a mustrat pe el, ca să ne înveţe şi pe noi, că alta este credinţa şi
alta este credinţa puţină. CREDINŢA, a numit Domnul, CREDINŢA CEA DESĂVÂRŞITĂ,
CEA PUTERNICĂ. O astfel de CREDINŢĂ nu este niciodată
despărţită de faptele bune. De aceea Sfântul Apostol Iacob ne spune:
"Arată-mi credinţa ta, din faptele tale şi eu îţi voi arăta din faptele
mele credinţa mea. (Iacob 2, 19)
Dumnezeu ne porunceşte zicând: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!
Binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă pe voi, faceţi bine celor ce vă urăsc pe
voi, şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără pe voi. (Matei 5, 44) Celor ce iubesc
pe vrăjmaşii lor şi le fac bine, li se făgăduieşte răsplătiri mari, de la Dumnezeu
când zice: Şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii celui Prea Înalt.
Cei mai mulţi dintre noi, facem însă cele contrare: Noi ne supunem
sfaturilor lumii, mai mult decât PORUNCILOR DUMNEZEIEŞTI. Credem în
promisiunile lumii, mai mult decât în făgăduinţele lui Dumnezeu, de aceea
urâm pe vrăjmaşii noştrii până la moarte; pentru ca să-i biruim, uneltim ocări,
vicleşuguri, clevetiri, prigoane, ucideri, răutăţi mari şi păcate înfricoşate.
Fapte ale CREDINŢEI sunt acestea? Nu! Acestea sunt faptele necredinţei.
CREDINŢA PUŢINĂ, este CREDINŢA NEDESĂVÂRŞITĂ, RECE,
ESTE CREDINŢA MOARTĂ şi de multe ori străină şi cu totul goală de faptele
bune. Din această cauză şi Sfântul Apostol Iacob zice: "CREDINŢA FĂRĂ
FAPTE, ESTE MOARTĂ". (Iacob 2, 20)
Noi ne mirăm şi suntem nedumeriţi, că nu mai vedem astăzi mulţimea
minunilor pe care le-a făgăduit Mântuitorul Iisus Hristos celor ce cred,
40
spunând:
"Celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: În numele Meu vor
scoate demonii, în limbi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar dacă vor bea
ceva de moarte, nu îi va vătăma. Pe cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor
însănătoşi." (Marcu 16, 17-18)
Iată însă, că se lămureşte mirarea şi nedumerirea noastră, pentru că
Domnul Iisus Hristos, a spus că aceste semne vor urma numai: "Celor ce
cred", iar nu celor puţin credincioşi.
Când erau mulţi oameni tari în credinţă, în vremea Sfinţilor Apostoli,
şi în veacurile următoare, atunci se făceau în fiecare zi nenumărate minuni.
Astăzi însă, foarte puţini sunt cei tari în credinţă. Mai toţi suntem
puţin credincioşi.
Dacă şi-n ziua de astăzi, ar avea cineva CREDINŢĂ TARE, numai
cât un grăunte de muştar, va zice muntelui acestuia: "Mută-te de aici dincolo,
şi el se va muta" (Matei 17, 20).
Deci, dacă a încetat mulţimea minunilor, acest lucru s-a întâmplat
fiindcă s-a răcit focul credinţei.
Când Sfinţii Apostoli au întrebat pe Domnul Iisus, pentru ce ei nu au
putut să scoată pe demon?
Mântuitorul le-a răspuns: "Pentru necredinţa voastră", adică pentru
puţina voastră credinţă, căci Sfinţii Apostoli nu erau necredincioşi, ci încă nu
ajunseseră să fie desăvârşiţi în credinţă.
Vedeţi dar, că puţina credinţă este pricina tuturor răutăţilor, iar CREDINŢA
DESĂVÂRŞITĂ este izvorul tuturor faptelor bune.
Dar poate omul să se întărească în credinţă? Poate, de va voi! Credinţa
naşte fapta cea bună, iar fapta cea bună întăreşte credinţa.
Deci creştine ortodox, fii blând, smerit, iubitor de dreptate, milostiv,
curat cu inima, îndelung răbdător, înţelept, blând ca porumbelul, îndurător ca
Dumnezeu Tatăl, mergi la fiecare Sfântă Liturghie, ţine toate posturile creştine
ortodoxe, spovedeşte-te şi cu mila lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului să
te Împărtăşeşti.
Acestea aprind în inima omului FOCUL CREDINŢEI, pe care a
venit Domnul Iisus Hristos să-L arunce în inimile celor ce cred Într-însul
(Lc. 12, 49).
Doamne Iisuse Hristoase, Unule Născut, Cuvântul lui Dumnezeu, Tu
eşti dătătorul credinţei şi povăţuitorul faptelor celor bune creştineşti. Noi
credem şi mărturisim, că tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care ai venit în
lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cei dintâi suntem noi. Însă
CREDINŢA NOASTRĂ este puţină şi rece, nu este atât de fierbinte pe cât
avem trebuinţă pentru mântuirea noastră. Deci către Tine, întrutot Îndurate,
ne plecăm genunchii noştri şi cu încredere, ca şi Sfântul Apostol Petru strigăm
din adâncul sufletelor noastre, cu toată nădejdea întru ajutorul tău:
41
"- Doamne, mântuieşte-ne!"
- Doamne, sporeşte-ne credinţa! (Luca 17, 5)
Noi oamenii, fiind păcătoşi şi puţin credincioşi, pentru a noastră puţină
credinţă, nu putem face minuni cu cei bolnavi, orbi şi epileptici.
Dar din cele ce avem, putem să-i ajutăm cu cele necesare, aducându-
ne aminte că, cei săraci şi bolnavi, sunt făpturi ale lui Dumnezeu (Iov 34,
19; Prov. 32, 2) şi că Dumnezeu ne porunceşte să-i ajutăm (Lev. 25, 35;
Deut 15, 7-11)
Să luaţi aminte că, nu orice credinţă este bună, ci numai CREDINŢA
CEA ADEVĂRATĂ - CREDINŢA ORTODOXĂ, unită cu faptele cele bune.
Numai rugăciunile şi posturile rânduite de DUMNEZEIASCA BISERICĂ
ORTODOXĂ sunt bune. Iar rugăciunile şi posturile care se ţin de
păgâni, eretici şi sectari, sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu, pentru că nu
se fac, după ÎNVĂŢĂTURA CREDINŢEI APOSTOLICE.
Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Cel ce nu se luptă după lege
(LEGEA CREŞTINĂ ORTODOXĂ), nu se încununează. (II Timotei 2, 4-5)
Numai cel ce slujeşte lui Dumnezeu în adevăr şi lucrează faptele
cele bune, conforme cu CREDINŢA ORTODOXĂ şi spre Slava lui
Dumnezeu, poate să dobândească mântuirea sufletului său (1 Corinteni 10,
31; Filip 1, 9-11).
Altfel, toate posturile şi rugăciunile noastre, devin urâciune înaintea
lui Dumnezeu (Isaia 1, 11-15).
Sfântul Efrem Şirul ne spune : "Când mintea omului va părăsi
DREAPTA - CREDINŢĂ, toate faptele sale cele bune, nu mai sunt de folos."
Iar Sfântul Ioan Damaschinul zice: "Binele nu este bine, când nu se
face bine. (Filocalia IV, pag. 194)
Ne întărim în CREDINŢĂ prin participarea regulată la Sfânta Liturghie
în Duminici şi în sărbători, prin Spovedanie, prin Sfânta Împărtăşanie în
cele patru Sfinte Posturi, prin participarea la Hramurile Mânăstirilor, prin convorbire
cu părinţii duhovniceşti şi binecuvântarea acestora.
Dar să ştim şi acest lucru: Că mai mare decât ÎNVIEREA MORŢILOR
este întoarcerea unui păcătos la pocăinţă.
"Să se ştie că, cel ce a întors un păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va
mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate (Iacob 5, 17-19).
Pentru că întru ÎNVIERE, înviază trupul, care iarăşi va muri, iar întru
pocăinţă INVIAZĂ sufletul care vieţuieşte în veci.
Acest lucru îl aflăm din Sfânta Evanghelie:
Că iată, a ÎNVIAT Dumnezeu pe Lazăr trupeşte, iar Evanghelia nu
mai spune ce a făcut trupul ÎNVIAT a lui Lazăr.
Însă, a ÎNVIAT Dumnezeu sufletul Sfântului Apostol Pavel şi câte
minuni, câte suflete au ÎNVIAT prin învăţăturile sale.
Necredincioşii se leapădă de credinţă şi caută să vadă pe Dumne42
zeu cu ochii trupeşti;
Îndoielnicii vor să pipăie ranele Domului;
Cei slabi în credinţă caută minuni;
Sectarii părăsesc DUMNEZEIASCA BISERICĂ ORTODOXĂ, răstălmăcesc
Dogmele Credinţei şi vestesc alte învăţături;
Cei robiţi de patimi, amână pocăinţa;
Iar "FIII ÎNVIERII ŞI FII LUI DUMNEZEU DUPĂ HAR", rămân credincioşi
până la sfârşit, ştiind că: "Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va
mântui." (Matei 14, 13)
Să ne întărim mai mult în credinţă.
Putem să ne atingem de Dumnezeu,cu mintea, cu voinţa şi cu trupul.
Cu inima ne putem atinge de Domnul prin CREDINŢĂ, evlavie şi
rugăciune curată şi Duhovnicească;
Cu mintea, ne putem atinge de Domnul, prin citirea şi înţelegerea
Sfintei Scripturi şi a celorlalte cărţi ziditoare de suflet.
Cu voinţa ne putem atinge de Domnul, prin săvârşirea faptelor bune,
în Dragoste Creştină şi cu smerenie.
Iar cu sufletul şi cu trupul, ne hrănim şi ne UNIM MISTIC cu Domnul
Iisus Hristos, prin Sfânta Împărtăşanie, care este cea mai înaltă cale de unire
a noastră cu Domnul Iisus Hristos, şi fără de care nu ne putem mântui.
Să avem CREDINŢĂ SINCERĂ, curată, neiscoditoare, izvorâtă din
DRAGOSTE CREŞTINĂ, din smerenie şi din rugăciune, iar nu din multă cunoştinţă,
care aruncă adeseori pe om în păcatul mândriei.
CREDINŢA noastră, să nu fie îndoielnică, şovăitoare, făţarnică, cum
sunt mulţi creştini, care cred numai cu gura şi la BISERICĂ merg numai la
Sfintele Paşti sau când au vreo înmormântare în familie, iar acasă se închină
din când în când şi zic un Tatăl nostru.
CREDINŢĂ PUŢINĂ ADUCE ROADE PUŢINE.
Să păstrăm cu sfinţenie, CREDINŢA ORTODOXĂ, tare şi curată, să
ne ferim de necredincioşi, de sectari şi de îndoielnici, ca să nu cădem în
cursele lor. Să păstrăm cu grijă frumuseţea CULTULUI ORTODOX şi toată
tradiţia DUMNEZEIEŞTII BISERICI ORTODOXE.
2.5. DATORII ALE CREŞTINILOR ORTODOXI
"Oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea. Şi aceasta este
biruinţa care a biruit lumea: CREDINŢA NOASTRĂ. (1 Ioan 5, 4)
1) Prima datorie a creştinilor ortodoxi, este aceea de a cunoaşte cât
mai bine SFÂNTA SCRIPTURĂ, SFÂNTA TRADIŢIE, ÎNVĂŢĂTURA DE
CREDINŢĂ ORTODOXĂ, VIEŢILE SFINŢILOR ORTODOXI, şi principalele
scrieri ale SFINŢILOR PĂRINŢI;
2) A doua datorie, este să trăiască cu mare Credinţă în Dumnezeu şi
43
să ducă cu râvnă şi evlavie viaţa religioasă de familie, în desăvârşită
moralitate;
Sectarii fac teorie, ne atacă cu texte din Sfântă Scriptură. Noi, să le
răspundem în special cu fapte, cu viaţa morală, smerită, curată şi sfântă, întăriţi
fiind în sufletul nostru de Harul Sfântului Duh.
În faţa creştinilor cu viaţa sfântă şi smerită, diavolii se ruşinează
şi fug;
3) A treia mare datorie a creştinilor ortodoxi, este să crească copiii
cu frica de Dumnezeu. Căci dacă nu-i educăm creştineşte şi îi smintim cu
păcatele noastre, îi pierdem sufleteşte şi foarte uşor îi vor prinde sectarii şi
patimile (Beţia, desfrâul şi necredinţa).
4) A patra mare datorie a creştinilor, este să fie oameni de rugăciune,
să nu lipsească în sărbători de la Sfânta Liturghie şi de la predică. Rugăciunea
cu post şi cu lacrimi, este hrana duhovnicească a sufletlui nostru, fără
de care sufletul este mort.
5) Să trăim în pace şi dragoste creştinească cu toţi oamenii şi să
facem milostenie după putere, căci milostenia acoperă mulţime de păcate.
6) O altă datorie a creştinilor ortodoxi, este ca fiecare creştin să aibă
un duhovnic bun şi înţelept, la care să-şi mărturisească păcatele, cel puţin în
cele patru posturi, să-i ceară sfaturi pentru toate şi să-l asculte ca pe însuşi
Mântuitorul Iisus Hristos.
Creştinii ortodoxi, nu trebuie să meargă la adunările sectarilor, nici
să-i primească în casele lor, nici să discute cu ei, ca să nu cadă în cursele
lor.
Sfântul Ignaţiu, hirotonit episcop de Sfântul Apostol Petru ne învaţă:
"Folosiţi numai hrana creştină ortodoxă! Depărtaţi-vă de buruiana străină,
care este erezia (sectele, yoghinii, etc).
Căci ereticii, pentru a fi vrednici de crezare, amestecă Învăţătura
Domnului Iisus Hristos, cu propriile lor gânduri, întocmai ca cei care dau băuturi
otrăvitoare, amestecate cu miere şi vin. Cel care nu cunoaşte, ia cu plăcere
băutura otrăvitoare şi moare din pricina acelei dulceţi rele."
Cine va face acestea, nu va fi amăgit niciodată de diavoli, nici de patimi
şi nici de oamenii păcătoşi şi eretici.
2.6. CE TREBUIE SĂ FACĂ CREŞTINUL
PENTRU MÂNTUIREA SA
ZILNIC: Să se roage, şi să împlinească canonul de rugăciune: Rugăciunea
de dimineaţă, Cinstitul Paraclist sau Acoperământul Maicii Domnului,
Rugăciunea de seară, Canonul Sfântului Înger Păzitor, Canonul Domnului
nostru Iisus Hristos, şi Canonul către toţi Sfinţii, închinăciuni şi metanii, după
canonul dat de duhovnic.
44
Zilele de post: LUNI, MIERCURI şi VINERI;
Să postească în: POSTUL PAŞTELUI, POSTUL CRĂCIUNULUI,
POSTUL SFINŢILOR APOSTOLI ŞI POSTUL SFINTEI MARII şi să se
spovedească, să se ÎMPĂRTĂŞEASCĂ ÎN TIMPUL CELOR PATRU POSTURI
SAU, ÎN CAZ DE PRIMEJDIE ŞI BOALĂ.
Dacă este oprit de la Sfânta Împărtăşanie, să ia Aghiazmă Mare.
De la Bobotează până la 14 ianuarie, în fiecare zi, înainte de masă,
să ia Aghiazmă Mare (În acest caz fără să se spovedească).
În fiecare zi,înainte de masă, să ia Sfânta Anafură şi Aghiazma Mică,
dacă a trăit în curăţenie trupească.
Să participe la Sfânta Liturghie, Duminica şi în sărbători şi să dea la
Sfântul Altar pomelnice pentru cei vii şi pentru cei mutaţi la viaţa cea veşnică.
Să meargă la Sfintele Mânăstiri şi să plătească pomelnice pentru a fi
pomeniţi zilnic la Sfânta Liturghie, astfel încât Dumnezeu şi Maica Domnului
să-i ajute în viaţa de zi cu zi.
Cei mai râvnitori şi cu Dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele,
să se roage la miezul nopţii (Canonul de rugăciune, Utrenia, Psaltirea) Să
spună Rugăciunea lui Iisus în timpul lucrului.
Să citească din Vieţile Sfinţilor, din Sfânta Scriptură şi din celelalte
cărţi folositoare de suflet ortodoxe.
Să facă parastase şi pomeniri pentru cei mutaţi la Viaţa cea Veşnică.
45
VIAŢA CELUI ÎNTRE SFINŢI
A PĂRINTELUI NOSTRU SPIRIDON
(se prăznuieşte la 12 decembrie)
Insula Ciprului era patria minunatului Spiridon, care, născându-se în
anul 270 din părinţi simpli, era şi el smerit cu inima şi bun cu viaţa. În copilăria
sa a fost păstor de oi şi, crescând, s-a împărtăşit nunţii celei legiuite şi s-a
făcut tată de copii. El vieţuia cu cinste şi cu plăcere de Dumnezeu, urmând
lui David în blândeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi lui Avraam în iubire de
străini.
Dar nu după mulţi ani, murindu-i soţia, cu osârdie slujea lui Dumnezeu
prin fapte bune, iar averea sa o cheltuia spre odihna străinilor. În lume
atât de mult a plăcut lui Dumnezeu, încât s-a învrednicit cu darul facerii de
minuni, căci vindeca tot felul de boli, din cele cu anevoie de vindecat şi izgonea
duhurile rele din oameni, cu cuvântul.
Pentru aceasta a fost ales episcop al cetăţii Trimitundei, care era o
cetate vestită a Ciprului, în împărăţia marelui Constantin şi a lui Constantie,
fiul său, unde făcea minuni preaslăvite.
Oarecând era în ostrovul acela secetă mare şi uscăciune, iar uscăciunii
îi urma foametea şi foametei, moartea; căci mulţime de popor murea
de foame. Pentru acea închidere a cerului, trebuia un Ilie sau un altul asemenea
lui, ca să-l deschidă cu rugăciunea. Unul ca acela s-a arătat Sfântul
Spiridon, care, văzând nevoia ce venea asupra poporului şi milostivindu-se
părinteşte spre cei ce piereau de foame, s-a rugat cu sârguinţă către preabunul
Dumnezeu, Care îndată a umplut cerul cu nori,adunându-i de la marginile
pământului.
Apoi a fost lucrul cel mai minunat, ca să nu socotească cineva că
ploaia s-a făcut din stihii, în chip firesc, căci multă vreme norii n-au dat ploaie,
până ce iarăşi sfântul a mai făcut rugăciune cu fierbinţeală şi atunci s-a
vărsat ploaie mare pe pământ şi n-a încetat multe zile, până când iarăşi s-a
rugat sfântul şi s-a făcut senin.
Pământul s-a adăpat cu îndestulare şi şi-a dat roadele sale,căci s-au
îmbelşugat ţarinele, au rodit sadurile şi grădinile şi a fost după foametea
aceea îndestulare multă prin rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu, Spiridon.
Peste câţiva ani, prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele oamenilor, s-a
făcut foamete în latura aceea şi se bucurau bogaţii vânzători de grâu, pentru
aceea scumpete, căci aveau grâu strâns de mulţi ani şi, deschizându-şi hambarele,
au început a-l vinde scump.
Atunci era în cetatea Trimitundei un vânzător de grâu, nesăţios de
iubirea de argint ş plin de lăcomie. Acela, câştigând cu neguţătoria prin alte
părţi mult grău şi aducându-l cu corabia în cetate, nu voia să-l vândă cu acel
preţ, cu care se vindea în cetate, ci l-a pus în hambare, până când se va
46
înmulţi foametea în cetate,pentru ca să-l vândă mai scump şi să câştige avere
mai multă.
Fiind foamete mare şi din zi în zi înmulţindu-se, bogatul acela a început
a vinde grâul său foarte scump. Atunci a venit la dânsul un sărac, cerând
şi rugându-l cu lacrimi să-l miluiască şi să-i dea puţin grâu, pentru ca să nu
moară de foame cu copiii şi femeia sa. El, fiind cuprins de nemilostire şi de
pofta aurului, n-a vrut să miluiască pe sărac, ci a zis către dânsul:
- Să mergi ca să aduci preţul şi vei avea ceea ce vei cumpăra.
Săracul, slăbit de foame, a venit la Sfântul Spiridon cu plângere spunându-
i despre sărăcia lui şi despre nemilostivirea bogatului. Iar sfântul a zis:
- Nu plânge, ci mergi în casa ta, pentru că aşa grăieşte Duhul Sfânt,
că dimineaţa se va umple casa ta de grâu; iar pe bogatul acela îl vei vedea
rugându-se de tine şi dându-ţi grâu fără plată.
Săracul, socotind că i-a zis sfântul aceasta numai pentru mângâierea
necazului său, văzându-şi deşartă şi fără folos nădejdea sa, precum I se
părea, s-a dus la casa sa suspinând. Cum s-a făcut noapte, prin porunca lui
Dumnezeu s-a vărsat ploaie mare pe pământ, iar hambarele bogatului nemilostiv
şi iubitor de argint au căzut şi apa a luat tot grâul.
Nemilostivul vânzător de grâu, cu ai săi, a alergat prin toată cetatea,
strigând şi rugând pe toţi ca să-i dea ajutor, spre a nu ajunge sărac. Dar oamenii,
văzând grâul risipit pe drumuri, au început a-l strânge şi a-l duce la
casele lor.
Asemenea şi săracul acela care ceruse ieri, şi-a adunat grâu din
des-tul, pe care, văzându-l bogatul, a început a-l ruga să ia cât va voi. Aşa a
pedepsit Dumnezeu nemilostivirea bogatului, iar sărăcia şi foametea săracului
a mângâiat-o, după proorocirea sfântului.
Un plugar oarecare cunoscut sfântului, în acea vreme de foamete, a
mers la acelaşi nemilostiv bogat, care încă mai avea alte hambare pline de
grâu,cerând pentru hrană grâu pe datorie,făgăduinduind că-i va da cu dobândă
în vremea secerişului. Acela, neînvăţându-se minte cu pierderea grâului
celui dintâi, neschimbându-se din zgârcenia sa şi neîndreptându-se, şi-a
închis inima cu nemilostivire şi înaintea acestui sărac, încât nu voia să audă
de rugămintea lui, cea cu sârguinţă şi a zis către dânsul:
- Nu vei lua de la mine fără aur nici un bob de grâu.
Auzind săracul acestea, lucrător de pământ fiind, a mers plângând la
arhiereul lui Hristos, Spiridon, spunându-i necazul său. Arhiereul, mângâindu-
l cu cuvintele sale, i-a dat drumul acasă.
Apoi a doua zi a mers singur la plugarul acela, ducându-i un bulgăre
mare de aur. De unde a luat aurul acela mai pe urmă se va vedea. Deci,
punând aurul acela în mâinile plugarului, a zis:
- Du-te, frate, la bogatul vânzător de grâu şi dă-i acest bulgăre de
aur ca zălog, ca să-ţi dea pe datorie grâul, cât va fi spre trebuinţa ta. Şi când
47
va veni secerişul şi te vei îndestula cu pâine, atunci, răscumpărând zălogul
acesta, iarăşi îl vei aduce la mine.
Luând săracul aurul din mâinile arhiereului, s-a dus cu sârguinţă la
acel bogat. Acela, cum a văzut aurul, s-a bucurat, fiind iubitor de aur şi îndată
a dat pe datorie grâu săracului cât îi trebuia.
După aceasta, trecând vremea foametei, apoi fiind îmbelşugare şi
sosind secerişul, plugarul a dat cu dobândă grâul bogatului şi răscumpărând
zălogul, l-a dus cu mulţumire Sfântului Spiridon. Sfântul, luând aurul, s-a dus
în grădina sa şi l-a luat cu sine şi pe plugar, zicând:
- Vino cu mine, frate, ca să dăm acesta împreună Celui ce cu bună
îndurare ni l-a dat nouă cu împrumut.
Deci, intrând în grădină împreună cu plugarul şi punând aurul lângă
gard şi-a aruncat ochii în sus, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, Care numai
cu voia Ta, toate le faci şi le prefaci; Cela ce odinioară în faţa împăratului
Egiptului, toiagul lui Moisi l-ai prefăcut în şarpe, Însuţi şi aurul acesta, precum
atunci l-ai prefăcut într-acest chip, aşa şi acum porunceşte să se întoarcă la
chipul său cel dintâi, pentru ca şi acest om să cunoască, câtă purtare de grijă
ai Tu pentru noi şi cu fapta să se înveţe ceea ce este scris în dumnezeiasca
Scriptură: Că toate oricâte voieşte Dumnezeu, le face.
Astfel, rugându-se el, îndată aurul acela luând puterea de fiinţă, a
început a se mişca şi se vedea întorcându-se şi târându-se ca un şarpe. Şi
aşa, şarpele care mai înainte se făcuse aur prin atingerea mâinilor sfântului,
prin minune iarăşi s-a prefăcut şarpe, din aur.
Plugarul, văzând acea minune, tremura de frică şi căzând la pământ,
se socotea pe sine nevrednic de o facere de bine ca aceea. Deci, şarpele
acela a intrat în vizuina sa, iar plugarul s-a întors la casa sa cu mulţumire,
înspăimântându-se de mărimea minunilor lui Dumnezeu, care s-au făcut prin
rugăciunile sfântului.
Un prieten îmbunătăţit al fericitului, din zavistia unor oameni răi, a
fost clevetit la judecătorul cetăţii şi pus în temniţă; apoi a fost osândit chiar la
moarte, fără de vină.
Deci, înştiinţându-se Sfântul Spiridon, s-a dus să izbăvească pe prietenul
său de la moartea cea fără de vină. Atunci era vreme ploioasă şi un râu
care era în cale, revărsându-se, nu era cu înlesnire cuiva a-l trece.
Făcătorul de minuni, aducându-şi aminte de Isus al lui Navi cum a
trecut Iordanul cu chivotul legii ca pe uscat, în vremea când era plin de apă şi
crezând în acelaşi Dumnezeu atotputernic, a zis către râu, poruncindu-i ca
unei slugi: "Stai! Stăpânul cel de obşte îţi porunceşte, ca să trec eu şi să
scape bărbatul pentru care mă grăbesc".
Aceasta zicând sfântul, îndată a stat râul, oprindu-şi repejunile apei
şi a făcut cale uscată sfântului şi nu numai lui, ci şi celor ce mergeau cu el,
care au alergat înainte la judecător, vestindu-i venirea sfântului şi minunea
48
care s-a făcut pe cale. Judecătorul, auzind acestea, îndată l-a eliberat pe cel
osândit şi l-a dăruit pe el sfântului sănătos.
Deci vedea cuviosul, cu ochii mai înainte văzători, greşelile cele ascunse
ale oamenilor. Căci odihnindu-se pe cale la un primitor de străini, o
femeie oarecare, ce era robită de dragostea trupească şi păcătuia în taină cu
un oarecare, a voit să spele picioarele sfântului. Iar el ştiind faptele ei, a zis
către dânsa:
- Nu te atinge de mine, femeie.
Aceasta a zis, nu urând pe cea păcătoasă sau lepădându-se de ea.
Căci cum ar urâ pe cei păcătoşi, fiind ucenic al Domnului, Care a mâncat şi a
băut împreună cu vameşii şi păcătoşii? Ci, pentru ca să o facă pe ea să-şi
aducă aminte de păcatele sale şi să se ruşineze de faptele şi de cugetele ei
cele necurate.
Când acea femeie mai vârtos se nevoia, vrând a se atinge de picioarele
sfântului ca să le spele, atunci, fiindu-i jale de pierderea ei, sfântul, cu
blândeţe şi cu iubire de oameni, o mustră, aducându-i aminte de păcatele ei
şi povăţuind-o către pocăinţă. Iar ea, mirându-se şi spăimântându-se că cele
ascunse şi cele nearătate ale ei, nu sunt tăinuite înaintea ochilor celui mai
înainte-văzător al omului lui Dumnezeu, umplându-se de ruşine şi umilinduse
cu inima sa, a căzut la picioarele sfântului şi nu cu apă, ci cu lacrimi le
spăla pe ele şi faptele sale cele mustrate, cu buzele sale le mărturisea.
Deci, ea făcea ceea ce a făcut odinioară desfrânata din Evanghelie.
Iar el i-a grăit ei, cele ce Domnul cu milostivire, a zis odinioară: Îndrăzneşte
fiică, iertate-ţi sunt păcatele tale. Şi iarăşi: Iată te-ai făcut sănătoasă, de acum
să nu mai greşeşti. Dintr-acel ceas, femeia aceea şi-a îndreptat spre
bine viaţa sa şi s-a făcut şi altora spre folos.
De vreme ce numai din minuni s-a cunoscut viaţa sfântului, se cuvine
a şti şi râvna lui pentru dreapta credinţă; deci cuvântul ce ne stă înainte
va arăta.
Împărţind marele Constantin cel întâi între împăraţii creştini, în a şasea
sută şi treizeci şi şase de ani de la împărăţia lui Alexandru, feciorul lui
Filip, iar de la Hristos trei sute douăzeci şi cinci, s-a adunat în Niceea acel
preaslăvit sobor al Sfinţilor Părinţi, ca să condamne pe Arie, cel fără de Dumnezeu,
care cu rea-credinţă zicea că Fiul lui Dumnezeu este făptură, iar nu
Făcător şi să hotărască că Fiul este deofiinţă cu Tatăl.
Cei ce ajutau hula lui Arie, erau episcopii cei mai însemnaţi: Eusebie
al Nicomidiei, Maris al Calcedonului şi Teognie al Niceei. Aceşti oameni înrăutăţiţi,
urmând cu totul nebuniei lui Arie, bârfeau, zicând că Fiul lui Dumnezeu
este creat ca orice om.
Începătorii cei ce se luptau pentru dreapta credinţă, cei împodobiţi cu
viaţa şi cu învăţătura erau aceştia: Marele între sfinţi Alexandru, care era
încă preot şi în vremea aceea ţinea locul Sfântului Mitrofan , patriarhul
49
Constantinopolului, nefiind acolo acesta, fiindcă zăcea pe patul durerii; apoi
slăvitul Atanasie, care nu era încă împodobit cu rânduiala preoţească şi ţinea
slujba diaconiei în biserica Alexandriei.
Pentru această pricină nu puţină neîmpăcare era asupra lor, din
partea zavistnicilor, căci nefiind cinstiţi cu treapta episcopiei covârşeau pe
alţii în înţelegerea credinţei. Atunci erau împreună cu dânşii şi acest mare
Spiridon, a cărui viaţă şi dar care locuia într-însul, era mai de folos şi mai
puternic, pentru înduplecare spre cele de folos, decât gurile altora şi decât
legăturile silogismelor cele cu meşteşug împletite ale ritorilor.
Încă în acel sobor, cu voia împăratului, erau şi filosofi elini, care se
numeau peripatetici, între care era un înţelept care-l ajuta pe Arie, care tăia
ca şi cu o sabie ascuţită de amândouă părţile şi se mândrea cu limba sa de
sofist, sârguindu-se a râde de învăţătura celor dreptcredincioşi.
Cu acel filosof a cerut a se întreba Sfântul Spiridon,fiind bărbat neînvăţat,
care numai pe Hristos ştia şi pe Acesta răstignit. Iar Sfinţii Părinţi, ştiind
învăţătura lui, căci n-a avut cât de puţină învăţătură elinească, îl opreau, să
nu îndrăznească a se întreba cu acel sofist, care era meşter la cuvinte. Dar
acesta, ştiind ce poate înţelepciunea cea de sus şi cât sunt de neputincioase
puterile înţelepciunii omeneşti, s-a apropiat de bărbatul acela, zicându-i:
- În numele lui Iisus Hristos, o, filosofule, ia aminte la mine şi ascultă
cele ce voiesc a-ţi spune.
Filosoful a zis:
- Vorbeşte şi te voi asculta.
Sfântul a început a vorbi zicând:
- Unul este Dumnezeu Care a făcut cerul şi pământul, pe om din
pământ l-a zidit şi toate celelalte, cele văzute şi nevăzute le-a aşezat cu
Cuvântul şi cu Duhul Său. Pe acel Cuvânt Îl credem şi noi, că este Fiul lui
Dumnezeu, Care S-a milostivit de rătăcirea noastră, S-a născut din Fecioară,
a vieţuit cu oamenii, a pătimit, a murit pentru mântuirea noastră, a înviat şi
împreună cu El a înviat neamul omenesc.
Pe Acesta Îl aşteptăm să vină,să judece pe toţi cu dreptate şi să răsplătească
fiecăruia după vrednicie şi-L credem că este de o fiinţă cu Tatăl,
împreună şezător şi asemenea cinstit. Acestea astfel le mărturisim fără ispitire
şi încercare şi nici tu nu îndrăzni a ispiti cum sunt acestea; pentru că acestea
covârşesc înţelegerea ta şi sunt mult mai înalte decât toată cunoştinţa.
Apoi, tăcând puţin, a zis:
- Nu ţi se pare şi ţie a fi acestea astfel, filosofule? Pentru ca să te
încredinţezi de adevăr, ia aminte la acest mic lucru, măcar că nu se cade să
asemănăm firea cea îndumnezeită şi mai presus de fiinţă, cu făptura zidită şi
stricăcioasă. Dar, de vreme ce ochii sunt mai credincioşi decât urechile şi cel
care este puţin credincios, nu crede cu înlesnire, dacă nu va vedea cu ochii
cei trupeşti, pentru aceasta voiesc să vă încredinţez pe faţă cu această cără50
midă, care este alcătuită din trei.
Acestea zicând sfântul, a făcut semnul Sfintei Cruci cu dreapta,
având în stânga cărămida şi a zis:
- În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Şi îndată strângând cărămida, o! prea slăvită minune! focul s-a
ridicat în aer, apa s-a vărsat pe pământ, iar lutul a rămas în mâinile sfântului.
Cei ce vedeau s-au înspăimântat şi mai vârtos filosoful, care, înspăimântându-
se cu sufletul, tăcea, ca şi cum nu mai ştia să vorbească, neavând gură
s-o deschidă împotriva cuvintelor sfântului, în care lucra o putere dumnezeiască,
încât s-au împlinit cele scrise: Nu stă în cuvânt împărăţia lui Dumnezeu,
ci în putere.
Apoi, filosoful a zis:
- Cred că aşa sunt cele grăite de tine.
Atunci bătrânul a zis:
- Vino dar şi primeşte semnul sfintei credinţe.
Iar filosoful întorcându-se către prietenii şi către ucenicii săi, a zis:
- Ascultaţi-mă! Până când era cu mine întrebarea din cuvinte, am
adus cuvinte împotriva cuvintelor, iar cu meşteşugul iubirii de întrebare,
biruiam pe cele puse înainte. Dar de când, în locul cuvintelor, a ieşit din gura
acestui bătrân puterea şi facerea minunii, nimic nu mai pot cuvintele împotriva
puterii, pentru că nu poate sta omul împotriva lui Dumnezeu.
Deci, dacă şi dintre voi cineva poate să înţeleagă ca mine, să creadă
în Hristos şi, împreună cu mine, să urmeze acestui bătrân, prin a cărui gură
Dumnezeu a grăit.
Astfel, filosoful acela, primind credinţa creştinească, se bucura că a
fost biruit de sfântul bătrân spre folosul său şi se bucurau toţi cei binecredincioşi,
iar cei răucredincioşi s-au ruşinat.
Săvârşindu-se acel mare sobor al Sfinţilor Părinţi şi fiind biruit şi lepădat
Arie şi fiecare întorcându-se într-ale sale, s-a întors şi Sfântul Spiridon
la casa sa. În acea vreme a murit Irina, fiica lui, care înflorise cu tinereţile şi
vremea vieţii sale şi-a petrecut-o în feciorie curată, încât era vrednică de
cămara cea cerească.
Atunci a venit la Sfântul o femeie plângând şi spunând că a dat fiicei
lui, Irina, un odor de aur, spre păstrare; dar de vreme ce ea a murit, a rămas
odorul ascuns, neştiut de nimeni. Sfântul Spiridon, căutând pretutindeni prin
casa sa odorul, cel ascuns nu l-a aflat; apoi, văzând lacrimile şi tânguirea
femeii şi fiindu-i milă de ea, a mers la mormântul fiicei sale, împreună cu
casnicii săi şi a strigat către cea moartă, precum odinioară Hristos lui Lazăr,
zicându-i:
- Fiică, Irino, unde este odorul cel de aur, care ţi s-a încredinţat spre
păstrare?
Iar ea, ca dintr-un somn lung deşteptându-se, a răspuns:
51
- În cutare loc al casei (spunând numele locului) l-am ascuns pe el.
Şi iarăşi a zis către dânsa sfântul:
- Dormi de acum, fiica mea, până când te va deştepta pe tine Domnul
tuturor, la învierea cea de obşte.
Atunci s-au cuprins de frică toţi cei ce erau acolo, minunându-se şi
înspăimântându-se de acea minune preaslăvită, iar sfântul, aflând odorul în
locul cel spus, l-a dat femeei.
După aceasta, murind marele Constantin şi împărţind fiilor săi împărăţia,
a luat Răsăritul fiul cel mijlociu, Constantie. Acesta, fiind în cetatea cea
mare, antiohia Siriei, a căzut într-o boală grea, pe care nu puteau să o vindece
doctorii.
Deci, lăsând împăratul cel bolnav pe doctori, a alergat cu rugăciunile
către Dumnezeu. Care poate tămădui sufletele şi trupurile şi de la El îşi cerea
cu sârguinţă tămăduire bolii sale.
Atunci a avut o vedenie: într-o noapte un înger arătându-i o ceată de
mulţi sfinţi episcopi, în mijlocul lor i-a arătat doi mai aleşi, care păreau a fi
celorlalţi povăţuitori şi începători; deci, aceia, îi spunea lui îngerul, sunt tămăduitorii
bolii tale.
Deşteptându-se împăratul din somn şi gândind la ceea ce văzuse,
nu cunoştea cine erau cei pe care-i văzuse. Căci cum putea cunoaşte pe
aceia, al căror nume şi patrie nu erau lui ştiute? Şi mai ales când unul dintre
ei încă nici nu era episcop şi nici nu avea să fie episcop, dar acum se arăta a
fi întru acea dregătorie. Deci a fost în nepricepere multă vreme.
Apoi, primind sfat, a adunat la sine pe episcopii din cetăţile dimprejur
şi căuta să-i cunoască pe dânşii şi pe cei doi episcopi ce îi văzuse în vis,
însă nu i-a aflat. Iarăşi a chemat pe mai mulţi, din locuri şi mai îndepărtate,
dar nici între aceia nu i-a aflat. După aceea a trimis în toată lumea ca să se
adune la dânsul episcopii din toată stăpânirea sa.
Deci, a ajuns acea poruncă împărătească - sau mai bine zis acea
rugăminte - şi în insula Cipru,la fericitul Spiridon, episcopul Trimitundei, căruia
i s-a descoperit prin vedenie de la Dumnezeu, toate cele despre împărat.
Sculându-se Sfântul Spiridon, a mers la împărat, luând cu sine pe
ucenicul său Trifilie, cu care s-a arătat împăratului în vedenie. Iar Trifilie,
precum am zis, încă nu era episcop. Ajungând în Antiohia au intrat în palatele
împărăteşti. Sfântul episcop era îmbrăcat în haine simple şi purta în mână
un toiag de finic şi mitră pe cap, cum şi un văscior de lut atârnat la piept, precum
era obiceiul celor ce vieţuiau în Sfânta Cetate a Ierusalimului, în care
obişnuiau a purta untdelemn din Sfânta Cruce.
Astfel, intrând el, una din slugile cel însemnate din palatele împărăteşti,
văzându-l ca pe unul din cei săraci, a râs de dânsul şi, nelăsându-l să
intre, l-a lovit peste obraz; iar el, fiind fără răutate după cuvântul Domnului i-a
întors lui şi cealaltă parte.
52
Acela, cunoscându-l că este episcop şi văzându-şi greşeala sa, şi-a
cerut iertare cu smerenie, pe care a şi căpătat-o. Ajungând sfântul înaintea
împăratului, acesta pe dată l-a cunoscut, pentru că în acel chip l-a văzut în
vis.Sculându-se de la locul său,s-a apropiat şi s-a închinat robului lui Dumnezeu,
rugându-l cu lacrimi, să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul şi să-i
vindece boala.
Sfântul Spiridon, cum s-a atins de haina împăratului, îndată s-a făcut
sănătos şi s-a bucurat de tămăduirea sa, câştigată prin rugăciunile sfântului,
iar împăratul l-a cinstit foarte mult şi toată ziua aceea s-a veselit împreună cu
dânsul, făcând ospăţ bunului doctor. Iar Trifilie se minuna foarte mult de toată
slava împărătească, de frumuseţea palatelor şi de starea înainte a dregătorilor,
când şedea împăratul şi de toată rânduiala cea minunată a aurului,
cum şi de slujirea celor cu haine luminate. Iar Spiridon a zis către dânsul:
- Ce te minunezi, frate? Oare mândria şi slava împărătească fac pe
împărat mai drept decât alţii? Oare nu moare împăratul întocmai cum moare
fiecare din săraci şi se dă îngropării? Oare nu va sta ca oricare înaintea
înfricoşatului Judecător? Pentru ce cinsteşti cele trecătoare, ca şi cum ar fi
neschimbate şi te minunezi de cele ce sunt de nimic, când mai ales se cuvine
a căuta pe cele ce sunt nematerialnice şi veşnice şi a iubi slava cea cerească
şi nepieritoare?
Apoi a învăţat şi pe împărat destul, ca să-şi aducă aminte de facerea
de bine a lui Dumnezeu şi să fie bun către cei ce sunt sub stăpânirea lui;
către cei ce greşesc să fie milostiv,către cei ce se roagă, să fie grabnic împăciuitor,
bun dătător celor ce le trebuieşte ajutor şi tuturor să le fie ca un părinte,
cu bună îndurare plecându-se către fiecare şi îndată întinzând mâna. Că
dacă nu împărăţeşte cineva în acest chip, apoi se poate numi mai drept tiran,
decât împărat. În sfârşit, l-a învăţat să ţie tare şi să păzească cele ce se
cuvin dreptei - credinţe, neprimind nimic de la potrivnicii Bisericii lui
Dumnezeu.
Vrând împăratul să mulţumească sfântului pentru tămăduirea adusă
prin rugăciunile lui, îi dădu mulţime de aur, dar el n-a vrut să primească, zicând:
- Nu se cuvine, împărate, a-mi răsplăti cu aşa urâciune, în loc de
dragoste; pentru că ceea ce s-a făcut prin mine pentru tine, dragoste este.
Căci a lăsa casa şi a veni pe acest noian al mării şi a răbda asprimea de
iarnă şi de vânturi, oare aceasta nu este dragoste? Şi pentru toate acestea,
oare voi primi ca răsplată aur, care este pricinuitor a toată răutatea şi care
pierde toată dreptatea?
Astfel zicând, sfântul nu a vrut să primească nimic. Însă, fiind silit de
rugămintea cea multă a împăratului,a primit să ia ceva,dar nu să ţină la dânsul,
pentru că cele ce le-a primit îndată le-a împărţit săracilor,care le trebuiau.
Prin sfătuirea acestui sfânt , împăratul Constandie a scutit de dări
53
preoţii, diaconii, tot clerul şi slujitorii bisericii, judecând a fi lucru necuvios, ca
slujitorii Împăratului Celui fără de moarte, să dea dajdie împăratului celui
muritor.
Ieşind sfântul de la împărat şi întorcându-se într-ale sale, a fost primit
în casa unui oarecare iubitor de Hristos. Acolo a venit la dânsul o femeie
străină, care nu ştia să vorbească greceşte, aducând pe braţele sale pe fiul
său mort, pe care, punându-l lângă picioarele sfântului, plângând şi neştiind
nimeni limba ei, numai lacrimile adevereau că pentru fiul ei cel mort se roagă
de sfânt să-l învieze. Iar el, temându-se de slava deşartă, se lepăda de un
lucru aşa de minunat. Însă, fiind milostiv, se biruia de amara tânguire a celei
ce plângea şi a întrebat pe diaconul său Artemidot:
- Ce să facem, frate?
Iar acela a răspuns:
- Pentru ce mă întrebi, părinte? Ce alta poţi face decât numai să
chemi pe Hristos, dătătorul de viaţă care de multe ori a ascultat rugăciunile
tale; că dacă pe împărat l-ai vindecat, oare vei putea pe săraci şi pe nenorociţi
să-i treci cu vederea?
Arhiereul, pentru un sfat bun ca acesta, spre mai multă milostivire sa
înduplecat, a înlăcrimat şi, plecându-şi genunchii, s-a rugat cu fierbinţeală
lui Dumnezeu. Iar Acela, Care prin Elisei şi prin Ilie a dăruit viaţa fiului saretencii
şi fiului somanitencii, a ascultat şi pe Spiridon şi a întors duhul de viaţă
în pruncul străinei, care, înviind îndată, a început a plânge.
Maica, dacă a văzut pe fiul ei viu, îndată,de bucuria cea peste măsură,
a căzut moartă. Pentru că nu numai durerea cea mare şi necazul inimii
omoară pe om, ci uneori şi bucuria cea peste măsură face acelaşi lucru.
Deci femeia aceasta a murit de bucurie, iar cei ce priveau pe dânsa,
după bucuria cea mare pentru învierea pruncului, îndată le-a venit întristare
şi lacrimi. Atunci, iarăşi a zis sfântul către diacon:
- Ce vom face?
Iar acela iarăşi i-a dat sfatul cel dintâi şi sfântul s-a întors la rugăciune,
ridicându-şi către Dumnezeu, se ruga Celui ce dă morţilor viaţă şi numai
cu singura Sa voie toate le preface. Apoi a zis către ceea ce zăcea moartă
pe pământ:
- Scoală-te şi stai pe picioarele tale!
Iar ea, deşteptându-se ca din somn s-a sculat şi şi-a luat fiul cu
mâinile sale viu. Apoi a poruncit sfântului femeii şi celor ce se întâmplaseră
acolo, să nu spună nimănui de ceea ce au văzut şi s-a făcut, iar diaconul
Artemidot, după mutarea de veci a sfântului, a dat acestea spre auzul tuturor
credincioşilor, neascunzând măririle şi puterile lui Dumnezeu ce se făcuseră
prin marele plăcut lui Dumnezeu, Spiridon.
Întorcându-se sfântul acasă, a venit la dânsul un oarecare om, vrând
să cumpere din turma lui o sută de capre. Şi sfântul i-a zis să aducă mai întâi
54
preţul cel rânduit şi apoi să ia ceea ce a cumpărat. Dar el, dând preţul pentru
nouăzeci şi nouă de capre, a tăinuit una, socotind că nu va cunoaşte sfântul
despre aceea, a cărui bunătate de inimă era străină de grija cea mare a
vieţii.
Deci, mergând amândoi în ocolul dobitoacelor, sfântul a zis către negustor
ca să ia atâtea capre pentru cât a dat preţul. Despărţind o sută de
capre, le-a scos din ocol şi una din acelea, ca o pricepută şi roabă bună,
cunoscându-se că este nevândută de stăpânul său, s-a întors degrabă şi a
alergat iarăşi în ocol. Negustorul, prinzând-o a tras-o după dânsul; iar capra,
smulgându-se iarăşi, a fugit în ocol.
Aşa de două trei ori se smuncea din mâinile lui şi fugea în ocol, iar el
o socotea cu sila şi mai pe urmă a luat-o pe umeri şi o ducea într-ale sale.
Dar capra, zbierând şi bătându-l cu coarnele peste cap, se zvârcolea încât
se mirau toţi câţi erau acolo.
Sfântul Spiridon, pricepând lucrul şi nevrând înaintea tuturor a mustra
pe negustorul cel viclean, a zis către dânsul cu blândeţe:
- Vezi, fiule, că nu în zadar face dobitocul acesta unele ca acestea,
căci nu suferă a fi dus la casa ta. Oare n-ai oprit preţul care se cuvenea
pentru dânsa şi iată pentru aceea se smulge din mâinile tale şi fuge la ocol?
Deci acela, ruşinându-se, şi-a mărturisit păcatul şi-a cerut iertare.
Apoi dând preţul şi-a luat capra şi aceea mergea acum singură după dânsul
în linişte la casa aceluia ce o cumpărase pe dânsa, întrecând la mers pe
stăpânul său cel nou.
În insula aceia era un sat care se numea Eritra, departe de mitropolia
Constandiei, nu mai mult de treizeci de stadii. Acolo mergând marele
Spiridon pentru oarecare trebuinţă, a intrat în biserică şi a poruncit unui diacon
din cei ce erau acolo, să facă o rugăciune pe scurt, pentru că sfântul se
ostenise de calea cea îndepărtată, mai ales că era vremea secerişului şi era
arşiţă mare.
Iar diaconul acela cu zăbavă făcea ceea ce I se poruncise şi cu dinadinsul
lungea rugăciunea, citind şi cântând cu mândrie şi mărindu-se în
deşert cu glasul său.
Deci fericitul, uitându-se la el, deşi era bun cu firea, îl ocărî cu asprime,
zicându-i:
- Taci!
Şi îndată I s-a legat limba, încât nu numai glasul ci şi vorba şi-a
pierdut şi sta mut ca unul fără limbă. Atunci li s-a făcut frică la toţi care erau
acolo, apoi s-a auzit despre aceea în tot satul şi s-au adunat toţi să vadă
acea minune, iar diaconul a căzut la picioarele sfântului rugându-se în tăcere,
ca să I se dezlege limba. Se mai rugară pentru dânsul şi acei prieteni ai
lui şi rudenii, încât abia l-au îmblânzit, pentru că sfântul era aspru cu cei
mândri şi măreţi în deşert.
55
Deci l-a iertat şi, dezlegându-i limba, i-a dat şi graiul. Însă a lăsat
oarecare semn al cercetării, nelimpezindu-i limba cu totul, pentru că l-a lăsat
cu glas mic, zăbavnic la limbă şi poticnindu-se la vorbă, ca să nu se mai
mândrească cu glasul său, nici să se mai mărească în deşert cu vorba sa
cea limpede.
Altădată acest dumnezeiesc bărbat, fiind în cetatea sa, a intrat în biserică
la Vecernie şi s-a întâmplat atunci că nu era popor acolo, decât numai
slujitorii bisericeşti.
Apoi a poruncit să se aprindă făclii multe şi candele, iar el singur
stătea înaintea altarului, bucurându-se cu duhul. Deci când a strigat după
obicei:"Pace tuturor". Nefiind popor ca să dea răspunsul cel obişnuit la
cuvintele zise de arhiereu îndată s-a auzit din înălţime, strigând: "Şi duhului
tău".
Şi era glasulul acela dulce şi potrivit, covârşind toată cântarea omenească
cea dulce. Iar diaconul care zicea ecteniile s-a speriat, auzind la fiecare
ectenie o cântare dumnezeiească de sus, cântând: "Doamne miluieşte".
Glasul acela se auzea şi de cei ce erau departe de biserică, încât
alergau cu sârguinţă la acel glas dulce şi prea minunat şi, apropiindu-se de
uşi, îndulcea mai mult urechile şi inimile lor acea cântare străină. După ce au
intrat în biserică, n-au văzut decât numai pe arhiereu cu puţinii slujitori bisericeşti
apoi acea cântare bisericească nu se mai auzea de nimeni şi se minunau
foarte mult.
Altădată, sfântul stând în biserică la cântarea Vecerniei, n-a ajuns
untdelemn în candelă şi era să se stingă, că nu se găsea atunci deloc untdelemn
în biserică. Deci se mâhnea sfântul de aceasta, ca nu cumva, stingându-
se candela, să înceteze cântarea Vecerniei şi să se sfârşească pravila
cea obişnuită a bisericii.
Dar Dumnezeu,Care face voia celor ce se tem de El, a făcut să izvorască
în candelă untdelemn, precum altădată în vasul văduvei, în zilele lui
Ilie. Iar slujitorii, aducând vase le puneau dedesubt, pentru că untdelemnul
curgea din candelă şi s-au umplut acele vase cu untdelemn sfinţit, ce era plin
de darul lui Dumnezeu.
În Cipru era o cetate ce se numea Chirina; nu aceea care este în Livia,
ci alta cu acelaşi nume, la care mergea sfântul din Trimitunda pentru oarecare
trebuinţă. Atunci mergea cu dânsul şi Trifilie, ucenicul lui, fiind episcop
în Levcusia Ciprului.
Trecând ei muntele ce se numeşte Pentandactil şi ajungând la un loc
ce se zice Parimna, care este frumos, cu multă verdeaţă şi cu multe fructe,
Trifilie, bucurându-se de acel loc, a poftit ca şi el să se facă stăpânul unui sat
din Parimna şi să-l câştige în cuprinsul bisericii sale. Deci cugeta la aceasta
îndelung, întru inima sa.
Dar nu s-a tăinuit acel cuget al lui Trifilie înaintea ochilor celor mai
56
înainte-văzători ai lui Spiridon, pe care marele părinte înţelegându-l cu duhul,
a zis:
- Pentru ce o! Trifilie; cugeţi neîncetat cele deşarte, poftind sate şi vii,
care cu adevărat nu sunt de nici un preţ, ci numai că se văd şi cu părere
atrag inima omenească spre pofta lor? Avem avuţie în cer nefurată, avem
locaş nefăcut de mâini; pe acelea caută-le, cu acelea îndulceşte-te, mai
înainte de vreme, prin gândirea la Dumnezeu, care nu pot să treacă de la
unul la altul, că cel ce se face odată stăpân acelora, are moştenirea care
niciodată nu piere.
Acestea auzindu-le Trifilie, mult s-a folosit şi după aceea altă viaţă a
avut, încât s-a făcut vas ales al lui Hristos, precum odinioară Pavel şi de
nenumărate daruri dumnezeieşti s-a învrednicit.
Astfel fiind foarte îmbunătăţit, marele Spiridon şi pe alţii îi povăţuia
către faptele bune, pentru că sporeau învăţăturilor lui la cei ce le primeau, iar
celor ce le lepădau li se întâmpla sfârşit rău, precum ne va arăta cuvântul ce
ne stă înainte şi va urma.
Un corăbier locuitor în aceeaşi cetate a Trimitundei, plutind în oarecare
laturi pentru negustorie, a zăbovit acolo douăsprezece luni. În acea vreme
femeia lui, fiind o desfrânată, a zămislit în pântece.
Întorcându-se negustorul la casa sa şi văzând pe femeie însărcinată,
a cunoscut că a păcătuit şi, umplându-se de mânie, o bătea nevrând să mai
vieţuiască cu dânsa şi o izgonea din casa sa.
Apoi, mergâng la arhiereul lui Dumnezeu, Spiridon, I-a spus pricina
şi cerea de la dânsul sfat folositor. Iar el, mâhnindu-se cu sufletul pentru
păcatul ei şi pentru mâhnirea cea mare a bărbatului, a chemat pe femeie.
Dar n-a întrebat-o dacă a făcut păcat, de vreme ce martor nemincinos era
însărcinarea şi rodul ce se purta într-însa, zămislit din fărădelege, ci i-a zis ei:
- Pentru ce ai călcat credinţa bărbatului tău şi ai adus ocară casei
tale?
Iar femeia, pierzându-şi ruşinea, a îndrăznit a minţi, zicând că nu de
la altcineva a zămislit, ci de la al său bărbat. Iar cei ce auzeau, se mâniau
asupra ei mai mult pentru minciună, decât pentru desfrânare şi îi ziceau:
- Douăsprezece luni n-a fost bărbatul tău acasă şi cum zici că de la
bărbatul tău ai zămislit? Au poate rodul cel zămislit să zăbovească în pântece
douăsprezece luni şi mai mult?
Iar ea întărea, zicând:
- Cel ce s-a zămislit în pântece aştepta întoarcerea tatălui său ca să
vină acasă din calea cea depărtată şi pruncul să iasă din pântecele meu.
Acestea şi mai multe minţind şi pe toţi biruindu-i prin cuvintele sale, a
ridicat gâlceavă, ca şi cum ea ar fi fost clevetită şi năpăstuită. Iar bărbatul cel
blând, Sfântul Spiridon, aducând-o spre pocăinţă, i-a zis:
- O! femeie , de vreme ce în mare păcat ai căzut , îţi stă înainte şi
57
pocăinţă mare, pentru că ţi-a rămas nădejde de mântuire; căci nu este vreun
păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu. Însă văd că prin desfrânare
ai născut deznădăjduire, iar prin deznădăjduire, neruşinare.
Deci cu dreptate este ca să primeşti vrednica răsplată după fapta ta,
pătimind grabnică pedeapsă, însă dându-ţi-se loc şi vreme de pocăinţă.
Acestea grăim ţie de faţă că nu va ieşi din pântecele tău pruncul acela până
când nu vei mărturisi singură păcatul, adevărul neacoperindu-se cu minciuna,
ceea ce şi orbii, precum se zice, pot să o vadă.
Aceste cuvinte ale sfântului,degrabă au venit la săvârşire.Căci, apropiindu-
se vremea naşterii, au venit asupra femeii aceleia dureri cumplite, care
îi munceau pântecele foarte rău, ţinându-se pruncul în pântece.
Însă fiind cu inima împietrită, n-a voit să-şi mărturisească păcatul
său şi într-acea cumplită durere a murit, neputând să nască. De acest lucru
înştiinţându-se, arhiereul lui Dumnezeu a lăcrimat şi se căia, căci cu acest fel
de pedeapsă a judecat-o pe ea şi zicea:
- Nu voi mai face judecată între oameni, dacă cuvântul cel zis de
mine se împlineşte aşa degrabă între dânşii cu fapta.
Iată, am spus despre femeia cea rea care a lepădat certarea sfântului
şi n-a ascultat sfătuirea cea de folos. Se va povesti acum şi despre o
altă femeie bună.
O femeie cu numele Sofronia, cu bun obicei şi binecredincioasă,
avea un bărbat necredincios, care ţinea de credinţa păgânească. Deci femeia
aceea s-a dus degrabă la arhiereul lui Dumnezeu, Spiridon, şi i-a spus
necazul, rugându-l cu dinadinsul să se sârguiască şi să întoarcă pe bărbatul
ei la sfânta credinţă.Omul acela avea prietenie cu Sfântul, ca vecin şi cinstea
pe fericitul, iar uneori mergeau unul la casa altuia, precum este obiceiul vecinilor.
Odată şezând la masă Sfântul Spiridon cu mai mulţi vecini şi cu acel
necredincios, fericitul a zis unuia din cei ce slujeau, în auzul tuturor:
- Iată, stă la porţi un vestitor trimis de sluga care păzeşte turma mea,
ca să-mi spună că, dormind el, s-au prăpădit toate dobitoacele, rătăcindu-se
prin munţi. Deci, mergând, spune-i robului meu ce a fost trimis, că acum le-a
aflat pe toate într-o peşteră şi nici un dobitoc din turmă n-a pierit.
Deci a mers sluga aceea şi a spus trimisului cuvintele Sfântului Spiridon.
Trecând puţină vreme şi încă nesculându-se de la masă, alt vestitor a
venit de la acea slugă, spunând că întreaga turmă s-a aflat.
Auzind acestea acel necredincios de la masă,se mira foarte că Sfântul
Spiridon toate le vedea înainte pe cele de departe şi pe cele de aproape şi
părându-i că acesta este ca un Dumnezeu a vrut să-i facă aceea ce cândva
licaoniţii au făcut lui Barnaba şi lui Pavel; adică să aducă tauri şi cununi şi săi
aducă jertfă. Iar sfântul a zis către dânsul:
- Nu sunt eu Dumnezeu, ci slugă a Lui; eu sunt pătimaş asemeni ţie,
58
iar dacă vezi că ştiu cele ce se lucrează departe, acestea îmi dăruieşte
Dumnezeul meu, întru care şi tu, de vei începe a crede, vei cunoaşte care
este tăria şi puterea Lui cea atotputernică.
Atunci,iubitoarea de Hristos,Sofronia, aflând vreme,sfătuia pe bărbatul
său cu multe cuvinte, ca să se lepede de necurăţia păgânească, să cunoască
pe Unul, adevăratul Dumnezeu, şi să creadă întru Dânsul. Şi aşa, cu
darul lui Hristos, a întors pe cel necredincios la sfânta credinţă, l-a luminat cu
Sfântul Botez şi s-a mântuit bărbatul acela necredincios prin femeia sa credincioasă,
precum grăieşte Sfânta Scriptură.
Se povesteşte despre smerenia cuviosului, că fiind atât de mare
arhiereu şi făcător de minuni, nu se socotea a fi umilit păstorind oile cele
necuvântătoare, singur ostenindu-se pentru dânsele. Odinioară, năvălind
tâlharii noaptea la ocolul dobitoacelor, au furat din ele şi voiau să iasă. Dar
Dumnezeu, iubind pe plăcutul Său şi păzind puţina avere, a legat pe acei
tâlhari cu legături tari şi nevăzute, încât nu le era cu putinţă a ieşi din ocol şi
astfel au fost ţinuţi până dimineaţa.
Făcându-se ziuă, a venit sfântul la oi şi văzând pe tâlhari legaţi cu
puterea lui Dumnezeu, având mâinile înapoi şi picioarele nemişcate, i-a
dezlegat cu rugăciunea. Apoi mult învăţându-i pe dânşii să nu poftească ale
celui străin, ci din osteneala mâinilor lor să se hrănească, le-a dat câte un
berbec, zicând:
- Luaţi, aceasta, ca să nu fie în zadar osteneala voastră şi privegherea
cea de toată noaptea.
Apoi i-a slobozit pe dânşii în pace.
Un negustor, din aceeaşi cetate se obişnuise a lua de la sfânt aur pe
datorie pentru negustorie şi, după ce se întorcea de la negustoria sa, îi aducea
ceea ce lua pe datorie şi-i poruncea sfântul să-l pună el singur în lada
aceea din care lua. Astfel, sfântul nu lua seama de averea cea vremelnică,
necercetând cu tot dinadinsul dacă acela, luând singur aur cu
binecuvântarea lui, apoi iarăşi aducând şi punându-l înapoi de unde îl lua, I
se binecuvânta negustoria lui.
Odată, robindu-se cu iubirea de aur, n-a pus în ladă aurul pe care îl
adusese şi-l tăinuia la sine, iar înaintea sfântului a minţit, zicând că l-a pus.
Dar în puţină vreme a sărăcit negustorul acela, pentru că aurul cel tăinuit nu
numai că nu i-a făcut nici un câştig, ci şi marfa care era a lui a prăpădit-o şi
ca un foc de taină i-a risipit averea lui.
Deci, sărăcind negustorul acela, a venit iarăşi la sfânt şi i-a cerut să-i
dea aur pe datorie. Iar sfântul l-a trimis în cămara sa la ladă ca să-şi ia singur,
zicând:
- Mergi şi ia, dacă ai pus acolo ceea ce ai luat.
Acela mergând şi negăsind aur, s-a întors la sfânt deşert. Sfântul i-a
zis:
59
- Cu adevărat, frate, până acum, afară de mâna ta, n-a fost alta în
ladă; deci, de ai fi pus atunci aurul, acum iarăşi ai fi luat.
Iar acela, umplându-se de ruşine, a căzut la picioarele sfântului, cerându-
şi iertare. Sfântul l-a iertat şi l-a învăţat să nu mai poftească ale celui
străin, nici să-şi încarce sufletul cu vicleşugul şi minciuna; pentru că dobânda
care se câştigă cu nedreptate, nu este dobândă, ci adevărată pagubă.
Odată,s-a făcut adunare de episcopi în Alexandria, pentru că patriarhul
de acolo,chemând pe toţi episcopii de sub stăpânirea lui,voia cu rugăciune
de obşte să sfarme toţi idolii păgâneşti, fiind încă mulţime de idoli acolo.
Deci, săvârşindu-se multe rugăciuni cu sârguinţă către Dumnezeu,
soborniceşte şi deosebi, au căzut toţi idolii din toată cetatea şi din cele
dimprejur, numai un idol mai vestit a rămas întreg la locul său. Rugându-se
mult patriarhul, cu mâhnire pentru sfărâmarea acelui idol şi stând el noaptea
la rugăciune, I s-a arătat o vedenie dumnezeiească, poruncindu-i să nu se
întristeze pentru nesfărâmarea idolului, ci să trimită degrabă în Cipru să cheme
pe Spiridon, episcopul Trimitundei, căci pentru el s-a lăsat idolul acela, ca
să se sfarme cu rugăciunea lui.
Patriarhul, scriind îndată Sfântului Spiridon, carte cu rugăminte,
chemându-l în Alexandria şi vestindu-i pricina chemării, a trimis degrabă pe
cineva în Cipru. Sfântul, primind scrisoarea aceea şi citind-o, s-a suit degrabă
în corabie şi a pornit spre Alexandria.
Sosind corabia la ţărmul cel vestit al Alexandriei, care se numeşte
Neapoli, şi ieşind sfântul din corabie, îndată s-a sfărâmat idolul acela din
Alexandria, cu multe jertfelnice, din care pricină s-au înştiinţat oamenii de
acolo despre venirea lui Spiridon; căci când s-a spus patriarhului că idolul s-a
sfărâmat, îndată a zis către ceilalţi episcopi:
- O! prieteni, Spiridon al Trimitundei se apropie.
Iar ei, pregătindu-se, au ieşit întru întâmpinarea lui, primindu-l cu
cinste şi s-au bucurat de venirea acestui mare făcător de minuni la dânşii şi
luminător al lumii.
Pentru acest sfânt şi mare părinte Spiridon,istoricii bisericeşti Nichifor
şi Sozomen pomenesc şi acestea :"El era foarte sârguitor în păzirea rânduielilor
bisericeşti şi spre păstrarea neştirbită a dumnezeieştii Scripturi,
neschimbând nici un cuvânt din cele scrise în sfintele şi cele fără de prihană
cărţi".
Odată, s-a întâmplat un lucru ca acesta:
S-a făcut în Cipru adunarea episcopilor din insula aceia, pentru
unele trebuinţe bisericeşti, între care era şi Sfântul Spiridon şi episcopul
Trifilie, cel mai sus pomenit, care era iscusit în înţelepciunea cărţii - pentru
că multă vreme în vârsta tinereţilor sale a petrecut la Virit, învăţând Scriptura
şi înţelepciunea; pentru aceasta l-au rugat părinţii ca să spună cuvânt de învăţătură
în biserică poporului.
60
Învăţând el poporul,s-a întâmplat în biserică, a aduce la mijloc cuvintele
lui Hristos cele zise către slăbănog, care sunt scrise la Sfântul Evanghelist
Marcu, adică: Scoală-te şi-ţi ia patul tău. Iar Trifilie n-a zis pat, ci în loc de
pat a zis culcuş, adică:
- Scoală-te şi-ţi ia culcuşul tău.
Acestea auzind Sfântul Spiridon, s-a sculat de la locul său, nesuferid
să audă schimbarea cuvintelor lui Hristos şi a zis către Trifilie:
- Au doară tu eşti mai bun decât Cel ce a zis pat, de te ruşinezi de
cuvintele Lui?
Acestea zicând, a ieşit din biserică înaintea tuturor şi n-a făcut un rău
ca acestea, deşi era prea simplu cu învăţătura; căci prin Trifilie, care se îngâmfa
cu frumuseţea vorbirii sale, ruşinându-l puţin, l-a învăţat smerita înţelepciune
şi blândeţea.
Deci fericitul Spiridon era foarte cinstit de toţi, ca cel ce era mai bătrân
cu anii, mai slăvit cu viaţa şi mai întâi cu scaunul, cum şi făcător de minuni
prea ales; pentru aceea fiecare lesne putea să se ruşineze de faţa şi de
cuvântul lui.
Se mai spune şi despre o altă minune a Sfântului Spiridon. Mergând
Sfântul Spiridon la Sfântul Sinod cel dintâi, a toată lumea de la Niceea şi,
rămânând la o gazdă oarecare, pizmăreţii arieni au tăiat noaptea în taină capetele
celor doi cai ai lui, pe care îi avea cu sine la drum.
Făcându-se ziuă şi văzând sluga lui răutatea ce se făcuse de eretici,
a spus Sfântului Spiridon. Iar el, nădăjduind spre Dumnezeu, a poruncit slugii
ca să pună capetele tăiate la locul lor.Şi sluga, făcând degrabă ceea ce I se
poruncise, a lipit capul calului celui alb, din greşeală, la cel negru şi al celui
negru la cel alb şi îndată au înviat caii şi au stat pe picioarele lor.
Apoi a mers Sfântul Spiridon cu dânşii pe drumul său. Poporul se
mira văzând un lucru ca acela, cum calul cel negru are cap alb şi calul cel alb
are cap negru, de care minune ereticii s-au ruşinat.
Atâta dar şi mila lui Dumnezeu erau peste cuviosul acesta, încât în
vremea secerişului, în arşiţa soarelui, sfântul său cap se arăta plin de rouă
răcoroasă, ce se pogora de sus, care lucru s-a arătat în anul cel din urmă al
vieţii sale.
Căci ieşind împreună cu secerătorii la seceriş - pentru că era smerit
şi lucra cu mâinile sale, nemândrindu-se de înălţimea dregătoriei - şi secerând
holda sa, deodată, în ceasul cel mai cumplit al arşiţei, s-a rourat capul
lui, precum odinioară lâna lui Ghedeon;de care lucru toţi s-au minunat şi s-au
mirat. După aceasta toţi perii capului său s-au schimbat şi unii s-au făcut galbeni,
alţii negri, iar alţii albi; singur Dumnezeu ştie pentru ce s-a făcut aceea
şi ce însemna.
Iar sfântul , pipăind capul cu mâna sa cea dreaptă, a spus celor ce
erau acolo , cum că s-a apropiat vremea despărţirii sale de trup şi-i povăţuia
61
pe toţi la fapte bune, iar mai vârtos spre dragostea lui Dumnezeu şi către
aproapele.
După aceasta, trecând nu multe zile, sfântul şi dreptul său suflet l-a
dat în mâinile Domnului său, Căruia cu adâncă cuvioşeie şi cu dreptate i-a
slujit toată viaţa sa († 347).
Apoi a fost îngropat cu slavă în biserica Sfinţilor Apostoli, care este
în Trimitunda, unde s-a orânduit a se săvârşi pomenirea lui în toţi anii, făcându-
se multe minuni la mormântul său, întru slava minunatului Dumnezeu,
Celui preamărit întru toţi sfinţii Săi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,
Căruia I se cuvine şi de la noi slavă, mulţumire, cinste şi închinăciune în veci.
Amin.
Din secolul XI, datorită ocupaţiei arabe şi apoi a celei turceşti, moaştele
Sfântului Spiridon au fost strămutate în taină în insula Corfu (Kerchira)
din Marea Adriatică, unde se fac minuni până astăzi.
Moaştele Sfântului Spiridon au stat peste o mie de ani în scaunul
arhieresc şi datorită fumului de la lumânări s-au închis la culoare.
Biserica cu moaştele Sfântului Spiridon, se află în Kerchira la 100 de
metri distanţă de Mitropolie, unde se găsesc moaştele Sfintei Împărătese
Teodora.
Spre deosebire de celelalte Sfinte Moaşte, moaştele Sfântului Spiridon
au o elasticitate deosebită. Sfântul Spiridon dispare frecvent din raclă,
venind la cei care îi cer ajutorul cu credinţă şi cu lacrimi, făcând nenumărate
minuni. De aceea, multe spitale îi poartă numele şi au în incinta lor Biserica
cu Hramul Sfântului Spiridon. Sfântul Spiridon vine cu Sfântul său Trup la cei
bolnavi, care îi cer ajutorul , şi îi vindecă.
Ca dovezi ale plecării Sfântului Spiridon din raclă, arătăm următoarele
:
1. Clericii şi credincioşii văd că lipseşte trupul său din raclă ;
2. Când Sfântul revine în raclă, trupul său este cald şi prăfuit ;
3. În fiecare an îi sunt schimbate încălţămintele, care sunt uzate şi
impregnate cu praf şi cu iarbă.
Acesta este şi motivul principal, pentru care Sfântul Spiridon este ales
patronul cizmarilor.
Când Corfu a aparţinut veneţienilor (catolici), aceştia l-au cinstit pe
Sfântul Spiridon cu evlavie, pentru ajutorul dobândit de la el.
Într-o zi, i-au schimbat straiele arhiereşti cu un veşmânt ţesut în fir
de aur.Sfântului Spiridon nu i-au plăcut însă straiele aurite şi a doua zi veneţienii
au găsit veşmintele aurite lângă sfânta raclă, iar Sfântrul Spiridon era
din nou îmbrăcat în veşmintele sale arhiereşti smerite.
La Ierusalim există o Biserică cu Hramul Sfântului Spiridon. Într-o zi,
când preotul a intrat în Biserică, l-a văzut pe Sfântul Spiridon uitându-se pe
fereastră. După ce Sfântul Spiridon a plecat, a rămas impregnat pe geamul
62
ferestrei chipul său. Această minune se poate vedea şi astăzi.
Un părinte care purta numele Sfântului Spiridon , a mers în Kerchira
şi s-a rugat mai multe zile la Sfintele Moaşte. În fiecare zi punea la Sfântul
Spiridon câte puţin din valuta ce o avea.
În ultima zi, când îşi număra puţinul mărunţiş pe care îl mai avea şi
se gândea cât să pună la sfânta raclă şi cât să-i mai rămână, a auzit în mintea
lui un glas care i-a zis:
"-Ce tot îi mai numeri ? Pune-i pe toţi !"
Părintele a pus atunci toată valuta pe care o avea şi se gândea cu
părere de rău că nu mai are valută ca să meargă la Sfântul Munte Athos.
Dar, o, minunile tale, Sfinte Spiridoane!
Când să plece, l-a chemat preotul şi i-a dăruit valută, cu care a putut
merge şi la Sfântul Munte Athos.
Iată că Sfinţii lui Dumnezeu vorbesc prin darul Duhului Sfânt, cu cei
care se roagă lor cu credinţă şi le împlinesc cererile cele mântuitoare.
Sfântului Spiridon i se fac slujbe şi ceremonii, cu scoaterea Sfintelor
sale Moaşte, în următoarele zile :
-În sâmbăta lui Lazăr, zi în care a scăpat pe locuitorii din Corfu de
foamete, prin aducerea de vapoare cu grâu;
-În Duminica Floriilor, când vindecă pe cei bolnavi ;
-În ziua de 11 august, când a alungat pe turcii care vroiau să cucerească
oraşul;
-Prima duminică din luna noiembrie, când vindecă pe cei suferinzi de
boli grele.
Principalele virtuţi creştine, prin care Sfântul Spiridon s-a învrednicit
de atâta har şi cinste de la Dumnezeu au fost :
1. CREDINŢA SA PUTERNICĂ în Dumnezeu , CREDINŢĂ ORTODOXĂ,
izvorâtă din dragoste creştină, rugăciune şi smerenie.
2. MILOSTENIA . Toată viaţa sa a jertfit-o lui Dumnezeu şi oamenilor,
ajutând pe cei săraci.
4. SMERENIA. Sfântul Spiridon ştia că toate darurile sunt de la Dumnezeu.
El era îmbrăcat simplu şi curat şi vorbea cu modestie şi blândeţe.
Fericit este creştinul care va citi Acatistul Sfântului
Spiridon cu credinţă şi smerenie. Sfântul Spiridon îl va tămădui
de boli şi de neputinţe, va alunga duhurile rele, îl va întări în
credinţă.La cei care îl cinstesc cu credinţă şi evlavie va veni cu
Sfântul său Trup şi îi va vindeca, îndeplinindu-le cererile cele
mântuitoare.
AMIN.
63
Pentru a spori credinţa şi fapta bună creştină , rugăciunea personală
a fiecăruia, trebuie întărită de rugăciunea DUMNEZEIEŞTII BISERICI
ORTODOXE.
Prin pomenire zilnică la Sfântul Altar, creştinii au părtăşie Harică cu
Mântuitorul Iisus Hristos, care se Jertfeşte Tainic la Sfânta Liturghie pentru
iertarea păcatelor noastre.
Cei care doresc să plătească Sfinte Liturghii ca să fie pomeniţi zilnic
la Sfânta Liturghie, la Mănăstirea Rarău, pot trimite mandat poştal cu confirmarea
primirii, pe adresa:
SFÂNTA MĂNĂSTIRE RARĂU
Stareţ Protos. Veniamin Baican
loc. Crucea
Jud. Suceava, cod. 5931
SFÂNTA MĂNĂSTIRE RARĂU este binecuvântată cu
Darul Facerii de Minuni, prin Icoana Făcătoare de Minuni a
Maicii Domnului.
Dumnezeu, pentru rugăciunile Prea Sfintei, Prea Curatei,
Prea Binecuvântatei Maicii Sale, vă va împlini cererile
cele mântuitoare, vă va binecuvânta familia, casa şi lucrul
mâinilor voastre.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru
rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor
Tăi, miluieşte-ne pe noi.
Lui Dumnezeu i se cuvine Slava, Cinstea şi Închinăciunea,
acum şi pururea şi-n vecii vecilor.
AMIN.
64
BIBLIOGRAFIE
1. Sfânta Scriptură
2. Didahii şi Predici, Ilie Miniat
3. Tâlcuirea Evangheliilor şi Cazanii, Arhiepiscop Nichifor Teotoke
4. Tâlcuiri noi, la textele vechi, I.P.S. Antonie Plămădeală
5. Predici la Duminicile de peste an, Arhim. Ilie Cleopa
6. Convorbiri duhovniceşti, vol. I, Arhim. Ilie Cleopa
7. Sfântul Marcu Ascetul şi Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia I.
CUPRINS
CAPITOLUL I
1.1. Ce este ADEVĂRATA CREDINŢĂ? ....................................................... 3
1.2. De câte feluri este CREDINŢA ............................................................... 7
1.3. Legătura dintre CREDINŢA în lucrurile descoperite şi cunoaşterea
lor............................................................................................................ 7
1.4. CREDINŢA ŞI FAPTELE BUNE ........................................................... 11
1.5. Cum putem spori CREDINŢA ............................................................... 16
1.6. Trepte în CREDINŢĂ; CREDINŢA ÎNCEPĂTOARE, CREDINŢA
CUNOSCĂTOARE, CREDINŢA FĂCĂTOARE DE MINUNI................. 17
1.7. Puterea rugăciunii lui Iisus .................................................................... 22
1.8. Împlinirea rugăciunilor ........................................................................... 24
1.9. PUTEREA CREDINŢEI celor mulţi ....................................................... 26
1.10. Mijloace duhovniceşti pentru a convinge şi a spori credinţa ............... 29
CAPITOLUL II
2.1. Necredinţa în Dumnezeu ...................................................................... 31
2.2. Cauzele nerodirii Cuvântului lui Dumnezeu în sufletul omului............... 32
2.3. Îndoiala în CREDINŢĂ .......................................................................... 36
2.4. Credinţa puţină ..................................................................................... 37
2.5. Datorii ale creştinilor ortodoxi ............................................................... 42
2.6. Ce trebuie să facă creştinul pentru mântuirea sa ................................. 43
CAPITOLUL III
3.1. Viaţa şi Minunile Sfântului Ierarh Spiridon ........................................... 45
65
EDITURA "PANAGHIA"
Tipăreşte cărţi şi manuscrise religioase ortodoxe (articole, monografii,
învăţături duhovniceşti, vieţi ale cuvioşilor, minuni) în tiraj de
minimum 2000 de exemplare.
---------------------------------------------------------------------------
CĂUTĂM DISTRIBUITORI!
---------------------------------------------------------------------------
Pentru corespondenţă şi comenzi : EDITURA "PANAGHIA"
str. Sondei nr. 2, bl. A7, sc. A, ap. 1, Vatra- Dornei, jud. Suceava,
cod 5975. Tel. 030/ 372544
Lucrări apărute:
1. Sufletul omului, după moartea trupului
2. Postul creştin ortodox
3. Războiul diavolilor cu oamenii
4. Sfânta lumină de la Ierusalim;
5. DUMNEZEIASCA BISERICĂ ORTODOXĂ
6. Smerenia şi dragostea creştină
7. Viaţa şi Acatistul Sfintei Maria Egipteanca
8. Valoarea sufletului omenesc
9. Icoane Făcătoare de Minuni
10. Puterea Adevăratei Credinţe
11. Mâncăruri de post şi de dulce
12. Vise, vedenii şi Descoperiri Dumnezeieşti
I.S.B.N. 973 - 90964 - 7 - 3
Tipar: Imprimeria GEEA, Botoşani
Tel./Fax: 031/513.435

Nessun commento:

Posta un commento