1
AUREL VIŞOVAN
cu concursul lui
GHEORGHE ANDREICA
DUMNEZEUL MEU,
DUMNEZEUL MEU,
PENTRU CE M-AI PĂRĂSIT ?
(Reeducarea de la închisoarea Piteşti)
EDIŢIA A II-a
Mulţumim camaradului nostru
Aurel Vlad din New York pentru ajutorul dat în
publicarea prezentei lucrări.
Aurel Vişovan Gheorghe Andreica
2
Acolo unde teroarea a transformat clipa în
veşnicie.
3
În toamna anului 1948 am fost adus de la securitate
la închisoarea din Sighetul Marmaţiei şi introdus în celula
72 de la etajul doi. Privind de jur împrejur am observat doar
două vase specifice unei celule de puşcărie. Nimic altceva.
Atunci mi-am zis : Iată-mă la un început de drum pentru
care mă pregătisem . . .
Doamne ajută-mă !
Era straniu acel spaţiu atât de gol. Nici vorbă de pat,
de scaun sau altceva. Doar o presupusă fereastră făcută
cioburi (probabil din cauza vântului). Astfel că gratiile
apărau mai mult de frig şi ploaie decât geamul care nu-şi
merita numele.
Iată-mă faţă în faţă cu mine însumi. Lipseau
anchetatorii de care scăpasem -cel puţin pentru un timp.
Trebuia să-mi fie frig, foame, dar nu simţeam nimic
din toate acestea.
Gândurile mele erau la prietenii mai tineri de prin
celulele vecine. Mereu mă întrebam : De ce călăii securişti
m-au chinuit atât, când ei deţineau -de nu ştiu unde- o listă
cu nume şi date exacte ?!
N-am reuşit nici până astăzi să înţeleg (deşi am
căutat mereu) cum de a fost cu putinţă ca într-o mişcare cu
caracter subversiv să se lucreze cu date scrise, care să
circule nu numai în ţară, dar şi peste hotare !
Rămas singur în mijlocul celulei m-am întrebat :
Oare voi fii în stare să rezist aşa după cum aveam atâtea
pilde ale înaintaşilor ?
4
Am rostit -mai întâi- o rugăciune Celui de Sus
pentru a mă încuraja. Apoi încet am început să fredonez
“Sfântă tinereţe legionară ! . . .”
Sim]eam că-mi cresc puterile . . .
La un moment dat ajung la versul “Nu-i temniţă să
ne-nspăimânte . . . “ Înviorat mi-am zis :
Acesta trebuie să-mi fie îndemnul. Drept pentru care,
cu un ciob din geamul presupusei ferestre, am zgâriat în
vopseaua de deasupra uşii versul “Nu-i temniţă să
ne-nspăimânte . . .”
Mi-am zis că cei dinaintea noastră care au trecut prin
prigoană au reuşit să ajungă la această înaltă atitudine.
Trecând prin “pădurea cu fiarele sălbatice” mi-a
răsunat în minte acest cântec legionar, până când am ajuns
la îngrozitoarea închisoare Piteşti.
Iată-mă ajuns în “mlaştina deznădejdii”, când
puterile fizice şi psihice mă părăsiseră demult. Când îmi
întindeam în disperare braţele spre cer strigând :
“O, Doamne, unde eşti ?”
“De ce n-aprinzi minuni cereşti ?”
“O, Doamne, unde eşti ?”
. . .Mai târziu nu reuşeam nici măcar să mă rog în
gând, întrucât urlam : “M-am rugat ! M-am rugat !” . . .
La urletele mele mi se admnistrau alte bătăi şi alte
torturi din partea comitetului de tortură.
Aceste versuri, “Nu-i temniţă să ne-nspăimânte” ,
mi se înfăţişau de acum ca un mare semn de reflexie.
Desigur, versurile au fost concepute într-un demers
-oarecum- normal al anormalului. Pe timpuri torturile aveau
limitele lor, iar moartea şi atunci -şi poate mai mult acumera
o izbăvire.
Sunt sigur că absolut toţi cei trecuţi pe la Piteşti şi
supuşi acelor satanice metode doreau să moară. Ori la Piteşti
-cu puţine excepţii- nu se putea muri. Nu te lăsau să scapi
prin moarte.
5
Ne-a umilit Dumnezeu, pedepsindu-ne astfel pentru
mândria noastră.
Desigur, mâdria-i păcat de moarte. Dar oare dorinţa,
convingerea că vei putea înfrunta orice prigoană (prigoana
fiind încadrată în limitele unor experienţe) poate fi
considerată mândrie ?
. . . şi totuşi, în faţă având acele crude realităţi,
trebuie să recunosc că prea am fost mândru şi pentru aceasta
am fost confruntat cu imposibilul.
Îl căutam disperat pe Dumnezeu. Îi invocam
prezenţa pentru a găsi puteri . . . Zadarnic, El nu se făcea
simţit, ci dimpotrivă . . .
Privind retrospectiv descopăr că Dumnezeu nu m-a
părăsit niciodată. Altminteri, cum aş putea să-mi explic că,
părăsit de orice putere fizică şi psihică, când orice gând îl
dădeam în vileag fără a-l putea reţine -într-un mod
patologic . . . Totuşi, în cei doi ani de Piteşti -zdrobit fiindn-
am ajuns în tabăra torţionarilor.
Am o înţelegere deosebită faţă de cei care au crezut
(ca şi mine) că Nu-i temniţă să ne-nspăimânte . . .
. . . dar după torturi supraomeneşti n-au mai rezistat
şi s-au trezit la un moment dat (sigur fără voia lor) în
cealaltă tabără.
Atunci când mă călcau în picioare, mă loveau, mă
înjurau vechii şi bunii mei camarazi, simţeam tragedia
imensă pe care ei o trăiau.
Sunt atâtea lucruri care omeneşte nu pot fi explicate.
. . .
*
Marea virtute a umilinţei -care într-adevăr face pe
oameni să fie mari- nu m-a caracterizat.
E ceea ce (poate) a lipsit din educaţia mea şi a
noastră în general.
6
Poate, acesta este motivul pentru care Cerul a
revărsat acea urgie asupra noastră la Piteşti, adeverindu-se şi
pentru noi cuvintele Sfintei Scripturi că “cel ce se înalţă se
va smeri”.
*
Evenimentele pot fi măsurate prin dimensiunea
oamenilor care s-au confruntat cu ele.
Bărbaţi de talia lui Costache Oprişan, Pop Cornel,
Gioga Parizianu şi atâţia alţii . . . Ca brazii de înalţi, au
rezistat atâtor furtuni rămânând neclintiţi . . . Sunt acum
frânţi la Piteşti !
Urgia capătă forme demoniace.
Acolo istoria s-a oprit din mers pentru moment,
făcând loc apocalipsei.
Cum a fost cu putinţă că Cerul nu S-a făcut auzit ?
Doar lupta noastră a fost dusă în numele Lui .
Păcatul mândriei se cerea pedepsit şi reevaluat,
făcând loc umilinţei şi prin umilinţă -pe urmă- prezenţei lui
Dumnezeu.
Au trecut ani şi zeci de ani de zile de la acele
evenimente. S-au succedat atâtea transformări sociale care
-de-acum- permiteau deblocarea memoriei (atât cât mai
rămăsese din ea) . . . Totuşi gândurile mele refuzau să se
întoarcă spre dezastrul pe care-l trăisem.
Şi totuşi minunea s-a înfăptuit :
Cu o insistenţă proverbială şi cu un tact deosebit,
bunul şi mai tânărul meu camarad Gheorghe Andreica a
reuşit să mă ajute să deschid atât de ruginita poartă a
trecutului . . .
Aurel Vişovan.
7
PITEŞTI.
Opriţi-vă din hohote, nebuni !!!
În râsul vostru negru
Fierb clocote de sânge
Din rânjetul satanicei furtuni.
Pe cine-aţi răstignit din nou, nebuni ?!
Ce cântec sfânt în scrâşnet greu se frânge . . .
O! . . . Dans în ritm macabru
Apocaliptic ropot
de prohodiri ciudate
Cer negru
negru clopot
Ce-ntunecat se bate
şi
bate . . . bate . . . bate . . .
Morţi vii,
Stafii, şi câte-un înger mat
Ce a-ngheţat
Plecat în veşnicii
Morţi vii
Stafii şi urlete surpate de nebuni
. . .
O, Doamne, unde eşti ?!
De ce n-aprinzi minuni,
minuni cereşti ?
Pe unde eşti, o, Doamne, unde eşti ?!
8
. . .
. . .
Din nepătruns
nici un răspuns
. . .
Piteşti, Piteşti, Piteşti.
Aurel Vişovan.
9
Camera 4 spital
. . .
Un monstru îmi urca greoi din piept spre gât. Mă
sufoca într-un huruit îngrozitor cu urlete, cu gemete. Nu
înţelegeam ce se întâmplă, unde sunt ?
Simt o mână pe frunte şi aud un glas stins :
-Aurel, mai trăieşti ?
Am recunoscut cu greu vocea lui Silviu Murgu şi iar
n-am mai simţit nimic.
Cu un efort de negrăit încerc să-mi deschid ochii. În
semiîntunericul de sub prici am realizat unde sunt . . .
Numai gemete şi sânge.
Îmi străfulgera un gând : E ziua de Crăciun. Oare
s-a prăvălit Cerul peste noi ?
. . .
-Nu mişcaţi, bandiţilor ! Gura ! Aici e mormântul
vostru. !
Vocea asta am mai auzit-o cu câteva momente mai
înainte. Era vocea lui Ţurcanu.
Dar ce se întâmplase ? . . . Şi de ce ?
Încet, printre gâfâiturile monstrului ce-mi apăsa
pieptul, cu senzaţia că dintr-un moment într-altul cad într-o
prăpastie, mi se leagă gândurile :
Sunt în camera 4 Spital de la închisoarea Piteşti. E
ziua de Crăciun. Am simţit o lovitură în cap şi alta peste
ochi şi am fost doborât împreună cu alţii. Mâna lui Silviu
Murgu stăruia pe faţa mea. I-am auzit glasul stins de tot :
-M-am speriat că te-au omorât.
. . .
-Gura, bandiţilor ! Aici e mormântul vostru !
10
*
E ziua de Crăciun 1949.
În imensa cameră 4 Spital din închisoarea Piteşti
depănam amintiri de Crăciun împreună cu câţiva camarazi,
cu gândul la cei de acasă în a căror închipuire eram prezenţi.
Când la un semnal tună vocea lui Ţurcanu :
- La treabă, mă !
. . . Un zgomot infernal . . . Şi parcă s-a prăvălit
închisoarea pe noi. Am căzut şi nu mai ştiu nimic.
. . .
Sosirea la închisoarea Piteşti
(retrospectivă)
Am ajuns la închisoarea Piteşti în toamna anului
1949, venind de la Jilava, unde m-am despărţit de bunii mei
camarazi -elevii din Frăţia de Cruce - din Sighetul
Marmaţiei, care plecau în altă direcţie.
Nu ştiam nici unii cu certitudine, care, unde plecăm,
dar entuziasmul de a putea birui închisorile cu crezul nostru
tineresc, cu credinţa biruinţei în suflet, ne făcea să fim tari,
încrezători.
Zvonurile care circulau în închisoarea Jilava erau că
elevilor le era destinată închisoarea Târgşor, iar studentilor,
închisoarea Piteşti.
Ce bucurie să te ştii în mijlocul celor de vârsta ta,
între tinerii luptători animaţi de acelaşi crez al biruinţei
binelui asupra răului !
*
La Piteşti am fost introduşi într-o cameră imensă,
macabru de mare, în care încăpeau până la 100 de oameni
11
-bineînţeles, la mare înghesuială, aşa cum s-a dovedit- . Trei
sferturi din această cameră era deja plină.
Aflu de îndată că majoritatea deţinuţilor provenea
din Moldova şi că din primele momente o mare parte din
studenţii moldoveni se grupaseră într-un cerc de
reeducare.
Ce deziluzie !
Tot dintre moldoveni -o parte din ei- ne-au atras
atenţia, punându-ne în gardă, să nu avem încredere în
ceilalţi care vin de la Suceava. Aceştia erau încă sub
oblăduirea lui Bogdanovici (un student mai în vârstă) care
iniţiase acest proces de terfelire în speranţa punerii în
libertate.
Eram -însă- şi noi, ceilalţi, care împărtăşisem
aceleaşi gânduri de mai bine şi care ne-am spus că vom
merge neînfricat pe drumul nostru înainte împotriva tuturor
tendinţelor de compromitere.
Regimul închisorii.
Regimul închisorii era foarte aspru, începând cu
dormitul pe prici unde, datorită numărului mare de oameni,
nu ne puteam odihni. Nu aveam loc să stăm pe spate. Eram
înghesuiţi ca sardelele în cutie . . . Ca să te întorci pe
cealaltă parte trebuia să-i antrenezi şi pe ceilalţi, ceea ce nu
era un lucru uşor.
Mâncarea era sub orice nivel de existenţă şi consta
-în special- din zeamă de varză murată cu o bucăţică
de mămăligă sau pâine ce totaliza -după calculul unora din
noi- în jur de 800-1000 de calorii.
În scurt timp am îceput să ne clătinăm pe picioare,
ceea ce -însă- nu ne-a descurajat.
Greu era -însă- cu nevoile fiziologice.
12
În acea cameră imensă erau vreo 4-5 tinete şi care
-în special- datorită faptului că varza era atât de
diuretică, acestea erau cu totul neîncăpătoare.
Simţeai că plezneşti sub presiunea urinei şi a jenei că
nu puteai să o elimini. Unii au ajuns la aşa exasperare încât
să urineze în şepcile pe care le aveau şi să arunce conţinutul
pe fereastră. Alţii, în stridenţa neputinţei de a rezista, urinau
în gamelele din care mâncau.
La WC eram scoşi o dată pe zi în ture de câte 10-15
inşi pentru 2 locuri. Nu dura -poate- nici un minut, că erai
scos afară cu bâta de către gardian.
Mulţi nu reuşeam să evacuăm şi rămâneam aşa sub
presiunea organică de pe o zi pe alta.
Cred că era prima metodă de tortură pe care şi-au
imaginat-o farsorii ocultei iudeo-comuniste. Acum o aplicau
pentru slăbirea sistemului nervos.
Nici foamea, nici bătăile de la securitate n-au reuşit
să ne chinuie mai îngrozitor.
*
Faptul că o dată pe săptămână trebuia să te
bărbiereşti cu un brici pe care îl aducea gardianul şi care
-după cum spunea el- îşi tăia unghiile de la picioare, era cea
de a doua tortură, nu aveai săpun de bărbierit, nici apă
suficientă, nici dezinfectant după bărbierit . . . În timpul
bărbieritului se produceau răni îngrozitoare, ceea ce ne
aducea la disperare.
În atmosfera aceasta atât de apăsătoare, în tabăra
reeducaţilor se lansase ideea că toate aceste necazuri se
datorează nouă, celor care rămâneam pe poziţia idealului
pentru care am pornit la luptă. Astfel, un murmur din ce în
ce mai puternic se ridica împotriva noastră.
. . .
13
Un uruit de tancuri
Starea noastră de spirit căutam să o întreţinem prin
trăire interioară şi în grup, cât mai erau şi acele zvonuri pe
care le auzisem înainte de arestare, cum că americanii nu
vor întârzia a mai lăsa această ţară pe mâna comuniştilor.
Într-o noapte, un uruit puternic de tancuri s-a auzit
trecând prin oraşul Piteşti. După părerea noastră era o
coloană destul de lungă.
Printre noi se afla un ofiţer de tancuri, invalid de
război. În situaţia lui, urma cursurile unui institut
politehnic. Pentru aceasta -arestat fiind- a ajuns cu noi
studenţii la Piteşti. Numele lui era Cucu.
El (acest Cucu) a comentat pe larg trecerea coloanei
de tancuri, sugerând că se îndreaptă spre graniţa cu sârbii, pe
unde -probabil- urmau să intre forţele americane.
Acest episod va avea un ecou mai târziu, în timpul
torturilor denumite demascări, precum ţi la mina Baia-Sprie
unde -culmea- ne-a fost dat să ne întâlnim chiar cu
comandantul detaşamentului de tancuri, colonelul
Stoianovici, arestat şi el .
. . .
Oameni noi intră în cameră
Într-o bună zi sunt introduşi în cameră câţiva noi deţinuţi.
Nu-mi amintesc la toţi numele şi nici anume numărul lor exact.
Mi-l amintesc pe Cori Gherman -notar de prin părţile
Adealului- şi care s-a ataşat de mine foarte prietenos, punândumi
o serie întreagă de întrebări cu privire la activitatea ce am
desfăşurat-o afară, înainte de arestare . . .
14
Părea foarte simpatic. Nu puteam bănui ce se ascunde sub
acel ataşament.
Tot atunci veni şi Nuti Pătrăşcanu. Era un tip înalt, bine
legat, care s-a prezentat ca nepot al lui Lucre]iu Pătrăşcanu
-ministrul Justiţiei- binecunoscutul comunist. Se zvonise că era şi
el arestat şi încarcerat în acea închisoare, la etajul II, la secţia
invizibili.
Nuti Pătrăşcanu se ataşase de grupul nostru perorând
întruna împotriva comuniştilor.
Mă gândeam în sinea mea că sosesc întăriri, întrucât în
grupa din cealaltă parte a camerei -adică a reeducaţilor se
observa o forfotă deosebită.
Era acolo un tip înalt pe care îl chema ( Şura )
Bogdanovici şi care se zicea că era promotorul acestei acţiuni.
Dar el nu se vedea a fi mai mobil printre reeducaţi , ci unul
mai mic de statură, smead, ce îmi arunca priviri perfide. Avea o
figură destul de dizgraţioasă. Numele lui : Sobolevschi.
Mai erau şi alţii la fel de dizgraţioşi : Puşcaşu, Livinschi,
Bordeianu Virgil, etc . . .
Interesant este că pe aceşti indivizi dizgraţioşi mi-i
amintesc -parcă- mai mult decât pe bunii mei prieteni cu care
împreună am făcut proba focului.
Să încerc –totuşi- a aminti numele bunilor mei
camarazi :
-Murgu Silviu
-Titi Moroianu
-Eşanu
-Gicu Mătase
-Ticuţă Străchinaru
-Neteanu
-Apăvăloaie
-Oargă
,..şi atâţia alţii a căror nume s-au şters din memorie.
Fiecare din aceşti prieteni bravi au avut puterea lor de
rezistenţă şi povestea lor cu deznodăminte din cele mai variate.
15
Cert este că nota dominantă la noi, la acest început de
încleştare, era o doză mare de mândrie pe care o cultivam şi care
ne-a orbit.
Poate că această mândrie s-a răzbunat împotriva noastră,
adepţi ai moralei şi învăţăturii creştine ce propovăduieşte
umilinţa.
Trebuie să facem recurs şi la umilinţă pentru a ne evalua
mai bine forţele, capacitatea şi rezistenţa. Acest lucru l-am
remarcat abia mai târziu.
Cer scuze pentru inconsecvenţa în a relata când la
persoana întâia singular, când la întâia plural. O fac sub impresia
acelor evenimente îndepărtate şi -totuşi, prin urmările lor- atât de
prezente în răni ce par a nu se închide vreodată.
Era stupid să vezi o sală imensă ca aceea numită
4 Spital cu oameni care erai obligat să presupui că luptaseră toţi
pentru acelaşi ideal şi care în închisoare îi vedeai împărţiţi
în două tabere. O parte eram noi cei ce ne menţineam pe
poziţiile noastre pentru a înfrunta rigorile închisorii. Ceilal ţi îşi
conturau alte idealuri, idealuri adverse, şi se uitau la noi cu ochi
plini de duşmănie, considerând că datorită menţinerii noastre pe
aceeaşi poziţie, pentru care am fost arestaţi, ei nu pot fi puşi în
libertate.
Auzisem că li se spusese, că deşi au rupt-o cu trecutul
împotriva căruia luau atitudine, ei nu vor fi puşi în libertate atâta
timp cât în închisoare erau oameni care se închinau în acelaşi crez
în care au fost crescuţi.
Înfruntarea necazurilor prin
rugăciune
Timpul trecea destul de greu, în special sub presiunea
necazurilor fiziologice de care am amintit.
Din această cauză deveneam din ce în ce mai nervoşi, mai
puţin accesibili.
16
Mâncarea slabă conta mai puţin. Căutam -totuşi- să ne
menţinem moralul, ridicându-ne deasupra acestor mizerii care ne
împrejmuiau.
Rugăciunea noastră de zi şi de noapte, contactul nostru cu
Cerul, erau momentele ce ne înseninau frunţile, care ne uneau mai
strâns şi care ne dădeau încrederea că până la urmă forţele
răului vor fi înfrânte, chiar cu puţinele noastre forţe ce ne-au
mai rămas.
Era o atmosferă îmbâcsită în acea cameră
supraaglomerată.
Prin geamurile deschise ce dădeau spre curte intra un
miros greu de urină amestecată cu paie.
Or fi fost ceva gunoaie (paie) în curtea în care noaptea
-tinetele fiind pline ochi, iar noi nemaiputând rezista la presiune
din cauza verzei acre ce ne-o dădeau- eram obligaţi -cu toată
ruşinea posibilă şi imposibilă- să urinăm în te miri ce : şepci,
borcane, gamelele din care mâncam şi în tot ce mai aveam,
aruncând conţinutul pe fereastră.
Gunoaiele din curte exhalau un miros pestilenţial pe care
tot noi eram obligaţi să-l inhalăm.
Astfel, încet-încet se apropia Crăciunul anului 1949,
Crăciun la care ne gândeam cu acea nostalgie a celui departe de
familia lui dragă în mijlocul căreia ar fi strălucit bucuria.
Menţionez că nu aveam nici o legătură cu casa. Nu
existau nici pachete, nici scrisori ; nu mai vorbim de
vorbitoare sau alte drepturi specifice deţinuţilor politici.
Trecuse multă vreme de când nu mai ştiam nimic de
acasă. Nici în închisoarea de la Sighetul Marmaţiei, unde mai
sosea câte o scrisoare, eu personal n-am primit nici una. Scrisorile
mele se opreau la securitate şi acolo rămâneau.
Reţin când într-o zi (pe când eram încă la Sighet) dus
fiind de la închisoare la securitate pentru anchetă, gardianul avea
în mână o scrisoare pe care am reuşit pe furiş să descifrez
(poate chiar cu asentimentul gardianului) scrisul surorii mele şi
numele meu. Bineînţeles, nu am primit-o niciodată.
Dealtminteri, pe tot parcursul detenţiei de mai bine de 15
ani nu am putut scrie decât de două ori : o dată la Piteşti în vara
17
lui 1950, când ni s-a dat la toţi câte o carte poştală să scriem după
lenjerie, iar a doua scrisoare ni s-a dat în vara lui 1964 puţin
înainte de eliberare. Şi cea de a doua carte poştală a avut
aceeaşi raţiune : să ne trimită haine în vederea eliberării.
În ultimul pachet de haine primit era o scrisoare scrisă de
sora mea. Aceasta a fost singura scrisoare pe care am primit-o în
toţi aceşti ani de detenţie, scrisoare prin care am aflat că mama
trăieşte.
Terciul -atât de plăcutul terci- pe care-l savuram la
închisorile din Sighet şi Cluj -şi care constituia singura mâncare
din închisoare- care consta în 250 grame de apă fiartă cu mălai şi
în care se punea un strop de zahăr (erau prevăzute 8 grame pe zi),
până şi acest terci, la Piteşti, a dispărut.
Terciul -care dădea o cât de mică satisfacţie de saturaţie
şi care era aşteptat de cu seara, fusese înlocuit cu o porţie de 250
de grame apă colorată şi căreia i se spunea când ceai când cafea.
După ce-l beam, acesta lăsa o senzaţie cumplită de foame.
Mi-amintesc de versurile poetului-martir Radu Gyr :
- “Şi parcă din străbuni sau din scripturi,
de la-nceputul lumii ne e foame “ .
Şi totuşi nu foamea ne-a dărâmat. Dacă ar fi fost numai
aceasta, noi am fi fost biruitori.
Se apropie Crăciunul
Încercam să ne amintim colindele, atât pentru a ne
mângâia sufletele, cât şi pentru a intra -cât de cât- în
atmosfera sărbătorească a Naşterii Pruncului Iisus pe care o
aşteptam ca pe o minune.
Mai erau vreo 2-3 săptămâni, când şi-a făcut
apariţia grupul Nuti Pătrăşcanu, Burculeţ, Cori Gherman, etc
. . . şi care aduceau cu dânşii un fel de prospeţime. Burculeţ
-în special- , fiu de profesor universitar-medic, avea un aer
vesel, mai neastâmpărat.
18
Nu presimţeam nimic din ceea ce ar putea să se
întâmple. Înduram un regim de temniţă grea, dar ne
mândream să-l putem înfrunta.
Acum, când după atâţia zeci de ani încerc să-mi aduc
aminte numele prietenilor, acelor cu care am împărţit şi
împărtăşit închisoarea, aproape că nu reuşesc.
Dar ce să mă mir ? Când numai la doi ani de la
furtuna de la Piteşti -la Baia-Sprie fiind- se apropie de
mine un tânăr care mă întâmpină cu bucurie :
-Aurel, ce mai faci ?
Tânărul, văzând că nu reacţionez la paritate (efectiv
nu-l recunoşteam) îmi zise :
-Nu-ţi mai aminteşti din noaptea Piteştiului
însângerat ?
Mă uit la el cu ochi mari şi tot nu puteam să-mi
amintesc. Atunci îmi spuse :
-Gojinschi.
Ca o străfulgerare din adâncul unui abis . . . pe
undeva pe unde -la început- nu-l mai puteam localiza în
timp, îi refac imaginea.
Eram împreună în acel infern şi de atunci nu mi-l
mai aminteam.
Ce zdruncinare puternică ne-a zguduit !
Într-adevăr, o vreme refuzam să-mi amintesc. Mi-era
groază de revenirea imaginilor cât -mai ales- a stărilor
sufleteşti de atunci.
Acum, peste timp, amintirile se refac greu. Uneori
ceţos, alteori ca o pată neagră ce stăruie.
Îmi amintesc însă în mod cert că la camera 4 Spital
nu la data de 6 decembrie 1949 a început urgia -aşa după
cum afirmă unii care relatează despre evenimente.
Eu eram acolo la 6 decembrie 1949 (la camera 4
Spital).
Marele cutremur s-a produs la 25 decembrie 1949.
19
Într-adevăr, la 6 decembrie -dar în anul 1950- a fost
o nouă şi puternică dezlănţuire a urgiei care -de altfel- nu
încetase după ziua de Crăciun 1949, fapt care probabil
determină această confuzie nesemnificativă.
Cum ne apropiem de Crăciun -într-una din zilevine
gardianul cu o listă şi citeşte o serie de nume,
printre care o parte din bunii mei prieteni, spunându-le să-şi
facă bagajul.
Realizam că cei care se dăduseră elevi la intrarea în
închisoarea Piteşti (erau elevi la şcoala de subingineri Baia-
Mare) plecau spre Târgşor. Nu şi-au putut nici ei imagina la
ora aceea de ce anume scăpaseră, mai ales că erau toţi în
tabăra noastră a rezistenţilor.
În timpul încrâncenărilor de mai târziu, se mai auzea
câte un torţionar căutându-i şi blestemându-i, cum de au
scăpat.
Într-adevăr, la intrarea în închisoarea Piteşti puteai să
declari cum voiai şi erai consemnat ca atare.
Mi se sugerase şi mie de către prietenii mei ,
aflându-se că la Târgşor este un regim mai blând, să mă dau
drept elev.
Refuzasem cu îndârjire această propunere. De când
doream să fiu cu studenţii, cu floarea tinereţii acestui
neam.
Peste ani îmi este greu să gândesc ce s-ar fi
întâmplat în cealaltă alternativă. Dar sunt sigur că acesta a
fost drumul meu, drum pe care dinainte mi-l alesesem şi
care, cu toate dezastrele prin care a trebuit să trec, era
singurul meu drum.
Îmi zic : Dumnezeu mi l-a ales !
20
Mâine e Crăciunul
Noii veniţi -Cori Gherman, Nuti Pătrăşcanu,
Burculeţ, Anghelescu, etc . . . - erau foarte activi în
rândurile noastre.
Adevărul e că ne simţeam bine în preajma lor. Ei
veneau cu ştiri proaspete, încurajatoare şi ne solicitau mereu
să le povestim din lupta noastră anterioară, despre anchetele
de la securitate, etc . . .
Nu am putut realiza atunci -decât mult mai târziufaptul
că tabăra reeducaţilor nu putea obţine nici un fel de
informaţie de la noi, întrucât ne-am detaşat net de aceştia.
Astfel a fost necesară introducerea acestui grup care,
prin încrederea ce ne-o inspirau, au reuşit să ne descoase fir
cu fir.
Eram foarte naivi. Dar cum puteam fi altfel ? Nu-şi
putea nimeni imagina toate mârşăviile comunismului.
Şi aşa zilele şi nopţile treceau cu greu, când tăcute
sau în rugăciune, când prin depănare de amintiri sau făurire
de idealuri, căutând a ne ridica deasupra condiţiilor fizice
din ce în ce mai grele.
Se apropia Crăciunul.
Ne aminteam împreună obiceiurile de pe locurile
fiecăruia şi începurăm să fredonăm colindele.
Suntem în ajunul Crăciunului puţin mai înseninaţi de
sărbătoarea care bătea la uşă spre a ne anunţa vestea Naşterii
Pruncului Iisus.
Învăţasem pe de rost < O, brad frumos > în varianta
de închisoare de Radu Gyr -colid atât de frumos şi atât de
trist- Sărbătoarea voiam să o întâmpinăm cu bucurie, dar
şi cu îndârjire mai mare în lupta pe care am pornit-o.
Burculeţ ne anunţă cu zâmbetul lui pe care-l
afişa aproape tot timpul :
- Mâine vă sorcovim .
21
Nu cunoşteam povestea cu sorcova. Pe la noi
prin Ardeal nu era obiceiul acesta. Gândisem că ei, prietenii
lui Burculeţ, au improvizat ceva în acest gen spre a ne
introduce în obiceiurile din acea parte a ţării . . .
*
Cu câteva zile înainte de Crăciun se deschide uşa şi
intră în cameră un deţinut mai robust decât noi care era
cunoscut de moldoveni. Acesta este Ţurcanu, zise unul din
preajmă, promotor al reeducării împreună cu Bogdanovici.
Am mai auzit că între Ţurcanu şi Bogdanovici s-au ivit
disensiuni în privinţa modului în care să se facă reeducarea.
Bogdanovici era considerat mai mult un om al
formelor, pe când Ţurcanu susţinea că numai prin fapte
deţinuţii pot să dea dovadă că într-adevăr s-au reeducat, ca
astfel să fie puşi în libertate, unde să ducă mai departe lupta
lor de convingere a populaţiei în idealurile comuniste.
Toate acestea mi se păreau nişte aberaţii cărora nu
le-am dat nici o importanţă.
Intrat în cameră, Ţurcanu a fost întâmpinat de îndată
de Bogdanovici, de Popa Ţanu, Sobolevschi şi alţii . . . Apoi
s-au retras în partea camerei unde erau reeducaţii şi-au
început cu şuşotelile.
În acea parte a camerei sosirea lui Ţurcanu a produs
un reviriment.
Spre seară s-a făcut apel la noi să ne mai strângem
-dacă putem- că mai era necesar de încă un loc pentru
Ţurcanu . . . Ţurcanu, cu un fel de orgoliu dispreţuitor, a zis
că va dormi pe o laviţă (bancă) ce se găsea în cameră.
A doua zi Popa Ţanu (pare-mi-se) cere un moment
de ascultare întregii camere .
După o introducere plină de maniere elegante şi cu o
politeţe mai mult decât exagerată, adresându-se nouă celor
din partea opusă ne anunţă (de parcă noi n-am fi ştiut) că ei
sunt un grup care s-a trezit la realitate, că s-au organizat întro
grupare care şi-a propus să lupte împotriva trecutului
22
pentru un viitor mai luminos -viitorul comunist- şi s-a
exprimat că ei sunt plini de această convingere.
Ni s-a cerut să privim adevărul în faţă şi să trecem
de partea lor, dând dovezi de reeducare, pentru că numai în
felul acesta vom fi eliberaţi.
Noi n-am dat nici o atenţie la tot ce s-a debitat şi
ne-am văzut de treburile noastre. Nu am legat nici o discuţie
în contradictoriu. Nu aveam ce discuta.
Ziua de Crăciun
Noaptea de Crăciun -respectiv cea dinspre ziua de
Crăciun- răsuna de colinde, de clopoţei şi de vocile
colindătorilor (din oraşul Piteşti) a trecut cu greu. Trăiam în
aceeaşi atmosferă de supraînghesuială în care, pe de-o parte
erai obligat să stai culcat, iar pe de altă parte nu puteai să
stai nici pe spate, nici în altă poziţie comodă, fiind atât
de înghesuiţi, încât ne auzeam respiraţia şi se amestecau
transpiraţiile.
Sarabanda vergelelor metalice lovite într-un anumit
fel de gardieni anunţa deşteptarea în ziua de Crăciun.
Nu-mi amintesc dacă aveam posibilitatea de a ne
spăla cât de cât mâinile şi faţa, întrucât chiuveta din cele
două WC-uri era mai mult iluzorie pentru noi cei
aproximativ 100 de oameni.
Am respirat cât de cât uşuraţi când am început să ne
mişcăm şi să ne spunem în gând rugăciunea.
Recitam rozarul în fiecare zi şi noapte, în orice
moment posibil.
În sfârşit sosi şi terciul (sau apa colorată) din ziua de
Crăciun 1949 . . .
Am început să ne strângem mâinile unii altora cu
urările cuvenite acestei datini şi culmea, observam cum din
rândurile reeducaţilor se strecurau din ce în ce mai mulţi.
23
Ce gest fratern ! mi-am zis . . . Uite că până şi
reeducaţii simt nevoia ambianţei frăţeşti în această zi a
bucuriei -cum se mai numeşte ziua de Crăciun-.
Deodată -brusc- un semnal, un strigăt şi sunt
lovit fără să apuc să văd de cine peste ochi, în cap, în burtă,
. . . parcă s-ar fi prăvălit cerul în jurul meu. Gemete,
urlete . . . Văd cum unii cad la pământ. Simt cum cad şi eu şi
nu mai ştiu nimic.
Într-un târziu mă trezesc cu mâna lui Silviu Murgu
pe frunte -şi el plin de sânge- realizând că suntem mai
mulţi îngrămădiţi sub priciul de la camera 4 Spital.
Ce s-a întâmplat ? Nu puteam realiza. Simţeam
cum sunt tras de picioare în urlete :
-Ieşiţi afară, bandiţilor ! La lumină, să fiţi văzuţi !
Suntem scoşi de sub prici toţi cei bătuţi, iar în
cameră, la lumina zilei, gardienii cu bâte în mână se
uitau la noi. Printre ei îi recunosc pe Ţurcanu,
Sobolevschi, Popa Ţanu şi mulţi alţii . . .
Culmea ! Iată şi figurile lui Cori Gherman, Nuti
Pătrăşcanu, Burculeţ şi alţii pe care-i credeam că sunt alături
de noi.
-Au vrut să ne omoare legionarii ! striga Ţurcanu
adresându-se gardienilor. Atunci un alt râpâit de bastoane,
ciomege, poate chiar răngi, lovituri de cizme s-au abătut
asupra noastră.
Regizarea a fost mai mult decât puerilă, dar specifică
ideologiei comuniste pentru aplicarea terorii prin orice
mijloace.
Dacă scăpase vreun centimetru de pe noi neînvineţit
de fraţii noştri, gardienii ne-au acoperit într-o baie de sânge.
Nu înţelegeam, nu realizam de ce se întâmplă aceste
lucruri tocmai în această zi a bucuriei, a Naşterii Domnului
nostru Iisus Hristos ?
Nu aveam cu ce să ne oblojim rănile, care
rămăseseră deschise şi sângerau.
24
Era deja către seară. Nici vorbă de mâncare în acea
zi. Dealtminteri, cine ar fi putut mânca ?
Unii dintre reeducaţi au rămas printre noi ca să
ne păzească. Ceilalţi s-au strâns în partea opusă şi
începuseră să cânte un marş comunist pe care îl repetau
neîncetat.
-Banditilor ! tună vocea lui Ţurcanu. O să spuneţi
tot ; o să vărsaţi din voi tot ce n-aţi spus la securitate.
(Termenul întrebuinţat de Ţurcanu era acela de borât : O să
borâţi tot ce aveţi în voi). Aceasta-i treaba voastră acum :
să vă scormoniţi minţile. Să nu mai rămână nimic din ce ar
putea periclita securitatea statului comunist.
Eram cu adevărat distruşi. Bătaia gardienilor ne-a
confirmat că nu mai aveam cui -pe acest pământ- să ne
adresăm. Ne-am simţit abandonaţi în mâinile acestor călăi.
Şi totuşi era ziua de Crăciun. Ziua în care S-a născut
Pruncul Iisus, dar pentru noi era o Vinere Mare,
Vinerea Calvarului şi a deznădejdii.
Un strop de lumină -parcă- m-a întărit un pic la
gândul că Iisus pe Cruce a fost -până şi El- în
deznădejde . . . Dar nu voia Mea, ci voia Ta să fie . . .
O altă avalanşă de lovituri s-a năpustit asupra
noastră. De data aceasta îl văd desluşit pe Cori Gherman
izbindu-mă cu putere.
-Cum, şi tu ? . . .
-Gura, banditule! Te cunosc bine ! Să spui tot, tot ce
n-ai spus la securitate. Să nu mai rămână nimic în tine.
Se amestecau loviturile lui Ţurcanu cu ale lui
Sobolevschi, Burculeţ, Nuti Pătrăşcanu . . . Cu toţii loveau
în nişte fiinţe rănite de moarte, neputincioase. Eram
zdrobiţi şi trupeşte şi sufleteşte.
25
Directorul Alexandru Dumitrescu
A doua zi de Crăciun se deschide uşa brusc şi apare
directorul Alexandru Dumitrescu încruntat şi cu un ciomag în
mână.
Ţurcanu raportează că legionarii au sărit la reeducaţi
ca să-i omoare, deoarece vor să se reeduce !
-Care-s bandi]ii ăia care nu vor reeducarea ? Care-s şefii
lor ?
Agresaţii au fost 20. Cu toţii eram şefi de grupuri
legionare. Agresorii de două-trei ori mai mulţi. Restul s-au
retras îngroziţi în fundul camerei.
Atunci Ţurcanu începu să strige câte un nume :
-Banditul cutare ! Ieşi în faţă !
De abia târându-se, bunii mei camarazi ieşeau în faţă.
Regret din suflet că nu-mi amintesc nici un nume al
scumpilor mei prieteni. Dar nu pot uita clipa când Ţurcanu a tunat
numele meu.
Eram în total 5-7 inşi (nu mai ştiu exact). Eu am fost
strigat ultimul. Aceştia eram instigatorii.
Directorul Dumitrescu a început să ne lovească cu
ciomagul plin de furie, luându-ne pe rând unul câte unul.
Reţin că atunci când a ajuns la mine, m-a întrebat cum mă
cheamă. Am observat că atunci când m-a privit, figura lui era
îngrozită. Cred că eram desfigurat complet, că nu m-a lovit.
A mai spus câteva cuvinte pe care nu le mai reţin exact.
Oricum, erau în legătură cu ceea ce nu se spusese la ancheta de la
securitate, deci, ăsta era scopul lor primordial la ora respectivă :
depistarea tuturor celor ce au mai rămas în libertate.
26
Oportuniştii
A mai trecut o noapte în gemete, dureri şi răni ce trebuiau
oblojite şi nu era cu ce.
Am fost zdrobiţi în pumni şi picioare de la cine nu te-ai
fi aşteptat.
Mare mi-a fost mirarea când l-am văzut în mijlocul nostru
pe Bogdanovici, însângerat şi el din cap până-n picioare,
precum şi alţii din tabăra adversă etichetaţi ca oportunişti
nesinceri care au vrut să ducă în eroare partidul.
. . .
Politrucul Iţicovici Marina
. . .
Iar se deschide uşa şi iar apar gardienii împreună cu
Ţurcanu. Citesc o listă pe care apare şi numele meu şi suntem
conduşi într-o cameră alăturată.
În cameră -o masă lungă, câteva laviţe şi pe masă erau
înşiruite coli de hârtie albă, peniţe şi cerneală.
-Să scrieţi totul ! tună Ţurcanu. . . Bandiţilor ! Absolut tot
ce n-aţi spus la securitate.
Vedeţi că vine domnul locotenent politic Marina. Să nu
cumva să faceţi vreo figură , că vă întoarceţi voi în cameră şi va
fi vai de oasele voastre !
Ţurcanu iese şi în următorul moment intră un domn în
civil, elegant, şi care ne salută foarte politicos -culmeaprefăcându-
se că nu vede toate vânătăile şi rănile pe care le
purtam. Ni se adresează :
-Sunt locotenentul politic Marina. Mi s-a adus la
cunoştinţă că dumneavoastră v-aţi hotărât să o rupeţi cu trecutul,
pentru care vă felicit din inimă.
Întrucât mi s-a spus că v-au mai rămas lucruri
nedeclarate, aveţi la dispoziţie hârtie, peniţe, cerneală şi timp la
discreţie. Nu vă forţează nimeni . . .
Câtă perfidie strigătoare la cer ! De parcă noi, cei
schingiuiţi şi care de-abia reuşeam să stăm pe scaun, am fi fost
27
atât de naivi încât să nu credem că el era la curent cu toată
tragedia care se consumase.
Am aflat mai târziu că acest individ -Marina- era un
evreu de prin părţile Maramureşului, ale Maramureşului meu
drag. Am aflat abia după revoluţie numele său întreg : Iţicovici
Marina.
Mă îmbărbătam la gândul că -totuşi- în munţii
Maramureşului erau câţiva dintre noi care reuşiseră să scape de la
arestare şi dintre care unul . . ., -şi nu oricare ! -Lică Popşacăzuse
în luptă cu securitatea. . . Ei însă erau acolo în munţi. În
mod sigur că nu-şi puteau imagina ce se întâmplă cu noi aici.
Văzându-mă cu foaie albă de hârtie în faţă, zdrobit fără
putinţă de rezistenţă, m-am întrebat : Ce mă fac ?
De revoltat îmi era imposibil să mă revolt în halul în care
eram. Mi-a venit în gând să scriu ceea ce n-a figurat în ancheta
mea de la securitate, dar am aflat mai târziu . . .că datorită altor
declaraţii, doi dintre prietenii mei nedeclaraţi fuseseră arestaţi.
Asa că recunoscusem în acea declaraţie că i-am cunoscut şi că
n-am voit să declar la anchetă.
Într-un târziu am fost scoşi şi duşi înapoi în camera 4
Spital, unde ne aşteptau aceleaşi scene îngrozitoare şi ameninţarea
lui Ţurcanu, că dacă n-am spus tot, vai de noi va fi.
Îmi băteau ciocane în cap de parcă să-l spargă.
Presimţeam deja ceea ce urma să se întâmple.
La întoarcerea de la locotenentul politic, Ţurcanu ne
întâmpină cu :
-Măi, bandiţilor, sunt sigur că nu aţi spus tot şi am să vă
demasc eu pe voi şi atunci veţi vedea că ce a fost până acum n-a
fost nimic.
Rămâneţi în poziţie de nemişcat ! N-aveşi voie să mişcaţi
un deget ! Nu vorbiţi decât în momentul în care o să spuneţi
complet ceea ce n-aţi declarat până acum. !
Se formase un comitet de torţionari care ne
supavegheau îndeaproape şi nu se sfiau să ne lovească în cele
mai sensibile locuri ori de câte ori treceau prin faţa noastră.
Eram terorizaţi.
Ce să le spunem ? Ce anume pot afla ei de la alţii ajunşi
în situaţie similară ? . . .
28
Bănuiam -şi aşa ni s-a spus- că aceste violenţe au fost
declanşate şi în alte camere, precum şi în alte închisori şi că
toată ţara este supusă violenţei demascării forţelor care se opun
regimului comunist.
Începusem să cred asta şi acest gând mă chinuia la fel de
tare ca loviturile care cădeau mereu, mereu . . .
Ne mutăm în altă cameră
Pe la începutul lui ianuarie 1950 vine un gardian cu o
listă întocmită împreună cu Ţurcanu -după nu ştiu ce criterii- şi
ne trezim la parter. Acolo suntem aranjaţi noi cei izolaţi (cei ce
n-am trecut de partea reeducării eram numiţi izolaţii). Dormeam
pe ciment. N-aveam nici prici, nici pat.
Şirul izolaţilor începea cu mine, urmând apoi
Bogdanovici, Apăvăloaie, Moroianu, Gicu Mătase . . . Nu-i mai
reţin pe ceilalţi. Pentru restul camerei era -pare-mi-se- un prici
şi apoi, în capăt, paturi unde -de bună seamă- sălăşluia
comitetul.
Aici Ţurcanu a numit un comitet din care mi-i amintesc
pe Sobolevschi, Virgil Bordeianu, Caziuc . . .
Când ne-am întins jos pe ciment era deja ora stingerii.
Culmea ! Am simţit cimentul cald. Nedumerirea mea mi-a
citit-o Bogdanovici care era alături şi care mi-a şoptit
arătându-mi : Dedesubt e centrala termică. De-ar fi ştiut
comitetul, sigur că ne-ar fi schimbat imediat.
Programul era acelaşi ca şi la camera 4 Spital. În timpul
zilei bătăi sau poziţia fixă în care trebuia să ne notăm pe câte o
bucăţică de săpun ce mai aveam de declarat. Pe urmă, în timp ce
reeducaţii erau ocupaţi cu citirea din cărţi de propagandă
comunistă sau cu cântatul marşurilor revoluţionare comuniste, de
noi ceilalţi se ocupa câte un delegat din partea comitetului.
Ţin minte că în colţul în care eram eu era ca
propagandist unul din studenţii moldoveni, pe nume Caziuc.
Începuse să ne explice ce este dialectica marxistă ţi din istoria
P.C.R.
29
Interesant este faptul că, deşi dovedise mult zel în bătăi,
Caziuc -acum abia, după impresia creată- încerca o înţelegere
tacită.
Naivitatea mea mi-a lăsat această impresie sau, poate, era
reală.
Tot astfel de scânteieri de omenie observam şi la Virgil
Bordeianu la care am fost pentru dădăceală , după ce celelalte
eşaloane nu reuşiseră să mă lămurească.
Eu, mărturisindu-mi sincer credinţa, nu m-a brutalizat,
lăsându-mi impresia că este o cale de dialog. Da, dar în
cameră se petreceau lucruri crâncene.
. . .
Vine Costache Oprişan
Într-o bună zi vine Ţurcanu şi ne anunţă că va fi adus în
cameră Costache Oprişan -şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară-.
-Voi, bandi]ilor, -ni se adresează nouă celor izolaţi- să
nu scoateţi o vorbă şi să vă ascundeţi feţele să nu vi se vadă
vânătăile, că altminteri o păţiţi mai rău ca înainte !
După care dăduse dispoziţii în şoaptă comitetului
respectiv şi celorlalţi din cealaltă parte a camerei.
Mă îngrozisem la gândul a ceea ce ştiam că va urma.
Într-adevăr, nu peste mult timp uşa se deschide, iar
gardianul împinge înăuntru un bărbat puţin mai în vârstă decât
noi, cu nişte ochi mari ce exprimau un gen de nedumerire şi -
desigur- teamă de necunoscut.
De cum a intrat în cameră l-au înconjurat o serie de
reeducaţi -probabil din cunoscuţii dinainte- şi care, făcând pe
oamenii de rezistenţă curajoşi, au început să-l întrebe fel de fel . .
prefăcându-se că e în admiraţia lor.
Costache Oprişan simţea că ceva nu-i în regulă. Nu ştiu
ce le răspundea, dar îşi mişca mereu capul în toate părţile ,
căutând să desluşească ce se întâmplă.
Vizibilitatea din partea noastră era oprită de către nişte
grupuri de reeducaţI . . .
30
Nu a durat mult această stare de espectativă, că la un
semnal, cu un urlet ce aducea cu urletul fiarelor din pădure, au
năvălit cu toţii asupra lui.
Călcat în picioare, lovit din toate părţile, în scurt timp şi-a
pierdut cunoştinta. Dar loviturile n-au încetat. Până la urmă a fost
întins pe un prici şi cu nişte curele (de unde or fi apărut
curelele ?) a fost luat sistematic din cap până la picioare şi de la
picioare până la cap.
Când obosea o echipă de torţionari, se schimba cu alta.
Cred că a durat acest supliciu ore întregi.
S-au aruncat multe gamele cu apă peste el ca să-l
trezească şi să-i urle în urechi :
-Noi, tinerii reeducaţi, cei care înainte am fost sub
comanda ta, te vom distruge. Tu eşti vinovat de soarta noastră,
iar noi vom smulge de la tine tot ce ştii, tot ce n-ai declarat la
securitate . . .
Nu mai ştiu câte zile a durat acest supliciu, îmi amintesc
doar când, după o perioadă în care n-a mai fost lovit, a fost
întrebat (nu mai ştiu de cine, de Ţurcanu ? de Sobolevschi ? ) :
-Ce părere ai, măi banditule, despre noi, foştii tăi
subalterni ? La care după o mică pauză -exprimându-se
greu- Oprişan răspunde :
-Fac o asemănare cu judecătorii din Australia veche,
care au fost selecţionaţi din rândurile foştilor infractori.
Am apreciat atunci acest răspuns ca fiind pe măsura atât a
inteligen]ei sale, cât şi a circumstanţelor deosebite în care se afla.
Chinurile au continuat, înscriindu-se însă în normalul
ce caracteriza această perioadă.
A început şi Oprişan să fie dus la Ţurcanu să-şi facă
demascarea. Nu ştiu ce anume o fi spus.
În sfârşit, ne-a văzut şi pe noi ceilalţi izolaţi care purtam
pe noi însemnele umanismului comunist şi probabil gândul că
nu este singur să-i fi adus o cât de mică consolare.
. . .
31
Activitatea de dimineaţă
Dimineţile erau îngrozitoare.
Eram treziţi brusc de sarabanda grilajelor lovite de către
gardieni precum şi de urletele plantoanelor.
Dacă seara adormeam frânţi de chinuri şi de oboseală cu
gândurile ameţite şi ele, dimineaţa, când ne trezeau brusc şi luam
contact cu groaznicul situaţiei ce ne înconjura, disperarea nu
cunoştea margini.
Tot fără margini era şi timpul, care pentru noi nu se mai
măsura nici în ceasuri, nici în zile, a căror denumire am pierdut-o.
Nu mai ştiam dacă-i duminică sau luni . . .
Nici în ani nu se mai măsura nimic.
Simţeam cum nimeni, nicăieri în lume, nu se mişcă
pentru noi, ci eram aruncaţi . . .neputând nici muri.
Eram aruncaţi în deznădejdea veşniciei cea fără de
nădejde.
Gioga Parizianu
Într-o zi, Ţurcanu ne anunţă din nou :
-Măi bandiţilor, vedeţi că vă aduc aici pe unul din vitejii
voştri legionari. Un macedonean verde. Să nu cumva să suflaţi o
vorbă despre ce se întâmplă aici !
Peste puţin timp se deschide uşa şi apare gardianul
însoţind un deţinut mai scund, dar bine legat, cu nişte ochi vii şi
întrebători. Auzisem o şoaptă în jur : E Gioga Parizianu.
Gioga era cu adevărat un tânăr despre care se vorbea
cu multă simpatie, fiind de felul lui o fiinţă veselă şi de mare
rezistenţă.
Mai auzisem că fusese implicat într-o acţiune la Bacău
(dacă nu mă înşel) unde unitatea din care făcea parte neavând
arme decât un singur pistol se gândiseră să le procure de la
soldaţii ruşi care împânziseră oraşul.
32
Era prin 1945-1946, ori trupele ruseşti le găseai
pretutindeni în ţară. Probabil acesta era motivul pentru care
Ţurcanu voia să afle din gura lui cum s-a desfăşurat această
acţiune şi cine a fost implicat.
Scenariul s-a repetat la fel.
Gioga a fost înconjurat imediat de foştii săi prieteni,
acum reeducaţi, şi care îi puneau fel de fel de întrebări, făcându-l
să creadă că în cameră este o atmosferă frumoasă, legionară.
Procedaseră în aşa fel ca în momentul ofensivei
asupra lui să fie cât mai zguduitor.
La un semnal, toţi aceşti prieteni au sărit asupra lui cu
bocanci, pumni şi obiecte contondente ce mai aveau la
îndemână.
-Măi banditule, crezi că noi am rămas bandiţi ca tine?
Noi ne-am trezit la realitate. Şi dăi, şi dăi . . . îl băteau cu
schimbul. Cum oboseau unii, începeau alţii.
Într-un târziu soseşte gardianul care-l introdusese în
cameră aducându-i bocceaua cu te miri ce haine din celula din
care venise.
Când l-a văzut pe Gioga , încremenise. Era o masă
diformă de carne aproape imposibil de recunoscut. Îl
desfiguraseră în bătăi.
-Ieşiţi imediat afară din cameră fără să spuneţi nici un
cuvânt ! porunci gardianul.
. . .
Ce o fi fost în sufletul acestor gardieni, care ştiau tot ce se
întâmplă, care participaseră şi ei la început la acest masacru,
iar acum supravegheau prin vizete la tot ce se petrece în
cameră ?
Aveau şi ei familii. Când plecau seara la terminarea
programului -ajunşi acasă- puteau ei să-şi îmbrăţişeze soţiile,
copiii ? Putea exista pentru ei şi o altă viaţă pe care noi nici n-o
puteam concepe ? Şi atâtea altele . . . Erau întrebări la care nu
găseam răspuns.
După multe zile de tortură, Gioga a început să
vorbească.
A povestit cum împreună cu alţi prieteni şi înarmat cu
pistolul pe care-l avea, au aşteptat la un loc mai potrivit ca să
33
apară un soldat rus înarmat. A apărut şi soldatul cu pistolul
mitralieră pe spate.
El, făcându-şi curaj, cu inima în din]i, a tras un foc de
pistol asupra rusului. Ecoul zgomotului produs de armă a fost atât
de mare încât, speriindu-se, a rupt-o la fugă, uitând de pistolul
mitralieră al rusului.
Spunea acum că nu-i sigur dacă l-a nimerit pe rus. I s-a
părut că soldatul s-a aplecat în momentul când a tras asupra lui.
Putea să se plece ca să se ferească de glonţ ?
Cert este că după un timp, după ce i-a trecut spaima, i s-a
părut că a făcut un gest temerar şi povestea altora cu mult orgoliu
despre fapta lui.
Se vorbea cu multă admiraţie -în special în rândul
macedonenilor- despre Gioga Parizianu.
A intrat şi el în rândul nostru, al izolaţilor,
supunându-se aceluiaşi regim şi timpului care încremeneşte
acolo la Piteşti.
. . .
Vin Paştile lui 1950
Era primăvară. Se simţea că se mai încălzise timpul.
Mă întrebam : ce zi o fi astăzi ?
Ştiam că trebuie să se apropie Paştile 1950. Nu ştiam
când este duminică, toate zilele fiind la fel.
Într-o bună zi am auzit un soldat din turelă strig$nd
la altul :
-Măi . . ., peste o săptămână sunt Paştile. Plec în
permisie. Aşa am dedus că eram în duminica Floriilor şi am putut
să-mi refac cât de cât calendarul.
. . .
34
Rândul izolaţilor se răreşte
Şirul nostru, al izolaţilor, se rărea.
Unul câte unul, făcându-şi demascarea şi făcând proba
bătăii aplicată altuia din izolare, era considerat cinstit şi trecut în
cealaltă parte, a celor care se puteau plimba prin cameră, ce
puteau discuta, puteau dormi în paturi, mânca mai bine.
Aceştia asistau şi participau la lecţii doctrinare comuniste
şi, ori de câte ori li se cerea, săreau asupra noastră, a celor rămaşi
în postură de izolaţi.
. . .
Prăbuşirea lui Apăvăloaie
Camaradul şi bunul meu prieten Apăvăloaie rezistase la
toate probele de până acum . . .
Dar iată că într-o seară se apropie discret de urechea mea
şi-mi spune şoptind :
-Aurică, eu le-am dat în trăznet pe toate !
N-am fost prea surprins. Însemna că a ajuns la capătul
răbdărilor lui şi că trecea în cealaltă tabără.
Mai târziu am auzit vorbindu-se lucruri groaznice despre
el, dar i-am apreciat rezistenţa până în acel moment şi faptul că
-în felul lui- m-a avertizat.
. . .
Plecarea unui lot de studenţi la
Canal
Printre reeducaţi se auzea vorbindu-se că se vor face
plecări la canalul Dunăre-Marea Neagră .
Mi se părea ceva de domeniul extraordinarului să poţi
scăpa şi să ajungi să poţi munci sub cerul liber, oricât de grea ar fi
35
fost munca, chiar dacă te-ar omorî, dar, . . . mureai sub cerul liber
. . . îmi licări o geană de speranţă. Dar, dacă . . .
Peste câteva zile, când a început să se împartă masa , am
văzut cum în gamele se pune carne împreună cu slănină. Mi s-au
scurs ochii, aşteptând să-mi vină şi mie rândul. Numai că mie nu
mi-a ajuns.
Se spunea despre m$ncare că este o masă întăritoare
pentru plecarea la canal. Am rămas cu un gol imens în stomac şi
cu ochii plini de invidie, uitându-mă în gamelele celorlalţi.
A sosit şi gardianul cu lista celor care urmau să plece. A
început să citească unul câte unul. Am constatat că citeşte şi
nume a celor de la izolare. M-a cuprins dintr-odată o speranţă
: oare scăpa-voi şi eu ?
Lista a fost destul de lungă şi la fiecare nume inima
îmi tresărea. Dar, n-a fost să fie.
Când la sfârşit m-am văzut în camera aproape goală,
numai cu Sobolevschi -care era şi el vizibil marcat- deşi ştia că
rămâne ca să conducă mai departe acţiunile de reeducare.
M-am simţit atât de lovit . . . Mi se luase şi ultima
speranţă. Ştiam că în cameră vor sosi alţii, continuându-se acelaşi
proces de aşa-zisă reeducare.
Urla Sobolevschi :
-Din cauza voastră, mă bandiţilor, care nu vreţi să vă
reeducaţi, trebuie să rămân şi eu în această închisoare.
*
Zilele treceau şi mai greu ca înainte . . .Când, brusc, uşa
se deschise şi câţiva din cei ce plecaseră pentru canal au fost
azvârliţi în cameră, vizibil bătuţi, însângeraţi. După ei venea
Ţurcanu, care cu o mutră scârbită, anunţa în cameră :
-Aceşti bandiţi în care am avut încredere, ajunşi la
Jilava , întâlnindu-se cu alţi deţinuti din alte închisori ce trebuiau
să plece la canal, au început să vorbească despre reeducarea
noastră de la Piteşti.
Au fost imediat depistaşi şi acum uitaţi-vă la ei cu scârbă.
36
Ce ar fi simţit ei ? . . . Dar ce am simţit noi cei ce nu
plecarăm, cei care am constatat că într-adevăr nu mai era nici o
scăpare.
Mai târziu am aflat că şi la canal se aplicau aceleaşi
metode ca la Piteşti.
Oare timpul s-a oprit ? . . .
Oscilaţia aceasta zănatică între tortură şi frig,
preferând întotdeauna una celeilalte, timpul se deformase.
Zilele nu mai aveau nume. Sărbătorile dispăruseră într-un
hău de parcă n-ar fi existat niciodată.
Când a fost Crăciunul (1950) n-am ştiut . . . După cum
n-am ştiut că ar fi putut să existe aşa ceva.
Dacă cu un an înainte, în ajunul Crăciunului când s-a
dezlănţuit urgia . . . Dacă cu un an mai înainte -repet- auzeam
clinchetul clopoţeilor şi glasul copiilor ce vesteau naşterea lui
Iisus, Crăciunul din 1950 -în acest şoc al groazei- nici n-a
existat.
Aceleaşi chinuri de clipă de clipă . . . Acelaşi frig ce ne
îngheţa până şi respiraţia. Nici nu gândeam că putea exista
undeva prin lumea largă un Crăciun al bucuriei. Pur şi simplu,
Crăciunul -pentru noi cei din închisoarea Piteşti- nu a existat.
Vai mie ! Am găsit ceva prin
ruinile minţii sfărâmate
Trebuia să ne scormonim minţile sau trebuia să ne
imaginăm tot ce am fi fost în stare să facem cândva
împotriva comunismului pentru a avea ce spune la veşnicele
interogatorii.
Parcă ne bucuram când mai găseam câte ceva ce spus
putea să mai rărească din chinuri.
37
În această veşnică scormonire a unei memorii deja
bolnave, am realizat imagini, care pe de o parte m-au speriat, iar
pe de altă parte m-au bucurat, deoarece totul a fost numai
aparenţă.
Iată despre ce era vorba :
În primăvara lui 1948 împreună cu Lică Popşa
(Dumnezeu să-l ierte că a murit împuşcat de securitate) am
imaginat un scenariu de verificare a curajului unităţii de studenţi
din grupul maramureşan (Rusu, fraţii Sofron, etc . . .) Astfel
le-am comunicat că la o anumită dată -pe la 11 noaptea- va
sosi un curier din partea Comandantului într-un anumit loc pe
câmp în imediata apropiere a graniţei pe Tisa. Curierul trebuia să
aducă un ordin de la Comandant, ordin pe care Lică Popşa trebuia
să-l ducă la Bucureşti.
Era o acţiune destul de temerară, întrucât pe graniţă
circulau grăniceri care puteau să ne ia la întrebări, dar
mizasem pe curaj, precum şi pe abilitatea de a ne descurca într-o
atare situaţie.
Lăsasem unitatea la vreo 200 m de frontieră, iar eu cu
Lică ne-am apropiat prin bălării de frontieră, adică de râul Tisa.
Am stat vreun sfert de oră pitiţi lângă apă ca şi cum chiar am fi
luat legătura cu cineva, după care ne-am întors la cei ce ne păzeau
de la distanţă.
Le-am spus celorlalţi că misiunea s-a executat. A doua zi
Lică Popşa trebuia să plece la Bucuresti pentru a duce
mesajul, apoi ne-am întors pe la casele noastre fără să dezvălui că
totul a fost doar o înscenare pentru verificarea curajului.
înscenarea a reuşit, întrucât nici unul n-a dat înapoi.
Ceilalţi care stăteau la pândă aveau datoria, în cazul că
noi am fi fost surprinşi de grăniceri, să ne elibereze.
Ce or fi crezut ceilalţi ? . . . Or fi fost convinşi că
situaşia a fost chiar asa ? . . . sau şi-au dat seama că e
imposibil ca un curier din Germania să vină tocmai la
graniţa cu U.R.S.S. în Sighet ?
Nu ştiu ce au crezut, pentru că acest lucru nu a mai fost
comentat. In această fază ne-au prins arestările.
Suficient că atunci ( în timpul demascărilor ),
gândindu-mă la această situaţie, mă îngrozeam ca vreunul dintre
cei ce au luat parte la această înscenare să fi spus la anchetă totul
38
ca pe un fapt real. Cum puteam tăgădui ? Mai ales că Lică Popşa
a fost împuşcat.
Am mărturisit aceasta în faţa comitetului de
demascare sperând -pe de o parte- că o vor lua ca pe un gest de
cedare din partea mea, iar pe de altă parte, făcând apel la raţiunea
(dacă asta mai exista) că toată această înscenare reprezenta o
imposibilitate.
Mai târziu am fost anchetat în legătură cu această situaţie
când -probabil- unul din cei fugiţi a fost arestat şi a declarat cele
de mai sus, eu am negat că ar fi fost un fapt real.
Această încercare de a scormoni în ungherele
inimaginabilului şi imaginabilului era caracteristica tuturor
celor care se găseau la izolare.
Dar zilele, noptile, orele şi clipele treceau la fel , sufocant
de la fel.
Aşa trecusem de Crăciunul lui 1950 şi anul nou 1951
neştiind că am intrat într-un an nou. Abia mai târziu am realizat
că este un nou an (dintre atâţia ani de chinuri).
Marea şi ultima speranţă
În faza în care am ajuns bătaia era cel mai uşor mijloc de
tortură. Preferam bătaia -oricât de greu ar fi fost- celorlalte
mijloace de tortură.
După ce şi ultima încercare de a scăpa n-a reuşit, m-am
simţit abandonat de Cer şi de tot ce mă înconjura, ca niciodată.
Gânduri negre ce trebuiau exprimate îmi băteau în cap ca nişte
ciocane. Alergam umilit la cei din comitetul de demascare ca să le
spun şi să pot scăpa de ele, în timp ce aceştia mă batjocoreau
văzându-mă în pragul nebuniei.
Şi ultimul refugiu, de a mă scufunda în rugăciune, mi-a
fost luat . . . Când -dintr-odată- o mică rază de speranţă, parcă,
îmi mijise, iar judecata -pe cât de simplistă părea- era oarecum
încurajatoare.
Mi-am zis :
-Aceste torturi se arată a fi veşnice dar, (şi aici e raza de
care vorbeam) eu nu sunt veşnic. Pe undeva în acest timp eu am o
39
limită. O limită după care acest dar de la Dumnezeu ca omul să
aibă o viaţă limitată va opera şi pentru mine . . .
Deci, chiar dacă ar mai ţine aceste chinuri ani la rând,
chiar dacă aş ajunge să trăiesc vârsta de 100 de ani (au mai fost
oameni care au depăşit vârsta de 100 de ani), dar să fi trăit cineva
vârsta de 200 de ani n-am auzit.
Ei bine, peste 200 de ani voi scăpa.
Aşa am ajuns la singura mea rază de speranţă cu care
reuşeam din când în când să mă consolez. Pe cât de absurd , pe
atât de real pentru mine.
I-am mul]umit lui Dumnezeu că n-a făcut omul
veşnic.
Acest gând a fost sprijinul meu atunci . . . şi de atunci
de-a lungul anilor mei trişti.
Paştile anului 1950
Paştile ar fi trecut în aceeaşi atmosferă cenuşie,
fiecare cu gândurile lui, dacă n-ar fi intervenit un mic
incident caracteristic :
Primul gardian Ciobanu, când a venit la deschidere, ne-a
zis : La mulţi ani, care pentru noi avea valoarea de Hristos
a-nviat !
Am rămas surprins de acest salut din partea unui om dur.
Ceea ce însemna că totuşi pe undeva avea o licărire de omenie pe
care voia să ne-o comunice.
Cei din comitet -din tabăra reeducaţilor- au fost foarte
indignaţi de acest salut care însemna o fraternizare cu deţinuţii şi
au hotărât să-i comunice aceasta lui Ţurcanu.
Eu am reuşit -totuşi- să schimb un Hristos a ^nviat ! cu
Silviu Murgu, cu care -de altfel- comunicam tot timpul, dar
numai cu ochii.
Mă gândeam că poate Paştile din anul viitor va fi
într-adevăr fericit, neputând ghici că dezlănţuirea aceasta a
forţelor răului n-avea margini. N-am bănuit cât de groaznic va
fi Paştile viitor.
. . .
40
Ne mutăm, se văruiesc celulele
Fiecare plecare la canal era pentru mine câte o lovitură
grea , văzându-mă rămas în aceeaşi închisoare.
Deşi ştiam că aceeaşi operaţiune de reeducare continua şi
acolo, totuşi voiam din tot sufletul o schimbare.
În această perioadă am trăit un răstimp de acalmie în
Piteşti.
Într-o zi gardianul ne-a scos din cameră, ducându-ne
undeva pe celular. Astfel mă pomenesc dus împreună cu
Apăvăloaie, cu Chirilă -un băiat foarte bun (pe care numai acum
mi l-am amintit) într-o celulă unde găsim un student mai în vârstă
pe nume Dinescu (sau Dinulescu). Un om liniştit care se vedea că
nu ştie ce se întâmplă în Piteşti.
Făcusem în aşa fel ca să nimeresc în patul de la etaj la
nivelul la care era şi Dinulescu, ferindu-mă -pe cât posibil- de
prezenţa lui Apăvăloaie care -după cum am mai spus- mă
anunţase că îşi schimbă atitudinea.
Chiar în seara aceea Apăvăloaie îmi spusese că-l va
anunţa pe Ţurcanu de acest Dinescu care ducea o viaţă mistică pe
faţă.
M-a cutremurat puţin acest plan al lui Apăvăloaie,
întrucât eu însumi aveam trăirea mea în rugăciune pe care
reuşisem să mi-o maschez. Fiind însă pe patul superior la nivel cu
Dinescu am profitat şi pentru o comunicare sufletească. Seara,
când cei de la parter aveau discuţii aprinse, am învăţat pe de rost
-de la Dinescu- psalmul 50.
Mă obişnuisem în această celulă să mă trezesc la o
anumită oră şi să recit rozariul. Mă simţeam astfel destul de
liniştit, nu mă tulbura nimeni. Toţi dormeau, reuşind astfel să-mi
refac cât de cât forţele.
Printr-o gaură a uşii reuşisem să văd cealaltă parte a
secţiei.
Mă uitam când auzeam că sunt scoşi aceia la plimbarelucru
criticat de Apăvăloaie.
Am observat astfel că într-o celulă de vizavi era Ionică
Curăscu -fostul şef al Frăţiilor de Cruce pe Ardeal şi pe care -
demult tare- aş fi dorit să-l întâlnesc.
41
Mă chinuise încă de la arestare gândul cum de am fost
arestaţi şi mai ales maniera arestării, după o listă exactă. Eram
sigur că Ionică Curăscu trebuie să ştie, întrucât el a confirmat
această listă ajunsă la securitatea Sighet. Mă preocupa intens acest
gând de cum ar fi fost posibil să-l întâlnesc pe Ionică, fără să
bănuiesc că această punere în practică va avea cele mai tragice
consecinţe asupra mea.
Se părea că o parte din teroarea pe care o simţisem
dispăruse, fiind înlocuită cu un curaj imprevizibil. Probabil că
rugăciunile mele de noaptea din ultimul timp au reuşit să mă
reconforteze şi să-mi dea noi puteri.
Puteri, nu speranţe. Nu-mi făceam nici o iluzie asupra
viitorului.
. . .
Din nou ne mutăm
Văruirea celulelor continua. În felul acesta la prima
mişcare de golire a celulei pentru văruit şi când era să fim
repartizaţi tot câte unul în celulele de vizavi, m-am potrivit în aşa
fel încât să ajung în celulă cu Ionică Ciurăscu.
Mare bucurie. Nici lui Curăscu nu-i venea să creadă
că suntem împreună.
În aceeaşi celulă mai erau o serie de băieţi, toţi unul şi
unul. Mi-l amintesc pe Chirilă Balanişcu fost şi el şef de regională
FDC, Gheorghe Calciu Dumitreasa -student la facultatea de
medicină-, Vamanu -teolog- un caracter deosebit, Andreescu,
Spătaru, etc . . .
Intrat în celulă mi-am dat seama că cei de acolo nu ştiau
nimic despre cele întâmplate la camera 4 Spital. Auziseră doar
urlete şi gemete pe care nu le puteau interpreta, dar eram în
închisoare, unde gemetele şi urletele nu sunt de mirare.
Sub un impuls deosebit, uitând -parcă- prin tot ce
trecusem, am început să le povestesc pe scurt cele înt$mplate pe
la celelalte camere. Le-am atras atentia că se rezistă extrem de
greu şi că mulţi, foarte mulţi, căzuseră.
42
Am fost ascultat cu multă atenţie şi preocupare, dar unul
dintre cei mai puţin cunoscuţi de mine (Andreescu sau Spătaru)
au sărit nervoşi zicând : Eu aş fi murit de gât cu ei. Nu mă
zdrobeau ei pe mine .
Mă simţeam umilit. Îmi dădeam seama că ei nu ştiu ce
spun. Poate că eu nu reuşisem să le povestesc convingător toată
tragedia întâmplată.
În celulă era o atmosferă destul de senină. M-am apropiat
de Ionică Curăscu şi l-am întrebat cum de a fost posibilă arestarea
noastră. La care mi-a spus că şi el a fost confruntat cu liste
minuţios alcătuite şi că numai după ce a fost zdrobit în bătăi şi
şi-a dat seama că orice rezistenţă ar fi inutilă, a confirmat numele
de pe liste.
Mi-a mai spus că a aflat că asemenea liste au fost
întocmite pe ţară şi că în naivitatea lor cei de la centru le-au
încredin]at unui curier pentru a le duce în străinătate spre a
convinge apusul că rezistenţa în România era în acţiune,
comunicându-le astfel nu numai numărul ci şi numele celor care
activau.
Ce naivitate ! Curierul a fost prins cu toate
documentele asupra lui şi am fost luaţi ca din oală.
Cel mai probabil este că cineva a jucat dublu, fie în
străinătate, fie în ţară, fie în amândouă locurile.
M-am simţit bine în această celulă, cu excepţia
bravismelor afişate -de care am mai pomenit- şi care mş făceau
să mă gândesc încă o dată dacă într-adevăr nu puteam fi mai
demni şi mai tari.
Timpul trecea frumos. Ţin minte că Chirică Balanişcu -
student la matematică- mi-a arătat, scriind pe un fund de gamelă
cu săpun, demonstraţia formulei lui Cardan de rezolvare a
ecuaţiilor de gradul 3 în anumite condiţii.
Îmi plăcea mult matematica, chiar mă pasiona. Cu acesta
reuşeam să facem să treacă timpul mai uşor, uitând de foame
şi de mizerie.
Mult mai târziu am auzit că Balanişcu a intrat în
demascări, murind în timpul torturilor.
Deosebit era studentul teolog Vamanu. Un credincios
profund cu care am împărtăşit momente de reculegere sufletească.
43
Din nou într-o cameră spaţioasă
După mai multe schimbări (pentru văruit) era deja
toamnă.Am ajuns într-o cameră mai mare la parter ( mi se pare
1 Biserică).
Dintre cei cunoscuţi anterior numai Vamanu era cu mine.
În cameră erau în jur de 20 de persoane.
Am avut o senzaţie stranie la intrarea în această cameră
care-mi aducea aminte de camera de tortură. Încercam să citesc pe
feţele celor din cameră dacă erau şi dintre cei trecuţi prin
demascări, eventual torţionari. Nu am reuşit să-mi dau seama.
M-am păstrat rezervat, discutând doar cu Vamanu.
În privinţa mâncării pot să spun că a fost o perioadă mai
bună. Gamelele se umpleau cu supă de roşii sau vinete care se
vedea că prisoseau în grădinile închisorii. De vreo două ori pe
săptămână primeam ciorbă de burtă, care şi după părerea celor din
vechiul regat, -unde acest meniu era obişnuit- mâncarea era
făcută în condiţii deosebite. Aflasem mai t$rziu că mâncarea era
pregătită de un deţinut fost bucătar al casei regale şi care a reuşit
să-şi impună reţeta în condiţii deosebite.
Timpul trecea greu, nelăsând să treacă nici o ştire din
exterior.
Îmi amintesc de amurgurile deosebit de frumoase care se
conturau dinspre Trivale. Erau nişte amurguri dureros de
frumoase. Le priveam cu toţii din cameră într-o tăcere totală
până se stingeau, într-un târziu, sângerânde.
Căutam să ne împletim gândurile noastre cu a celor de
acasă despre care nu ştiam nimic şi care -desigur- nici dânşii nu
ştiau nimic de noi.
. . .
Apare Satana
Astfel intrăm încet în luna decembrie şi iată-ne ajunşi în
ziua de Sf. Nicolae (6 decembrie 1950). Când -brusc- se
deschide uşa şi în cadrul ei , înfiorător, Ţurcanu.
-Unde-i Vişovan ? urlase din toate puterile.
44
-Treci acolo ! Îmi arătase un loc în partea opusă a
camerei, după care citise de pe listă mai multe nume.
-Acolo, bandiţilor! O să vă arăt eu vouă, legionarilor !
Apoi adresându-se numai mie strigă :
- Pentru tine, Vişovane, am ceva deosebit.
La un semnal al lui Ţurcanu sărise asupra noastră o parte
din cei ce erau cu noi în cameră, dar nu-i bănuisem.
Au urmat lovituri de bocanci, bâte, etc . . .
Căzut la pământ, nu simţeam durerea loviturilor, căci îmi
îngheţase sângele în vine la ameninţarea deosebită cu care m-a
avertizat Ţurcanu.
Eu care trecusem prin atâtea şi atâtea metode şi acum
urma acel deosebit . . .
Nu mai ştiu când au încetat bătăile. Nu mai ştiu ce
comitet s-a format . . . Am simţit doar că mi se prăbuşise mintea
şi sufletul, iar încercarea de a spune “Tatăl nostru” în gând mi
s-a blocat la “Fie voia Ta . . .” şi n-am mai putut să continui.
Mă simţeam pierdut. Simţeam că nu mai am
controlul gândurilor mele.
O pată neagră se aşezase peste tot.
În mine nu rămăsese decât acea groaznică aşteptare de
clipă cu clipă a unei şi mai groaznice torturi -pe care nu mi-o
puteam imagina- promisă de Ţurcanu.
Doamne, de ce m-ai părăsit ?
Era întrebarea mea pe care o simţeam hăuind spre infinit
de unde nu primeam nici un răspuns.
Ce anume o fi aflat Ţurcanu despre mine ca să vină cu o
asemenea groaznică ameninţare . . .?
Am aflat mai târziu că cel puţin unul din vitejii din
camera cu Ionică Curăscu -care s-a lăudat c-ar fi murit cu
oamenii lui Ţurcanu de gât- i-a spus tot, tot ce am vorbit în
camera respectivă.
Culmea ironiei a fost că doar la trei săptămâni după ce eu
i-am dezvăluit slăbiciunile mele, marele erou ajunsese şef de
comitet de reeducare.
. . .
45
Prăbuşirea
În camera aceasta unica cunoştinţă era Vamanu cu care
fusesem în celula respectivă şi pe care nu-l puteam bănui.
Eram însă sigur că el ştie tot. Aşa că în momentul în care
am fost obligat să-mi fac demascarea n-am mai fost în stare să
reţin nimic şi am spus totul, până şi (vai !) discuţiile pe care le
avusesem cu Vamanu care acum nu era ţn tabăra izolaţilor.
Am simţit atâta umilinţă privindu-l pe bunul meu prieten
Vamanu care era în partea opusă ştiind că în curând, foarte
curând, va trebui să i-o spun în faţă, iar el va fi obligat să vină
alături de mine la izolare. Aş fi preferat să se prăvălească o stâncă
peste mine.
Se declanşase în mine un proces de refulare, încât tot ce
aveam impresia că era socotit banditism şi pe care eu îl
cunoşteam trebuia în mod imperios să-l spun. Atât de imperios,
încât -dacă cei din comitet nu m-ar fi ascultat- eram în stare să
urlu . . .
Mă priveam îngrozit pe mine însumi care nu mă mai
puteam asculta, cum nu mă mai puteam nici controla. Era
îngrozitor . . .
A venit şi momentul în care Vamanu a fost chemat, iar
eu cu vocea înăbuşită am repetat discuţiile noastre
considerate duşmănoase.
M-a privit cu nişte ochi mari de nu-i venea să creadă şi
aşa a fost şi el trecut în rând cu mine printre izolaţi.
Nu ştiu dacă a fost bătut în momentul acela, dar noi cei de
la izolare eram bătuţi continuu.
. . .
Torturi diabolice
Se introduseseră noi genuri de torturi din ce în ce mai
diabolice.
Printre altele, trebuia să facem genoflexiuni cu mâinile
ridicate. La început cu zecile, apoi cu sutele şi chiar cu miile.
Când cădeam la pământ, săreau torţionarii cu bocancii pe
tine. Era ceva de apocalips . . .
46
Îmi amintesc şi acum de Paul Limberia care ajunsese
până la 1200 de genoflexiuni (dacă nu mă înşeală memoria).
Nu ştiu ce legi fizice ar putea explica aceasta.
Sărmanul Paul s-a îmbolnăvit. A fost scos din cameră şi
nu peste mult a murit.
Paul Limberia avea domiciliul tocmai în oraşul Piteşti.
Vestea morţii lui s-a auzit în oraşul Piteşti. Diagnosticul
de pneumonie nu i-a satisfăcut pe părinţii lui. Nu ştiu prin ce
intervenţii au reusit să obţină deshumarea.
La autopsie s-a constatat că o bună parte din coaste erau
rupte. Probabil un gardian mai inimos i-o fi şoptit ceva familiei.
Era iarnă de-a binelea. Frig . . . Noi cei de la izolare
trebuia să dormim pe nişte paturi metalice rupte, fără saltele.
Geamul de la capătul camerei care dădea spre rândul
nostru era tot timpul deschis. Noaptea era un chin. Nu se putea
dormi, atât din cauza fiarelor patului, cât şi a frigului. Eram
obligaţi să stăm nemişcaţi cu faţa în sus, cu mâinile întinse de-a
lungul corpului. Orice mişcare era sancţionată pe loc de
plantoanele care făceau cu schimbul pentru a ne trezi.
Încercam cel puţin un deget să-l pot ascunde sub clinul
hainei pentru un pic de căldură. Tremuram din toată fiinţa de frig,
aşteptând dimineaţa care ştiam că începe cu torturile ei, dar cel
putin mă mai încălzeam.
O situaţie puţin nostimă :
Chiar la capătul şirului celor izolaţi, chiar sub geam,
dormea Rogobete -un student din Oltenia- puţin mai vârstnic
decât noi. Îl invidiam. La puţin timp după culcare Rogobete
adormea şi sforăia de se cutremura puşcăria.
Nu-mi imaginam cum este posibil . . . , când eu nu
reuşeam să aţipesc nici o clipă măcar.
În tortură aşteptam noaptea ca să scăpăm de chinurile
zilei şi toată noaptea aşteptam ziua ca să scăpăm de frig.
Cea mai grea lovitură o simţeam în faptul că nu mai
puteam să mă rog. Încercasem de vreo două ori, dar mă speriasem
de mine însumi.
De câte ori am încercat -dimineaţa mă duceam la comitet
să-i spun că m-am rugat.
47
Nu reuşeam să mă gândesc la absolut nimic. Mai bine zis
nu îndrăzneam să aduc în memorie nimic din ce ar putea fi
considerat gând banditesc.
Grozăvia consta în faptul că eram conştient de toate
aceste neputinşe ale mele ce mi le reprobam.
Dacă un nebun face nebunii, el fiind fericit că le face, în
cazul meu, eu însumi îmi cream tragedia.
Chinurile dimineţii
Dimineaţa, cum suna deşteptarea, trebuia să sărim prin
pantaloni direct în bocanci. Cred că aveam cel mult 10 secunde
pentru aceasta . . . După care, înainte ca plantonul să ne poată
lovi, să fim cu mâna pe cârpă (pe care noi o lăsam de cu seară la
îndemână) şi începeam frecatul mozaicului în cerc, unul după
altul, toţi cei izolaţi.
Frecatul se făcea în genunchi, iar în mod ritmic cu o mână
frecam mozaicul, iar cu cealaltă făcută pumn trebuia să lovim
pe cel din faţa noastră. Aşa aşteptam venirea terciului de
dimineaţă.
La sosirea hârdăului cu terci trebuia să intrăm cu toţii pe
burtă sub paturile care erau şi aşa destul de joase. Poziţia era de
întins pe burtă cu mâinile la spate şi cu capul ridicat pentru a ni
se introduce sub bărbie terciul fierbinte. La un semn trebuia să ne
băgăm faţa în terciul care ne ardea şi să sorbim din gamelă.
N-aveam voie să ne servim de mâini, care trebuia să rămână la
spate. Poziţia era extrem de chinuitoare. Terciul ardea, dar şi
foamea trebuia satisfăcută, sorbind din gamelă.
La un alt semnal trebuia să terminăm. La întrebarea : A
fost bun terciul ? trebuia să răspundem : Groh . . . ca porcii. Eram
consideraţi porci pentru că nu dădeam dovadă de ataşament faţă
de reeducare.
Nu aveam voie să vorbim între noi, pentru că porcii
nu vorbesc.
Mâncarea era aşteptată sub imperiul foamei, dar şi cu
groaza manierei în care trebuia s-o servim.
48
Trebuia tot timpul să notăm pe coaja de săpun lucruri
pe care nu le spusesem.
Spusesem că făcusem şi poezii legionare, că compusesem
şi poemul “Rapsodia Maramureşului” . . .
Groaznic era momentul în care nu mai aveai ce spune şi
trebuia să inventezi, întrucât ei tot nu te credeau că ai spus totul.
Sub această teroare unii au debitat inimaginabile aberaţii
doar ca să poată scăpa de suplicii.
Se înjosiseră până a declara despre relaţii incestuoase în
familie, despre aberaţii sexuale zoofile. Tot ceea ce putea fi mai
obscen, mai groaznic şi mai puţin dicibil, considerând că
doar-doar vor fi crezuţi.
Mulţumesc lui Dumnezeu că pe mine m-a ferit de
asemenea nenorociri.
Trebuia să ajungi ca ţie însuţi să-ţi fie scârbă de tine.
Câte unul era -în sfârşit- crezut şi trecut în cealaltă parte,
unde trebuia să facă proba violenţei asupra noastră a celorlalţi.
Nu mai reţin numele şefilor de comitete care se
perindaseră prin camere şi care au aplicat metode de teroare.
Într-o zi -ţin minte- cum am fost pus să stau într-un
picior cu mâinile-n sus, iar după o perioadă de timp au pus pe
mine haine, pături (cei reeducaţi aveau pături). Au îngrămădit pe
mine un munte de lucruri, iar după ce transpiraţia începuse să
curgă gârlă pe mine, m-au obligat să beau două gamele cu apă
rece. Era evident că voiau să-mi provoace pneumonie.
Dumnezeu, însă, a vrut altfel…
Vreau să mă sinucid
Începuse să mi se infiltreze în minte ideea sinuciderii.
Îmi anihilaseră voinţa, îmi provocaseră acea refulare
patologică de a nu mai tolera nici un gând real sau ireal pe care să
nu-l spun.
Mă îngrozeam la gândul că, dacă -cine ştie cum- aş
ajunge acasă şi aş auzi-o pe mama vorbind împotriva regimului,
cu lacrimi în ochi aş alerga la securitate pentru a o denunţa.
Nu ştiu dacă poate fi ceva mai groaznic.
49
Aşa că într-o zi, în timp ce frecam mozaicul în cerc, dând
ritmic pumni celor din faţă şi primind de la cei din spate, am
văzut la tineta pe lângă care treceam var cloros pentru dezinfecţie.
N-am stat mult pe gânduri, ştiind că dacă nu acţionez
imediat mă voi duce la comitet să le spun ce am gândit. În acest
fel partida era ratată.
Trebuia să scap de acest infern. Singura posibilitate
era moartea.
Astfel mi-am făcut planul şi punerea lui în aplicare
rapidă.
În ritmul frecării mozaicului cu stânga şi lovitul cu
dreapta, în momentul în care mâna îmi era ridicată, în loc să o las
pe spatele celui din faţă, am introdus-o brusc în cutia cu var
cloros şi apoi direct în gură.
Nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Ştiu doar că m-am trezit
într-un colţ al camerei într-o poziţie oarecum lejeră şi cu cei din
comitet cu ochii holbaţi asupra mea.
Nu mi-au spus nimic. Dimpotrivă -m-au lăsat mai lejer-,
în sensul că nu m-au mai obligat să fac cercul cu cârpa, ci m-au
pus să stau în poziţie fixă la izolare.
. . .
Disperarea era şi mai mare văzând că n-am reuşit să mor.
Aveau aceşti torţionari -bănuiesc- ordine precise ca
tortura să fie dusă până la hotarul morţii. De aceea cei care au
murit la Piteşti au fost fericiţi, dar relativ puţini.
-Ştim că vreţi să muriţi, bandiţilor, dar n-apucaţi voi
fericirea asta. Noi avem nevoie de voi să acţionaţi aşa cum vrem
noi.
Peste tot acest marasm, gândul la ameninţarea lui
Ţurcanu că pentru mine pregăteşte ceva special era ucigător.
La orice mişcare a clanţei de la uşă mă aşteptam să-l văd
pe Ţurcanu înşfăcându-mă şi aruncându-mă în cine ştie ce gropi
cu şerpi, crocodili, şobolani . . .
Imaginaţia mea era în flăcări.
. . .
50
Nelu Fuică
Printre altele, îmi amintesc de Nelu Fuică, asistent la
filozofie.
Era un băiat de o condiţie morală şi culturală
deosebită.
Înainte de 6 decembrie 1950 ne ţinea prelegeri
filozofice şi-l ascultam cu mult interes.
Când la 6 decembrie 1950 începuseră demascările în
camera aceasta, Ţurcanu îl trecuse şi pe el în rândul
izolaţilor,
Ţurcanu îi spusese :
-De tine nu mă voi atinge, măi banditule. Tu vei sta şi vei
privi la cele ce se întâmplă în cameră. Sunt sigur că o să ceri tu
să-ţi faci demascarea. Acest lucru s-a adeverit întocmai.
Numai privind la cele ce ni se întâmplă nouă, îngrozit,
după un timp -nu mai ştiu cât- a început să vorbească . . . şi nu a
fost lăsat până când tot, absolut tot ceea ce vorbise mai înainte nu
a fost interpretat pe dos.
. . .
Un nou plan de sinucidere
Timpul trecea enorm de greu. Parcă se diluaseră clipele,
mărindu-se astfel durata supliciilor. Pierdusem noţiunea zilelor ce
fiecare în parte păreau o veşnicie. Imi răsuna în inimă acel
Doamne, nu mai pot . . . De ce nu mă iei la Tine ?
Trebuia să găsesc o metodă de a mă elibera de acest
infern, convins fiind că singura metodă era sinuciderea.
Dar oare sinuciderea nu însemna infern ?
Într-o noapte, zbătându-mă în gândurile mele, simţeam
nevoia să mă rog. Groaza că a doua zi -însă- voi mărturisi
comitetului că m-am rugat şi la care să mi se spună : -Vezi,
banditule, că tot nu te-ai rupt de misticism ! . . . mă înfiora.
Mi-a venit în minte o idee care -însă- m-a liniştit.
51
Când eram duşi -din când în când- la plimbare în curte,
am observat că la ieşirea de la parter spre curte era o diferenţă de
nivel mai mare decât cea obişnuită.
Ieşirea din corpul închisorii în curte se făcea pe nişte
trepte de piatră străjuite de o balustradă relativ scundă. Înălţimea
parterului faţă de curte era -după aprecierea mea- de 2 metri.
Numai bună pentru sărit cu capul în jos. Mi-am făcut planul :
Când ajung la capul scărilor, mă arunc direct în cap şi astfel voi
reuşi să termin cu toate.
Un val de linişte m-a cuprins acum. Voi reuşi să mă rog
fără să mai spun comitetului dimineaţa că m-am rugat. Eram
convins că plec în veşnicie.
. . . Aşa că mi-am spus “Tatăl nostru”. M-am rugat ca
Dumnezeu să mă ierte, întrucât El era Cel care a permis sămi
fie depăşite toate puterile şi apoi am adormit liniştit.
Dimineaţa m-am trezit cu zâmbetul pe buze. Am trecut
prin toate furcile caudine -ca de obicei- şi am aşteptat
momentul ieşirii la plimbare fără să-i cer comitetului să-i spun
că m-am rugat astă noapte . . .
Acum -oarecum- eram stăpân pe mine.
Când ni s-a spus să ne pregătim pentru plimbare,
m-am aşezat în rând să vină momentul decisiv.
Dar, culmea ! În locul din capul scării de unde voiam să
mă arunc -cu faţa spre noi şi cu mâinile desfăcute lateral- era
Gicu Mătase (preşedintele comitetului de demascări) care parcă
bănuia ceva . . .
Am simţit o prăbuşire interioară văzându-mi ultima
speranţă năruită şi astfel am coborât umil scările.
O fi fost un semn de la Dumnezeu de l-a aşezat pe Gicu
Mătase acolo, cum n-o făcuse mai înainte ?! Era acesta un semn
că firul suferintelor mele trebuie să continue ? Ori calvarul meu
nu se putea sfârşi în felul acesta ? . . .
De acum pluteam în neant ca o frunză purtată de vânt,
simţindu-mă definitiv pierdut.
Un gând mă chinuia îngrozitor. Gândul la frăţiorii
mei de cruce din Sighetul Marmaţiei. Îmi imaginam că şi în
închisorile în care sunt dânşii se întâmplă aceleaşi lucruri ca
şi aici. Cel puţin aşa ne-a spus Ţurcanu, că această acţiune de
52
demascare s-a extins în toate închisorile din ţară, ba mai mult, în
toată ţara.
Ei, şi aici e aici :
Dac-aş putea negocia cu suferinţa lor, aş fi acceptat-o
bucuros peste ale mele şi -culmea- ar fi fost un moment în care
mi-aş fi dus mai uşor crucea.
Într-o zi după masă se porni un iureş de pumni şi de
palme împotriva noastră a izolaţilor. De ce ? Greu de spus. Poate
din sadism sau poate aşa erau ordinele.
Când cu greu mă scol de la pământ constat că nu mai pot
călca cu piciorul drept. Că laba piciorului îmi spânzura ca un
obiect străin.
Din acel moment îmi târam piciorul ce nu mă mai asculta,
iar la plimbarea din curte -în timpul alergărilor- eram aşezat
întotdeauna la urmă ca să nu-i încurc pe ceilalţi.
A durat mai multe luni această situaţie pe care o
consideram nerecuperabilă (definitivă), când la un moment dat
-incredibil- chiar fără să-mi dau seama, constat că păşesc normal.
Laba piciorului mă asculta întru totul.
Valerică Teodoru (un bun prieten, om deosebit care
trecuse prin toate chinurile de acolo) îmi explicase că a fost
întrerupt fluxul neuronilor de la articulaţia respectivă din cauza
loviturilor.
. . .
Paştile lui 1951
Se apropiau Paştile unui nou an sub cerul
demascărilor de la Piteşti.
De data asta ştiam că se apropie marea sărbătoare,
întrucât torţionarii ne anunţaseră.
Primiseră -probabil- şi ei ordine de la oculta care
manevra din umbră aceste nenorociri şi trebuia ca răul să-l facă şi
mai rău şi mai infam.
Observam cum cei din partea adversă începură să
organizeze scene -scene din ce în ce mai blasfemiatoare- la
adresa Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare.
53
Se proferau cuvinte din cele mai scârboase posibile, scene
care profanau tot ce este sfânt în chipul cel mai dezgustător, iar
noi cei de la izolare trebuia să ne închinăm în fa]a lor şi să
repetăm expresii de domeniul absurdului.
Dacă Paştile lui 1950 au fost sub semnul chinurilor fizice,
celor din 1951 li s-a adăugat degradarea morală dusă până dincolo
de limita inimaginabilului.
Nu mai rămăsese nimic din ce să nu fie pângărit. De
partea opoziţiei nu mai rămăsesem decât câţiva.
Regret din suflet că nu-mi mai amintesc numele lor.
. . .
Din nou se pleacă la Canal
Se mai făcuse o plecare la canal.
La fel -ca la prima plecare- când s-a citit lista
fremătam la gândul că poate-poate scap din acest infern. Chiar
dacă ar fi să ajung în altul , numai să pot respira între cele două . .
Dar, iarăşi n-a fost să fie. Iarăşi mă vedeam rămas în acel
loc de pedeapsă. Se perindaseră atâtea comitete, atâţia şefi de
comitete peste mine, iar eu rămâneam mereu acolo la izolare
aşteptând cu groază acel supliciu deosebit promis de Ţurcanu şi
care, cu cât întârzia, cu atât era mai groaznic.
. . .
Umor sarcastic în Piteşti
Îmi amintesc cu durere o secvenţă de umor sarcastic
la închisoarea Piteşti :
Într-un grup supus reeducării prin îndoctrinare este
surprinsă o discuţie între doi , care s-a derulat cam aşa :
-Deci trebuie să fim convinşi că nu există Dumnezeu.
Celălalt, cu îndoiala în suflet, îi răspunde :
-Dar dacă totuşi există ?
54
-Atunci am rupt cuiul, răspunde prompt primul (pe care îl
chema Maxim).
Discuţia a fost dată ca exemplu de către unul din
comitetul de reeducare care surprinsese discuţia şi voia să
dovedească prin aceasta cât de greu bandiţii de legionari vor să
privească adevărul în faţă.
. . .
Cearşaful misterios
Din când în când eram duşi la camera 4 spital fiecare cu
săpunul lui.
Ni se dăduse o frunză de săpun. Nu pentru igienă, ci
pentru a zgâria cu un vârf de pai lucrurile pe care trebuia să le
declari.
Pe acea suprafaţă mică trebuia să notăm tot ce ţinusem
ascuns până atunci. Urma ca la camera 4 spital să le citim în faţa
lui Ţurcanu care aprecia cât banditism a mai rămas în tine .
Tot timpul ne scormoneam minţile ca să găsim lucruri
nedeclarate, întrucât orice declarai nu-l putea satisface pe
Ţurcanu. De aceea inventam, improvizam lucruri care să fie
plauzibile, dar care pe cât posibil să nu atingă pe alţii.
Doamne, chinuitoare mai era această stoarcere de minte
făcută sub groaza iminenţei unor noi şi inimaginabile torturi.
Cu ocazia unei asemenea peregrinări la camera 4 spital
observ că lângă uşă peretele era acoperit cu un cearşaf fixat
vertical.
Mintea mi-a luat din nou foc :
Oare ce se ascunde în spatele cearşafului ?
O cameră de tortură ? . . .
Cum ar putea fi acea tortură ţinută atât de secretă ? Doar
cunoscusem atâtea până atunci.
Or fi acolo şerpi, şobolani . . .? Mintea mi-o lua razna
căutând să-mi imaginez tot ce putea fi mai îngrozitor şi mai mult
decât atât.
De fiecare dată când eram duşi la camera 4 spital
priveam îngroziţi spre acel cearşaf ascunzător de orori.
55
Mult mai târziu am aflat că în spatele cearşafului se
ascundea un ziar de perete.
Conform obiceiului timpului, cei reeducaţi scriau
articole elogioase la adresa partidului comunist sau cum au reuşit
respectivii să facă a nu mai fi bandiţi.
Când noi, marii bandiţi, eram duşi în acea cameră pentru
demascare, ziarul de perete se acoperea cu un cearşaf.
Aceste duceri şi înapoieri de la camera 4 spital le făceam
fie conduşi de Ţurcanu însuşi, fie de miliţieni.
Dupş cât de liber se plimba Ţurcanu prin toată
închisoarea şi după respectul pe care i-l acordau gardienii
făcea impresia că el trebuie să fie un securist cu grad mare care,
pentru a-şi îndeplini misiunea, poza în puşcăriaş.
Destinderea
Începuse să apară soarele mai cald al verii şi observam că
ceva se întâmplase.
Ţurcanu venea mai rar prin cameră, iar torţionarii se pare
că obosiseră şi ei.
La un moment dat unii din şefii de comitete ne anunţă :
-Hai, măi voi izolaţilor, veniţi şi voi să staţi pe marginea
patului (în partea reeducaţilor erau nişte paturi libere cu saltea şi
pătură).
E de neimaginat senzaţia ce o ai, când, după atâta vreme
de stat pe ciment, puteai să stai pe un pat cu saltea, care cât
ar fi fost ea de tare, ţi se părea moale ca un jilţ împărătesc.
-Măi bandiţilor, -ne zise Ţurcanu- mi-a fost milă de voi,
dar băgaţi-vă minţile în cap şi scormoniţi tot-tot ce n-aţi
demascat şi încercaţi să vă îndreptaţi gândurile spre reeducare.
Mintea mea, însă, rămase la fel de bolnavă . . . şi nu
numai a mea . . .
Ţin minte că fiind la plimbare, cineva de la etajul 2 se
uita pe furiş pe fereastră la noi cei de la plimbare. Cu toată
umilinţa pe care o simţeam şi a degradării în care am ajuns,
alergam să-i spunem gardianului despre marea crimă ce se
produsese.
56
Procesul de refulare se declanşase. Eram conştient de
aceasta, dar nu-l mai puteam opri. Mş simţeam pedepsit pe viaţă.
Îmi sunau în urechi urletele, hohotele de râs ale celor care ne
torturau.
Cu toate că se încerca (aveam impresia) o uşoară
destindere în sensul că ne introduseseră într-o cameră mai mare
cu alţii dintre cei despre care auzisem, dar nu-i cunoşteam
personal.
Era vizibil de constatat că toţi -mai mult sau mai puţintrecuseră
prin demascări.
Sufletul îmi rămase la fel de încremenit la acel special al
lui Ţurcanu care plana asupra mea.
Şi totuşi în acea cameră (să fi fost prin iulie-august 1951)
nu se înfiinţase nici un comitet şi nu se constata nota forţată a
discuţiilor care -încă- era nota reeducării.
La prânz au început să ni se dea porţii duble de mâncare
şi am auzit că ne pregătim pentru plecare la Gherla.
Sosirea la închisoarea Gherla
. . .
Îmi făcea impresia că suntem o mulţime de robotizaţi
fiecare, trăindu-şi tragedia în sine, dar cărora li se mai lăsa un
spaţiu să mai poată şi zâmbi din când în când.
Mă gândeam oare ce urmează ? Şi dacă nu cumva se vor
repeta aceleaşi lovituri pe care le simţeam după fiecare plecare (la
canal, a unora), iar eu rămâneam tot la Piteşti.
De data asta scăpa-voi oare ? . . . Indiferent unde, doar că
scap din acest loc blestemat -închisoarea Piteşti.
Într-o bună zi gardianul -fără ca să mai citească o listă şi
să-mi bată inima la fiecare nume auzit dacă voi urma sau nu şi eude
data aceasta ni s-a spus la întreaga cameră : Faceţi-vă bagajul,
plecaţi la Gherla.
Am respirat uşuraţi ştiind că plecăm din acest loc şi că la
Gherla se munceşte în fabrică şi este o cât de cât libertate de
mişcare.
. . .
57
Nu-mi amintesc cum a fost drumul. Ceea ce îmi amintesc
e că de la gară până la închisoare am fost duşi pe jos încadraţi de
gardieni, soldaţi, securişti . . .
Era pe înserate când pe drum zăresc pe jos, la îndemâna
mea, un măr sau mai multe. Se pare că se încărcase vreun vagon
cu mere, iar din lădiţele cu care se transportau să fi scăpat şi pe
jos câteva.
Cum eram tare flămând, fără ca să gândesc, m-am
aplecat, am luat mărul şi l-am vârât în buzunar . . . nu ştiu dacă
am fost observat. Ştiu doar că nu mi-a spus nimeni nimic, dar că
mărul din buzunar mă ardea . . . Am făcut un lucru ticălos -
mi-am zis- şi trebuie să mă demasc imediat ce ajung la
închisoare.
Blestematul angrenaj care mi-a distrus mintea la Piteşti
funcţiona în continuare.
Am ajuns -în sfârşit- la închisoare într-o cameră imensă
unde la scurt timp am observat cum pe uşa deschisă intra
Ţurcanu şi alţi câţiva binecunoscuţi din Piteşti.
Îngheţase sângele în mine şi am simţit cum urlau toate
celulele din mine : Ce mai vor ? Şi de la cine ?
Am putut vedea cum se înfiripa comitetul de cameră.
Cum se dădeau dispoziţii de la unii mai mari la alţii mai mici
dintre reeducaţi. Mi-am dat seama că toţi din cameră au trecut
prin demascări.
La un moment dat tună vocea lui Ţurcanu :
-Mă, bandiţilor. Aici sunteţi la Gherla. Să nu credeţi
cumva că demascările s-au terminat. Veţi fi introduşi în
fabrică la lucru, dar nu cumva să suflaţi o vorbă despre ce a fost
la Piteşti, că alte vorbe n-o să puteţi sufla !
Mi-am amintit de groaznica ameninţare de la camera 1
Biserică Piteţti, când mi-a spus că pentru mine are ceva deosebit,
amintire care mă urmărea în continuare ca un coşmar.
Ce putea fi mai groaznic decât cele trăite şi văzute de
mine ?!
Ni s-a spus -în continuare- că în fabrică lucrează şi
bandiţi şi că noi trebuie de fiecare dată -la întoarcerea din
fabrică- să declarăm tot ce am vorbit cu cei cu care eram în
contact.
58
Sunt mulţi -ne-a spus în continuare- n-au declarat totul
la securitate şi astfel în ţară au mai rămas elemente duşmănoase
care uneltesc împotriva regimului comunist şi care trebuie să le
depistăm.
Voi trebuie să vă comportaţi ca şi cum aţi fi bandiţi ca
ei , ca să le câştigaţi încrederea, ca ei să vă spună totul şi voi să
ne spuneţi nouă.
Eram îngrozit.
Faptul de a mă afla într-o fabrică, de a mă putea mişca
-în sfârşit- de a nu sta într-o poziţie fixă -în te miri ce poziţie
chinuitoare- mă liniştea, dar mintea mi se întuneca complet la
gândul că trebuie să relatez toate discuţiile.
Mai era şi dubiul că -cine ştie- poate că şi cel cu care
discuţi trecuse prin reeducare şi că el poate relata totul despre
tine.
La mine însă partea cea mai groaznică consta în acea
stare patologică de refulare, de a nu mai putea ţine nimic în mine.
Ce puteam face ?
M-am gândit că voi încerca să evit -pe cât posibil- orice
discuţie . . .
În fabrică
În sfârşit suntem scoşi din cameră.
Eu nimeresc la o maşină de geluit (abricht) unde şef era
un neamţ -spre marele meu noroc foarte taciturn- şi care, pe
deasupra, era şi foarte conştiincios.
Mi-a arătat ce trebuie să fac. Am deprins oarecum munca.
Sub rezerva tăcerii lui mă simţeam destul de apărat. Dar nu tot la
fel a fost când la ieşirea din fabrică a trebuit să raportez cele
discutate.
Faptul că ortacul meu nu vorbea n-a mul]umit de loc pe
cei din comitet. Ba mai mult, s-a concluzionat că am rămas tot
bandit care nu vrea să se reeduce.
Era un adevărat marasm de a căuta să scap din această
situaţie sub obsesia de a nu vorbi nimic. Trăiam sub ameninţarea
59
mai mare a neputinţei mele de a păstra şi a nu divulga cele auzite,
decât a represiunii celor din comitet.
Aici Dumnezeu mi-a ajutat. Nu neg nici chiar după atâta
timp cât a trecut de atunci . . . Ba mai mult, confirm prezenţa lui
Dumnezeu lângă mine de-a lungul acelor ani.
Într-o noapte, lucrând la maşină şi trebuind să geluiesc
nişte şipci subţiri, la un moment dat o şipcă se rupe sub apăsarea
palmei mele chiar deasupra cuţitelor care se învârteau vertiginos
şi mâna îmi intră în cuţite.
Neamţul a văzut.
A oprit imediat maşina, mi-a scos mâna din cuţite şi a
chemat medicul de serviciu -tot un fost deţinut trecut prin Piteşti.
Este inimaginabil de crezut bucuria pe care am simţit-o
văzându-mi mâna zdrenţuită. N-am simţit durerea de marea
bucurie ce m-a cuprins, ştiind că mă duc la infirmerie şi astfel
scap de camera reeducării.
Parcă pluteam . . . condus cu mare grijă şi tact de medicul
respectiv, dar în viteză pentru că pierdeam mult sânge.
Ajuns pe patul din infirmerie, după ce mâna mi-a fost
operată, curăţată, bandajată, am respirat uşurat, ştiind că în
această situaţie nu-mi mai putea cere nimeni nimic.
Deşi rănile erau adânci ( se văd şi acum urmele
cuţitelor ), nu reţin -în toată perioada de tratament la
infirmerie- să fi simţit durere. Aceasta era anihilată de faptul de a
fi în afara câmpului de atenţie al reeducării.
Un înger : Radu Macri
În camera infirmeriei, cu mine, erau mai mulţi bolnavi
grav. Ceea ce îmi aduc aminte cu multă tristeţe era un băieţel de
vreo 14-15 ani sau poate mai puţin, al cărui nume mi-l amintesc :
RADU MACRI . . . Elev -fiul unui pilot de marină din Brăila.
Avea dublă pneumonie. Fusese arestat cu grupul Generalul
Franco.
Prin anii 1948 sau 1949, un grup de elevi având vârsta în
jur de 12-13 ani s-au hotărât să-i scrie o scrisoare generalului
60
Franco -despre care auziseră că a luptat împotriva
comunismului- şi să-şi exprime indignarea cum ei, copiii, erau
forţaţi să intre în asociaţii cu caracter comunist (U.A.E.R.).
Zis şi făcut. Pe o carte poştală, în câteva rânduri şi-au
exprimat păsul, au semnat cât mai descifrabil posibil şi trecând
adresa Domnului General Franco - Madrid au pus-o cu
nonşalanţă la cutia poştală.
Ceea ce a urmat se poate bănui.
În închisoare erau numiţi copiii generalului Franco.
Băieţelul era întins pe un pat cu ochii extrem de
strălucitori datorită febrei. Străveziu de slab se stingea clipă de
clipă ca o lumânare.
După câteva zile de la sosirea mea, Radu n-a mai mişcat.
A rămas aşa cum am să exprim mai târziu în poezia “Piteşti”.
“Ca un înger mat, ce a-ngheţat, plecat în veşnici”.
Nu mai ţin minte cât timp am stat la infirmerie, unde
trebuie să mi se schimbe pansamentul, după care am fost luat şi
reintrodus într-o cameră de reeducare.
Din nou în cloacă.
În camera în care fusesem introdus atmosfera era
asemănătoare cu cea de la Piteşti din ultima perioadă. Cu comitete
de demascări, scormoneli continui prin cutele cele mai dosnice
ale creierului după cine ştie ce fărâmă de amintire rătăcită pe
acolo.
Pluteam ca pe un ocean de smoală în care negura groazei
acoperise totul. Nu ştiam nici unde-i răsăritul, apusul, nici
miazanoapte sau miazazi. Timpul trecea, dar nu ştiam că trece.
Doar umbre ale groazei se perindau pe dinaintea mea, fioruri
demonice îmi fulgerau prin şira spinării, de la stânga la dreapta,
numai coşmare . . .
În felul acesta s-au furişat pe lângă mine fără să
sesizez sărbătorile Crăciunului anului 1951 şi sărbătoarea anului
nou 1952.
Când mă gândesc retroactiv, am impresia că nici nu a fost
Crăciun în anul 1951, cum nici an nou în anul 1952.
61
În una din zilele lui ianuarie 1952 au fost anunţaţi că cei
cu pedepse de peste 10 ani şi peste, plecăm la mină.
Am tresărit punându-mi speranţa în plecare. Poate-poate
voi scăpa şi de la Gherla, care devenise la fel de grea ca şi
Piteştiul.
După ce ne-am făcut bagajele cei cu pedepsele respective,
vine un gardian însoţit de unul din reeducaţi -fost elev- Stoian
Ion.
Suntem trecuţi în revistă, iar când ajunge la mine,
Stoian mă împinge cu mâna spunând : tu nu pleci, banditule!
Am simţit de parcă mi s-a răsucit un cuţit în inimă.
Din nou -la fel ca la Piteşti- mi se tăia speranţa de a
putea scăpa din infern, dacă nu, cel puţin de a-l schimba cu altul.
M-am întors în cameră înfrânt, zdrobit, zicându-mi : Ce
mai vor oare ? Nu văd aceştia că eu nu mai exist ?
Eram un om înfrânt, cu voinţa distrusă şi despre care mai auzeam
şi eu pe câte unul şi altul spunând că n-aş fi în toate minţile . . .
Aş fi acceptat cu bucurie epitetul de nebun, dacă m-aş fi
bucurat şi de reversul nebuniei, acela de a nu mai suferi pentru
aceasta. Ori eu trăiam suferinţa în toată dimensiunea ei.
Şi totuşi, Dumnezeu nu m-a
părăsit
După câteva ore vine un alt gardian şi strigă în cameră,
că dacă este vreunul cu pedeapsa de zece ani şi peste, să-şi facă
bagajul.
Am înţeles că numărul celor selecţionaţi n-a fost
suficient, iar gardianul voia să completeze numărul.
Mi-am înşfăcat bagajul ce nu apucasem să-l desfac şi am
rupt-o la fugă spre curte, ca nu cumva să mă observe iar
Stoian sau un altul dintre ai lor şi să mă oprească.
În curte erau deja adunaţi vreo 100, dacă nu mai bine, de
detinuţi. M-am strecurat printre ei şi m-am făcut cât mai mic ca
să nu pot fi observat de cei de la reeducare. Am reuşit să mă
trec şi pe lista pe care o făcea un gardian şi nu după mult m-am
62
văzut ieşind cu coloana de deţinuţi cu care mă îndreptam spre
gară.
Din când în când mă uitam pe furiş înapoi cu groaza
de a nu fi remarcată plecarea mea spre mină.
Eu consideram această plecare -la ora respectivă- ca o
evadare . . .
Am fost atât de înghesuiţi încât drumul spre mină mi s-a
părut din cele mai groaznice posibile. Fiind prins cu un picior
ridicat nu mai puteai să-l pui jos. N-aveai cum.
Am observat pe dubă, că în afară de studenţii de la Piteşti
şi Gherla, mai erau şi alte persoane pe care nu le cunoşteam şi nu
ştiam dacă aceştia au fost sau nu trecuţi prin reeducare.
La mina Baia Sprie
Am ajuns -în sfârşit- la Baia Sprie. Parcă am ajuns pe
altă lume. Nişte barăci şi mulţi oameni gălăgioşi care se plimbau
încoace şi încolo prin curte. Gardul de sârmă ghimpată ce
împrejmuia barăcile, pentru mine nu avea semnificaţia puşcăriei,
conta ca o împrejmuire oarecare a unei gospodării de ţară . . .
Am fost duşi în nişte săli mari pentru a ni se face
vizita medicală şi au venit bucătarii ca să ne dea de mâncare.
Incredibil ! Pâinea şi marmelada la discreţie. Nu ne venea
să credem ochilor. Înfulecam ca nişte lupi.
Ni s-a atras atenţia să nu mâncăm cu prea multă
lăcomie pentru a evita deranjamentele şi bolile de stomac.
Mulţi -într-adevăr- s-au îmbolnăvit de stomac.
A sosit apoi vizita medicală pentru mină.
Doream din tot sufletul să intru cât mai repede şi cât mai
adânc în mină. Speram ca acolo în măruntaiele pământului mi
se vor mai domoli grozăviile din cap.
La vizita medicală se constată că pe lângă alte
debilităţi mai sunt ţi foarte slab. Aveam 52 de kilograme la
înălţimea de 1,82 m.
Concluzia : nu pot intra în mină şi va trebui să prestez
munca la suprafaţă.
Altă lovitură !
63
Voiam să intru dinadins în inima pământului crezând
că acolo să scap de oameni. Aveam nevoie de singurătate, să fiu
doar cu mine însumi, să-mi oblojesc rănile. Încă de la plecarea din
Gherla mi-am făcut planul ca ajuns în măruntaiele pământului,
dezastrul meu interior se va mai linişti.
. . .
Am luptat şi am învins
Decizia cabinetului de a nu intra în mină m-a răvăşit.
Auzisem că cel care conduce din interior (adică din
partea deţinuţilor ) era inginerul BUJOIU, fost ministru, căruia
i se înscenase un proces de trădare naţională. Fusese condamnat la
muncă silnică pe viaţă.
Adus la mină datorită cunoştinţelor şi practicii lui de
mare valoare în domeniul mineritului, administraţia i-a oferit
posibilitatea de a conduce mina şi a o rentabiliza.
Auzisem că era un om deosebit de bun şi înţelegător.
Aşa că l-am căutat cu febrilitate printre mineri. L-am găsit în
biroul lui şi i-am expus păsul meu.
I-am spus că la vizita medicală am fost exclus de la
munca în subteran datorită stării mele de slăbiciune, dar că eu
cred că voi putea rezista şi vreau să muncesc în mină.
Desigur, nu puteam să-i vorbesc despre cele petrecute
la Piteşti şi Gherla, dar i-am relatat că am un anumit zbucium
sufletesc şi cred că munca în mină m-ar ajuta să mă liniştesc. De
altfel asemenea svârcoliri erau destul de frecvente printre de ţinuţi.
M-a privit cu oarecare compasiune şi mi-a promis că-mi
va găsi o muncă mai uşoară în subteran . . .
Astfel, m-a dat ca ajutor de miner la un sârb (arestat în
cazul Tito). Era acest sârb un uriaş despre care se spunea că e cel
mai puternic om din mină.
Mare lucru nu aveam de făcut , deoarece Ghedos
Ravoschi -sârbul- făcea totul. Mai era şi taciturn, pe deasupra,
lucru ce îmi convenea cel mai mult.
Când au aflat cei din colonie de zorul meu de a munci în
subteran s-au mirat şi m-au criticat deoarece toţi ar fi dorit să
muncească la suprafaţă în aer liber.
64
Vai mie ! Coşmarul
Piteştiului apare iarăşi !
La suprafaţă erau mulţi oameni,în afară de cei pe care îi
cunoşteam de la Piteşti, amestecaţi cu reeducaţi ce aveau creierele
spălate. Nu-i cunoşteam pe toţi. Ştiindu-mă atât de răvăşit în
sufletul meu şi cuprins de acea stare patologică în care nu mai
puteam nimic să ţin în mine fără să nu divulg imediat, mă ţineam
deoparte, singuratic.
Deodată, ca umbra lui satan, se apropie de mine un fost
student reeducat de la Piteşti, -nu-i reţin cu certitudine numele,
de aceea nici nu încerc să-l ghicesc spre a nu greşi- şi-mi
comunică răspicat că şi aici la mină va continua cu demascarea,
că există un comitet format şi că se aşteaptă sosirea lui
Ţurcanu. Deci, va trebui să demasc în faţa lui tot ce aud şi tot ce
văd în juru-mi.
E greu de imaginat ce am simţit când am auzit că va
trebui să-i demasc pe bandiţi.
Îmi pierise toată bucuria de a fi ajuns la mină. Nu ştiam
cum să ocolesc oamenii, fiind conştient de starea mea patologică
de a nu putea reţine nimic secret. Era imposibil . . .
Ajunşi în curte am fost înconjuraţi cu multă prietenie
de veteranii minei.
Ne întrebau de unde venim, cum a fost pe la alte
închisori, etc . . .
Dintre toţi aceştia se desprinsese unul cu o faţă foarte
veselă care veni direct la mine zicându-mi :
-Am aflat că eşti din Maramureş . . . şi mă
îmbrăţişează. De unde din Maramureş ?
-Din Sighet.
-Bravo. Şi eu sunt din Sighet şi mă cheamă Vasile
Boaru.
Numele lui mi se părea cunoscut. Mi-a spus că a plecat
din Sighet în 1940, s-a stabilit în Bucureşti unde urma o şcoală de
pilotaj. Îmi zise că atunci când voi putea coborî în mină mă va lua
în echipa lui, căci era şef de echipă sau ceva mai mare. M-a tratat
cu biscuiţi.
65
În creier şi-n suflet au început din nou să bată
ciocanele de teamă să nu-mi spună ceva ca pe urmă eu să mă
demasc comitetului.
Am încercat sî fiu cât se poate de rezervat, dar . . .
degeaba.
La un moment dat mă întreabă dacă ai mei de acasă
ştiu despre mine, pentru că el ar putea să le transmită unele
informaţii.
Dacă-mi exploda un obuz în cap nu-mi era mai greu decât
ce am simţit în acel moment.
Eram sigur că sunt văzut că discut cu Boaru de către
vreun reeducat. Dar nu-mi era atât de frică de aceştia, cât îmi era
frică de neputinţa mea de a-mi reţine gândurile şi că va trebui să
spun totul în faţa comitetului despre această situaţie.
Nu mai ştiu ce i-am spus lui Boaru la întrebare, însă aş fi
preferat să mor, decât să aud întrebarea.
O pată neagră mi s-a aşezat pe gânduri şi de aici
relatarea mea va urma două căi datorită nesiguranţei realităţii
din acel moment.
Prima cale :
M-am dus direct la respectivul cu reeducarea şi i-am spus
cele auzite de la Boaru -(nu puteam să nu-i spun. Îmi urlau
gândurile)- că Boaru m-a întrebat dacă am ceva de transmis
acasă, ceea ce -implicit- însemna că putea lua legătura cu
exteriorul.
La un timp extrem de scurt, doar la câteva minute,
dându-mi seama de grozăvia consecinţelor pentru Boaru şi alţi
oameni binevoitori şi nevinovaţi, am fost atât de şocat, încât
numai după o zi cad grav bolnav , diagnosticat : hepatită
evolutivă febrilă>.
M-au internat la infirmerie cu temperatură de 40 de grade.
Am aflat mai târziu că doctorii mi-au prezis că acolo îmi este
sfârşitul.
66
Miracolul
Eram , nu galben, ci verde la culoare.
Îmi aduc aminte cum cei doi doctori deţinuţi mă
vegheau în timpul nopţii.
Ştiam că-i Sătămâna Mare 1952.
În culmea disperării, am strigat în gând către
Dumnezeu să-mi ajute. Am avut impresia că strigătul meu din
gând a străbătut genunea până la marginea universului . . .
. . . Cum era în timpul nopţii, în febră mare ( de obicei
hepatita nu se face cu febră ) am strania impresie că deasupra uşii
de la intrare a apărut o cruce în flăcări care ardea cum ardeam şi
eu.
Brusc -miraculos de brusc- simt că pot rosti “Tatãl
nostru” ( am relatat că nu puteam să-mi fac rugăciunea încă
de la Piteşti ).
Am simţit cum mi se deschide sufletul şi un val de
bucurie , de sfântă bucurie, mă învăluie.
M-am ridicat brusc din pat simţind, nu numai că sunt
vindecat, dar simţindu-mă puternic, chiar foarte puternic. Doctorii
au rămas nedumeri]i :
-Vezi ce faci, Vişovane !
-Mă simt bine. Nu mai am nimic.
I-am mirat pe toţi cei din salon care s-au trezit
auzindu-mi mişcarea şi atenţionările doctorilor.
Am sim]it că nu mi-e frică nici de Ţurcanu, nici de
reeducare. Tot Piteştiul şi Gherla căzuseră -parcă- la picioarele
mele. Aşteptam cu nerăbdare să se facă ziuă . . .
Când -în sfârşit- s-a luminat de zi, eu, bolnavul până cu
câteva ore înainte ţintuit la pat de febră şi de boală, am alergat
într-un suflet să-l găsesc pe Vasile Boaru.
L-am găsit.
Gâfâind de fugă, de jenă, dar şi de bucuria revenirii,
i-am cerut iertare şi i-am explicat pe scurt, cum zdrobit fiind încă
din Piteşti, l-am turnat comitetului de reeducaţi despre faptul că
el, Boaru, a promis că-mi va anunţa familia că trăiesc.
Nu ştiu ce a simţit Vasile Boaru şi cât de mult s-a speriat.
Nu reţin să-mi fi spus ceva, pentru că eu, cuprins de imensa
bucurie a revenirii, alergam prin curte (eu, atât de bolnavul cu
67
câteva ore mai înainte), ca să-mi anunţ prietenii de ceea ce
simţeam.
Putea să-mi apară acum Ţurcanu cu toţi torţionarii lui, că
i-aş fi scuipat în ochi.
Considerând că respectivul reeducat, căruia i-am spus ce
am discutat cu Boaru, a anunţat administraţia, aşteptam fără
teamă să fiu dus la anchetă, să fiu confruntat cu Boaru, căruia
i-am spus să nege , că şi eu voi nega.
Dar n-am fost dus la nici o anchetă.
A doua cale :
Acum, după atâţia ani de zile, regândind situaţia de
atunci, mă întreb dacă eu am spus comitetului de reeducare despre
convorbirea cu Boaru ? Dacă nu cumva situaţia a fost alta.
După ce Boaru mi-a spus că poate să anunţe pe ai mei,
şocul a fost atât de puternic (doar eram sub imperiul morbid al
Piteştiului), încât a determinat acea formă de hepatită groaznică.
Consider că în această stare, am avut doar impresia
patologică că am spus aceasta comitetului. Cum aş fi putut ?
Doar eram în febră şi internat la infirmerie . . .
Această impresie mi s-a întipărit în minte ca o
certitudine.
De ce spun acest lucru ?
Pentru că, dacă eu într-adevăr aş fi relatat cazul acesta
reeducatului, cazul ar fi ajuns imediat la ofiţerul politic care -
obligat- ar fi declanşat o anchetă. L-ar fi anchetat pe Boaru, el
fiind încriminatul . . . M-ar fi dus şi pe mine pentru
confruntare. Ori eu n-am fost dus la nici o confruntare
-recte- Boaru n-a fost anchetat.
De aici concluzia mea actuală este că toată această
nenorocire s-a întâmplat numai în imaginaţia mea bolnavă, iar
lui Vasile Boaru i-am mărturisit un păcat nesăvârşit.
68
Din nou sabia sus !
Marea minune se săvârşise.
Mi-am revenit. Eram iarăşi cel de altădată.
N-am crezut că mi se va întâmpla vreodată. Mi-am
revenit în forţă. Mă simţeam chiar mai tare ca înainte de a intra în
puşcărie.
Începusem o confruntare temerară cu administraţia şi cu
ticăloşii. Confruntarea am plătit-o -în continuare- cu pedepse,
izolări, lanţuri. De acum nimic nu mă mai speria, ci dimpotrivă,
îmi apăreau toate uşoare. Chiar foarte uşoare faţă de grozăviile
prin care trecusem.
Mi-am regăsit prietenii, dintre care unii trecuseră prin
Piteşti şi reuşiseră şi ei să-şi revină. Mi-l amintesc pe RISTEL
NEDELCU (Dumnezeu să-l ierte) !
Îmi amintesc de alţii, care nu trecuseră prin Piteşti, dar
erau de o ţinută exemplară : VASILE ALUPEI, IONICĂ
UNGUREANU. Împreună cu aceştia doi am fost izolaţi într-o
baracă, considerându-se că avem o mare influenţă asupra
celorlalţi, întărâtându-i împotriva regimului.
Îmi pare rău că nu-mi amintesc numele atâtor bravi
camarazi cu care am trăit clipe frumoase, ne mai păsându-ne de
greul puşcăriei.
. . .
Colonelul Stoianovici, comandantul
unităţii de tancuri din Piteşti
Un prieten îmi spune că este un domn mai în vârstă -fost
colonel- care ar vrea să mă cunoască.
Fac cunoştinţă cu colonelul Stoianovici, care îmi spuse că
auzise de cele ce am petrecut la Piteşti. Îl interesa , pe lângă
dezastrul ce s-a petrecut acolo, şi aprecierile mele, deoarece în
69
perioada respectivă era comandantul detaşamentului de
tancuri Piteşti.
Tresar şi întreb :
Domnule colonel, într-o zi din toamna (sau iarna) anului
1949 s-au auzit nişte uruite puternice de tancuri prin Piteşti . . . La
care colonelul se uită la mine zâmbind :
-Da, am făcut manevre de luptă . . .
-Dumneavoastră zâmbiţi, domnule colonel, dar de-aţi şti
ce bătaie s-a luat în urma acestor manevre ale dumneavoastră
. . . pe care noi le-am interpretat că sunt pregătiri de luptă,
deoarece în toate discuţiile noastre sosirea americanilor era
iminentă.
După începutul reeducării, toate aceste discuţii au fost
interpretate ca duşmănoase şi ni s-au aplicat pedepsele în
consecinţă.
Cum de a ajuns în închisoare colonelul Stoianovici nu-mi
mai amintesc exact. Îmi amintesc doar faptul că în timpul
campaniei din răsărit a cunoscut o rusoaică -pare-mi-sefarmacistă,
pe care a adus-o în ţară, dar care după o vreme l-a
denunţat la securitate drept criminal de război.
Preoţii greco-catolici. Doi evrei
Între timp sosise în colonie, venind de la altă închisoare,
părintele DUNCA IOAN JOLDEA, din Ieud, tatăl camaradului
meu Nelu Dunca -preot greco-catolic-.
Ne-am bucurat foarte mult. Ne-am povestit multe şi şi-a
exprimat mândria că Nelu -băiatul meu- este un luptător pentru
Credinţă şi Neam.
Părintele Joldea era un exemplu de credinţă şi demnitate,
dar totodată şi de modestie printre cei din lagăr.
În curând a fost îndrăgit de toţi, printre care şi de evreul
GRUBER -unul dintre cei doi evrei- altminteri singurii ce erau
închişi la Baia Sprie.
GRUBER -în special- era foarte simpatic. Nu mai ştiu
pentru ce a fost arestat. Ştiu doar că povestea că a trecut şi prin
70
lagărul de la Auschwitz. Concluzia lui era că închisorile
romăneşti erau mult mai mizerabile decât cele nemţeşti.
Gruber s-a împrietenit şi cu legionarii, constatând astfel
nu numai că legionarii nu mănâncă oameni, ci dimpotrivă erau
oameni cu o ţinută aleasă şi că idealurile lor nu pot fi represate.
A ajuns până acolo încât cu un pic de umor -puţin
sarcastic- specific evreilor, de Bunavestire, considerată şi
sărbătoare legionară, să se adreseze unui camarad zicând :
-Măi Ghiţă, mă. Să dea Dumnezeu să vină biruinţa
legionară, iar eu să fiu în Palestina !
Au mai sosit şi doi tineri preoţi romano-catolici din
Moldova : părintele Dumitraş şi Rotaru, care după interzicerea
cultului greco-catolic -ca protest- au trecut chiar ei la grecocatolici.
De aceştia doi îmi aduc aminte cu mare plăcere. Tineri,
deschişi la suflet, mereu cu zâmbetul pe faţă şi cu nişte voci
minunate ce răsunau în subteran, umplându-ţi inima cu bucurie
creştină.
Haiducul Başotă
În colonie se afla un fost haiduc cunoscut prin Năsăud şi
Maramureş sub numele de BAŞOTĂ.
Nu avea un anumit ţel politic bine conturat. Haiducea
încă de pe timpul când Ardealul era sub ocupaţie maghiară,
atacând pe unde apuca pe cei mai avuţi, în special unguri şi evrei,
şi împărţindu-şi prada cu sătenii.
Pe timpul ungurilor evadase dintr-o închisoare din
Budapesta cu lanţurile la picioare. A ajuns apoi în munţii
Maramureşului, unde şi-a continuat activitatea de haiduc.
După venirea comuniştilor jefuise -pare-mi-se- nişte
evrei şi ajunsese în închisoare ca semipolitic.
La Baia-Sprie administraţia căuta să-l folosească ca
informator (el nu ascundea acest lucru faţă de deţinuţi).
Într-o zi povesteşte într-un cerc mai restrâns, că a fost
chemat la politruc care i-a zis :
-Măi Başotă, se pare că aici în lagăr legionarii se
organizează. Află tu cine ar fi şeful lor ?
71
După o perioadă -rechemat fiind- ofiţerul politic îl
întreabă : Ei, ai aflat ?
La care Başotă a răspuns :
-Domnule locotenent, e greu de spus, pentru că toţi par a
fi şefi . . .
. . .
Am auzit mai târziu că ar fi avut un accident de mină şi
că ar fi murit la penitenciarul Văcăreşti.
Moartea părintelui Codilă
Într-una din zile, coborând în mină cu Ristel Nedelcu
(ştiam că-i ziua lui de naştere), ziceam că o să-i aniversăm ziua în
felul nostru la locul de muncă.
Ristel era ajutor de miner la părintele Codilă de prin
părţile Orăzii (Oradiei).
Era acest preot un om ce răspândea în jurul lui seninătate.
În timp ce stăteam pe o bucată de scândură la orizontul
12, părintele ne spune , luându-şi ranga, că pleacă să copturească
(copturit=operaţie de doborâre a bucăţilor de rocă rămase pe
pereţi şi tavan după explozia dinamitei), la locul unde a rămas.
După câteva minute auzim un strigăt de ajutor.
Alergăm imediat la locul de unde venea strigătul.
Părintele era îngropat sub o uriaşă balenă (balenă=bucată mai
mare de rocă desprinsă). Mai gemea încă.
O mulţime de oameni, cu mare greutate , am mişcat din
loc balena, dar în zadar. Pe când l-am scos era mort.
Am aflat mai pe urmă cum s-a întâmplat toată tragedia :
Copturitul se face într-o anumită ordine. Cineva i-a zis părintelui
că a rămas o bucată necopturită. Când a introdus ranga, balena,
prin alunecare, l-a prins . . .
72
Moartea lui Stalin
Prin cineva s-a strecurat în colonie ştirea că Stalin a
murit.
Eram prea învechiţi în închisoare pentru a da o
importanţă excepţională acestui eveniment. Speram totuşi că ceva
se va schimba.
Prea a domnit sângeros acest tiran ca să ne aşteptăm la o
schimbare după dispariţia lui.
Mai ştiam prea bine că deasupra acestui satrap era o
ocultă care asigura longevitate sistemului de teroare . . .
. . .
Ajunsese până la urechile ofiţerului politic că se aflase
printre deţinuţi despre acest eveniment, ceea ce, desigur, nu le
convenea.
Tentativa ofiţerului politic de a afla cum a pătruns în
colonie ştirea, a fost dejucată într-un mod pe cât de inteligent, pe
atât de comic :
Este chemat la ofi]erul politic unul dintre camarazii care
afirmase în public că Stalin a murit şi care trebuia să răspundă de
unde ştie.
Ofiţerul politic îl întreabă :
-De unde ştii că a murit tovarăşul Stalin ?
La care deţinutul răspunde :
-A murit domnul Stalin ?
Politrucul, dându-şi seama de caraghioslâcul situaţiei, i-a
tras o înjurătură şi l-a scos afară din birou.
În continuare, în lagăr circula svonul că de la ofiţerul
politic s-a aflat de moartea lui Stalin.
73
Simulacru de destindere după
moartea lui Stalin
Nouă ni s-a părut că a urmat un moment de mare
destindere. Dar aceasta numai prin comparaţie cu ceea ce
îndurasem până atunci.
De exemplu, la Crăciunul din 1953, Ghiţă Dipşe reuşise
să facă rost de o creangă de brad pe care o împodobeşte cu hârtii
colorate şi ce se mai găsea prin cantină. În jurul acestei crengi s-a
colindat , s-au recitat poezii, s-au depănat amintiri. (Bineînţeles că
n-au fost şi gardienii . . .). Destinderea s-a concretizat în faptul că
nu mai eram supravegheaţi cu atâta asprime ca mai înainte.
De Paşti, slujba Învierii s-a făcut în adâncurile
pământului la lumina lămpilor de carbid. Acolo ne-a fost dat să
cântăm acel <Hristos a înviat> din toate inimile, iar melodia s-a
unduit prelung de ecourile stâncilor de minereu.
Acestea sunt momente care peste ani se amintesc atât cu
tristeţe, cât şi cu bucurie.
. . .
Administraţia căuta să-i stimuleze pe oameni la muncă. Îi
îndemna să realizeze acea normă de 7 tone de minereu, promiţând
pachete , scrisori, ba chiar punerea în libertate.
Unii dintre oameni, mai creduli, au început să-şi mărească
efortul. Mulţi dintre ei s-au îmbolnăvit. Unii au murit în
aşteptarea promisiunilor făcute.
Munca în mină era foarte grea. Să nu uităm că era mină
de plumb. Or dacă civilii -care munceau pentru bani- realizau 2-
3 tone de minereu pe zi, nouă ni se pretindeau 7 tone.
Ce însemna oare aceasta decât exterminare ? . . .
74
Osânda maiorului
Într-o zi soseşte în inspecţie un maior de securitate de la
Ministerul Afacerilor Interne. Aflasem că îl cheamă CAZABAN.
Ajuns la un loc în mină unde se încărca minereu în
vagonet şi unde încărcătorul lua pe lopată cam cât credea el că
poate ridica . . .
Maiorul se declară nemulţumit şi schimbă metoda de
încărcare.
Aduce o covăţică metalică ce se încărca jos -desigur mai
uşor- dar care plină avea mai mult de 20 de kilograme. Aceasta
trebuia ridicată şi răsturnată în vagonet. Randamentul creştea, dar
odată cu el creştea şi efortul de ridicare a coveţii. Prea mare ca,
realizându-l, să nu ne epuizeze forţele.
Când -peste un an, prin nu ştiu ce minune- fostul maior
Cazaban apare la mină ca deţinut.
Ce anume s-a întâmplat, nu ştiu. Suficient că fraţii din
mină l-au pus să încarce vagonetul cu propria lui inovaţie, adică
cu covăţica . . .
Ce scuze şi-a mai cerut Cazaban . . . Că n-a ştiut . . . Că
nu şi-a dat seama . . . Că a fost forţat la rându-i . . .
Zadarnic. Toţi îl priveau cu ochi neprietenoşi.
Confruntarea cu un gardian
După brusca revenire din întunericul reeducării, îmi
exprimam convingerile fără rezerve şi fără să mă simt timorat în
faţa oricui. Nu dădeam prea mare importanţă cadrelor militare.
Într-o dimineaţă, ieşind din mină după un şut de noapte,
mă îndreptam obosit, dar nonşalant, spre bucătărie să beau aşanumita
cafea de orz care -de altfel- era foarte apreciată, având în
vedere setea aproape continuă determinată de transpiraţia în mină.
În drumul meu - un gardian.
După câţiva paşi aud un stai ! puternic.
-Ia vino ,mă, încoace.
Cum ai zis măi ?
75
-Bună dimineaţa. Am zis eu cu voce tare crezând că
prima dată nu s-a auzit şi dau să plec mai departe.
-Stai ! strigă din nou gardianul.
Nu mai înţelegeam nimic. Ce nu era bine ?
Gardianului i se spunea Atila pentru modul lui dur de a se
comporta cu deţinuţii la mină.
-Cum te chiamă ?
Îi răspund . . .
-De unde eşti ?
Răspund din nou . . .
Mi-am zis în sinea mea : Ăsta-mi face raport de pedepsire
şi nici măcar nu ştiu pentru ce.
De data asta mă adresez eu gardianului :
-Domnule gardian, lăsaţi-mă să mă duc, sunt obosit,
tocmai acum ies din mină.
El :
-Cum ai salutat, măi ?
Eu :
-Bună dimineaţa . . . dar acum mi-am dat seama de
gravitatea erorii.
Între timp iar dau să plec spre bucătărie, iar el după mine.
-Şi cum trebuia să saluţi ?
-Să trăiţi, domnule plutonier.
Cât era de deştept acest Atila căruia îi plăcea să facă şi pe
grozavul (ca de altfel tuturor gardienilor) ne putem da seama din
următoarea scenă :
Adresându-se câtorva deţinuţi, vorbind despre altcineva,
afirma :
-``Las` că-i arăt eu subsemnatului``.
Bineînţeles că am început să-l ocolesc pe cât posibil, în
timp ce el mă urmărea mai insistent decât alţii.
Aicea îmi dau seama din nou de puternica şi completa
zdruncinare a sistemului nervos, a memoriei şi a tuturor
facultăţilor nervoase -în timpul terorii din Piteşti.
Acest gardian nu era altcineva decât un fost prieten de
maidan în copilărie şi cu care mă întâlneam până cu puţin timp
înainte de arestare în anul 1948.
76
Printre noii deţinuţi (pe când eram la izolare) era şi un
croitor bun pe care administra]ia îl luase ca să lucreze şi pentru
gardieni. În această postură cunoştea numele real al gardienilor.
Astfel am aflat că pe Atila îl chema Coverniuc Gheorghe.
Abia atunci mi s-a aprins beculeţul . . . I-am refăcut
imaginea şi mi-am zis :
Cum e posibil ? Doar Gyuri mi-era prieten din copilărie.
Ne jucam împreună pe maidan. El n-a urmat vreo şcoală, dar
pentru copii asta nu contează. Conta cine juca mai bine mingea.
Şi atunci îmi amintesc că înainte de arestare -el fiind
chelner la un restaurant- ne întâlneam pe stradă. Eu îi zic Servus
Gyuri ! iar el (avea atunci maniere de chelner) îmi răspunde : Măi
Aurel, eu nu mai pot să-ţi spun Servus !, că tu eşti profesor.
Acum mi-am dat seama motivul pentru care mă urmărea
prin colonie. M-a recunoscut.
Chiar dacă înainte nu m-a recunoscut -atunci cu bună
dimineaţa, m-a recunoscut după ce m-a întrebat cum mă cheamă
şi de unde sunt . . .
O, tempora, o, mores.
Mai târziu mama mi-a spus :
-Ştiindu-l pe Gyuri gardian de puşcărie şi fiindu-mi vecin
l-am întrebat dacă eventual a auzit de tine. La care el dădea din
cap negativ : Nu, doamnă Vişovan, nu ştiu nimic . . .
Lampagiul
Printre noi se găsea şi un fost spion pe nume Toni
Bărbulescu. Acesta cutreiera cu circul lumea întreagă.
Depistându-l comuniştii, l-au ^nchis.
Acest Toni Bărbulescu era un băiat simpatic şi de un
comic rar întâlnit. Se ştia şi învârti, astfel că la mină a reuşit să
obţină rolul de lampagiu.
La intrarea în mină era o gheretă unde pe un panou erau
agăţate cele vreo 800 de lămpi cu carbid, având fiecare un număr
corespunzător cu numărul nostru de deţinut.
Avea Toni o memorie formidabilă. Ne ştia la fiecare
numele precum şi numărul corespunzător de deţinut. În felul
77
acesta, de departe când ne vedea, Toni ne şi alegea lampa
corespunzătoare.
Pe lângă deţinuţi -la punctele principale- mai trebuia să
intre şi gardienii. Dar, ce te faci ? Numele gardienilor nu erau
cunoscute. În plus aceştia nu aveau nici un fel de număr.
N-or fi avut ei nume şi numere, în schimb aveau porecle
date de deţinuţi :
Unuia îi ziceau Cap de cal, altuia Atila, Morcov,
Zdreanţă, Cârpă-n cur . . . şi altele mai porcoase.
Toate aceste nume Toni le trecuse pe o listă pentru
memorare.
Într-o zi, la o percheziţie care i se făcu lui Toni la gheretă
se găsi şi lista cu pricina.
Ofiţerul politic, gândindu-se la cine ştie ce nume
subversive, l-a luat la întrebări pe Toni.
Toni, cu tot respectul cuvenit, i-a răspuns :
-Domnule ofi]er, eu ce era să fac ? Dacă nu vă cunoşteam
numele . . .Trebuia să ştiu cui dau lampa. Am luat şi eu numele pe
care-l folosesc deţinuţii.
Pentru aceasta Toni a fost pedepsit cu câteva ore de
carceră. Apoi şi-a reluat funcţia de lampagiu, căci se părea că este
de neînlocuit în acest post.
Frumuse]ea a fost alta : după ce gardienii au aflat de
poznaşele nume cu care au fost botezaţi de către deţinuţi, au
început şi ei între ei să se strige cu aceste nume.
La un moment dat observăm că s-au luat măsuri de pază
şi supraveghere asupra deţinuţilor. Nu înţelegeam care-i cauza.
Ne-am dumirit mai târziu când am aflat că la Cavnic şi Valea
Nistrului au avut loc evadări din lagăr -culmea- chiar în aceeaşi
zi.
. . .
Exterminarea prin abundenţă
. . .
Lucru interesant . . .
Noi cei intransigenţi -când ne-am regăsit în baracăne-
am bucurat, căci gândeam la fel.
78
Ne întrebam : Ce-o fi însemnând asta ?
În fond această izolare, în asemenea condiţii, o
consideram excelentă.
Printre noi se afla comandorul de aviaţie Ionică - om de o
cultură deosebită. Printre altele avea şi licenţa în litere şi filozofie.
Un povestitor minunat, având şi un simţ bun al umorului.
-Fraţilor, zise el : Comuniştii şi-au schimbat metodele de
exterminare. Vor să ne omoare prin abundenţă.
Numai că după câteva zile intră în cameră comandantul
coloniei, Sabo Zoltan, şi uitându-se încruntat la noi zice
gardienilor, în româneasca lui stricată :
-Să fie mutaţi imediat în pavilionul…, o clãdire veche şi
jilavã.
Suntem conduşi la pavilionul respectiv în care s-a eliberat
o camerã cu intrare separatã pentru noi. Acolo ne aşteptau vreo 20
de paturi de fier rupte, fãrã saltele. În ce priveşte mâncarea, ni s-a
servit cam jumãtate porţia de puşcãrie.
-Ehei, domnule comandor, cum stãm cu <exterminarea
prin abundentã ? i se adreseazã unul pe nume…La care
comandorul -cu umorul care nu-l pãrãsise nici de data aceastai-
a rãspuns :
-Ãştia-s comuniştii. Modificã politica din mers…
Ghiţă Dipşe, mare meşter şi strateg
…
Ne-am adaptat noi noilor condiţii, considerând cã aşa e
mai nimerit în noua împrejurare.
Nea Ionicã -comandorul- ne ţinea prelegeri de filozofie,
ba ne mai povestea şi despre bombardamentele de la Stalingrad la
care participase. Alţii vorbeau din specialitãţile lor şi timpul
trecea -cu toatã foamea ce începu sã se simtã- relativ uşor. Mai
greu era noaptea, când cu toatã echilibristica de care eram
capabili, era greu sã ne gãsim o poziţie de repaus pe neregulatele
şi ruptele fierãtanii ale patului.
79
La toate aceste grave inconveniente se mai adãuga frigul
acelei ierni din 1953. În camera noastrã frigul acelei ierni s-a
simţit din plin.
Se apropie Crãciunul. De data asta un Crãciun cu colinde
murmurate de cãtre noi şi cu bucuria naşterii Pruncului Iisus în
suflete.
Camera avea douã uşi : o uşã ce dãdea spre exterior şi
prin care veneau gardienii, iar altã uşã ce ne despãrţea de o
camerã în care erau deţinuţi neizolaţi care lucrau în minã. Prin
aceastã uşã reuşeam sã comunicãm cu ceilalţi camarazi ai noştri
consideraţi liberi.
Uşa aceasta era de tip vechi. Era bãtutã în cuie ca sã nu
putem circula şi era formatã din douã tãblii prin care -însã- se
putea vorbi cu grijã fãrã a fi auziţi de gardian.
Într-o searã bate la uşã discret un bun prieten al meu.
Era Ghiţã Dipşe – om cu totul şi cu totul deosebit. Fãcuse
închisoare şi sub regimul generalului Antonescu. Era absolvent al
şcolii de arte şi meserii. Ne întreabã dacã mai rezistãm la foame,
deoarece raţia noastrã ce o primeam era cam de patru ori mai
micã decât raţia celorlalţi din colonie. Era aproape inexistentã.
Ceilalţi camarazi ai noştri erau de-a dreptul alarmaţi de soarta
noastrã. Le era teamã sã nu ne îmbolnãvim. Ne-a comunicat cã va
încerca o anumitã soluţie ca sã putem fi ajutaţi.
Dupã un timp oarecare, am auzit nişte zgârâieturi la uşã şi
nişte ciocãnituri uşoare…Oare ce s-a apucat sã facã – ne întrebam
noi.
La un moment dat am observat cum tãblia inferioarã a
uşii este scoasã şi prin gaura respectivã puteam comunica direct
cu cei din camera vecinã.
Marele meşter Ghiţã Dipşe -zis filozoful- ne-a
demonstrat cã poate scoate tãblia şi a o pune la loc fãrã sã se
observe cã s-a lucrat la ea. Gardienii, care intrau zilnic în camerã,
n-au observat cã s-a lucrat la uşã.
Seara -dupã ora stingerii- Ghiţã scotea tãblia de la uşã şi
prin acest orificiu primeam din abundenţã pâine şi marmeladã pe
care cei ce lucrau la minã aveau posibilitatea sã le cumpere de la
o cantinã din interiorul coloniei.
Eram copleşiţi de atâtea bunãtãţi primite de la cei din
colonie. Ne bucuram -mai ales- cã se apropia Crãciunul şi se
80
dorea ca şi noi sã ne putem bucura de darurile pãmânteşti ale
marii sãrbãtori.
Desigur, era un risc destul de mare, mai ales pentru cei ce
ne aduceau aceste ajutoare, dar noi pândeam cu înfrigurare în
toate direcţiile, cu simţul ascuţit de fiarã al deţinutului şi astfel
n-am fost prinşi niciodatã.
În una din seri -însã- (mai precis în seara de Crãciun)
dupã primirea acestor daruri, auzim un zgomot la lacãtul uşii ce
dãdea spre curte.
Îngheţaserãm.
Ne era fricã pentru cei ce ne ajutau întrucât, dacã am fi
fost prinsi, s-ar fi declanşat o teribilã anchetã atât printre noi ,cât
şi printre cei din camera vecinã. Ce sã facem ?
Am pus imediat aceste daruri pe sub paturi şi pe paturi,
acoperindu-le pe cât s-a putut cu pãturile şi aşa am încremenit cu
frica în suflet la ceea ce se putea întâmpla.
Eram siguri cã cineva (vreun informator) a anunţat de
ceea ce se întâmpla la noi.
Uşa s-a deschis şi câţiva gardieni au intrat în camerã.
Noi ne-am ridicat în picioare pe lângã paturi ca sã
acoperim vizibilitatea gardienilor şi cu inima bãtând aşteptam sã
vedem ce urmeazã.
Gardienii au traversat camera. S-au uitat la noi, s-au uitat
la paturi. S-au uitat la cealaltã uşã care dãdea spre camera vecinã.
Au forţat-o putin sã vadã dacã e tot bãtutã în cuie, dupã care -
spre marea noastrã uşurare- gardienii s-au retras fãrã a spune
mãcar un singur cuvânt.
Dupã plecarea gardienilor ne uitam unul la altul şi nu ne
venea a crede…
Oare chiar nu vãzuserã nimic ?
Am rãmas cu un semn de întrebare. Cert este cã mâna lui
Dumnezeu a fost deasupra noastrã.
A fost un Crãciun pe lege, cu colinde, mâncare din
belşug, cu bucurie.
Se apropia anul 1954.
Doamne, ce diferenţã de Piteşti şi Gherla unde nu mai
ştiam numele zilelor !…
81
ANESTE DOBRE ÎI “ALDUIEŞTE”
PE COMUNIŞTI
În noaptea de anul nou 1954, exact la cumpãna dintre ani,
ne-am îmbrãţişat şi ne-am urat La mulţi ani liberi, când unul
dintre noi -un grec- pe nume ANESTE DOBRE, dupã ce îşi
cere scuze de la noi pentru ce o sã zicã, a proferat o înjurãturã din
cele mai stridente la adresa comuniştilor.
-Le-am zis-o, fraţilor. Ştiu cã comuniştii o sã mã înjure
tot anul, dar eu am prioritatea. Le-am spus-o primul.
Într-adevãr, Aneste era o figurã…
Nu ştiu din ce organizaţie fãcea parte, dar a fost izolat
împreunã cu noi deoarece nu voia sã munceascã în minã.
-Nu muncesc eu pentru voi, comuniştilor -zicea Anesteşi
mai tot timpul era în harţã cu gardienii.
Anchete
Trecusem în noul an şi iatã cã într-o zi vine un gardian şi
îl scoate pe unul dintre noi la anchetã. Dupã vreun sfert de orã se
întoarce şi îl scoate pe altul (pare-mi-se, în ordine alfabeticã).
Cei anchetaţi ziceau cã este un maior de la Ministerul de
Interne care vorbea o româneascã aproximativã şi care venise sã
ne ancheteze pe noi cei de la izolare.
Mi-a venit rândul şi mie.
Sunt dus într-o cãmãruţã din colonie în care era un tip
elegant, fercheş, galonat (nu prea eram eu la curent cu noile grade
din armatã).
Ofiţerul mi se adreseazã într-o manierã forţat de
politicoasã :
-Domnule Vişovan ai fost izolat pentru atitudinea
dumitale legionarã şi care mã surprinde.
Cu toate închisorile -de loc uşoare- prin care ai trecut,
se pare cã nu te-au schimbat.
Îţi pun o singurã întrebare :
-Ştii cã Horia Sima -comandantul vostru- a fost agent al
lui Moruzov ?
82
La care eu îi rãspund :
-Eu ştiu un singur lucru : cã dumneavoastrã sunteţi cel
care afirmaţi.
S-a uitat lung la mine şi m-a expediat la camerã.
Ne-am lãmurit. Respectivul a venit sã afle starea de spirit
şi sã strecoare neîncrederea în rândurile noastre, întrucât celelalte
metode se dovediserã ineficiente.
Aspirantul de marină PUIU VIRGIL
Timpul a început sã se încãlzeascã. Cu excepţia grilajelor
pe care trebuia sã dormim noaptea -şi care ne intrau în oaseatmosfera
de la aceastã izolare era destul de plãcutã.
Acum îmi amintesc cã printre noi la izolare era un bãiat
simpatic : PUIU VIRGIL - fost aspirant de marinã. Ne-a
povestit încercarea lui de a pãrãsi tara împreunã cu câţiva ofiţeri
cu o barcã cu motor. Ghinionul lor… datoritã unei defecţiuni la
motor, barca s-a oprit şi au fost prinşi.
Povestea cu mult umor, cum la securitatea Constanţa -la
interogatoriu- unul din aceşti ofiţeri fugari este întrebat :
-Unde aţi vrut sã fugiţi ?
-În occident.
-De ce aţi vrut sã fugiţi ?
-Suntem ofiţeri vechi. Ştiam cã vom fi scoşi din cadrele
armatei şi voiam sã lucrãm în continuare în marinã.
-Bine, mãi bandiţilor, zice anchetatorul, de ce n-aţi fugit
în U.R.S.S. care este patria muncii ?
Întrebare fãrã rãspuns.
Spre Aiud
Începuserã sã aparã primele raze ale primãverii, când
într-o bunã zi suntem scoşi din camerã şi duşi într-o baracã din
colonie.
83
În baraca respectivã am întâlnit pe ceilalţi legionari care
au fost selecţionaţi din rândul celor ce munceau în minã,
spunându-li-se cã toţi legionarii vor pleca la Aiud.
Toatã baraca avea regim de izolare, cu mâncare foarte
slabã şi prost gãtitã. La un moment dat am refuzat-o ca semn de
protest.
Cât era de mare foamea, mâncarea care ni se servea era
imposibil de înghiţit.
Urmare refuzului nostru, mâncarea s-a mai îmbunãtãţit,
dar nu cu mult.
Dupã câteva zile am fost încãrcaţi în dube auto şi
transportaţi la garã, apoi în duba tren cu destinaţia Aiud.
În duba tren ne-am întâlnit şi cu alţi legionari care veneau
de la minele Valea Nistrului şi Cavnic. Mulţi dintre aceştia îmi
erau cunoscuţi. Printre ei era unul foarte simpatic pe nume
DÃRÃU. Acestuia îi plãcea mult <Rapsodia Maramureşului>
compusã de mine în primele luni de detenţie la închisoarea din
Sighetul Marmaţiei.
În dubã s-a alcãtuit la repezealã un cor din cei mai buni
cântãreţi de la cele trei mine şi în surdinã am repetat <Rapsodia
Maramureşului> pe sãturate şi apoi am luat-o pe drum înapoi în
timp pânã la cele mai vechi cântece legionare.
Astfel, drumul spre Aiud l-am fãcut cântând şi aproape cã
n-am sesizat când am sosit la destinaţie în gara Aiudului.
La închisoarea Aiud
Ajunşi la Aiud am fost repartizaţi pe celular.
Regimul cel mai obişnuit la Aiud : cu mâncare foarte
slabã, cu plimbare din când în când şi cu vizite medicale foarte
rare.
Deşi le reţin chipurile camarazilor de celulã, nu-mi mai
amintesc numele lor. Reţin doar cã în ciuda mâncãrii foarte slabe,
atmosfera era destul de destinsã.
Aşa am ajuns spre iarna anului 1954. Era în preajma
Crãciunului, când un gardian ungur -pe nume Zoltan- ne-a
84
surprins tocmai când topãiam mai tare si ne hârjoneam. Cu o
bucurie sadicã în coltul gurii ne-a fãcut raport de izolare.
Suntem duşi unul câte unul la izolare la parter.
În celula de izolare, pe ciment, am gãsit o rogojinã atât de
uzatã, încât era ca şi inexistentã. Seara am primit o pãturã atât de
ruptã, încât am numãrat zece gãuri mari prin care intra capul, fãrã
sã le pun la socotealã pe cele mai mici. În colţul camerei era o
tinetã şi lângã ea o cofã cu apã.
Acolo am petrecut sãrbãtorile cu o supã servitã la trei zile
şi o bucãţicã de pâine.
Era un frig teribil. Trebuia sã ţopãi tot timpul ca sã nu
îngheţ.
Acolo am stat vreo şapte sau zece zile…
Timpul trecea foarte greu datoritã foamei şi frigului. În
schimb mã puteam ruga. Gândindu-mã la ce am suportat la
Piteşti, pedeapsa mi se pãrea -totuşi- uşoarã.
Prin infirmerie şi prin spital
Am fost scoşi de la izolare şi regrupaţi într-o celulã foarte
friguroasã de pe ramura de rãsãrit a celularului.
Incepuserã sã mi se umfle mâinile şi aveam impresia din
când în când cã mã pierd. Am început sã leşin.
În una din zile, chiar dupã ce terminasem rugãciunea, am
avut senzaţia morţii… Le-am spus celor din celulã situaţia în care
mã zbat. L-am rugat pe COJINSCHI –un medicinust- sã
transmitã acasã cã am murit gândindu-mã la ei.
Mi-am pierdut cunoştinţa.
M-am trezit într-un târziu, însã nu mi-am dat seama unde
sunt. Eram la infirmerie şi mi-am dat seama cã am trecut printr-un
moment deosebit.
La infirmerie mi-au fãcut investigaţiile necesare,
spunându-mi cã am hepatitã şi cã voi fi internat în spital.
Eram atât de slãbit încât a trebuit sã fiu dus pe targã la
spital.
În camera spitalului am gãsit o atmosferã destul de
destinsã. Medici erau dintre ai noştri – deţinuţi.
85
Mi-a rãmas în minte unul foarte simpatic –bolnav şi
dânsul- pe nume STROE.
Fusese director la spitalul din Reşiţa. Acesta a venit lângã
mine încercând sã mã facã a intra în atmosfera camerei.
De la spital am fost dus la Roentgen. Dupã ce m-a
examinat amãnunţit, doctorul respectiv mã întrebã dacã aş suporta
pneumotoraxul.
Mai auzisem cândva de acest termen. Nu-i cunoşteam
exact sensul, dar ştiam cã era legat de o intervenţie la plãmâni.
Am rãspuns fãrã sã gândesc : Da. Dupã care medicul îmi spune
cã am o cavernã la plãmânul drept cu un diametru de vreo 2
centimetri.
Nu m-am speriat, ba dimpotrivã, eram resemnat pentru
toate… Mã bucurasem cã am ajuns într-un salon mare, luminos şi
cu o atmosferã mai liberã ca la celulã.
Aveam febrã şi transpiram îngrozitor. M-a vãzut şi
doctorul civil al spitalului pe nume BOGÃŢEANU. Eram o
problemã pentru medic, deoarece plãmânii solicitau o hranã
abundentã pe care hepatita nu o permitea.
Ne tot întrebam : De unde , asa subit , i-a apucat pe
asupritori grija pentru tratamentul bolnavilor ?
Am aflat mai târziu cã în 1955 România semnase cu ţãrile
din occident un tratat pentru drepturile omului în care era
prevãzutã şi îngrijirea deţinuţilor bolnavi…
…
Datoritã atmosferei mai libere din camerã şi a insistenţei
celorlalţi bolnavi -în câteva zile- am reuşit sã mã pot alimenta.
S-a gãsit un regim combinat care sã protejeze ficatul , dar
care să protejeze şi plãmânii… Încet-încet am reuşit sã mã ridic
din pat.
În aceastã camerã am gãsit doi prieteni cu totul deosebiţi,
grav bolnavi şi ei, la care mã gândesc şi astãzi cu dragoste şi
respect. Erau inginerul Gigi Dragon şi profesorul Tase Berzescu.
Cel mai bolnav din camerã -însã- era inginerul Leonea
Lupaşcu, fecior de preot din Basarabia, un exemplu de rãbdare şi
credinţã.
Avea inflamaţi toţi ganglionii. Nu se putea mişca în pat,
nici chiar mâinile nu şi le putea mişca . Era hrãnit cu linguriţa.
86
Pentru febra lui mare şi continuã i se administrau injecţii
cu <ulei-camforat>. Era resemnat cu moartea şi nu se revolta. Se
strãduia sã facã un fitil din aţã scoasã dintr-o cãmaşã pe care s-o
introducã într-o fiolã de ulei-camforat şi care sã fie aprinsã în
momentul morţii lui.
Era iarnã şi fiind foc în soba din salon, aprinderea fitilului
nu era o problemã.
Acest om era un exemplu de dãruire totalã :
În camerã mai era un grav bolnav pe nume SEBASTIAN
DÃNILÃ. Bolnavul era în corset de ghips. Avea tuberculozã
osoasã şi suporta foarte greu boala.
La un moment dat vine doctorul şi zice cã a obţinut
pentru Leonea Lupaşcu medicamentul <aureomicinã> care se zice
cã ar fi extraordinar de eficace.
În momentul în care doctorul a pus medicamentul pe
noptiera de lângã Lonea, Sebastian Dãnilã a fãcut nişte ochi mari
şi îngânduraţi, gândindu-se cã el nu a putut primi acest
medicament.
Leonea a înţeles -din priviri- şi a cerut în mod categoric
sã împartã pastilele cu Sebastian.
Toţi am rãmas înmãrmuriţi de acest gest…
Cu toate cã nu-şi putea mişca decât gura şi ochii, Leonea
avea o judecatã clarã şi o memorie destul de bună. Era inginer
chimist şi putea discuta multe lucruri interesante în specialitatea
lui.
La anul nou (1954 sau 1955) este adus grav bolnav în
salon inginerul DAMIAN VIOREL.
Fãcând cunoştintã cu noi, când ajunsese la patul lui
Leonea -privindu-l- i-a zis :
-La mulţi ani !
La care Leonea a rãspuns :
-Poate vreo trei zile…
87
Un fenomen ce şi astăzi mă pune pe
gânduri
N-au fost trei zile, ci au fost opt.
Atunci s-a petrecut un fenomen ciudat.
-În ziua de 8 ianuarie 1954 sau 1955, cei care puteam ieşi la
plimbare am fost scoşi în curte.
Era o zi de iarnã însoritã.
La ieşirea din spital spre curte, unul dintre noi -un
macedonean pe nume PAŞA DINCÃ- strigã brusc :
-Priviţi un sfânt !
Pe cer, deasupra închisorii trecea un obiect foarte luminos
de mãrimea unui om care stãtea vertical.
Sã fi durat cel mult o jumãtate de minut -aceastã arãtarecât
a strãbãtut toatã porţiunea de cer vizibilã de noi.
N-am ştiut ce sã spunem. S-a dat pãrerea cã ar fi un
O.Z.N.
Pe când ne-am întors în salon, inginerul Leonea murise.
Un preot din salonul vecin (cu care aveam o uşã comunã
neînchisã) era lângã patul lui Leonea. Din fiola cu ulei camforat
încã mai fumega fitilul…
Dupã vreo trei luni ne-a pãrãsit pentru veşnicie şi
Sebastian Dãnilã.
Disciplinar la secţia T.B.C.
În salonul vecin cu care aveam uşã omunã, dar şi
interdicţie de a trece dintr-o camerã în alta, aveam mai mulţi
prieteni buni : GILI IOANID, MIHAI TIMARU,
GROSOLINA, (mã mir mereu cum pot sã-mi amintesc aceste
nume şi cum nu-mi amintesc pe cei de la Piteşti şi Gherla cu care
am suportat supliciile satanicei reeducãri).
Îmi revenisem destul de bine. Mi se fãcea periodic
pneumotorax la plãmânul drept şi de acum mã mişcam mai uşor.
Într-una din zile am trecut la prietenii mei din salonul
vecin prin intrarea interzisã.
88
Ghinionul meu. Tocmai atunci intrã în salon un felcer
tânãr, plin de sine, care mã întreabã ce caut în celãlalt salon. Eu,
negãsind un rãspuns adecvat zic : “Nu pot sã vã spun”.
Felcerul respectiv îmi face raport disciplinar în care scrie
cã rãspunsul meu a fost :”Nu vreau sã vã spun”. Drept pedeapsã –
am fost scos din spital şi trecut la secţia T.B.C.
Deşi şi pe secţia T.B.C. se acorda aceeaşi asistenţã, nu era
chiar spital. Aici eram în celulã.
Dupã puţin timp boala se agraveazã din nou, trebuind sã
fiu scos la aer în curte pe targã.
…
Prin alte camere
M-au mutat din aceastã camerã, nimerind în una cu nişte
oameni cu totul şi cu totul deosebiţi, dintre care îmi amintesc
urmãtoarele nume :
GHIŢÃ JIJIE, ALUPEI VASILE, TASE BERZESCU…
La iniţiativa lui Ghiţã Jijie se începe un curs de limba
englezã pe care şi el şi-o însuşise de la profesorul Gheorghe Manu
cu care fusese în celulã.
M-am antrenat mult în aceastã limbã şi cu plãcere…
…
Într-una din zile intrã doctorul Bogãţeanu în celulã şi
vãzând paturile -la noi erau suprapuse (ca sã avem puţin spaţiu de
mişcat în celulã), dã dispozitie sã punem toate paturile jos ; eu,
nervos fiind, vãzând cã ni se ia si putinul loc de plimbat, am
ripostat -poate- putin mai energic, drept pentru care sunt
pedepsit şi trescut pe cealaltã parte a secţiei cu orientare spre nord
într-un salon imens cu bolnavi -în general- bãtrâni.
Ţin minte cã moşul STANA de prin preajma Aradului
avea cãtre 70 de ani.
Aici atmosfera era mai morbidã, mai insalubrã. În
consecinţã timpul trecea mai greu.
…
Dupã o perioadã -nu mai ţin minte cât de lungã- sunt
reintrodus în celula din care plecasem.
A fost o bucurie imensã, atât pentru mine, cât şi pentru
ceilalţi.
89
Reţin cum inginerul Ghiţã Jijie declarã solemn :
-“Problema a fost rezolvatã” !
Ce se întâmplase ?
În timp ce eram la plimbare în curte, o cioarã scapã din
cioc o nucã. Au cules-o de pe jos bãieţii şi reveniţi în celulã
trebuie s-o împartã.
Şi-au frãmântat cu toţii minţile cum ar putea sã împartã în
mod echitabil o nucã la şapte inşi. Tocmai atunci am intrat eu în
camerã, spre bucuria tuturor.
Propunerea lui Ghiţã Jijie ca nuca sã-mi fie datã mie în
întregime, ca un dar de bun venit, a fost aprobatã de toatã lumea.
Astfel dupã aproape nouã ani de închisoare m-am ospãtat cu un
miez de nucã primit de la cei mai buni camarazi ai mei.
Atmosfera din aceastã camerã era foarte plãcutã şi
datoritã faptului cã pe secţie se afla un tânãr gardian cu grad de
plutonier, pe nume Filimon. Era unul din cei mai cumsecade
oameni pe care i-am întâlnit vreodatã.
Când era el de serviciu puteam circula între celule şi toate
astea fãrã teamã. Filomon ne pãzea. Când apãrea vreun superior,
ne atrãgea atenţia şi fiecare stãteam cuminţi la locul nostru.
Sub domnia plutonierului Filimon
Unii din camerã au reuşit sã ciopleascã, chiar sã
sculpteze, nişte piese de sah. Erau printre noi pasionaţi în jocul de
şah.
Întrucât piesele erau prea frumoase s-a pus problema ce
ar trebui sã facem în cazul cã vom fi surprinşi jucând. Prinderea
în flagrant s-ar fi soldat -pe puţin- cu confiscarea lor.
Pentru aceasta s-a cioplit încã un rând de piese mult mai
rudimentare şi care abia cã semãnau cu piesele de şah.
La o eventualã surprindere în timpul jocului sã fie date
piesele cele brute şi ascunse cele frumoase.
În una din seri, în timp ce era de serviciu plutonierul
Filimon (deci se putea juca destul de lejer), -fãrã a fi prevãzãtorise
juca o partidã tare de şah. Toţi cei din celulã erau în jurul tablei
de şah şi urmãreau cu atenţie mişcãrile. Se juca cu piesele
frumoase.
90
La un moment dat o mânã se întinde peste toţi, prinde o
piesã de şah, şi fãcând o mişcare, zice : “mat” !
Surprinşi, ne-am uitat cine a fãcut mişcarea. Când colo,
domnul plutonier Filimon cu un zâmbet şãgalnic pe buze.
Deschisese uşa atât de încet, cum numai temnicerii se
pricep. Intrase şi dãduse “matul” fãrã ca nimeni sã sesizeze.
Ne-am cam speriat…Cât era el de bun – era totuşi
gardian.
-Şi acum daţi piesele încoace, zise Filimon.
Unul din jucãtori, vãzând cã se pierd piesele cele
frumoase, împinse imediat punga cu piesele cele brute, la care
Filimon riposteazã :
-Aha… Voi aveti şi alte piese. Daţi-le şi pe alea. Aşa cã,
mai în glumã, mai în serios, piesele au fost confiscate. Dar pe
Filimon nu ne puteam supãra ; era un om bun şi nu ne-a fãcut
raport pentru a fi trimişi la izolare.
Încă un gardian de omenie
Mai exista un gardian de omenie. Nu chiar ca Filimon,
dar nici acesta nu fãcea raport pentru nimica toatã. Pe deasupra
avea un desvoltat simţ al umorului.
Într-o zi se încinsese o discuţie foarte aprinsã în celulã.
Nu mai ştiu pe ce temã. Putea fi o discuţie de filozofie sau o temã
banalã despre închiderea şi deschiderea geamului…
Se vocifera, unul susţinând una, celãlalt alta exact
opusă… Când la un moment dat se deschise uşa şi apare o mânã
cu un ciomag. Apoi vocea gardianului care zice :
-Luaţi-o pe asta, fraţilor…
Desigur discuţia a încetat şi s-a gustat din plin gluma
gardianului.
Asta spre deosebire de alţi gardieni (precum Biro, Hasiu
şi marea lor majoritate ) care pentru orice fleac, numai sã te fi
auzit vorbind ceva mai tare, şi te trezeai dus la izolare.
91
Din nou la anchetă
Nu stãpânesc exact cronologia evenimentelor.
…
Îmi amintesc cum într-o zi fiind la spital sunt examinat de
medicul şef al spitalului ce mai multã atenţie ca de obicei, dupã
care aflu cã voi fi trimis în anchetã la securitatea din Baia Mare.
Nu-mi dãdeam seama despre ce ar fi vorba.
Sunt dus cu duba-tren pânã la Satu-Mare şi încarcerat
într-o celulã din închisoarea oraşului.
Dupã câteva zile vine un medic -colonel de securitatedin
Baia Mare şi împreunã cu câţiva gardieni sunt transportat cu
un jeep la securitatea din Baia Mare şi depus într-o celulã singur.
Nu a trecut o orã cã sunt scos din celulã, mi se pun nişte
ochelari negri la ochi… Simt cã sunt scos în afara clãdirii dupã
care mi se spune cã voi urca câteva trepte, sã am grijã sã nu dau
cu capul şi simt o mânã protectoare pe frunte. Îmi dau seama cã
intru într-o dubiţã.
Când mi s-au scos ochelarii, am vãzut cã cel care mã
condusese şi care mi-a protejat capul sã nu lovesc partea
superioarã a uşii, era un ofiţer care mã privea cu multã
compãtimire.
…Şi totuşi, mai existau “oameni” şi printre ei…
Mi-a rãmas în amintire acea mânã care mã protejase şi mã
gândeam cã acest ofiţer trebuie sã fi avut o mamã foarte bunã.
Mi se comunicã cã sunt dus înapoi la Satu Mare, întrucât
datoritã stãrii mele de sãnãtate (se vede cã doctorul de la Aiud a
întocmit bine dosarul meu medical) nu puteam fi anchetat de
securitate.
Nu-mi vine sã cred urechilor. De unde atâta
umanism ?!… Dupã cum am mai spus -la ora respectivã
România semnase “ceva” acorduri internaţionale cu privire la
drepturile deţinuţilor politici.
Deci, sunt la închisoarea din Satu Mare.
Dupã câteva zile sunt scos din celulã şi dus într-o camerã
în care erau doi ofiţeri.
Unul dintre ei a scos dintr-o mapã un plic pe care l-a
desfãcut în faţa celuilalt ofiţer…
Sunt întrebat dacã l-am cunoscut pe inginerul Pop Mihai.
92
Cu toatã sinceritatea i-am spus cã nu l-am cunoscut.
Dupã rãspunsul meu categoric -şi sincer în acelaşi timpcei
doi ofiţeri s-au retras, iar eu am fost dus la celulã.
Înapoi la Aiud
Dupã câteva zile m-am întors cu duba-tren la închisoarea
Aiud.
Pe drum m-a obsedat povestea cu întrebarea pusã de
ofiţer. Oare cine o fi acel POP ?
Deodatã mintea mi se lumineazã şi desluşesc printre
gânduri :
Acel Pop Mihai nu era altul decât Kokenejdi Mihai -un
bun camarad de-al meu- student la Timişoara
Mâna providenţei a fost deasupra lui, protejându-l.
Eu îl ştiam pe dânsul fugit în apus. În realitate se
ascundea prin ţarã, ferindu-se de arestare.
În timpul anchetelor eu îmi creasem un fel de lejeritate în
declaraţii. Pentru cei fugiţi nu fãceam prea multã opoziţie,
ştiindu-i în siguranţã.
Spre norocul camaradului meu, când anchetatorul mi-a
pus întrebarea, nu mi-am amintit cã omul şi-a schimbat numele şi
astfel a scãpat de nãpastã. Ştiindu-l departe, nu mi-aş fi fãcut nici
un scrupul în a declara cã-l cunosc şi cã a activat împreunã cu
mine.
Securitatea avea nevoie de o declaraţie din partea mea
pentru a-l înfunda în puşcãrie. Mâna lui Dumnezeu l-a protejat.
(Kokenejdi) Pop Mihai era foarte credincios. Îmi
amintesc cum înainte de arestarea mea, intrând în biserica din
Sighetul Marmaţiei, l-am gãsit îngenuncheat la icoana Sfintei
Fecioare Maria…
*
La întoarcerea în spitalul închisorii din Aiud mi se
agravase boala.
Îmi aduc aminte cum un tânãr medic al Ministerului de
Interne , pe nume Şerban, cum a intrat în salon ca nou venit, ne-a
93
spus cã el este un “om în alb” şi cã trateazã la fel pe orice deţinut
fãrã a ţine cont de aspectul politic.
Dumnezeu sã-l binecuvinteze pentru faptele lui
omenoase.
Vãzând starea mea, care mã aflu confruntat cu douã boli
antagoniste –plãmânii şi ficatul- a cãror medicamentaţie se
opunea una alteia, a gãsit soluţia cea mai curajoasã şi destul de
periculoasã pentru dânsul.
Mã întreabã dacã am ceva bani la CEC, pentru cã necesit
un tratament cu mult zahãr şi lãmâie – benefic pentru ambele boli.
Cei care au lucrat în minã aveau ceva bani (sume infime
pentru munca prestatã). Eu, care am fost mai mult bolnav şi pe la
diferite izolãri, normal cã nu aveam.
Atunci -actul de mare curaj- a întrebat pe cei din salon
dacã nu cumva are vreunul bani la CEC, cã el îmi va cumpãra
zahãrul şi lãmâile necesare.
Imediat a sãrit cu bucurie Vasile Alupei -care era în patul
vecin-, rugându-l sã cumpere cele necesare din banii sãi pe care îi
are la CEC.
Acest Vasile Alupei era un om de o delicateţe sufleteascã
rar întâlnitã. Poate mai puţin bolnav decât mine, m-a asistat tot
timpul cât am fost împreunã.
Am avut o perioadã grea de boalã cu febrã şi transpiraţii
îngrozitoare.
Vasilicã Alupei îmi punea cãmãşile la uscat, pregãtindumi
altele de schimb.
Scuipam sânge şi parcã aceastã hemoragie înceatã nu mai
voia sã se opreascã. Poate aş fi cãzut în disperare ; dar comparaţia
pe care o fãceam cu Piteştiul mã fãcea sã mã simt mai bine…
Ţin minte cã mi s-a cumpãrat atunci 5 kg. de zahãr, mai
multe lãmâi şi biscuiţi. Vasile Alupei era cel care-mi doza raţia şi
mi-o dãdea, dojenindu-mã cã nu mãnânc destul…
Mai aveam o problemã. Marea mea problemã din
copilãrie : nu suportam laptele dulce. Ori aici, la secţia T.B.C.,
primeam câte jumãtate de litru de lapte pe zi, pe care toţi mã
sfãtuiau sã-l beau, dar eu nu puteam.
94
Cineva a avut o idee salvatoare : puneam laptele într-un
borcan, apoi borcanul îl aşezam deasupra uşii în firida unde era
becul. A doua zi devenea lapte acru pe care îl puteam consuma.
Noi primeam zilnic (la regimul TBC) câte o bucãţicã de
unt pe care nu-l puteam mânca. Îmi fãcea rãu datoritã afecţiunilor
hepato-gastrice.
Cu medicamentaţia intensã datã de doctorul Şeban, cu
zahãrul şi biscuiţii primiţi, am reuşit sã mã refac uşor. Doctorul
Şerban declarase cã sunt persoana cea mai bolnavã de pe secţie.
Zgomote în urechi
Mi s-a administrat atunci 70 de grame de streptomicinã.
Datoritã cantitãţii mari de antibiotic mi-au apãrut nişte vâjâituri în
urechi care persistau zi si noapte şi care mã exasperau.
Nu am putut gãsi nici un remediu pentru a scãpa de
aceastã stare. Îmi înfundam urechile cu te-miri-ce gãseam, ca în
felul acesta sã amplific zgomotele, ca dupã ce scoteam dopul,
zgomotul sã se micşoreze, dându-mi oarecare senzaţie de uşurare.
Dupã puţin timp zgomotele reveneau la normal.
M-a chinuit mult aceastã stare, pânã când în urma unor
evenimente deosebite pe care le voi relata mai târziu -faţã de
situaţia nou creatã- zgomotele au trecut pe planul doi. Şi astfel
m-am obişnuit cu ele.
Aceste zgomote n-au dispãrut niciodatã. Le simt şi în
prezent. M-am obişnuit atât de mult cu ele încât când scad din
intensitate mã neliniştesc…
Greva foamei
Fiind în spital, auzisem că cei de la secţia T.B.C. au fãcut
greva foamei, cerând nişte drepturi, printre care şi o duratã mai
mare a plimbãrii.
Auzeam cum greva dureazã de multe zile, cum erau
alimentati forţat. Îmi amintesc cum dupã vreo 30 de zile de greva
foamei, a fost adus în salonul în care eram la spital un deţinut pe
95
targã în stare de inconştienţã. Se numea Lale Burecu, un ţãran
macedonean -adevãrat monument de rezistentã şi caracter. Îl
cunoşteam dinainte, de la Baia Sprie.
S-au fãcut mari eforturi sã-l aducã în simţiri. Boala pe
care o avea se agravase şi dupã un timp a murit.
*
…şi timpul trecea , când mai greu, când mai uşor. Mã
reconforta prezenta lui Gigi Dragon, Tase Berzescu, Vasile
Alupei, Tavi Rãdulescu, Mihai Timaru… care de-a lungul
timpului mi-au fost ca adevãraţi fraţi şi care m-au ajutat sã mã
pun pe picioare.
Rugăciunea, poeziile, noutăţile şi
cerneala
Rugãciunea era prezentã, recomfortantã şi dãtãtoare de
speranţe. Nu de speranţã în eliberare. Aceastã speranţã o
pierdusem încã de la Piteşti… ci speranţa unui mai bine ce se
putea contura transcedental.
Învãţam poezii de Radu Gyr, poezii care circulau
transmise prin pereţi cu ajutorul alfabetului morse.
Mai reuşeam şi eu sã-mi transform gândurile în versuri pe
care le comunicam celor din jur.
Ştiri din exterior nu prea aveam. Doar când venea cineva
nou de pe la alte închisori, mai ales de la Jilava, unde era o
mişcare mai mare printre deţinuţi. Aşa cã noutãţile noastre cele
mai recente aveau mai bine de un an sau chiar doi…
Cineva dintre noi a reuşit sã facã cernealã din florile de
regina nopţii care erau din abundenţã în curte. Ieşise un albastru
(aproximativ) care cu un betigaş pe câte o hârtie de ambalaj gãsitã
prin curte lãsa urme cât de cât vizibile.
Desigur, riscul de a fi prinşi era mare. O pedeapsã pentru
noi cei atât de bolnavi putea fi fatalã.
Ţin minte cum pãrintele MITROI a început sã scrie pe
bucãţi de hârtie de ambalaj, Istoria Bisericii…
La o percheziţie a reuşit sã subtilizeze rapid hârtiuţele în
saltea, dar nu şi sticluţa cu licoarea albastrã.
96
-Ce-i asta ? , l-a întrebat gardianul
La care pãrintele Mitroi a rãspuns :
-Sunt intelectual şi nu pot trãi fãrã sã scriu.
Gardianul a luat sticluţa. L-a ameninţat cu carcera, iar noi
toţi aşteptam cu groazã sã vedem ce se va întâmpla cu pãrintele.
Prin ce miracol…? Nu s-a întãmpla nimic.
…
Pãrintele Mitroi era un om de o mare valoare intelectualã.
Reuşise sã refacã istoria bisericii din primele timpuri. Numai cu
alfabetul morse stãtea mai puţin bine.
Noi, ceilalţi, comunicam cu uşurinţã prin acest alfabet
(desigur -–cu pazã la uşã spre a nu fi surprinşi şi pedepsiţi).
Pãrintele Mitroi fãcea eforturi considerabile sã deprindã
alfabetul, dar în zadar…Nimic nu se lega de dânsul. Deşi într-o
vreme era violonist în orchestra radio Bucureşti. Probabil -de la o
anumitã vârstã- unele deprinderi nu pot fi însuşite.
Într-o zi Tase Berzescu a încercat sã ia legãtura prin
morse cu pãrintele, care era în celula vecinã. Bate Tase în perete,
dar primeşte nişte semnale confuze…Bate din nou… Dar se aude
atunci deschizându-se geamul da la celula pãrintelui şi i-am
recunoscut glasul :
-“Ce vrei sã spui, mãi Tase ?”
Scena a produs mult haz. Se asemãna cu scenele din
filmele cu Stan şi Bran când vorbeau la telefon din camere vecine
şi cu uşa deschisã.
…
Obiectivul principal : buna dispoziţie
Timpul trecea mai cu una mai cu alta, încercând a
face sã fie cât mai mult zâmbet în camerã.
Într-o searã -în timp ce voiam sã mã spãl pe dinţiinginerul
Jijie se adreseazã celorlalţi din caamerã :
-Mãi fraţilor, mãi…Priviţi ce vrea sã facã Auricã.
Ceilalti se uitã la mine şi încep sã râdã, iar eu cu periuţa
în mânã, gata de a o pune în funcţie, priveam intrigat , neştiind ce
se întâmplã.
97
Râsul celorlalţi se transformã în hohote…Când mã uit
mai atent la periuţã observ cã pusesem pasta pe spatele periuţei.
Periuţã şi pastã aveam încã de la Baia Sprie unde se putea
cumpãra aşa ceva. Chiar dacã eu nu aveam bani, aveau alţii. Aşa
cã m-am ales cu o periuţã şi câteva paste.
O notã dominantã a acestei perioade era menţinerea cu
orice preţ a bunei dispozitii. Aceasta -mai ales- cã nu erau puţine
momentele când îmi rãsunau în minte urletele celor de la Piteşti
ce topãiau furibund în jurul victimei, rãcnind şi hohotind în râs
sarcastic. Un amestec infernal de sunete… O simfonie a
întunericului minţii.
…
Azi îmi este peste putintã sã mã plasez cu certitudine în
timp.
Eram în camerã cu Ionicã Ungureanu -unul din prietenii
mei buni- când am învãţat pe de rost (nu ştiu de la cine)
Evanghelia dupã Matei.
Acum mi se pare acest lucru incredibil… Şi totuşi aşa a
fost.
Moartea camaradului “Teicuţu”
Într-o zi de varã -prin iunie sau iulie- s-a auzit o
împuşcãturã. Dupã împuşcãturã nişte strigãte… Se împãrţeau
ordine… zgomotul creştea. De la ferestrele noastre nu se putea
vedea spre curtea centralã, dar am înţeles cã ceva groaznic se
întâmplase.
În scurt timp zgomote uriaşe se auzeau dinspre celular.
Cred cã se bãtea în toate uşile de fier. Zgomotele se amestecau cu
strigãte : Asasini, asasini !
A început sã funcţioneze intens sistemul de comunicaţii
prin morse, între camere şi etaje. Între pavilioane veştile se
transmiteau mai ales prin macedoneni în dialectul lor pe care
gardienii nu-l întelegeau.
Asa am aflat cã POPA IOAN zis “TEICUŢU”pentru firea
blândã pe care o avea – era închis din 1941- fusese împuşcat.
98
Am aflat cum Coler -directorul puşcãriei- alerga ca un
descreierat prin curte împãrţind ordine gardienilor care coborâserã
înarmaţi şi cerând -probabil- întãriri.
În acest timp se auzeau din zidurile închisorii strigãtele
deţinuţilor : “Asasinilor, asasinilor !”
Aceste strigãte s-au auzit pânã dincolo de oraş. Erau mii
de voci care strigau şi un numãr dublu de pumni care bãteau în
uşi.
Aflasem pe urmã cum s-a întâmplat cazul :
Teicuţu era bolnav cu stomacul şi avea dureri îngrozitoare
de multã vreme, dureri ce nu le mai putea suporta.
Dupã ce ceruse -în zadar- tratament ca sã-i aline durerile
(dar nu primise) a cerut sã fie scos la comandantul închisorii,
colonelul Coler, sperând cã poate îl va îndupleca sã poatã fi tratat.
La multele insistenţe ale “Tãicuţului” este dus la Coler,
comandantul închisorii.
La întoarcere de la Coler, Tãicuţu a relatat cã plângânduse
directorului despre durerile lui -şi cã sunt atât de mari, încât îi
vine sã se sinucidã- Coler i-a rãspuns :
-Bine, aruncã-te în sârme şi va fi mai puţin cu un bandit.
Nu ştiu dacã dialogul s-a deşfãsurat în aceşti termeni, dar
conţinutul a fost cel de mai sus.
În interiorul zidurilor închisorii, la câţiva metri de zid, era
un gard de sârmã înalt de vreo 2 metri şi de care nu aveai voie sã
te apropii. Sentinelele de pe ziduri aveau ordin sã tragã fãrã
somaţie în cei ce se apropiau de acest gard de sârmã.
Lui Teicuţu îi rãmãsese în minte vorbele lui Coler şi-şi
fãcuse un plan pe care nu l-a spus celor din celulã.
Când cei din celulã au fost anunţaţi cã vor ieşi la
plimbare, Teicuţu, simulând o durere de cap (poate o şi avea) şi-a
legat o batistã peste frunte şi a coborât în curte.
La plimbare, profitând de o neatenţie a gardianului, a
fugit spre gardul de sârmã, trãgându-şi batista peste ochi.
Cu un singur glonte tras în regiunea capului, sentinela l-a
doborât.
Ce buni ţintaşi erau securiştii !
Am aflat, apoi, cã “românaşul” care a tras -fecior de
ţãran de pe nu ştiu unde- a fost înaintat în grad, a primit permisie
99
şi o recompensã în bani pentru “marele act de vitejie”, ucigând un
român chinuit şi lipsit de apãrare.
Prin giurgiuvelele de la ferestrele celularului mai exista
câte un orificiu prin care se putea vedea în curte. Când s-a auzit
împuşcãtura unii au vãzut toatã scena. Au urmat bãtãile în uşile
de fier care aveau o rezonanţã puternicã şi apoi strigãtele
detinuţilor.
Cetãţenilor din orasul Aiud nu le-a fost greu sã afle ce s-a
întâmplat în închisoare.
Mulţi gardieni erau localnici şi nu toţi ţineau consemnul
tãcerii. Aşa se face cã în aceeaşi zi vestea a ajuns pânã în Teiuşul
lui Teicuţu.
A doua zi am auzit sunet de clopot de la mare depãrtare
ce ne-a fãcut sã credem cã-l plâng pe camaradul Popa Ioan zis
Tãicuţu.
A urmat o înãsprire drasticã a regimului de închisoare.
Nu mai eram scoşi la plimbare, mâncarea slãbise mult…
Am aflat (prin sistemul de comunicare morse) cã unii
ofiţeri politici securişti umblau din celulã în celulã şi acolo unde
depistau urme de var pe deasupra uşii sau cãzute pe jos, deduceau
rapid cã acolo s-a bãtut în uşã. Deţinuţii din acele camere au fost
puşi în lanturi -mulţi dintre ei fiind trimişi în lanţuri la Gherla-.
Se instaurase o atmosferã de teroare. Se dublaserã
gardienii pe secţii, iar în afara zidurilor -cei de la etajele 2 şi 3-
i-au vãzut circulând înarmaţi.
-De ce se temeau oare ?
-Ce “imens” pericol reprezentam noi cei strâmbi, chirciţi,
ologi, ce ne târam pe brânci şi coate ?
Noi cei rosi de boli şi îmbãtrâniţi în închisoare.
Şi totuşi, îi speriasem…Totuşi, eram o forţã.
Asta o confirmau chiar ei, duşmanii noştri.
Plcare dubioasă din Aiud
Într-o zi se deschide uşa, intrã gardianul zicând :
-Vişovan, fã-ţi bagajul şi urmeazã-mã.
În aceastã atmosferã tensionatã de dupã împuşcarea lui
100
Teicuţu, cu anchete, punere în lanţuri, trimiteri la alte închisori.…
nu mi-a fost chiar la îndemânã de ce se întâmpla.
Cu toate cã secţia noastrã de bolnavi T.B.C. a fost în afara
cicuitului de manifestãri de revoltã în urma împuşcãrii lui
Teicuţu, noi aflarãm mai târziu de cele întâmplate… Totuşi
psihoza terorii securitãţii şi în special a “Piteştiului” în care erai
învinuit de te miri ce -de care tu habar nu aveai- persista.
Şi mai groaznic este ca sã fii învinuit de ceva ce nu
cunoşti, deoarece nu poţi sã-ţi formulezi nicicum apãrarea.
Altceva e când eşti învinuit de ceva real. Atunci ai curajul
rãspunderii sau îţi formulezi refugii în cunoştinţã de cauzã.
Mintea mea -deşi mult amelioratã- rãmãsese totuşi
bolnavã în urma Piteştiului. Reuşeam destul de eficient sã mi-o
menajez. De data asta -însã- urmându-l pe gardian mã gândeam :
Ce or fi vrând ?… Ce or mai fi nãscocit?…
Sunt introdus într-o camerã micã unde exista doar o masã
şi o banchetã.
Mi-am imaginat cã aici vor veni anchetatorii sã mã
interogheze. Oare despre ce ?
Dupã câteva ore mi se pun ochelari negri şi sunt
transportat într-un loc despre care mi-am dat seama cã e gara
C.F.R.
Curând aud o animaţie în rândul celor care mã
transportau şi urechea surprinde o frazã din discuţiile gardienilor :
…”În dubã nu existã nici o carcerã liberã”…
Sunt condus din nou la maşinã şi de acolo la închisoare ,
în aceeaşi camerã din care plecasem.
Eram speriat.
De ce oare -pentru mine- trebuie sã fie carcerã separatã
în dubã ? Unde urma sã fiu dus ?
Îmi trecea prin minte : Desigur la Ministerul de Interne…
Oare de ce ?
Auzisem mai înainte cã se încerca sã se inventeze un
“comandament legionar” care sã fi “organizat” manifestãrile
explozive din ziua uciderii lui Teicuţu.
Cum sã se fi organizat ?… Doar manifestarea a fost
explozivã la auzul împuşcãturii…!
Mintea mi se inflamase, inventând tot felul de scenarii
care de care mai groaznice.
101
Oare se organizeazã un nou Piteşti ?
Totuşi, de data aceasta raţionam mai detaşat ştiind cã am
reuşit sã mã ridic deasupra acelei groaznice situaţii. Apoi, aveam
rugãciunea la îndemânã. Puteam sã mã rog şi sã zic : “Fie,
Doamne, voia Ta”.
Încã de când am sosit la Aiud de la Baia Sprie, dupã ce
m-am îmbolnãvit , fiind slãbit peste mãsurã, am început sã am din
când în când nişte crize nervoase… Erau urmãrile Piteştiului.
Aceste crize mã duceau pânã la inconstienţã.
Odatã cu refacerea organismului au început sã se mai
rãreascã şi acest crize.
Am primit ceva tratament şi chiar aveam la mine o
sticluţã cu-te-miri-ce sedative pentru asemenea situaţii.
Rãmas în cãmãruţa respectivã m-am gândit sã transmit
prin morse unora care ar fi putut recepţiona mesajul meu.
Am spus cine sunt şi cã sunt expediat în condiţii cu totul
şi cu totul deosebite la o destinaţie necunoscutã. Dacã voi dispare
sã fie anunţatã familia – şi mi-am dat adresa mea.
Peste câţiva ani, tot în închisoare (dar lungã a mai fost
închisoarea asta !) un camarad îmi spune cã a recepţionat mesajul
meu, întrebându-mã ce s-a întâmplat cu mine atunci.
…
Au trecut mai multe zile în acea încãpere, zile de mare
nelinişte a necunoscutului.
La un moment dat mi se spune sã-mi fac bagajul.
Sunt dus în curtea închisorii unde mã aşteaptã o dubãmaşinã
de mare capacitate.
Mi se spune sã urc în dubã. Nu micã mi-a fost
surprinderea când uşile interioare erau toate deschise. Duba era
complet goalã. Atât compartimentul mare, cât şi cele mici. Sunt
introdus într-o celulă mică, poate nici chiar jumãtate cât carcera
din duba-tren. Trebuie sã stau într-o poziţie foarte incomodã.
Când duba s-a pus în mişcare, mi-am dat seama cã sunt
singurul pasager. Deci pentru mine se punea la dispozitie o dubã
atât de mare, dar înghesuit într-un spaţiu atât de strâmt.
Gândurile iar mi-au luat-o razna, închipuindu-mi cât de
periculos sunt considerat. Mã îngrozeam de ce mã aştepta…
102
Era o cãldurã îngrozitoare…Simţeam cã mi se face rãu.
Am leşinat. Când m-am trezit, eram întins la marginea şoselei, iar
gardienii se uitau la mine şi mã stropeau cu apã.
Cel mai mare în grad -probabil conducãtorul escortei- pe
care îl chema (pare-mi-se) Petrescu era un tip înalt, negricios, cu
o expresie foarte rea. Mã întreabã dacã am medicamente la mine.
Ştia cã sunt grav bolnav deoarece avea şi dosarul medical.
Eu, cotrobãind prin bagaj, gãsesc o sticluţã cu o licoare ce
am primit-o pentru potolirea crizelor mele nervoase şi speram sã
mã ajute...
Respectivul îmi cere sticluţa, se uitã la ea, şi spre groaza
mea, o sparge de asfalt. Eu aşteptam sã-mi dea câteva picãturi ca
sã mã refac cât de cât.
Am fost reintrodus în dubã şi duba şi-a continuat drumul.
Oare spre unde ?…Desigur spre Ministerul de Interne, deoarece
numai acolo puteai fi dus cu asemenea restricţii.
La întrebarea pe care mi-o puneam –“Oare de ce ?” îmi
veneau în minte cele mai teribile scenarii posibile. Ca atunci când
asteptam acea pedeapsã “deosebitã” cu care mã ameninţase
Ţurcanu.
Cumpãnind -dupã ani de zile- îmi dau seama cã
“pedeapsa” a fost însãşi ameninţarea.
Cred cã e mult mai simplu sã treci printr-o greutate oricât
de groaznicã ar fi ea, decât sã stai sub ameninţarea perpetuã a
unor grozãvii pe care ţi le inventa mintea bolnavã.
Pe drum se lãsase deja seara. Puteam oarecum sã respir
mai bine…
Simt cã maşina se opreste, iar dupã discuţiile gardienilor
(pe care le puteam auzi) şi dupã mişcãrile pe care le intuiam, am
realizat cã bravii mei gardieni au dat de un lan de porumb şi
aruncau din abundenţã ştiuleti în dubã.
De… Eram în socialism şi totul aparţinea tuturora.
Într-un târziu în noapte consideram cã am ajuns în
Bucureşti şi aşteptam sã aud zgomote de maşini, de tramvaie,
chiar mai puţine (fiind noapte), dar totuşi sã aud, cãci Ministerul
de Interne se gãsea în centrul Capitalei.
Spre surprinderea mea, dupã câteva zgomote mai
deosebite a urmat iar o perioadã lungã de tãcere dupã care maşina
stă. Mai merge câteva sute de metri şi iar stă. Din depãrtare aud :
103
Fortul numãrul unu ?… Bineeee! Postul numãrul doi ?…
O… de-ar fi Jilava -gândeam în sinea mea- ar însemna cã
lucrurile nu sunt atât de precipitate şi aş avea un moment de
respiro.
Când în cele din urmã duba se opri şi mi se spune sã
cobor, cu toţi ochelarii care-mi blocau vederea, aceştia fiindu-mi
puşi destul de stângaci, observ cã sunt la Jilava.
Pe cât de hidoasã era Jilava, nu pot sã-mi exprim bucuria
pe care am avut-o vãzând aceastã închisoare.
Faptul de a nu fi dus diresct la Ministerul de Interne –cum
îmi imaginam- spre a fi anchetat pentru cine ştie ce “crime” pe
care nu le fãcusem, mã liniştea. Faptul de a avea un moment de
respiro mã încuraja…
În sfârşit, am descoperit, sunt martor
…Mai apoi am fost introdus într-o camerã numai în
chiloţi şi bocanci şi cu spaima Piteştiului în oase.
Dupã prima impresie, m-am liniştit. În camerã erau
oameni liniştiţi fãrã torţionari stil Piteşti.
M-au înconjurat cei de acolo şi m-au întrebat de unde vin.
Le-am povestit toatã tãrãşania cu cãlãtoria mea cea sprincenatã
în condiţii de maximã securitate pe care acum chiar cã nu o mai
înţelegeam. Doar fusesem introdus cu alţi oameni…
Eu le spuneam din ale mele, ceilalţi îmi spuneau din ale
lor. Unii mergeau la judecatã, alţii fiind judecaţi se îndreptau spre
alte închisori. Jilava era loc de trecere.
A doua zi mi s-au dat haine de puşcãrie şi sunt mutat
într-o altã camerã. Acolo erau câţiva care auziserã despre mine şi
eu despre ei.
Gândul la ceea ce poate sã urmeze persista , ridicând
mereu semne de întrebare. Dar faptul cã nici în prima zi, nici în a
doua nu s-a întâmplat nimic, mã fãcea sã fiu mai liniştit.
Peste câteva zile sunt dus la o maşinã micã stil dubã. Îmi
dau seama cã strãbat Bucureştiul, iar când cobor mi se spune cã
sunt la Tribunalul Militar.
Oare vor sã mã condamne din nou ?
104
Întrebarea mã tot fura mereu…
Sunt introdus într-o salã de aşteptare în care era şi
Alexandru Constant – fost ministru legionar.
Schimb câteva cuvinte cu el. Nu-şi putea nici el da seama
despre ce ar fi vorba. La rândul lui îmi spune motivul pentru care
era acolo şi pe care nu-l mai reţin.
Dupã un timp vine un gardian care îmi spune sã îl urmez
şi mã vãd dus înapoi la dubiţã.
Ajuns la dubiţã îmi spune doar atât :
-Acuzatul nu s-a putut prezenta.
Am simţit un sentiment de uşurare, afãnd cã eu nu sunt
acuzatul. Dar atunci ce poate fi ? Cine este acuzatul ?
…
Intors în camera de la Jilava le spun celorlalţi cum stau
lucrurile. Între timp mai fuseserã introduşi în camerã câţiva
deţinuţi şi care s-au dovedit a şti câte ceva.
Astfel aflu cã un student în medicinã MUNTEANU
(Eugen ?) care trecuse prin Piteşti, deţinând funcţii prin
comitetele de torturã a fost eliberat . La eliberare a primit de la
securitate anumite însãrcinãri din parte securitãţii…Omul ajuns în
libertate n-a mai vrut sã fie executor fidel al misiunii primite.
Drept pedeapsã pentru aceasta a fost rearestat şi acum cãutau
motive pentru a-l condamna.
Ştiindu-se cã la Piteşti a fãcut parte dintr-o echipã de
torţionari, iar din declaraţiile unora a reieşit cã eu am fost una din
victimile sale, am fost citat pentru a-l acuza.
Trebuie sã menţionez cã dupã anul 1952 nu s-a mai putut
ţine secretul asupra celor petrecute la Piteşti. Se aflaserã multe în
ţarã… Atunci oculta iudeo-masonicã –care condusese din umbrã
masacrele- a recurs la o înscenare , insinuând cã ceea ce s-a
petrecut la Piteşti a fost la ordinul lui Horia Sima pentru a
compromite partidul comunist.
Atunci au fost executaţi 17 inşi dintre care -cei mai
mulţi- victime total nevinovate. Aceasta numai ca sã reuşeascã
înscenarea. Cu tot sângele nevinovat vãrsat de aceste fãpturi ale
întunericului, adevãrul gol-goluţ a ieşit la ivealã.
Cineva din cei cu care eram în camerã a stat în celulã cu
acel Munteanu – dupã arestarea sa. Munteanu îi spusese cã m-a
torturat şi pe mine.
105
Munteanu mai spunea cã în timpul cât a fost liber s-a
cãsãtorit şi avea o fetiţã. El –Munteanu- era grav bolnav de
meningitã.
Am rãmas surprins de toatã povestea asta. În primul rând
pentru cã nu mi-l aminteam.
M-au torturat atâţia…
Nu puteam sã-mi amintesc pe bunii prieteni care au
suferit alãturi de mine şi pe care voiam sã mi-i amintesc. Cu atât
mai mult pe torţionari. Desigur, cu excepţia lui Ţurcanu şi
ajutoarelor lui apropiate…
Personal mã simţeam liniştit şi nu puteam sã-mi explic
arsenalul de secret şi rigurozitate cu care am fost transportat la
Jilava şi care în mintea mea încã bolnavã luase proporţii
monstruoase.
Peste vreo douã sãptãmâni sunt dus din nou la Tribunalul
Militar unde chemat din sala de asteptare sunt introdus în sala de
judecatã.
În boxã stãtea un individ palid, slab, cu ochii în pãmânt.
Sunt întrebat din nou cum mã cheamã (de parcã n-ar fi
ştiut), ce condamnare am, dacã am fost la închisoarea Piteşti şi în
ce perioadã şi dacã am fost torturat.
Rãspund afirmativ.
Pe urmã, arãtându-mi-l pe inculpat, mã întreabã dacã îl
cunosc.
Rãspund sincer cã nu-mi amintesc sã-l fi cunoscut
vreodatã. Apoi preşedintele îi spune numele şi-mi spune cã sunt
declaraţii care atestã faptul cã m-a torturat. La care eu rãspund cã
au fost atâţia care m-au torturat încât nu-l mai pot recunoaşte.
Cu asta am fost scos din salã şi trimis înapoi la Jilava.
Mi-am fãcut procesul de conştiinţã.
Dacã alţii au spus cã respectivul a fost torţionar şi m-a
torturat şi pe mine, n-ar fi fost drept sã-l acuz ?
-În primul rând nu mi-l aminteam.
-În al doilea rând, fiind pus în libertate n-a mai vrut sã
facã jocul securitãţii.
-În al treilea rând, era grav bolnav de meningitã.
-În al patrulea rând , n-a torturat el de bunãvoie pe alţii, ci
numai dupã ce a fost supus şi el la torturi groaznice pânã i-a fost
spãlat creierul şi transformat în bestie comunistã. N-a avut acestă
106
tãrie din naştere ca sã reziste pânã la capãt. Paharul tãriei lui a fost
mai mic decât al meu. Nu pentru cã el ar fi vrut, ci pentru cã aşa a
vrut Dumnezeu.
Peste vreo douã luni am auzit cã Munteanu a murit.
Rătăcit şi uitat la închisoarea Jilava
La Jilava mâncarea era ceva mai consistentã ca la Aiud.
Cu toate acestea eu nu puteam mânca. Afecţiunea mea hepatogastricã
se accentuase şi nu mã puteam alimenta.
Am cerut sã mi se dea separat porţia de cartofi doar fiartã,
fãrã altceva. Deasemeni şi porţia de ulei separat , ştiind cã în felul
acesta voi putea mânca. N-am reuşit sã primesc. Am reuşit -însãsã
fiu schimbat, pe baza dosarului meu medical, într-o anexã a
spitalului Jilava cu un regim cât de cât mai dietetic…
Şi iarãşi încã o teamã. Se lãsase frigul. Atmosfera din
închisoare era jilavã…
Am nimerit într-o camerã cu oameni deosebiţi, buni
camarazi care ştiau sã facã trecerea timpului mai uşoarã.
Aici l-au reîntâlnit pe Mihai Timaru adus şi el de la Aiud
pentru un proces. L-am cunoscut pe fostul cãpitan IVÃNICÃ din
Giurgiu – om plin de bunã dispoziţie.
Într-o zi, fiind la plimbare, pe lângã noi trec câţiva dintr-o
altã camerã ce erau de la baie. Printre ei -unul extrem de slab, cu
o zeghe aruncatã peste trupul proaspãt scos din apã. Avea
picioarele goale în nişte bocanci mari ce-i târa dupã el cu un râs
nãtâng pe faţã…
Îmi spuse cineva cã este NONU SASU.
Auzisem despre Nonu Sasu cã a fost un om de o valoare
deosebitã, dar -datoritã greutãţilor din închisoare- ajunsese acum
într-o formã nelucidã.
Era evident cã pe acest frig a ieşit din baie astfel anume
ca sã moarã.
M-am bucurat când peste ani am auzit cã Nonu Sasu şi-a
revenit, cã era sãnãtos şi cã lucra ca inginer pe undeva…Mai cã
nu mi-a venit sã cred.
107
O vizită medicală la Jilava
Am relatat mai înainte despre zgomotul infernal ce mi-a
apãrut în cap şi în urechi la închisoarea Aiud şi care mã urmãrea
obsedant tot timpul.
Cu aceste evenimente precipitate din ultima perioadã,
zgomotul trecuse pe planul al doilea. Pe planul întâi erau
gândurile la ceea ce se întâmpla.
Zgomotul, deşi era persistent, nu era atât de supãrãtor.
Totuşi, fiind la Jilava şi aflând cã aici vin din când în când medici
de la penitenciarul Vãcãreşti pentru a consulta bolnavii, m-am
înscris şi eu pentru vizita de consult O.R.L.
Au trecut zile, poate chiar sãptãmâni, pânã când -într-o
zi- gardianul ne anunţã cã cei care ne-am înscris pentru consult sã
poftim la infirmerie.
Ne adunaserãm cam mulţi. Atunci am aflat cã medicul
O.R.L.-ist vine la consult de douã ori pe an.
Dupã un timp vine gardianul nervos şi ne spune cã trebuie
sã ne întoarcem în camerã, cã doctorul -pe care îl chema
ASCHENAZIE- şi-a fãcut norma de 16 oameni pe zi. Restul era
sã fim consultaţi altã datã, adicã peste jumãtate de an.
Gardianul însuşi era revoltat de atitudinea doctorului şi a
zis cã merge la comandant sã-i raporteze despre acest caz.
Ce a fãcut, ce n-a fãcut acest gardian, care se dovedi a fi
om de omenie, cã s-a întors nu peste mult şi ne-a zis :
-Înapoi la infirmerie…Mama lui de doctor…16 oameni
norma ?!
Nu-i vorbã cã şi doctorul ne-a consultat pe mãsura : doi
inşi pe minut.
Când a ajuns la mine (sau am ajuns eu la el) i-am spus
despre zgomotele din urechi (cap).
Îl vãd cum face un cornet din hârtie, priveşte la urechi,
dar nu se uitã la ele, apoi îmi vârã cornetul într-o ureche
(Doamne, iartã-mã) şi îşi apropie urechea sa de gura cornetului ca
şi cum şi el ar vrea sã audã zgomotele mele din cap şi urechi.
N-am înţeles niciodatã acest gest. Mi-a prescris sã iau
luminal.
108
Zgomotele persistã chiar şi în acest moment în care
relatez aceste lucruri, dar nu mã mai deranjeazã. Am impresia cã
m-ar deranja dacã nu le-aş auzi.
Marea surpriză
Era toamnã. Se rãcise vremea cãci era 14 octombrie 1957
–ziua Cuvioasei Parascheva.
Cam pe la ora 10.00 intrã în camerã un plutonier cu un
dosar şi întreabã :
-Care-i Vişovan Aurel ?
Tresar putin emoţionat deoarece nu prea aveam situaţii
plãcute atunci când eram cãutat.
Rãspund prezent. Plutonierul îmi spune sã mã apropii.
Mi se iau toate datele de stare civilã şi penitenciarã , care
sunt comparate cu o fişã pe care o avea la dosar. Dupã ce toatã
aceastã verificare fu terminatã, plutonierul îmi comunicã :
-În conformitate cu -nu ştiu ce reglementare juridicãavându-
se în vedere perioada de muncã prestatã la Gherla si
Baia Sprie, raportatã la pedeapsa de 10 ani, pe care o executam
atunci, am intrat în conditional. Adicã beneficiez de 9 luni
reducere de pedeapsã şi urmeazã sã fiu pus în libertate. Mã pune
sã semnez şi plutonierul pleacã.
Nu pot sã exprim sentimentul pe care-l încercam. Era un
lucru pe care nu-l aşteptam şi nu credeam -în ruptul capului- cã
ar fi posibil.
Ştiam cã la expirarea pedepsei erai trimis la domiciliu
obligatoriu. Aşa cã am început sã râd , neacordând sanse acestui
anunţ.
Gândindu-mã -însã- cã e ziua Sfintei Parascheva, iar
mama era tocmai Paraschiva, ceva-ceva s-a modificat în aceastã
privinţã. Consideram cã ar putea fi un semn ceresc… Dar, pânã la
urmã, lucrurile le-am lãsat sã treacã tot ca pânã atunci fãrã sã-mi
fac iluzii.
Faptul, însã, cã eu eram la Jilava, închisoare cu regim de
trecere, şi nu la Aiud cu un regim strict, mai ales pentru legionari,
mã fãcea ca din când în când sã mã mai gândesc şi la ce urmeazã.
109
Iatã ce a urmat :
Pe data de 6 noiembrie 1957 mi se spune sã-mi fac
bagajul şi sã-l urmez pe gardian.
Sunt condus la grefa penitenciarului unde mi se iau toate
datele. Sunt comparate cu cele de pe registrul lor şi mi se spune
cã mâine, 7 noiembrie 1957, voi fi pus în libertate. Formalitãţile
le fac acum pe data de 6 noiembrie, pe 7 noiembrie fiind
sãrbãtoare.
Mi se înmâneazã biletul de eliberare cu data de 7
noiembrie, primesc 66 lei bani de tren pânã la Sighet, un pacheţel
cu hranã rece şi mi se spune ca nu cumva sã spun de unde vin.
Dupã aceasta sunt condus într-o camerã cu multe paturi
goale, dar unde mai gãsesc un tânãr cu numele MOLDOVAN.
Noul meu ortac de camerã îmi spune cã avusese un an
condamnare în legãturã cu revoluţia din Ungaria. Expirându-i
pedeapsa, aştepta ca a doua zi sã fie pus în libertate.
Eu tot nu aveam încredere în aceastã eliberare, mai ales
cã auzisem de atâtea farse pe care le fãceau aceşti “domni”
comunişti unora, special pentru a le zdrobi şi mai tare sistemul
nervos.
Astfel, de exemplu, doctorului Brancovici (un nume în
radiologie) i se spune cã va fi eliberat. I se simuleazã formele de
eliberare… A ajuns pânã la poarta din afarã cuprins de bucuria
eliberãrii. Dupã ce a cãlcat pe pãmântul liber, a fost întors şi
reintrodus în celulã.
Este de imaginat ce prãbuşire interioarã se poate întâmpla
în acest caz.
Eu? Ce ironie ! Mi-am zis : dacã-mi fac şi mie una ca
asta, arunc cei 66 lei la tinetã. Asta da rãzbunare !
Aşa cã a doua zi -7 noiembrie- la ora şapte ne-am
îndreptat cu gardianul spre prima poartã unde s-a înscris ceva
într-un registru. Când am ajuns la poarta a doua gardianul ne
întreabã dacã cunoaştem Bucureştiul…
Ne explicã sã mergem pe jos pânã dãm de linia de
tramvai. Ne-a întrebat dacã avem bani de tramvai. Am rãspuns cã
nu avem decât banii de tren. Gardianul a tãcut o clipã apoi ne-a
zis : Nu-i nimic, spuneţi casierului cã veniţi de la Jilava – fiţi
siguri cã n-o sã vã ia bani.
110
Am zâmbit în sinea mea de contradicţiile indicaţiilor
primite la grefã faţã de cele primite la poarta de ieşire.
Astfel am fãcut primul pas în afara porţii închisorii.
…
De la Bucureşti la Sighetul
Marmaţiei
…
Am privit înapoi sã vãd dacã nu cumva aleargã cineva în
urma noastrã ca sã ne întoarcã.
Nu alerga nimeni.
Împreunã cu Moldovan mergeam la pas tãcuţi spre
tramvai.
Avem un sentiment ciudat de a nu se fi întâmplat un lucru
extraordinar. Aceasta -poate- şi datoritã faptului cã dupã atâta
vreme se estompase chiar şi bucuria.
Nu mã puteam bucura suficient. Şi apoi nu ştiam dacã
mai am pe cineva acasã. Dacã mai trãieşte mama şi sora mea.
Am urcat în tramvai şi ni s-a cerut taxa. N-avem…Venim
de la Jilava. Asta se putea vedea bine pe feţele noastre. Casiera
n-a zis nimic, înţelegându-ne.
Ceea ce m-a surprins cu totul în mod deosebit, a fost când
am auzit primul glas de femeie. Mi s-a pãrut atât de stranie,
aproape irealã vocea aceea subtire şi melodioasã…D-apoi când
am vãzut primii copii, aceşti oameni în miniaturã de care uitasem
demult-demult.
Am ajuns la Biserica de lângã Palat, unde am intrat sã ne
închinãm şi sã mulţumim lui Dumnezeu cã totuşi se pare cã
suntem liberi.
Aici m-am despãrşit de prietenul Moldovan care mi-a dat
indicaţii cum sã ajung la garã.
M-am urcat într-un alt tramvai cu direcţia garã. De data
asta nu mi-a mers chiar ca înainte. Când am zis cã vin de la Jilava
şi nu am bani, mi s-a rãspuns pe un ton cam apãsat (o fi fost
comunist) cã ei n-au dispoziţii sã ducã gratuit pe cei de la Jilava.
Dar nici nu m-a dat jos din tramvai.
111
Ajuns la Gara de Nord pe care o vedeam pentru prima
datã şi mã îndrept direct spre casa de bilete de unde cer un bilet
pentru Sighet…
Eram obosit şi -culmea- blazat. Nu radiam de bucurie.
Mergeam în necunoscut. Simţeam imperios nevoia sã mã
odihnesc.
Mã îndrept spre sala de aşteptare. Vreau sã intru, dar un
cetãţean postat în uşã îmi cere biletul de peron. N-aveam aşa
ceva. Mi s-a spus cã nu pot sã intru fãrã bilet de peron, dar dacã
sunt bãiat deştept… Ce voia sã spunã respectivul ? M-am
dumirit puţin mai târziu cã aşteaptã bani. I-am spus cã vin de la
Jilava, dar pe ãsta nu-l interesa acest lucru…
Cu un sentiment de dezgust mã îndepãrtez de sala de
asteptare şi vãzând un gardian, mã îndrept spre el şi-i spun cã vin
de la Jilava, sunt bolnav şi trebuie sã mã odihnesc, iar tren nu am
decât disearã.
Omul a fost înţelegãtor şi m-a îndreptat spre punctul de
Cruce Roşie din garã.
Acolo o asistentã m-a introdus într-o camerã cu mai
multe paturi şi mi-a oferit un pat pe care m-am întins imediat
Eram atât de blazat încât aproape nu mai fãceam diferenţa
între patul acesta şi cel de la Jilava, nici faptul cã vãd cum
oamenii se mişcã liberi, nici mãcar faptul cã pot sã ies din camerã
şi sã merg la tren.
Seara mã urc în tren şi mã aşez într-un compartiment cu
alţi oameni.
Deşi se putea vedea vãdit -pe mine- cã vin de undeva de
pe alte tãrâmuri, nu m-a luat nimeni în seamã sã mã întrebe de
unde vin. Dar nici eu nu i-am luat în seamã.
Asist la discuţii anoste, stereotipe, dupã care am adormit.
Adorm cu gândul pe cine voi gãsi acasã.
Era un drum lung şi plictisitor. Parcã de când lumea eram
pe tren. Am mai fãcut şi o întrerupere de mai multe ore în
Beclean.
La Sighet ajung în noaptea urmãtoare cam pe la 1 sau 2.
Mã dau jos din tren, vãd gara care nu ştiu dacã mai
semãna cu cea lãsatã în urmã cu vreo 10 ani.
Zãresc o cişmea. Mã duc sã mã spãl pe faţã, pe ochi, ca sã
mã trezesc mai bine, am ajuns -doar- în oraşul meu.
112
Ce puteam face la ora 2 noaptea ?
Sã mã duc acasã ?… Aş fi mers în necunoscut. Iar dacã
gãseam pe cineva la miez de noapte s-ar fi speriat de mine. Aşa cã
mai bine m-am întins pe o bancã în sala de aşteptare şi am dormit
pânã dimineaţa.
În zori m-am trezit, m-am primenit din nou cu apã rece la
cismea şi am luat-o încet pe drum spre casã.
M-am gândit cã totuşi ar fi bine sã aflu ceva despre ai mei
înainte de a sosi acasã.
Cunoşteam o familie care bãnuiam cã locuieşte tot acolo
şi aceasta era tocmai în calea mea…
Bat la poartã. Vine un domn bãtrân, dar cunoscut.
Când îi spun cine sunt, tresare de bucurie şi mã îmbrãţişeazã.
Astfel aflu cã mama şi sora mea trãiau.
Când ajung aproape de casã întâlnesc douã doamne care
veneau în sens invers – spre oraş.
Una din ele mi se pare a fi sora mea Viorica.
Persoana respectivã mã priveşte mai atent şi dintr-odatã
aud un strigãt : Aurel !
Era Viorica ce cãzu în braţele mele îmbrãţişându-mã.
Urmeazã întrebãrile şi incredibilul nepotolit, dupã care sora mea,
adresându-se celeilalte cu care venise, o roagã sã meargã la birou
unde lucra Viorica sã spunã cã fratele ei Aurel s-a eliberat şi se
întoarce cu el acasã.
Nu mai ştiu ce am putut vorbi cu Viorica pânã acasã. Cert
este cã i-am spus sã o pregãteascã pe mama pentru a nu face un
şoc de bucurie.
Lucrurile însã s-au precipitat rapid. Ajuns în faţa porţii,
mama fiind în curte, Viorica intrã si-i spune :
-Mamã, a venit un om cu veşti de la Aurel.
Mama s-a repezit la poartã şi când a dat cu ochii de mine
era sã se prãbuşeascã într-un hohot de plâns.
Am prins-o în brate şi ea a continuat sã plângã privindumã
şi îmbrãţişându-mã.
…
De unde aveam sã ştiu cã numai peste douã sãptãmâni,
însoţit de doi gardieni voi face drumul înapoi ?
113
Întâi domiciliu obligatoriu pe Bãrãgan, apoi lagãr la 9
Culme, apoi securitatea de la Baia Mare, din nou condamnat la 25
de ani muncã silnicã şi iarãşi la Aiud pânã în anul 1964.
SFÂRSITUL PRIMEI PÃRŢI.
01 septembrie 1997.
114
POSTFAŢÃ
În sfârşit, o mãrturie sigurã a celei mai abominabile
tragedii pe care a întâlnit-o istoria :
Spãlarea creierelor prin torturã neîntreruptã.
Oculta comunistã a botezat aceastã operaţiune cu
termenul confuz de reeducare…
Victimele care au suportat supliciul au denumit-o
desumanizare.
*
Torturarea duşmanilor e cunoscutã de la începutul
istoriei.
Depãşirea pragului ce poate fi numit torturã a fost realizat
abia acum la închisoarea Piteşti.
Abia acum, comuniştii şi-au propus sã modifice chiar şi
ce este dumnezeiesc în creaţia divinã :
Sufletul omului.
…
Au reuşit…Dar, numai parţial şi pentru puţinã vreme.
*
Cu tot secretul desãvârşit pe care l-au ţesut în jurul acestei
operaţii, ticãloşia a fost deconspiratã.
Atât de secretã a fost aceastã mişelie încât nici securitatea
-în întregul ei- nu a cunoscut-o.
Au cunoscut-o numai vârfurile securitãţii şi ale
comitetului central al partidului comunist care erau constituite din
STRÃINI DE NEAM BOLŞEVIZAŢI. Crima le aparţine
acestora în întregime. Participarea unor grade inferioare,
constituite în majoritate din gardieni semianalfabeţi, nu poate fi
luatã în considerare.
Iniţial s-a crezut cã aceastã experienţã s-a fãcut pentru
prima datã la Piteşti.
Numai cã din documentele cercetate dupã anul 1989 s-a
constatat cã nemernicia este marfã de împort.
115
Nu la Piteşti s-au fãcut primele experienţe !
Nu ! Categoric nu !
Lecţia era cunoscutã… Avea şi o denumire specialã
anchetă prin metoda demascărilor.
În cadrul direcţiei penitenciarelor –care era subordonatã
securitãţii- exista un compartiment special al informaţiilor
printre deţinuţi>.
De aici rezultã cã metoda a mai fost eficient folositã şi în
Uniunea Sovieticã de unde a fost importatã.
Acolo, în imensul imperiu al întunericului, toate s-au
experimentat, realizat, apoi au dispãrut într-o ceaţã densã,
neaflându-se nimic în exterior.
*
Aurel Vişovan nu face nici un comentariu în mãrturia sa.
Ce zice el este o mãrturie a unui bãrbat care a rezistat supliciilor
(asa cum s-a putut rezista la Piteşti)…de la prãbuşire pânã la
intervenţia divinã.
Analizând patimile îndurate de Aurel Vişovan, am ajuns
la concluzia cã singura tãrie pe care te poţi sprijini în vremuri de
furtunã este mila lui Dumnezeu.
Când intervine mila lui Dumnezeu, îţi dai seama cã toate
celelalte tãrii de sorginte omeneascã nu valoreazã mai mult decât
sprijinirea pe o umbrã.
*
Procedura demascãrilor (a spãlãrii creierelor) a început
la închisoarea Piteşti -aproximativ- pe data de 15-20 mai 1949.
Un agent al securitãţii perfect instruit şi satanizat (pe
nume Ţurcanu) şi-a recrutat câteva cãzãturi din rândurile
deţinuţilor (încã pe când era în închisoarea Suceava) şi cu aceştia
a început operaţiunea de torturare a deţinuţilor.
A fost supravegheat, atât de aproape, cât şi de la distanţã,
de ocultã spre a nu da greş.
…
Prin torturã neîntreruptã sufletele s-au prãbuşit rând pe
rând.
Reflexele condiţionate însuşite prin educaţie şi experienţe
au fost şterse de pe suprafaţa şi din profunzimea celulelor
nervoase , fiind înlocuite cu alte reflexe cu conţinut comunist.
116
S-a ajuns la performanţa îndobitocirii tinerilor, a
transformãrii lor în simpli roboţi ce acţioneazã fãrã sã gândeascã
– la comandã.
Prin mijlocirea acestor roboţi creaţi artificial s-a trecut –în
continuare- la distrugerea celorlalţi studenţi sub formã de cascadã
în trepte :
Reeducaţii (roboţii) îi tortureazã pe cei ce încã rezistau
pânã ce şi aceştia se prãbuşeau aşa cum şi dânşii (torţionarii) s-au
prãbuşit.
*
Nu comentez nimic asupra gradului de vinovãţie a celor
din echipa iniţialã care au acceptat de nevoie sã devinã unelte
mârşave şi oarbe a ocultei comuniste.
Asemenea oameni au existat, existã şi acum şi vor exista
cât timp va vieţui speţa umanã pe pãmânt.
Aceştia sunt mişeii. Polul opus al eroilor.
*
Pãrerea mea este cã la data de 25 decembrie 1949, în
camera 4 spital, au fost introduşi din timp aproximativ 60 de
roboţi pentru a înfãptui acel atac fulgerãtor împotriva a circa 20
de tineri -toţi şefi de grupuri legionare sau elemente legionare de
elitã-.
…
*
Rãnile fizice şi psihice produse de acel masacru
nemaiîntâlnit sunt atât de adânci încât nu suportã nici o privire
retrospectivã din partea victimelor. Mai ales cã torturile nu s -au
limitat la un simplu atac. Ele au durat doi ani de zile cu
perspectivã nelimitatã…
Orice amintire despre acea cumplitate cutremurã în
adâncuri pe fostele victime.
Când se vorbeşte despre Piteşti, întreg sistemul nervos al
fostelor victime se tulburã şi se revoltã încât nu suportã nici o
aducere aminte.
Aşa se explicã de ce victimele Piteştiului pãstreazã - în
majoritatea lor- tãcerea.
*
117
Au trebuit sã treacã aproape 50 de ani de la acele
evenimente ca Aurel Vişovan sã poatã rupe zãgazul cercului de
întuneric ce îi încolãcise de multe ori mintea.
La început , prin anul 1990 -cu greu- am reuşit sã obţin
câteva mãrturii de la dânsul.
N-am disperat…Reluând mereu-mereu acelaşi subiect de
la capãt, întunericul s-a fisurat, pãtrunzând lumina…
La decizia luatã de Aurel Vişovan de a-şi scrie memoriile
au contribuit şi interesele foştilor sãi camarazi studenţi.
Astfel a sosit şi bucuria zilei cele mult aşteptate când am
primit o scrisoare de la Aurel cã îşi va scrie memoriile cu ajutorul
meu.
…
Încã nu s-a terminat anul şi lucrul a fost realizat.
01 decembrie 1997.
Gheorghe Andreica.

Nessun commento:
Posta un commento