Vestea despre bunătatea şi darul înainte-vederii Părintelui Lavrentie se răspândea tot mai departe. Toată viaţă, sfântul a rostit rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cuvintele duhovniceşti ale cuviosului erau pline de har şi roditoare. Părintele îi iubea pe toţi şi era repede săritor la orice nevoie; lumea umblă în grupuri după el, dorind să audă un cuvânt de învăţătură sau pentru a-i cere un sfat de mântuire.
Sfântul Lavrentie din Cernigov – după numele său de botez, Luca Evseevici Proscura – s-a născut în anul 1868, în localitatea rusească Karilsk, din regiunea Cernigov. Părinții săi, Evsevii și Hristina, au fost oameni simpli, dar muncitori și credincioși. Din cei șapte copii ai familiei, cinci erau băieți, Luca fiind cel mai mic dintre aceștia.
Muncind încă de mic, împreună cu toți membrii familiei sale, tânărul Luca a avut o viață destul de grea; copil fiind, din pricina unei căzături la joacă, el va șchiopăta toată viață cu un picior. Rămas orfan de tată încă de mic, iar mama lui căzând la pat, lui Luca i-au revenit mai toate sarcinile casei, ceilalți frați muncind afară.
Studiile elementare au fost urmate de tânăr la Școală din satul natal. Pentru că avea o minte luminată, profesorul l-a rânduit să aibă grijă de elevii mai mici. Încă din această perioadă a copilăriei, Luca a simțit o atragere deosebită față de muzică bisericească, precum și față de cântările vechi bisericești. Astfel, nu după multă vreme, Luca avea să cânte foarte bine la vioara, iar mai apoi, în corul bisericii, precum era obiceiul elevilor. La numai 12 ani, tânărul îi îndrumă pe ceilalți coriști, iar la 14 ani ajunsese deja să conducă întregul cor al bisericii din sat.
Încă de mic, tânărul Luca a avut o viață curată și o rugăciune smerită; pentru aceasta, el a fost învrednicit de Dumnezeu cu multe daruri duhovnicești. Astfel, adesea îl vedea pe diavol, fie când mergea singur pe drum, fie când lucra ceva în casă, ori în curte. Cum era și firesc, dorința după viață monahală nu a întârziat să apară în inima tânărului.
Când avea putință, Luca mergea la Mănăstirea Rahla, aflată la o distanță de 19 kilometri de satul său, spre a lua aminte la viață monahilor rugători. Abia după moartea mamei sale, renunțând la partea sa de moștenire, Luca a mers la mănăstirea iubită, spre a se călugări. Aici, starețul l-a rânduit pe tânăr în corul bisericii, așteptând momentul potrivit spre a-l călugări.
În scurtă vreme, vestea despre viață curată și mintea luminată de har a tânărului Luca s-a răspândit în toată regiunea. Astfel, episcopul Antonie, care purta de grijă locului în care se află mănăstirea, l-a luat pe tânărul nevoitor, spre întristarea călugărilor de la Mănăstirea Rahla, și l-a așezat în Mănăstirea Sfânta Treime, o mănăstire din localitatea Cernigov. Cu această ocazie, episcopul a spus călugărilor: „Ăsta e un așa Luca, de care o să întrebe toată lumea”.
Luca s-a întristat de dorința episcopului, el iubind mult mănăstirea în care se instalase dintru început, însă în noaptea cu pricina, Maica Domnului de la Cernigov i-a apărut și l-a binecuvântat. A doua zi, în zori, luând binecuvântare de la stareț, Luca a plecat la drum. La început, după dorința episcopului, Luca s-a ocupat de tinerii seminariști.
Mănăstirea Sfânta Treime din Cernigov este locul unde Luca a fost tuns în monahism, primind numele de Lavrentie. Mai apoi, în anul 1895, el a fost numit ieromonah, iar după o vreme, egumen. Părintele Lavrentie, om de statură mijlocie, nedezlipit de toiagul lui, avea un chip blând și luminos; părul îi era alb că zăpadă, iar față emană bucurie; ochii albaștri trimiteau parcă spre cer.
Vestea despre bunătatea și darul înainte-vederii Părintelui Lavrentie se răspândea tot mai departe. Toată viață, sfântul a rostit rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Cuvintele duhovnicești ale cuviosului erau pline de har și roditoare. Părintele îi iubea pe toți și era repede săritor la orice nevoie; lumea umblă în grupuri după el, dorind să audă un cuvânt de învățătură sau pentru a-i cere un sfat de mântuire.
În vremurile grele, în care manstirile trebuiau închise de autorități „pentru reparații” (1930), părintele a trăit la poalele unui munte, la o văduva drept-credincioasă. La această, părintele își petrecea tot timpul într-o micuța cameră, în post și rugăciune.
În anul 1941, după ce a început războiul, sfântul a redeschis fosta mănăstire de călugări din Cernigov, transformat-o în mănăstire de maici, precum și Mănăstirea Domnitskii; în prima mănăstirea viețuiau 75 de maici, iar în cea de a doua, numai 35. Sfântul s-a ocupat mult de corul bisericii, precum și de refacerea bisericilor și a clădirilor monahale.
La un moment dat, sfântul a prorocit, zicând: „Din acest moment eu voi mai trăi un an și jumătate. Anul 1950 vă va arăta, iar în 1952 veți vedea multe rele”. Cuvântul i s-a împlinit întocmai, căci Sfântul Lavrentie a trecut la cele veșnice în anul 1950, iar în anul 1952, Mănăstirea Domnitskii a fost închisă de autorități, „pentru reparații”.
În toamna anului 1949, cuviosul Lavrentie, fiind tare slăbit, a participat la ultima sa priveghere; după slujbă, el a fost dus pe mâini la chilia sa, de unde nu s-a mai ridicat din pat. Bolnav fiind, sfântul s-a împărtășit zilnic, până în ultima zi. După o boală de câteva luni, Sfântul Cuvios Lavrentie de Cernigov a adormit întru Domnul în anul 1950, în ziua Botezului Domnului, la ora 10.30, după citirea Psaltirii și a altor rugăciuni. Trupul său a rămas în biserica vreme de patruzeci de zile, neschimbandu-se câtuși de puțin. În ziua de 20 februarie 1950, sfântul a fost coborât în mormânt.
Nessun commento:
Posta un commento