Cele mai frumoase Pilde şi povestiri creştin-ortodoxe

Leon Magdan
Tipărită cu binecuvântarea prea fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii
ortodoxe române
Lucrare recomandată cadrelor didactice
Editura Aramis – Patriarhia Română
Cuprins
Cuvânt de început / 9
1. Sfânta treime / 11
2. Cele patru piersici / 12
3. Casa Domnului / 13
4. Cerul, pământul şi lumea / 14
5. Al patrulea mag / 15
6. Comorile fiecăruia / 16
7. O mână de ajutor / 18
8. Sfânta simplitate / 18
9. Taina Sfintei Spovedanii / 19
10. Sfânta cruce / 20
11. Dragoste de mamă / 21
12.Vinovatul dovedit / 22
13.Omul milostiv / 23
14. Ceasul mântuirii / 23
15. Nemurirea sufletului / 25
16. Tatăl / 26
17. Păcatul cel mai mare / 27
18. Gândul cel bun / 28
19. Cei trei prieteni / 29
20. Raiul şi iadul / 29
21. Ecoul vieţii / 30
22. Puterea Sfintei Cruci / 31
23. Răsplata / 32
24. Suflet întunecat / 34
25. Facerea lumii / 35
26. A doua şansă / 36
27. Copilul binecrescut / 37
28. Timpul schimbării / 38
29. Sabia şi coroana / 39
30. Liniştea sufletească / 41
31. Viaţa / 41
32. Copilul şi preotul / 42
33. Criminalul / 43
34. Taina Sfântului botez / 44
35. Cele două vâsle / 45
36. Sfânta Biserică / 46
37. Înţelepciunea călugărului / 47
38. Trupul şi sufletul / 47
39. Cine-i drept înaintea Domnului? / 48
40.Căinţa păcătosului / 50
41. Minunea Naşterii Domnului / 51
42. Taina Sfintei Cununii / 52
43. Puterea rugăciunii / 53
44. Cele două grăunţe / 53
45. Cheia potrivită / 54
46. Cei doi vecini / 55
47. Puterea jertfei / 56
48. Preţul lucrurilor / 57
49. Cei patru ucenici / 59
50. Risipitor sau zgârcit / 60
51. Adevăr sau minciună / 60
52.Ajutor dezinteresat / 61
53. Câinele şi pisica / 62
54. Pentru un sac de bani / 63
55. Harnicul şi leneşul / 64
56. Lumina soarelui / 64
57. Sinceritate / 66
58. Greutatea păcatelor / 68
59. Adevăratele minuni / 69
60. Dreapta educaţie / 70
61. Dragostea Domnului / 71
62. Grădina sufletului / 74
63. Cel ce înşală / 75
64. Păcatul indiferenţei / 76
65. Răsplata bunătăţii / 77
66. Poarta raiului / 78
67. Adevărata comoară / 80
68. Greşeala / 81
69. Căldura focului / 82
70. Omul ipocrit / 83
71. Dragostea călugărului / 83
72. Comori adunate / 84
73. Bogaţii şi săracii / 86
74. Încredere / 88
75. O primire meritată / 89
76. Tatăl nostru / 90

Cuvânt de încheiere / 93
Index tematic / 94
Index de personaje / 95
Bibliografie selectivă / 95
Fiului meu, Alexandru
Cuvânt de început
Materialul de faţă constă într-o selecţie de pilde şi povestiri cu caracter moralreligios, scrise sau adaptate după teme din literatura creştină. Unele dintre acestea
sunt chiar întâmplări reale, ai căror protagonişti au fost preoţi, călugări sau chiar
autorul.
Ideea acestei antologii s-a născut din interesul deosebit pe care copiii îl
manifestă faţă de pildele religioase, de orice povestire cu tâlc, cu o morală a faptei, a
exemplului, cei mai mulţi dintre aceştia nefiind receptivi la acea înşiruire tipică de
sfaturi, golită de duh şi dăruire, pe care, din păcate, mulţi părinţi sau pedagogi încă o
mai practică.
Interesul copiilor este cu atât mai mare cu cât povestitorul este înzestrat cu
nepreţuitul dar al vorbirii frumoase, pline de har.
Să avem grijă ca fiecare suflet de copil, ce este asemenea unei mlădiţe ce
caută sprijin pentru a se putea înălţa, să prindă rădăcini adânci în învăţătura de
credinţă a Bisericii, ocrotindu-l cu dragostea noastră sinceră şi cu lumina
binecuvântată a rugăciunii.
Priviţi un copil! Peste ani, el ar putea fi un sfânt sau un păcătos. De noi depinde
dacă sufletul lui porneşte pe drumul raiului sau al iadului, pe drumul făgăduinţei sau
al deznădejdii.
Sufletele nepătate ale copiilor ne obligă la mai mult. Fiecare dintre noi va fi
răspunzător în faţa lui Dumnezeu nu pentru ce a făcut, cât, mai ales, pentru ce ar fi
putut să facă.
Părinte, învăţător sau profesor, oricine poate sădi în sufletele celor mici
sămânţa credinţei şi a omeniei, cu pilde şi povestiri ca acestea, dar, în primul rând,
cu exemplul propriei vieţi. Răsplata este fără seamăn: acea mulţumire sufletească pe
care doar copiii ţi-o pot dărui.
Dumnezeu să ne ocrotească pe toţi!
Leon Magdan
10
Motto : "Şi iar a început Iisus să-i înveţe (...). Şi cu multe pilde ca acestea le
vorbea lor, după cum puteau pricepe. Iar, fără pildă, nu le grăia."
Sfânta Evanghelie după Marcu, cap. IV, l, 33-34
11
1. Sfânta Treime
Un om simplu călătorea pe un drum de ţară, în tovărăşia unui preot. Vorbind ei
de una de alta, omul şi-a arătat o nedumerire:
- Cuvioase părinte, nu pot înţelege cum de în Sfânta Treime sunt trei Persoane
care formează Una singură. Cum de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei persoane
unite, nedespărţite, dar fără a se amesteca una cu cealaltă?
- Fiul meu, îi răspunse cu răbdare preotul, sunt şi lucruri mai presus de gândirea noastră păcătoasă, însă ceea ce spui nu este atât de greu de priceput. Să privim,
de exemplu, soarele! Să zicem că sfera de foc, ce dăinuieşte acolo de veacuri, este
Tatăl. Apoi, să spunem că lumina care ne vine de la soare este Fiul, lisus Hristos, Ce
a venit să ne lumineze viaţa şi să ne scape de păcate. Apoi, căldura, care vine tot de
la soare pentru a ne încălzi, să zicem că ar fi Sfântul Duh, Care, cu dragostea Sa, ne
încălzeşte mereu sufletele îngheţate de răutate. Vezi tu, fiul meu, soarele cu lumina
şi cu căldura lui nu sunt unul şi acelaşi lucru şi, cu toate acestea, cele trei rămân
diferite când vorbim despre fiecare? La fel şi în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh sunt Unul şi Acelaşi Dumnezeu, Căruia noi, credincioşii, ne închinăm.
Omul, ca şi toate celelalte vietăţi şi lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea
sa infinită. Dar omul este doar o creatură şi înţelepciunea sau puterile sale nici nu pot
fi comparate cu cele ale Domnului, însă oamenii mândri păcătuiesc îndrăznind să
creadă că nimic nu este mai presus de ei şi că toate, mai devreme sau mai târziu, le
sunt accesibile. Omul credincios ştie însă, că nu mintea şi nici puterea, ci doar
iubirea le poate cuprinde pe toate.
"Nădejdea mea este Tatăl, Scăparea mea este Fiul, Acoperământul meu este
Duhul Sfânt. Treime Sfântă, mărire Ţie! " (Sfântul Ioanichie)
12
2. Cele patru piersici
O dată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa
la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de
treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a
chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:
- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?
- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat,
apoi, sâmburele, 1-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să
crească acolo un piersic frumos şi roditor.
- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu,
îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta?
- Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă...
- Şi apoi?
- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare
bune erau.
- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom
că "lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă". Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a
fost bună? - 1-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.
- Nu ştiu.
- Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea?
- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de
vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.
În sfârşit, ţăranul 1-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.
- Dar ţie ţi-a plăcut piersica?
- Nici eu nu ştiu, tătucă.
- Cum, şi tu ai vândut-o?
- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav,
şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.
13
Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi I-a spus:
- Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma vei fi
un bun creştin şi asta e tot ce contează.
„Lăsaţi copiii să vină la Mine!”
(Sfânta Scriptură)
3. Casa Domnului
Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi
apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată
de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:.
- Mamă, de ce plângi?
- Fata mea, sunt zile grele nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am vândut şi
casa aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai mică. De
aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din acest loc minunat, unde am trăit în
linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi ca vai de ea…
- Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom
muta?
Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înţeles că,
în viaţă, greutăţile şi necazurile de orice fel încolţesc sufletului omului, dar credinţa şi
speranţa nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet drumul spinos al
vieţii e străbătut mai uşor.
"Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţa
prin foc până ce străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie
cercetate de necazuri, până ce se curăţă şi se lămuresc.”
„De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru
suflet.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
14
4. Cerul pământul şi lumea
Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat de un
vecin:
- Cum faci tu de eşti totdeauna atât de mulţumit? Niciodată nu te-am văzut
supărat.
- Foarte simplu - a răspuns celălalt, în fiecare dimineaţă, când mă trezesc,
privesc întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de bunătate. Apoi
privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte şi de Judecata de Apoi. în cele din
urmă, privesc în jurul meu lumea întreagă ce se trezeşte în fiecare dimineaţă la viaţă.
Aşa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli sau neputinţe, de cei
ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş putea ajuta, în felul acesta mă
bucur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce pot face.
Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna linişte şi mulţumire, atât în
sufletul celui care primeşte cu recunoştinţă, cât şi în sufletul celui care dăruieşte cu
drag.
"Cine este bun mai bun să se facă şi cine a biruit ispita să se roage pentru cel
care e încă în ispite. " ( părintele Paisie Olaru )
15
5. Al patrulea mag
Există o poveste tare veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi doreau
să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea
şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să
le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl aşteptau cei
trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe
bietul om la un doctor căruia i-a dat safirul pentru a-1 îngriji pe bolnav până ce se va
însănătoşi complet. Toate acestea 1-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii,
magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur,
călăuzit de steaua ce-1 ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit
deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a
plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat
încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-1 omorî. Femeia îşi apăra cu
disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus:
- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla
de târgul nostru.
Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit. Tânăra
femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă. 
Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un
singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus, însă
fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina, Mântuitorul
propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde îl poate găsi, s-a grăbit
spre ludea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe
Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela cu dorinţa să-L vadă în viaţă pe
Mântuitor, să-I ducă darul său pe care îl păstrase de atâta timp. însă, prin faţa lui au
trecut doi soldaţi romani ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a
spus:
- Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde şi împărţi
banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă.
Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de fericire,
nu ştia cum să-i mulţumească străinului. Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă
măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era
ruşine să se închine împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă, când a ajuns lângă
Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus:
- În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri ...
- Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu? - a întrebat mirat magul.
- Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul
tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care îl iubeşte
pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni.
Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulţumire şi bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii mai mult de oameni, cu
atât eşti mai aproape de Dumnezeu.
"Să dorim binele fraţilor noştri şi mântuirea tuturor oamenilor mai mult decât pe
a noastră. " (Sfântul Teodor Studitul)
6. Comorile fiecăruia
Plimbându-se prin sat, un boier s-a întâlnit cu un ţăran sărac şi a început a se
lăuda cu averile lui:
- Vezi tu livada de pe deal? E a mea. Pădurile care înconjură satul sunt şi ele
ale mele. Până şi pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de jurîmprejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele.
- Dar acela? - l-a întrebat ţăranul, arătând cu degetul spre cer. Nu cred că şi
cerul este al tău. Acela este al meu - a mai spus ţăranul şi, cu zâmbetul pe buze, a
plecat liniştit, lăsându-1 pe boier mirat şi cu ciudă în suflet.
"Cel ce s-a născut înţelept poartă bogăţia cu el. " ( Sfânta Scriptură )
18
7. O mână de ajutor
În timpul unei campanii militare, un pluton muncea la repararea unei căi ferate
distruse de bombardament. Câţiva soldaţi, deşi se străduiau, nu puteau clinti un stâlp
greu, căzut peste şine. Alături, caporalul striga la ei, ocărându-i pentru neputinţa lor.
Trecând pe acolo, un om l-a întrebat:
- De ce nu-i ajuţi şi dumneata?
- Eu sunt caporal, eu supraveghez şi comand. Ei trebuie să muncească!
Străinul nu a mai spus nimic, dar şi-a scos haina şi a început să tragă şi el cot
la cot cu soldaţii de un capăt al stâlpului. După scurt timp, au reuşit să elibereze
şinele. încântaţi de reuşită, soldaţii i-au mulţumit străinului care, luându-şi haina să
plece, i-a mai spus caporalului:
- Dacă va mai fi nevoie, să mă chemaţi şi altădată!
- Da?! - zise în batjocură caporalul. Dar cine eşti dumneata?
- Sunt generalul acestei divizii ...
"Nu trebuie să ne îngrijim de ale noastre, ci de ale altora. " ( Sfântul Ambrozie )
8. Sfânta simplitate
Un preot de la ţară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie din
parohia sa spălându-şi rufele în râu şi, apropiindu-se, a întrebat-o:
- Duminică, la slujbă, am văzut că nu m-au ascultat toţi cu atenţie. Poate am
vorbit lucruri prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe înţelesul
oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai înţeles din ce-am spus eu la predică?
- Părinte, i-a răspuns cu smerenie femeia, eu n-am multă carte, dar aş vrea să
vă întreb şi eu ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acuma? Apa trece prin ele şi le
curăţă. Credeţi că au ele habar- de cum le-a curăţat apa? Şi cu toate astea, devin
albe şi frumoase. Nu înţeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinţiei tale, dar simt în suflet
căldura Duhului Sfânt, Care mă curăţeşte de păcat, aşa cum apa aceasta curăţă
pânzele mele.
Tare mulţumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la cele
sfinte, ci şi cu sufletul.
"La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă, nu printr-un anume fel
de a gândi."
(Christos Yannaras)
19
9. Taina Sfintei Spovedanii
Discutând despre cele sfinte, un om îi spuse unui călugăr:
- Părinte, eu cred în Dumnezeu, însă nu prea merg la Biserică. Nu am mai fost
la slujbe sau la spovedanie de mult timp şi mi cred că este neapărat să mergi. Este
suficient să crezi în Dumnezeu şi atât.
- Fiule, îi spuse atunci călugărul, ai o cămaşă foarte frumoasă. Nedumerit, omul
nu a mai ştiut ce să zică, însă călugărul a continuat:
- Spune-mi, porţi toată ziua această cămaşă?
- Da, răspunse omul.
- Dar două zile, o porţi?
- S-ar putea.
- Dar o săptămână sau o lună, o porţi?
- Nu, părinte, bineînţeles că nu.
- De ce? - îl mai întrebă călugărul ca şi când nu ar fi priceput.
- Fiindcă se murdăreşte şi trebuie spălată. Abia după aceea o iau iarăşi pe
mine, când este curată şi frumoasă.
- Păi, vezi, fiule! Aşa cum se murdăreşte cămaşa ta şi trebuie spălată pentru a o
purta iarăşi, la fel şi sufletul se "murdăreşte" de păcate şi răutate şi cum 1-ai putea
curăţa dacă nu la spovedanie şi la slujbe, prin dragostea şi harul Domnului?!
"Intră în Biserică şi te căleşte! Aici nu se trage la judecată, ci se dă iertarea
păcatelor. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur )
20
10. Sfânta Cruce
Se povesteşte că Sfânta Elena, mama Sfântului împărat Constantin cel Mare, a
poruncit să fie făcute săpături pe Muntele Golgota, unde s-au descoperit trei cruci.
Pentru a afla care este Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul, a fost adusă o
femeie bolnavă şi i s-a spus să atingă pe rând crucile. Aceasta a atins prima cruce,
apoi pe a doua, iar, când s-a atins şi de a treia cruce s-a vindecat pe loc de boala ce
o chinuia de multă vreme, în felul acesta, Sfânta Elena a ştiut care este Crucea
Mântuitorului şi care sunt cele două cruci pe care au fost răstigniţi tâlharii. Crucea
Sfântă se mai păstrează şi astăzi într-o biserică din Ierusalim, săvârşind fără încetare
minuni în trupurile şi în sufletele celor ce vin şi se închină în faţa ei cu sinceritate şi
cu credinţă.
"Mântuitorul a ales Crucea, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse. El S-a
sfârşit îmbrăţisându-ne. " (Sfântul Atanasie cel Mare)
21
11. Dragoste de mamă
O tânără domnişoară s-a întors acasă într-o după-amiază. Avusese o zi grea,
cu multe probleme şi acum era obosită şi supărată. Mama ei, femeie în vârstă, s-a
grăbit să-i iasă în întâmpinare. S-au aşezat împreună la masă, dar, ca orice mamă, a
văzut de îndată tristeţea din sufletul fetei şi a căutat să o liniştească.
- Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva aşa, cu una, cu
două?
Nici nu ştii despre ce-i vorba.
- Dar îmi poţi povesti - i-a răspuns, cu răbdare, mama. Poate te-aş putea ajuta...
- Cu ce să mă ajuţi, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea întrebări şi sfaturi. Lasămă în pace! - a mai strigat tânăra fată şi a plecat în grabă, trântind uşa.
Spre seară, când s-a mai liniştit, când şi-a dat seama de greşeala ei, de
supărarea pe care i-o pricinuise, cu siguranţă, mamei, s-a întors. Acasă însă, şi-a
găsit mama aşteptând în fotoliul din faţa ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fi
adormit.
Dar ea murise, murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice au fost
lacrimile ce au urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise şi ultimele
cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fuseseră: "Lasă-mă în pace!". Acest lucru o
durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fi spus, de fapt, cât de
mult o iubeşte, câtă nevoie are de prezenţa ei, de sfaturile ei, de dragostea ei -
dragoste de mamă.
"După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama." (Fericitul
Ieronim)
22
12. Vinovatul dovedit
Demult, trăia într-un sat un brutar renumit pentru pâinea sa. Dar, într-o zi, lui i
se păru că sunt cam uşoare bucăţile de unt pe care tocmai le cumpărase de la un
ţăran şi le aşeză pe cântar. Când colo, ce să vezi?! În loc de 1 kg, cât trebuia să aibă
o bucată, fiecare cântărea doar 800 de grame. Supărat foc, omul s-a dus degrabă la
judecătorie, spunând că ţăranul înşală lumea şi cerând, bineînţeles, pedepsirea
acestuia.
N-au trecut nici două ceasuri şi ţăranul a fost adus în faţa judecătorului, care l-a
ameninţat:
- Dacă este adevărat ce spune brutarul, că îi înşeli pe oameni la cântar, te bag
imediat la închisoare.
- Să-mi fie iertat - zise ţăranul - dar sunt nevinovat.
- Cum îndrăzneşti să minţi? -sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat aceste
bucăţi de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie să-1 închideţi pe acest şarlatan,
care a încercat să mă păcălească!
- Aşa este, omule? - spuse atunci judecătorul. Este untul acesta al tău?
- Al meu este, însă, vedeţi dumneavoastă, eu nu am prea mulţi bani. Mi-am
cumpărat un cântar, dar nu am mai avut bani şi pentru greutăţi, aşa că pun unt pe un
braţ al cântarului, iar pe celălalt pun o pâine de-a brutarului, care - zice el - are 1 kg.
Acum, dacă pâinea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vină am?
Auzind una ca asta, judecătorul a cântărit imediat o pâine şi, într-adevăr, aceasta nu avea decât 800 de g. În locul ţăranului, la închisoare a ajuns adevăratul vinovat,
brutarul, care nu doar că înşela oamenii, dar mai dorea şi să fie aspru pedepsit cel
care ar fi făcut exact ca el.
Cel ce vrea să înşele, singur se înşală. Chiar dacă nu vede nici un om greşeala
sa, Dumnezeu îi vede păcatul; iar atunci când îl mai descoperă şi oamenii, ruşinea
este cu atât mai mare.
"Cu nimic nu-L mânii pe Dumnezeu atât de mult ca atunci când nedreptăţeşti pe
cineva." (Sfântul Ioan Gură de Aur)
23
13. Omul milostiv
Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil 1-a întrebat pe preot, care le
vorbea despre milă, ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem neapărat ca
să ne mântuim. - Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să fac eu
milostenie? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa...
- Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu
treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o
bătrână, ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi
îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu 1-a putut ospăta, un sfat bun şi
o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina de alături a plecat în târg cu
treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum,
a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este mila? Chiar dacă nu
ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi. Nu trebuie
să dai din buzunar, ci din suflet.
"Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul.
Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de
iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!" (Sfântul
Ioan Gură de Aur)
14. Ceasul mântuirii
Într-o mănăstire aflată la poalele unui munte înalt, acoperit de păduri, trăia
odată, un călugăr bătrân, căruia I se dusese vestea pentru înţelepciunea sa. Într-o
dimineaţă, a venit la el un tânăr şi l-a întrebat:
- Sfinţia ta, am auzit că, pentru a ne mântui, trebuie să ne căim, să ne pară rău
de toate păcatele ce le-am săvârşit de-a lungul vieţii. Dar, părinte, cât trebuie noi să
ne căim?
- Fiule, este de ajuns dacă te căieşti o singură clipă, înaintea morţii.
- Atât de puţin, părinte?
- Da, fiul meu!
- Dar, de unde să ştiu eu când se apropie ceasul acela?
- Moartea poate veni oricând, aşa că aşteapt-o pregătit, in orice moment să te
poată găsi cu smerenie şi căinţă în suflet.
Dumnezeu este bun şi iertător. Cine regretă din suflet pentru greşelile sale şi
caută să nu mai păcătuiască, acela are parte de o viaţă frumoasă şi de liniştea sufletului. Dar, mai mult decât orice, doar acela poate spera la mântuire, la viaţa veşnică.
"Neştiind locul şi vremea în care ne aşteaptă moartea, o vom aştepta noi
oriunde şi oricând." (Fericitul Augustin)
25
15. Nemurirea sufletului
Într-o şcoală, la ora de religie, profesorul le vorbea elevilor despre nemurirea
sufletului. Văzând chipurile nedumerite ale micuţilor, domnul profesor scoase un ceas
mare de masă şi îl arătă tuturor:
- Vedeţi cum merge acest ceas? Ca şi un om care trăieşte, tot astfel ceasul
ticăie şi rotiţele lui se învârt.
După aceea, a pus ceasul pe catedră, i-a demontat cu grijă carcasa de metal şi
a scos mecanismul plin de rotiţe mici, ce continuau să se învârtă.
- Vedeţi, chiar dacă am scos motoraşul din carcasă, el continuă să meargă. Tot
aşa şi sufletul, când părăseşte trupul, după moarte, continuă să trăiască. Sufletul
este nemuritor şi, de aceea, trebuie să ne îngrijim nu doar de trupul nostru, ci şi de
suflet. Aşa cum aveţi grijă să nu vă murdăriţi hainele sau să nu vă răniţi lovindu-vă,
tot aşa trebuie să fiţi mereu atenţi ca nici sufletul vostru să nu se "murdărească" de
păcate sau să fie doborât de ispite şi neputinţă. Sufletul trebuie să fie mereu curat,
fără răutate şi fără păcat, fiindcă doar aşa el poate primi lumina binecuvântată a
dragostei dumnezeieşti. Doar aşa sufletele noastre pot iubi şi pot fi iubite.
"Sufletul trăieşte veşnic şi nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui
Dumnezeu, iar la Judecata de Apoi, sufletul iarăşi se va uni cu trupul. "
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
16. Tatăl
În timp ce mâncau, un ţăran i-a întrebat pe cei trei fii ai săi:
- Ştiţi voi, băieţi, de unde vine mălaiul din care este făcută această mămăligă?
- Da, sigur că da! - a răspuns cel mai mic. Din sacul din cămară. Râzând de el,
cel mijlociu îi spuse:
- Nu-i adevărat! Mălaiul e măcinat din porumbul cules de pe câmp; porumbul a
crescut din pământul udat de apa ploilor. Deci, pământul şi ploaia 1-au făcut.
- Nu ştiţi nimic! - zise şi cel mai mare dintre băieţi. Porumbul acesta vine de la
Dumnezeu. E adevărat că a crescut din pământ şi că ploaia 1-a udat, dar, dacă
Dumnezeu nu ar fi dat vreme bună şi ploaie la timp, porumbul nu s-ar fi făcut, iar noi
n-am fi mâncat acum mămăligă. Iată cine L-a făcut: Dumnezeu!
Oare avea dreptate vreunul dintre copii? Nu, nici unul!
Tatăl lor a arat şi a semănat pământul, a cules porumbul, 1-a măcinat la moară
şi a adus mălaiul acasă. Tatăl lor a muncit un an întreg pentru ca fiii lui să aibă ce
mânca. A muncit, dar s-a şi rugat. Şase zile pe săptămână a fost pe câmp, dar a
şaptea a fost la biserică s§ se roage pentru sănătate şi spor în casă. S-a rugat mereu
ca Domnul să aibă grijă şi de familia lui, iar Dumnezeu, văzând hărnicia omului, i-a
ascultat ruga şi 1-a blagoslovit cu o recoltă bogată şi, pe drept cuvânt, meritată.
Păcat că fiii lui nu vedeau efortul pe care părintele lor îl făcea pentru ei ...
Cu banii câştigaţi atât de greu, părinţii ar putea să cumpere lucruri pentru ei, dar
nu fac astfel! Ei renunţă la tot ce îşi doresc, pentru ca fiii şi fiicele lor să aibă de toate.
Dacă toţi copiii ar avea grijă de lucrurile lor, atunci părinţii ar fi mulţumiţi. Dar,
dacă toţi copiii ar avea grijă, în primul rând, de bunul cel mai de preţ pe care 1-au
primit de la părinţi, adică de viaţa lor, pe care s-o trăiască frumos şi fără păcat, atunci
toţi părinţii ar fi, cu siguranţă, fericiţi.
"Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie ţie şi ani mulţi să trăieşti pe
pământ!" (Sfânta Scriptură - Cele zece porunci )
27
17. Păcatul cel mai mare
O dată, un călugăr a fost întrebat:
- Părinte, care este cel mai mare păcat?
- Sinuciderea este, fără îndoială, cel mai groaznic păcat. Nimeni nu are dreptul
să îşi ia viaţa pe care Dumnezeu, din bunătate, i-a dat-o. Chiar dacă, în viaţă, ne
încearcă mari greutăţi sau deznădejdi, Dumnezeu ne-a dat şi puterea de a trece
peste ele, iar prin rugăciune şi căinţă, toate vor părea mai uşoare.
Iuda a fost cel care s-a rupt de Iisus şi de învăţătura Sa. Treptat, inima lui s-a
îndepărtat de Dumnezeu şi locul dragostei şi al voinţei a fost luat de nechibzuinţă.
încrederea dată de credinţă a dispărut. Mai întâi, Iuda nu a fost de acord cu Iisus,
apoi L-a trădat, pentru ca, în final, să îşi ia viaţa, ca semn al ruperii totale de
Dumnezeu. Iuda nu s-a omorât din deznădejde, ci din ură. Şi, de aceea, sinuciderea
este cel mai mare păcat.
Inima ta trebuie să trăiască în speranţa îndreptării, a mântuirii, nu să fie
omorâtă. Chiar şi cel mai păcătos om nu trebuie să cadă pradă deznădejdii, ci să
aibă încredere în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Prin sinucidere, omul nu scapă de
necazuri, ci se condamnă singur la neputinţă, nemeritându-şi astfel mântuirea. A-ţi
lua viaţa nu este eroism, ci laşitate.
Voi 1-aţi lăuda pe căpitanul care, de teama furtunii, ar vrea să-şi scufunde singur corabia, înecând tot ce este pe ea? Furtuni de păcate ne încearcă şi pe noi. Să
renunţăm la luptă? Să renunţăm la viaţă? Să înecăm singuri tot ce e mai bun în noi:
speranţa, iubirea, dorinţa de viaţă? în nici un caz. Cu atât mai mare este meritul celui
ce reuşeşte în viaţă, trecând peste obstacole şi greutăţi!
"Cine nu crede că va învia şi că va da socoteală, ci gândeşte că toată fiinţa sa
se mărgineşte la viaţa aceasta, aceluia nu-i va păsa prea mult de faptele bune.
Credinţa în înviere este adevărata mângâiere în suferinţi, în lupta cu ostenelile şi cu
greutăţile vieţii. Nici un om nu trebuie să deznădăjduiască. "
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
28
18. Gândul cel bun
Îndreptându-se spre casă, un ţăran a găsit la marginea drumului, pe câmp, sac
plin cu porumb. Uitându-se el de jur-împrejur, s-a hotărât să-1 ia acasă, fiindcă i-ar fi
prins tare bine şi, oricum, nu-1 vedea nimeni. S-a mai uitat o dată înainte, înapoi, în
dreapta şi în stânga şi s-a aplecat să ia sacul.
Dar, deodată, s-a oprit, amintindu-şi că, într-o singură direcţie, nu s-a uitat: în
sus. Privind cerul, lăsă acolo sacul şi, zâmbind, îşi continuă liniştit drumul spre casă,
spunându-şi:
- Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gândul cel bun. E drept că aş avea mare
nevoie de un sac cu porumb, dar mai mult am nevoie de un cuget curat şi liniştit. Cu
siguranţă că vreun vecin din sat nu a putut duce prea mult deodată şi se va întoarce
după sac. Dacă 1-aş fi luat nu m-ar fi văzut nici un om, dar m-ar fi văzut Dumnezeu.
"Mă străduiesc să am un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea
oamenilor."
(Sfânta Scriptură )
29
19. Cei trei prieteni
Se povesteşte că un om a fost acuzat, odată, de o faptă pe care n-o făcuse.
Pentru a scăpa de pedeapsă, cineva trebuia si depună mărturie că omul acesta este
nevinovat. S-a dus el la cei trei prieteni pe care îi avea şi i-a rugat ca, a doua zi, să
meargă împreună cu el la judecător şi să-1 scape astfel de pedeapsă. A doua zi,
primul prieten s-a scuzat că nu mai poate veni. Al doilea 1-a urmat până la uşa
tribunalului, însă acolo s-a răzgândit şi a făcut cale întoarsă. Cel de-al treilea prieten,
pe care omul contase cel mai puţin, a intrat, a depus mărturie pentru el şi 1-a salvat,
redându-î astfel libertatea.
La fel se întâmplă cu fiecare dintre noi. Cei trei prieteni pe care îi avem în viaţă
şi care ar putea vorbi despre noi, aşa cum suntem cu adevărat, sunt averea noastră,
rudele noastre şi toate faptele bune pe care le-am făcut, însă, când murim, realizările
noastre, fie ele cât de mari, rămân aici, fără să ne ajute cu ceva. Rudele ne urmează
până la groapă, dar rămân şi ele tot aici, în lumea aceasta. Doar faptele noastre
bune, cel de-al treilea prieten, sunt cele ce ne urmează şi dincolo de moarte,
arătându-I lui Dumnezeu adevărul despre sufletul nostru. De aceea, valoarea unui
om este dată de faptele bune pe care le-a făcut.
"Ceea ce are omul dumnezeiesc în el este putinţa de a face bine." (Sfântul
Grigorie de Nazianz )
20. Raiul şi iadul
Se spune că, demult, un războinic s-a întâlnit cu un călugăr şi 1-a întrebat:
- Cum poate să existe rai şi iad, când nu văd nimic din toate astea? Poate
cineva să-mi arate raiul şi iadul?
- Dar tu, 1-a întrebat călugărul, cum te poţi numi războinic, când nu văd în faţa
mea decât un caraghios?
Soldatul mâniat a scos imediat sabia, dar, la fel de calm, bătrânul călugăr i-a
spus:
- Vezi, aşa se deschid porţile iadului!
Înţelegând lecţia dată, războinicul a pus sabia în teacă şi s-a înclinat
respectuos.
- Vezi, i-a mai spus călugărul, aşa se deschid porţile raiului!
"Cel ce uită de iad, va ajunge acolo. " (Sfântul Ioan Gură de Aur)
30
21. Ecoul vieţii
Aflându-se în excursie pe munte, o tânără familie a poposit într-o cabană de la
marginea unei văi. Băiatul cel mic, supărat pe fratele său, s-a dus în spatele cabanei
şi a strigat de ciudă: "Te urăsc!" Dar, imediat, un glas puternic i-a răspuns: "Te urăsc,
te urăsc ...!".
Speriat, copilul a alergat în casă şi i-a povestit tatălui toată păţania, spunându-i
că, afară, cineva strigă la el că-1 urăşte. Au mers împreună la locul cu pricina, unde
tatăl i-a spus fiului său:
- Aici erai când ai auzit că cineva te urăşte?
- Da!
- Ia spune-i că-1 iubeşti!
- Te iubesc! - a strigat copilul şi, de îndată, văile i-au răspuns: 'Te iubesc, te
iubesc! ..."
- Ţine minte, i-a mai zis tatăl, aşa este şi în viaţă: dacă eşti om rău, numai răutate vei întâlni, dar dacă eşti om bun şi te porţi frumos cu ceilalţi, atunci doar dragoste
vei găsi, la tot pasul. Şi, chiar dacă nu vei fi iubit totdeauna de către oameni, în
schimb dragostea Domnului va fi mereu cu tine. Să nu uiţi asta!
"Când un străin bate, caritatea îi deschide uşa ospitalităţii; odată intrat, îl
întâmpină bucuria; odată primit, îl găzduieşte omenia. Pe cel flămând, îl hrăneşte
bunătatea; pe cel deznădăjduit, îl călăuzeşte credinţa, iar pe cel tulburat, dragostea."
(Sfântul Ambrozie )
31
22. Puterea Sfintei Cruci
Un tânăr dornic de aleasă învăţătură s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară
sfat unui bătrân călugăr:
- Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum trebuie
să fie un creştin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte care să-mi
explice toate aceste lucruri!
Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă,
însă, după câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânărului. Văzându-1 mirat, i-a spus:
- Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o
omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseamnă
să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă
tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce ştie să-şi
poarte crucea, poartă cu el, în acelaşi timp, harul şi iubirea Domnului. De aceea,
crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruieşti celui drag, nu o faci cu
tristeţe şi cu reţinere, ci cu bucurie şi entuziasm.- Crucea înseamnă, deci, curaj,
răbdare, dar, mai ales, dragoste.
Doreai o carte pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei învăţătură să îţi lumineze
mintea. Iată, în schimb, crucea - o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei
învăţătură îţi va lumina întreaga viaţă.
"Crucea, izvor de tămăduire, uşa Tainelor, arma păcii, veselia sufletului meu."
(Acatistul Sfintei Cruci)
32
23. Răsplata
Într-un sat de munte, era un om vestit pentru hărnicia sa. Dar, pe cât de luncilor
era omul, pe atât de leneş era fiul său. Toată ziua ar fi stat degeaba şi tot nu s-ar fi
plictisit. Numai că, într-o după-amiază, se duse la tatăl său şi îi spuse:
- Tată, am văzut pe uliţă nişte băieţi încălţaţi cu ghete noi, foarte frumoase. Aş
vrea şi eu aşa ghete.
- Măi băiete, i-a răspuns omul, dacă ai munci şi tu cât de puţin, ţi-aş da banii,
dar aşa, pe degeaba, zi şi tu, e drept?
N-a mai spus nimic copilul, dar a plecat supărat. Tare şi-ar fi dorit asemenea
ghete, aşa că, a doua zi, iar s-a dus să-i ceară bani tatălui său. Dar şi de data
aceasta părintele 1-a refuzat.
Când a venit şi a treia zi să-i ceară bani, ţăranul i-a spus:
- Uite, măi băiete -văd că nu mai scap de tine! Eu am treabă aici, în grădină.
Dar, în pod, e o grămadă de grâu ce trebuie vânturat, că altfel se umezeşte şi se
strică. Pune mâna pe lopată, vântură tu grâul şi pe urmă vino aici şi-ţi dau bani să-ţi
cumperi ghetele.
N-a mai putut băiatul de bucurie. S-a urcat repede în podul casei, dar nu prea îl
trăgea inima la muncă. Aşa că s-a culcat pe un braţ de fân, a tras un pui de somn,
după care a alergat în curte, strigând:
- Gata, tătucă, am vânturat tot grâul. Acum îmi dai banii?
- Nu! - a răspuns omul categoric. Ţi-am spus să vânturi grâul, nu să pierzi vremea. Treci în pod şi fă ce ţi-am spus!
A plecat iar băiatul, dar nu putea înţelege de unde ştia tata că el nu vânturase
grâul. Probabil că 1-a surprins dormind şi nu 1-a trezit, că altfel im se poate... Aşa că,
după ce s-a urcat iarăşi în podul casei, s-a pus la pândă în loc să aibă grijă de grâu.
A stat el preţ de jumătate de ceas, cu ochii aţintiţi spre tatăl său, care muncea de zor
în curte, şi, socotind el că-i de ajuns, se duse iarăşi în grădină.
- Tată, am terminat toată treaba, n-a rămas bob de grâu neîntors. Acum îmi dai
banii?
- Măi băiete, după ce că eşti leneş, mai eşti şi un mare mincinos. Nu ţi-e ruşine?
Să ştii că, dacă nici de data asta nu te duci în pod şi nu faci treaba cum se cuvine, nu
mai vezi nici o gheată. Ai înţeles?
Când a văzut băiatul că altfel nu se mai poate, s-a urcat în pod, a pus mâna pe
lopată şi a început să vânture grâul. Dar, cum a băgat lopata în grămadă, a găsit
ascunsă în grâu o pereche de ghete noi nouţe, exact aşa cum îşi dorea el.
De bucurat, s-a bucurat, cum era şi de aşteptat, dar, în acelaşi timp, îi crăpa
obrazul de ruşine pentru minciunile sale de mai'nainte. Fără să-1 mai pună nimeni, a
vânturat tot grâul, după care s-a dus şi în grădină să îşi ajute tatăl. Acum simţea, întradevăr, că merită ghetele, dar, mai mult decât atât, simţea cât de bine este să fii
alături de părinţi şi să îi ajuţi.
„Creşteţi-vă copiii în învăţătura şi înţelepciunea Domnului! " ( Sfânta Scriptură )
34
24. Suflet întunecat
Într-o iarnă grea, un călugăr a plecat din mănăstire spre satul de la poalele
muntelui, să vadă de sănătatea unui copil pe care boala îl ţintuise la pat. La marginea
pădurii, a găsit, căzut în zăpadă, un cerb mort de foame şi frig, dar şi-a continuat
drumul. Ajuns în casa băiatului, 1-a chemat pe tatăl acestuia şi i-a spus:
- Am găsit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul şi foamea 1-au răpus.
Haide să îl iei şi veţi avea hrană pentru o vreme!
Bucuros, omul i-a mulţumit călugărului şi 1-a urmat la locul cu pricina. Lângă
cerbul mort însă, zăcea acum un lup, care, găsind între timp animalul, îl devorase.
Neştiind să se oprească la timp, mânat doar de o lăcomie exagerată, lupul mâncase
mult mai mult decât i-ar fi trebuit şi decât ar fi avut nevoie. Acum zăcea mort, ucis de
propria lui lăcomie.
Văzând toate acestea, călugărul îi spuse ţăranului:
- Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, răpuşi de griji şi nevoi, de lipsuri şi
greutăţi. Sufletul lor se întunecă şi "îngheaţă" în atâtea necazuri. Aceştia uită de
Dumnezeu şi de cele sfinte, furaţi de viaţa grea pe care o trăiesc, când doar credinţa
le-ar mai putea încălzi sufletul. Numai dragostea şi mila lui Dumnezeu îi pot întări; nu
trebuie decât să le caute, însă alţii - vai de aceia! - sunt asemenea lupului. Au ce le
trebuie, au chiar mai mult decât le-ar trebui şi, cu toate acestea, sunt şi ei morţi
sufleteşte. Trăiesc doar pentru ei, când ar putea să dea şi altora. Sufletul lor este
"îngheţat" de egoism, întunecat de lăcomie. Vai de ei, căci păcatul lor este cu atât
mai mare! Să fii copleşit de greutăţi este o neputinţă, însă să fii doborât de plăceri
este o ruşine! La Judecata ce va veni curând, va fi rău de sufletul îngenunchiat de
greutăţi, dar va fi vai şi amar de sufletul îngenunchiat de plăceri.
"Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieţii încearcă inimile, vădind
răbdarea lor, sau belşugul vieţii devine iarăşi chip de ispită. E la fel de greu, atât să-ţi
păstrezi sufletul neînjosit de greutăţi, cât şi să nu ţi-l jigneşti în situaţii înalte. "
(Sfântul Vasile cel Mare )
35
25. Facerea lumii
Pe un drum de munte, s-au întâlnit doi ţărani. Unul dintre ei, mai răutăcios, 1-a
întrebat pe celălalt:
- Am auzit că mergi des la Biserică şi că te rogi mult. Dar de unde ştii tu că
există Dumnezeu?
Ca şi când nu 1-ar fi auzit, celălalt ţăran 1-a întrebat la rândul său:
- Spune-mi, crezi că vitele noastre au fost astăzi la păşune?
- Da, cu siguranţă, priveşte pământul moale, este plin de urmele lor!
- E, acum priveşte şi tu soarele ce tocmai a răsărit peste dealuri, priveşte
pădurea înverzită din faţa noastră, priveşte-te pe tine şi pe oamenii din jurul tău!
Toate acestea sunt urmele mâinilor lui Dumnezeu Atotputernicul şi Atotţiitorul. Cum
să fi fost făcute toate acestea, dacă nu din iubirea lui Dumnezeu, şi pentru ce să le fi
făcut El aşa cum sunt dacă nu tot pentru iubire? Mai încape îndoială?
"Unicul adevăr este iubirea. Iubirea este aceea care dă viaţă şi căldură, care
inspiră şi călăuzeşte. Iubirea este sigiliul pus creaţiei, semnătura Creatorului. Iubirea
explică lucrul mâinilor Sale." (părintele Theoklitos)
36
26. A doua şansă
După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el,
nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot
ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga
încontinuu:
- Iartă-mă, Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc,
ajută-mă Doamne că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine! în timp ce
se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:
- Bucură-te omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă
să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat?
- Sigur că da - zise omul cu nerăbdare - sigur că m-am schimbat!
- Bine! - a mai spus îngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei
urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici.
Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra
iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia din ce în
ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se
atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.
- Ce faceţi?! - strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să
cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi?! - ţipă omul cu disperare şi începu să-i lovească cu
picioarele, în clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.
- Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt
fir, ca să scap odată de aici!
- Nu se poate! - i-a răspuns îngerul.
- Cum aşa? Doar n-am nici o vină, firul s-a rupt din cauza lor!
- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei
şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în cuvântul lui Dumnezeu şi dacă
nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de
aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut;
de aceea s-a rupt.
în viaţă nu va reuşi cel tău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoană.
Poate că va strânge averi, dar m sufletul său cu ce se va alege?
Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori
cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni.
"Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu! Nu căuta plăcerea în tine şi o
vei găsi în ceilalţi!"
(Sfanţul Maxim Mărturisitorul)
37
27. Copilul bine crescut
Într-un sat din câmpie, s-au întâlnit la fântână trei femei. Două dintre ele nu
încetau să-şi laude băieţii. Cea de-a treia însă, nu spunea nimic, cu toate că avea şi
ea un băiat de care nu s-ar fi putut plânge. Au luat cele trei femei câte o găleată cu
apă şi au plecat împreună înapoi, spre casă. Pe drum, s-au întâlnit cu cei trei copii,
care se jucau într-o livadă.
- Ia uite-1 pe-al meu, a zis prima femeie. E aşa de puternic.
- Dar al meu, zise şi a doua, e priceput la toate.
Nici de această dată, cea de-a treia femeie nu a spus nimic, însă copilul ei,
văzându-şi mama, s-a grăbit să vină şi să ia el găleata. Ceilalţi doi băieţi au început
să râdă şi au rămas să se joace mai departe. Acum se vedea adevărul. Din
modestie, cea de-a treia femeie nu se lăudase cu feciorul său, dar, în locul ei,
vorbeau faptele...
"Învaţă-te, fiule, să fii totdeauna simplu şi fără răutate! " (Sfântul Efrem Sirul)
38
28. Timpul schimbării
La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere
sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
- Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. îmi pierd uşor
răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă
schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă
schimb, nu-i aşa?
- Nu - i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:
- Vezi acest vlăstar, ştii ce este?
- Da, părinte, un puiet de brad.
-Smulge-1!
Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă
un brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.
- Acum, scoate-1 pe acesta.
S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urmă
să-1 scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus:
- Smulge-1 acum pe acela.
- Dar e destul de mare, nu pot singur.
- Du-te şi mai cheamă pe cineva.
Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu multă
greutate, au reuşit, în sfârşit, să-1 scoată.
- Acum scoateţi bradul falnic de acolo.
- Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-1
smulgem din rădăcini, chiar de-ani fi şi o sută de oameni.
- Acum vezi; fiule? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel? Orice
viciu sau orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar, cu
timpul, ea prinde rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul
tău. Cât este încă mică, o poţi scoate şi singur. Mai târziu vei avea nevoie de ajutor,
dar fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni
nu va mai putea să ţi-1 scoată. Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în
viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu.
"Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân
rădăcinile care vor creşte din nou."
(Sfântul Grigorie Dialogul )
39
29. Sabia şi coroana
Demult, un mare împărat a vrut să încerce înţelepciunea copilului său,
moştenitorul tronului, şi a aşezat pe o masă coroana şi sabia lui. Chemându-şi fiul, ia cerut să se gândească bine şi să aleagă ce îi este mai de folos în viaţă. Băiatul a
ales sabia.
- De ce tocmai sabia, 1-a întrebat regele?
-Pentru că prin sabie, pot câştiga şi păstra coroana.
- Aşa este, fiul meu, ai făcut b alegere bună. însă ţine minte: la fel este şi calea
pe care trebuie să o urmeze fiecare om, fie el rege sau ţăran de rând: Calea Crucii, a
jertfei, a dăruirii de sine. Crucea este singura armă pe care o poţi folosi în viaţă, în
războiul de toată vremea, războiul cu diavolul, cu ispitele, cu neputinţa şi cu tine
însuţi. Credinţa înseamnă luptă. Tu ai sabia prin care poţi cuceri şi păstra coroana,
însă Crucea o avem cu toţii şi numai prin ea putem primi şi păstra Cerul în sufletele
noastre. Să nu uiţi asta, fiul meu!
"Calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi. . Nimeni nu s-a urcat vreodată la
cer prin comoditate. " (Sfântul Isaac Sirul)
41
30. Liniştea sufletească
La un dineu, se găsea, printre musafiri, şi un ateu - om rău, lipsit de credinţă -
care 1-a întrebat la un moment dat pe creştinul de alături:
- De unde ştii tu că Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îţi ascultă
rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea?
- Dar tu, îl întrebă la rândul său creştinul, de unde ştii dacă este zahăr în ceaiul
pe care îl bei acum?
- Cum de unde? Simt gustul zahărului.
- Deci ştii că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-1 vezi. E, tot aşa simt şi eu
dragostea lui Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îngreunat de păcate se simte
izbăvit prin puterea Sfanţului Duh. Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie, rugăciunile
îmi înalţă sufletul ce nu-şi găseşte liniştea decât la Dumnezeu.
Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.
"Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu." (Sfântul Isaac Sirul)
31. Viaţa
De mult, a venit la uri călugăr, un om tare necăjit şi 1-a întrebat:
- Ce este rău cu mine? De ce nu îmi găsesc liniştea? De ce nu sunt mulţumit de
viaţa mea?
Bătrânul călugăr a luat, atunci, o sticlă şi, după ce a umplut-o pe jumătate cu
apă, a pus-o în faţa omului şi 1-a întrebat:
- Cum e această sticlă?
- Este pe jumătate goală!
- Vezi, i-a mai spus călugărul - eu o văd pe jumătate plină.
În viaţă, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că
în toate există ceva frumos; Dacă vom şti să privim natura, vom vedea frumuseţe şi
bogăţie. Dacă vom şti să-1 privim pe om, în adâncul lui, vom vedea bunătate şi
dragoste.
Privind astfel viaţa şi oamenii, devenim noi înşine mai frumoşi, mai bogaţi şi mai
buni.
"Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine!"
(Sfântul Ioan Gură de Aur )
42
32. Copilul şi preotul
Mergând prin parohia sa, un preot l-a auzit pe un copil vorbind urât cu prietenii
săi de joacă şi înjurând. Oprindu-se, 1-a întrebat:
- Dacă cineva ar vorbi în limba engleză, ce ai crede despre el?
- Că este un englez, a răspuns băieţelul.
- Dar dacă cineva ar vorbi în limba spaniolă?
- Ar fi un spaniol, desigur.
- Nu crezi că este la fel şi cu cel care vorbeşte "limba" lui Dumnezeu? Un
creştin spune doar lucruri frumoase şi folositoare. De la omul rău, dimpotrivă, nu auzi
decât vorbe urâte, înjurături şi minciuni. Cum este sufletul omului, aşa sunt şi vorbele
sale.
Fii atent ce spui, fiindcă, mai devreme sau mai târziu, vei ajunge între cei a
căror limbă o vorbeşti! Poţi ajunge între păcătoşi şi diavoli sau între îngeri şi sfinţi.
"Omul este o corabie mică, în care se află lei şi balauri, otravă şi răutate, cărări
bolnave şi prăpăstii fără sfârşit. Dar tot acolo este şi Dumnezeu, sunt şi îngerii, viaţa
şi împărăţia Domnului, lumina şi Apostolii, cetăţile cereşti şi comorile de har: acolo, în
sufletul omului, sunt toate. " (Sfântul Macarie)
43
33. Criminalul
La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai
temută închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo, în general, cei
trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave,
fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un
criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii 1-au hăituit cu câini, însă, spre dimineaţă,
i-au pierdut urma într-o pădure.
Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiţă la fereastra
unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a
năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui în loc: o tânără
femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care, de asemenea, scâncea. Pe masa
goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea,
totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii.
Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se
sperie, se aşeză alături şi o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta,
printre lacrimi, i-a răspuns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că,
de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit.
- Lasă femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu.
- Nu vreau să furi pentru mine şi nici să sufere cineva nu doresc.
- Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! - i-a răspuns omul şi a luat-o pe femeie cu
el. Când au ajuns împreună în faţa poliţiei, aceasta 1-a întrebat mirată:
- Ce faci?
- Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino!
Intrând cu ea în clădirea poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei a venit
să vadă cu ochii lui dacă periculosul puşcăriaş este, în sfârşit, prins, acesta îi spuse:
- Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva şi m-a
adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!
Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puţini credeau că cineva 1-ar putea prinde şi preda pe
criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, şeful poliţiei a plătit imediat femeii suma
enormă, după care 1-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă.
După câteva zile, însă, femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a
povestit acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea
deţinutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul 1-a graţiat, căci
era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat puşcăriaşul care s-a purtat cel mai bine.
Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai
făcut ceva rău.
Oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii. Nu te ajuţi pe tine decât ajutându-i pe
ceilalţi. Dumnezeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al tău. Dacă un asemenea om - cu lanţuri la mâini şi la picioare, obosit şi dornic de libertate, ce nu ducea cu
sine decât o groază de păcate - a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult
noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru. Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ocazii
de a face bine, fiindcă binele îl putem face cu siguranţă. Şi nu e zi, fără să nu se
ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decât să-1 vedem.
"Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie." (Sfântul Ioan de
Kronstadt)
44
34. Taina Sfântului Botez
Într-o zi, un sectant, om rătăcit de la dreapta credinţă, a vrut să-1 contrazică pe
un preot, spunându-i:
- Chiar dacă în Biblie Mântuitorul spune să ne botezăm, eu nu cred j că e bine
să-i botezăm pe copii, ci doar pe oamenii mari. Trebuie să aştepţi ca cei mici să
crească şi de-abia atunci să îi întrebi dacă vor sau nu să fie botezaţi. Doar aşa, ca
oameni în toată firea, pot hotărî cu adevărat. Cum puteţi voi, ortodocşii, să-i botezaţi
pe copii?
- Spune-mi, îi zise preotul, după ce îl ascultă cu răbdare, ştiu că dumneata ai
copii; când erau mici, i-ai dus la doctor să îi vaccineze?
- Da, îi răspunse omul.
- De ce nu ai aşteptat să crească şi să-i întrebi mai întâi dacă vor sau nu să fie j
vaccinaţi? - îl mai întrebă preotul pe om.
- Fiindcă nu vroiam să se îmbolnăvească şi ştiam că e bine pentru ei.
- E, vezi, tot aşa şi noi ştim că Sfanţul Botez este bun pentru copii şi nu avem
de ce aştepta. Aşa cum vaccinezi un copil micuţ, ca să nu se îmbolnăvească trupul
lui fragil, tot aşa îl şi botezi, pentru a nu se "îmbolnăvi" sufletul lui tânăr. Prin puterea
Duhului Sfânt, prin harul Său, coborât astfel peste prunc, acesta e un om nou,
pregătit pentru o viaţă nouă şi luminoasă: viaţa creştinească.
Sectantul plecă ochii ruşinat şi se îndepărtă, gândindu-se la cele spuse de preot
Deşi sunt unii care nu cunosc dreapta credinţă, sau ştiu prea puţine, preotul îi poate
învăţa, îi poate călăuzi prin desişul acestei vieţi încărcate de greutăţi şi păcate,
scoţându-i la limanul mântuirii. Omul trebuie să îşi asculte preotul, duhovnicul şi să
se gândească la cele spuse de acesta.
"Turma lui Hristos se păstoreşte cu fluier asul, nu cu băţul, adică cu blândeţe,
nu cu asprime. Se păstoreşte mai mult cu exemplul vieţii preotului, nu numai cu
predica de la amvon." (părintele Paisie Olaru)
45
35. Cele două vâsle
Demult, trăia un bătrân, om cu fiica lui Dumnezeu, ce-şi câştiga traiul trecând
călătorii, cu barca sa, de pe un mal pe celălalt al unui râu.
- Într-o zi, în timp ce moşul îl trecea cu barca pe un tânăr, acesta observă că pe
fiecare vâslă este ceva scris şi întrebă:
- De ce ai scris pe o vâslă "credinţă" şi pe cealaltă "fapte bune"?
- Fiindcă acestea două mă conduc în viaţă, răspunse bătrânul.
- Nu cred că omul are nevoie de amândouă, spuse cu îndrăzneală tânărul. Este
de ajuns doar una după care să îţi călăuzeşti viaţa: dacă faci fapte bune, eşti de folos
celorlalţi, dacă ai credinţă, îţi eşti ţie însuţi de folos.
Bătrânul nu a spus nimic, dar a început să vâslească cu o singură vâslă. Barca
nu a mai avansat nici un pic, învârtindu-se în loc. în felul acesta a înţeles tânărul ce-a
vrut să spună omul: că acela cu suflet curat, adică luminat de credinţă, va avea şi o
viaţă curată, adică încărcată de roadele bunătăţii şi milei creştineşti. Cum este
sufletul omului, tot aşa îi este şi viaţa.
Credinţa fără bunătate nu este decât ipocrizie. Cel cu adevărat credincios îl
iubeşte pe Dumnezeu, iubindu-i pe oameni. Faptele bune şi credinţa sunt cele două
aripi cu ajutorul cărora sufletul nostru se înalţă spre Dumnezeu. Cu o singură aripă
nu poţi zbura!
"În fapte se arată credinţa. Credinţa fără fapte nu există. " (Sfântul Simeon Noul
Teolog )
46
36. Sfânta Biserică
Dorind să-1 contrazică, un necredincios îi spuse unui creştin:
- Voi, creştinii, spuneţi că Dumnezeu este oriunde. Dacă este aşa, de ce te mai
duci la Biserică, să asculţi predica, când oricum îl vedem peste tot.
- Aşa este, pe Dumnezeu, cei cu credinţă îl văd peste tot şi prin toate, însă
priveşte! Chiar dacă aerul este încărcat pretutindeni cu vapori de apă, aceştia nu-ţi
astâmpără setea şi, de aceea, mergi la fântână. La fel şi noi, creştinii, mergem la
Biserică aşa cum tu mergi la fântână. Tu îţi astâmperi setea trupului cu apa
proaspătă şi rece a fântânii, noi ne astâmpărăm setea sufletului cu apa dătătoare de
viaţă veşnică: Cuvântul lui Dumnezeu.
"Biserica este o corabie, iar creştinii care merg la Sfânta Biserică şi intră în ea
sunt izbăviţi din furtuna păcatelor. " (Sfântul Nicodim )
47
<titlu37. Înţelepciunea călugărului
Odată, un domnitor renumit pentru mintea sa luminată, a aflat că, departe, într-o
mănăstire retrasă, trăieşte un călugăr bătrân, om de o rară înţelepciune, şi, dorind să
vadă el însuşi cât de adevărată este această veste, se duse neîntârziat în acel sfânt
lăcaş şi ceru să-1 vadă pe călugăr.
Când acesta veni supus şi smerit, domnitorul, vrând să-1 încerce într-o situaţie
mai puţin obişnuită, îi spuse:
- Părinte, pot să te întreb ceva?
- Desigur, Măria-ta, întreabă-mă!
- Vezi, deja te-am întrebat.
- Iar eu deja ţi-am răspuns.
- Ce mi-ai răspuns?
- Dar tu ce m-ai întrebat?
Văzând înţelepciunea acestuia, domnitorul a petrecut, de atunci, mult timp
împreună cu bătrânul călugăr, care, pentru poveţele sale, era mereu preţuit şi căutat
atât de boieri, cât şi de cei simpli şi umili, ce veneau de departe pentru sfaturile sale
folositoare, izvorâte din credinţa şi înţelepciunea sa.
"Înţelepciunea este izvor de viaţă. (Sfânta Scriptură)
38. Trupul şi sufletul
Doi oameni stăteau de vorbă. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credinţă.
Era mereu preocupat să nu-i lipsească nimic lui şi familiei sale. După aceea,
prietenul său 1-a întrebat:
- Spune-mi, dacă ai avea doi copii, dar 1-ai hrăni doar pe unul, pe celălalt
chinuindu-1 foamea, ar fi drept?
- Bineînţeles că nu, a răspuns .bogătaşul.
- Dar dacă 1-ai îmbrăca tot pe acela, în timp ce al doilea ar tremura de frig, cum
ar fi?
- Ar fi, desigur, o nedreptate.
- Şi atunci, dacă tu singur spui că aşa ceva este o nedreptate, de ce procedezi
m felul acesta?
- Cum? - se indignă omul. Pe copiii mei îi tratez la fel, le arăt aceeaşi dragoste.
De ce spui aşa ceva?
- Nu m-am referit la copiii tăi, ci la alţi doi fraţi buni, de care tu ar fi trebuit să ai
grijă de-a lungul întregii vieţi: sufletul şi trupul tău. Iar tu nu eşti drept cu aceşti fraţi.
Te ocupi doar de unul, neglijându-1 cu totul pe celălalt.
Aveţi haine frumoase şi sunteţi bine hrăniţi, tu şi ai tăi, dar sufletul de ce are
nevoie, nu vă întrebaţi? El nu poate purta decât haina credinţei, de care tu nu te-ai
îngrijit şi nu se poate hrăni decât cu dumnezeiasca învăţătură, cu dragoste şi milă.
Deci, nu uita de celălalt frate, fiindcă trupul şi sufletul sunt ca doi fraţi buni, de
nedespărţit. Unul nu poate trăi fără celălalt, îngrijeşte-i pe amândoi şi atunci vei fi, cu
adevărat, drept şi fericit. Fereşte-te să fii asemenea păcătosului care trăieşte doar cu
trupul în timp ce sufletul îi este mort.
"Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu
şi nimic mai mic ca omul fără Dumnezeu. " (Sfântul Tihon )
48
39. Cine-i drept înaintea Domnului?
Demult, un om 1-a întrebat pe un bătrân călugăr:
- Părinte, cine-i drept înaintea lui Dumnezeu? Am auzit povestindu-se despre o
mare minune: un om care putea să zboare, să se înalţe singur în văzduh. Este
acesta semn că-i drept înaintea lui Dumnezeu, asemenea sfinţilor?
- Nu, fiule, nici vorbă!
- Dar am auzit povestindu-se şi despre un om ce putea să meargă pe apă. Este
acesta drept înaintea lui Dumnezeu?
- Nici acesta?
- Dar atunci, cine este drept?
- Este cel ce-şi duce viaţa liniştit, în credinţă şi în frică de Dumnezeu. Dacă
Dumnezeu ar fi vrut ca noi să zburăm, atunci ne-ar fi dat aripi.
Rostul nostru este de a fi buni creştini. Pentru a fi sfânt nu trebuie să te înalţi
văzduh cu trupul; doar sufletul să ţi se înalţe spre cer prin rugăciuni şi fapte bune.
Nici nu trebuie să mergi pe ape; dar sufletul tău să rămână mereu deasupra
păcatelor şi si? nu se afunde în ele. Doar aşa, cu un suflet curat poţi avea o viaţă
curată. Doar aşa, te poţi chema bun creştin şi poţi spera în mântuire. Cel drept se va
cunoaşte, astfel, după viaţa sa liniştită şi după traiul cumpătat. Iar acel om va fi drept
şi înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu.
"Îi cinstim pe sfinţi, imitându-i. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur )
50
40. Căinţa păcătosului
La marginea unui râu, un ţăran rău vroia cu orice chip să scape de câinele] au,
deşi acesta era un animal bun şi recunoscător. Luându-l în braţe, 1-a aruncat în apă,
crezând că animalul se va îneca şi astfel va scăpa de el. Însă bietul câine a înotat cu
greu până la mal, după care s-a aşezat cuminte la picioarele stăpânului său. Acesta,
supărat că nu reuşise, 1-a împins înapoi în apă, dar câinele a ieşit iar. De-a dreptul
furios, ţăranul a ridicat din nou animalul în braţe, dar vrând să-1 arunce cât mai
departe, a alunecat pe malul noroios şi s-a prăvălit cu tot cu câine în apă. Neştiind să
înoate, a început să ţipe şi să se zbată. Când să se ducă cu totul la fund, a simţit cum
cineva îl apucă de gulerul hainei şi îl trage încet spre mal. Scos din apă mai mult
mort decât viu, ud tot şi speriat, omul a înţeles că i-a scăpat viaţa toc-1 mai câinele
pe care încercase să îl omoare. Ruşinea i-a cuprins sufletul. I-a mulţumit lui
Dumnezeu că au scăpat amândoi cu viaţă, după care şi-a mângâiat cu recunoştinţă
câinele atât de credincios şi au plecat împreună spre sat. În sinea sa, omul ajurat să
nu mai dorească niciodată răul vreunui suflet.
"Faptele săvârşite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire
şi mai presus de fire. Firească este pacea, împotriva firii este duşmănia şi mai presus
de fire, sunt iertarea şi binele dezinteresat. " (Sfântul Atanasie cel Mare )
51
41. Minunea Naşterii Domnului
În seara de Crăciun, un tânăr 1-a întrebat pe tatăl său:
- Tală, nu înţeleg cum de L-a născut Maica Domnului pe Mântuitor fără
stricăciune, fără durere? Duminică, la predică, părintele a spus că trupul Maicii
Domnului â rămas neatins de păcat, în mod miraculos, atât înainte de Naştere, cât şi
în timpul Naşterii şi după aceea.
- Băiete - i-a răspuns tatăl - pentru Dumnezeu totul este cu putinţă. Naşterea
Mântuitorului este ceva miraculos, o minune unică. Mintea omului nu poate cuprinde
totul, dar ceea ce spui nu-i greu de crezut Uită-te la lumina soarelui, care ajunge la
noi prin fereastra închisă. Lumina trece prin geam, dar strică ea geamul cu ceva? Tot
aşa, Domnul Iisus, Lumina Vieţii, S-a întrupat pentru noi, trecând prin trupul sfânt al
Născătoarei de Dumnezeu, fără stricăciune. Iar noi, la rândul nostru, îl putem primi
pe Iisus, în sufletele noastre. Chiar dacă puterile trupului omenesc nu sunt prea mari,
chiar dacă ascuţimea minţii noastre nu este nici ea infinită, în schimb dragostea din
sufletele noastre poate cuprinde totul. Poate, chiar, schimba totul.
"Maica Domnului nu L-ar fi putut purta pe Cuvântul lui Dumnezeu în trup, dacă
nu ar fi primit mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu în inimă."
(părintele Kailistos Ware)
52
42. Taina Sfintei Cununii
O femeie necăjită a venit la un preot să-i ceară sfat:
- Vă rog, părinte, ajutaţi-mă cu un sfat. N-am înţelegere în casă. Bărbatul meu
cheltuieşte mai mult decât câştigăm. Uneori bea, alteori ne certăm. Datoriile cresc,
iar noi şi copiii trăim tot mai rău.
- Lasă femeie, o să vorbesc eu cu el.
După câteva zile, preotul se întâlneşte pe drum cu bărbatul femeii şi îl întreabă:
- Cum o mai duci, fiule?
- Destul de greu, părinte.
- Dar, din câte ştiu eu, femeia ta este harnică, nu?
- Aşa e, părinte, slavă Domnului, mi-a dat femeie bună, nu mă pot plânge.
- Atunci, care este problema?-
Încurcat, omul nu a mai ştiut ce să răspundă, dar preotul i-a spus:
- Vezi pasărea ce zboară chiar acum pe deasupra casei tale?
- Da, părinte.
- Căsătoria este şi ea, fiule, tot ca o pasăre, iar bărbatul şi femeia sunt cele
două aripi. Dacă nu bat amândouă odată aerul, pasărea nu poate zbura. Oricât s-ar
strădui una, fără ajutorul celeilalte nu poate face nimic. Caută să îţi ajuţi nevasta şi
copiii, căci doar aşa te poţi numi om. Mulţumirea ta depinde de mulţumirea familiei
tale.
Recunoscător pentru sfat, bărbatul a plecat mai departe, iar, în gând, îi stăruiau
cele spuse de preot.
"Dragostea toate le îndură, toate le crede, toate le nădăjduieşte." â
(Sfânta Scriptură)
53
43. Puterea rugăciunii
Într-o zi, s-au întâlnit într-o bibliotecă trei creştini. Pătrunşi de frumuseţea
cărţilor pe care le citeau, nici nu au observat când s-a făcut seară. Când doar ei mai
rămăseseră în bibliotecă, au început să discute aprins despre ceea ce citiseră peste
zi. Deodată, lumina s-a stins şi au rămas cufundaţi în întuneric. Unul dintre ei zise:
- Hai să ne rugăm. Să spunem fiecare "Tatăl nostru" şi poate Dumnezeu se va
îndura de cel care se roagă mai frumos şi lumina se va aprinde.
Ceilalţi doi au fost imediat de acord. Primul a început să se roage. Ruga sa a
fost atât de frumos spusă, dar camera a rămas în continuare în întuneric. Atunci, s-a
rugat şi al doilea. Rugăciunea lui nu putea să nu te impresioneze. Cuvintele veneau
din suflet, spuse cu multă evlavie, dar lumina a rămas tot stinsă, în sfârşit, a început
şi cel de-al treilea să-şi spună rugăciunea. Doar că, în timp ce rostea cuvintele cu
smerenie, liniştit şi cu grijă, s-a ridicat de la masa unde se aflau cu toţii, a plecat
încet, pe bâjbâite spre intrare, a găsit tabloul electric, a schimbat siguranţa şi s-a
întors, în timp ce el îşi încheia rugăciunea, spunând "Amin!", întreaga încăpere fu
inundată de lumină. Apropiindu-se de prietenii săi, nedumeriţi, le spuse, arătându-le
Biblia de pe masă:
- Mai devreme, citeam din Sfânta Scriptură. Când s-a stins lumina, eram tocmai
la versetul care spune: "Mântuirea şi rugăciunea nu stau în vorbe. "
44. Cele două grăunţe
Într-o zi, un ţăran ieşi pe ogor, la semănat. Un grăunte, rămas pe vârful unui
bulgăre de pământ, a început să se laude către altul, aflat adânc sub brazdă:
- Vezi tu, frate, zaci acolo luptându-te cu frigul pământului şi cu bezna, tânjind
după o rază de soare, după lumină şi căldură. Eu, frăţioare, o duc mult mai bine, în
timp ce tu te chinui.
Dar, în clipa aceea, o cioară a coborât pe neaşteptate din văzduh şi a înghiţit
grăuntele rămas la vedere, în schimb, fratele său de sub brazdă încolţi peste puţin
timp şi, din micul grăunte, ieşi din pământ un spic frumos şi trainic. De-abia acum,
lumina şi căldura soarelui îi făceau cu adevărat bine. Cu vremea, spicul deveni copt
şi roadă lui multă.
Astfel, speranţa şi smerenia celui de-al doilea i-au adus adevărata viaţă, în timp
ce mândria 1-a costat scump pe primul. Greutăţile vieţii nu trebuie să ne sperie şi să
ne descurajeze, căci Dumnezeu vede suferinţa şi credinţa noastră şi ne va răsplăti
negreşit. Cu speranţă şi rugăciune, putem trece peste orice obstacol al vieţii, însă cei
a căror inimă este plină de ei înşişi, în care nu mai este loc şi pentru Dumnezeu,
adică pentru iubire, pentru speranţă şi încredere, aceia sfârşesc, asemenea primului
grăunte, în ghearele păsării negre - diavolul.
"Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriţi le dă har.
(Sfânta Scriptură)
54
45. Cheia potrivită
La un călugăr a venit o femeie să-i ceară ajutorul, fiindcă nu avea înţelegere în
casă.
- Ce-ai făcut în această situaţie, a întrebat-o călugărul?
- Am încercat să-mi conving bărbatul, certându-1.
- Când aţi avut iar probleme, ce-ai mai făcut?
- Acelaşi lucru, i-a răspuns din nou femeia. I-am reproşat şi 1-am certat. Şi de
fiecare dată am făcut la fel.
Atunci, călugărul a scos o grămadă de chei şi dându-i una femeii a rugat-o să
deschidă uşa din faţa lor. A încercat femeia, dar, nepotrivindu-se cheia respectivă, i-a
cerut călugărului altă cheie.
- Poate n-ai ştiut cum să deschizi, i-a spus călugărul, mai încearcă!
Dar oricât s-a străduit femeia, nu a putut deschide.
- Părinte, daţi-mi toată grămada de chei şi aflu eu care-i cea potrivită - 1-a rugat
aceasta. Privind-o cu căldură, duhovnicul i-a răspuns:
- Acum înţelegi ce-am vrut să-ţi dovedesc? Cum nu poţi tu deschide acea uşă
cu o cheie nepotrivită, oricât ai încerca, tot aşa nu poţi deschide sufletul bărbatului
tău cu aceeaşi vorbă de ceartă cu care încerci mereu. Caută cheia potrivită şi, dacă o
vei găsi, sigur vei putea deschide!
"învăţăturile date cu forţa nu pot dăinui în suflete, pe când învăţăturile primite în
suflet cu plăcere şi cu bucurie rămân de-a pururi. " ( Sfântul Vasile cel Mare )
55
46. Cei doi vecini
Un ţăran cam rău la suflet a găsit într-o zi pe păşunea sa vaca vecinului.
Mânios, omul a luat animalul la bătaie, după care 1-a legat şi 1-a dus înapoi,
spunându-i vecinului său:
- Dacă mai găsesc o singură dată vaca ta la mine-n grădină, să ştii că o bat şi
mai rău, ai auzit?
A doua zi însă, vecinul cel dintâi găsi şi el, în bătătura sa, două oi ale celuilalt,
ce se strecuraseră printr-o spărtură a gardului. S-a apucat omul şi a reparat gardul,
după care a luat frumos oile şi le-a dus stăpânului lor, celui crud, spunându-i:
- Am găsit la mine-n curte două dintre oile dumitale. Le-am adăpat şi ţi le-am
adus acasă. Dacă am să le mai găsesc şi altă dată în curtea mea, să ştii că am să
fac la fel: am să le port de grijă şi am să ti le aduc nevătămate.
- îţi mulţumesc - i-a răspuns ţăranul - puteai să faci la fel ca mine, dar acum îmi
dau seama că eu am greşit. Vei vedea că a doua oară nu se va mai întâmpla! Şi,
într-adevăr, ţăranul s-a ţinut de cuvânt.
Când vrei să-i arăţi cuiva că a greşit, nu trebuie să o faci cu răutate, ci cu
blândeţe şi răbdare şi, atunci, cu siguranţă, vei reuşi.
"Învăţătura din constrângere nu e făcută să rămână, dar cea care pătrunde în
suflet prin dragoste şi bunăvoinţă, aceea rămâne acolo pentru totdeauna. "
(Sfântul Ioan Gură de Aur )
56
47. Puterea jertfei
Într-o seară, la un han, doi călători vorbeau despre drumul lung pe care îl lai
aveau de străbătut, cinstindu-se cu un pahar de vin. Deodată, lumea afară începe să
ţipe. Alarmaţi, cei doi stranii ies în uliţă, unde văd o casă cuprinsă de flăcări, iar
alături o femeie ţipând:
- Copilul meu, copilul meu este în casă!
Fără să stea pe gânduri, unul din cei doi călători intră printre flăcări şi, după
ceva timp, iese cu pruncul în braţe. Femeia îi mulţumeşte cu lacrimi în ochi, în timp
ce lumea îl priveşte cu admiraţie, pentru fapta sa. în tot acest timp, prietenul său nici
nu se mişcase, ci aştepta liniştit în faţa hanului, întorşi amândoi la masă, acesta îi
spune:
- Eşti nechibzuit. Puteai să mori, ce te-a făcut să-ţi rişti viaţa?
- Am sărit în flăcări pentru a salva copilul. N-am făcut nimic deosebit. Dacă te
uiţi cu atenţie în jurul tău, vezi că toate se jertfesc unele pentru altele: până şi grăuntele din pământ putrezeşte pentru ca din el să răsară o plantă nouă, o mlădiţă care
să ducă viaţa mai departe, mama îşi sacrifică tinereţea pentru a-şi creşte copiii şi a-i
educa, soldatul moare apărându-şi ţara şi aşa mai departe; toate trăiesc unele pentru
celelalte.
- Bine, dar dacă ai fi murit şi tu, ce realizai?
- Atunci, poate că aş fi fost şi eu asemenea grăuntelui...
Lumea toată este călăuzită de exemplul Mântuitorului Care S-a jertfit pe Cruce
pentru mântuirea noastră. Omul trebuie să urmeze şi el acest exemplu fără de cărei
viaţa nu are sens. Cel cu sufletul curat caută binele celorlalţi şi nu pe al său; se
roagă pentru toţi şi nu pentru sine; deci, prin tot ceea ce face, trăieşte pentru ceilalţi,
nu doar pentru el însuşi.
"Gând vă veţi curăţa sufletele voastre,
atunci ele vor străluci şi se vor împărtăşi de prezenţa lui Dumnezeu şi de
dumnezeiasca şi cereasca Sa strălucire. Atunci, sufletele vor fi ca nişte oglinzi
curate, îndreptate spre lumina dumnezeiască şi vor putea primi şi ele strălucire. "
(Sfântul Dionisie Areopagitul )
57
48. Preţul lucrurilor
Un om avea un băiat tare leneş. Atât de leneş, că nu făcea nimic toată ziua, dar
ştia să ceară bani de la părinţi ca să-şi cumpere dulciuri şi i jucării. Dar, într-o zi, tatăl
său a hotărât să-1 lecuiască şi, când băiatul a venit iarăşi să-i ceară bani, i-a spus:
- Fiule, eu ţi-aş da banii aceştia, dar mă tem că tu nu ştii să-i preţuieşti. Nu ştii
valoarea lor şi îi cheltuieşti fără rost.
- Cum să nu, tată? Ştiu foarte bine că banii se câştigă greu şi nu îi voi mai risipi.
Dar în timp ce băiatul tot încerca să-şi convingă părintele să-i dea bancnota
după care îi scăpărau deja ochii, tatăl său a aruncat-o deodată în soba aprinsă.
Băiatul a rămas locului, mut de uimire, neînţelegând de ce a făcut tatăl său acest
lucru.
- Acum să ştii că eşti pedepsit! - a mai spus tatăl. Pleacă din casa mea şi să nu
te mai întorci până nu vei fi şi tu în stare să câştigi un ban.
Băiatul nu a mai avut ce face şi s-a dus la brutarul din colţul străzii, rugându-1
să-1 primească ucenic. O săptămână întreagă a muncit cărând sacii cu făină,
frământând coca şi trebăluind prin brutărie. Când se împlini o săptămână, brutarul îi
dădu o grămadă de bani.
Fericit nevoie mare, băiatul s-a întors acasă.
- Tată, tată - a strigat el, intrând val-vârtej - am câştigat şi eu bani. Uite
bancnotele astea! Uite ce multe sunt şi doar eu am muncit pentru ele, nimeni nu mi
le-a dat pe degeaba!
- Bravo fiule, i-a zis tatăl. Ia dă-mi-le şi mie să văd câte sunt...
După ce le cercetă cu luare-aminte, tatăl le aruncă imediat în foc. De data
aceasta, băiatul a sărit ca ars, băgându-şi mâinile în flăcări să scoată banii pentru
care muncise atât.
- Vezi fiule, de-abia acum ştii valoarea banilor. Şi doar cine le cunoaşte
valoarea ştie cu adevărat şi cum să-i cheltuiască - îi mai spuse tatăl cu dragoste.
"Viaţa este muncă şi numai munca îi dă omului dreptul de a trăi: Apa curgătoare
dă viaţă, cea stătătoare devine otrăvitoare. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur)
59
49. Cei patru ucenici
O dată, patru ucenici au vrut să se întreacă. Zis şi făcut. S-au aşezat toţi într-o
încăpere şi au decis ca, timp de trei zile, nici unul să nu spună o vorbă, ca astfel să-şi
încerce răbdarea şi puterea de concentrare. Dar, spre seară, când a început să se
întunece, unul nu s-a mai putut abţine şi a zis:
- Să aprindă cineva lumina!
- Ce faci, nu trebuia să tăcem? - 1-a întrebat nedumerit al doilea.
- Proştilor, de ce aţi vorbit? - se repezi al treilea să-i dojenească.
- Ehe, doar eu am tăcut! - se lăudă cu îngâmfare cel de-al patrulea.
Fiecare ucenic a căzut pradă câte unei ispite: graba, neîncrederea, mânia şi
mândria - cele patru ispite care încearcă pe oameni în tot ceasul. De aceea,
răbdarea este cel mai bun tovarăş de drum în viaţă, îţi trebuie răbdare să munceşti,
să înveţi, să te rogi ... îţi trebuie răbdare şi să iubeşti.
"Unde nu este răbdare, nu este nici iubire. ( Sfântul Grigorie Dialogul)
60
50. Risipitor sau zgârcit?
Se povesteşte că un bărbat şi femeia sa au venit la un preot să-i ceară sfat
femeia îşi acuza omul că este prea risipitor, în timp ce bărbatul o mustra pe nevastă
că este prea zgârcită. Uitându-se la ei, preotul le-a arătat deschisă şi i-a întrebat:
- Dacă mâna mea ar fi mereu astfel, mi-ar mai fi ea la fel de bună?
- Nu, părinte!
Preotul a strâns atunci puternic pumnul şi, ţinându-1 aşa, i-a întrebat:
- Dar dacă mâna mea ar fi mereu astfel, mi-ar fi de ajutor?
- Bineînţeles că nu, părinte.
- E, atunci mai gândiţi- vă la asta şi o să vedeţi care are dreptate!
"Tot ce întrece dreapta măsură e vătămător. Nici prea mult, nici prea puţin!"
(Avva Moise )
61
51. Adevăr sau minciună
Un tânăr 1-a întrebat pe duhovnicul său:
- Aş vrea să cunosc cât mai multe despre credinţă şi religie. Am citit multe cărţi,
dar nu ştiu care sunt adevărate şi care nu. Unele spun într-un fel, celelalte altfel, eu
ce să mai cred?
- Fiule, cea mai mare ispită este cea care îţi încearcă credinţa cu tot felul de ic
frumos spuse, dar golite de duh. Ţi-ar plăcea ca cineva să-ţi dăruiască un măr tare:
moş, dar când vrei să-1 mănânci să vezi că înăuntru-i tot viermănos şi stricat? Ar: fi
mărul acela bun de ceva? Aşa sunt şi unele cărţi: ţin mintea ocupată cu tot felul idei,
dar nu hrănesc şi sufletul.
Citeşte cât mai mult, dar caută să fii asemenea albinelor, ce trec din floare în
floare şi culeg doar nectarul, nu şi alte lucruri inutile. Culege şi tu, la rândul tău,
nectarul căiţilor, caută ce-i folositor în ele şi, de vei şti să găseşti adevărul în cărţi, vei
şti să-1 găseşti şi în viaţă.
Păgânii spun că religia, credinţa nu este logică. Dar, de fapt, credinţa este mai
presus de logică. Mintea noastră judecă după cele lumeşti şi nici pe acestea nu-i în
stare să le cuprindă. Cele cereşti nu pot fi găsite astfel. Nu căuta cu mintea ceea ce
trebuie să cauţi cu sufletul, fiindcă cele ale sufletului numai cu sufletul le poţi afla. Şi
ţine minte: degeaba citeşti despre credinţă, dacă nu trăieşti în credinţă!
"Fără Dumnezeu nu este posibil a-L cunoaşte pe Dumnezeu. " ( Sfântul Irineu )
61
52. Ajutor dezinteresat
Într-o seară, un tânăr se întorcea acasă. Dar, din cauza întunericului ce se
lăsase, s-a împiedicat de un bolovan şi, căzând, s-a lovit destul de tare. Supărat foc,
a plecat mai departe, dar un gând nu-i dădea pace. Ce căuta ditamai bolovanul în
mijlocul drumului şi cum de nu 1-a văzut la timp? Aoleu, dar dacă mai trec şi alţi
oameni şi păţesc la fel ca el? Chiar în acea clipă, tânărul s-a oprit şi, cu toate că se
lovise destul de tare şi se grăbea să ajungă acasă, a făcut cale întoarsă până la
bolovanul cu pricina pe care 1-a împins la marginea drumului. Acolo putea să stea
oricât, că nimeni nu s-ar mai fi împiedicat de el. De-abia acum, tânărul nostru a
plecat liniştit şi mulţumit spre casă. Rana pe care i-o pricinuise căzătura îl durea
parcă mai puţin acum, când ştia că i-a scăpat, poate, şi pe alţii de la o suferinţă ca a
lui.
Să ştii să te gândeşti şi la ceilalţi, înseamnă să ştii să trăieşti. Bucuriile celor de
lângă noi trebuie să fie şi bucuriile noastre, iar durerile şi necazurile lor, trebuie să ne
doară şi pe noi. Decât să ne purtăm fiecare de grijă, mult mai bine ar fi dacă fiecare
ar avea grijă de ceilalţi.
Te-ai întrebat vreodată dacă n-ai trecut chiar tu pe drumul acela de pe tânărul a
dat la o parte bolovanul? Fără să îl cunoşti,1 fără să te cunoască, fără să aştepte
vreo mulţumire, omul acela ţi-a făcut un bine.
"Dragostea - rădăcina şi izvorul binelui. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur )
62
55. Câinele şi pisica
Odată, un om stătea liniştit la masă, ospătându-se cu poftă din felurile pregătite.
La picioare, s-a aşezat câinele său. Uitându-se în ochii omului, câinele îşi spunea:
"Dă, Doamne, să mănânce cu poftă stăpânul meu şi, după ce s-o sătura, să-mi
dea şi mie o bucăţică!"
în acest timp, s-a apropiat şi pisica. Privindu-1 pe om cum mănâncă şi
gudurându-se pe lângă el, îşi spunea în sinea ei:
"Dă, Doamne, să orbească stăpânul meu, doar o clipă, să-i pot fura mâncarea!"
Câinele aştepta să primească tot ce omul s-ar fi îndurat să-i dea, cunoscând
bunătatea stăpânului său. Pisica însă pândea orice moment să poată fura, lăcomia
îndemnând-o să nu se mulţumească cu ceea ce ar fi primit.
Aşa este şi în viaţă. Unii dintre prietenii care ne înconjoară sunt asemenea
câinelui, adică fideli şi devotaţi, răbdători şi sinceri. Alţii însă sunt asemenea pisicii:
oricând cu un zâmbet pe buze, dar mereu cu răutate în suflet, aşteptând doar prilejul
să fure şi să profite de pe urma ta.
Când ai în preajma ta prieteni adevăraţi, bucură-te pentru ei şi pentru prietenia
voastră; când vezi însă că de tine se apropie şi cei asemenea pisicii, nu-i goni şi nu
te purta cu ei aşa cum ar merita, ci roagă-te pentru ei şi încearcă, prin bunătatea ta,
să îi Iaci şi pe ei mai buni.
"Suferiţi de pe urma unui om rău? Iertaţi-l, ca să nu fie astfel doi oameni răi!"
(Fericitul Augustin )
63
54. Pentru un sac de bani
În timpul unui război, un colonel a fost rănit grav şi dus de urgenţă la cel mai
apropiat spital, unde a fost îngrijit cât se poate de bine. Dar, după un timp, acesta
observă că la celălalt capăt al salonului, se aflau două paturi cu bolnavi de care
nimeni nu se apropia, nici măcar vreun doctor. O singură călugăriţă stătea mereu cu
ei şi îi îngrijea cu multă dragoste, căutând să nu le lipsească nimic şi rugându-se
neîncetat, întrebând de ce sunt bolnavii de la capătul salonului atât de izolaţi,
colonelul a rămas mut de uimire, aflând că oamenii aceia suferă de o boală fără leac
şi că în scurt timp vor muri. Nimeni nu se apropia de bolnavi de teamă să nu se
molipsească.
- Bine - a mai întrebat colonelul - dar călugăriţa care stă mereu împreună cu ei
şi îi îngrijeşte?
- Desigur că era sănătoasă - i-a răspuns un doctor, dar acum s-ar putea să se fi
îmbolnăvit şi ea. Noi n-am lăsat-o să se apropie, dar ea a insistat spunând că cineva
trebuie să-i îngrijească şi pe oamenii aceia.
- Doamne, a mai exclamat colonelul, n-aş face aşa ceva nici pentru un sac plin
cu bani.
Din celălalt capăt al salonului, călugăriţa 1-a auzit şi, întorcându-se spre
colonel, i-a răspuns liniştită şi cu zâmbetul pe buze:
- Nici eu n-aş face acest lucru pentru un sac cu bani. îl fac însă pentru o răsplată mult mai mare. Pentru mulţumirea pe care o citesc în ochii acestor oameni
sărmani pe care pot să îi ajut şi pentru răsplata pe care ne-o va da Dumnezeu
fiecăruia dintre noi, după meritul nostru.
"Eşti desăvârşit atunci când, în locul tău, îl preferi pe aproapele. "
(Avva Iacov )
64
55. Harnicul şi leneşul
Într-o dimineaţă, un băiat s-a dus la bunicul său şi 1-a întrebat:
- Bunicule, mereu spui că trebuie să fugim de păcate, dar cum să mă feresc eu
de ispite?
- E, nepoate, ia spune-mi tu mie, dacă un om ar vrea să vâneze o pasăre şi
vedea chiar deasupra sa una zburând, iar ceva mai încolo, o alta stând pe creanga
uni pom, în care din ele crezi că ar trage cu puşca?
- Bineînţeles, bunicule că vânătorul şi-ar îndrepta arma spre pasărea ce stă
creangă. Sunt mai multe şanse să o nimerească pe cea care stă, decât pe cea care
ca săgeata prin aer.
- Păi, vezi, băiatul meu ...! Tot aşa sunt şi oamenii, asemenea păsărilor. eşti
muncitor şi harnic, când eşti mereu preocupat să faci cât mai mult şi mai bine atunci
diavolul nu poate să te atingă cu ispitele sale. Dar pe omul leneş şi delăsător diavolul
cu uşurinţă îl ispiteşte, iar el cade imediat în păcat.
Omul nu a fost făcut de Dumnezeu ca să stea şi să piardă timpul, la voia
întâmplării, ci să caute mereu să muncească cu spor şi cu tragere de inimă, fiindcă
doar va afla linişte şi bucurie în viaţă.
"Mâinile la muncă, mintea şi inima la Dumnezeu!" ( Sfântul Teofan Zăvorâtul )
54
56. Lumina soarelui
Într-o seară, un copil 1-a întrebat pe părintele său:
- Tată, spune-mi, te rog, cum se face că unii oameni sunt buni şi al1 i. De ce nus toţi la fel?
- E, băiatul meu, vezi tu, toţi oamenii sunt fiii lui Dumnezeu. Şi aşa Dumnezeu
ne iubeşte pe toţi, la fel trebuie şi noi să ne iubim unii pe alţii, fiindcă dragostea
Domnului este ca şi lumina soarelui. Nu ne luminează şi ne încălzeşte soarele pe noi
toţi, buni şi răi laolaltă? Nu?
Sufletele noastre ar trebui să fie pline de bunătate şi iubire. Dar, vezi tu,
păcatele fiecăruia sunt asemenea norilor ce nu lasă razele binefăcătoare ale soarelui
să i Păcatele sunt norii ce ne întunecă sufletul. Cu cât ai mai multe păcate, cu atât
sufle tul tău este mai întunecat şi lumina dragostei lui Dumnezeu nu-ţi poate pătrunde
inimă.
Sufletul omului este bucăţica de cer pe care fiecare o poartă în el. Pe acest ci
trebuie să strălucească Soarele iubirii - Dumnezeu. Fiul meu, să te fereşti de păcate
căci acestea se adună şi îţi întunecă viaţa, te fac rău şi egoist. Cel ce-şi păstrează în
sine sufletul curat, se bucură mereu de dragostea Domnului, de linişte şi fericire.
"Nimic nu este atât de firesc pentru noi ca a fi în comuniune a avea nevoie unii
de alţii şi a ne iubi unii pe alţii. (Sfântul Vasile cel Mare)
66
57. Sinceritate
În timpul războiului, viaţa era tare grea şi oamenii sufereau de foame. Dar un
om bogat s-a hotărât să-i ajute pe cei sărmani şi a trimis vorbă în tot târgul că, din
ziua următoare, el va oferi pâine oricărui copil şi asta nici un ban. A doua zi, încă din
zori, mulţi prichindei se strânseseră în faţa casei care locuia omul atât de bun la
suflet. Când acesta a apărut cu nişte coşuri mari, plin| cu pâine, copiii s-au repezit,
îmbrâncindu-se, lovindu-se, căutând fiecare să apuce pâine cât mai mare. Fiecare,
cum punea mâna pe câte o pâine, o lua la goană, buci; că prinsese o bucată mai
mare. Era acolo o hărmălaie ...
Dar omul a observat că undeva, la marginea curţii, aştepta cuminte o fetiţă.
După ce toţi ceilalţi copii şi-au ales ce pâini au vrut şi au plecat cu ele, fetiţa s-a
apropiat şi ea de primul coş şi s-a uitat în el. Dar acolo nu mai rămăsese nimic. A
căutat şi în cel de-al doilea coş, dar şi acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui
de-al treilea coş a găsit o pâinică mică, mică, pe care nici un copil nu o băgase în
seamă. Fetiţa a luat-o, a mulţumit frumos pentru pâine şi a plecat spre casă.
Toată ziua a stat omul şi s-a gândit la cum se purtase acea fată şi, ca urmare, a
dat poruncă la bucătărie să fie coaptă o pâine mică, dar în care să fie puşi 10 galbeni. Apoi, dis de dimineaţă, a aşezat pâinica deasupra celorlalte pâini şi a ieşit iarăşi
cu toate coşurile în curte, unde copiii deja se strânseseră şi aşteptau nerăbdători. Din
nou s-au repezit şi s-au luat la harţă. La sfârşit, fetiţa noastră, care aşteptase
cuminte, ca şi în ziua precedentă, s-a ales tot cu pâinea cea mai mică, singura
rămasă. Şi de această dată, i-a mulţumit frumos omului şi s-a grăbit spre casă, unde
mama ei o aştepta. Când s-au aşezat la masă şi femeia a rupt pâinea, ce să vezi?!,
galbenii s-au răsturnat pe masă din aluatul proaspăt.
- Vai, s-a speriat mama, ce să fie cu aceşti bani? Dacă banii au ajuns din
greşeală în pâinea adusă de tine? Poate i-au căzut brutarului, în timp ce frământa
aluatul. Ia-i şi du-i imediat înapoi!
S-a întors fetiţa la casa omului şi i-a dat acestuia toţi banii; spunându-i cum
mama ei i-a găsit în pâinica primită. Privind-o cu drag, omul i-a răspuns:
- Banii aceia nu au ajuns întâmplător acolo. După ce am văzut ieri cum ai avut
răbdare şi cum te-ai mulţumit chiar şi cu mai puţin, am hotărât să te răsplătesc.
Astăzi, am văzut şi cât eşti de cinstită, fiindcă ai fi putut păstra totul, dar tu mi-ai adus
banii înapoi. Drept răsplată, în fiecare dimineaţă când vei veni să iei şi tu o pâinica,
vei primi şi câte zece galbeni.
Doamne, ce bucuroasă a fost fetiţa! Nu ştia cum să-i mulţumească omului
pentru atâta bunătate. S-a dus în fuga la mama ei şi i-a dat bănuţii, după care i-a
povestit totul, iar mama a povăţuit-o şi de această dată, iar fata i-a urmat sfatul.
Aşa se face că, de atunci, în fiecare dimineaţă, când primea galbenii, fata se
ducea în mijlocul celorlalţi copii şi împărţea cu ei toţi bănuţii. Ştia că şi ceilalţi au
nevoie de milostenie la fel de mult ca şi ea.
"Sărăcia sau bogăţia nu pot învinge DRAGOSTEA, dar DRAGOSTEA poate
învinge şi sărăcia şi bogăţia." (Sfântul Ioan Gură de Aur)
68
58. Greutatea păcatelor
Trecând prin sat, un preot s-a întâlnit cu un ţăran care nu prea venea la
biserică. Oprindu-1, i-a spus:
- Fiule, de ce nu ai venit ieri la slujbă? Ai avut vreun necaz, pot te ajut cu ceva?
- Părinte, nu am avut vreme, m-am luat cu una, cu alta şi...
- Vai, fiule, nu se poate să nu-ţi faci timp să vii în biserică, să aprinzi lumânare
şi să spui o rugăciune ...! Dacă tu nu te gândeşti la Dumnezeu şi nu ca ajutorul Său,
cum ai vrea să-ţi poarte El de grijă? Orice probleme ai avea, chiar dacă nu le poţi
rezolva singur, chiar dacă nimeni nu ar fi în stare să te ajute, Dumnezeu poate. El îţi
dă sănătate, linişte şi spor în casă. Dacă îţi faci păcate însă, mai meriţi tu ajutorul
Său?
- Dar, părinte, ce păcate am eu? - zise omul cu nedumerire. Nu am decât
păcate mici. Sunt acestea atât de grave?
- Fiule - i-a mai spus preotul - orice păcat este grav, fiindcă păcatul, oricât de
mic, îţi strecoară în suflet răutate. Poate nu par păcatele tale prea mari, dar... ia aduţi aminte, ieri a plouat?
- Da, părinte, a plouat ceva, dar nu prea mult.
- Şi azi, de ce ai putut să ieşi din casă?
- E, părinte, pentru că de dimineaţă a ieşit soarele şi pământul s-a uscat
repede;
- Păi, vezi, fiule? Anul trecut ţii minte când au fost inundaţiile? A plouat trei zile
în şir. Am mai putut noi să ieşim atunci din case?
Păcatul, fiule, este la fel ca picătura de apă. Aşa mică, ai impresia că nici nupoate face rău. Dacă ai ceva păcate, dar cauţi să le îndrepţi prin căinţă şi bunătate,
prin rugăciune în Sfânta Biserică, atunci imediat apare dragostea Domnului, care
aduce linişte sufletului, la fel ca şi căldura şi lumina soarelui, după o zi cu ploaie. D;
atunci când ploile se adună şi curg unele după altele, când mii şi mii de picături, par
fără putere, se strâng laolaltă, atunci nimic nu le mai poate sta în cale. Tot astfel
dacă se adună păcate peste păcate în sufletele noastre, nu le mai putem sta în cale
devenim tot mai răi şi mai egoişti.
Intră în Biserică, fiule, cât mai des. Roagă-te şi închină-te în faţa icoanelor şi,
atunci, sufletul tău nu va fi chinuit de greutatea păcatelor şi viaţa ta va fi un exemplu
pentru cei din jur.
"Nu se poate ca Dumnezeu să nu asculte rugăciunile omului, dacă omul ascultă
poruncile Domnului." (Avva Isaia )
69
59. Adevăratele minuni
Un tânăr fără credinţă spunea mereu că el nu crede în minuni. Dar într-o zi,
mergând pe stradă, a întâlnit un om, care, plimbându-se încet, se oprea la tot pasul
şi, privind în dreapta şi în stânga, exclama întruna:
- Doamne, ce minune! Ce minunăţii mi-a fost dat să văd!
- Nu te supăra, a întrebat necredinciosul, dar la ce te uiţi şi te minunezi aşa de
tare?
- Cum la ce? La floarea aceasta minunată! Şi la copacul de acolo şi, uite,
priveşte norii, cât sunt de frumoşi!
- Ce ţi-e, omule, a mai spus necredinciosul, n-ai mai văzut flori sau copaci până
acum? Ce, până acum nu te-ai mai uitat niciodată pe cer să vezi norii şi păsările
zburând?
- Nu! - a răspuns omul. Vezi dumneata, până astăzi am fost orb din naştere,
însă, cu o săptămână în urmă, familia m-a adus în acest oraş la un medic celebru
care m-a operat şi m-a îngrijit cu multă dragoste. Chiar azi dimineaţă mi-a scos
bandajele de la ochi şi, după ce a văzut că nu mai am nimic şi m-am vindecat complet, m-a lăsat să plec.
- De când am ieşit din spital, mă plimb însă pe străzi şi nu mă mai sâturam să
privesc atâtea lucruri frumoase, atâtea minuni. Dumneata poate că, văzând în fiecare
zi florile, copacii, oamenii din jurul tău, nici nu mai realizezi cât este de minunată
această lume, cât este de uimitoare. Dar eu, eu o văd pentru prima oară şi, credemă, niciodată nu mi-am imaginat ceva atât de frumos. Mulţumesc lui Dumnezeu
pentru toate aceste lucruri frumoase pe care le-a creat şi pentru faptul mi-a ajutat să
pot, în sfârşit, să le văd şi eu şi să mă bucur de ele. Dar, dacă tot ne-am întâlnit,
spune-mi încotro găsesc o biserică, fiindcă vreau| să aprind o lumânare şi să
mulţumesc Domnului pentru minunea care a făcut-o ăstâzi cu mine.
Impresionat de cuvintele omului, necredinciosul 1-a însoţit pe acesta până la
bisericuţă apropiată. Au intrat împreună, au aprins câte o lumânare şi au început să
se roage încet, în faţa unei icoane.
în sufletul său, omul necredincios până atunci a înţeles că nu lumea era de vinâ,
ci el. Toate erau pline de frumuseţe, toate erau minuni, dar el nu ştia să le vadă.
Trece pe lângă ele, fără să le observe.
Ce minune este mai frumoasă decât o floare ce se deschide, oferindu-şi parfumul? Poate cineva să-mi arate o minune mai mare decât dragostea şi devotament»
unei mame pentru copilul ei? Este cineva atât de crud, încât să nu simtă dragostea
minunea minunilor?
Adevăratele miracole nu trebuie să le vezi, ci să le simţi. Şi în orice creştin se
întâmplă un miracol atunci când, apropiindu-se de ceilalţi prin dragoste, simte cum se
apropie de Dumnezeu.
"Sfinţenia vine din dragoste. Toţi cei ce cred şi iubesc cu adevărat sunt sfinţi
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
70
60. Dreapta educaţie
Într-o şcoală de la marginea unui oraş, era un profesor foarte iubit de copii.
Totdeauna, domnul profesor avea grijă de toţi elevii, încercând să-i înveţi cât
mai multe. Dar, într-o zi, copiii au observat că unul dintre colegii lor fură şi 1-au pârât
imediat profesorului. Acesta însă nu 1-a pedepsit pe făptaş. După câteva zile, hoţul a
furat iar, dar a fost prins imediat. Nici de această dată, domnul profesor nu 1-a
pedepsit. Când acelaşi lucru s-a întâmplat şi a treia oară, câţiva băieţi s-au dus la
profesor să se plângă şi i-au spus:
- Acest coleg al nostru fură mereu. Nu este bine ceea ce se întâmplă şi vă
rugăm să-1 daţi imediat afară din şcoală, altfel plecăm noi.
- N-am să-1 dau afară. Dacă vreţi, puteţi pleca toţi ceilalţi, dar el rămâne.
- Domnule profesor, dar cum este posibil să renunţaţi atât de uşor la noi toţi,
care v-am ascultat mereu?
Privindu-i cu blândeţe, profesorul le-a explicat elevilor săi, atât de miraţi de
această neaşteptată situaţie:
- Voi ştiţi, deja, ce e bine şi ce e rău. Dacă aţi pleca în lume, cu siguranţă că aţi
şti cum să vă purtaţi, nici nu mă îndoiesc! Dacă însă el ar pleca de aici, dintre noi, ce
ar face? Asta de ce nu v-aţi întrebat? De ce v-aţi gândit doar la voi? Credeţi că dacă
o să-1 dau afară, va fi mai bun? Dacă aici, între noi, el nu ştie cum e bine să te porţi,
ce va face el în lume? Aşa că, indiferent dacă voi rămâneţi sau plecaţi, el va sta în
continuare aici, iar eu voi avea grijă să se schimbe şi să devină un om bun. Iar atunci
când va dori şi el acest lucru, cu siguranţă că dintr-un hoţ ocolit de colegi, va deveni
un copil apreciat şi iubit de toţi cei din jurul său.
Când a aflat despre cele petrecute, impresionat de bunătatea profesorului său,
băieţelul care până atunci furase şi le pricinuise atâtea necazuri celor din jurul său a
promis că se lasă de furat. Şi s-a ţinut de cuvânt, fiindcă - aşa cum spusese şi domnul profesor - de data aceasta EL era cel care dorea din tot sufletul să fie mai bun.
"Iertaţi-vă unul pe altul, aşa cum V-a iertat şi Dumnezeu pe toţi, în Hristos!"
(Sfânta Scriptură)
71
61. Dragostea Domnului
Se spune că, odată, un om mergea printr-un deşert. Nu mai putea de oboseală;
nu mâncase nimic de mai multe zile, apă nu mai avea, iar soarele puternic îl topea cu
razele sale de foc. în afară de întinderea nesfârşită de nisip dogoritor, nu se vedeau
decât urmele omului, urmele paşilor săi.
Deodată însă, omul a observat că alături de el au apărut şi alte urme, ca şi când
mai era cineva, o persoană ce mergea odată cu el şi ale cărei urme le putea vedea
alături de ale sale. Speriat, a strigat:
- De ce sunt patru urme în nisip, când eu sunt singur? Cine eşti şi de ce nu te
văd? Dar o voce i-a răspuns:
- Sunt Dumnezeu! Nu eşti singur, fiindcă Eu merg alături de tine. Astfel, vei fi
ocrotit de orice rău şi vei ajunge cu bine la capăt!
Omul a căzut în genunchi şi i-a mulţumit Domnului că S-a îndurat de el, după
care şi-a continuat drumul, convins că acum va reuşi. Şi a mers, a mers, până când
într-un final a simţit că nu mai poate face un pas măcar. Căzut în genunchi, a privit în
spate şi ... ce i-a fost dat să vadă? Pe nisip, nu se vedeau decât urmele paşilor săi.
- Doamne - a spus omul îndurerat - de ce m-ai părăsit, de ce sunt decât
două urme în nisip?!
Dar, aceeaşi voce i-a răspuns cu blândeţe:
- Pentru că, până acum, Eu te-am dus în braţe.
Deodată, omul nostru a simţit ceva rece, rece, şi a deschis ochii. Visase.
Toropit de oboseală, încins de lumina soarelui, căzuse în nisip, ajuns la capătul
puterilor. Dar, în timpul somnului, fusese găsit de o caravană. Câţiva negustori îl
ridicaseră şi îl stropiseră cu apă. Atunci când a simţit apa rece pe faţă s-a trezit,
amintindu-şi de visul său.
- Binecuvântat să fie Domnul! a strigat omul. Cum de m-aţi găsit?
- Am văzut nişte urme în nisip şi ne-am dat seama că cineva s-a rătăcit. Erau,
într-adevăr, urmele tale.
-. Voi credeţi că urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, Care S-a îndurat
de suferinţa mea, El v-a călăuzit paşii spre mine, altfel aş fi murit.
Sunt unii oameni care nu văd că Dumnezeu se îngrijeşte de ei. Nu văd că
Domnul, din iubire, caută mereu să îi ajute. Ei uită de cele sfinte şi de Dumnezeu, dar
Dumnezeu nu uită niciodată de el. Ferice de aceia care văd că toate - sănătatea,
puterea de muncă, fericirea - ţin de Dumnezeu şi că doar prin puterea Lui putem fi
mântuiţi. Ferice de aceia care au mereu încredere în ajutorul Domnului.
"Chiar dacă noi ne îndepărtăm uneori de Dumnezeu, Dumnezeu rămâne mereu
aproape de noi."
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
74
62. Grădina sufletului
Un om 1-a întrebat pe duhovnicul său:
- Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să
fac mai întâi, ce este cel mai important?
- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot
felul de flori frumoase, aştepţi ca ele să crească? Aşa, fără să faci nimic, or să
răsară?
- Nu, părinte, trebuie să le ud ...
- Dar dacă le uzi şi atât, vor creşte ele mari şi frumoase?
- Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de
buruieni ...
- Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească?
- În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor
creşte niciodată.
- Acum ai înţeles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, îi sunt
semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpăt omenia ...
Noi însă trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este
acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.
Ce trebuie să facem pentru toate acestea? Să avem grijă ca buruienile
păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se
cuibărească în noi fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-1 mai scoţi. Şi ce mai
trebuie să facem pentru grădina sufletului? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de
viaţă, care este rugăciunea.
Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare
dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi
lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică?!
E, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important? Toate sunt importante. Fii
mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta.
Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate ale sufletele
noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezei ni le-a
dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire.
"Toate lucrurile ne-au fost încredinţate nouă
şi noi acestora. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur )
75
63. Cel ce înşală
Cu mult timp în urmă, a trăit un boier tare bun. într-o zi, 1-a chemat la el pe un
ţăran şi i-a spus:
- Uite, omule, fiindcă ştiu că familia ta o duce destul de greu, vreau să te ajut. îţi
dau de muncă şi te plătesc foarte bine. Vrei să lucrezi pentru mine?
- Sigur, boierule - a răspuns omul bucuros - ce trebuie să fac?
- Să-mi construieşti o casă, la marginea pădurii.
Ţăranul a plecat bucuros şi, chiar din acea zi, s-a apucat de treabă. Boierul îi
dădea bani pentru tot ce trebuia să cumpere, însă omul ce şi-a spus? "E, şi aşa nu
mă vede, ce-ar fi să-1 înşel?!"
Şi, în loc să facă totul aşa cum ar fi trebuit, a început să cumpere lucruri ieftine
şi proaste şi să cheltuiască banii ce îi rămâneau. Când a terminat, casa arăta tare
frumos pe dinafară, dar ţăranul ştia că n-o făcuse bine şi că, destul de repede, ea se
va strica.
Când i-a arătat casa boierului, acesta i-a spus:
- Fiindcă ştiu că tu şi familia ta locuiţi într-o cocioabă mică, îţi fac cadou această
casă. De-aia te-am lăsat pe tine să o construieşti şi ţi-am spus acum, la sfârşit,
tocmai pentru ca bucuria voastră să fie mai mare.
Acum şi-a dat seama omul de greşeala sa. A vrut să-1 înşele pe altul şi, de fapt,
singur s-a înşelat. Dacă ar fi fost cinstit şi şi-ar fi văzut de treabă, şi-ar fi făcut un bine
lui şi familiei sale. Acum însă, părerile de rău nu mai puteau îndrepta nimic.
în sinea lui, omul s-a jurat să nu mai înşele niciodată pe nimeni.
"După cum ne purtăm noi cu aproapele, aşa Se va purta Dumnezeu cu noi."
(Sfântul Ioan Gură de Aur )
76
64. Păcatul indiferenţei
S-au întâlnit într-o după-amiază, pe uliţa unui sat, preotul din partea locului şi un
ţăran din parohia sa. Cum 1-a văzut, părintele 1-a întrebat:
- Ieri dimineaţă am întâlnit doi săteni ce se certau dintr-o pricină oarecare şi am
reuşit în cele din urmă să îi împac. Am văzut că tu ai trecut pe lângă ei fără să-ţi pese
şi ţi-ai continuat liniştit drumul. Cum este posibil aşa ceva? Crezi ai făcut bine?
- Părinte, i-a răspuns omul, eu nu prea cred că este important ceea ce fac eu,
Dumnezeu este puternic şi dacă vrea să mă mântuiască mă va mântui, iar dacă nu
să mă mântuiască, atunci aşa va fi, indiferent de ce-aş face eu.
- Vai, fiule, cum poţi să vorbeşti aşa?! - i-a răspuns cu blândeţe preotul. spunemi, de unde vii tu acuma cu sapa în spinare?
- Păi, cum de unde, părinte? De la câmp. Muncesc acolo de azi de dimineaţă.
La cât m-am străduit, sper din tot sufletul ca Dumnezeu să-mi dea o recoltă bună.
- Nu crezi că este la fel, fiule, şi cu viaţa şi cu păcatele tale? De ce te duci
munceşti la câmp? Dacă Dumnezeu vrea să ai o recoltă bună, o să le găseşti de-a
gata pe toate, dacă nu vrea, de ce te mai osteneşti? Ţi se pare firesc?
- Nu, părinte! Dacă nu muncesc, cum aş putea să am de-ale gurii?
- Aşa este, fiule, dacă munceşti cu drag, Dumnezeu îţi ajută şi obţii o recoltă
bună. E, tot aşa, dacă trăieşti fără păcat, purtându-ţi şi ţie de grijă, dar şi celor din
jurul tău, atunci Dumnezeu se îndură şi, chiar dacă ai mai greşit în viaţă, îţi iartă iar la
Judecată vei fi mântuit.
Aşa cum buruienile năpădesc o grădină neîngrijită, tot astfel păcatele pun
stăpânire pe sufletul omului rău. După cum vei căuta tu ca aceia din jurul tău să aii
linişte şi bucurie, să aibă credinţă şi speranţă în mântuire, tot astfel va căuta
Dumnezeu ca şi tu să ai parte de toate acestea.
Să nu mai faci niciodată ca ieri! Dacă poţi să ajuţi pe cineva, chiar şi cu
o vorbă bună, fă-o numaidecât, fiindcă trebuie să fim atenţi la tot ce în viaţă,
căci lumea toată este grădina de care noi toţi trebuie să avem grijă.
"Numai cine îşi iubeşte aproapele, îl iubeşte pe Dumnezeu. " ( Sfânta Scriptură
)
77
65. Răsplata bunătăţii
Un om, trecând pe o stradă, a văzut în faţa unei biserici un bătrân sărman,
cerşetor, ce trăia din milostenia credincioşilor. De bătrân, s-a apropiat o fetiţă care i-a
întins câţiva bănuţi. Impresionat de gestul ei, trecătorul a întrebat-o pe copilă:
- Spune-mi, de ce i-ai dat bătrânului bănuţii tăi?
- Ştiţi, domnule, tatăl meu a murit, iar mama, deşi munceşte mult, nu prea are
bani, aşa că o ducem destul de greu. Dar aseară mama mi-a spus că, atunci când
faci un bine, Dumnezeu te răsplăteşte negreşit. Aşa că azi, am luat bănuţii aceştia pe
care eu i-am strâns şi i-am dat bătrânului din faţa bisericii. El are, cu siguranţă, mai
multă nevoie de ei. Iar Dumnezeu, fiindcă am făcut un bine, se va îndura şi de mine.
Cucerit de bunătatea fetei, omul a întrebat-o ce îşi doreşte ea cel mai mult.
- O, a spus fata, aş vrea un cojocel, că vine iarna şi va fi foarte frig. Anul trecut
am răcit rău de tot, fiindcă nu am umblat bine îmbrăcată, dar Dumnezeu mi-a ajutat şi
m-a însănătoşit. Mama a vrut să-mi cumpere un cojocel, dar e tare scump şi nu se
poate.
- E, uite că se poate, i-a mai spus omul. Vino cu mine!
Ajunşi în faţa unui magazin mare, ce se afla peste drum, omul i-a cumpărat fetei
un cojocel călduros şi tare frumos. Fetiţa nu ştia cum să-i mai mulţumească străinului
ce se îndurase de ea.
- Vezi, i-a mai spus omul, mama ta a avut dreptate. Dumnezeu totdeauna te
răsplăteşte pentru binele făcut. Tu 1-ai ajutat pe bătrân, iar Domnul mi-a dat mie
ocazia să te întâlnesc tocmai în acel ceas. Eu te-am ajutat acum pe tine, şi, fii sigură,
Dumnezeu îmi va ajuta şi mie mai târziu, fiindcă atunci când ne ajutăm unii pe ceilalţi,
şi Dumnezeu ne ajută pe noi.
Cu cât suntem mai buni şi avem mai multă grijă unul de altul, cu atât Dumnezeu
ne vede credinţa şi ne fereşte de rele.
"Fiecare din noi e ajutat de celălalt în mod providenţial."
(Sfântul Marcu Ascetul )
76
66. Poarta Raiului
Demult, a trăit un prinţ tare-tare bogat, care era însă şi foarte zgârcit. Nu ar fi
dat niciodată nimic. Doar că, într-o noapte, a visat că murise şi ajunsese la poarta
raiului. Acolo, Sfântul Petru i-a spus:
- Vino cu mine să îţi arăt unde vei sta de acum încolo. Şi au mers ei ce-au mers
prin grădinile acelea minunate, până când, la moment dat, au ajuns lângă un palat
mare şi frumos.
- A, a strigat tânărul prinţ, aici voi sta?
- Nu, în nici un caz.
- Dar, cine va sta aici?
- Aici va locui, după ce va muri, grădinarul tău.
- Cum se poate, el care nu are nimic, care e sărac lipit pământului, cum să
merite el ase ceva?
- E, nu are grădinarul tău avere pe pământ, fiindcă tot ce câştigă împarte mereu
cu cei mai sărmani decât el. Pe pământ nu strânge nimic, fiindcă dăruieşte, dar aici,
uite câte a strâns! Tot ce vezi aici este rodul bunătăţii lui.
- Bine, şi atunci eu unde o să stau? -a mai întrebat nemulţumit prinţul.
- Uite acolo, în cocioaba aceea!
- Cum, în şandramaua aia?! Păi acolo sunt doar nişte scânduri prăpădite care
stau gata-gata să cadă ... cum să locuiesc în mizeria aia? E drept aşa ceva?
- Sigur că este drept - i-a răspuns Sfântul Petru! Ia gândeşte-te, ce ai dăruit tu'
Nimic. Ce ai fi vrut să apară aici!? Dacă ai fi fost bun şi darnic cum este grădinarul
tău, atunci ai fi avut şi tu asemenea palate, poate chiar mai mult, dar aşa... Tot ce
vezi acolo este rodul zgârceniei tale ...
În clipa aceea, tânărul prinţ s-a trezit speriat din visul său. Din acea zi, s-a
schimbat. Nu a mai adunat comori pe pământ, ci în cer. Nu a mai strâns bogăţii peste
bogăţii, fiindcă la ce i-ar fi folosit mai târziu?
Cu tot ce a avut, i-a ajutat pe cei sărmani şi, în acest fel, a strâns o avere mult
mai de preţ: recunoştinţa celor ajutaţi de el şi binele făcut. Aceasta era averea pe
nimeni nu i-ar fi putut să i-o fure!
Înţelept ar fi ca şi noi toţi să procedăm aidoma prinţului din poveste, pentru
adevărată este vorba care spune că "Nu rămânem decât ce ceea ce dăruim".
"Pe calea binelui mai repede oboseşti odihnindu-te, decât ostenindu-te."
(Sfântul Vasile cel Mare )
80
67. Adevărata comoară
Un tânăr era foarte supărat că nu are mai mulţi bani, că nu-şi poate cumpăra tot
ce-şi dorea. Se plimba trist pe stradă, neştiind cum să iasă din această situaţie. Dar,
cum mergea el aşa, s-a lovit deodată de cineva. Mare i-a fost mirarea să vadă că, din
neatenţie, a dat peste un om sărman, fără vedere, încerca bie om să se ajute cu un
baston şi să găsească drumul spre casă. Tânărul nostru 1-a ajutat conducându-1 de
braţ.
Văzând cât sunt alţii de necăjiţi, tânărul nu s-a mai gândit, de atunci, decât la i
lucru: cât de bogat este el. Nu avea bani pentru tot ce şi-ar fi dorit, dar avea come
cea mai mare din lume, pe care banii nu o pot cumpăra: sănătatea cu tot ce izvor din
ea - putere de muncă, bucurie şi voie bună.
Acum îşi dădea seama că sunt oameni care au rămas ologi în urma unor
accidente. Dar picioarele sale îl puteau duce oriunde. Alţii au rămas orbi. El putea să
va însă clipă de clipă, toate frumuseţile din jurul său. Există şi unii oameni care,
păcate, sunt orbi şi ologi sufleteşte, pentru că sufletul lor s-a golit de bucurie, de
speranţă şi dragoste. Aceştia sunt cu adevărat nefericiţi.
Cu cât vei fi mai binevoitor, cu atât sufletul tău va avea mai multă linişte. Ce| rău
şi zgârcit nu dă niciodată nimic, nici măcar un pahar cu apă sau un sfat, chiar aceste
lucruri nu 1-ar costa nimic. Un astfel de om mai este cu ceva de folos celorlalţi!
Dacă ne vom uita în jurul nostru vom vedea că nimic nu trăieşte doar pentru
sine. Până şi un copac obişnuit, chiar dacă nu ne oferă fructe, ne dă cel puţin
posibilitatea să ne odihnim un minut la umbra lui.
„Cel bun vede bunătatea peste tot; cel rău, nicăieri." (Proverb)
81
68. Greşeala
În timp ce mergea pe drum, un călător a văzut într-o grădină un pom frumos, de
crengile căruia atârnau nişte mere mari şi roşii de-ţi lăsa gura apă. Văzând omul că
nu-i nimeni prin preajmă, ce s-a gândit? Bine ar fi dacă ar gusta şi el câteva, aşa, de
poftă!
Dar cum să facă? Până la pom trebuia să treacă de un gard înalt şi de o mare
băltoacă. A stat el ce-a stat, s-a sucit, s-a învârtit, dar, nemaiavând răbdare, şi-a zis:
"Fie ce-o fi!" şi a-nceput să se caţăre pe gard. Cu greu, a reuşit să ajungă în curte,
dar supărat nevoie mare, fiindcă într-un ghimpe din gard îşi agăţase haina şi o
rupsese. Acu, ce să mai facă!
Nu mai putea schimba nimic. Ba, mai mult, grăbindu-se, a uitat de băltoaca
plină cu noroi şi s-a afundat în mâl.
Când, în sfârşit, a ajuns sub pomul cu pricina, a luat câteva mere, dar, uitânduse la el cum arată, şi-a spus:
- E drept că am obţinut eu ce-am vrut, dar a meritat oare? Haina mea cea bună
e ruptă, încălţările şi pantalonii murdari ...
Cum stătea el aşa şi îşi plângea singur de milă, apare în curte stăpânul casei.
Când 1-a văzut pe călător cum arată, i-a spus:
- Bine, omule, trebuia să te munceşti atâta pentru câteva mere? Uite ce-ai păţit!
Ca să nu mai spun că nu înţeleg de ce-ai încercat să le iei pe furiş? Dacă băteai la
mine în poartă şi mi-ai fi cerut câteva mere, eu ţi-aş fi dat cu drag. Acum, haide în
casă să te speli şi să te odihneşti şi apoi îţi vei vedea de drum!
Tare bucuros şi mulţumit a fost călătorul, văzând bunătatea gazdei sale, dar, în
acelaşi timp, şi-a promis sieşi că altădată nu va mai fi atât de nesăbuit.
în viaţă, nu este important doar să obţii, ci şi cum obţii! Sunt oameni care vor să
aibă mai mult şi, atunci muncesc fără tihnă. Alţii însă fură, gândindu-se mereu cum
să fugă de muncă şi să înşele. Aceştia, păcătoşii, singuri se înşală, fiindcă nu este
totul să ai un lucru; contează şi cum 1-ai obţinut!
"În cele trecătoare, nu poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul. În cele
duhovniceşti, nu poţi deveni bogat decât îmbogăţind pe altul."
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
82
69. Căldura focului
În timpul Sfintei Spovedanii, un tânăr 1-a întrebat pe duhovnicul său:
- Părinte, îmi simt sufletul greu de păcate. Cum pot să fiu iarăşi liniştit, când ştiu
că am greşit?
- Fiule, omul nu trebuie să-şi piardă niciodată speranţa. Chiar dacă am păcătuit,
Dumnezeu ne va ierta greşelile, dar cu o condiţie: să ne căim. Să ne căim cu sinceritate, din suflet. O să-ţi dau un exemplu. Afară este iarnă grea, gerul este mare. Du-te
şi adu-mi un ţurţure de gheaţă.
Când tânărul s-a întors ţinând bucata de gheaţa în mână, părintele a luat-o şi a
aruncat-o în sobă, unde turturele a început imediat să se topească la căldura focului.
- Ai văzut gheaţa pe care ai luat-o de afară?! Era aşa de la începutul iernii şi tot
aşa ar mai fi rămas, oricât ar fi stat în frig. Dar acum, că ai adus-o înăuntru, vezi. cum
a început să se topească? Devine iarăşi apă curată şi folositoare. Cât era îngheţată
nu era bună de nimic.
La fel este şi sufletul, atunci când îngheaţă de atâtea păcate. Dar dacă te
căleşti sincer, căldura rugăciunii tale şi harul Domnului topesc tot ce-i rău şi-ţi aduc
viaţă şi linişte în suflet.
- Priveşte pomii de afară, i-a mai spus părintele. Sunt îngheţaţi de ger, dar, la
primăvară, soarele îi va încălzi şi iarăşi se vor trezi la viaţă.
La fel să ai şi tu răbdare şi încredere în bunătatea şi mila lui Dumnezeu şi să te
căieşti din suflet, fiindcă aşa cum căldura focului topeşte gheaţa, la fel căinţa sinceră
vindecă sufletul bolnav de păcate.
„Mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune.” (Fericitul Augustin)
83
70. Omul ipocrit
După ce a muncit câteva ceasuri pe câmp, un ţăran s-a aşezat la umbra unui
pom să se odihnească. Deodată, lângă el a venit în zbor o raţă sălbatică şi s-a oprit
chiar alături, să ciugulească boabele căzute pe ogor.
Uşor, ţăranul şi-a scos căciula şi - zdup! - a prins pasărea.
- Ce noroc pe capul meu, şi-a zis. O să fac un foc de vreascuri şi o să prăjesc
raţa asta. Să vezi ce bună o să fie!
Dar în timp ce încerca să scoată pasărea de sub căciulă, aceasta se strecură
repede pe lângă mâna omului şi, ridicându-se imediat în zbor, dusă a fost. Privind cu
necaz după ea, ţăranul a mai zis:
- O, ce suflet bun am! Sper ca Dumnezeu să vadă cum m-am îndurat de
pasărea aceasta, dându-i drumul, şi să mă răsplătească pentru binele pe care 1-am
făcut!
Oare ce răsplată ar fi meritat un asemenea om? Cel ce încearcă să ascundă un
păcat cu alt păcat, o minciună cu altă minciună, un rău cu alt rău, acela singur se
păcăleşte. Aşa cum întunericul se alungă doar cu lumină, tot astfel răul nu poate fi
alungat decât cu bine.
"Păcatul este nedreptate. Cine păcătuieşte fie se nedreptăţeşte pe sine, fie
nedreptăţeşte pe altul." ( Sfântul Ioan Gură de Aur )
83
71. Dragostea călugărului
Pe un drum, un câine a sărit la un om şi a început să-1 latre. Omul însă a pus
imediat mâna pe o piatră şi a aruncat după animal. Câinele s-a ferit imediat şi, ce să
vezi?!, a sărit mai tare la om, gata-gata să-1 muşte. Speriat rău, omul a mai apucat
doar să intre într-o curte şi să trântească poarta. Acum stătea acolo, în timp ce
câinele urla de mama focului dincolo de gard.
Chiar în acel timp, a trecut pe stradă şi un călugăr. Văzându-1, câinele a sărit la
părinte, lătrând şi arătându-şi colţii. Liniştit, călugărul a scos o bucată de pâine din
traistă şi i-a întins-o căţelului. Imediat, acesta a încetat să latre, s-a apropiat uşoruşor şi, dându-şi seama de bunătatea omului, a luat bucăţica de pâine chiar din
mâna acestuia şi a început să o mănânce de zor. Apoi s-a aşezat lângă călugăr,
dând din coadă.
- Vezi, omule - i-a spus părintele celui din spatele gardului - bunătatea naşte totdeauna bunătate. Dacă tu ai fost rău cu câinele, cum ai fi vrut să fie el cu ţine. Hai,
vino şi mângâie-1! ;
Să nu mai faci niciodată un rău, acolo unde poţi face bine. Şi crede-mă, oriunde
şi oricând poţi face numai bine. De tine depinde! ;
"Dragostea este bucuria de a face altora bucurii. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur )
84
72. Comori adunate
Într-un oraş, trăia odată un om tare zgârcit. Toată viaţa n-a făcut altceva decât
să strângă şi să strângă tot mai multă avere. Niciodată nu i-a fost silă de cineva
sărman. Nu dădea ceva de pomană, nici m ruptul capului. O singură dată, într-o
duminică, trecând prin faţa unei biserici, i-a aruncat unui cerşetor doi bănuţi, în rest,
toată viaţa lui nu a dat nimic. Când preotul îl întâlnea şi îl apostrofa, el răspundea
mereu:
- Părinte, în lumea asta totul poate fi cumpărat. Cu siguranţă că şi în lumea
cealaltă este la fel. Cu câte bogăţii am strâns eu, nu se poate să nu ajung în rai!
Oricâte sfaturi i-ar fi dat preotul, el nu vroia să asculte. Azi aşa, mâine aşa,
până când, într-o noapte, a avut un vis îngrozitor. Se acea că murise şi ajunsese la
poarta Raiului, când, la intrare, Sfanţul Petru 1-a întrebat:
- Bine, omule, ce-i cu tine aici?
- Sfinte Petre, aş vrea şi eu să intru în rai.
- Da' crezi tu că poţi?
- Sfinte Petre, dacă trebuie, eu plătesc. Am comori nenumărate ...
omule'
- Mai caută, mai caută, poate vei găsi totuşi ceva!
Şi într-adevăr, omul a găsit pe fundul unui buzunar doi bănuţi
- Aoleu, dar de ce n-am decât atât?! Pe Pământ aveam de mii de ori mai mulţi
Aici de ce am ajuns doar cu doi bănuţi?
- E, omule, I-a răspuns Sfântul Petru, când ajungi aici ai doar ceea ce ai dăruit
în viaţă. Acestea sunt comorile pe care fiecare le strânge în cer.
Cu ele poţi într-adevăr să intri în rai, dar crezi că doi bănuţi sunt de ajuns? În
toată viaţa n-ai dăruit decât aceşti bani unui sărman om ce aştepta ajutorul tău în
poarta unei biserici. Dacă în timpul vieţii ai fi strâns mai multe comori cereşti, poate ai
fi intrat în Rai, dar aşa…
Tocmai în acea clipă omul nostru s-a trezit din vis, speriat de tot. Din acea zi nu
a mai fost la fel. Din acea zi a căutat să adune comori doar în cer. Erau atâţia săraci
ce avea nevoie de ajutorul său…!
„Bogaţii vor ajunge în cer, când îi vor introduce acolo săracii.”
(Fericitul Augustin”)
86
73. Bogaţii şi săracii
Cu mult, cu sute de ani în urmă, a trăit un rege puternic şi înţelept într-o zi
plimbându-se prin curtea palatului său, a auzit, dincolo de ziduri, pe cineva care
plângea. A dat imediat poruncă să fie deschise porţile şi a ieşit să vadă ce se
întâmplase. Nu-şi putea crede ochilor ... Dacă în palatul său toţi oamenii erau
mulţumiţi şi aveau de toate, acum vedea însă că la porţi erau adunaţi nevoiaşi, ce
întindeau mâna pentru o bucată de pâine. Chiar lângă zid, era un copil ce plângea.
Când regele 1-a întrebat ce i s-a întâmplat, copilul i-a răspuns că părinţii săi sunt
bolnavi şi el nu are bani nici de hrană şi nici de doctorii, în timpul acesta, în jurul
regelui s-a strâns o mulţime de oameni nevoiaşi, unul mai amărât decât celălalt,
fiecare încercând să-şi spună păsul. Mâniat de această situaţie pe care sfetnicii i-o
ascunseseră, regele s-a întors în palat şi i-a chemat pe toţi bogătaşii la el. Când
aceştia s-au adunat în sala tronului, le-a spus:
- Voi sunteţi cei mai bogaţi oameni din regatul meu. Aveţi atâta avere încât aţi
putea să vă construiţi fiecare câte o casă numai din aur. Dar dacă v-aţi uita şi în jurul
vostru, aţi vedea că sunt oameni care mor de foame, care o duc rău, fiindcă voi nu vă
îngrijiţi de treburile cetăţii. Afară este plin de oameni ce vor să muncească pentru o
pâine, dar voi îi refuzaţi. Doar de voi înşivă depinde ca aceşti oameni să o ducă mai
bine. Puteţi să îi ajutaţi şi vă poruncesc să o faceţi!
După câteva zile, regele a văzut că nimic nu se schimbase. Chemându-i iarăşi
la el pe cei mai bogaţi dintre supuşii săi, le-a spus:
- Văd că nu aveţi suflet! Cum de nu vă e milă de cei ce se luptă cu greutăţile, zi
de zi?! Dacă nu o faceţi voi, atunci o s-o fac eu! Iată ce poruncesc: de azi înainte,
pentru fiecare sărac mort de foame, în regatul meu, va fi omorât şi un bogătaş! De
mâine, ne vom întâlni în fiecare seară şi, dacă aflu că, peste zi, un om a murit de
foame la mine-n cetate, atunci sorţii vor decide care dintre voi va fi executat. Pentru
că voi înşivă vă faceţi vinovaţi de moartea acelui om, căci 1-aţi fi putut ajuta, dar n-aţi
făcut-o. Ne vedem mâine seară!
Se spune că, de a doua zi, nimeni nu a mai murit de foame în regatul acela!
"Nu invidia gloria celui păcătos,
căci nu ştii care va fi sfârşitul lui. (...)
„Judecata este rară milă pentru cel ce n-a făcut milă." (Sfânta Scriptură )
88
74. Încredere
Un om călătorea pe un drum de ţară, împreună cu soţia sa. Obosiţi de atâta
mers şi văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un
han. Dar hangiul, om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are
camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulţumită.
- Ei, lasă, femeie - a încercat să o liniştească omul - lasă, că ştie Dumnezeu ce
e mai bine!
- Măi, omule - zise atunci femeia sa - da' ce poate fi bine când - uite! - nu avem
unde sta peste noapte?!
în sfârşit, au plecat mai departe şi, spre bucuria lor, au întâlnit un ţăran, om
sărac, dar bun la suflet. Văzând că i-a prins noaptea pe drum, ţăranul i-a primit cu
drag în căsuţa lui.
Dar a doua zi dimineaţa, când au vrut să plece mai departe, ţăranul le-a dat o
veste uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoţi, care îi
jefuiseră pe toţi călătorii.
- Vezi, i-a mai spus omul femeii - trebuie să avem încredere în felul în care
Dumnezeu le rânduieşte pe toate. Ţii minte ce ţi-am spus aseară? "Lasă, ştie
Dumnezeu ce e mai bine."
"Fără nici o îndoială că Dumnezeu rânduieşte faptele noastre
mai bine decât am putea-o face noi înşine. " (Sfântul Vasile cel Mare )
89
75. O primire meritată
Un ţăran, om bun la suflet, avea obiceiul să spună tuturor:
- Vedeţi cum e lumea asta? Cei mari au de toate şi sunt primiţi oriunde cu mare
pompă, în timp ce pe noi, cei simpli, nimeni nu ne bagă în seamă. Cum de este
posibil aşa ceva, cum de se poate una ca asta? Vom ajunge noi pe lumea cealaltă şi
vom vedea cum o fi şi acolo ...
Azi aşa, mâine aşa, până când, omul nostru a visat într-o noapte ceva
nemaipomenit: se făcea că murise şi ajunsese la Poarta Raiului. Acolo, ce să vezi,
veselie multă, îngeri adunaţi să-1 întâmpine pe noul sosit, bucurie mare! Omului nu-i
venea să-şi creadă ochilor. Atâtea pregătiri doar pentru el, un simplu creştin. Oricum,
era fericit că urma să intre în rai, nici n-ar fi sperat şi la o asemenea primire. Dar,
când să intre pe poarta aceea minunată, înconjurat de tot acel alai, un înger se
apropie de ţăranul nostru şi îi spuse:
- Omule, nu poţi intra pe aici, du-te ceva mai încolo şi vei găsi o portiţă mai
mică, păzită de un înger. Intră pe acolo şi, mai târziu, ne vom revedea în grădinile
minunate ale Raiului.
- Atunci pentru cine sunt toate aceste pregătiri? - a mai întrebat omul mirat.
- Ei, aşteptăm pe un boier care a murit odată cu tine şi care, din clipă în clipă,
trebuie să ajungă aici. Pentru venirea lui este sărbătoare şi ne pregătim să-1 întâmpinăm cum se cuvine.
- Bine, îngerule, dar cum se poate una ca asta? Cât am trăit în lume, am văzut
nedreptăţi multe, dar şi aici, cum de e cu putinţă? De ce el, fiindcă este boier, trebuie
primit cu atâta fast? Contează că el are bogăţii şi eu nu?
- Omule, pentru a te mântui nu contează ce ai avut - fie că ai fost sărac, fie
bogat- ci ceea ce ai făcut cu tot ce Dumnezeu ţi-a dăruit. Dacă ai fost sărac şi ai ştiut
să împărţi şi celorlalţi din puţinul de care ai avut parte, te vei mântui negreşit. Dacă ai
fost bogat, cu atât mai mult ai fi putut dărui cu drag celor mai necăjiţi decât tine. Fie
că eşti sărac sau bogat, important este să rămâi om.
- Dar atunci, dacă şi eu şi boierul vom intra în rai, pentru ce este venirea lui
aşa o sărbătoare?
- Omule, creştini ca tine, vin aici în fiecare zi, cu miile şi sunt bine primiţi cu toţii.
Dar un boier de când n-a mai ajuns şi aici, în rai...
Sărac sau bogat, oricine poate fi bun şi darnic, din atât cât are. Cel bogat cu
atât mai mult ar trebui să dea milostenie. Şi fiecare din noi este bogat, în felul ; căci
oricând putem găsi pe cineva mai sărman decât noi, pe care să îl ajutăm. vom fi
egoişti şi zgârciţi, ce folos vom avea? Cine a văzut vreodată un om rău sau! zgârcit
care să fie fericit?
"Eşti bogat? Foarte bine! Eşti zgârcit? Foarte rău! (...) Nu bogaţii vor fi osândiţi,
ci cei ce slujesc bogăţiei." (Sfântul Ioan Gură de Aur)
90
76. Tatăl nostru
Un om avea mai mulţi copii, dar era foarte supărat, fiindcă fiii săi se certau: ei,
purtându-se cu răutate. Azi aşa, mâine aşa... într-un cuvânt, între flăcăi era mereu
neînţelegere. Multâ durere îi pricinuiau tatălui, care ar fi vrut să-i vadă trăind în pace
şi înţelegere.
Vreţi să vă spun cine sunt fraţii aceştia atât de cruzi unii cu ceilalţi? Suntem noi,
oamenii. Nu suntem noi toţi oamenii, fiii şi aceluiaşi tată, Dumnezeu? Ne înţelegem
noi, unii cu ceilalţi? Ne iubim aproapele aşa cum ar trebui să o facem? Nu-1 doare pe
Dumnezeu când vede că între oameni e atâta neînţelegere, minciuni, hoţii, războaie,
păcate de tot felul? De ce ne-a făcut Dumnezeu? Ne-a făcut pentru a ne iubi unu pe
alţii, pentru ca fiecare să poarte grija celuilalt. Şi pentru fiecare bun creştin, pentru
fiecare om care trăieşte fără păcate, în dragoste şi înţelegere cu cei de alături,
Dumnezeu se bucură, la fel curase bucură un tată pentru copiii lui.
Iubindu-ne unii pe alţii, căutând binele celorlalţi mai mult decât pe al nostru,
devenim mai buni şi mai înţelepţi. Doar aşa ne apropiem, cu fiecare clipă, de
Dumnezeu, de dragostea şi bunătatea Lui.
„Să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu!" ( Sfânta Scriptură )
Cuvânt de încheiere
"Domnilor, însărcinarea ce am primit-o este foarte uşoară. Acuzatul îşi
recunoaşte vina, prin urmare e puţin de apărat la dânsul Totuşi, mă simt chemat să
spun câteva cuvinte, înaintea mea şi a judecătorilor văd pusă Crucea; se află aici, în
sala în care acuzatul va fi condamnat, îmi pun, însă, întrebarea de ce nu se găseşte
Sfânta Cruce şi în şcoli, în fiecare sală de învăţământ, oriunde se află şi învaţă copiii.
De ce condamnatul vede crucea abia astăzi, aici, în sala de judecată, când este prea
târziu? Dacă i s-ar fi arătat încă de pe băncile şcolii, sunt sigur că astăzi acest tânăr
nu ar mai fi aici, în postura de criminal.
Domnilor, Dumneavoastră sunteţi adevăraţii vinovaţi! Pe voi vă acuz! Prin
Dumneavoastră se seamănă în popor necredinţa. Condamnaţi pe clientul me in in kg di in nu yu, căci
aceasta este meseria Dumneavoastră. Eu însă vă acuz pe voi, căci aceasta este
datoria mea!"
Extras din pledoaria avocatului unui tânăr de 18 ani acuzat de crimă în 1910